Testament

Tudor Arghezi
Modernismul este curentul literar, manifestat, cu predilecţie, în perioada interbelică, ale cărui trăsături
sunt teoretizate de Eugen Lovinescu şi promovate, în special, prin intermediul cenaclului şi al revistei
„Sburătorul”. Orientarea artistică promovează o înnoire a literaturii, prin desprinderea de trecut şi prin crearea
unei modalităţi inovatoare de exprimare. În ceea ce priveşte poezia, sunt formulate următoarele deziderate:
crearea unui lirism subiectiv ca expresie a profunzimilor sufleteşti şi înlăturarea totală a obiectivităţii,
ambiguitatea limbajului, prin utilizarea, în primul rând, a metaforei, inovaţia formală, prin renunţarea la
prozodia tradiţională.
Apariția
Încadrare în tipologie
Tema
Titlul
Structură și compoziție
Lirismul subiectiv se manifestă cu predilecţie prin formula monologului adresat, evidenţiindu-se mai
multe ipostaze ale eului liric: „eu”, „noi”, „fiule”, „străbuni”; toate acestea converg către ideea de sacralitate a
actului artistic.
Prima secvenţă poetică oferă o definiţie lirică a poeziei, eul orientând adresarea directă către un fiu
imaginar, denumire generică pentru cititor, căruia îi lasă drept moştenire averea sa spirituală. Incipitul enunţă o
formulă specific testamentară, prin care însă se exclude orice altă moştenire în afară de „carte”, metaforasimbol, reprezentând bunul cel mai de preţ, anume creaţia: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,/ Decăt un
nume adunat pe-o carte.”.
Aceasta cumulează experienţa generaţiilor anterioare, a strămoşilor cu un destin zbuciumat, izvorât
metaforic din „seara răzvrătită” şi susţinut artistic de enumeraţia „prin râpi şi gropi adânci”; umanitatea este
văzută în plină ascensiune, ca o scară, ale cărei trepte sunt urcate doar prin sacrificiu şi trudă: „suite de bătrânii
mei pe brânci”. Creaţia, parte integrantă a vieţii, este rodul imaginaţiei unui deschizător de drumuri, a cărui
evoluţie este susţinută de înaintaşi şi care se doreşte a fi un mentor pentru urmaşi. Ea reprezintă „o treaptă”
indispensabilă pe drumul anevoios al cunoaşterii.
Cea de-a doua strofă se axează pe metafora „hrisov”, un arhaism care, în sens propriu, desemnează un
act domnesc al Evului Mediu, atestând celui care îl poseda anumite drepturi de proprietate sau titluri nobiliare;
conotativ, termenul trimite la „creaţie”, care se constituie ca o carte sfântă, „de căpătâi”, ca şi Biblia, înglobând
suferinţa de veacuri a înaintaşilor. Metafora „osemintelor vărsate în mine” subliniază profunda comuniune
dintre creator şi generaţiile anterioare, care grăiesc viitorului prin intermediul condeiului său artistic: „Ea e
hrisovul vostru cel dintâi,/ Al robilor cu saricile, pline/ De osemintele vărsate-n mine.”.
A doua secvenţă poetică defineşte rolul artistului, accentuând importanţa muncii sale. Însuşi poetul
recunoaşte că e singurul din neamul său ştiutor de carte, iar ipostaza sa lirică elaborează o paralelă între munca
brută a străbunilor şi truda intelectuală, ambele fiind reprezentate obiectual: „sapa” devine „condei”, iar
„brazda”, „călimară”. La fel cum înaintaşii se apleacă asupra gliei, artistul trudeşte pentru a supune forţa

Pe lăngă rolul său estetic. care oferă de altfel şi titlul volumului. reprezentanţi ai claselor sociale dezavantajate. respectiv pentru perfecţiune. Migala de a şlefui exprimări rudimentare. aluzie la simbolul tragediei antice. dându-i glas prin intermediul artei. împotriva nedreptăţii şi atitudinii opresive a societăţii contra individului./ Lăsând întreagă dulcea lui putere/ Am luat ocara. Ideea este evidenţiată prin metaforele „veninul” revoltei şi „ocara”. iar perfectul simplu „făcui” exprimă originea populară a limbajului artistic: „Făcui din zdrenţe muguri şi coroane”. opera literară are şi un rol social. capabile să impresioneze chiar şi pe asupritor. trăind experienţa artistică în mod inconştient. iar capodopera sa se naşte din prelucrarea unui limbaj rudimentar. „dând în vărf ca un ciorchin de negi”. în „frumuseţi şi preţuri noi”. Ultima secvenţă lirică alătură prezenţei stăpănului alte două ipostaze ale asupririi. metafore-simbol pentru nucleul vieţii. Stăpânul-asupritor apare în postura de „ţap înjunghiat”. are menirea de a lumina spiritele printr-o carte a revoltei împotriva nedreptăţii de orice fel. transformă „zdrenţele”. Acesta se declară părtaş la suferinţa neamului sau. mucegaiuri şi noroi”. când să-njure. şi se arată fascinat de cântec. Purtătorul de cuvănt al acestora din urmă.”. aparent imposibil de asociat. este transformată în obiect de cult destinat venerării unor generaţii supuse suferinţelor şi nedreptăţii. de factură tradiţionalistă. . de debut. nebănuind că acesta este o formă de protest chiar împotriva lui. Sintagma „cuvinte potrivite”. căci durerea şi revolta au atins deja apogeul. Metafora. Întemeietor al esteticii urătului în literatura romănă. sugerată metaforic prin „vioară”: „Durerea noastră surdă şi amară/ O grămădii pe-o singură vioară”. în valori estetice perene. Creatorul. Cea de-a treia secvenţă poetică exprimă revolta unui reprezentant de seamă al neamului său. reliefat de metafora „leagăne urmaşilor stăpăni”. „domniţa” şi „domnul”. folosit de ţăranul român surprins în cele mai obişnuite ipostaze: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite”. anume acela de a stigmatiza ceea ce este rău. care desemnează matricea spiritualității neamului „cenușa morţilor din vatră”. transformându-le într-un limbaj artistic definitoriu pentru poet constituie astfel esenţa artei sale. Arghezi creează arta menită să vindece organismul bolnav al societăţii bazate pe ierarhia rob-stăpăn. cu care eul liric se identifică. Arta are un rol estetic. cu iscusinţă. care trăiesc în huzur şi sunt incapabili de a percepe suferinţele robilor. monstruoase. creatorul. anume de a oferi hrană spiritual ăviitorului. şi torcând uşure/ Am pus-o când să-mbie. Verbul „a ivi” denotă spontaneitatea ideii artistice inspirată de viaţa înaintaşilor. „bube.cuvântului. roade maligne. preschimbă formele de manifestare a urătului. într-o viziune grotescă. obiecte nefolositoare. de o uimitoare sinceritate. subliniază truda creatorului de a alege şi a pune alături exprimări din registre stilistice diferite. sensurile lor converg către acelaşi scop nobil. manifestări capabile să unească oximoronic contrariile: „Veninul strâns l-am preschimbat în miere. reabilitate însă poetic şi preschimbate în „Dumnezeu de piatră”. Ambele tipuri de muncă asiduă sunt exprimate artistic prin sintagme bazate pe paralelism sintactic: „Sudoarea muncii sutelor de ani” şi „frămăntate mii de săptămâni”. pentru că transfigurează „urâtul” din realitate. în „muguri” şi „coroane”.

Eu nu strivesc corola de minuni Lucian Blaga Modernismul este curentul literar.Finalul poeziei exprimă o manieră de a crea specific argheziană. prin intermediul cenaclului şi al revistei „Sburătorul”. ale cărui trăsături sunt teoretizate de Eugen Lovinescu şi promovate.. cuvinte cu râie. Intoducere – Blaga Introducere „Eu nu strivesc. expresivitatea. cu valoare estetică. „negi”. elaborează o sinteză etică și estetică a spiritualității poporului român. Orientarea artistică promovează o înnoire a literaturii. cuvinte fulgi. a metaforei. Truditorul cuvintelor. utilizarea cuvintelor de factură populară („brânci”. se unesc în mod indestructibil. iar rima este împerecheată. versurile sunt lungi. în literatura romănă. comparaţie şi oximoron. ambiguitatea limbajului. inovaţia formală. inspiraţia spontană de factură divină. Poetul. cuvinte puturoase. „ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte”. cuvinte care asaltează ca viespile sau te liniştesc ca răcoarea. într-o manieră originală. „estetica urâtului”. Se remarcă. şi „slova făurită”. „saricile”. prin renunţarea la prozodia tradiţională. care cunoaşte două coordonate. elaborează o sinteză etică şi estetică a spiritualităţii poporului romăn. Poezia este alcătuită din strofe inegale. inaugurând. cuvinte cer. cum ar fi „bube”. „mucegaiuri”. în special prin utilizarea cuvintelor considerate nepoetice. obţinută prin recurenţa metaforei. cu predilecţie. sunt formulate următoarele deziderate: crearea unui lirism subiectiv ca expresie a profunzimilor sufleteşti şi înlăturarea totală a obiectivităţii. îmbinarea dintre arhaisme şi neologisme („hrisov”. „odrasla”.” Etapele creației Apariția . Truditorul cuvintelor. cuvintele meşteşugite cu „precizie farmaceutică”. „plăvani”). „Slova de foc”. care se remarcă printr-o tonalitate inedită. Poetul. În ceea ce priveşte poezia. îmbinată cu epitet. în primul rând. La nivelul limbajului. revelând un univers artistic unitar şi aparte. exprimate metaforic. într-o manieră originală. „râpi”. De fapt. manifestat. Prozodia poate fi plasată între tradiţie şi modernitate. de 9-11 silabe. prin desprinderea de trecut şi prin crearea unei modalităţi inovatoare de exprimare.. prefigurând noutatea totală a următorului: „Am ales cuvinte virginale. poezia îşi evidenţiază caracterul modernist. prin utilizarea. însuşi autorul afirmă. conferită de variaţiile ritmului.. adusă frecvent la rang de simbol. în special. cuvinte metal”. „obscură”). de asemenea. după apariţia volumului său de debut. în perioada interbelică. „noroi”.

interiorizat. au rolul de a reda amplificarea superlativă a tainei. suprimând farmecul universului înconjurător. şi sunt echivalente „corolei de minuni a lumii”. distruge misterul. specifică celui care potenţează progresiv „taina lumii”. pe care o transformă în mod creator în „ne-nţelesuri şi mai mari”. Întreaga creaţie se axează pe noţiunea de mister. cunoaşterea poetică. axa generatoare a discursului centrat pe confesiunea eului este metafora luminii. numind tainele universului înconjurător. numită metaforic „lumina altora”. singura capabilă de a deschide căi nebănuite cunoaşterii. „buze”. întreaga „corolă de minuni a lumii”. Pe de altă parte. Din punct de vedere stilistic. Sensul verbului „nu strivesc” se amplifică prin forma negativă a verbului „a ucide”. „lumina mea” şi „lumina altora”. defineşte individualitatea poetică. raţiunea este văzută ca dăunătoare. Această secvenţă poetică este o frază amplă construită din sintagme expresive sugestive şi având la bază verbe simetric antitetice. conturând atitudinea protectoare a creatorului în raport cu taina. o sursă a misterului. în acelaşi fel în care creatorul sporeşte misterele universului. aşezată între linii de pauză. cunoaşterea. „ochi”. Textul literar are ca punct de plecare ideile filosofice ale sistemului de gândire blagian. profund. desluşită cu mintea. este presărată cu miracole. exprimând sensibilitatea exacerbată a eului. care compun un discurs subiectiv. moartea. Aceste elemente sacre generatoare de mister sunt enumerate. Modalitatea de cunoaştere a oamenilor de ştiinţă. metaforă pentru drumul vieţii. „morminte”. Relaţia de opoziţie dintre noţiuni sugerează cele două tipuri de cunoaştere teoretizate filosofic. care urmează a fi explicitată şi îmbogăţită cu noi semnificaţii. şirul lor simbolizând frumuseţea naturii sau viaţa. simbol al imaginaţiei. metamorfozate în imagini artistice definitorii pentru stilul poetului. fapt care accentuează ideea deja enunţată. introdus prin conjuncţia adversativă „dar”. „Calea” eului liric. Se remarcă o capacitate sporită a sa de a transforma noţiunile abstracte în forme concrete. asupra căreia se exercită cele două tipuri de cunoaştere antitetice. „sporesc” şi „îmbogăţesc”. oferă o explicaţie asupra modalităţii poetice de a contempla universul. sub ocrotirea „luminii” luciferice. spre exemplu. precum „flori”. cel de-al doilea termen al antitezei. „a potenţa” misterul este echivalent cu „a iubi” la modul ideal. recurentă în lirica lui Blaga. „vraja nepătrunsului ascuns”. fiind un simbol al cunoaşterii. Demersul poetic este asemănat cu efectul de semiobscuritate produs de lună.Încadrare în tipologie Tema Titlul Filozoful Blaga Structură și compoziție Poezia este alcătuită din trei secvenţe lirice. Comparaţia amplă. Incipitul poeziei este o reluare a titlului. celelalte metafore din text o susţin liric. nefiind capabilă de a produce revelaţia. iubirea sau naşterea cuvintelor. Ultima secvenţă lirică are rolul unei concluzii explicative introduse prin conjuncţia-conector argumentativ „căci” şi reia parţial versuri-cheie ale poeziei: „căci eu iubesc şi flori şi ochi şi buze şi morminte”. astfel. care marchează o schimbare totală a planului. Astrul nocturn amplifică taina nopţii. Verbele prin care e definită acţiunea sa. cunoaşterea luciferică . A doua secvenţă lirică este mai amplă şi explică sursa dublei antiteze între noţiunile de „eu” şi „alţii”.

” Apariție Încadrare în tipologie Temă Titlu Structură și compoziție Laitmotivul poeziei. repetat de şase or”. muzicalitatea interioară a versurilor. Poezia este alcătuită din 20 de versuri. .sens denotativ.este comparată cu efectul nocturn al lunii. exprimă corespondenţa dintre un elemert al naturii şi stările sufleteşti exprimate liric. „zare”.. accentuând starea deprimantă a eului. specific fiind cel plurivoc„ la descoperirea cărora cititorul colaborează cu poetul. „a lumii taină”. Poet interbelic. „ne-nţelesuri”. alternând versuri scurte cu versuri lungi. compușii lui dau precipitat galben. Poezia se remarcă prin inovaţia formală de factură modernistă. simetric. Criticul literar Eugen Lovinescu afirma că Lucian Blaga este „unul din cei mai originali creatori de imagini ai literaturii noastre”. Varietatea nuanţelor limbajului folosit creează în imaginaţia cititorului multiple reprezentări. prin sugestie. un metal moale. prin care se renunţă la elementele tradiţionale prozodice în favoarea dezvoltării ideilor artistice. inducându-i starea meditativă a poeziei. fundamentată pe imagini artistice. care permite o mai mare libertate de exprimare a ideilor şi de construire a unor imagini artistice reprezentative. în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. se remarcă şi utilizarea tehnicii ingambamentului la nivel prozodic. De asemenea. Ideea de mister este exprimată printr-o diversitate de cuvinte şi sintagme din cămpul semantic al acestuia: „nepătrunsul ascuns”. George Bacovia este considerat de critica literară cel mai însemnat reprezentant al acestui curent literar din literatura romănă. Simbolul admite o multitudine de sensuri. utilizarea sinesteziei. apreciat pentru originalitatea sa. creează o lirică a tristeţii ireparabile. ca mijloc de exprimare a corespondenţelor între elementele universului. Promovează o nouă viziune asupra poeziei. care derivă dintr-un pesimism exacerbat cu care trăieşte. considerată arta de a simţi.. claustrarea într-un mediu ostil şi spaima de moarte. promovând emoţia şi muzicalitatea interioară a ideii. L. apărut în Franţa. deschiderea faţă de inovaţiile formale. Plumb George Bacovia Simbolismul este un curent literar de circulaţie universală. ceea ce conferă muzicalitate textului. Alte particularitaţi ale liricii simboliste sunt: crearea stării de spleen. Introducere din caiet – citat „în plumb vad culoarea galbena. titlul textului poetic. ca reacţie împotriva retorismului romantic şi a formalismului parnasian. „Plumb”. „ne-nţeles”. „plumbul” este un element chimic. Blaga foloseşte versul liber. simbol recurent. „taina nopţii”. cu măsură variabilă şi ritm interior. Şi-a creat o individualitate proprie prin lansarea a două deziderate principale: folosirea simbolului şi percepţia sinestezică asupra universului.

ci către o iminentă prăbuşire în moarte. verbul la persoana I „stam”. Florile. monotonia. angoasa. legată indestructibil de cadrul funebru imaginat de poet în confesiunea lirică. „Aripile de plumb”. căzut în somn. la persoana I. care amplifică obsesia sfârşitului. fundamentând întreg universul. sufletesc. timpul imperfect „dormeau” ceea ce sugerează o acţiune începută în trecut şi neterminată. cuprins de moarte. Epitetul metaforic „de plumb” are menirea de a reliefa greutatea. Sensul conotativ derivă din cel propriu şi sugerează cromatic în plan poetic. Aceasta poate avea două accepţiuni: universul închis al tărgului de provincie. care să exprime fidel corespondenţa dintre elementele naturii şi stările sufleteşti. care sunt asociate. În peisajul macabru al cavoului şi al singurătăţii. Parcurgând lirica simbolistă bacoviană. unde marchează în mod dual durerea sfăşietoare. Fenomenul morţii este însă ireversibil. Imaginarul poetic bacovian se axează pe descrierea unui întreg univers. Incipitul poeziei debutează cu un verb la modul indicativ. îşi face apariţia vântul. „am început” şi adjectivul posesiv „meu”. dar şi prin apariţia motivului singurătăţii. sunet funebru produs de mişcarea „coroanelor de plumb”. Interiorizarea discursului liric este evidentă prin folosirea mărcii specifice prezenţei eului liric în text. apăsarea. sau propriul trup perisabil. sunt alăturate oximoronic plumbului. claustrarea. sugerând o percepţie tactilă. „vestmânt funerar”. Subiectivitatea lirismului este evidentă prin integrarea mărcilor gramaticale ale prezenţei eului liric. Prima secvenţă poetică îşi bazează semnificaţia pe metafora-simbol „cavou”. frumuseţii. folosindu-se tehnica simetriei. atracţia pământului. „flori de plumb”. ca şi logosul dintâi. corespondentul „sicrielor de plumb”. completată de o imagine auditivă prin prezenţa verbului onomatopeic „scârţâiau”. anume: verbele „stam”. dezorientarea. nu conduc către un zbor. ceea ce echivalează cu „întoarcerea cu faţa spre apus”.maleabil. de aici derivând o permanentizare a stării generale apăsătoare. greu de culoare cenuşiu-albăstruie. al spaţiului înconjurător și microcosmic. se remarcă două secvenţe poetice (catrene) structurate pe două planuri: macrocosmic. Existenţa umană este marcată de constrângerea socială. apăsarea. este amorul. Strigătul de invocare a celui decedat îşi are originea în credinţa populară. atribuite amorului. aflându-se din ce în ce mai pregnant sub semnul tragismului. incapabil de a discerne valoarea de nonvaloare. evidentă prin simbolurile „sicrie de plumb”. În secvenţa a doua. cititorul receptează poezia ca pe arta de a simţi. Din punctul de vedere al construcţiei. prin folosirea sugestiei. starea liminală dintre viaţă şi moarte. dar şi speranţa unei reveniri. simbolizat de „sicriu”. conturată ca o sursă de suferinţă ce străbate întreaga lirică bacoviană. gingăşiei. în filosofia creştină. cuvântul are valenţe demiurgice. din planul exterior. Sentimentul cel mai profund uman îşi anunţă dispariţia. dar mai ales de cea a iminenţei morţii. fapt sugerat de o nouă percepţie tactilă: „Era frig”. Universul este . aşa cum definea metaforic Lucian Blaga trecerea într-o altă dimensiune. prin îmbrăcarea lui într-un „funerar vestmânt”. Lirismul se interiorizează. o stare premergătoare morţii. de obicei. Mediul claustrant al cavoului simbolizează neputinţa depăşirii propriei condiţii. resimţită organic. care amplifică presimţirea unui inevitabil sfărşit. pierzându-şi farmecul şi devenind artificiale. o temniţă pentru sufletul dornic de înălţare spirituală. prin poziţia nefirească în care se află: „Dormea întors amorul meu de plumb”. „coroanele de plumb”.

poezia „Plumb”. formulată de criticul literar Eugen Lovinescu. putem afirma că universul poetic bacovian şi-a găsit pe deplin forma de manifestare artistică a eului creator în ideologia acestui curent literar. Repetiţiile conferă muzicalitate întregii poezii. „era frig”). accentuând ideile poetice enunţate. „coroane de plumb” ). anume că „Simbolismul reprezintă adâncirea lirismului în subconştient. tactil („era vânt”. auditiv („scărţâiau”. apăsător. a cărui artă poetică. constituindu-se ca un crez existenţial original. printr-o cromatică apăsătoare. Bacovia creionează un univers trist. cuvântul este alcătuit predominant din consoane. prin exprimarea mai mult de sugestie a fondului muzical al sufletului omenesc”. măsură de zece silabe). care sugerează moartea. De altfel. ceea ce induce ideea apăsătoare de claustrare. cu rimă îmbrăţişată. Poet monocord. „flori de plumb”. Atmosfera poetică se ţese cu ajutorul simbolului recurent „plumb”. îl reprezintă pe deplin. Pornind de la definiţia creaţiei simboliste. „am început să-l strig”).citat Macedonski . (două catrene. la nivel fonetic. trăind pănă la paroxism spaima de moarte.perceput sinestezic: vizual („funerar vestmânt”. Încheierea din caiet . deprimant. la fel ca şi prozodia.