You are on page 1of 4

Treptele lirice ale tinereţii

Încă de la prima creaţie lirică a Ionelei Anciu, pe care mi-a prezentat-o, cred, când
era în clasa a IX-a, mi s-a părut absolut surprinzător modul în care folosea neologismele
în poezie. Era ca un joc de prestidigitaţie care te făcea iniţial să priveşti cu neîncredere
textul, pentru că părea că a căzut pradă unei lejerităţi, unei forme de narcisism al celui ce
are un talent ieşit din comun în a manevra cuvintele şi, sedus el însuşi de această uşurinţă
naturală de a fi prodigios în formarea de incantaţii, jocuri de cuvinte, vecinătăţi inedite şi
şocante, folosind trupul în mod inexplicabil domesticit al vocabulelor, se lasă furat de
spectacol. Eleganţa frazelor, claritatea şi eficienţa stilului ştiinţific în care neologismele
sunt regine încântă şi azi în poezia ei, deşi pe alocuri apar stângăcii, transparenţe
nepermise, bucăţi de material în care se vede câte o cusătură brută sau chiar inutilă,
complicaţii care impietează asupra acestei linii sigure, dar care tocmai ea mărturiseşte
despre lunga elaborare interioară, efortul de a prinde starea, gândul rar cu haină la fel de
atipică.
Cuvântul nou vine cu aura lui de modern,urban dar în acelaşi timp frust într-un fel,
fără istoria alunecărilor, polisemantismului, locuţiunilor plastice şi ambigue uneori, e un
cuvânt nebătut, nefrământat, nevizitat prea mult în lumea beletristică şi asta îi conferă un
aer de început de lume. Frecvenţa mare a acestui tip de cuvinte, imaginile plastice în care
acestea sunt cuprinse, topite, prelucrate de poeta Ionela Anciu constituie o carte de vizită
a unui spirit modern, cu toată atipicitatea ce o poate presupune acesta.
E o îndrăzneală, căci nu merge pe căi foarte bătătorite, iar riscul manierismului,
secăciunii, tehnicizării peste marginile permise este mereu foarte aproape, dar şi aventura
de a plasticiza, ambiguiza, personaliza sensurile acestei lumi de cuvinte noi poartă în sine
răsplata. Un vers memorabil, de exemplu, precum „Când spaţiul se dilată cazi apatic în
aşteptări” (Acţiuni statice) conţine trei neologisme într-o propoziţie de opt cuvinte, ceea
ce este foarte mult, dar, în mod neaşteptat, efectul confesiv şi-n acelaşi timp empatic
(beneficiind, de data aceasta, pe drumuri destul de lung timp bătute, de polivalenţa
persoanei a doua cu valoare generală), ca şi aura de aforism a frazei, creează o stare de
meditaţie.
Lecţia vecinătăţilor surprinzătoare este bine învăţată şi alternanţa între cuvinte din
vocabularul de bază şi cele noi menţine o tensiune a receptării poeziei şi dorinţa de a citi
încă o altă poezie şi încă una…
Ciclul „Roşu, alb şi negru” reprezintă prima treaptă, înţelegem, a evoluţiei poetei.
Stările sufleteşti sunt de la apatia aşteptării fără speranţă la obnubilări (“Prin mintea ce
înoată în nisipuri mişcătoare— am căzut;” - Alte EleMenTe care curg) şi efervescenţe
ce dau sens tinereţii, ca în frumoasa poezie Atemporal:
„Hai să împărţim eternitatea./Fără titluri, spaţiu sau timp, /Ia luna-ntr-o mână şi urmează
noaptea, /La tine m-aduce orice anotimp. /Abandonează-ţi gândurile/Când lumina umple
apele/Mă trezeşti topită din vise—/Femeie crudă cu simţuri distinse.” Poate felul în care
stările sufleteşti sunt schimbate de la poezie la poezie dă o stare de deconcertare
cititorului, dar, pe de altă parte, tocmai asta e fantastica vârstă a întâlnirii cu plinătatea
iubirii, dar şi a disperării şi durerii sufleteşti, a zilelor de extaz urmate de deplina

să nu clasifice. intelectuale. le-am asimilat ultimei culori. /Că Tu eşti Materia. iar într-o poezie precum Punctul O. /Identificat cu Începutul. /Să deseneze-n vals regina haosul—/Mută-ţi pionul în umbra scurtă. Pământul. Accepţii sidefate. /Să-ţi asculte glasul şi Cer şi Pământul. alb şi negru”. tonul din „Accepţii sidefate” este mai greu. /Sculptează în cifre Destinul pe Pietre. /În stare latentă nocturn compromisul. privind din perspectiva altor poezii din aceeaşi „etapă” cititorul nu poate să nu întrevadă că mica speranţă într-un spaţiu mai eterat. Instinctul poetic o duce spre cuvintele mari care pot consacra sau prăbuşi un creator în domeniul literaturii. /Zeul tău propriu/Şi Calea spre umbră. de fapt o non-culoare. „Roşu. simboluri. arde-mă! /Cerneala uscată nu-ţi mai pătează harta…”. autoarea e în căutarea cuvântului greu de sensuri. /În jocul ăsta-s nebunul integru/Când lumea se sprijină pe unde—/Conştient torturat de principiul negru. pe care dintr-un reflex de profesor de literatură. sunt amare experienţe ale prăbuşirii sufleteşti. asta nu atenuează disperările. sociale. Inflexiunile frazei capătă un aer de carte veche şi sacră. /Transpus în punctul natal. /Când oraşul doarme. paradoxal sau nu. /Ia conştiință de undei Cuvântul.:”Tăcere şi iniţiere în aerul umed. dar şi în lumea marilor cărţi religioase sau laice: Cuvântul. îşi încearcă puterile cu acele străvechi. în poezia Transcendenţă: “Crud în hibridizarea imortalităţii. (Când rolul se pierde) Uneori sintagme. /Considerabil constant din considerente morale. „nebunul integru” sunt sintagme cu o valoare plastică şi conceptuală mare şi dau o forţă specială textului. /Ascultă-mi pulsul în ambianţă. încărcate de multe sute de ani de folosire în limba vorbitorilor obişnuiţi. Stâlpul şi Punctul. mută accentul pe lumea creaţiei artistice şi a experienţelor sublimate ale jocului cu oglinzi. /Al meu abia începe… coerent. mai responsabil. „Timpul împăiat”. imediat după această prelungire spre un Destin. „principiul negru”. dar. Al doilea grupaj de poezii. absenţa oricărei putinţe de evadare. alb şi negru” vorbeşte despre stările sufleteşti ce vin într-o vârstă ce nu se sfiieşte să trăiască frust. trăirile pline de cenuşa existenţială. Destinul. cercul se închide. /Strecoară-te printre identităţi . /În voci răguşite înăbuşit paradisul—/Trăieşte… îţi mai rămâne doar Scrisul. Cer. a doua treaptă în evoluţia poetei. Pare că maturizarea începe şi probele ei sunt mai grele. / Evadez din pătrat spre niciunde. Pietre. înţepenite experienţele psihologice. /Îţi vinzi sufletul peacorduri /Şi petale spirituale/Transformate în cenuşă/Când seara dezleagă întunericul/ Şi umbrele ies din colţuri. /Ploaia şi-a terminat discursul. /Ştii că timpul nostru-i împăiat…/Lasă privirea să vadă în urmă—/Lupta noastră-i un război creionat. al marilor valori nemuritoare în care poeta are acces prin trăirea lirică. imagini devin linii de forţă pentru aceste momente de cumpănă ca în textul Când timpul dispare: „În ochii mei ascultă-ţi orbit glasul/ Şi lasă lumina să curgă. Astfel. Culorile acestea sunt în egală măsură simboluri ale tipurilor de relaţii cu lumea: extaz. /Striveşte imperativul din unde cordiale—/Unicitatea-i absentă din umbrele reale. sfera semantică fundamentală este cea a artei. mai puţin aneantizarea proprie. respectiv descurajare totală.” Deşi anumite poezii din ciclul „Roşu. Numai că. ultra-folosite vocabule. apatie/paralizie. ci cumva le exacerbează: în poezia Punctul O. să nu pună în insectarul scolastic al liniilor directoare deci rigide.nemişcare a descurajării sau a întâlnirii cu insurmontabilele ziduri ale realităţii care ucide vise:„Atunci când ţi-e atins momentul critic/În pupile dilatate se reflectă adevărul/ Şi scade ritmul în cortine/Şi cade… nimeni nu mai ţine de tine.

o închidere înnebunitoare. evident cerând un efort de hermeneutică specific textului poetic. /Abandonează-ţi credinţele şi legile/. /În drumul ăsta destule falsităţi. a păcatului degenerării eului pur în oglinzi nepotrivite sau toxice care induc dezordinea.Trăieşte printre pietre să le vezi croiala. trebuie să recunosc că sunt mândră că a translatat cu destul curaj o tehnică pe care se bazează receptarea textelor narative. e dintr-o dată interesat să descifreze încă o nouă treaptă în devenirea cognitivă şi lirică a poetei.—/Conturează-ţi Firul din lumea materială/. E ca un fel de încărcare a fiinţei de o hotărâre supraumană. Tinereţea cunoaşte acum. /Mă prăbuşesc în personalităţi/Lent. mustrările tardive şi poate mai dăunătoare decât greşeala însăşi: „Dezintegrează-te. care la Eminescu este totala reîntregire. Versurile: „Abandonează-ţi credinţele şi legile/. dar unul care se înarmează pentru viitor. îţi desenează destinul. dar şi de o putere extraordinară. Omul care se supune sieşi prin Cunoaştere e un om foarte singur. experimente. te supui ţie prin Cunoaştere.„ . /Simţi materia fără să exişti. /În absenţa ritmic desenată/Că dimensiunea nu te mai îndreaptă/Spre-aceleaşi culmi revocate cronic. Poezia Identitate pluridimensională e o astfel de analiză a risipirii în experienţe ce contrariază eul. dar. şacal haotic. de puţin metaforizată. e o participare tensionată şi o curiozitate asemănătoare celei stârnite de suspansul romanesc.” Tonul este al găsirii unei fundături existenţiale. /Creşte în tine fără să îţi mişti/Degetele. În esenţă. te supui ţie prin Cunoaştere. /Deschide-ţi conştiinţa pentru tot şi citeşte-l. să numească.” mi se par de o tristeţe sfâşietoare. vina. tocmai pentru a suplini lipsa revelaţiei. Ca mărturisire a unui cititor interesat (întrun fel autoarea acestor rânduri. pe alocuri. adormirea în care fiinţa umană imită inexistenţa. poate chiar să se citească în multiple oglinzi. /Egoul nu mai ascultă de mine. dar oferă un receptacul şi o urnă vie oricărei puteri obscure ce o poate duce spre transcendent. chiar şi nemaisperata transcendenţă. /Adormindu-ţi raţiunea şi simţul. nu pot să ascund uşoara panică pe care am resimţit-o în faţa unor mărturisiri prea intime. aruncate în colţuri mizere. poate să cerceteze. orice i-ar rezerva acesta. ca fosta profesoară de română din liceu a Ionelei Anciu se simte părtaşă moral la destinul acestei cărţi). pe de altă parte. revelaţia este a închiderii cercului. prea directe. poate lua chiar haina nebuniei sau nesăbuinţei. la fel de riscant de sinceră şi. drumul invers al acelui atotputernic „Pe mine mie redă-mă”. extragerea din timpul efemer din risipirile date de parcursul terestru pentru a putea renaşte întru nemurire precum pasărea Pheonix. /E din ce în ce mai greu să pătrunzi!/Sub armura în care te ascunzi. /Înglobez prea multe identităţi. /Aşa te confunzi cu alte entităţi. dar puternică a aşteptării: lectorul e prins în descoperirea noii etape. de lungă respiraţie şi anume a creat o linie foarte fină. rătăciri. Volumul Aspecte metamorfice pare că va continua povestea eului. /Așterne spaţiul în cupă şi bea-l. Orice transformare e suspectă. /Fă puterea obscură să descrie seninul—/Trăieşte în nimic şi defineşte-te prin el. În esenţă. deschiderea către nimic. Calea pe care o sugerează poeta pentru a se pregăti pentru marea întâlnire cu un Dincolo spiritual şi etern poate fi cea mai ciudată: depersonalizarea. să înţeleagă. /Îţi defineşti timpul din locul natal. care o implică prea autobiografic pe autoare în trama poeziilor.

curat şi organizator de sens peren al lumii.. asemenea lui Arghezi din Psalmi. una din cele mai frumoase. stricate de fapte/Şi vocea strânsă. toate aceste întâlniri lasă urme adânci.Îngerului meu.. pulverizarea reperelor morale. /Ieri am văzut adevărul. arta de a învăţa să te distingi în aglomerarea urbană. fie ea sub forma veritabilului suflet-pereche sau a unui adevăr cuprinzător sau a şanselor de a te adeveri ca spirit creator este înfrântă din interior de curajul nebun de a deveni un receptacul al lumii. totul e menit să doară. fărâmiţarea... matur. /Alergam dezbrăcată de şoapte/Pe nori argintii şi-mpleteam/Imagini cu gânduri murdare. de data aceasta anima de piatră cuprinde cântecul viu – o frumoasă construcţie metaforică a amprentei eului în marele labirint de piatră al oraşului ce uneori respiră asemenea Leviathanului care trebuie supus ori măcar înţeles şi tratat ca atare. dar şi să ne risipească. arsă—/Ascuns smerit în străzi dilatate. un „cronicar” al aventurilor sufletului în spaţiul urban. iar în oraşul postmodern. relativizarea ca duşmani de zi cu zi ai poetului ce vrea. copilul de fier –poezia Sufleor. al propriei evoluţii. Culori încrucişate cuprinde mai multe afirmări ale acestei victorii.. metalică.. în sfârşit un adevăr puternic. /Răpus. în opinia autoarei acestei rânduri: „Până nu demult visam. apui:”Apui apus în mine/Şi-mi colorezi pe chip/Un roşu-violet/Pe timbrul infinit. dorinţa de afirmare a unui stil propriu cedează primul loc în faţa dorinţei de a da un flux poetic armonios. mai clar. amprenta urbană e uneori o umbră. un dor sau chiar un dor al umbrei –ca în poezia cu acelaşi nume. /Apui de printre valuri/Albastru. Plăiaşu . e un dans ce însă are mereu dualitatea viu-altceva.. printre care din nou o poezie în care frumuseţea armonică este triumfătoare ca Departe. iar în partea de final. un semn al adevărului etern. /Avea aripi negre. femei de piatră cu parfum de mort .” Fericirea este aproape erotică. Absenţa unei oglinzi integratoare.. Amprentele urbane pot fi trăirile. /Apui mai negru-n versuri/Mai alb-cărămiziu/În anima de piatră—/Acelaşi cântec viu.. dar poetul. este al unui ton mai sigur. ele apărând însă de multe ori în simboluri. /Visam că treceam peste ape/Şi cerul îmi părea tot mai jos. iarăşi e noapte!” e a unui poet ce merită luat în serios. al materii nediferenţiate. Poezia Cutie neagră. adunând aceste risipiri cunoaşte.. imagini-cheie. Imaginarul urban e alcătuit din îngeri cu zâmbet grotesc. pot fi tot atâtea provocări pentru a te regăsi ca artist şi om prin structurile eliberatoare ale lirismului. mândru tot/Cu şoapte din adâncuri/Ce-mbracă gândul gol. să-ţi negociezi identitatea fragilă cu o lume pestriţă. Se schimbă decorul. Culori încrucişate.ca în Muză moartă. D.Ultimul volum.. densitatea neologismelor e mai mică. cu mijloace poetice selectate echilibrat. aşadar păstrându-şi locul privilegiat în realizarea sensului.. /Văd cum se pleacă.