You are on page 1of 6

Cele mai vechi urme ale prezentei umane în partile Aradului, dateaza din stadiile finale

ale glaciatiunii Wurm, (wurm II-III, circa 40.000-10.000 î.Hr) si constau în diferite piese
cioplite din roca bazica, varfuri , razuitoare, lamele , daltite.
Prima informatie scrisa despre existenta geto-dacilor în raport cu tracii sud-dunareni, în
partile Aradului, dateaza din perioada de la sfarsitul sec. VI î.Hr. Pe cursul inferior al
râului Mures (Marisos), în judetul Arad, s-au descoperit vestigiile a numeroase catati
dacice, cum sunt cele de la Ziridava, Savarsin, Varadia de Mures, Cladova, care au facut
parte din puternicul sistem defensiv al regelui Decebal, ultimului rege dac, înainte de
cucerirea romana. În timpul celui de-al doilea razboi daco-roman, Împaratul Traian a
cucerit teritoriile la nord de Mures, incluzându-le în provincia Dacia.
În timpul provinciei romane, Valea Muresului, veche artera de circulatie care si pana
atunci marcase profund destinul acestor locuri, era strabatuta de un drum militar si
comercial care lega Dacia de Pannonia.
Primul mileniu sta sub semnul incursiunilor popoarelor migratoare, goti, huni, gepizi,
avari, care au trecut prin aceste locuri, stapânindu-le temporar. Cele mai vechi urme ale
prezentei slavilor pe cursul inferior al Muresului dateaza de la sfârsitul secolului al VI-lea.
Prezenta acestora în fosta Dacie a fost mai îndelungata decat a altor migratori, iar relatiile
cu autohtonii mai strânse. Asimilarea elementului slav de catre populatia autohtona este
considerata ultima faza a procesului de formare a poporului român.
La marginea de vest a localitatii Vladimirescu, au fost descoperite urmele unei asezari
datand din secolele VIII-IX, si a unei fortificatii din pamant si lemn, sec, IX-XI,
reprezenta sediul unei uniuni de obsti din cadrul voievodatului lui Glad si apoi al lui
Ahtum. La începutul sec. XI, fortificatia este distrusa si abandonata în urma deselor lupte.
În secolul al X-lea, ungurii, stabiliti în Câmpia Panoniei au început expansiunea spre
Transilvania, una din caile principale de intrare fiind Valea Muresului.
În sec al XI-lea, voievodatele românesti din zona Aradului, conduse de Ahtum, sunt
înfrânte de armata cavalerilor unguri, marcand astfel începutul dominatiei maghiare.
Din aceasta perioada dateaza si primele atestari documentare ale Aradului, într-un
document editat la Buda de regele Ludovic I în anul 1347 în care este intercalat un citat
din anii 1080-1090, care mentioneaza "comitatul Orod lânga fluviul Mures".
Cetatea veche a Aradului, cunoscuta sub denumirea de cetatea Orod, era situata pe
teritoriul actual al comunei Vladimirescu. Aceasta a fost distrusa in urma deselor navaliri
ale tatarilor si turcilor.
In anii 1552-1554, in timpul stapanirii turcesti a fost construita o alta cetate pe malul drept
al Muresului, pe locul actualei fabrici textile Teba. În jurul acestei cetat se dezvolta
asezarea civila a vechiului oras, Aradul devenind un important punct strategic si un
renumit centru comercial.
În urma pacii de la Karlowitz, din anul 1699, granita dintre Imperiul turcesc si cel
Austriac este stabilita pe râul Mures, cetatea Aradului trecând astfel sub dominatia
habsburgica. Odata cu transformare Aradului intr-un oras de granita, au fost adusi
numerosi sarbi cu scopul de a întari paza acestei zone, iar dupa desfiintarea granitei de pe
Mures si extinderea dominatiei habsburgice si asupra Banatului, in anul 1724, au fost
aduse 40 de familii de germani din Franconia, care au fost asezati in Aradul Nou, de
cealalta parte a râului Mures.
In afara cetatii, s-a format o noua zona, locuit in special de maghiari si germani, care mai
tarziu a devenit Piata Libertatii si în prezent Piata Avram Iancu. În acea vreme exista un
brat al Muresului pe actuala strada George Baritiu care despartea cele doua importante
zone ale orasului, Cartierul Sarbesc in jurul cetatii si cartierul German-maghiar, în afara
cetatii.
Între anii 1763-1783, din ordinul Imparatesei Maria Tereza, se construieste o noua cetate
in Arad, situata în bucla Muresului, care s-a pastrat pana astazi, in prezent aici fiind sediul
garnizoanei militare Arad.
În anul 1834, Aradul este declarat oras liber regesc, la festivitati participând insusi
îmaratul Francisc I. Acest fapt a favorizat în continuare dezvoltarea sa, în aceasta periaoda
conturandu-se actuala zona centrala cu edificii impunatoare, bulevardul central, denumit
Corso, fiind asemanat de marele istoric român Nicolae Iorga, cu Ringul vienez.
În anii primului Razboi Mondial, miscarea nationala a românilor din imperiu se
intensifica, la 2 noiembrie 1918, Consiliul National Român Central cu sediul la Arad,
preluând de facto conducerea Transilvaniei. Oamenii politici aradeni, Stefan Cicio Pop,
Vasile Goldis, Ioan Suciu, au pregatit adunarea plebiscitara de la Alba Iulia unde s-a
adoptat la 1 Decembrie 1918 declaratia care proclama unirea Transilvaniei cu România.
Acesta este este declarata Ziua Nationala a României. (Tara Româneasca-Valahia si
Moldova se unisera, intr-un singur stat, România, la 24 ianuarie 1864).
În perioada interbelica Aradul se extinde prin înglobarea satelor inconjuratoare Activitatea
comerciala s-a amplificat, Aradul fiind pe locul al patrulea în tara cu cele 4001 de
societati comerciale, se introduce sistemul telefonic automat prin centrala, Aradul fiind
printre primele orase din tara si primul din Transilvania.
Anii celui de-al doilea Razboi Mondial propulseaza dun nou partile aradene pe avanscena
istoriei, odata cu eroica rezistenta a elevilor Scolii de Subofiteri de la Radna, care au opus
rezistenta, la 12-20 septembrie 1944, în fata trupelor hortiste care cautatu o cale înspre
centrul Transilvaniei prin Defileul Muresului.
Dupa al 2 lea Razboi Mondial, a urmat perioada comunista, in timpul careia Aradul se
dezvolta ca centru industrial, conturandu-se marile platforme industriale ce au atras
populatia de la sate, ceea ce adus la constructia de noi cartiere de locuinte.
Din 1989 pe calea democratiei, fiind cel de al doilea oras din Romania în care a fost
inlaturata dictatura comunista, nu fara jertfe de sange.

Viata mi-a arãtat cã amintirile obisnuite se exprimã mereu prin cuvinte si cele
mari prin tãcere, dar adevãrul seamãnã cu o flacãrã ce lumineazã în ceatã fãrã
s-o risipeascã, învãtîndu-ne cã fãrã întuneric lumina ar fi inutilã. Asa se face cã
uneori adevãrul seamãnã cu o legendã pe care pãrintii o transmit copiilor ca
pe-o amintire de familie...
Gîndindu-te la cei 80 de ani pe care i-a împlinit Liceul "George Baritiu" -
primul liceu românesc din Cluj-Napoca, aflãm cã întelepciunea nu e, poate,
decît o iubire care-si cunoaste atît de bine motivele încît nu se mai teme sã lase
nostalgia pe aceeasi balantã cu lumina soarelui...
Liceul s-a deschis la 19 octombrie 1919 pe baza unui ordin al Consiliului
Dirigent din Sibiu, iar patronul spiritual al atîtor gene ratii de absolventi a fost
ales marele cãrturar George Baritiu a cãrui personalitate era emblematicã
pentru idealul de afirmare a identitãtii noastre nationale. Înfiintarea liceului ce
purta numele cãrturarului din Jucu avea ambitia de a forma o scoalã de elitã a
tãrii si de a valorifica vigoarea noastrã spiritualã. Sub acest semn si-a deschis
portile pentru primii 278 de elevi, care la 19 octombrie 1919 au aplaudat
discursul primului director, profesorul si teologul Alexandru Ciura...
Dupã un timp, amintirile ne lovesc ca pietrele aride, iar întrebãrile sunã
prelung si devin propriile lor rãspunsuri. Apoi, vorbele pe care n-am apucat sã
le rostim scuturã tãcerea amintindu-ne cã filosofia nu stã în cuvinte, ci în fapte.
Alexandru Ciura a fost unul dintre strãlucitii dascãli ai Blajului si animator al
Astrei, dar si un cronicar al Unirii de la Alba Iulia la care a participat în
calitate de delegat oficial...
De-a lungul timpului, aici au lucrat profesori de exceptie ca Ion Chinezu si
Gheorghe Serban, Ovidiu Hulea si Ion Nicoarã, Vasile Candrea si Ioan Buzea,
George Mateescu si Ioan Moga, Henry Jaquier, Louis Liotard, Edmond
Bernard, Francios Neel sau Lucian Voiculescu, Constantin Lacea si Ioan
Gherghel, Francesco Anelli si Carlo Faccio, Bucur Tincu si Victor Iancu,
Gheorghe Lãzãrescu, Constantin Iencica si multi altii...
Acestia au fãcut ca în perioada interbelicã liceul sã strãluceascã prin spirit
academic si competitie sau prin absolventi care au marcat viata culturalã si
stiintificã a tãrii. Dar, anii rãzboiului au mutilat liceul rãmas fãrã numele
ilustrului patron si rebotezat ca "Liceu coeducal de stat maghiar cu limba de
predare românã", pînã în 1943. În anul urmãtor revine la traditie, dar
conditiile istorice erau mult schimbate, iar Reforma din 1948 îl transformã în
Scoala Medie de Bãieti nr. 1. Din 1954 devine Scoala Medie nr. 5, care organiza
si învãtãmînt la forma seralã, iar pregãtirea umanistã se restrînge brutal. Cu
toate acestea, marii profesori Gergariu, Roscãu, Florea Rariste, Patachi,
Manciu, Constantinescu, Bosca sau Hortenzia Popescu au stiut sã caute
adevãrata spiritualitate culturalã si în afara cadrului oficial. Apoi, pe linia
acestui curent, la stãruinta directorului Constantin Gomoiu, în 1957, liceul îsi
reprimeste pentru a doua oarã numele confiscat...
Cîtiva ani lucrurile au mers din ce în ce mai bine, dar în 1972 liceul suferã cea
mai gravã mutilare, fiind transformat într-un grup scolar de postã si
telecomunicatii, de care se desprinde abia în 1991.
Avînd istoria sa zbuciumatã, problema Liceului "George Baritiu" nu este
numai a municipalitãtii, ci a întregii tãri, fiindcã acest asezãmînt si-a ajutat
generatiile de absolventi sã înteleagã multe din cele aflate cu ajutorul inimii de
la viatã. Fiindcã aceastã scoalã ne-a dat mai mult decît stiintã si culturã, ne-a
dat o moralã. O moralã în centrul cãreia se aflã mereu ziua de azi si nesfîrsitul
drum spre zilele de mîine...
Aici a studiat Petre Tutea si Horia Stanca, Ion Negoitescu si Radu Stanca,
Nicolae Balotã si Cornel Regman, Petru Cretia si Francisc Pãcurariu, Emil
Giurgica si Dumitru Micu, Alexandru Cãprariu si Valeriu Cristea, Liviu
Petrescu si Ioan Alexandru, Marian Papahagi si Ioan Papuc, Adrian Popescu si
Aurel Sorobetea, pe lîngã multi altii. De aici si-au luat zborul o multime de idei
spre o lume feritã de certitudinea gravitatiei, iar nenumãrati tineri s-au realizat
ca intelectuali cu adevãratã vocatie europeanã, întelegînd cã tintele cele mai
importante sunt cele pe care le purtãm în inimã si care, chiar dacã nu le
atingem, ne cãlãuzesc...
Gîndindu-mã la fostii conducãtori ai liceului, pe care i-am prins în anii de
scoalã (Gomoiu, Drãghici sau Tãranu), îmi amintesc si de marele învãtãtor care
ne-a fost domnul Stetiu. Apoi, admir efortul actualei directoare Mariana
Rãdutiu pentru a înnoda firul traditiei care ne spune cã ziua de ieri este istorie,
iar cea de mîine seamãnã a sperantã.
Dar traditia baritistã are un secret. Acest secret ne învatã cã pe acest pãmînt
fiecare valoreazã exact atît cît a dãruit, sau a fãcut pentru ceilalti. Restul
cuvintelor sunt inutile, iar florile toamnei vor face din toate doar o amintire...
Dar mã gîndesc si la clasa mea. Era vremea cînd nu des coperisem timpul si
trãiam înlãuntrul lui cu o superbã detasare. Eternitatea si clipa pãreau simple
speculatii într-o clasã care a dat zece profesori universitari, iar restul colegilor
fiind reputati specia listi în numeroase domenii în tarã si departe de ea. Acum,
aduc un elogiu liceului meu, dar si colegilor pe care i-am avut. Fiindcã acestia
au înteles cã un ideal începe acolo unde se sfîrseste indiferenta, iar entuziasmul
acolo unde sfîrseste scepticismul, învãtînd apoi sã deosebeascã nisipul de ceea
ce dureazã, de ceea ce rãmîne...
Dascãlii de mare vocatie pe care i-am avut m-au învãtat cã timpul pe care-l
trãim este singurul care ne apartine si depinde numai de noi ce chip îi vom da.
În anii aceia, domnul Roscãu si doamna Moga ne-au explicat cã istoria nu
respectã legendele si cã sabia lui Damocles nu atîrnã deasupra cui trebuie, în
timp ce domnii Bota, Iasinschi si Ducaru ne-au învãtat cã toate lamentatiile
pleacã în general de la o premisã gresitã. Ascultîndu-i pe profesorii Drãghici si
Marian am aflat cã numai tinînd minte vom putea sã alegem, memoria fiind
mereu un criteriu...
Blîndele doamne Popescu, Bozac, Ciobanu, Bucevschi, Serban, Vlasa sau
Vitelaru ne-au fãcut sã simtim sã frumusetea nu te tri mi te în cer ci pe pãmînt,
acolo unde domnul Gergariu ne amintea cã în fiecare ceas se întîmplã lucruri
care cer un sfat. Profesorii de sport, Scurtu sau Marian Pascalãu, ne-au învãtat
cã bucuria este starea de spirit normalã a omului, starea în care sufletul
trãieste calm si statornic, netulburat de fricã, uitînd cã atîtea lucruri din jur
seamãnã cu un fabricant de iluzii. Sigur, timpul a trecut, dar ne-a rãmas ideea
cã cei întelepti vãd în bunãtate singurul semn al superioritãtii pe care-l
recunosc. De la acestia am mostenit foamea de luminã, dar si dorinta de a-i
urma în tãcere.
Ce ciudat! Parcã toate s-au petrecut cu veacuri sau cu cîteva clipe în urmã.
Parcã ieri sau aiurea stãteam în aceeasi bancã cu Tutu...

Pedagog, om politic, istoric si ziarist, este considerat întemeietorul presei românesti din
Transilvania. Nascut în comuna Jucul de Jos, jud. Cluj, a studiat la Rimetea, Blaj si Cluj.
Începând cu anul 1836 s-a stabilit în Brasov, ca profesor la scoala din Cetate. În perioada
îndelungata cât a ramas în Brasov, a desfasurat o bogata activitate culturala si politica. În
calitate de pedagog, a elaborat o serie de studii si articole, printre care: Disertatia despre
scoli, pentru toti credinciosii de legea greceasca din Brasov, 1835; Educatia, Invatatorul,
Omul, 1839; Luminarea si adevarul, 1838; Educatia, Scoala, Cultura, 1848, etc. La 12 martie
1838, George Baritiu a scos Gazeta de Transilvania, cea dintâi gazeta politica a românilor
din Transilvania, pe care a si condus-o pâna în 1850. În 2 iulie 1838, îi adauga suplimentul
Foae pentru minte, inima si literatura. Pe plan politic, a desfasurat o activitate sustinuta de
idealurile libertatii sociale, unitatii nationale si independentei politice. În anul 1866 a devenit
membru fondator al Societatii Academice Române din Bucuresti, iar în 1893, presedintele
Academiei Române. Din anul 1888 a fost presedinte al ASTREI. Activitatea publicistica a lui
George Baritiu este extrem de bogata si variata. El a editat, în perioada 1857-1865,
calendare românesti întocmite "pe gradurile si clima Transilvaniei, Ungariei, Tarii
Românesti si Moldovei", si a scris o serie de articole pe cele mai variate teme, publicate în:
Foaie pentru minte, inima si literatura, Transilvania, Analele Academiei Române, Gazeta
Transilvaniei si Observatoriul. A colaborat la Dictionarul Academiei. Principala sa opera
ramâne Parti alese din istoria Transilvaniei pe doua sute de ani în urma, aparuta la Sibiu, în
trei volume, între anii 1889-1891.

A murit la Sibiu, la 2 mai 1893, fiind înmormântat alaturi de Al. Papiu Ilarian.

George Baritiu a stat la Brasov timp de 42 de ani. În tot acest timp, prezenta sa a fost
generoasa, implicata si creatoare pe plan politic si cultural. Omagierea personalitatii sale
este fireasca pentru institutia noastra de cultura, în spiritul pretuirii valorilor autentice