Fitness-ul in apă - recenzie asupra literaturii de specialitate

Mai multe lucrări au fost analizate în procesul de elaborare şi efectuarea acestui cercetări. Următoarele secţiuni includ o prezentare generală privind importanţa pregătirii musculare în mediul acvatic, ca un mijloc de a îmbunătăţii volumul maxim de oxigen, frecvenţa cardiacă, compoziţia corporală, flexibilitatea şi forţa. V.10.1.Consumul maxim de oxigen-aerobică în apă mică Studiile având ca subiect efectul cronic al exerciţiilor în apă mică asupra îmbunătăţirii volumului maxim de oxigen sunt favorabile. Au fost testate exerciţii diferite în apă, inclusiv mersul în apă, alergatul în apă mică, precum şi antrenamente de aerobică în apă adâncă. Totuşi, indiferent de metoda de pregătire, îmbunătăţirile relative s-au încadrat în procentajul 5.6% şi 18.9%, un singur studiu evidenţiind o descreştere nesemnificativă (0.82%) a capacităţii aerobice. Aceste schimbări ale consumului maxim de oxigen în urma antrenamentului în apă sunt comparabile cu îmbunătăţirile obţinute în exerciţiile regulate la sol. Un proiect condus de Hoeger et al. (1992) a examinat în mod direct efectele unui antrenament identic la sol (impact redus) şi în apă. 49 de femei fără experienţa antrenamentului (apă n = 20; pământ n= 15; control n = 14) au participat într-un studiu experimental de 8 săptămâni, exerciţiile având loc de 3 ori pe săptămână. Partea de aerobică a pregătirii dura 20 min, cuprinzând exerciţii de intensitate menţinută între 70 şi 85% FC de rezervă. Atât exerciţiile de la sol (cu impact redus), cât şi grupurile de aerobică în apă au obţinut rezultate similare în aerobica de întreţinere, cu o îmbunătăţire relativă de 14.8% a volumului maxim de oxigen consumat folosind protocolul Bruce (pre = 31 ± 6.8, post = 35.6 ± 7.0 ml/kg/min) observat în grupurile de aerobică în apă

mică. Timpul total de muncă fizică depusă a crescut semnificativ (cu un minut) în urma activităţilor în apă. În concordanţă cu Hoeger et al. un procent mic dar semnificativ de 5.6% creştere în volumul maxim de oxigen (34.8 ± 4.1 la 36.7 ± 5.2 ml/kg/min) şi un timp mai bun până la epuizare (pre = 15.8 ± 3.7 min, post = 19.4 ± 5.0 min) a fost de asemenea identificat de Abraham (1994) în urma a 11 săptămâni de aerobică în apă mică. Un singur proiect condus de Hamer şi Morton (1990) a susţinut adaptările cornice determinate de alergarea în apă mică de 1 m. Subiecţi neantrenaţi au folosit tehnica alergării prin scufundarea braţelor şi antebraţelor în apă. O creştere de 9% a VO2max (pre = 49.32 ± 5.42, post = 53.98 ± 4.83 ml/kg/min) a rezultat după 8 săptămâni de antrenament. Expunere sumară a consumului de oxigen Rezultatele acestor cercetări indică faptul că exerciţiile în apă mică nu numai că duc la îmbunătăţiri semnificative ale VO2, dar şi că beneficiile cardio-vasculare sunt similare celor realizate prin exerciţii regulate la sol. Singurul studiu public (Seefeldt & Abraham, 1996) considerând nesemnificative descreşterile cantităţii maxime de oxigen consumat poate fi datorat unui stimul psihologic inadecvat pentru antrenament. Subiecţii au fost antrenaţi la o intensitate care cerea un ritm al bătăilor inimii de numai 69.5% din FCM Această intensitate, mai ales pentru populaţia feminină de vârstă liceană, încorporată de către Seefeldt şi Abraham poate să nu fi fost suficientă pentru obţinerea de beneficii în ce priveşte consumul maxim de oxigen. In prezent, există nevoia unei cercetări aprofundate, pentru a se testa răspunsurile fizice la exerciţiile în apă. Sunt recomandate şi măsuri mai bune de control, precum şi protocoale standardizate de antrenament. V.10.2. Frecvenţa cardiacă Problema frecvenţei cardiace în exerciţiile acvatice Este vital a se discuta despre răspunsul inimii la mediul acvatic. S-a arătat că reacţia frecvenţei cardiace la apă depinde considerabil de temperatura apei

(Avellini, Shapiro, & Pandolf, 1983). În principiu, exerciţiul în apă la 25°C determină un răspuns mai redus decât exerciţiul la sol, la un anumit consum de oxigen. 1969). Pe deasupra, efectul hidrostatic al apei determină o schimbarea a cantităţii de sânge dinspre periferie spre torace (Arborelius, Balldin, Lilja, & Lundgren, 1972). Aceasta duce la o creştere a presiunii venoase centrale, a volumului atacurilor şi a răbufnirilor cardiace, rezultând într-o diminuare a ritmului cardiac. Acest lucru este evidenţiat în apă până la nivelul pieptului. Influenţa temperaturii apei, combinată cu presiunea hidrostatică, ne ajută în a explica de ce, la un volum dinainte stabilit de VO2, frecvenţa cardiacă ajunge la valori de până la 20 bpm mai mici decât la sol (Mougios & Deligiannis, 1993). Frecvenţa cardiacă submaximală Intensitatea antrenamentului este un factor critic esenţial pentru dezvoltarea întreţinerii cardiovasculare în cadrul exerciţiilor de la sol. Pe durata exerciţiilor în apă, intensitatea apare a fi cel mai important considerent pentru îmbunătăţirea pe plan cardio-vascular, în primul rând datorită reacţiilor diferite ale circulaţiei la imersiunea în apă versus antrenamentul pe sol. Multe dintre studiile susţinând descreşteri nesemnificative ale VO2max în urma exerciţiilor în apă sunt rezultatul direct al subestimării ritmului cardiac în timpul trainingului în care corpul stă în apă (Eyestone et al., 1993; Quinn et al., 1994; Seefeldt & Abraham, 1996) . Cercetările indicând frecvenţe cardiace care ating limita de sus a zonei ţintă (7085%din maximul frecvenţei cardiace) în timpul antrenamentului au dus la progrese în fitness-ul cardio-vascular. Această intensitate crescută de exersare poate fi necesară pentru a contracara efectele presiunii hidrostatice care reduce frecvenţa cardiacă atunci când nivelul apei ajunge sau depăşeşte pieptul . Aceasta implică şi faptul că indicaţiile ACSM pentru îmbunătăţirea fitness-ului cardiovascular ar putea avea nevoie de adaptarea la pregătirea musculară acvatică, din Crescând temperatura apei până 30-35°C nu aduce o diferenţă semnificativă faţă de reacţia bătăilor inimii în cazul solului. (Craig & Dvorak,

moment ce standardele actuale îl recomandă doar pentru exerciţiile pe sol. Pregătirea cotidiană pare să aibă un efect redus asupra presiunii hidrostatice exercitate de apă asupra sistemului cardio-vascular. În concluzie, pare logic faptul că aceste schimbări regulate în frecvenţa cardiacă se încadrează în curentul asemănător reacţiilor cardiace acute cu antrenamentul în apă adâncă, submaximal determinând un ritm cu aproximativ 10-15 bătăi mai mic decât cel obţinut în timpul efortului propriu-zis din timpul alergării la intensităţi asemănătoare. Wilber et al. (1996) au înregistrat frecvenţe cardiace cu 14% de rezistenţă ale alergătorilor bine antrenaţi. În apă mică de un metru, Hamer and Morton au înregistrat frecvenţe cardiace de 10-12 bpm la subiecţii sedentari: ritmuri mai mici în timpul alergării submaximale în apă în comparaţie cu alergarea care implică efort fizic. Hamer şi Morton au remarcat că pe măsură ce intensitatea exerciţiului creşte către VO2max, diferenţa dintre răspunsurile cardiace în cazul celor două modele de exerciţii se micşorează până la 5 bpm (50% VO2max: WR 122 ± 8, TM 134 ± 10 bpm; 90% VO2max: WR 168 ± 11 bpm, TM 173 ± 8 bpm). Frecvenţa cardiacă maximală Pregătirea bazată pe exerciţiile la sol are efect redus sau inexistent asupra frecvenţei cardiace maximale (FCM). În exerciţiile în apă, schimbările fiziologice datorate presiunii hidrostatice şi temperaturii apei asigură comparaţia cu reacţiile frecvenţei cardiace maximale la sol. În cazul atleţilor antrenaţi nu s-au observat diferenţe în FCM, în timpul antrenamentelor de alergare în apă adâncă până la gât (193.9 ± 8.8 bpm) maxim sau în timpul testelor de efort propriu-zis (192.1 ± 10.2 bpm) nici înainte nici după cele 6 săptămâni de antrenament (Wilber et al., 1996). Hamer şi Morton (1990) au remarcat diferenţele în FCM doar în măsurătorile de dinainte de antrenament, în timp ce alergarea în apă mică era văzută ca fiind similară efortului fizic. Expunere sumară a frecvenţei cardiace mai mici în timpul antrenamentelor de alergare în apă adâncă comparativ efortul depus prin exerciţiile

Răspunsul cardiac la exerciţiile în apă depinde mai ales de adâncimea apei, temperatura ei, precum şi de intensitatea antrenamentului. Efectele exerciţiilor în apă asupra reducerii frecvenţei cardiace, au fost înregistrate de doi cercetători care au găsit că ritmul cardiac în timpul relaxării descreşte ca rezultat al exerciţiile aerobice regulate în apă. Hoeger et al. (1992), dar şi Simpson şi Lemon (1995) au observat reduceri ale frecvenţei cardiace în timpul odihnei de 7 bpm şi respectiv de 11 bpm. Aceste valori sunt similar celor raportate după antrenamentul la sol. O comparaţie a frecvenţei cardiace submaximale al antrenamentului în apă adâncă până la nivelul gâtului versus exerciţiul fizic scoate la iveală că frecvenţa acesta este, în medie, cu 3-15% mai mic în apă în comparaţie cu efortul propriuzis. Pentru cei cu experienţa antrenamentului, imersiunea în apă până la gât reduce frecvenţa cardiacă mai mult pentru intensităţi maximale decât o face în cazul subiecţilor neantrenaţi. Hertler et al. (1992) au descoperit o descreştere relativă de 36% în frecvenţa submaximală în timpul pregătirii în apă faţă de exerciţiul fizic propriu-zis realizat la aceeaşi intensitate. În general, au existat puţine schimbări în frecvenţa cardiacă maximală în timpul efortului fizic după exerciţii în apă. Cercetătorii nu au găsit nici o diferenţă în bătăile maximale ale inimii (Bushman et al., 1997; Gaspard et al., 1995; Hamer & Morton, 1990; Quinn et al., 1994) , au notat o creştere (Wilber et al., 1996) , şi o scădere a frecvenţei maximal (Michaud et al., 1995) după protocolul de antrenament în apă adâncă V.10.3. Compoziţia corporală Efectele pozitive ale exerciţiilor regulate la sol asupra compoziţiei corporale sunt susţinute în literatura de specialitate, cel mai important avantaj fiind cel al reducerii procentului de grăsime corporală. Încercările de a materializa schimbări similar în ce priveşte stratul de grăsime în urma antrenamentului în apă mică sau adâncă au adus rezultate diferite. Un motiv major al acestei diferenţe este constituit de durata scurtă a antrenamentelor în apă, ele variind între 4 şi 11 săptămâni. Cercetătorii sunt de acord că un număr de minim 8 săptămâni sunt

necesare pentru ca efectele exersării să fie vizibile în majoritatea variabilelor fiziologice. Acest lucru poate fi adevărat mai ales pentru schimbări în structura corporală, din moment ce aportul dietelor este şi el de o importanţă majoră. Nici un fel de restricţii alimentare sau astfel de consideraţii nu au fost sugerate subiecţilor implicaţi în studiile de antrenament luate aici în calcul. Quinn et al., Michaud şi asociaţii (Michaud et al., 1995) au observat că 8 săptămâni de pregătire prin alergare în apă adâncă cu 10 subiecţi neantrenaţi au constituit un stimul pentru reducerea grăsimilor corporale. Subiecţii au avut antrenamente de 3 ori pe săptămână, timp de 8 săptămâni, la o intensitate de 6383% din FCM. Testarea de după, prin măsurări ale pielii a constatat o scădere de 2.6% a grăsimilor corpului. Simpson şi Lemon (1995) au folosit impedanţa bioelectrică pentru a măsura procentul de grăsime a corpului, găsind o scădere relativă 2.7% după 8 săptămâni de exerciţii aerobice acvatice. Scăderi semnificative ale grăsimii corporale au fost observate în câteva studii conduse luând în considerare aerobica în apă mică. Antrenamentul de 3 zile per săptămână, a câte 50 min şedinţa, un program de 11 săptămâni pentru fete de liceu sedentare (pre = 24.2 ± 3.3 kg, post = 22.8 ± 3.0 kg) a dus la o reducere relativă de 5.6% a grăsimii corpului (Abraham et al., 1994) . În acord cu Abraham, Hoeger et al. (1992) a notat reduceri ale grăsimii corpului în cazul femeilor sedentare care au exersat 3 zile pe săptămână, 20 minute pe zi la intensitate 70-85% , timp de 8 săptămâni. O schimbare de 7.5% în procentul de grăsimi (pre = 26. 4 ± 7.4%, post = 24.4 ± 6.7%), măsurată prin grosimea pielii poate fi considerată similar descreşterii de 5% din grupurile de aerobică la sol (pre-test = 21.8 ± 5.0%, posttest = 20.7 ± 4.5%;). Nu au avut loc modificări in cazul grupului de control. Expunere sumară a structurii corporale Asemeni cercetării bazate pe exerciţii la sol, efectele antrenamentului regulat în apă în ce priveşte schimbările din organism sunt diferite. Rezultatele variază între o creştere de 4.7% şi o scădere de 11.9% a grăsimii corpului, studiile durând între

4-11 săptămâni. Un curent de descreşteri ale procentului de grăsime a organismului a fost remarcat în programe de antrenament de cel puţin 8 săptămâni. Patru din cele şase studii au înregistrat scăderi ale grăsimii corpului pentru antrenament de o astfel de durată . (Abraham et al., 1994; Hoeger et al., 1992; Michaud et al., 1995; Sanders, 1993) . Acest fapt susţine părerea că efectele antrenamentului sunt obţinute în studii de 8 săptămâni sau chiar mai mult. Pe deasupra, experimentele fără control alimentar vor necesita un antrenament mai îndelungat înainte de a se obţine schimbări notabile în grăsimea corpului. V.10.4. Forţa musculară Destul de mulţi cercetători au examinat efectele exerciţiilor în apă asupra bunei stări a musculaturii. Exerciţiile de aerobică în apă mică sunt un mijloc care promite a întări musculatura participanţilor neantrenaţi. .Subiecţii au participat într-un program comunitar de 8 săptămâni cu sesiuni de exerciţii-combinaţie între exerciţiile de aerobică în apă adâncă şi-n apă mică, folosind echipament acvatic adecvat. Flotările la bancă şi abdomenele au fost evaluate înainte şi după antrenament, pentru a evalua tonusul muscular. Deşi nu au fost încorporate exerciţii de întărire a musculaturii în rutina acvatică, s-a constatat o creştere a acestui parametu. În flotările la bară, o îmbunătăţire de 136% (pre = 14.2 ± 1.95 kg, post = 33.6 ± 4.91) a fost observată la tinere, în timp ce subiecţii mai în vârstă şi-au îmbunătăţit ridicarea cu 180% (pre = 6.8 ± 7.4 kg, post = 19.1 ± 2.9 kg). Participanţii mai tineri şi-au îmbunătăţit scorul de le pre-testul de abdomene cu 19.1 ± 2.9 repetiţii ajungând la 34.89 ± 2.86 la post-test. Pe baza acestor rezultate, şi-au îmbunătăţit tonusul muscular prin intermediul antrenamentului în apă mică. Totuşi, trebuie remarcat şi că îmbunătăţirile dramatice în tonusul musculo-osos observat în aceste studii poate fi parţial datorat nivelului iniţial redus de tonus al subiecţilor. Simpson a găsit şi el beneficii în exerciţiile de aerobică în apă adâncă. După 8 săptămâni de antrenament, subiecţii (n = 18) şi-au dezvoltat cvadricepşii

isokinetici (pre = 50.5 ± 3.2 Nm, post = 55.2 ± 3.3 Nm) şi forţa de a strânge (pre = 35.4 ± 2.4 Nm, post = 41.9 ± 3.0 Nm) (p < 0.01). Hertler şi al. (1992) au notat că alergătorii experimentaţi au fost în stare să menţină forţa piciorului în antrenamentul de alergare. Cercetătorii i-au pus pe alergători să treacă printr-un program prealabil de antrenament de 4 săptămâni, împărţind subiecţii în două grupe, participanţii continuând exersarea de exerciţii la sol sau angajându-se în alergări în apă mică. Testarea isokinetică a măsurat contracţia concentrică şi excentrică a părţii de sus şi de jos a piciorului şi nu a descoperit diferenţe după antrenament în forţa piciorului între alergarea în mediul acvatic şi alergare la sol. Expunerea sumară a forţei musculare şi rezistenţei Toate proiectele de mai sus, testând forţa,, au descoperit îmbunătăţiri în câte un aspect al tonusului muscular. Aceasta indica faptul că este posibil ca proprietăţile de rezistenţă ale apei să faciliteze dezvoltarea forţei musculare a participanţilor inactivi şi menţinând în formă atleţii competitivi. Aceste descoperiri sunt promiţătoare mai ales pentru adulţi. Este necesară o cercetare mai amănunţită a acestui subiect înainte de a trage concluzii clare asupra tonusului şi a legăturii inerente cu sănătatea. V.10.5. Flexibilitatea Puţine studii au abordat acest aspect adesea neglijat al legăturii între fitness şi sănătate. Testul principal folosit de toţi cercetătorii pentru a testa flexibilitatea este testul: “stai-şi-întinde-te”, care evaluează flexibilitatea spatelui şi a tendonului popliteu. Hoeger şi al. (1992) a observat o îmbunătăţire de 10.5% în măsurătorile ”stai şi vezi dacă ajungi” (pre = 37.9 ± 7.6 cm; post = 41.9 ± 8.9 cm) în urma a 8 săptămâni se aerobică în apă mică. Acest aspect nu i-a surprins pe cercetători, deoarece spatele şi tendonul de la genunchi fuseseră integrate în faze de stretching şi încălzire a programului. Seedfeldt şi Abraham (1996) 22 de subiecţi au participat la acest test cu o îmbunătăţire de 5.4%, aproape semnificativă (pre =

18.4 ± 3.4 in, post = 19.4 ± 5.4 in). Descoperirile nu par a se limita la aerobică în apă mică. Simpson şi Lemon (1995) au notat şi ei o creştere de 7.3%, deşi una nesemnificativă (p > 0.07), în testul stai-şi –întinde-te (pre = 34.1 ± 2.1 cm, post = 36.6 ± 1.8 cm), după 8 săptămâni de antrenament în apă adâncă. Expunerea sumară a flexibilităţii Studiile actuale, deşi puţine la număr, susţin îmbunătăţirea flexibilităţii prin exerciţii în apă mică şi adâncă. Participanţii pot folosi puterea de rezistenţă a apei pentru a reduce stresul asupra articulaţiilor şi a căpăta flexibilitate. Sunt necesare cercetări adiţionale care să folosească diferite teste de flexibilitate, precum şi antrenamente de durate diferite. Bibliografie
Abraham, A., Szezerba, J., & Jackson, M. (1994). The effects of an eleven week aqua aerobic program on relatively inactive college age women. Medicine and Science in Sports and Exercise, 26, S103 (Abstract). Arborelius, M., Balldin, U. I., Lilja, B., & Lundgren, C. E. G. (1972). Hemodynamic changes in man during immersion with the head above water. Aerospace Medicine, 43, 592-598. Avellini, B. A., Shapiro, Y., & Pandolf, K. B. (1983). Cardio-respiratory physical training in water and on land. European Journal of Applied Physiology and Occupational Physiology, 50, 255-263. Blanche, W., Evans, W., Cureton, K. J., & Purvis, J. W. (1978). Metabolic and circulatory responses to walking and jogging in water. Research Quarterly, 49, 442-449. Brown, S. P., Chitwood, L. F., Beason, K. R., & McLemore, D. R. (1997). Deep water running physiologica responses: Gender differences at treadmill-matched walking/running cadences. Journal of Strength and Conditioning Research, 11, 107-114. Bushman, B. A., Flynn, M. G., Andres, F. F., Lambert, C. P., Taylor, M. S., & Braun, W. A. (1997). Effect of 4 wk deep water run training on running performance. Medicine and Science in Sports and Exercise, 29, 694-699.

Butts, N. K., Tucker, M., & Greening, C. (1991). Physiologic responses to maximal treadmill and deep water running in men and women. The American Journal of Sports Medicine, 19, 612-614. Butts, N. K., Tucker, M., & Smith, R. (1991). Maximal responses to treadmill and deep water running in high school female cross country runners. Research Quarterly for Exercise and Sport, 62, 236-239. Cassady, S. L., & Nielsen, D. H. (1992). Cardioespiratory responses of healthy subjects to calisthenics performed on land versus water. Physical Therapy, 72, 532-538. Coad, D., Storie, R., Perez, H., & Wygand, J. W. (1987). The energy cost of treadmill vs. hydro-exercise. Medicine and Science in Exercise and Sport, 19, S63 (Abstract). Craig, A. B., & Dvorak, M. (1969). Comparison of exercise in air and in water at different temperatures. Medicine and Science in Sports, 1, 124-130. DeMaere, J., Ruby, B. C., & Swan, J. (1997). Effects of deep water and treadmill running on oxygen uptake and energy expenditure in seasonally trained cross country runners. Medicine and Science in Exercise and Sport, 29 S221 (Abstract). Di Prampero, P. E. (1986). The energy cost of human locomotion on land and in water. International Journal of Sports Medicine, 7, 55-72. Eckerson, J., & Anderson, T. (1992). Physiological response to water aerobics. Journal of Sports Medicine and Physical Fitness, 32, 255-261. Evans, F., & Cureton, K. (1996). Metabolic, circulatory and perceptual responses to bench stepping in water. Medicine and Science in Sports and Exercise, 28, S210 (Abstract). Eyestone, E. D., Fellingham, G., George, J., & Fisher, A. G. (1993). Effect of water running and cycling on maximum oxygen consumption and 2-mile run performance. The American Journal of Sports Medicine, 21, 41-44. Frangolias, D. D., & Rhodes, E. C. (1995). Maximal and ventilatory threshold responsed to treadmill and water immersion running. Medicine and Science in Exercise and Sport, 27, 1007-1013. Frangolias, D. D., Rhodes, E. C., & Taunton, J. E. (1996). The effect of familiarity with deep water running on maximal oxygen consumption. Journal of Strength and Conditioning Research, 10, 215-219.

Glass, B., Wilson, D., Blessing, D., & Miller, E. (1995). A physiological comparison of suspended deep water running to hard surface running. Journal of Strength and Conditioning Research, 9, 17-21. Gaspard, G., Schmal, J., Porcari, J., Butts, N., Simpson, A., & Brice, G. (1995). Effects of a seven-week aqua step training program on aerobic capacity and body composition of college-aged women. Medicine and Science in Sports and Exercise, 27. Hamer, T., & Morton, A. (1990). Water running: Training effects and specificity of aerobic, anaerobic and muscular parameters following an eight-week interval training program. Australian Journal of Scientific Medicine in Sport, 22, 13-22. Heberlein, T., Perez, H., Wygand, J., & Connor, K. (1987). The metabolic cost of high impact aerobics and hydroaerobic exercise in middle-aged females. Medicine and Science in Sports and Exercise, 19, S89 (Abstract). Hered, S. L., Darby, L. A., & Yaekle, G. C. (1997). Comparison of physiological responses to comparable land and water exercises. Medicine and Science in Exercise and Sport, 29, S162 (Abstract). Hertler, L., Provost-Craig, M., Sestili, P., Hove, A., & Fees, M. (1992). Water running and the maintenance of maximum oxygen consumption and leg strength in women. Medicine and Science in Sports and Exercise, 24, S23 (Abstract). Hoeger, W. K., Gibson, T., Moore, J., & Hopkins, D. (1992). A comparison of selected training responses to water aerobics and low impact aerobic dance. National Aquatics Journal, Winter Ed., 13-16. Hoeger, W. K., Hopkins, D. R., Barber, D. J., & Gibson, T. (1992). Comparison of maximal VO2, HR, and RPE between treadmill running and water aerobics. Medicine and Science in Sports and Exercise, 24, S96 (Abstract). Long, K. A., Lee, E. J., & Swank, S. A. (1996). Effects of deep water exercise on aerobic capacity in older women. Medicine and Science in Sports and Exercise, 28, S210 (Abstract). Michaud, T. J., Brennan, D. K., Wilder, R. P., & Sherman, N. W. (1995). Aquarunning and gains in cardiorespiratory fitness. Journal of Strength and Conditioning Research, 9, 78-84. Michaud, T. J., Rodriquez-Zayas, J., Andres, F. F., Flynn, M. G., & Lambert, C. P.

(1995). Comparative exercise responses of deep-water and treadmill running. Journal of Strength and Conditioning Research, 9, 104-109. Morrow, M., Jensen, R., & Peace, C. (1996). Physiological adaptations to deep water and land based running training programs. Medicine and Science in Exercise and Sport, 28. S210 (Abstract). Mougios, V., & Deligiannis, A. (1993). Effect of water temperature on performance, lactate production and heart rate at swimming of maximal and submaximal intensity. The Journal of Sports Medicine and Physical Fitness, 33, 27-33. Pate, R. R., & Kriska, A. (1984). Physiological basis of the sex difference in cardiorespiratory endurance. Sports Medicine, 1, 87-98. Quinn, T. J., Sedory, D. R., & Fisher, B. S. (1994). Physiological effects of deep water running following a land-based training program. Research Quarterly for Exercise and Sport, 65, 386-389. Richie, S. E., & Hopkins, W. G. (1991). The intensity of exercise in deep-water running. International Journal of Sports Medicine, 12, 27-29. Robert, J. J., Jones, L., & Bobo, M. (1996). The physiologica response of exercising in the water and on land with and without the X1000 Walk ‘n Tone Exercise Belt. Research Quarterly for Exercise and Sport, 67, 310-315. Sanders, M., & Rippe, N. (1994). Probing the depths of water fitness research. IDEA Today. Sanders, M. E. (1993). Selected physiological training adaptations during a water fitness program called wave aerobics. Thesis, University of Nevada, Reno. Seefeldt, L. R., & Abraham, A. (1996). The effects of an eleven week aquastep program on relatively inactive college age females. AKWA. Sheldahl, L. M., Tristani, F. E., Clifford, P. S., Hughes, C. V., Sobocinski, K. A., & Morris, R. D. (1987). Effect of head-out water immersion on cardiorespiratory response to dynamic exercise. Journal of American College of Cardiology, 10, 1254-1258. Simpson, A., & Lemon, P. (1995). Effects of an eight week deep water vertical exercise training program in adult women. AKWA Newsletter. Svendenhag, J., & Seger, J. (1992). Running on land and in water: comparative exercise physiology. Medicine and Science in Exercise and Sport, 24, 1155-1160.

Thomas, T. R., Ziogas, G., Smith, T., Zhang, Q., & Londeree, B. R. (1995). Physiological and perceived exertion responses to six modes of submaximal exercise. Research Quarterly for Exercise and Sport, 66, 239-246. Vickery, S. R., Cureton, K. J., & Langstaff, J. L. (1983). Heart rate and energy expenditure during aqua dynamics. Physician and Sportsmedicine, 11, 67-72. Wilber, R. L., Moffatt, R. J., Scott, B. E., Lee, D. T., & Cucuzzo, N. A. (1996). Influence of water run training on the maintenance of aerobic performance. Medicine and Science in Sports and Exercise, 28, 1056-1062. Wilmore, J. H., & Costill, D. L. (1994). Physiology of Sport and Exercise. Champaign: Human Kinetics. Zeni, A. I., Hoffman, M. D., & Clifford, P. S. (1996). Energy expenditure with indoor exercise machines. Journal of the American Medical Association, 275, 1424-1427