You are on page 1of 7

Cervantes se naste la nceputul celei de-a doua jumatati a secolului al XVI-lea, f

iind, totusi, considerat reprezentantul de seama al Secolului de Aur al Spaniei,


secolul al XVII-lea, deoarece acesta ncepe, n literatura, tocmai cu publicarea, n
1605, a primului volum al romanului Don Quijote de la Mancha. Cervantes este, n i
storia literaturii spaniole, un adevarat caz , si pentru ca el traieste cei din urm
a pasi ai apogeului Spaniei, dar e si martorul primelor manifestari ale apropiat
ei decaderi a acesteia, o prabusire lenta, al carei preludiu ncepuse o data cu nfrn
gerea flotei lui Filip al II-lea, celebra Invincibila Armada , n anul 1588. S-a spus
, de aceea, pe buna dreptate, ca Cervantes reprezinta un spirit renascentist, da
r are, de asemenea, caracteristici ale tipului creator baroc. El este reprezenta
tiv pentru umanismul spaniol si universal, devenind si marele precursor al moder
nitatii, n ceea ce are aceasta mai esential. Nu ntmplator, criticii literari spanio
li au spus n repetate rnduri, urmndu-l pe Menndez y Pelayo, ca Cervantes este cel ca
re a dat cel dinti modelul romanului realist modern.
Capodopera lui Cervantes, singurul egal al lui Dante si al lui Shakespeare n canon
ul vestic, scriitorul pe care l asociem de obicei cu Shakespeare si Montaigne , dup
a cum considera Harold Bloom, este romanul Don Quijote de la Mancha. Viata spani
ola n toata complexitatea sa a fost prinsa, o data pentru totdeauna n aceasta mare
carte a umanitatii, aparuta n doua volume, n 1605 si 1615, opera cu adevarat repr
ezentativa, att pentru setea de sinteza a spiritului renascentist, ct si pentru no
ta baroca de profunda meditatie asupra destinului uman si a conditiei sale pe pa
mnt. n Spania lui Don Quijote mai razbate, cu ultimele forte, fervoarea cautarilor
, a cercetarilor nelimitate pentru stabilirea noului raport ntre om si natura, fr
enezia reconsiderarii demnitatii umane prin care omul este asezat n centrul unive
rsului ca valoare cu adevarat suprema si ca masura a tuturor lucrurilor.
Evident, acest mare roman a determinat aparitia unei uriase bibliografii critice
, analisti de cele mai diverse orientari ncercnd sa ofere analize ct mai pertinente
pentru capodopera scriitorului spaniol. n acest sens, Amrico Castro vrea sa intui
asca gndirea lui Cervantes si chiar sa-i stabileasca izvoarele, n ciuda parerii lu
i Menndez y Pelayo ca ideile autorului lui Don Quijote nu depasesc limitele de bun
simt al epocii n care cartea a fost scrisa. Pe de alta parte, dupa cum observa G.
Calinescu, n Impresii asupra literaturii spaniole, o data cu Miguel de Unamuno, q
uijoteria devine, ca si bovarismul lui Jules de Gaultier, indicele unei filosofi
i, filosoful spaniol lund nebunia lui Don Quijote n serios si proclamnd-o Weltansch
auung.
Don Quijote a fost, adesea, privit drept un personaj literar prin intermediul ca
ruia autorul romanului ar fi intentionat exclusiv sa satirizeze literatura caval
ereasca att de la moda n epoca respectiva, foarte populara, de altfel. Ramiro de M
aeztu considera, nsa, ca, n epoca respectiva, cartile cavaleresti nu erau niste sc
rieri de simplu divertisment , ci texte care au exercitat o influenta considerabila
n spatiul cultural spaniol. Pe de alta parte, Cervantes nsusi ar fi dorit, dupa c
um aflam din subtilul eseu al lui Maeztu, sa lase n urma sa mai mult dect o simpla
parodiere a literaturii cavaleresti, n paginile din Don Quijote existnd chiar conc
retizarea unui sistem filosofic, al unui program de guvernare, o sinteza de teol
ogie , romanul putnd fi citit, de asemenea, si n alte chei, la fel de ndreptatite. nsa
, n ultima analiza, Cervantes a creat un personaj simbolic care, nsufletit de idea
lul sau cavaleresc, pleaca n lume, nsotit de un scutier mai putin obisnuit cu regu
lile cavalerilor ratacitori. Dar unii critici au afirmat, uneori, ca Cervantes a
r fi scris un simplu roman de delectare , fara a avea deplina ntelegere a semnificat
iilor personajului sau principal. Altii, dimpotriva, au stabilit chiar legaturi n
tre Don Quijote ca fiinta de hrtie si Cervantes nsusi, marginalizat de multe ori la
rentoarcerea n tara cu o grava infirmitate fizica n urma luptei de la Lepanto. Quijo
tismul lui Don Quijote este de stirpe cervantesca , spunea Jos Ortega y Gasset. n fo
nd, mai ales pentru scriitorii spanioli care fac parte din celebra generatie de
la 98, Don Quijote a reprezentat si o problema a destinului major al tarii, simbo
liznd, astfel, etalonul spiritualitatii hispane n ansamblu. n acest sens, Miguel de
Unamuno considera ca Don Quijote este idealul spaniol suprem . Multi cercetatori, n
tre ei mai ales Menndez y Pelayo, au afirmat ca Don Quijote ar ntruchipa si proble
ma declinului Spaniei, altii, nsa, nefiind de acord cu aceasta interpretare, caci

Azorn, n Ora Spaniei, considera ca n Secolul de Aur nu se poate vorbi de un declin


, ci de o revarsare a energiei si sngelui spaniol nspre America. ntr-o alta directi
e merg unele dintre interpretarile criticii europene, astfel, Hermann von Kyeser
ling defineste natura spaniola prin cuplul Don Quijote
Sancho, spunnd chiar ca ori
ce spaniol este Don Quijote si Sancho n acelasi timp . Iar Amrico Castro, urmnd o sug
estie a lui Unamuno, considera ca, sublimat, Sancho reprezinta omenirea att de iub
ita de Don Quijote . Tocmai pornind de la extrem de numeroasele interpretari ale c
riticii literare, Harold Bloom nu ezita chiar sa afirme ca nu exista doi cititori
care sa para a fi citit acelasi Don Quijote , caci, daca, de exemplu, Miguel de U
namuno descoperea n marea carte a lui Cervantes sensul tragic al vietii, Erich Au
erbach o vede ca fiind nsufletita la tot pasul de o veselie nesfrsita.
n orice caz, dincolo de toate astea, Don Quijote, Cavalerul Tristei Figuri , dupa cu
m el nsusi si spune, va ramne, pentru totdeauna, marcat de semnul tragicului. n plus
, el are adevarate crize ale notiunii de real, pe care el o nlocuieste mereu cu u
n ideal de aici ntreaga nentelegere a lui cu lumea. De exemplu, la un moment dat,
el l obliga pe un taran care batea un baiat sa-l plateasca pe acesta dupa cum tnar
ul merita, sa-i dea, asadar, toate drepturile banesti care i se cuvin. Taranul p
lateste, cavalerul pleaca, iar baiatul e batut din nou, si mai crunt de data ast
a, iar n cele din urma el ajunge chiar sa-l blesteme pe nobilul sau binefacator Ge
stul lui Don Quijote a fost frumos, bine intentionat, dar a ramas, n mod fatal, u
topic. Cervantes si construieste personajul pe parcurs, chiar din mers, am putea
spune, neavnd un plan de actiune prestabilit, el este autorul care se lasa, pna la
un punct, purtat de vrtejul aventurilor eroului sau. Iar Don Quijote este la fel
mereu gata de lupta pentru o cauza nobila, chiar daca prea putin adecvata la re
alitatea sau la realitatile date. De retinut este, n orice caz, faptul ca fals nu
este idealul quijotesc, ci doar armele folosite, plus tactica utilizata, aceea
de a ataca direct si dezordonat, indiferent de dimensiunile primejdiilor, precum
si vointa de a lupta de unul singur si, poate, mai ales, ncapatnarea de a crede n
victorie, fara a lua n seama si n calcul circumstantele n stare sa-i contrazica pre
a mare ncredere. Episodul luptei cu morile de vnt este edificator n acest sens si e
, pe de alta parte, att de cunoscut, nct, fara ndoiala, nu mai e nevoie de nici un c
omentariu.
Don Quijote, pe de alta parte, se confrunta permanent cu doua lumi, realul si id
ealul, tragismul confruntarii fiind rezolvat adesea de autor prin recursul la el
emente comice. Cervantes nu construieste un sistem filosofic coerent, dar are da
rul de a-si lamuri cititorii n legatura cu numeroase aspecte ale realitatii oscil
ante
uneori, fapt de o extrema modernitate, n functie de punctul de vedere. Astfe
l, Don Quijote, filosofnd el nsusi subtil, demonstreaza ca stie foarte bine ca rea
litatea este variabila, stie ca lucrurile poseda mai multe feluri de realitate , ia
r pentru cunoasterea lor profunda trebuie ntotdeauna depasite aparentele. n disput
a quijotesca real-ireal-ideal, critica a evidentiat adesea accentele neoplatonic
e si erasmice. Astfel, personajele recepteaza realitatea prin intermediul propri
ilor lor experiente, realul fiind o chestiune de opinie
pentru unii, ligheanul b
arbierului este un simplu lighean, n vreme ce pentru altii, cum e Don Quijote est
e coiful lui Mambrino , iar pentru Sancho este un lighe-coif . Scutierul este mereu di
spus sa evite orice fel de ciocniri si sa mpace, n felul sau, unic si ingenios, or
ice contrarii. Miguel de Unamuno, analiznd aceste aspecte ale personajului, consi
dera ca aici se gaseste, n fond, patetismul tragic al lui Don Quijote , deoarece, du
pa cum afirma eseistul spaniol, lumea este ce i se pare fiecaruia, iar marea ntele
pciune este s-o faurim dupa voia noastra, creznd, apoi, n ea cu toate puterile.
Cervantes recurge la masca nebuniei din necesitatea plasarii n text, fara riscuri
, a ideilor sale majore, dar si pentru a pune o oglinda nemiloasa n fata multora
dintre realitatile vremii respective. Don Quijote, Hamlet, Regele Lear iata trei
ipostaze tragice ale unui fundamental dezacord cu lumea comuna, incompatibila c
u idealurile nalte, nobile si generoase. Dintre toti acestia, nebunia lui Don Qui
jote, cu toate reflexele sale amare, raspndeste, totusi, speranta si optimism, ir
onia lui Cervantes avnd adesea efecte tonice. n plus, n anumite momente, avem impre
sia ca ntreaga lume participa la nebunia lui Don Quijote, asa se ntmpla, de exemplu
, n cazul ducelui si a ducesei, cu toata acea regie extrem de complicata la care
iau parte si alte personaje, fiecare avnd cte un rol bine stabilit, ca Samsn Carras

co sau Sancho, cu ntelepciunea sa expusa mereu n zicale. Astfel nct se poate spune,
chiar, ca unele personaje devin mai nebune dect Don Quijote nsusi, ca printr-un curi
os fenomen de iradiere a quijotismului, care functioneaza chiar si n cazul celor
care vor sa combata boala lui Don Quijote prin aceleasi arme, asa cum procedeaza
Samsn Carrasco, falsul Cavaler al Albei Luni, iar mai trziu al Oglinzilor. Proble
ma, n cazul acestui Samsn Carrasco este, nsa, mai ales aceea ca el nu a nteles ca mbo
gatirea n plan uman nu se produce nu se poate produce
prin extirparea quijotismul
ui, ci tocmai prin sublimarea lui, altfel spus, dnd acestuia eficacitate si puter
e asupra realului, pe care ar putea, pna la urma, n felul acesta, sa-l nalte si sal transfigureze. Pornind de la ipoteza apropierii structurale dintre Hamlet si D
on Quijote, Turgheniev spunea ca personajul spaniol ar reprezenta un simbol al cr
edintei, fiind idealistul care actioneaza, pe cnd Hamlet ar fi simbolul ndoielii,
cel care gndeste si analizeaza . n acelasi sens, Ramiro de Maeztu considera ca, daca
Hamlet este tragedia Angliei, Don Quijote este cartea tipica a Spaniei, n jurul a
cestor opere cristalizndu-se spiritul celor doua popoare, cu diferenta esentiala
ca, n vreme ce Anglia a cucerit un imperiu, Spania a nceput, n aceeasi epoca, sa-l
piarda pe al sau. La rndul lui, Harold Bloom, n Canonul occidental, afirma ca tema
nebuniei are darul de a-i conferi lui Don Quijote, ca, de altfel, si lui Cervant
es nsusi, o oarecare libertate n epoca extrem de dificila a Contrareformei din Spani
a, o libertate asemanatoare ntructva celei a nebunului din Regele Lear, piesa care
s-a si reprezentat, de altfel, n acelasi timp cu publicarea primului volum din D
on Quijote.
De fapt, nebunia lui Don Quijote provine, ca tema literara, de la Erasmus de Rot
terdam, autorul celebrei carti Elogiul nebuniei (1511), n care autorul renascenti
st punea problema nebuniei nnascute omului, privita ca fiind ntelegatoare si ntelea
pta, vesnic deschisa dialogului. Astfel, urmnd aceasta linie, Cervantes exprima, n
fond, normalitatea omului Renasterii, mereu avntat spre nou, acest avnt fiind, un
eori, privit drept o nebunie de catre spiritele scolastice medievale. Tema nebun
iei, raspndita n cultura renascentista, reprezinta, asadar, si un apanaj al umanis
mului, este o inspirata alegorie pentru prezentarea unor personaje ntelepte, nobi
le, pentru care nebunia nsasi se transforma n energie creatoare, forta vitala, o m
anifestare plenara a libertatii umane. Pe de alta parte, la fel ca n cazul lui Ha
mlet, si pentru Don Quijote, nebunia este si o masca, poate singura n stare de al apara, cumva, n ceea ce fiinta sa are mai profund, de atacurile insidioase ale
oamenilor mult prea practici din lumea exterioara. La fel, ntructva, si va construi
si Dostoievski, dupa cum marturiseste el nsusi, unul dintre personajele favorite
, tragicul print Mskin din romanul Idiotul. Don Quijote joaca un rol, si este pe
deplin constient de acest lucru, dovada ca spune, la un moment dat: Totul este sa
ncep a bate cmpii cnd nimic nu mi-a dat prilej, facnd-o pe domnita mea sa nteleaga c
a, daca teafar, sanatos fac eu attea nazdravanii, ce-as face daca m-ar scoate cu
adevarat din minti? El are aceasta reactie tocmai cnd vrea sa se prefaca nebun n mu
ntii Sierra Morena, imitndu-l pe Amads de Gaula, doar pentru ca Dulcineea sa afle
acest lucru. n plus, n ciuda tuturor nfrngerilor pe care le sufera, Don Quijote o ia
mereu de la capat, chiar si cu mai multa ardoare dupa ce este pus n inferioritat
e n numeroase situatii. El dovedeste, n acest fel, ca nebunia sa
chiar marturisest
e acest lucru
este o strategie oarecum poetica , folosita si de altii naintea lui, d
aca ar fi sa-l amintim aici, din nou, pe acelasi Amads de Gaula.
Lund n discutie acest aspect, Miguel de Unamuno emite ipoteza unei sublime demente c
are ar actiona n cazul lui Don Quijote, ideea aparnd si n studiul sau Sentimentul t
ragic al vietii. Unamuno nu este att de interesat de umanitate n general, si nici
de acea umanitate care populeaza paginile romanului lui Cervantes, ci accentueaz
a, n scrierile sale, asupra semnificatiilor individului concret, omul n carne si oa
se , dupa cum se exprima el nsusi, pe care l considera drept un fenomen unic si de n
enlocuit. Iar la posibila obiectie care s-a adus teoriei sale, cum ca nebunia ar
reprezenta oricum o singularizare a individului, Unamuno a raspuns introducnd n di
scutie elementul delirului colectiv , implicnd, astfel, destinul Spaniei, n ansamblu,
citit prin prisma destinului lui Don Quijote: O nebunie oarecare nceteaza de a fi n
ebunie daca se face colectiva, daca devine nebunia unui ntreg popor, ntmplator a ntr
egului gen uman . Pornind de aici, se desprinde si concluzia lui Unamuno, conform
careia sentimentul tragic al vietii l-ar avea nu doar indivizii, ci si popoarele , n

aceasta situatie aflndu-se, dupa parerea sa, Spania, simbolizata, global, de Domn
ul nostru Don Quijote, Cristul spaniol , protagonistul unei carti comparabile, dup
a cum afirma eseistul spaniol, chiar cu Biblia. Si, dupa cum considera G. Caline
scu, desconsiderata, la un moment dat, de Europa, Spania trebuia sa nfrunte ridico
lul punndu-se sub semnul lui Don Quijote, combatnd Renasterea, asa cum a mai facut
n Contrareforma, spre a se razboi cu toti cei care se resemneaza, fie catolici,
fie rationalisti, fie agnosticisti , caci Unamuno, n numele lui Don Quijote, profes
a un nationalism, o speranta n insubstituibilitatea Spaniei pe lume, vorbind, n se
nsul acesta, despre misiunea tarii sale, att de bine exprimata, credea el, prin act
iunile idealiste ale personajului lui Cervantes. Pe de alta parte, ncercnd sa desc
opere motivele din cauza carora a nnebunit bunul Alonso Quijano, Unamuno da o exp
licatie care ne trimite cu gndul la teoria lecturii si a receptarii, afirmnd ca el
si-a pierdut mintile de dragul nostru, spre folosul nostru, pentru a ne lasa un
exemplu etern de generozitate spirituala. ntr-un sens profund, Don Quijote nsusi st
ie prea bine ca este nebun si ca lumea din jur l socoteste ca atare, dar reuseste
sa pastreze ntotdeauna o filosofie a nebuniei , dupa cum spune G. Calinescu, o filo
sofie aparte care se manifesta ca refuz de a accepta realitatea, universul n care
traieste protagonistul fiind singurul n care sufletul sau nobil poate gasi teren
ul potrivit pentru a se manifesta. Iar Harold Bloom l va apropia pe Cervantes de
Kafka, convins fiind ca nebunia lui Don Quijote vine din credinta n ceea ce Kafka
avea sa numeasca indestructibilitate , extraordinarul merit al cavalerului fiind a
cela de a fi pornit o adevarata cruciada mpotriva mortii , nebunia lui Don Quijote d
ovedindu-se, astfel, a fi refuzul de a accepta ca atare nsusi principiul realitat
ii. De aceea, autorul Canonului occidental l considera pe Don Quijote un erou, nu
un nebun , vorbind despre prezenta, n paginile acestui roman, a unei atitudini metaf
izice vizionare , mai cu seama n ceea ce priveste modul de tratare a temei cautarii
, eroul pornind, de fapt, n cautarea propriului sau vis. Pe de alta parte, nu put
em pierde din vedere ca nebunia lui Don Quijote este, spune acelasi Harold Bloom
, una literara , putnd fi comparata cu o alta, partial tot literara, a crainicului d
in cartea lui Robert Browning, Childe Roland to the Dark Tower Came.
n acelasi timp, Don Quijote traieste si strania sa drama erotica, sustinnd ca Nu po
ate exista cavaler ratacitor fara stapna, fiindca e tot att de trebuincios pentru
unii ca ei sa fie ndragostiti, cum este pentru cer sa aiba stele. Dar problema ncep
e n momentul n care Don Quijote devine convins ca nici macar nu este cu adevarat n
ecesar ca aceasta stapna a inimii sa existe cu adevarat, fiind de ajuns si doar d
aca ea salasluieste n nchipuirea cavalerului. De aici att de discutata problema a d
ramei iubirii quijotesti. Tudor Vianu chiar l interpreteaza pe Don Quijote ca pe
un personaj beat de iubire , dar tocmai dragostea este cea pe care o adora Don Quij
ote, mai degraba dect o femeie. Interesant este, de asemenea, ca el considera ca
nimic nu este nepermis atunci cnd e vorba de iubire, nici chiar nselaciunea lui Ba
silio, prin care acesta o smulge pe Quiteria din minile bogatului Camacho, nici nd
razneala iesita din comun a Altisidorei care si marturiseste public iubirea pentr
u Don Quijote nsusi. Numai ca el considera, de asemenea, ca toti ndragostitii treb
uie sa plateasca mai nti pretul nefericirii, tocmai pentru ca, apoi, sa fie n stare
sa se bucure unul de celalalt si de mplinirea iubirii. Dar, n propria sa pasiune
si poveste de dragoste, Don Quijote iubeste att de mult si att de cast, nct nici mac
ar nu banuieste ca obiectul pasiunii sale nu exista asa cum si-l imagineaza el,
iar atunci cnd Aldonza Lorenzo vine n fata lui, el o crede n puterea unei vraji. El
e omul unei singure iubiri, dar o iubire sublimata pna la ultimele limite. De as
emenea, la cererile unor cavaleri
n fond, cunoscuti decisi sa-l vindece si de ace
asta dragoste de a le-o arata pe Dulcinea, el raspunde ca nu e nevoie sa vada pe
ntru a crede ceea ce spune el, si anume ca Dulcinea este cea mai frumoasa femeie
din lume: Daca v-as arata-o, cu ce mare isprava v-ati lauda marturisind un adeva
r att de vadit? Lucrul de capetenie este sa credeti fara s-o fi vazut, ca de nu v
eti avea de-a face cu mine! Miguel de Unamuno si, pe urmele lui, Harold Bloom, a
apropiat-o pe Dulcinea de Beatrice a lui Dante, deoarece ea este personajul prin
intermediul caruia avem cea mai completa imagine despre si a lui Don Quijote, c
aci el se dovedeste a trai prin propria sa credinta, cu toate ca este pe deplin
constient, iar noi, ca cititori, ntelegem acest lucru din scenele unde sunt desci

se scenele deplinei sale luciditati, ca, de fapt, crede ntr-o fictiune dar si ca,
asta mai ales, ntreaga lume nu este, uneori, dect o fictiune
inedita reactualizar
e si interpretare a motivului lumii ca teatru, att de stralucit reprezentat n pies
a lui Pedro Caldern de la Barca. Dar, daca o consideram pe Dulcinea o fictiune , atu
nci Don Quijote nu poate fi altceva dect un creator al unui mit literar , dupa cum a
firma, pe buna dreptate, Harold Bloom.
Dupa ani si ani de ispravi cavaleresti, Don Quijote se rentoarce acasa, si n scurt
timp va muri, pentru ca, asa cum autorul nsusi scrie, lucrurile omenesti nu sunt
eterne . Nu doar acest moment, al mortii lui Don Quijote, ci si altele gaseste Cer
vantes pentru a insera n text ntreaga problematica a religiozitatii, precum si o s
erie de conceptii religioase proprii n contextul epocii. Moartea acestui personaj
a cunoscut, si ea, extrem de multe interpretari. Lasnd la o parte faptul ca aces
te pagini sunt unele dintre cele mai frumoase si mai bine scrise ale ntregii cart
i, Tudor Vianu, urmnd parerea altor interpreti, considera ca acum, din moment ce
Sancho Panza s-a quijotizat pe deplin, este momentul ca el sa devina un alt Don
Quijote n locul maestrului sau, ca ntr-un subtil schimb de roluri. Iar acum, n prag
ul mortii, Don Quijote traieste si el, omeneste, sentimentul zadarniciei. Mai al
es, el se considera nvins n fata lipsei de roade a faptelor sale prin care intenti
onase sa schimbe lumea si s-o faca mai buna. Cu toate acestea, nu se plnge, nu ac
cepta nici acum compromisurile de vreun fel sau altul, oferind, astfel, o lectie
de o profunda demnitate umana prin atitudinea ferma cu care ntmpina ultima plecar
e ntr-o calatorie, de data asta fara de ntoarcere printre ai sai. Este extrem de c
onstient de ceea ce a nsemnat propria sa viata, spunnd: As vrea sa mor n asa fel ca
sa se stie ca viata nu mi-a fost chiar att de anapoda nct sa las dupa mine faima de
smintit . Moartea lui Don Quijote nu este, deci, o ruptura definitiva, ci aproape
, s-ar putea spune, o continuare a aventurilor sale. Ea nu mai este doar o solut
ie de cumintenie nscrisa ca exemplu n epitaful sau, ci dimpotriva, cea mai straluc
itoare fapta. Astfel functioneaza acea dilatare a personalitatii eroului n spatiu
si timp despre care vorbea Miguel de Unamuno, iar n acest context ntelegem ca singu
ra eroare majora a lui Don Quijote
daca o fi facut-o pna la capat
este preluarea
completa a convingerii Secolului de Aur din Spania ca o victorie obtinuta prin i
ntermediul armelor reprezinta apoteoza, de aici ncercarea sa de a nvinge morile de
vnt si nenumaratii vrajitori cu redusele sale arme si mijloace.
Sancho Panza, scutierul lui Don Quijote, reprezinta, n mod simbolic, ntreaga lume
pe care Don Quijote o iubeste att de mult si pentru care e gata sa se sacrifice l
a tot pasul. Este uneori siret, dar mereu plin de bun simt, exprimndu-si intelige
nta naturala n proverbe. Ca guvernator al insulei Barataria, Sancho rezolva de-a
dreptul nastratineste , am putea spune, cteva probleme marunte, dar atunci cnd se sim
uleaza un atac inamic lasa balta guvernarea, considernd ca nu-i pentru el si nici
nu i se potriveste Critica literara a afirmat nu o data ca Don Quijote reprezint
a natura astrala, superioara care vrea mereu zborul spre desavrsire, iar Sancho s
imbolizeaza plamada terestra, cu toate dimensiunile ei naturale. Sancho este, de
asemenea, fara ndoiala, vocea realitatii. El simte mereu imposibilitatea despart
irii sale de Don Quijote, iar Salvador de Madariaga numeste acest amestec de sub
stante la acelasi om fenomen de quijotizare a lui Sancho si de sanchizare a lui D
on Quijote . Indiferent daca suntem de acord sau nu cu folosirea acestor termeni,
este clar, totusi, ca avem de-a face cu un fenomen natural de polarizare interio
ara ntre eul si alter-ego-ul personajului, asa cum avem de-a face, fara ndoiala, s
i cu o polarizare exterioara. Ren Girard, ntr-un celebru studiu, Minciuna romantic
a si adevar romanesc, numeste fenomenul mediere , implicnd un mediator, n teoria lui
privitoare la triunghiul dorintelor , conform careia fiecare om, n contact cu altul,
suporta, constient sau nu, o serie de influente. Astfel, eroii lui Don Quijote
erau cavalerii ratacitori, iar eroul lui Sancho va deveni chiar Don Quijote, pe
care, nsa, nu va reusi niciodata sa-l imite pna la capat. Sigur, Sancho poate fi c
onsiderat o imagine nrudita cu a lui Don Quijote, dar nu n sensul de imagine rastu
rnata, asa cum au afirmat unii critici, ci de complement ce desavrseste semnificati
ile. Se vede, asadar, cu claritate, ca rolul acestor doua personaje este si acel
a de a sublinia mbinarea perfecta a stilurilor, aducnd alaturi vorbele de duh de o
rigine populara, rostite adesea de Sancho, cu frazele perfect construite ale lui
Don Quijote, desprinse, nu o data, parca din tratatele de retorica ale epocii, n

ca o expresie a deplinului echilibru pe care l demonstreaza capodopera lui Cervan


tes. Discutnd relatia dintre cei doi, Harold Bloom considera ca tocmai n aceasta ar
consta ntreaga maretie a cartii lui Cervantes , cei doi fiindu-si unul altuia part
eneri ideali de dialog si transformndu-se n mod evident pe masura ce se asculta un
ul pe celalalt, n plus, cititorul atent la nuante putnd gasi, n felul n care scriito
rul nsusi alege sa descrie aceasta prietenie, o adevarata ordine a jocului , de natu
ra a configura, n jurul celor doua personaje implicate, o adevarata ordine existe
ntiala diferita de cea a lumii obisnuite, exterioare. Don Quijote devine, astfel
, prin raportare permanenta la Sancho, un om care se joaca, nicidecum un nebun.
Nu trebuie sa pierdem din vedere nici amanuntul esential, n fond, ca pna si atunci
cnd este prezentat pentru prima oara cititorului, Sancho se arata interesat mai
mult de faima dect de simpla idee a bogatiilor materiale pe care le-ar putea dobnd
i. Iar ulterior, scutierul va dovedi ca se afla, n fond, ca si Don Quijote, dar nt
r-un alt sens, n cautarea unui nou ego , idee pusa n circulatie de Alejo Carpentier,
cel care si considera, de altfel, ca acest concept a fost, n ceea ce are esential
, inventat de Cervantes. Astfel, Don Quijote reuseste sa-l salveze pe Sancho, iar
Sancho, n egala masura, sa-l salveze pe Don Quijote , ca sa repetam concluzia la c
are ajunge autorul Canonului occidental.
Livrescul este prezent, implicit, nca din primele pagini ale romanului, daca e sa
ne amintim momentul cnd cartile cavaleresti, att de iubite de Don Quijote, sunt t
riate de prietenii protagonistului, cei care vor sa-l vindece de boala cititului
. Este clar, nca de pe acum, dupa cum subliniaza si G. Calinescu, ca Cervantes are
estetica sa proprie , o estetica prin intermediul careia ncearca sa submineze el ns
usi un tip de literatura privita cu mare admiratie n epoca, reprezentata mai ales
de Bojardo si de Ariosto, autori care combinasera, n scrierile lor, ciclul eroic
carolingian cu cel al Mesei Rotunde , mbinnd mereu elementele ce tin de miraculos si
de magic. Tocmai de aceea, cei veniti sa sorteze cartile lui Don Quijote au foa
rte putina stima pentru Ariosto, caruia i se recunosc doar meritele n ceea ce pri
veste dezvoltarea unei limbi literare. n fond, se vede ca Cervantes nsusi respinge
naratiunea de tip ariostesc, basmul renascentist, deoarece majoritatea actiunil
or lui Don Quijote reprezinta o parodie a ariostismului: astfel, el traieste ntro lume populata cu cavaleri si pastori, adora o Dulcinee vrajita, se crede, el ns
usi, mereu victima vrajitorilor, iar la un moment dat ia chiar hotarrea de a nnebu
ni pentru un timp, asemenea lui Orlando, protagonistul lui Ariosto din Orlando f
urioso, dar numai pentru ca Dulcinea sa afle acest lucru. Iar principiul estetic
n numele caruia Cervantes combate literatura de acest gen este, dupa cum aflam d
in Impresii asupra literaturii spaniole, acela al imitatiei naturii , autorul lui D
on Quijote dorind o literatura ntemeiata pe verosimil, pozitiva, ncarcata de observ
atie morala si sociala, iar spre a o face dorita inventeaza un nebun zburnd pe un
cal de lemn si combatnd demoni inexistenti. Desigur, dincolo de polemica literara
, avem de-a face, aici, si cu o fina aluzie la credulitatea oamenilor epocii n ce
ea ce priveste elementele magice si practicile vrajitoresti . Pe de alta parte, dac
a avem n vedere frecventele discursuri bine gndite ale lui Don Quijote, ne dam sea
ma ca el, de fapt, nu face altceva dect sa proclame necesitatea fictiunii, nteleas
a drept un cmp de realizare ideala a aspiratiilor umane, la acest nivel el fiind
un perfect om de stat si e suficient sa ne amintim, aici, sfaturile strategice s
i politice pe care i le da eroul lui Sancho n ceea ce priveste guvernarea insulei
Barataria.
Avnd n fata romanul Don Quijote, cititorul trebuie sa devina extrem de activ, aces
ta fiind, n fond, si rolul numerosilor vrajitori care populeaza textul lui Cervan
tes si care reusesc sa transforme totul prin arta lor magica. Numai ca nu avem, n
cazul lor, nimic altceva dect o masca a autorului nsusi, caci, dupa cum considera
Harold Bloom, vrajitor se dovedeste a fi Cervantes nsusi elabornd aceasta carte . Ac
easta afirmatie este sustinuta chiar de atitudinile personajelor romanului, care
au citit, la rndul lor, toate povestile despre ceilalti, iar volumul al doilea a
l cartii lui Cervantes consta mai cu seama n prezentarea reactiilor lor dupa acea
sta lectura. Asadar, cititorul nsusi trebuie sa nvete sa reactioneze cu mai multa
subtilitate, caci att Don Quijote ca personaj, ct si Cervantes ca autor ating un no
u prag de dialectica literara , care alterneaza, dupa cum spune Harold Bloom, att pu
terea, ct si desertaciunea povestii n relatie cu evenimentele reale, Don Quijote d

ucnd la ultimele limite fictiunea, iar Cervantes fiind mndru de conditia sa de cre
ator al lui Don Quijote nsusi . Dar scriitorul spaniol a reusit sa creeze si o figu
ra n stare a se opune idealistului cavaler: pe Gins de Pasamonte, prezentat mai nti
ca prizonier condamnat la galere, salvat de Don Quijote, iar mai trziu, ca iluzio
nist, proprietar al unui teatru de papusi pe care, Don Quijote, confundndu-l cu r
ealitatea, l si distruge. Acum, Gins de Pasamonte are si un alt nume, fiind cunosc
ut drept maestrul Pedro , priceput si la ghicirea trecutului, cu ajutorul unei maim
ute vrajite. Discutnd semnificatiile acestui personaj doar aparent nensemnat din r
omanul lui Cervantes, Harold Bloom l compara cu Barnardine din Masura pentru masu
ra de Shakespeare si chiar cu balzacianul Vautrin, cel ce-si asuma mai multe ide
ntitati, n functie de situatie. n fond, asa procedeaza si Gins de Pasamonte, cel ca
re are rolul, n calitatea sa de pcaro sarlatan, sa se opuna cavalerului vizionar s
i idealist. Desigur, identificam aici, asa cum face si autorul Canonului occiden
tal, opozitia ntre doua formule literare, pe de o parte povestirea picaresca, iar
pe de alta romanul de tip nou, impus de Cervantes. Caci, desi Gins de Pasamonte m
braca diverse costumatii si se prezinta sub identitati diferite, purtnd masti si
dovedindu-se expert n schimbarea lor rapida, el nu se modifica, n realitate, dect l
a nivel exterior, neparticipnd dect formal pna si la spectacolul pe care l organizea
za, spre deosebire de Don Quijote, ale carui transformari de pe parcursul cartii
sunt ntotdeauna de natura interioara, el umanizndu-se, n fond, din ce n ce mai mult
si la un nivel din ce n ce mai profund. Cei doi devin, astfel, semnele caracteri
stice ale celor doua parti ale romanului lui Cervantes n ansamblu: caci toti cei
care au mai multa importanta n partea a doua sunt fie creditati explicit pentru a
fi citit prima parte ori pentru a fi jucat un rol n ea , dupa cum afirma Harold Blo
om. Sigur, nu putem sa trecem nici peste interpretarea pe care o da Jos Ortega y
Gasset acesor personaje att de diferite, caci criticul spaniol considera ca scena
reprezentatiei din teatrul de papusi distrus de Don Quijote ar fi una dintre cel
e mai frumoase metafore ale capodoperei cervantine n ansamblu, n Meditatii despre D
on Quijote si gnduri despre roman, teatrul lui Gins fiind comparat cu tabloul lui
Velzquez, Las Meninas, unde artistul si picteaza propriul atelier alaturi de rege
si de regina, cu deosebirea ca Don Quijote se va dovedi un spectator nepotrivit
al spectacolului papusilor, distrugnd micul teatru, tocmai pentru ca Cervantes in
tuia n eroii de tipul lui Gins-Pedro de Pasamonte dusmanii sai literari cei mai ma
ri, cei care se opun imaginatiei vizionare, de tipul celei a lui Don Quijote, me
reu dispusa sa stearga granitele dintre arta si realitate. n plus, mai cu seama c
atre sfrsitul romanului, Don Quijote e din ce n ce mai apasat de constiinta existe
ntei sale livresti, de aici si impresia de oboseala pe care au sesizat-o unii ci
titori si numerosi critici literari. Numai ca nu e oboseala n adevaratul sens al
cuvntului, ci responsabilitatea personajului nsusi fata de existenta sa artistica,
Don Quijote vazndu-se pe sine nconjurat de tot mai multi cititori
dintre care pri
mul poate fi chiar el
ai unei carti care se scrie. Iar oboseala dinspre finalul ca
rtii, considera Harold Bloom, este, n fond, a lui Cervantes nsusi, convins ca se a
propie si el de moarte alaturi de protagonistul marelui sau roman, care este, du
pa cum se spune n Canonul occidental, alaturi de Sancho, unul dintre cele mai comp
lexe personaje din ntregul canon vestic. Punnd problema dintr-o perspectiva diferit
a, Ramiro de Maeztu compara romanul lui Cervantes cu epopeea Lusiada, a scriitor
ului portughez Luis de Cames, considerndu-le drept doua parti, scrise de doua perso
ane, ale uneia si aceleiasi opere, n ciuda aparentei nepotriviri dintre ele: epop
ee fata de roman, vers fata de proza, entuziasm fata de ironie, Vasco da Gama, e
roul real fata de Don Quijote, plasmuire a imaginatiei. Unde se ncheie Lusiada, nc
epe Don Quijote, iar aceste doua opere n-ar fi att de desavrsite cum sunt daca s-a
r margini sa cnte niste fapte eroice deja terminate, caci orice desavrsire trebuie
sa cuprinda n ea si idealul.

You might also like