Professional Documents
Culture Documents
co sau Sancho, cu ntelepciunea sa expusa mereu n zicale. Astfel nct se poate spune,
chiar, ca unele personaje devin mai nebune dect Don Quijote nsusi, ca printr-un curi
os fenomen de iradiere a quijotismului, care functioneaza chiar si n cazul celor
care vor sa combata boala lui Don Quijote prin aceleasi arme, asa cum procedeaza
Samsn Carrasco, falsul Cavaler al Albei Luni, iar mai trziu al Oglinzilor. Proble
ma, n cazul acestui Samsn Carrasco este, nsa, mai ales aceea ca el nu a nteles ca mbo
gatirea n plan uman nu se produce nu se poate produce
prin extirparea quijotismul
ui, ci tocmai prin sublimarea lui, altfel spus, dnd acestuia eficacitate si puter
e asupra realului, pe care ar putea, pna la urma, n felul acesta, sa-l nalte si sal transfigureze. Pornind de la ipoteza apropierii structurale dintre Hamlet si D
on Quijote, Turgheniev spunea ca personajul spaniol ar reprezenta un simbol al cr
edintei, fiind idealistul care actioneaza, pe cnd Hamlet ar fi simbolul ndoielii,
cel care gndeste si analizeaza . n acelasi sens, Ramiro de Maeztu considera ca, daca
Hamlet este tragedia Angliei, Don Quijote este cartea tipica a Spaniei, n jurul a
cestor opere cristalizndu-se spiritul celor doua popoare, cu diferenta esentiala
ca, n vreme ce Anglia a cucerit un imperiu, Spania a nceput, n aceeasi epoca, sa-l
piarda pe al sau. La rndul lui, Harold Bloom, n Canonul occidental, afirma ca tema
nebuniei are darul de a-i conferi lui Don Quijote, ca, de altfel, si lui Cervant
es nsusi, o oarecare libertate n epoca extrem de dificila a Contrareformei din Spani
a, o libertate asemanatoare ntructva celei a nebunului din Regele Lear, piesa care
s-a si reprezentat, de altfel, n acelasi timp cu publicarea primului volum din D
on Quijote.
De fapt, nebunia lui Don Quijote provine, ca tema literara, de la Erasmus de Rot
terdam, autorul celebrei carti Elogiul nebuniei (1511), n care autorul renascenti
st punea problema nebuniei nnascute omului, privita ca fiind ntelegatoare si ntelea
pta, vesnic deschisa dialogului. Astfel, urmnd aceasta linie, Cervantes exprima, n
fond, normalitatea omului Renasterii, mereu avntat spre nou, acest avnt fiind, un
eori, privit drept o nebunie de catre spiritele scolastice medievale. Tema nebun
iei, raspndita n cultura renascentista, reprezinta, asadar, si un apanaj al umanis
mului, este o inspirata alegorie pentru prezentarea unor personaje ntelepte, nobi
le, pentru care nebunia nsasi se transforma n energie creatoare, forta vitala, o m
anifestare plenara a libertatii umane. Pe de alta parte, la fel ca n cazul lui Ha
mlet, si pentru Don Quijote, nebunia este si o masca, poate singura n stare de al apara, cumva, n ceea ce fiinta sa are mai profund, de atacurile insidioase ale
oamenilor mult prea practici din lumea exterioara. La fel, ntructva, si va construi
si Dostoievski, dupa cum marturiseste el nsusi, unul dintre personajele favorite
, tragicul print Mskin din romanul Idiotul. Don Quijote joaca un rol, si este pe
deplin constient de acest lucru, dovada ca spune, la un moment dat: Totul este sa
ncep a bate cmpii cnd nimic nu mi-a dat prilej, facnd-o pe domnita mea sa nteleaga c
a, daca teafar, sanatos fac eu attea nazdravanii, ce-as face daca m-ar scoate cu
adevarat din minti? El are aceasta reactie tocmai cnd vrea sa se prefaca nebun n mu
ntii Sierra Morena, imitndu-l pe Amads de Gaula, doar pentru ca Dulcineea sa afle
acest lucru. n plus, n ciuda tuturor nfrngerilor pe care le sufera, Don Quijote o ia
mereu de la capat, chiar si cu mai multa ardoare dupa ce este pus n inferioritat
e n numeroase situatii. El dovedeste, n acest fel, ca nebunia sa
chiar marturisest
e acest lucru
este o strategie oarecum poetica , folosita si de altii naintea lui, d
aca ar fi sa-l amintim aici, din nou, pe acelasi Amads de Gaula.
Lund n discutie acest aspect, Miguel de Unamuno emite ipoteza unei sublime demente c
are ar actiona n cazul lui Don Quijote, ideea aparnd si n studiul sau Sentimentul t
ragic al vietii. Unamuno nu este att de interesat de umanitate n general, si nici
de acea umanitate care populeaza paginile romanului lui Cervantes, ci accentueaz
a, n scrierile sale, asupra semnificatiilor individului concret, omul n carne si oa
se , dupa cum se exprima el nsusi, pe care l considera drept un fenomen unic si de n
enlocuit. Iar la posibila obiectie care s-a adus teoriei sale, cum ca nebunia ar
reprezenta oricum o singularizare a individului, Unamuno a raspuns introducnd n di
scutie elementul delirului colectiv , implicnd, astfel, destinul Spaniei, n ansamblu,
citit prin prisma destinului lui Don Quijote: O nebunie oarecare nceteaza de a fi n
ebunie daca se face colectiva, daca devine nebunia unui ntreg popor, ntmplator a ntr
egului gen uman . Pornind de aici, se desprinde si concluzia lui Unamuno, conform
careia sentimentul tragic al vietii l-ar avea nu doar indivizii, ci si popoarele , n
aceasta situatie aflndu-se, dupa parerea sa, Spania, simbolizata, global, de Domn
ul nostru Don Quijote, Cristul spaniol , protagonistul unei carti comparabile, dup
a cum afirma eseistul spaniol, chiar cu Biblia. Si, dupa cum considera G. Caline
scu, desconsiderata, la un moment dat, de Europa, Spania trebuia sa nfrunte ridico
lul punndu-se sub semnul lui Don Quijote, combatnd Renasterea, asa cum a mai facut
n Contrareforma, spre a se razboi cu toti cei care se resemneaza, fie catolici,
fie rationalisti, fie agnosticisti , caci Unamuno, n numele lui Don Quijote, profes
a un nationalism, o speranta n insubstituibilitatea Spaniei pe lume, vorbind, n se
nsul acesta, despre misiunea tarii sale, att de bine exprimata, credea el, prin act
iunile idealiste ale personajului lui Cervantes. Pe de alta parte, ncercnd sa desc
opere motivele din cauza carora a nnebunit bunul Alonso Quijano, Unamuno da o exp
licatie care ne trimite cu gndul la teoria lecturii si a receptarii, afirmnd ca el
si-a pierdut mintile de dragul nostru, spre folosul nostru, pentru a ne lasa un
exemplu etern de generozitate spirituala. ntr-un sens profund, Don Quijote nsusi st
ie prea bine ca este nebun si ca lumea din jur l socoteste ca atare, dar reuseste
sa pastreze ntotdeauna o filosofie a nebuniei , dupa cum spune G. Calinescu, o filo
sofie aparte care se manifesta ca refuz de a accepta realitatea, universul n care
traieste protagonistul fiind singurul n care sufletul sau nobil poate gasi teren
ul potrivit pentru a se manifesta. Iar Harold Bloom l va apropia pe Cervantes de
Kafka, convins fiind ca nebunia lui Don Quijote vine din credinta n ceea ce Kafka
avea sa numeasca indestructibilitate , extraordinarul merit al cavalerului fiind a
cela de a fi pornit o adevarata cruciada mpotriva mortii , nebunia lui Don Quijote d
ovedindu-se, astfel, a fi refuzul de a accepta ca atare nsusi principiul realitat
ii. De aceea, autorul Canonului occidental l considera pe Don Quijote un erou, nu
un nebun , vorbind despre prezenta, n paginile acestui roman, a unei atitudini metaf
izice vizionare , mai cu seama n ceea ce priveste modul de tratare a temei cautarii
, eroul pornind, de fapt, n cautarea propriului sau vis. Pe de alta parte, nu put
em pierde din vedere ca nebunia lui Don Quijote este, spune acelasi Harold Bloom
, una literara , putnd fi comparata cu o alta, partial tot literara, a crainicului d
in cartea lui Robert Browning, Childe Roland to the Dark Tower Came.
n acelasi timp, Don Quijote traieste si strania sa drama erotica, sustinnd ca Nu po
ate exista cavaler ratacitor fara stapna, fiindca e tot att de trebuincios pentru
unii ca ei sa fie ndragostiti, cum este pentru cer sa aiba stele. Dar problema ncep
e n momentul n care Don Quijote devine convins ca nici macar nu este cu adevarat n
ecesar ca aceasta stapna a inimii sa existe cu adevarat, fiind de ajuns si doar d
aca ea salasluieste n nchipuirea cavalerului. De aici att de discutata problema a d
ramei iubirii quijotesti. Tudor Vianu chiar l interpreteaza pe Don Quijote ca pe
un personaj beat de iubire , dar tocmai dragostea este cea pe care o adora Don Quij
ote, mai degraba dect o femeie. Interesant este, de asemenea, ca el considera ca
nimic nu este nepermis atunci cnd e vorba de iubire, nici chiar nselaciunea lui Ba
silio, prin care acesta o smulge pe Quiteria din minile bogatului Camacho, nici nd
razneala iesita din comun a Altisidorei care si marturiseste public iubirea pentr
u Don Quijote nsusi. Numai ca el considera, de asemenea, ca toti ndragostitii treb
uie sa plateasca mai nti pretul nefericirii, tocmai pentru ca, apoi, sa fie n stare
sa se bucure unul de celalalt si de mplinirea iubirii. Dar, n propria sa pasiune
si poveste de dragoste, Don Quijote iubeste att de mult si att de cast, nct nici mac
ar nu banuieste ca obiectul pasiunii sale nu exista asa cum si-l imagineaza el,
iar atunci cnd Aldonza Lorenzo vine n fata lui, el o crede n puterea unei vraji. El
e omul unei singure iubiri, dar o iubire sublimata pna la ultimele limite. De as
emenea, la cererile unor cavaleri
n fond, cunoscuti decisi sa-l vindece si de ace
asta dragoste de a le-o arata pe Dulcinea, el raspunde ca nu e nevoie sa vada pe
ntru a crede ceea ce spune el, si anume ca Dulcinea este cea mai frumoasa femeie
din lume: Daca v-as arata-o, cu ce mare isprava v-ati lauda marturisind un adeva
r att de vadit? Lucrul de capetenie este sa credeti fara s-o fi vazut, ca de nu v
eti avea de-a face cu mine! Miguel de Unamuno si, pe urmele lui, Harold Bloom, a
apropiat-o pe Dulcinea de Beatrice a lui Dante, deoarece ea este personajul prin
intermediul caruia avem cea mai completa imagine despre si a lui Don Quijote, c
aci el se dovedeste a trai prin propria sa credinta, cu toate ca este pe deplin
constient, iar noi, ca cititori, ntelegem acest lucru din scenele unde sunt desci
se scenele deplinei sale luciditati, ca, de fapt, crede ntr-o fictiune dar si ca,
asta mai ales, ntreaga lume nu este, uneori, dect o fictiune
inedita reactualizar
e si interpretare a motivului lumii ca teatru, att de stralucit reprezentat n pies
a lui Pedro Caldern de la Barca. Dar, daca o consideram pe Dulcinea o fictiune , atu
nci Don Quijote nu poate fi altceva dect un creator al unui mit literar , dupa cum a
firma, pe buna dreptate, Harold Bloom.
Dupa ani si ani de ispravi cavaleresti, Don Quijote se rentoarce acasa, si n scurt
timp va muri, pentru ca, asa cum autorul nsusi scrie, lucrurile omenesti nu sunt
eterne . Nu doar acest moment, al mortii lui Don Quijote, ci si altele gaseste Cer
vantes pentru a insera n text ntreaga problematica a religiozitatii, precum si o s
erie de conceptii religioase proprii n contextul epocii. Moartea acestui personaj
a cunoscut, si ea, extrem de multe interpretari. Lasnd la o parte faptul ca aces
te pagini sunt unele dintre cele mai frumoase si mai bine scrise ale ntregii cart
i, Tudor Vianu, urmnd parerea altor interpreti, considera ca acum, din moment ce
Sancho Panza s-a quijotizat pe deplin, este momentul ca el sa devina un alt Don
Quijote n locul maestrului sau, ca ntr-un subtil schimb de roluri. Iar acum, n prag
ul mortii, Don Quijote traieste si el, omeneste, sentimentul zadarniciei. Mai al
es, el se considera nvins n fata lipsei de roade a faptelor sale prin care intenti
onase sa schimbe lumea si s-o faca mai buna. Cu toate acestea, nu se plnge, nu ac
cepta nici acum compromisurile de vreun fel sau altul, oferind, astfel, o lectie
de o profunda demnitate umana prin atitudinea ferma cu care ntmpina ultima plecar
e ntr-o calatorie, de data asta fara de ntoarcere printre ai sai. Este extrem de c
onstient de ceea ce a nsemnat propria sa viata, spunnd: As vrea sa mor n asa fel ca
sa se stie ca viata nu mi-a fost chiar att de anapoda nct sa las dupa mine faima de
smintit . Moartea lui Don Quijote nu este, deci, o ruptura definitiva, ci aproape
, s-ar putea spune, o continuare a aventurilor sale. Ea nu mai este doar o solut
ie de cumintenie nscrisa ca exemplu n epitaful sau, ci dimpotriva, cea mai straluc
itoare fapta. Astfel functioneaza acea dilatare a personalitatii eroului n spatiu
si timp despre care vorbea Miguel de Unamuno, iar n acest context ntelegem ca singu
ra eroare majora a lui Don Quijote
daca o fi facut-o pna la capat
este preluarea
completa a convingerii Secolului de Aur din Spania ca o victorie obtinuta prin i
ntermediul armelor reprezinta apoteoza, de aici ncercarea sa de a nvinge morile de
vnt si nenumaratii vrajitori cu redusele sale arme si mijloace.
Sancho Panza, scutierul lui Don Quijote, reprezinta, n mod simbolic, ntreaga lume
pe care Don Quijote o iubeste att de mult si pentru care e gata sa se sacrifice l
a tot pasul. Este uneori siret, dar mereu plin de bun simt, exprimndu-si intelige
nta naturala n proverbe. Ca guvernator al insulei Barataria, Sancho rezolva de-a
dreptul nastratineste , am putea spune, cteva probleme marunte, dar atunci cnd se sim
uleaza un atac inamic lasa balta guvernarea, considernd ca nu-i pentru el si nici
nu i se potriveste Critica literara a afirmat nu o data ca Don Quijote reprezint
a natura astrala, superioara care vrea mereu zborul spre desavrsire, iar Sancho s
imbolizeaza plamada terestra, cu toate dimensiunile ei naturale. Sancho este, de
asemenea, fara ndoiala, vocea realitatii. El simte mereu imposibilitatea despart
irii sale de Don Quijote, iar Salvador de Madariaga numeste acest amestec de sub
stante la acelasi om fenomen de quijotizare a lui Sancho si de sanchizare a lui D
on Quijote . Indiferent daca suntem de acord sau nu cu folosirea acestor termeni,
este clar, totusi, ca avem de-a face cu un fenomen natural de polarizare interio
ara ntre eul si alter-ego-ul personajului, asa cum avem de-a face, fara ndoiala, s
i cu o polarizare exterioara. Ren Girard, ntr-un celebru studiu, Minciuna romantic
a si adevar romanesc, numeste fenomenul mediere , implicnd un mediator, n teoria lui
privitoare la triunghiul dorintelor , conform careia fiecare om, n contact cu altul,
suporta, constient sau nu, o serie de influente. Astfel, eroii lui Don Quijote
erau cavalerii ratacitori, iar eroul lui Sancho va deveni chiar Don Quijote, pe
care, nsa, nu va reusi niciodata sa-l imite pna la capat. Sigur, Sancho poate fi c
onsiderat o imagine nrudita cu a lui Don Quijote, dar nu n sensul de imagine rastu
rnata, asa cum au afirmat unii critici, ci de complement ce desavrseste semnificati
ile. Se vede, asadar, cu claritate, ca rolul acestor doua personaje este si acel
a de a sublinia mbinarea perfecta a stilurilor, aducnd alaturi vorbele de duh de o
rigine populara, rostite adesea de Sancho, cu frazele perfect construite ale lui
Don Quijote, desprinse, nu o data, parca din tratatele de retorica ale epocii, n
ucnd la ultimele limite fictiunea, iar Cervantes fiind mndru de conditia sa de cre
ator al lui Don Quijote nsusi . Dar scriitorul spaniol a reusit sa creeze si o figu
ra n stare a se opune idealistului cavaler: pe Gins de Pasamonte, prezentat mai nti
ca prizonier condamnat la galere, salvat de Don Quijote, iar mai trziu, ca iluzio
nist, proprietar al unui teatru de papusi pe care, Don Quijote, confundndu-l cu r
ealitatea, l si distruge. Acum, Gins de Pasamonte are si un alt nume, fiind cunosc
ut drept maestrul Pedro , priceput si la ghicirea trecutului, cu ajutorul unei maim
ute vrajite. Discutnd semnificatiile acestui personaj doar aparent nensemnat din r
omanul lui Cervantes, Harold Bloom l compara cu Barnardine din Masura pentru masu
ra de Shakespeare si chiar cu balzacianul Vautrin, cel ce-si asuma mai multe ide
ntitati, n functie de situatie. n fond, asa procedeaza si Gins de Pasamonte, cel ca
re are rolul, n calitatea sa de pcaro sarlatan, sa se opuna cavalerului vizionar s
i idealist. Desigur, identificam aici, asa cum face si autorul Canonului occiden
tal, opozitia ntre doua formule literare, pe de o parte povestirea picaresca, iar
pe de alta romanul de tip nou, impus de Cervantes. Caci, desi Gins de Pasamonte m
braca diverse costumatii si se prezinta sub identitati diferite, purtnd masti si
dovedindu-se expert n schimbarea lor rapida, el nu se modifica, n realitate, dect l
a nivel exterior, neparticipnd dect formal pna si la spectacolul pe care l organizea
za, spre deosebire de Don Quijote, ale carui transformari de pe parcursul cartii
sunt ntotdeauna de natura interioara, el umanizndu-se, n fond, din ce n ce mai mult
si la un nivel din ce n ce mai profund. Cei doi devin, astfel, semnele caracteri
stice ale celor doua parti ale romanului lui Cervantes n ansamblu: caci toti cei
care au mai multa importanta n partea a doua sunt fie creditati explicit pentru a
fi citit prima parte ori pentru a fi jucat un rol n ea , dupa cum afirma Harold Blo
om. Sigur, nu putem sa trecem nici peste interpretarea pe care o da Jos Ortega y
Gasset acesor personaje att de diferite, caci criticul spaniol considera ca scena
reprezentatiei din teatrul de papusi distrus de Don Quijote ar fi una dintre cel
e mai frumoase metafore ale capodoperei cervantine n ansamblu, n Meditatii despre D
on Quijote si gnduri despre roman, teatrul lui Gins fiind comparat cu tabloul lui
Velzquez, Las Meninas, unde artistul si picteaza propriul atelier alaturi de rege
si de regina, cu deosebirea ca Don Quijote se va dovedi un spectator nepotrivit
al spectacolului papusilor, distrugnd micul teatru, tocmai pentru ca Cervantes in
tuia n eroii de tipul lui Gins-Pedro de Pasamonte dusmanii sai literari cei mai ma
ri, cei care se opun imaginatiei vizionare, de tipul celei a lui Don Quijote, me
reu dispusa sa stearga granitele dintre arta si realitate. n plus, mai cu seama c
atre sfrsitul romanului, Don Quijote e din ce n ce mai apasat de constiinta existe
ntei sale livresti, de aici si impresia de oboseala pe care au sesizat-o unii ci
titori si numerosi critici literari. Numai ca nu e oboseala n adevaratul sens al
cuvntului, ci responsabilitatea personajului nsusi fata de existenta sa artistica,
Don Quijote vazndu-se pe sine nconjurat de tot mai multi cititori
dintre care pri
mul poate fi chiar el
ai unei carti care se scrie. Iar oboseala dinspre finalul ca
rtii, considera Harold Bloom, este, n fond, a lui Cervantes nsusi, convins ca se a
propie si el de moarte alaturi de protagonistul marelui sau roman, care este, du
pa cum se spune n Canonul occidental, alaturi de Sancho, unul dintre cele mai comp
lexe personaje din ntregul canon vestic. Punnd problema dintr-o perspectiva diferit
a, Ramiro de Maeztu compara romanul lui Cervantes cu epopeea Lusiada, a scriitor
ului portughez Luis de Cames, considerndu-le drept doua parti, scrise de doua perso
ane, ale uneia si aceleiasi opere, n ciuda aparentei nepotriviri dintre ele: epop
ee fata de roman, vers fata de proza, entuziasm fata de ironie, Vasco da Gama, e
roul real fata de Don Quijote, plasmuire a imaginatiei. Unde se ncheie Lusiada, nc
epe Don Quijote, iar aceste doua opere n-ar fi att de desavrsite cum sunt daca s-a
r margini sa cnte niste fapte eroice deja terminate, caci orice desavrsire trebuie
sa cuprinda n ea si idealul.