P. 1
Husi

Husi

4.58

|Views: 12,853|Likes:
Published by Husanu
Autorul surprinde viata sociala, politica, culturala si religioasa a unui vechi oras moldovenesc.
Autorul surprinde viata sociala, politica, culturala si religioasa a unui vechi oras moldovenesc.

More info:

Published by: Husanu on Sep 04, 2007
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/08/2014

pdf

text

original

ION N.

OPREA

HUŞUL ÎN PRESA VREMII – DE LA MELCHISEDEC PÂNĂ ÎN ZILELE NOASTRE – 1869-2006
Cu o postfaţă de Iorgu Burghelea

TIPO

MOLDOVA

Redactori: Aurel Ştefanachi şi Constantin Huşanu Culegere text: Constantin Huşanu, Paul Bobîrnă Tehnoredactori: Constantin Huşanu şi Paul Bobîrnă

ISBN © Tipografia Moldova Iaşi, 2007 Tipărit la Tipografia Moldova Bulevardul Carol I nr. 3-5, Iaşi Telefon/Fax: 0232206549 E-mail: tipo@artelecom.net

ION N. OPREA

HUŞUL ÎN PRESA VREMII – DE LA MELCHISEDEC PÂNĂ ÎN ZILELE NOASTRE – 1869-2006
Cu o postfaţă de Iorgu Burghelea

De acelaşi autor: • Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene (1870-2003) • Bucovina în presa vremii I Cernăuţi 1811-2004 • Bucovina pământ românesc II – Presa din Rădăuţi – 1893-2004 • Cu capul pe umărul meu… Jurnalistică împreună cu cititorii, cuprinzând parte din publicistica autorului • Mălin, vestitorul revoluţiei – antologie ziaristico-scriitoricească dedicată poetului Alexandru Mălin Tacu, obiectiv informativ al securităţii din România într-un fel de proces al postcomunismului • Vaslui –Capitala „Ţării de jos” în presa vremii – 1875-2005 • Dorohoi – Capitala „Ţării de Sus” în presa vremii 1874-2006

Omagiu părinţilor şi nanului meu Gheorghe Chetroeş din PriponeştiTutova care, îndreptându-mă şi spre altă şcoală, mi-au deschis o uşă în viaţă

Cuvânt de început
Mărturiile despre Huşi vin de departe, din timpul lui Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Ion Vodă cel Cumplit, Dimitrie Cantemir. Despre Huşi şi împrejurimile sale au scris nu numai Haşdeu, Iorga, Gh. Ghibănescu, Virgil Caraivan, ci şi Boris Gorceac, Ştefan Bujoreanu, Avram Tudosie, Ion Alexandru Angheluş şi nu numai… Când a apărut Huşul ca unitate istorică, teritorial administrativă, de unde-i vine numele, cercetătorii nu şi-au spus, încă, ultimul cuvânt. Profesorul Ştefan Bârsănescu descoperă că studentul Ioan Matei din Huşi, pe Drăslăvăţ, prin anii 1441-1442, urma cursurile Universităţii din Cracovia. De aici, în Credinţa Strămoşească, prof. Ion Gh. Angheluş, poate poetic, trage concluzia că, dacă aşa stau lucrurile, atunci, neaparat, „aşezarea Huşilor trebuie să fie cu mult mai veche”… Descoperirile arheologice din zonă, întovărăşite şi de căutările zelosului învăţător şi cercetător în ale muzeisticii Gheorghe Melinte, vin să susţină ideea de mai sus şi lasă să se înţeleagă că Huşul fiinţează de pe timpul lui Alexandru cel Bun. În ce priveşte numele său, prof. Ştefan Bujoreanu discută diferitele ipoteze vehiculate de Haşdeu, Iorga şi Ghibănescu şi conchide că boierul Husea, proprietar al localităţii, i-ar asigura provenienţa numelui… Cât priveşte importanţa economică a localităţii, lucrurile devin mai clare. Cronica lui Grigore Ureche atestă că în timpul lui Ştefan cel Mare, la 1495, voievodul a zidit Episcopia Huşilor şi i-a stabilit „hramul Sfinţilor apostoli Petru şi Pavel” lucru care rezultă din ceea ce stă scris, în slavoneşte, deasupra uşii din interior a lăcaşului clădit…” în Huso, pe Drăslăvăţ şi săvârşit la anul 7003, iar al domniei 38 leat, luna noiembrie 30”. Tot Grigore Ureche atestă că s-au clădit la Huşi curţile domneşti şi că în 1517”, la ceasul dintâi al nopţii” a murit aici Bogdan Vodă cel grozav, feciorul lui Ştefan cel Mare; că în anul 1548 Iliaş Vodă, feciorul lui Petru Rareş „au tăiat capul lui Vartic hatmanul în târg la Huşi”; că însuşi Petru Rareş dăduse mai multe urice la Huşi; că vodă Lăpuşneanu şi-a adăpostit, de mai multe ori familia aici, iar Ion Vodă cel Viteaz „a folosit târgul Huşi ca tabără pentru adunarea oştirii moldovene în anul 1574 pentru luptele de la Roşcani, pe Prut, împotriva turco-tătarilor… În „Uricarul” editat la Iaşi de Theodor Codrescu se publică „sove, ispisoce, urice şi anaforale” care probează că în perioada 1461-1854 viaţa social-economică în zona Huşilor a fost efervescentă; aceleaşi concluzii le aprofundează profesorul Gh. Ghibănescu în revista sa, născută ca o continuare a celei pomenite, „Theodor Codrescu”… „…Bietul Petru Rareş îşi petrecu domnia a doua mai mult pe la Vaslui, Bârlad şi mai ales la Huşi, 7 kilometri departe de graniţa Bugeacului tătărăsc”… – scrie Gh. Ghibănescu în „Opinia” prin anii 1912…
7

De la asediul Vienei, capitală a Austriei, la anul 1683, când turcii, cu ajutorul muntenilor şi a moldovenilor, pe timpul domniei voievozilor Şerban şi Duca, asediaseră Viena şi o strâmtorase cu desăvârşire, când regele polon I. Sobieski, zburase în ajutorul asediaţilor, înfruntă pe turci şi cucereşte un steag românesc de război – dus la Cracovia, iar la 1697 August al II-lea, electorul de Saxonia, ales de poloni rege, îl ia şi duce acest steag la muzeul din Dresda, unde se află şi astăzi, o fotografie exactă a steagului o mai păstra, mult după anul 1800, şcoala din Răducăneni – Huşi… Cadou de la Lascăr Rosetti, care o căpătase de la fratele său Dimitrie Rosetti care a locuit mult timp în Dresda… Bătălia de la Stănileşti din 1711, sub Cantemir, dă ocazia cronicarului Ion Neculce să vadă şi el Huşul: „Departe, înlăuntrul ţării, se află Huşii, un târguşor, dar scaunul unui episcop, altfel prin nimic deosebit, în afară de bătălia în care Petru cel Mare, stăpânul întregii Rusii, cu oaste puţină, a ţinut piept vitejeşte timp de patru zile atacurilor des înnoite ale turcilor”… Documentele vremii vorbesc şi despre alte nenorociri în localitate. La sfârşitul secolului al XVIII-lea trupele turco-tătăreşti intră în Moldova cu Dumitraşcu Cantacuzino iar târgul Huşilor este ars şi jefuit. La 1809 localitatea avea o populaţie de 1400 locuitori. Urmează ciuma şi populaţia scade şi mai mult. La 1812 arhivele fac dovada că în Eparhia Huşilor, întinsă mai mult peste Prut, la 325 comune slujeau 744 preoţi, 119 diaconi, 319 ţârcovnici – ceea ce proba înmulţirea clericilor, dar în Valahia, în unele sate la 3 gospodării erau şi 25 de preoţi… La 1813 alt „incendiu grozav” distruge o mare parte a târgului Huşi… Prin aplicarea Regulamentului Organic, după 1832, târgul Huşilor devine oraş. În 1834, după circa 100 de ani, cât capitala judeţului se păstrează la Fălciu, este ridicat la rangul de reşedinţă a ţinutului. Urmare, populaţia îi sporeşte, apar instituţii administrative şi gospodăreşti noi: isprăvnicie, eforie, tribunal de ţinut, o şcoală publică. Sporesc funcţionarii ca număr şi se înmulţesc dregătoriile domneşti. Mişcările revoluţionare de la 1848 au ecou şi la Huşi, unde activează în Comitetul Unionist persoane ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, profesorul Ion Galu, judecătorul Anastasie Panu. Alături de ei, alţi revoluţionari: Grigore şi Dumitru Cuza – fraţii lui Alexandru Ioan Cuza – Lascăr Catargiu, Nicu Catargiu, fraţii Rosetti de la Răducăneni… Elena Cuza Vodă avea să devină şi pentru huşeni „Elena Doamna”… De la 1848 în scaunul episcopal de la Huşi statornicea Sofronie II Miclescu, sub el, la 1834, se mutase isprăvnicia la Huşi, cu judecătorie, eforie şi şcoală primară, după noile norme ale Regulamentului Organic. Atunci, în anul 1847, s-a încercat să se pună capăt nemulţumirilor târgoveţilor faţă de episcopie provenite din actul de la 9 ianuarie 1782, când Constantin Moruzi întărise prin hrisov deplina proprietate a Episcopiei asupra târgului Huşi… Războiul pentru independenţă de la 1877 aduce în prim plan sacrificiile dorobanţilor de la Iaşi, Vaslui, Bârlad şi Huşi, dar şi a populaţiei care ajută frontul cu bani, alimente, echipamente…
8

Nici jertfele de sânge din 1916-1918, 1940-1945 nu ocolesc Huşul. Cad în „câmpiile de sânge” huşeni nu numai la Mărăşeşti şi Oituz, ori Cireşica, ci şi la Ţiganca, Cotul Donului şi Stalingrad, apoi în Ungaria, Cehoslovacia… Huşul istoric e cu ochii la vremuri. Cu ochii celor care l-au înălţat şi i-au dat faimă: un Melchisedec Ştefănescu care, autor de manuale şi studii, membru al Academiei Române, înălţat la 17 februarie 1861 în scaunul de locotenent la episcopia Huşului, o păstoreşte până la 18 noiembrie 1864, iar în 1868 devine scriitorul primei „Cronici a Huşului”; un Dosoftei, înscăunat Episcop la Huşi la 10 mai 1658, iar peste 2 ani la Roman, după care în 1671 Mitropolit al Moldovei, despre care Neculce nota: „Multe limbi ştia: eleneşte, latineşte, slavoneşte şi altele. Adânc din cărţi ştia şi deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel. În ţara noastră, pe aceste vremuri nu se află un om ca acela”; alesul lui Iacob Stamati, vrednic înlocuitor al său în scaunul de la Huşi, un bun cărturar, fiu al Fălciului, născut în decembrie 1768 la Roşieşti, făcut de Iacov ierodiacon al Episcopiei la numai 16 ani, ieromonah la 19 ani, egumen la Sf. Spiridon la 20 de ani şi episcop la Huşi la 23 ½ ani – la 27 iunie 1782 -, Veniamin Costache, devine mai apoi Mitropolit al Moldovei, unul dintre cei mai mari cărturari şi înălţător de suflete româneşti în Moldova; unicat a fost şi Iacov Antonovici, pretoereu şi profesor de liceu la Bârlad – a păstorit ca episcop la Huşi între 19 martie 1924 – şi 31 decembrie 1931 – cel care la 17-18 ani, elev la Bârlad, a scris şi publicat prima Geografie a locurilor iar apoi cea mai frumoasă şi autentică Monografie a comunei natale Bogdana, iar mai târziu cele cinci volume de Documente bârlădene şi altele… Lor li se alătură alte şi alte nume de referinţă: Gh. Săulescu, filolog, poet şi publicist, Boican Ilie, culegător de folclor, Alexandru Grigore, publicist, Râşcanu Petru, publicist şi traducător, Cireş Vasile, filolog, Vasiliu George, poet, profesorii medici N. Hortolomei şi N. Lupu, geologii Gr. Răileanu şi Const. Gheorghiu, profesorul Mihai Ralea, despre care George Călinescu spunea că „aduce puţin din Barrès în facultatea de a lua repede temperatura locului şi a o traduce în câteva planşe impresioniste”… Huşul nu era locul în care să mergi şi prin care să treci prea repede. Graţie daniilor domneşti şi mânăstireşti, a împroprietăririlor, a circuitului terenurilor, a dezvoltării viticulturii şi pomiculturii, a grădinăritului şi preocupărilor negustoreşti, el devenise un oraş care îşi invita şi oaspeţii. După 1908, când la Huşi se înfiinţează şcoala viticolă, iar mai apoi prof. ing. Constantin Hogaş dă certificat de calitate Zghiharei şi Busuioacei de Bohotin, coboară tot mai multe feţe alese din trenul cu linie îngustă ori din maşinile care veneau să alerge pe şoseaua care avea să devină internaţională – Crasna – Huşi – Albiţa, la schimburile de experienţă, la degustările de vinuri, la expoziţiile pomi-viticole şi grădinărie. În vinoteca de la Şcoala viticolă, la Huşi, au coborât nume celebre care au lăsat amintiri neşterse vreodată: Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Emil Racoviţă, Ion Simionescu, Simion Mehedinţi, Octavian Goga, Vasile Pârvan,
9

G. Ionescu – Siseşti, Liviu Rebreanu, Dimitrie Gusti, Păstorel Teodoreanu, George Topârceanu, George Lesnea, Constantin Tănase, Marin Preda, Valentin Silvestru şi mulţi, foarte mulţi alţii. „Te salut oraş grădină. Cu contururi iluzorii, Străjuit de patru dealuri, Încărcate de podgorii”. Avea să clameze George Topârceanu. „Huşul e ca o strachină înflorată – ziua şi ca un cer înstelat şi răsturnat – noaptea” avea să-l vadă Ion Minulescu şi Claudia Millian. „Bun îi vinul ghiurghiuliu (adică rozaliu de Bohotin), Cules toamna mai târziu, Mai pe brumă, mai pe-omăt, Mult mai beau şi nu mă-nbăt”, avea să declare, cu vocea sa inconfundabilă, Maria Tănase în 1939 la Expoziţia Universală a vinului de la New York – unde vinul de Huşi n-a lipsit. Că vinul de Huşi a fost şi a rămas „Vinul casei, vin de vorbă chibzuită şi pitrecere tihnită”, cum îl „descântă” Ştefan cel Mare. Busuioacei de Bohotin (B.B.H) Păstorel Teodoreanu i-a dedicat în 1927, la vinoteca Şcolii de viticultură din Huşi, următorul catren: „Busuioacă Bohotin, Vin celebru, vin divin, Am băut şi eu din el Nota zece” Păstorel Faţă de cele spuse, la vinoteca de la şcoala viticolă, ori la cramele gospodarilor din târgul Huşilor, vorba de spirit, fireşte, s-a încetăţenit. De aici, probabil, năzbâtiile şi şotiile dintre poznaşi s-au ţinut lanţ şi s-au răspândit. „Huşul a fost şi rămâne şi târgul metehnelor”, susţine Gheorghe Chiper, autorul cărţii intitulate „Târgul trăsniţilor” – editată în anul 1943 la Editura „Cartea Moldovei” din Iaşi. „Ca şi atunci, cu mulţi ani în urmă, tinerii ori bătrânii, oamenii târgului aveau obiceiul să se strângă laolaltă, din când în când, să discute o carte, să schimbe păreri asupra unei conferinţe, să răsfoiască o revistă şi, printre picături, să guste un pahar cu vin”. Aşa s-a născut, spune autorul, şi a funcţionat asociaţia cu caracter „amical” cu numele de „Gânduri bune”, devenită, din cauza degustătorilor, puşi pe şotii, „Gâturi bune”. Imitându-i pe vârstnici, un grup de elevi a pus temelie asociaţiei cu scop „sugativ” numită „cu grozăvie tinerească”: „Gâtul veşnic ud” – G.V.U., devenită şi ea, din cauza unui poliţist surd, - G.P.U., căreia i s-a dat caracter terorist, după care, pentru descoperirea şi anihilarea ei, au alergat la Huşi, de la Bucureşti, poliţişti de tot felul…
10

Huşi, casă de gospodar văzută din stradă (Aici a fost sediul Sfatului popular raional Huşi în perioada 1962-1968 când am fost salariatul acestei instituţii)

Anexă a aceleiaşi case văzută din curte

După cum, nu pentru că huşenii ar fi fost chiar oamenii trăsnăilor, era amintită situaţia de atunci când, în lumea justiţiei de la Fălciu era la modă corupţia şi avantajele ei pentru unii, în paguba altora, un anume „Moş Calistru”, în calitate de „girant responsabil” a pus bazele unei reviste „Bomba”, scoasă în târg la Huşi de „nişte oameni foarte subţiri, în frunte cu Costache Mucalitu şi Panaite Murgu”. Revistă care, spune Gheorghe Chiper, fecior din părţile localităţii Arsura, şcolit la Liceul „Cuza Vodă” din Huşi, colaborator la revista şcolărească „Zorile”, în al său „Târgul trăsniţilor”, „odată buboiul spart şi rana vindecată, bomba lui Moş Calistru a dispărut” pentru că… „îşi făcuse pe deplin datoria faţă de cetăţenii târgului”… Şi mai aflăm de la Ghiţă Chiper, fiu al Huşului:
11

„Să nu-ţi închipui cetitorule, că târgoveţii noştri sunt beţivi ordinari, adică dintre acei care se turtesc după prima jumătăţică şi cad sub masă, nu! Târgoveţii noştri sunt băutori cu sfertul. Bea cetăţeanul un sfert, pe îndelete, face o pauză, apoi se apucă de al doilea şi aşa mai departe. A început să-i vâjâie olecuţică urechile, nu-i nimic, un sfert proaspăt şi totul se întoarce de la capăt. Pe urmă, dat fiind că de la masă nu-i lipseşte, aproape nici unuia, cana cu vin, târgoveţii noştri sunt, cum s-ar zice, antrenaţi la gustat vinul. Ei beau când trebuie şi cât trebuie”. „Dar iarăşi hotărâm…: din poarta Episcopiei până în vatra târgului şi cu toată vatra târgului, Episcopia întru nimic să nu se amestece, ci târgoveţii să fie volnici a-şi face case, dughene şi alte ce le-ar trebui, nefiind supăraţi de Episcopie, fiindcă şed pe loc domnesc”. Încolo, huşenii s-au dovedit a fi oameni deştepţi. După cum am spus, de la Huşi s-au ridicat oameni de seamă, huşenii aducându-şi aminte şi astăzi că „cel mai cunoscut în oraş a fost Ernest Sihastru, un om singuratic şi teribil de deştept, autor al unui manual de fizică, dar şi inventator glumeţ, care îşi construise în casa lui din strada Călăraşi, sumedenie de dispozitive util amuzante: scripeţi ingenioşi de tras perdelele direct din pat, instalaţie semimanuală de scărpinat pe spate, o flanelă cu încălzitor electric la purtător, o trapă automată cu răgaz de 30 de secunde pentru accesul pisicii în bucătărie sau mai multe capcane concepute felurit după viteza şi isteţimea fiecărui tip de şoareci, cea mai sofisticată dintre ele având şi o instalaţie de avertizare sonoră, pentru a semnala în cameră reuşita acţiunii de prindere. Culmea e că, după moarte, nimeni nu a vrut să se mute în casa inventatorului. Părea o casă bântuită – ferestrele se deschideau singure, becurile se aprindeau cu de la sine putere, iar în podea se desprindeau trape ameninţătoare”. Reţinând că la Huşi s-ar fi inventat şi probat medical prima pernă electrică, altă trăsnaie celebră în oraş este casa „cu interiorul afară”, concepută de octogenarul Ion Frenzţ: „Om necăjit, care a crescut şi a dat la şcoli înalte şapte copii, Moş Frenzţ şi-a ridicat la capătul oraşului o căsuţă pe care a început să o decoreze după inspiraţie şi posibilităţi, cu desene şi culori dintre cele mai fistichii. La streşină, de pildă, a meşterit un portativ imens, spre disperarea soţiei, care, femeie domoală, a început să-l certe: „Ce faci, omule? Mi-ai boit casa cu păsărele? (cu note muzicale, adică). Ca să o îmbuneze, a doua zi, Moş Frenzţ a adăugat sub streşină câteva versuri, la care era deosebit de iscusit: „Ţi-am pus în prag
12

plăpânde flori,/ Ca la intrare şi ieşire,/ Discret, prin zâmbet de culori/ Să îţi vorbească de iubire”. Domolind jarul disperării, Moşul şi-a continuat opera, ornamentând pereţii casei cu desene inspirate din scrieri filosofice sau cosmogonice, cu un autoportret în chip de Prometeu şi, alături, soţia sa cu cheile de la cătuşe în mână. Plantând boltă de vie şi livadă de cireşi în curte, Moş Frenzţ a imaginat o mică ”Academie huşeană”, organizând mese bogate în aer liber, la care invita condeieri locali, dar şi nume sonore de la Bucureşti – de la Păunescu la Pituţ, de la Grigore Hagiu la Ana Blandiana, unii dintre ei oprindu-se şi pe la vinoteca Liceului agroviticol din localitate. „Fără şcoală prea multă, uimea prin talentul său artistic (violonist şi fluieraş fără cusur), dar mai ales prin memoria sa formidabilă, prin miile de versuri recitate pe derost din Puşkin, Bacovia, Esenin, Eminescu, Blaga. După moarte, casa lui (Moş Frenzţ) plină de desene şi stihuri amar-vesele (ca la Săpânţa) s-a degradat rapid şi fără întoarcere. Din toate au mai rămas pe un perete prăvălit, ca un epitaf pe propriul mormânt, câteva versuri: „Nucul mare şi rotat,/ De şale se îndoaie;/ Când are rod bogat/ Atunci – la bătaie”, notează Sorin Preda în reportajul său „Huşi – „Târgul trăsniţilor” şi al marilor sentimentali”, Bucureşti, 10-17 mai 2004. „Pentru că a jucat cel mai important rol în Târgul trăsniţilor, a avut rosturi în viaţa de stat, a dispus de o trăsneală cu totul deosebită şi superioară contemporanilor săi şi, pe deasupra, pentru că are cele mai stăruitoare accente în amintirile” autorului Gheorghi Chiper, cartea – „Târgul trăsniţilor” începe cu …Moş Zagreb, aşa cum îi spuneau elevii lui, care „i-au ştiut de frică dar care nu l-au preţuit decât după terminarea şcolii”.

Casa părintească din Huşi a domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Profesor de limba germană la liceul din Huşi, moş Zagreb a rămas peste timp în amintirea localnicilor ca pedagog, diriginte, luptător, patriot, un om cu păreri personale, un îndărătnic, un războinic, un trăsnit…
13

Conu' Sandu – Văcarul, primarul târgului, dăinuie tot dintr-o trăsnaie care a constat din săvârşirea unei pozne: pentru că cireada cu vaci a oraşului nu era bine păstorită, vacile nu dădeau lapte, primarul se deplasează doi kilometri de târg, găseşte văcarii dormind, le aplică Constituţia punitivă, rămâne cu vitele, le paşte, iar seara le aduce personal la … marginea târgului. Nae Păsărescu – cunoscut sub numele de „Nae, şăpti ouă” – profesor de geografie, pricepător al limbii latine şi licenţiat al facultăţii de drept, dar şi fiica lui „Cimi”, „o isterică sub toate aspectele şi manifestările”, ca şi Vasile Secure, şef al judecătoriei mixte locale, Petrache Feodoru de la clubul liberal, amator şi el de muncă la judecătorie dar şi de viaţă politică, client al presei locale, până la Galiţă Posteucă, cel care „dormea ziua iar noaptea umbla prin mahala chiuind ori zădărând câinii”, toţi nişte trăsniţi au fost şi aşa au rămas. Ca şi Mitică Toloacă, gata oricând să fie părtaş la un chefuleţ „c-o mămăligă de cinci mertice, c-o coadă de scrumbie pârjolită prin spuză şi lângă vrana unei gălăţele cu vin roşu”, ori Iordache Facle care, dacă ar trăi, ar zvârli cu toporul după cel care l-a pus în carte, el fiind tot avocat de meserie la Huşi dar fără „a fi pledat vreodată”, erau în atenţia concitadinilor, precum şi Ileana Manciu, Maranda şi Nastratin Drăcilă, din dosul Episcopiei – unii gazde de elevi a căror număr „n-a fost niciodată mai mic de cincisprezece şi pentru care, cum se asigura mâncarea şi paturile „nu avea nici o importanţă”.

Şi, cu voia ori fără voia Măriei Sale Matei Ghica Vodă, la Huşi s-au ridicat case şi dughene, pe uliţe ca acestea…

Neculai Filon – care îl aducea în faţa localnicilor pe N. Tiron, fiu de cântăreţ bisericesc care „îşi împlinise anii copilăriei cu toaca şi plânsetul clopotelor” ajuns prefect al judeţului, ca şi Toma Radu – cel care îşi ciuntise numele iniţial de Radusievici, şi care, în şcoală, se ocupa de limbile străine alături de Ghiţă Săvestru, profesor de latină la liceul din localitate, au rămas şi ei, cu ciudăţeniile lor, pildă sau vorbă în târgul Huşilor. Nu mai vorbim de Osânzanu, în care huşenii îl recunoşteau pe tipograful Corlăţeanu, cel în atelierele căruia se tipăreau toate publicaţiile timpului.
14

Dar „oamenii ale căror metehne” le-am pomenit, nu-s cu nimic deosebiţi de cei mai din vremea noastră decât prin aceea că lor „le plăcea să spună lucrurilor pe nume”… Pe vremea aceea, gospodinele la Huşi aveau găini şi cocoşi care cântau dimineaţa de săreau uşile din balamale, nu ca acum când în târguri, gospodinele, nu toate, au, în loc de găini, câini, cu care înlocuiesc în gospodărie tot: de la copil până la aparatul de radio”, de la bărbat la televizor. Încolo, „oamenii târgului, cei care s-au dus, desigur,… au fost, înainte de toate, dreptcredincioşi, temători de Dumnezeu şi orânduirile sale; statornici în prietenie şi îndrăgostiţi foarte de târgul lor. Poate de aceea au avut un fel aparte de a trăi, de a gândi, de a petrece, de a se închina, de a lupta cu greutăţile vieţii, de a se afirma”… Cu ei, nu se termină hora trăsniţilor de la Huşi: factorul poştal Ciobanu, care căra corespondenţa cu şareta şi adormea sus pe capră de-l ducea calul acasă de la crâşma lui Balan, unde-şi ingurgitase „porţia”; întemeietorul primei ambulanţe din România de către Carp Azril – „medicul săracilor şi doctorul fără de arginţi” de la Huşi; birjarul Matei, care era atât de leneş încât, oricine, urcat în trăsura lui, precis pierdea trenul, oricât de devreme ar fi plecat de acasă şi oricât s-ar fi „grăbit” dl Matei; vestiţii lăutari locali Coraşcă şi Munteanu care, de şi-ar fi rupt arcuşurile în nopţile de petrecere, mai ales toamna, în aromele cramelor proprietarilor de vii de la Ochi, Sara Sacă, Dobrina ori Moţoc, n-ar fi dus nici lipsa petrecerilor, nici a căsătoriilor; plutăritul pe Prut şi plimbarea din deal în vale a legumelor şi zarzavaturilor, a tuturor pomăturilor dar şi a vinurilor pentru împrospătarea şi revigorarea comerţului – toate erau treaba trăsniţilor de la Huşi. După cum, în zona trăsnăilor, categorisesc unii, ar fi şi ordinul pe care, tot de la Huşi, din gara Fălciu, l-a dat Antonescu: „Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul!” „Cu forma unui fund de cazan, din care „răsar, strălucind în soare, bisericile evlaviei creştine”, târgul Huşi, privit de pe creştetul Coţoiului, ori de pe coama Dobrinei, ca pe un fel de „buze” ale cazanului amintit, la fapt de seară, când din trenul care te aduce şi face ocol furnicarului din vale, îi priveşti de sus luminile care îl populează, parcă te îndeamnă să te grăbeşti să cobori repede-repede, că-ţi ies în întâmpinare gazdele… la gară. Aici, la Huşi în „târgul vieţii neprefăcute”, prieteniile sunt mai statornice şi poate cântecul privighetorilor este mai altfel, mai altfel pădurea, viile, întinderile vii, şi pământurile, grădinile, casele gospodarilor sunt binecuvântate într-un fel anume – de lumea altarelor… „…Casele acestea, cu acoperişurile ninse de teii nădejdilor, adăpostesc suflete blajine, cu temere de Dumnezeu şi încredere în viaţă”… „…Nicăieri, poate, ca în târgul nostru, sentimentul despotic nu a fost mai bine păstrat, prin chiar aşezarea caselor; izolate de vecini, cu garduri frumos construite şi porţi cu tainice zăvoare; cu grădiniţe din care trandafirii suie cerdacul până la ferestre spre a-şi cădelniţa parfumul în calea tinereţii visătoare”…
15

Huşul este oraşul cu cea mai însemnată vinotecă din ţară, locul unde „crama a fost şi a rămas cel mai prietenos bârlog, iar butoiul… tovarăşul care niciodată nu a trădat”… Dar cine îşi mai aduce aminte de cramele sau casele care adăposteau budanele brumate în plină lună a lui cuptor şi către care se îndemnau însetaţi invitaţii, prietenii la şuetele şi petrecerile organizate: la „Nicolau”, la „Hortolomei”, la „Patraş”, la „Balan”, la”Petrăchescu”, la „Leondar”, la „Chelibac”, la „Hogaş” sau „Gheorghiu” – la… Vinotecă? Iubitori şi păstrători ai tradiţiei, la muzeul viticol al şcolii din Huşi, dar şi la şcolile din teritoriu, precum şi în gospodăriile localnicilor, uneltele tradiţionale pentru prepararea vinurilor sunt încă la mare cinste: teascul şi şuruburile sale, budanele, linul în care se pun strugurii şi se zdrobesc, ba şi mustuitorul, ciubărul, deja, din lemn de dud sau de stejar, nu se pregătesc toamna, ci din timp sunt revăzute, gospodărite, păpurite, strânse în chingi şi păstrate… pentru noua recoltă. E un semn al perenităţii. După cum susţin localnicii, adevărata viaţă a huşenilor a fost, şi poate mai este, în afara oraşului, la pădure, pe dealuri, în inima podgoriilor, a livezilor, la grădinărit ori tot sus, la Coţoiul, la Moţoc… Acolo, în pâlcurile de salcâmi, lângă tufele de soc, liliac şi sălcioară, lângă nucii cei bătrâni, în mijlocul zarzacanelelor, a toporaşilor, zambilelor, lalelelor, a stânjineilor şi trandafirilor imperiali, după ce ai străbătut aleele şi podeţele, ai escaladat pârleazurile şi ai înghiţit cu flămânzire aleasă aerul primăverii, al verii, ori toamnei, în căldarea neterminată a parfumurilor- huşenii se simt la ei acasă. „Vinul de Huşi e uşor şi chiar antialcoolic, deoarece are o tărie mică şi o aciditate mare şi nu se bea fără mâncare” – spunea Dimitrie Gusti cu ocazia unei degustări la vinoteca Liceului de specialitate din Huşi. Huşenii ştiu asta şi întovărăşesc vinul, indiferent de soiul lui, cu păstrămioară, cu şunculiţă afumată, cu muşchiuleţul făcut ghiuden, sărat şi ardeiat, fie că provine de la purcelul din curte, fie de la vânatul din pădure, dar şi cu plăcinte poale în brâu ori cozonaci pufoşi, cu nucă şi stafide, ca la mama acasă… Într-o altă fază li se alătura chişca şi bulgurul făcut din pasat, murăturile, în care se strecoară harbuzul, merele şi prunele de un anumit fel, precum şi boabele de struguri; când nu se mai ştie a se despărţi mâncarea de vin şi nici face deosebirile, sunt bune şi dulceţurile de caise sau alte fineţuri, din struguri şi gogonele, pepene roşu ori nuci verzi, cireşe amare şi vişine – de tot felul… Oameni iubitori de viaţă înţeleaptă, se respectă între ei şi când este vorba de un pahar, dar şi la treabă; păstrători autentici ai costumului, cântecului şi jocului popular huşenii sunt vestiţi în Moldova şi în întreaga Românie, ba şi peste hotare, în exprimarea şi promovarea tradiţiilor la diferite festivităţi – pe scenă deschisă – dar şi la horele satului, la nunţi şi botezuri, indiferent că locuiesc la Răducăneni, Bazga, la Podoleni ori Şchiopeni, la Rânceni sau Berezeni, Fălciu ori Târzii.
16

Înmormântările sunt prilej de tristeţe şi de rememorare a faptelor repauzaţilor în întreaga localitate, preotul şi odoarele bisericeşti fiind la mare cinste, indiferent de confesiune. Nostalgicii au şi ei bucuriile lor. Ieşirile la podgorii pentru ei de abia se reînnoadă – după o perioadă în care accesul a fost mai liber mai mult la Ochi ori la Moţoc; au dispărut multe din casele ce făceau fala târgului şi au apărut blocurile. Unii se plâng că au cam dispărut merele creţeşti, pâlcurile de năut şi mâncarea de bob, prunele avrame, cireşele amare albe, iar cele negre, ca şi tufele de liliac, parcă-s mai rare. Nici mirosul florii de salcâm nu mai are, întrun fel, damful şi prospeţimea de altădată, pentru că copacii de un asemenea soi au devenit şi ei o raritate, ca şi teii de pe marginea străzilor, de după garduri de unde se mai iţiiau până mai ieri. Sălcioara s-a îmbrăcat şi ea în haină de ospeţie, iar pădurea Făcăului, câtă a mai rămas, e tot mai departe. Cea de la Dobrina – din ce în ce mai inaccesibilă, ca şi trenul care îi ducea şi îi aducea pe dr. Lupu ori pe profesorul Mihail Ralea. Octavian Cotescu, Alexandru Giugaru, Anton Holban, Nicolae Malaxa, academicianul Victor Atanasiu, Costache Olăreanu, tot valori ale Huşului au rămas… Este în Huşi vreun bust, vreo placă comemorativă, vreo inscripţie, alt semn de respect pentru cei care i-au clădit şi întreţinut veşnicia?... Melchisedec – cu a sa „Chronica Huşilor” n-ar merita să-şi aibă locul său în târgul locotenenţei sale? Apropo, Giugaru – de la drumurile raionale, o fi mai populând cu „ciurda” lui, cantonul de la care a fost nelipsit o viaţă de om? Dar Brânzan – „burtosul” – care străjuia porţiunea de drum naţional de la Crasna – Albiţa, urcând chiar până dincolo de Răducăneni? Huşenii sunt oamenii grupurilor, al întovărăşirii. Ei nu suportă singurătatea. Dar când s-a întâmplat să o aibă, şi au rămas doar cu gândurile, au luat prilejul drept o bună ocazie de împăcare cu lumea. Trecută, prezentă sau viitoare. Atunci, cu gândurile domolite, reamintindu-şi că şi clericii sunt oameni, cu păcate pe măsura înălţimii cuvioşiei lor, şi-au spus rugăciunile, şi-au evocat înaintaşii, şi, tot la un pahar cu vin sau de ţuică, slobozind din el picăturile cuvenite celor călătoriţi întru Domnul, au rămas în răgaz şi au vorbit cu… Dumnezeu. Pe care l-au găsit bun sau rău, cumpătat sau lacom în împărţirea mântuirii lor, funcţie de tăria vinului. Pentru parfumul viilor, a locurilor de la Huşi, pentru înţelegerea că totuşi „Târgul trăsniţilor” nu-i decât literatură, dar veridică, iar oamenii lui, de când sa ridicat pe Drăslăvăţ primul locaş de închinăciune, trebuinţă de spirit voievodal, când în Huşi nu prea existau case, şi până astăzi, s-au înmulţit şi au supravieţuit atât de armonios, ei merită să fie şi să rămână aşa cum au scris cei ce au făcut-o despre ei şi faptele lor… Pentru că, după cum observa unul dintre marii noştri scriitori, trecători prin pivniţele Huşului, dacă „există la ţară şi Hamlet şi Tartuffe; există Avarul lui Moliere, există Othello; toate figurile complicate şi toate marile pasiuni care
17

clocotesc jos, în adâncime”, de ce n-ar exista şi nu s-ar manifesta, zicem noi, tot atât de fidel, şi trăsniţii Huşilor?... De târgul Huşi, cu trăsniţii şi vinurile lui, nu te poţi despărţi niciodată şi dacă o faci vremelnic, nu poţi să nu laşi loc zâmbetelor, amintirilor… deoarece dacă i-ai cunoscut locurile şi oamenii, despărţirea devine imposibilă! Iar pentru că am ajuns la Sfârşit de Cuvânt, ca cel care ani de zile am locuit cu familia şi am muncit la Huşi – unde am cunoscut şi m-am identificat cu binele şi relele zonei – stau şi mă întreb, răscolitul ziarelor şi revistelor, cu dorinţa de a readuce în faţă persoane şi fapte ale meleagurilor, n-o fi tot o meteahnă, proprie celor care, din simpatie şi consideraţie eternă, li s-au zis trăsniţi? La drept vorbind, năzbâtii, şotii sau pozne s-au întâmplat şi la case mai mari. Dar mai bine, haidem să-i cunoaştem şi pe huşeni, mai îndeaproape, la ei acasă! Nu însă înainte de a ne referi şi la unele adevăruri de importantă mărime care privesc şi perspectivele. Reţinând ceea ce spunea Nicolae Iorga că „numai atunci când fiecare sat, fiecare comună, fiecare colţ de ţară vor avea scrise istoria lor, vom avea în întregime scrisă istoria patriei noastre”, însufleţiţi în lucru şi de zicerile lui Ion Creangă „Iubite cetitoriu, Multe prostii ăi fi citit de când eşti. Ceteşte, rogu-te, şi ceste şi, unde-i vedé că nu-ţi vin la socoteală, ie pana în mână şi dă şi tu altceva mai bun la iveală, căci eu atâta m-am priceput şi atâta am făcut”, şi coborând în realitatea prezentului, subliniată de un cercetător actual, Dan Răvaru, că asistăm la o strădanie a cărturarilor locali, benefică şi care ilustrează un fenomen care, din fericire, se instituţionalizează – acela al localismului creator în ştiinţă, cultură şi artă, asupra ultimului, care se conjugă armonios cu observaţiile titanilor citaţi, merită să ne oprim. Întradevăr, este foarte bine că şi în publicistica de după 1989, în multe localităţi, fiinţează pe lângă primării, biserici, şcoli, cămine culturale, alte instituţii, o salbă de publicaţii. Printre acestea le-aş aminti pe „Elanul” de la Giurcani, „Vutcani” de la Vutcani, „Orizonturi” de la Chirceşti, „Prutul” de la Huşi, „Muguri de viitor” de la Sărăţeni-Murgeni, „Visătorii” de la Puieşti, „Cuvântul” de la Cozia, „Ecouri răducănene” şi „Vestea Bună” de la Răducăneni, cu condeie harnice şi pricepute în cercetare şi scriere, precum cunoscuţii Marin Rotaru şi Gheorghe Gherghe, Costin Clit, Ion Diaconu, Elena Olariu, Florin Varvara, Andrei Petru (Petruş) ş.a. care duc cu succes ceea ce au început şi creat, într-o altă perioadă, nume de înaltă cultură – Costache Calligari, Virgil Caraivan, Gh. Ghibănescu, Iacob Antonovici, Ghenuţă Coman ş.a. Unele dintre publicaţiile citate, cum sunt „Orizonturi” de la Chirceşti, revistă de cultură şi informaţie a şcolii „Ion Creangă”, „Visătorii”, revistă literară a cenaclului „Visătorii” – Grupul şcolar agricol Puieşti Vaslui, prin producţiile puse în pagini, nu numai că infirmă ceea ce se vehiculează tot mai insistent că „tinerii nu mai au timp sau răbdarea să mai şi citească”, ci prin ceea
18

ce fac şi publică vin să probeze căci activează nu numai ca nesătui consumatori de literatură, ci, adesea, sunt creatorii ei, cum s-a întâmplat, oricând, atunci când şcoala, biserica, părinţii dar şi instituţiile coordonatoare au ştiut să-şi facă datoria. De aceea, apăsăm şi noi pe ceea ce se numeşte presă, ca mijloc de comunicare, şi ţinem să vedem că factorii cu chemare ştiu să fructifice şi să ofere societăţii aceste importante schimburi de mesaje, purtătoare de ştiinţă, cultură, de informaţie în general. Continuăm însă să semnalăm ceea ce mereu am subliniat. Nu toate publicaţiile din teritoriu sunt cuprinse în fondul documentar şi arhivistic al bibliotecilor din centrul de judeţ, dar mai ales din cele ale capitalei culturale a Moldovei care este Iaşul. Este vorba mai ales de publicaţiile de după 1989 care nu sunt expediate instituţiilor citate, nu sunt cunoscute la nivelul conducerilor instituţiilor judeţene cu rol coordonator şi îndrumător în cultură, învăţământ şi cercetare, şi chiar a celor care răspândesc şi ar trebui să susţină cultura religioasă. Bibliotecile judeţene au un sector ce se ocupă de bibliotecile comunale, dar la Iaşi de exemplu, nimeni nu cunoaşte ce publicaţii sunt editate la comunele şi satele unde se deplasează (!) coordonatorii, deşi, în unele locuri, bibliotecarii sunt sufletul revistelor. Nici schimbul dintre publicaţii nu se mai practică, cum făceau odată revistele şi ziarele care apăreau la Bârlad, Vaslui şi Huşi, lăsându-ne o zestre preţioasă, deşi incompletă, în arhivele de specialitate. Faţă de cele spuse îmi stăruie în minte spusele învăţătorului, profesorului de gimnaziu, profesorului de liceu, directorului şcolar, inspectorului şcolar, deputatului şi fecundului publicist Petru Bejinariu de la Rădăuţi care semnala că „perspectiva integrării europene nu înseamnă renunţarea sau anularea valorilor naţionale, pentru că acestea mai curând sunt o zestre cu care se va îmbogăţi Europa unită”, că „în plan educativ, şcoala, biserica, familia şi organizaţiile nonguvernamentale au datoria conservării cu mare grijă şi apoi a perpetuării valorilor culturale şi morale naţionale” (vezi volumul „Libertăţi şi Constrângeri”, Editura Bucovina, Iaşi, 2006, p. 202). Numai că, spune Petru Bejinariu în alt loc (p. 220) România, candidată la Clubul ţărilor europene, „nu a început nici cu învăţământul, nici cu educaţia”, cum normal ar fi fost, ci cu „prospectarea şi exploatarea cărbunelui, producerea oţelului”, cu problemele politice şi militare, când, cunoscut este, transformarea şi dezvoltarea celor de mai sus, puse în operă, prioritar, presupun în primul rând educaţia, pregătirea oamenilor care vor iniţia şi promova anatomiile şi fiziologiile de tip european. Învăţarea acestora presupune nu numai priorităţi şi eforturi, ci stăruinţă, depusă nu prin şoc ci în timp, pregătită, mai ales că la noi cultura ca şi învăţământul au tare conservatoare, nu suportă modificările şi îmbunătăţirile rapide, luate pe loc. De aceea şi fondurile PHARE şi SAPARD rămân necheltuite, pentru că nu avem proiecte, nu am pregătit cadrele, care, totuşi încasează şomajul fără a fi „dirijate”, pregătite şi folosite către munci utile, de perspectivă, dar şi imediate.
19

„Esenţial în cazul României rămâne valorificarea şi promovarea în noile anatomii şi fiziologii şcolare şi universitare a valorilor şcolii tradiţionale româneşti”, imperativ sesizat şi folosit la timp de către Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vaslui care a pus în circulaţie până acum, într-o primă fază, printr-o ediţie anastatică 3 volume din ceea ce a fost şi este ediţia iniţială a revistei „Ion Creangă” de la Bârlad, apărută în anii 1908-1921. Lucru care s-a întâmplat în 1996 şi la Rădăuţi cu „Iconar” din perioada anilor 1935 – 1938, argumente suficiente ca actualele publicaţii să fie primite şi tratate cu deferenţă. Plecând de la europenizare către globalizare, cel invocat ne atrage atenţia şi în altă privinţă: „instituţiile noastre culturale, de la Bibliotecă şi Căminul Cultural sătesc şi până la Uniunea Scriitorilor, calendarul anual al obiceiurilor şi tradiţiilor româneşti, manifestările culturale specifice pe zone şi localităţi etc. sunt structuri şi forme care trebuie menţinute, promovate şi consolidate în spaţiul spiritual românesc” (p. 262). Despre ce fel de perpetuare a valorilor, ce fel de tratament deferenţios faţă de opere, obiceiuri şi tradiţii poate fi vorba, în cazul de faţă, când nici cei din cultură, nici cei din învăţământ, nici chiar biserica nu-şi cunosc schimburile din domeniile în care profesează, dacă în numele independenţei şi a nesubordonării publicaţiilor din teritoriu, acestea nu sunt cunoscute nici măcar ca fenomen istorico-literar şi religios? În acest caz, publicaţiile de care aminteam, neidentificate, neînscrise într-o evidenţă, lăsate în necunoscut ori făcându-şi singure finanţarea şi publicitatea, cu ocazia diferitelor simpozioane publice, cum bine şi corect procedează cele din zona Vaslui, nu devin şi rămân un fel de copii ai nimănui, ca să nu le spunem direct copii ai străzii, deşi, multe dintre ele, sunt adevărate bijuterii care înmagazinează istorie, cultură, etnografie şi folclorul local? Se înţelege, cei plătiţi pentru promovarea culturii, ştiinţei şi învăţământului, a culturii religioase în teritoriu, nu trebuie să rămână indiferenţi faţă de valorile amintite, chiar dacă factorii de la centru, în bâjbâielile lor tehnico-financiare, mai ales de interes personal, nu le-au stabilit sarcini de serviciu specifice. Lipsa de idei locale în conservarea, dar mai ales în valorificarea noului, care se dovedeşte înmagazinator de carate, fac din noi, populaţia, dar mai ales din cititorii de mâine, copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri, adevăraţii pierzanţi. Căutarea vinovatului atunci, cum se întâmplă de obicei, rămâne tardivă. Mulţi vor fi vecinii care ne vor fi depăşit şi în această direcţie. Autorul

20

Anuarul Eparhiei Huşilor
Anuarul, într-adevăr, începea cu „Istoricul Eparhiei Huşilor”, date despre episcopii şi vicarii care au păstorit în Eparhia Huşilor, informaţii despre structura „Bisericii autocefale ortodoxe a României”, păstoria în teritoriu şi parohiile pe cele trei judeţe – Fălciu, Vaslui şi Tutova la care, ulterior, se adaugă „Partea literară” a publicaţiei. Anuarul pe anul 1935, cuprinzând 114 pagini, este tipărit la Atelierul Zanet Corlăţeanu din Huşi, cel pe anul 1936 – cu 174 pagini, şi pentru anul 1938 – care era dedicat şi împlinirii a cinci ani de păstorie (11 martie 1934-1939) a P.S. Episcop Nifon Criveanu, în 362 pagini – la Tipografia George Cerchez – Huşi – ultimele două întocmite de pr. Anton I. Popescu, consilier referent la Eparhie. Cu Anuarul în mână, iată ce aflăm despre trecutul Eparhiei Huşilor: „Biserica episcopală e cu un veac mai veche decât Eparhia. Spre sfârşitul veacului în care a domnit, Ştefan cel Mare a înălţat lângă casa domnească din Huşi un sfânt locaş – Catedrala de astăzi a Sf. Episcopii. În toamna anului 1491 când Vodă Ştefan a sfinţit biserica domnească de la curte, Huşul nu era decât o biată mică aşezare sub codrul care se întindea din dealul Lohanului spre răsărit. Atât de mic şi de neînsemnat era Huşul, încât ctitorul a trebuit să însemne în pisania săpată în piatră, deasupra uşii bisericii, însemnarea: „In Husso, pe Drăslăvăţ.” Deci era mai cunoscut pârâiaşul Drăslăvăţ decât aşezarea huşenilor. După o sută de ani de dăinuire a bisericii din curtea domnească a luat fiinţă la Huşi Episcopia, cea mai de jos Eparhie a ţării. La data înfiinţării Eparhia Huşilor era formată din următoarele judeţe, aflăm din Anuarul din 1934: Fălciu, Lăpuşna, Orheiul şi Soroca, autorul explicând şi motivul înfiinţării eparhiei – teritoriul Ţării Moldovei fiind prea întins nu putea fi îngrijit cu înlesnire de cele trei eparhii în fiinţă, Iaşi, Roman şi Rădăuţi, iar teritoriul Basarabiei, dobândit de la turci, avea nevoie de conducere duhovnicească mai apropiată, ceea ce a dus la înfiinţarea Eparhiei Huşilor. Ulterior, turcii şi tătarii reiau stăpânirea a o bună parte din Basarabia, care trece şi bisericeşte de la eparhia Huşi la Mitropolia Proilaviei (Brăilei), iar între 1769-1774, când Principatele revin sub stăpânirea rusească, porţiunea în discuţie revine iarăşi la Eparhia Huşilor – dar după 1774, odată cu reînfiinţarea Mitropoliei Proilaviei teritoriul rămâne în stăpânire turcească. Ca în 1812,
21

Basarabia fiind alipită la Rusia, eparhia Huşilor să rămână formată numai din teritoriul judeţului Fălciu. Moldova avea patru eparhii: Mitropolia, episcopiile de Roman, Rădăuţi şi, acum, la Huşi, pentru că, sub Aron Vodă, în alianţă cu Mihai Viteazul, ţara îşi luase înapoi sudul Basarabiei, iar „aici, la Huşi, erau moşii ale domniei, ce puteau fi dăruite şi pentru că în oraş se afla o bună biserică veche, de la Ştefan cel Mare”, spune Nicolae Iorga în „Istoria bisericii române”, ed. II, vol. I, p. 240. Anul precis al înfiinţării Episcopiei de Huşi nu se poate şti exact dar episcopul Melchisedec, în „Cronica Huşilor”, arată că a fost înfiinţată de Aron Vodă – fără a avea şi timp să o înzestreze cu danii. Hirotonia celui de al IV-lea Episcop al Moldovei a fost făcută de Mitropolitul Gheorghe Movilă, iar înzestrarea ei cu moşii a fost făcută de Ieremia Movilă Voievod, actul de înzestrare fiind de la 1592, crede Melchisedec, când episcop ar fi fost Ioan, cel dintâi Episcop de Huşi, document pe care Iorga îl consideră că poartă data din „ultimele luni ale anului 1604, din 1605 sau din cele dintâi luni ale lui 1606”. Oricare ar fi data actului citat, vechimea Episcopiei de Huşi se situează între anii 1597-1599, timp în care Ieremia Vodă a cerut Patriarhiei de la Constantinopol şi a obţinut recunoaşterea Mitropoliei Moldovei ca „Arhiepiscopie canonică şi că în vederea acestei recunoaşteri se crezu de cuviinţă a-i mai da un sufragent noului Arhiepiscop” (N. Iorga). Acest nou „sufragent” era episcopul de Huşi. 1. Ioan de Huşi, împreună cu ceilalţi trei ierarhi ai Moldovei – Mitropolitul Gheorghiu, Episcopii Agafon de Roman şi Teodosie de Rădăuţi – erau fugiţi cu Ieremia Vodă la Hotin, când la 2 iunie 1600 Mihai Viteazul cuprinde Moldova şi convoacă un sinod la Iaşi pentru stabilirea conducătorilor de biserică. Atunci, se pare, a fost numit la Huşi Episcop – Filotei. După 26 iulie, când Ioan îşi reia scaunul Episcopal de la Huşi, Filotei a fost nevoit să se retragă la vreo mănăstire, căutând să facă dovadă de credinţă faţă de stăpânirea revenită. Aşa se explică de ce la începutul anului 1606, când Ioan e avansat, pentru devotamentul său faţă de Movileşti, la scaunul Episcopal de la Rădăuţi, la Huşi, „după aşteptarea de pocăinţă”, este înscăunat Filotei. În „Tabla cronologică de episcopi a Eparhiei Huşilor”, la pagina 461, din „Cronica Huşilor” Melchisedec notează, în dreptul numelui episcopilor şi a anilor în care aceştia au stat în scaun, şi numele Domnilor, ceea ce vom trece şi noi în paranteză, când vom vorbi de fiecare prelat. Ioan I figurează în „Cronica Huşilor” ca înscăunat în anul 1592, în timpul său fiind Domni: Aron tiranul, Ştefan Răzvan şi Ieremia Movilă. 2. Filotei (iunie-septembrie 1600; 1605 – 1607 august) păstoreşte concomitent cu domnitorul Simion Movilă. Uricul lui Ieremia Movilă, publicat de Episcopul Melchisedec în „Cronica Huşilor”, ca act de înzestrare a Episcopiei de la Huşi, unde este
22

hramul Sfinţilor întru tot lăudaţii apostoli Petru şi Pavel, cuprindea satele: „Plopenii, Coziecii şi Răşeştii şi Siliştea Creţeştii şi Spăriaţi, ce sunt la ţinutul Fălciului şi Căcăcenii la ţinutul Lăpuşnei, şi cu mori la Pănoasa, ce sunt la gârla Prutului”… 3. Efrem, al treilea Episcop a stat în scaun la Huşi în anii 1607-1609. La 1617 era la Rădăuţi, avansat de la Huşi, în locul lui fiind numit… 4. Iosif, care a avut o scurtă păstorie – 1617; referindu-se la timpul episcopiei lui Efrem şi Iosif, Melchisedec notează: timpul episcopiei lor este obscur. 5. Mitrofan I (1617-1622) este văzut de Melchisedec – care se referă la un zapis de la 1617 – ca un bun caligraf. A fost şi un bun gospodar, spune Anuarul. Intervenind deseori la domnie, el a căpătat cărţi de scutire pentru diferiţi meşteri; porunci către „ureadnicii de Huşi şi Stănileşti” (1618), ori către „ureadnicul, şoltuzul şi pârgarii din Huşi” (16 aprilie 1619) ca să lase în pace satele şi scutelnicii Sf. Episcopii. Mitrofan, pomenit pentru întâia oară la Huşi la 25 martie 1616, a cumpărat de la un oarecare Antonescu, satul Bratuleşti, cu 250 zloţi, pe care apoi l-a dăruit metaniei sale Secu. Ordinul domnitorului Gaşpar, din 1621, pomeneşte de moşiile fălciene ale Episcopiei ocrotite de administraţie: Plopenii, Hrubenii, Cărligaţii, Creţeştii, Rânzeştii, Coziacii şi Podenii. La 8 ianuarie 1622, Domnul ţării, Ştefan Tomşa, anunţa pe conducătorii administrativi că „a scutit de alte angării… pe doi fântânari, anume Ilaş şi Polcău, ce sunt de treabă fântânari domneşti” : „bine să ştiţi - încheia Vodă, că dacă se va strica fântâna, apoi capetele voastre vor şti.” Fântâna era în curtea Sf. Episcopii. În timpul lui Mitrofan I-iu au fost domni Radu Michail, Gaşpar Cratian, Alexandru al IV-lea, Ştefan Tomşa a doua oară. 6. Pavel (1622-1627), pe timpul domniei lui Radu Michail a doua oară şi Miron Barnovski. 7. Mitrofan al II-lea (1627-1633) este descris ca un bun gospodar. Când hotarele moşiei Broşteni au fost încălcate, Mitrofan s-a plâns Domnului, care a poruncit vel căpitanului Ionaşcu Cehan „să stâlpească satul Broşteni, împreună cu alţi oameni buni şi bătrâni.” După depunerea mărturiei de hotărnicire din 19 noiembrie 1629, Alexandru Vodă dă hrisovul de hotărnicie definitivă, scrie Melchisedec în „Cronica Romanului”, II, p. 227. „…Şi se începe hotarul satului Broşteni, spune cartea domnească, din sus de gura drumului ce vine din Lohan” (poate de la gara de astăzi) apoi drept peste dealul Dobrinei, trece Lohanul în sus până la Valea Popii (loc numit astfel şi azi) până la obârşia lui (fundul Ochiului de azi), apoi peste Recea până în Vlăcineasa, unde se împreună cu hotarul Chiriţeştilor”(Creţeştii de azi). „Şi am întărit, porunceşte Vodă, pre acel hotar pe unde sau stâlpit să aibă a ţine părintele şi rugătorul nostru Mitrofan, Episcopul de Huşi, acel sat ce se cheamă Broşteni, cu mori şi cu tot venitul neclintit niciodinoară în veci şi să aibă a
23

asculta acel sat de părintele Mitrofan, Episcopul de Huşi şi alt să nu se amestece înaintea cărţii Domniei Mele”. Ca ultim act gospodăresc al Vlădicăi Mitrofan este amintit în Anuar „reînnoirea cărţilor de scuteală ale satelor Episcopiei”, la 8 aprilie 1632, act în cuprinsul căruia este menţionată şi avansarea sa la Episcopia Roman. Au domnit în timpul păstoriei sale Alexandru Robu şi Moisi Movilă. 8. Gheorghie (Georgie) 1632-1645) este pomenit pentru prima dată ca pastor al Huşilor la 20 septembrie 1632 (în timpul lui Alexandru Ilaşcu, Moisi Movilă a doua oară şi Vasile Lupu) şi a păstorit până la 1645, când a fost nevoit să demisioneze, domnitorul Vasile Lupu trimiţând la Huşi în aprilie 1645 pe omul său de încredere, pe Vlădica… 9. Ghedeon I (1645 – 1656). „M-am milostivit Domnia Mea şi am miluit cu acel scaun de acolo pe rugătorul nostru Ghedeon Episcopul” spunea cartea domnească din 11 aprilie 1645, cu care a venit la Huşi trimisul Domnitorului. În vremea lui Ghedeon, la 24 februarie 1649, se dă actul domnesc prin care se porunceşte că preoţii nu pot fi judecaţi de altcineva decât de Episcopul respectiv. Ghedeon n-a rămas credincios domnitorului Vasile Lupu. Când domnitorul a fost detronat, numai Episcopul de Huşi a stat lângă noul Domn, la miruit în ziua de 13 aprilie 1653, iar la 8 mai, când Vasile Lupu şi-a reluat tronul de la Ştefan Vodă, pribegia lui Gheorghe Ştefan a fost şi pribegia lui Ghedeon de la Huşi. După ce Vodă Vasile şi-a pierdut definitiv scaunul, Ghedeon – unul dintre cărturarii timpului „de vreme ce a fost agentul lui Gheorghe Ştefan la Moscova” – avea să devină, pe la 1655, Mitropolit, în locul lui Varlam, căruia i s-a impus demisia. Deci Ghedeon a fost înscăunat în timpul domniei lui Vasile Lupu, iar apoi a fost domn Georgie (Gheorghe) Ştefan. În locul de la Huşi avea să fie numit Episcop… 10. Sava I (1656), călugăr de la Secu şi ucenic al Mitropolitului Varlam. Peste un an Sava este avansat la Rădăuţi, iar scaunul de la Huşi este ocupat de… 11. Iorest (1656-1657), pomenit la Huşi în hrisovul lui Gheorghe Ştefan din 5 aprilie 1656. Trece la Rădăuţi, pe scaunul său aflându-se la 8 martie 1658… 12. Teofan. La 13 martie 1658 domnia lui Gheorghe Ştefan sfârşinduse, noul domn, Gheorghe Ghica face schimbări în ierarhia ţării, iar pe Teofan îl duce la Rădăuţi, Huşii primind în scaun pe un ierarh care avea să lase urme adânci în istoria bisericească şi în cultura română… 13. Dosoftei (1658-1659) care este înscăunat la Huşi la 10 mai 1658, iar peste doi ani la Roman, iar mai apoi (1671) Mitropolit al Moldovei. Despre Dosoftei, Melchisedec notează:”timpul episcopiei lui e scurt şi obscur”. „Cea mai fericită parte din viaţa lui au trebuit să fie acei mulţi ani din tinereţe, din bărbăţie pe care i-a petrecut în liniştea munţilor şi a pădurilor, scăldat în aer limpede la Probota, la Neamţ, la mânăstirile de la poalele
24

munţilor Carpaţi. Aici a scris, fără îndoială, tot ce a tipărit în urmă când domnitorii stăteau gata să-l ajute. Şi ce n-a isprăvit aici a desăvârşit pe timpul mai tot aşa de paşnic şi priincios, când a fost Episcop la Roman, scrie Nicolae Iorga în „Istoria Literaturii Române”, vol. I, p. 373, Iar cronicarul Neculcea notează: „Multe limbi ştia: eleneşte, latineşte, slavoneşte şi altele. Adânc din cărţi ştia, şi, deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. În ţara noastră, pe aceste vremuri nu se afla un om ca acela”. El e călugărul care a dat românilor cea dintâi liturghie în româneşte, la 1679, traducând-o din greceşte, „ca un dar limbii româneşti”, completează autorul Anuarului Eparhiei Huşilor a anului 1938. 14. Serafim (1659-1667) este episcopul care, din cauza greutăţii vremurilor şi a sărăciei Episcopiei, s-a plâns noului domn, Dabija Vodă, care, prin carte domnească, datată de Melchisedec din 1662 – aduce la cunoştinţă autorităţilor huşene că „a învoit Episcopului de Huşi a aduce coloni din ţări străine şi a-i aşeza în satul Plopeni şi că-i scuteşte de toate dările în curs de 4 ani”. Plopenii era un sat, azi mahala a oraşului Huşi, locuită de bulgari, colonii aduşi de Serafim. „…Venit-au părintele şi rugătorul nostru Seramfim, Episcopul de Huşi, şi s-a jeluit cu jalbă, zicând că au slăbit şi au sărăcit Sf. Episcopie mai de tot şi au scăzut din toate bucatele, pentru destule nevoi şi prade şi au rămas fără nimic”, scrie hrisovul lui Dabija. De aceea a şi dat Domnitorul Episcopiei „zeciuială din vin şi pâine din tot venitul acelui sat Broşteni”, azi mahala a Huşilor. La 20 iunie 1665, Serafim scoate carte domnească de stăpânire a siliştei Râşeştilor din ţinutul Fălciului. „A fost episcopul care s-a interesat şi a obţinut multe scutiri şi danii domneşti de la toţi domnii care s-au succedat la tron în vremea păstoriei sale”, – spune Anuarul, care explică şi de ce „Huşii au o populaţie împestriţată: români, bulgari, unguri, evrei, ţigani etc. – bulgarii şi ţiganii fiind aduşi aici de Episcopie. Domni în Moldova în acea perioadă au fost: Ştefan Lupu, Eustratie Dabija, Duca, Ilaşu, Alexandru. De la Huşi, Episcopul Serafim a trecut la Rădăuţi, de unde a demisionat pe la 1682. În locul lui păstorea la Huşi, la 20 mai 1667… 15. Ioan al II-lea (1667-1674) la data de 20 mai 1667 întăreşte cu pecetea Episcopiei (cu chipul Sfinţilor Apostoli, sub care a semnat vlădica „Ioan Episcop Husschi” după care urma ordinea ierarhică a slujitorilor: dichiul, adică avocatul Episcopiei, eclesiarhul, preoţii şi diaconii) actul de vânzare a unei vii din Plopeni. La 1673 Vlădica Ioan se plânge Domnului că târgoveţii încalcă moşia Plopeni. Îndată se restabilesc hotarele, iar prin carte voievodală, Episcopia capătă şi zeciuiala viilor plătită de târgoveţi pe acea moşie, cum avea şi pe moşia Broşteni. La 1674, după bătălia de la Gura Bohotinului, unde Dumitraşcu Vodă Cantacuzino, cu ajutor de la turci, iese biruitor şi ocupă scaunul lui Petriceicu
25

(a păstorit în timpul domniei: Duca Vodă a doua oară, Ştefan Petriceicu şi Dumitraşcu Cantacuzino), Mitropolia Moldovei fiind vacantă prin fuga în Polonia a lui Dosoftei, este înălţat în scaun Teodosie de Roman, iar la Roman avansează îndată gazda de la Huşi a domnitorului – Ioan al II-lea, la Huşi urmând a păstori… 16. Sofronie I (1674-1678) s-a bucurat de favoarea noului domn Antonie Ruset, şi pe lângă „scutiri de vamă pentru oamenii Episcopiei”, a obţinut, prin actul din 31 martie 1674 titlul de proprietar definitiv asupra moşiei Broşteni. El obţine la 12 ianuarie 1675 şi dreptul de a popula Cârligaţii şi Creţeştii cu „colonişti străini” – ceea ce explică existenţa a destui ţigani aici. Episcopia sub Sofroni I a primit de la monahia Doroteia şi 3 dughene în Chişinău (Cronica Huşilor, p. 471). 17. Calistru, după unele documente, păstoreşte ca Episcop la Huşi, la 26 aprilie 1678, dar e pomenit aici şi în 1677, în actul de închinare către Sf. Mormânt a Mânăstirii Probota – existenţă care poate fi pusă – spun cronicile locale – în legătură cu evenimentul de la 1677, când Duca Vodă (a treia oară la domnie) l-a înlocuit la tron pe Antonie Ruset. De numele lui Calistru e legată primirea, de către Episcopie, a moşiei Topor de peste Prut, ca danie de la Alexandru Ramandi (după alţii – Iamandi), prin actul de la 1680 întărit cu pecetea domnească a lui Duca Vodă. Calistru a fost Episcop al Huşilor până către sfârşitul anului 1682 – începutul anului 1683, când demisionează. Prin 1688 gira afacerile la Mitropolia ţării ca „proin al Huşilor”. 18. Mitrofan al III-lea (1683 – 1691), ucenic al Mitropolitului Dosoftei, la 11 ianuarie 1683 era instalat la Huşi – el fiind „unul din puţinii ierarhi ai vechimei noastre renumiţi prin învăţătura lor”, cum îl caracterizează Melchisedec în a sa „Cronica Huşilor”. La 1686, când Mitropolitul Dosoftei a fost nevoit să fugă în Polonia, Mitrofan a luat şi el calea, dar în jos, a trecut în Ţara Românească, unde a fost din plin întrebuinţat, el lucrând la marele monument al literaturii bisericeşti – Biblia lui Şerban, unde, în epilog, stă scris: „A tot meşteşugul tipografiei şi îndreptării cuvintelor româneşti ostenitor, de Dumnezeu iubitorul Mitrofan, Episcopul de Huşi”. În septembrie 1688 Mitrofan avea să aibă bucuria să vadă cea dintâi biblie românească ieşită şi din mâinile lui. Poate şi pentru aceasta, Brâncoveanu avea să-l răsplătească, făcându-l la 10 iunie 1690 episcop de Buzău – unde a păstorit până la 1702. La Huşi el a păstorit în timpul domniei lui Dumitraşcu pentru a doua oară şi a lui Constantin Cantemir. 19. Varlaam I a fost urmaşul lui Mitrofan la Huşi, păstorind mult (1691-1709), dar pentru care istoria nu are cuvinte de laudă, Melchisedec considerându-l, în „Cronica Huşilor”, p. 148, un om mânat de grija de „a-şi forma o mânăstire a sa”. În acest scop, se spune, a înfiinţat schitul Brădiceşti, l-a înzestrat cu danii, începând cu cea a logofetesei Maria, care îi dăruieşte siliştea Brădiceştilor la 28 decembrie 1691. Atât de mult s-a ocupat de Brădiştea încât, se arată, uitând de mila creştină, atunci când o văduvă, Irina, a
26

fost „luată de grumaz de un turc ca s-o ducă la casa lui”, pentru că soţul ei îi datora 7 lei, Varlaam, primind plângerea femeii, acesta a plătit turcului 7 lei, dar văduva i-a dat partea soţului ei, „moşia din Dolheşti, pentru Brădiceşti lui Varlaam („Cronica Huşilor”, p. 166). Kogălniceanu, în letopiseţele sale, ed. 1872, tom. II, p. 55, redă scrisul cronicarului Neculce, privitor la Varlaam: la un Divan, Cantemir Vodă i-ar fi strigat episcopului: „Popo, ce nu gândeci drept când îţi vin cărţile mele? Ţi-oi rade pletele!” Atunci vlădică Varlaam, ieşind de la Divan, cu „lacrimi plângând, rău l-a blestemat”. În timpul lui s-au perindat mulţi la domnie: Constantin Duca, Antioh Cantemir, Constantin Duca a doua oară, Mihai Racoviţă, Antioh Cantemir a doua oară şi Mihai Racoviţă a doua oară. Varlaam a demisionat la 8 ianuarie 1709, s-a retras la Brădiceşti şi a lăsat schitul rudeniei sale – Gavril Miclescu. 20. Sava al II-lea, călugăr de la Pângăraţi avea să fie ales noul Episcop al Huşilor (1709-1713). Cartea domnească a lui Vodă Mihaiu Racoviţă glăsuieşte în această privinţă: „…Scriem domnia mea la toţi orăşenii din târgu de Huşi, vă dăm ştire tuturor… Iată că domnia mea am socotit cu tot soborul Sf. Biserici de am pus acolo episcop la Huşi pre cinstit rugătorul nostru prea Sfinţia Sa părintele Kyr Sava. Pentru aceea, dacă veţi vedea cartea domniei mele, voi cu toţii orăşenii să aveţi a-l asculta întru toate obiceiurile cele vechi, ca pre un arhiereu… şi să fiţi ascultători, precum vă poruncim. Că de a veni vreo jalbă la domnia mea să ştiţi bine că unii ca aceia vor fi de mare certare de la domnia mea”. („Cronica Huşilor”, p. 178). Sava a găsit Episcopia distrusă pentru că „cine a fost şi Episcop n-a grijit pre giur de dânsa nimic” („Cronica Huşilor”, p. 176). Ce a făcut între timp noul episcop pentru îmbunătăţirea situaţiei gospodăreşti, au distrus „hoardele păgâne”, pentru că „biruind la Stălineşti (1711) au prădat şi ars din nou Episcopia – dezbrăcând-o de toate ce a avut”. La jeluirea Episcopului, noul domn Nicolae Mavrocordat constatând că Sfânta Episcopie a ajuns „la mare slăbiciune”, i-a acordat scutire de dări pentru 20 de oameni, la 31 mai 1712, iar la 26 august s-a „milostivit dintr-a sa deosebită milă” şi i-a dăruit bucata de loc domnesc, numit Pleşa. Tot în 1712, Sfatul arhieresc al ţării, găsind dreaptă cererea Episcopului de Huşi, a anulat testamentul lui Varlam către ruda sa Gavril Miclescu şi a dat Brădiceştii să-l chivernisească Episcopia. Pus episcop de Mihai Vodă Racoviţă, a mai avut ca domnitori pe: Nicolae Mavrocordat, Dimitrie Cantemir, perioada alianţei Cantemir – Petru cel Mare la 1711, pe Nicolae Mavrocordat a doua oară. De cu toamnă, 1713, Sava trecând la Roman, în locul lui vine la Huşi… 21. Iorest (1714-1728), călugăr de la Secu – unde stăreţise 20 de ani, care capătă altă scutire domnească pentru „nouă oameni străini angajaţi în
27

serviciul Episcopiei” – la 10 martie 1716, după care, la puţin timp, încă pentru alţi 12 „oameni străini din olatul turcesc şi dintre alte părţi de loc”. A păstorit sub Matei Racoviţă a doua oară şi Grigore Ghica. 22. Ghedeon al II-lea (1728-1734) este Episcopul care i-a succedat lui Iorest – care nu se ştie cum a părăsit scaunul – şi a obţinut de la Gheorghe Ghica hrisov de stăpânire asupra Brădiceştilor, făcându-l metoc al Episcopiei, iar la 6 mai 1733 de la Constantin Mavrocordat scutire şi drept de a-şi aduce „zece oameni străini”. La 8 iunie 1734 Ghedeon era instalat Episcop la Roman – el fiind ctitorul schitului Sihăstria Secului – iar la Huşi îi urmează… 23. Varlaam II (1734), care, după o păstorire foarte scurtă, trece la Rădăuţi, scaunul de la Huşi fiind ocupat de… 24. Teofil, fost egumen la Neamţ. În vremea lui (1735-1743), în 1740 a fost prădată Episcopia de tătari, luându-i până şi hrisoavele Episcopiei – asigurate la Brădiceşti. Teofil, plângându-se la domnie, Vodă în hrisovul din 12 septembrie 1740 îşi îngăduie „a nu părăsi mila noastră deasupra Sf. Episcopii. Şi ştiind noi că se află la mare lipsă între cele trebuitoare… i-am dat acest hrisov cu carele să aibă a scuti pururi la vremea văcăritului 100 vaci cu boi.” De asemenea, „scutire pentru 30 cai, 500 stupi, 500 oi şi 20 liuzi (oameni) ce-ar afla Sf. Sa Părintele Episcopul oameni străini, fără bir”. Domni în timpul lui Teofil au fost: Grigore Ghica, ocupaţia rusească de la 1739 şi Constantin Mavrocordat a doua oară. Vodă Mavrocordat l-a „miluit” pe Teofil avansându-l ca Episcop la Mitropolia din Roman, iar la Huşi este adus călugărul de la Putna… 25. Iroteiu (1744-1752) de care este legată participarea sa la Sfatul domnesc convocat de Grigore Ghica pentru a fixa Aşezământul şcolilor din Moldova, când prin hrisovul din 25 decembrie 1747 s-a hotărât să se „aşeze trei şcoli slavoneşti şi româneşti, la trei Episcopii: la Roman, Rădăuţi şi Huşi, pentru care să aibă purtare de grijă Sf. Sale Episcopii”. Dintr-un alt document din timpul lui Iroteiu se desprinde că schitul Creţeşti era închinat Episcopiei, căruia în 1748, un oarecare Ioan, i-a dăruit „partea sa din siliştea Creţeştilor”. În perioada sa s-au perindat la domnie: Ioan Mavrocordat, Grigore Ghica a treia oară, Constantin Mavrocordat a doua oară şi Constantin Cehan Racoviţă. La 10 mai 1752, vlădica Iroteiu a demisionat iar scaunul huşean l-a ocupat… 26. Inochentie (mai 1752 – 1 octombrie 1782) unul dintre cei mai distinşi ierarhi, putnean cu metania, fost dichiu al Episcopiei de Rădăuţi – de unde Mitropolitul Iacov Putneanu l-a adus la Huşi – fiind ales la 27 mai de Arhiereii Ţării. După cum spune Melchisedec, Inochentie s-a ocupat de toate, că Episcopia era săracă şi datoare, dar s-a distins „cu osebire prin o mare activitate
28

gospodărească. A îmbogăţit Episcopia cu mai multe bogăţii şi-o a îmbogăţit cu biserică nouă şi cu case” („Cronica Huşilor”, p.228). Asigurându-se de ajutorul domnitorului Matei Ghica, Episcopul a privit către Biserica Episcopală care durase 271 de ani, a găsit-o crăpată şi ruinată, fără turnuri, n-a mai putut-o suferi aşa şi a pus la 1755 de a „risipit-o până în temelii şi a ridicat alta, mai mare şi mai frumoasă decât vechiul paraclis al curţii domneşti”. La cele făcute pentru biserică de către Inochentie s-a adăugat mila domnului Matei Ghica Voievod care, la 9 ianuarie 1756, în hrisovul emis aminteşte că „răposatul Ştefan Vodă cel bun, ziditorul acestei Sfinte Episcopii (adică a bisericii), nu numai că nu a înzestrat-o cu altele, ci încă nici locul pe care este zidită nu este al ei”, drept care hotărăşte: „Îi dăm danie locul domnesc pe care este ridicată Episcopia, cu tot locul cât cuprinde ograda mânăstirii”. „Mai dăm danie Sfintei Episcopii din locul domnesc ce este din dosul ogrăzii Episcopiei înspre apus, care umblă în lung şi'n lat după hotarnica ce s-a făcut din porunca domniei mele de către… ispravnicul de Fălciu şi de către… vornicul de Poartă ca să fie acest loc dreaptă ocină şi moşie de la domnia mea; pe care loc câţi oameni vor şedea din posluşnicii Episcopiei să nu aibă nici un amestec cu târgoveţii Huşului, ci să aibă a-şi plăti birul lor deosebi… să aibă a posluşi Episcopiei după obiceiul celor ce şed pe moşie mânăstirească”. „Dar iarăşi hotărâm domnia mea şi aceasta: din poarta Episcopiei până în vatra târgului şi cu toată vatra târgului, Episcopia întru nimic să nu se amestece, ci târgoveţii să fie volnici a-şi face case, dughene şi alte ce le-ar trebui, nefiind supăraţi de Episcopie, fiindcă şed pe loc domnesc”. „Aşişderea m-am milostivit domnia mea cu Sfânta Episcopie şi i-am dat danie toată dijma, câtă se va face pe locul domnesc; însă numai dijma, nu şi pământul”… Vlădica Inochentie a avut multe bucurii de la domnie, dar i-au părut rău de vestea că la 1 martie 1756 ocrotitorul său – Matei Ghica a fost schimbat de la domnie. Însă şi urmaşul acestuia, Constantin Racoviţă i-a arătat înţelegere şi bunăvoinţă – scrie în Anuar: „Văzând că Episcopia este mai slabă şi mai lipsită decât altele, ne-am milostivit domnia mea şi din osebită milă a noastră o am miluit cu o bucată de loc, gospod din hotarul Târgului Huşilor, care loc taie în curmeziş 56 de stânjeni, mai jos de poarta Episcopiei” – ceea ce însemna o parte din actualul cartier Corni al Huşului. Episcopul capătă întărire domnească la 9 septembrie 1756 pentru hotărnicia moşiilor Râşeştii şi Hrubenii, iar peste două luni obţine o parte din locul domnesc din Soroca – ce ţinea de Episcopia Huşilor. Tot atunci i s-a dat şi venitul podului de peste Nistru, de la Soroca. Şefii administrativi ai ţinutului fiind cantonaţi la Fălciu unde la 1756 era capitala judeţului şi încercând să se mute la Huşi, vlădica plângându-se domnitorului, acesta, la 20 noiembrie, le-a poruncit mutarea grabnică înapoi. La
29

15 septembrie 1757 porunca domnească s-a repetat şi sub noul domn – şi aşa a rămas până la 1834. Ca un bun gospodar, vlădica Inochentie, spune pr. Anton I. Popescu, în documentarul său din Anuar, a hotărnicit bine moşiile Episcopiei, „a căpătat danii multe, le-a îngrijit, le-a apărat, a schimbat moşiile îndepărtate cu altele mai apropiate, ca Stănileşti şi Volosenii (1761), a oprit prin carte domnească tăierea samavolnică a pădurii Brădiceşti”. El a cumpărat satul Săratu la 10 ianuarie 1758, hotărniceşte la 1 noiembrie 1757 moşia de la Toporu, de peste Prut, obţine loc pentru metoc şi casă la Soroca şi un alt asemenea loc şi la Iaşi, iar la 1767 când se retrage de la reşedinţa sa din Huşi şi se aşează vremelnic la Brădiceşti, în lipsa lui, Palatul Episcopal cade prăzii şi i se fură „toate actele de proprietate ale Episcopiei”, pentru care aleargă la Iaşi, de unde scoate la 20 ianuarie 1768 noi hrisoave de întărire a vechilor proprietăţi”. Urmare a ocupării principatelor de către ruşi, care însemna scăparea românilor de urgia păgânească – în noiembrie 1769 părintele Inochentie, ales de „Sfatul cel de obşte”, se alătură delegaţiei munteneşti – condusă de mitropolitul Grigorie – şi pleacă la Petrograd să mulţumească împărătesei Ecaterina pentru binele făcut. Călătoria a fost grea şi îndelungată, Inochentie revenind acasă „după o lipsă de aproape un an”. După căderea lui Grigore Ghica, el scoate noi întăriri de hotărnicie a moşiilor Episcopiei, astfel că la 1778 este stăpân peste Obilenii din ţinutul Lăpuşnei, dar şi pentru cele de la Fălciu: Leoştii, Vârâtul sau Zugravul, Tabăra sau Frăteiul, Hoalbele, Şcheia, Chircanii, Negrii şi Ivăneştii. Dar în moşia Episcopiei mai intrau Plopenii, Broştenii, Brădiceştii, Buneştii, Creţeştii, Hrusca, Râşeştii, Stănileştii şi Volosinii, precum şi alte pământuri mai mici la Tătărăni, Căpoteşti, Dobreni, Corni şi Buneşti. La 1771 Eparhia Huşului creştea şi ca urmare a morţii lui Daniil, când Mitropolia Proilaviei s-a desfiinţat iar teritoriul ei s-a împărţit: Brăila s-a dat Episcopiei Buzăului, Hotinul celei de Rădăuţi iar restul ţinuturilor – Ismail, Renii, Chilia, Achermanul şi Benderul – Eparhiei Huşilor, situaţie care nu a ţinut decât trei ani şi 6 luni, pentru că, la 10 iunie 1774, Mitropolia Proilaviei s-a reînfiinţat şi şi-a reluat teritoriul. Iată câteva documente în acest sens: Cartea ce s-a dat Episcopului de Huşi asupra Eparhiei Proilovului din partea Mitropolitului Kir Gavriil menţiona: „…n-am trecut cu vederea purtarea de grijă a acestei Eparhii, ci prin bunăvoinţa noastră, aflându-se frăţia sa chir Inocenţiu, Episcopul Huşului aproape la acele părţi de loc, iată, l-am însărcinat, poftindu-l ca să aibă purtare de grijă la numita Eparhie şi să păstorească cu priveghere, şi cu toată osârdia, atât partea bisericească, cât şi partea politicească, îndreptându-i şi povăţuindu-i către cele sufleteşti spre mântuirea lor. Şi osebit de Eparhia Hotinului ce s-au dat sub ocârmuirea frăţiei sale Episcopului de Rădăuţi, chir Dosofteiu, toată cealaltă Eparhie să fie întru
30

purtarea de grijă a numitului Episcop de Huşi, până când se vor linişti lucrurile, rămânând întru paşnică stare şi atunci se va pune la cea desăvârşită bună rânduială”… 10 Ghenar 1771 După ce Gavrilă, Mitropolitul Moldovei, raporta pentru aceeaşi Eparhie şi către „prea Înălţatul Grefă Feld – Mareşal „că arhiereul Daniil Proilavu a răposat la 20 a trecutei luni decembrie, după mitropoliticeasca obişnuinţă, în ecdosisul dat Episcopului de Huşi, la 30 aprilie 1773, i se detaliau împuternicirile: „…îi dăm voie a săvârşi acolo toate cele ce se cuvin arhieriei, adică să judece şi să cerceteze a doua oară toate pricinile bisericeşti, ceteţi, cântăreţi şi purtători de sfeşnice, ipodiaconi şi diaconi să săvârşească şi să suie şi la rânduiala preoţiei pre cei vrednici. Duhovniceşti părinţi prin ale sale cărţi de Preotul econom V. Ursăcescu duhovnicie, să aşeze monahi şi monahii, să facă Consilier referent, secţia chipu mare şi chipu mic, de biserici, să administrativă sfinţească şi să înveţe pre pravoslavnicul norod tot lucrul de suflet folositor şi mântuitor, ocârmuindu-i la cele sufleteşti fapte bune, şi orice va lega să fie legat, şi ce va dezlega să fie dezlegat după pravilă şi toate câte se cuvin arhieriei sale, săvârşească precum s-a zis. Drept aceea, …datori să fiţi a da frăţiei sale toată căzuta cinste şi buna cucernicie şi primire… şi să se pomenească numele „frăţiei sale, la toate sfintele liturghii, după pravilă”.
(Din „Uricarul” de Theodor Codrescu, tom VI, 1875, p. 391-397)

La 9 ianuarie 1782 a căpătat ultima danie de la Constantin Moruzi prin hrisovul căruia Episcopia are deplină proprietate şi asupra târgului Huşi: „Dat-am domnia mea, danie Sfintei Episcopii a Huşilor, toată vatra târgului Huşilor, cu locul ce are împrejur, ca după cum locul de prin prejur este miluirea Sfintei Episcopii, aceştia de la alţi luminaţi domni de mai înainte, precum hrisoavele arată, aşa şi vatra târgului cu tot locul ce are împrejur să fie iarăşi al Sf. Episcopii a Huşilor, danie şi afierosire de la domnia mea şi dreaptă ocină şi moşie cu tot venitul din tot locul în veci” („Cronica Huşilor”, p. 330). Actul acesta, spun cărţile, a creat mare nemulţumire în târg la Huşi, iar neînţelegerile şi procesele au curs până la 1847 şi chiar până la legea din 1864. Înaltul ierarh a avut şi altele de suferit. În 1781 a fost otrăvit de bucătarul său şi a fost tămăduit de dr. Andreas Wolf – care strângea material pentru o statistică a Moldovei, apărută în 1805. Lista celor care au condus Moldova este cea mai lungă în timpul lui Inochentie: Matei Ghica, Constantin Cehan Racoviţă a doua oară, Scarlat
31

Ghica, Ioan Theodor Calimachi, Grigore Ioan Calimachi, Grigore Ghica, Grigore Calimachi a doua oară, ocupaţia rusească de la 1769-1774, Grigore Ghica, Constantin Moruzi, Alexandru C. Mavrocordat. La 1 octombrie 1782 Episcopul Inochentie al Huşilor a adormit întru Domnul şi a fost îngropat în biserica pe care „El a ridicat-o, a înfrumuseţat-o şi a înzestrat-o” în rodnica-i păstorie de 30 de ani şi 4 luni. 27. Iacov Stamati (decembrie 1782 – iunie 1792) ocupă scaunul Episcopiei Huşilor, după două luni şi jumătate de vacanţă succesorală, timp în care „Episcopia a fost cu desăvârşire jefuită de conducerea fanariotă a ţării”. „Până şi aşternuturile din casa episcopală au fost furate, ca şi comândurile multor târgoveţi date în păstrarea venerabilului fost Episcop”. Noul însărcinat a poruncit „să se facă un pomelnic al fericiţilor ctitori” ai Episcopiei, a refăcut casa episcopală, a turnat din nou clopotul cel mare, a dat catedralei o nouă catapeteasmă şi multe podoabe. A cerut şi a obţinut în 1783 de la domnitorul Mavrocordat actul de reîntărire a proprietăţii asupra Huşului. „Iacov Stamate este Episcopul care a răscumpărat cu 32 pungi, din banii săi, nişte turci prinşi în război de ruşi şi i-a expediat la Constantinopol”, fapt pentru care a fost închis la Hotin, fiind bănuit ca trădător, dar e repede eliberat şi reinstalat cu mare cinste, iar după aproape 10 ani de păstorie, în iunie 1792, are să fie avansat direct Mitropolit, şi cu intervenţia sultanului care „a rămas mişcat de gestul răscumpărării prinşilor turci”. De osteneala Episcopului Stamate la Huşi rămâne faptă nu numai realizarea unei reşedinţe episcopale drept „o podoabă a Moldovei”, destinată „pentru locuinţa unui om civilizat, cu felurite aranjamente folositoare, de exemplu: „fântâni săltătoare, apeducte şi altele asemenea”, cum le evidenţia dr. Andreas Wolf, ci şi pentru faptul că în 1787, la jumătatea păstoriei sale la Huşi,”agoniseşte pentru Episcopie o rară şi scumpă comoară: o mână din moaştele Sfintei Mucenice Kiriachi, ocrotitoare a Sfintei Episcopii, odor cumpărat cu 100 de lei de la egumenul Ghenadie al Marei Lavre din Atos. În timpul lui Iacov, la domnie au fost: Alex. Iorgu Mavrocordat, Alex. Ipsilante, ocupaţia ruso-austriacă de la 1788-1791, Alexandru Moruzi. 28. Veniamin Costache (iunie 1792 – iunie 1796) este alesul lui Iacov Stamati, vrednic înlocuitor al său în scaunul de la Huşi, un bun cărturar, fiu al Fălciului, născut în decembrie 1768 la Roşieşti, făcut de Iacov ierodiacon al Episcopiei la numai 16 ani, ieromonah la 19 ani, egumen la Sf. Spiridon la 20 de ani şi episcop de Huşi la 23½ ani – la 27 iunie 1792. În timpul lui Veniamin Costachi la domnie au fost Mihail Şuţu şi Alexandru Calimachi. După ce în 1793 îşi lasă numele însemnat pe piatra de deasupra uşii din stânga pridvorului Catedralei – „S-au înnoit această Sfântă Biserică de Sfinţia Sa Kir Veniamin Kostache, Episcop al Huşului, la anul 1793” – la 1 iunie 1796 Veniamin trece la Episcopia Roman, iar în locul său este ales şi hirotonit la 3 iunie 1796 ca episcop…
32

29. Gherasim Clipa (iunie 1796 – martie 1803), fiul preotului din Vicovul de Sus – Bucovina, călugărit la Putna, fugit în Moldova la căderea Bucovinei sub austrieci, sălăşluit la Slatina – unde ajunge dichiu, calitate în care trece la Mitropolie. La Huşi, ca Episcop, a cumpărat pământ pentru Episcopie şi a primit daruri dar, deşi a păstorit 7 ani „nu se vede să fi rămas la Episcopie vreun lucru făcut de el.” („Cronica Huşilor”, p. 392). A slujit sub: Constantin Ipsilante şi Alexandru Moruzi. În 1803, după ce Veniamin Costache de la Roman trece la Mitropolie, în locul său e avansat episcop de Roman – Gherasim, iar la Huşi e ales… 30. Meletie I Brandaburul, tot bucovinean, avea 25 sau 26 de ani la 27 martie 1803 când devenea Episcop de Huşi. Fusese călugărit la Iaşi şi făcut arhidiacon în locul lui Veniamin de Mitropolitul Iacov. În cei dintâi trei ani de episcopat a refăcut Catedrala, iar în 1806 capătă învoire de la Domnie să-şi aducă 40 de oameni străini de peste hotare. Sub păstorirea sa (martie 1803 – mai 1826), Episcopia a pierdut ţinuturile basarabene prin răpirea Basarabiei în 1812 şi eparhia rămâne doar cu ţinutul Fălciului. În 1813, când casele episcopale de la Huşi ard, Meletie intervine şi domnul Scarlat Calimah, prin hrisovul din 13 iunie, aprobă sporirea dărilor târgoveţilor către Sf. Episcopie şi, tot atunci, la stăruinţa sa ţinutul Vasluiului se ia de la Roman şi se alipeşte Episcopiei Huşului. Lista domnitorilor: Scarlat Calimachi, Constantin Ipsilanti, ocupaţia austriacă de la 1806-1812, Scarlat Calimachi, Mihail Şuţu, Ioan Sturza. Episcopia Huşului capătă în 1815 drept metoc Biserica Talpalari din Iaşi. În 1821 când Mitropolitul şi Episcopul de Roman fug de teama Eteriei, Meletie preia conducerea Bisericii moldovene. La 26 mai 1826, la propunerea Divanului, Meletie este mutat episcop la Roman, iar la Huşi este numit ieromonahul de la Neamţ, Sofronie al II-lea Milescu. * Înmulţirea clericilor, 1812, Chişinău, 1933, de C.N. Tomescu. „Din arhivele Chişinăului (consistorială) ni se dă lista nominală a preoţilor din Eparhia Huşilor în 1812: cercetarea e promovată de adresa prezidentului divanurilor româneşti Crasnoe Milaşevici, că sunt sate în Valahia, unde la 3 gospodari sunt 25 de preoţi (Amărăştii, Romanaţi). Eparhia Huşilor la 1812 îşi întindea administraţia sa mai mult peste Prut, cum arată izvodul: 1. Soroca, cu 133 comune şi 7 ocoale, se găsesc 287 preoţi, 28 diaconi, 37 ţârcovnici, în total 352; 2. Lăpuşna, cu 53 comune şi 3 ocoale, se găsesc 126 preoţi, 48 diaconi, 63 ţârcovnici, în total 237; 3. Hotărnicenii cu 20 de comune, se găsesc 62 preoţi, 10 diaconi şi 12 ţârcovnici, în total 84;
33

4-5. Codrului şi Leova, cu 20 comune, se găsesc 30 de preoţi şi 7 ţârcovnici, în total 37; 6. Grecenii cu 17 comune; se găsesc 23 preoţi şi 3 ţârcovnici, în total 26; 7. Eşii, ocolul Braniştei, cu 6 comune, se găsesc 13 preoţi, 2 diaconi şi 8 ţârcovnici, total 23; 8. Fălciul cu 76 comune şi 5 ocoale, se găsesc 175 preoţi, 12 diaconi, 181 ţârcovnici, total 368; Se aflau în toată Eparhia Huşilor 716 preoţi, 100 diaconi şi 311 ţârcovnici la care se adăugau 28 preoţi bătrâni, 19 diaconi bătrâni şi nevolnici şi 8 ţârcovnici slobozi de toate slujbele. Deci la 325 comune slujeau 744 preoţi, 119 diaconi, 319 ţârcovnici, total 1.182 persoane”.
(Rubrica „Recenzii” din revista istorică „Theodor Codrescu” nr. 6, iunie 1934, scrisă de Gh. Ghibănescu).

31. Sofronie al II-lea Miclescu (iunie 1826-martie 1851) e hirotonit episcop la 3 iunie 1826. „Subt el, în 1834, s-a mutat isprăvnicia la Huşi cu judecătorie, eforie şi şcoală primară, după noile norme ale Regulamentelor organice.” Atunci, în anul 1847, s-a încercat să se pună capăt nemulţumirilor târgoveţilor, faţă de Episcopie, pornite de la actul de la 9 ianuarie 1782 când Constantin Moruzi întărise prin hrisov deplina proprietate a Episcopiei asupra târgului Huşi. Guvernul deleagă pe vornicul Vasile Beldiman şi pe Costache Burghelea, care cercetează la faţa locului neînţelegerile şi se hotărăşte ca Episcopia Teodor Codrescu să dea târgoveţilor un imaş de 1000 de fălci, pe care să nu se facă semănături, dar orăşenii să plătească pentru el dările fixate. Venitul obţinut din păşunatul vitelor era hărăzit de Episcopie pentru întreţinerea cişmelelor din oraş. De pe locul cedat, Episcopia îşi rezervă opt fălci pentru grădinărie şi mori de apă, cum şi „dreptul de a da locuri de casă în târg”. Ocupaţia rusească de la 1828-1834 şi domnia lui Mihail Sturza şi Grigore Ghica au fost în timpul lui Sofronie al II-lea. Sofronie al II-lea a pus de a reparat şi „casele şi atenansele Episcopiei, a înconjurat curtea cu zidul de astăzi (1938 n.n.) „a zidit de isnoavă” toate chiliile din curte, pentru locuinţa personalului clerical, în care a funcţionat Seminarul de la 1919”, a pus de s-a făcut catapeteasmă nouă Catedralei, iar pe cea veche a dat-o bisericii Sf. Voievozi din Huşi. Arhimandritul Calinic Miclescu, nepotul vlădicăi, a făcut şi el danie Episcopiei: „a plantat curtea şi grădina”.
34

Adăugăm că în perioada aceea multe lăcaşuri de cult erau închinate Sfântului Mormânt. Din consemnarea rezultatului licitaţiilor din 1851 a mânăstirilor închinate Muntelui Athos, iată ce cuprindeau Moşiile mânăstirii Floreşti din Eparhia Huşilor: Moşia Laza cu cătunele şi părţile din Toporăşti şi Ivăneşti, Strâmtura şi Tămăşenii din Tutova şi Vaslui; Lungenii şi Elacul; Odaea Bursucanului şi Tihuleştii, şi Antonia (Tutova); Parte din moşia Bereşti-Covurlui; Moşia înconjurătoare Mânăstirii cu părţile din Mirceşti şi Dracseni (Vaslui şi Tutova); Dughenele din poliţia Bârladul închiriate pe an cu 50 de galbeni (Din „Uricarul” p. 99, Tom VI, an 1875). Veniamin al Romanului fiind ales în 1851 Mitropolit al Moldovei şi scaunul de la Roman devenit liber este luat în primire de Sofronie II, iar la Huşi vacanţându-se – a fost ales şi sfinţit la 12 martie 1851 ca episcop de Huşi… 32. Meletie II Istrati, călugărit la Doljeşti, sprijinit de marele Veniamin Costache, ajunge mai întâi stareţ la Slatina, post din care, la numai 34 de ani, a trecut pe scaunul episcopal de la Huşi, fiind instalat în ajunul Floriilor, la 31 martie. „Eparhia fiind prea mică, Meletie a stăruit şi a obţinut în 1852 alipirea de Episcopia Huşilor a judeţelor Tutova şi Covurlui. El este Episcopul care a înfiinţat la Huşi seminarul, care a funcţionat mai întâi în chiliile Episcopiei, iar apoi în casele cumpărate cu 1000 de galbeni, unde era liceul de băieţi în 1938. Tot el este acela care, în bunătatea sa şi încrederea în oameni, s-a lăsat înduplecat de fratele său, care era conducătorul partidului care lupta împotriva Unirii, a sprijinit opoziţia, dar neizbutind, s-a îmbolnăvit şi la 31 iulie 1857 a murit, plâns sincer de multă lume. În acest sens, rămâne în documente următorul caz: profesorul Galian de la „Şcoala publică” din Huşi, înfocat partizan al Unirii, a fost destituit. I s-a promis reintegrarea numai dacă Episcopul local Meletie II Istrati, sau fratele lui, Neculai Istrati, mare proprietar şi antiunionist, vor garanta pentru el, „că nu se va mai amesteca în chestiunea Unirii Principatelor.” Drept urmare, profesorul s-a îndreptat cu plângere către Comisia Europeană a Marilor Puteri care se întrunise la Bucureşti şi veghea asupra… Unirii. Sub Meletie al II-lea Istrati s-a întâmplat ocupaţia rusească şi apoi austriacă de la 1853-1855 şi perioada caimacanilor Theodor Balş şi Vogoride. Ghenadie Şăndrea Tripoleos locotenent de episcop (august 1857 – 1 noiembrie 1858) vine la Huşi imediat ce moare Meletie Istrati, îl îngroapă şi rămâne până la 8 noiembrie 1858 când e înlocuit de… Calinic Miclescu Charioleos care, şi el, girează ca locotenent de episcop, până la 15 ianuarie 1861.
35

Melchisedec Ştefănescu Tripoleos, directorul Seminarului, este numit la 17 februarie 1861 ca locotenent de episcop la Huşi, de către domnitorul Al. I. Cuza, fiind omul de încredere al scaunului domnesc, totodată şi Ministru al Cultelor. Autor de manuale şi studii, membru al Academiei Române, Melchisedec a fost folosit de regele Carol şi ca trimis al său în misiune în Rusia – el fiind un studios de la Kiev. „Îmbrăcat simplu, străin de lumea mireană a claselor mai înalte, purtând cu mândrie veşmântul roşiatic de şiac mânăstiresc, el a dus o viaţă care poate fi un exemplu oricui”, scria despre el Nicolae Iorga.
(„Istoria Bisericii Române”, II, p. 252)

Cu ajutor de la Ministerul Cultelor, el a acoperit biserica, a făcut sfeşnicele de la icoanele împărăteşti, mai multe rânduri de veşminte preoţeşti şi diaconeşti, alte lucruri trebuitoare atât în biserică cât şi la casele episcopale. Sub el s-a prefăcut şi cişmeaua din curtea Episcopiei. A păstorit la Huşi până la 18 noiembrie 1864, când trece episcop la Ismail, apoi la Roman – unde moare la 18 mai 1892. Dionisie Romano Traianupoleos, locotenent episcopal (18 noiembrie 1864 – 11 iulie (23 iunie?) 1865) vine în scaunul lăsat de Melchisedec, nu-i place, şi-i mutat prin decret domnesc la episcopia Buzău, la 31 mai 1865, spun alte surse. 33. Iosif Gheorghian (11 iulie 1865 – 11 martie 1879), fost paroh al capelei române din Paris, apoi stareţ la Burdujeni, vine la Huşi, ca Episcop, după o vacanţă îndelungată şi păstoreşte aproape 14 ani. În vremea păstoriei sale, catedrala a obţinut un frumos dar de la arhiereul Policarp, directorul seminarului: Sf. Aer, care se păstra şi întrebuinţa şi în anul 1938, spune pr. Anton I. Popescu. Tot din timpul păstoriei sale a rămas Sfânta Cruce mare, din lemn, care se scoate în Joia Patimilor, precum şi câteva rânduri de odăjdii şi vesmântărie preoţească. La 11 martie 1879 a fost ales mitropolit. 34. Calnic Dima (22 martie 1879 – 27 noiembrie 1886) e născut la Vutcani, nu departe de Roşieştii lui Veniamin Costachi. Înainte de a fi episcop a fost arhiereu vicar la Iaşi. A demisionat şi s-a retras la Iaşi; este îngropat în cimitirul Eternitatea. 35. Silvestru Bălănescu (1o decembrie 1886 – noiembrie 1900). Călugăr de la Pângăraţi încă de la 16 ani, la 8 noiembrie 1859 era ierodiacon, urmează seminarul de la Socola, pe care-l absolvă în 1862, iar peste 4 ani (la 8 septembrie 1866) e făcut ieromonah, pleacă la studii la Kiev, revine profesor la Seminarul Central apoi profesor universitar, iar în 1882 este decan al Facultăţii de teologie. La 16 septembrie 1879 e sfinţit arhiereu, cu titlul de Piteşteanu, şi la 10 decembrie 1886 – ales episcop la Huşi, instalat la 22 decembrie.
36

El a făcut reparaţia radicală a Catedralei Episcopiei, care a fost pictată de vestitul pictor Tattarescu. Iată inscripţia amintitoare a acestor fapte, aşezată înlăuntrul Catedralei de la Huşi, drept deasupra uşii: „În timpul M.M.L.L. Regelui Carol I, a Soţiei Sale Regina Elisabeta şi a Principelui Ferdinand, Moştenitorul Tronului, prin neobositele stăruinţe ale P.S. Episcop al Huşilor Silvestru Bălănescu, s-a făcut la această biserică, în anii 1887-1889 reparaţii radicale şi turla din mijloc. Iar în anii 1890-91, fiind Miniştrii Cultelor T. Rosetti şi G.D. Teodorescu, s-a zugrăvit de pictorul Gh. Tattarescu”. Sub păstoria lui s-au făcut reparaţiile şi la palatul episcopal. N-a păstorit mult, dar a lăsat urme vrednice, spune părintele Anton I. Popescu. Calistrat Bârlădeanu, locotenent de episcop noiembrie 1900 - februarie 1902, păstoria sa n-ar mai trebui pomenită, spune mai sus citatul, pentru că, „undeva, într-un act din arhiva Episcopiei, se spune că a fost „dezastroasă”. 36. Dr. Canon Arămescu Donici (februarie 1902-14 februarie 1912) instalat la 3 martie 1902 s-a ocupat de unele lucrări gospodăreşti ale episcopiei, dar, „fiind o fire iute şi grăbit la observaţii, adesea în momente solemne şi-n public” n-a putut statornici legături părinteşti cu clerul şi poporul. La 14 februarie 1912 a fost ales Mitropolit Primat – post în care a stat până la 31 decembrie 1918, când a demisionat şi s-a retras la mănăstire, unde a decedat la 7 august 1929. 37. Nicodim Munteanu, călugărit la Neamţ, cu studii la Academia din Kiev, sprijinit de Mitropolitul Iosif Naniescu, în 1908 are încredinţată direcţia Seminarului din Galaţi. O deţine numai până la 1 aprilie 1909, când trece arhiereu vicar al Mitropoliei Moldovei, iar în februarie 1912, când scaunul de episcop la Huşi devine vacant, este chemat la Huşi să-l ocupe. A păstorit aproape 12 ani. Pe lângă lucrările de îmbunătăţiri gospodăreşti făcute Palatului, Catedralei şi atenanselor, sub P.S. Nicodim, s-a plantat mare parte din via Episcopiei, a stăruit ca Eparhia să-şi recapete moşiile din Basarabia, dar care, expropriate în vremea revoluţiei ruseşti, nu obţine decât „foarte mici întinderi de teren, o baltă la Gura Lăpuşnei şi titluri de expropriere”… În vremea păstoriei sale s-a reînfiinţat la 1919 seminarul şi a condus un timp şi Arhiepiscopia Chişinăului. A demisionat la 31 decembrie 1923, s-a retras la Mânăstirea Neamţ, iar la începutul anului 1935 a fost ales Mitropolit al Moldovei. 38. Iacov Antonovici a păstorit între 19 martie 1924 – 31 decembrie 1931. Provenea din Bogdana Tutova. Fost protoiereu şi profesor în Bârlad, e numit arhiereu în 1919, apoi episcop la Galaţi, de unde, în 1924, trece la Huşi. Din grădina Episcopiei a donat 37.000 m.p. teren pentru clădirea seminarului. După decesul marelui cărturar Iacov Antonovici – la 31 decembrie 1931 – vacanţa episcopală la Huşi a fost lungă. Aflat în scaun ca locotenent de
37

Episcop, P.S. Arhiereu Veniamin Pocitan, vicarul de la Huşi, în 1938 – arhiereu vicar la Mitropolia Bucureştilor. 39. P.S. Nifon Criveanu a fost instalat Episcop de Huşi la 11 martie 1934. La editarea Anuarului se împlineau 5 ani de încordată muncă a vrednicului Episcop a Eparhiei Huşului. P.S. Episcop Nifon Criveanu s-a născut la 20 februarie 1889 în comuna Slătioara, judeţul Romanaţi. Tatăl său – Ilie Criveanu era învăţător în sat. A urmat cursurile Seminarului Central din Bucureşti între anii 1902-1910, teologia, tot în Bucureşti, între anii 1910-1914, tot timpul fiind bursier. A fost hirotonit preot în aprilie 1916, deservind la Biserica Lucaci din Capitală, ca preot ajutător, iar în 1922 a fost numit paroh la Biserica Popa Soare din Bucureşti. În perioada 1924-1926 a studiat la P.S. Episcop NIFON CRIVEANU Montpellier şi Paris, trimis de Sf. Patriarhie, la recomandarea facultăţii de teologie din Bucureşti. În septembrie 1926, la revenire în ţară, a fost numit director şi profesor la Seminarul Nifon din Capitală şi deservent la Catedrala Sf. Patriarhii. A intrat în monahism cu metania la Mânăstirea Cernica în mai 1927. În septembrie 1928 a fost numit vicar la Episcopia Râmnicului Noului Severin, fiind Arhimandrit, iar în februarie 1929 a fost hirotonit Arhiereu. La 19 octombrie 1933 a fost ales Episcop al Huşilor, investit la 9 martie 1934 şi instalat în ziua de 11 martie, 1934. *

Anuarul Gimnaziului din Huşi
„Spre altă şcoală„ este titlul cărţii sub care dl profesor I. Zelea Codreanu, în calitate de director, publică Anuarul Gimnaziului din Huşi. Este o dare de seamă din activitatea domniei sale în timpul unui an de direcţie şi de ideile ce l-au călăuzit în calitate de conducător de şcoală şi ca factor cultural în oraşul său. Semnalăm din acest Anuar: rezultatele frumoase la care a ajuns ducând pe elevi în excursii prin satele din împrejurimi, cu atâtea prilejuri de educaţie naţională a săteanului şi munca fără preget pe care a cheltuit-o pentru a aduna pe concetăţenii săi într-o societate cultural-economică şi a-i hotărî la crearea unei librării pe acţiuni. Citind Anuarul capeţi credinţa că dl I. Zelea Codreanu se poate mândri că este unul, din nu tocmai numeroşii profesori care lucrează cu multă râvnă pentru această „altă şcoală” pe care o dorim cu toţii”.
(Semnează M.D. în „Ramuri”, revistă literară, bilunară, Craiova, 1909, p. 785). 38

Anuarul Şcoalei secundare de fete gr. II „Elena Doamna”
Anuarul Şcoalei secundare de fete gr. II „Elena Doamna” din Huşi, fondată în 1922,, anul şcolar 19221923, realizat la Atelierele Zanet Corlăţeanu, - Huşi. În „Darea de seamă” pusă în primele pagini ale anuarului, se afirmă că în condiţiile „când peste tot se înfiinţau gimnazii, licee de băieţi”, puţini se gândiseră „că-i păcat că jumătatea cealaltă a tineretului unei generaţii” să rămână pe dinafara şcolii. „Pătrunşi de această nevoie, câţiva oameni inimoşi din acest oraş – Huşul – au înţeles să facă sacrificii şi să înfiinţeze o astfel de şcoală şi pentru fete. „Pe bazele vechiului „Pension de domnişoare”, înfiinţat de asociaţia profesorilor, cu economiile realizate din timpul anului şcolar, ce se urcau la circa 30.000 lei, pe care vechiul comitet şcolar îl destinase bazelor clădirii „unui local propriu, s-a început în vara anului 1922 construirea şcolii”. Comitetul societăţii „Elena Doamna”, cu ajutorul părinţilor, prin împrumut şi pe baza acţiunilor emise de societate, au realizat o sumă care a servit la construirea şi mobilarea noului local de şcoală în toamna anului 1922, cursurile urmând a se începe chiar în şcoala nouă. Recunoscută de stat, autorizată a funcţiona ca liceu cu 8 clase, şcoala şi-a deschis cursurile în localul liceului de băieţi Cuza Vodă, unde cursurile s-au ţinut timp de două luni, iar după vacanţa Crăciunului s-a instalat în localul propriu: Liceul de fete „Elena Doamna”. Din taxele impuse elevilor, pe lângă care se mai acordau şi scutiri pentru elevele lipsite de mijloace, se achitau onorariilor personalului didactic şi administrativ, încălzitul, cheltuielile pentru şcoală, procentele la poliţele subscrise de membrii comitetului şcolar, plus scadenţele împrumuturilor la fiecare trimestru. Elevele înţelegeau că „şcoala nu este înfiinţată ca o fabrică de certificate, ci pentru a educa, a mlădia sufletele tinere, de a le da o concepţie de viaţă cinstită şi demnă”. La 1 aprilie 1923, datorită străduinţelor preşedintelui Comitetului şcolar – Constantin Al. Holban, deputat de Fălciu, Ministerul „a aprobat trecerea celor trei dintâi clase în bugetul statului”, „barca şcolii”, parcă, mai echilibrându-se. În ziua de 21 mai 1923, elevii şi profesorii şcolii au sărbătorit primul patron al şcolii lor, în amintirea Domniţei Elena Cuza.
39

La 20 iunie 1923 se încheiau cursurile unui an şcolar la Liceul „Elena Doamna”, iar serbarea de fine de an a avut loc în ziua de 28 iunie în sala de spectacole a Liceului Cuza Vodă. În cuvântarea ţinută la Biserica Sf. Dumitru, de Sf. Constantin şi Elena, cu ocazia patronului Liceului de fete Elena Doamna, preotul ec. M. Bejenariu, profesor de religie la liceul de fete, le spunea elevelor că „trebuie să-şi amintească mereu că unul din rolurile mari ale femeii este religiozitatea şi cele ce vor ieşi din această şcoală, vor voi întâi să fie bune creştine, ca apoi prin virtuţile creştine ce le vor cultiva, să poată aduce societăţii tot folosul muncii lor”. Ele erau chemate şi sfătuite: „să nu uitaţi pe cei al căror patron îl sărbătoriţi, cum nu i-a uitat nici moşii şi strămoşii noştri, ce prin credinţa lor în Dumnezeu şi prin munca lor cinstită ne-au lăsat nouă moştenire o ţară frumoasă”. În anul şcolar 1922-1923 directoarea şcolii era H. Davidescu; secretară – Cornelia M. Bărcăuanu, care era şi casiera comitetului şcolar. Corpul didactic era format din 22 cadre cu un total de 224 eleve, din care 152 promovate în iunie 1923, 53 corigente, 15 retrase, 4 repetente. * „Liceul de fete «Elena Doamna» din Huşi a luat fiinţă în anul 1922, patru ani de la terminarea războiului mondial. …Atunci, pentru prima oară, s-a făcut apel la ajutorul femeilor în domeniul public, cărora până acum le fuseseră rezervate mai mult ocupaţiile casnice. Accesul la cele mai multe ocupaţii publice era interzis femeilor, fiind socotit incompatibil cu capacitatea şi munca loc. Războiul însă a dărâmat multe prejudecăţi, printre care şi pe aceasta, iar nevoia de a completa şi uneori chiar a înlocui munca bărbaţilor cu aceea a femeilor, le-a deschis larg drumul spre toate carierele, îşi aduce aminte Maria Gociu – profesoară pensionară, scriind în „Zorile” nr. 1/1967, p. 8-10, revista Liceului Cuza Vodă din Huşi. „…Am luat parte activă la clădirea liceului şi am fost prima lui directoare. Fiindcă şcoala se afla peste drum de liceul de băieţi „Cuza Vodă”, am socotit nimerit să-i dau numele vrednicii soţii a marelui domnitor, al cărui suflet a fost tot atât de mare, de nobil şi generos ca şi al său”. * Tot în revista „Zorile” (nr. 2/09/1967 scrie Constantin Marta, printre altele: „…La 13 octombrie 1919 I. David ia iniţiativa întemeierii unei şcoli normale de băieţi, ceea ce ministerul aprobă (tot sub direcţia lui I. David) cu următoarele condiţii: - şcoala să funcţioneze după –amiaza în localul liceului (Cuza Vodă);
40

- şcoala de aplicaţie va fi şcoala primară nr. 1; - internatul şcolii va fi la liceu, în sala de gimnastică, iar bucătăria şi sufrageria la subsol, amenajate în parte şi pentru elevii liceului. Este un fapt demn de menţionat că încă de la începutul anului 1919 a funcţionat un internat al şcolii şi, din lipsă de spaţiu, dormitorul a fost instalat în laboratorul de fizică şi chimie. Erau primiţi în internat numai fii de săteni. Administraţia era condusă de profesorul I. David şi elevii mai mari. La finele anului 1919 se încheie procesul-verbal al gestiunii de către elevii Poroşnicu Dumitru, Poroşnicu Gh. Dumitru şi Marta G. Vasile – toţi din Grumezoaia. Contribuţia elevilor era în bani şi alimente. La încheierea bilanţului se constată un deficit de 809,10 lei. Fraţii Ignat şi Vasile Marta au rămas datori cu 300 lei pentru alimente. Neputând achita datoria, ei sunt ajutaţi de Comitetul şcolar, care o acoperă”… * Buletinul nr. 2 din august 1924 al judeţului Fălciu făcea cunoscută „Donaţia Cornelia I. Dragomirescu”: „Doamna Lucia Dragomirescu, directoarea şcolii nr. 3 de fete din Huşi şi dl. Ioan Dragomirescu, inspector şcolar (foarte mult timp revizor şcolar al judeţului), în amintirea distinsei lor fiice Cornelia, decedată în floarea vârstei, au făcut o importantă şi neobişnuită donaţie Liceului „Elena Doamna” din Huşi, unde neuitata copilă a urmat cursuri fiind cea mai distinsă (cea întâi) elevă a şcolii”. Se publica actul prin care se constituia donaţia constând în suma de 80.000 lei în titluri de împrumut, cu renta de 5%, din care pentru 4000 de lei se instituiau anual 2 premii a câte 2 mii lei fiecare – unul pentru eleva din clasa VI, cea mai bună la învăţătură, iar altul elevei celei mai sănătoase din punct de vedere fizic, tot din aceeaşi clasă. Suma de 4000 lei anual se adăuga celei de 80.000 lei, cu care urma a se cumpăra alte efecte similare de stat. Sumei de mai sus i se adăugau: - o bibliotecă cu 1462 volume, scrise în română, franceză, germană, italiană, de literatură, ştiinţă, artă, călătorii, precum şi 152 numere din revistele „Flacăra”, „Orizontul”, „Gândirea”, „Artele frumoase” aşezate într-un dulap de lemn de strejar, sculptat, şi un catalog amănunţit al bibliotecii; - douăsprezece tablouri înrămate: M.S. Regele Ferdinand I, M.S. Regina Maria, Regele Carol I, Alexandru Ioan Cuza, Sfinţirea Bisericii Sf. Nicolae din Iaşi, Beethoven, Vigee Lebrun, Edmon Rostand, Guy de Maupassant, Ibssen, Camillé Lemanier, Peisaj de iarnă (pictură) – ultimele trei fiind opere ale copilei – Cornelia. Se prevedea că „în caz de desfiinţare a Liceului de fete „Elena Doamna”, donaţia va trece în întregime asupra Liceului Cuza Vodă din Huşi”. Data donaţiei, 10 decembrie 1923, făcută la Huşi.
41

* Anuarul din 1940-1941 al Gimnaziului teoretic „Elena Doamna” Huşi, apare sub antetul Ministerului Culturii Naţionale şi al Cultelor, în 1942, la tipografia şi librăria Gh. Cerchez, Huşi, în deschidere cu un istoric al şcolii: „De la 1922 până la 1 aprilie 1923 a funcţionat ca şcoală particulară cu 8 clase. De la 1 aprilie 1923 clasele I, II, III, au fost trecute în bugetul statului, iar de la 1 ianuarie 1924 până la 30 august 1938, a funcţionat ca liceu complet, tip C de stat. De la 1 august 1938 până la 1 septembrie 1940, a funcţionat ca gimnaziu teoretic cu clase în lichidare la cursul superior. La 1 septembrie 1940 s-a admis cu ordinul Onor Ministerului Educaţiei Naţionale nr. 183.945 din 8 octombrie 1940, ca pe lângă gimnaziul superior să funcţioneze şi cursul superior, clasele V, VI, VII, VIII extrabugetare. Cu ordinul Ministerului Culturii Naţionale nr. 158920 din 29 iulie 1941, se desfiinţează cursul superior extrabugetar, rămânând ca gimnaziu teoretic”. În anul şcolar 1940-1941, personalul administrativ al şcolii a fost constituit din: directoare – Maria Gociu, Casandra Stafie, Georgeta Cristea de la 1 august 1941; secretară – Eleftera Voivozeanu; casieră – Elena Drăgoescu; contabil – Constantin Streche; supraveghetoare de ordine şi bibliotecară – Maria Iacob. Preşedinte al Comitetului şcolar 1940-1941: Maria Popescu, profesoară. Situaţia şcolară la Liceul teoretic de fete „Elena Doamna” Huşi, cursul superior extrabugetar, la finele anului 1940-1941: înscrise 185 eleve; promovate 137; corigente 27; repetente 6; retrase 7, respinse 3 (pentru că erau evreice), transferate 5. Tabloul personalului didactic număra 27 de persoane. Premiul „Cornelia I. Dragomirescu” pentru studii în anul şcolar 1940-1941 l-a primit Vântu V. Virginia cl. a VI-a; pentru sănătate – Racoviţă M. Elena clasa a VI-a. * La „Centenarul naşterii lui Cuza Vodă” Nicolae Iorga îl venera: „…Un Domn care nu s-a născut din neam mare, care nu a avut o cultură superioară, care na protejat artele, care n-a înălţat clădiri menite să rămână, care n-a strâns în jurul său pe fruntaşii primtalente ai neamului, care s-a arătat indiferent faţă de opinia scrisă. Un român care n-a iubit solemnităţile şi care nu s-a gândit că ar putea să poarte, dacă nu
42

coroana vechilor Domni independenţi, măcar cuca lui Alexandru Ghica şi a lui Bibescu, a lui Mihai Sturza. Un stăpânitor care nu s-a deosebit prin fapte de milostenie, prin mari aşezăminte pentru ajutorarea semenului său. Un monah care nu şi-a însemnat numele între ale voievozilor celor cucernici – căci a bruscat pe un mitropolit şi a „stricat legea” canoanelor – ori ale celor virtuoşi, căci a fost aplecat patimilor pământului şi a   Cuca sau crescut în Palatul său copii care nu erau ai căciula domnitorului Doamnei”. Iar despre „Doamna Elena Cuza”, tot Nicolae Iorga scrie şi tot în „Oameni care au fost”: „A murit la Piatra Neamţ femeia ideal de bună şi modestă, care a fost Măria Sa Doamna Elena, tovarăşa lui Vodă Cuza. Sunt sicrie pe care nu se depun nici florile cele mai din inimă închinate. Orice laudă, orice semn de durere par nepotrivite faţă de măreaţa simplicitate a fiinţei pământeşti care, trăind între noi, cei plini de neajunsuri şi păcate, a dus curată viaţă cerească, asemenea îngerilor. Dintre aceste fiinţe alese, a fost Doamna Elena, a cărei viaţă întreagă înseamnă uitare de sine, Elena Cuza iertare pentru alţii, binefacere ascunsă de lume. (1825-1909) Odihnească-se în pace în acel pământ al ţării, despre care spunea că numai cine s-a născut în cuprinsul lui poate să-l iubească! Pentru noi, cei ai pământului acestuia, ea n-a murit: icoana ideală s-a ridicat numai, prin cea din urmă, dacă nu şi cea mai grea suferinţă, ceva mai sus şi un glas din timpurile mai bune a tăcut”. Ziarul „Universul” nr. 89, sâmbătă 4 aprilie 1909, anunţa: „Moartea Doamnei Elena Al. Cuza” Piatra Neamţ, 2 aprilie „Azi dimineaţă, la orele 5, a încetat din viaţă Doamna Elena Cuza, având la căpătâi pe fratele său dl. Theodor Rosetti, pe generalul Lambrino şi doctorul Fluor. De două zile Doamna se afla în agonie, nemaiputând vorbi. Înainte de a muri, Doamna Cuza a cerut să fie înmormântată cu dricul săracilor, cu un singur preot, fără nici o pompă.
43

Corpul defunctei va fi transportat mâine seară cu un tren special la Soleşti (Vaslui). La locuinţa Doamnei e un adevărat pelerinaj. * Imediat după moartea Doamnei, prefectul Crivăţ şi poliţaiul Puiu Alexandrescu s-au prezentat la locuinţa defunctei, exprimând familiei condoleanţele guvernului, apoi s-a depeşat trista ştire Regelui şi primului ministru Brătianu. Toate edificiile publice şi magazinele au arborat drapele negre. Corpul Doamnei a fost aşezat pe un frumos catafalc după dorinţa ei. Carul funebru va porni la gară mâine, la orele 4 după amiază, iar seara la orele 9, cu un tren special, corpul va fi dus la Soleşti. Comercianţii au hotărât să închidă magazinele în semn de doliu la trecerea cortegiului. Întreaga populaţie va conduce la gară corpul neînsufleţit al fostei Doamne. Pe strada Ştefan cel Mare, unde locuieşte Doamna Cuza, e mare aglomeraţie. * M.M.L.L. Regele şi Regina aflând de trista veste au expediat membrilor familiei o telegramă de condoleanţe. * Guvernul hotărâse ca Doamnei Elena să i se facă funeralii naţionale. Îndată ce d. Teodor Rosetti a aflat despre această hotărâre, dsa a adresat dlui Ion. I. Brăteanu, preşedintele Consiliului de Miniştri, următoarea scrisoare: Piatra Neamţ Domnule Ministru, Aflu că Guvernul a dat ordin prefecturii de aici, ca, în caz de deces a surorii mele, Doamna Elena Cuza, să ia toate dispoziţiunile şi măsurile pentru o înmormântare oficială. Sunt foarte mişcat de această intenţiune a guvernului şi recunoscător pentru onorurile ce voiţi a face fostei Domnitoare a României; vă rog, însă, totuşi, să revocaţi aceste dispoziţiuni după expresa voinţă a surorii mele, care doreşte să fie înmormântată în modul cel mai simplu, fără nici un fel de paradă sau ceremonie, la moşia noastră părintească din judeţul Vaslui. Ca depozitar al ultimelor ei voinţe pe care cred că suntem datori cu toţii a le respecta, vă adresez această rugăminte pe care sper că veţi binevoi a o îndeplini. Primiţi, vă rog, domnule ministru, o dată cu mulţumirile mele, asigurarea înaltei mele consideraţiuni. Th. Rosetti * Dl. prim ministru I. Brătianu a trimis următoarea depeşă de condoleanţe dlui Theodor Rosetti, la P. Neamţ:
44

„În numele guvernului, vă rog să primiţi expresia profundelor noastre condoleanţe cu prilejul morţii Doamnei Elena Cuza, a cărei amintire va fi păstrată cu veneraţie şi pietate de întreg poporul nostru”. Ioan I.C. Brătianu Iaşi, 2 aprilie Înmormântarea Doamnei Elena Cuza se va face duminică, la moşia Soleşti. Vestea morţii Doamnei Cuza a produs la Iaşi adâncă impresie. La spitalul „Caritatea” s-a arborat drapelul negru. Domnul dr. Rusu, din partea spitalului „Caritatea”, va asista la înmormântarea Doamnei Cuza şi va depune o coroană. Prinţesa Maria Moruzi, soră a Doamnei, va depune, de asemenea, o coroană. Prinţesa Aglaia Moruzi, care se află bolnavă, nu a fost înştiinţată de tristul eveniment. În urma decesului Doamnei Cuza, spitalul „Caritatea” va lua în posesie domeniul de la Ruginoasa, unde se va instala un spital de copii cu 40 de paturi şi care se va numi Spitalul „Cuza Vodă”. Piatra Neamţ 2. Familia ţine să respecte dorinţa Domniţei, astfel că înmormântarea va fi foarte simplă. Serviciul religios va fi oficiat de un singur preot. Mâine la orele 4 d.a. corpul va fi transportat într-un dric la gară şi, cu un tren special, va fi pornit la Vaslui, unde va ajunge sâmbătă dimineaţă la orele 7. Oficial nimic nu se face. Se primesc numai coroane. Sosesc sute de telegrame printre care sunt ale Regelui, Reginei, prinţului, miniştrilor. * Doamna Elena Cuza s-a născut la 1825, din familia Rosetti – Solescu, iar la 1844 s-a căsătorit cu Alexandru Cuza, ales mai în urmă, la 1859, Domn al Moldovei şi al Munteniei – chiar înainte d'a se urca pe tronul ţărilor surori. Doamna Elena era un model de virtute, de bunătate şi de generozitate. Ca Doamnă a românilor, cum se intitula în mod oficial, a arătat cu prisosinţă cât poate o voinţă tare la un suflet mare şi nobil. Una din operele sale de căpetenie este Azilul Elena Doamna, fondat de ea la 1862 şi care a fost gata la 1863, când a şi început să adăpostească peste una sută de copile orfane, plus copiii de la Institutul Gregorian din Iaşi. Iată decretul domnesc din 19 iulie 1862, privitor la fondarea Azilului: „Alexandru Ioan I, cu mila lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Domn al Principatelor Unite. La toţi de faţă şi viitori sănătate. Asupra raportului preşedintelui Consiliului nostru de miniştri. Preţuind dorinţa că Măria Sa Doamna s-a arătat pentru crearea unui azil spre creşterea copiilor orfani, alături cu acela ce există astăzi la Cotroceni; Văzând dania de una mie galbeni ce a făcut din caseta sa personală spre clădirea acestui stabiliment;
45

Considerând propunerea făcută de ministrul nostru, preşedintele consiliului, ca acest stabiliment să poarte numele Elena Doamna, ca o creaţiune dictată de sentimentele filantropice ale Măriei Sale Doamnei; Am decretat şi decretăm ce urmează: Art.1. Suma de 1000 de galbeni se va întrebuinţa îndată la începerea clădirii Azilului Orfanilor, prin îngrijirea preşedintelui Consiliului, ministru dinăuntru. Art.2. Acest azil al orfanilor se va clădi pe costişa de lângă Palatul Cotroceni şi va purta numele patroanei sale: Elena Doamna. Art.3. Preşedintele Consiliului, ministru dinăuntru, ne va supune, prin deosebit raport, chibzuirea sa asupra mijloacelor pentru completa săvârşire şi organizaţiune a acestui stabiliment. Art.4. şi cel din urmă. Preşedintele Consiliului este însărcinat cu executarea acestui decret”. Alexandru Ioan I Poetul Vasile Alecsandri a dăruit manuscriptul Poeziilor populare pentru folosul azilului, liste de subscripţii, loterii, reprezentaţii teatrale, nimic n-a lipsit şi rezultatul bănesc a fost de 400 şi mai bine de mii lei vechi. În anul 1863, clădirea azilului era pe jumătate gata şi a putut primi eleve în aripa stângă. Cu acest prilej s-a bătut şi o frumoasă medalie comemorativă. După 11 februarie 1866, Doamna Elena Cuza a urmat în exil pe Vodă Cuza până la 1873, data încetării acestuia din viaţă, când ea s-a stabilit la moşia Ruginoasa. A fost şi soră de caritate la un spital din Galaţi, căruia i-a donat sume mari de bani. Acum, în urmă, trăia foarte retrasă la Piatra-Neamţ, unde nu avea altă mulţumire sufletească decât aceea de a ajuta pe cei săraci, de a înfiinţa, la intervale dese, paturi la spitalul acelui oraş, de a mângâia pe suferinzi şi de a şterge lacrimi. O boală nemiloasă a izbit-o, tocmai după apoteozarea zilei de 24 ianuarie, când ilustra Doamnă a fost acoperită de flori şi felicitări din toată ţara”. Universul nr. 90 – duminică 5 aprilie 1909, mai scria: Moartea Doamnei Elena Al. Cuza Piatra-Neamţ, 3 aprilie Prin faţa catafalcului, pe care este aşezat corpul răposatei Doamnei Cuza, acoperit de flori şi coroane, se perindează o nesfârşită mulţime. Catafalcul se află în întâia cameră din dreapta. Între nenumăratele coroane care s-au depus, se remarcă o coroană din ghirlande cu tricolorul naţional din partea Consiliului de miniştri; o altă frumoasă coroană depusă de primăria locală, două coroane de flori naturale din partea dlui Th. Rosetti şi a doamnei Eleonora Albu. Comunitatea izraelită din localitate a depus şi ea o coroană de flori. Şefii comunităţii evreieşti au lansat apeluri în doliu, prin care se aduc elogii răposatei
46

Doamne şi prin care toţi coreligionarii sunt invitaţi să închidă magazinele şi să urmeze in corpore cortegiul funebru, care va porni la orele 4 d.a. Convorbire cu doctorul Fluor Doctorul Fluor a fost, timp de 4 ani, medicul Doamnei. Într-un interviu pe care ni l-a acordat, mi-a declarat că răposata Doamnă avea un suflet de o bunătate rară, era foarte inteligentă şi de o modestie excesivă. Din ziua de 14 februarie – zi în care s-a îmbolnăvit – şi până în ultimul timp, i-au fost trimise 280 de scrisori, toate fără îndoială, cuprinzând cereri de ajutor de la diferiţi oameni nevoiaşi, care-i cunoşteau bunătatea nespusă a sufletului. Doamna Elena Cuza primea 120 mii lei anual, în două rânduri. În ultimul timp şi-a împărţit toţi banii: spitalului din localitate i-a dat 10 mii lei, Baia populară a primit, de asemenea 10 mii lei, iar Spitalului „Caritatea” din Iaşi îi trimitea regulat câte 24 mii lei. Răposata Doamnă avea numeroşi pensionari, o întreagă lume de nenorociţi, care trăiau din ajutorul ce-l primeau de la dânsa. Toate ajutoarele le trimitea cu condiţia ca să nu se ştie nimic despre ele şi supărându-se întotdeauna, ori de câte ori se publica prin gazete. Pe la 24 ianuarie, din ordinul său, eram în corespondenţă cu doctorul Stăvrescu din Galaţi, căruia îi ceream relaţiuni în vederea înfiinţării unui spital de lehuze în oraşul natal al lui Cuza. Trebuiau pentru aceasta 30.000 lei. Cum însă Doamna nu avea aceşti bani, ne zise: „Rugaţi-vă la Dumnezeu să trăiesc până la Sf. Gheorghe; dacă voi trăi până atunci, vă voi putea da banii”. C-o săptămână înainte de moarte, Doamna şi-a împachetat toată rufăria pe care a trimis-o spitalului din Iaşi, neoprindu-şi decât strictul necesar. De o săptămână de zile slăbise într-un mod îngrozitor; nu mai mânca nimic şi nici nu vorbea, fără ca să fie totuşi, în agonie propriu-zisă; răspundea numai prin semne. În ultimele două nopţi n-a fost lăsată singură nici o clipă. În cea din urmă noapte, făcu semn doamnei Rosetti şi celorlalţi, care se apropiară să-i sărute mâna, apoi bătăile inimii slăbiră treptat-treptat şi stingându-se încet la orele 5, Doamna îşi dete sufletul. Cred că Doamna n-a lăsat nici un testament, deoarece nu avea bani, fiindcă imediat ce primea ceva, îi şi împărţea. Lumea întreagă e nespus de mâhnită de dispariţia ilustrei Doamne, nădejdea celor săraci. * MM.LL. Regele şi Regina au trimis o foarte elogioasă telegramă cu ocazia morţii Doamnei Cuza, cerând, totodată, a depune printr-un aghiotant al Curţii, o coroană pe mormântul ilustrei Doamne. O delegaţie a Corpului didactic român a depus, de asemenea, o frumoasă coroană. Din toate unghiurile ţării sosesc sute de telegrame, exprimând condoleanţele întregii suflări româneşti. *
47

Vremea e minunat de frumoasă. Încă de la ora 1 străzile sunt înţesate de lume din toate clasele poporului şi venită din cele mai îndepărtate colţuri. Toate magazinele sunt închise. În marea mulţime de oameni se observă un enorm număr de ţărani cu femeile lor. Pe străzile pe unde va trece cortegiul sunt postaţi numeroşi gardişti. Întreaga poliţie, în frunte cu Puiu Alexandrescu, e ocupată cu menţinerea ordinei. Aglomeraţia este nespus de mare, o privelişte cum rar s-a văzut în oraşul nostru. * Piatra Neamţ, 3 Membrii Corpului didactic din judeţul Neamţ şi oraşul Piatra, adunaţi în conferinţă, au suspendat şedinţa în semn de doliu. * M.S. Regele a însărcinat pe dl. general Pressan, comandantul Brigăzii din Bârlad, ca să-l reprezinte la înmormântare. * O delegaţie de studenţi universitari din Iaşi va asista la înmormântare . Transportarea la Soleşti Azi, vineri, la orele 5, rămăşiţele Doamnei au fost duse la Iaşi şi aşezate într-un tren special. Seara, cu trenul de 9,30, corpul va pleca la Vaslui, prin Mărăşeşti. Din gara Vaslui, sâmbătă dimineaţa, la orele 7, rămăşiţele vor fi duse cu trăsura la moşia Soleşti şi vor fi depuse în cavoul mamei Doamnei Cuza, Catinca Sturdza, în mânăstirea Soleşti. Înmormântarea se va face sâmbătă la orele 12 O delegaţie de învăţători din Roman au depus o coroană. - Fostul consilier de casaţie Manoveanu, care a petrecut multă vreme la Soleşti, a trimis o telegramă de condoleanţe, - O delegaţie de săteni de la moşia Ruginoasa va participa la înmormântare; - Corpul Doamnei a fost aşezat într-un sicriu de lemn de nuc. Doamna Cuza e îmbrăcată într-o rochie neagră foarte simplă. N-au oficiat decât doi preoţi. Iaşi, 3 aprilie Oraşul Iaşi e pavoazat cu drapele negre. Pe ziduri s-a lipit un apel al Dlui Xenopol, prin care invită poporul să asiste la înmormântare. Un membru marcant al familiei a declarat că Doamna a ţinut să fie înmormântată la Soleşti, lângă mormântul mamei sale, iar nu la Ruginoasa, deoarece în ultimul timp, Doamna ştia că rămăşiţele lui Cuza vor fi duse de la Ruginoasa la Iaşi, unde i se va ridica un monument. * Strada Ştefan cel Mare unde se află casa mortuară e o mare nesfârşită de capete; clopotele se trag mereu, pretutindeni. La orele 4 sicriul a fost ridicat de către dnii: Nicu Ioaniu, primar, Ermil Zaharia, senator, dr. Fluor şi căpitanul Chiriac, care l-au depus pe carul funebru.
48

Imediat, în urma carului funebru, vin dnii şi dna Rosetti, dna Germain, familia Bacalu, dnii Ioaniu, primar, domnii deputaţi şi senatori, apoi toate notabilităţile locale şi în urmă, o considerabilă mulţime de oameni de toate condiţiile şi de toate vârstele, care au ţinut să ia parte la această ceremonie. Cu foarte mare greutate, cortegiul s-a pus în mişcare, având în frunte pe poliţaiul oraşului, d. C. Alexandrescu şi străbătând străzile Petru Rareş, Alexandru cel Bun, Lascăr Catargiu, Mihail Kogălniceanu şi Carol, ajungând la gară. Tot drumul acesta a fost străbătut în două ore. Ajuns la gară, cortegiul s-a oprit şi în mijlocul enormei asistenţe ce sta descoperită, sicriul a fost ridicat de pe carul funebru şi, într-o linişte desăvârşită, corpul Doamnei Cuza a fost depus în vagonul mortuar. Trenul pleacă seara la 9 şi 45 minute. * Telegrame de condoleanţe Telegrama I.P.S. Mitropolit al Moldovei către d. Th. Rosetti – Piatra Neamţ „Din respectul ultimei voinţe exprimate de decedata principesă Elena Cuza, de a i se face înmormântarea cu un singur preot, regret că n-am putut veni pentru serviciul înmormântării, precum doream şi precum eram dator a face ca Mitropolit al Moldovei, faţă de fosta Doamnă a ţării; totuşi, am luat măsuri pentru sunarea clopotelor tuturor bisericilor din Iaşi şi din toate oraşele şi satele Moldovei, cum şi facerea unui parastas în ziua înmormântării. În acelaşi timp vă exprim condoleanţele mele şi rog pe Dumnezeu să odihnească pe repauzata în rândul fericitelor Doamne ale ţării noastre, ale căror nume vor rămâne vecinic pomenite de poporul românesc”.
(ss) Pimen, Mitropolit al Moldovei.

* Telegrama Lojei Masonice române Dlui Th. Rosetti, Piatra Neamţ În numele Masoneriei Române, depunem la picioarele catafalcului virtuoasei Doamne ce s-a stins, tămâia mistică, omagiul durerii noastre. Doamna Elena a murit iar memoria sa va trăi în eternitate în inimile românilor. Primiţi glorificarea sacrei sale memorii. Mare maestru, C. Moroiu; mare secretar Coemgiopolu. Universul nr. 91 – Luni, 5 aprilie, 1909: Înmormântarea Doamnei Elena Cuza Bacău, 4 aprilie La ora 9 şi 15 dimineaţa, după plecarea trenului accelerat, a pornit din Mărăşeşti, trenul special care ducea sicriul cu rămăşiţele Doamnei Cuza. Într-un vagon au luat loc d. Th. Rosetti, dl. general Lambrino, dl. Bacalu şi multe persoane marcante din Piatra. Trenul a fost condus de d. controlor Ioanid de la Piatra până la Bacău, iar de acolo până la Vaslui de d. controlor Ionescu. *
49

Vaslui, 4 aprilie Trenul a sosit în gara Vaslui la orele 6 dimineaţa. În gară era domnul general Pressan, trimisul M.S. Regelui, care a depus o coroană cu această inscripţie: „Regele, Domniţei Elena”. Mai erau prezenţi dl. Ed. Ghica, prefect de Vaslui, directorul societăţii de binefacere din Vaslui, dl. Al. Xenopol, o delegaţie de studenţi ieşeni în frunte cu dl. A.C. Cuza; primăria comunei Bucureşti a fost reprezentată prin d. consilier comunal Ulvineanu, care a depus o coroană din partea comunei Bucureşti. Tot în Vaslui a mai sosit dimineaţă o delegaţie a Societăţii ieşene „Cuza Vodă”. După insistenţa familiei nu s-a ţinut nici un discurs, astfel că dl. Xenopol, autorul istoriei lui Cuza Vodă, n-a putut vorbi. Coşciugul a fost coborât din vagon de către membrii familiei şi depus pe un car care a plecat spre Soleşti. Cortegiul a parcurs oraşul Vaslui în sunetele clopotelor de biserică. Oraşul era în doliu. O mulţime de lume însoţea carul. Cortegiul era urmat de familie, generalul Pressan, prefectul Ghica, primarul din Vaslui, Motăş, dnii Xenopol, A.C. Cuza, dr.Rusu, o delegaţie a Azilului „Elena Doamna” din Bucureşti şi foarte multă lume. La Soleşti La intrarea cortegiului în satul Soleşti, cortegiul e întâmpinat de un mare număr de ţărani. Sicriul a fost depus în biserică unde s-a oficiat un prohod de către protopopul judeţului Vaslui. După oficierea serviciului religios, d. Th. Rosetti, fiind foarte abătut, a rugat mulţimea din biserică să-l lase singur un moment spre a mai privi ultima oară la sora sa, Doamna Cuza. Exact la ora 12, sicriul a fost coborât în cavoul familiei, iar lumea îndurerată s-a împrăştiat. Familia s-a retras la palatul de pe moşie. D. Th. Rosetti a exprimat în numele familiei mulţumiri dlui general Pressan, rugându-l să transmită M.S. Regelui mulţumirile familiei pentru frumoasa-i atenţie dată. Din Iaşi au mai sosit azi la Soleşti dna maior Eliza Văleanu şi dl. Matei Cantacazino, ca delegaţi ai Spitalului „Caritatea” din acest oraş. * La 28 iunie 1909, ziarul Universul scria despre „Statuia lui Cuza”: „Sculptorul Romanelli, care a fost în cursul acestei săptămâni la Iaşi, a expus comitetului pentru ridicarea statuii lui Cuza Vodă, planul statuii. Statuia va fi de 4 metri înălţime şi va reprezenta pe Cuza în picioare. Părţile laterale ale monumentului vor reprezenta pe Alecsandri, Kogălniceanu, Kretzulescu şi C. Negri. Statuia va fi gata la 1 ianuarie. D. Romanelli a admis să primească 50.000 lei la predarea statuii, iar restul de 100.000 lei în timp de 20 de ani, în rate.
50

Această statuie va fi aşezată în dreptul Administraţiei financiare, urmând să se exproprieze casele Solescu”…

Almanahul Revistei Populare Catolice „Viaţa” pentru anul 1916
Almanahul Revistei Populare Catolice „Viaţa” pentru anul 1916 îşi avea sediul redacţional, ca şi revista, în Răducăneni, Judeţul Fălciu, iar numărul apărut în 1927 la Hălăuceşti, judeţul Roman, unde era şi seminarul franciscan. Almanahul, calendarul de perete şi revista se tipăreau la Tipografia „Serafka” a Seminarului, „cu aprobarea Superiorilor Regulari şi a Ordinariatului”. Almanahul pe anul 1916 înscria în primplan: sărbătorile anului (de poruncă, vechile sărbători dezlegate, sărbătorile schimbătoare, posturile în Eparhia de Iaşi) şi sărbătorile naţionale, după care erau înşirate lunile anului cu calendarul propriu-zis, împestriţate cu lămuriri pentru credincioşi (ce înseamnă cuvântul almanah şi ce este acesta; câte ceasuri trebuie să dormi, reţete, vorbe de haz) o listă a papilor care în decursul veacurilor au fost împăciuitori mai însemnaţi între popoare („Papii şi pacea între popoare”), participarea călugăriţelor pe câmpul de război (opt mii dintre ele), înşiruirea a 21 de declaraţii de război numai în anul 1914 etc. Iată două reţete din almanah, folositoare şi în zilele noastre: a. În contra moliilor –„Pentru a feri hainele de iarnă să nu fie roase de molii unii întrebuinţează naftalină, dar e primejdioasă pentru sănătate şi nu produce efectul dorit. Cel mai bun lucru este de a pune printre haine frunze uscate de pelin sau tutun; b. În contra viermilor la fasole – „Pentru ca viermii să nu strice fasolele, să se pună în sacul sau în grămada cu fasole, crenguţe de cimbru”. În continuare almanahul cuprindea multă literatură: proză şi versuri semnate de: P.B. Morariu, Martin M.C., P. Bişoc, P.L. Tălmăcel, P.Fr. Mattaş, D. Niculăeş ş.a. Se publica şi o piesă de teatru pentru fete: „Copilele la Betleem”. Almanahul pe anul 1927 era bogat ilustrat cu fotografii ale Sfântului Francisc de Assisi, în diferite ipostaze: naşterea (1182), la rugăciune, rămas gol, îngenunchind înaintea Papei, dăruind hrana călugărească, la înfiinţarea Ordinului al III-lea, la Binecuvântare, înaintea sultanului Egiptului,
51

rugându-se în biserică, pe muntele Alverni, privind rănile Mântuitorului, moartea sa (1226), cu rostirea ultimului său sfat: „Respectaţi, scumpii mei şi iubiţi pe Doamna noastră scumpă, Sfânta Sărăcie, căreia i-am jurat credinţă”. Cuprindea şi literatură specifică, din care redăm din almanah un fragment preluat şi folosit din „Albina”: „Belşugul casei şi numărul copiilor”: „…Un ţăran ardelean a mers odată la împăratul Iosif al Austriei. Împăratul l-a întrebat: - Câţi copii ai, măi române? - He, he! Am mulţi, Măria Ta, că de copii şi de coate goale nu ne văităm noi, românii. - Cam câţi? - Apoi, dă, numără şi Măria Ta: Doi în braţe/ Doi în maţe/ Doi în faşă…/ Doi în pat,/ Doi su'pat,/ Doi la oi,/ Şi doi la boi/ Şi doi slugi la ciocoi/ Doi la vatra focului/ Doi la gura hornului;/ Iar Costică şi Năică,/ Petrică şi Ionică,/ Cu Gheorghiţă şi Matei,/ Şi Anton, şi Doroftei,/ Şed culcaţi, că-s mititei. „Să mi-i trăiască Cel de Sus” a râs împăratul şi l-a bătut pe umeri”… La „Cronica întâmplărilor mai însemnate” din perioada 15 noiembrie 1925 – 15 noiembrie 1926 în Almanah se menţiona: „La Răducăneni s-a întâmplat o mare nenorocire în ziua de 26 octombrie. P.Benvenut Wiener suindu-se pe schele spre a inspecta zidirea bisericii, când se cobora a căzut de la o mare înălţime şi a rămas mort pe loc. I s-a făcut înmormântare frumoasă la care au luat parte şi Prea Sfinţitul nostru Episcop cu mai mulţi preoţi şi a fost îngropat în biserica ce e pe sfârşite. În ziua de 26 noiembrie, tocmai când se împlinea o lună de la moarte, i s-a făcut un frumos parastas şi s-a binecuvântat tot atunci crucea ce a fost aşezată pe turnul bisericii la o înălţime de 45 de metri”. După terminarea cursurilor de filozofie şi teologie P. Benvenut Rudolf Wiener a fost sfinţit preot la Roma în ziua de 22 decembrie 1906. Întors în ţară a fost pe rând vicerector şi profesor la Seminarul Franciscan din Hălăuceşti, ajutor de paroh la Săbăoani, directorul şcolii de dascăli din Hălăuceşti, iar din vara anului 1916 şi până la 26 octombrie 1926 paroh râvnic la Răducăneni. „Conştiinţă delicată, religios exemplar, preot râvnic, predicator iscusit, scriitor ales”… †P.Benvenut Rudolf Wiener aşa era caracterizat cel ce lăsase „un gol foarte
(Mort la 26 octombrie 1926) 52

simţit”, la doar 45 de ani”. *

Aspiraţii
Aspiraţii, revistă editată de liceul agro-industrial Murgeni la jumătatea anului 1980… Coordonator – prof. Magdalena Teodorescu. Iată câteva rubrici din numărul de la început de drum: „Din viaţa şcolii noastre”, „Proză”, „Probleme de chimie”, „Curiozităţi geografice”, „Dicţionar diplomatic”, „Epigrame”, „Rebus”. Ziarul „Vremea nouă” Vaslui din 27 mai 1980, la rubrica „Pe scurt”, îi dorea „viaţă lungă şi colaboratori de ţinută”. Mai bine zis colaborări! *

Buletinul Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Fălciu
Buletinul Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Fălciu apare în luna mai 1933, imprimat la Tipografia Gh. Cerchez, Huşi. Cele 16 pagini ale primului număr cuprind un Cuvânt înainte al Comitetului Asociaţiei Învăţătorilor în care se explica colegilor lor – învăţătorii – că „Asociaţia nu face politica nici unui partid”, pentru că „învăţătorimea nu poate fi zestre de partid”, ea se „menţine numai în cadrul strict al preocupărilor profesionale şi va fi totdeauna – Comandamentul general care să dea directivele şi să ţină trează în sufletul tuturor învăţătorilor conştiinţa de corp”. Când mai există încă dezinteres şi apatie, şi doar interese materiale, când unii „luptă pentru interese comune iar alţii se folosesc numai de roadele muncii altora, aceasta nu se mai încadrează cu demnitatea de corp”, se completa. „Sindicalizarea e un soi de asociaţie de cetăţeni”. Comitetul chema la unirea învăţătorilor pentru întărirea rândurilor asociaţiei, pentru ridicarea şi salvarea şcolii care merită „strălucirea de altădată”. „Să ne păstrăm revendicările obţinute”, îndemna comitetul şi îşi invita colegii la Adunarea generală a Asociaţiei care avea să aibă loc la 25 iunie. Se publica şi o convocare în adunarea generală pentru 11 iunie, iar în caz de amânare, datorită neprezentării majorităţii prevăzute în statutul instituţiei, adunarea urma să-şi desfăşoare lucrările la 25 iunie, cum se spunea în cuvântul de început.
53

Era imprimată, ca model, şi o cerere individuală de acceptare a binevoitorilor să opteze pentru „apariţia unei foi a Asociaţiei învăţătorilor Fălcieni” care înţelegeau s-o susţină moral şi material, exprimându-şi acordul că „asociaţia poate să le reţină din salariu, prin subrevizoratul şcolar, costul abonamentului.”Actele purtau semnătura: Gav. Chelaru, preşedintele asociaţiei; secretar Const. Lascăr. Numărul 2 al Buletinului apare în iulie 1933, după desfăşurarea Adunării generale din 25 iunie şi relata despre aceasta. În cadrul Adunării generale, Gavril Chelaru clarificase conflictele care existau dintre Asociaţia învăţătorilor şi profesori, învăţătorii nefiind de acord cu sindicalizarea lor, cerută de corpul profesorilor, pentru că, în timp ce învăţătorii aveau asociaţia lor profesională, profesorii nu erau organizaţi, iar sindicalizarea – credeau învăţătorii –„nu aducea nimic nou în viaţa Asociaţiei”. „Ridicarea învăţătorimii acolo unde se găseşte astăzi se datoreşte Asociaţiei şi în jurul ei trebuie să facă zid toată învăţătorimea, pentru cucerirea mai deplină şi de noi drepturi”, spuneau ei. Supusă la vot ideea sindicalizării, învăţătorii au respins-o. „Ce-i cu sindicalizarea?” era titlul unui articol din foaie semnat de Constantin Şendrea. „Sindicatul e un soi de asociaţie de cetăţeni de aceeaşi profesie, care se întovărăşesc să-şi apere interese morale şi materiale. Cum? Prin lupta politică contra guvernelor care nu vor să le recunoască anumite drepturi! Deci, sindicatul face politică; se poate afilia unui partid care luptă contra altuia. Sindicatul se afiliază la cutare internaţională a muncii şi colaborează cu clasa muncitoare manuală, organizată tot în sindicate. Ce ar câştiga învăţătorimea dacă ar părăsi Asociaţia şi s-ar organiza într-un sindicat? N-ar câştiga absolut nimic”… Se aduceau în articol argumente în sensul susţinerii tezei abordate şi se ajungea la concluzia din Adunarea generală: respingerea sindicalizării. În adunarea generală s-a ales Comitetul Asociaţiei care s-a constituit astfel: Constantin Lascăr –preşedinte, V. Manoliu – vicepreşedinte, Gr. Andriescu – casier, C. Bujoreanu – secretar. Delegaţia permanentă era formată din C. Lascar, Th. Radu şi I. Ionescu. Delegaţi în consiliul regional şi central erau desemnaţi: C. Lascăr, Th. Radu şi Gh. Artene. La raportul prezentat de Vasile Manoliu pentru înfiinţarea unui organ de publicitate „care să urmărească înfăptuirea solidarităţii învăţătoreşti în jurul Asociaţiei pentru susţinerea drepturilor şcolii şi a învăţătorilor” – adunarea a aprobat apariţia şi i-a fixat programul de activitate, susţinut de învăţătorii Gh. Artene, C. Lascăr şi C. Giurgea.
54

Comitetul de redacţie era alcătuit din Const. Şendrea, C. Lascăr şi V. Manoliu. Orice corespondenţă pentru Asociaţie urma să fie expediată la Şcoala primară de băieţi nr. 2 Huşi – unde îşi avea sediul organul de publicitate. Comitetul de redacţie îşi ruga colegii să colaboreze la „Buletin” şi articolele să fie trimise dlui Const. Şendrea, strada Popazu nr.1 Huşi. Până la sfârşitul anului 1933 au mai apărut numerele 3 (august), altul comasat (4-5) pentru septembrie şi octombrie, cu articole referitoare la starea Asociaţiei: „Revendicări învăţătoreşti şi Asociaţia” (de Grigore Andriescu, institutor la Şcoala primară nr. 1 de băieţi Huşi), „Congresul învăţătoresc de la Cluj”, de C. Lascăr, devenit preşedintele Asociaţiei, un apel: „Să strângem rândurile” membrilor asociaţiei, de Const. Giurgea, învăţător la Râşeşti, „Fapte” din viaţa asociaţiei semnat de N. Pivniceru, învăţător, „Cursurile de vară de la Sibiu ale Asociaţiei”, semnat de C.L. (Constantin Lascăr, desigur), „O grandioasă sărbătoare”, cu aspecte de la manifestarea de la Şcoala normală „Vasile Lupu” de la Iaşi, organizată în cinstea dlor Gh. Ghibănescu şi I. Mitru, foşti profesori, semnat de Ioan Bordea, institutor, Huşi, dar cele mai frumoase cuvinte erau scrise despre carte. Iată părerile pr. Anton I. Popescu despre carte, în general, în nr.4-5 ale Buletinului: „Multe nădejdi se mai pun în şcoală, în cartea pe care copiii sunt chemaţi s-o înveţe acolo! Oare toate minunile le face cartea? …Priviţi în sate şi oraşe: Oamenii bătrâni, care n-au ţinut niciodată un condei în mână şi n-au descifrat nici o buche sunt oameni cinstiţi şi harnici; obrazul le este obraz, cuvântul le este cuvânt. Îndată-ţi spun: „pe unde-mi iese cuvântul, tot pe acolo îmi iese şi sufletul”. Şi mai sunt tineri care ştiu carte, tineri care suduie de ţi se încrâncenă carnea când îi auzi, care bat, fură de sting, gata de harţag. Nişte tulburători ai satelor şi ai mahalalelor. Din orice punct de vedere s-ar judeca, cine poate spune că nu-s mai folositori, mai de dorit cei dintâi? Hotărât că da! Dar aceasta ne mai spune ceva: că nu-i de ajuns să punem cartea în mâna copilului, dacă nu-i legăm această carte de un duh nou, dacă nu-i prefacem – printrânsa, sufletul. Răsfoiţi ziarele, aplecaţi-vă urechea la toate veştile din ţară, din lume şi vedeţi. Se sinucid cărturari, foarte rar ţărani. Delapidează, pradă averea statului sau a vecinului, cei tobă de carte. Ei bine, la toţi aceşti oameni fără echilibrul vieţii, speriaţi de spectrul ei, lipsiţi de tăria sufletească necesară în durerile care izbesc aşa de straşnic fiinţele noastre, unde le este curajul, cumpătarea, liniştea?; consolidarea sufletească? Nu-s mai sănătoşi sufleteşte – nu mai vorbim trupeşte – ţăranii care n-au trecut prin fabrica şcolii, care mor
55

muncind pe brazdă, nu-şi curmă viaţa, care cresc copii – şi încă mulţi – fără să se teamă de sărăcia de care se înfricoşează atâţia chiaburi care nu vor să se ostenească cu creşterea copiilor? Una este un suflet bun, blând, înţelegător, cu căldură de topeşte orice ură, de înăbuşă orice ambiţie şi cu totul altceva o minte plină de carte”… Şi tot despre carte, în acelaşi număr, dar despre costurile ei, despre „Cărţile de şcoală”, cu semnătură de la un învăţător din Huşi: N.N. Pivniceru, autor şi al altor articole din „Buletin”. „…manualele didactice nu mai pot fi prilej de afacere rentabilă pentru nimeni, atâta vreme cât pretinzi că săvârşeşti o operă culturală şi şcolară. Ce fel de operă culturală îndeplinesc editurile când trântesc preţuri de 60-70 lei pentru o simplă carte de citire de curs primar şi la care acordă apoi librăriilor rabat de 40 la sută? De unde să ia un părinte sărac, cu 2-3 copii de şcoală, cele 5-600 lei pentru cărţi? Să vândă pâinea sau mămăliga de la gura lor? Unul îmi spunea că voind să-şi vândă orzul pentru cărţile copiilor nici nu l-a întrebat nimeni. La aceasta nu se gândesc oare trusturile şi sindicatele? Cărţile sunt articole de primă necesitate şi de aceea ele trebuie să fie bine întocmite, cu material bogat şi bine ales, dar în primul rând să fie ieftine, spre a putea fi cumpărate uşor de toţi”… „…Cartea este articol de primă necesitate dar nu de lux”, conchidea dascălul şi avea mare dreptate, ea străbate adevărurile vieţii chiar şi în clipa de faţă – cu aceleaşi constatări şi concluzii de viaţă socială. „Buletinul”,după cât se vede, avea condee bune, analitice, cunoscătoare ale trebuinţelor vieţii, a psihologiei şi comportării oamenilor. Devine într-un fel de neînţeles de ce în cursul anului 1934 Buletinul a apărut doar numai de două ori, iar pentru anul 1935 –numai unul – în care V. Manoliu scria că vor „continua cu apariţia” lui dar, asta, „depinde, în mare măsură, de materialele primite”. Apărut în decembrie, numărul unu, anul III, 1935, Buletinul purta semnăturile: Octav I. Agapi, V. Manoliu, Grig. Andriescu, Mihai Gh. Coroi, Ioan Bordea, cu materiale, din care mai semnificative era cel referitor la moartea învăţătorului Malin Ciulei, fiu de gospodar din Cârligaţi, absolvent al Şcolii normale „Vasile Lupu” din Iaşi, ajuns învăţător în Rusca-Cîrligaţi, preşedinte al Băncii populare „Schitul Cerţiu”, cenzor al Băncii „Luceafărul” din Huşi, mort la 42 de ani, tată a 7 copii minori”. Ioan Bordea publica lista „Eroilor noştri” „căzuţi pentru ţară, departe de casă şi de ai lor”, cărora le aducea prinos de recunoştinţă şi slavă, îndrumându-şi copiii de ţărani să-i cinstească, la fel: Marin Diaconu, Moşna, Alex. Porumbeanu, Drânceni, M. Burghelea, Răducăneni, Ioan Polcovnicu, Dolheşti, P. Guţu, Băseşti, Gr. Sălceanu, Rusca, C. Tabără,
56

Vetrişoaia, Neculai Bedreag, Davideşti, Ioan Stanciu, Vutcani, T. Marta, Şişcani, Gav. Climescu, Hurdugi, M. Sandovici, Cozia, Nec. Murgulescu. Anul IV de activitate al Buletinului pare mai consistent: în trimestrul I, cu indicarea lunii ianuarie ca dată a publicării, apare un număr, în luna iunie – nr. 2, iar în decembrie un număr cumulat: 3-4. Scriu autori cunoscuţi: Octav I. Agapi, pr. Anton I. Popescu, Const. Giurgea, Const. Asiminei şi alţii mai noi: Aglaia Gh. Popescu, Teodor Ţurcanu, D.V. Mândrilă, Raubb-Lot, Petru Atudorei, I. Dumitraşcu. Tematica articolelor este mai variată, cu o cuprindere mai largă: „Şcoala în aer liber”, „Personalitatea lui Gheorghe Ghibănescu, „Puterea şi limitele educaţiei: Educaţia şi ereditatea”, „Firi bolnăvicioase, timide, meditative”… Se înmulţesc rubricile care devin parcă mai „ochioase”: „Cugetări”, „In memoriam” ,”Amintiri” (despre profesorul C. Slobozianu), ”Traduceri” (Poeme de R. Tagore), ”Prezentări de cărţi” („Contribuţii monografice asupra şcolii primare din judeţul Fălciu”, de Constantin Lascăr – recenzate de pr. Anton I. Popescu. Apar vignetele în model naţional, inspirate folcloric şi în modele variate. Este prezentă şi poezia: „Noapte de Crăciun” de T Ţurcanu; „Iarna” de Raubb-Lot. Buletinul începe să aducă a revistă. Ce-i mai lipsea? Varietatea genurilor gazetăreşti, o cronică muzicală, teatrală, de spectacol public sau poate nota critică la opere literare, bibliografia cărţilor, ziarelor şi revistelor, ilustraţia – foto ori o copertă la nivelul anilor 1933-1937 şi a pretenţiilor cetăţeneşti ale locului unde apărea? Multe îi mai trebuiau încă. Învăţătorii de la Vaslui erau înainte în această privinţă. Dar… La 19 aprilie 1936 Asociaţia învăţătorilor de la Huşi îşi alege un nou comitet: Octav Agapi, preşedinte, V. Manoliu, vicepreşedinte, Gh. Teodor, casier; Marin Racoviţă, secretar. La Congresul extraordinar al învăţătorilor ţinut la Bucureşti, la 8 iunie 1936, iau parte peste 40 de învăţători şi învăţătoare din judeţul Fălciu. Celor care n-au avut „certificate de călătorie gratuită pe C.F.R., Asociaţia le-a asigurat transportul în valoare de 200 lei”, scria în foaie (un învăţător gradul II, cu 6 gradaţii, avea un salariu de 200 lei anual – Buletin nr. 1/1935, p. 15). Cu toate că în decembrie 1936, Asociaţia revenea şi reamintea în Buletin nr.3-4 greutăţile pe care le întâmpina în editarea lui – lipsa de articole, dar şi de bani, credea, totuşi, în apariţia lunară a lui, „cu un caracter mai pronunţat de revistă şi poate şi cu alt nume”. În 1937, însă, nu mai apar decât două numere – unul dedicat morţii lui Gavril Chelariu, fostul preşedinte al Asociaţiei, cu fotografia dispărutului – singura, de altfel apărută în numerele Buletinului Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Fălciu, apărut în perioada 1933-1937 şi numai unul în iunie 1937 (nr. 3-4).
57

* Prof. Theodor Codreanu referindu-se la periodicul „Ethos”, revistă editată din decembrie 1995 de Casa Corpului Didactic Vaslui şi Fundaţia Culturală Ştefan Bârsănescu, sub egida Inspectoratului şcolar judeţean Vaslui, o vedea ca o „valorificare a harului didactic şi de cercetare ştiinţifică”, precursor fiindu-i – zicea domnia sa, „Buletinul Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Fălciu”(1933-1937). Aflând comparaţia, ne-am exprimat părerea că „Ethosul” de la Vaslui era mai aproape drept continuatoare a tradiţiei şi calităţilor pe care le avusese revista „Învăţătorimea Vasluiană” din aceeaşi perioadă: 1935-1942. „Chiar dacă ar fi existat doar „Învăţătorimea Vasluiană” în presa locului şi ar fi fost un mare merit pentru intelectualitatea locală care a întreţinut cu credinţă flacăra unei candele”, spuneam noi mai satisfăcuţi de calitatea publicaţiei atunci când emiteam aprecieri la activitatea ei – în volumul „Vaslui – Capitala „Ţării de Jos” în presa vremii 1875-2005”, apărută la Editura TipoMoldova, Iaşi 2005. Acum când avem pe masă toate numerele din „Buletinul Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Fălciu” ne dăm pe deplin seama că am avut dreptate: după ce că publicaţia de la Huşi a apărut cu mari pauze, uneori doar un număr pe an, deşi era programat să apară lunar, a fost şi modestă în conţinut, revista elevilor „Zorile” de la Liceul „Cuza Vodă” din localitate, fiindu-i superioară. * „Îndemnuri către bine, frumos şi adevăr” se intitula un articol, ţinând loc de editoral, în Buletinul nr. 4-5, semnat Const. Asiminei, profesor de pedagogie şi filozofie, care vorbea despre „înnoirea sufletească a omului”, despre „liniştea şi mulţumirea în săvârşirea faptelor bune”, despre „îndemnul de a face eforturi ca să avem acces la „învăţătura cea dătătoare de înţelepciune”. „A fi bun este a nu fi egoist şi a nu urî, a nu pizmui. Gândeşte-te mereu, la bine poţi oare să făptuieşti un lucru rău? Dacă toţi oamenii ar face aşa, ce pilde frumoase ar fi pentru copii!” Recunoscând că „mai frumoasă carieră decât a învăţătorilor nu este; profesorul vedea în „noi, învăţătorii”… „sprijinul celor slabi, povăţuitorii celor rătăciţi şi luminătorii celor întunecaţi”. Proclamat al Asociaţiei învăţătorilor – care din punct de vedere sindical erau în conflict cu profesorii, Buletinul de la Huşi aparţinea nu numai învăţătorilor, ci după cum se vede, şi profesorilor, preoţilor, pentru că nu numai C. Asiminei scria articole în el, ci şi preotul Anton Popescu, ambii peniţe harnice în presa din Huşi a acelor ani.
58

Modest, Buletinul a rămas… Buletin de informare a învăţătorilor, dar putea deveni şi revistă, dacă cineva s-ar fi străduit. Pictorul Ştefan Dumitrescu, de exemplu, i-ar fi realizat o copertă de excepţie, dacă ar fi mai trăit. Dar, iată-l prezentat la rubrica „În loc de cronică plastică” de către prof. V.I. Necula Iaşi, în revista „Zorile” nr. 3-4/1968, p. 58-59 a Liceului „Cuza Vodă” din Huşi: „Ştefan Dumitrescu s-a născut în Huşi, în anul 1886 şi rămâne orfan de tată chiar în primul an al vieţii. Viaţa îi oferea deci un drum greu, lipsit de sprijin, plin de griji şi lipsuri. Natura i-a dat însă voinţa şi talentul. După ce termină şcoala primară în oraşul natal, se înscrie la un gimnaziu din Iaşi, iar în anul 1903, la vârsta de 17 ani, intră ca bursier la Şcoala ieşeană de arte frumoase. Încă de mic arătase o înclinare deosebită pentru desen şi muzică. A învăţat singur să cânte la violoncel, aşa că în anii de studenţie îşi câştigă existenţa cântând în unele formaţii orchestrale obscure, bursa fiind cu totul insuficientă. În timpul verii, împreună cu colegul său Tonitza, cutreiera satele din Moldova şi zugrăvea biserici. În l908 obţine diploma de absolvent al Şcolii de arte frumoase din Iaşi şi (dornic de a-şi desăvârşi studiile) în anul 1911 se prezintă la un concurs pentru o bursă la Paris. Nu obţine această bursă şi, deprins cu lipsurile, porneşte singur peste hotare. Sosit la Paris, el a găsit un sprijin preţios în marea lecţie a muzeelor, studiind operele maeştrilor de frunte ai Renaşterii. În anul 1913 Ştefan Dumitrescu a fost nevoit să se înapoieze în ţară fiind mobilizat. Apoi este numit profesor de caligrafie şi desen la liceul din Alexandria şi transferat la liceul Spiru Haret din Bucureşti. În februarie 1916 organizează prima expoziţie împreună, cu colegul său Tonitza, în sala „Ileana”. Majoritatea pânzelor expuse aici oferă aspecte critice din viaţa socială: „La berărie”, ,,Loja”. Dacă această expoziţie nu i-a dat satisfacţii materiale, ea a afirmat un adevărat talent, care avea să se impună în pictura românească. Este mobilizat în 1916, intrând în echipa de artişti de pe lângă Marele Cartier General, ia parte la retragerea în Moldova şi cunoaşte cu prisosinţă suferinţele soldaţilor de pe front şi ale populaţiei civile. În loc să glorifice războiul, după cum se aşteptau comandanţii de oşti, Ştefan Dumitrescu, dimpotrivă, demasca ororile războiului. În „Morţii de la Caşin”, pânză care rămâne cea mai puternică realizare artistică din timpul primului război mondial, Ştefan Dumitrescu înfăţişează victimele unui bombardament aerian întreprins de germani asupra unui sat din Moldova. Această compoziţie dovedeşte maturitatea artistică la care ajunsese pictorul, precum şi curajul atitudinii sale protestatare. În expoziţia din 1921, pictorul îşi îndreaptă privirea spre viaţa trudită a muncitorilor mineri. În acest ciclu de lucrări, Ştefan Dumitrescu, ca unul din puţinii creatori din vremea sa, înfăţişează lumea proletariatului român
59

contemporan cu el. Operele principale sunt: „Minerii”, „Mina din Ghelari” etc. pictate cu o profundă înţelegere pentru om. După o călătorie de studii în Italia, aprofundează tema ţărănească. În 1924, expune lucrarea „Cina”, una dintre cele mai de seamă realizări din pictura românească în epoca dintre cele două războaie mondiale, din păcate arsă la Berlin în 1945, la ambasada română. Împreună cu Tonitza, Şirato şi Otto Han întemeiază „Grupul celor patru”, asociaţie care va însemna un progres în dezvoltarea artelor noastre plastice, prin înaltul nivel al manifestărilor sale artistice. După 1928, atenţia sa se îndreaptă mai ales asupra portretului. Viguros desenator şi, totodată înzestrat cu darul de a pătrunde şi înţelege psihologia oamenilor, Şt. Dumitrescu este socotit printre cei mai buni portretişti ai epocii sale. Foarte reuşite sunt portretele lui Sadoveanu, Gala Galaction, Mihail Sorbul, Ibrăileanu etc. Arta dumitresciană culminează în portretul mamei sale (1920), într-un autoportret şi în portretul soţilor Ionel Teodoreanu. Ele redau multilateral personalitatea celui înfăţişat şi nu urmăresc numai asemănarea exterioară cu modelul, ci caută să pătrundă spiritul personajului, săi valorifice bogăţia sufletească, mergând spre o interiorizare profundă. Cu prilejul unei călătorii în Dobrogea (1931), Şt. Dumitrescu descoperă frumuseţea peisajului de aici, cu meleagurile pline de soare şi viziuni panoramice largi şi transparente, desfăşurate până la marginile zării. Tema dobrogeană este tratată cu un plus de expresivitate şi pitoresc. Cele mai reprezentative lucrări sunt „Ţigănci din Dobrogea”, „Tovarăşii de viaţă”, „Maternitatea”, „Dealuri dobrogene”, Tătărime” etc. În peisajele („Strada Banului din Iaşi” şi „Casă bătrânească la Huşi”) tonurile dobândesc o strălucire nemaiîntâlnită până atunci. Culoarea este aşternută păstos, uneori cu cuţitul. Din aceste tablouri sentimentul se desprinde mai optimist, mai luminos. Acelaşi sentiment de bucurie a vieţii, de frumuseţe pentru ce a creat natura, îl conţin florile pictate de Şt. Dumitrescu: „Petunii”, „Crâşmăreasa”, „Gura Leului" etc. Un stupid accident a pus capăt vieţii sale în 6 mai 1933 în plină forţă creatoare”. *

Buletin informativ al Camerei de Agricultură Huşi, judeţul Fălciu
Imprimat la Tipografia Ştefan Grigoriu, Huşi, începând de la 1 aprilie 1932, se difuza tot gratuit, apărea la 1 şi 15 ale fiecărei luni şi cuprindea materiale specifice lucrătorilor din agricultură: comunicate ale Ministerului Agriculturii şi Domeniilor,
60

sfaturi ale agronomului – referitoare la „îngrijirea pomilor roditori până la înmugurire”, „grăparea grâului de toamnă”, „Grăbirea însămânţărilor de primăvară”, „Avantajele cultivării napului”, „Combaterea insectelor şi paraziţilor arborilor roditori”, „Omida rusească şi prepararea emulsiilor pentru combaterea ei”, „Castrarea firelor sterpe de porumb înainte de polenizare”, „Pregătirea ogorului de vară” etc., precum şi informaţii de tot felul. Pagini întregi erau rezervate pentru a oferi cultivatorilor diferite informaţii. Din „Buletin” luau cititorii cunoştinţă că „Ocolul silvic Creţeşti pune la dispoziţie puieţi de salcâm de un an, în mod gratuit, pentru a fi plantaţi în râpe, pe costişe, mâncături de ape (ponoare)”; că administraţia moşiei Tatomireşti de la gara Rebricea- Vaslui posedă ovăz selecţionat; pepeniera dlui Constantin Ene din Roşieşti – Fălciu, „are de vânzare pomi altoiţi de bună calitate” şi că la „pepeniera sericicolă din Tighina se pot cumpăra duzi nealtoiţi, puieţi de dud, salcâm şi glădice, sămânţă de dud şi viermi de mătase”, că firma Trestiana – Dorohoi „are orzoaică originală şi mazăre „Victoria”, fasole uşoară, „cartofi în varietăţi”, că la „şcoala viticolă din Huşi se organizează un curs de altoire”, iar în judeţul Caliacra se „găsea borceag de sămânţă”; la Liceul „Cuza Vodă” din Huşi, „profesorul Atanase Albină, specialist în apicultură, a ţinut un curs de albinărit”; „ouă selecţionate se găsesc de vânzare la M.B. Climescu de la ferma Laza” etc. Pentru buna administrare a izlazului comunal, Ministerul de interne şi Ministerul Agriculturii iniţiau în fiecare judeţ un comitet al islazurilor compus din: prefectul judeţului, ca preşedinte, preşedintele Camerei agricole şi şeful serviciului agricol judeţean, cu atribuţii precise, primăriile fiind obligate să execute toate dispoziţiile luate de acest comitet pentru buna administrare a islazurilor. De la 15 noiembrie 1932 şi acestui Buletin i s-a limitat apariţia la un singur număr pe lună. În timp ce în România de după 1989 recoltele ţăranului nu mai au nici o căutare – produsele fiind aduse din străinătate – grâul şi porumbul românesc rămânând în hambare, mâncat de gărgăriţe, în octombrie 1933, Buletinul informativ al Camerei agricole a judeţului Fălciu înştiinţa populaţia: cooperativa regională Huşi „a început operaţiunea de cumpărare de grâu la centrul din Huşi, iar în curând vor fi centre de cumpărare şi la Roşieşti, Drânceni şi Târgul Fălciu”. În anii aceia, toate staţiile C.F.R. aveau organizate magazii de adăpostire a cerealelor şi centre de cumpărare, fie ale statului, fie ale negustorilor particulari, fie ale cooperativelor. La centrele respective, ca şi la oboarele săptămânale, cântarele funcţionau gratuit de dimineaţă până seara, preţurile erau fixate şi cunoscute la toate primăriile din zonă, laboratoarele pentru determinarea procentului de
61

impurităţi activau la faţa locului, iar ţăranii sosiţi cu carele încărcate cu saci se întorceau seara la soţie şi copii cu contravaloarea produselor agricole încasate. Comisariatul guvernului veghea personal, ori prin interpuşi, ca plata produselor să se facă pe loc. Cum de se putea atunci, în 1932-1933, iar în anii de după Revoluţia din 1989 nu se mai poate? Pe mulţi, tranziţia i-a făcut neputincioşi, pentru că la produsele aduse din afara ţării, comisionul este mai substanţial. *

Buletinul judeţului Fălciu
Buletinul judeţului Fălciu apărea lunar, începând din iulie 1922, redactat de un comitet „compus din toţii capii de autorităţi administrative din judeţul Fălciu şi de o comisie permanentă compusă din directorul prefecturii, secretarul Consiliului judeţean şi administratorul plăşei Mijloc”. Pentru tot ce privea redacţia, cititorii se adresau domnului Ion Stănescu, directorul prefecturii din Huşi, în ce priveşte administraţia şi publicitatea – dlui Gh. Săvescu, secretarul Consiliului judeţean Fălciu. Era tipărit la Huşi, tipografia Leţcae – Gheorghe Jorică, format carte. Buletinul se vroia a fi „o lumină călăuzitoare” în cunoaşterea problemelor de interes local, cele de resort administrativ – cu caracter general, fiind treaba revistelor mari, se spunea în „primul cuvânt”, partea neoficială a periodicului. În partea oficială a Buletinului se publicau actele de administraţie cele mai însemnate, deci cu aplicare generală mai îndelungată, iar în partea neoficială urma să fie cuprinse „mici articolaşe de studii şi poveţe practice, de natură a lămuri unele chestiuni mai puţin clare sau pentru îmbogăţirea cunoştinţelor micilor funcţionari publici”. Se publicau: „Cronica sanitară”, „Dări de seamă” asupra unor activităţi ale societăţii de moralizare şi cultură „Bunul creştin” de la Vutcani, de exemplu, „Conferinţele administrative”, „Informaţii agricole”, „Publicaţiuni” ale prefecturii, consiliului judeţean, primăriilor sau serviciilor publice, „Ordonanţe” ale primăriei oraşului Huşi, „Deciziuni” ale prefectului, „Regulamente” ale primăriei, cum ar fi cel referitor la „curăţitul gunoaielor şi ridicarea zoielor din ogrăzile şi casele particularilor din oraşul Huşi”, „Regulamentul asupra serviciului de pază la sate cu guarzi comunali, „Circulare” ale Prefecturii, Consiliului agricol şi ale altor autorităţi, se puneau la dispoziţia funcţionarilor „Noţiuni de drept administrativ, de uz
62

curent (actele puterii executive, despre funcţionarii publici), „Proceseverbale (de la şedinţa consiliului prefecturii din 23 aprilie 1924) etc. Nu lipseau relatările de la serbarea inaugurării şcolii viticole din Huşi (26 octombrie 1924), inaugurarea localului primăriei din comuna Buneşti (2 noiembrie 1924), despre absolvenţii şcolilor de meserii din Huşi, situaţia pregătirii şcolilor pentru începerea anului şcolar. *

Brazda
Brazda publica în ultimul său număr articolul „Un scandal”, la care răspundea în „Munca”, organul partidului ţărănesc, la 3 aprilie 1928, avocatul huşean Isidor Melichsohn. Directorul „Brazdei”, spunea Melichsohn era director de prefectură în 1920 – pe vremuri era averescan – şi ştie că eu m-am retras din sindicatul muncitoresc din localitate – în Huşi nu exista partid socialist – fiindcă cei mai mulţi membri înclinau spre…răsărit şi eu eram contra comunismului. Brazda şi autorul articolului „Un scandal” vizau şi o altă gazetă locală „Bomba” în care pornise o luptă mascată, la început, împotriva unor magistraţi din judeţ. „Domnii care scriu „Brazda” şi „Minuscula” se bat cu pumnul în piept că ei sunt cei mai buni din ţara asta şi că ei vor îndrepta toate neajunsurile şi ticăloşiile care bântuie ţara. Dar aceşti domni sunt fără ruşine! Căci, atunci când este vorba de înlăturat magistraţi răi din Tribunalul Fălciu, ei le iau apărarea! Aceasta-i îndreptarea pe care o trâmbiţează? Măcar un pic de bun simţ se cuvine să aibă,” scria „Munca” din 15 aprilie 1928. „Munca” din 29 aprilie 1928 publica o replică la ceea ce se scrisese în „Brazda” nr. 3, când consilierul de la Curtea de Casaţie Dartamian Niculescu fusese acuzat pe nedrept de atitudine neconformă faţă de prefectul judeţului Fălciu – Panait Lupu. În acelaşi număr, un domn P. Tamaş, publica o scrisoare, pe care o adresase domnului P.Gh. Bottez, şeful Partidului Naţional Ţărănesc din localitate, în care explica: „spre marea mea surprindere, m-am văzut trecut în ziarul local „Brazda” nr.1 ca membru în comisiunea judeţului, fără să fiu consultat dacă primesc.” „Atragem atenţia cititorilor „Brazdei” că domnul care iscăleşte Ion Baston este dl Ion Mitache. Dsa a moştenit bastonul cu care tatăl său bătea pe vremuri ţăranii pe moşie”, scria „Munca” din 19 ianuarie 1928. La 25 octombrie 1928 „Munca” semnala că „în numărul trecut al „Brazdei”, probabil că directorul ei, comenta într-un mod cu totul lipsit de
63

cea mai bună credinţă ordinea de zi a Consiliului judeţean, scoţând, eronat, concluzii că se pun dări să-şi clădească palatul de prefectură”… „Munca” din 15 septembrie 1929 vorbea că părintele Ladan a publicat în „Brazda” poezia „10 Mai” şi-şi cerea plata ostenelilor intelectuale şi fizice făcute pentru partid”, nici mai mult, nici mai puţin decât „3 ha de pământ pe moşia Epureni”. *

Buletinul Camerei de Agricultură Judeţul Fălciu
Buletinul Camerei de Agricultură Judeţul Fălciu nr. 1 apare la 1 august 1931, sub îngrijirea unui comitet. „Apare de două ori pe lună” şi se difuzează gratuit, erau notele care însoţeau frontispiciul publicaţiei. Primul număr avea 6 pagini, formatul 23/32 cm. Numărul următor apărea la 1 septembrie, tot gratuit, acelaşi format, dar cu apariţie „odată pe lună” şi doar în patru pagini, imprimate la atelierele Zanet Corlăţeanu, Huşi. Cuprindea articole ale specialiştilor: „Întoarceţi miriştile” (Florin Chernbach – cel care în mai 1917 avea gradul de căpitan în rezervă, aflat „în refacere”, în foto din „Răzeşul”, februarie 1926, p. 23 – acum directorul Camerei agricole), „Măsuri pentru prevenirea mortalităţii la porci” (de Mihai Popov, medic veterinar), „Araţi şi semănaţi grâu”, în care se insista asupra alegerii pământului, după ce plantă sau culturi se poate semăna grâul, cum se pregăteşte pământul şi cum se face însămânţarea, iscălit F.C. (neîndoios Florin Chernbach), „Pregătirea viticultorilor în vederea culesului viilor şi păstrarea vaselor” (B. Şarlea, inginer agronom, şeful serviciului cultural) etc. Se dădeau producătorilor agricoli şi alte sfaturi, funcţie de perioada când apărea publicaţia: condiţionarea seminţelor, rezolvarea unei vinificaţii raţionale, cu respectarea epocii de cules a strugurilor, cum se aplică legea valorificării cerealelor în ceea ce priveşte instituirea recentă a timbrului asupra pâinii şi cum se acordă prima de export şi se insista ca lumea să înţeleagă că „legea nu prevede un anume preţ al grâului”, ci ea avea scopul „ca producătorii să obţină un spor de 100.000 lei la vagonul de grâu, peste preţul pe care l-ar fi obţinut dacă n-ar fi existat prima de export.” Potrivit legii „toate cumpărăturile de grâu, mai mari de 100 kg, se înregistrau iar operaţiunea era scutită de orice taxă şi timbre”, înregistrarea se făcea la sindicat, la administraţia oborului comunal, la primărie sau la Camera
64

agricolă, iar la sfârşitul zilei se făcea înregistrarea grâului, totală, la Camera agricolă şi sindicatul teritorial. Agricultorii erau informaţi unde se predau recoltele pentru înapoierea seminţelor împrumutate, în ce loc se aflau magaziile unde - cei datori trebuiau să se prezinte cu o cantitate corespunzătoare, pe care o curăţeau de corpuri străine la trior sau vânturătoare, după care cea curăţată se preda magaziei Camerei, iar restul se lua acasă. La Huşi exista magazia moştenitorilor Ion Toma din strada Dobrina nr. 32 – unde urmau să ducă cerealele (grâu, mazăre, ovăz etc.) agricultorii din comunele: Huşi, Lunca Banului, Şişcani, Cârligaţi, Duda, Valea Grecului, Chersăcosu, Davideşti, Leoşti (Cotroceni), Hurdugi, Hoceni, Oţeleni, Deleni, Stănileşti, Pogoneşti, Epureni, Podoleni, Bohotin, Rusca, Căpoteşti, Ivăneşti, Curteni, Cordeni, Crăsnăşeni, Stroeşti, Olteneşti, Tătărăni, Creţeşti, Pâhneşti, Budeşti, Plotoneşti, Vineţeşti, Boţeşti, Valea lui Bosie, Râşeşti, Târzii, Avereşti, Drânceni, Voloseni, Leoşti, Bazga. La magazia Fălciu urmau să se adreseze dlui agronom C. Cristea comunele: Berezeni, Fălciu, Rânceni, Muşata, Bozia, Vetrişoaia. La magazia Roşieşti se adresau primarului agricultorii din comunele: Roşieşti, Idrici de Jos, Idrici de Sus, Vutcani, Băseşti, Valea lui Darie, Vâltoteşti, Văleni. Enumerarea menţionată ne face să înţelegem nu numai strucura administrativ-teritorială a judeţului Fălciu în august-septembrie 1931, deosebit de fărâmiţată, ci şi dificultăţile pe care le întâmpinau ţăranii nevoiţi să străbată cu căruţele încărcate cu saci de la Bazga ori Bohotin şi Podoleni până la Huşi, care era aglomeraţia la trior sau vânturătoarea de la magazia dlui Ion Toma din… Dobrina. Erau şi alte avertizări în filele Buletinului: „Agricultori”, nu cumpăraţi pâinea de la brutari sau negustori fără timbrul de grâu şi denunţaţi pe toţi cei ce dezlipesc timbrele şi fac negoţ cu lucrătorii de la brutării”; când „aveţi vite, porci şi păsări bolnave anunţaţi numaidecât Camera de agricultură sau Serviciul sanitar veterinar al judeţului”…, „Nu vindeţi tot produsul de cereale ce aveţi, ci creşteţi vite, porci şi păsări bune de rasă care dau câştig în gospodărie”, „Agricultorii care au luat seminţe de la Camera de agricultură şi nu vor restitui aceste seminţe până la 10 octombrie cu procentul de 10%, conform contractului, atunci vor fi daţi spre urmărire la percepţie”…; „Se găseşte cantitatea de 10 vagoane fân de vânzare la Bumbăta-Vetrişoaia – proprietar Vasilache Bejan, cu domiciliul în Stănileşti”; „Se primesc orice fel de reclame în mod gratuit cu privire la vânzarea de produse agricole sau pământuri agricole, livezi, vii etc.” Specialiştii agricoli, ca şi ţăranii, aveau un mijloc de informare care era şi gratuit.
65

*

Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie, Circumscripţia Huşi
Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie, Circumscripţia Huşi, publicaţie oficială lunară, apare sub îngrijirea secretarului Camerei, începând din ianuarie-februarie 1931, deci de la început – cumulat pe două luni. Consiliul de administraţie al Camerei avea ca preşedinte pe ing. P. Vaşuta, vicepreşedinte –pe Berman Frischoff – pentru secţia comercială şi pe Gheorghe Cerchez – pentru secţia industrială. Secţia comercială avea următorii membri în Cameră: Jean Schör, Talmaciu Ioan, Saul Scheinsohn, Bercu Sigler, Haim B. Herşcovici, Carusatu Ştefan, Marcu Tudie, Negrea Constantin, Bogheanu Simion, Iţicovici Iosup, Balan I. Iojub, Lucan Dumitru, toţi din Huşi, Ivanovici C. Neculai din Tg. Fălciu şi Huberman Periţ din Răducăneni; secţia industrială avea ca membri în consiliu pe: Samuil Cohn, Niculescu Dumitru, Şneer Haim din Huşi. Din Comitetul de direcţie făceau parte: ing. P. Vaşuta, preşedinte; Berman Frischoff, vicepreşedintele secţiei comerciale, Gheorghe Cerchez, vicepreşedintele secţiei industriale, Jean Schör, membru delegat al Ministerului Industriei şi Comerţului, I. Schilman, secretar. Membrii de drept în comitetul de direcţie: Dumitru Moţoc, directorul agenţiei Băncii Naţionale Huşi, Ioan Sârbu, preşedintele Camerei de agricultură a judeţului Fălciu, membru corespondent: Dimitrie Gociu, senator. Cenzori: Ioan Walter, director în Ministerul Industriei şi Comerţului, delegatul Ministerului de Finanţe, Marcel Dutckevici, delegatul Ministerului de Industrie şi Comerţ. Buletinul pe ianuarie-februarie 1931 publică „Din lucrările Camerei” procesul-verbal nr. 1 şi 2 din 21 şi 22 februarie 1931 al Consiliului de Administraţie al Camerei de comerţ şi industrie Huşi. Din documentele publicate cu acest prilej, reiese că circumscripţia Camerei Huşi era formată din 110 sate în care domiciliau diferiţi comercianţi şi industriaşi, până la 1 ianuarie 1930 fiind înscrise în judeţ şi oraş 790 firme din care 714 comerciale şi 76 industriale. În decursul anului 1930 au fost înregistrate 3 firme sociale, 42 individuale comerciale şi 7 individual-industriale.
66

Comerţul în oraşul Huşi şi judeţul Fălciu era format din următoarele categorii: manufactură, coloniale, pielărie, magazine de încălţăminte, fierării, haine gata, bodegi, cârciumi, drogherii, articole tehnice, articole de lux, sticlării, restaurante etc. Judeţul Fălciu fiind eminamente agricol, se arăta că în anul agricol 1929-1930 s-au arat şi semănat 58460 hectare cu cereale diverse: grâu, orz, ovăz, secară, porumb, fasole, floarea soarelui, s-au produs 9.619 vagoane de cereale – majoritatea fiind comercializate, în februarie 1931 nemaigăsinduse la producători decât maximum 400 vagoane. În vara anului 1930 s-au expediat prin gara Huşi peste 1000 vagoane, cheltuindu-se cu transportul şi transbordarea la Crasna aproximativ 1.220 lei. În judeţ erau plantate 2.225 ha teren cu viţă de vie americană diferite varietăţi, cu producţii superioare altor podgorii: Panciu, Odobeşti, Nicoreşti şi Cotnari. Aproape întreaga recoltă a anului 1930 se afla depozitată în crame, nefiind tranzacţionată pe piaţă, din cauza preţurilor derizorii, în disproporţie cu capitalul investit. Transportul produselor viticole de la Huşi este în dezavantaj din cauza liniei strâmte Crasna-Huşi – impunându-se terminarea linei normale C.F.R. de la Creţeşti la Huşi, mai ales că terasamentul era terminat şi neutilizat, se distrugea. În sectorul industrial se amintea de existenţa a două fabrici de ulei, o moară sistematică în Huşi, care în cursul anului 1930 nu a funcţionat, două fabrici de tricotaje în Huşi, care din 1 ianuarie 1931 nu mai produc, o fabrică de produse chimice care are dificultăţi din cauza C.F.R. şi a liniei înguste, 52 de mori ţărăneşti care luptă din greu din cauza combustibilului scump şi a lipsei de capital etc. Structura firmelor individuale era înregistrată pe localităţi. Deosebit erau înregistrate şi funcţionau firmele sociale: bănci populare, cooperative agricole pentru arendăşie şi cooperaţie, societăţi în nume colectiv pe genuri de activitate (fabricarea şi comercializarea produselor chimice, tipografie, legătorii, cartonaje, confecţii de pungi, ecleraj electric, pentru cârciumi, băcănii, fierării, cereale şi lemne, cooperative agricole pentru într-ajutorarea în muncă, arendă a terenurilor şi alte operaţiuni agricole, pentru industria de morărit, treierat şi alte activităţi manuale folositoare oamenilor de la sate – toate cu sedii în comune ori sate, cu arătarea deschisă a persoanelor care le reprezentau sau a celor care le erau cenzori, obligaţi să prezinte dări de seamă pentru activitatea depusă, nu cum s-a întâmplat după 1989, când asociaţii familiale, ori în nume colectiv organizate la sate pentru lucrarea pământului scos de la CAP, funcţionează încă fără ca legea ori justiţia, când le-a aprobat înregistrarea, să le oblige să aleagă şi reprezentanţii din rândul sătenilor, dar şi comisiile de cenzori pentru a le verifica activitatea. Lipsite
67

de asemenea pârghii, asociaţiile au înlesnit îmbogăţirea unor persoane, mai ales ingineri agronomi, care desprinzându-se de la CAP şi-au creat propriile moşii de administrarea cărora nu răspund nici în faţa statului, nici a membrilor constituiţi, nici a justiţiei, pentru că nimeni nu le controlează contabilitatea. * Analizând activitatea Camerei de comerţ şi industrie Huşi din anul 1931 se constată că numărul firmelor comerciale şi industriale înregistrate ajunseseră la 842, din care 109 erau unităţi noi – altele ca şi astăzi, nefiind înscrise în evidenţe. Erau astfel evidenţiate 56 magazine de manufactură, 55 de coloniale şi mărunţişuri, 121 cârciumi şi bodegi, 16 magazine de galanterie, 28 mori ţărăneşti, 21 brutării, 70 cooperative, 36 cerealişti, 10 cafenele, 10 măcelării etc. Faţă de anii 1850-1851, când în statisticile locale oamenii specializaţi se limitau la „9 casapi, 9 ekcii, 10 pastramagii, 22 ciubergii, 5 gropari, 4 ciolănari, 2 cărari, 2 bedini, 2 tucheregii, 4 maţari, 2 lemnari, 1 focar, 1 portar, 1 tulumbagiu, 1 cazangiu, 1 vătaf, 1 păzitor” activitatea curentă devenise mult mai diversificată. După 1989 cei cuprinşi în activitatea de mică industrie, cooperaţie, bănci etc. sunt şi mai mulţi, deşi nu la nivelul pe care l-a înregistrat în perioada 1960-1989. * Buletinul pe anii 1931 (1-5) şi 1932 (nr.1-6) a fost imprimat fie la Tipografia George Cerchez – Huşi, fie la Atelierul zonal Corlăţeanu – Huşi, sub formă de carte (total 205 pagini). Buletinul pe anul 1933, ca organ de publicitate lunară a Camerei, a apărut sub direcţia prof. Ion I. Ghelase, secretarul Camerei, format ziar (32/47 cm), în patru pagini, imprimat la tipografia Ion Grigoriu, Huşi, str. Ştefan cel Mare nr. 54 (casele Harnagea). *

Buletinul Căminului
Buletinul Căminului, publicaţie realizată de pr. I. Codreanu de la Murgeni – Tutova, membru în Comitetul Căminului Fundaţiilor Regale din acea parohie, „un început promiţător în publicistică”, era de părere „Cronica Huşilor” în numărul său din luna mai 1938 (p. 212). *

Buletinul Episcopiei Huşilor
Buletinul Episcopiei Huşilor, organ oficial al Eparhiei, apare din anul 1924. „La început se publicau în el şi articole de propagandă religioasă pe
68

lângă cele cu caracter oficial, dar în ultimul timp apărea aproape numai cu partea oficială”, se scria în „Cronica Huşilor” nr. 6/iunie 1935, în „Darea de seamă a secţiei culturale pe anul 1934 – 1935, prezentată Preasfinţitului Episcop Nifon (p. 186). Apărea odată pe lună, la Atelierele Zanet Corlăţeanu, Huşi, avea formatul 23/31 cm, de regulă în 12 pagini, uneori fiecare număr având paginile numerotate, alteori numărul lor trecând cu enumerarea de la o lună la alta. În partea oficială se publicau copii de pe diferite adrese ale Sfântului Sinod, dar şi acte de la autorităţile administrative de stat, circulare către parohii, iar în partea neoficială opisul documentelor de arhivă ale Episcopiei legat de probleme luate în discuţie, note oficiale interne, publicitate din parohii, mulţumiri publice, cuvântări rostite în diferite ocazii, relatări despre Muzeul de antichităţi bisericeşti de la Episcopia Huşului, înfiinţat în anul 1926 de către P.S. Episcop Iacov, bibliografie, cărţi noi şi reviste din Eparhie ori sosite în Eparhie. Nu există o delimitare între partea oficială şi cea neoficială a Buletinului care, totuşi, prezintă interes şi astăzi pentru cercetători. Exista în cuprinsul Buletinului şi rubrica „Informaţiuni”, de unde culegem una – cu titlul de a exemplifica ce se publica în ea: „Sunt unii P.P.C.C. Preoţi care nu săvârşesc spre sărbători Sfânta vecernie. Li se atrage atenţia că aceasta este o elementară datorie pe care preotul trebuie să o împlinească, chiar dacă nu participă nici un credincios, preotul este dator să-şi înceapă serviciul lui de seară şi să-l continue a doua zi. E datoria lui şi trebuie să şi-o facă. De asemenea, toţi trebuie să săvârşească Sf. liturghie. Unii săvârşesc numai utrenia. Este o treabă de mântuială, care nu trebuie să se observe tocmai la preoţi” (nr. 9/septembrie 1931). Buletinul Episcopiei Huşilor nr. 12 din decembrie 1931, dedesubtul cuprinsului său, găzduia următoarea înştiinţare: „P.S. Episcop Iacov, bunul nostru arhipăstor, căzut bolnav de peste o lună de zile, toţi cucernicii preoţi sunt poftiţi a face rugăciuni la proscomidie pentru grabnica lui însănătoşire.
69

Conducerea eparhiei, până la deplina Sa restabilire a fost încredinţată de către Înalta autoritate canonică bisericească P.S. Sale Arhiereului dr. Veniamin Pocitan Bârlădeanul, vicarul Episcopiei”. Următorul număr al Buletinului îşi adăuga ca subtitlu calitatea de „organ oficial al Eparhiei” şi cuprindea în prima pagină articolul intitulat „Moartea Episcopului Iacov Antonovici al Huşilor”, cu fotografia acestuia (vezi mai sus), din care cităm: „După o lungă şi grea suferinţă, slăbit cu desăvârşire de boală şi din pricina vârstei înaintate, fiind trecut de 75 de ani, la 31 decembrie, ora 3 de dimineaţă, şi-a dat obştescul sfârşit”. În materialul citat se relata despre pregătirea şi depunerea trupului adormitului întru Domnul în Catedrala Episcopală, înmormântarea, asistenţa prezentă, cuvântările rostite. P.S.S. Arhiereul dr. Veniamin Pocitan, vicarul Episcopiei Huşilor, a trecut în revistă viaţa şi personalitatea celui „trecut de la cele trecătoare la cele veşnice”: „Cine a fost episcopul Iacov Antonovici? Ştim cu toţii. A fost un fiu al ţinutului Tutovei”. După care a punctat: s-a născut în 1856 la 18 noiembrie în satul Similişoara-Bogdana-Tutova. A făcut seminarul din Huşi. În 1892 este licenţiat în teologie. La Bârlad a fost 37 de ani profesor de religie la şcolile secundare şi 30 de ani protoereu. În 1919 a fost ales arhiereu cu numele de Bârlădeanu, ocupând demnitatea de episcop al Huşilor. În 1923 a fost ales episcop al Dunării de Jos, iar în anul 1924, la 19 martie, ales episcop al Eparhiei Huşilor. A slujit altarul 52 de ani, mai bine de jumătate de veac… (Decretul regal nr. 1.116 din 24 martie 1924 de întărire în scaun; învestit şi înscăunat la 13 aprilie 1924 – vezi şi „Prutul” nr. 6 (37) din noiembrie 2004). Despre vlădica Iacov Antonovici, profesorul Nicolae Iorga scria următoarele cu prilejul morţii lui: „Era un om ca din alte timpuri, un popă bun din vremea veche, cu datoria lui de biserică şi cu iubirea lui de carte, popă îmbrăcat popeşte şi trăind aşa cum veac de veac preoţimea noastră a trăit pentru cinstea ei şi pentru binele neamului. Când avea timp liber, Vlădica Iacov, ca şi preotul de mai ieri, scotea din tăşulca de răzeş hârtiile pe care diecii de odinioară însemnau în cea mai bună limbă românească legăturile de tot felul ale unei societăţi admirabile în armonia ei fără pretenţii. Cărţi de folos au ieşit din această trudă binecuvântată şi astfel niciodată amintirea acestui smerit cultivator al istoriei neamului său nu va dispărea, ci fiecare cercetător îşi va întoarce gândul şi spre harnicul părinţel, care iscodea izvoarele şi căuta în ele taina vieţii româneşti care a fost”. Şi mai spunea marele istoric Nicolae Iorga: „Ultimul dintre episcopii care merg pe urmele lui Melchisedec (fost rector al seminarului şi
70

Locotenent de episcop al Huşilor, născut la 15 februarie 1823 la Garcina, judeţul Neamţ, fiu al preotului Petre Ştefănescu şi al soţiei sale Anastasia, fiică a preotului Ioan Focşa din Negreşti, unul din cei 15 copii ai cuplului, Mihail Ştefănescu umblător la seminarul de la Socola şi învăţător la Şerbeşti, revine la „Seminarul Veniamin” pe care îl absolvă în 1843, iar mai târziu ajunge… Melchisedec n.n.), episcopul Iacov are drept de stimă generală. Episcopul Iacov a tipărit 24 lucrări de cuprins istoric şi religios, printre care 5 mari volume: „Documente bârlădene” şi despre care profesorul mai adaugă: „Academia Română a decernat Episcopului Iacov două premii: unul pentru istoria comunei Bogdana şi al doilea pentru primele două volume de „Documente bârlădene” iar, ca o cunună a trudei sale pe acest tărâm, a fost proclamat în ziua de 7 iunie 1919 membru de onoare al Academiei Române”. În 1906 i s-a conferit Medalia de aur şi placheta de colaborator la expoziţia jubiliară organizată şi a fost numit membru corespondent al Comisiei monumentelor istorice din judeţul Tutova. În timpul din urmă, se frământa cu mintea să alcătuiască „o monografie a oraşului Bârlad” şi să „ridice în mijlocul Bârladului o măreaţă Catedrală, vrednică de însemnătatea acestui oraş, de veche cultură, a Moldovei”. * Organul oficial al Episcopiei Huşilor însera în numărul său din martieaprilie 1932 şi vestea morţii fratelui vlădicii Iacov al Huşilor: a preotului Constantin Antonovici, născut la 7 septembrie 1840, tot în sat la Similişoara, unde tatăl său era cântăreţ şi unde, la 6 august 1931, se întâlnise pentru ultima oară în această lume, la hramul bisericii locale, cu fratele său, răposatul acum, episcop Iacov, care, atunci, a oficiat slujba, iar „după masă au cântat amândoi cu glas dulce, un cântec din copilărie, ce plăcea tatălui lor: „Cuvânt bun”. Fusese ultimul cântec şi ultima lor întâlnire. Retrăgându-se la pensie la 1 octombrie 1931, după 57 de ani de păstorie, Constantin Antonovici fusese chemat la Domnul în ziua de 9 februarie 1932, la vârsta de 82 de ani. * Buletinul publica şi alte evenimente întâmplate în localităţile în care se tipărea şi se difuza. Despre „Centenarul Tribunalului Fălciu”, de exemplu,, când magistraţii şi avocaţii din Huşi au sărbătorit în ziua de 14 martie 1932 o sută de ani de la înfiinţarea Tribunalului Fălciu, când au făcut un parastas pentru înaintaşii lor decedaţi şi apoi un Tedeum de mulţumire lui Dumnezeu, în Catedrala episcopală a Huşilor”. Seara, în sala prefecturii judeţului, Mircea Stat, preşedintele Tribunalului, a vorbit despre actul înfiinţării instituţiei la 27 martie 1832, cu reşedinţa la Târgul Fălciu, unde era reşedinţa judeţului pe atunci şi de unde s-a mutat la Huşi la 1834. „I se zicea judecătorie, dar se înţelegea Tribunal”, spunea vorbitorul.
71

În iunie 1932, în Buletin, cu ocazia redeschiderii mânăstirii Dobrovăţ (Vaslui) se realiza un scurt istoric al acesteia. După secularizare, în Eparhia Huşului n-a rămas nici o mănăstire de călugări, ci doar un schit cu 2-3 călugări lângă satul Rafaila. Din 1912, îndeosebi, episcopul Nicodem depune străduinţe pentru reînfiinţarea vechii mânăstiri Dobrovăţ, pentru „că era nevoie de ieromonahi care să ţină locul vremelniceşte, în parohiile vacante”. Biserica mare de la Dobrovăţ este ridicată din temelie de Ştefan cel Mare, dar pictura este făcută în timpul lui Petru Rareş (1527-1539). În timpul lui Vasile Lupu (16341653) a fost închinată mânăstirii Zograful din sfântul munte al Athosului. Mânăstirea Dobrovăţ, din judeţul Vaslui, zidită de Ştefan cel Mare în anul 1504 Arhitectura şi pictura bisericii păstrate în forma iniţială au cunoscut o întreţinere deosebită, iar în primăvara anului 1932, terminându-se lucrările de spălare şi redare a vieţii tablourilor „aproape ca în epoca zugrăvirii ei”, biserica a fost dată spre redeschidere. Mânăstirea Dobrovăţ a avut în stăpânire o moşie întinsă, care, la 1864, a fost secularizată, lăsându-i-se doar vatra mânăstirii cu o rază de peste 40 ha. împrejur. De la 1884 moşia mânăstirii este hărăzită ca domeniu al Coroanei, căreia i se alătură şi moşia Cândeşti (Bucovina), până la înstrăinarea acesteia. După războiul din 1916-1918 domeniul Coroanei Dobrovăţ a fost expropriat şi împărţit la săteni, rămânând numai conacul şi pădurea. După secularizarea de la 1864, sărăcită şi jefuită, mânăstirea Dobrovăţ s-a desfiinţat. Clădirile ei au servit ca închisoare pentru făcătorii de rele, până în 1901. Iată ce scria ziarul „Românul” din 9/10 noiembrie 1883 (p. 2): „…în penitenciarul din Dobrovăţ se petrec lucruri revoltătoare. … hrana este foarte rea şi chiar insuficientă. Arestaţii sunt siliţi a munci la prăşit, la cositul fânului şi la munca câmpului fără plată şi fără o zi de repaus. Muncesc la facerea cărămizilor, trag la moară, în jug, ca animalele, nu li se dă hârtie şi nici cerneală şi trebuie să plătească 10 bani pe jumătate de coală de hârtie; scrisorile nu se trimit la familiile lor, nu li se dă opinci, nici îmbrăcăminte. S-au luat giurgiuvelele cu geamuri şi s-a pretins câte 3 lei de fiecare geam. Mâinile şi picioarele li se leagă în fiare,
72

aşa că abia pot mânca. S-a reclamat dlui procuror şi dlui prefect însă nici o îmbunătăţire nu s-a adus soartei acestor nenorociţi”… După mutarea închisorii de acolo, într-o clădire a mânăstirii s-a aşezat primăria satului, în altele preotul satului Dobrovăţ-Ruşi. Biserica a slujit multă vreme de biserică parohială. Mai târziu, clădirea mare, cu 26 camere, a fost amenajată pentru adăpostirea unui „orfelinat al Casei corpului didactic”. În 1908 orfelinatul se mută, iar în încăperile rămase se aşează o şcoală elementară de agricultură, care a stat în această clădire până la începutul anului 1930, când a fost mutată de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor la Brăila, iar clădirile au rămas iar goale. Cât priveşte mânăstirea Dobrovăţ, în anul 1913 este reînfiinţată prin decretul regal nr. 3585 din 17 (30) mai, iar mai târziu, după alte stăruinţe ale episcopului Iacov, la 12 decembrie 1929, este recunoscută şi de către Sf. Sinod. Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, cu actul nr. 43.562 din 27 februarie 1930, îi cedează şi vatra mânăstirii în întindere de 44 ha, cu următoarele megieşii: la miază-noapte, izlazul comunei DobrovăţMoldoveni, la miază-zi satul Moldoveni-Ruşi, la răsărit izlazul comunal, cu râul Dobrovăţ şi ţarina satului Moldoveni, iar la apus, marginea pădurii Domeniile Coroanei Dobrovăţ, separat prin drumul satului Ruşi. Pe acest teren se afla plantat 1 ha de vie americană pe rod şi o livadă de pomi fructiferi, 32 ha teren de cultură, iar restul păşune, fânaţ, drumuri şi râpi. Erau prezentaţi, în succesiunea lor, stareţii mânăstirii. La 1 iunie 1913 a fost numit întâiul stareţ – ieromonahul Damian Lascăr, întărit cu decretul regal nr. 4331. „Este fostul preot de mir Dimitrie Lascar, licenţiat în teologie, fost protopop la Piteşti şi pe urmă ieşit la pensie, cu 118 lei bruto. Ca stareţ mai avea 100 lei lunar”. După numire aduce călugări de la schitul Rafaila pentru a popula mânăstirea, dar nici stareţul şi nici monahii nu au unde se aşeza pentru că mânăstirea era încă ocupată de şcoala de agricultură. Alte case, cu 10 camere, erau ocupate de preotul parohiei Ruşi, şi alte clădiri - de primărie. Instalarea stareţului se face în decembrie 1913 şi se convine ca monahii cu stareţul să ocupe apartamentul de jos al clădirii mari, iar şcoala pe cel de sus, dar directorul şcolii refuză a evacua clasele şi, de aceea, stareţul este nevoit a sta în casele sale de la Huşi. Mai pe urmă, s-a aşezat la Rafaila – unde a şi încetat din viaţă. O dată cu strămutarea şcolii de agricultură la Brăila, Episcopia Huşi invită stareţul de la Rafaila să ocupe clădirea de la Dobrovăţ. Se aşează acolo la începutul anului 1930. Samson Ciopotă, că el era stareţul, „ia în primire averea, recoltează via şi administrează pământul mânăstirii, cumpără stupi de albine şi orânduieşte de cele ale gospodăriei mânăstireşti;
73

iar pentru serviciul divin, orânduieşte un mic paraclis în una din încăperile mânăstirii, deoarece biserica mare era pusă în reparaţie de Comisiunea Monumentelor Istorice, iar cea mică servea de biserică parohială a satului Dobrovăţ-Ruşi, cum era şi în 1932”. Spre sfârşitul anului 1931, ieromonahul Samson Ciopotă se îmbolnăveşte, nu mai poate gospodări mânăstirea, P.S. Veniamin află, trimite la începutul anului 1932 pe ieromonahul Anania Reman, ca să slujească şi să vadă de avutul mânăstirii, devenind stareţ după moartea lui Samson Ciopotă. La 12 iunie 1932 are loc sfinţirea bisericii mari, cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”, la care vine însuşi P.S. Veniamin, însoţit de arhidiaconul episcopiei Calistrat Lăcătuşu şi de protoiereul judeţului Vaslui, Constantin Ulea. O dată cu sfinţirea bisericii, P.S Veniamin a hirotonisit diacon pe tânărul licenţiat în teologie Spiru Apostol, pentru parohia Arsura (Fălciu) şi a hirotonit sechelari pe tinerii preoţi Mihoci şi Isailă, unul din DobrovăţRuşi şi celălalt din Dobrovăţ-Moldoveni. Bunul dumnezeu ajutase „ca această frumoasă biserică, podoabă de arhitectură şi de pictură bizantină frescă, renovată acum de către Comisiunea Monumentelor Istorice, este iarăşi redeschisă şi dată creştinilor spre slujbă şi mângâiere sufletească”. * Greutăţile de tot felul n-au dispărut pentru ca să existe astăzi Mânăstirea Dobrovăţ. După 1941, sub guvernarea Antonescu, fără consultarea bisericii, s-a încercat din nou trecerea la stat a clădirilor şi monumentului. Deşi intrată în uitare, minunea medievală, biserica făcătoare de minuni, pădurile sfinte de la Dobrovăţ, catapeteasma făcătoare de minuni, se încăpăţânează a exista, iar ţăranii de la Dobrovăţ să se mândrească încă: „Biserica noastră-i de la Ştefan!” Restaurată în perioada 1974-1976, Mânăstirea de la Dobrovăţ are în jurul său localnici care şi astăzi se mândresc: „Noi suntem răzeşi, nu iobagi!” Cetatea ortodoxiei e perenă… * Un document din secolul XV-lea1 achiziţionat de la săteanul Vasile Luca din satul Călugăreni-Vaslui a fost descifrat şi tradus de către d-l C. Cihodaru, profesor de istorie la şcoala noastră. Este un uric de la Ştefan cel Mare din „Vleat 6994, Gen. 14”, adică din 14 Ianuarie 1486;- este scris pe pergament, având pecetea mare, atârnată printr'un şnur de mătase roşie. Actul                                                       
Acest uric n-a fost pomenit la locul cuvenit, fiind găsit în timp ce se tipărea deja această lucrare. (Din revista „Învăţătorimea Vasluiană”) 74
1

este deteriorat: are lipsuri şi pe alocurea este şters, descifrându-se cu greu. -Prin acest uric Ştefan Vodă întăreşte cumpărătura satului Bonteştii, aşezat între Bârlad şi Stemnic, făcută de Toader Marele şi fratele lui Costin, de la Toader Hrăniş şi nepoţii lui, Bilţu şi Nicoară Şeremet, pentru 200 zloţi tătărăşti. Divanul care a întărit cumpărătura era format din: Alexandru şi Bogdan cei doi fii ai lui Ştefan cel Mare, apoi: Duma, Gangur, Dragoş, boieri fără slujbe. Dabog şi Şlefui, pârcălabi de Hotin.
(Din Anuarul Şcolii Normale de băieţi „Ştefan cel Mare Vaslui, întocmit de profesorul Constantin Capră).

*

Bomba
Bomba se numea gazeta care pornise lupta împotriva unor magistraţi locali, autorii ei luându-şi răspunderea luptei în faţa Parchetului din Fălciu, scria Isidor Melichsohn, avocat de Huşi, la 3 aprilie 1928, în „Munca”, organ al Partidului Ţărănesc din Huşi. „…autorii gazetei „Bomba” s-au prezentat parchetului din Fălciu şi departe de a se ascunde sub numele unui girant responsabil şi-au luat răspunderea celor scrise”… Deşi confraţii de la gazeta locală „Bomba” se folosesc de un mijloc deosebit pentru înlăturarea magistraţilor incorecţi din judeţul Fălciu, drumul lor ducând la scopul dorit şi de noi, nu putem decât admira curajul lor civic şi saluta cu bucurie apariţia acestei gazete, scria „Munca” la 15 aprilie 1928. În articolul „Biruinţa Dreptăţii”, „Munca” scria la 25 octombrie 1928: „Gazetele noastre „Munca” şi „Bomba” au fost purtătoarele cuvântului oamenilor dornici de îndreptarea stării de lucruri de la Tribunal”. Şi detalia rezultatele luptei: „- ocupându-se de „curăţenia magistraturii, de oamenii care nu făceau cinste acestui aşezământ sfânt al Ţării noastre, „rând pe rând au fost daţi afară din Tribunalul Fălciu magistraţii ticăloşi: Gâdeiu care, ca procuror a înţeles să-şi exercite meseria prin crâşme şi să facă din slujba sa un mijloc de ameninţare şi de stoarcere a banilor justiţiabililor; - Bugeag, fostul judecător de şedinţă, care după ce a ucis un om nevinovat, a bătut şi schingiuit mai mulţi cetăţeni, şi cu mâinile pătate de sânge s-a atins de altarul Dreptăţii, vânzând dreptatea cu bani; - Costin, preşedintele Tribunalului Fălciu, care a furat el singur şi a îngăduit ca sub supravegherea lui, alţii să fure urnele de zece ani încoace; Costin, care a fost dovedit că în calitate de preşedinte de tribunal, a primit bani pentru a da dreptate; Costin care a încasat diurne pe nedrept şi şi-a împroprietărit ibovnicele, răpind pământul invalizilor şi al văduvelor; Costin care a terorizat şi s-a slujit ca de nişte unelte oarbe de subalternii săi,
75

a fost doborât.” Luând cunoştinţă de cererea unora ca „Parchetul general din Iaşi să le permită să dea în judecată pe directorul gazetei „Bomba”, pentru că prin această gazetă s-ar fi calomniat magistratura de la Tribunalul Fălciu, „Munca” clarifica (25 octombrie1928): „Gazeta „Bomba” ca şi gazeta „Munca” din Huşi, ca şi „Curentul” din Bucureşti, nu au atacat magistraţii din Huşi, ci pe anumiţi indivizi nedemni care se strecuraseră în corpul magistraţilor şi care vindeau dreptatea pentru bani şi băutură îmbătătoare”. „…Condamnaţii vor să dea în judecată pe directorul gazetei „Bomba”. Am spus-o şi o spunem făţiş: gazeta „Bomba” nu e condusă de un director, ci de un comitet în care intră tot ce are Huşul şi judeţul Fălciu mai cinstit. Întreg comitetul îşi însuşeşte cele scrise în „Bomba” şi vrea să fie dat în judecată. Dar care e sala în care vor încăpea atâţia calomniatori pentru a fi judecaţi?” Comisia de judecată de pe lângă Curtea de casaţie, la 1 octombrie 1928, l-a condamnat la 6 luni cu suspendare pe Costin. „Milogul care şi-a început cariera cu postul de subcomisar la Iaşi şi a rămas pe toată viaţa cu apucături de subcomisar de ultimă speţă; ursul care s-a lăfăit alene pe scaunul de judecată la Vutcani, priponind pe toţi care veneau să le facă dreptate”, a fost înlăturat, - se consemna în ziarul „Munca”. „Venind la conducerea Ţării, Partidul nostru şi-a ţinut cuvântul şi astăzi poate înscrie cu mândrie în cartea faptelor sale înfăptuirea acestui punct din program… …Noi, partizanii domnului dr. Lupu, din judeţul Fălciu, avem mulţumirea că într-o vreme când toţi pierduseră nădejdea unei îndreptări la Tribunalul nostru, am izbutit să purificăm magistratura de elementele care o necinsteau”. Cum s-a întâmplat mereu în politică, „Munca” din 12 decembrie 1928, nota în pagina a doua următorul titlu: „Partidul Naţional Tachist a angajat pe fostul magistrat Bugeag să-i facă propagandă.” Propagandistul în cauză nu era altul decât cel care „a omorât un om, a furat urnele la alegeri, a fost judecat şi scos afară din magistratură”… La curăţenia săvârşită în justiţia de la Fălciu îşi adusese partea de contribuţie şi vremelnica gazetă „Bomba”! *

Cărticica de rugăciuni
Cărticica de rugăciuni se intitulează lucrarea alcătuită de P.S. Nifon Criveanu, Episcopul Huşilor şi poartă numărul 1 în cadrul suitei de lucrări religioase realizate la „Editura de publicaţii pentru popor”, înfiinţată la Huşi de Sfânta Episcopie şi păstorul ei vrednic.
76

Tipărită în excelente condiţii la Tipografia Cărţilor Bisericeşti în 160 de pagini, două ediţii într-o jumătate de an, a totalizat 20.000 de exemplare, cartea a avut mare căutare. Au urmat alte cărţi: nr. 2 „Viaţa cuviosului Nifon” de pr. Anton I. Popescu; nr. 3 „Minunea Apei” de diacon C. Brânzeiu; nr. 4 „Duminica Creştinilor” de pr. Toma Drăgulescu: nr. 5 „Cum să cinstim morţii” de pr. Chirvasie. *

Colinda
Colinda, revistă literară culturală. Cavadineşti, Covurlui (1 ianuarie 1928 – ianuarie 1929). Colaboratori: Const. Crişan, G. Tutoveanu, V. Hondrilă. Format 17 x 24 cm. Cavadineşti sat în ocolul Horincei în 1772, în ocolul Prutului la 1833, în ocolul Horincei în 1834, sat în comuna Cavadineşti, judeţul Covurlui în 1864, comuna Cavadineşti, judeţul Galaţi din 1968. *

Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea numire
Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea numire scrisă de Episcopul Dunării de Jos, Melchisedek, Bucureşti, Tipografia C.A. Rosetti, strada Colţea nr. 42, 1869, este cartea în care fostul episcop – locotenent de Huşi – Melchisedek Ştefănescu Tripoleos (numit în această calitate de Cuza la 17 februarie 1861, devenit şi ministru al Cultelor) face istoricul eparhiei, scriind în ea „tot ceea ce a putut culege la vremea aceea”. Până astăzi a rămas însă nedezlegată data precisă a înfiinţării Episcopiei la Huşi. Deşi, din dorinţa de a stabili adevărul, P.S. Nifon a instituit şi un premiu de 20.000 lei care urma a se acorda, prin Academia Română, cercetătorului care se va apropia mai mult de data exactă. * „Ca locotenent de Episcop al Huşilor, de la începutul anului 1861 până la finele anului 1864, am avut ocazia să citesc şi să studiez documentele de o deosebită natură, ce posedă această Episcopie de la înfiinţarea ei şi până în timpul nostru. Am găsit în ele un mare tezaur de ştiinţă istorică, arheologică, filologică etc. bine conservată într-o
77

perioadă de timp aproape de 300 de ani” – scrie Melchisedec, Episcopul Dunării de Jos în „Chronica Huşilor şi a Episcopiei” publicată la Bucureşti în 1869 la Tipografia C.A. Rosetti, str. Colţea nr. 42. Subscriind că a compus „Chronica Huşilor” după documentele aflătoare la Episcopia de Huşi şi după altele publicate de diferiţi bărbaţi, iubitori de istoria ţării lor, în timpurile moderne, autorul subliniază: „…huşenii vor găsi istoria oraşului şi a strămoşilor lor; Moldova – o parte din istoria ei; Biserica română – o parte din existenţa sa în veacurile trecute, şi material pentru viitoarea compunere a istoriei sale speciale; naţiunea română în genere – un preţios material la măreţul edificiu al istoriei sale, ai cărei arhitecţi şi maiştri se pregătesc pe băncile şcolilor noastre naţionale”. Despre rolul bisericii în această privinţă se argumentează şi ne convinge: „Biserica română în adevăr merită dulcele epitet de Mamă a românilor. Ea ne-a nutrit spiritualmente, ne-a înzestrat cu o mare zestre naţională: în domeniile ce ni le-a conservat ca un depozit sacru; ne-a păstrat încă ca un odor preţioase izvoare istorice ale vieţii naţionale menite de a arăta odată lumii civilizate, de câte secole românii, în poziţia lor modestă, lucrează pentru civilizaţie şi pentru uşurarea suferinţelor omenirii, cu toate obstacolele ce totdeauna au opus progresului lor duşmanii cei aprigi şi neîmblânziţi”. Autorul îşi spune părerea despre denumirea şi originea oraşului Huşi – trăgându-se de la un anume Husu, proprietar al terenului şi care, la 13 martie 1489, este vândut unuia Lupe Armaşul de către „Stanciu, fiul lui Jurju al Husului”, acest Husu fiind considerat şi fondatorul Târgului Huşi. Moşia stăpânită de Husu, spun documentele, cuprindea „locul unde sunt Huşii dar, începând despre miază-zi de la Elan spre miază noapte se întindea pe şesul Prutului şi peste Prut la satul Buzeşti şi locul unde a fost târgul Sărata”. Devenit reşedinţă a lui Ştefan cel Mare, ca şi Vasluiul, Romanul şi Hârlăul, Huşul s-a marcat şi ca un însemnat punct strategic pentru apărarea ţării, din castelul domnesc construit de Ştefan cel Mare, pe locul unde este astăzi sediul Episcopiei, de la „Cerdacul lui Ştefan Vodă” de pe dealul Coţoiul, de unde „avea privire deschisă asupra Prutului şi peste Prut”, de la Castelul de la Răbâia, unde podul de peste Prut deschidea cale împotriva năvălitorilor. „Un târguşor mic” şi cu însemnătate decât pentru „scaunul unui episcop”, spunea Dimitrie Cantemir la 1711 despre Huşi, evidenţiindu-l doar pentru vinurile sale, puse în competiţie cu cele de la Cotnari. În acelaşi timp, târgul Fălciu, situat pe malul Prutului, era văzut de Cantemir ca un „târg frumosu”.
78

Administraţia târgului Huşi, cu consiliul municipal, cu uriadnicii şi dregătorii de tot felul, cu „dabilele şi angariele” pe care le suportau locuitorii, monedele puse în circulaţie şi rolul lor în faptele de comerţ, dar mai ales „Cronica Episcopiei de Huşi”, de la înfiinţare şi până la data scrierii lucrării, dau toată valoarea operei vlădicăi Ştefănescu Melchisedec. Punând alături anii de domnie a fiecărui domnitor cu cei ai episcopilor aflaţi în scaun la Episcopia din Huşi, autorul stăruie asupra faptelor lor, dezvăluind fiecăruia meritele. Însuşindu-şi aprecierile lui Cantemir, Melchisedec ajunge la concluzia, spusă fără nici o reţinere: „Limba slavonă introdusă la români i-a ţinut în barbarie”. În acelaşi timp, are cuvinte de preţuire pentru spătarul Petru Clănău care, în luna aprilie 1495, la Vaslui, traduce din latină şi realizează „Izvodul Spătariului Clănău”, o scurtă istorie despre formarea şi organizarea antică a ţărilor române după retragerea legiunilor romane peste Dunăre şi care este cel mai vechi document de literatură sau scriere în limba română. Letopiseţul sau Cronica ţării Moldovei scrisă de vornicul Ureche la 1580 – 85 de ani după cea a lui Clănău -, tot în limba română, dar mai ales realizarea de la 1643 a mitropolitului Varlaam care tipăreşte la Iaşi prima carte bisericească în limba română sunt monumentale pentru dezvoltarea limbii române. De reţinut că de la 1638, „toate ordinele sau cărţile domneşti, date de Vasile Vodă Voievod către autorităţile de la Fălciu şi Huşi, în favoarea Episcopiei, sunt date în limba română”… Iată pe scurt viaţa episcopală în Moldova şi la Huşi, din cele ce relatează autorul „Cronicii Huşilor”: Administraţia bisericească în timpul lui Alexandru cel Bun era împărţită în trei eparhii: a Mitropoliei de Suceava, care cuprindea „Partea de mijloc a ţării până la Nistru şi Dunăre”; „a Episcopiei Romanului – unde intrau o parte din ţinuturile ţării de sus şi de jos – acele de pe lângă munţi şi până la Dunăre”; şi „Eparhia Rădăuţilor de care aparţineau ţinuturile Ţării de sus despre Polonia”. Până la sfârşitul veacului al 16-lea, în toate documentele consultate, nicăieri nu se vorbeşte despre Episcopia Huşilor, spune Melchisedec. De la finele veacului al 16-lea însă, împreună cu Episcopia Romanului şi a Rădăuţiului apare şi a treia – Episcopia Huşilor. Cel dintâi Episcop de Huşi este pomenit Ioan, contemporan cu Ieremia Movilă, care a început domnia „în zecimea de pe urmă a veacului al 16-lea”. El emite uricul prin care dă „de la domnie moşii pentru întreţinerea Episcopiei” numită „nou zidită (creată)”. Motivul întemeierii ei nu a putut fi altul decât privigherea mai bună a administraţiei bisericeşti în partea de răsărit a Moldovei, faţă de mahomedanismul în creştete. Se ştie, ţinuturile cetăţilor Alba şi Chilia erau sub stăpânire turcească încă de la 1489 din timpul lui Ştefan, iar Aron Vodă, în
79

1592, pentru a căpăta a doua oară Domnia de la turci, le-a mai cedat Benderul împreună cu 12 sate din jur. Îndată după întronarea lui Aron, Mitropolitul George Movilă, în 1592, face propunerea de înfiinţare a Episcopiei Huşilor, care este încuviinţată, este hirotonisit Episcop, după care vine dotarea cu moşii a ei – întărită prin uric domnesc ulterior. Eparhia Huşilor la înfiinţare (mai înainte de domnia lui Ieremia Movilă) se compunea din: - ţinutul Fălciului din dreapta şi din stânga Prutului, cu reşedinţa la Fălciu; - ţinutul Lăpuşna, partea ce rămăsese după luarea Tighinei (Benderului) cu cele 12 sate sub stăpânire turcească, care îşi mutase reşedinţa, acum, de la Tighina la Lăpuşna; în ţinutul Lăpuşna era şi „târguşorul Chişinău”; - ţinutul Orheiului, cu reşedinţa la Orhei, nu prea întins; - ţinutul Soroca, cu reşedinţa la Soroca, situată pe malul Nistrului. În ce priveşte judeţul Fălciu, Miron Costin spune că se întindea „până la Dunăre încât cuprindea şi târguşoarele Reni şi Troianu” – locuri care, pe la 1769 formau ţinutul Hotarniceni sau Greceni, administrat de un căpitan, ceea ce a făcut ca la 1800 ţinutul să se cheme Căpitani. De ţinutul Fălciului mai aparţinea - Codrul numit Chigheciul sau Tigheciul, situat în stânga Prutului şi se întindea până la hotarul Bugeacului sau al Basarabiei, „adică până la şanţul lui Traian”. La 1812, ţinutul de peste Prut se modifică, Orheiul şi Lăpuşna se contopesc, codrul Tigheciului forma un ţinut aparte. La 1812 Rusia luând Moldovei toată partea de răsărit dintre Prut şi Nistru, împreună cu Bugeacul sau Basarabia, şi toate olaturile turceşti, Eparhia Huşilor e redusă până „la totală desfiinţare”, rămânându-i numai partea din ţinutul Fălciului, situat de-a dreapta Prutului. Aceasta a făcut să i se adauge ţinutul Vasluiului, apoi în 1852, ţinuturile Tutova şi Covurlui. Eparhia Huşilor a suferit de-a lungul timpului şi alte modificări: încă de la 1596 Ieremia Movilă, interesat de amiciţia tătarilor împotriva turcilor, care-i ameninţau tronul, cedase Hanului 7 sate moldoveneşti din Bugeac, iar la 1668, sub Alexandru Iliaşu, turcii luaseră târgul Reni cu locul din jur, şi-şi făcuseră, acolo, geamie. În perioada 1685-1693, pe timpul lui Constantin Cantemir, tătarii ocupaseră ţinuturile Orhei şi Lăpuşna – redobândite de Antioh Cantemir (16961700). La 1712, Lupul Vornicul dăduse şi el tătarilor o parte din Moldova dinspre răsărit, returnată sub Mihai Racoviţă. În 1732, Grigore Ghica a fost nevoit şi a mai dat tătarilor „din locul Moldovei o întindere cale de o oră”. O dată cu stăpânirea politică se înstrăina şi biserica, credincioşii trecând la Eparhia Proilaviei care, după câte se ştie, cuprindea toate teritoriile luate de turci de la români. Cetatea şi ţinutul Hotinului au făcut parte până la anul 1713 din Eparhia Rădăuţilor. Atunci, acestea fiind luate de turci – şi prefăcute în paşalâc, credincioşii s-au alăturat Mitropolitului Proilaviei, care administra toate
80

bisericile din cuprinsul cetăţilor ocupate de turci, pe Dunăre şi în Basarabia, Hotinul făcând o Eparhie aparte. Pe la 1770 Eparhia Hotinului era administrată de Mitropolitul Proilovu (al Brăilei) – Daniil. La 1771 Daniil murind, iar Principatele fiind ocupate de oştile ruseşti, Mitropolitul Gavril, în înţelegere cu generalul Rumianţov, desfiinţează Mitropolia Proilaviei şi încorporează Eparhia Hotinului la Eparhia Rădăuţilor – „vechea ei tulpină” – zice Melchisedec.

* După pacea între Rusia şi Turcia, în 1744, oştile ruseşti se retrag din Principate, toate cetăţile române sunt ocupate din nou de turci, deci şi Hotinul, care redevine Eparhie, ca înainte de război. Eparhia Hotinului avea propriul său episcop român – pe Amfilochie – şi nu s-a mai alipit la Eparhia Proilaviei. Amfilochie nu reşedea la Hotin – pentru că era sub stăpânirea turcilor -, ci în mânăstirea Zagavia, lângă Hârlău, unde era şi egumen. După luarea Basarabiei de către ruşi, în anul 1813, cu învoire de la Sinodul Rusiei, Mitropolitul Gavriil, care fusese Exarh pe amândouă ţările române în timpul ocupaţiei Principatelor de către ruşi, a format o nouă Eparhie românească, cu reşedinţa în Chişinău, cu rang de Arhiepiscopie numită „a Chişinăului şi a Hotinului.” Ea cuprindea, afară de eparhia mică a Hotinului, ţinuturile de la stânga Prutului – ce formase mai înainte Eparhia Huşilor („Lăpuşna, Codrul, Soroca, parte din ţinutul Iaşilor, toate olaturile sau ţinuturile cetăţilor de pe teritoriul Moldovei ocupate de turci – Benderul, Achermanul, Chilia, Ismailul, Renii dar şi oraşele şi satele române aflate între Nistru şi Bug). La reşedinţa sa de la Chişinău, mitropolitul Gavriil a mai înfiinţat un Consistoriu, a cărui preşedinte era Vicarul său Arhiereul „de Acherman şi Bender” – Dimitrie. A înfiinţat şi un seminar, o tipografie. A administrat această eparhie până în anul 1821 (30 martie). I-a urmat vicarul său – Dimitrie Sulima, sub el românismului i-a priit, dar şi-a sfârşit arhiepiscopatul în anul 1844. A urmat în scaun Irinarchu, de naţionalitate rus, care a administrat până la 1859. În timpul arhieriei sale, în anul 1856, prin Tratatul de la Paris – partea de miază-zi a Basarabiei s-a întors la Moldova: din ţinutul Chişinăului – 2 biserici, din al Cahulului – 29, Akermanului – 8, coloniile bulgare şi române cu 37 biserici, ţinutul Ismailului cu 18 biserici. În anul 1864, Arhiepiscopul Irinarchu fiind mutat în Eparhia Cameniţa-Padoliei, este strămutat la Arhiepiscopia Chişinău – Chotinu Antonie, rus de naţionalitate. Tot în 1864, ţinutul Cahul s-a alăturat Eparhiei Huşului, iar celelalte părţi, împreună cu ţinutul Covurlui şi Brăila formează Eparhia română Dunărea de Jos, cu reşedinţa la Ismail. *
81

Referindu-se la rangul Episcopului de Huşi în ordinea ierarhiei, autorul volumului „Chronica Huşilor şi a Episcopiei” conchide: Episcopul de Huşi ocupa locul de după Episcopul de Rădăuţi, fiindcă era cea din urmă Episcopie înfiinţată. Dar şi cea mai săracă. Locul cel dintâi după Mitropolit, la parade, îl ocupa Episcopul de Roman, apoi al Rădăuţilor şi în urmă cel al Huşilor. La sărbătorile cele mari – la Naşterea Domnului şi la Bobotează – când venea Domnul la biserică, Mitropolitul şi cu Episcopul de Roman stăteau în partea dreaptă, iar Episcopul de Rădăuţi şi de Huşi, la stânga Domnitorului. În caz de vacanţă episcopală, se păstra regula: Episcopul de Huşi trecea la Rădăuţi, cel al Rădăuţului la Roman, iar cel de Roman accedea la scaunul de Mitropolit. În felul acesta alegerea şi hirotonisirea de nou Episcop cădea pentru Episcopia de Huşi. Nu se respecta, însă, întotdeauna, regula stabilită. Au fost cazuri când Episcopul de Huşi a trecut imediat la Episcopia de Roman, ba încă şi direct Mitropolit. Că regulile stabilite la promovarea în ierarhia bisericească nu se respectau întocmai, dovadă stă şi ceremonia de investire a Înalt Prea Sfinţitului D.D. Conon Arămescu Donici, ales Arhiepiscop şi Mitropolit al Ungro-Vlahiei, Exarh al plaiurilor, Primat al României şi preşedintele Sf. Sinod al Sfintei biserici ortodoxe autocefale române precum şi a Prea Sfinţitului Arhiereu Nicodim Băcăoanul, ales Episcop al Episcopiei Huşilor, desfăşurată la 20 februarie şi redată în Monitorul Oficial din 21 februarie 1912 (interesantă şi prin fastul oferit, dar din care rezultă şi poziţia oficială a bisericii atunci): „…La ora 11½ cortegiul, format în curtea Sfintei Mitropolii, a pornit, pentru a merge la Palatul Regal, în rânduiala următoare: Prefectul poliţiei Capitalei; Protoereii Capitalei; Un ploton de cavalerie; Trăsura de gală a Curţei cu II. PP. SS. LL. Mitropolitul Primat nou ales şi Mitropolitul Moldovei şi Sucevei; Trăsura Curţei cu P. S. S. noul Episcop al Eparhiei Huşilor; Un ploton de cavalerie; La dreapta şi la stânga trăsurilor regale cu înalt Prea Sfinţiile Lor Mitropoliţii şi Prea Sfântul Episcop, mergeau călări câte un maior. La intrarea cortegiului în curtea Palatului Regal, compania de gardă a dat onorul, iar muzica a intonat „Pentru Rugăciune”. Pe peron, Înalt Prea Sfinţii Mitropoliţi şi P.S.S. Episcopul nou ales, au fost întâmpinaţi de d. adjutant de serviciu, iar în capul scării de onoare de către d-nii adjutanţi regali. Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Primat şi Prea Sfinţia Sa Episcopul Huşilor au fost conduşi într-un salon anume hotărât; iar I.P.S.S. Mitropolitul Moldovei şi Sucevei a fost condus în sala de ceremonii. În sala cea mare de ceremonii erau adunaţi în dreapta Tronului: D-nii miniştrii; Înaltul cler şi membrii aleşi ai Consistoriului superior
82

bisericesc; Înalta Curte de casaţie şi justiţie; Înalta Curte de conturi; Reprezentanţii Academiei române; Rectorul şi decanii universităţii; D-nii prim-preşedinte, preşedinţi şi procuror general al Curţii de apel; D. primar al Capitalei şi ajutoarele sale; Consiliul agricol superior; Consiliul administrativ permanent; D-nii prim-preşedinte şi prim-procuror ai tribunalului Ilfov; D. administrator al Casei bisericii. În stânga Tronului: D-nii senatori; D-nii deputaţi; D-nii generali şi dnii şefi de corpuri şi servicii din garnizoană. La ora 12, M.S. Regele intră în sala Tronului, însoţit de AA. LL. RR. Principele Moştenitor şi de Principele Carol, precedat de d-nii adjutanţi regali şi urmat de d. general-adjutant şef al casei militare regale şi de d. Maestru al Curţii Princiare. M.S. Regele suindu-Se pe tron, având în stânga pe A.S.R. Principele Ferdinand şi A.S.R. Principele Carol, corul Sfintei Mitropolii cântă: „Cuvine-se cu adevărat”. Apoi d. general-adjutant şef al casei militare regale şi 2 adjutanţiregali au condus în faţa Maiestăţii Sale pe Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Primat, îmbrăcat în mantia arhiepiscopală, precedat de protoereii Capitalei şi urmat de arhidiaconii Mitropoliei, cu cârja arhiepiscopală. După ce d. general adjutant-şef al casei militare regale anunţă pe I.P.S.S. Mitropolitul Primat nou ales, d. ministru al cultelor luând cârja arhiepiscopală din mâna Archidiaconului, o remite M.S. Regelui şi citi diploma de investire, recomandând pe noul ales. M. S. Regele dând cârja arhiepiscopală I.P.S.S. Mitropolitului Primat, îi zise: „Încredinţez Înalt Prea Sfinţiei - Tale toiagul arhipăstoresc, spre a Te investi ca Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi Primat al României”. I.P.S.S. Mitropolitul Primat mulţumi rostind următoarea cuvântare: „Sire, Cu adâncă emoţiune şi cu mare sfială, eu, până acum smerit Episcop al Huşilor, astăzi Mitropolit Primat, pentru a doua oară primesc toiagul pastoral din augusta mână a Maiestăţii Voastre. Păşind spre treptele scaunului celei mai înalte demnităţi a sfintei noastre Biserici Ortodoxe Române, chemat de glasul Naţiunii, glas inspirat de harul lui Dumnezeu şi întărit de înalta bunăvoinţă a Maiestăţii Voastre, îmi simt inima cutremurându-se de răspundere, dar şi însufleţindu-se de râvna pentru împlinirea acestei măreţe dar grele chemări. Şi dacă alţii m'au preţuit atât, încât au pus pe slabii mei umeri o sarcină aşa de mare, nădejdea mea nestrămutată este în Dumnezeu, care nu mă va lăsa şi căruia mă rog să mă ajute spre a fi vrednic de scaunul marilor şi pururea pomeniţilor arhipăstori ai Neamului. Căci, datorită acestor măreţe figuri ale trecutului nostru bisericesc, Sf. Mitropolie a Ungro-Vlahiei ocupă un loc de frunte între Bisericile Ortodoxe
83

ale Răsăritului. În această Sf. Mitropolie s'a închegat Marea Pravilă Târgovişteană – mănunchi de legi bisericeşti şi civile – din ale cărei file, galbene şi învechite răsare senin chipul Mitropolitului Theodosie, cel ce s'a învrednicit a le culege şi tipări în româneşte. Din amvonul acestui sfânt locaş a răsunat puternic glasul înfocat şi plin de credinţă al marelui Antim Ivireanul. mort pentru lege şi care prin cuvânt arunca sămânţa credinţii în suflete, iar cu fapta – întemeind cea dintâi şcoală bisericească – aprindea scânteia luminii pentru viitor. În tipografia acestei Sf. Mitropolii, Gligorie – Dascălul cel mare – împreună cu învăţatul Gherontie, a dat la iveală în graiul românesc un mare număr de cărţi bisericeşti, pe care le-a împărţit în dar celor drept credincioşi. Tot aici a strălucit Nifon, învrednicitul de Dumnezeu să prezideze Adunarea ce a consfinţit Unirea şi al cărui nume e legat pe veci de seminarul fondat din propria-i avere. Aici, în vechea catedrală a Sf. Mitropolii, s'a primit jurământul pe Constituţie şi Evanghelie al Maiestăţii Voastre de către fericitul întru pomenire Calinic Miclescu, stareţul meu în Iaşi şi fundatorul facultăţii noastre de teologie. Tot din acest sfânt locaş, blândul şi neobositul Iosif Gheorghian s'a sârguit până la adânci bătrâneţe, întru temeinică, plină de bunătate şi binefăcătoare păstorire a turmei credincioşilor şi întru îmbogăţirea literaturii noastre bisericeşti. Pururea Biserica a fost nu numai izvorul credinţei, ci şi ocrotitoarea culturii, graiului şi datinilor strămoşeşti. La adăpostul bisericii a crescut neamul românesc; din sânul monastirilor s'au ivit primele licăriri de cultură; în cărţile religioase ne-am regăsit limba străveche; apostolii credinţei au fost la noi pururea şi apostolii neamului. În trecut, ca şi în timpurile mai apropiate, viaţa noastră politică-naţională s-a desfăşurat în strânsă legătură cu viaţa bisericească. Tot ce turbură biserica, zguduie conştiinţa naţională; tot ce o înveseleşte, înviorează întreaga noastră fiinţă; destinele bisericii şi ale poporului român sunt nedespărţite. Credinţa care ne-a întărit şi mângâiat în vreme de restrişte, ne-a luminat şi încălzit în zilele de pace şi reculegere. Sire, Primind astăzi din mânile Maiestăţii Voastre Sf. Cârjă arhipăstorală-toiag simbolic, care trezeşte în suflet aşa mari simţiminte, atâta stă în puterile mele: ca plin de credinţă şi nădejde în Dumnezeu,să făgăduiesc solemn ca zilele pe cari mi le va mai dărui bunătatea Dumnezeiască să le închin numai intereselor mari ale Sf. Biserici Ortodoxe Române, biserică în care dragostea de ţară şi de neam îşi are loc alăturea de divinele precepte de pace, de iertare, iubire frăţească şi creştinească îngăduire”... După aceea, Prea Sfinţia Sa Episcopul Huşilor, îmbrăcat cu mantia episcopală, fu condus cu aceeaşi solemnitate în faţa M.S. Regelui.
84

I.P.S.S. Mitropolitul Moldovei şi Sucevei luă cârja din mâna Archidiaconului şi o remite M. S. Regelui, iar d. ministru al cultelor citi diploma de investire. M.S. Regele dând cârja Prea Sfinţiei Sale Episcopul Huşilor, îi zise: „Îţi încredinţez cârja episcopală, pentru a păstori turma Eparhiei Huşilor”. Prea Sfinţia Sa Episcopul Huşilor mulţumi, rostind următoarea cuvântare: „Sire, Scaunul episcopal al Eparhiei Huşilor, devenind vacant prin trecerea I. P-Sf-Conon, la vrednicia de Arhiepiscop şi Mitropolit al Ungro-Vlahiei şi Primat al ţării, Marele Colegiu electoral, prin votul său de la 18 Februarie curent, a ales pe smerenia mea pentru acel scaun episcopal. În urma acestui vot, cu sfială m'am apropiat la Tronul Maiestăţii Voastre şi Maiestatea Voastră, – potrivit datinelor străbune, – a binevoit a-mi încredinţa toiagul pastoral al eparhiei Huşilor, simbol al autorităţii duhovniceşti. Simbolul acesta este cum nu se poate mai potrivit pentru actul ce se îndeplineşte astăzi cu mine, pentru că el nu numai închipuieşte autoritatea pastorală cu care Dumnezeu şi Naţiunea mă investesc astăzi prin Augusta mână a Maiestăţii Voastre, ci îmi arată şi greutatea vredniciei episcopale, datoriile felurite unite cu ea, şi întreaga linie de purtare ce trebuie să urmez în chemarea mea de păstor sufletesc… …Mulţumesc cu supunere Maiestăţii Voastre pentru încrederea ce miaţi arătat, binevoind a confirma alegerea mea şi a mă întări în vrednicia de episcop şi în semn de recunoştinţă voi ruga pururea pe Dumnezeu pentru sănătatea şi îndelungata înzilire a Maiestăţii Voastre. Să trăiască Maiestatea Voastră Regală. Să trăiască M.S. Regina şi întreaga Voastră Augustă Familie. Să trăiască România”. M. S. Regele adresându-Se apoi pe rând I.P.S.S. Mitropolitului Primat şi P.S.S. Episcopul Huşilor, a rostit următoarele cuvântări: „Înalt Prea Sfinţite Părinte, Glasul Marei Adunări ridicând pe Înalt Prea Sfinţia Ta pe scaunul metropolitan al Ungro-Vlahiei, cu deosebită mulţumire Ţi-am încredinţat Toiagul arhipăstoresc ca semn vădit al stăpânirii duhovniceşti. Sigur fiind că înalt Prea Sfinţia Ta deapururea vei fi însufleţit de sfânta datorie şi de însemnata chemare ca Primat al României şi Preşedinte al Sinodului, simt o adevărată bucurie că, după un lung şir de ani ca profesor, ca Arhiereu şi ca Episcop de Huşi, ai ajuns la cea mai înaltă treaptă a Bisericei autocefale române. Cinstea este mare, dar şi mai mare răspunderea. Cunosc înaltele Tale însuşiri şi bunătatea sufletului, Înalt Prea Sfinţiei Tale şi ştiu că, pătruns de această răspundere, vei păşi pe Scaunul metropolitan cu aceeaşi râvnă ca şi până acum, spre a răspândi simţământul de evlavie şi de iubire de patrie, sădind în sufletul norodului credinţa şi frica de Dumnezeu”… „Prea Sfinţite Episcop al Huşilor, Cu vie mulţumire am încredinţat Prea Sfinţiei Tale, cârja pastorală, întărindu-Te în Scaunul episcopal al Huşilor.
85

Munca desfăşurată ca vicar al Sfintei Mitropolii din Iaşi, sub înţeleapta conducere a Înalt Preasfinţitului Mitropolit al Moldovei, precum şi cuvântările şi publicaţiile pentru buna sporire a simţământului religios, Te-au ridicat la această înaltă demnitate şi nu mă îndoiesc că vei fi vrednic de încrederea ce Ţara şi-a pus în Prea Sfinţia ta. Vei cârmui o Eparhie care are un însemnat trecut istoric, dând bisericii mulţi mitropoliţi, ale căror nume au rămas neuitate în istoria naţională. Aici a păstorit Mitrofan, acel harnic ucenic şi ajutor al marelui Dosofteiu al Moldovei, pentru tipărirea cărţilor bisericeşti, care, ajungând episcop de Buzău, a muncit cu atâta râvnă la înlocuirea cărţilor de slujbă slavone prin cărţi în limba română. Prea Sfinţia Ta ai marea cinste de a fi urmaşul Primatului României, care lasă amintiri neuitate în Eparhia Huşilor, mulţumită silinţelor sale neobosite pentru bunăstare şi înzestrarea sfintelor locaşuri bisericeşti. Am deplina încredere că Prea Sfinţia ta vei păstori cu blândeţe şi toată osârdia, îndreptând şi povăţuind pe toţi credincioşii, pentru pacea, sufleteasca lor mântuire şi pentru împlinirea datoriilor către Biserică şi Ţară. Nădăjduiesc că cuvintele bine simţite ce Mi-ai adresat, şi pentru care mulţumesc călduros, se vor împlini cu ajutorul lui Dumnezeu. Îşi urez ani mulţi şi fericiţi pe Scaunul Episcopal al Huşilor”. După aceea, corul Sfintei Mitropolii cântă Imnul naţional şi Suveranul coborându-Se de pe Tron, felicită călduros pe I.P.S.S. Mitropolitul Primat şi pe P.S.S. Episcopul Huşilor; apoi binevoi a convorbi cu persoanele din sală şi la ora 12 ¾ S-a retras în apartamentele Sale. După retragerea M.S. Regelui, II. PP. SS. LL. Mitropolitul Primat şi Mitropolitul Moldovei şi Sucevei şi P.S.S. Episcopul nou investit, au fost conduşi cu acelaşi ceremonial. Atât la venire, cât şi la întoarcere, toate clopotele bisericilor din capitală au sunat.
(Reportaj reprodus din Monitorul Oficial, 21 februarie 1912)

* Purtând pe pagina de gardă fotografia lui Inocenţiu Episcopul de Huşi, „Chronica” este încheiată de prefaţator cu redarea cuvintelor „pre venerabilului Episcop de Huşi Mitrofanu”: „Unde veţi afla niscaiva lunecături în lucrul acesta, să nu blestemaţi, ci ca oameni şi cu bună inimă îndreptaţi şi nu puneţi în ponos, ci iertaţi, că şi noi suntem oameni, asemenea pătimaşi, ţinuţi de slaba fire, care nu lasă nici pe un om a rămâne fără greşeală”. * Cine va citi textele publicate în revistele editate la Huşi de diferiţi clerici şi ierarhi se vor convinge pe deplin că şi ei sunt oameni, cu patimile şi greşelile lor. Cât priveşte „Chronica Huşilor” a lui Melchisedek – cu cele 463 pagini ale sale, la care se adaugă „Appendicele” de alte 175 pagini,
86

orice huşean sau iubitor de istoria acestor locuri trebuie să le citească. E un tezaur, într-adevăr! MELCHISEDEC, episcop (15 II, 1823, Gârcina, judeţul Neamţ – 16 V.1892, Roman), cărturar şi istoric. Pe numele mirean Mihail Ştefănescu, M. era fiul preotului Petru Ştefănescu din Gârcina. Studiile elementare şi le-a făcut la Piatra Neamţ, iar cele teologice la Iaşi, la Seminarul de la Socola (1834- 1843), unde se şi călugăreşte sub numele Melchisedec, apoi la Academia Teologică din Kiev (1848-1851) obţinând titlul de „magistru în teologie şi litere”, M. e numit profesor la Seminarul de la Socola. Între 1856-1864 este director al noului seminar Episcopul Melchisedec din Huşi şi locţiitor al episcopului de aici. Din (15.II.1823 – 16.V.1892) 1865, el deţine pe rând, funcţia de episcop al Dunării de Jos, apoi al Romanului. Deosebit de cult, patriot înflăcărat, M. era şi o personalitate politică a vremii sale, fiind unul din fruntaşii luptei pentru Unire şi pentru consolidarea acesteia. Paralel cu activitatea teologică şi politică, el a avut statornice preocupări istorice, care au determinat alegerea sa, din 1870, ca membru activ al Societăţii Academice Române. Melchisedec are câteva contribuţii şi în domeniul istoriei literare. Viaţa şi scrierile lui Grigorie Ţamblac (1884) este un studiu foarte documentat şi amănunţit, construit cu rigoarea omului de ştiinţă şi scris cu o frază sigură, însufleţită uneori de patosul argumentaţiei sau de căldura caracterizării. În acelaşi volum este publicată şi traducerea pe care o face M. din opera lui Gr. Ţamblac: Martiriul sfântului, slăvitului martir Ioan cel Nou, carele s-a martirizat în Cetatea Albă. O succintă biografie a lui Antim Ivireanul este publicată ca prefaţă la ediţia din 1886 a predicilor mitropolitului. Un catalog de cărţile sârbeşti şi ruseşti manuscrise vechi ce se află la biblioteca sântei Mânăstiri a Neamţului (1884) interesează, de asemenea, istoria culturii române vechi. Principalele sale scrieri istorice – Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemene numire (1869) şi Chronica Romanului şi a Episcopiei de Roman (1874-1875) sunt temeinice lucrări de specialitate care au adus autorului prestigiu. * În şedinţa de la 29 mai 1869, cu ocazia dezbaterii în Senat a noii legi a organizării bisericii ortodoxe care, potrivit Constituţiei, cerea ca mitropoliţii şi episcopii, numiţi de fostul domn, să fie aleşi conform unei legi speciale, pentru a se răspunde dezideratelor „că la o nouă ordine a lucrurilor, trebuie şi noi organe”, că „la legi noi trebuie şi garanţii noi”, unul
87

din senatori, N. Ionescu, venea cu un exemplu pilduitor a ceea ce însemna opunerea la ceea ce voiau unii ca să ia locurile altora – ocupate şi canonic şi legalmente. Opunându-se unor astfel de pasiuni – de dare afară din scaune pe cei aşezaţi într-însele, senatorul argumenta: «– Vin cu mărturisirea însăşi a unuia din onorabilii prelaţi… a unui vechi amic…, prea sfinţia sa episcopul Dunării de Jos. Sfinţia sa când a fost numit de Domnitorul Cuza… la 11 mai 1865 la episcopatul Dunării de Jos, şi-a simţit conştiinţa tulburată şi a adresat o scrisoare ministrului cultelor de atunci… Iată scrisoarea invocată de senator, care, întrucâtva, îmbogăţeşte datele biografice ale lui Melchisedec: „Domnule ministru, Primind adresa dumneavoastră nr. 16.681 prin care mă încunoştiinţaţi că M.S. Prea Înălţatul nostru Domn, a binevoit a mă denumi Episcop la eparhia Dunării de Jos, am onoarea a vă aduce la cunoştinţă, cu toată umilinţa creştinească, că voi păstra în toată viaţa mea recunoştinţa cea mai profundă pentru bunele dispoziţiuni personale către mine ale prea Înălţatului nostru Domn stăpânitor, care totdeauna m-a favorizat şi acum voieşte a mă înălţa la unul din scaunele cele dintâi ale ierarhiei noastre bisericeşti, cât şi ale Dumneavoastră, carele, în recomandarea voastră m-aţi pus şi pe mine între persoanele recomandabile ale clerului român. Depunându-vă dară această respectuoasă recunoştinţă, ca cetăţean român, vă rog să-mi permiteţi a mă adresa dumneavoastră, domnule ministru al cultului românesc, şi a vă vorbi, ca arhiereu român ortodox, ca toţi arhiereii români ortodocşi din toate veacurile precedente, ale României ortodoxe. Eu, care am crescut în biserică, şi am studiat teologia în toate ramurile ei, cu istoria ei, cu dogmele ei, cu morala ei, cu canoanele ei; eu care am fost profesor şi apoi rector la două din seminarele ţării, în curgere de 14 ani; eu care am studiat istoria bisericii patriei noastre, mai bine poate decât mulţi alţii, şi am publicat mai multe cărţi teologice, spre a lumina şi moraliza în duhul bisericii lui Christos pe actualii şi viitorii păstori ai bisericii române; Pot oare cu fapta să mă arăt acum atât de ignorant, de cele bisericeşti? Pot oare să fiu mai puţin creştin şi mai puţin gelos pentru biserică, decât prea stimabilii creştini mireni, care, nefiind iniţiaţi în amănuntele teologiei, cu atâta demnitate şi evlavie, au apărat în Adunare şi în Senatul ţării dogma ortodoxă despre ierarhia bisericească ce a stabilit-o odată pentru totdeauna prin sfintele canoane ale bisericii noastre, dacă aceste prea evlavioase persoane, care afară din credinţa în Christos ce au exprimat în pruncia lor, de naşii lor de sfântul botez, n-au luat asupră-şi alte noi angajamente în favoarea bisericii, au avut atâta evlavie către aşezămintele cele sfinte încât nu s-au sfiit a le apăra bărbăteşte, puind în favoarea lor erudiţia şi abnegaţia? Ce trebuie să fac eu, carele de mai multe ori decât ei, şi nu în pruncie, ci în plină conştiinţă de fapt, m-am angajat cu solemnitate înaintea bisericii de a-i servi cu credinţă şi la tunderea în monachism, şi la hirotoniile în treptele de diacon şi prezviter, şi mai
88

cu osebire la hirotonia în arhiereu, când înaintea unui foarte numeros public de cler şi creştini mireni, adunat în Sfânta Mitropolie din Iaşi, am pronunţat cu jurământ că voi păstra şi apăra cu sanctitate până la moarte aşezămintele sfintelor sinoade şi tradiţia bisericii noastre? M-am întrebat pe sine, ce vor zice de mine şi credincioşii şi necredincioşii, văzându-mă ridicat la treapta de episcop alături de sfintele aşezăminte ale creştinătăţii?... Conştiinţa mi-a spus că credincioşii se vor feri de mine şi mă vor despreţui ca pe un sperjur; iar credincioşii se vor bucura, socotindu-mă şi pe mine ca pe unul din ei, ca pe o persoană ce nu crede în nimic sfânt, cu alte cuvinte, un ipocrit. Mărturisesc însă că mă înfior de a fi sperjur şi de a trece în rândul necredincioşilor şi a ipocriţilor. Conştiinţa mi-a mai spus şi altă împrejurare foarte gravă. În secolul nostru, când materialismul şi-a întins aşa departe domnia sa peste spirite, când fariseii şi saducheii moderni, rezultatul bolii spirituale a veacului nostru, dau război de moarte celui răstignit pentru mântuirea lumii, şi cu scrierile lor, care de care mai infame, se silesc să surpe biserica creştină, în care s-a păstrat sfânta Cruce, arma cea de mântuire a lumii, cuteza-voi oare şi eu, un smerit servitor al bisericii, pe care ea m-a crescut, ea m-a luminat, ea m-a înălţat până astăzi; cuteza-voi, zic, spre răsplătire, să vin a rupe legămintele cele sfinte şi seculare care au ţinut până acum în patria noastră biserica lui Christos? Acest azil al mântuirii noastre şi sufleteşte, şi politic, şi naţional, şi să mă ridic peste ruinele ei, dând, totdeodată, ocaziunea de un nou triumf necredinţei în divinitatea celui răstignit pentru noi? Domnule ministru, de când am primit menţionata adresă a dumneavoastră, în loc să mă bucur pentru un act aşa de mare în viaţa mea; pentru o favoare aşa de înaltă pentru mine, fiul unui biet preot de ţară, eu nu am repaus zi şi noapte, plâng nemângâiat şi mă chinuiesc în sine-mi, neputând afla razemul moral pentru conştiinţa mea, datoriile către Tron şi patrie, pe care le iubesc din suflet ca pe odorul cel mai scump; datoria către părinţii mei cei obosiţi de bătrâneţe, care afară de mine nu au alt razim; datoria către amici, care au dreptul a se bucura de bucuria mea, totul a devenit o coluziune cu datoria către conştiinţă şi chemarea mea de servitor al biserici lui Christos celui răstignit pentru noi. În această strâmtoare sufletească, m-am aruncat în braţele providenţei dumnezeieşti, aşteptând consolarea ei. În asemenea justiţie m-a găsit sfânta şi marea sărbătoare creştinească a pogorârii Sfântului Duh peste sfinţii apostoli, zi de mare însemnătate în viaţa duhovnicească a creştinismului, căci ea a dat lumii pe propovăduitorii cei mari ai adevărului care au fundat biserica ca un depozit al adevărului. Ascultând în biserică sfânta slujbă a acestei zile mari, mi s-a reprezentat înainte toată istoria bisericii creştine, cum nişte preoţi pescari, luminaţi de duhul lui Dumnezeu, au lăsat totul şi au dat totul şi chiar pe ei înşişi lui Christos, şi pentru sfânta lui biserică; cum au întemeiat-o şi cum au organizat-o după învăţătura dată lor de cerescul lor învăţător; cum au orânduit
89

episcopi, presviteri şi diaconi, împuternicindu-i şi învăţându-i cum să-şi aleagă lor urmaşi care să continue lucrul cel mare al regenerării neamului omenesc pentru toate secolele şi generaţiile viitoare, şi cum aceşti urmaşi apostolici prin învăţăturile lor, prin faptele lor, prin aşezămintele lor, au apărat şi îngrădit biserica spre a susţine nebântuită viaţa ei cea duhovnicească, şi cum, prin acele aşezăminte, această biserică s-a păstrat până în timpurile noastre şi trebuie a se păstra neatinsă, fiind datori păstoririi ei, a o apăra ca şi predecesorii lor, ca unii ce au a răspunde pentru ea înaintea lui Dumnezeu. Mi s-a reprezentat cum aceşti sfinţi apostoli ai lumii au semănat sămânţa cea sfântă a creştinătăţii şi în patria noastră, cum urmaşii lor au fecundat-o cu ostenelile şi sângele lor până ce din ea s-a fundat biserica noastră ortodoxă, iar împrejurul ei ţara şi naţia română; cum Domnii, boierii şi păstorii ţării noastre, au apărat, îngrădit şi asigurat biserica ca pe sufletul, viaţa patriei lor, în toate secolele, prin toate pericolele religioase şi politice, prin care s-a strecurat patria şi naţia noastră; şi m-am întrebat: oare să fim noi românii cei luminaţi de astăzi mai puţin cunoscători decât strămoşii noştri de însemnătatea ortodoxiei bisericii noastre, pentru toată creştinătatea în genere şi pentru patria noastră în special? Oare episcopii noştri actuali să poată mai bine păstra ortodoxia pe altă cale decât a canoanelor şi aşezămintelor bisericeşti, prin care au păstrat-o vechii noştri ierarhi şi ne-au tratat-o în întregimea sa, ca cea mai scumpă clironomie? Oare numai ei, urmaşi ai apostolilor şi ai vechilor arhipăstori români, ieşind odată de pe calea canoanelor şi a aşezămintelor bisericeşti, pe care au mers Teoctiştii, Movilii, Varlamii, Dosofteii, Jacanii, Veneaminii, Grigorii, Philareţii, Josifiii, Mitrofanii, Antimii şi toţi ceilalţi până în prezent? Conştiinţa mi-a răspuns la toate acestea, că biserica română, ca să rămână ortodoxă, trebuie să rămână nemişcată de pe tărâmul sfintelor aşezăminte ale ei apostolice şi părinteşti; că mitropoliţii şi episcopii români păşind pe calea progresului şi a dezvoltării intelectuale şi morale, pe tărâmul cel sfânt al ortodoxiei, vor avea de dezvoltat şi exploatat cele mai mari bogăţii morale în folosul patriei, naţiei şi umanităţii. Pe acest sfânt tărâm ei vor găsi rezolvate, sau uşor le va fi a rezolva, chestiunile cele mai grele, şi teologice, şi filosofice, şi politice, şi sociale, care atât de mult învăluie lumea ortodoxă şi ne implică în păcate străine şi pe noi, fără a fi cuiva datori întru aceasta. Ortodoxia română a protestat de secole atât contra despotismului religios, al cărui jug atâtea popoare civilizate nu-l pot scutura până astăzi, cât şi contra anarhiei religioase, care a produs şi produce în lume atâţia anticrişti monstruoşi, care prepară omenirii cele mai mari catastrofe. Respect deci din suflet şi venerez aceste sfinte aşezăminte ale bisericii, care ne-a păstrat ortodoxia, paladiul libertăţilor şi al aspiraţiunilor românilor din trecut şi în viitor. Panahida săvârşită tot în acea zi în sfânta biserică, pentru pomenirea repauzatei întru Domnul mame a Prea Înălţatului nostru Domn, pe lângă că mia reprezentat foarte viu soarta comună a celui mare şi a celui mic, a celui bogat şi a celui sărac; mi-a deşteptat încă şi o altă idee grozavă: văzând atâta adunare de creştini stând cu evlavie la această pomenire, şi pronunţând cu
90

respect religios ultimele cuvinte: „Dumnezeu să o ierte”, şi atâţia servitori bisericeşti rugându-se lui Dumnezeu pentru sufletul evlavioasei Doamnei Sultana,m-am întrebat pe mine: oare eu, călcând aşezămintele sfintei noastre biserici, şi suindu-mă la treapta apostoliei pe de lături de canoanele apostolice, contra conştiinţei mele şi a creştinilor, avea-voi oare onoarea de a fi petrecut creştineşte pe pragul veşniciei? Primi-mă-va biserica pe care eu am dispreţuit-o? Cânta-mi-va oare şi mie, „Vecinica pomenire” ca acestui suflet binecuvântat al repauzatei, sau mă va izbi de la sine ca pe un servitor nevrednic şi lepădat de ea? Sub dureroasele impresiuni ale acestora şi ale altor asemenea prea triste şi impozante idei, şi cu ochii plini de lacrimi, am luat condeiul şi m-am hotărât a vă răspunde, descoperindu-vă conştiinţa mea în toată sinceritatea, chiar cu riscul de a deveni ridicol spiritelor ce se numesc pe sine forţă, pentru că nu am nici o credinţă metafizică şi vă întreb, domnule ministru, care, după legile ce şi-a dat ţara noastră, sunteţi şeful bisericii, dispuneţi de sfânta şi viitorul bisericii părinţilor noştri şi a noastră; prefera-veţi dumneavoastră, un episcop ce-şi încalcă conştiinţa sa, ori după expresia apostolului: minte lui Dumnezeu?; prefera-veţi, zic, unui arhiereu titular, credincios servitor al bisericii şi cetăţenilor conştiincioşi care, fiind devotat chemării lui spirituale, este cu aceeaşi religiozitate devotat patriei şi Domnului?; putea-voi eu şi credincioşii Domnului şi ţării, când nu voi fi credincios datoriei mele celei mai sacre, pentru care nu odată am jurat lui Dumnezeu?; dacă voi minţi lui Dumnezeu, ce garanţie mai poate fi că nu voi minţi oamenilor, şi că nu voi părăsi tocmai în momentele cele mai grele, îndată ce la ei nu voi avea nici o perspectivă pentru egoismul meu? Domnule ministru, fiind convins că veţi prefera alternativa a doua, vă rog, cu toată supunerea, ca pe un român creştin ortodox, ca pe un bărbat care ştie să preţuiască conştiinciozitatea, şi iarăşi vă rog, să mijlociţi la Prea Înălţatul nostru Domn, ca să binevoiască a mă ierta de funcţiunea de episcop, la care, dumneavoastră m-aţi recomandat şi să rămân servitor al bisericii în treapta de arhiereu, ce o am de la biserică, tot cu aprobarea Înălţimii Sale. În această calitate îmi voi păstra tot devotamentul către Măria Sa, Prea Înălţatul Domn şi către patrie, ca şi până acum, şi nu voi pregeta a oferi slabele mele servicii oricând ele s-ar reclama de trebuinţele bisericii şi ale ţării noastre. De asemenea, vă rog să binevoiţi a aduce la cunoştinţa Măriei sale, că, afară de conştiinţa mea de servitor al bisericii şi pe care cu toată francheţea am expus-o mai sus, declar în frica lui Dumnezeu că nu am nici un motiv altul faţă de acest pas; şi dacă mi s-ar cere vreun argument mai simţibil la acestea, nu aş avea altul, decât a declara că sunt gata a renunţa pentru totdeauna, şi pentru oricare din scaunele ierarhiei bisericii noastre; prefer să mor politiceşte pentru totdeauna, numai ca ceilalţi să se mântuiască pe sine şi biserica încredinţată lor. Eu păstrez pentru persoana Înălţimii Sale, Domnul românilor, acelaşi devotament, ca şi la începutul domniei, când, în entuziasmul religios, eu cel
91

întâi în eparhia Huşilor, l-a pomenit la sfintele rugăciuni ale bisericii, chiar înainte de a primi ordinul kyriarchului meu, şi am lăcrămat de bucurie când, după tristele guverne căimăcăneşti, pentru întâia oară am auzit pe diacon pronunţând, la ectenie, cuvintele: „pentru binecredinciosul şi de Christos iubitorul Domnul nostru Alexandru Ion”. Şi în viitor, ca şi până acum, nu voi înceta cu aceeaşi căldură religioasă a mă ruga dumnezeului părinţilor noştri la sfintele servicii ale bisericii pentru sănătatea şi prosperitatea Măriei Sale şi a bisericii. Binevoiţi, vă rog, domnule ministru, a primi încredinţarea prea deosebitelor mele stime”. – Vedeţi domnilor, a rostit senatorul la terminarea citirii scrisorii ierarhului, că unul din cei instalaţi în scaunul de episcopi, în virtutea legii din 11 mai 1865, înainte de a primi această funcţie din mâna puterii laice, a avut în conştiinţa sa cea mai mare luptă. Nu-mi este dat mie, profanul, să scrutez motivele care au terminat această luptă şi au determinat în fine, pe prea sfinţia sa, a primi scaunul episcopatului Dunării de Jos, dar îmi place a crede că numai patriotismul şi sentimentele naţionale în fiul preotului de la Gărcina a predominat înaintea canoanelor şi tradiţiunilor noastre».
(Din „Dezbaterile Adunării Senatorilor României”, Bucureşti, 1869, p. 222-225, cu sublinierile autorului)

*

Claponul
Claponul, ziar satiric, neutru, scria sub frontispiciul numărului unu din 12 ianuarie 1888, dar în editorialul redacţiei se adăuga: „…principiile sale care vor sluji de normă sunt cele liberale al căror edificiu este consolidat pe temelia adevărului, a dreptăţii, a inteligenţei şi a culturii moderne”. Scopul apariţiei acestui ziar, neatârnat de nici un grup existent astăzi, este de a spune cu nepărtinire, fără nici o aluzie sau cotitură, adevărul. Ziarul nostru, se spunea mai departe în editorial, va apare odată pe săptămână şi având pururi în vedere interesele obşteşti ale ţării, el îşi va concentra mai ales activitatea sa intelectuală în a lovi fără cruţare tot ce ne va părea putred, corupt, vicios, nul şi imoral din punctul de vedere politic şi social în localitatea noastră.
92

Hotărârea celor de la „acest organ condus de câţiva tineri inspiraţi numai de dorinţa de a spune verde cum se petrec lucrurile pe la noi” era aşa de mare, încât, mai jos, declarau deschis următoarele: „Suntem liberali şi ca atare nu putem găsi mai simpatic nici un partid, altul decât marele partid Naţional-Liberal. Această consideraţie însă nu ne va opri un singur minut de a lovi în personajele acestui mare şi puternic partid, ori de câte ori vom vedea că principiile libertăţii binefăcătoare sunt necinstit sau fals aplicate”. Pentru că era un ziar satiric şi de umor care „avertiza” că „abonamentele se refuză cu indignaţie”, păşind în zona nostimadelor, conchidea: „Cititorii noştri ştiu că în teatru, ziare, poveşti etc. există întotdeauna un personaj caraghios sau ridicol căruia i se atribuie lucruri glumeţe; la români întâlnim pe Pepelea, Pâcală; la francezi pe Calino, Dumollard, Guy-Ballard; faimosul „Circ Sidoli” îl avea pe „August cel prost”; „Claponul” şi-l propunea chiar pe „tipul de o adevărată originalitate: „Răducanu cel prost”. Răducanu cel prost era un om politic din opoziţia locală huşeană pe seama căruia ziarul urzea tot felul de nostimade: Răducanu şi vizita de familie, cu copiii gazdei în cârcă, faţă de care dialogau: - Haide, drăguţă, ţine-te bine, nu-ţi fie teamă să mergi călare, zice Răducanu. - Ba bine că nu! Ieri chiar am căzut de pe alt măgar… răspunde copilul. În interiorul ziarului, ca şi în pagina a patra: şarade, cugetări, cântece satirice, ecouri, ultimele ştiri, bibliografii, anunţuri şi altă publicitate, în proză şi versuri, cu semnături ce-şi ţineau la adăpost autorii: Nasabalaga, Bubirle, Un bolnav, Opozantul moderat etc. „Claponul” avea formatul 30/42 cm. Se tipărea la Tipografia Asociaţilor şi avea ca girant responsabil pe P. Iliescu. Rămânând în zona realităţilor locale, „Claponul” devenea şi serios, anunţându-şi cititorii: „Răducanu va distribui alegătorilor de sâmbăta discursurile sale pronunţate în Cameră, traduse în bulgăreşte”. După cum, revenind la giumbuşlucuri, făcea exerciţii de interpretarea Bibliei, dar de către un seminarist (la vremea aceea Seminarul din localitate îşi redusese efectivul de la 300 la numai 20 elevi): „Când văd o femeie frumoasă, zic: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Dar dacă e urâtă îi zic: „Nu trebuie niciodată să doreşti femeia vecinului”. Şi căzând într-o mărturisire duhovnicească, pământească: o tânără i se spovedea duhovnicului său că a primit un june în camera sa de culcare. Preotul s-a indignat:
93

- O!, părinte, a replicat ea, aceasta a fost aşa de scurtă!; numai a intrat şi a şi ieşit! - A, nu cumva credeai că venise să şi ierneze!? – a mustrat-o direct preotul. * „Claponul este titlul unui ziar umoristic apărut acum în localitate, din a cărui profesie de credinţă, dacă e bine zis astfel, destul de serioasă, de altminteri, pentru umorismul ce-l dezvăluie, se vede a fi decis să ne distreze câtva timp prin diversitatea colorilor îmbrăcămintei sale”, scria „Prutu” la 14 ianuarie 1888. „Ne-am luat deci îndemnul, văzându-l întreg şi viu, rămas după operaţie, a-i dori viabilitate, fără a uita să-i spunem că lipoveanul tot rus rămâne. Hazardăm deci a opinia că nu cu desăvârşire a fost operat, deoarece îi recunoaştem a fi păstrat, pe ici pe acolo, apucături de ale cocoşului, căci a fi clapon nu înseamnă, credem, a fi hermafrodit, după cum, a fi lipovean nu înseamnă a fi călugăr. Deci, bine ar fi să mai suscite luminile şi abilitatea operatorilor spre a deveni o castrată entitate ziaristică. Ori din pricina genului, sau din prea mult amor de artă, din partea operatorului, cocoşul după operaţie a rămas claponoid cam pleşuv şi fără coadă, ca să nu-i zicem expus goliciunii pe unele părţi. Contra genului de ăst trup, care l-a făcut să rămână fără creastă nu ne putem da cu socotinţa ce ar fi de făcut, dar credem că atare neajuns s-ar putea ascunde prin adaos de pene, graţie abilităţii celor ce s-au silit a face o operaţie contra naturii. Prin aceasta s-ar corija întrucâtva atitudinile cocoşeşti ale claponului ce-l credeam, de altfel, bine operat, dar nu şi bine botezat, afară dacă vom admite că excepţional cocoşul se născu cu o anomalie naturală. Deci, frate Clapoane, îţi dorim viaţă, să te îngraşi, ca să fii gustos de Paşti; să te plimbi ca claponul şi să strigi ca cocoşul. Dar îţi dăm şi o frăţească povaţă: „Să nu intri în „Prut” că te îneci”. * După aproape o lună, la 11 februarie, în „Prut” se vestea apariţia numărului 2 al „Claponului” prilejuit de nevoia de a împărtăşi celor 16 deputaţi, de către dl. Calognomu – tânărul şi valorosul candidat al opoziţiei la Colegiul al II-lea din Cameră – rezultatul convorbirilor sale la Bucureşti de la ultima deplasare… Anunţatul număr doi al Claponului n-a mai ajuns şi la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi. *
94

Coţoiul
Coţoiul, „revistă umoristică, cu o materie foarte hazlie”, a apărut la Huşi, anunţa ziarul „Glasul Fălciului” din 28 mai 1900 şi promitea tuturor abonaţilor săi că le-o va trimite gratis”. Anterior, la rubrica „Informaţii”, „Glasul Fălciului din 3 mai 1900, scria că „la 10 mai va apare în localitate primul număr din revista umoristică-literară „Coţoiul”, sub conducerea unui comitet, care va cuprinde o bogată materie datorată mai multor condeie ale ţării şi din localitate.” Se anunţa şi tabla materiei a primului număr din „Coţoiul”: „Primul pas”, „Ce discută cetăţenii”, „Misterul nopţilor din Huşi” – nuvelă, „Pe şesul Vasluiului”, „Amorul unui ofiţer din localitate”, „Misterele din Plopeni”, „Podul Răeştilor”, „Aventurile unui tânăr”, precum şi mai multe poezii, epigrame, şarade şi corespondenţă. Redacţia şi administraţia revistei: strada Luminii nr. 363, adică chiar sediul ziarului „Glasul Fălciului”. * „Biserica cea nouă de la Huşi” – îşi intitula pr. Anton I. Popescu editorialul din „Credinţa strămoşească”, foaie săptămânală de zidire sufletească pentru popor, apărută la 29 ianuarie 1939 (Anul V de activitate), titlu pe care noi l-am putea completa: „Biserica cea nouă de la Huşi, de sub dealul Coţoiului”. Pentru frumuseţea lui, dar şi pentru importanţa bisericii la care se referă, îl redau în întregime, mai ales pentru cititorii mai tineri: „O Biserică nouă este o nouă casă a lui Dumnezeu, un locaş mai mult de închinare, un prestol mai mult pe care Se jertfeşte Domnul şi Mântuitorul Hristos, pentru noi. Este însă şi o casă pentru om. O casă în care omul se roagă, îşi cutremură sufletul şi-şi înfioară fiinţa, îşi îndoaie genunchiul şi-şi smereşte trupul. O casă străjuită de Cruce, în care omul pune la picioarele Domnului spovedania sa şi-i trimite neîncetat valurile rugăciunilor sale. O Biserică nouă este un loc nou de curăţire sufletească. Aşa este Biserica aceasta de sub dealul Coţoiului, de lângă Huşi. Pornind spre miază-zi, urci spre acest nou altar, cum urcau, odată, oamenii spre dealul fericirilor. De acolo, de sus, Hristos Mântuitorul rosteşte azi aceleaşi uşoare şi simple fericiri, ca acum 19 veacuri. Urcând spre Biserică, urci cu Iisus pe muntele Schimbării la Faţă. Şi dacă ai suflet de creştin, pătruns de taina jertfei Domnului Hristos, nu se poată să nu-ţi schimbi şi tu viaţa. Suind la Biserica din deal, te sui cu Hristos Domnul pe Golgota jertfei. Dar acolo sus se va jertfi El pentru cei care se vor ruga între zidurile cele noi, pentru cetatea de la poalele dealului de pe care o va străjui de acum, din grija unui episcop credincios. Şi pentru toată lumea se va jertfi El, Cel fără de păcat.
95

Este aproape gata a noua Biserică a Huşilor, al noulea altar pe care va sălăşlui Mântuitorul. Doi meşteri lucrează de zor la zugrăveală. În curând va fi de tot gata. Aşa că, peste puţină vreme, un clopot nou îşi va împânzi chemarea peste Huşi şi împrejurimi, îmbiind pe credincioşi la rugăciune şi amintindu-le că e vremea să-şi trimită gândul spre Domnul Dumnezeu. Biserică nouă? Cea mai frumoasă faptă a unui om. Cu atât mai mult a unui Vlădică. Iar noua Biserică este înălţată de P. S. Episcop Nifon, ca un semn al credinţei sale şi ca un dar, ca cel mal ales dar, făcut acestui oraş în care au sălăşluit zeci de Vlădici şi tot atâţia Voievozi. Priviţi-o! E mică, dar în ea încape Dumnezeu şi sufletul tău, creştine, ca să te rogi acolo. Şi astfel, nu departe de ctitoria voievodală, Episcopia, se înalţă noua ctitorie vlădicească şi singura vatră mânăstirească din ţinutul Fălciului. Veniţi să vă închinaţi într-însa!” *

Credinţa
Credinţa, foaie religioasă şi culturală, apare, deocamdată, lunar, începând de la 25 decembrie, 1932, redacţia şi administraţia: Biserica Sf. Dumitru Huşi. Format 32x47 cm, patru pagini. Tipografia Gh. Cerchez – Huşi. „Credinţa” urând „tuturor bunilor creştini sărbători vesele, pline de duhul şi de binecuvântarea Domnului, întru mulţi ani!” îşi mărturisea scopul sosirii ei la credincioşi, faţă de care, pe „lângă grija de suflet” adusă „nu va lipsi nici cea de trup, găzduitor vremelnic al aceluia, atunci când condeiul binevoitor al unui d. doctor, răspunzând la rugămintea noastră, care se îndreaptă către toţi, va fi gata să dea sfaturile trebuitoare”. „…ne dăm seama de greutatea vremii şi ştim că avem de luptat şi cu indiferenţa şi ironia unora. Ştim însă că niciodată cultura şi mai ales morala, ca şi toate manifestările înalte ale sufletului omenesc, nu s-au născut şi n-au crescut în vremuri de belşug, după cum nici religia creştină nu s-a zămislit în bogăţie, ci în sărăcia ieslei Betleemului şi pe Crucea Golgotei”.
96

Redacţia ruga „pe toţi bunii creştini să împrăştie foaia cât mai mult; iar toţi cei care au de împărtăşit gânduri mişcătoare de îndrumare spre înfăptuirea creştină şi pentru unitatea şi înfrăţirea sufletească, cine are o ştire folositoare, o faptă grăitoare, o învăţătură trainică, un tremur al sufletului în faţa altarului şi a evangheliei, un îndemn ales, o laudă pentru o faptă bună, să ne scrie”. „Credinţa” iese acum prin ajutorul moral şi material al preoţilor din Huşi şi al câtorva oameni de bine. Căutând să îndrepte pe creştini numai spre Dumnezeu, de Care să-i umple, să-i lege, nimeni nu are un interes personal la foae. Ea se va împărţi în biserici. Fiecare va da pentru ea, cât va putea, cât îl lasă inima. Din tot sufletul dorim s-o punem şi în mâna celor care nu o pot cumpăra. Aceasta însă se poate face cu ajutorul cititorilor. În foaie au apărut articole specifice: „Dumnezeu şi omul sănătos la minte”, „Jertfe la Altar”, „Ce adaugă rugăciunea bucuriilor noastre?”, „Iubirea aproapelui”, „Religia şi poezia”, „Pentru apărarea şi întărirea bisericii ortodoxe” – scrise de preoţii: Anton Popescu, P. Alexandrescu, Gr. A. Dimitriu, Dimitrie Dumbravă, Spiru I. Apostol, Petre Paiul, C. Merişescu, Ştefan Vasilescu, Gh. Mihoci, Cehan Vasile, S. Pivniceru, M. Horga, Nic. Grigoraş, Gh. Racoviţă din parohiile oraşului Huşi, dar şi de la sate; de profesorii: Mihail Pricopie, D. Colceag, M. Vasiliu, D. I.Răşcanu; de învăţătorii Victor Al. Glinsky, Gr. Andriescu, de cântăreţii bisericeşti: Vasile Tirică, Th. Nohit, Gr. Benchea; de studenţi: Gh. Moraru, Gh. Al. Năstase, Ioan C. Ciochină. Se publica poezie de Mihail I. Pricopie, profesor la Seminar, ori traduceri ale acestuia; reproduceri din G. Coşbuc (Colindătorii), de Puşkin („Îngerul”), din Eichendor FF („Pictor divin”), „Vorbe cu tâlc”, de V. Militaru, literatură populară (de la doamna Neonila Bednarovschi din Tighina), reproducerea poeziei „Hristos a înviat!” de Al. Vlahuţă. Erau prezente articolele „50 de ani de la moartea lui Ciprian Porumbescu”, „Pelerinaj la mormântul lui Stroe Beloescu (1838-1912)”. Începând din iunie 1932 „Credinţa” anunţă că apare sub conducerea unui comitet, iar în iulie publica în ultima pagină numele celor din conducere: preoţii Ştefan Vasilescu, Grigore Dimitriu, D. Dumbravă, V. Dolnescu din Bârlad, diacon Merişescu, pr. Vasile Popa din Vaslui, P. Alexandrescu şi Anton Popescu din Huşi. Deosebit de bogată şi variată în informaţii era rubrica „Ştiri, îndemnuri, sfaturi”. Aici cititorul lua cunoştinţă că: „s-a mântuit şi cu Seminarul din Huşi, dar biblioteca, clădirea şcolii şi terenul, mobilierul etc. ar trebui revendicat de Episcopie; şcoala primară de fete nr. 1 din Huşi împlineşte 75 de ani de viaţă; şcoala bisericească supravieţuieşte la Huşi
97

(cântăreţi); că marele domn Ştefan cel Mare şi vrednicul său arcaş Avram Huiban, întemeietorii satului Avrămeşti-Tutova au fost pomeniţi la 2 iulie la slujba din localitate; că învăţătorul N.Gh. Nicolescu de la şcoala de aplicaţie Bârlad a editat volumul „Mânăstirea Condrita”, cu istoricul unuia din cele mai vechi locaşuri de închinare din Basarabia; că Sf. Sa. Ec. Corneliu Grumăzescu, profesor la Şcoala normală de fete din Huşi, desfiinţată pe data de 1 septembrie, a fost încadrat ca profesor de religie la Liceul de băieţi din Fălticeni; „s-a hotărât desfiinţarea a 2500 posturi de cântăreţi… Biata biserică – mereu e izbită şi nimeni nu o apără: ieri paraclisierii, azi cântăreţii, mâine cine ştie? Şi preoţii stau!” „Sărăcia e mare… De aceea a fost nevoie să se desfiinţeze licee, şcoli normale, seminarii, şcoli profesionale etc. Desfiinţarea de şcoli nu-i prima. De-ar da Dumnezeu să fie ultima!” În octombrie-noiembrie 1933 ieşea nr.11-12 din „Credinţa” care publica sub semnătura preotului Anton Popescu, conducătorul publicaţiei, editorialul „Episcop nou la Huşi”. În pagina a doua, sub titlul „Noul episcop al Huşilor” era redată cuvântarea rostită după alegerea sa de Preasfinţitul Arhiereu Nifon Criveanu, fost vicar episcopal al Olteniei. În pagina trei, comitetul de redacţie publica articolul „La un an” de când apărea „Credinţa”. După ce dezvăluia greutăţile întâlnite, multe nedoborâte, se afirma: „Am vrut şi vrem din tot sufletul ca foaia să iasă mai des. Măcar de două ori pe lună. Vrem să lămurim istoricul şi înţelesul cărţilor Noului Testament, să dăruim câte ceva din frumoasele şi înălţătoarele vieţi ale sfinţilor, să dăm – pentru preoţi şi unii creştini – planuri de predici, sau predici frumoase, ca cele uitate ale lui Ilie Miniat. Dar câte lucruri bune nu avem de aşezat în „Credinţa”! Până acum însă nu am putut să o scoatem mai des şi nici mai mare. Au fost prea mari cheltuielile faţă de puterea conducătorului ei, ca să poată rupe de la alte nevoi ale vieţii de familie şi să dea foii”. * Numărul 13 din decembrie 1933 apărea în format 16x24 cm., în patru pagini, cu un supliment în alte 4 pagini, aceeaşi mărime, cuprinzând trei articole – două semnate de conducătorul publicaţiei, altul venit din Tulcea, pe ultima pagină, cu anunţul:… „Credinţa anunţă tuturor că întrucât noi n-avem bani de zvârlit, cum am risipit un an întreg, nu mai poate apărea mare, ca până acum, ci aşa mică, ca aceasta, dar regulat, de două ori pe lună”. Redacţia s-a ţinut de cuvânt, iar „Credinţa” a apărut de două ori pe lună până la 15 aprilie 1934. Ea se împărţea în biserica Sf. Dumitru după fiecare slujbă. „S-o ia toată lumea, chiar şi cine nu are cu ce-o plăti. Şi s-o dea din mână în mână, ca să se înfrupte câţi mai mulţi din mireasma îndemnurilor şi
98

cuvintelor sfinte. În fiecare număr veţi găsi cel puţin câte ceva din viaţa unui sfânt, dacă nu toată povestea vieţii sfîntului”. La 20 mai apare primul număr al altei publicaţii: „Credinţa strămoşească”, foaie de zidire sufletească pentru popor”, tipărită sub îngrijirea preoţilor misionari din eparhia Huşilor, redacţia Biserica Sf. Dumitru Huşi – administraţia la Sf. Episcopie Huşi. La 27 mai 1934, la sfârşitul celui de al doilea număr din „Credinţa strămoşească”, preotul Anton Popescu tipărea anunţul: „Credinţa”, foaia pe care eu o scoteam până acum, nu va mai ieşi. Rog ca revistele de schimb să se trimită tot la aceeaşi adresă: Biserica Sf. Dumitru Huşi. Cu data de 15 aprilie 1934 „Credinţa” îşi întrerupe apariţia. Reapare, în format mare, în patru pagini, în septembrie 1934. „Din nou la datorie” – scrie redacţia la rubrica „Ştiri, îndemnuri, sfaturi” şi se explică: „După o oarecare tăcere „Credinţa” porneşte iarăşi în lume, ţintind sufletele oamenilor ca să le rănească prin săgeata iubirii lui Hristos, să reteze, cu sabia duhului, tot ce le este nefolositor, să le facă prizoniere ale omeniei, iubirii, ale împărăţiei lui Dumnezeu. Ne-am întors iarăşi la drumul croit acum doi ani – şi aici vom sta străji ale „Credinţei”, ca foaie religioasă şi culturală, străji deci, şi aprinzători ai făcliilor luminătoare vieţii noastre de creştini – şi adăugăm: şi de români”. În „Credinţa” reapărută, preotul Anton Popescu – sufletul ei - semna articolul „Vrei să faci minuni?” şi preotul Ioan Gh. Chirvasie din Chilieni – Tutova „La ce ar trebui să gândească creştinii noştri de astăzi”, preotul econom Corneliu M. Grumăzescu, profesor secundar la Bârlad, semna documentarul „Problema ecumenicităţii după M. Berdiaev”, Const. Vicol – Olteneşti „Pentru istoricul judeţului Fălciu”, care era şi un îndemn la „răscolirea trecutului nostru”. Învăţătorul Victor Al. Glinsky salutând reapariţia foii, expedia la 12 septembrie 1934, din Bobeşti, „O scrisoare adânc grăitoare” intitulată „Când ştiinţa doctorilor se sfârşeşte, numai Dumnezeu poate să ajute”, care era publicată în ultima pagină. „Credinţa”, cu numerele 23-24 din octombrie-noiembrie 1934 era în întregime dedicată „săpăturilor”: „Din trecutul Huşilor”. „Cu gândul la trecut”… redacţia menţiona şi explica cum s-a întâmplat că „s-au împlinit 100 de ani de când Huşii au devenit capitala judeţului Fălciu”; în alt articol – „Capitala judeţului” – se arăta că la început, mult timp, capitala judeţului Fălciu fusese în Târgul Fălciu şi nu la Huşi”, iar profesorul M. Grârniţeanu demonstra de unde provine… „Cuvântul Fălciu”. „Huşii, aşezarea, originea şi evoluţia lor” era articolul apărut sub semnătura prof. I. Gugiuman. Iată, în rezumat, ce scria „Credinţa” despre bisericile din Huşi: „cea mai veche biserică din Huşi este episcopia, nu însă în forma de astăzi. A fost zidită de Ştefan cel Mare în 1495. Era poate un fel de bisericuţă a palatului domnesc, un paraclis.
99

…N-a fost înzestrată cu nimic. Marile danii au început o dată cu înfiinţarea episcopiei, în 1592, când cel dintâi, domnul Irimia Movilă o înzestrează cu satul Plopeni şi satele Coziecii şi Râşeştii, şi Siliştea, Creţeşti şi Spărieţii, ce sunt în ţinutul Fălciului, apoi un sat din Lăpuşna şi mori la Pănoasa, ce sunt în gârla Prutului. Au stat huşenii cu o singură biserică până la începutul secolului trecut, pentru că Schitul era afară din oraş, iar biserica pentru catolici, destul de veche, servea numai pentru locuitorii catolici. De la 1800 începe a se înmulţi numărul bisericilor. Poate din cauza sporului brusc de populaţie. Creştea numărul bulgarilor. Astfel, la 18001802 s-a ridicat vechea biserică Sf. Dumitru al cărui loc de altar e însemnat până astăzi. E mai mult ca sigur că bisericuţa era mică şi de lemn, căci au trecut numai 32 de ani şi s-a pus temelia alături, măreţei biserici de astăzi, prin străduinţa vrednicului preot Ilie Ştefănescu. Lucrul a ţinut 12 ani, 1834-1846, când, terminându-se, s-a sfinţit de către episcopul Sofronie II Miclescul. „Când acum un veac se începea biserica Sf. Dumitru, se lucra şi biserica Înălţarea Domnului, gata în 1837. Sf. Neculai e făcută tot în 18341835, apoi Sf. Ioan în 1849, sub preotul Folescu, în 1855 e gata Sfinţii Voievozi. Între anii 1858-1866 se lucrează măreţul locaş închinat Sf. Gheorghe, şi însfârşit, în 1912 s-a sfinţit ctitoria lui Toma Chisacof: Biserica „Sf. Toma” de la cimitir”…

* „De când Moldova a avut un ţinut al Fălciului, reşedinţa acestuia a fost în Târgul Fălciu şi nu la Huşi. Poate de acolo şi-a luat şi judeţul numele (la 1834, la aplicarea Regulamentului Organic n.n.) şi iarăşi, poate că din această pricină a mers aşa de încet dezvoltarea Huşilor” – spune un documentar publicat în „Credinţa”, foaie religioasă şi culturală, care apărea în octombrie-noiembrie 1934 la Huşi şi făcea trimitere la cercetarea cărţii „Chronica Huşilor” a episcopului Melchisedec, dar şi la opera istorică a huşianului Gh. Ghibănescu. Reşedinţa judeţului s-a aşezat la Fălciu pentru că era localitate mai mare, mai de seamă decât Huşul; Fălciul era aşezat pe malul Prutului, râu navigabil şi aşezare ca un fel de port la Prut; avea legături comerciale mai pregnante, fiind mai în centrul ţinutului şi era „un târg frumos” – spune Cantemir. După Miron Costin „ţinutul Fălciu s-a întins până la Dunăre şi cuprindea şi Renii, vestiţii codri ai Chigheciului, sau Tigheciului, care se întindeau până la hotarul Bugeagului sau al Basarabiei – toate au făcut parte tot din ţinutul Fălciului. Şanţul lui Traian îl „hotăra la sud”. În anul 1591, Ţinutul Fălciului avea 8500 locuitori; în 1884 – 80.000, iar în 1927 – 147.000. Odată cu înfiinţarea Episcopiei, în 1592,
100

Huşul dobândeşte importanţă şi administraţia depune interes pentru mutarea reşedinţei la Huşi. Şi până atunci Huşii au plăcut domnitorilor. În special lui Ştefan cel Mare. Dar şi lui Bogdan, tatăl său, altfel n-ar fi ales Gura Crasnei ca loc de dat lupte cu polonezii aici. Alexandru cel Bun care „a aşezat ţara”, în 1421, s-a întâlnit cu ambasadorul regelui Franţei Carol al VI-lea – Guillebert de Lannoy la un sat numit Cozia, tot în zona Huşului. Cronicarul Grigore Ureche scria că la 1517, aprilie 18, pe Bogdan Vodă cel orb şi grozav, fiul lui Ştefan cel Mare, la un ceas de noapte, în târg la Huşi l-a ajuns ceasul morţii. Petru Rareş se află şi el la castelul părintelui său, la Huşi, chiar la două luni de la suirea pe tron, adică la 15 iulie 1527, e la Huşi unde semnează mai multe acte la 22 martie 1535, la 14 mai 1546… În „Cronica Romanului” episcopul Melchisedec spune că Petru Rareş a închis ochii de veci în târgul Huşilor, moarte despre care vorbeşte şi Grigore Ureche: „care fiind bătrân în zile şi căzând la boală grea au plătit datoria sa ce au fost dator lumii şi s-a săvârşit la anul 1547, septembrie în 4, vineri la miez de noapte”… „…În târg la Huşi”, la 7 aprilie 1548, domnul ţării, Iliaş Vodă, la serbarea de Paşti îşi încheie petrecerea poruncind „să se taie capul hatmanului Vartic”… Trec 4 ani, şi în 1552, sălăşluieşte la Huşi domnitorul Moldovei Alexandru Lăpuşneanu care „venise să-şi cunoască ţara, să facă judecată Domnească, ori să cunoască drumurile fugii, de care a avut nevoie?”, se întreabă în articolul redactat în „Credinţa”, preotul Anton Popescu. Venise la Huşi după ce în 18 noiembrie a anului 1551 pierduse bătălia de la Verbia, pe Jijia. Dar a stat ceva timp, pentru că, spune Gh. Ghibănescu, în 1555 în palatul său de la Huşi semnase Lăpuşneanu acte scrise de un oarecare Cracalechi Căpotescu, de la care îşi trage numele satul fălcian Căpoteşti (în 2005 Capoteşti - Pădureni). Învins de Despot Vodă la Verbia, Lăuşneanu părăseşte Huşii, pleacă la Chilia iar de acolo la Constantinopole. La 1574 alt domn – Ion Vodă cel Cumplit – îşi fixează locul de adunare a oastei la Huşi, în aşteptarea turcilor. El bătuse pe poloni, arsese Bucureştii şi Brăila, alungase pe turci din Bender (Tighina), Lăpuşna, şi aştepta revanşa celor o sută de mii de turci care se apropiau de Dunăre, altă sută de mii de tătari care veneau dinspre Nistru. Ajuns în „fortăreaţa de la Huşi” – spune Haşdeu – Ion Vodă „concedie pedestraşii să-şi vadă casele şi să-şi aducă brânză şi făină pe mai multe zile, pe Cazaci îi trimise pe Nistru şi spre mare, iar pe trădătorul
101

Golia să aţâie calea turcilor în faţa Isaccei, iar el – cu garda personală, rămânea în aşteptare la Huşi”… După săptămâni întregi de stat la Huşi, şi sărbătorirea zilei Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, patronul Moldovei şi al Domnului, oastea moldovenească, cu neînfricatul Ioan în frunte, petrecuţi de huşenii care priveau cum oştenii „cu voioase cântece, zgomotoasa muzică de tobe, trâmbiţe, surle, fluiere, mergeau la cununie cu… moartea”, aveau să se înfrunte în prima jumătate a lunii iunie 1574, la Roşcani, de unde prea puţini au scăpat… Şi domnii următori mai fac popasuri pe la Huşi. La 1589, Petru Şchiopul se află în târg la Huşi… Aproape un secol mai târziu, la 1673, Dumitraşcu Vodă, „în Huşi pune la cale războiul de cucerire a tronului, pe care l-a şi câştigat la Gura Bohotinului”… Pustiirea şi prădarea de către tătari a Huşului în urma bătăliei de la Stănileşti, pe Prut, la 1711, aduce decăderea Huşului. În „Descrierea Moldovei” D. Cantemir avea să vadă în Huşi doar un „târguşor mic”, fără vreo altă însemnătate decât „pentru scaunul unui episcop” şi pentru că… nu e departe Movila Răbâia, pentru vinul cel bun şi gustul gutuilor de la Ţarigrad. În „Cronica Huşilor”, o hartă a oraşului, făcută de dichiul Episcopiei Iorest în 1771, „vatra târgului e mică de tot”. Târgul se reducea la o uliţădouă, cam pe unde, în 1934, era strada Ghica Vodă, din centru spre Ştefan cel Mare şi care ducea la şlechul Prutului – partea cea mai veche fiind „Târgul făinii” şi „Olăria”, spune profesorul I. Gugiuman. Totuşi, Huşul ademenea… Încă de la 1757, Fălciul decăzând, şi urmare a prădării lui de către turci la 1711, dar şi pentru că prea era situat în calea năvălitorilor, ispravnicii s-au mutat la Huşi, să fie mai în apropierea curţii domneşti, a episcopiei. Dar pentru că oamenii episcopiei erau luaţi de ispravnici la diferite beilicuri, stânjenind treburile Episcopiei, s-au născut conflictele. Vlădica Inochentie s-a jeluit domnitorului Constantin Cehan Racoviţă care le-a poruncit ispravnicilor să revină înapoi, la Fălciu. Porunca domnitorului este reluată şi împrospătată şi de succesorul la domnie – domnul Scarlat Ghica, în acest sens, documentarul trimiţând tot la „Cronica Huşilor”. La 1767 ispravnici ai ţinutului Fălciu erau boierii Toma Luca, Sivel Stolnic şi Petrachi Pitaru. Urmare opoziţiei tronului şi Episcopiei, Capitala ţinutului rămâne la Fălciu până în anul 1834, când domnul ţării este Mihail Sturdza, iar „Huşi devine capitală de ţinut,cu isprăvnicie, judecătorie, Eforie şi cu o şcoală primară, după noile principii regulamentare”.
102

La 1856 Huşul avea 8.000 de locuitori, iar în 1934 – 18.000. Cât priveşte poziţia Episcopiei în raport cu administraţia şi populaţia locală, în „Credinţa”, se arată că în acea vreme „toate împrejurimile erau proprietatea ei de multă vreme, iar la 1778, ianuarie 20, Domnul Calimachi o întăreşte ca proprietară a târgului Huşi”. La 1782, la 9 ianuarie, Constantin D. Moruzi „dă Sfintei Episcopii în veşnică stăpânire târgul, cu tot locul ce mai era liber”. De aici, numeroasele procese între episcopie şi localnici, iar în 1847 târgoveţii, câştigători în proces, au intrat în stăpânirea a 1000 fălci, dar proprietari definitivi au devenit huşenii deabia la 1867 când au putut răscumpăra „de la stat locul pe care este aşezat oraşul cu toate viile şi grădinile din preajma lui”. Administrativ la 1864, Broşteni, Plopeni şi Răeşti erau sate. Întâmplându-se dezrobirea ţiganilor episcopiei, aceştia merg de întemeiază în lungul Şarei „Ţigănimea”. Tot acum, de la Plotuneşti – Fălciu vin izgoniţi ultimii imigranţi – bulgarii şi găgăuzii, care se aşează în partea de sud-est a târgului, ultimii mai ales în partea de jos a Plopenilor. Între timp, târgul dintre Drăslăvăţ şi Şara încorporează la sine şi satele Broşteni, Plopeni, Răeşti, Corni-Ungur, Ţigănia, Bulgarii şi Epurenii, satele transformându-se în cartierele sau mahalalele târgului; se configurează astfel prima înfăţişare a oraşului de mai târziu. Odată cu defrişarea pădurilor, cu afluxul ţăranilor către oraş, a sporirii lucrătorilor, meseriaşilor şi funcţionarilor, populaţia îşi îndreaptă privirea şi spre „podişul însorit al Dricului din Est” – zona Huşilor sporind neîncetat. * Şcoala a existat de multă vreme la Huşi, dar de când, nimeni nu poate spune. Doar Ştefan Tomşa, Domnul Moldovei (1614-1620), într-o şcoală de ţară învăţase, probabil, din preajma Episcopiei… Preotul Anton Popescu afirmă în „Credinţa” din octombrienoiembrie 1934, că „în 1727 funcţiona o asemenea şcoală slavonească şi românească la Huşi. Din harta târgului făcută la 1771, de Iorest, dichiul Episcopiei Huşi, rezultă că, în faţa Episcopiei, spre răsărit, între aceasta şi târg, se afla atunci „Şcoala Domnească”, deci şcoală la Huşi, pe bază de atestare documentară. „Cam pe unde era în 1934 fabrica de tricotaje Rubinstein”. O dată cu Regulamentul organic se reorganizează şi învăţământul. Gh. Ghibănescu spune că în 1832, şcoala din Huşi avea profesor pe C. Zefirescu, foarte tânăr, numai de 18 ani, care peste 2 ani a fost „trimis la Viena să studieze chimia, de unde s-a întors în 1838, când ocupă catedra de chimie de la Academia Mihăileană”.
103

La 1858 se înfiinţează şcoala de fete nr. 1 iar în 1861 şcoala primară de băieţi nr. 2. Primul ei dascăl, Vasile Seghinescu e numit cu decretul ministerial nr. 11846 din 2 noiembrie 1861. Peste 3 ani, şcoala are trei clase cu 3 institutori. Pe lângă director, mai sunt numiţi: Petre Victor la 27 august 1864 şi Neculai Caramfilescu la 5 noiembrie 1864. La 1863-1864 la şcoala nr. 1 au funcţionat: la clasa I pr. Gavril Andrian de la Biserica Sf. Dumitru; la clasa a II-a George Maxim; la clasa a III-a – Vasile Popescu şi Ion Dumbravă la clasa a IV-a. Fetele aveau ca institutoare pe dna Fanny Zăleasca, Aglaia M. Philipescu şi domnişoara Ecaterina Semaca. În 1874, septembrie 16, începe a funcţiona la Huşi şcoala nr. 2 de fete, mutată aici cu personalul didactic de la mânăstirea Agapia. Personalul era plătit de stat, iar întreţinerea de comună. La 16 noiembrie 1867 se deschide la Huşi o nouă şcoală primară – şcoala de băieţi nr. 3. Primul ei director a fost Ioan Grozescu. La 10 octombrie 1920 s-a înfiinţat şcoala de băieţi nr. 4, având ca director pe Gavril Chelaru, care în 1934 era pensionar. La 1 noiembrie 1898 a luat fiinţă şcoala nr. 5 de băieţi din Corni – satul Corni formând împreună cu satul Epureni, comuna Epureni, nefiind socotită atunci, ca făcând parte din Huşi. Primul ei director, timp de un an, a fost Teodor Maleş, în 1899 fiind numit director Gh. Alexandrescu, fost revizor şcolar. Şcolile nr. 3 de fete şi nr. 6 de băieţi din Dobrina, ca şi cele două grădini de copii, sunt mai noi, spune preotul Anton Popescu.

* „Credinţa”, gazetă ce apare în ianuarie 1933 la Huşi, sub îngrijirea părintelui Anton Popescu, parohul Bisericii „Sf. Dumitru”. Preţul abonamentului era de 50 lei anual şi era recomandată cititorilor de revista „Sentinela Ortodoxă” din Vaslui în numărul său de la sfârşitul anului 1932 şi începutul anului 1933. *

Credinţa noastră
Credinţa noastră, revistă de sub conducerea preotului D. Ştefănescu, Sauca-Vaslui, apărea în eparhia Huşi în anul 1934. *

Credinţa strămoşească
Credinţa strămoşească, foaie de zidire sufletească pentru popor, apare la Huşi la 20 mai 1934, cu un cuvânt înainte „Către iubiţii mei fii duhovniceşti” a P.S. Episcop de Huşi Nifon Criveanu care, încă de la înscăunare grăia: „Abia
104

aştept zilele când voiu putea merge în satele şi oraşele noastre, să-mi cercetez fiii duhovniceşti la casele lor, să-i cunosc mai de-aproape… să le mângâi durerile, să le duc şi tălmăcesc cuvântul luminos şi hrănitor al Bunului şi Blândului Învăţător Iisus Hristos, să-i îndrumez în nedumeririle lor şi să-i ajut în lipsurile lor”. „…Până a putea merge în toate laturile Eparhiei şi a propovădui, faţă către faţă, Cuvântul lui Dumnezeu şi a îndruma poporul nostru drept credincios am chibzuit că este bine să scoatem o foaie de zidire sufletească pentru popor, unde Noi şi Fraţii Noştri Preoţi să tălmăcim Scripturile, să înfăţişăm vieţile Sfinţilor, să povestim istorisiri morale, să împărţim ceea ce este de folos sufletelor, să ducem cuvânt de pace şi de iubire între oameni”…, schiţa Înaltul programul publicaţiei. „Este multă sete sufletească în zilele noastre după cuvântul Sfintelor Scripturi, după învăţătura mântuitoare a Bisericii… Omul – amăgit acum de cuvintele meşteşugite ale vorbitorilor veacului… cere, dezmeticit, hrana adevărului creştin… Cine-i va da această hrană? Cine-i va adăpa setea? Cine-i va arăta calea? Noi, slujitorii Bisericii”, conchidea Nifon Criveanu. Mai târziu, la 17 martie 1940, tot în „Credinţa Strămoşească”, pr.ec. Gh. V.Şuşnea, consilier referent al Sf. Episcopii – Huşi, rememora: În 1934, aprilie 17, preoţii misionari din Eparhie în frunte cu subsemnatul au ţinut o şedinţă în Cancelaria Sf. Episcopii discutând asupra mai multor chestiuni în legătură cu sectele şi pentru înflorirea dreptei credinţe în cuprinsul Eparhiei. S-au luat 10 hotărâri pentru lucrul misionar. Cea de a 10 hotărâre este următoarea: „Sfânta Episcopie să editeze o foaie pentru popor cu chipuri, de 4-8 pagini de se va putea, intitulată: „Credinţa strămoşească”, format 16, care să se împartă pe preţul de 1 leu. Foaia va tipări tâlcuiri ale Sf. Evanghelii şi istorisiri morale, explicări ale Sf. Liturghii, însemnătatea obiectelor sacre, ştiri misionare etc. Deocamdată se va tipări în 5000 de exemplare. Parohiile vor prevedea în bugetul anului în curs pentru tipăritul acestei foi suma de 150 lei. Foaia va apare săptămânal şi se va trimite fiecărei parohii, cu trei zile înainte de duminică, pentru a fi distribuită de preot în biserică şi parohie”. La 27 mai 1934, în numărul 2 al revistei, preotul Anton Popescu, paroh al Bisericii Sf. Dumitru – Huşi, înscria următoarea lămurire la sfârşitul celor patru pagini: „Văzându-se nevoia de a se răspândi, cât mai larg, cuvântul cel bun, altoit pe Evanghelia Domnului, şi să se facă în cercuri din ce în ce mai largi – chemări calde spre Iisus, P.S. Episcop a hotărât scoaterea unei foi pentru popor. P.S. Sa mi-a încredinţat mie grija
105

acestei foi şi de aceea, atâta vreme cât Dumnezeu îmi va ajuta să pot purta această grijă, „Credinţa”, foaia pe care eu o scoteam până acum, nu va mai ieşi. Rog ca revistele de schimb să se trimită tot la aceeaşi adresă: Biserica Sfântul Dumitru – Huşi”. „Credinţa Strămoşească” îşi avea reşedinţa la Biserica Sf. Dumitru Huşi, iar administraţia la Sfânta Episcopie – Huşi. S-a tipărit la Tipografia Gh. Cerchez – Huşi. Foaia se tipărea sub îngrijirea preoţilor misionari din eparhia Huşilor, dar în ea au scris şi cântăreţi bisericeşti, profesori, învăţători, cadre militare: preotul Anton Popescu, pr. Victor Spânu, pr. Constantin P. Beldie, ec. Vasile Profir, pr. Alexandru V. Gâlea, pr. Gh. V. Şuşnea, pr. Constantin Damian, pr. Nicu Ivan, pr. M. Bejenaru, pr. Constantin Sîrbu, Maria preot Sârbu, pr. Mihai Grecu, pr. Ioan P. Popa, pr. Stavăr Popoiu, Pr. N. Popescu, Maria Apostol, pr. Gr. A. Dimitriu, pr. Ioan Z. Vasilache, pr. I. Rugină, pr. Neculai Lazăr, pr. Marin I. Bogos, diacon Sim. Pivniceru, pr. D. Dumbravă, Victor Al. Glinsky, învăţător, C.D. Mardari, cântăreţ bisericesc, Gh. Parteni, cântăreţ, V. Pascu, profesor, lt. Colonel Coman-Ionescu, D.V. Mândrilă, învăţător, Gh. Cojocaru, student, Gh. Răşcanu, prefectul judeţului Vaslui, pr. Ioan Gh. Chirvasie, pr. C.A. Grancea ş.a. Foaia din 25 iulie 1934 anunţă că redacţia şi administraţia s-au contopit într-un singur loc la Sf. Episcopie – Huşi. Ultima pagină a foii avea înserată următoarea încunoştinţare: „Cu începere de la acest număr sa ridicat părintelui Anton Popescu însărcinarea dată de a îngriji de tipărirea acestei foi. Pe viitor aceasta revine în seama Sfintei Episcopii”. Evenimentul se întâmpla în preajma sărbătorii „Schimbarea la faţă a Domnului” şi a durat până la 21 martie 1935 când redacţia revistei revine la Biserica Sf. Dumitru – Huşi. La 12 mai 1935, când se împlinea un an de la scoaterea primului număr „Credinţa Strămoşească” publica editorialul intitulat „Un an” în care se afirma: „…Munca n-a fost uşoară, nici mică n-a fost grija. Aproape o mie de foi pe zi şi aproape o foaie de fiecare suflet de creştin din eparhia noastră! E mult? Nu, nu este mult. Este abia începutul. De abia s-a pus gură pânzei şi nu se va opri aici. Lucrul se întemeiază din ce în ce mai trainic…. Vrem să împânzim satele toate cu „Credinţa Strămoşească”… La 17 mai 1936, „În al treilea an”… pr. Anton I. Popescu era mai direct în explicaţii: „…A trecut încă un an! Câtă grijă şi trudă, numai Domnul ştie! Câte dureri şi necazuri s-au revărsat peste noi şi peste lume, în aceste 52 de săptămâni! Cine ar putea socoti? Nici noi nu le putem măsura pe cele cu care Dumnezeu ne-a încercat. Mulţumiri îi aducem Lui, că ne-a purtat şi ne-a scos
106

din toate şi de aceea mai tare simţim datoria de a ne arăta recunoştinţa şi prin munca noastră la predicarea cuvântului Său prin această foaie”…

Când „Credinţa Strămoşească” trecea în cel de al cincilea an de viaţă (15 mai 1938) diacon Const. Brânzeiu scria în editorial: „…De 52 de ori într-un an, la fiecare duminică, poporul nostru drept
credincios a avut-o dinainte. De fiecare dată a pornit de pe poarta Sfintei Episcopii, de sub ochii treji ai Stăpânului împreună ostenitor cu cei din jur, în cel puţin zece mii de bucăţi, ceea ce dă într-un an, peste 520 de mii de foi împrăştiate în eparhie. O năvălire ca de petale miresmate de flori de cireş în faptul primăverii a fost zborul fiecărui număr din „Credinţa Strămoşească” în timpul celor 4 ani. Cu suflu cald de duh părintesc şi iubitor, ea a fost împrăştiată, acoperind întinsuri de rodnicie sufletească, aşa cum petalele albe ale primăverii acopăr bătăturile pământului prea crud despuiat şi lăsat pradă biciuirilor neaşteptate ce se furişează sub vălul însorit al mult aşteptatei primăveri. Astfel, număr de număr, filă cu filă, dacă ar fi să aşezăm după o socoteală fără greş, una lângă alta foile Credinţei Strămoşeşti, ele ar acoperi într-un an, un întins de 39 de mii 936 metri pătraţi, iar în patru ani, 159 de mii 744 de metri pătraţi. Numai după această socoteală dacă ar fi să urmărim izvorârea mereu apărătoare a lucrului îndeplinit cu alergătura şi tipărirea acestei foi, aşa cum se face de către minţile iscoditoare şi cugetele reci, încă s-ar vedea greutatea pe care o aduce în rostul vieţii noastre rodul ei binecuvântat. Şi de vreme ce a venit vorba de greutăţi, apoi nu-i de puţin interes a şti că într-un an Credinţa Strămoşească trage 1560 de kg., ceea ce în cei patru ani înseamnă că hârtia ei a cântărit 6240 de kg. Greutatea cea mare însă, a acestei solii pornită din gând înalt, o înfăţişează scrisul şi duhul ei. Cu siguranţă neîntrecută, cu chemare vie, cu duh înţelegător, cu judecată în grai, părintele Anton Popescu, neclintitul ei străjuitor (am putea spune întâiul şi cel din urmă dintre cei ce zi de zi gândesc şi ostenesc pe paginile ei) a făcut într-adevăr ca dorinţa cea mare a marelui nostru ierarh să devie fapt, a făcut ca începutul cel dintâi: lin, suav, ca o şoaptă îngerească, să devie glas şi strigare din plin. Cine nu ştie azi, în cuprinsul eparhiei, de Credinţa Strămoşească? Cine nu o aşteaptă şi nu o primeşte duminica, odată cu anafora pe care preotul o împarte credincioşilor la biserică? Cine nu se împărtăşeşte cu înfiorare deplină din cetania ei?”... Într-adevăr, titluri ca acestea nu puteau fi aşteptate decât cu evlavie şi mult interes: „Din tină… s-a făcut lumină”… de preot Constantin Cartas; „Mai multă milă de animale” de preot Anton I. Popescu; „Creştini după fapte” de preot Constantin P. Beldie; „Datorie creştinească: Închinare către Dumnezeu” de preot Gh. I. Vasilache; „Să ne îngrijim sufletul” de N. Dima, teolog; „Să iubim sfânta biserică” de C.D. Mardare, cântăreţ Vultureşti,
107

Vaslui; „Puterea credinţei” de preot Vasile Profir; „Nădăjduieşte în Domnul” de preot V. Ciorâţă; „Respectul tinerilor către bătrâni” de Gh. Parteni; „Orbi şi orbiţi” de preot Gh.Al. Năstase etc. Ştiri preluate din presa vremii şi redate în paginile foii Credinţa Strămoşească erau pilduitoare: „Un ziarist străin scrie în jurnalul lui: „România înseamnă a fura”. Şi comentariul revistei huşene la cele de mai sus: „Se cunosc şi peste hotare hoţiile de la noi. Doamne, ce ruşine! Aşa este când oamenii n-au frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni”… Altă ştire: „A dat Dumnezeu, în sfârşit, să găsim sate fără beţivi. Dar nu vă miraţi, că nu la noi, ci în Anglia. Acolo sunt sate în care nu s-au văzut oameni beţi de 15 ani. Ce minune!” Încă o ştire: „Am citit în buna revistă „Poporul românesc” de la Chitila, că „la biserica spitalului din Cernăuţi, cântă, în fiecare duminică,la săvârşirea serviciului religios, un cor de nebuni”. Noi ştim că şi orbii de la „Vatra luminoasă” din Bucureşti au făcut cor bisericesc. Îl conducea pe vremuri un orb din Fălciu. De ce oare, cei întregi la minte şi la trup fug de biserică şi nu cântă „mărire lui Dumnezeu?” Li-o fi ruşine?” Sau nu L-au văzut, nu L-au simţit? Să-i ferească Domnul de încercările Lui până ce-L vor simţi!” „În ţară sunt de 13 ori mai multe crâşme decât biserici”. Ce ziceţi de aceasta, oameni buni? Şi ce gândiţi când ştiţi că mai toate crâşmele sunt pline, iar multe biserici goale!” – avertiza altă ştire din Credinţa Strămoşească. * Credinţa Strămoşească în luna mai 1939 se constituia într-un fel de număr festiv închinat unei drumeţii însemnate a sa la capătul a cinci ani de vieţuire – purtând pe copertă chipul P.S. Episcop Nifon al Huşilor, ctitorul revistei „Credinţa Strămoşească”. „Pentru „Credinţa Strămoşească” era intitulat editorialul care purta semnătura P.S. Nifon Criveanu, care exprimându-şi bucuria pentru „cât de aşteptată este foaia Noastră în fiecare duminică de cei peste zece mii de cititori care găsesc în ea îndestulare sufletească”, adăuga: „…Ştiu şi truda şi purtarea de grijă a celor ce se ostenesc cu alcătuirea şi tipărirea ei, iar mai cu osebire a conducătorului ei, părintele Anton Popescu, ale cărui slove alese şi simţite nu lipsesc din nici un număr, ca şi ale părintelui Constantin Cartas, cu sfaturi şi îndemnuri pornite din suflet curat şi plin de iubire”. În cele 12 pagini, revista cuprindea şi alte articole la zi de aniversare: „Popas sărbătoresc al unei drumeţii însemnate numai cu odihna muncii”, semnat de prof. N. Creangă; „Trăiască!” de preotul Constantin Brânzeiu; „Credinţa Strămoşească după 5 ani” de pr. Constantin Cartas; „Străduinţi şi roade” de preot H. Bărbuleanu – Bârlad; „O înfăptuire” de pr. Gheorghe
108

Mihoci; „Roadă binemeritată după cinci ani” de pr. Nicolae Isailă; „În slujbe adunate” de pr. Constantin P. Beldie; „Cu Dumnezeu înainte” de preot Anton I. Popescu. „Credinţa Strămoşească” este căutată şi dincolo de hotarele Eparhiei. În cutare sat din Râmnicul Sărat merg regulat câte 250 foi pe săptămână. „Credinţa” noastră a fost ascultată de la Crasna până la Maglavit, dusă şi citită de un binecredincios creştin. Şi în câte alte locuri, mai departe sau mai apropiate, nu merge ea! A început cu 5000 de foi şi a ajuns la 12000. Şi dacă vrea cineva să ştie, să afle că în aceşti cinci ani, de la Episcopia păstorită de Vlădica Nifon, s-au revărsat în parohiile ei, şi dincolo de ele, peste două milioane de foi. Adică, tocmai 2.016.943. N-aşteptăm plata de la nimeni. Bucuria noastră este bucuria credincioşilor” – scria pr. Anton I. Popescu. * Sfânta Episcopie aduce la cunoştinţă bunilor credincioşi că duminică 15 octombrie (1939) se va târnosi noua şi frumoasa biserică a Schitului „Vovidenia”, de lângă Huşi, ridicată cu cheltuiala Sf. Episcopii. Cu acest prilej se vor sfinţi şi celelalte multe, atât de frumoase şi de folositoare lucrări: Azilul de bătrâni, de lângă schit, clopotniţa de la Sf. Episcopie, Troiţa de lângă Catedrală, cum şi toate celelalte lucrări din curtea Sf. Episcopii” – scria „Credinţa Strămoşească” din 8 octombrie 1939, sub titlul „Veste Frumoasă”. „Un nou lăcaş de mângâiere sufletească” – se intitula editorialul revistei (29 octombrie, 1939), care aducea în faţa cititorilor biserica Schitului „Vovidenia”, care se sfinţeşte astăzi: „Ori de câte ori păşeşti pragul unei Mănăstiri sau al unui Schit, te cuprind fiori şi-ţi vin gânduri cum n'ai avut niciodată. De ce intri în sfintele lor lăcaşuri mai cu sfială şi cu mai multă smerenie? Pentru că ele sunt vetrele smereniei şi ale evlaviei?... Şi fără să vrei, te întorci cu gândul la trecut. La voievozii şi la boierii, la credincioşii şi la călugării cari au ridicat asemenea lăcaşuri sfinte, cari le-au înfrumuseţat cu banii lor şi le-au împodobit cu neîntrecuta coroană a rugăciunilor lor. Poporul nostru întotdeauna a preţuit în chip deosebit mănăstirile. Pentru ele, ca şi pentru bisericile din sate, de altfel - a dat de unde a avut. Cunosc credincioşi cari s'au împrumutat, ori au muncit cu ziua - numai să poată pune şi ei câteva cărămizi la o sfântă biserică. Pentru mănăstiri însă au avut o deosebită evlavie. Când îl apăsau greutăţi mari pe suflet, românul lua calea schitului sau a mănăstirii ca să... capete dezlegare. Dar de foarte multe
109

ori nu se mai întorcea. Se lepăda nu numai de păcate, ci şi de viaţa lumească şi intra în rândul vieţuitorilor cu sutane negre şi cu şiraguri de mătănii în mâini rugându-se pentru el şi pentru cei rămaşi în vâltorile vieţii, acasă. Ţinutul nostru, al Fălciului, n'a fost lipsit de asemenea vetre, în care tămâia rugăciunii să se înalţe necontenit către Dumnezeu şi în care mlădiţa smereniei să odrăslească neîncetat. Ele s-au presărat aproape în tot lungul lui, din duhul jertfelniciei fălciene - pentru a ţine neadormită ruga şi treaz gândul către Domnul Dumnezeu. Astfel de sfinte lăcaşuri au fost la: Brădiceşti, Fundul Crasnei, Porcişeni, Avereşti (ridicat de un preot), Creţeşti, Vladnicu, Cârligaţi, Grumezoaia şi altele. Şi a mai fost unul. Aici, în coasta de miază-zi a Huşilor, a înflorit, de pe la începutul veacului trecut, un schit: „Vovidenia”. Se cuvenea ca lângă Sfânta Episcopie să lumineze şi candela unui schitişor, aşa cum în casele noastre, pe lângă lumina mare a lămpii, pâlpâie colo sub icoană, luminiţa unei candele. Cu vremea, şi mai ales după 1864, toate schiturile acestea s-au desfiinţat. Unele biserici s-au ruinat, altele au trecut ca biserici de sat. Mai rămăsese numai acesta de lângă Huşi. A fost întâi de lemn. Apoi, din milosteniile credincioşilor s'a ridicat, nu târziu, pe dealul Coţoiului, biserica de zid a schitului, în jurul căreia sunt multe morminte ale Huşenilor... Dar fie din vitregia oamenilor, fie din pricina pământului alunecos, bisericuţa a prins a se ruina. Şi ca un semn al... nu ştiu cum să spun - locul dimprejur, vreo 9 hectare, a ajuns în stăpânire străină. Acum Fălciul nu mai avea nici o aşezare mănăstirească. Câteva icoane de la vechiul schit se păstrează în muzeul Sf. Episcopii. Şi-mi pare rău că nu s'au fotografiat şi ruinele bisericuţei în care s'au înălţat noianul atâtor sfinte rugăciuni. Dar, în acest ceas mare de bucurie sfântă, ce să mai răscolim trecutul? Să ne veselim, căci avem dreptul, la praznicul sfinţirii noii biserici a Schitului Vovidenia, care se va face azi 29 Octombrie 1939. Huşenii ştiu cum a fost. Când a venit la Huşi Vlădica Nifon, nu ştim ce-a simţit în sufletul său, la priveliştea ruinelor unui schit, de lângă scaunul episcopal; dar ştim ce-a făcut. A stăruit mai întâi ca Episcopia să capete iarăşi terenul fostului Schit, şi la stăruinţa sa, Primăria l-a dat. Apoi, a purces la construirea unui Azil de bătrâni şi bătrâne şi a unei noi biserici pentru Schitul „Vovidenia”. Ziua de 1 August 1938 a fost o zi însemnată. Atunci s'a început lucrul la noua biserică. Vlădica a făcut slujbă pătrunzătoare de suflet. Se cobora, în înserarea acelei zile a Sf. Cruci, când s'a înfipt crucea unde va fi Sf. Masă a bisericii, se cobora peste cei de faţă, cler şi popor adunat în mare număr, fără vreo chemare, o pace sfântă şi o mulţumire nespusă, cum era şi acea din sufletul Prea Sfinţitului Nifon.
110

S-a lucrat cu Inimă şi cu zor. S-a ridicat noul lăcaş sfânt, sub supravegherea meşterilor, dar mai ales a Vlădicăi Nifon. S'a pictat înlăuntru peste tot, iar un bun meşter din Iaşi a lucrat o frumoasă catapeteasmă de stejar. E gata şi putea fi sfinţită mai de mult. Dar s'a amânat pentru a fi gata şi marele Azil de bătrâni, care se odihneşte ceva mai jos, sub aripa bisericii. Costă mult; peste şase sute de mii lei, pe care i-a dat numai Sfânta Episcopie şi pe cari i-a strâns printr-o minunată gospodărire a puţinelor ei bunuri. Alături, s-a ridicat şi o mică dar frumoasă clopotniţă de stejar. Şi azi, cu ajutorul bunului Dumnezeu, biserica Schitului se târnoseşte. Se deschide pentru sfintele rugăciuni, datorită râvnei de Casa Domnului a Păstorului de azi a Biserica schitului „Vovidenia” Eparhiei Huşilor. Judeţul nostru îşi capătă şi el un aşezământ călugăresc, Episcopia un metoc, iar huşenii un nou lăcaş de rugă şi apropiere de Dumnezeu. Ei nu vor mai ridica dealul Coţoiului numai să se plimbe, ci să-şi reverse rugăciunea către Domnul, după cum spunea psalmistul. Şi astfel, prin grija Prea Sfinţitului Episcop Nifon, vom fi străjuiţi şi de Crucea bisericii de la Schitul Vovidenia, această nouă podoabă a oraşului nostru şi a sufletului unui mare credincios”. După care, în acelaşi număr era publicat alt articol:

Şi un lăcaş de alinare a suferinţelor trupeşti. „Tot astăzi se sfinţeşte şi Azilul de bătrâni şi bătrâne din Huşi. E ridicat din purtarea de grijă a milostivului Vlădică Nifon, pe dealul Schitului, aproape de acesta. Căci aşa stă bine, lângă lăcaşul de închinare către Dumnezeu să fie lăcaşul în care iubirea omului adăposteşte nenorocirea şi neputinţa fratelui său. Şi sub straşina Casei în care Domnul Hristos linişteşte turburările şi alină suferinţele sufletului, să se înalţe casa alinării suferinţelor trupeşti. Vlădica Nifon Criveanu a văzut că în toată Eparhia nu se găseşte un asemenea azil. Şi pe locul fostului Schit, care de acum nu va mai fi numit aşa, ci lângă Schit, a pus de s-a ridicat această casă a neputincioşilor şi bătrânilor. P. S. Sa n-a întârziat, căci suferinţa nu stă la tocmeală cu omul. De aceea lucrul a început repede. Gândul P. S. Sale a fost înţeles de mulţi; dar vrednici, cu adevărat, de pomenit în această zi mare, sunt doi: preotul Const. Sârbu şi dl. Colonel Coman Ionescu. Dânşii, dimpreună cu un comitet de buni creştini, au colindat
111

oraşul de mai multe ori şi au pus multă râvnă pentru ridicarea acestei case a mângâierii celor bătrâni. S-a îndreptat terenul şi s-a făcut cărămida acolo pe loc. S-au făcut fântâni şi s-a început lucrul. El a crescut încet, încet, şi după doi ani de griji şi supravegheri, iată, Azilul e gata. E mare şi frumos şi poate găzdui multe zeci de bătrâni. A costat peste un milion de lei, din care o mare parte au fost dăruiţi de Sf. Episcopie, sau căpătaţi de la alte instituţii, prin stăruinţa Prea Sfinţitului Episcop Nifon. ...Când îţi arunci ochii din oraş, spre miazăzi, îţi cade privirea pe două clădiri albe şi strălucitoare. Parcă se răsfrâng din ele mulţumirea şi bucuria celor ce se vor adăposti într-însele. Sunt Schitul şi Azilul. Stau pline de îndemnuri, sus, una lângă alta. Le stă atât de bine alături! Două lăcaşuri de adâncă şi răscolitoare binefacere: pentru suflet, Schitul pentru trup Azilul. Două case ale lui Dumnezeu, dar în care se vor aduna oamenii. În una să-şi lase rugile şi să-şi mângâe sufletele - în cealaltă să-şi odihnească bătrâneţa şi să-şi aline neputinţele. Toate ridicate şi înfrumuseţate prin grija şi strădania unui om, care e plin de iubire şi milă pentru aproapele său. De aceea, multe rugăciuni au să se înalţe pentru binefăcătorul şi de Casa Domnului iubitorul, Nifon Criveanu, Episcopul Huşilor”. „Încă un lăcaş” – Poarta vechei intrări la Sf. Episcopie şi „Clopotniţa nouă a Sf. Episcopii” – semnat de preot Anton I. Popescu, întregea „Vestea Frumoasă” anunţată credincioşilor de către revistă: Azilul de bătrâni

Încă un lăcaş
„Este acela din care va pleca, zi de zi, chemarea credincioşilor la rugăciune şi pace, este măreaţa Clopotniţă a Episcopiei, clopotniţă care tot astăzi se sfinţeşte. Cine a venit pe la Episcopie până acum un an şi jumătate, intra printr-o boltă veche şi joasă, coada unui şir vechi de chilii. Dacă n-ai fi ştiut că acolo este Episcopia şi dacă n-ai fi zărit pe deasupra turlele bisericii catedrale, n-ai fi bănuit că acolo este o reşedinţă episcopală. Poarta vechei intrări la Sf. Episcopie Vlădica Nifon a gândit dintru început să ridice o clopotniţă vrednică de o biserică ce este ctitorie domnească şi vrednică de o Episcopie, care trebue să fie pildă tuturor.
112

Şi dacă atâtea biserici au clopotniţe frumoase, cu cât mai mult biserica epicopală nu se cuvenea să-şi ţină clopotele în turla de deasupra ei. De aceea, când a venit vremea şi când a putut strânge suma trebuitoare, a început lucrul. Şi acesta a mers repede. Începută la 4 august 1938, clopotniţa cea nouă s-a ridicat plină de măreţie. În toamna trecută, încât la Crăciunul trecut, clopotele ei au prins a suna. Dar nu numai cele vechi. Din acelea, două erau sparte şi s-au turnat din nou. Apoi s-a făcut unul nou, care atârnă 1.730 Kgr, şi al cărui sunet se aude până departe. Numai acesta a costat aproape trei sute de mii lei. Şi iată, de acum are şi Episcopia clopotniţă. Ba încă una cum nu mai are nici o altă biserică. Clopotele ei vor chema pe cei vii la rugăciune şi vor plânge pe cei morţi. Iar deasupra târgului nostru, sunetele lor se vor uni cu ale celui de la Schit şi cu ale celorlalte şapte biserici, fâcând ca o pânză de apărare pentru noi, dacă le vom înţelege chemarea şi ne vom aşterne gândul şi ruga la piciorul Crucii Domnului Hristos. Mulţumit trebuie să fie astăzi - şi de astăzi înainte - sufletul Păstorului, pe care l-a învrednicit Dumnezeu de asemenea mari şi pline de graiu înfăptuiri! Clopotniţa nouă Căci iată, după 445 de ani de când Ştefan Vodă a Sf. Episcopii a deschis biserica aceasta, care peste 100 de ani a ajuns episcopală, de când deci a răsunat pe văile Huşilor cel dintâi dangăt de clopot - se vor revărsa, din mândra Clopotniţă, potop de sunete: de rugăciune şi de chemare, de jale şi de bucurie, de îndemn la pace şi la apropiere de Dumnezeu”. Altădată (24 septembrie), pr. Constantin Cartas scrisese, cu aceeaşi dăruire, articolul „Ctitoria de biserică – Maria colonel Savin din Iaşi care a edificat la sanatoriul Bârnova biserica bolnavilor tuberculoşi”:

Ctitoria de Biserică „Astăzi, la Sanatoriul Bârnova, se sfinţeşte un locaş de închinăciune:
Biserica bolnavilor tuberculoşi de la Bârnova. Sanatoriul Bârnova este aşezat la un kilometru, pe vârful dealului din spre răsărit de gara Bârnova. În mijlocul pădurilor de brad şi fag, el are una din cele mai potrivite aşezări ca înălţime şi privelişte pentru ochiu. Datorită actualului conducător şi colaboratorilor, domnul doctor Corneliu Gancevici, alături de vechiul azil de bătrâni de odinioară, de jalnică şi tristă amintire, s-a ridicat, în foarte scurt timp, clădire nouă, una din cele mai frumoase, mai moderne şi mai bine înzestrate şi organizate aşezări spitaliceşti pentru tuberculoşi.
113

Aici îşi găsesc alinarea peste trei sute de bolnavi. Aici aleargă sărmani din cele patru colţuri ale ţării, aduşi de faima spitalului şi priceperea doctorilor. Aici, toate sunt cu chibzuială orânduite, ca nicăiri în altă parte, încât bolnavul nu duce lipsă de nimic. O singură lipsă era, din partea spitalului şi o singură nevoie din partea bolnavilor: aceea a unui locaş de închinare. Plecarea sufletului pornit spre rugă nu-l poţi opri, credinţa în suflet fiind sădită în om deodată cu viaţa, iar când viaţa omului se deapănă pe patul spitalului, nevoia de închinare e mai trebuitoare decât nevoia de doctori. De aceea, pe fiece zi, lipsa unui loc de rugăciune se făcea tot mai simţită. Lipsa aceasta a împlinit-o un suflet credincios, de adevărat creştin, cu o inimă duioasă de mamă, doamna Maria Colonel Savin, din Iaşi. - Această bună şi credincioasă doamnă a strâns ban cu ban pentru Biserica Domnului Hristos de aici. Copilă fiind, în jocurile ei cu tovarăşele de copilărie, visa această bisericuţă, pentru care încă de pe atunci punea deoparte, după cum spune azi, „un ban pentru Bisericuţa mea”. Azi economia s-a ridicat la suma de aproape cinci sute mii lei, iar visul de-atunci este o înfăptuire aidoma. O... dar câte piedici n-a întâmpinat până s-o vadă gata de sfinţit! Mai întâiu piedici în familie. Apoi piedici din partea cunoscuţilor şi a prietenilor, care o sfătuiau, bineînţeles prieteneşte, „că e mai bine să-şi pună banii la economii, sau să-i bage într-o afacere aducătoare de câştig, decât să-i piardă de pomană pentru o biserică”. Dar credinţa ei a fost mai tare şi a învins şi pe oameni şi greşita lor judecată. Iată că vin la rând însă greutăţile găsirii unui loc bun de biserică. Şi pe acestea le-a învins, căci după ce a încercat să ridice în unsprezece locuri această bisericuţă, s-a oprit la Sanatoriul Bârnova. Cine o fi sfătuit-o? Cine o fi hotărât-o să rămână aici? Poate inima duioasă de mamă; poate rugăciunile şi suferinţa bolnavilor i se vor fi arătat în vis. Poate Maica Domnului căreia i-a închinat Biserica, sau Izvorul Tămăduirii, hramul Bisericii? Doi ani se împlinesc de când s-a pus piatra de temelie şi acum stă gata de sfinţire. Da-atunci şi până azi a înfruntat noi greutăţi. A avut făgăduieli din partea multora că vor ajuta-o, dar unul câte unul s-au dat la o parte şi în cele din urmă credincioasa doamnă şi-a dat şi cel din urmă bănuţ al bătrâneţilor, numai s-o vadă terminată. Înfruntând toate, am văzut-o dosind multe lacrimi, din cauza oamenilor, a greutăţilor şi a lipsurilor. Dar azi, îi va picura cea dintâi lacrimă de bucurie. Frumoasă ca cea dintâi zi de primăvară, Biserica Sanatoriului Bârnova va fi primul ghiocel dat sufletelor bolnavilor, după o iarnă lungă şi lipsită de căldura credinţii. Luându-se la întrecere cu vârfurile brazilor, ea se înalţă hotărâtă ca şi credinţa din care a isvorât, arătând cu Însuliţarea crucii, cerul, nădejdea tuturor înviforaţilor. Într-însa vor veni rânduri, rânduri de închinători: bolnavi cu trupul, bolnavi cu sufletul, sau numai trecători pe aceste meleaguri. An cu an vremea îşi va depăna caierul. Peste oameni şi deasupra vremilor va rămâne Biserica,
114

să povestească tuturor istoria vieţii sale: „A fost odată o doamnă credincioasă... a fost odată un suflet pios de mamă”... iar în cea din urmă zi a vieţii, acolo sus, din tronul său dumnezeesc, Împăratul cu braţele întinse, îl va întâmpina: „Vino slugă credincioasă şi binechivernisitoare”. Şi privind spre dreapta Sa va continua: „Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu de moşteniţi Împărăţia gătită vouă de la întemeierea lumii, căci am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi”... (Matei cap. 125, vers. 21 şi vers. 34, 35). Iar astăzi, îngenunchiaţi pentru prima dată în biserica pe care o daţi închinării, preotul ei, bolnavii şi toţi cei ce vă cunosc şi vă preţuiesc fapta, se roagă lui Dumnezeu pentru sănătatea trupului şi mântuirea sufletului dvs!

* După 5 ani şi mai bine de jumătate de păstorire ca episcop al Huşilor, la 30 noiembrie 1939, Vlădica Nifon Criveanu se despărţea de cei pentru care a ridicat atâtea construcţii şi a mângâiat atâtea suflete, pentru a urca întâia oară treptele scaunului metropolitan din cetatea în care odinioară porunceau Banii, devenind primul Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei. „Înălţarea Prea Sfântului nostru Episcop la rangul de Mitropolit este o răsplată a muncii sale necurmate; este o cinstire deosebită, dar este şi o chemare a lui P.S.Episcop Nifon al Huşilor Dumnezeu la o muncă mai grea, pe ogor mai ales Mitropolit al Olteniei întins”, aprecia pr. Anton I. Popescu în editorialul din 10 decembrie 1939 intitulat: „Ne vom despărţi în curând”… care însemna şi o veste mare, de bucurie şi de mândrie pentru toţi enoriaşii Eparhiei Huşilor… La 17 martie 1940 „Credinţa Strămoşească”, foaie săptămânală de zidire sufletească pentru popor, apărea cu un spaţiu gol la locul unde se indică sediul redacţiei, sub frontispiciu, dar, cu o „lămurire” din care rezultă că „intrăm în rosturile noastre” şi cum „un duh nou de dreptate se revarsă asupra eparhiei”,de acum „cucernicii preoţi care doresc să colaboreze vor trimite articolele lor pe adresa Sf. Episcopii, secţia culturală, unde se află atât administraţia cât şi redacţia acestei foi”. Într-un fel se revenea acum, la încetarea păstoririi lui Nifon Criveanu, la ceea ce se întâmpla la început de păstorire, după câteva luni de activitate, când revista fusese luată preotului Anton I. Popescu şi dată culturalilor de la Episcopie. În următorul număr, Anton I. Popescu nu mai semnează, iar tot mai des este prezent în „Credinţa Strămoşească” numele preotului Gh. V.
115

Şuşnea, consilier referent al Sf. Episcopii, care, în numărul 81 din 28 aprilie 1940 difuza şi următoarea informaţiune: „Curând va apare vechea revistă de propovăduire a credinţei „Izvorul tămăduirii” de sub conducerea P.C. consilier referent Gh. V. Şuşnea”. În acelaşi număr, revista avea adăugat pe frontispiciu precizarea că „apare în oraşul Huşi”,cu redacţia şi administraţia: Sfânta Episcopie a Huşilor” iar dedesubt, în chenar, urarea cu prilejul Sfintelor sărbători ale Învierii Domnului: Hristos a înviat! Semnat Valerie Botoşăneanul. *

Palatul Episcopal din Huşi * „Sfătuim pe toţi cititorii „Credinţei Strămoşeşti” să strângă cu atenţie toate foile primite. Ele se pot lega la sfârşitul anului şi alcătui astfel o cărţulie de toată frumuseţea” – îndemna redacţia încă de la 8 august 1934. În cei 10 ani, cât timp s-a editat „Credinţa Strămoşească”, cine a fost stăruitor şi cu dragoste pentru filele citite, a putut avea, la sfârşitul perioadei, zece volume, fiecare cu cel puţin 200 de pagini de rugăciune dumnezeiască şi sfaturi utile oricărui enoriaş. „Foaia se tipăreşte greu din cauza lipsei de hârtie. Într-o vreme nu erau lucrători, apoi n-am găsit mărcile trebuitoare, acum nu avem hârtie. Vremurile sunt grele. Şi noi ne zbatem să le învingem”, scria revista la 25 ianuarie 1942. Pe bune, ea apărea la Tipografia „George Cerchez”, dar din cauze numai de redacţie ştiute, se mai apela şi la tipografia „Ştefan Grigoriu” – Huşi. „Veste bună” nota „Credinţa Strămoşească” la 24 mai 1942: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, Sf. Episcopie a cumpărat o tipografie. De acum vom putea avea mai regulat foaia noastră şi Cuvântul Domnului va putea fi mai cu înlesnire răspândit” – aşa se scria în primul număr, de la care în josul ultimei pagini avea să fie consemnat: Tipografia eparhială a Sfintei Episcopii a Huşului. Foaia din 21 iunie 1942 menţiona sub titlul „De luat aminte”: „Foaia noastră va publica de acum şi altfel de sfaturi. Toate se îndreaptă către credincioşii noştri, cu dorinţa vie de a fi împlinite. Prin aceasta vrem să
116

Catedrala Sfintei Episcopii din Huşi

stăm şi întru ajutorul ostenitorilor în „Căminele Culturale”, care sunt rugaţi a pune în mâna membrilor sau ale cititorilor „Credinţa Strămoşească”. Apărea şi o nouă rubrică: „Sfaturi de igienă”. Eram doar în plin război! Dr. Alex Catanchin avertiza şi direct: „Nu uita că pe câmpurile de pe malul Prutului sunt îngropate o mulţime de mine şi bombe neexplodate. Lucrează cu atenţie”! Cu atenţie lucra redacţia când primea scrisori de pe front de la ostaşii din eparhie, care rugau preoţii să le facă slujbe de viaţă lungă ori de veşnică pomenire. Cele publicate erau deosebit de duioase, dar şi de îmbărbătare. Apăreau şi îndemnuri de sine stătătoare: „Citiţi foaia în şezătorile Căminelor culturale”; „Întoarceţi miriştile!” – venea alt sfat la sfârşitul lunii iulie; „Începe un an nou”; „Începe şcoala” – erau două titluri în acelaşi număr al revistei din 27 septembrie 1942. Viaţa mergea înainte, dar şi cu „Rugă” la Dumnezeu: „Primeşte, Doamne, alături de Tine, Pe toţi Eroii ce-au căzut în luptă. Ia sufletul din trupurile rupte Pe care le găseşti între ruine. Primeşte-i, Doamne, alături de Tine! Strânge-i pe toţi sub mila Ta, Stăpâne, Din văi, din şesuri şi din gropi, Pe unde au căzut ca nişte snopi De aur pur – sub lovituri păgâne. Şi iartă, Doamne, tot păcatul lor! O noapte albă, care s-a sfârşit, Cu roua ei pe toţi i-a împărtăşit Cum se împărtăşesc acei ce mor. Primeşte, Doamne, sufletele lor! 5 iulie 1942 * În Darea de seamă a secţiei culturale la Adunarea Eparhială din 23 mai 1943 se arăta că foaia săptămânală pentru popor „Credinţa Strămoşească” continuă a fi editată de Sf. Episcopie în zece mii de exemplare şi se trimite prin preoţi nu numai credincioşilor din Eparhie, dar şi peste hotare, iar în ultima vreme şi în Transnistria, şi la spitalele militare de răniţi din răsăritul ţării. La sfârşitul anului 1947 „Cronica Huşilor” nr. 9-12 informa că preotul St. Verdeş, de la Catedrala Episcopală a fost numit consilier referent al secţiei administrative în locul preotului Anton Popescu, pensionat pentru caz de boală.
117

Revista „Credinţa Strămoşească” de care se ocupase în tot timpul Anton Popescu nu mai apărea, iar Episcopia nu obţinuse aprobarea reapariţiei ei. *

Cronica Episcopiei Huşilor
Cronica Episcopiei Huşilor, în ea publică Mihai Enache „Istoricul satului Grumezoaia” în 1996 (p. 568); pr. prof. dr. Mircea Păcuraiu „Scurt istoric – la 400 ani de la întemeiere” în 1998 (p. 61); Costin Clit „Documente inedite privind schitul Pârveşti” în nr. 9 (p. 777)… *

Cronica Huşilor Revistă culturală şi bisericească a Clerului Eparhiei
Sub patronajul P.S. Episcop NIFON Cronica Huşilor, revistă culturală şi bisericească a Clerului Eparhiei, apare în martie 1934, ca un număr festiv, închinat alegerii, investiturii şi instalării în scaunul episcopal Huşi a P.S.S. Nifon Criveanu, deschizându-se cu o „Lămurire” semnată G.V.Ş (Gh. V. Şuşnea, referent cultural episcopal n.n.) Credincioşilor li se lămurea că: „În această sfântă şi de Dumnezeu păzită Episcopie a Huşilor, preoţimea, la îndemnul înţeleptului şi blândului nostru Episcop Nifon Criveanu, a hotărât apariţia revistei „Cronica Huşilor”, în amintirea râvnei cărturarului de pe vremuri, care a trecut pe aici, Episcopul Melchisedec şi care a scris neîntrecuta lucrare: „Cronica Huşilor”, precum şi a altor vrednici de amintit episcopi cărturari: Dosoftei, Iacob Stamate, Veniamin Costache, Iosif Gheorghian, Silvestru Bălănescu şi Iacov Antonovici, care au ilustrat scaunul Episcopiei din Huşi cu hărnicie, pietate şi destoinicia lor”. În lămurire se mai spunea că revista va fi la îndemâna preoţilor Eparhiei – pe care îi invita să îi scrie – şi îi creiona tematica şi cuprinsul: în prima parte avea a fi publicate articole de literatură religioasă, cuprinzând chestiuni de ordin general teologic şi bisericesc; tâlcuiri, meditaţii şi predici; probleme social-religioase, chestiuni istorice, mai ales din Eparhie; probleme didactice şi misionare, traduceri, dări de seamă asupra activităţii culturale, pastorale şi filantropice din Eparhie; cronică internă şi externă,
118

recenzii şi bibliografii; în partea a doua a revistei, care era cea oficială, urma a se publica ordinele şi dispoziţiile Sf. Episcopii privitoare la bunul mers al tuturor treburilor din Eparhie. Se publica fotografia Episcopului Huşilor şi reportajul referitor la alegerea, investirea şi instalarea P.S. Episcop Nifon Criveanu al Huşilor, cu întreg ceremonialul. La sfârşit se publica lista cu persoanele care formau Comitetul diriguitor al publicaţiei: P.S. Arhiereul Veniamin Pocitan, vicarul Sfintei Episcopii; econom V. Ursăcescu, consilier referent, econom I. Grigoriu, revizor eparhial; econom Ieremia Hagiu, protoereul judeţului Fălciu; econom dr. M. Bejenariu, profesor Huşi; preot Anton Popescu, Huşi; econom D. Dumbravă, Bârlad; diacon C. Merişescu, Vaslui; preot P. Alexandrescu, Huşi, preot Gr. Dimitriu, Bârlad. Secretar de redacţie: econom Gh. V. Şuşnea, consilier referent.Revista se anunţa că apare o dată pe lună şi se va trimite tuturor parohiilor din Eparhie şi abonaţilor. Odată cu apariţia revistei „Cronica Huşilor”, Buletinul Episcopiei îşi încetează apariţia. Se tipărea la Tipografia George Cerchez din Huşi în 500 exemplare lunar, format coală de carte, fiecare număr având paginaţie distinctă (de regulă 35-40 pagini). Începând cu numărul 2 din aprilie 1934 îşi întregea subtitlul, menţionând că apare sub patronajul P.S. Episcop Nifon, iar de la numărul 5, Comitetul diriguitor era înlocuit cu: „apare sub P.S. Episcop Nifon Criveanu conducerea unui comitet” dar numele oamenilor n-au apărut vreodată. Motivul îl explică prea Sfinţitul Episcop cu prilejul Adunării Eparhiale din 2 iunie 1935: „La apariţia revistei „Cronica Huşilor” se constituise un comitet care să aibă grija redactării articolelor şi a conducerii revistei. Acest comitet neactivând câtuşi de puţin, toată sarcina a rămas asupra Sf. Episcopii. Şi atunci s-a oprit publicarea numelui lor pe dosul copertei, spre a-i feri de neplăcerea de a apărea doar ca figuranţi,” răspundea Prea Sfinţitul dlui C. Calmuschi – Bârlad, membru al secţiei culturale a Episcopiei, care susţinea că „nu i-a fost cerut niciodată concursul spre a colabora cu vreun articol la „Cronica Huşilor”. Scriind despre „Cronica” şi cronicarii ei - în februarie 1937, pr. Constantin Cartas afirma: „Singurul organ oficial al Eparhiei Huşilor este revista, cu apariţie lunară „Cronica Huşilor”. Dar şi singurul
119

organ de afirmare culturală şi pastorală şi de prestigiu al clerului din eparhie, este tot „Cronica Huşilor”. Încheia însă cu amărăciune, dar şi îndemnând la o muncă mai organizată: „…Aşa cum ne găsim azi, putem spune că avem o „Cronică” dar nu avem cronicari”. Alte „Cronici” gem de numărul şi greutatea pregătirii lor. Un pic de interes amestecat cu un pic de ambiţie ne-ar reabilita. E vorba de prestigiul nostru. Eu văd în orice frate preot din eparhia noastră, un „cronicar”… Începând cu numărul 9 septembrie 1937, „Cronica Huşilor” evită să mai consemneze, ceea ce făcuse până atunci, că apare „sub conducerea unui comitet”. „Foaie pentru suflet” scoasă de preotul Aristide Gaman Iaşi-Gorj nr. 19-20, iunie-iulie 1938, scrie despre „Cronica Huşilor” că ar avea drept conducător al ei pe părintele consilier referent cultural Const. Brânzeiu (C.H. nr. 9/1938, pag. 413). După ce în anul I de activitate revista a avut o numerătoare pentru fiecare număr al său, începând din ianuarie 1935, anul II, numărătoarea paginilor curge anual: 436 p. în anul 1935, 456 în 1936, 444 în 1937, 579 în 1938, 690 în 1939, plus 114 p. consacrate numărului festiv închinat împlinirii a cinci ani de păstorie a Episcopului Nifon Criveanu la Huşi. De unde în primele numere apăreau printre nume de autori – Nifon Criveanu, M. Bejenariu, C. Merişescu, Const. P. Beldie, Corneliu M. Grumăzescu, P.I. Alexandru, A.C. Preotul Anton I. Popescu Consilier referent la Secţia Cozma, Gh. V. Şuşnea, Anton Popescu, V. administrativă a Eparhiei Ursăcescu, Alex V. Gâlea, D. Barbu, Ieremia Hagiu, I. Dimitriu, V. Dudu, S. Pivniceru ş.a., pe parcurs, numărul colaboratorilor sporeşte. Pagini deschise, „Pagina misionară”, „Pagina şcolii”, „Pagina milei creştine” etc. fac să apară condeie mai multe. Rubrica „La pas cu vremea”- destinată comentariilor, discutării problemelor de actualitate, atrage condeie şi din afara eparhiei. „Itinerarul bibliografic” orientează cititorii asupra cărţilor şi publicaţiilor de interes. Alături de preoţi scriu cântăreţii bisericeşti (V. Tirica, D. Mardare, Gr. Benghea ş.a.), studenţii (Al. Bădiuţeanu, Gh. Cojocaru), învăţătorii (C. Diaconu, M. Proca, O. Agapie). Se constată paşi înainte sub aspect tehnico-tipografic: numărul paginilor sporeşte, sunt mai bine ilustrate ca urmare a folosirii mai dese a
120

capitelurilor şi vignetelor zincografice – în care se întrece în măiestrie Iosif Keber din Tg. Jiu, însăşi litera folosită se diversifică. Se adaugă nume noi, cu colaborări de relief şi prestigiu: pr. prof. D. Furtună, inspector general şcolar, pr. C. Moisiu – Bucureşti, I.Gr. Oprişan, prof. univ.T. Popescu de la facultatea de teologie din Bucureşti, prof. univ. V. Gheorghiu – Cernăuţi, prof. univ. D. Boroianu, Nichifor Crainic. „Cronica Huşilor” îşi ajuta şi consoarta „Credinţa Strămoşească”, îngrijită de preotul Anton Popescu, care, uneori, depăşeşte tirajul de 14.000 exemplare săptămânal. * Numerele 11 şi 12/1939 din „Cronica Huşilor” erau dedicate sărbătoririi înveşmântării ca Mitropolit al Olteniei a P.S Episcop Nifon, care 5 ani a păstorit la Huşi în scaunul înaintaşilor săi Mitrofan, Dosoftei, Inochentie, Iacob Stamate, Veniamin Costache, Melchisedec, Iacob Antonovici… Care-i era opera de binefacere în Eparhia Huşilor în cei cinci ani – o spunea „Cronica Huşilor” cu semnătura colaboratorilor, a cititorilor, a enoriaşilor: „…Atenee populare, şcoli primare, seminar monahal, cămine culturale, Cerc de gospodine, cercuri studenţeşti, cantine şcolare, „Mila creştină” din Huşi, cea din Vaslui şi Bârlad create de P.S. Sa, liceu de fete la Vaslui, echipa regală Vaslui, Societatea principele Mircea, Azilul de copii Bârlad, şcoala de cântăreţi, căminul pensionarilor publici, Societatea femeilor Mama cu chip duios, române, Frăţia Sf. Apostoli Huşi, Liga a P.S. Episcop Nifon Criveanu culturală, dispensar principele Mihai Huşi, Legiunea de străjeri Huşi, Straja Ţării, corişti, Asociaţia creştină „Nifon Criveanu” Vaslui, Societatea de patronaj, Societatea Mărăşti, Jamboree, construirea azilului de bătrâni de la schit Huşi, Societatea pentru sprijinul orbilor, Asociaţia Casei Cuza Vodă Galaţi, revista „Santinela ortodoxă”, Asociaţia preoţilor tutoveni”… la care continuă enumerarea pr. Anton I. Popescu, referent eparhial; reparat şi sfinţit 140 de biserici din cele 454 existente, ctitor al noului schit de la Vovidenia – ca şi Ghedeon al II-lea (1717-1733), a schitului de la Sihăstria Secului ori Inochentie (1759-1782), ziditorul în 1755 a Catedralei Episcopale de la Huşi -, iniţiatorul juriilor de împăciuire din fiecare parohie, care avea să premeargă judecătoriilor de pace, din
121

care preotul nu lipseşte, din fiecare comună, realizat mai apoi, prin noua lege judecătorească; precursorul altei lucrări importante la sate întemeierea căminelor culturale şi obligarea preoţimii să le înfiinţeze şi să lucreze alături de învăţători, în ele; el a dat un nou grai, o nouă atitudine, de respect şi disciplină faţă de sfânta biserică. Despre cele de mai sus şi alte merite ale P.S. Episcop Nifon Criveanu vorbeau în numărul festiv închinat Vlădicii, în martie 1939, nume cunoscute: Simion Mehedinţi, D. Boroianu, Ioan Gh. Savin, P. Partenie, M. Negură, dr. N. Lupu, Gr. Trancu Iaşi, pr. Grigore Rădoescu, dr. C. Cosma, pr. prof. A. Angelescu, prof. C. Calmuschi, T.G. Bulat, pr. I. PopescuMălăeşti, pr. prof. Corneliu Grumăzescu, I. Gr. Oprişan, pr. prof. Al Constantinescu, pr. ec. D. Furtună, Iancu Mihăilescu – Bârlad, pr. dr. Spiru I. Apostol, pr. Constantin Cartas, pr. D. Dumbravă – Bârlad şi nu numai. „În timpul din urmă – avea să se spună în Darea de seamă a secţiei culturale către Adunarea Eparhială pe anul 1940-1941”, scumpindu-se hârtia şi mâna de lucru, „Cronica Huşilor” a apărut în pagini mai puţine, dar cu sacrificii din partea Episcopiei şi a Mama P.S. Episcop Nifon în abonaţilor, prin creşterea preţului loc de cinste la agapa instalării revistei, se întrevedea ieşirea ei „în condiţii ireproşabile”. Vremurile însă au fost tot mai grele, iar „Cronica Huşilor”, foaie oficială a Eparhiei Huşilor, sub patronajul P.S. Episcop Grigorie, avea să apară în anul 1945 doar într-un singur număr, comasat, pentru lunile ianuarie – august, cu un total de 74 pagini, când, altădată, paginile acestea le avea un singur număr. În plus, cenzurarea publicaţiei – chiar dacă pentru cele religioase „bunul de imprimat” îl dădea episcopul – cenzura tot cenzură era. La multe tipărituri era nevoie de aprobarea serviciului de cenzură local, plus aprobarea ulterioară a Chiriarhului… Din ianuarie – august 1945, „Cronica Huşilor” îşi reia activitatea în ianuarie-aprilie 1946, apărând o dată la trei luni „din cauza greutăţilor vremii cu lipsa de hârtie”. Misionarismul eparhial, P.S. Episcop Grigore îl asigura „având numai o trăsură cu cai „cu care se avânta să facă vizite şi la sute de kilometri cu ea” (C.H. nr. 1-4/1946, p. 11). „Hârtie se găseşte acum din belşug, astfel că vom putea scoate „Cronica” lunar” – scria consilierul referent pr. N. Grosu în „Partea oficială” a publicaţiei cu nr. 3-4/martie-aprilie 1948, care semna şi ca
122

redactor responsabil al ei. Cu toate acestea, numerele următoare, tot comasate, o dată la două-trei luni, au apărut. În numărul 7-12/iuliedecembrie 1948 (anul XV de apariţie) consemna: „colaboratorilor revistei „Cronica Huşilor” li se face cunoscut că pentru moment nu se mai publică în revistă decât materialul oficial”. Cu alte cuvinte, dispărea – oficial prima parte a ei cu articole de literatură religioasă, cu chestiuni de ordin general teologic şi bisericesc, rămânând cu partea oficială, cuprinzând ordinile şi dispoziţiile ierarhului episcopal. Se revenea la ceea ce fusese Buletinul Episcopiei înainte de apariţia „Cronicii” în martie 1934. Eram în perioada în care se inserau şi dispoziţii de felul acesta în partea oficială a publicaţiei: „înlăturarea imediată din bibliotecile parohiale a cărţilor scoase din circulaţie”, „ştergerea chipurilor fostei familii regale de prin biserici”, „modificarea ştampilelor cu noua denumire a statului român (RPR)” etc. Deşi, articole ca cel semnat de prof. Octav Mărculescu –Vaslui şi intitulat „Biserica Sfântul Ioan din Vaslui” (care explica „când s-a zidit biserica Sf. Ioan; relatările călătorilor asupra bisericii, istoria bisericii, descrierea, pictura, podoabele, odăjdiile, inscripţia pe clopote, cimitirul, biblioteca bisericii) publicat în nr. 3-4/1948, era deosebit de valoros din foarte multe puncte de vedere. Se pare că din 1948, „Cronica Huşilor” îşi încetează activitatea. „Credinţa Strămoşească” îşi avusese sfârşitul mult mai înainte. Din 1940 numerotarea la „Cronica Huşilor” nu s-a mai făcut pe ani calendaristici, ci separat, număr de număr, păstrându-şi formatul în fiecare an şi putându-se lega în volume pentru biblioteca personală. * În iunie 1935, cele 400.000 de suflete ale Eparhiei erau păstorite de P.S. Episcop Nifon, ajutat de 299 preoţi, patru diaconi, la care se adăugau 498 cântăreţi bisericeşti, dintre care doi erau absolvenţi de conservator şi 6 de seminar. Eparhia era împărţită în 284 parohii: 81 în judeţul Fălciu, 101 în judeţul Tutova şi 102 parohii în judeţul Vaslui, Existau 448 biserici, dintre care 279 biserici parohiale – în afară de Biserica Catedrală Episcopală – şi 169 biserici filiale. Se menţiona că în anul 1934 s-au restaurat şi construit din nou 24 biserici, sfinţite şi redate cultului: Bogdana, Vineţeşti, Epureni, Târzii, Valea lui Bosie, Tătărăni, Mălăeşti şi Fălciu – la judeţul Fălciu; Ibăneşti, Raiu, Puntişeni, Ciortolom, Chilieni şi Sălceni – judeţul Tutova; Valea Rea, Soleşti, Şerboteşti, Puşcaşi – Poiana Alexei, Şcheia, Dobârceni, Poeneşti, Schitul Crăsniţa, Vultureşti, Pungeşti şi Draxeni – judeţul Vaslui. *
123

Cu mare pompă s-a sfinţit clopotniţa Bisericii din satul Dodeşti – Fălciu, construită de către o echipă de studenţi de la Fundaţiile regale, sub conducerea dlui Victor Ion Popa, talentatul scriitor şi literat, scria „Cronica Huşilor” nr. 9, septembrie 1935, p. 327-333. „Interesant este felul în care s-a anunţat în toate satele sosirea P.S. Episcop, aşa cum se anunţa odinioară sosirea voievozilor şi Domnitorilor, pe când nu exista încă telefonul. Trei oameni erau aşezaţi pe trei coline diferite la distanţă de 3-4 kilometri unul de altul, în direcţia din care avea să vină P.S. Episcop, în dimineaţa zilei de 25 august 1935. Primul dintre ei când a văzut că apare pe valea Roşieştilor automobilul ce ducea pe P.S Episcop către satul Dodeşti, a aprins un şomoiog de iarbă uscată, pe care punându-l în vârful unei prăjini lungă de 8-10 metri, flacăra a fost observată de cel de al doilea om care, urmând acelaşi procedeu, a fost observat de cel de al treilea… ...Ajuns la biserica din Dodeşti, P.S. Sa este întâmpinat de preotul paroh, de toţi ceilalţi preoţi din împrejurimi, de echipa regală de studenţi în frunte cu domnul inginer Vasiliu, dl. căpitan Teodorescu, autorităţile comunei şi norod mult. Când P.S. Episcop sărută Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce, echipa regală intonează imnul „Pre Stăpânul şi Arhiereul nostru, Doamne îl păzeşte întru mulţi ani”. După slujbă, „P.S. Episcop, condus de domnul Victor Ion Popa, dl. prefect şi întreaga asistenţă, a mers după aceea şi a vizitat câteva poduri şi fântâni, din care una sistem american, construită de echipa regală. Epuizându-se întreg programul serbării din Dodeşti, s-a servit masa la care au luat parte 45 persoane, pregătită la casa domnului Victor Ion Popa, de către echipa regală, care a şi servit-o sub directa supraveghere a doamnei Maria Victor Ion Popa, artistă la Teatrul Naţional din Bucureşti, fostă domnişoara Maria Mohor”… * „Pe întinsele şi bogatele sale moşii, Episcopia Huşilor a avut – pe lângă conace, adeseori cu hanuri de găzduire pentru călători – şi mici schituri (metoace) unde săvârşeau călugării slujbe zilnice mânăstireşti” scrie + Veniamin în „Cronica Huşilor” nr. 4/1935 şi le enumeră: 1. Avereşti schit de călugări, înfiinţat la 1765 de un călugăr – Sava, care fusese un răzeş evlavios; 2. Cârligaţi – schit de călugări („Schitul Certi”), fondat de preotul Gavril Hârtu care, ulterior, devine egumenul Bisericii – „Sf. Dimitrie” înălţată de el; 3. Creţeştii de Sus – cu schit şi biserica „Sf. ierah Nicolae” datând de la 1621, înaintea dispariţiei satelor Luncaş şi Berbeceni – care au precedat Creţeştii cu cele două denumiri „de sus şi de jos;
124

4. Soroca – schit de călugări înfiinţat de boerul moldovean Emandache Ruset la 1752, cu binecuvântarea episcopului Inochente de Huşi. Amintind Dobrovăţul, zidită de Ştefan cel Mare şi pictată de Vodă Rareş, frumoasa şi bogata biserică de la Fâstâci, fostă mănăstire, ridicată de Mihai Racoviţă Vodă în 1721, care a pardosit-o cu marmură, în Anuarul Episcopiei Huşilor pe anul 1938, întocmit de preotul Anton I. Popescu, consilier referent al Episcopiei, tipărit la Tipografia George Cerchez – Huşi, sub îngrijirea sa, sunt enumerate şi alte asemenea aşezări mânăstireşti în eparhia Huşilor. Astfel, în judeţul Vaslui, „pe la începutul veacului trecut, pe lângă cele două de mai sus”, erau pomenite şi următoarele mânăstiri: Rafaila, Lipova, Lipovăţ, Gologofta, Porcăreţ, Schitul Ducăi, Mălineşti, Morăni (Deleni), Vultureşti, Borosăşti, Ştioborăni, Cetatea Mică, Schitul Nacului, Mera etc. Iar în judeţul Tutova: Orgoeşti, Bogdăniţa, Cârţibaşi, Pârveşti, Grăjdeni, Floreşti, Adam, Schitul Rusului, Cruceanu, Vizantea. Fălciul era mai sărac în aşezăminte, dar erau enumerate: schitul de la Brădiceşti, întemeiat de episcopul Varlaam pe la 1690. schitul de la Avereşti. întemeiat ceva mai târziu de un preot, schiturile de la Porcişeni, Fundul Crasnei, Bursucii, Grumezoaia, Vladnicul, Creţeştii, Cârligaţi etc. iar în veacul trecut, Schitul Vovidenia de lângă Huşi. Cu secularizarea, luându-li-se pământurile, aceste schituri s-au desfiinţat şi bisericile au rămas pentru enoriaşi. „Cu stingerea vieţii monahiceşti de la Vovidenia Huşilor, s-a închis poarta ultimelor schituri din Fălciu. Şi a rămas ţinutul acesta, singur din celelalte ale Eparhiei, fără o aşezare mânăstirească, după care însetează sufletul de român şi de creştin şi astăzi” (Anuarul 1938, p. 271-273). După 1934, venind pe scaunul vlădicesc al Huşilor P.S. Episcop Nifon, aflându-se în faţa unui schit ruinat, chiar lângă Episcopie, obţine iarăşi terenul de la primărie, dispune strângerea rămăşiţelor zidurilor şi împrejmuirea terenului, şi după ridicarea Azilului de bătrâni, pe acel teren, rămâne în aşteptarea ceasului sfânt al întineririi noului Sf. Locaş: Biserica Schitului. Chiar în ziua de 1 august 1938 este pusă piatra fundamentală a acestei noi sfinte Biserici, ridicată toată cu cheltuiala Sf. Episcopii, când la temelia lăcaşului dumnezeiesc se zideşte următorul act de fundaţie: „Cu ajutorul Tatălui, cu vrerea Fiului şi cu harul Sfântului Duh, pusu-s-a astăzi, în întâia zi a lunii august, din anul mântuirii 1938, temelia Bisericii Schitului „Vovidenia”, pe locul numit „Schit” sub dealul „Coţoiul”, spre preamărirea Prea Sfintei şi de viaţă Făcătoarei Treimi şi a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu.
125

Întemeiatu-s-a Sfânta Biserică aceasta, în partea de miază-noapte a vechiului schit, care, ridicat fiind în leatul de la Hristos 1850, s-a măcinat de curgerea vremii şi s-a ruinat de nepăsarea oamenilor. Chibzuind că de folos este mântuirii drept măritorilor creştini şi pentru a se proslăvi Dumnezeu şi-ntr-un sfânt schit, de care lipsit este astăzi ţinutul Fălciului, s-a purces de iznoavă la zidirea acestui Sfânt Lăcaş, cu cheltuiala toată a Sfintei Episcopii, prin osârdia şi iubirea de Casa Domnului, a de Hristos iubitorului Nifon Criveanu, Episcopul Huşilor şi a împreună slujitorilor Săi. Şi s-a zidit în al nouălea an al glorioasei Domnii a M. S. Regelui Carol al II-lea şi în al cincilea de vrednică păstorie a Vlădicăi Nifon. Iar locul este al schitului de odinioară, răşluit de oameni şi dobândit iarăşi prin înţelegerea gospodarilor Târgului Huşilor, din anul 1935. Ostenit-a pentru întocmirea planurilor acestui schit iscusitul meşter Ştefan Balş de la Dregătoria Treburilor Bisericeşti şi a bunei păstrări a vechilor zidiri istorice. Trimită Domnul Harul Sfântului Duh să binecuvânteze punerea pietrei acesteia şi toată temelia zidirii întărind-o în lungul vremurilor. Amin”.

* În noiembrie 1938, Biserica era gata. Aşezată pe dâmbul dealului Coţoiu – de unde spune legenda că Ştefan cel Mare a slobozit săgeată pentru a însemna altarul bisericii palatului său, azi Catedrala Episcopală – Biserica schitului predomină o mare parte din oraş şi împrejurimile Huşului şi cheamă pe credincioşi la închinare către Domnul Dumnezeu. Se vede de departe. Cum ieşi din Dobrina, ochiul îţi cade pe cele două albe clădiri îmbietoare la gândire înaltă şi reculegere adâncă: Schitul şi Azilul… …Doamne, ce vatră de evlavie şi Lumină va fi acolo!
(Din Anuarul Eparhiei – 1938, p. 59-60).

Darea de seamă a secţiei administrative bisericeşti, prezentată în Adunarea Eparhială la 2 iunie 1935, sublinia că „viaţa monahală e puţin dezvoltată” în Eparhie, iar „viaţa călugărească organizată”, cu puţine „oaze de pietate”, enumerând totuşi câteva: mânăstirea Dobrovăţ cu 7-8 monahi, 44 ha teren de cultură, redobândit în anul 1930 de arhimandritul Epifenie Vasilescu, în calitate de stareţ; Schitul Rafaila, condus de ieromonahul Valerian Marcu, cu 3 hectare teren de cultură şi promisiuni de retrocedare şi a diferenţei de 10 hectare din apropiere pentru obştea de 5-6 monahi; Schitul Moreni, înfiinţat în anul 1934, cu 3 ieromonahi şi un teren de 11 ha; Schitul Grăjdeni – Tutova, reînviat în anii 1929-1930, condus de ieromonahul Agatanghel Georgescu, are trei monahi şi teren de cultură – 8 ha. Aşteaptă împroprietărirea cu încă 50 de hectare; Mânăstirea Adam. Tutova numără 130 de maici şi surori, cu 29 ha
126

întindere de teren, servite de trei preoţi şi un diacon. Conducerea obştii aparţine maicii Paraschiva Mieluşevici, în calitate de stareţă; Schitul Măgaru – Tutova, condus de maica Amfiloghia Panaitescu, avea 22 călugăriţe, 12 ha teren, dar numai 5 ha pentru cultură; Schitul Mălineşti – Vaslui, condus de maica Antuza Gheorghiu, cu vreo 10-12 călugăriţe şi 12 ha teren pentru cultură. Pentru fosta mănăstire Floreşti se prevedea retrocedarea terenului din jurul bisericii şi a unei clădiri – în care era instalat un spital, şi amenajarea ei într-o casă de sănătate pentru preoţii bătrâni şi suferinzi. O asemenea intervenţie era făcută şi pentru fostul schit Fâstâci, pentru schitul Vovidenia – Huşi; la schitul Bujorăni – Tutova s-a reparat şi restaurat biserica şi s-a zidit locuinţa pentru stăreţie, compusă din trei camere, se nota în „Cronica Huşilor” nr. 3/1936. „Cronica Huşilor” din iunie 1937 (p. 171) consemna că prin regulament ministerial, în Eparhia Huşi, s-au făcut următoarele înzestrări: pentru Mânăstirea Dobrovăţ – Vaslui 100 de hectare pădure, iar pentru Adam – Tutova, 200 hectare pădure şi 15 hectare teren de cultură, iar schitul Grăjdeni – Tutova cu 10 hectare teren de cultură (Legea de înzestrare a mânăstirilor). Despre înzestrarea cu păduri a sfintelor mânăstiri, în baza Decretului lege nr. 9453/653 1938, publicat în Monitorul oficial nr. 74/1938 („Cronica Huşilor” nr. 5/1938, p. 182) se spune: Mânăstirea Adam-Tutova are 250 ha, Dobrovăţ-Vaslui – 150 ha, Mălineşti-Vaslui, 30 ha, schitul Rafaila – 25 ha, schitul Bujorăni, 25 ha. În 1935, cu mici excepţii, singura avere imobiliară producătoare de venit, o forma pământul dat prin legea de la 1864, în folosinţa bisericilor, în întindere de circa 5-12 ha, la care se puteau adăuga curţile bisericilor şi cimitirele, eventual unele moşteniri, donaţii ale credincioşilor. În judeţul Fălciu existau circa 586 ha teren de cultură în folosinţa personalului parohiei şi 505 ha în folosinţa bisericilor, în judeţul Tutova circa 585 ha plus 766 ha, în judeţul Vaslui circa 870 ha, plus 575 ha în folosinţa bisericilor. Din cauză că mult teren, în decursul timpului, fusese răşluit de diferiţi arendaşi, de stat (judeţ sau comună) sau chiar de moştenitorii preoţilor parohi, care folosesc terenul, iar biserica nu-l urmărise înăuntrul termenului de 30 de ani fixat de lege, existau foarte multe litigii la instanţele judecătoreşti. În ce priveşte Episcopia, în urma exproprierii celor 10 moşii ale sale din stânga Prutului, în 1922 a primit titlul de rentă a împroprietăririi 5%, operabile la bursa de valori, fără ca renta împroprietăririi să fie achitată complet, iar moşiile măsurate corect. În bugetul de venituri şi cheltuieli al Episcopiei mai figurau: - moşia Topor, în întindere de 50 hectare, situată în comuna Cărpineni, judeţul Lăpuşna, la o depărtare de 32 kilometri de Huşi, exploatată parte în dijmă, parte prin arendare; - în apropierea moşiei Topor de 50 hectare şi din trupul moşiei expropriate în 1922, s-a rezervat Sf. Episcopii 5 hectare teren în marginea satului, pe care se aflau mai multe imobile, în 1926 instalându-se şi o moară – exploatate în regie, prin cointeresarea mecanicului;
127

- pe teritoriul comunei Tochile, judeţul Cahul, la o depărtare de 22 km. de Huşi, se afla bolta şi sihăstria „Gura Lăpuşnei” în întindere de 244 ha şi 6100 mp, arendată; - terenul Bizinic de lângă comuna Voinescu, judeţul Cahul, la o depărtare de 40 km de Huşi, în suprafaţă de 2 ha şi 769 m.p., rămas neexpropriat din moşia respectivă, acum neproducător de venit, fiind situat în mijlocul imaşului comunal, contopit cu al administraţiei locale; - pădurea Rusca-Recea, situată în comuna Cârligaţi Fălciu, la 3 kilometri distanţă de Huşi, în suprafaţă de 257 ha şi 0,260 m.p. în pădurea Rusca, iar 42 ha şi 9740 m.p. la punctul cantonal Recea – Făureni – exploatate în regie; - via din curtea Sf. Episcopii şi de la Ochi: via din curtea Episcopiei se întindea pe circa 7 ha şi era muncită în regie. I se adăuga via de la Ochi în suprafaţă de 3 ha şi aparţinuse Seminarului teologic Huşi; li se alăturau încă 4 hectare livadă şi luncă, o casă, o cramă şi două fântâni – grevate de datorii la banca „Grădina” din Huşi; - moşia Bogdana, situată în comuna Fălciu, avea o suprafaţă de 100 hectare şi era dată prin lege ca sesie episcopală. Era lucrată în dijmă cu locuitori din satele vecine; - livada Brădiceşti, la 30 kilometri de Huşi, cu o întindere de 14 ha, dată ca sesie episcopală, exploatată în regie; - terenul Ciorăşti – Ciolpani, judeţul Cahul, la 25 kilometri de Huşi, în suprafaţă de 3 ha, între gârlele din faţa pădurii Ciorăşti – Ciolpani, rămas în proprietatea Episcopiei în urma exproprierii moşiei Ciorăşti, lucrat în arendă sau dijmă; - Episcopia mai avea în proprietate: o fabrică de lumânări, publicaţii, diferite ateliere la mânăstiri cu produsele cărora se participa la bazaruri şi târguri. Terenul schitului Vovidenie, de circa 6 ha, a revenit Episcopiei prin actul de donaţie a primăriei Huşi, autentificat de Tribunalul Fălciu sub nr. 712/1936. * La alegerea şi înălţarea la treapta arhieriei, de Episcop al armatei române – 25 septembrie 1937, a P.C. arhimandrit dr. Partenie Ciopron, „Cronica Huşilor” din luna septembrie scria: „...Modest, de o modestie clerică şi prea bine cunoscută, P.S. Episcop P.S. Ciopron, Episcop al Armatei, Partenie Ciopron aduce cu sine distins cleric moldovean robusteţea în lucru, fermitatea şi iniţiativă, tenacitatea în stăruinţă. Într-un cuvânt, întreaga lărgime cuprinzătoare de orizont, de elan şi de dor de muncă.
128

…Emerit liturghisitor, dotat cu aptitudini de plăcută şi dulce cântare, de persoana P.S. Episcop Partenie sunt legate cele mai frumoase amintiri încă de pe vremea când P.S. Sa, arhidiacon al Catedralei Mitropolitane din Iaşi, răspândea farmec şi desfătare duhovnicească, în frumoasele sale slujbe dumnezeeşti. Vocea – dulce, nuanţată, în afară de nota molcomă – melodioasă, era o voce care exprima faptic nota de rugăciune şi de prosternare. În această accepţie luat P.S. Episcop Partenie, ca slujitor treaz şi neclintit al Domnului, de fiinţa P.S. Sale se înlănţuieşte strâns legat, totodată, sublim şi indisolubil, nimbul jertfei şi al eroismului. În timpul marelui război, când simţirea exaltată a Neamului întreg, arunca în genunea focului pustiitor batalioanele de jertfă, spre a se asigura viitorului o ţară şi un popor întregit, sergentul Ciopron cădea greu rănit, în luptele de la Oituz, aducându-şi pe altarul patriei şi contribuţia sa de sânge. Azi, când în sufletul înfiorat al naţiei priveşte cu nădejdi mari spre figura generalului comandant spiritual al oştirii noastre dragi, proslăvind în el, în o egală măsură, pe eroul sergent de ieri – cât şi generalisimul cuceririlor duhovniceşti de mâine, se cuvine să-i aducem la picioarele scaunului pe care-L urcă, întregul nostru prinos de laudă, de urări şi de îmbărbătări”… * După ani, la 20 februarie 1946, prin decizia Tribunalului Poporului, Mitropolitul Visarion Puiu este condamnat la moarte, în contumacie. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în sesiunea din februarie 1950, ia în discuţie „cazul” Mitropolitului şi, cu acuze insuficient documentate, cu unanimitate de voturi se hotărăşte: „Sfântul Sinod, pe baza canonului apostolic al Sinodului IV Ecumenic, aplică Mitropolitului Visarion pedeapsa de caterisire. Prin aceasta este dezbrăcat de demnitatea de Mitropolit şi Arhiereu, iar acţiunile lui peste hotare considerate nule şi neavenite”. În aceeaşi sesiune din februarie, 1950, probabil „verificându-se dosarele” unor ierarhi – scrie preotul Mihai Mocanu în „Teologie şi viaţă”, revistă de gândire şi spiritualitate, p. 155, nr. 1-4/1994, editată de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, membri ai Sfântului Sinod, au fost disponibilizaţi 12 arhierei, scoşi din scaune şi trimişi în mănăstiri, creându-se teroare, teamă, frică, faţă de noul regim, printre ei numărându-se şi Episcopul Partenie Ciopron, care lua calea Mânăstirii Sf. Ioan Suceava, ca stareţ Episcopal. Atanasie Dincă era trimis stareţ la Sf. Apostoli – Huşi. Ulterior, în perioada 1962-1968, în calitate de Episcop al Romanului şi Huşilor, Partenie Ciopron a fost des prezent la Huşi, la fostul palat episcopal, atunci protopopiat, unde în calitate de colaborator din partea organelor de stat, l-am întâlnit, dar niciodată nu mi-a vorbit despre încercările vieţii din anii la care ne-am referit. *
129

Prigoana comunistă împotriva slujitorilor altarelor nu s-a oprit la cele spuse până aici. În anul 1959, prin decretul 410, au fost scoşi din mânăstiri toţi călugării cu vârste până la 55 de ani şi maicile până la vârsta de 50 de ani. Schiturile şi mânăstirile mici au fost închise. Vieţuitorii bătrâni din mânăstiri şi schituri au fost trimişi în mânăstirile mari care au fost transformate în „aşezări monahale azil”. Se spune că până în primăvara – vara anului 1960 numărul excluşilor din mânăstiri s-a ridicat la peste 4000 de călugări şi călugăriţe. Mulţi dintre ei au lepădat hainele şi însemnele monahale, s-au reobişnuit să trăiască în mijlocul oamenilor, dar au continuat să-l poarte pe Hristos în suflet şi în inimă. Chiar şi cei care au renunţat la jurământul vieţii monahale şi au devenit familişti, tot cu Domnul au trăit, până şi în ziua de astăzi. * „…Interogat, identificat, dezbrăcat, i se lasă „doar un prosop, un săpun, perie de dinţi, una pastă de dinţi, două perechi de ciorapi, una cămaşă, una pereche chiloţi”, din care îşi face o bocceluţă, şi, lăsat în cămaşă şi chiloţi”, e dus „nu spre şirul de uşi metalice încărcate cu lacăte şi zăvoare, înapoia cărora sunt bănuite celulele”, ci în curte, unde, gardianul îi arată „un morman uriaş de geamandane, saci, rucsacuri, pachete, desagi” şi-i ordonă să le ducă pe toate din curte într-o cămăruţă aproape de intrarea coridorului de-a lungul căruia sunt uşile. Trebăluieşte dârdâind şi clănţănind, „căci nu e numai frigul ci şi curentul teribil”, în care se află timp de vreo două ceasuri, urmărit de paznicul „încotoşmat într-o şubă siberiană cât toate zilele şi încălţat cu pâslari, peste cizme, cu gulerul îmblănit ridicat, cu clapele bonetului, căciulă trasă peste urechi, după care, cotrobăitorul, dezbrăcatul, jigăritul şi nevolnicul, la un semn, îşi urmează gardianul care „scuturând un inel cu o mulţime de chei enorme” îi deschide uşa celulei nr. 18 şi-i face vânt înăuntru. „7 martie 1960. Mi-a făcut vânt înăuntru. Acum stau încremenit lângă uşă. Mă uit. Sunt într-o bombă de proporţii uriaşe, mă izbeşte o duhoare de necrezut. Bomba e puternic iluminată. Un fel de azil de noapte geometric amplificat. Sunt cuprins de un dublu şi contradictoriu simţământ de pustietate şi aglomeraţie. De ambele părţi, patru rânduri de paturi de fier care se ridică până aproape de înaltul tavan boltit. Fereastra, în faţa mea, e bătută în scânduri, dincoace de care sunt gratiile. În spaţiul dintre sumedenia de paturi, o masă îngustă, două bănci înguste şi ele, şubrede. În colţul din dreapta, în fund,un ciubăr, o balie, o putină acoperită. Atât. Jos, de-a lungul paturilor, şiruri, ce-mi par nesfârşite – de bocanci. Câteva sforăituri vânjoase nu rup tăcerea adâncă… Câte o horcăitură. Zgomotul metalic al zăvoarelor şi cheilor nu a deşteptat pe nimeni; şi cât mă uimeşte! Încep să tremur de frig, pironit în sumara mea îmbrăcăminte, cu bocceaua în mâna dreaptă, orb de pe urma agresivei lumini. Răsuflările sunt felurite şi disonante. Stau aşa multă vreme şi aştept, dar nu desprind vreo
130

mişcare. Din ochi caut un loc unde aş putea să mă aciuez, să mă culc. Nu văd nici unul. Şi nu mă vede nimeni… …Deodată, sus de tot, la cucurigu, în stânga, pe rândul cel mai înalt, o mână a ridicat un deget şi-mi face semn să urc. Să urc, dar cum? Mâinii, care desigur e înzestrată cu simţul vederii şi pricepe că mă rotesc în căutarea unui mijloc de ascensiune, i se alătură o a doua, soru-sa, de bună seamă. Ele schiţează o căţărare. Cu bocceaua, ca vai de lume, cu gesturi fricoase, clănţănind, mă aflu îndeajuns de maimuţă ca să mă pot agăţa până sus, ţinându-mă de paturile de fier. O arătare înfofolită, mică de stat şi îngrozitor de slabă, de o paloare ce s-ar putea să ţină de altă prismă cromatică decât a universului nostru, se dă mai aproape de altă mumie şi mă îndeamnă tot pe muţeşte să mă întind alături de ea; mă acopere cu o jumătate de pătură zdrenţuită. Şi-mi şopteşte: „Culcă-te o ţâră că nu mai e mult”. „Cu multă afecţiune” – i-a mulţumit invitatul colegului care, în fapt de noapte, când l-a observat, l-a invitat sus, la prici, să se odihnească, pe acelaşi pat, împreună. La deşteptare, a aflat că dormise lângă un preot călugăr-ortodox, el evreul de origine, aflat în grupul Noica, Alexandru Paleologu, Sergiu Al. George arestat de securitate. „Alături de el se trezesc alte două năluci, una corpolentă şi greoaie, alta zvealtă şi tinerească: sunt doi preoţi greco-catolici”… „ – Călugărul meu e basarabean. E un om tânăr, condamnat pentru a fi avut vedenii şi ar fi trimis la Departamentul cultelor o scrisoare prin care protesta împotriva desfiinţării schitului unde vieţuise. Abia apuc – bat fierul cât e cald – să-i spun că sunt evreu şi că doresc a mă boteza, că se şi arată de acord. E blajin, cu gesturi domoale şi tăcut. Cei doi greco-catolici sunt diferiţi unul de altul. Părintele Nicolae din Alba, tânăr, e zglobiu şi agitat, glumeţ şi amator de palavre. Aduce foarte mult a seminarist dintr-un roman rusesc. Părintele Iuliu e mare, voinic, sfios şi cât se poate de retras. I se citeşte pe chip durerea provocată de faptul că şi fiica lui, călugăriţă, e condamnată; a făcut parte dintr-un lot de monachii mistice. Dacă e vorba de împerecheri ciudate, de situaţii şi cuvinte, îi spun, am făcut şi eu parte dintr-un lot de mistici legionari”. Şi afecţiunea încercată de urcarea în patul de odihnă în prima noapte de găzduire s-a materializat. Pentru că sositul nu mai spera să revină la libertate, i-a cerut călugărului ortodox să-l creştinească, să-l boteze. Cum s-a săvârşit taina Sfântului botez la ortodoxie a lui Nicolae Steinhardt ne-o dezvăluie volumul „Jurnalul fericirii”.
131

Prea cuviosul Arhim Mina Dobzeu, astăzi stareţ al Mânăstirii Sf. Apostoli Petru şi Pavel din Huşi, este călugărul care l-a botezat pe scriitor. Cel care a protestat nu numai pentru desfiinţarea schitului unde vieţuise, dar după anii de puşcărie, cu mult curaj duhovnicesc, continuase să se adreseze lui Ceauşescu cu scrisori de îndemn la pocăinţă şi bună purtare, iar în anul 1975 avea să-l primească în vizită la Huşi pe însuşi Nicolae Steinhardt care, cu acest prilej şi-a exprimat dorinţa să rămână la mânăstirea de aici. Episcopul locului nu l-a primit însă pentru că, spune preotul Dobzeu, comuniştii nu îngăduiau să fie primiţi noi călugări la Mânăstirea Sf. Petru şi Pavel. Afirmând aceasta, stareţul nu acuză Episcopul, dar nici nu-l scuză. Ca cel care l-am cunoscut pe Partenie Ciopron, Episcop al Huşilor, pe cel care în februarie 1950 împreună cu alţi 12 arhierei erau scoşi din scaunele lor şi trimişi de comunişti şi de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în diferite mânăstiri să se reculeagă şi să reflecteze pentru o P.C. Arhiereu Mina Dobzeu, stareţul Mânăstirii Sfinţii Apostoli conduită pe măsura timpului de atunci, nu Petru şi Pavel din Huşi – naşul de pot să cred că teroarea, teama şi frica nu botez al lui Nicolae Steinhardt, prin i-au fost frâne puternice în actul de voinţă botez Nicolae de la Rohia exprimat. Din Mitropolit al armatei române, Episcopul Partenie Ciopron a săvârşit, ani de zile, ca stareţ la Mânăstirea Sf. Ioan din Suceava, îndeaproape supravegheat de securitate. Aşa că nu numai biserica din Huşi, dar Huşul întreg ca localitate, a pierdut marea ocazie de a avea cu el pe cel care creştinătatea îl respectă: călugărul şi marele intelectual de aleasă cultură Nicolae Steinhardt. În martie 1989, la mulţi ani după ce fusese primit în Mânăstirea Rohia din părţile Clujului, înainte de moarte, aflăm că părintele Steinhardt a dorit să-l revadă pe cel care-l botezase. - Mă chinuie, mă torturează gândul că Dumnezeu nu mă va ierta pentru păcatele mele din tinereţe, i-a mărturisit el preotului sosit. - Dar Dumneata eşti acum un om blajin, te-ai botezat, ai intrat în monahism. Prin botez ţi s-au iertat păcatele, tunderea în monahism este un alt botez, în urma căruia ţi s-au iertat păcatele, te-ai mărturisit, te-ai împărtăşit… Fii liniştit, că aceasta e lucrarea Satanei şi nu vine de la Dumnezeu”, l-a mângâiat P.C. Sa Mina Dobzeu, stareţ de Huşi. După două-trei zile, liniştit, Nicolae Steinhardt a murit. *
132

Mărturisirea către cel mai apropiat prieten pe patul de moarte, se pare, nu-i caz singular. Îmi vine în minte cazul lui Lucian Blaga, alt mare intelectal După câte se ştie, poetul filosof, cel întemniţat şi el de regimul comunist, rotit apoi într-un obscur post de bibliotecar la Universitatea din Cluj, în ultimul drum pe care l-a făcut la Bucureşti să-şi vadă fiica, dar mai ales nepoţelul, în baie, întâmplător, a alunecat, s-a lovit la coloană şi a terminat într-un corsaj de ghips. I-a venit alături, la Cluj, prietenul Tudor Vianu. Aşezat pe un scaun, în apropierea bolnavului, Vianu i-a primit mărturisirea: - „Vezi, este pedeapsa lui Dumnezeu. N-am avut suficientă tărie de caracter să-mi pot ţine dreaptă coloana vertebrală”, a făcut aluzie Blaga la faptul, că împotriva principiilor sale, a acceptat colaborarea şi obedienţa faţă de conducerea de atunci, fiica sa fiind chiar măritată cu un comunist care acţionase încă din ilegalitate şi ajunsese profesor de marxismleninism, pe care nu l-a prea agreat, totuşi… - Tu vorbeşti? Dacă ţie, pentru atât de puţin, ţi se întâmplă aceasta, atunci ce merit eu să mi se întâmple pentru toate câte le-am săvârşit!! – i-a răspuns maiorescianul, göetheanul, în genunchi lângă patul muribundului. * De ce „Jurnalul Fericirii” – cartea lui Steinhardt despre viaţa din închisorile comuniste? Pentru că, explică el, până atunci „trăisem ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviinţă, eroism, demnitate… vorbele acestea mari şi însuşirile pe care le semnifică erau acolo mai de preţ decât un şiret, o aţă, un cui (cuiul pe care a învăţat să-l respecte şi Geo Bogza în puşcăria de drept comun), o hârtie sau alt obiect interzis, de natură să-şi fericească posesorul”. Pentru că lecţiile de catehizare, impuse de părintele Mina, „se făceau şezând pe marginea unui pat de fier, cu spatele spre uşă, unul lângă altul, vorbind în şoapte”, amândoi în uniformă de puşcăriaş: „bocanci fără şireturi, zeghe vărgată şi giorsită, boneţică (de data aceasta cu dungile orizontale) pe cap. Vestonul nu are nasturi, pantalonii, prea scurţi, stau gata să cadă”. Aici, „în aglomeraţia de neconceput”, unde „abia te poţi mişca” şi „gălăgia e formidabilă, deşi se vorbeşte numai în şoapte”, până şi coada la tinetă e alta decât în afară; aici, între locatari, „circulă întrebările cele mai năstruşnice (cum se spune cintezoi pe franţuzeşte?, prin ce pace s-a încheiat războiul de şapte ani?, cum se spune alarmă pe nemţeşte?, care-i numele celor trei parce, celor nouă muze, celor trei graţii, celor şapte înţelepţi ai lumii antice?, celor şapte regi ai Romei?, celor trei cuconi din Babilon, dar pe Siriacă? – cum îi chema pe fraţii Buzeşti cu numele mic?, cine a compus „Ţar şi teslar”?, care-i capitala Suabiei?, care sunt râurile din Eden?, da hasmaţuchi, cum se spune pe franţuzeşte?, dar gutui pe englezeşte? Aici şi mâncarea, şi timpul de mâncare e altul; „mâncăm în două serii, la interval de vreo zece minute. Mâncarea e incandescentă, de obicei arpacaş.
133

Linguri sunt numai pentru a cincea, ori a şasea parte din deţinuţi. Seria întâi e nevoită să termine repede, ca să se poată spăla gamelele şi să fie pregătite grămadă la vizetă, pentru seria a doua. Dar cum să mănânci fără lingură şi în cinci minute o cocă fierbinte, aidoma presupusei magme ori supe din care a izvorât viaţa monocelulară pe pământ? Viaţa e, într-adevăr, diferită la Jilava. „Lotul Noica-Pillat, (Noica, Dinu Pillat, Al.O. Teodoreanu, Theodor Enescu, Vladimir Streinu, Marietta Sadova, Alexandru Paleologu n.n.) câţi sunt aici, nu ia aminte la tămbălău şi organizează câteva cercuri de lectură; lecţii de sanscrită predate de doctorul Al-G, de istoria artelor (Remus Niculescu), de spaniolă (Theodor Enescu), de biologie generală (dr. C. Răileanu), de istoria culturii (Al. Pal), de tehnică agricolă (Iacov Noica), de filosofia dreptului (Dinu Raneti); deschid „şi eu un curs de engleză. Sub imboldul doctorului Al-G (care se dovedeşte a fi o personalitate cu totul excepţională: numai tărie, curaj, bună dispoziţie, adâncime în tot ce spune, serviabilitate, ţinută), au loc şi nişte şedinţe colective cu teme de problematică generală, la care iau parte în mod obligatoriu, toţi „cursanţii”. Prima temă e teoria actului. În paralel se povestesc marile cărţi ale veacului al XX-lea: Doktor Faustus, de Thomas Mann (Remus Niculescu), Zauberberg, de acelaşi (eu), Marii iniţiaţi, de Schuré (Em.V.), Revolta masselor, de Ortega Y Gasset (T.En.)… Sunt şi subiecte mai lumeşti: un domn Radu Ant. – oltean şi legionar – ne vorbeşte amănunţit despre pregătirea bucatelor la ţest”… Asupra lui N. Steinhardt „ se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii”. „Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce-nseamnă botezul „fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge, n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină”. Şi argumentele fericirii sale se adună în ceea ce înseamnă noutatea momentului parcurs şi înfăptuit: „nou, sunt un om nou”. Un om nou prin botezul în ortodoxie. Naş de botez nimeni altul decât „Em.V., fost avocat şi profesor, bun cunoscător de latină şi greacă, trimis în judecată pentru a fi redactat ordinul de zi „Vă ordon, treceţi Prutul”, fost director de cabinet al lui Ică, care „a purtat cu maşina la tipografie faimosul ordin pe care, pentru nimic în lume orgoliosul şi altminteri foarte cultul general Antonescu, nu ar fi îngăduit altcuiva să-l scrie în numele său”. * Umblând la personalităţile timpului, „Cronica Huşilor” nr. 2/1938, p. 48-51, sub semnătura preotului Ioan P. Popa din Chiţoc, făcea referiri interesante la întemeietorul şcolii catehetice din localitatea respectivă -, Ştefan Angheluţă (1799-1876) – născut în satul Munteni de Jos, judeţul Vaslui, ridicat în ranguri administrative de polcovnic, paharnic şi postelnic în catagrafia Vasluiului de la 1820 - la 1861, când i se aşează în biserica din Chiţoc tabloul în marmură cu însemnarea: „postelnicul Ştefan Angheluţă în etate de 62 ani, alături de soţia sa Smaranda, în etate de 53 ani”. Pe la 1850,
134

spune preotul Ioan.P. Popa, Ştefan Angheluţă, care, intrat în legenda locală, se credea a fi fost găsitorul unei comori care i-a înlesnit ascensiunea, avea în oraşul Vaslui mai multe rânduri de case şi prăvălii, devenise proprietarul moşiei Chiţoc-Bahnari, o curte boierească a sa chiar la Chiţoc, pe tăpşan, şi înconjurată de păduri – unde a locuit între anii 1852-1855, unde zideşte şi biserica din Chiţoc, iar în 1857 deschide şcoala sa catehetică. - La 1860 avea să înalţe biserica din Bahnari – Vaslui. „În jurul acestui Ştefan Angheluţă s-a grupat tot spiritul nou de democraţie, de emancipare: G. Petală, C. Sion, M. Kogălniceanu, şi fiind ales preşedinte al Eforiei Vasluiului în 1853, provoacă conflictul între târgoveţi şi proprietari, prin sechestrarea tuturor veniturilor domeniale ale Elenei Şubin” – sora domnitorului Moldovei Grigore Alexandru Ghica (1849-1856) care, la căsătorie, în 1828, primise ca zestre vatra târgului Vaslui şi moşia domnească. Sfârşitul conflictului s-a soldat cu cedarea de către proprietara Şubin către municipalitate a veniturilor târgului Vaslui, la 1860 înfiinţându-se municipalitatea Vaslui – urmare a „luptei dusă de Ştefan Angheluţă, care a avut curajul să se judece cu sora domnitorului ţării”. „Cheltuind cu întreţinerea şcolii sale catehetice, cheltuind cu zidirea celor două biserici monumentale, a devenit din ce în ce mai sărac”, moşia ajunsă pe mâinile unui creditor grec – Costache Gheorghiu Bacalbaşa, el murind sărac şi înmormântat din colecta publică, la cimitirul bisericii „Sf. Ioan” din Vaslui. * Orice deces al unui preot ori cântăreţ bisericesc, a învăţătorilor şi a altor persoane cu afinitate pentru biserică era pomenit în „Cronica Huşilor”. Cu atât mai mult în cazul personalităţilor. Ştirea morţii „Olga mareşal Presan” în numărul 7/iulie 1943, a mareşalului Presan, însuşi, în nr. 8/943 au fost consemnate cu veneraţie. „A trecut la Domnul o credincioasă şi valoroasă fiică a Eparhiei noastre: Olga Presan, buna şi blânda soţie a Domnului mareşal Presan, care a avut un rol atât de important în războiul nostru de reintregire”. „La Schineta, judeţul Vaslui, s-a stins din viaţă comandantul armatei române din războiul de întregire, Mareşalul Constantin Presan” – scria revista în două numere consecutive. Erau trecute în revistă meritele soţilor Olga şi Constantin Presan. Ei erau înfăptuitorii „frumosului şi adânc grăitorului cimitir al eroilor” din Huşi; doamna fusese cea care cercetase şi ajutase adesea măicuţele de la Schitul Mălineşti; membru onorific al Academiei Române încă din 1923, senator de drept, autor al cărţii „Descripţiunea cupolei obuzului sistem Gruzon”, în colaborare, întemeietor şi ctitor de şcoală la Schineta şi
135

Dumeştii Noi, cu locuinţă pentru dascălul şcolii, înfiinţător al Colegiului agricol pe moşia sa de 300 hectare din sat, Mareşalul şi familia Prezan rămâneau în amintirea nu numai a apropiaţilor. „Pentru a i se respecta cea din urmă dorinţă, rămăşiţele-i pământeşti au fost înhumate în locul pe care el singur şi l-a ales, alături de scumpa sa soţie, pe piscul cel mai înalt al moşiei sale, sub umbra de stejar falnic, simbolul vredniciei şi cu faţa spre conacul său drag, pentru a putea străjui peste veacuri executarea fidelă a planurilor pe care le-a dictat în ultima clipă urmaşilor săi”, scria preotul D. Talpalaru în „Cronica Huşilor” nr. 1-2, ianuarie-februarie, 1944 p. 36. Cât de preţuit a fost Prezan pentru România este important a fi cunoscut faptul că prin decretul nr. 998 din 13 martie 1924,publicat în Monitorul oficial nr. 57 din 14 martie 1924, generalului de corp de armată, adjutant de rezervă, i se acorda dreptul de a purta uniforma şi a se bucura de onorurile şi avantajele materiale ale funcţiei şi gradului ce a avut în timpul războiului „precum şi acordarea unei locuinţe în Capitală”: „Art. 2. Se acordă generalului de corp de armată adjutant de rezervă Prezan Constantin o locuinţă în Capitala României întregite. Ea va fi aleasă dintre imobilele aparţinând Statului, ori se va construi pe un teren ce aparţine Statului, sau se va cumpăra o asemenea locuinţă pe preţul şi în condiţiunile ce se vor hotărî de Consiliul de Miniştri. Imobilul va rămâne proprietatea Statului, care va avea sarcina întreţinerii lui, iar generalul de corp de armată adjutant de rezervă Prezan Constantin va avea folosinţa lui în tot timpul vieţii sale iar după încetarea sa din viaţă şi soţia sa pe timp cât va trăi, fără nici o plată de nici o natură. Cheltuielile de cumpărare, de construcţie, de mobilare şi de întreţinerea localului, potrivit celor arătate mai sus, se vor acoperi din fondul pentru deschiderea de credite suplimentare şi extraordinare”. * La 7 octombrie 1937 au avut loc festivităţile inaugurării liniei ferate normalizată Crasna- Huşi în prezenţa domnilor: I. Inculeţ, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, a domnului R. Franasovici, ministrul comunicaţiilor, M. Negură, ministrul cooperaţiei, dr. I. Costinescu, ministrul sănătăţii, C. Dimitriu, fost ministru, General Mihail Ionescu, preşedintele Consiliului de administraţie C.F.R., ing. Macovei, director general C.F.R. şi oaspeţi P.S. Episcop Nifon, asistat de un numeros sobor de preoţi, care a oficiat slujba sfinţirii apei în pavilionul anume amenajat în gara Crasna.
(Din „Cronica Huşilor” nr. 10/1937).

*
136

În „Cronica Huşilor” erau explicate şi multe dintre păcatele omeneşti. Despre adulter, de exemplu, biserica întotdeauna l-a socotit drept o mare abatere de la preceptele biblice. Altfel le-a tratat statul prin instituţiile sale de drept. Revista „Dreptul – de legislaţie, doctrină, spiritualitate, economie politică” – nr. 10/1873 definea adulterul ca fiind un delict al soţului infidel faţă de celălalt, faptă ce aduce vătămare în ordinea socială, a bunelor moravuri şi care în vechime era pedepsită cu penalităţi dintre cele mai grave: - la evreii arabi, culpabilii de adulter, erau lapidaţi (loviţi şi omorâţi cu pietre n.n.); - la romani, Justinian „lăsa pedeapsa cu moartea pentru om şi stabilea pentru femeie bătaia cu vergi şi închisoarea la o mănăstire pe doi ani”… - la sarmaţi şi la spanioli, culpabilii de adulter se pedepseau cu privarea de părţile genitale; - în Anglia, femeia adulteră, goală până la brâu, era biciuită în public până ce murea şi complicele era spânzurat; - legislaţia penală modernă nu vede în violarea credinţei conjugale decât un delict privat ce se referă numai la bărbaţi; - după legea din perioada 1870, adulterul comis de femeie nu se poate denunţa decât de soţ, iar pedeapsa pentru cel culpabil ca şi pentru complice e închisoarea de la o lună la şase luni, iar tentativa de adulter nu este considerată delict. Acum nu se mai făcea distincţie între adulterul comis de femeie sau bărbat, ele se considerau de aceeaşi natură pentru ambii soţi şi fiecare dintre ei poate intenta acţiune penală contra soţului culpabil.

* „Cronica Huşilor” nr. 1 din ianuarie 1941 publică „Comunicatul Sf. Sinod faţă de noua stare a bisericii şi a Ţării şi Cuvântul domnului General Ion Antonescu pentru Anul Nou „spre a fi cunoscut de slujitorii sfintelor altare, dar şi de credincioşi”. „Răpirea unei mari părţi din pământul ţării şi trecerea a mai multor milioane de români sub jug străin sunt acte potrivnice dreptăţii dumnezeeşti” – scria comunicatul Sfântului Sinod. „Uniţi-vă, din toate colţurile sfâşiate ale neamului, din toate casele, ca să ducem mai departe străduinţa strămoşilor şi viitorul copiilor noştri”, - se adresa conducătorul statului românilor. În acelaşi timp se publica circulara Eparhiei Huşilor referitoare la starea bisericilor după cutremurele de la 28 octombrie şi din noaptea de sâmbătă spre duminică 10 noiembrie 1940: „După cutremurul de la 28 octombrie s-a resimţit câteva biserici şi locuinţe cu crăpături reparabile, cum au fost reşedinţa episcopală şi biserica Sf. Voievozi din Bârlad, a cărei turlă a trebuit dărâmată, ajutând-o să scape de la al doilea cutremur.
137

La 10 noiembrie însă cutremurul a fost puternic şi stricăciunile mari… Oraşul Bârlad a fost complet prăbuşit. Bisericile Sf. Împăraţi de la cimitir şi Sf. Nicolae şi Pantelimon, cu aproape toate şcolile şi edificiile publice sunt în ruină… Celelalte 11 biserici şi paraclisele de la spital şi şcoala de menaj sunt în stare de reparaţie. Au rezistat numai cu uşoare crăpături Biserica Domnească, nou reparată şi Sf. Mina. Aproape tot aşa de ruinat este oraşul Huşi. Catedrala Episcopală ameninţată cu prăbuşirea, dacă nu i se poate dărâma turla de pe pantocrator, complet zdruncinată, acum întărită cu schelă. Reşedinţa episcopală, ca şi toate localurile oficiale n-au mai putut fi locuite, până nu li s-au făcut reparaţii parţiale, îngăduite de vremea prielnică. Singurele biserici ce au avut numai uşoare crăpături, putându-se oficia chiar duminică 10 noiembrie sunt: Vovidenie de la schit şi Sf. Voievozi. La toate celelalte, turlele au fost ruinate cu crăpături mai mari sau mai mici în întreaga clădire. Prin străduinţa slujitorilor şi credincioşilor însă toate au fost puse în stare de a se oficia Sf. Liturghie, afară de catedrala Episcopală şi apoi Sf. Gheorghe care are şi acoperemântul spart prin căderea turlei. În oraşul Vaslui, edificiile publice, şcolile, prăvăliile şi locuinţele particulare au fost, de asemenea, mult stricate. Bisericile însă puţine la număr, au rezistat. Catedrala Sf. Ioan, ctitorie a lui Ştefan cel Mare, nu are decât câteva crăpături. S-au resimţit ceva bisericile Adormirea Maicii Domnului şi Sf. Treime din cimitir. Bisericile noui în construcţie Sf. Nicolae şi Cuvioasa Paraschiva, n-au aproape nimic. …La Griviţa-Palerma, Odaia Bursucani, Bălăbăneşti, Rădeşti, şi mai ales în satul şi mănăstirea Adam, judeţul Tutova, ne-am cutremurat. Nu ne-am putut stăpâni şi am plâns cu cei ce plângeau pe ruinele bisericilor şi sălaşurile lor. Ne-am îndurerat apoi de ce am văzut la Zorleni, Similişoara, tot judeţul Tutova, la Băseşti şi Mălăieşti, judeţul Fălciu, Codăeşti, Soleşti, Valea Rea, judeţul Vaslui”. Erau enumerate bisericile din judeţul Fălciu prăbuşite sau ruinate, ce nu se mai pot restaura: 1. Albeşti, una prăbuşită complet şi alta cu turla şi un perete pivot căzut; 2. Berezeni, 3. Băseşti, 4. Bogdana, 5. Biserica filială din Leoşti-Crasnăşeni, 6. Cârligaţi, 7. Conri – biserica filială; 8. Creţeşti de Jos, 9. Davideşti, 10. Epureni, 11. Giurcani (două), 12. Grumezoaia, 13. Gura Bohotin, filiala Isaia,14. Guşiţei,15. Hurdugi, 16. Idrici, filiala Dolheni şi Rediu, 17. Roşieşti, filiala Gura Idrici, 18. Şchiopeni, filiala, 19. Stroieşti, 20. Tătărăni, 21. Tupilaţi, filiala din Mălăeşti.
138

În aceeaşi situaţie erau bisericile din 31 localităţi ale judeţului Tutova şi din 16 localităţi ale judeţului Vaslui. * Vlădica Grigore Leu, ales la 1 iunie 1940 ca cel de al 40-lea episcop al Huşilor, a fost întărit în scaunul vlădicesc prin Înalt Decret regal în 1940. Instalarea a avut loc la 28 iulie 1940, dar ceremonialul investiturii a avut loc, din cauza precipitării evenimentelor, la 13 mai 1941, când a primit din mâinile regelui, ca din mâna ţării ,cârja arhipăstorească, când a avut loc şi investirea în scaune a Mitropolitului Bucovinei – I.P.S. Tit Simedrea şi P.S. Vasile Căzărescu, Episcop al Temişoarei. Au fost primele investituri de vlădici făcute de M.S. Regele Mihai I. * În vremuri în care biserica se trudea să facă din puşcării şcoli şi mânăstiri, la 17 aprilie 1941, în Monitorul oficial se publica Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 438, care hotăra ca Mânăstirea Dobrovăţ, ctitoria Marelui Ştefan Vodă cel Mare să treacă iarăşi şi definitiv din patrimoniul Ministerului Cultelor – deşi era al Bisericii, în al Ministerului Justiţiei, direcţia penitenciarelor. De o valoare istorică şi artistică deosebită, biserica de la Dobrovăţ, ca urmare a măsurii luate, a pus în mişcare protestul manifest al preoţimii şi ierarhilor – aşteptându-se într-o soluţie înţeleaptă a Guvernului. Ulterior, cu adresa nr. 45613/1941, Ministerul Culturii Naţionale comunica faptul că din 20 august 1941, localul mânăstirii Dobrovăţ, împreună cu întreg terenul, rămâne proprietatea deplină a susnumitei mânăstiri, anulânduse Jurnalul nr. 438 al Consiliului de Miniştri din 11 aprilie 1941. * „Cronica Huşilor” din septembrie-noiembrie 1941 îşi informa cititorii că în luna iulie a.c. s-au luat pădurile de sub conducerea şi exploatarea episcopiilor şi mânăstirilor şi au fost trecute sub controlul şi exploatarea Ministerului Agriculturii şi Domeniilor. Posturile de revizori ai învăţământului religios fiind desfiinţate, P.S. Episcop Grigore a hotărât reînfiinţarea vechilor posturi de proistoşi care urmau să facă inspecţii în parohii, îndrumând învăţământul religios. Cu satisfacţia de om al locurilor natale am luat cunoştinţă din „Cronica Huşilor” nr. 12/1941, p. 31, că în Protoeria Tutova de jos, preotul Constantin Pricopescu (din Priponeşti, satul meu), cel care mi-a pus ceaslovul în mână pentru a-l avea la seminar, avea calitatea de proistaş. Pe lângă cercurile pastorale din fiecare parohie, Sfânta Episcopie rânduise şi înfiinţarea cercurilor proistoşeşti, care aveau caracter pastoral şi la care luau parte toţi preoţii şi cântăreţii din poroistoria respectivă. Acum îmi explic şi de ce slujbele de la cele două biserici din Priponeşti erau aşa de frumoase, la care populaţia se îngrămădea duminică de duminică, când la o
139

biserică, când la cealaltă: slujbele se făceau cu participarea tuturor preoţilor prezenţi la cercul proistaş din localitate.

Începând de la nr. 5/mai 1942, „Cronica Huşilor”, după ce fusese tipărită, în decursul anilor pe la Tipografia Cerchez sau Tipografia Grigoriu din Huşi, la Tipografia Nicolae Chirica din Bârlad, este tipărită la Tipografia Sfintei Episcopii a Huşilor. A fost un mare succes despre care s-a vorbit, pe bună dreptate, în mai multe numere ale revistei.
*

Cuvântul
Cuvântul, publicaţia ortodocşilor creştini din parohia Cozia, ajunsă la numărul 20 odată cu „Învierea Domnului”, la 23 aprilie 2006, are deasupra frontispiciului textul specific „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Mt. 20, 29) iar în jos fotografia corespunzătoare momentului. − Ştiu că în satul Cozia există o publicaţie cu caracter religios „Cuvântul” la realizarea căreia, am înţeles, contribuie tot satul, coordonat de duhovnic. Pentru că şi la Răducăneni există o publicaţie de acest gen, „Vestea Bună”, puţin diferită, vă rugăm să ne vorbiţi despre conţinutul şi rostul ei aici, unde, de altfel, mai există câteva: „Ecouri răducănene”, „Micii Mari” şi chiar „Steaua polară”. Nu peste multă vreme va apărea şi revista Centrului de Tineret, se adresa Olariu Elena, coordonatoarea revistei „Vestea Bună” din Răducăneni, la 24 ianuarie 2006, doamnei Mariana Cojocaru, profesor psiholog la Liceul din Răducăneni, soţia preotului din Cozia. − Noi, eu şi părintele, suntem în Cozia de puţin timp, însă am reuşit să edităm un număr al revistei Cuvântul în care am adunat gândurile unor elevi, profesori, funcţionari ai satului. În revistă pot fi citite articole cu temă religioasă, articole de interes în păstrarea sănătăţii fizice şi mentale, respectarea unor norme sociale, morale. Revista dumneavoastră este pentru noi un pilon, un model, un frate mai mare. O citesc cu interes şi învăţ din ea că şi la ţară două confesiuni existente deja colaborează şi dau naştere Biserica din Cozia unor valori. Una dintre ele este Doamna acoperită de
140

cărţi, de articole, de recenzii, de prezentări ale tuturor evenimentelor importante de peste an. O felicit şi-i urez noroc, spor şi multă putere, răspundea profesoara aflată la sfat cu ziarista de la Răducăneni. *

Cuvântul Adevărului Foaie politică şi culturală
Cuvântul Adevărului, foaie politică şi culturală, apare la Huşi sub conducerea unui comitet, la 8 iunie 1932, fiind la al V-lea număr, anul II de activitate. Redacţia şi administraţia – Av. N. Ciobanu, Huşi, strada Ghica Vodă nr. 31, Tipografia „Baiadera” Huşi, format 33/48 cm, în două pagini. În articolul intitulat „Cuvântul adevărului adresat poporului”, semnat de C. Şelescu, se spun lucruri de mare actualitate şi astăzi. Iată câteva: „…organizarea prea multor partide politice în ţara noastră, care pentru a putea pune mâna pe frâile guvernului s-au dedat la promisiuni demagogice, au adus nenorocirea acestei ţări cu risipa şi neprevederea, crearea atâtor ministere, instituţii, directorate şi subsecretariate de stat, demnităţi şi recompense favoriţilor, au stors ţara până la măduvă. Numărul prea mare de funcţionari, mici şi mari, grevează foarte împovărător bugetul ţării, mai cu seamă cu împrumuturile interne şi externe ce s-a recurs pentru a face faţă plăţilor diverse, ce nu erau absolut necesare. Acestea toate apasă greu asupra bugetului ţării, de unde şi impozitele mari şi grele pe spinarea noastră şi ceea ce este mai de plâns încă este starea şi mentalitatea românului nostru, care chiar de pe băncile şcolii, idealul lui este de a ajunge funcţionar, adică un salariat al statului sau al comunei… …Starea şi mentalitatea aceasta trebuie să dispară. Statul nu poate întreţine şi suporta cheltuieli atât de enorme cu salarizarea tuturor acestor funcţionari. Toată lumea trebuie să caute a se debarasa de slujbărit. Sunt atâtea afaceri, întreprinderi, unde se cere puţin capital, însă ceva muncă şi răbdare, afară de tehnicieni şi funcţiuni libere ca: ingineri, arhitecţi, avocaţi, medici, farmacişti, chimişti, electricieni, mecanici, pictori, muzicieni etc., mai este comerţul şi industria mare şi mică, apoi toate meseriile de tot felul, şi mai cu seamă cultivarea raţională a pământului, a pomăritului şi a viei, cultura zarzavaturilor, a florăriei, a plantelor medicinale etc., apoi creşterea vitelor, fabricarea derivatelor din lapte, creşterea galinaceelor şi comerţul cu ouăle, apoi albinăritul cu miere şi ceară etc. care aduc profituri frumoase şi mulţumire sufletească, îndestulând întreaga populaţie, aducând şi venituri reale ţării…
141

…Crearea sumedeniilor de bănci şi bancheri a facilitat creditele care le-au fost fatale, atât micilor şi marilor proprietari cât şi băncilor şi pseudo bancherilor ce le-au creditat, deoarece s-a devalorizat pământul şi toate proprietăţile… ruină a tuturor proprietarilor mari şi mici, precum şi a creditorilor ce nu mai puteau conta nici pe 50% din creanţe”… Articolul se încheia cu o concluzie de bun simţ, valabilă şi astăzi pentru majoritatea: „…Cum ne vom aşterne, aşa vom dormi. Cel ce cheltuieşte peste ce câştigă şi cel ce se scoală la prânz, acestuia, nici bunul Dumnezeu nu-i ajută şi tot sărac va fi”. Ultimul cuvânt al Adevărului era: „fiecare să agonisească cele trebuincioase – prin cinste, prin muncă, prin sudoarea frunţii, prin ordine şi economii”… „Cuvântul Adevărului” – care, se pare, aparţinea primăriei Huşului unde preotul Gh. V. Şuşnea era preşedintele comisiei interimare, se afla într-un concurs de luptă de opinii cu conducerile „tuturor ziarelor politice locale”, dintre care mai bătăioase se arătau a fi „Brazda”, „Deşteptarea”, „Poporul”, nu numai pe teme de interes politic, cât mai ales personale, degenerând, uneori, în insulte şi calomnii. În cele două file ale singurului număr care a putut fi consultat, doar două semnături: C. Şelescu şi învăţătorul Victor Al. Glinsky. Era timpul când la putere în România venea guvernul Vaida-Voievod – persoana citată deţinând atât Preşedinţia Consiliului, cât şi portofoliul de Ministru de interne şi interimar la externe! * Cât de nechibzuit era distribuit bugetul statului rezultă şi din modul cum erau finanţate posturile de notari în judeţe. Cu începere de la 1 ianuarie 1928, Ministerul de interne stabilea astfel posturile şi salarizarea: la judeţul Alba 65 de locuri de notari cu salariul de bază între 300 lei lunar (3 posturi) şi 950 lei – 10 posturi cu salariul între 700 şi 950 lei; la Bihor 149 posturi cu salarii între 350 lei (2 posturi) şi 950 lei (25 posturi cu salariul între 700 şi 950 lei), în timp ce la Fălciu erau 53 posturi cu salariul între 250 lei (24 posturi) şi 350 lei (5 posturi), la judeţul Tutova 76 posturi cu salarii între 250 lei (40 de posturi) şi 300 lei (36 de posturi), la Vaslui 59 locuri cu salarii între 250 lei lunar (34 posturi) şi 300 lei (25 posturi). * „Cuvântul Adevărului”, proprietarul ziarului preot Anton I. Popescu, născut în comuna Duda, judeţul Râmnicul Sărat, cu activitate la Huşi de la 28 iunie 1931, autorizaţia nr. 467/931 înregistrată la Registrul comerţului la nr. 648 din 10 decembrie 1931.
(Din Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie nr. 1-2, p. 85 – Huşi).

*
142

Cuvântul D-lui Iorga, ziar naţionalist
Cuvântul D-lui Iorga, ziar naţionalist, organ local al partidului de sub şefia D-lui profesor universitar N. Iorga. Alcătuit de Comitetul executiv al partidului, apare la 26 iunie 1927, uitând să-şi pună localitatea pe frontispiciul, dar o notează în conţinut şi în locul de tipărire: Tipografia „C.S. Leţcae” George Jorică, Huşi. „Un rău nu se dărâmă lovind de-a dreptul în el, ci zidind în faţa lui ceva mai bine ca dânsul”, - era citatul de pe frontispiciul ziarului în două pagini, semnat Nicolae Iorga, apărut la Huşi, „în vederea alegerilor care începeau la 7 iulie”… Din „Manifestul Partidului Naţional”, publicat în prima pagină, era redat citatul semnat de N. Iorga: „În clipa când totul se speculează şi se vinde, un partid care s-a născut pentru onestitatea politică şi a trăit din ea şi pentru ea, se adresează ţării, nu pentru a-i cere putinţa de a-şi satisface poftele, potrivit cu tristele moravuri ale unei vremi decăzute, ci pentru a-i da mijlocul de a exercita prin oamenii săi un control asupra haosului de mâine. Sugrumat printr-o lege electorală care dă totul confuziei de mase ori vânzării în masă, a oamenilor care cheltuiesc şi a oamenilor care înşeală, el se trage în jurul acelora cărora cinstea le e mai scumpă decât orice şi întru apărarea unei politici de naţionalism creator, străin de toate calculele politicianismului ordinar care a infectat cele mai multe suflete. Voim să facem o statistică a oamenilor care mai vor încă o politică occidentală, de sacrificiu şi de devotament, şi de aceea, săraci şi prigoniţi, intrăm în luptă cu inima curată şi cu fruntea sus”. Articolele „Vremuri noi, oameni noi”, semnat preot N. Donos – Huşi şi „Politica minţii şi sufletului românesc” semnat de I. Negoiţă Huşi, încercau, prin conţinutul lor documentat, să înlăture confuzia alegătorilor. „Tot ce s-a clădit în această ţară, începând cu împroprietărirea, până astăzi totul a fost clădit sub îndemnul şi cuvântul hotărât al şefului nostru, al marelui apostol al Neamului, Dl. profesor Nicolae Iorga” – se scrie în chemarea către cititorii Fălciului de a vota pătratul, semnul Partidului Naţional, pe candidaţii lui înscrişi în coloanele ziarului: preot Neculai Donos, profesor Huşi; dr. Anibal Apostoliu, medic veterinar al judeţului Fălciu; preot Gh. Şuşnea, Huşi; Ion Ionescu, institutor Huşi;
143

Neculai Enăchescu, viticultor, Huşi; preot Anton Popescu, învăţător comuna Creţeşti; Neculai Panciu, pensionar; Gh. Leontescu, viticultor; Ion Lăzărescu, preşedintele corporaţiei meseriaşilor din oraşul Huşi şi judeţul Fălciu; Anton Besoiu, viticultor; Gheorghe Ciocoiu, meseriaş, Ion Angheluţă, proprietar, Grig.Tuchilă şi I. Chichiţă, învăţători la Jigălia, Ion T. Bedreag, preot, V. Anastasiu, Dodeşti, Neculai Ciobanu, avocat, Huşi. Membrii Comitetului executiv al Partidului Naţionalist al judeţului Fălciu erau: Grigore Vericeanu, fost primar, deputat şi prefect al judeţului Fălciu, preşedintele Comitetului executiv; preot I. Negoiţă, profesor şi directorul Seminarului Huşi, vicepreşedinte; Constantin Solescu, licenţiat în farmacie, farmacist în Huşi, casierul partidului. Formatul gazetei 32/47 cm. Girant responsabil: N. Ciobanu, avocat. * Despre însuşirile înalte ale lui N. Iorga, cel care se jertfise pentru întregirea neamului românesc, cel care a călătorit în toate provinciile locuite de români – în Basarabia, Bucovina şi în Ardeal – pentru a renaşte în sufletele românilor dorul sfânt şi trebuinţa Unirii, Gazeta îl lua ca martor pe un ales al Neamului – nimeni altul decât Al. Vlahuţă, din care cita: „Ni s-ar părea însă că lipsim de la o datorie de dreptate şi de cinste profesională dacă, la prăznuirea acestei zile mari (24 ianuarie 1919) am tăcea numele celui mai strălucit ostaş al cugetării româneşti, care mai mult decât oricare altul ne-a pregătit cu mândra lui viaţă de vitejească luptă, pentru ceasul acesta. Nu e unul printre noi, care să nu poarte în tot ceea ce e mai curat şi mai bun în sufletul lui, ca un adaos de putere, o rază nouă de lumină şi de credinţă în viitorul acestui neam, desfăcută de prodigioasa (bogata) şi nobila acţiune a marelui semănător Iorga. Am ţinut în aceste înălţătoare clipe, să aducem aici prinosul nostru de recunoştinţă acelui care de un sfert de veac nu cunoaşte altă bucurie, decât binele pe care, cu orice jertfă, poate să-l aducă neamului şi ţării lui”. * Apostol al neamului, aşa era cunoscut Iorga. Pe atunci câştigarea ori menţinerea titlului de parlamentar însemna cucerirea cetăţenilor stradă cu stradă, sat cu sat, consfătuiri cu ei şi la marginea drumului, nu ca în anii aceştia de după 1989, când senatorii ori deputaţii nu-s cunoscuţi decât de la televizor. Atunci politica mai era încă apostolat… *

Deşteptarea
Deşteptarea este ziarul de Huşi a cărui apariţie era anunţată de ziarul „Românul” la 14 septembrie 1879 (p. 852): „Au apărut încă două organe de publicitate, Vocea Craiovei la Craiova şi Deşteptarea la Huşi. Le urez durată lungă!”
144

*
„Românul” din 9 noiembrie 1879, p. 933, scria: „Ziarul „Deşteptarea” din Huşi spune că epizootia care mai slăbise în comunele Bumbalău (probabil Bumbăta n.n.) şi Dobrina din acel judeţ a apărut din nou cu violenţă în comuna Novaci. Numitul ziar află că nu s-au pus la dispoziţia veterinarului mijloacele îndestulătoare pentru combaterea răului”. În acelaşi loc se mai nota; „În Huşi este pe cale de a se înfiinţa o societate comercială naţională. Nu putem decât să urăm felicitările noastre cu ale „Deşteptării” către iniţiatorii acestei întreprinderi”.

*
La 17 octombrie 1879, tot „Românul” relata ceea ce zice „Deşteptarea” din Huşi, o a treia societate comercială înfiinţată, „îşi propunea să ia carnea din mâinile speculanţilor jidani”. (p. 960).

*
„Deşteptarea” este cea dintâi gazetă care a văzut lumina în Huşi, în atelierul patriarhal al unor preoţi harnici şi cuvioşi, în anul 1877. Deşteptarea apărea într-o epocă, când liberalismul începea să dea dovezi de puterea care-l duse mai apoi la glorie. Era epoca ce pregătea războiul independenţei, regatul liber de astăzi, epoca plină de marea personalitate a lui A.C. Rosetti, Kogălniceanu şi mai ales a lui I.C. Brăteanu, pe care adversarii şi astăzi încă îl pomenesc uneori cu răutate – dovadă cât de mare, cât de puternic a fost omul care doarme acum la Florica. În Huşi, pe vremea aceea, lipsea chiar puţinul pe care-l avem acum, în schimb arivismul nu era încă cunoscut în mica noastră cetate, tinerii de atunci aveau idei, nu ambiţii mai mari decât dânşii; în piepturile acelor tineri era un ideal, inimile lor băteau de dorul de a face bine. Unde eşti tinereţe, ideal şi curaj, apariţia unei gazete se impune. Astfel Huşul, aşa cum era înaintea războiului, cu foarte mult praf vara şi cu foarte mult noroi când ploua – a avut gazeta lui, pe când alte oraşe, unele mai mari chiar, dormeau încă. Şi unde puneţi, cu ce greutate o gazetă putea vedea lumina zilei pe timpurile acelea! Una, că ziarele, chiar cele din oraşe mai mari, se lucrau mai greu, maşinile perfecţionate de astăzi lipsindu-le; apoi pe vremea aceea, libertatea era mai mică. Dar, oamenii croiţi pentru lupte nu cunosc obstacole, iar dacă le întâlnesc, le înving. În ciuda tuturor, în ciuda celor care nu ştiu a scrie, şi în ciuda celor care nu pot gândi – „Deşteptarea” a apărut, răspândind ideile liberale, tălmăcindu-le pe înţelesul tuturor. Or, ştiţi care a fost omul de curaj care a scos această gazetă la care mai conlucrau şi alţi tineri, dar al cărei suflet era el, înfruntând urile, patimile şi toate persecuţiile, expunându-şi liniştea şi poate deseori viaţa? Omul acela curajos cu idei noi şi generoase era N. Cişman!”
(Din ziarul „Dreptatea”, naţional-liberal, ce apărea la Huşi de la 19 august 1907, odată pe săptămână).

*
145

După ce era prezentat şi cel de al doilea ziar naţional-liberal de la Huşi – „Prutu”, redacţia ziarului „Dreptatea” scria: „Făcând istoricul gazetăriei din oraşul nostru, ţinta ce urmărim e ca să arătăm celor tineri liberali dornici de luptă, dar care stau încă în nedumerire, neştiind încotro să apuce, că cel care a lucrat în formaţiunea partidului liberal huşean se numeşte N. Cişman. CIŞMAN care a clădit”. *

Deşteptarea
Deşteptarea, gazeta organizaţiei L.A.N.C., secţia judeţeană Fălciu, apare săptămânal, începând de la 28 martie 1926, sub conducerea unui comitet, redacţia şi administraţia strada Ştefan Stoianovici nr. 6 Huşi (apoi strada Castroian nr. 15 Huşi). Pe frontispiciu, titlul ziarului era încadrat de două zvastici, sub care, drept moto, erau două strofe din „Doina”, publicată în întregime în pagina a II-a: „De la Nistru pân' la Tisa Tot românul plânsu-mi-s-a Că nu mai poate străbate De-atâta străinătate”. ………………………… „Cine-au îndrăgit străinii Mânca-i-ar inima câinii, Mânca-i-ar casa pustia, Şi neamul nemernicia!”
Cu un citat din V. Conta: „Noi dacă nu vom lupta împotriva elementului jidovesc, vom pieri ca naţiune”, ziarul apărea în două pagini, format 33/48 cm; girant responsabil Constantin Onu; tipografia „Leţcae” Gh. Jorică, Huşi, strada Ghica Vodă 17, cu îndemnul, sub linia din subsolul paginii unu: „Cumpăraţi numai ziare româneşti: Universul, Apărarea Naţională, Naţionalistul, Libertatea, Deşteptarea, Lancea”. Liga Apărării Naţionale Creştine, secţia Fălciu, anunţa că şi-a refăcut comitetul judeţean: ca preşedinte profesorul Gh. Neştian, vicepreşedinţi D.V. Poroşnicu, avocat şi V.Andronicescu, comerciant; secretar Ion I. Dumitrescu, profesor, şi casier V. Sandulovici, funcţionar. Membri: M. Berghiu, avocat, V. Profir, proprietar, Gh. Năforniţă, învăţător, Nechita Coşer, proprietar, D.D. Sălceanu, profesor, V. Boghiceanu, comerciant, V. Nicolau, profesor, Ioan Andreiu, podgorean, D. Chirica,
146

profesor, C. Alexandrescu, profesor, C.V. Onu, profesor, C. Palade, profesor, Marin Dumitriu, proprietar. Corespondenţa privind redacţia ziarului şi Liga, secţia judeţului Fălciu, se trimitea dlui I. Dumitrescu, strada Castroian nr. 15 Huşi. „De ce apărem? „…în primul rând ca să trezim conştiinţa naţională şi în acest colţ de ţară”; „…ca să arătăm poporului de jos marele pericol jidovesc, să vadă şi să ia măsuri cu un ceas mai devreme”; „…să arătăm că toate partidele, dar toate, sunt împănate de jidani”; „…apărem să arătăm sătenilor lămurit că în starea aceasta de plâns în care am ajuns, o singură mântuire mai este: LANC”… În cel de al treilea număr, gazeta revenea la cele spuse despre partidele politice, şi în „Câteva cuvinte”, o „dregea”: „Nu acuzăm pe toţi membrii de partid, printre ei se găsesc şi români cu suflete curate, ci numai o parte dintrînşii şi îndeosebi pe conducătorii lor, care vor să ajungă la putere cu ajutorul banului jidovesc”. „Deşteptarea” apărea după ce se consumaseră alegerile comunale de la 19 februarie 1926, când la Huşi ţărăniştii lui N. Lupu reuşiseră, iar în consiliul comunal fuseseră aleşi şi 3 evrei, împotriva cărora săptămânalul nu avea linişte. Prezentându-se ca o organizaţie politică nu ca partid în înţelesul comun al cuvântului, căreea i s-a pus bazele la 4 martie 1923 în Catedrala Sf. Mitropolii a Moldovei de la Iaşi, Liga Apărării Naţionale Creştine (LANC) îşi detalia programul: - să li se ia jidanilor drepturile politice şi dreptul de a dobândi imobile la oraş şi la sate; - scoaterea lor din armată în schimbul unei taxe plătite de ei către stat; - scoaterea afară din ţară a jidanilor pripăşiţi aici după 1914; - limitarea prin lege a intrării jidanilor în şcoli; - jidanii să nu poată intra în adunările legiuitoare; nici în consiliile judeţene şi comunale; - exproprierea pământului şi pădurilor deţinute de evrei şi darea lor sătenilor; - jidanii să fie opriţi de a mai vinde băuturi spirtoase. Fără a-şi semna articolele, redactorii de la „Deşteptarea” erau mereu în dispută cu cei de la „Munca”, fie de la „Poporul”, dar mai ales cu evreii – pe care îi urmăreau şi în redacţiile publicaţiilor, nu numai în instituţii, atacau „Cârdăşia partidelor politice cu jidanii”, treceau în revistă „Istoria Partidului Liberal” şi viaţa doctorului Lupu - pe care îl găseau „vândut jidovilor perciunaţi”, făceau strigări ca „Ţara să scape de ei!”, scriau ce au săvârşit „Jidanii în război”, se întrebau unde „Ni se duc pădurile”, ori dacă „Partidul Ţărănesc e al ţăranilor ori al jidanilor”, se adresau, cu litere mari, în săptămânalul lor, către „Fraţii săteni”! şi-i chemau să fie alături şi împreună cu L.A.N.C., semnalau mereu „Pericolul jidovesc”, îl invitau pe profesorul universitar N.C. Paulescu, care adresându-se alegătorilor, români şi creştini, să „Nu voteze pe jidani şi pe jidăniţi”, explica pe pagini întregi ce este cu
147

Svastica, care îi este „Originea, descoperirea şi însemnătatea ei”, ziariştii făceau cercetare istorică nu numai pentru „crucea cu patru braţe egale de lungi şi frânte în formă de unghi drept”, ci şi pentru a evidenţia „Cine sunt jidanii”. Era aproape nelipsită rubrica „Ameninţări, porunci şi sfaturi talmudice”, cu injurii la adresa evreilor. „Se dărâmă şandramalele” – scria „Deşteptarea” din 25 aprilie 1926 şi făcea trimitere la ceea ce se întâmpla în Partidul Naţionalist şi Partidul Ţărănesc, unde… partidul naţionalist – iorghist care este distrus, puţinii partizani se străduiesc să cârpească cu resturile lor fie pe liberali, fie pe averescani… partidul ţărănesc din localitate se află în frământări care nu se mai isprăvesc. Împărţiţi în două tabere, vechii şi noii, ei aspiră la postul de prefect, locuri de deputaţi, ranguri de miniştri. Toţi, dar absolut toţi, de la Iftene Căciulă, Copciuc, Iancu, C. Asimini, Rozembaum Leon şi până la „conu” Costică Cozma, ori „conu” Costică Popov, se cred în stare să ocupe asemenea funcţii”. „Se dărâmă şandramaua” răspundea la 15 mai 1927 organul Partidului Ţărănesc „Munca” de la Huşi care contra-ataca şi argumenta: „Li s-a întâmplat lor, ceea ce presupuneau ei că o să ni se întâmple nouă”. „Astăzi, Liga antisemită s-a dărâmat! Liga s-a rupt în două. O parte care merge cu d. Cuza… s-a adunat în Marea adunare de la Iaşi, la 8 mai 1927 şi acolo au hotărât excluderea din Ligă a rebelilor. La rândul lor, rebelii care formează grupul I.Z. Codreanu, Şumuleanu ş.a. s-au adunat şi ei, în aceeaşi zi, la Bucureşti, în mare consiliu şi au hotărât ca Liga să n-o mai conducă Preşedintele ei d. Cuza, ci vicepreşedinţii Ion Z. Codreanu şi Şumuleanu, fără Cuza”. „Deşteptarea” din 19 iunie 1927 consemna, cu ifos victorios şi multă patimă: „Partidul ţărănesc şi-a dat, în sfârşit, duhul”. Şi continua: „Dr Lupu a trebuit să plece capul şi să se mulţumească cu un singur loc pe lista liberală, la alegerile ce vor fi”, adică la Bucureşti, candidaţi pe listele electorale Ion Brătianu, J. Th. Florescu şi doctorul Lupu – doi „ciocoi” şi un „bolşevic”, ironiza „Deşteptarea”, care anunţa că „L.A.N.C independentă şi liberă, întărită prin deciziile Marii Adunări Naţionale de la 8 mai, de la Iaşi,” îşi punea candidaţi în toate judeţele ţării… * De la 12 septembrie 1926, „Deşteptarea” devine organ local al Ligii Apărării Naţionale Creştine. Ziarul din 16 ianuarie, 1927, când începea anul II de activitate, apărea în 4 pagini şi informa cititorii care îi sunt membrii comitetului de redacţie: proprietar V. Profir; director Constantin Palade, care era şi girantul responsabil; redactor responsabil Dumitru V. Poroş-Nicu, avocat; secretar şi corector D. Chirica; casier C. Onu. Orice corespondenţă se cerea a fi adresată domnului Constantin Palade, profesor, str. Corni – Huşi.
148

Se preciza că Ioan I. Dumitrescu rămâne „acelaşi credincios luptător al LANC din judeţul Fălciu. D-sa s-a demis din comitetul conducător al ziarului, fără a renunţa a colabora şi de acum înainte”. Ziarul publica Comunicatul: „organizaţia locală a LANC nu va lua parte la alegerile comunale de la 21 ianuarie a.c.”. * De la o apariţie la alta „Deşteptarea” evidenţia: „dr. Amos Frâncu, avocat, fost deputat, s-a înscris în LANC; „se anunţă în mod oficial înscrierea în Ligă şi a dlui General Toma Lişcu, fost comandant de divizie”…; „anunţăm cu plăcere înscrierea în Ligă a dlui Gheorghe Ghibănescu, profesor, fost senator”… „În satul Urlaţi al marelui cărturar Dimitrie Cantemir, de unde s-a ridicat mai apoi Lascăr Catargiu, alături de Barboşii lui Cuza Vodă şi „Râpii” lui M. Kogălniceanu, se anunţă vizita lui A.C. Cuza hotărât să boteze copilul luptătorului naţionalist Gh. Gh. Moisă din acel sat Urlaţi” -, gest amânat însă din toamnă în… primăvară. În „Deşteptarea” se publicau şi versuri. Gh. T. Baba din Vetrişoaia – un fel de odă pentru „Fraţi români”, iar Costache din Moldova „Cântecul jidovului rătăcitor”, pe melodia „Să-mi cânţi cobzar bătrân”, cu recomandarea „se cântă la serbările Ligii şi în familii” – stihuri de dispreţ pentru cei numiţi rătăcitori. * Despre Constantin Paulescu, Nicolae Iorga scrie în 1931 şi publică în „Oameni care au fost”, p. 350, vol. III: „Profesorul Paulescu, care a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt, înfăţişează în chipul cel mai expresiv pe învăţatul român, aşa cum îl fac cele mai bune tradiţii ale ţării noastre. Cine l-ar fi văzut discret, rece, tăcut, nu şi-ar fi dat seama de opera pe care acest om o avea în urma sa. A trăit ca moartea să dezlege pe prietenii cei mai de aproape, pe ucenicii cei mai credincioşi pentru ca revelaţia să se producă şi să se cunoască numărul şi însemnătatea descoperirilor lui. Mulţi ştiau numai că Paulescu are în politică o anume direcţie, pe care, de altfel, n-o strămuta în activitatea sa profesională, plină de cea mai caldă iubire de oameni. Doctorul Constantin Paulescu, Într-o vreme când faima precede munca şi descoperitorul insulinei valorile adevărate sunt respinse de obrăznicia care se îndeasă, viaţa şi moartea acestui om de merit sunt un îndemn şi o învăţătură pentru tineretul care trebuie să reziste ispitelor gloriei repede făcute”.
149

Iar despre Corneliu Şumuleanu, în aceeaşi carte, vol. IV, p. 233-4, N. Iorga detaliează: „Repede s-a dezlipit din mijlocul nostru, în mari chinuri, bărbăteşte îndurate, unul dintre cei mai cinstiţi şi mai jertfitori oameni ai ţării noastre, profesorul ieşean Corneliu Şumuleanu. În viaţa noastră politică apariţia lui a fost rară şi scurtă. Vicepreşedinte al Senatului la 1919, el a avut cinstea de a citi Decretul de unire a tuturor ţărilor româneşti. A mai apărut odată în Parlament, pentru ca pe urmă avântul său, tineresc până în timpul din urmă, credinţa sa deplină întrun naţionalism aprig, neiertător, dar sprijinit pe o disciplină crudă, să-l ducă în primele rânduri ale Corneliu Şumuleanu mişcării de dreapta, căreia şi în ultimele cuvinte dictate de pe patul său de suferinţă i-a arătat devotamentul de care odinioară se împărtăşiseră larg prietenii mai în vârstă, socotiţi apoi de dânsul ca şovăitori sau întârziaţi. Dar a primit preşedinţia secţiei ieşene a Ligii Culturale şi a organizat strălucit, - e aşa de puţin timp de atunci!, congresul din Iunie. Se cuvine ca şi aici la noi, plecarea dintre cei vii a acestui creator de înalte sinteze să fie întovărăşită cu un sentiment de adânc regret şi de sinceră gratitudine”. 9 Decembrie, 1937. * „A apărut ziarul local „Deşteptarea”, foaie naţionalistă, 7 februarie a.c. Cuprinde interesante articole pline de simţire românească. Recomandăm „Deşteptarea” tuturor bunilor români şi creştini, fiind o foaie scrisă cu mult duh şi inimă creştinească”.
(Din „Izvorul Tămăduirii” nr. 1/ianuarie 1937, p. 14-15)

*
La 17 aprilie 1932, în judeţul Tutova, s-au efectuat alegeri pentru Adunarea deputaţilor – la care au participat în calitate de candidaţi şi persoane din judeţul Fălciu – ale căror rezultate publicate în Monitorul oficial nr.101 din 29 aprilie 1932 se prezintă astfel: alegători înscrişi în listă 30.725, alegători votanţi 21.520; voturi nule 308; voturi anulate 436:
Nr.crt 1. 2. 3 4. 5. 6 7. Lista candidaţilor în ordinea înscrierii în buletinul de vot Ştefan Păruş Petre Andrei N.Alexandrache Nicolae Neştian Emanoil Antonescu Alecu Lalu Ştefan Gavâţă Partidul politic sau gruparea în numele căruia s-a depus lista N.L.G. Brătianu Naţional Ţărănesc Naţional Ţărănesc N.L. I.G. Duca Liga contra camătei N.L. I.G. Duca Idem Voturi obţinute 2211 3051 19 5081 2983 10 5

150

8. 9. 10

Oprea Bocioagă V. Altangiu Ion Z. Codreanu

Idem Idem Gruparea „Gărzii de fier”

11. Mihai Corciovă N.L. G. Brătianu 12. N. Tiron N.L. I.G. Duca 13. Iuniu Leca Gruparea LANC 14. Gh. Alexandrescu Ţărănesc dr. Lupu 15. Zanet Corlăţeanu N.L. I.G. Duca 16. P. Todicescu Naţional ţărănesc 17. Sterian Paşcanu Idem 18. G. Gîlcă Idem 19. N. Teodorescu N.L. I.G. Duca 20. Dumitru Chicoş Blocul Muncitoresc Ţărănesc 21. G. Vasiliu N.L. I.G. Duca 22. Mihai Vasiliu Lupist Independent 23. Ene Gh. Agache Idem Proclamat şi ales deputat: Ion. Z. Codreanu

11 9 5.626 (proclamat ales) 7 552 1.351 4 4 3 2 7 136 5 4 3

*

Dreptatea
Dreptatea, ziar naţional liberal, apare odată pe săptămână, începând de la 19 august 1907, după ce „în primăvara asta ţara fusese zguduită de cumplitele răscoale care au lăsat în sufletele noastre, nu ştiu ce nelinişti şi inima ne spune că nu trăim în vremuri normale”, spunea însăşi „Dreptatea” în cele „Câteva cuvinte”, constituite în editorial. „…judeţul nostru – Fălciul – este printre cele din coadă, dacă nu cel din urmă. S-a creat un obicei, ca Fălciul să fie veşnic sacrificat. Toată lumea merge înainte, noi stăm pe loc! Oraşul nostru e ca un pom ros de omidă. Nici o mişcare, nici un comerţ în oraşul lui Ion Husul şi al vlădicilor! Din toată ţara, singura din oraşul nostru pleacă o linie ferată strâmtă, care străbate judeţul până la Crasna. Acolo linia se schimbă, devine largă şi câţi din noi n-au impresia ,suindu-se sau în trenul care duce spre Vaslui, sau în cel care duce spre Bârlad, că au intrat într-o altă lume! Viile noastre noi, în loc să sporească, se împuţinează, căci transportul pe linia strâmtă e anevoios, la Crasna trebuie să se facă transbordarea şi negustorii nu iubesc primejdiile”… În continuare „Dreptatea” se ocupa de moravurile politicii locale, de intriganţii veniţi din altă parte „care se numesc când x, când dr. I. Munteanu”, „aici unde este un dl. Lupu, care nu întruneşte calităţile bunului prefect”… În prag de desfăşurare a alegerilor comunale, „Dreptatea” era un câmp de luptă dintre ea şi „Gazeta Fălciului”, gazetă proprietate a domnului dr. Munteanu – fost prefect de Huşi în anii 1897-1898, primar al oraşului în 1901151

1902 – în care îşi exprima propriile păreri, în opoziţie cu naţional liberalii. De altfel, „Pamfletul Fălciului”, cum o dezmierdau unii – ameninţa că chiar de-ar reuşi liberalii, „nu vor avea de ce se bucura căci consiliul comunal va fi imediat dizolvat”. Articolele „Dr. I. Munteanu şi institutorii”, „Calomniază, calomniază”, „Programul unuia care nu va fi primar”, „Lupul- prefectul Fălciului”, „Trei întrebări, trei răspunsuri” erau atacuri puternice la adresa lumii politice aflate în scaunul treburilor locale. În loc de orice editorial, „Dreptatea” din 29 august etala lista candidaţilor Partidului Naţional Liberal din Huşi pentru alegerile comunale din 30 august şi 1 septembrie: Colegiul I – D. Dobreanu, Alex Calciu, Alex Brendorf, căp. Ant. Mustea, Ilie Ilie Romila, N.M. Cişman, iar la Colegiul al IIlea – Sotir Iliescu, căp. Petrescu, Ioan I. Constantinescu, Gh. Săvescu, Chiriac Minciu. Într-un apel către „Iubiţii alegători”, ziarul îşi exprima încrederea că nu există „umbră de îndoială în sufletul nimănui că va fi votată lista naţionalliberală, în frunte cu d. D. Dobreanu, compusă din oameni care nu au alt scop decât a-şi servi oraşul, a-l ridica, a-l înflori”… Huşenii erau îndrumaţi, totodată, să nu voteze pe domnul Munteanu, „omul urii, omul mizeriilor, omul care la adânci bătrâneţe înjură şi calomniază prin ziarul său, fără nici o teamă de Dumnezeu”. Foiţa ziarului „Dreptatea” prezenta la „Note despre Bulgaria” – populaţia Târnovei şi Sofiei – oraşe prieteneşti, dar şi portretul „Doctorul Pungescu” (dr. I. Munteanu), şi pe cel al preotului Gheorghe Movileanu – „Un preot model”, care împreună cu învăţătorul şi primarul, s-au legat între ei să lucreze pentru înflorirea comunei Plopi” –locul unde fusese repartizat tânărul la absolvirea seminarului. Rubrica „Informaţii” era brăzdată de ştiri politice, de atacuri împotriva opoziţiei dar şi cu veşti de la Biserica Sfântul Gheorghe unde enoriaşii rămâneau încântaţi de „frumoasa icoană a Maicii Domnului şi cea a sfântului Alexandru, o mică capodoperă, ambele pictate pe lemn de chiparos, la muntele Atos, donate bisericii de către Al. Ionescu – comerciant, care a adus şi alte îmbunătăţiri bisericii Sfântului Gheorghe”; rubrica „Oameni şi lucruri” era un fel de expunere a faptului divers: „O fată care doarme un an de zile”, „Pangermanism – Panlatinism”; existau „Cugetări” şi multă publicitate. Gazeta avea formatul 32/47 cm, în patru pagini realizate la Tipografia Naţională Iaşi (Ioan S. Ionescu), str. Vasile Alecsandri nr. 11. Girant responsabil: H. Drăgoiescu. S-au păstrat doar trei numere în fondul arhivistic al Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iaşi. *

152

„Dreptatea” era considerată de ziarul „Dreptatea cea adevărată” ca o dizidentă a Partidului Naţional Liberal din Huşi „Dreptatea” era foaia Partidului Ţărănesc, care apărea la Bârlad în 1926 – este consemnată la „ziare şi reviste primite la redacţia revistei „Răzeşul”. „Dreptatea” era în anul III de la înfiinţare, la nr. 6. O menţionăm pentru că nu a fost depistată în fondul arhivistic consultat, ceea ce a făcut să nu fie enumerată nici printre ziarele de la Bârlad („Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene – 1870-2003”, nici la Vaslui („Vaslui – capitala Ţării de Jos în presa vremii 1875-2005”). *

Dreptatea cea adevărată
Dreptatea cea adevărată, Ziar Naţional liberal, apare la 30 august 1907, după 11 zile de la întemeierea ziarului, tot naţional-liberal, „Dreptatea” şi se socotea a fi… număr unic. În „Dreptatea cea adevărată”, ziarul „Dreptatea” era calificat drept „armă de luptă iezuită în mâinile acelor ce n-au umblat vreodată după dreptate; căci pentru scopurile personale urmărite, îşi scuză mijloacele pe care le întrebuinţează, ascunzându-se după vălul inocenţei – străvezii de astă dată – care lasă să se vadă prea clar negrele păcate, ca pietrele negre sub apele cristaline”. „Dreptatea cea adevărată” intrată şi ea în campania electorală pentru alegerile comunale de la Huşi, dorea, „ca lumea să judece cu toată chibzuinţa şi să aleagă între linia trasă de unul ca domnul dr. N. Cişman pe tărâmul politic, social şi economic – de la care nu s-ar mai putea abate – şi între aceea pe care suntem datori s-o tragem, noi, aceştia, care avem în frunte pe prefectul judeţului nostru, domnul dr. N.Lupu, pentru ca să nu ne mai poată spune, chiar unul ca dl. N. Cişman – omul faptelor… măreţe! omul negru, că „suntem cu judeţul nostru în coada judeţelor ţării”. Sub titlul „Politică de căpătuială”, ascuns sub numele de „Un cetăţean”, redacţia arăta cine compunea „faimoasa bandă de derbedei, care in corpore cu vestitul Cişman – supranumit şi „omul negru – o cohortă de indivizi care n-au altă treabă decât să lâncezească prin cafenele – îndepărtaţi cum au fost din slujbele de care-şi băteau joc”, „înlăturaţi din partidul liberal, care nu poate cuprinde decât oameni cinstiţi, capabili şi devotaţi binelui public, cu neruşinarea să uzurpe titlul de „naţional-liberal”, nişte indivizi a căror şef a fost gonit din primărie tocmai de guvernul actual”. Pentru a-şi susţine cu nume de oameni argumentele folosite, ziarul publica şi el candidaţii oficiali ai PNL – Colegiul I: dr. I. Munteanu, Gheorghe Iliescu, Atanasie Popovici, Dimitrie M. Ionescu, Mihai Chiriţă, Dimitrie R.
153

Ralea; Colegiul al II-lea: Gheorghe Alexandrescu, Eugen Ţintă, Constantin Danu, Ioan Toma, Ştefan Obreja, veniţi în concurenţă cu candidaţii Partidului Naţional Liberal din Huşi prezentaţi cititorilor de „Dreptatea”. Întregul ziar din 30 august, 1907 se constituise într-o viguroasă tribună de luptă şi demascare personală, prin redarea unor fapte, ale celor de la „Dreptatea”, pentru că „Dreptatea cea adevărată”, apărând şi cu numărul 2, să se adreseze alegătorilor colegiilor comunale ale oraşului Huşi, după ce îi gratula cu „Onoare vouă cetăţeni ai Huşului”, pentru că prin „votul lor solemn„ dăduseră „sentinţa de moarte” tristelor personaje dintre care făcea parte şi Cişman, vestindu-le că, chiar în acea zi – 6 septembrie 1907, urmau să meargă iarăşi la vot pentru că la „Colegiul I se înregistrase balotaj pentru candidaţii oficiali ai partidului”… „La luptă, deci, cetăţeni şi triumful va fi al nostru” încheia ziarul apelul său către alegătorii Colegiului I din Huşi. Ca şi primul număr, ziarul din 6 septembrie era constituit din materiale, proză şi versuri, care vizau scoaterea la iveală a ceea ce nu aveau bun pentru comună dizidenţii lui N. Cişman faţă de cei ai lui dr. I. Munteanu în alegerile pentru şefia primăriei oraşului Huşi. Semnături ca acestea: Michiduţă, Omul negru, Un liberal, Nastratin, Asistent, IGB, KIX, Cauter ş.a. arătau că lupta politică se purta nu tocmai la suprafaţă, şi nu faţă în faţă, ci cu foarte multe dedesubturi, pe întuneric, care pe care… Ziarul avea formatul 34/47 cm, patru pagini şi era tipărit la Iaşi, laTipografia „Dacia”, aparţinând perechii Iliescu-Crossu, strada Golia nr. 52.

*
Dr. Nicolae Lupu (1876-1947), locul său de naştere şi de suflet – comuna Arsura – Huşi. A fost medicul judeţului Fălciu şi prefect al judeţului. A intrat în viaţa politică în 1907, în Partidul Naţional Liberal. A aderat apoi la Partidul Ţărănesc, înfiinţat în 1918, între anii 1924-1926 fiind preşedinte al acestuia. După crearea Partidului Naţional Ţărănesc în 1926, prin unificarea Partidului Ţărănesc cu Partidul Naţional Român din Transilvania, a fost vicepreşedinte şi conducător al organizaţiei din Bucureşti. Dr. Nicolae Lupu A fost membru fondator al Ligii Drepturilor (1876-1947) Omului creată în 1923. În perioada 1918 – 1919 şi 19271928 a fost ministru. În 1936 a fost preşedinte activ al Comitetului Naţional pentru Pace, afiliat la Reuniunea Universală pentru Pace (R.U.P.). În 1946 s-a desprins din P.N.Ţ, formând cu alţi militanţi Partidul Ţărănesc Democrat. *
154

Duh parohial
Duh parohial, de sub conducerea preotului Constantin Damian, apărea în 1934, la Lungeşti-Tutova şi era evidenţiată la Eparhia Huşi ca revistă bisericească. *

Ecouri răducănene
Ecouri răducănene, publicaţie periodică a Parohiei romano-catolice Răducăneni, prima apariţie în octombrie 1998, când aflăm dintr-un comentariu intitulat „Satul românesc, sat european”, semnat Elena Olariu, „era coordonată de preoţii de atunci, Alois Moraru, vicar, şi Anton Farcaş, paroh”. Ajunsă la al 68-lea număr, în anul 8 de activitate în iunie 2006, revista are ca redactori: pr. CătălinCristian Burcă, Ovidiu Bişog, Adrian Blăjuţă, Irina Roca, iar coordonator – pr. Mihai Cucuteanu. De tehnoredactare se ocupă Ovidiu Bişog. În timp, şi-au adus contribuţia la apariţia ei şi: pr. Iulian Tancău, Florina şi Cristina Roca, Petronela şi Adriana Blaj, Petronela Stoica, Mihaela Iojan. În afara numelor citate, în Ecouri răducănene găsim nume multe care semnează articole şi comentarii diverse, sfaturi duhovniceşti de folosinţă pentru orice cititor, informaţii, careuri cu enigmistică cu teme cum ar fi „Sfinţii apostoli” şi „Apărătorii bisericii”, semnate de Claudia Moraru (Pildeşti) şi Emanuel Imbrea (Săbăoani), un concurs de articole şi poezie pentru copii între 7 şi 15 ani, cu creaţii proprii, dedicate Sfintei Fecioare Maria, note structurate pe anumite rubrici cum ar fi aceasta intitulată „Cursul vieţii” în care sunt arătate persoanele care au fost botezate sau au murit în interval dintre două numere ale publicaţiei. Semnează mulţi autori, proză şi poezie, de la scriitorul Octavian Paler la cei locali: pr. Mihai Roca, pr. Fabian Doboş (Iaşi), Gheorghe Hodea (cu un substanţial „In memoriam”, închinat Papei Ioan Paul al II-lea), Maria Mirabela Blândă, prof. Gheorghe Chiriac,
155

Claudiu Fechete (cu un cursiv „Din viaţa albinelor”), Iorge Luis Borges, Gabriel Trişcă (Roman), prof. Margareta Augustin, Petronela Blăjuţă, Sr. Cristina-Evelina Gal, Bianca Faraonel, Ştefan Lucaci (Răchiteni), preot Anton Bişoc ş.a. „Avem timp” se numeşte tableta-poezie semnată de Octavian Paler în „Ecouri răducănene” nr. 64, iunie 2005, din care redăm un fragment şi pentru a pune în lumină valoarea textelor publicate: „Avem timp pentru toate./ Să dormim, să alergăm în dreapta şi-n stânga,/ să regretăm c-am greşit şi să greşim din nou,/ să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,/ avem timp să citim şi să scriem,/ să corectăm ce-am scris,/ să regretăm ce-am scris,/ avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,/ avem timp să ne facem iluzii/ şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu. Avem timp pentru ambiţii şi boli,/ să învinovăţim destinul şi amănuntele,/ avem timp să privim norii,/ reclamele sau un accident oarecare,/ avem timp să ne-alungăm întrebările,/ să amânăm răspunsurile,/ avem timp să sfărâmăm un vis/ şi să-l reinventăm,/ avem timp să ne facem prieteni,/ să-i pierdem,/ avem timp să primim lecţii/ şi să le uităm după-aceea;/ avem timp să primim daruri/ şi să nu le-nţelegem./ Avem timp pentru toate”… Anunţând harul bisericesc sub titlul „Un nou preot din Răducăneni” (pr. Petru Bişog, sfinţit diacon la Iaşi la 4 decembrie 2005 şi hirotonit preot în ziua în care comunitatea sa natală sărbătorea hramul bisericii: 29 iunie 2006), prof. Margareta Augustin întregeşte vestea cu un alt titlu „Bucuria unui nou (nume) de preot”, informându-şi cititorii: „…Îl cunosc pe părintele Petrică de la şcoala gimnazială, unde am avut bucuria să-i fiu şi dirigintă 2 ani de zile. Era un elev bun, ca toţi ceilalţi, dar avea ceva ce-l deosebea totuşi de restul colegilor. Avea o familie care şi-a dat seama ce important este un preot şi cât de mult bine poate să facă un preot. …Întâlnindu-mă cu el şi discutând, nu am putut să nu observ cum a lucrat harul lui Dumnezeu în el şi l-a ajutat să ajungă preot. Un preot bine pregătit, gata oricând să dea răspunsuri corecte, să înveţe pe oricine, să aducă la credinţă rătăciţii, să predice Evanghelia cu mult zel”. După ce îl felicită „pentru efortul care l-a depus în anii de formare”, fără a vrea să-l supere, îi spune, totuşi: „greul abia acum începe”, dar să nu „se descurajeze niciodată pentru că Dumnezeu nu-i părăseşte pe aleşii săi”. Continuând „discursul” profesoarei, pr. Anton Bişoc scrie „Despre preot”: „Lipsa preoţilor este cu siguranţă tristeţea oricărei biserici”, iar subliniind rolul familiei de unde porneşte preotul, adaugă: „o familie este primul seminar în care copiii pot dobândi încă de la Pr. Petru Bişog început sensul evlaviei şi al rugăciunii, precum şi
156

iubirea faţă de Biserica lui Cristos pentru care doresc să se facă preoţi”. Ce este iubirea şi dragostea în biserica creştină şi în viaţa cotidiană neo spune revista Ecouri răducănene fără a indica numele de autor: „Inteligenţa fără dragoste, te face pervers./ Justiţia fără dragoste, te face implacabil./ Diplomaţia fără dragoste, te face ipocrit./ Succesul fără dragoste, te face arogant./ Bogăţia fără dragoste, te face avar./ Supunerea fără dragoste, te face servil./ Sărăcia fără dragoste, te face orgolios./ Frumuseţea fără dragoste, te face ridicol./ Autoritatea fără dragoste, te face tiran./ Munca fără dragoste, te face sclav./ Simplitatea fără dragoste, îşi pierde valoarea./ Vorbele fără dragoste, te fac introvertit./ Legea fără dragoste, te supune./ Politica fără dragoste, te face egoist./ Credinţa fără dragoste, te face fanatic./ Crucea fără dragoste, reprezintă tortura./ Viaţa fără dragoste… îşi pierde sensul”… Culeasă de Claudia Moraru (Pildeşti), revista publică sub titlul „Pentru a fi Preot astăzi”: „Pentru a fi preot astăzi să ai:/ O inimă curată, plină de iubire; de credinţă.../ O inimă care să aibă dimensiunile lumii.../ O inimă oferită tuturor, care nu refuză pe nimeni,/ O inimă dăruită săracilor, dăruită bogaţilor.../ O inimă fără preocupări politice exagerate,/ Dar cu sete de adevăr, de dreptate,/ Atentă la toate. O inimă luptătoare, dar care ştie să aştepte/ O inimă blândă, tandră…/ O inimă milostivă care-i iubeşte pe cei păcătoşi,/ Fără a-i îndepărta pe cei drepţi.../ O inimă care ştie să asculte, să încurajeze,/ să întărească, să înveţe.../ O inimă care seamănă speranţă.../ O inimă care să iradieze de credinţă/ Să posede spiritul Cuvântului.../ O inimă sfântă. O inimă care nu cedează şi nu se descurajează./ O inimă care nu se îndoieşte de preoţia sa.../ O inimă fără graniţe, dăruită bolnavilor, prizonierilor.../ Tuturor celor care plâng, tineri sau bătrâni,/ Tuturor de pe pământ, fără deosebire de rasă sau de culoare. O inimă de apostol, plină de Duh Sfânt,/ încrezător în misiunea sa, în ciuda eşecurilor.../ Să fie un mărturisitor a lui Cristos!/ Un trimis al Tatălui!” O revistă bună, pentru creştini, care explică nu numai cum se „Descoperă vocaţia” în viaţă şi care sunt „Roadele rugăciunii”, „Ce să alegi?” în paşii pe care îi faci, dar dă şi multe „Sfaturi”, utile oricui, pentru a le aprofunda, le explică „Ce este răbdarea?”, ce trebuie să faci ca să nu „Te plictiseşti”, ce „Planuri de vacanţă” să-ţi faci şi să nu uiţi, nici într-un caz, să mergi şi la biserică. „Cum poate fi vacanţa noastră frumoasă” o spune mai clar pr. Mihai Cucuteanu (nr. 64, p. 16). Iar dacă nu ai timp să te rogi, există, în acest caz, şi o „rugăciune de dimineaţă” a fiecăruia (nr. 64, p. 17). O publicaţie, probabil trimestrială, realizată pe o hârtie şi cu o literă de calitate, în 32 de pagini, format 15/21 cm. *

157

Elanul
Elanul este revista editată de Asociaţia Culturală „Academia Rurală Elanul” şi Şcoala „Mihai Ioan Botez” din Giurcani, comuna Găgeşti, judeţul Vaslui. Apare din anul 1998. Actualul colectiv redacţional este format din: Marin Rotaru, redactor şef; Gheorghe Gherghe, redactor şef adjunct; Dan Ravaru, Teodor Hardon, Ştefan Stan, Florin Varvara, redactori corespondenţi. Este tipărită la S.C. Irimpex S.R.L. Bârlad. De doi ani revista apare în fiecare lună, datorită sprijinului Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vaslui. Apare într-un tiraj de 300 exemplare care sunt difuzate prin colaboratori şi poştă în judeţul Vaslui şi în ţară prin Biblioteca Naţională (ISSN: 1583 - 3593), dar şi în Canada, Anglia, Franţa şi Germania. Fiind o revistă de cultură, în paginile ei se publică articole de arheologie şi istorie, recenzii, cronici culturale, poezie, proză. Colaboratorii sunt cadre didactice, oameni de cultură din judeţ şi nu numai, cu rădăcini adânci în această parte de ţară: Depresiunea colinară „Horincea-Elan-Prut”. Reuniţi în Asociaţia Culturală „Academia Rurală Elanul”, înfiinţată în aprilie 2003, aceştia îşi aduc contribuţia la istoria şi cultura zonei, continuând o tradiţie mai veche a scriitorului Virgil Caraivan, născut la Şuletea, autorul revistelor „Răzeşul” (1926) şi Biserica veche din Moreni „Documente răzăşeşti” (1932 - 1934). Cele scrise mai sus de Marin Rotaru, redactorul şef al revistei Elanul trebuie completate cu recomandarea noastră: publicaţia de la Giurcani, pentru a-şi susţine identitatea, dar şi pentru a i se acorda meritele pe care le are, în calitate de continuatoare a ceea ce au fost revistele lui Virgil Caraivan în zonă, trebuie să-şi pună pe frontispiciu necesarul subtitlu: revistă de cultură şi ştiinţă. Aceasta pentru că ea conţine multă cultură şi ştiinţă: „Mărturii istorice privitoare la satul Rânzeşti pe Prut” de prof. Gheorghe Clapa, „Oameni de pe Valea Elanului în istoria Inspectoratului şcolar al judeţului Vaslui” de prof. Dumitru Apostolache, „Grumăzeşti, vechea vatră a Muntenilor de sus” de Dan Răvaru, „Movilele şi rolul lor în peisajul geografic al Depresiunii Elanul” de prof. Teodor Hardon, „Descrieri inedite ale bisericilor fostului judeţ Vaslui din 1894” şi „O vidomestie inedită cu slujitorii bisericilor din judeţul Fălciu la 1840” de Costin Clit; medalioane ale unor personalităţi: „Costachi Calligari
158

„Mănăstirea Pârveşti” – în prim-plan autorii monografiei Marin Rotaru şi Gheorghe Gherghe împreună cu preotul Bartolomeu Zatângă (Vasile) 

De la noua mînăstire Moreni

(1852 – 3 ianuarie 1888)” de Costin Clit, „Prof. Colea Damian Gheorghe” de Dumitru Bahrim, „N.C. Bejenaru” şi „Învăţătorul Vasile Alexa (1861 – 1928)” de Ion Diaconu, a meritosului arheolog Ghenuţă Coman, reliefată cu ocazia organizării simpozionului ştiinţific „Sărăţeni – 513 ani de istorie”, eveniment creionat de prof. Laurenţiu Chiriac şi alţi publicişti, a titlului cu nuanţă de regret şi durere „A plecat Horia Stamatin” din Bogdăneşti - Vaslui, „Familia Talpeş – familie de ctitori”, „Profesorul Nicolae Bălan la 70 de ani” de prof. D. Apostolache; alt gen de medalioane care aduc sufletului şi inimii de român ctitoriile locurilor şi evoluţia lor – „Mănăstirea Moreni”, „Schitul Mera”, „Satul şi parohia Corlăteşti”, „Mănăstirea Dimitrie Cantemir”, „Schitul Cruceanu”, „Biserica din satul Sărăţenii de Jos, comuna Murgeni”, „Schitul Pârveşti”, „Vechea parohie Borodeşti”, „Schitul din satul Pochidia”, toate în măsură să îndrume credincioşii şi clericii spre noi şi noi zidiri pentru viitorime, dar păstrându-le şi întreţinându-le pe cele amintite şi altele; prezentări de cărţi: „Erezii şi schisme la Dunărea Mijlocie şi de Jos în mileniu I” de Nelu Zugravu, ed. „Presa Bună”, Iaşi, 1999, prezentată de Cristian Onel, „Ghenuţă Coman” cu subtitlul „O viaţă dedicată arheologiei” de Marin Rotaru şi Gheorghe Gherghe, Ed. Cutia Pandorei, Vaslui, 2003, prezentată de Ion Diaconu, „Studii şi articole privind istoria oraşului Huşi”, volum coordonat de Costin Clit şi Mihai Rotariu, Ed. Sfera, Bârlad, 2005, prezentat de prof. Ioan Iacomi; aniversări şi simpozioane: „Confluenţe spirituale” de Dumitru Apostolache, manifestare desfăşurată la Vetrişoaia, prilej cu care a avut loc şi o sesiune de comunicări pe teme de arheologie, istorie şi cultură, dar şi o şedinţă lărgită a cenaclului literar „Ion Iancu Lefter”, cu participarea şi a notabilităţilor din judeţ, lansări de
159

volume literare cum ar fi medalionul „Ion Mâcnea Vetrişanu”, autor şi al volumului „Un veac într-un vis”, apărut la Ed. Junimea Iaşi, 2005; „Stoişeşti – străveche vatră de civilizaţie” etc; prezentări de acte vechi, multe inedite, despre aşezări săteşti, aşezăminte de cult şi de cultură, acte de împărţeală, moşii date cu zestre, danie şi cumpărătură, dar şi teme de o sensibilitate şi subtilitate mai deosebite: „Mari teme ale literaturii universale şi româneşti – Iubirea” de prof. Stan Ştefan, „Dimitrie Cantemir în gândirea şi conştiinţa naţională română” de prof. Gheorghe Clapa. La cele de mai sus se adaugă multă poezie, corespondenţă a unor ierarhi bisericeşti cu autorităţile timpului, catagrafii culese din arhive, prezentarea unor şantiere arheologice şi comentarii asupra vestigiilor etc. Vasile Alecsa O revistă care trebuie citită număr de număr. de la Vutcani Format 22x31 cm, în 20 de pagini. ∗

Farul
Farul, ziar pus în slujba averescanilor, este amintit în ziarul Libertatea care apărea la Huşi în anul 1922, unde în numărul din 10 februarie, într-un documentar intitulat „O zi la Bârlad”, sunt trecute ziarele care apăreau la Bârlad, unele dintre ele neîntâlnite în documentarea făcută pentru realizarea „Istoriei presei bârlădene 1870-2003”: Vremea nouă, Brazdă nouă, Viitorul, Farul, Tribuna Tutovei, Gazeta ţăranilor, Cuvântul ţărănimii, Democraţia. Farul, zice Libertatea, era condus de un oarecare Osias, „care nesocotind şi falsificând adevărul, adresa acuzaţii neîntemeiate la adresa dr. Friedman din Bârlad, pentru care acesta în apărare a sesizat parchetul. Dr. Friedman pe lângă că e „un medic versat, e şi un talentat epigramist cunoscut sub pseudonimul de Sigfried, ca publicist, şi unul dintre cei mai populari oratori” – spunea Libertatea – Huşi din 14 februarie 1922. *

Foaie literară
Foaie literară, revistă a cercului literar „Ion Creangă” de la Şcoala generală din Fălciu. Era redactată de un colectiv de zece elevi, îndrumaţi de profesorul Ion Penişoară, directorul şcolii şi profesorii Iancu Grama şi Elena Tudorache. În anul şcolar 1968-1969 au apărut 4 numere, trimestrial, iar de Anul Nou un număr special, fiecare cu 40 de pagini dactilografiate.
160

În cuprins: creaţii diverse – literatură originală („Condeie tinere”, „Ghiozdanul cu… poveşti”), folcloristică („De la lume adunate şi iarăşi la lume date”), rubrici permanente: „Ştiri din unităţi”, „Veşti din şcoală”, „Aşa da, aşa … nu!”, „Prietena noastră cartea”, „Pagina veselă”, „File de calendar”, „Poşta redacţiei”. Deci o gamă largă de preocupări, un bun prilej de a exprima, în complexitatea ei, nevoia de cunoaştere, cum scria cronicarul literar Miron Coldumir în ziarul „Vremea nouă” nr. 443/1969. * „Un slujitor al şcolii” se intitulează microportretul făcut lui Ion Penişoară, directorul şcolii din Fălciu, realizat de Th. Pracsiu în „Vremea nouă” nr. 1482 din 1 decembrie 1972. Se vorbeşte aici şi despre mijloacele moderne audio-vizuale folosite în şcoală –„un magnetofon, o trusă foto, un picup cu discuri etc.”, dar nimic despre revista şcolii „Foaie literară” coordonată de prof. Ion Penişoară. Ce uşor uită oamenii să vorbească despre presă şi însufleţitorii ei! Păcat! *

Fulgerul literar
Fulgerul literar. Huşi (1918). Colaboratori: Spiru Prasin, A. Streitman. Format 17x24 cm. *

Gazeta conservatoare locală
Gazeta conservatoare locală apare la Huşi la 15 aprilie 1907, existenţa ei este menţionată în mai multe articole („Cine?”; „Tactică bizantină dar proastă”; „Salutul gazetei „Conservatoare”) din „Gazeta Fălciului”, 22 aprilie 1907, care îi aduce mesajul de… confrate. Era menită să „vegheze şi să susţină interesele partidului conservator” în localitate, girant responsabil, ba chiar director al ei fiind Gheorghe Leontescu, iar proprietar, se pare, Gr. Vericeanu, proaspăt debarcat din funcţia de primar al oraşului, urmare a schimbării prefectului. Ca redactori autorizaţi erau menţionate numele: Cucu, Vasile Nicolau, Andrian, Costică Pivniceru şi Stăncescu. Tot din acelaşi număr al „Gazetei Fălciului” aflăm cine făcea parte din noul comitet conservator local în urma fuziunii „tuturor elementelor partidului conservator”: Domnii generali Gh. Teleman, V. Peiu, căpitan Anibal Teleman, Gh. Berea, N. Ioan, I. Pivniceru, D. Andriescu, Gh. Ghibănescu şi Th. Cerquez. „Fiţuica conservatoare se indigna, chiar de la primul său număr, că actualul primar, dl. Nicolae Cişman, îşi urmărea debitorii, acuzaţie, care era socotită, de conservatori, o mare neobrăzare”. *
161

Gazeta Fălciului
Gazeta Fălciului, organ NaţionalLiberal şi al intereselor locale, proprietar dr. I. Munteanu, apare la Huşi la 9 octombrie 1905, scopul ziarului, spus în editorial, fiind „de a apăra interesele locale, de a propaga şi înlesni infiltrarea tuturor elementelor liberale şi democratice” – ce se găseau în lupte fratricide -, dezaprobând, spunea cronicarul „toate faptele rele săvârşite de coreligionari, cu aceeaşi energie şi francheţe, cu care vor fi aprobate cele bune săvârşite de adversari”. Ziarul avea formatul 32/47 cm, patru pagini şi apărea în fiecare duminică. Tiparul era executat la Bârlad, la Tipografia George Caţafani, instalaţiune cu motor. Gazeta se declara deschisă, cu coloanele sale, tuturor acelora care vor binevoi să-i trimită informaţiuni conforme cu adevărul. La 27 noiembrie 1905, în numărul 8, dr. I. Munteanu, proprietarul, dădea „O lămurire” celor care-l întrebaseră: „Gazeta Fălciului” reprezintă ideile şi interesele Partidului Naţional-Liberal din localitate sau numai ideile sale personale? Din cauza disensiunilor politice ce existau atunci în Partidul Naţional Liberal din localitate, pentru a nu da naştere la polemici regretabile şi de natură a produce lupte fratricide, nu s-a consultat cu nici un amic şi nici nu şi-a luat nici un colaborator responsabil, dar în ziua în care toate elementele liberale se vor strânge la un loc, dându-şi mâna cu sinceritate, atunci gazeta va trece, neîndoios, în proprietatea partidului şi sub direcţiunea unui comitet pe care şi-l va alege partidul. Până atunci însă coloanele rămân deschise şi la dispoziţia oricărui membru de partid, dar sub controlul şi aprobarea proprietarului. Şase luni mai târziu, elementele liberale aveau să se înfrăţească la Huşi, iar liberalii, într-un singur mănunchi, aveau să se constituie în club politic, sub direcţiunea unui comitet executiv, iar „Gazeta Fălciului” a trecut de sub direcţiunea dr. I. Munteanu sub a unui comitet de redacţie, care reprezenta întregul partid. Unirea tuturor forţelor liberale a avut loc în ziua de 12 martie 1906, când s-a constituit în comitet diriginte - care să rezolve toate chestiunile care interesau partidul – şi s-a organizat un club politic sub denumirea „Clubul Naţional Liberal” din Huşi, instalat în Hotelul „România”, cu următorul comitet executiv: G. Emandi, L. Constantin, N. Cişman, A. Triandafil, R. Gheorghiu, Gh. Vântu, A. Răşcanu, dr. I. Munteanu. Ziarul „Gazeta Fălciului” din 26 martie publica Statutele Clubului Naţional162

Liberal din Huşi, votate de Comitetul executiv în şedinţa de la 19 martie 1906. Concentrarea atribuţiilor gazetăreşti de către o singură persoană – până la constituirea Clubului Naţional Liberal şi desemnarea comitetului de redacţie – făcea posibilă apariţia unor anunţuri în gazetă ca acestea: „Se aduce la cunoştinţă cititorilor noştri că publicaţia „Gazeta Fălciului” se suspendă pentru o lună de zile din cauză că primul redactor urmează a-şi căuta de sănătate” (nr. 29/16 iulie 1906). La 24 septembrie, în numărul 34, la împlinirea unui an de la apariţie, „Gazeta Fălciului” venea cu un alt anunţ: „Programul anunţat în primul număr, în cea mai mare parte a fost realizat. Azi se impune un nou program şi o nouă organizare pentru a asigura gazetei o viaţă lungă şi roditoare, care cer timp şi conlucrarea amicilor noştri. Pentru acest motiv „Gazeta Fălciului” îşi încetează apariţia sa pentru un scurt timp”. Într-adevăr, ziarul îşi făcuse datoria. Cu un cerc restrâns de colaboratori, în plină guvernare a conservatorilor, mereu în conflict cu adversarii politici, ba şi cu dizidenţii proprii, publicase articole despre „Podgoriile noastre”, comentarii „Din moravurile noastre politice”, aspecte din viaţa ţăranilor dar şi a târgoveţilor, iar Foiţa ziarului asigura informaţii referitoare la „Istoria medicinii”, bolile sociale, iar de la 27 august, în fiecare număr, dr. Nicolae Lupu, medic primar al judeţului Fălciu, publica „Alimentaţia Ţăranului” studiu igenico-social, extras din revista „Viaţa Românească”. Nu lipseau articole din viaţa şcolilor, a bisericii, poezii semnate de C. Cr. Damaschin – Huşi, ori „Cugetări” de Adela de la Huşi, rubricile „Diverse”, „Impresii de cititor”, „Cum trebuie să mâncăm”, „Informaţiuni”, „O lămurire”, „Bibliografie”, „De la edili”, „Epigrame”, „Poşta redacţiei”, „Publicitate” etc. Cursivul „Din istoria Huşului”, ca şi cel referitor la „Geografia ţinutului Fălciu” constituiau prilej de cunoaştere în detaliu a localităţii. * „Gazeta Fălciului” din 1 ianuarie 1907 revenea la formatul 32/47 cm. şi purta tot numărul 1, ca în 1905, iar pe frontispiciu, sub titlul: organ al Partidului Naţional-Liberal, cu redacţia şi administraţia la „Clubul Naţional-Liberal”, iar editorialul avea titlul: „Programul Partidului Naţional – Liberal”. Ziarul din 7 ianuarie 1907 informa: „Toată corespondenţa relativ la ziarul „Gazeta Fălciului”, precum şi abonamentele se vor trimite pe adresa: Domnului Alexandru Gh. Răşcanu, avocat, Huşi, casierul şi corespondentul gazetei”. Cu ocazia Anului Nou 1907, un grup larg de membri ai Partidului Naţional Liberal din Huşi şi judeţul Fălciu – din rândul cărora nu lipseau şi
163

semnau împreună o scrisoare – Leonida Constantin, mare proprietar, fost senator, dr. Ioan Munteanu, fost prefect, inspector administrativ şi senator, N.M Cişman, fost primar şi deputat, Gh.C. Vântu, profesor, fost defensor ecleziastic – se adresau dlui Dimitrie A. Sturdza, şeful Partidului Naţional-Liberal, reînnoindu-şi sentimentele de respect faţă de Centru – publicându-şi adeziunea lor în ziarul cu numărul 3, anul III, din 14 ianuarie 1907. La doi ani de guvernare a conservatorilor, „Gazeta Fălciului” din 11 martie 1907, ocupându-se de „Revoltele ţărăneşti”, acum, „când întreg nordul Moldovei clocoteşte de zarvă”, iar căpeteniile Partidului Naţional–Liberal Dimitrie Sturdza în Senat şi Ionel Brătianu în Cameră, „au cerut drepturi în favoarea împilaţilor – care opun piepturile lor gloanţelor, dacă gloanţele se vor trimite”, ridicându-se împotriva trusturilor arendăreşti, care „duc la sapă de lemn” pe ţăranul român”. Examinând situaţia trusturilor de la Fălciu, ziarul arata că „mai mult de trei sferturi din pământul de exploatare a judeţului se află pe mâna arendaşilor, care au ridicat exagerat arenda, o falcie de pământ ajungând între 80-125 franci, faţă de 25-30 de franci, până ieri, iar bietul ţăran trebuie să dea, căci îi trebuie pământ pentru a-şi hrăni femeia şi copiii”. Într-un manifest al guvernului naţional-liberal, chemat de rege la guvernare în împrejurările grele de atunci, publicat în ziarul din 18 martie 1907, se promiteau noi legi, „pentru că nici un arendaş sau tovărăşie de arendăşie să nu poată ţine în arendă mai mult de două moşii, cu o întindere de cel mult patru mii de hectare; alta pentru înfiinţarea Casei rurale care să înlesnească ţăranilor luarea în arendă şi cumpărarea de proprietăţi, iar pământul arendat să fie plătit cu un spor de cel mult o treime peste valoarea lui, nu ca până acum, pedepsindu-se cu asprime cei care se folosesc de prădăciune”… În acelaşi număr de ziar se publica o „Scrisoare către toţi cucernicii preoţi şi învăţători din comunele rurale, care erau chemaţi „să-şi deschidă minţile” şi să înţeleagă că nu trebuie să asculte de „şoaptele ticăloşilor”, pentru că, chemaţi la putere, liberalii luptă să le aline ţăranilor durerile… Dovadă stătea şi „numirea neaşteptată a dr. Lupu ca prefect al judeţului Fălciu”, el însuşi fiu de ţărani de la Arsura. Era informată populaţia din cine era compus „noul guvern naţionalliberal”: dl D. Sturdza, preşedinte al Consiliului de miniştri şi ministru de externe; dl. Spiru Haret, ministrul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice; dl. Ion Brătianu, ministru de interne; dl. Emil Costinescu, ministru de finanţe; dl. Anton Carp, ministrul agriculturii, comerţului, domeniilor şi industriei; dl. Toma Stelian, ministrul de justiţie; dl. Vasile Morţun, ministrul lucrărilor publice; dl. General Averescu, ministrul de război. Era dată şi lista noilor prefecţi ai judeţelor: dr. N. Lupu la Fălciu, C. Stere la Iaşi, Grigore Vasiliu la Tutova, Spiridon Popescu la Vaslui, Gh. Diamandi la Tecuci etc. La 25 martie ministrul de interne informa prin ziar că „Situaţia în Moldova se îmbunătăţeşte. Vechile focare de agitaţie sunt limitate, rămân încă
164

ocupate de trupe. În unele locuri rezerviştii chemaţi sub drapel părăsesc bandele din care au făcut parte şi se duc singuri la regimentele lor… după arestarea instigatorilor, prefecţii şi persoane devotate binelui public se ocupă de împăciuirea spiritelor”. În articolul „Consecinţele răscoalelor” semnat G. A., se recunoştea că ele îşi au „sorgintea în adânca mizerie în care se găseşte ţăranul”. „Ţăranul român lăsat în starea în care se găseşte astăzi constituie un obstacol la progresele ţării şi un pericol permanent”. „Înfrângerea trusturilor arendăşeşti, înfiinţarea Casei rurale, încurajarea şi sprijinirea obştiilor săteşti, lărgirea dreptului de vot” erau mijloacele prin care guvernul liberal, chemat la putere, le preconiza şi susţinea. La Huşi, primarul Grigore Vericeanu a fost şi el revocat din funcţie, iar comisia interimară a oraşului îl avea în frunte pe N. Cişman, ca preşedinte. Profesorul Gh. Vântu era numit, pentru a treia oară, defensor ecleziastic. Răspunzând unor acuzaţii ale conservatorilor, dr. I. Munteanu, în „Gazeta Fălciului” din 8 aprilie, semna articolul „După potolire”, în care scrie printre altele: „În ziua numirii dr. Lupu ca prefect, întregul judeţ era în plină răscoală; devastări pe toată linia; oraşul Huşi aproape asediat de locuitorii din Tătărăni, din Corni şi Epureni, de cei din Avereşti, Şchiopeni şi Pogoneşti… …După ce a liniştit judeţul, dr. Lupu s-a instalat la prefectură, unde, zi şi noapte, a ascultat şi cercetat toate delegaţiile ţărăneşti şi pe toţi proprietarii şi arendaşii… şi a intervenit pentru împăciuire”…

*
În fiecare an gazeta îşi începea numărătoarea de la numărul 1. Nici anii de activitate nu erau notaţi cu precizie. Astfel, anul I de activitate începe în octombrie 1905 şi durează până la 25 decembrie 1905, interval în care apar 12 numere; anul II începe din ianuarie până la 24 septembrie 1906, când apar 34 de numere. Anul III al „Gazetei Fălciului” începe la 29 iulie 1907, când reapare cu numărul 1 şi are notat pe frontispiciu, ca subtitlu, „organ al intereselor generale”, pentru că, explica dr. I. Munteanu, iniţiatorul ei, partidul venit la putere n-a ştiut să-şi păstreze unitatea şi au apărut dezbinările. Aceasta a făcut ca foaia, nemaiputând reprezenta unitatea partidului, dar pentru a-şi recăpăta individualitatea şi libertatea de acţiune, trece din nou sub direcţia iniţiatorului său, dar, păstrându-şi pe frunte scrierea: „apare sub direcţiunea unui comitet”. Ziarul se micşorase la formatul 27/40 cm. Amintindu-şi că în perioada 1901-1902 dr. I. Munteanu fusese primarul Huşului, acum se adresa iarăşi cetăţenilor să-l ajute să realizeze un program de aducere la Huşi a apei potabile, vizând, neîndoios, postul de viitor primar. De altfel, în iulie 1907, I. Munteanu era preşedintele comisiei interimare la Huşi.
165

În ziarul din 5 august 1907 proprietarul ziarului nu numai că revenea la ideea din 29 iulie, referitoare la ajutorul pentru aducerea apei la Huşi, dar punea alături şi un alt articol „Omul negru al Huşului”, în care îl prezenta total nefavorabil pe N.M. Cişman, fost câtva timp în urmă preşedintele comisiei interimare şi coleg apropiat de partid. Iar lupta dintre cei doi se dă număr de număr, până la consumarea alegerilor comunale. * Dincolo de luptele politice, gazeta intereselor generale de la Fălciu, în numărul său din 22 august 1907, consemna şi un fapt mai plăcut: decorarea de către rege a lui Dimitrie C. Goian, locuitor şi proprietar din Bazga, cu medalia „Răsplată muncii pentru biserici, clasa I”, în ziua de 12 august 1907. Medaliatul construise în cătunul Bazga, locul său de naştere, o biserică de o rară frumuseţe, pe care o începuse la 12 mai 1900 şi o terminase complet la 8 septembrie 1905 – când a şi fost sfinţită de către Episcopul Huşului, dr. Canon Arămescu Donici. * În iunie 1912 reapare „Gazeta Fălciului”, organ al Partidului Naţional Liberal, sub conducerea unui comitet, purta numărul 1, Ediţia a II-a, tipărit la Huşi, la Tipografia Constantin S. Leţcae, director Alexandru Gh. Răşcanu. Apariţia gazetei îşi avea rostul ei, prin aceea că „la Huşi, de zeci de ani, Partidul Naţional Liberal era frământat de lupte intestine, izvorâte din ambiţii nejustificate”, iar ziarul avea „menirea să îmbunătăţească ideea liberală a scăpării de toate relele”. Redactorii vizau „pregătirea opiniei publice pentru reformele mari pe care partidul le voia desăvârşite pentru ca oamenii politici, gata de sacrificii şi dezbrăcaţi de patimi, să lupte pentru triumful ideii, nu pentru dânşii” (Al.Gh. R.). Ca şef al partidului liberal în judeţ era desemnat Emanuel Porumboiu, fost ministru, iar la întrunirea din 6 iunie, de la Clubul liberal, conducerea acţiunii era încredinţată unui comitet din care făceau parte: Gh. Vântu, profesor de gimnaziu, D. Dobreanu, fost primar, mare proprietar, şi Irimia Gheorghiu, avocat, fost deputat. Referindu-se la „Chestiuni edilitare” Irimia Gheorghiu pleda pentru realizarea neîntârziată a unui plan al oraşului, lucrare prezentată de legiuitorul de la 1899 în legea pentru organizarea comunală, impusă a se realiza în 4 ani, adică până în 1903, dar rămasă neîndeplinită şi în iunie 1907… *

Gazeta Fălciului
Gazeta Fălciului, organ oficial al Partidului Naţional-Ţărănesc din sectorul Fălciu, redactor Th. Şovoială, apare sub conducerea unui comitet la 21 mai 1936, în preajma
166

alegerilor comunale de la 27 mai. Redacţia şi administraţia în Fălciu, tipografia Gh. Cerchez – Huşi. Format 24/31 cm. În patru pagini. Gazeta apărea în urma hotărârii luate de conducătorii Partidului Naţional Ţărănesc din sectorul Fălciu, avocatul N. Pruncu, şeful de partid al sectorului, subliniind în „Cuvânt înainte”: „În vremurile grele în care trăim şi ne zbatem, când abuzul guvernează şi drepturile cetăţeneşti sunt călcate în picioare, când minciuna capătă loc de cinste şi ghioaga a devenit argument suprem de convingere, apariţia unei gazete de apărare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, de propagandă şi educaţie cetăţenească şi politică, era dorită şi aşteptată”. Din economia textului semnat de N. Pruncu, se înţelege că profesorul Mihai Ralea era vicepreşedintele organizaţiei, Panait Lupu, secretarul organizaţiei, N. Pruncu, şeful sectorului Fălciu al organizaţiei – care avea şi doi subşefi de sector: dl. C. Cruceanu, avocat, pentru comunele Fălciu, Vetrişoaia şi Berezeni, cu satele şi cătunele aparţinătoare; I. Chirichiţă, învăţător, al doilea subşef pentru comunele Jigălia şi Găeşti cu satele lor. Subşefii erau numiţi de organizaţie. Pentru că alegerile comunale de la 27 mai 1936 erau aproape, alegătorii erau îndrumaţi să voteze cu încredere Lista Partidului Naţional Ţărănesc cu semnul „Cercul”, reamintindu-le că „timp de 15 ani, Partidul Naţional Ţărănesc n-a dezertat de pe frontul de luptă, el fiind reprezentantul vajnic şi susţinătorul intereselor celor 80% din populaţia ţării – ţărănimea”. Îndemnaţi să zdrobească prin votul lor, puişorii de şerpi de la liberali – şi prin ei pe balaurii cei mari de la Centru, care cu otrava lor înveninează ţărănimea – votanţii puteau să facă o bucurie fiilor sufleteşti ai judeţului – dr. N. Lupu şi profesor Mihai Ralea „ai căror ochi veghează necontenit şi lăcrămează pentru suferinţele ţărănimii noastre necăjită şi obidită”. Lista Partidului Naţional Ţărănesc cuprindea pe: Constantin Cruceanu, Hritu Sima, Ştefan Ţolea, Gh. Măcărescu, Şt. Zaharia, Hristachi Giurcăneanu, Ion Gh. Neculea, Ioan A. Achim, Gh. Huzum, Mihai Mihordea, Gheorghe Păsărel, Constantin Cardaş, Constantin Crăciun, L. Codrescu, I.I. Gârgâză, Dumitru Colceru, Neculai Belivacă, Neculai Marchidan, iar delegaţi şi asistaţi: preot Ştefan Verdeş, D. Tănăsescu, Gh. Ivanovici, Gav. Colceru. Alegerile comunale din 27 mai dădeau prilejul confruntării electorale a două partide, cu două liste, una liberală, aparţinând partidului condus de Gheorghe Tătărăscu, preşedintele Consiliului de Miniştri, aflat de patru ani la guvernare, şi Partidului Naţional Ţărănesc, care avea în frunte pe I. Mihalache. Într-un articol, gazeta relata despre desfăşurarea manifestaţiei Naţional Ţărănistă de la Fălciu din ziua de 3 mai unde au cuvântat fruntaşii partidului de la Huşi, dar şi întrunirea liberală, unde pe listă figura Iacobiţă Filipescu „care trecuse mai întâi pe la Naţional Ţărănişti şi legionari, iar acum visa scaunul de primar la Fălciu”.
167

Următorul număr al „Gazetei Fălciului” apărea la 25 octombrie şi prezenta „Marea manifestaţie de la Arenele Române”, când s-a sărbătorit 10 ani de la fuziunea Partidului Naţional cu Partidul Ţărănesc – la care slujba religioasă a fost oficiată de 100 preoţi, membri ai partidului – organizaţia de Fălciu fiind reprezentată de aproape 100 de membri”. La sfârşitul sărbătoririi, delegaţia judeţului Fălciu a fost invitată de dl.dr. Lupu şi prof. Mihai Ralea la o masă prietenească la restaurantul „Continental”. Au luat parte Panait Lupu, deputatul N. Pruncu, fost prefect al judeţului Fălciu – scria gazeta. „Gazeta Fălciului” nu mai apare în luna noiembrie şi începutul lunii decembrie 1936 pentru că nu avea obţinută autorizaţie de la Ministerul de Interne. Numărul 3 apare la 25 decembrie 1936 şi publică Mesajul Tronului către Ţară şi îndemnul Majestăţii Sale la unire a forţelor politice, Apelul la Unire fiind comentat de prof. Mihai D. Ralea. * Mihai Ralea (1896-1964) este strâns legat de oraşul Huşi şi judeţul Fălciu, fosta sa casă şi via de la Dobrina parcă-l aşteaptă şi astăzi, pe el, pe Catinca Ralea, fiica sa, şi pe Emanoil Petruţ-actorul, ginerele lui Ralea. S-a afirmat din tinereţe în viaţa politică a Huşului dar şi a ţării, teza sa de doctorat (1923) purtând titlul „Ideea de revoluţie în doctrinele socialiste”. A făcut parte din aripa stângă a Partidului Naţional-Ţărănesc, după ce a cochetat şi el cu liberalismul. Sociolog, psiholog, eseist şi om politic de profunzime, a condus revista „Viaţa românească” din 1933, a militat împotriva fascismului şi revizionismului. După ce în 1938 a părăsit Partidul Naţional Ţărănesc a înfiinţat Partidul socialist ţărănesc, care, în 1943, s-a alăturat Frontului patriotic antihitlerist. După 1944 a ocupat importante funcţii politice şi obşteşti. *

Gazeta de la Bârlad
Gazeta de la Bârlad este menţionată de ziarul „Românul” din 17 august 1873, pagina 721, la rubrica „Ziarele ale căror date nu ni le aducem aminte”. Într-o următoare casetă intitulată „Ziare române care au apărut în Dacia de la 1825 şi până azi” era pomenit ziarul „Semănătorul” care a apărut la Bârlad la 27 septembrie 1870, fondat de Ion Popescu de la Liceul „Codreanu”. *

Gazeta Huşilor
Gazeta Huşilor, ziar local de luptă spirituală şi ideologică, de informaţii şi discuţii libere, director Octavian Gâdei, redacţia şi administraţia la Tipografia Zanet Corlăţeanu,
168

bilunar la 1 iulie 1937, în numărul 10, anul I, publica articolul intitulat „Izbânda democraţiei” în care comenta însemnătatea „alegerilor de duminică”, în care „huşenii s-au aşezat în rândul oraşelor a căror populaţie ştie ce vrea şi care nu se lasă înşelată” de propaganda naţionaliştilor. „După succes – dl I.G. Vântu ne vorbeşte de felul „cum vede rezultatul alegerilor şi despre planuri de viitor” este titlul discuţiei – din pagina a IV-a, în care redactorul Vig primeşte mărturisirile primarului de Huşi, hotărât să treacă la recepţia uzinei electrice, a liniei ferate, fiind preocupat de stabilirea unui plan gospodăresc pentru 5-7 ani, din care să nu lipsească canalizarea târgului şi deschiderea unui câmp de lucru pentru „cine va veni apoi în fruntea Comunei”. „Ni s-au întors studenţii” era titlul unui articol din pagina de divertisment intitulată „De ale noastre” şi care era avancronica unei informaţii din ziarul nr. 14/1 septembrie 1937, care îi socotea ca făcând parte din redacţie pe studenţii I. Săvescu, Dinu Spătaru şi V. Gheorghiu, cu precizarea: „pseudonimele sunt întrebuinţate numai de domnii redactori. Colaboratorii îşi semnează articolele”. De aici semnăturile din ziar: Octavian Gâdei, D. Mercaş, D. Climescu, Anişoara Serafim, V. Al. Capeleanu, T. Sihastru, C.O. Sandi, Şt. Misalea, drd. George Z. Corlăţeanu, D. Pârâu, Emil Răteanu, A. Harnagea, M. Rachbuch, A.D. Corne, Nae Popescu, Mihnea Baltag, Tevy Plem, L. Arijoreanu, Aurora Şuşnea, Trăian Băsescu, I. Şilman, Gh. Cotescu, Năstase R. Popescu, dar şi S.T., Kiung-Fu, Magister, D.C., Geco, Ics etc. „Ascultă tineret!” – li se adresa Octav Gâdei celor cărora „nimeni nu le-a vorbit sincer şi adevărat.” Nici profesorul, nici prietenii, nici politicienii. De aceea ei „învaţă doar să pună mâna pe o oarecare diplomă” pentru a „căpăta o slujbă”. Celor care „ajung o păpuşă în mâna politicienilor” autorul le reamintea că „Franţa, Italia, Rusia, Germania sunt astăzi aşa cum sunt, datorită numai muncii unui tineret muncitor şi entuziast, ce şi-a jertfit şi viaţa pentru idealurile făurite de el şi realizate tot de el”. Tineretul era chemat către lumina cărţii, către „dreptate, adevăr şi libertate”, împotriva întunericului, a bigotismului şi superstiţiilor, a avarismului şi alcoolismului, alături de şcoală şi de biserică”. „Pentru dumneata, dudie!” – scria Dinu Spătaru, articolul adresat celei care „bătea trotuarele”, aruncându-ne „în nas mirosul unui fard şi al unui parfum, care vrea să acopere o epavă fizică şi morală.” „Contemporanelor” se intitula o epigramă nesemnată: „Fete dulci, sclave – stăpâne, Care nu vă-ncape loja, Din voi, oare, ce-ar rămâne De-aţi da jos fardul şi oja?”
169

Sau „Unui ziarist cu „fustă”: „Fiindcă mâna-ţi trebuie Să grijeşti altarele, Barba 'n locul tău gândeşte Şi scrii cu… picioarele”. Rostul tinerilor în viaţă îl spunea „Gazeta Huşilor” în reportajul: „Echipa regală studenţească în plină activitate la Dodeşti. Lucrări înfăptuite. Lucrări în curs de înfăptuire. Planuri de viitor, nădejdi, iluzii şi mici descurajări. Aspectul satului după trei ani de muncă constructivă” aducea în atenţie ceea ce realiza în localitatea natală, Victor Ion Popa – unde echipa studenţească, de sub conducerea sa, clădise şi dăduse în funcţiune o baie comunală, lucra la canalizare, la pietruirea drumurilor, realizarea unor cişmele, a unui pod peste râpa satului… „Gazeta Huşilor” a avut spaţiu redacţional şi pentru preoţime, mai ales pentru Episcopia locală. Mai întâi a fost luată „în vârful peniţei” acţiunea episcopiei de a fi deschis o „Sfântă crâşmă” oficiată cu sobor de preoţi, răspunsul sfinţirii localului dându-l dascălii (ziarul din 1 august, 1937); apoi unor „cuvioşi” de la episcopie li s-au rezervat epigrame (1 septembrie), după care informarea publicului că Agafiei Maţoianu, călugăriţă, i-a murit la Bârlad copilul de 6-7 luni (15 septembrie); tot la 15 septembrie „Gazeta Huşilor”, în pagina a IV-a publica două documentare sub titlul: „Un prim capitol trist din istoria Episcopiei noastre. Acum 2000 de ani, a spus Domnul Iisus zarafilor din biserică, iar noi le spunem celor de astăzi: „Casa mea, casă de rugăciune este, dar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari”. Într-un prim articol, nesemnat, era criticat comerţul cu lumânări practicat de Episcopie, care sancţiona preoţii care nu cumpărau, pentru bisericile în care lucrau, lumânări de la Episcopie: preotul Alexandrescu fusese suspendat 7 zile, iar preotul V. Popa din Gugeşti – trimis în primăvara anului 1936 la mănăstire pentru 30 de zile. Celălalt articol era semnat de Aurora Şuşnea, fiica preotului Gh. Şuşnea, fost referent cultural la Episcopie şi îndepărtat de episcopul Nifon; se relatau şi cazurile îndepărtării din calitatea de referent la Episcopie şi a preoţilor Luntraru şi Ursăcescu, în locul lor fiind aduşi „periuţele” Episcopului. Ziarul din 1 octombrie vestea că „din cauza aglomeraţiei de material, articolul domnişoarei A. Şuşnea va apărea în numărul viitor al gazetei”, dar pagina a IV-a era rezervată celui de „Al doilea capitol din istoria Episcopiei noastre: Opera culturală şi religioasă a Sf. Episcopii”. „În timp ce se cheltuiesc sute de mii de lei cu refacerea zidurilor şi Palatului Episcopal, pentru opere culturale misionare şi filantropice nu se cheltuieşte nici un sfanţ de conducătorul Episcopiei”. Materialele apăreau fără semnătură. Într-un prim articol se comentau datele din Darea de seamă a gestiunii financiare pe 1936-1937 şi a bugetului pe
170

1937-1938 a Sfintei Episcopii şi se trăgea concluzia că în timp ce pentru „construcţii la Palat, atenanse, cancelarie, împrejmuiri şi mobilier s-au cheltuit sume mari, pentru operele culturale, misionare şi filantropice s-a făcut foarte puţin. Se critica Episcopia pentru că nu şi-a plătit muncitorii şi firmele constructoare, faţă de care a rămas în debit cu sume mari. De asemenea, faptul că administratorul I.Popescu avea salariu mare, superior preoţilor, că Episcopia a achiziţionat un automobil nou cu 250.000 lei, deşi putea să-l mai folosească pe cel vechi, că episcopul Nifon nu calcă pe urmele iluştrilor episcopi Melchisedec şi Veniamin Costachi… „A mai bună afacere: lumânările”, „Cei trei muşchetari ai Sf. Episcopii” – administratorul I. Popescu, preotul V. Cehan – protoereu şi preotul Spiru Apostol – zis burcică, consilier – „O nouă afacere” erau titlurile altor articole. În ultimul se relatau încercările Episcopiei şi ale conducătorului ei de a comasa cele 200 ha de pădure dată de stat în folosinţă mânăstirii Adam din judeţul Tutova, 100 de hectare – mânăstirii Dobrovăţ din Judeţul Vaslui, cu cele 300 de hectare de la Rusca – Fălciu, aflată în exploatare şi a le preschimba cu alte 600 de hectare pădure-codru de la Drăgan, P.S. Nifon punând, astfel, de o afacere de…. circa 50 milioane lei. Plus aservirea maicilor de la Adam şi a călugăriţelor de la Dobrovăţ, nevoite să se milogească în viitor la Huşi pentru „o căruţă cu lemne”.

Într-un al treilea „capitol trist din istoria Episcopiei noastre”, un articol „O tragedie unică în analele bisericii noastre” trata despre „prigonirea stareţei de la mânăstirea Adam până dincolo de moarte”:
„…Maica Paraschiva Mieluşevici, o femeie cultă, cu suflet ales, de viţă de boier, înrudită cu Grecenii, avea în urma îndelungatului timp de conducere o experienţă bogată. Apoi, sub conducerea ei, mânăstirea a cunoscut cele mai frumoase zile de linişte şi armonie. Cearta, zâzania, vrăjmăşia, bisericuţele şi dihonia nu erau cunoscute de maicile mânăstirii Adam. Cu venirea Episcopului Nifon, lucrurile s-au inversat… Văzându-se umilită fără nici un motiv, dar absolut fără nici unul, Maica Mieluşevici, dimpreună cu alte 14 maici persecutate, au plecat pentru câtva timp din mănăstire. La întoarcere nu au mai fost primite. Ba mai mult, li s-a dat ordin de către P.S. Episcop să nu mai steie nici în eparhie. Orice rugăminte, orice intervenţie, orice cădere în genunchi, cu plecăciuni şi temenele , au fost zădarnice. Din cauza acestei hotărâri nemiloase, Maica s-a văzut nevoită să apuce drumul pribegiei, cu un singur şi simplu geamandan. Acesta reprezenta averea Maicii, munca ei de 60 de ani şi tot ce agonisise în acest timp. Nici măcar icoana la care se ruga, proprietate exclusivă a ei, nu i s-a dat. …Îşi ducea acum zilele într-o chilie mizeră şi igrasioasă a mânăstirii Buciumeni din judeţul Tecuci, căci P.S. Nifon, bunătatea personificată, nu putuse fi înduplecat ca să lase să se strecoare o rază de lumină şi de îndurare din inima sa.
171

După doi ani de suferinţă, de boală, de supărare şi de amărăciune Maica – stareţă moare în Mânăstirea Buciumeni, departe de Mânăstirea sa, unde copilărise, unde crescuse, unde fusese stăpână mai bine de 35 de ani. …Vlădica Nifon, la cererea maicilor, precum şi la cererea rudelor de a permite ca Maica Mieluşevici să fie îngropată la Mânăstirea ei, nu dă voie ca maica să fie îngropată la Mânăstirea Adam sub nici un cuvânt. Totuşi Maica a fost îngropată la Adam, dar aceasta datorită ordinului prefectului de Tutova, Guriţă, care văzând neomenia de la Huşi, a intervenit domnia sa, punând astfel capăt unui scandal”. Ziarul publica şi o scrisoare expediată de maica Paraschiva Mieluşevici fratelui său C. Filipescu, Timişoara, 12 IV 1936, din care spicuim: „…Toată lumea e scandalizată de purtarea banditească şi nemaiauzită a hoţului de la Huşi. Mânăstirea e de necunoscut şi toată administraţia şi conducerea e dată complet pe seama preoţilor. Prefectul a fost foarte drăguţ cu mine şi mi-a dat tot concursul. Dar singură şi slabă, dezorientată de lovitura primită, şi fetele mele fricoase, înspăimântate şi neobişnuite cu asemenea lucruri, ei tăbărâse ca corbii pe mine, n-am mai avut puterea să judec clar şi să iau o decizie urgentă şi bună. Şi-apoi eu credeam că totul se va tranşa şi voi rămâne. …Eu vreau să treci pe la Adam, altfel nu faci nimic, sau procedează cum crezi tu ca să-mi scoţi cufărul cu strictul necesar, hainele de înmormântare şi măcar puţină lenjerie”… Ziarul s-a ocupat şi de alte aspecte de la Episcopie. Aurora Şuşnea a scris în numerele următoare despre câştigarea de către tatăl ei, preotul Şuşnea, a procesului cu Episcopul, dar încadrarea lui pe post s-a desăvârşit numai după ce P.S. Nifon a plecat de la Huşi. Sub titlul „Din cugetări şi maxime” culese de Episcopul Nifon Criveanu” – ziarul publica, nu întâmplător, o suită… literară: Cine n-are caracter, nu-i om; e un lucru (Chamfort); Numai sufletele mari ştiu câtă glorie este în a fi bun (Fenelon); Bunătatea este fondul sufletelor alese (V. Hugo); Modestia falsă este cea din urmă rafinare a vanităţii (La Bruyére); A greşi este omenesc, a stărui în greşeală e diavolesc (Seneca); Voiţi să cunoaşteţi pe un om? Puneţi-l într-un rang mare (Pitacus); Voiţi să ştiţi cât preţuieşte un om? Ascultaţi-l! Studiaţi-l în legăturile sale cu cei mai mici decât el (F. Pécaut); Nu-i luaţi omului de rând minciuna! Îi veţi lua odată cu ea, fericirea lui (H. Ibsen); Pasărea vicleană dă singură în laţ (Neculcea).

*
La rubrica „Cronica socială”, articolul „Loturile şcolare şi bisericeşti” semnat de Dumitru Pârâu, agronom, scotea în evidenţă că pe cele 3-5 hectare teren arabil, primite de şcoală sau biserică la „reforma agrară”,cultivate de învăţător şi preot, într-un mod mai raţional decât a ţăranului comun, ar fi trebuit să dovedească succesul în agricultură. Din nenorocire, loturile şcolare şi
172

bisericeşti sunt un model de paragină, fără investiţii, fără cultură raţională, doar un prilej de încasat dijmă de cei în care se pusese atâta nădejde. Agronomul cerea cultură model, încercări şi demonstraţii practice, atât pentru copii cât şi pentru plugari, care trebuiau să înveţe cum să-şi lucreze ogorul, dar mai ales pentru şcoală şi biserică – ca experimentatori. * „Mămăliguţă democrată” era intitulat articolul semnat de Oct. Gâdei, care sintetiza rezultatul alegerilor judeţene, în care Partidul Naţional Ţărănesc a pierdut din popularitate, iar Partidul Cuzist a câştigat în rândul ţărănimii, nu suficient, pentru că Partidul Liberal, deşi după patru ani de guvernare, îşi păstrează simpatiile, câştigând alegerile. Somnolenţa ţărăniştilor locali era ironizată cu cele scrise în titlul articolului (1 august 1937), dar îi chema şi la responsabilitate: „rezultatul de la alegerile judeţene va fi o învăţătură, ce nu se va uita, pentru mămăliguţele noastre democrate”. Alegerile situând Partidul Naţional Ţărănesc în fruntea partidelor din opoziţie, desemnându-l „ca succesor al actualului guvern”, ziarul rezerva spaţii pentru cooperaţie în agricultură, aplicarea Legii de organizare şi încurajare a agriculturii, insistându-se asupra importanţei Camerei Agricole a judeţului Fălciu, care avea în frunte pe deputatul Emil Emandi. În suita de articole „Moldova acum 300 de ani”, spicuiri din mărturiile vremii, erau relatate însemnările arhidiaconului Paul de Alepp care a călătorit prin Moldova şi Muntenia între anii 1650-60 ca însoţitor al patriarhului Antiohiei, Macarie, despre care B.P. Haşdeu spunea că „acesta e cel mai preţios document asupra vieţii domestice a românilor din secolul al XVII-lea” şi descria: locuinţele, îmbrăcămintea femeilor şi a fetelor, masa la Curtea domnească, religiozitatea românilor, cum arăta Baia zidită de Vasile Vodă la Iaşi, cu „cabine sau chilii” de îmbăiere etc. „Un mic istoric al unei mari înfăptuiri gospodăreşti” era începutul comentariilor la o realizare necesară celor din judeţul Fălciu: târgul săptămânal de la Drânceni şi înzestrarea localităţii „cu cel mai mare, cel mai sistematic şi cel mai frumos pod plutitor de pe Prut, căruia, deşi tardiv, i s-a organizat şi o sfinţire preoţească, oficiată de preotul Penişoară, cu participarea populaţiei satelor de pe ambele maluri”… Deosebit de podul de la Drânceni, realizat de Camera de comerţ şi industrie din Huşi, în ziar erau menţionate şi alte înfăptuiri edilitare: terminarea şi sfinţirea podului de beton de la Ralea, în prezenţa primarului I.G. Vântu, a prefectului D. Enciu şi a preotului A. Popescu, construirea pe şoseaua naţională Huşi Crasna a opt poduri – patru de beton şi patru de fier cu tablă ondulată, sistem american – pietruirea cu piatră cubică a străzii I. Mârza – Primărie – Gară, terminarea liniei ferate Crasna – Huşi, „pe care vor începe să circule şi trenurile de persoane” etc.
173

„Gazeta Huşilor” avea şi preocupări organizatorice, cum ar fi aceea care începe cu nr. 14 al ziarului în care publică „Apelul adresat cetăţenilor oraşului Huşi şi judeţului Fălciu” pentru ridicarea unui bust lui Mihail Kogălniceanu, în care scop deschide o listă de subscripţie. „Conacul lui Mihail Kogălniceanu de la Râpi este o ruină istorică în loc să fie un monument istoric. Activitatea lui de avocat de la Tribunalul Fălciu, concretizată în nenumărate dosare, a fost distrusă vânzându-se întreaga arhivă la kilogram. Nu am fost în stare să păstrăm nimic despre M. Kogălniceanu. Cetăţenii oraşului şi judeţului erau chemaţi să ajute la repararea a ceea ce s-a greşit „prin nepăsarea noastră criminală”. „Doi fălcieni – M. Kogălniceanu şi Antioh Cantemir” – primul la 120 de ani de la naştere, iar al doilea 229, era un cursiv din care desprindem cum era democratul M. Kogălniceanu dintr-o întâmplare preluată şi reprodusă din „Adevărul Literar”: „…lui Kogălniceanu notarul îi închisese vacile la obor. „Notarul mulţumi la salutarea primită, fără să observe că are în faţă pe ministrul Kogălniceanu. Kogălniceanu, puţin cam jenat, îşi declină calitatea; dar notarul îi răspunde scurt: „Miniştrii fac legile, ei trebuie să se supună mai întâi lor”. Faţă de un asemenea dialog, Kogălniceanu plăti oborul, scoase vacile şi, peste câteva zile, când Mihail Kogălniceanu veni zapciul plăşii pe la el, îi dete o răsplată pentru 1817-1891 notar şi-l trecu şi pe tabloul decoraţilor”. La acţiuni organizatorice poate fi trecută şi organizarea kermezei de „Gazeta Huşilor” pentru ridicarea bustului lui Kogălniceanu, numai că, popularizată în fel şi chip, rezultatul a fost un fiasco: cheltuielile, mai ales cu orchestra dlui Vintilă şi muzica militară adusă de la Regimentul 25 infanterie Vaslui, au fost superioare… veniturilor (ziarul din 1 septembrie 1937). * Nu numai de „Cronica cinefilă” se preocupa ci şi de aducerea spectacolelor cinematografice, în perioada când cei cu difuzarea filmelor intrau în vacanţă. Pentru ca huşenii să nu fie lipsiţi de cinematograf, „Gazeta Huşilor” va aduce la începutul lunii septembrie celebra comedie: „Timpuri noi”, cu cel mai mare comic al ecranului Charle Chaplin”, anunţa gazeta şi argumenta: „Timpuri noi e primul lui film sonor, în care Charlotte vorbeşte, lucrează şi cântă”. Erau prezente în paginile ziarului şi alte materiale care priveau viaţa culturală a localităţii. „Nu e posibil să avem o bibliotecă?”; la rubrica „Carnetul meu” erau popularizate volumele apărute în librării „Fata
174

moartă” roman de Ion Missir; „Drumuri albastre” de C. Argeşeanu; „Vagabonds”, de Knut Hamsun; „Figuri dispărute”, de I. Petrovici; „Domnia lui Carol I”, de M. Polihroniade şi Al. Hristian; „Trei maeştri” de Şt. Zweig etc. Apăreau multe epigrame, fabule, poezii, proză literară, anunţuri şi informaţii de la expoziţii şi spectacole, unde semnau mai ales Dinu Spătaru şi Octavian Gâdei. Nelipsită era rubrica „Din cutia cu noutăţi” referitoare la viaţa politică internă şi internaţională, dar şi „Poşta redacţiei”. Articolele de fond, cu titluri ca acestea: „Puţină doctrină democratică”, „Revoltaţi-vă pachidermelor”, „Ne trebuie un om!”, „Vin alegerile”, „Domnule cetăţean”, mai toate semnate de Octavian Gâdei, dădeau greutate ziarului pentru că răspundeau unor necesităţi ale locuitorilor, desluşindu-le înţelesurile politicii şi ale vieţii cotidiene. Format 32/47 cm; Atelierele Zanet Corlăţeanu Huşi. * Evocarea personalităţii lui Mihail Kogălniceanu de către gazetarii de la „Gazeta Huşilor” era complet justificată. Mai ales că era vorba despre cel care trăise la Huşi şi împrejurul Huşilor – la Râpi, unde, din proprietatea familiei nu mai rămăsese nimic. Iată un episod care pune în valoare preocuparea politicienilor din trecut pentru a-şi demonstra intenţiile, care, până la urmă, s-au pierdut pe drum. La Sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor din 28 februarie 1892, Domnul Poenaru-Bordea dădea citire următoarei propuneri: „Domnilor deputaţi, Timp de peste o jumătate de secol numele lui Mihail Kogălniceanu răsună neîntrerupt în istoria contemporană a României. Nu este un ram al activităţii naţionale în care acest mare bărbat să nu fi ocupat un loc important ca iniţiator şi călăuzitor. Bărbat de stat în toată puterea cuvântului, el a pus o mână fecundă şi energică în rezultate la toate reformele politice şi sociale prin care a trecut patria noastră în timp de cincizeci de ani. Muncii sale neobosite îi revine tot dreptul de recunoştinţa ţării pentru faptul emancipării unei a patra parte a pământului românesc din mâinile străinilor. El a dat un mare şi nepreţuit ajutor dezvoltării ştiinţifice a ţării. Iniţiativei sale se datorează înfiinţarea universităţilor româneşti. Publicaţiunile lui au deschis calea investigaţiilor istorice. Tot ce atingea propăşirea naţiunii îl interesa, îl punea în mişcare. El a murit cu condeiul în mână, scriind, cu câteva săptămâni numai înainte de a se despărţi de noi, pagini elocvente ale istoriei făcute şi trăite de dânsul, care vor rămâne un monument nepieritor al numelui lui şi al literaturii noastre. Ca toţi bărbaţii marii generaţiuni, căreia România datoreşte recunoaşterea sa , trăind numai în lucrare şi muncă, de a căror rezultate ne
175

bucurăm şi ne fălim astăzi, Mihail Kogălniceanu nu numai că nu a lăsat familiei sale o avere, dar a murit împovărat de grele datorii. Îndeplinind o datorie către memoria acestui însemnat bărbat al neamului nostru, propun ADUNĂRII următorul: PROIECT DE LEGE Articol unic. Proprietăţile defunctului Mihail Kogălniceanu „situate în Dobrogea şi anume: Murfatlar cu diferitele trupuri în întindere de 1300 hectare, Tatlageac în întindere de 1.100 hectare, Cecige-Ilanlik de 900 hectare, Tuzla de 625 hectare, Anadolkioi-Peritlea de 520 hectare, astăzi rămase moştenitorilor săi, sunt şi rămân scutite, atât pentru trecut cât şi pentru viitor, de plata ratelor pentru pământurile cumpărate de la vechii proprietari”. Urmează semnăturile a 139 deputaţi prezenţi. Propunerea nu venea nici de la Partidul Liberal aflat la guvernare, nici de la minorităţi, ci era impusă prin testamentul său de însuşi regretatul Mihail Kogălniceanu, motiva propunătorul, încurajat de semnăturile deputaţilor. Lucrarea s-a trimis spre deliberare la secţiunile Camerei.
(Din „Dezbaterile Adunării Deputaţilor”, 1 martie 1892, p. 47-48.)

*
Instalarea ca primar a domnului I.G. Vântu a avut loc la 26 iulie, în prezenţa prefectului D. Enciu; prim-ajutor al primarului, domnul avocat I. Valter, iar al doilea ajutor – Boghiceanu. Când prefect de Fălciu devenea dl. Poroşnicu, gazeta publica articolul „Sărbătorirea dlui Enciu, fost prefect, de către funcţionarii prefecturii”, iar la 7 octombrie, un întreg număr de ziar era „închinat Huşilor de azi şi de mâine”, pe prima pagină, cu o fotografie a primarului Ioan G. Vântu, Octavian Gâdei, directorul periodicului semna articolul intitulat „Omul providenţial”: „…În ceasul al unsprezecelea al acestui muribund orăşel, a apărut pe firmamentul vieţii noastre politice, îmbâcsit de demagogie şi de meschinărie, Ionel Vântu, democrat născut şi nu făcut, plin de energie creatoare şi dornic de a scoate murdarul şi năpăstuitul leagăn al copilăriei sale din mocirla în care-l băgase şi îl ţineau cu o plăcere diabolică toţi politicienii veroşi şi demagogi. Acesta era visul său. Acesta era idealul său ce şi-l pusese ca scop al activităţii politice. Pentru înfăptuirea lui, care se confundă cu aspiraţiile locuitorilor acestui târg, şi-a jertfit el liniştea, odihna şi comoditatea inactivităţii. Şi drumul său a fost cel dorit. Idealul său e în mare parte realizat”. La împlinirea a doi ani de activitate a primarului şi în preajma altor alegeri comunale, autorul evoca şi îndemna cititorii să-şi îndrepte ochii „către Dealul Domnul I.G. Vântu Dobrinei ce poartă cu voioşie trenul mare”, către „elegantul şi atât de mult necesarul spital” orăşenesc, mahalalele „în bună parte
176

pietruite”, „pivniţele-depozit de vinuri” – de la Şcoala de viticultură, lumina electrică etc. Se amintea şi ceea ce îi lipsea Huşului: „nu există un trotuar bun, nu există o baie, nu există o bibliotecă, o sală de spectacole, canalizare, nu există curăţenie, un spirit evoluat care să-i unească pe toţi întru săvârşirea unei opere”. Despre omul – I.G. Vântu, autorul scria: „Nu este un om cu vreun talent electoral. Nu este nici un orator distins şi fin, nu este nici un orator de masse, şi nici nu posedă un alt talent puternic, care să-l impună mulţimii. Ionel Vântu însă are o calitate ce nu a avut-o nici unul din politicienii de până acum. E floarea rară a muncii fără preţ şi fără târguială, prestată cu dragoste şi râvnă în folosul tuturora”. Gh. Cotescu semna articolul „Huşul viitorului”. Privind cu ochii sufletului la ceea ce visa a fi Huşul viitorului, gazetarul nota: „Închid ochii… …Şi înainte îmi apare un oraş cu palate mândre, cu străzi pavate, cu bulevarde încântătoare, cu pieţe îmbelşugate, cu vehicule rapide şi cu tot ce nici imaginaţia nu poate cuprinde. Văd cartiere noi, răsărite ca din pământ, cu căsuţe ale căror acoperişuri curate strălucesc în bătaia razelor de soare. Văd pretutindeni măturătoare ce adună gunoiul, canale prin care se scurge apa, cişmele perfecţionate şi cu debit abundent. Văd magazine măreţe, cu vitrine ce atrag privirile lacome de noutăţi ale doamnelor şi duduilor. Văd, în sfârşit, cum înfloresc vile sclipitoare, din decorul de verdeaţă al podgoriilor ce împodobesc dealurile noastre frumoase. …Văd, în acest Huşi de basm, oameni buni, blânzi, sinceri şi cinstiţi, în inima cărora răutatea, duşmănia, bârfeala, intriga, invidia sunt înlocuite prin omenie şi dragoste”… * Despre Octavian Gâdei, în iunie 2003, în publicaţia „Prutul”, fondată de Costin Clit, într-un documentar, prof. Mihai Ciobanu (Vaslui) scria următoarele: „O altă personalitate proeminentă a - Huşului timp de aproape jumătate de veac, a fost ilustrul avocat Octav Gâdei. Descendent dintr-o veche familie de intelectuali din oraşul Huşi, posesor al unei vaste biblioteci, un bărbat frumos şi agreabil la toate vârstele, a avut parte de întâmplări nefaste care i-au marcat viaţa. Mărturisea cu mult haz că a fost întotdeauna de stânga, ca majoritatea intelectualilor, dar în loc să fie apreciat de regimul comunist a făcut câţiva ani buni de închisoare. După ce a revenit la baroul din Huşi, ca cel mai bun avocat, a dus o viaţă de boem până în anul 1968, când unicul fiu ia murit de inimă. S-a mângâiat cu cele două nepoate gemene lăsate în grija lui, dar casa în care locuiau a fost dărâmată, el mutat la baroul din Vaslui,
177

fiind nevoit să facă o navetă obositoare. A murit neştiut de nimeni după ce mai înainte i-a murit soţia. Cât am locuit la Huşi, vecin cu casa domnului Gâdei (prof. Mihai

Ciobanu, în perioada 1960-1968 a fost directorul Liceului „Cuza Vodă” din Huşi n.n.) am avut relaţii de prietenie. Avea multe calităţi pe
lângă cele de avocat: ştia să gătească cele mai delicioase mâncăruri de crustacee, pe lângă alte bucate apetisante gustate în fiecare duminică. Era un amfitrion desăvârşit şi sociabil cu toată lumea din Huşi, mare cozeur în relatarea unor întâmplări trăite. Mi-a rămas în minte prietenia conului „Viţu” cu Sandu - Huşi (Alexandru Giugaru) care, atunci când poposea cu trupa de teatru la Huşi, după spectacol, venea la Conu Viţu, unde dădeau gata, până dimineaţa, o căldare cu vin ottonel din pivniţa avocatului”. *

Gazeta matematică
Gazeta matematică a Liceului „Cuza Vodă” din Huşi, iniţiativă a elevilor din clasa XI R a şcolii. Apărea lunar în 1967. Despre această gazetă vorbeşte redacţia „Zorile”, revistă literarăştiinţifică a Liceului „Cuza Vodă” Huşi, reapărută în aprilie 1930. Motivând că „deoarece nu există o experienţă în această direcţie şi nu se poate conta pe o colaborare constantă şi conştientă, care să asigure apariţia unei astfel de gazete în mod periodic”, „Zorile” era „de acord ca în paginile sale să rezerve un spaţiu suficient rubricii ştiinţifice, care să cuprindă colaborări şi din domeniul matematicii”. „Elevii care doresc să trimită colaborări sub formă de note matematice, probleme propuse originale, unele rezolvări personale ale unor probleme mai interesante, note biografice din viaţa unor matematicieni, sau informări despre activitatea matematică din cercuri” erau rugaţi „să le redacteze cât mai concis şi îngrijit şi să le adreseze redacţiei revistei „Zorile” în timp util pentru a putea fi verificate şi propuse spre publicare, începând cu numărul viitor al revistei”. Din nefericire, numerele următoare ale revistei „Zorile” n-au mai fost expediate şi Bibliotecii Universitare „Mihai Eminescu” din Iaşi. *

Gazeta Munca
„Gazeta Munca se plânge că ţărăniştii sunt împiedecaţi în facerea propagandei lor pentru alegeri de către administraţie şi mai ales de către dl. Anibal Teleman, prefectul judeţului. Gazeta aşează pe dl. Teleman la aceeaşi treaptă cu dl. N. Tiron, fostul prefect liberal. Aceasta nu este adevărat; nimeni nu este împiedecat să se ducă unde vrea şi să vorbească ce se pricepe.
178

Beleaua este că nu prea este pricepere. N-avem ce să le facem. Armata şi jandarmeria sunt ţinute numai să ţină regulă şi ordine”.
(Din ziarul „Gândul Poporului”, foaia Partidului Poporului din Fălciu – 23 mai 1926).

*

Gândirea
Gândirea, revistă de la Huşi, era scoasă de Societatea elevilor a cărui animator a fost dr. Radu Chernbach, care era şi un pasionat horticultor, scrie ziarul „Plugarul”, organ al Partidului Naţional – Ţărănesc din judeţul Fălciu, la 13 august 1930. *

Gândul Poporului
Gândul Poporului, foaia Partidului Poporului din Fălciu, apărea sub redacţia unui comitet, la 13 mai 1926, şi era destinată, în special, susţinerii alegerilor pentru Cameră şi Senat, de la 25 mai, „ziua de asalt” când avea să se „hotărască soarta ţării”. Într-un articol intitulat „Tâlcuire politică” se arăta că Partidul Naţional Liberal, după o guvernare de patru ani, s-a retras de la guvern „pentru că nu a mai putut să urmeze la cârma treburilor statului, fiindcă a încurcat rău lucrurile” şi-a lăsat totul „în seama Partidului Poporului.” Cât priveşte partidul ţărănist, „deşi este un partid „într-adevăr nou” are politica „foarte tulbure” şi e regretabil că „partidul ţărănist din regat nu s-a contopit cu cel din Ardeal”, care este „un partid de ordine, de cinstire a omului şi a legilor”… Se afirma că Partidul Poporului este adevăratul partid ţărănist al ţăranilor împroprietăriţi prin hotărârea „iubitului general Averescu”… El era cel care trebuia: să regularizeze proprietatea definitivă, sigură şi cinstită a pământurilor împărţite ţăranilor; să ajute proprietarii de pământ să scoată roadă îmbelşugată – cooperaţia agricolă urmând a fi sprijinită cu mare băgare de seamă: ţăranul să fie ajutat să găsească la nevoie bani cu dobândă mică şi să scape din mâna cămătarilor. Ţăranilor li se mai promitea islazuri comunale şi păduri pentru lemne ieftine pentru foc, dar erau chemaţi „să voteze steaua cu şase raze”, nu „borta” - semnul candidaţilor ţărănişti pentru că-i „groapa din care nu se alege nimic”, nici pe liberali pentru că ei „n-au făcut decât rele în ţară”. Alegătorii erau sfătuiţi să voteze la Cameră pe Ioan C. Atanasiu, fost ministru, Neculai Calciu, vechi şi bun agricultor, Leon Chehaia, plugar şi negustor, Isidor Starciuc, învăţător şi plugar, iar la Senat pe Frunzeti Popov, cunoscut agricultor, şi C. Văleanu, inginer. Se semnala că „liberalii, acum, încearcă să îmbuneze pe dl. General Averescu, ca să-i ia în partid”.
179

Foaia „Partidul Poporului din Fălciu, realizată la Tipografia „Leţcae” Gh. Jorica din Huşi, strada Ghica Vodă nr.17, pe două feţe, format 32/47 cm. mai cuprindea articole şi informaţii, tot pe aceeaşi temă: înscrieri în Partidul Poporului, primirea triumfală a generalului Averescu la Huşi, Neculai Tiron şi doctorul Neculai Lupu, unul de la liberali şi altul şeful ţărăniştilor, cu asemănările şi deosebirile dintre ei, epigrame adresate atât liberalilor cât şi ţărăniştilor, deci campanie electorală. O campanie electorală pe întinsul a două foi de ziar… *

Gânduri bune
Gânduri bune (1914-1916). Publicaţie a cercului cu acelaşi nume, având deviza: „Idei bune, gânduri curate, sentimente generoase”. Apare la Huşi, bilunar, 15 aprilie 1914 – mai-iunie 1916). Red: V. Băltenoiu (de la nr. 5/1914). Revistă electică, Gânduri bune publică versuri şi proză, articole despre instrucţie şi educaţie, cugetări şi anecdote. În nr. 10-11/1915 apare, cu prilejul împlinirii unui sfert de veac de la moartea lui I. Creangă, un articol despre marele prozator moldovean; în nr. 14-15/1915 câteva anecdote din viaţa lui Caragiale; în nr. 4/5/1915, o scrisoare inedită a lui I. HeliadeRădulescu, din „20 ian. 1853”. Nr. 17-20/1916 conţine traducerea în limba română a prefeţei lui L.N. Tolstoi la cartea lui Charpentier, Ştiinţa contemporană. Alţi colaboratori: N. Lapteş, C. Sulfină, Corneliu Gavril Todică, I. Dragomirecu, C. Angheluţă, G. Tutoveanu. Format 24x32 cm.
(Din Dicţionarul presei literare româneşti (1790-1982) de I. Hangiu, p. 160-161).

* „Huşul a avut o activitate culturală bogată încă înaintea primului război mondial, când în acest oraş existau un seminar cu 8 clase şi gimnaziul Anastase Panu, cu 4 clase. Ea era realizată de intelectualii oraşului, grupaţi mult timp în jurul revistei „Gânduri bune”, spune în revista şcolărească „Zorile” ing. Gheorghe Harnagea, evocând activitatea de la Liceul „Cuza Vodă” cu prilejul semicentenarului din 1968. „Gânduri bune”, din păcate, nu figurează în tezaurul bibliotecilor din Iaşi. Despre „Gânduri bune” – şi ceva despre activitatea de acolo – iată, împrumutat tot din „Zorile” nr. 3-4/1968, articolul scris de elevul din clasa a XII-a de la Liceul „Cuza Vodă” din Huşi, Vasile Asiminei despre Constantin Asiminei, păstrat ca personalitate a ştiinţei şi culturii româneşti, ridicată din judeţul Fălciu: „Constantin Asiminei, fostul profesor de filozofie al liceului „Cuza Vodă” din Huşi şi gingaşul poet, este foarte puţin cunoscut astăzi. E o datorie
180

a generaţiei mai tinere să readucă în actualitate activitatea unui suflet ales. De remarcat este faptul că C. Asiminei a trăit într-un mediu care te face să cunoşti şi să simţi din plin întreaga viaţă de chinuri şi suferinţe ale oamenilor. El însuşi se trage dintr-o familie de ţărani săraci de pe meleagurile Epurenilor. Dragostea fierbinte pe care o avea pentru carte l-a determinat să urmeze după absolvirea şcolii primare, gimnaziul din Huşi şi să înceapă şi să sfârşească cu bine cursurile universitare. În perioada care era elev la gimnaziul din Huşi, Constantin Asiminei îşi făcea debutul literar la revista „Gânduri bune” - foaie a unui cerc cultural destul de important în contextul vieţii culturale a oraşului nostru. În numerele 2 şi 3 din 15 septembrie - 1 octombrie 1915, găsim în coloanele revistei „Gânduri bune”, una din poeziile scriitorului de mai târziu, intitulată „Sub vişini”: ,,E noapte-adâncă, noapte lină, Şi luna scânteie tăcută Departe... cânt-o mandolină Un cânt de dragoste pierdută. Cum stau sub vişinii în floare Şi mă gândesc la tine, dragă În cântecul din depărtare Găsesc povestea noastră 'ntreagă”…

În următoarele numere ale revistei, Constantin Asiminei publică mai multe poezii printre care: „Amintiri fericite”..., „Scrisoare”, „Clipe amare”, „Nu mă întreba”..., ,,Pe mare” etc. Numele acestui poet îl mai întâlnim şi în coloanele revistei „Convorbiri literare”, apărută la Bucureşti sub direcţiunea lui S.Mehedinţi. Poeziile sale au fost publicate alături de acelea ale lui Panait Cerna, George Dumitrescu ş.a. Dintre versurile publicate în „Convorbiri literare” amintim: „Terţine”, „Ochii tăi”, „Râuri”, „Îndemn” etc. Tot la „Convorbiri literare”, C. Asiminei a semnat cu pseudonimul – C.Volbură. În poezia „Ochii tăi”, poetul este optimist şi în versurile următoare declară: „Ochii tăi cuminţi şi negri Umbra codrilor ascund Taina serilor de toamnă, Somnul apelor profund. Când se uită blânzi la mine Eu în noaptea lor mă pierd, Sunt adâncuri agitate, De-i sărut şi de-i dezmierd.

Liniştite dorm într'înşii Visurile mele toate Şi'ntre pleoapele cu umbră Sufletul vrăjit se zbate”

Din poezie se degajă căldură, blândeţe, mândrie şi, bineînţeles, optimism.
181

La pragul de argint al unei aniversări ne facem o datorie pioasă oferind cititorilor de astăzi zbuciumul unui suflet delicat, frate bun (şi mai mic) al lui Şt. O. Iosif”. * Din Monografia „Liceul „Gh. Roşca Codreanu” ” Bârlad, scrisă de prof. Traian Nicola, Iaşi, 1971, partea a III-a „profesori şi elevi ai liceului” – medalioane pentru scriitori, aflăm despre Constantin D. Asiminei că s-a născut în 1894 în Epureni-Fălciu, ca fiu de ţărani săraci, „prima generaţie de ştiutori de carte din neamul său”. Cursul superior al liceului l-a făcut la liceul Codreanu din Bârlad, pe care l-a absolvit în 1916. Ca elev a făcut parte din cadrul Societăţii literarştiinţifice „Stroe Beloescu”. A fost coleg de clasă şi bun prieten cu filozoful de mai târziu prof. univ. N. Bagdasar. După absolvirea Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti şi luarea licenţei a fost numit profesor de filozofie şi pedagogie în oraşul Huşi, unde s-a şi îmbolnăvit, stingându-se din viaţă la 2 februarie 1947 la vârsta de 52 ani, fără a-şi vedea tipărită „cea mai mare şi mai bună lucrare a sa, la care a muncit 11 ani „Daciada” şi din care apucase să publice doar fragmente în revista „Cuget clar”, apreciate favorabil de N. Iorga. A mai publicat şi în alte reviste literare: „Neamul românesc”, „Adevărul literar”, „Răzeşul”. Mai sunt menţionate, scrise de C.D. Asiminei: „Manual de aritmetică practică” pentru clasa a IV-a; „Manual de geografie” pentru clasa a II-a primară; „Manual de psihologie” pentru clasa a VI-a secundară; „Fişa individuală a copilului, cu caracter psihologic”; „Cultura creatoare”; „Cea din urmă noapte de robie”, dramă în două acte, Bârlad 1915 etc. (p. 222-223). * În „Gânduri bune” a publicat poezii şi nuvele şi Constantin Holban, director al liceului din Huşi, între anii 1909-1922. „Gânduri bune”, foaie periodică a intelectualilor huşeni, care apărea înainte de război – în care a publicat părintele ec. V. Ursăcescu din Creţeşti, articole de specialitate referitoare la numismatică şi vechi credinţe folclorice – el fiind alcătuitorul a „unui bogat muzeu regional, pe care l-a alcătuit în timp îndelungat, cu o competenţă deplină şi cu o stăruinţă demnă de toată lauda”.
(Din „Răzeşul” nr. 1/februarie 1926, p. 46)

* „În 1918 se reactivează cercul „Gânduri bune” – un fel de societate literară care editează şi revista cu acelaşi nume. Secretarul cenaclului este prof. Gh. Vântu, iar directorul revistei şi bibliotecar este C. Al. Holban. Răsfoirea revistei atestă calităţile incontestabile ale unor versuri, proze, traduceri, publicate mai ales de cadrele didactice şi foştii elevi ai Liceului „Cuza Vodă” din Huşi.
(Din „Istoricul Liceului „Cuza Vodă” din Huşi – între anii 1889-1944, din revista „Zorile nr. 2/1976, p. 29). 182

*

Glasul Fălciului
Glasul Fălciului, enciclopedic, comercial şi popular, ziar săptămânal, apare la 27 decembrie 1899, redacţia şi administraţia la Tipografia Nouă Huşi, patronată de Feibovici et comp. Abramovici care executau „orice lucrări atingătoare de aceste arte precum: ziare, teze, broşuri, registre de contabilitate, cărţi de vizită, bilete de nuntă etc.”, cum scrie în anunţul reclamă din ultima pagină. Girant responsabil: L.Genais. Sub frontispiciul ziarului se citea: „primim gratis spre publicare articole de interes general, nuvele, snoave, poezii şi credinţi populare”. Format 22/32 cm, în 4 pagini, iar de la nr. 8, din 27 februarie 1900, „Glasul Fălciului” apare „în format îndoit de mare, ca până acum” – cum zice ziarul, adică 32/47 cm, tot în 4 pagini, dar cu subtitlul „Ziar naţional”. ∗

Glasul Fălciului
Glasul Fălciului, ziar naţional, apare de două ori pe lună, în februarie 1900 fiind la al VIII-lea număr. Scopul ziarului era de a aduce la îndeplinire un deziderat mai vechi, „de acum mai bine de 7 ani, de când se agită în capitala judeţului Fălciu chestia scoaterii unui ziar, care să facă cunoscut celorlalte ţinuturi româneşti judeţul nostru mărginit cu toate producţiunile, bogăţiile şi progresele sale agricole, comerciale şi industriale”. Cum „mai în toate capitalele de judeţ din ţară au cel puţin unul dacă nu mai multe ziare”, urmare că la Huşi s-a inaugurat „constituirea într-un grup de asociaţii ale tuturor comercianţilor şi meseriaşilor români, a sosit timpul şi dreptul „de a realiza un ziar de această specie şi prin urmare „Glasul Fălciului” va fi mai mult un organ al comercianţilor şi meseriaşilor în care nu se vor exclude celelalte categorii sociale”. Se făcea apel către profesori, preoţi şi alte persoane competente să vină cu „capitalul lor de cunoştinţe”, să dea diverse articole pentru ziarul apărut ca „o necesitate indispensabilă a timpului”. Care erau meseriile, care era industria Huşului la ora aceea (anul 1900) se deduce din publicitatea ziarului: atelierul mecanic „Th.Vascuta” – cu două strunguri „după ultimul sistem instalat la Moara cu aburi, unde se repară seceri şi coase, „primul atelier de tuns, ras, frizat şi extragere de dinţi din strada Ghica Vodă nr. 528”, atelierul „Fotografia nouă” a domnului Anton Butucea - vis a vis de Hotelul Corivan, atelierul român de ceasornicărie C.V. Nicolau, situat în
183

bolta Hagiului, Tipografia pr. N. Luca din strada Luminei nr. 363 – unde se tipărea ziarul, începând de la al 8-lea număr… Despre comerţ şi meserii, dar şi despre începutul activităţii industriale, despre ce se întâmplă şi e necesar la şcoală şi la biserică, în armată, dar şi în instituţiile administraţiei publice scriau şi semnau articole: N.I. Palade, Mihail Dumitriu, L. Cehais, Maximescu – Galaţi, L. Udelsman, N. Ienăchescu, G. Emil Mentore, C. Mădarjac, L. Ketan, dar şi ascunzătorii de nume – Bel Ami, K., De la Racova, Un bârfitor, M. Nel, Gheorghiu, L.K., Gavril – ziarul introducând, de la un timp, un pronunţat caracter antisemit: „noi prin noi şi nimic de la ovrei”. Proprietar al ziarului era L. Chehan, apreciat pentru naţionalismul său de către „mai mulţi studenţi din Iaşi” care scriau în jurnal. Se publicau editoriale, articole de constatare a faptelor şi de informaţii, versuri şi încercări de poezie în rubricile: „Note şi impresii”, „Informaţiuni”, „Şarade”, „Chestiuni sociale”, „Poşta redacţiei”, „Cronică teatrală”, „Publicitate”. Cât de eficient era naţionalismul ziarului o spune şi Iorgu Profir, Iaşi, autorul epigramei: „Turcii au femei frumoase, Sclavi, saraiuri somtuoase; Turcii minunat trăiesc, Aş vrea dar să mă turcesc, Însă turcii nu beau vin. O! Atunci rămân creştin”. *

Glasul funcţionarilor comerciali
Glasul funcţionarilor comerciali, foiţă locală, de sub conducerea dlui Marcovici, „fost colaborator la aceasta şi pe când era procuror”. La foiţa dlui Marcovici „s-a angajat ca redactor şi dl Petru Gâdei”, scria „Munca”, organ al Partidului Ţărănesc, la 20 decembrie 1927. *

Glasul Nostru
Glasul Nostru, foaie culturală cu informaţii şi îndrumări pentru popor. Apare de două ori pe lună sub conducerea Societăţii Culturale „Iuliu A. Zanne” din Băseşti (azi Viişoara), judeţul Fălciu, astăzi Vaslui. La 15 octombrie 1931 foaia apărea în doar două pagini, format 32/47 cm şi se tipărea la Bârlad, la tipografia lui N. Peiu. Director al publicaţiei era învăţătorul Gheorghe Arteni.
184

Din cuvânt „Către cititori” semnat de Ioan V. Balan, preşedintele societăţii, aflăm că publicaţia îşi propunea să combată diferitele „boli şi viţii”, să popularizeze „datini strămoşeşti, portul şi limba să fie păstrate cu sfinţenie”, sfătuindu-i pe agricultori „cum să-şi muncească pământul mai bine”, cum să-şi îngrijească vitele, despre foloasele ce le aduc viermii de mătase, albinele, pomii roditori şi viţa de vie. Se mai sublinia că societatea avea „un caracter absolut cultural” şi se anunţa că „are şi o bibliotecă de unde oricine – în schimbul unei mici cotizaţii lunare, poate să-şi adape sufletul din izvoarele nesecate ale cărţilor”. Adresându-se gospodarilor satelor, învăţătorul Gheorghe Arteni credea că astăzi „a te îngriji numai de nevoile tale personale, a vedea numai până în marginile intereselor ce le ai, e prea târziu” şi voia „o viaţă mai înaltă, mai largă, mai frumoasă”. Vorbindu-le agricultorilor, Ghiţă Plugaru (probabil un pseudonim) îi sfătuia să are şi să însămânţeze pământul că, i-o spusese lui G. Tutoveanu, prefectul de Tutova, şi poetul, că la moşia lui Ivanciu, mare proprietar local, care cumpără gunoiul şi îşi îngraşă ogorul cu el, „grâul dsale a dat 150 fire la un spic”, iar în Egipt sunt şesuri în care grâul dă şi „câte 300 fire la un spic”. Revista informa în primul său număr că poetul George Tutoveanu primise titlul de preşedinte de onoare al Societăţii „Iuliu A. Zanne”, societate înfiinţată în ziua de 21 noiembrie 1929, când s-au pus bazele ei prin întocmirea actului constitutiv şi primele sale statute de funcţionare, acte de mare valoare. Ea era înfiinţată cu aprobarea Casei Şcoalelor cu ordinul nr.35478/1931, iar iniţiatorii constituirii erau tinerii Gh. I. Micu, Ion C. Vlasie, Vasile Necula, Nicolae Mihai, Vasile Bocan, Gh. Hârtopeanu, I. Catană ş.a. „Folcloristul Iuliu A. Zanne era foarte bine cunoscut celor din Băseşti şi împrejurimi” se spune în numerele 4-5 ale foii „Glasul nostru”, care, începând cu numărul 2 apărea în patru pagini. Iuliu A. Zane (1855-1924), între anii 1895-1903 a tipărit „Proverbele românilor” în zece volume, realizând cea mai completă operă de paremiologie românească – o culegere care reproduce manuscrisul lui I. Golescu „Pilde, povăţuiri şi cuvinte adunate şi poveşti”, proverbele şi zicătorile din „Povestea vorbii” de A. Pann, dar şi un foarte bogat material adunat şi clasificat de autor, inclusiv de la Băseşti – unde a trăit mulţi ani printre ţărani, ajutându-i în ridicarea lor culturală şi în dezvoltarea economică a gospodăriilor lor. În cinstea lui, grupul de intelectuali din Băseşti şi împrejurimi au creat Societatea culturală „Iuliu A. Zanne”. Societatea îşi propunea să adune şi să publice material folcloric local şi să dea „spre frământarea minţii diferite probleme, ghicitori şi şarade” pentru care dezlegătorilor li se acordau premii în cărţi. De asemenea, avea ca obiectiv „informarea cititorilor cu ştiri despre lucruri şi fapte de mare importanţă, atât din ţara noastră cât şi din alte ţări”.
185

„Folclorisul Iuliu A. Zanne – se spune în publicaţie (1-25 decembrie 1931) a adunat proverbele tuturor românilor existenţi pe suprafaţa pământului şi le-a tipărit în zece mari volume. Pentru aceasta i-a trebuit ani întregi de cercetare, ani întregi a întreţinut corespondenţă cu învăţătorii, preoţii şi toţi cărturarii satelor, pentru a aduna atâtea proverbe şi zicători româneşti. Vă puteţi închipui câtă muncă, câte nopţi nedormite pentru a aduna şi aşeza proverbele şi zicătorile culese după alfabet, fiecare numerotat şi cu explicaţiile necesare, şi mai presus de toate, cât de mult a trebuit să citească, ce adânc cunoscător al scrierilor româneşti şi chiar străine, căci găsim acolo proverbe şi zicători din operele tuturor scriitorilor de seamă din acel timp”. Despre „C'onu Janne” – cum îi ziceau ţăranii locului se scriu şi alte lucruri interesante. El este Folcloristul Iuliu A. Zanne „omul care era sculat poate mai dimineaţă ca ei”; un „bun prieten al lor”; „un modest şi un filantrop”, care „umbla prin lume cu haina şi pantalonii cârchiţi”, dar care „cel mai mult ghine pentru oamenii satului” l-a făcut. Şoseaua care leagă gara Roşieşti cu satul Băseşti şi satele vecine, „mers prin pădure cale de un ceas”, este opera săvârşită de dânsul când era la Ministerul Lucrărilor Publice. Clădirea şcolii este ridicată de el cu ajutorul marelui Haret, ministru al Instrucţiei Publice, iar la sfinţirea şcolii au venit acolo, la Băseşti, Spiru Haret, Ionel Brătianu, V. Morţun, (V.Gh. Morţun a fost ani mulţi ministru secretar de stat la Departamentul Lucrărilor Publice, însărcinat uneori cu interimatul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii, când pleca în concediu titularul Spiru Haret n.n.), iar Zanne i-a făcut mare surpriză ministrului „ridicând hârtia de pe placarda fixată deasupra uşii de la intrare pe care scria: „Şcoala primară mixtă Spiru C. Haret”. Haret a privit cu lacrimi în ochi surpriza şi strângând mâna la toţi ţăranii, a intrat în şcoală… Cea mai importantă iniţiativă a Societăţii a fost înfiinţarea revistei „Glasul nostru”, care i-a valorificat obiectivele programului său. Cu aportul colaboratorilor săi, nu numai din Băseşti (Viişoara), ci şi din Dodeşti, Văleni, Viltoteşti şi Tămăşeni, din alte localităţi ale judeţelor Fălciu, Tutova, Vaslui, de la Iaşi şi Piatra Neamţ, „Glasul nostru” a devenit o foaie de larg interes, cu rubrici diverse: „Colţul vesel”, „Curiozităţi”, „Sfaturi practice”, „Ştiri şi informaţii”, „Cugetări şi vorbe cu tâlc”, „Cuvinte înţelepte”, „Tablete” (despre G. Enescu şi Edison), „Poşta redacţiei” (foarte generoasă şi aglomerată), „Jocurile foii”, „Ancheta foii”, „Proverbe şi zicători” („Din proverbele românilor” de Iuliu A. Zanne), „Ghicitori, „Folclor”, „Reviste şi ziare primite”, „Activitatea cercurilor culturale”,”Cărţi primite”, „Poşta administraţiei” etc. Erau prezenţi în „Glasul nostru” colaboratori şi abonaţi din Fălciu, Iaşi, Neamţ, Tutova, de la Giurcani, Voineşti, Murgeni, Şuletea, dar şi de la
186

Priponeşti – dincolo de Bârlad. În ultimul număr din 1931 era anunţată adeziunea la jurnal şi a „domnilor N. Bălănescu, inspector şcolar, Iaşi, V. Ghiţescu, directorul liceului de băieţi din Piatra Neamţ, inginer A.O. IzosserIaşi, George Tutoveanu, Constantin Gh. Chirica, autorul broşurii „Vremuri triste” din Huşi, Victor Ion Popa, scriitor şi dramaturg, cu alese legături sufleteşti nu numai cu Dodeştii – localitatea sa de origine – ci şi cu învăţătorul Nicu Ionescu, despre care profesorul Constantin Parfene a scris pagini frumoase în volumul „Bârladul odinioară şi astăzi – 1984”. Găsim în revistă articole şi nume prestigioase: G. Coşbuc, N. Iorga, Al. Vlahuţă, G. Tutoveanu, Otilia Cazimir, Al. Cazaban, Victor Ion Popa, Theodor Roseu, I. Mihail, Gheorghe Arteni („Scriitorul Virgil Caraivan”), Anton Romila („O figură originală: Moş Virgil Caraivan”), „I. Catană („Tovărăşie”), Ioan D. Sandu („Spre progres”), Ioan Chichiţă („Cooperaţia este scăparea”), Nicu Delabăseşti („Un uitat – folcloristul Iuliu A. Zanne”) etc. Mai semnau articole: preot Ioan Dănilă de la Horga, Florin Cherinback, inginer agronom, Victor Al. Glinsky, învăţător („Ceţi dorim noi ţie dulce Românie”), Petre Marinică, Iosif N. Dumitrescu, V. Măgureanu, dr. I. Arteni de la spitalul Ungheni-Iaşi, Constantin Ene din Bogheni- Fălciu, C. Georgescu - Obrejiţa, dr. Hrist C. Vlasie („Din nevoile satelor”). C. Alexandrache din Constanţa, P. Andreescu de la Iaşi. Cu poezie erau prezenţi: I. Mihail, Gh.V.Butnaru, C.I. Postolache, Gh.N. Jacotă, I.Leandru, Octavian D. Şendrea, Val Al. Popa, G. Alexandrache – Coroana – Constanţa, Remus Vernea („Cântece din Ardeal”), V.C. Băcuţa George Tutoveanu („Nătâng”), Gh. Filiche ş.a. „De vorbă cu George Tutoveanu” (iunie 1932) îşi intitula G.M. Delabăseşti interviul luat poetului: - Ce părere aveţi despre ziarul nostru?

- „Scris cu pricepere, cu tragere de inimă şi entuziasm şi cu o înţelegere deplină a nevoilor sufleteşti de astăzi ale ţărănimii noastre, „Glasul nostru” este una din publicaţiile culturale menite să deschidă pârtie pe meleagurile destul de friguroase ale vieţii noastre culturale de astăzi. Acei care scriu această gazetă să se pătrundă de adevărul că noi avem comori sufleteşti de o rară bogăţie şi o limbă foarte puternică şi cu care se pot exprima şi cele mai alese manifestări ale minţii şi inimii noastre şi că nu avem nevoie, nici să maimuţărim stări sufleteşti din literatura altor popoare, nici să ologim graiul plin de vigoare şi tinereţe al strămoşilor prin tot felul de neologisme care de care mai pestriţe”…
„Comitetul de conducere al acestei foi se compune din domnii: Gheorghe Arteni, preşedinte, învăţător, Văleni-Fălciu; Micu Delabăseşti,
187

redactor şi ziarist; I.V. Bălan, învăţător, Gheorghe Hârtopeanu, agent sanitar, I.N. Catană şeful Agenţiei P.T.T., Stamate Al. Sandu, plugar” (ulterior l-am întâlnit ca student n.n.), scria ziarul. Iată ce scria „Opinia” de la Iaşi în nr.7505 din 7 mai 1932, despre „Glasul nostru”, sub semnătura lui P. Andreescu din Iaşi: „…Inspectoratul şcolar din Iaşi ar trebui să aibă în vedere că apariţia şi existenţa acestei foi se datorează unui grup de învăţători care nu şi-au primit salariile de 4-5 luni şi care depun aici o muncă extraordinară, cu totul dezinteresată şi cu sacrificii, dar cu folos real pentru popor. Apariţia acestei foi culturale într-un mediu sătesc face cel puţin atât, dacă nu mai mult, decât sute şi mii de foi şi reviste erotice şi de aventuri”. Într-adevăr, foaia făcea şi educaţie patriotică. La rubrica „Ştiri şi informaţii” (15 octombrie 1931) se afla şi despre „curajosul aviator, căpitan Negrescu Ioan, originar din comuna noastră care a reuşit să străbată cu aeroplanul în cursul lunii trecute, distanţa Roma- Bucureşti în 5 ore şi 26 minute, clasificându-se întâiul la această întrecere.”; „Smărăndiţa Brăescu, prima paraşutistă română, a reuşit să-şi dea drumul de la 6000 metri înălţime, clasându-se întâia din lume dintre femei”. „Monumentul eroilor din Creţeşti de Sus” – se intitula un articol (iunie 1932) în care se vorbeşte Monumentul eroilor despre lucrarea realizată cu proprii bani (40.000 lei din Creţeşti atunci), strânşi după şase ani de funcţionare în învăţământ, de către Eugenia şi Marin Benghiuj, învăţători în localitate. „Înalt de 7 metri, monumentul are pe soclu un vultur care priveşte în îndepărtare, iar mai jos, pe corpul edificat, sunt săpate cu litere de aur, numele a 100 de eroi din războiul 1916-1919, printre care şi cel al fostului învăţător căpitan Gr.N.Pavlov, decedat din cauza războiului. Inaugurat şi binecuvântat de Înalt Sanctitatea Sa Patriahul Dr. Miron Cristea la 18 februarie 1928”. * De la Mihai Rotariu, din publicaţia „Prutul”, revistă culturală care apare la Huşi (anul IV, nr. 6 (37), noiembrie 2004, p. 15), aflăm că Marin Benghiuj este autorul lucrării „Monografia Creţeştilor, judeţul Vaslui”, păstrată în manuscris la Biblioteca liceului teoretic „Cuza Vodă” din Huşi. Autorul intenţiona să realizeze un dicţionar al localităţii în care să includă pe toţi fiii satului, printre aceştia numărându-se şi Nicolae Bălănescu, născut în satul Curteni, comuna Creţeşti, ginerele episcopului de Huşi, Iacov Antonovici. În acest sens, Mihai Rotariu publică în „Prutul” (p. 15) scrisoarea semnată la 14 IX 1970 de Ana Bălănescu, fiică, care oferă iniţiatorului
188

informaţii despre activitatea învăţătorului pensionar Bălănescu H. Nicolae, „fost element de mare valoare pentru învăţământul nostru primar”. * În foaie s-a scris şi despre vizita lui Spiru Haret la Băseşti, despre mersul la Vutcani, la 28 mai 1933, a eseistului Mihai Ralea, despre cercetările sociologice ale profesorului D.Gusti la Dodeşti şi Băseşti, despre „Casa obştei” şi „Podul mare”, despre „piatra de fundaţie a băii comunale”, despre „Cartea de aur” a Căminului cultural din Dodeşti păstrată de învăţătorul Nicu Ionescu, preluată de alt învăţător – Toma Codrescu, rămasă necompletată după anul 1942. „Glasul nostru” era cu ochii şi la vecini. Iată sub titlul „Studenţii la sate” cum era popularizată Asociaţia studenţilor creştini – tutoveni „Al. Vlahuţă” din Bârlad, fotografiaţi în faţa casei parohiale din Şuletea – Tutova, cu prilejul serbării de la 3 august 1930, în ziarul nr. 20-22 din septembrie 1932 (foto).

Studenţii la sate

Uneori ziarul publica şi gingăşii, ca cea scrisă de Gheorghe Filiche, învăţător în satul Priponeşti, locul copilăriei mele, şi pe care, în raport cu severitatea pe care o manifesta faţă de elevii săi, cu mintea de atunci – nu aş fi putut crede că omul acesta mai şi iubeşte. Poezia lui, publicată în numărul 23-24 din noiembrie-decembrie 1932 se intitulează: VINO „Vin, să ne-alintăm în murmur de izvoare care curg/ Şi să ascultăm cum toacă, în deal, talanga în amurg./ Vino, să privim deasupra iar măiastra bolt'albastră,/ Şi cum lun- aruncă raze, printre ramuri spre fereastră./ Vino, iar, de-mi spune taine, cum mi-ai spus de-atâtea ori/ Când vrăjea tăcerea nopţii, triluri de privighetori./ Şi târziu, când înecându-ţi un suspin, spuneai că pleci,/ Ne fura din gură şoapte, zborul unor lilieci./ Vin, când ceru-i numai
189

stele şi-i de flori pământul nins,/ Să cădem pătrunşi de farmec, tu învinsă, eu învins./ Şi cu ochii duşi în noapte, să mai stau pe gânduri dus/ Până ce coboară'n zare şi luceafăru-n apus./ De-aş putea, ţi-aş da ca-n basme, zările cu-al lor afund,/ Ale marilor întinderi şi comorile ce-ascund,/ Numai ca să stau cu tine, stele de pe cer să-ţi număr,/ Când zâmbind, te-apleci să-ţi razămi capul tău de-al meu umăr”. Duminica, când ne plimbam pe şoseaua principală a Priponeştilor, mai de fiecare dată, Doamna lui domnul Iorgu Filichi era la pârleaz şi ne răspundea zâmbitoare la salutul nostru cu „sărut mâna”. Era frumoasă şi arătoasă soţia învăţătorului nostru. Şi mai mult decât atât. Altfel n-ar fi fost mereu alături de ea, Gugurel şi Dorica, copiii ei. Dorica îmi fusese colegă. Îşi rezemase bine capul învăţătorul, că şi Dorica era frumuşică foc! Mijise între noi o anumită prietenie într-o iarnă de şcoală primară… După trei ani de la apariţie, Nicu Delabăseşti, întors din armată, nota în coloanele „Glasului nostru”: „Trei ani de la apariţie e un succes editorial, mai ales că sunt foarte multe la oraş, care după câteva numere de apariţie, mor”. * Nr. 4 aprilie 1936 – Spicuiri din revista „Învăţătorimea vasluiană” (pagina 182). Glasul nostru. Organ de propagandă culturală la sate, anul II, Nr. 66, Ianuarie 1936. Redacţia şi administraţia, Satul Văleni, comuna Băseşti, judeţul Fălciu. „Deşi număr vechiu, deci inactual, cu evenimente am putea zice perimate, totuşi, pentru că ne vine aşa de rar la redacţie, nu-l putem lăsa nesemnalat şi lipsit chiar de oarecari comentarii. Iniţiativa colegului Arteni, în vremurile acestea când viaţa satelor este cu desăvârşire lipsită de o sănătoasă şi sinceră îndrumare spirituală, când dimpotrivă totul ce aparţine neştiinţei şi naivităţii ţăranului nostru este speculat şi exploatat de anumiţi netrebnici şi trepăduşi ai diferitelor tabere politice, iniţiativa d-sale, care numără şase ani, este plecată după cât se vede, dintr'un înalt comandament moral. Şi nici nu se putea altfel pentru cineva care-şi trăieşte viaţa de-avalma cu cei obidiţi de soartă, cu toate necazurile, lipsurile şi mizeriile lor. Dar iniţiativa colegului Arteni mai înfăţişează şi o nouă lectură pentru cei ce vor s'o cunoască de-antregul. În vremurile acestea de tristă văduvie a scrisului sincer şi loial închinat satelor, când totul este plătit şi pus în slujba anumitor credinţi şi ideologii politice, ce nu fac altceva decât să tulbure şi să otrăvească viaţa patriarhală, iniţiativa d-sale, susţinută fără nici o subvenţie de la nimeni, luptând cu multe greutăţi şi adversităţi omeneşti, este de mare curaj, aş putea zice eroică chiar. De aceea noi care cunoaştem această stare de lucruri şi ştim cât e de greu să duci o atare luptă contra unor moravuri adânc înrădăcinate în atmosfera viciată a timpului, îi urăm colegului, din tot sufletul, ca să aibă parte de cât
190

mai multe aniversări ale acestei publicaţii săteşti, ce cu atâta demnitate şi curaj o conduce”. * Printre cei cu care poartă corespondenţă A. Zanne se numără şi Al. Vasiliu – Tătăruşi, care colaborează la realizarea celor zece volume din „Proverbele românilor”, „lucrare unică în felul ei, un monument pentru literatura naţională”. Colaborator din 1895, în materie de folclor, al lui Artur Gorovei, directorul şi sufletul revistei „Şezătoarea” de la Fălticeni, unde apar culese de el „Cântece”, 1898 – „Cântece”, „Badiu”, „Stanislav”, legenda „De ce mănâncă cocostârcii şerpi şi broaşte”; 1901 – „Povestea norocului”, legenda „De ce cântă cucul numai la Sânzenie” etc.; 1907-1908 – evocarea „Cum se făcea şezătoarea mai înainte vreme”, „Pluguşorul”-, la revista „Ion Creangă” de la Bârlad, în anul 1908 Al. Vasiliu este ales în comitetul diriguitor al Societăţii folcloriştilor din România care îl avea ca preşedinte pe Artur Gorovei. În urma recomandării lui Gh. I. Kirileanu, ca „unul din cei mai buni folclorişti români” la acea dată, la 25-28 martie 1908, Secţiunea Literară a Academiei Române aprobă raportul lui Titu Maiorescu prin care propune tipărirea culegerii lui Al. Vasiliu care apare sub titlul „Cântece, urături şi bocete de-ale poporului”, la Bucureşti în 1909, însoţite de 43 arii notate de Sofia Teodoreanu, profesoară la Conservatorul de muzică din Iaşi. Despre volum scriu cuvinte de aleasă preţuire revistele: „Viaţa nouă”,condusă de Simion Mehedinţi, „Viaţa românească”, „Sămănătorul”, „Neamul românesc” a lui Nicolae Iorga, „Junimea literară” de la Cernăuţi, „Ion Creangă” din Bârlad etc. În anul 1913, Al. Vasiliu publică „Datinile tătăruşenilor la nunţi”, iar în 1927, la stăruinţa lui Gh.T. Kirileanu, I. Bianu şi V. Bogrea, Academia Română publică al doilea volum de folclor cules de Al. Vasiliu, intitulat „Poveşti şi legende” în colecţia „Din viaţa poporului român”. Tot în 1927 îi apare în revista „Şezătoarea” articolul „Obiceiurile tătăruşenilor de la botez la cumetrie”. Începe să-şi scrie „Amintiri din satul meu” şi să transcrie „Amintiri din primul război mondial”, ultima, un jurnal de front (1916-1918) care va apare după plecarea sa, în 1978 cu titlul „Focul cel mare”. Învăţătorul Al. Vasiliu – Tătăruşi a fost o flacără în literatura şi folcloristica românească peste care, precum şi în cazul lui I.A. Zanne, nu se poate trece decât stăruind asupra valorii, dar şi a eternităţii mesajului muncii lor.
191

Iată şi coperta lucrării – Al. Vasiliu Poveşti şi legende: (foto pagina anterioară). *

Huşana
Huşana, foaie volantă editată de Comitetul de partid şi comitetul sindicatului de la Întreprinderea „Huşana”, februarie 1981. *

Huşul
Huşul, organ cultural al intereselor generale, apare de două ori pe lună, începând de la 8 iulie 1910, în Huşi, tipărit la Tipografia şi legătoria C.S. Leţcae, strada Ştefan cel Mare, Huşi, care semnează (C.S.L.) şi „Cuvântul cătră cititori”: „Văzând lipsa unui organ de publicitate în acest oraş, un comitet compus din persoane cu dar de cultură şi progres pe calea economică, întrunindu-se, au decis a înfiinţa în oraşul Huşi un ziar local „Huşul”, organ apărător al intereselor generale şi în special al clasei comerciale şi industriale”. Aceasta pentru „ca şi comerciantul şi meseriaşul să aibă organul de publicitate unde să-ţi arate păsurile şi nevoile de care sufere”. „…Comitetul acestui ziar va lupta pe toate căile rezonabile posibile a deştepta simţul moral al oricărui individ căzut în nesimţire, fie din invidie sau rea voinţă”. Deviza celor de la ziar era: „modestia şi justa apreciere şi exprimare în grai românesc”, fără „a poci limba strămoşească pe care au învăţat-o de mici copii”. În acest sens, C.S.L., autorul articolului, luându-şi ca martor cele „4 clase primare pe care le avea, amintea cuvintele „răposatului G. Sion” care încă de la 1854 văzând „că începe a se poci limbajul românesc” îndemna: „Mult e dulce şi frumoasă, Limba ce vorbim, Altă limbă armonioasă Ca ea nu găsim;
Românaşul o iubeşte Ca sufletul său, O! Vorbiţi, scrieţi româneşte Pentru Dumnezeu!”
192

Entuziasmat de apariţia unui organ de presă, un anume L, probabil tot C.S.L., încerca să-şi exprime şi în versuri bucuria că, de acum, putea să scrie neîncetat, intitulându-şi-le „Cam în glumă”: „…Hai curaj, clase primare Şi să scriem neîncetat Vestea fie peste mare Că în Huşi ne-am aşezat”… Cu editoriale, susţinute mai mult de acelaşi C.S.L., cu comentarii intitulate „Legea repausului duminical”, „Un răspuns Dlui Nic… de la Opinia”, - semnate „Costea” ori „Redacţia”, cu „Inserţii şi reclame”care veneau să clarifice ce scrisese de la centru „Politica”, ori „atenţionări” pentru cei ce încercau a scrie ascuns fără a semna” („Anonimatul”), cu foarte multe „Ştiri” din viaţa cotidiană dar şi cu încercări de poezie, „Huşul” reuşea, credem, să fie util unora dintre huşeni. Mai ales că apăreau şi sfaturi medicale, comentarii pe marginea unor articole din „Huşul”, exista şi o „Poştă a redacţiei”, relatări „Din nevoile oraşului”, multă publicitate, dar mai ales cuvinte încurajatoare despre „comerţul şi industria locală”. Semnau, în afară de un Constantin Popov, C.S.L. şi Costea, frecvent: „Redacţia”, „Un comerciant”, „Un muncitor”, „Un bârlădean”, C.L.L. Ziarul din 8 august 1910, ajuns la numărul 3, vorbeşte despre constituirea comitetului de redacţie, dar nu-l nominalizează. Editorialul „Activitatea opiniei publice din Huşi” lasă să se înţeleagă că oamenii cu patru clase primare sunt mai dispuşi, decât cei cu „clase superioare”, să-şi spună cuvântul în urbea Huşului. Era, se vede, mângâierea patronului care era şi gazetarul de bază al foii… Avea formatul 32/47 cm şi patru pagini. *

Ideea
Ideea, gazetă locală independentă, apare la Huşi în perioada anilor 1930, cu o orientare de stânga, la care colaborează: D.Alistar, (astăzi profesor universitar la Institutul Pedagogic Bacău, traducător eminent din spaniolă şi franceză, eseist şi … fost elev al Liceului „Cuza Vodă” din Huşi), Octavian Gâdei, N.N. Tiron, I.C. Săvescu, Dinu Spătaru etc. „Ideea” se ridică împotriva „măriei sale Corupţia” şi denunţă naţionalismul agresiv precum şi intenţiile războinice ale guvernelor europene de orientare fascistă. Combătând şovinismul, Octavian Gâdei scria: „a te mai ridica (în) contra evreului şi a străinului în general, că nu mai poţi trăi din cauza lor, e ceva prostesc şi caraghios. Omul nu se mai poate transforma în strămoşul său, în bestia care se rânjeşte la acel asemănător ei. Omenia ţăranului român
193

trebuie să fie un exemplu elocvent pentru naţionalismul titrat sau de birou. Şi dacă bestia vorbeşte încă în sufletul lui, atunci îşi mai are locul la menajerie şi la ospiciu”.
(Din revista „Zorile” nr. 1/1975, p. 29).

*

Igiena satelor
Igiena satelor, revistă de popularizare, apare lunar la Huşi, tipografia şi legătoria de cărţi C.S. Leţcae, din decembrie 1910, directori doctorii N. Lapteş, I. Bordea, C. Filipescu, medici primari ai judeţelor Fălciu, Vaslui şi Tecuci. Format carte, în 32 de pagini. Ce voia revista? „Să umple un gol foarte simţit în mulţimea de reviste şi ziare ce apăreau în ţară”. Ea se adresa tuturor intelectualilor satelor şi tuturor celor ce se interesau de însănătoşirea şi progresul satelor, dar mai ales preoţilor, învăţătorilor, administratorilor de plăşi, magistraţilor şi medicilor care doreau ca „revista să devină oglinda activităţii frumoase a corpului medical rural”. Ea populariza legile sanitare, prezenta principalele boli sociale pentru vremea aceea – dalacul, răpciuga, holera, scarlatina, sifilisul, alcoolismul etc., dar şi bolile molipsitoare, recomanda măsuri pentru prevenirea şi combatrea lor, dădea sfaturi practice (ce trebuie să facă femeia însărcinată; ce este artritismul), populariza plantele medicinale şi prezenta reţete de folosire a lor, stimula activitatea în cercurile culturale sanitare de la sate etc. Medicii desfăşurau o activitate susţinută în aceste cercuri. Astfel, dr. Vasiliu la şcoala Râşeşti vorbise despre „Apărarea de holeră şi despre purtătorii de virusuri”; dr. Casian, la şcoala din Grumezoaia despre „Slăbirea ţăranului român şi cauzele ei”, dr. Ceobotaru în satul Brădiceşti „Despre epidemii în general şi febra tifoidă”, iarăşi dr. Vasiliu, la Drânceni, despre „sifilisul din punct de vedere social” etc. Se publicau articole din lumea ştiinţei despre consumarea igienică a apei la sate, cum trebuie hrăniţi copiii, alimentele şi importanţa lor în păstrarea sănătăţii sătenilor. Deosebit de articolele din domeniul medico-social, se publicau articole despre activitatea la şcoală, la biserică, iar rubricile erau bine folosite: „Ştiri”, „Scrisori către redacţie”, „Anecdote”, „Cugetări”, „Bibliografie”, „Poşta redacţiei”. La „Poşta redacţiei”, corespondenţa sosea nu numai de la Huşi, Vaslui şi Tecuci, ci şi din Turnu Severin, Tg. Jiu, Craiova, Mehedinţi, Bucureşti, Buzău etc.
194

Nu lipseau colaboratorii care dădeau vigoare şi autenticitate revistei: dr. N. Lapteş, Gh. P. Ionescu, dr.I. Bordea, Eni Patriciu, dr.D.Filipescu, Const. I. Dinescu, dr. Nicolau, preot St. Granec – Scoposeni, dr.R. Moise, dr.Al.Tălăşescu, Ana I. Begu, dr.H. Makelarie, Al. Bendorf, I. Gheorghiu, dr.Ceobotaru ş.a. Cu numerele 5 şi 6, aprilie-mai 1911, revista rămâne doar cu doi directori: Lapteş şi Bordea. Conştientă de importanţa pe care o prezintă în viaţa satelor, redacţia promitea lărgirea tematicii sale, prin înfiinţarea unei rubrici în care să se regăsească obiceiurile locurilor – la nunţi, înmormântări şi naşteri, publicarea unor descântece şi leacuri culese de la cunoscători. Manifestând interes şi pentru publicitate „Igiena satelor” vestea sătenilor că „la Ivăneşti, pe valea Şchiopenilor, în Moara de măcinat popuşoi, grâu, secară şi orz – Ion C. Atanasiu, de la moşia locală, a aşezat şi o piuă de bătut (învălit) sumane şi abale, adusă din Germania, are două ciocane şi înveleşte peste 240 coţi pe zi (64 cm. cotul), producând o marfă de prima calitate”. Erau popularizate şi unele personalităţi ştiinţifice: prof. I. Cantacuzino, director general al serviciului sanitar, prof. dr.V. Sion, fost subdirector al serviciului sanitar, dr. Emanoil Turbure, preşedintele Asociaţiei medicilor din ţară. În „O călătorie la Răducăneni – prefacerea unui sat” de Alex Bendorf, despre localitatea Drânceni, sau Brânză, cum i se zicea altădată, referitor la Prut, se spunea: „Nu înţeleg, în fine, cum nici unul dintre primarii care s-au perindat pe la comuna Drânceni n-au avut viziunea unui Prut cu malul plantat de un rând de copaci, nu tăiaţi cu foarfece „ci lăsaţi să crească în libertate, sub direcţia naturii”, cum recomanda J.J. Rousseau: „N-aş avea pretenţie, ca pe toată întinderea malului care brăzdează comuna Drînceni să se planteze copaci, dar ici şi acolo s-ar putea planta câte o sută-două de metri, dincolo o altă sută de metri – şi astfel Drâncenii ar câştiga în frumuseţe şi poezie”… Autorul recomanda intelectualilor din Drânceni să citească „Bucolicile” lui Virgiliu, cu următoarele versuri traduse: „nimic nu e mai frumos decât frasinul în păduri, pinul în grădini, plopul pe malul apelor şi bradul pe înălţimea munţilor”. În numerele 5 şi 6 (mai-iunie 1912) se aduceau următoarele ştiri: numărul viitor din „Igiena satelor” urma să apară la sfârşitul lunii septembrie; „dl. inginer Iuliu Zanne, proprietarul moşiei Băseşti a dăruit venitul iarmaroacelor din acea comună infirmeriei din localitate”. Se aduceau mulţumiri. În 1912, revista avea conducători pe dr. N. Lapteş, Al. Bendorf. În anul III de activitate, numărul 1, „Igiena satelor”, după o tăcere de trei ani, reînvie în martie 1916, „cu puteri noi, cu entuziasmul şi veşnica tinereţe…, cu credinţa adâncă îndeplineşte o sfântă şi nobilă datorie”. Direcţiunea revistei, adresându-se ca şi odinioară preoţilor, învăţătorilor, administratorilor de plăşi, magistraţilor, medicilor şi tuturor
195

intelectualilor satelor, dar şi „tuturor acelora care se interesează de însănătoşirea şi progresul satelor noastre”, îi îndemna să scrie la gazeta „Igiena satelor”, şi-şi dorea să devină „oglinda activităţii frumoase a corpului medical rural”. Redacţia şi administraţia îşi avea sediul la Galaţi, strada Grădina Veche nr.18, director era dr. N. Lapteş, medicul primar al judeţului Covurlui. Apărea tot lunar. Tipografia rămânea la Const. Leţcaie, Huşi, dar s-a tipărit şi la Galaţi. Despre dotarea satului cu o gazetă sanitară, realiza un articol plin de savoare dr. D.R. Mihăiescu, medicul din Oancea, care, socotind satul mult mai proprice decât oraşul pentru naşterea şi promovarea unei astfel de gazetării, ajungea la concluzia că „o gazetă este ca o sârmă electrică ce leagă inimile şi cugetele; prin gazetă ne solidarizăm şi ajungem la o conştiinţă de noi, în sine, şi de rolul nostru cu mult superior conştiinţei de unul singur, - în acelaşi timp acţiunea noastră este nespus de eficace”. Mai semnau: dr. Uscatu, Alex. Bendorf, Nil, E.I. Patriciu, dr. C. Puiu, dr. Carnabel, Balaşa Ghenu, dr. I. Bercovici. Scriau despre: „Scumpirea medicamentelor şi plantele medicinale ce cresc în ţară la noi”, „Tifosul negru”, „Igiena gurii”, „Din amintirile unui medic de plasă”, „Primejdia muştelor”, „Lupta contra alcoolismului”, „Pelagreşii”, „Baie duşă în şcolile rurale”, „Practica moşitului la ţară”, „Şcoala şi serviciul sanitar”. Materialele erau dozate în rubrici diferite: „Sfaturi”, „Din lumea ştiinţei”, „O glumă pe lună”, „Ştiri”, „Poşta redacţiei”, „Bibliografie” etc. *

Înainte!
Înainte! – gazetă pentru săteni şi muncitori, apare la Huşi în fiecare duminică, începând de la 14 decembrie 1919, redacţia şi administraţia în strada Prefecturii nr. 6. Format 32/47 cm, în două foi, tipărită la Tipografia „C.S. Leţcae” George Jorică, Huşi, strada Ghica Vodă nr.64. Editorialul purta chiar titlul gazetei „Înainte”, se adresa sătenilor şi muncitorilor pe care îi felicita „pentru că, prin votul lor, au „înmormântat” pe vecie Partidul Liberal care devenise pentru cetăţeni şi pentru ţară cel mai periculos partid”. „Să avem credinţă în munca noilor guvernanţi – pentru că va fi foarte greu – să le dăm răgaz deoarece ei au de aşezat toate treburile obşteşti pe altă temelie, nu numai pentru boierime, ca până acum,, ci şi pentru ţărănime şi muncitorime”. Era scuzată „greşeala huşenilor de a fi dat cele 1569 de voturi boierului liberal Porumbaru”…
196

În Programul gazetei – care era şi al organizaţiei de partid locale – erau prezentate: lupta pentru încheierea şi ratificarea păcii; demobilizarea grabnică; desfiinţarea jandarmeriei locale; a nu se mai chema oamenii în gărzi; pentru împroprietărirea în loturi imediat a sătenilor şi exproprierea în întregime a moşiilor; pentru votul obştesc de la 21 de ani, nu numai pentru cameră, ci şi pentru senat; descentralizarea administrativă; impozitul progresiv, după venitul omului; desfiinţarea cenzurii şi a stării de asediu. Dintre aleşii ţării, la 20 noiembrie 1919, în clădirea Ateneului Român din Bucureşti, la Cameră a fost ales preşedinte Nicolae Iorga – în locul lui Vaida-Voievod, care a devenit prim-ministru -, la Senat dl. Bujor, ţărănist – socialist. Rezultatul alegerilor din judeţul Fălciu a adus în cameră ca aleşi pe dr. N. Lupu, Constantin Holban şi Vasile Bălenoi, iar la Senat pe ţăranul Petrache I. Ploaie din comuna Pâhneşti. La „Ştiri” se reţinea vestea că dr. N. Lupu, fiind ales în două locuri, la Huşi şi la Bucureşti, a lăsat un loc pentru domnul institutor Gavril Chelaru din Huşi, care se va înfăţişa în Parlament ca deputat, dar, se pare, se va retrage şi el, făcând loc dlui Pericle Asandi din Vutcani. Se sublinia zvonistica, potrivit căreia, venise timpul schimbării prefecţilor, primarilor, poliţiştilor şi directorilor de prefecturi, la Huşi prefect avea să vină Sandu Calciu, primar dl. Şelescu, farmacist, iar poliţai dl. N.Cioban. Se anunţa, ca sigur, zilele acestea se va „căra” de la primărie şi dl. N.N. Tiron. La 28 decembrie ziarul avea ca editorial articolul „Controlul cetăţenesc”, care conchidea: „controlul cetăţenesc este moartea necinstei şi a trândăviei, a ploşniţelor care sug la întuneric şi se ascund la lumină”. Ziarul „Înainte” publica la „Colţul vesel” – „semnele listelor” electorale, articolul „Ce se petrece în sfatul ţării”, „Corespondenţe din judeţ”, „Fel de fel”, „Mica publicitate”, „Poşta redacţiei”, iar la „Ştiri” făgăduia că în fiecare număr cititorii să găsească o „Cronică politică”, dar şi o succesiune documentară „Lupta de clasă”. Cum or fi arătat articolele de la „Lupta de clasă” nu ştiu pentru că lipsesc numerele respective din documentarea noastră, însă rubrica contravine într-un fel vederilor profesorului N. Iorga. Se ştie, într-o confruntare cu Mihalache de la ţărănişti, înaintea războiului, profesorul respinsese ideea luptei de clasă, el fiind un iubitor al claselor oprimate. La rubrica „Sfichiu” I. Delaprut avea ceva cu dl. Porumbaru căruia îi dedica… epigrame. Alte nume în ziar: I. Baltazar, Cordon, Dal, Carc. Ziarul publica din propunerile şi interpelările făcute în parlament de deputatul dr. N. Lupu: desfiinţarea jandarmeriei şi a gărzilor; revizuirea averilor şi confiscarea bunurilor celor îmbogăţiţi prin pungăşie, iar pentru că la ultimele alegeri „mai mulţi de cinci sute de mii de alegători, mai ales dintre ţărani, nu sau prezentat la vot, iar conform legii electorale, ei urmau a fi judecaţi şi
197

condamnaţi la amendă de până la 500 lei” se cerea să se schimbe legea spre a-i scuti de pedeapsă. * Venirea ca prim-ministru a unui ardelean – Vaida-Voievod era legată de faptul că la Paris urmând a se discuta despre Ardeal, era nimerit ca în fruntea guvernului român să fie musai un ardelean, să cadă bine! Ardelenii, fără a întreba celelalte grupe din „blocul” partidelor, au oferit internele generalului Averescu care, simţindu-se jignit de însuşi preşedintele Camerei, demisionă – răspunderea pentru desemnarea ministrului de interne căzând asupra lui Nicolae Iorga. „…L-am găsit – da, eu, numai eu, cu toate injurioasele denegări care mi s-au opus pe urmă, în persoana doctorului Lupu. Nu era pentru mine un prieten, şi în camerele liberale n-avusesem măcar legături cu acest corifeu al tineretului majoritar, pe care-l puteam preţui numai prin inteligenta bunătate cu care cruţase şi împăcase pe ţăranii săi fălcieni pe vremea răscoalelor din 1907. Dar energia, puterea de muncă se desfăceau la prima vedere din figura roşie, cu falca proeminentă, cu ochii mânioşi de adevărat lup ieşit în marginea pădurii, şi bănuiam că fiul preotului din Arsura, un suflet generos faţă de cei mici, ceea ce-i putea da o elocvenţă specială, aşa de preţioasă în asemenea momente, că era urmărit de pasiunea vitrinei, era un mic, un foarte mic păcat faţă de aceste hotărâtoare însuşiri. Dialogul cu domnul Vaida în privinţa „doctorului” s-a desfăşurat astfel: „Mă rog, eu nu-l cunosc pe d. doctor Lupu. Îl iei dumneata pe garanţie? – Îl iau”.

Dr. Lupu era un om potrivit cu situaţia, aşa de grea din acel moment. Trecutul lui de prefect la 1907 îl arătase, cum am spus, milos faţă de mulţimile revoltate şi capabil de a găsi cuvântul prin care furia lor să se potolească; timpul petrecut în America îl ţinuse în contact cu o civilizaţie în adevăr democratică faţă de care pornirile de răsturnare naveau ascuţiş; în fond, foarte tradiţionalist, prin legăturile cu satul său, prin pietatea faţă de părinţi, el dădea celor de stânga înfăţişările liniştitoare ale unui prieten, rămânând destul de monarhist pentru a servi un rege, destul de „burghez”, pentru a apăra credincios vechea societate; activ până la neastâmpăr, el era să fie un ministru care lucrează pretutindeni, direct. În sfârşit, rupt de liberali şi atacat de dânşii, felul cum se repezea la foştii lui prieteni arăta că regimul putea să câştige într-însul un nou şi preţios aliat. Doctorul avea şi idei de realizat într-o tovărăşie unde ce lipsea mai mult era un program pe care, de altfel, nimeni nu-l schiţase, fiindcă însăşi alcătuirea ministerului fusese o surprindere”…
(Nicolae Iorga – „Orizonturile mele – O viaţă de om aşa cum a fost”, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p.569-570).

*
198

Istoria Huşilor
Istoria Huşilor, volum îngrijit şi coordonat de Theodor Codreanu, Ed. Porto-Franco Galaţi, 1995.
*

Isvorul tămăduirii
Isvorul tămăduirii, revistă de îndrumare creştină şi culturală, apare la Huşi lunar, director: pr. Econom Gheorghe V. Şuşnea. Redacţia şi administraţia, Huşi, strada I. Mârza nr. 8. Imprimare la Atelierele George Cerchez – Huşi; format: foaie de carte, de regulă în 18 pagini pe exemplar. Costul abonamentului – diferenţiat: în ianuarie 1936 – pentru preoţi, profesori şi funcţionari 60 lei pe an; pentru cântăreţi, săteni şi elevi 50 lei, iar pentru instituţii 200 lei. „Până în 1930, în eparhia Huşilor nu apăruse nici o foaie religioasă destinată poporului. Apăruse Buletinul Episcopiei Huşilor din 1925, dar acest buletin era o foaie oficială şi dacă cuprindea şi 2-3 articole de literatură religioasă, acelea erau destinate mai ales preoţilor. În 1930 – m-am găsit eu, preotul Şuşnea, consilier referent la secţia culturală a Sf. Episcopii din Huşi, - să tipăresc o revistă religioasă pentru popor, pe care am numit-o „Isvorul Tămăduirii”. Pe speze proprii, pe risc propriu. Este acesta un mare curaj să întreprinzi o publicaţie religioasă, ceea ce nu îndrăznise nimeni până atunci, în această eparhie, şi încă într-o vreme de mare criză şi morală, şi materială. Am făcut aceasta cu consimţământul răposatului episcop cărturar Iacob Antonovici – care ne păstorea în acea vreme – şi care m-a încurajat mult cu îndemnul şi chiar materialiceşte. Urmaşul episcopului Iacob, Locotenentul de episcop P.S. Veniamin Pocitan, actualul vicar al Patriarhiei, a continuat, de asemenea, să mă încurajeze, dându-mi la vreme de nevoie şi sprijinul său material, căruia îi transmit şi pe această cale, respectuoase mulţumiri pentru bunăvoinţa cu care a privit revista şi pentru ajutorul acordat. Preoţimea eparhiei, apoi – şi poporul -, au primit revista cum nu se poate mai bine. Zeci şi sute de scrisori de felicitare şi încurajare am primit din partea acestora, pe care le posed şi pe care nu am crezut nimerit să le dau publicităţii. Colaboratori destui – au colaborat cu însufleţire – preoţii: Anton Popescu, actualul consilier referent administrativ la Episcopia Huşi, M. Bejenaru, profesor în Huşi, Grigore Dimitriu, actualul protoiereu la Bârlad,
199

Corneliu Grumăzescu, profesor la Bârlad, D. Dumbravă, fost misionar la Bârlad, Al. Gâlea, actualul misionar la Bârlad, C. Beldie, Perieni – Tutova, Gh. Vasilache – Vutcani, C. Merişescu, prof. Vaslui, C. Sârbu, preot la Catedrala Episcopală Huşi; apoi şi alţi eminenţi scriitori bisericeşti din alte eparhii: dr. I.C. Beldie – Galaţi, N. Donos, Iaşi, A.C. Cozma, Putna, P. Bizerea Arad etc. Mulţi din învăţători, apoi: Victor Glinschi, Margareta Toporaş, Nicolae şi Mărioara Iordăchescu, Ecaterina Lavric, Aglaia Popescu etc., cum şi condeie dintre credincioşi: Ecaterina Ioan, Cotiş Moţoc, Maria Glinschi etc. În total peste 60 de colaboratori, „cărora revista le publica numele, număr de număr, pe una din foi,” nota directorul publicaţiei în numărul 1 al revistei din ianuarie 1936, când „Isvorul Tămăduirii” păşea în al şaptelea an. Anterior, în mai-iunie 1934, acelaşi entuziast preot-cărturar, îndemnând la „Cât mai multe reviste şi foi religioase” scrisese: „Când ne îneacă mulţimea fiţuicilor îndemnătoare de viaţă uşuratică, scrise din bani mulţi, pe hârtie bună, cu chipuri ispititoare, care ne-au omorât sufletele copiilor noştri, se mai poate oare cineva ridica împotriva mulţimii revistelor religioase? Scrise aşa cum sunt ele scrise, tot sunt mai de folos decât altfel de publicaţii. Şi apoi, pentru mulţimea credincioşilor, tot mai de folos sunt foile acestea populare decât revistele cu mare pretenţie”. În ianuarie 1935, în numărul 1 al revistei care era în al VI-lea an de activitate, salutând măsurile luate pe tărâm misionar şi cultural de Prea Sfinţitul Episcop Nifon „nou venit în mijlocul nostru”, acelaşi preot Gh. V. Şuşnea, scriind editorialul „Păşind în 1935” afirma cu mulţumire de sine: „În cadrul acestei sfinte mişcări, publicaţia noastră de credinţă „Isvorul Tămăduirii”, credem că s-a afirmat în adevărata cadenţă şi armonie, căutând să păstreze cumpăna ortodoxiei în această sfântă frământare, strigând chiar – şi asigurăm că va mai striga încă, ori de câte ori va observa înstrăinarea în felul de a lucra, de cât cel pe care biserica îl cunoaşte din început”. Articolele „Adevărata fericire” de preot Gh. Timircan, Rusca Huşi; „Spicuiri din Sfânta Scriptură cu privire la creşterea copiilor” de diacon S. Pivniceru, „Ispita care stă la pândă” de Constantin Brânzeiu; însemnărileparabole „Păpuşoii lui moş Ionescu” de pr. Gh. V. Şuşnea, ori „Convorbirea unui credincios cu necredincioşii” de pr. Mihail Ispasov, traducere din ruseşte; îndemnuri „Încrediţi-vă în Domnul” de Aurora Gh. Şuşnea, studentă; „Nu blestema!” poezie de Ecaterina Alexandru; întrebări ca acestea: „Unde e inima ta?” erau deosebit de interesante pentru poporăni. „Câştigul nemuncit se cheltuieşte uşor” era titlul unui articol semnat de preotul Ioan Gh. Chirvasie din Chilieni Tutova în care se demonstra că decât o moştenire de la cineva, în străinătate, e mai de folos şi utilă meseria pe care ai învăţat-o din copilărie, practicată între ai tăi; „Ce este Biserica?” era titlul pus de pr. A.C. Cosma care şi răspundea credincioşilor: „Biserica este trupul lui Hristos şi primeşte de la El, tot ceea ce e mai presus de puterile ei, şi înalţă la Dumnezeu tot ceea ce e omenesc în fiinţa ei. De aceea Biserica e socotită ca
200

Mireasa lui Hristos, păstrând cu El o unitate perfectă, fără a se dizolva dualitatea cerească-pământească a Bisericii – sau a se absorbi partea cerească de cea pământească, sau pământească de cea cerească”… La „Ştiri de tot felul” se putea afla că: „S-au făcut socoteli şi s-a găsit că numai cu băuturile alcoolice se cheltuieşte în ţara noastră cam 12.000 milioane, adică cam cât jumătate din Bugetul ţării. De mâncat, cam pe sponci. Săteanul nostru mai ales, mănâncă destul de prost, în schimb… bea bine. În privinţa asta nici orăşenii nu se lasă mai prejos”… „Sarmisegetuza a fost capitala ţării noastre înainte de Hristos. Se fac acum săpături şi se dezgroapă Sarmisegetuza – cetatea viteazului nostru strămoş – Decebal. Ce urmă mai grăitoare ale drepturilor noastre asupra Ardealului mai vrea cineva decât aceasta?” „Medicul Eugen Nicoară din Reghin a zidit din averea sa un spital cu 100 de paturi, dând şi un fond de întreţinere, pus sub supravegherea Episcopiei ortodoxe din Cluj”. „Se zice că se va alcătui o lege prin care chiriile localurilor judecătoreşti să fie plătite de cetăţenii care se judecă. Ei vor pune pe actele lor şi un timbru în acest scop. Există un bir nou. Dar cine vrea să scape de el, n-are decât să nu se judece”… „Poşta redacţiei” era rubrica ce se repeta număr de număr, foarte aglomerată, de unde cei care scriau revistei aflau părerea redacţiei despre opera lor, dar primeau şi sfaturi în diferite probleme bisericeşti, administrative sau personale. Domnişoara Ecaterina Ioan, de exemplu, afla că revista Lumina de la Costeşti – Tutova va apare , însă mai târziu, spune domna Leon, preoteasa părintelui responsabil cu publicaţia. („Isvorul Tămăduirii” nr. 1/1935, anul VI). Bogată era şi rubrica „Cărţi şi reviste noi”. Aici erau publicate rezumate, recenzii ori păreri despre cărţile editate de personalul bisericesc – şi nu erau deloc puţine, despre abonaţii care şi-au achitat revista ori au rămas în restanţă, erau informaţi cititorii cum se răspândeşte revista „Isvorul Tămăduirii”, ce publicaţii au mai sosit la redacţie etc. „Doina”, revistă de limbă, literatură şi artă populară, apare sub conducerea părintelui P. Gh. Savin – Galaţi. Este o urmare a revistei „Ion Creangă” ce apărea la Bârlad şi „Tudor Pamfil” ce apărea la Dorohoi”. Se părea împrăştiate harnicile albine culegătoare ale comorilor noastre populare, dar iată „Doina” – doină zic, doină suspin, tot cu doina mă mai ţin, - şi culegătorii au şi răsărit. Spor la lucru!” „La administraţia revistei se găsesc reviste vechi – „Isvorul Tămăduirii”, bune pentru împărţit la cercurile culturale preoţeşti ori învăţătoreşti cu 2 lei exemplarul în loc de 6 lei, când se iau 50 de exemplare sau mai multe”, scriau cei care gospodăreau publicaţia, n-o depozitau la ghena de gunoi şi nici n-o dădeau pe nimic la… retopit (I.J.V.R.M!).
201

„Avem colecţiile „Isvorul Tămăduirii” pe anii din urmă, complete. Costul unei colecţii 50 lei. Doritorii să se adreseze la redacţia revistei” se scria la rubrica „De la administraţie”. „Revistele despre publicaţia noastră” era o altă rubrică în revista „Isvorul Tămăduirii”: erau inserate aprecieri de la „Glasul Parohiei” Anul I, 1937, nr. 2 Frumuşani, judeţul Ilfov; „Glasul monahilor”, anul XV, 1937 nr. 535, martie; ziarul „Neamul Românesc” de sub conducerea dlui profesor N. Iorga din 30 aprilie 1938. Se publicau şi jocuri de cuvinte: „Pagina jocului”. La un moment dat au apărut în revistă şi chipurile colaboratorilor – aceştia fiind rugaţi să-şi expedieze fotografiile la redacţie. S-au publicat fotografiile: pr. Gh. V. Şuşnea, pr. profesor Corneliu Grumăzescu, Victor Al. Glinschi, învăţător, pr. Alexe Glinschi, Maria V. Glinschi. * Deşi în mai-iunie 1934 preotul Şuşnea, consilier referent la secţia culturală a Episcopiei, milita în scris pentru „Cât mai multe reviste şi foi religioase scrise la Huşi”, se întâmplau cel puţin două lucruri care afectau publicistica, iar sfinţia sa nu putea fi străin de ele şi nici de consecinţele lor: foaia de zidire sufletească pentru popor „Credinţa strămoşească” îşi stabilea redacţia şi administraţia într-un singur loc – la Sânta Episcopie, urmând a apare sub conducerea directă a secţiei culturale de aici; în acelaşi timp preotului Anton Popescu i se ridica public însărcinarea dată de Episcopie de a se îngriji de tipărirea foii – aceasta după ce încă de la 27 mai, acelaşi Anton Popescu, directorul foii „Credinţa” de la parohia pe care o deservea – Sfântul Dumitru, anunţase încetarea apariţiei ei. Şi totuşi, ca şi cum n-ar fi ştiut de toate acestea, preotul Şuşnea, după ce invoca în ianuarie 1936 succesul publicaţiei „Isvorul Tămăduirii”, el perora: „…Toate bune. Dar de la o vreme, unii dintre colaboratori, socotind că a scoate o revistă – şi încă religioasă, este lucru foarte uşor – au încercat să-şi tipărească fiecare revista lui. Aşa s-a născut mai întâi „Credinţa” părintelui Anton Popescu, apărută, dispărută, apărută iar şi dispărută din nou, după care au urmat „Lumina”, apoi „Sentinela ortodoxă”, „Duh parohial” etc. etc. Apăruseră vreo 7 reviste religioase în eparhia Huşilor, în afară de revista de faţă. „Isvorul Tămăduirii”, premergătoare tuturor, fusese cu mană. Dar cât de uşor este a scoate o revistă religioasă în aceste vremuri – să spună toţi întemeietorii celor 7 reviste din Eparhia Huşilor, a căror încercări au răposat (Bănuiesc din lipsă de abonaţi şi poate că şi din alte cauze). Dumnezeu a vrut să încerce şi alţii osteneala tipăritului unei reviste religioase, să se convingă oricine cât de uşor lucru este această îndeletnicire. Unde sunt acum foiţele religioase cele atât de multe ce răsăriseră în eparhia Huşilor, şi pentru apariţia cărora, se răsfrângea parcă o admiraţie şi o laudă asupra acestei atât de blagoslovite eparhii!
202

O căldură, o arşiţă dogoritoare, prea dogoritoare, le-au ars pe toate. A rămas doar amintirea nobilelor încercări. „Isvorul Tămăduirii” însă continuă să trăiască. Şi va trăi, nădăjduiesc, încă multă, multă vreme. Spuneau unii că viaţa „Isvorului”… ar fi legată de situaţia mea de consilier. Negreşit, aceasta o spuneau prietenii mei şi binevoitorii revistei. Acestora le răspund însă cu situaţia de fapt. De zece luni nu mai profesez în postul meu de consilier, - deşi sunt consilier referent în care timp, potrivnicii revistei s-au mai înmulţit şi încă sunt din cei tari la cerbice - şi totuşi revista, cu ajutorul lui Dumnezeu, în ciuda tuturora binevoitorilor(!) continuă să trăiască şi parcă să întinerească pe zi ce trece. Colaboratorii se înmulţeau, abonaţii, de asemenea”. Cele şapte reviste parohiale erau cunoscute cititorilor şi din „Isvorul Tămăduirii” – foaia din octombrie 1934. Ce se întâmplase cu ele în „blagoslovita eparhie”, se ştie şi se cunoaştea, după cum se vede, şi de preotul Gh. V. Şuşnea. Se tipărise ceva şi în legătură cu… „întreruperea exercitării activităţii sale de consilier referent la Episcopie. Gazetăreşte, terenul fusese pregătit. La „Ştiri de tot felul”, din noiembrie 1935, semnate Şuşnea, se citise: „O corespondenţă locală, a ziarului „Universul”, vorbeşte despre o sancţiune ce mi s-a aplicat de către Consistoriul eparhial Huşi. Ştirea lasă să se creadă că această hotărâre este şi definitivă. Dar acest lucru este absolut inexact, întrucât hotărârea în cauză a fost apelată de către mine la Consistoriul Mitropolitan Iaşi, unde voi stabili toată netemeinicia acuzaţiilor ce mi s-au adus”. În numărul următor al revistei se aduceau completări celor scrise mai sus: „…În şedinţa Consistoriului Mitropolitan din Iaşi, ţinută la 10 decembrie a.c. am stabilit, cu dovezi zdrobitoare, toată netemeinicia acuzaţiilor aduse mie de către Sf. Episcopie de Huşi – şi astfel, în urma dezbaterilor care au ţinut aproximativ două ore, am fost achitat de judecătorii prezenţi, cu unanimitate”. În luna octombrie 1936, revista publica o scrisoare de îmbărbătare pentru truda de la revistă, venită de la „eminentul nuvelist şi poet Gh. V. Butnariu, parohul bisericii Domniţa Balaşa din Bucureşti, din care cităm: „…O asemenea revistă nu este o afacere oarecare productivă din punct de vedere material, ci este o jertfă, o continuă jertfă, pe care vânătorii de scaune înalte şi de bunuri pământeşti nu o pot înţelege. Să te bucuri însă că sunt destui oameni de ispravă în Biserică, vlădici venerabili, preoţi entuziaşti şi simpli credincioşi cu inimi curate, care te îmbrăţişează şi mai ales să te bucuri că Dumnezeu în care ţi-ai pus întotdeauna nădejdea, mai mult decât în „fiii oamenilor”, ţi-a binecuvântat munca”… Împotriva „vânătorilor de scaune înalte şi de bunuri pământeşti”, dar şi a celor producători de fapte atrăgătoare în „vâltoarea nedreptăţii” era adresat editorialul „Linguşitorii” din ianuarie 1937 a revistei: „Este o specie de oameni care înţeleg să-şi agonisească cele necesare, târându-se toată viaţa în faţa semenilor lor, iar nu muncind cu sudoare, demn şi cinstit.
203

Rostul sfetnicului adevărat, dacă cineva îl are, este să deschidă ochii prietenului lui asupra greşelilor ce acesta întâmplător ar face, iar nu să le acopere sau să îndemne a le repeta. Să-l domolească şi să-l împace sufleteşte când acesta s-ar supăra cu drept sau pe nedrept, sau când s-ar ridica asupra cuiva din simplu capriciu sau din ură. Căci veninul, dacă este – şi ce este mai omorâtor între oameni decât mânia şi ura – poate să distrugă sufleteşte nu un om, ci sute şi mii. Rostul sfetnicului nu este de a pune „gaz” peste foc – dacă este foc – ci de a domoli şi a stinge focul, căci flăcările odată încinse, pot uneori să-l ardă chiar pe el, care l-a aţâţat… „…La început, limba linguşitorului pare dulce şi mieroasă, dar după aceea, roadele linguşirii tare sunt păguboase şi distrugătoare. Limba linguşitorului este doctoria adormitoare care îmbată şi închide ochii bolnavului, de-i linişteşte durerea pentru o clipă, dar apoi, trezindu-se, bolnavul observă că trecerea durerii n-a fost o însănătoşire adevărată, ci numai o amăgire şi o pagubă. Pentru că boala în vremea amăgirii a înaintat, şi la trezire, omul s-a găsit mult mai bolnav decât la început. În timpul amorţirii, boala s-a înteţit şi s-a agravat, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă bolnavul ar fi îngăduit să-i dea doctoriile cam amărui, ale sincerităţii”. …Întreprinderea sau tovărăşia condusă, cumva, de omul care se lasă linguşit, este de la început sortită pieirii. Acolo nu va domni decât falsitatea şi prigoana. Acolo va fi o neostoită luptă, o neostoită fierbere, un veşnic iad. Pentru că nu toţi supuşii pot fi şi linguşitori. Pentru că printre mulţimea linguşitorilor mai sunt şi oameni de onoare, oameni cu demnitate, ce vor să fie oameni, iar nu automate. Oameni de suflet, cu voinţă, cu viaţă. Vai şi amar acelora care îndrăznesc să-şi păstreze demnitatea sau acelor ce cad în mrejele de mai înainte întinse ale linguşitorilor. Lupta se ridică înverşunată. Uneori pe viaţă şi pe moarte. Pentru că celui ce-i place să fie linguşit vede în supuşii ce nu primesc această dezonoare, nişte îndărătnici şi încăpăţânaţi”… Semna preotul Gh. V. Şuşnea. Articolul citat poate pleda şi pentru susţinerea şi motivarea unei cauze personale. Însă avea claritate şi nu i se putea reproşa necunoaşterea vieţii, a oamenilor, a comportării lor. Era susţinut în acelaşi număr de revistă şi de o zicală culeasă din „Glasul Monahilor”: „Dacă vrei să cunoşti bine pe om, ridică-l într-o treaptă înaltă”. S-au publicat şi ecouri la “Linguşitorii” şi pentru că, evident, constituia o lecţie de pamflet construit în termeni civilizaţi... Deliberarea justiţiei nu-i menirea noastră să o mai relatăm. Ceea ce e important şi subliniem este faptul că într-adevăr, tracasarea preotului Şuşnea a avut consecinţă şi asupra revistei sale. Numărul apărut în ianuarie 1938 a fost mai puţin consistent, iar cel cu nr. 2-3-4, pe februarie, martie, aprilie 1938, în afară că apărea cumulat, în doar 30 de pagini, purta deasupra chenarului, care
204

putea fi şi un simbol ce îmbrăca frontispiciul şi cuprinsul revistei, cuvântul CENZURAT. „Isvorul Tămăduirii” pe luna mai 1938 avea o siluetă şi mai anemică, dar editorialul semnat de preotul Gh. V. Şuşnea era intitulat „Să fie pace!” La 17 martie 1940 în „Credinţa strămoşească”, foaie săptămânală de zidire sufletească pentru popor, editată de episcopie, se simţea prezenţa iarăşi a preotului Gh. V. Şuşnea în scaunul de referent cultural eparhial. Cu această dată „un duh nou de dreptate se revarsă asupra eparhiei”: redacţia şi administraţia revistei revenea la secţia culturală a Episcopiei, preot Anton I. Popescu avea pauze la semnătură şi activitatea gazetărească, iar la 28 aprilie 1940 „Credinţa strămoşească” difuza următoarea ştire: „Curând va apare vechea revistă de propovăduire a credinţei „Isvorul Tămăduirii” de sub conducerea P.C. consilier referent Gh. V. Şuşnea”. Încă de la 30 noiembrie 1939 Vlădica Nifon Criveanu fusese înălţat în scaunul de prim Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei. * „Onor Minister al Cultelor şi Artelor prin adresa nr. 54178/1939 face cunoscut Sf. Episcopii a Huşilor că a reintegrat pe preotul Gh. V. Şuşnea în postul său de consilier referent la această Episcopie. Sf. Episcopie prin ordinul nr. 337 din 19 ianuarie 1940 face cunoscut P.C. Sale că a fost repus în toate drepturile pe data demiterii care este 6 iunie 1937”, scria în partea oficială din „Cronica Huşilor” nr. 1/ianuarie 1940 (pagina 25), în care pr. ec. Gh. V. Şuşnea scria şi semna articolul intitulat: „Devenirea asupra noastră a altor neamuri”. Preotul Gh. Şuşnea a demisionat irevocabil pe ziua de 1 martie 1943 din postul de consilier referent al secţiei economice, în locul său fiind numit la 15 martie pr. Petre Alexandru de la Catedrala Episcopală”, citim în „Cronica Huşilor” nr. 3-4/1943, p. 52. * „Isvorul Tămăduirii”, foaie pentru luminarea poporului, redacţia şi administraţia str. Bogosieri nr. 7 Huşi. Această foaie, cu frumoase articole, nu trebuie să lipsească din casa nici unui cititor şi gospodar de la sate.
(Din „Gândul nostru” nr.8-9, 1-15 februarie 1932, rubrica „Reviste şi ziare primite la redacţie).

* „Merinde de drum”, volum tipărit la Ed. Macarie din Târgovişte, în 2005, colecţia „Lumina Lumii” de preotul Gheorghe V. Şuşnea, cu „Nota
205

editorului” Mihail I. Vlad, realizat de nepotul autorului – Florin Grigoriu şi fiul acestuia Adrian-Gheorghe Grigoriu, preot la Biserica Dichiseni, judeţul Călăraşi. „În loc de prefaţă” Adrian-Gheorghe Grigoriu, strănepotul preotului, subliniază personalitatea marcantă a celui ce a fost pr. Gh. V. Şuşnea, „bun cunoscător al limbii germane”, fost consilier cultural la Episcopia Huşilor, scriitor de poezie şi proză religioasă, cărţi pentru credincioşi, susţinător de rubrică permanentă în revista „Cronica Huşilor”, realizator al revistei „Isvorul tămăduirii”, de îndrumare creştină şi culturală, mulţi ani primar al oraşului Huşi. Volumul „Merinde de drum” lansat la Huşi pe data de 23 aprilie 2005, cu ocazia sărbătoririi Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, „Purtătorul de biruinţă”, reuneşte versuri din plachetele anterioare ale autorului: „Sfaturi sfinte” (realizată la atelierele Zanet Corlăţeanu, Huşi, 1929) şi „Merinde de drum” (Tip. C.D. Lupaşcu, Bârlad, 1929), ultima dând şi titlul volumului. Sunt versuri care „încurajează valorile morale umane: bunătatea, înţelepciunea, hărnicia, adevărul, modestia”, ne asigură Alexandra Ţabără, elevă în clasa a X-a filologie, în susţinerile sale din articolul publicat la rubrica „Cărţi în lectura elevilor”, din „Zorile”, revistă literar-ştiinţifică a Liceului teoretic „Cuza Vodă” din Huşi, nr. 1-2, ianuarie-decembrie 2006 *

Libertatea
Libertatea, ziar democratindependent, condus de ziarişti profesionişti, apare la Huşi, joia şi duminica, începând de la 10 februarie 1922, având în gând să rămână „complet independent”, să nu facă „ceea ce se cheamă în limbaj obişnuit politică”, să „nu părtinească pe nimeni”, dispus mereu „a reliefa faptele frumoase şi de folos obştesc, orideunde vor veni”, pentru a da astfel „ocazia cititorilor a se informa exact şi nepărtinitor asupra evenimentelor”. Cele subliniate mai sus constituiau însuşi programul Libertăţii, se spunea în editorialul primului număr. Redacţia şi administraţia în strada Halei nr.1 Huşi, Tipografia: „C.S. Leţcae” George Jorica, str. Ghica Vodă nr.64, unitate cu „lumină electrică proprie” şi „instalaţie cu motor”, se spunea sub linia care marca sfârşitul celor două pagini care constituiau ziarul – format 30/47 cm.
206

Cu citate din John Stuart Mill, Hedry George, Lloyd George, avocatul Lupu Friedman semna articolul intitulat „Exproprierea urbană e o necesitate socială”, în care argumenta de ce e necesară exproprierea îmbogăţiţilor de război, a celor care urcau excesiv chiriile la oraşe în dauna celor mulţi – muncitori manual, intelectuali, care nu au alt capital de cât munca cinstită”. Într-un alt număr, Lupu Friedman, folosindu-se de sistemul aplicat în Germania, după primul războiul mondial, susţinut de Otto Bauer, insista asupra „Mijloacelor practice pentru exproprierea urbană”. „Acţiunile politice detestabile” este articolul semnat Leontin, în care este criticată „Tribuna Tutovei”, organ al Partidului Popular de la Bârlad care folosea un limbaj „plin de murdării”. Articole cum are fi „O zi la Bârlad”, „Abuzul carităţii publice”, ca şi rubricile „Anecdote trăite”, „Reportajul politic”, „Ultimele informaţii” făceau din „Libertatea” de la Huşi o foaie de interes. Mai semnau: Petru I. Gâdei, Condemy, Pace, dar ziariştii profesionişti nu s-au deconspirat. Prefect al judeţului era T.T.Tiron, iar preşedinte al comisiei interimare locale Huşi – avocatul M. Chiriţoiu. *
Ce era cu „abuzul de caritate”? Se relata următorul caz de „extraordinară excrocherie”, petrecută la Huşi de o persoană din Leova, în care „sentimentul milei fusese escamotat în profitul unei cocote şi proxenete care, prin simularea unei infirmităţi şi a unei stări nenorocite, surprinsese buna credinţă a cetăţenilor” localnici, cum se întâmplă adesea şi în România anilor de după 1989. Într-o zi, o femeie de vârstă mijlocie, îmbrăcată în zdrenţe, cu un copil mic în braţe, se prezenta trecătorilor cerând ajutor. Femeia din orăşelul basarabean Leova se plângea că este refugiată din Ucraina, bărbatul i-a murit în război, iar cei patru copii pe care îi avea sunt în sarcina ei, cel mai în vârstă fiind abia de 13 ani. Nefericita se tânguia că suferă şi de o maladie internă, incurabilă. O comisie constituită ad-hoc a întreprins îndată o operă de ajutorare, făcând o colectă publică. Oferindu-i suma, comisia a rămas cu convingerea că a săvârşit o faptă filantropică. A doua zi, începând de la ora opt seara şi până în zori, într-o cameră retrasă a unui local de petrecere din Huşi a domnit o mare voioşie. În centrul atenţiei convivilor – nimeni alta decât nefericita refugiată din Ucraina, în realitate „o cocotă şi o proxenetă care, având o casă de toleranţă în Bender, a fost izgonită pentru atentatele ce le aducea ordinii publice. Faţă de întâmplarea descrisă, ziarul „Libertatea” încheia articolul „Abuzul carităţii publice”: „…Pe toţi cerşetorii valizi care simulează
207

infirmităţi şi care în realitate sunt apţi pentru a produce, să-i trimitem la muncă, iar atunci când în cazuri de colecte vom fi solicitaţi a oferi ajutorul nostru, să ne dăm obolul numai după ce vom fi convinşi că facem o operă de adevărată ajutorare”. * Presa trece printr-un proces de radicalizare. Cenzura intervine tot mai brutal. În nr. 6 din 26 octombrie 1920, ziarul huşean „Libertatea” scrie în editorialul său, redus de autorităţi la o frază şi jumătate: „Nu e o simplă coincidenţă că Libertatea reapare tocmai când s-a introdus starea de asediu şi cenzura. Libertatea e acum mai la locul ei ca oricând, dar”… Ziarul informa despre mişcările greviste, despre acţiunile cultural-educative iniţiate de muncitori. În numărul citat se relatează despre greva generală a muncitorilor de la Iaşi. La ultimele ştiri, masele de muncitori erau informate că: „Odată cu declararea grevei generale, guvernul… a declarat starea de asediu. A suspendat ridicarea cenzurii presei, reînfiinţând cenzura preventivă. Ultimele ziare apărute în Capitală conţin iarăşi rubrici albe. Printre ziarele care au fost în special supuse cenzurii se află: „Socialismul”, „Chemarea”, „Neamul românesc”, „Luptătorul” ”… scrie revista „Zorile” din Huşi nr. 1/1975, p. 28. *

Lumina
Lumina, foaie pentru îndrumarea religioasă şi culturală a sătenilor, redactată de un comitet, director preotul Ioan D. Leon, avea redacţia şi administraţia la parohia Costeşti, judeţul Tutova, Eparhia Huşilor, apărea o dată pe lună, în octombrie-decembrie 1932, la numerele 10-12, fiind în al doilea an de activitate. Era editată de regulă în opt pagini, în format variat: 23/32 cm. în 1932, 20/29 cm până în august-septembrie 1933 (nr.8-9), 15/23 cm din octombrie-noiembrie 1933 (dar în 24 pagini) şi 16 pagini în decembrie 1933), la Tipografia Gh. Cerchez – Huşi. Cuprindea materiale de îndrumare religioasă şi culturală a sătenilor, întocmai cum se spunea şi în subtitlul revistei: „De ce te-ai rătăcit?” rânduri pentru Nicolai Creangă – Costeşti şi pentru alţii ca el – trecuţi la creştinii după Evanghelie; „Biserica şi intelectualii” care militau pentru o mai strânsă legătură la sate mai ales, între preot şi învăţător; „Beţivul este un mort viu”, un comentariu pe baza spuselor Sf. Ioan Gură de aur; „Apăraţi biserica!” era o chemare duhovnicească pentru oricine s-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh, pentru orice creştin ortodox – de a apăra cu
208

credinţă şi cu iubire, în orice loc şi în orice timp, sfânta noastră biserică strămoşească; „Datini religioase de Anul Nou” era o pledoarie pentru datinele religioase şi folclorice de mult încetăţenite; „Pluguşorul”, „Capra”, „Jienii”, „Te Deumul de mulţumire întru Domnul” de la miezul nopţii când în biserică se cântă „veşnica pomenire”, se sting luminile în biserică, rămânând numai una, la sfânta Masă, ca la Paşti, iar preotul, în dangătul clopotelor, îmbrăcat în haine strălucitoare, vesteşte tuturor venirea „Anului nou”. Revista aducea credincioşilor şi alte rubrici cu materiale interesante: „Sfaturi casnice”, „Din înţelepciunea lumii”, „Cugetări”, „Sfaturi medicale”, „Dintre ale lui Nastratin Hogea”, „Poveşti folositoare”, „Ştiri de tot felul”, „Îndemnuri”, „Publicitate”, „Poşta redacţiei” etc. Unele materiale combăteau anumite nereguli în conduita oamenilor: alcoolismul, îndoiala şi credinţa – faţă în faţă, vrăjmăşia căsătoriei – concubinajul, sinuciderea – ca un atentat pe care îl face omul la propria sa viaţă, mărturisirea furturilor – ca putere a pocăinţei. Iscălitorii materialelor nu erau numai din parohie sau eparhie: pr. I.D. Leon din Costeşti, Elena I. Leon – coana preuteasă, Dionisie Udişteanu de la Mânăstirea Cernica, pr.P. Gh. Savin – Braniştea – Covurlui, preot N.Hodoroabă, pr. Georgescu Grigore, Gh. Ionică – Piua-Petrii-Ialomiţa, Mihai Th Balica, student teolog, preot Constantin P. Lupaşcu – Colibaşi-Muscel, pr. Grigore Enăchescu – comuna Viişoara, judeţul Olt, ec. Gh. Şuşnea de la Huşi, D. Năstase, învăţător Puntişeni – Tutova, Al. Luntraru – Iaşi, pr. Vasile Nacu – Bălăşeşti, pr. ec. A.C. Cosma, Bâlca-Putna, pr.ec. D. Dumbravă, Bârlad, Marin Benghiuj, învăţător – Creţeşti – Fălciu. Un loc important îl ocupau traducerile realizate de pr. Ioan D. Leon (din franţuzeşte), D. Năstase, din Ludwig Bechstein, Valeriu Docna (din sârbeşte), Elena I. Leon (din franceză). În „Lumina” de la Costeşti mai semnau: G. Budiş, Gh. Popescu-Gorj, doctor A.F., V.M. Drăgănescu, N. Corciovă, Al. Pateevici (Muncitorul – versuri), arhimandrit Emilian Popescu, V.Gh. Vasilache, V.Gh. Guzgan, Maria Savopol (Luna mai la ţară, versuri), preot Ioan Creangă din Bordeşti-Râmnicul Sărat, I. Valeriu, I.N. Amăriucăi (poezie – Plugarii), pr.Iov Carp (Zădărnicie – poezie), pr. ec. Gh. Şuşnea (Antihriştii – versuri), Petre Cazacu. Cu interes erau citite versuri reproduse după: V. Militaru (Psalm 132), Al. Vlahuţă (Hristos a înviat), Şt.O.Iosif (Iisus), dar şi ziceri după La Fontaine, N.Nicoleanu, Costache V. Carp, V.Cantar, I. Agârbiceanu, Anton Pan, Jaferson. Nu lipsea din revistă, bibliografie, nume de reviste sosite la schimb: „Brazda literară” din Bucureşti, „Cuvânt Moldovenesc” de la Chişinău, „Gorjanul” de Târgu Jiu, „Vestitorul” de la Galaţi, „Vestitorul satelor” de la Fălticieni, „Glasul nostru” de la Băseşti-Fălciu, „Curierul cooperator” – fondat de Ilie Gh.Marcu-Vutcani, de la Bucureşti, „Isvorul Tămăduirii” de la Huşi, „Sentinela ortodoxă” de la Lipovăţ – Vaslui etc.
209

Din rubrica „Ştiri de tot felul” aflăm că: De la 9.740.000 oi aflate în România – de atunci, se scot anual 360.000000 litri de lapte. România se găseşte în fruntea ţărilor care au cele mai multe oi mulgătoare. După unii socotitori, un locuitor din Viena bea cam 215 litri de lapte pe an; unul de la Paris, 122 litri, iar unul de la Berlin 160 litri pe an. Bucureşteanul bea cam 22 litri pe an pentru că…locuitorii din România folosesc mai mult băuturile spirtoase, îndeosebi ţuica. Oraşele cele mai populate din România erau: Bucureşti cu 631.299 locuitori, Chişinău:117.016, Cernăuţi: 111.147; Iaşi:102.595; Galaţi:101.148; Cluj:98.569; Timişoara:91.866; Oradea: 82.355; Arad:77.255; Brăila:68.310; Craiova: 63.063; Constanţa 58.288. * Reconstituirea cotidianului din istorie capătă iz nu atât din deprindere, cât de necesitate. Îmbătaţi de parfumul de epocă, sălăşluit la bibliotecă în sala cu „Periodice”, unii încercăm să demonstrăm că ceea ce s-a scris, cu mulţi ani în urmă are încă valabilitate. Revista „Iconar” de la Rădăuţi, scoasă prin anii 1935-1938 este reeditată de noul „Iconar” din… 1996. „Ion Creangă”, revistă de limbă, literatură şi artă populară, apărută la Bârlad în perioada 1908-1921 este pusă în pagină foaie cu foaie, într-o ediţie anastatică de Centrul judeţean pentru conservarea şi promovarea culturii tradiţionale din Vaslui, care a şi realizat două volume pentru anii 1908-1909 şi pentru anul 1910. Mai recent, Bogdan Hrib realizează o culegere de doar 128 pagini intitulată „Bucureştenii anului 1935” care nu-i altceva decât o selecţie de articole din săptămânalul „Realitatea ilustrată” şi, la editura „Tritonic”, ne demonstrează că în Bucureştiul de acum 70 de ani, când avea doar 600.000 de locuitori, viaţa şi parfumul erau aceleaşi. Şi atunci între bogaţi şi săraci era mare prăpastie, iar preţurile ca şi construcţiile fugeau haotic în toată capitala, unde igiena lipsea, gropile în asfalt erau prezente mai peste tot. Cei care o duceau bine erau afaceriştii şi politicienii, industriaşii şi şmecheraşii. Bacşişul era la modă, iar pe descurcăreţi îi întâlneai şi la casa de bilete să ţi-l revândă, şi în compartiment unde puteai ocupa locul numai dacă îl negociai… Vechiul de ieri e noutatea prezentului. O fi şi biblioteca sau secţia ei, a „periodicelor ”, o rămăşiţă a trecutului? *

Lumina - Costeşti
Lumina – Costeşti – Tutova, Eparhia Huşilor, apărea ca revistă bisericească sub conducerea preotului Ioan D. Leon, scria revista „Documente răzăşeşti” de sub conducerea lui Virgil Caraivan, în octombrie 1932, popularizând ziarele şi revistele primite la redacţie. *
210

Lumina
Lumina, ziar de cultură, informaţiuni şi îndrumări, se declară, chiar în primul său număr – 15 iulie 1935 – „purtătoarea de cuvânt a maselor largi producătoare, tribuna de la care – ca întreaga presă muncitorească - toţi exploataţii îşi pot spune cuvântul şi pretinde dreptul la o altă viaţă. Scrisă cu sângele celor trudiţi, ea nu se poate menţine decât în măsura în care muncitorii îi simt nevoia şi o încurajează”. Publicaţia „Lumina” de la Huşi, care apărea sub conducerea unui comitet, de două ori pe lună,în format 33x47 cm., când în două, când în patru pagini, la tipografia „Baiadera”, îşi exprima credinţa că „având sprijinul conştient al zecilor de mii de muncitori putem avea şi publicaţiuni în care aspiraţiile clasei muncitoare să fie sincer înfăţişate şi libertăţile cucerite – apărate cu îndârjire, în ciuda tuturor obstacolelor”. Apărută după ce în noiembrie 1933 naţional-ţărăniştii „plecaseră” de la guvernare, iar acum se „întreceau” în luptele interne dintre personalităţile de la vârf, între grupuri şi organizaţiile naţional-ţărăniste, „Lumina” se declara împotrivă şi condamna conceptul „numerus valahicus”, promovat de Vaida Voievod, care, făcându-se că uită că a fost prim-ministru, „acum, ca un băieţaş subversiv, vine şi colindă ţara, ţipând pe la răscruci şi-i îndeamnă pe oameni „să vadă răul acolo unde nu este” şi a-i împiedica „să-l vadă acolo unde se află într-adevăr” şi că „numai dlui va aduce salvarea”. „Că este rău; că stăm rău; chiar foarte rău, acesta e un trist adevăr recunoscut de toată lumea, căci toată lumea se plânge de asta. Toată lumea e nemulţumită şi pe bună dreptate poate fi astfel… Ţăranii muncesc din greu şi-şi vând recolta pe mai nimic. Muncitorii lucrează 12-14 ore pe zi şi n-au cu ce să-şi hrănească familia. Negustorii şi meseriaşii mici se ruinează pe zi ce trece. Intelectualii săraci umblă cu diplomele în buzunar şi n-au cum să-şi câştige existenţa. Toţi sunt nemulţumiţi de starea lucrurilor. Treburile, spun ei, nu mai pot merge în acest chip, cei mai mulţi să nu aibă nici o pâine iar cei puţini să aibă totul”. Soluţia nu vine de la Vaida-Voievod care, ieri, ca „prim-ministru, a poruncit să se tragă cu mitralierele în muncitorii cheferişti de la Griviţa şi Lupeni, care îşi apărau doar bucăţica lor de pâine”, nici de la unii ca Hitler care a promis multe, dar când a venit la putere nu s-a atins deloc de cei bogaţi, pacostea rămânând să cadă tot asupra celor săraci, fie că erau valahi, fie… evrei sau unguri.
211

Îndemnând la solidaritate muncitorească şi luptă deschisă, de masă, „Lumina” combătea şi ideea „statului ţărănesc”, lansată la Congresele Naţional Ţărăniste de la Craiova, Braşov, Cernăuţi, Iaşi şi Cluj şi concepută de liderul lor Mihalache, care viza desfiinţarea sistemului parlamentar bicameral şi trecerea la corporaţii, unde fiecare breaslă să-şi trimită reprezentanţii ei în parlament – în care, fireşte, domnii „vor veghea ca acolo să se strecoare cât mai puţini muncitori şi cât mai mulţi patroni”, stricându-se armonia dintre capital şi muncă. Recomandând păturilor muncitoare de la oraşe şi sate „să deschidă ochii cât mai e timp”, publicaţia venea şi cu … „note pe marginea istoriei”: „Sub Alexandru Lăpuşneanu vornicul Moţoc aruncând mari grele dăjdii asupra norodului, poporul din toate colţurile Moldovei s-a strâns la porţile palatului pentru a protesta contra acestor impuneri nedrepte. Domnitorul, care fiind înştiinţat de răscoala poporului, trimise un armaş care să întrebe mulţimea, ce doreşte de la el? „Oameni buni! Măria Sa Vodă întreabă ce doriţi şi ce vreţi de la El şi pentru ce aţi venit aşa puşi pe zurbă? Prostimea rămase cu gura căscată. Ea nu se aştepta la o asemenea întrebare. Venise fără să ştie pentru ce a venit, şi ce vrea. Începu a se strânge în cete-cete şi să se întrebe unii pe alţii ce să ceară. În sfârşit, începură a striga: „Să micşoreze dăjdiile! Să nu ne zăpcească! Să nu ne mai împlinească! Să nu ne mai jefuiască! Am rămas săraci! N-avem bani! Ni i-a luat toţi Moţoc! Moţoc! Moţoc! El ne beleşte şi ne pradă! El sfătuieşte pe Vodă! Să moară! Vrem capul lui Moţoc!” Când armaşul s-a întors cu răspunsul în cameră unde aştepta domnitorul cu ministrul său, acesta-i spuse: „Măria Ta, nu asculta pe nişte proşti, pe nişte mojici, pune să dea cu tunurile într-înşii… Să moară toţi! Eu sunt boier mare! Ei sunt nişte proşti!” La care i-a răspuns: „Proşti, proşti, dar mulţi” …Şi Moţoc a fost aruncat mulţimii, care l-a sfâşiat în bucăţi”… Alte titluri din Lumina: „Conflictul de muncă dintre patroni şi lucrătorii brutari din Huşi”, „Procesul lui P. Constantinescu-Iaşi şi al altor 7 intelectuali de la Consiliu de război Chişinău – cu peste 500 de martori din care 153 audiaţi”, „Din isprăvile Băncii Schor Huşi”, „Concentrarea fascistă şi frontul popular antifascist”, „Frontul comun şi guvernul „personalităţilor” ”; „Pentru contra fascismului”. Apăreau puţine semnături: I. Ţâmpu, Th. Marin, I. Neagoe, Gh. Bucur, N.V. Minculescu, D. Florescu, O. Drăgăneacu, M. Gherghel. Se publicau reproduceri din:Anatole France, André Gide, Henri Barbusse, Romain Rolland. Scriind articolul „Frontul popular şi dl. Mihai Ralea”, I. Neagoe atenţiona: „Formula dlui Ralea – front popular prin colaborarea naţionalţărăniştilor cu social-democraţii, dar fără participarea muncitorimii – este
212

falsă şi păgubitoare; Frontul popular din România trebuie să ia exemplul din Franţa, care a strâns pe aceeaşi platformă toate părţile potrivnice dreptei – de la extrema stângă până la radicali şi tocmai pentru că s-a închegat astfel, Frontul popular a putut respinge atacul fascist. Pilda Franţei este singura justă, singura valabilă, singura îndrumătoare spre adevăratul „Front popular antifascist” ”, încheia I. Neagoe, promiţând că asupra acestora va reveni. Redacţia şi administraţia ziarului „Lumina” str. Gheorghe Frenţ nr. 39, Huşi. *

Lumina (1935)
Lumina, ziar de cultură, informaţiuni şi îndrumări, redactat şi tipărit la Huşi, între 15 iulie-8 august 1935, editat legal de P.C.R. Milita împotriva fascismului şi şovinismului, pentru apărarea intereselor muncitoreşti. În editorialul primului număr din „Lumina” se scria: „Presa muncitorească reclamă jertfe grele. Ea este purtătoarea de cuvânt a maselor largi producătoare, tribuna de luptă de la care toţi exploataţii îşi pot spune cuvântul şi pretinde dreptul la o altă viaţă. Scrisă cu sângele celor trudiţi, ea nu se poate menţine decât în măsura în care muncitorii îi simt nevoia şi o încurajează!” „Ziarul „Lumina” (printre ai cărei susţinători şi redactori s-a numărat şi militantul socialist C. Florescu) n-a putut să apară decât o scurtă perioadă de timp, fiind suspendat de autorităţi după numărul al 8-lea. Cu toată viaţa ei scurtă, această publicaţie a jucat un rol salutar în semnalarea pericolului pe care îl reprezenta pentru mase fascismul, care se infiltra perfid, având unii adepţi şi susţinători şi la Huşi. În acelaşi timp, ziarul abordează de pe poziţii marxistleniniste o serie de probleme de actualitate stringentă la data apariţiei lui, printre care şi problema ţărănească”, scria Ion Alex. Angheluş în revista „Zorile” nr. 1/1975, p. 29. * Lumina, gazetă ce apărea şi în 1936, milita la Huşi pentru crearea frontului popular antifascist – scria presa timpului. *

Lumea
Lumea, foaie de netă orientare antifascistă, prin care răzbătea cuvântul comuniştilor în rândul maselor muncitoare”, se tipăreşte la Huşi din 1935. „Ea militează pentru Frontul popular, se ridică împotriva guvernului şi personalităţilor, denunţă intenţia cercurilor fasciste de a îndrepta România „spre frontul războiul antisovietic”.
213

„În faţa strângerii forţelor fasciste – sublinia ziarul – trebuie să se găsească o singură linie de bătaie. Şi această linie de bătaie se numeşte front popular antifascist, frontul comun al tuturor organizaţiilor muncitoreşti cărora să li se alipească şi organizaţiile de jos ale partidelor care îşi zic democratice şi ale căror mase ştim că nu vor fascism, nu vor dictatura fascistă”.
(Din revista „Zorile” nr. 1/1975, p. 29).

*

Lumina vetrelor
Lumina vetrelor, revistă bisericească, apare la Bârlad, sub conducerea preotului Leon. „Publicaţia aceasta are cuprins variat: religie, ştiinţă, economice etc. Este la început şi promite, de asemenea, să fie o bună publicaţie.”
(Din „Cronica Huşilor” nr.5/1941 „Darea de seamă a secţiei culturale către Adunarea eparhială pe anul 1940-1941, p.20).

Încă o revistă „Lumina vetrelor”, până deunăzi o sfioasă foaie parohială, ne vine acum, alături de „Păstorul Tutovei”, care se bucură de un înalt prestigiu în lumea literelor din Bârlad, scrie „Cronica Huşilor” din ianuarie-februarie 1944, p. 39. „Revista promite mult, şi-i urăm succes deplin, scrisul bun, creştinesc, fiind necesar” – se aprecia. *

Micii Mari
Micii Mari, revistă bimestrială a elevilor gimnazişti de la Liceul „Lascăr Rosetti, în iunie 2002 ajunsese la nr. 3 cu un cuprins promiţător: „Vacanţa mare este tot un copil”; „Suntem în siguranţă la şcoală”; „Asistentul social munceşte pentru tine”; „Interviu cu Nicolae Manea, profesor de limba şi literatura Română”; „Şcoala noastră se modernizează”; „Sfaturile stomatologului”; „Familia Ciobănică şi meseria de profesor”; „Caricaturi – cum se văd profesorii prin ochii noştri”; „Moara dracilor”. În mai-iunie 2005, revista „Micii mari” era în anul IV de activitate dar se afişa tot cu numărul 3. Probabil ca să răspundă la moto: „Sunt multe minuni în lumea aceasta, dar nici una nu este mai mare ca omul” (Sofocle). Pe pagina-copertă a numărului 3 din mai-iunie 2005: fotografia liceului din Răducăneni, emblema acestuia, fotografiile poeţilor Mihai Eminescu şi Lucian Blaga cu versuri din „Numai poetul” şi „Autoportret”.
214

Redactor şef: Andrei-Alexandru Balint din clasa a VIII-a B, aflăm de pe coperta cu nr. 4 al revistei, dar din interior, citind opera „Tărâm Geamăn” care a primit Premiul Editurii „Princeps Edit” la concursul naţional „Ion Creangă” de creaţie literară-poveşti, ediţia a XII-a, autoare Manuela Enache din clasa a XI-a, liceul „Mihai Eminescu” Iaşi, aflăm că ea a fost redactorul şef la „Micii mari” în perioada 2001-2005. Căsuţa redacţională mai cuprinde ca redactori pe: Paula-Mădălina Roca, Avădăni Andrei, Alexandru-Iustin Năstase, Delia Bânzari, Lavinia-Florina Fechete, Cornelia Blăjuţă şi Mioara Andreea Roca. Tehnoredactor Daniel Lazăr şi coordonator prof. Mihai Avădăni. Coordonatori ai publicaţiei: prof. Marietta Matei şi Elena Olariu, bibliotecar. Cu asemenea reporteri, înarmaţi cu creioane, stilouri şi carneţele pentru luat notiţe, cum s-a dovedit a fi Daniel Lazăr din clasa a VI-B, cutezător în a-l aborda chiar pe profesorul şi poetul Nicolae Manea, cu ocazia „Zilelor şcolii răducănene”, aflăm lucruri interesante despre istoricul şcolii de la Răducăneni, dar şi despre Lascăr Rosetti, patronul şcolii: „Mă voi limita la a aminti că aşa-numita „şcoală a lui Lăscărache” îşi deschide porţile la 1 octombrie 1850, „părintele” ei fiind Lascăr Rosetti, iar după mai bine de 100 de ani lua fiinţă Liceul real-umanist (1962). Între 1978 şi 1992 a funcţionat ca liceu agroindustrial după care revine la profilul teoretic. - Lascăr Rosetti era fiul hatmanului Răducanu Rosetti, stăpânul moşiei Bohotinului care cuprindea şi Răducănenii. După moartea lui Răducanu (1838), o mare parte din moşie îi revine lui Laskarake, unul dintre cei 4 fii ai hatmanului. Acest lucru va fi o adevărată binecuvântare pentru copiii din Răducăneni care vor deveni beneficiarii uneia dintre primele şcoli din Moldova. Nici nu s-ar fi putut întâmpla altfel având în vedere faptul că Lascăr Rosetti era un adevărat om de cultură (doctor în drept al Universităţii din Götingen) şi un reformist din prima linie (luptător în Revoluţia din 1848 şi pentru Unire). De altfel, Gazeta de Moldova din 9 octombrie 1850 scria despre aceasta: „Domnul Agă Lascăr Rosetti, îndemnat de sentimentele nobile în favorul a tot ceea ce poate fi de folos ţării, au înfiinţat cu a sa cheltuială în târguşorul Răducăneni o şcoală începătoare (una din primele cinci şcoli primare rurale din Moldova, inaugurată la 1 octombrie 1850). Departamentul Culturii şi a Învăţăturilor Publice, rostind a sa mulţumire nobilului fondator, aduce la cunoştinţă publică asemenea act vrednic a fi urmat şi de alţi proprietari”. Din revistă aflăm că „tot Lascăr Rosetti aduce şi plăteşte primul învăţător, Mihai Pop, din târguşorul basarabean Leovo, care a lucrat la Răducăneni peste 40 de ani, educând alte serii de învăţăcei”.
215

În ce priveşte participarea sa la mişcarea unionistă, ni se spune că, fiind ales în Camera electivă şi propus candidat la domnie, a refuzat. Când deputaţii unionişti s-au adunat la casele lui Lascăr Rosetti din Iaşi (astăzi Muzeul de Istorie Naturală – „Sala Elefantului”), văzând că nu ajung la o unitate de vederi în stabilirea domnitorului, el încuie uşa, pune cheia în buzunar şi le spune participanţilor că nu va pleca nici unul până nu stabilesc domnul. Şi aşa a fost ales Alexandru Ioan Cuza, iar primul său ministru de finanţe a fost Lascăr Rosetti, dar a demisionat după opt zile, neputându-se împăca cu „domnia vorbelor seci şi a poftelor personale”. După Unire, a demisionat din toate funcţiile publice şi s-a retras la Răducăneni. Din volumul aniversar al Liceului „Lascăr Rosetti” – 150 de ani (1 octombie 1850 – 1 octombrie 2000) luăm cunoştinţă că unul dintre fondatorii Jokey-Clubului din Iaşi, ca un neîntrecut trăgător cu pistolul, a fost Lascăr Rosetti. Istoricul Radu Rosetti, nepotul său, povesteşte că, de câte ori se întâlnea cu Beizadea Mitică Ghika din Bucureşti, cu care Lascăr Rosetti avusese în tinereţe un duel, acesta îl întreba: „Ce mai face moşul dumitale Lascăr? Mie mi-a pus în pulpă o amintire (un glonţ) care mă sileşte să gândesc la el de câte ori se schimbă vremea”. În 1859-1860, la moşia sa de la Răducăneni a adăpostit pe scriitorul revoluţionar francez Jean A. Vaillant. Alt reporter, tot aşa de curajos, Lavinia-Florina Fechete, tot din clasa a VI-a B, ştiind că profesoara lor de limba şi literatura română, Marietta Matei este în ultimul an de învăţământ, îi pune dificila întrebare: „Cum vi se par elevii de acum 15 ani comparativ cu cei de azi?” şi primeşte un răspuns la care nu numai că trebuie să medităm pentru a-i înţelege cuprinsul, dar să şi acţionăm preventiv: „Cei mai de mult aveau un sistem de valori morale, pe care le respectau cu mai multă stricteţe. Cei de azi mi se par cam dezorientaţi, fără vreun plan de viitor. Or, în viaţă nu se merge la întâmplare”. * Şcoala lui Lascarache se afla în faţa curţii boiereşti din târgul Răducăneni; construcţia există şi astăzi dar are alte destinaţii. *

Minuscula
Minuscula se numea gazeta locală în care dr. Munteanu „făcea profeţii electorale”, aflăm din ziarul „Munca”, organul partidului ţărănesc, din 3 aprilie 1928. „Minuscula” şi redactorul ei dr. Munteanu erau grav blamaţi într-un alt articol din „Munca”, intitulat „Domnia avocaţilor”, în care doctorul, şi alţii ca el, erau sfătuiţi „să-şi strângă gândul şi condeiul pentru pocăinţă”, măcar o vreme.

216

Din cursivul intitulat „Succesul Minusculei”, din acelaşi număr al ziarului „Munca”, rezultă că foaia avea doar vechimea a trei luni… dar „se credea mare”. „Pentru „Minus-Scula” era titlul altui articol din „Munca” nr.43 (19 iunie 1928) în care „dr. Munteanu, socrul judecătorului Virgilică Vântu de la Tribunalul Fălciu apăra pe magistraţii incorecţi de la acel Tribunal, atacând pe avocaţi”. *

Mâini îmbrăţişate
Mâini îmbrăţişate, publicaţie semestrială a Centrului de Tineret din cadrul Liceului teoretic „Lascăr Rosetti” Răducăneni, realizată după proiectul profesoarei Coca Codrianu, unitatea din Răducăneni fiind unul dintre Centrele de Tineret pentru Reducerea Vulnerabilităţii la Trafic şi Reintegrarea Copiilor Victime ale Traficului în Bucureşti şi trei judeţe selectate (Iaşi, Botoşani şi Giurgiu). Proiectul îşi propune drept scop ca „prin dezvoltarea centrelor de tineret în cadrul comunităţilor – şi liceul din Răducăneni este o astfel de unitate – să contribuie la reducerea vulnerabilităţii copiilor şi a tinerilor la traficul de copii, identificarea potenţialelor victime şi facilitarea incluziunii sociale a victimelor retrase din trafic. Obiectivele programului propus vizează participarea copiilor în cadrul proiectului de verificare, astfel ca cei retraşi din trafic ca şi cei aflaţi în risc de a fi traficaţi, să poată beneficia de cursuri de educaţie nonformula şi meditaţii, cursuri de alfabetizare şi servicii informative pentru atragerea lor la petrecerea cu folos a timpului liber, consiliere psihologică şi educaţională, mediere în relaţia copil-şcoală-familie şi colegii de viaţă. De aceea, revista şi-a şi luat drept moto spusele lui I. W. Forster: „Cel mai puternic factor de educaţie nu e o cuvântare abstractă despre responsabilităţi, ci însuşi exerciţiul unei responsabilităţi adevărate”. De aici şi temele tratate de publicaţia copiilor: „Jurnal de tabără” – cu multiplele, utilele şi instructivele sale activităţi, operă a peer-educatoarei Noria Dura din clasa a XI-a R, prezentarea „poveştilor copiilor din colectivitate” la rubrica „Numele tristeţii” care înseamnă scurte portrete medalion ale celor vizaţi, cu avertismente utile: „Ai grijă deci ce fel de afaceri faci!” sau atenţionări: „Bogdan, viitorul ţi-l faci singur!”; „Moartea albă”, cu proverbul
217

care însoţeşte titlul: „Cine părăseşte cărarea este aspru pedepsit”, prezentarea prin consecinţe a volumului „Drogurile” de Mihai Şelaru, întovărăţit şi el de altă semnalizare: „Prea multă libertate ucide!” Pornind de la zicerile lui J. M. A. Wermuth, potrivit cărora „Tineretul epocii moderne este o generaţie înfometată care mănâncă orice i se dă. Cele ce urmează apoi, sunt o mărturisire dureroasă despre ce se poate întâmpla tinerilor acestei generaţii „nihiliste”, dacă nu cunoaşte adevărul”, redacţia publică materiale corespunzătoare: un documentar sub titlul „Psihologul şcolar – prietenul de suflet al elevului „problemă” la rubrica „Deschide-ţi sufletul” cu sfaturi de genul acestora, folositoare atât elevilor cât şi educatorilor: stăpâneşteţi emoţiile; fii partenerul lor; fii consecvent; nu fi părtinitor, nu fă favoritisme; nu nutri antipatie; nu umili elevii prin sarcasm; nu fi ironic, ironia fiind prima formă a agresivităţii; arată că ai simţul umorului. Crearea ambientului corespunzător este legat de ceea ce tocmai spune psihologul: „să ai zilnic mai multe interacţiuni pozitive decât negative, pentru că fiecare om, având ceva superior într-o anumită privinţă, noi avem a învăţa când de la unul când de la celălalt”. „Traficul cu fiinţe umane – fenomene în continuă creştere”, modalităţi de manifestare şi măsuri de contracarare este alt documentar aparţinând lui Nicu Robu, inspector general, şeful Sectorului poliţiei de frontieră Răducăneni. Având ca redactori coordonatori pe prof. Coca Codrianu, bibliotecar Elena Olariu, psiholog Mariana Cojocaru iar redactori pe peereducatorii Noria Dura, Andreea Toderică, Nona Alupoaei, tehnoredactor Noria Dura şi colaborator onorific Poliţia de frontieră Răducăneni, publicaţia se dovedeşte a fi deosebit de utilă. * Pe 12 iunie 2006, la Teatrul Ateneu din Tătăraşi, Iaşi, a fost prezentată de către Centrul de tineret Răducăneni piesa „Nu ocoliţi scaunul roşu”, modalitate de informare-conştientizare, cu un mesaj complex, autoare a textului nimeni alta decât Olariu Elena, bibliotecar la liceul Răducăneni şi voluntar la Centrul de tineret. O lucrare literară, cu mesaje puternice care a intrat şi în atenţia altor centre de tineret, cel de la Botoşani dorind să-l valorifice imediat.
(Din revista Vestea Bună, nr. 60, p. 11).

*

Mlădiţe
Mlădiţe, publicaţie a şcolii generale nr. 12 din Huşi, apărea în anul şcolar 1968-1969. *
218

Monografie - anuar
Monografie, anuar, 1908-1978 a Liceului agro-industrial Huşi, pune în evidenţă o unitate şcolară, care, îndrumată de specialişti destoinici – Gh. Gheorghiu, Constantin Hogaş, Gh. Bălţatu, Vsevolod Moleavin ş.a. au făcut şi fac cinste învăţământului agricol din România. Despre Liceul agro-industrial Huşi, prestigios lăcaş de învăţământ, cercetare şi producţie au cuvinte elogioase, din chiar primele pagini, dr. ing. Teodor Marian, de la Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare, prof.dr. docent Valeriu Cotea, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice a R.S.R., conf. dr. Ion Vieru, prorector al Institutului agronomic „Ion Ionescu de la Brad” – Iaşi, Marin I. Neagu, profesor dr. docent în ştiinţe, Gh. Bălţatu, prof. dr., fost director al Şcolii viticole din Huşi, Vavra Miloslav, prof. univ. cu catedră la Ledniţa, Brno şi Bratislava – R.S. Cehoslovacia. Rod al aplicării Legii învăţământului agricol din 1901, elaborată de Spiru Haret, cu colaborarea altor mari învăţaţi din ţară, şcoala de viticultură de la Huşi, înfiinţată în 1908, a cunoscut transformări dinamice până la liceul de astăzi – agro-industrial. Ea împlinea visul exprimat încă la 7 decembrie 1897 când, la Huşi a avut loc Congresul viticol al judeţului Fălciu, cu participarea a circa 1000 de podgoreni, reprezentanţi a peste 9000 de proprietari, cultivatori a circa 4.300 hectare de vie care, cu acest prilej, au votat pentru înfiinţarea Sindicatului viticol în localitate şi a unei şcoli de viticultură şi pomicultură. Denumită „Şcoala elementară de viticultură şi dogărie”, apoi Şcoala inferioară de viticultură „Dimitrie Cantemir”, echivalentă cu patru clase de liceu, instituţia creată, având în frunte pe ctitorul ei ing. Gheorghe Gheorghiu, apoi pe ilustrul său continuator ing. C. Hogaş, îşi începe activitatea într-o clădire ocupată până atunci de jandarmerie. De abia în anul 1912, după multă străduinţă, se clădeşte un local nou, cu etaj, compus din două săli de clasă, două dormitoare şi alte încăperi. În perioadele ce au urmat s-au construit alte spaţii: încă o aripă din spatele clădirii mari, cu subsol, parter şi etaj - destinate şcolarizării elevilor, cramă-pivniţă-vinotecă şi uzina electrică în anii 1935-1938, laboratorul şi spaţiul destinat astăzi muzeului viticol în anii 1942-1943 etc. În 1978 s-a finalizat construcţia unei pivniţe-vinotecă model, cu laborator de tehnologia şi degustarea vinurilor, cu galerii subterane pentru conservarea vinurilor în vase şi îmbuteliate – ceea ce asigură condiţii
219

superioare de adăpostire, păstrare şi înnobilare a celor mai reprezentative vinuri care fac cinste Moldovei şi României. Sunt trecute în revistă directorii şcolii din anii de început (1908) şi până în 1978, cadrele didactice, personalul tehnico-administrativ şi de servire, seriile de elevi. Mărturie a pregătirii cadrelor în domeniu stau persoanele aflate în calitate de specialişti în viticultură: ing. Strâmbu Dumitru de la IAS Copou – Iaşi, ing. Vârnă Petru de la întreprinderea viei şi vinului Vaslui, ing. Ene Petru, director la Întreprinderea viei şi vinului Galaţi, ing. Petcovici Ştefan, director la Întreprinderea viei şi vinului Iaşi, ing. Jescu Titel, şef de secţie la aceeaşi unitate din Iaşi, ing. Matran Constantin şeful secţiei şampanie Buşteni - Braşov, ing. Istrătoaie la IAS Cotnari, ing. Istrati (Cireaşă) Elena şi ing. Antonescu (Colea) Victoria, cadre didactice la Institutul agronomic Iaşi etc. Activitatea cadrelor de conducere şi a personalului didactic şi tehnic este ilustrată nu numai prin înfăţişarea listei cu lucrările publicate ori susţinute la diverse manifestări ştiinţifice, tehnice, culturale, educative, ci şi la catedră, ori ca îndrumători ai muncii cu elevii în activitatea practică, la bibliotecă, cenaclul cultural, ori la realizarea revistei şcolii. Valoarea lucrării este dată şi prin prezentarea cadrului natural urbanistic al oraşului Huşi – ca veche aşezare a Moldovei, punct prielnic care favorizează dezvoltarea şcolii de specialitate nu numai în zonă, punctarea începuturilor învăţământului la Huşi, dinamica transformărilor oraşului şi ale şcolii de viticultură. Având drept colectiv redacţional pe profesorul Gheorghe Moraru, ing. Vsevolod Moleavin, dr. ing. Avram Tudose, profesor Hera Steinberg, referent ştiinţific, pe prof dr. doc. Teodor Martin, membru titular al Academiei Agricole şi Silvice, iar colaborator pe prof. Boris Gorceac şi Gheorghe Şuşnea – cartea „Anuar – monografie 1908 – 1978 Liceul industrial Huşi” este o reuşită. Tiparul executat la Întreprinderea poligrafică Iaşi. * Pentru cei interesaţi de aplicarea legii fondului funciar, după 1989, arăt că la 12 februarie 1949, cu ordinul nr. 69, Ministerul Agriculturii (V. Vaida), socotind că unele şcoli tehnice şi profesionale aveau teren care „prisosea nevoilor didactice” sau „formau trupuri izolate şi îndepărtate” a decis „predarea lor la A.F.S.M” pentru a li se da „destinaţia potrivită”. Atunci şcolii tehnice viticole Huşi-Fălciu i s-au luat 90 hectare iar şcolii profesionale agricole Miroslava Iaşi 73,38 hectare (M.O. nr. 46 din 24 februarie 1949). *
220

Impresii şi aprecieri la adresa Liceului agroindustrial Huşi şi a Anuarului-Monografie – cu prilejul sărbătoririi celor 70 de ani de rodnică activitate: „…În cei 70 de ani, câţi numără această şcoală, au muncit aici cu râvnă, dăruire şi sacrificii sute de cadre didactice, ce au format mii de lucrători şi specialişti în viticultură. Să-mi fie îngăduit ca pe frontispiciul acestei activităţi de formare şi propagare a unei concepţii ştiinţifice despre vie şi vin, să aşez numele unui mare agronom-viticultor şi animator cultural, care a fost profesorul inginer Constantin Hogaş, personalitate marcantă a viticulturii româneşti, care reprezintă un simbol de dăruire în munca de specialitate a vremii de atunci şi chiar din zilele noastre”…
Profesor universitar dr.doc. Valeriu D. Cotea

„…Aici la Şcoala de viticultură s-au dat şi continuă să se dea la iveală lucrări valoroase cu caracter de pionierat ca: „Portaltoi pentru regiunea viticolă Huşi”, „Tratat de viticultură” în două volume (1937 şi 1946): „Micoderma ca adevărată saccharomicetă”, 1940; „Monografia podgoriei Huşi (1969); „Podgorii şi vinuri din judeţul Vaslui, altădată şi acum” (1974); „Ambrozie şi nectar – culegere de maxime, aforisme, reflecţii, versuri şi anecdote privind via şi vinul”(1978); „Anuarul – Monografie a Liceului agroindustrial din Huşi 1908-1978; „Vinul în înţelepciunea omenirii” (1980), şi cca 1000 de publicaţii de la articolul de ziar până la tratatul universitar etc.”
Prof. univ. dr. docent Toader Martin

„…Sunt redactor al revistei noastre de viticultură (Vinohrad) de peste 30 de ani, profesor de horticultură la Institutul agronomic din Brno, profesor emerit al Colectivului de stat pentru istoria agriculturii, doctor honoris cauza al Universităţii din Budapesta, profesor la Facultatea din Ledniţe, conducător de doctoranzi şi redactor al publicaţiei „Acta universitatis agriculturae” şi primesc şi consult multe lucrări de specialitate, începând de la arhive până la noutăţi ştiinţifice din horticultură, dar o publicaţie de talia revistei dumneavoastră „Tradiţii şi năzuinţe” şi Anuarul – Monografie a Liceului Agro-industrial din Huşi 1908-1978 nu mi-a căzut încă în mână”…
Prof. univ. Miloslav Vavra Doctor honoris cauza al R.S. Cehoslovacia.

„…Vreau să vă mărturisesc că din multele cărţi pe care le citeşte omul în decursul vieţii lui, unele merită doar frunzărite, altele citite, iar altele savurate. Din această ultimă grupă face parte monografia festivă a Liceului agro-industrial Huşi elaborată cu prilejul aniversării a 70 de ani de la înfiinţarea şcolii de viticultură „Dimitrie Cantemir” de Gh. Moraru, V. Moleavin, A.D. Tudosie, H. Steinberg”.
221

Ing. Theodor Bejan Fost director al viticulturii din Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare timp de 25 ani, şi membru activ în colegiul redacţional al revistei de horticultură şi viticultură timp de 15 ani.

„…Lucrarea este extrem de interesantă pentru toţi viticultorii din România, dar mai ales pentru acei care nu cunosc câtă trudă, osteneală şi dragoste s-a depus pentru a ridica şcoala de viticultură din Huşi din 1908, la stadiul de azi, de Liceu agro-industrial, menit să pregătească cadre în specialitatea noastră. Este vrednic colectivul redacţional că dezvoltă activitatea înaintaşilor C. Hogaş şi Gh. Gheorghiu – fondatorii acestui lăcaş de prestigiu pentru viticultura românească, atât în trecut, cât şi de astăzi”…
Prof. univ. ing.Dionisie Bernaz Facultatea de horticultură şi viticultură Bucureşti

„…În biblioteca şcolii există peste 30.000 de lucrări de specialitate alături de peste 1000 de publicaţii elaborate în cele şapte decenii de foştii şi actualii profesori ai acestei şcoli. În această bibliotecă se găsesc şi colecţiile celor două publicaţii ale şcolii ca: Revista societăţii elevilor şi absolvenţilor şcolii de viticultură din Huşi şi noua revistă: „Tradiţii şi Năzuinţe”.
Profesor univ. dr. doc. Ion Gugiuman, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi

„…Anuarul-Monografie a Liceului agro-industrial din Huşi m-a bucurat şi înnobilat ca puţine lucrări monografice, atât prin conţinutul cât prin grafica şi pasiunea oamenilor ce trăiesc în această şcoală, muncesc şi veghează la prosperarea ei. Se poate spune că este o realizare de o mare anvergură culturală nu numai a Huşilor, ci a întregii ţări. Constat cu mare plăcere că printre figurile din text figurează o serie de foşti studenţi ai mei, între care profesorul Şuşnea Gheorghe, prof. Marola Vasile şi prof. Bourceanu Felicia, cât şi mulţi cunoscuţi ca prof. Vintilă Rodica ş.a.”
Prof. univ. dr. Alexandru Obreja Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi

„Monografia Liceului agro-industrial din Huşi este nu numai interesantă, ci o aşteptare pe care o doream cu toţii şi o dorim pentru oricare instituţie cu un trecut prestigios”…
Dr. ing. I. Gheorghiţă Conferenţiar la Universitatea din Craiova „…Păstrez sentimente de sinceră preţuire şi de autentică gratitudine pentru volumul Anuar-Monografie pe care l-aţi elaborat şi tipărit. El reprezintă expresia vie a rolului de înalt for de cultură pe care l-a jucat în trecut şcoala dvs. şi care astăzi se ridică demn la înălţimea chemărilor vremii. Un asemenea volum este nu numai un exemplu, ci şi un imbold pentru alte colective de muncă din şcolile agricole, dar 222

constituie şi o îndreptăţită mândrie pentru întregul învăţământ agroindustrial din România”… Prof. dr. ing. Nicolae Cerchez, Directorul Liceului agro-industrial Miroslava – Iaşi

„…Înfiinţată în urmă cu 70 de ani, şcoala de viticultură „Dimitrie Cantemir” din Huşi, realizările ei în domeniul viti-vinicol au fost cunoscute – prin vizite sau din scrieri, de mari personalităţi româneşti şi străine, ca Nicolae Iorga, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Simion Mehedinţi, Ion Simionescu, Mihai Ralea, N.Gh. Lupu şi mulţi alţii”…
Prof. M. Roşoga, Rev. învăţământ liceal şi tehnic profesional al Ministerului Educaţiei şi Învăţământului

„…Cunosc şcoala viticolă de la Huşi în mod indirect, şi poate cel mai concret prin rezultatele absolvenţilor ei, încadraţi în unitatea noastră, absolvenţi care onorează şcoala şi dascălii ei, prin înaltă pregătire tehnicoştiinţifică ireproşabilă şi seriozitatea lor, care impune prestanţă şi respect. Prin ei, această şcoală se poate numi: „Alma Mater” a viticulturii moldovene şi româneşti”…
Ing. Boris Busuioc, Ing. şef la Întreprindere viei şi vinului Brăila

„…Anuarul – Monografie a şcolii dvs. este o cronică a unei opere de prestigiu cu care se mândreşte învăţământul nostru agricol. Monografia publicată se impune printr-o documentare aprofundată şi o ţinută literară aleasă – care se recomandă ca o veritabilă pildă şi altor licee similare ce vor aspira la lumina tiparului de viitor”…
Prof. ing. Gheorghe Csavossy, Liceul agroindustrial Ciumbrud, judeţul Alba.

„M-au impresionat în mod deosebit toate numerele revistei dvs „Tradiţii şi năzuinţe”, care face cinste atât celor care au creat-o, cât şi acelora care reuşesc să o menţină: elevi şi cadre didactice. Dar impresia pe care mi-a făcut-o Monografia şcolii – prin ţinuta ştiinţifică, literară, grafică, complexitatea preocupărilor, talentul literar al elevilor, nivelul ştiinţific ridicat al articolelor, profunda preocupare de trecut şi prezent pe care au avut-o personalităţile şcolii – care au slujit cu râvnă şi devotament acest liceu, m-a fermecat şi uluit”…
Ing. Vasile Doholici, Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare

„…Anuarul – Monografie al şcolii – 1908-1978, elaborat cu multă trudă şi migală de către un cunoscut şi onorat colectiv redacţional al prestigiosului liceu agroindustrial din Huşi, mi-a adus în faţă o lucrare fără
223

seamăn. În felul său – lucrarea este unică în literatura de specialitate şi din domeniul viticulturii româneşti, cu atât mai mult pentru învăţământ”…
Dr. ing. Gheoghe Pogorevici, Director adjunct al Staţiunii de cercetare viticole Odobeşti, judeţul Vrancea

„Biografia unei şcoli ca cea a liceului agroindustrial din Huşi este bine cunoscută şi apreciată pe tărâmul formării cadrelor atât de necesare străvechii şi dulcii îndeletniciri horti-viticole. Cartea Anuarul-Monografie a şcolii oglindeşte fidel viaţa şi dezvoltarea şcolii, stabilind locul de frunte între instituţiile similare de învăţământ din ţară. Cuprinsul ei, personalităţile ce semnează articole de prestigiu din ţară şi străinătate, îi ridică valoarea la o carte rară”…
Prof. Petru Necula şi Prof. M. Iancu, redactori la ziarul „Vremea nouă” Vaslui

„…Aduc mulţumiri întregului colectiv al şcolii care m-a onorat cu o Monografie 1908-1978 a Şcolii de viticultură din Huşi, în care este detailată frumos şi precis activitatea soţului meu Gh. Gheorghiu, fondatorul şi primul director al şcolii timp de 8 ani. Întreaga lucrare este o operă a înaintaşilor şi a actualului corp profesoral, precum şi a celor 5000 de absolvenţi şi 1500 de elevi”…
Prof. Ecaterina Gheorghiu Soţia primului director Gh. Gheorghiu, fondatorul şcolii viticole din Huşi

„Vă mulţumesc – în numele întregii familii de urmaşi ai lui Constantin Hogaş pentru elogiile şi cuvintele mari la adresa profesorului ing. Constantin Hogaş, cel de al doilea director al şcolii de viticultură Huşi şi neuitatul meu soţ”…
Prof. Maria Constantin Hogaş, Soţia celui de al doilea director al şcolii, Constantin Hogaş, care a condus destinele şcolii aproape un sfert de veac. *

Ing. Gh. Gheorghiu 224

Prof. ing. Gheorghe Gheorghiu (1883-1927) născut la Tecuci, director al şcolii de viticultură „Dimitrie Cantemir” din Huşi din 1908 până în anul 1916, a fost primul organizator al fermei didactice experimentale, pe o suprafaţă de 8 hectare. Din 1916 a fost director la şcoala de la Ţigăneşti – Tecuci, iar din 1923 până în 1925 a condus şcoala de agricultură din Armăşeşti. A fost mulţi ani inspector general în Ministerul Agriculturii, stingându-se din viaţă la 5 aprilie 1927, la vârsta de numai 44 ani.

Prof. Constantin Hogaş, născut în 1885 în comuna Smulţi, judeţul Galaţi, după studii, este numit la 1 iulie 1918, director la şcoala viticolă din Huşi. Este „descoperitorul” soiului „Busuioaca de Bohotin” –Huşi, în 1926, precum şi botezarea lui cu acest nume, pentru prima dată în ţară şi în lume. El l-a înmulţit, studiat şi descris pentru întâiaşi dată. Cum era onorat cândva vinul de busuioacă o spune dr. ing. A.D. Tudosie, împreună cu cercul de viticultură pe care îl coordona, într-un fel de imn închinat acestui soi dar şi gloriei podgoriilor din Moldova Centrală în numărul festiv al revistei „Tradiţii şi năzuinţe” a Liceului agroindustrial Huşi, dedicat celei de a III-a ediţii a „Zilelor viei şi vinului”, Vaslui 1976. „…La degustările locale şi rurale (1923-1933), Ing.Costache Hogaş vinul de Busuioacă de Bohotin, pentru rarele şi unanim apreciatele sale însuşiri degustătoare şi de buchet – se prezenta la competiţiile expoziţionale şi concursuri în ultima zi, dimineaţa. Motivul? Ca juriul şi întreaga asistenţă să aibă receptivitatea şi obiectivitatea maximă (la cel mai bun vin din concurs). În timpul solemnităţii de degustare, toţi degustătorii stăteau în picioare, ca o cinstire în plus, ce se cuvine superiorităţii acestui vin. Celui ce prezenta la degustare cel mai bun vin de Busuioacă de Bohotin, şi în paranteză fie spus – citind expresia celui mai respectat degustător român Păstorel Teodoreanu, „Şcoala de viticultură din Huşi – în luptă cu alţi concurenţi – avea întâia onoare mai întotdeauna” – i se înmâna coroana cu lauri, „Marea medalie de aur” şi „Diploma de onoare”, scrise cu majuscule de aur. Atât medalia cât şi diploma aveau gravate chipul lui Ştefan cel Mare – părintele istoriei şi viticulturii moldovene – care ţinea într-o mână spada şi în cealaltă cupa cu vin – mijloacele ce i-au asigurat izbânda şi propăşirea inegalată a Moldovei”. Mărturisira venea transmisă de la eruditul profesor ing. C. Hogaş, care îşi are şi astăzi locul său păstrat în memoria nu numai a huşenilor. Concomitent cu conducerea şcolii a fost 10-15 ani directorul Camerei de agricultură a judeţului Fălciu. La vârsta de 90 de ani a fost ales „Membru de onoare al Oficiului Naţional al Viei şi Vinului din R.S.R.”, iar în 1976 a devenit pensionar. În „Zeii grei” ai vini-viticulturii şi culturii româneşti – despre Şcoala de viticultură D. Cantemir din Huşi şi slujitorii săi – în pragul unui veac de existenţă”, de prof. dr. ing. Avram D. Tudosie, prof. univ. dr. Dumitru N. Zaharia, conf. univ. dr. ing. Mihai Talmaciu, reluate de „Prutul”, revistă de cultură care apare la Huşi, anul II, nr. 9 (18) – septembrie 2002, citim despre „cel care a făcut „etapă şi operă” nepereche, ca profesionist de mare
225

ispravă – Costantin Hogaş: „Era, spune prof. univ. I.C.Teodorescu şi prof. univ. A Săvescu - un pisc al discursului, al harului şi al unei spiritualităţi umane-inedite şi imprevizibile... Era un vulcan în erupţie. Fascina când se dezlănţuia… ÎI ajuta, în acest sens, farmecul şi modulaţiile rostirii oratorice şi actoriceşti - cu care era înzestrat „de la maica Moldova”. Când vorbea – cânta şi încânta, captiva şi uimea atenţia tuturor. Poate că şi de aceea, şcoala de la Huşi a fost vizitată, în perioada interbelică, de cele mai mare personalităţi ale vremii, începând cu V. Pârvan şi Nicolae lorga şi continuând cu P. Poni, G. Enescu şi alţii. în ultimii 15-20 de ani de viaţă autorul a avut multe contacte cu ei (C. Hogaş şi prietenul de viaţă şi de breaslă, I.C. Teodorescu), dar mai ales pe linie de istorie şi moştenire literară – viti-vinicol. Ambii-C. Hogaş, dar mai ales I.C. Teodorescu – mă sfătuiau ca la degustările „ocazionale”, cu personalităţi sau oficialităţi, trebuie să „oficiezi” cu har şi dar aceste evenimente rare, ca impresiile scrise să încoroneze aura vinului. Din cupa sfaturilor lor am sorbit şi m-am înfruptat mereu – în prezentarea ştiinţifică şi romanţată a vinurilor la diferite ocazii”. *

Monografia Şcoalei nr. 3 băieţi Huşi
Monografia Şcoalei nr. 3 băieţi Huşi, de Petru Ghenghea, tipografia George Cerchez, Huşi, 1935. *

Movila lui Burcel
Movila lui Burcel, periodic economic social-cultural, editat la 24 decembrie 1996, în patru pagini de Consiliul local Micleşti, purtând alături sub titlu, în chenar, spusele lui Vasile Alecsandri: „Măi, Burcele, fiul meu. Iată ce hotărăsc eu: Ia-ţi movila răzăşie, ca s-o ai de plugărie”… În „Cuvânt de început”, Constantin Ciubotă, primarul comunei, arată că apariţia acestui jurnal vine să concretizeze obiectivul principal al conducerii comunei: informarea locuitorilor din Micleşti cu principalele probleme din economie, societate, cultură, învăţământ şi sănătate. Nădăjduia că în el îşi va găsi locul preocupările consiliului local şi ale primarului pe linia bunei administrări şi gospodăriri a localităţii. Pe linia dezideratelor promovate şi susţinute de primarul localităţii, profesorul Vasile Cozma semna articolul: „Satul românesc, făuritor de cultură şi civilizaţie”. Trecând în revistă, succint, istoricul civilizaţiei şi a
226

promotorilor ei, inclusiv în România, unde profesorul şi cercetătorul D. Gusti aprecia că: „Satul este sanctuarul unde s-a refugiat şi se păstrează manifestarea de viaţă a poporului românesc”, iar Lucian Blaga afirma că „veşnicia s-a născut la sat”, pleda pentru respectul faţă de „ordinea lucrurilor”, faţă de „valorile primare” oglindite în obiceiurile locale, pentru că avea dreptate Liviu Rebreanu: „Ţăranul nu pleacă de pe ogorul lui (…) smuls de pe pământul lui osândit să piară ca un copac smuls din rădăcină”. Aplicarea Legii 18/1991 prin reconstituirea proprietăţii ţărăneşti, revenirea în sat a celor vremelnic dislocaţi, dotarea tehnico-edilitară a satelor, promovarea asiduă a valorilor etnico-culturale şi de sănătate, sunt semne că satul românesc revine pe drumul firesc al dezvoltării ţării. Acelaşi Vasile Cozma, directorul coordonator al şcolii, semna articolele: „Starea învăţământului din comuna Micleşti la sfârşitul trimestrului I” şi „Obiceiuri şi tradiţii locale – Crăciunul şi Anul Nou”, ultimul mai ales, deosebit de interesant prin promovarea folclorului local şi îndemnul ce-l face pentru continuarea tradiţiilor. Nu lipsesc din periodicul editat problemele agriculturii, veştile de la postul de poliţie din comună, manifestările culturale desfăşurate în anul 1996 şi planul de viitor, versurile „Revedere”, „Cultura în tranziţie”, gândurile de bine („Omenia mama înţelepciunii”) de Vasile Bursuc, vicepreşedinte al consiliului local. Mai semnau articole: ing. A. Axinte, Maria Bulai, bibliotecar, Alexandrina Bâclea, profesoară. Ilustrat cu îndemânare şi gust, cu chenare alese, pe o hârtie impecabilă, periodicul (la Biblioteca Universităţii „Mihai Eminescu” din Iaşi nu se păstrează decât un singur număr) are consistenţă. Din colectivul de redacţie fac parte: Vasile Bulai, redactor şef, Vasile Cozma, Constantin Ciubotă, Doiniţa Nica, Mihai Stan. Tiparul executat la S.C. „Odeon” SRL Vaslui, strada Andrei Mureşanu nr. 22. Format 28x43 cm. * „În cadrul obiceiurilor de Anul Nou, Pluguşorul este datina cea mai importantă. Numit odinioară şi Plugul, el se încadrează în categoria colindei agrare şi este legat de credinţele şi riturile agrare ale poporului nostru. D. Pop arată că „Pluguşorul reprezintă pentru agricultură, ceea ce reprezintă Mioriţa pentru păstorit”. …Ca scenariu se disting două tipuri de pluguşor sau uret: „Plugul mare – la care participă flăcăi şi gospodari tineri, care folosesc un plug adevărat, tras de boi, bice, tălăngi, fluiere etc. şi „Pluguşorul copiilor”, la care participă copiii, cu sau fără buhai, zurgălăi şi clopoţei. Jocurile cu măşti – capra, ursul, căluţul, berbecul şi haiducii întregesc atmosfera de Anul Nou…
227

„Încă din noaptea dinaintea Anului Nou se creează o atmosferă de sărbătoare. Întâlnirea tuturor mascaţilor în mijlocul satului oferă prilejul de aşi etala fiecare puterea, vrednicia şi atenţia. Apoi toţi joacă în zăngănitul de tălănci, într-o atmosferă infernală. Cei din trupele cu măşti, constituiţi în grupuri de 20-25 de flăcăi, condus de unul din cămăraşi – care strânge şi banii -, plecau cu uratul, fiecare grup având şi urătorul. În urma grupului de urători mergeau lăutarii. La fiecare casă, unde ajungea „Vălăretul”, se cântau două-trei cântece, iar banii primiţi erau destinaţi acoperirii cheltuielilor pentru muzică. Gospodarii primesc cu bucurie flăcăii şi lăutarii, îi cinstesc şi îi răsplătesc cu colaci mari împletiţi, iar acolo unde sunt fete mari, acestea pregătesc un colac deosebit pe care gazda îl dă flăcăului cu care vorbeşte fata”. În ce priveşte pluguşorul copiilor, profesorul Vasile Cozma – descriind obiceiurile locale de la Micleşti – arată că încă dinaintea zilelor Crăciunului, aceştia se constituie în grupuri, pe criterii de rudenie şi prietenie, în care îi includ şi pe fraţii mai mici, pregătesc buhaiul şi clopoţeii, fac repetiţii la urătură. În ajunul Anului Nou, încă înainte de lăsarea serii, grupurile, cu traiste pentru colaci, încep cu uratul din marginea satului, bucurându-se acolo unde primesc şi bani. Gospodarii zgârciţi şi neprimitori sunt evitaţi atât de ceata „Plugului mare” cât şi de cetele de urători şi colindători ale copiilor. *

Muguri
Muguri, revistă a Şcolii generale din Pădureni-Văleni, Huşi. Apărea în anul şcolar 1968-1969.
*

Muguri de viitor Muguri de viitor, revistă editată de şcoala „Emil Juvara”, cu clasele I-VIII din Sărăţeni, a cărui cel de-al doilea număr (ianuarie-martie 2006) a fost lansat cu prilejul organizării şi desfăşurării simpozionului ştiinţific „Sărăţeni – 513 ani de istorie” de către Academia Rurală Elanul, duminică 5 martie în localitatea Sărăţeni-Murgeni. Revista conţine file de istorie despre aşezare, din istoria bisericească a locului, unele comentarii literare ale elevilor referitoare la viaţa şi opera marelui poet Mihai Eminescu,
228

însoţite de poveşti, legende şi zicători despre anotimpul iubirii, despre mărţişor şi ghiocei, toate opere ale elevilor. Titlul revistei, spune prof. Varvara Florin, care este şi mentorul ei spiritual, a fost ales de elevi, ea însăşi având rolul de a promova, încuraja şi îndruma talentele lor artistice, profesorii rămânând cu menirea de a-i ghida din umbră, ceea ce reiese şi din lectura materialelor publicate. Deşi profesorul lansează, încă din „prag” părerea că revista lor, „s-ar putea ca în curând, să-şi dea obştescul sfârşit”, îşi încunoştiinţează cititorii că „la propunerea colaboratorilor”, editorii s-au gândit ca începând cu numărul viitor revista şcolii să-şi schimbe numele în unul mai „istoric”, în „Sărata”, că „Ciomaga”, numele de identitate a locurilor, ar fi prea… dur, pârâul Sarata, afluent al Elanului, fiind tot istoria locurilor dar mai apropiat sufletelor. Scrisă de elevi, învăţători şi profesori, revista „Muguri de viitor” devine interesantă parcurgându-i paginile în care întâlnim însemnări despre „Unirea Moldovei cu Muntenia”, semnate de Irimia Sorin, elev în clasa a VI-a, notiţe „Despre viaţa şi opera lui Mihai Eminescu” de Carp Alina, clasa a VI-a, medalionul „Învăţătorul”, semnat de profesoara Natalia Rugină, în care este evocată personalitatea celui care a fost „domnul Rugină A. Ioan, fost învăţător şi director al şcolii Schineni, care nu a fost deloc anonim”, articol preluat şi publicat şi de revista „Elanul” nr. 52 (iunie 2006) unde întâlnim şi „Contribuţiuni monografice asupra comunei Schineni din raionul Bârlad, regiunea Iaşi, lucrare pentru gradul I în învăţământ, susţinută de Rugină Ion, învăţător la Grigore Vieru Şcoala generală Schineni”, sesiunea 1966. Rubricile „La trecutu-ţi mare, mare viitor”, „Jocuri, glume, ghicitori, poveţe”, „Educaţie tehnologică” vizează că îndrumătorii se ocupă de copii învăţându-i nu „numai să ştie” ci mai ales „să ştie ce să facă în viaţă”… Altfel nu am găsi publicate şi alte rubrici: „Învaţă de la toate” (din lirica norvegiană), versuri despre „Casa părintească” de Grigore Vieru: „Ascultaţi-mă, surori, pe mine,/ Şi, voi fraţii mei, ce vă sfădiţi:/ E păcat, nu-i drept şi nu e bine/ Să vinzi casa care te-ancălzit./ Bani ne-ar trebui la fiecare,/ Toţi avem copii şi vremea-i grea./ Însă cum să vinzi fereastra oare,/ Cea la care maica te aştepta?!”… După care urmează alte „sensibilităţi” din versurile „Omagiu” semnată C.I Sărata: „De nar fi femeia dragă,/ Dulce pentru alint de somn,/ Pentru cine ar fi parfumul?/ Florilor minuni din pom?”; „Rugă” de Carciug Ana: „Doamne, să dai mamei mele/ Sănătate şi putere/ E bună, ocrotitoare,/ O respect eu destul, oare?”; „De ziua mamei” de Surugiu Cristina: „Măicuţă iubită,/ Azi e ziua ta/ Să fii fericită/ Tare mult aş vrea”.
229

Deosebit de interesante şi cu mult talent literar sunt scrise „Ziua îndrăgostiţilor la români – Dragobetele” de înv. Pop Cornelia, „Douăsprezece porunci pentru părinţi” de înv. Tufă Aurica, dar şi chenarul care nu trimite la un autor anume, cu titlul: „Fă-ţi timp”: „În trecere grăbită prin lume către veci,/ Fă-ţi timp măcar o clipă, să vezi pe unde treci,/ Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând,/ Fă-ţi timp să poţi cu mila, să le-alini trecând,/ Fă-ţi timp pentru - adevăr şi adânciri în vis,/ Fă-ţi timp pentru cântare cu sufletul deschis,/ Fă-ţi timp să vezi pădurea, să asculţi lâng-un izvor,/ Fă-ţi timp s-auzi ce-ţi spune o floare, un cocor,/ Fă-ţi timp s-aştepţi din urmă când mergi cu slăbănogi,/ Fă-ţi timp pe un munte stând singur să te rogi,/ Fă-ţi timp să stai cu mama şi cu tatăl tău bătrâni,/ Fă-ţi timp de-o vorbă bună şi-o coajă pentru câini,/ Fă-ţi timp să stai aproape de cei iubiţi voios,/ Fă-ţi timp să fii şi-al casei în slujba lui Hristos./ Fă-ţi timp să guşti frumosul din tot ce e curat,/ Fă-ţi timp căci eşti cu taine şi lumi înconjurat,/ Fă-ţi timp de rugăciune, de post şi meditări,/ Fă-ţi timp de cercetarea de fraţi şi de surori,/ Fă-ţi timp şi adună-ţi zilnic din toate câte-un pic,/ Fă-ţi timp căci viaţa trece şi când nu faci nimic,/ Fă-ţi timp lângă cuvântul lui Dumnezeu să stai,/ Fă-ţi timp să asculţi la toate, din toate să înveţi,/ Fă-ţi timp să dai vieţii şi morţii tale preţ,/ Fă-ţi timp acum că-n urmă zadarnic o să plângi/ Comoara risipită a vieţii n-o mai strângi!” „Muguri de viitor”, cu ocazia lansării şi a simpozionului anunţat, a organizat şi a asigurat şi vizionarea unei expoziţii de etnografie, cu un colţ muzeistic al şcolii din Sărăţeni în care obiectele de artă populară au ocupat un loc de frunte, dar şi o expoziţie de artă plastică intitulată „Trei prieteni – identităţi artistice”, care a reunit lucrările lui Ioniţă Benea cu cele care poartă numele Lia şi Gheorghe Nour. Lansarea revistei, ca şi întreaga manifestare cultural-ştiinţifică, a fost onorată de prezenţa notabilităţilor judeţului Vaslui, de mulţi alţi organizatori, emiţători şi consumatori de cultură din comunele din zonă, cu preocupări culturale, ştiinţifice şi istorice, ceea ce asigură pregătirea şi organizarea şi a altor acţiuni de asemenea valoare în judeţ. Fără a cuprinde numele Colţul muzeistic al şcolii colectivului redacţional şi nici periodicitatea publicaţiei, revista a menţionat drept coordonatori ai numărului la care ne-am referit pe profesorii Varvara Florin şi Tăşchină Gelu (care au o reuşită), iar ca sponsori pe Emil Savin („Transmir” Murgeni), Viorel şi Titel Vesel („Tivico” Sărăţeni). Din articolul „Satul Sărăţeni – file de istorie” rezultă că biserica de aici, construită pe o fundaţie de piatră, în perioada 1899-1903, cu hramul „Sf. Nicolae”, şi resfinţită în anul 1909 cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, trebuie trecută în lista monumentelor istorice. Pe peretele de la vest al
230

pronaosului, la exterior, există o placă de marmură neagră cu pisania în limba română: „Primii fondatori ai acestei Sf. biserici, soţii Constantin şi Maria Passat” (comercianţi din târguşorul Murgeni). Şcoala care a existat în anii 1908-2000 în satul Sărăţeni este legată de familia Juvara, Emil Juvara fiind cel care a construit, pe cheltuiala sa, şcoala.

Sculptură Lia şi Ghe. Nour

Clădirea, spune revista, avea iniţial două săli de clasă şi o cancelarie, făcută din cărămidă, fiecare cărămidă purta iniţialele E.J. şi anul construcţiei 1908, cu o arhitectură impunătoare. În anul 2000 cea mai mare parte a localului şcolii vechi a fost demolat iar pe amplasament, cu fonduri de la Banca Mondială, a fost construit un nou local de şcoală, rămânând regretul că nu s-a păstrat originalul în întregime. Despre familia Juvara aflăm că la sfârşitul secolului al XVIII-lea, conducători ai revoluţiei macedonene contra dominaţiei turceşti fiind, s-au refugiat în România. O ramură în Moldova care se iscăleau Juvara, alta în Muntenia, care se iscăleau Djuvara. La 1812 Ion Dumitrache Juvara era stolnic la Huşi, iar fiul lui, Iorgu Juvara, căsătorit cu Maria Docan, a avut cinci copii, o fetiţă Clemansa şi patru feciori – Ernest, Nicu, Emil şi Iorgu. Emil Juvara s-a căsătorit cu Maria Botez, descendentă din Mihalache Cantacuzino-Paşcanu. Familia Juvara a avut moşii şi conace în zona târgului Murgeni şi a satului Sărăţeni. Despre Ion Juvara, în 1973, ca „un fierbinte omagiu” cu prilejul împlinirii vârstei de 60 ani, Ghenuţă Coman în lucrarea „Murgeni – contribuţii la istoria unei străvechi aşezări”, referindu-se la fii ai Murgenilor scria într-un medalion: „…Privire caldă şi pătrunzătoare, gânditor şi spirit vast, creat anume pentru înţelegerea profundă a realităţilor româneşti, suflet optimist şi radiant, Cuti Juvară este un „răsfăţat” al murgenenilor. Îl „revendicăm” în – virtutea şi tăria unei adânci etici, impusă de marea personalitate a omului, a medicului şi savantului chirurg, în virtutea unei opinii de masă a localnicilor, pentru că aici se
231

vorbeşte de „profesorul nostru”, „de marele şi bunul doctor Cuti Juvară”. Aceasta înseamnă că şi Cuti Juvară i-a „răsfăţat” pe murgeneni (în anii 19351938 dr. Ion Juvară a pus bazele secţiei de Chirurgie a spitalului din localitate). …Putere de muncă pilduitoare, Ion Juvară, ajunge în 1969 profesor universitar, după ce în 1964 primise titlul de doctor docent. Este un distins şi apreciat membru, titular, al Societăţii europene de chirurgie cardio-vasculară. Prin labirintul examenelor şi concursurilor pe care le trece totdeauna primul, prin clinici şi laboratoare, prin observaţii şi experimente, cu vocaţia lui firească, Ion Juvară se avântă într-o prodigioasă operă ştiinţifică, materializată în aproximativ 250 lucrări comunicate şi publicate, atât în ţară cât şi peste hotare. Pe lângă cele trei certificate de inovator, lucrările sale cu privire la „Tratamentul chirurgical al hipertireozelor”, „Chirurgia pancreasului”, „Chistul hidatic pulmonar” etc., se bucură de multă apreciere în lumea specialiştilor”. Mic dicţionar enciclopedic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, nota despre Ion Juvara: „născut 1913, Bucureşti, medic român. Prof. univ. la Bucureşti. Lucrări de clinică şi tehnică chirurgicală („Chirurgia pancreasului”, „Boala Hepato-biliară postoperatorie”). *

Munca
Munca, organ al Partidului Ţărănesc din judeţul Fălciu, ajunsese la numărul 17, la 25 decembrie 1924, când, în pragul anului 1925 „ţărănimea din întreaga Românie îşi unea glasul cu muncitorimea” şi-i ura domului N. Lupu, liderul partidului, „întru mulţi ani şi fericire”, cum zicea I. Neculcea în editorialul „Dragostea noastră pentru dl dr. Lupu”. Ziarul apărea în 2 pagini, de două ori pe lună, la Tipografia „C.S. Leţcaie – George Jorica”, Huşi, format 32/47 cm., cu o cronologie a anilor imperfect ţinută: anul 2, nr. 13 din 12 ianuarie, 1923; anul 1, nr. 17 din 25 decembrie 1924. S-a imprimat şi la „Tiparul românesc”, strada Sărindar 22 Bucureşti, girant responsabil Vasile Popovici, în perioada 1 mai 1926-14 mai 1926; la Tipografia „Baiadera”, strada Ştefan cel Mare nr. 69, Huşi, director D. Enciu în perioada 27 martie – 26 iulie 1927; în perioada septembrie-noiembrie 1927 ziarul a apărut sub conducerea unui comitet iar de la nr. 35 din 20 decembrie 1927 – la 17 noiembrie 1929, director C. Tucaliuc, după care din noiembrie 1929 până la 15 iulie 1932 – director P.Lupu.
232

Comitetul de redacţie era format din: C. Cosma, I. Melixon, Neculai Pruncu, Panaite Lupu, D. Enciu, C. Tucaliuc, spune „Munca” din 27 martie 1927. Orice informaţie referitoare la ziar trebuia cerută domnului Enciu D., care figura ca director pe frontispiciu. A avut sediul redacţiei şi administraţiei la mai multe adrese: strada Prefecturii nr.6, strada Maior Teliman nr.15, strada Vodă Cumplitul nr.15, strada Eroii Negri nr. 15, toate în Huşi. Un periodic mai mult politic, mereu ziarul era în febra alegerilor: când comunale, când judeţene, când parlamentare. Pentru alegerile comunale din 15 februarie 1926, partidul se pregătea „la baionetă”, „făcând colaborare cu Partidul Naţionalist iorghist de sub conducerea la Huşi a dlui Grigore Vericeanu şi cu Partidul Popular de sub conducerea dlui N. Pasculescu, împotriva Partidului Naţional Liberal” şi-şi publica „Programul comunal, dar şi lista Partidului Ţărănesc la alegeri pentru oraşul Huşi. Venind în fruntea gospodăriei comunei, se promitea: revizuirea activităţii comisiilor interimare şi darea în judecată a acelor care au adus pagube comunei; revizuirea şi anularea contractelor care au prejudiciat localitatea; declararea şedinţelor consiliului publice, făgăduia „Luminarea cu electricitate a oraşului”, aprovizionarea cu „apă bună de băut”, pavarea străzilor de la mahala, crearea unei biblioteci comunale şi a unui ateneu, încurajarea comerţului etc. Pe lista candidaţilor la primărie figurau: Teodor Th. Gheorghe, fost primar şi avocat; Cozma Constantin, deputat, avocat, Pruncu Neculai, fost magistrat, avocat, Buznea Dumitru, locotenent colonel, dr. Carp Asril, Harnagea Dumitru, proprietar, Bălţatu Simion, institutor, Balan Vasile, meseriaş, Stoica Vasile, viticultor, Rozembaum Leiba, zis Leon, comerciant, Lăzărescu Ioan, comerciant, Căciulă Iftene, Ţocu Gheorghe, Tampu Lazăr, agricultori, Pivniceru Constantin, fost primar, avocat ş.a. La 27 martie 1926, Generalul Averescu „a fost chemat la putere. Guvernul de astăzi este guvernul dlui Ion Brătianu, cu masca Generalului Averescu”, spunea „Munca” din 1 mai 1926, în care dr. Lupu cerea votul tuturor pentru întreaga listă ţărănistă. Pe lista Partidului Ţărănesc, pentru 25 mai,mai figurau dr. N. Lupu, fost ministru de interne şi deputat, Dumitru Enciu, licenţiat în litere şi filozofie, avocat, Toader Radu, învăţător, Neculai Rusu, plugar din Mingir, iar la Senat, pentru Colegiul Universal, la 28 mai – Constantin Cozma, avocat, fost deputat şi senator, iar la Colegiul consiliilor comunale şi judeţene, la 10 iunie, Ion V. Constantinescu, avocat. Ziarul făcea publică ştirea că la Huşi guvernarea averescană confiscase 5000 de numere din „Munca”, împiedecându-i pe ţărănişti să-şi facă propaganda electorală.
233

Totuşi, „Săgeţi” şi „Suliţe” se îndreptau prin „Munca” când către liberali în general, când către N.N. Tiron, fost prefect şi „prieten cu paharul”, acum candidat liberal, ori către Costică Holban, fost de toate în politica liberală, când către „antisemiţii” din Huşi, ori către dl. „A.C. Cuza care face jocul liberalilor”… La 19 februarie 1927, dr. N. Lupu s-a separat de Partidul Naţional Ţărănesc şi a întemeiat noul partid ţărănesc de sub conducerea sa, demers explicat în „Munca” din 27 martie 1927 în „Scrisoarea drului N. Lupu către săteni şi orăşeni”: „Despărţirea a fost necesară, explica fostul ministru şi deputat, acum şef al Partidului Ţărănesc, pentru că în Partidul Naţional Ţărănesc se aflau laolaltă oameni de felul d. Mişu Cantacuzino pe care-i expropriase în 1907, când, ca prefect liberal la Huşi, îi determinase să stea la înţelegere cu ţăranii, să accepte învoiala pentru a da sătenilor pământ destul şi cu arendă ieftină, iar acum, în parlament, era atacat pentru aceasta; pe de altă parte, domnii Mihalache şi Stere care conduceau vechiul partid ţărănesc, ca şi acum dl. Maniu, care este în fruntea Partidului Naţional Ţărănist, nu au priceperea şi dibăcia trebuincioase spre a duce ţărănimea la izbândă”. În marile oraşe ale ţării – Galaţi, Constanţa, Chişinău, Piteşti, Timişoara – aveau loc mari întruniri ale Partidului Ţărănesc, iar pentru 12 iunie 1927 se anunţa Marea întrunire a Congresului Partidului în Capitala României. La 1 iulie 1927, „Munca” informa despre alungarea Guvernului Averescu; chemarea lui Barbu Ştirbei cu sarcina formării unui guvern al armoniei sociale, dar, pentru că P.N.Ţ, n-a înţeles să-şi potolească ambiţiile, M.S. Regele, pe patul de boală, i-a încredinţat lui I. Brătianu sarcina guvernării. Partidul Ţărănesc, prin şeful său dr. N. Lupu, a răspuns colaborării cu Partidul Liberal, alături de grupările politice ale lui Argentoianu şi Stelian Popescu. Aşa, organizaţia Partidului Ţărănesc din oraşul Huşi şi judeţul Fălciu publica lista comună cu candidaţii pentru Cameră: N.N. Tiron, avocat, fost prefect, N.I Pruncu, avocat, fost magistrat, T. Teodorescu – Branişte, ziarist, avocat, I.V. Constantinescu, avocat; La Senatul universal: C. Cozma, avocat, fost senator şi deputat; Senatul Consiliului – M. D. Ralea, fost deputat, dr. N. Lupu fiind deja numit ministru al muncii, cooperaţiei şi ocrotirilor sociale. „Munca” din 26 iulie 1927 era dedicată, aproape în întregime, morţii Regelui Ferdinand al României. Ziarul din 20 decembrie 1927 publica editorialul „În amintirea lui Ion I.C. Brătianu, care timp de un sfert de veac fusese sfetnicul nedespărţit al Tronului şi îndrumătorul spre bine al Ţării”. La 17 mai 1928 se aduce la cunoştinţă publică faptul că în ziua respectivă se „aşeza prima şină de cale ferată pe linia normală Crasna-Huşi, la care luau parte şi dr. Lupu, ministrul muncii, C. Dimitriu, ministrul comunicaţiilor şi Al. Lapedatu ministrul cultelor şi artelor, însoţiţi de d. Teodorescu, directorul general al C.F.R. La 10 iunie s-a ţinut la Tg. Fălciu Congresul regional al Partidului Ţărănesc, pe larg relatat în ziarul din 19 iunie 1928, când se publica şi editorialul „Duşman al poporului”, sintagmă desprinsă – scria ziarul, din
234

Moţiunea Partidului Naţional Ţărănesc, dată cu ocazia întrunirii de la AlbaIulia, unde, la punctul 2 din documentul elaborat, se declară „Guvernul ca duşman al poporului”, ceea ce-i nemulţumea pe cei din partidul condus de dr. N. Lupu. Pentru 12, 15 şi 17 decembrie 1928 alte alegeri parlamentare. Pe lista Partidului Ţărănesc de sub conducerea dr. N. Lupu, pentru Cameră se aflau: dr. N. Lupu, Panait Lupu, Toader Radu, D. Niculescu; pentru Senatul universal: Constantin Cozma, iar pentru Senatul Consiliilor comunale şi judeţene – I.V. Andrian. Monitorul oficial nr. 2 din 6 ianuarie 1929 publica lista deputaţilor aleşi la 12 decembrie 1928, la Huşi fiind menţionaţi din partea Partidului Naţional Ţărănesc aleşi: Mihai D. Ralea, Ioan Mitache, Nestor Badea, iar din partea Partidului Ţărănesc dr. N. Lupu. Împotriva liberalilor, a naţional – ţărăniştilor, a cuziştilor, Lista Partidului Ţărănesc pentru alegerile din 17 iulie 1932 cuprindea pe: dr. N. Lupu, C. Pivniceru, Vasile Mardare, Constantin Cozma pentru Cameră; I.V. Andrian la Senat pentru Colegiul Universal la 20 iulie, iar pentru Colegiul administrativ, la 24 iulie, pe Toader Radu. *
Structura administrativ - teritorială schimbându-se des, înseamnă că autorităţile aveau mereu de muncă, campaniile electorale succedându-se. La 15 decembrie 1925, potrivit Monitorului oficial nr. 277, judeţul Fălciu avea următoarele 65 de comune, plus oraşul Huşi: Berezeni, Fălciu, Găgeşti, Grumezoaia, Hurdugi, Jigălia, Rânceni, Vetrişoaia, Broscoşeşti, Călmăţui, Cioara, Leuşeni, Mingir, Lunca Banului, Orac, Pâhneşti, Pogăneşti, Râşeşti, Sărăţeni, Stănileşti, Tomai, Urlaţi, Vosnâşani, Avereşti, Boţeşti, Cârligaţi, Crăsnăşeni, Creţeşti de Jos, Creţeşti de Sus, Duda, Epureni, Gugeşti, Ivăneşti, Şchiopeni, Stroeşti, Tăbălăeşti, Tătărani, Urlaţi, Vineţeşti, Bohotin, Brădiceşti, Buneşti, Covasna, Cozia, Cozmeşti, Dolheşti, Drânceni, Ghermăneşti, Gorban, Moşna, Podoleni, Răducăneni, Sălăgeni, Scoposeni, Albeşti, Băseşti, Deleni, Dodeşti, Hoceni, Idrici, Olteneşti, Roşieşti, Şişcani, Târzii, Vutcani (Vezi şi „Munca” din 28 ianuarie 1926). Conform Legii administrative din 1929 numărul comunelor judeţului Fălciu se reduce la 11: Răducăneni, Drânceni, Duda, Buneşti, Stroeşti, Mingir, Stănileşti, Olteneşti. Vutcani, Grumezoaia şi Fălciu. Notarii erau desfiinţaţi, rămânând doar la comunele în fiinţă, restul urmând a fi aleşi secretari la sate. Numărul primarilor creştea, fiecare sat urmând să-şi aibă primarul sătesc, peste care era mai mare, cel comunal. Funcţionarii urmau a fi aleşi de locuitori, inclusiv paznicii (Vezi şi „Munca” din 15 septembrie 1929).

*
„…De la 15 octombrie au început a circula pe distanţa Crasna – Creţeşti trenuri cu vagoane de marfă pe noua linie normală”. „…Linia Crasna – Huşi începută de noi anul trecut a rămas în punctul unde am lăsat-o”, zicea „Munca” la 15 septembrie 1929. La 25 octombrie 1928 „Munca” informa: „Dl Maniu a trecut prin Huşi, a avut un cauciuc spart în mijlocul oraşului; a zăbovit o jumătate de oră, dar nu a cutezat să-şi vadă şefii locali”. 235

* „Munca”, număr unic, scos de avocatul C. Popov, „cu nume tot „Munca”, aceeaşi dată ca a ziarului Partidului Ţărănesc”, după ce gazeta oficială se difuzase deja. „…nu pentru directorul de o zi al unei Munci furate, cât pentru oamenii de la ţară, în mâna cărora a putut ajunge printr-o vinovată colaborare cu transfugii noştri Ghiţă Teodoru şi Jenică Constantinescu”, legaţi azi în braţele liberale ale lui Ciudin, a crezut că poate să încurce mintea oamenilor scoţând o altă gazetă „Munca” scria în „O lămurire” adevăratul ziar „Munca” din 27martie 1927. La noul ziar „Munca”, C. Popov apărea ca director, cu un imaginar comitet de conducere în care figurau numele: dr. N. Lupu, Gh. Andriescu, Gavril Chelaru, Jenică Andrian, I. Sârbu, C. Popov. Nici unul din aceştia nu fusese consultat. Urmare, Jenică şi Ghiţă fiind liberali, le-a făcut jocul C. Popov, care, a fost exclus, în unanimitate, din Partidul Ţărănesc, la 20 martie 1927. În felul acesta, în localitate a rămas un singur ziar, „Munca”, condus de un comitet compus din: C. Cosma, I. Melichsohn, N. Pruncu, P. Lupu, C. Tucaliuc, ca director fiind avocatul D. Enciu. Firma ziarului „Munca”, organ al Partidului Ţărănesc, era înscrisă la tribunal pentru ca nimeni să nu mai poată întrebuinţa numele. Partidul Ţărănesc din Judeţul Fălciu, până la Congresul judeţean, era condus de un comitet din care făceau parte C. Cosma, C. Pivniceru, Gav. Chelaru, I. Andrian, N. Pruncu, D. Enciu şi P. Lupu, aprobaţi de dr. N. Lupu. * Despre decesul „după o viaţă de două zeci şi patru de ore, după o scurtă şi nemaipomenit de groaznică suferinţă datorită unei noi boli sociale”, a prea iubitei „Munca” care a fost „înmormântată în seara zilei de 24 aprilie 1926” – vorbea şi „Deşteptarea” din 2 mai 1926. *

Năzuinţe
Năzuinţe, revistă literară-ştiinţifică a Liceului „Mihail Kogălniceanu” Huşi, în 1971, era la al III-lea an de activitate. Avea ca profesori îndrumători pe Steinberg Hera şi Cărăuşu Mihai, iar comitetul de redacţie era format din elevi. Nu-şi preciza periodicitatea, nici luna în care apărea la cititori, era executată la Întreprinderea poligrafică Iaşi, format 16/24 cm, numerele 5-6, cu 48 de pagini, pe o hârtie de calitate, cu texte, fotografii şi desene, migălos selecţionate.
236

Sumarul acestor numere include şi două materiale – „Vinul şi literatura”, eseu de ing. A.D. Tudose, doctorand în ştiinţe horticole şi „Jocuri distractive” – Lascăr Petrică, anul II Ri. Elevii publicau proză şi versuri dar calitatea revistei cu materiale o asigură profesorii: „Din vremea Zaverii” – la rubrica „Să ne cunoaştem judeţul”, de profesor Bujoreanu Şt., „Spitalul din Huşi”, la rubrica „Instituţii huşene” de dr. Schrotter Aurel; „Ocrotirea naturii – problemă de stat şi de educaţie” – la rubrica „Pe teme ştiinţifice” de profesor Gheorghe I. Moraru; „Câteva aspecte din istoria chimiei în legătură cu numele elementelor chimice” de prof. Bugeag Valeria, dar şi materiale de la rubrica „File de cronică”, precum „Huşi – reşedinţă domnească” de eleva Emilia Mihăilescu sau „Târgul Huşi la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea” de Iulia Bulgăraşu, anul IV. Materialele apărute la rubricile: „Opinii”, „Poşta redacţiei”, „Glume, anecdote şi curiozităţi hazlii”, „Carnet muzical” etc. au calităţi care cheamă cititorii dornici de varietăţi. Am reţinut numele următorilor prozatori: Zigman Veronica, Brotman Otilia, Ştefănescu Livia, Bogza Gabriela, dar şi autori de versuri pe care iam întâlnit, uneori, şi în alte publicaţii – Teclici Veronica, Corcodel Ana,Ţurcanu Georgeta cu:
„…Eram tristă, dar în cale Îmi ieşise tinereţea Şi-mi vorbea fără cuvinte Despre toată frumuseţea”. Teclici Veronica „Mai cobori şi-acum seara Printre palele de fân S-aduni greieri de sub iesle Să-i ascunzi la tine-n sân?”… Ana Corcodel

„Iarbă de piatră Încremenită în timp, Stropită de sângele negru, Acoperită de jocul frunzelor de-aramă, Spălată de umbra dimineţii, Măcinată de ani, Vorbeşte-mi!” Ţurcanu Georgeta

Păcat că într-o activitate de cinci ani (nr. 11-12/1973) „Năzuinţe” nu şi-a lăsat decât de 3 ori parfumul foilor în rafturile de la secţia „periodice” a Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” Iaşi, deşi orice publicaţie visează la… nemurire… Se vede că mai există oameni care nu cred îndeajuns în valoarea trăistuţei vieţii – copilăria şi şcoala – care trebuie, dacă nu îmbogăţită, păstrată, valorificată, promovată şi respectată pentru cei care, din generaţie în generaţie, aspiră la ea, la eternitate. *
237

Nod în Papură
Nod în Papură, revistă locală în Gura Bohotin, publică în anul 2006 proză şi versuri. Este coordonată de învăţătorul Lazăr Corneliu care deţine la domiciliu şi importante obiecte muzeistice. *

Nu
Nu, ziar al comuniştilor huşeni, apare în anii 1936-1938, „când burghezo-moşierimea ceda tot mai mult în faţa fascismului, în ţara noastră se intensifica munca de propagandă a P.C.R.” „În această perioadă apare ziarul NU, al cărui titlu sugerează campaniile duse şi axate pe următoarele deziderate: „Nu vrem exploatare!”, „Nu vrem fascism!”, „Nu vrem război!”. Ziarul publicat în zece mii de exemplare era expediat şi la Iaşi, de unde se răspândea în întreaga Moldovă. Mişcarea muncitorească din Huşi a fost condusă de militanţi destoinici, printre care se numără: C. Florescu, Gh. Giosanu, Vasile Galu – unii dintre ei arestaţi şi internaţi în lagăre de concentrare”.
(Din revista „Zorile” nr. 1/1975, p. 29-30).

* „Nu” apărea la Huşi în perioada 1936-1937 şi milita pentru împiedecarea fascizării ţării. Gazeta se numea aşa, „Nu”, pentru că avea următoarele deziderate: „Nu vrem război!”, „Nu vrem fascism!”, „Nu vrem exploatare!” Au apărut circa 10.000 exemplare. Se expedia la Iaşi, de unde se difuza în toată Moldova – spune o altă sursă de informare. *
Printre cei care au făcut parte din marea armată a comuniştilor, încleştată în lupta cu burghezo-moşierimea, ori pentru cei curioşi să cunoască adevărata faţă a ceea ce a fost stânga comunistă din România, ori liderii ei, le recomand să citească volumul de documente scris de Stelian Tănase: „Clienţii lu' tanti Varvara – istorii clandestine”, Bucureşti, Humanitas, 2005. Iată portretul realizat unuia dintre aceşti lideri: „David Fabian – Finkelstein (n, 1895, la Huşi). Urmează şcoala superioară comercială la Iaşi, participă la grupuri clandestine bolşevice încă din 1918, la Bucureşti. După evenimentele din 13 decembrie 1918 este urmărit de poliţie şi pleacă în Italia şi Franţa. Face parte din delegaţia care merge în Rusia în 1920 şi semnează afilierea la Komintern. Întors în ţară este arestat. Participă la primele congrese P.C.d.R. La Congresul al III-lea de la Viena, din august 1924, devine membru al Biroului Politic. Din toamna lui 1925 trăieşte în emigraţie, la Viena şi Berlin. În perioada 1924-1928 este omul numărul 2
238

din PCdR. În 1928 este destituit împreună cu Elek Koslos. Din 1933 trăieşte în URSS. Lucrează la „Şcoala de partid Lenin” de pe lângă Komintern. Traduce în româneşte lucrările lui V.I. Lenin. În decembrie 1937 este împuşcat”. Făcuse parte din marele grup de comunişti români executaţi la Moscova din ordinul lui Stalin, când au fost măcelăriţi peste 20.000 de asemenea luptători din toate ţările lumii, care roiau în jurul Moscovei şi a marelui eliberator, după cum aflăm din volumul „Clienţii lu’ tanti Varvara – istorii clandestine” de Stelian Tănase, apărut la editura Humanitas, Bucureşti, 2005.

*

Orizonturi
Orizonturi, revistă de cultură şi informaţie a Şcolii „Ion Creangă” din Chirceşti a ajuns la noi prin bunăvoinţa domnului prof. Vasile Cozma, ca răspuns la cererea noastră, prezentândune-o: „…a apărut la 1 martie 2004. Până în prezent (august 2006) au fost scoase 8 numere, următorul fiind prevăzut pentru septembrie 2006 (dificultăţi sunt doar cu asigurarea fondurilor de tipărire).

Şcoala „Ion Creangă” din Chirceşti – sediul revistei Orizonturi

Colectivul redacţional este format din: prof. Vasile Cozma – redactor responsabil, redactori – prof. Dan Ravaru, înv. Ştefan Macovei, Vasile Bulai care asigură foto şi tehnoredactarea. Îşi mai aduc contribuţia şi alţii: Daniel Rusu, Giani Butnaru (eu aş adăuga şi mulţimea colaboratorilor: Lucian-Valeriu Lefter, Paraschiva Neacşu, inspector şcolar
239

I.S.J. Vaslui şi Veronica Ulian, educatoare metodistă I.S.J. Vaslui, Yuki Hashitani, asistentă socială Japan International Cooperations Agency, Milica Roşu, Despina Ciurescu, Iulia Iacob, educatoare, prof. Ioan Paul Munteanu Vaslui, Leonard Ciureanu, prof. Ioan Hodoş, Codăeşti, Arhim. dr. Ştefan Guşă, stareţul mănăstirii de la Movila lui Burcel, prof. Georgeta Ştirbu, Codăeşti, înv. Ştefan Ciudin, prof. Sanda Mihăilă, Marius Cozma, student, prof. dr. Nicolae Ionescu, inspector şcolar Vaslui, înv. Nica Doina, prof. Aurel Popa, Codăeşti, Ioan Mardari, Ioancu Ilaşc, dr. Laurenţiu Chiriac, Gabriel Giordaş, Aurelia Dascălu, Vasile Ţepordei, ing. Daniel Rusu, Gheorghe Sofianu – Văleni, Elena Cozma şi multe nume din rândul elevilor – Sabadac Alina Cristina, Mihalcea Andrei Ionuţ, Macovei Narcis, Enache Ioana, fără să-i uităm pe „informatorii” Irimia C. Maria în vârstă de 31 ani, 4 clase, agricultoare din satul Chirceşti, Sutaru Profira de 67 ani, 4 clase, Luca Neculai, 74 ani, 4 clase, Ivanovici Aglaia, 67 ani, 5 clase, Ţurlea T. Lenuţa, 35 ani, toţi agricultori în Micleşti – care l-au ajutat pe prof. Dan Ravaru să realizeze documentarul „Folclor literar din comuna Micleşti” (nr. 3-4, p. 7-11). Este abordată o tematică variată, de la studii de istorie locală, etnografie, folclor, învăţământ şi educaţie, la personalităţi locale şi zonale, viaţa comunităţii, o pagină literară a elevului… Tipografia: ADC Vaslui; redacţia: satul Chirceşti, comuna Micleşti, judeţul Vaslui. Format: 21/28 cm, 20 pagini, plus coperţile semicartonate. În locul editorialului, care apare începând cu numărul 3, ori a obişnuitului „Cuvânt înainte” sau „La început de drum”, redacţia pune, sub fotografia şcolii din Chirceşti, patronată de inegalabilul Ion Creangă, chenarul în care Dan Ravaru informează concis: „Între puţinele lucruri bune pe care ni le-au adus ultimii ani, se înscrie în prim plan dezvoltarea benefică a cercetărilor de istorie locală. Oamenii locurilor îşi caută mărturiile prezenţei lor în istorie şi în cultură, plecând de la izvoarele primare, de la apa vie a începuturilor. Fără cunoaşterea acestor sfinte începuturi, rămânem orfani, suntem copii fără părinţi, fără o legitimare în timp şi spaţiu. Pe bună dreptate, Nicolae Iorga spunea că nu vom avea o istorie adevărată a României până nu Ion Creangă (1837-1889) vom avea istoria fiecărui sat, a fiecărei comune, Patronul spiritual al şcolii a fiecărui judeţ. Şi ceea ce se întâmplă acum la din Chirceşti Chirceşti, în comuna Micleşti, se înscrie cu
240

cinste în ceea ce ne sfătuieşte vizionarul istoriei noastre naţionale. În acest spaţiu de suflet şi de amintire a lui Ştefan cel Mare, având ca reper Movila lui Burcel, cunoscută de toţi românii, oriunde s-ar afla ei, strădania cărturarilor locali este întru totul benefică şi ilustrează un fenomen care, din fericire, se instituţionalizează tot mai mult în judeţul Vaslui: localismul creator. În acest orizont al spiritului, se înscrie „Orizonturile de la Chirceşti”. Acelaşi Dan Ravaru semnând studiul „Ovidiu Bârlea despre Ion Creangă” – patronul şcolii care dă viaţă revistei „Orizonturi” – aşezat tot în loc de editorial, adaugă două citate semnificative, unul de D. Gusti („Satul este sanctuarul unde s-a refugiat şi se păstrează manifestarea de viaţă a poporului românesc”) şi altul de Ion Creangă, care devine şi un îndemn la ceea ce facem, scriind despre oamenii şi aşezările noastre: „Iubite cetitoriu, Multe prostii ăi fi citit de când eşti. Ceteşte, rogu-te, şi aste şi, unde-i vedé că nu-ţi vin la socoteală, ie pana în mână şi dă şi tu altceva mai bun la iveală, căci eu atâta m-am priceput şi atâta am făcut”. O povaţă mai bună nici că se putea, în ton cu aceea dată de Nicolae Iorga! „Ion Creangă – învăţător şi autor de manuale şcolare” se intitulează articolul semnat în numărul 5 de studentul Marius Cozma, din care cititorul află nu numai despre „Manualele lui Ion Creangă” pregătirea şcolară temeinică a preotului şi învăţătorului care, cum s-a întâmplat întotdeauna, când a fost „exclus definitiv” la 11 octombrie 1871 din rândul clerului, Manualele lui Ion Creangă datorită „unor intrigi şi învinuiri insuficient argumentate”, este destituit şi din învăţământ, la sugestia mitropolitului, ministerul argumentând şi el că „părăsind a sa demnitate de preot” nu mai poate să fie nici „institutor în corpul didactic”, cu toate că de la 1864 până la 1889, timp de 25 de ani, slujise şcoala, că numeroase personalităţi care l-au avut dascăl – savantul Emil Racoviţă, istoricul N. A. Bogdan, scriitorul Emil Gârleanu, pictorul Octav Băncilă şi alţii, l-au elogiat. Exclus de la catedră şi din altarul bisericesc, Ion Creangă, se ştie, a continuat să predea în particular, să lucreze la manuale, mai ales după ce s-a cunoscut cu Eminescu. Prietenia lui Creangă cu marele poet naţional Mihai Eminescu, care începe în 1875 când Eminescu era revizor şcolar şi asistându-l, poetul a rămas impresionat de învăţătorul Creangă, pe care, cunoscându-l şi mai bine, l-a îndemnat, ca neapărat, să aşterne pe hârtie ceea ce era însăşi spiritualitatea Humuleştilor, a românilor. Fără întâlnirea dintre Creangă şi Eminescu,
241

primul „ar fi rămas doar un apreciabil autor de manuale de povestiri moralizatoare şi un maestru al oralităţii, fără să consemneze în scris ceea ce avea mai valoros”, susţine Dan Ravaru când scrie în „Orizonturi”: „Ovidiu Bârlea despre Ion Creangă”. „Când s-au întâlnit prima oară”, …după 1 iunie 1875, Creangă publicase ca literatură doar „câteva naraţiuni în paginile manualelor şcolare editate împreună cu câţiva colaboratori”. Apoi, ei au rămas prieteni de când lumea: „nimeni n-a mai văzut pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu”, scrie George Călinescu. După ce facem cunoştinţă cu însemnările din Dicţionarul geografic al judeţului Vaslui, întocmit de Constantin Chiriţă la 1889, preluate în Marele dicţionar geografic al României întocmit la 1899 – 1904 de Gh. I. Lahovari, C.I. Brăteanu şi Gr. Tocilescu, referitoare la aşezările Micleşti, Chirceşti şi Popeşti, ca restituiri pentru prezenţi şi viitorime, ne oprim – unde? – la „pagina La construcţia troiţei din satul Popeşti un rol elevilor”, unde găsim şi Îndemnul important l-a avut învăţătorul Constantin Popa, directorul şcolii Popeşti din acea lui Ion Enache, poetul, către copiii perioadă. Troiţa este o construcţie din lemne din Chirceşti: „Eu, Ion Enache fiu de stejar, cu acoperiş din tablă. Ansamblul, al Chirceştilor, stabilit în Vaslui, spune revista, este format din 4 coloane, unite urez tuturor celor care vor citi la bază, pe care sunt sculptate ramuri de această publicaţie să aibă parte de măslin. Pe faţă sunt sculptate în lemn victoriile – în sens figurativ – pe cuvintele: „Eroilor, recunoştinţă!” şi numele care le-a avut Măria Sa Ştefan cel celor căzuţi în primul război mondial, iar pe Mare şi Sfânt, pe care-l sărbătorim spatele monumentului inscripţia: „Crucii tale în acest an când se împlinesc 500 ne închinăm Hristoase”. Ridicată în centrul satului, troiţa a fost de ani de la trecerea în veşnicie, la 2 iulie 1504. sfinţită la 29 octombrie 1939. Satul Chirceşti este o veche aşezare dacică (tracică) unde s-au descoperit relicve, iar prof. Vasile Cozma a descoperit la Velniţa un ulcior peste care au trecut turme şi turme de oi, ani în şir, din care i se vedea numai toarta. Cu ajutorul unui băţ ascuţit a săpat în jurul său, scoţându-l la suprafaţă şi spre mirarea sa, avea vin pietrificat de câteva mii de ani. Să nu uităm că satul nostru este un sat istoric, în sensul că, Ştefan cel Mare a făcut un drum de la Movila lui Burcel până la locul unde se spune Cetăţuie, cetate neterminată după glorioasa bătălie de la Vaslui. Mai adaug un fapt „istoric” care s-a manifestat în mod foarte original, prin aceea că, atunci când la rândul meu am fost copil, păscând oile pe Velniţă am băut apă de la una din cişmelele de acolo, şi spre uimirea mea am ajuns
242

acasă în stare de ebrietate. La Recea, o vreme a curs rachiu, probabil, însăşi denumirea de Velniţă înseamnă loc de fabricare a rachiului şi pe vremea romanilor se exporta de acolo şi rachiu. Povestind aceste lucruri într-o carte care se numeşte „Gândul mâţei”, cineva citind-o s-a dus la directorul Şerban de la Centrul Creaţiei Populare să-l întrebe unde este satul cu pricina. Dorea să umple două bidoane de rachiu. Poate i-ar fi ajuns. Plaiurile satului nostru sunt de o frumuseţe inegalabilă. La Muzeul Ştefan cel Mare din Vaslui este fotografiată cea mai mare râpă din judeţ care la noi se numeşte „Humăria”. Humăria este o prăpastie albastră, unde veneau lupii iarna, când nu mai aveau ce mânca, să-şi panseze stomacul cu humă. Nu mai ştiai, în anumite momente, unde se termina Humăria şi unde începe Cerul, era la fel de albastru. Doresc copiilor din Chirceşti să-şi bucure sufletul cu bogăţiile naturale care le-a dat Dumnezeu şi copilăria lor să fie adevărată ca prunele albastre din prunul cel de toamnă. Toţi copii satului şi toţi cei ce vor citi aceasta publicaţie să se simtă mândri de locul unde s-au născut şi de priveliştile care le-au îndulcit vremea copilăriei” (din „Orizonturi”, nr. 1, p. 12-13). În numărul 2 al revistei profesorul Vasile Cozma, la rubrica „Oameni şi fapte”, scrie următoarele despre „Poetul Ion Enache – un fiu al satului Chirceşti”: „Există în satele noastre oameni care nu necesită o prezentare anume, de altfel, nici nu au nevoie de o prezentare, faptele lor fiind în conştiinţa generaţiilor trecute şi prezente. În cazul oamenilor de litere, faptele sunt reprezentate de cărţile scrise care rămân nemuritoare. O personalitate marcantă a culturii vasluiene este Ion Enache. Ion Enache, „poetul-boem” al Vasluiului, aparţine şi satului Chirceşti. Aici, s-a născut la 27 septembrie 1950. .Era primul dintre cei 4 copii ai lui Costache Enache, de loc din satul Şerbeşti şi al Vetei, dintr-o familie localnică, împroprietărită în vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Părinţii, cu înclinaţie spre meşteşug, erau croitori renumiţi în sat, mai ales, pentru seriozitatea şi calitatea lucrului făcut. Au locuit la Chirceşti până în anul 1965, când au plecat la oraş, angajându-se la Fabrica de Confecţii din Vaslui, care abia se dăduse în Ion Enache, poetul, folosinţă. fiu al Chirceştilor Ion Enache face cursurile şcolii gimnaziale la Chirceşti. Eram colegi de clasă, prima promoţie cu 8 clase absolvite în 1965. Ne întâlneam deseori, fie la pregătirea lecţiilor, fie la joacă. Ţin minte şi acum, Râpa lui Ţurleac ori Velniţa – locuri de joacă şi năzdrăvănii. Am prins Velniţa cu copacii ei seculari, care au fost defrişaţi pe
243

vremea primarilor-muncitori din anii '50 ai secolului trecut. Bunicii ne vorbeau despre livada de aici, cu meri şi cireşi şi de acareturile proprietarului Hrisoverghi şi apoi Millo, cu iazul ,unde a poposit de câteva ori şi poetul romantic Alexandru Hrisoverghi, nepotul proprietarului, după cum ne spune Theodor Răşcanu într-o carte din 1943. Dar drumurile se despart. Ion Enache urmează studii profesionale la Piatra Neamţ şi liceale din Vaslui. Cel mai important lucru este că Dumnezeu l-a înzestrat cu „harul” poeziei. Debutează la 25 ani în revista „Convorbiri literare”, cu o prezentare a poetului Ioanid Romanescu. Apoi publică în mai multe reviste: „România literară”, „Luceafărul”, „Cronica”, „Timpul”. Volume de poezii: „Duminica sângelui”, Editura Junimea, Iaşi, 1985; „Quadrige”, Editura Boema, Iaşi, 1993; „Gândul mâţei”, 1996, în colaborare cu George Ilaşcu; „Abisalom”, Editura Cutia Pandorei, Vaslui, 1997; „Sfera cu sfinx”, Editura Timpul Iaşi, 1998; „Citat dintr-un vers”, Editura Junimea, Iaşi, 2003. Pentru volumul „Quadrige” a primit premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Iaşi şi premiul „Ceahlăul” la colocviile de la Piatra-Neamţ. Din 1998 este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi. Este trecut în Dicţionarul personalităţilor vasluiene, autori P. Necula şi M. Ciobanu. Aprecieri critice: „...Ion Enache a fost mereu în altă parte decât acolo unde se împart darurile. O singură dată a fost acolo unde trebuia: când Dumnezeu a împărţit harul poeziei. Marginalizat, persecutat, umilit, aflat mereu pe punctul de a fi scos afară din cetate de către autorităţile mai vechi şi mai noi, Ion Enache a rămas mereu în serviciul poeziei, singurul din care nu-l poate scoate nimeni" (Nicolae Turtureanu, vol. „Cuvinte încrucişate”, Editura Cronica, Iaşi, 1994); „Ion Enache întruneşte toate calităţile necesare pentru a fi considerat un adevărat boem al acestui sfârşit de veac la Vaslui” (Nichita Danilov); „Ion Enache –„zeu” câteodată şi în restul timpului „geniu” (Ştefan Şerban)”. Rămânând în zona poeziei, dar şi a elevilor, iată câteva mostre care întreţin tonusul şi dau umor publicaţiei, cu creaţii locale: „Înţelegere în familie”: „Sfaturi ne-mpărţim frăţeşte./ Să ne fim mereu pe plac:/ Astăzi numai ea vorbeşte,/ Mâine-i rândul meu să tac!”; „Aleşilor noştri din partea pensionarilor”: „Fericire, libertate,/ Ne-au promis pe-al lor cuvânt,/ Dar ne-au oferit de toate/ La doi metri sub pământ”; „Automulţumire”: „Avem vile, limuzine,/ Cont în bănci şi magazine,/ Ne-am realizat în mare/ Programul de guvernare”; „Studenţie cu… folos”: „Studenţia e frumoasă,/ E săracă şi golană / E-o faptă evlavioasă:/ Dar se face… de pomană!”; „Catrenul «416»”: „-Văd un tânăr nalt ca bradul, într-un şanţ, pe des mohor/ Mă reped iute la dânsul, vrând să-i dau un ajutor,/ Dintr-o sticlă trage-o duşcă şi îmi spune jovial:/ − De-ajutor chiar am nevoie, dar de unul… «social»!”.

244

Alte „mostre” din „Pagina literară” (culese şi adaptate de Gh. Sofianu): „La ora de istorie”: −„Ionescule, ce-i aia revoluţie? − E atunci când unii mor degeaba şi alţii… profită”; Epigramă: „De eşti printre demnitari,/ Nu fura ca hoţii mari/ Care-şi trag pe mâni mănuşi,/ „Trage-ţi” două-trei… mătuşi”; Metamorfoză: „Domnul doctor poate-ar scrie/ Opt volume, plus romanul,/ Dar ca-mbogăţit, el ştie/ Că din cărţi nu iese…banul”. Şi, din „Măcar un… zâmbet!”: Avocatul către instanţă: − „Onorată instanţă, vă rog să aveţi în vedere că clienţii mei sunt minori. − Şi? − Abia s-au apucat… de furat!?” Alte rubrici, destinate elevilor ori publicului larg, cum ar fi: „De spirit”; „Recunoaşteţi autorul?”; „Superlative geografice”; „Aşa vă place matematica?”; „Cugetări”…; „Cine a avut dreptate?”; „Vorbe Operă a sculptorului Mircea înţelepte”; „Impresii de călătorie”; „Din Ştefănescu, statuia ecvestră de înţelepciunea românească”; „Restituiri”; „Din la Podul Înalt, dezvelită în 1975, gândirea orientală”; „Răspunsuri la problemele măsoară 7 metri şi are o greutate date spre rezolvare”; „Aprecieri la adresa de 19 tone bronz. Este revistei noastre”; „Calendar – aniversar în amplasată pe un soclu cu luna”…, fac publicaţia din ce în ce mai înălţimea de 8 metri. interesantă şi aşteptată. Când citeşti citate, titluri şi texte, care trimit la Ştefan cel Mare, „Bătălia de la Vaslui – cea mai strălucită victorie românească din Evul Mediu”, „Omagiu lui Ştefan cel Mare şi Sfânt”, „Movila lui Burcel. Legendă şi istorie”, „Sate despărţite din hotarul comunei Micleşti”, „Documentele satului Chirceşti”, „Ctitoriile lui Petru Rareş ori ale lui Ştefan cel Mare”, „Mărturii arheologice privind începuturile vieţii creştine în bazinul Bârladului”, ori participi sau afli despre manifestaţii culturale în care însuşi directorul şcolii şi redactorul şef al revistei „Orizonturi” oferă publicului spectacole de teatru în care el se transpune în Ştefan cel Mare Învăţătorul sublocotenent pe care îl interpretează grăind, încă o dată, că (r) Gheorghe Scutaru – un erou „Moldova nu este a mea, ci a urmaşilor şi al Chirceştilor căzut pe frontul urmaşilor noştri”, iar revista susţine cu de est, lângă Odessa permanenţă ceea ce au făcut bun strămoşii, evocându-le eroismul, datinile şi obiceiurile preluate, realizezi, neapărat, că o face pentru ca să dezvolte cu
245

succes în sufletul cititorilor şi ascultătorilor, dar mai ales al copiilor dragostea pentru pământul natal şi faţă de neam şi ţară, admiraţia pentru înaintaşi, mândria naţională. Sentimente pe care le încearcă cititorul şi atunci când, citind „Omagiu profesorilor mei” – cuvânt rostit de prof. Vasile Cozma la adunarea festivă din cadrul Zilelor liceului Codăeşti, la 12 mai 2005, nu poţi să nu-ţi aduci aminte despre manifestările de dragoste şi preţuire cu care, însuşi Eminescu şi colegii lui, îl înconjurau pe profesorul lor Aron Pumnu, îndrumătorul de conştiinţă naţională, primul profesor de limba română al lor de la Cernăuţi care, bolnav fiind, atunci când puterile îl lăsau şi îşi întrerupea lecţia, îl petreceau la trăsură şi îl ajutau să urce, iar Eminescu îl însoţea până acasă: „Drumul meu către fericire a trecut şi pe la liceul din Codăeşti, eu fiind elev aici, acum patru decenii”, îşi începea expunerea profesorul, plecând de la ceea ce scria Nicolae Iorga despre aceasta: „Pentru fiecare om e un drum către fericire: acela e pe care e chemat să meargă. Cei mai mulţi nu-l găsesc niciodată. Cei cuminţi încearcă până la moarte”. „…Pe atunci şi liceul era tânăr şi am satisfacţia să spun că m-am numărat între primele generaţii de liceeni de la Codăeşti. Mi-amintesc cu recunoştinţă de profesorii de atunci, apreciaţi ca fiind de mare valoare profesională şi omenie, surorile Evdochia şi Eufemia Harabara – prima fiind director al instituţiei, Mihai Câmpeanu, Octav Botez, soţii George şi Victoriţa Damian, Vasile Calestru, Georgica Alexandrache, Vasilica Hârjău şi mulţi alţii, care au contribuit la faima liceului, instituţia din Codăeşti fiind apreciată între liceele din judeţ dar mai ales, apreciată în mediul social al zonei înconjurătoare, elevii fiind în exclusivitate fii de ţărani. Apoi, Codăeştiul se visa la acea vreme să ajungă la statutul de oraş, iar liceul era instituţia care să-i asigure personalitate vechiului târg, alături de unităţile economice şi de servicii şi de zestrea urbanistică a aşezării. Am urmat exemplul dascălilor mei şi astăzi sunt profesor şi director de şcoală”, încheia omagiul său profesorul, poate cu gândul la cum se va transmite către elevii de astăzi şi de mâine mesajul recunoştinţei pentru profesorii actuali… (nr. 7, p. 17). Chirceşti este sat în comuna Micleşti, judeţul Vaslui. Pornind de la Seneca, cu moto – „Să spunem totdeauna ce simţim şi să simţim totdeauna ce spunem, astfel ca vorbele să fie Prof. Vasile Cozma adevărate”, Aurelia Dascălu, cu gândul de
246

recunoştinţă către „Părinţi”, scrie şi ea pagini de puternică simţire şi afectivitate la rubrica „Memorialistică” (nr. 8 p. 18): „Cât avem părinţi pe pământ, nu în gând...” scria poetul Adrian Păunescu simţitoarele versuri de care mă cutremuram întotdeauna, făcându-mi mia culpa, că viaţa, împrejurările, m-au ţinut departe de părinţi. Când era o sărbătoare, nu mă puteam bucura deplin, până nu mă duceam să fiu cu ei, dar întotdeauna era prea puţin. Astfel mi-am chibzuit viaţa, gândindu-mă să evit necazurile părinţilor mei şi să locuiesc în aceeaşi casă sau cel puţin în aceeaşi localitate cu copiii mei. Aş! Nimic nu este sigur sub soare! Singurul lucru sigur este acela unde te naşti, nicidecum acela unde vei locui sau trăi. Ce-i drept, toate se pot schimba în lumea aceasta mare, numai locul de naştere nimeni, niciodată, nu ţi-l poate lua. Iar legătura celor născuţi la ţară este mai strânsă decât a celor născuţi la oraş, căci pământul este un liant indestructibil, care te subjugă, îţi intră prin toţi porii în sânge, în oase, în suflet şi mai ales se leagă de întreaga fiinţă prin anii copilăriei, care, oricât vor fi fost de sărăcăcioşi, apar ca o lumină, ca o flacără din care te hrăneşti, marcându-ţi întreaga existenţă, întreaga viaţă. Cine uită acest lucru, cine nu se întoarce din când în când la locul minunat al anilor fără griji, la iubirea nemărginită a părinţilor, are un gol pe dinăuntru, n-are bucurii, n-are izvor, n-are rădăcini, e rătăcit! Iar dacă izvorul este secat şi rădăcina uscată, eşti un viu mort, o jumătate de fiinţă, o epavă... Nu toţi pot hălădui prin lume, părăsindu-şi locul şi tradiţiile, neamul şi originea fără să oftezi adânc după iarba verde de acasă. Spun acest lucru tuturor celor care se simt bolnavi, copleşiţi de singurătate, fără speranţă, fără bucurii, că singurul loc din lume unde ni se încarcă bateriile sufletului, a fericirii de a trăi mai departe, este locul de unde am văzut mai întâi lumina zilei. Soarele era mai strălucitor şi prietenos, luna mai mare şi mai luminoasă, neavând concurenţa becurilor electrice. Sub clar de lună plină se făceau clăci: la bătut floarea soarelui sau cum i se zicea la noi „răsărită", la desfăcat porumb; se stătea la taifas până târziu, văzându-ne la faţă mai frumoşi, mai buni, mai liniştiţi de grijile de peste zi. Era ca un fel de vrajă lumina blândă a lunii, peste existenţa noastră din acele vremi de neîntâlnit! Monumentul Eroilor din Chiar mă lăudam la şcoală, că Chirceşti înălţat în curtea bisericii, oamenii din satul meu sunt cei mai închinat celor căzuţi în războiul de frumoşi, cei mai harnici şi cei mai buni. neatârnare de la 1877-1878, din Nimeni nu auzise de el, dar pentru mine războiul de întregire 1916-1918, din era unic. Aşa anonim pentru unii, pentru războiul al doilea mondial 19411945, realizat de pr. Iustinian mine însemna centrul universului. Căci Tomozei, cu contribuţia enoriaşilor, satul în care m-am născut, am trăit şi învăţat până la 10 ani, se află în sfinţit la 28 mai 1992. apropierea Movilei lui Burcel, loc cu
247

rezonanţă în istoria Moldovei, dăruită unui viteaz de-al său pentru fapte de eroism şi jertfă în luptele cu turcii... Movila era înaltă, ţuguiată şi de acolo se vedea şi se vede şi astăzi Vasluiul (la 20 km). Chiar şi în anii ’40 – 50, la jumătatea secolului XX, când mergeam în excursii, cu şcoala, urcam din greu, ca pe munte. Acum s-a pitulat, oamenii au scos piatră pentru a-şi dura case, s-a construit şi o cinstită mănăstire cu acelaşi nume, sfinţind locul şi statornicind veşnică rugăciune şi pomenire pentru tot neamul românesc, pentru cei care vin peste vremuri, căci, tot ce a fost ieri, e istorie şi fiecare dintre noi rămânem cuvinte din filele îngălbenite ale vremii. …Numele satului Micleşti vine de la Micle, atestat documentar la 15 martie 1493, într-un act al domnitorului Ştefan cel Mare. Familia de boieri Miclescu a stăpânit satul de la mijlocul secolului al XVII-lea. Originea lor se află în satul Gugeşti, menţionată în documente pe Ia 1426, în vremea lui Alexandru cel Bun... Copiii din generaţia mea erau umili, respectuoşi, nu vorbeau ce nu se cuvenea; erau atenţi la tot ce se întâmplă în jur, ne implicam alături de părinţi la grijile din gospodărie şi luam parte, ca oamenii mari, la toate evenimentele care se derulau în acele vremi. De aceea, nu pot uita noaptea de vară, luminată ca ziua, când pe faţa celor mari era întipărită o îngrijorare ca de moarte; pe chipul femeilor se prelingeau domol lacrimi care se rostogoleau din adâncul ochilor îndureraţi, din străfundul sufletelor îngândurate, curgând pe obraz, pe gât, pe haine şi le udau mâinile ţinute, fără vlagă, în poale. Nenea Costache, fratele mamei cel mare, venise de pe front şi era bine informat. Se apropiau de satul nostru tancurile ruseşti. Veştile erau îngrozitoare! Nu trebuie să spun multe cuvinte, ajunge unul singur: Război! Pentru cei mici, grozăvia imaginii nu era vizualizată ca la cei maturi. Am stat până după miezul nopţii de veghe; cocoşii se întreceau în cântări, pe diferite voci iar noi, copiii, puneam, curioşi şi plini de importanţa maturizării noastre, ad-hoc, urechea la pământ, cum făceau cei mari, pentru a auzi un zgomot înăbuşit, un zguduit fără vibraţii, un huet (vuiet) ca un geamăt al şenilelor care muşcau din drumurile tari şi uscate de arşiţa verii fierbinţi. Apoi, au mers toate femeile pe la casele lor, căci rămăsese în sat numai femei, copii, bătrâni, câte un bărbat rănit..., ceilalţi toţi erau concentraţi pe front. A doua zi, când soarele usca ultimele boabe de rouă, înainte de a începe să dogorească duşmănos, tancurile ruseşti au intrat în sat. Totul părea pustiu. Un sat fără viaţă. Oamenii se ascunseseră. Parcă intraseră în pământ! Vitele nu au fost scoase pe deal, la păscut, erau închise în grajduri, dosite prin şoproane, ferite de orice ochi; obloanele la case trase, porţile încuiate şi legate; nici un om pe drum sau în curte! Doar în dosul uşilor ferecate şi a ferestrelor mute, ochii pândeau curioşi cu inimile zvârcolindu-se în coşul piepturilor de la mic la mare de spaima şi frica la care eram supuşi. Cei bătrâni, care mai trăise aceste clipe şi în anul 1916 la primul război mondial, cum era şi bunica mea născută în 1885 erau calmi; experienţa vieţii îi învăţase că omul le poate duce pe toate, şi bune şi rele, putând depăşi totul. Bunica nu-l citise pe Coşbuc, căci nu ştia carte, dar avea multă înţelepciune ca-n filosoficele-i versuri : „Soarele răsare roşu şi tot roşu el apune, Omul bun
248

şi-n zile rele e tot bun, ca-n zile bune”. De aceea, când tancurile încolonate cam pe o lungime de 1 Km, durduind prin satul încremenit şi pustiu, neînţelegând unde sunt oamenii, pe la mijlocul satului unde stăteam, bunica mea a ieşit pe podeţ, la poartă, gătită ca de sărbătoare, cu batistă albă pe cap, cu horboţică (o danteluţă delicată, croşetată din aţă de bumbac de mâini pricepute) şi-a scos, cu gesturi largi, basmaua fluturând-o a salut, dezgolind părul alb, bogat, prins într-un coc, cu faţa luminoasă, cu ochii albaştri – zâmbitori, iar eu parcă atâta am aşteptat: m-am suit pe poartă, ca să fiu mai înaltă şi mai de luat în seamă, agitând mâinile amândouă, parcă erau desprinse din umăr. Ce mai conta?... Astăzi, părinţii mei nu mai sunt. Nici bunica. S-au dus pe un alt tărâm, al veşniciei. De aceea, sunt fericită când îmi apar în vis; mă simt din nou ocrotită ca în copilărie, înţeleg că acolo, undeva, ei mă veghează şi mă ajută să răzbat prin timpul care-l mai am hărăzit, să las o urmă, cât de măruntă, în paşii pe care-i şterge valul de pe firele de nisip ale vieţii... „Acum, când sunteţi iarăşi amândoi,/ Gândiţi-vă, din când în când, la noi. / Şi ne iertaţi, de toate ce-am greşit,/ Că numai după moarte ne-am căit!” ∗ „A dispărut o bijuterie arhitectonică de mare valoare spirituală” – biserica mănăstirii „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” de pe Movila lui Burcel, scria „Orizonturi” în numărul 6 – 1 mai 2005, despre „ştergerea de pe suprafaţa pământului, lovită de trăsnet, care a produs un incendiu mistuitor în ziua de 7 martie 2005”, întrebându-se dacă „ar fi vreo legătură cu legenda, Dumnezeu pedepsind abia acum după 5 secole, fapta lui Burcel, de a lucra în zi de sărbătoare!”. După numai un an, în numărul 8 din luna mai 2006, sub titlul „Mănăstirea „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena de pe Movila lui Burcel a fost refăcută” aveam să citim surprinşi, dar cu mare şi firească bucurie: „La 7 mai 2005, în urma unui trăsnet, biserica de lemn de la Mănăstirea „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena” de pe Movila lui Burcel – o bijuterie Biserica făcută scrum. arhitectonică de mare valoare În medalion părintele stareţ Ştefan Guşă spirituală, a dispărut de pe faţa pământului. Nimic nu s-a putut salva din faţa incendiului devastator provocat de trăsnet; a rămas doar masa din altar, în rest nimic.

249

Biserica fusese construită în anii 1996 – 1997 şi sfinţită la 21 mai 1997 de către episcopul Huşilor, P.S. Ioachim Vasluianul. Părintele stareţ, arhim. Dr. Ştefan Guşă îşi manifesta atunci credinţa şi speranţa că va construi o altă biserică – „Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat” – a spus, în acele momente grele, părintele stareţ. Şi iată, Dumnezeu a ajutat să fie construită o nouă biserică de lemn, pe temelia celei arse şi, mai mult, a început şi construcţia unei biserici Biserica nouă mari, din cărămidă, care va fi finalizată în anii ce vin. Biserica de lemn, „mult mai luminoasă şi mult mai frumoasă”, mai impunătoare, realizată de meşteri Manole din zona Sucevei, va fi sfinţită la 21 mai 2006, prilej de manifestare a bucuriei împlinite, a credinţei şi mulţumirii nemăsurate faţă de Dumnezeu”. După slujba de sfinţire, s-au desfăşurat manifestări cultural-artistice, la care au participat formaţii artistice locale şi din judeţ, în cadrul Festivalului folcloric „Movila lui Burcel”. *

Partidul Poporului
Partidul Poporului, organ săptămânal al Partidului Poporului, secţia judeţului Fălciu, de sub preşedinţia Generalului Averescu, la 4 noiembrie 1920, ajunsese la numărul 20. Administraţia, Hotel central, camera 10. Se tipărea la Tipografia „Leţcae George Jorica, Huşi, strada Ghica Vodă nr. 64. Director Vasile Băltenoiu, deputat de Fălciu. Redacţia, strada Stoianovici nr.64, unitate cu „lumină electrică proprie” şi „instalaţie cu motor”. În chenar, în prima pagină, în loc rezervat, se afla fotografia Generalului şi următorul anunţ: „Duminică 31 octombrie 1920, stil nou, s-a făcut prima împroprietărire individuală din judeţul Fălciu, în comuna Vetrişoaia. Astfel, cuvântul Generalului Averescu s-a îndeplinit. Trăiască România Dreptăţei. Trăiască Generalul Averescu”. Într-o expunere largă, în numele Partidului Poporului de sub preşedinţia Generalului Averescu, Vasile Băltenoiu, deputat, vicepreşedintele Partidului Poporului, secţia judeţului Fălciu, adresându-se
250

sătenilor, anunţa că în comuna Vetrişoaia s-a realizat prima împroprietărire individuală din judeţ, „invalidul Ion Huzum a intrat în stăpânirea celui dintâi lot şi, rând pe rând, în decursul iernii care venea, moşiile expropriate urmau să treacă în stăpânire individuală. Era reforma agrară chezăşuită de Rege şi înfăptuită de sfetnicul său – Generalul Averescu”. „Lupismul şi bolşevismul zăceau zdrobiţi ca o fiară la picioarele ţăranilor” – îşi ataca adversarii politici foaia de la Huşi. Pe dosul foii, în două pagini era ziarul – urma reportajul primei împroprietăriri din judeţul Fălciu, corespondentul ne mai adăugându-şi numele. La Vetrişoaia participase la prima împroprietărire săteni din mai toate localităţile judeţului: Băseşti şi Jigălia, din Şuletea şi Hurdugi, din Duda şi Fălciu, din Berezeni, dar mai ales din Vetrişoaia, care părea „prea mică spre a-i putea cuprinde pe toţi”. La ora trei şi jumătate soseşte automobilul judeţului care aducea pe consilierul agricol al judeţului cu personalul local al împroprietăririi. La răscrucea drumului de întâmpinare, gornistul comunei dă drumul la note puternice ce zguduie sufletele. Sunt prezenţi: Vasile Băltenoiu, vicepreşedintele partidului, Grigore Vericeanu, prefectul, Dospinescu, comandantul jandarmeriei, C. Andrieş, membru în comitetul executiv al partidului, V. Popovici din Răducăneni, I. Stănescu, administratorul plăşii Fălciu, ziariştii Constantinescu şi Leontin A. Grancea, T. Nistor, Gh. Ciocan, Munteanu, consilierul agricol, Florin Chernbach, Corciovei. Urmează un serviciu religios şi festivitatea. Apoi invalizi, văduve şi orfani de război, împreună cu oficialităţile şi invitaţii se deplasează la câmp unde se trage prima brazdă pentru Ion Huzum, invalidul din Vetrişoaia. Ziarul din 19 februarie 1922, apărut în cel de al III-lea an de activitate, în patru pagini de data aceasta, dar numai de două ori pe lună, anunţa în chenar că Partidul Poporului din judeţul Fălciu depusese la Tribunal pentru alegerea deputaţilor, care urmează să aibă loc în zilele de 5,6 şi 7 martie 1922 lista cu candidaţii partidului: Vasile Băltenoiu, avocat, fost prefect, Pintilie Arhire, plugar, răzeş din Hurdugi şi Ion N. Neştian – plugar din Vutcani. Lista partidului avea semnul electoral Steaua plină, în şase colţuri. După cum se ştie, din ianuarie 1922, Generalul Averescu trebuise să predea ştafeta liberalilor lui… Ion Brătianu. La Fălciu, N.N. Tiron era prefectul Judeţului, iar primarul oraşului Huşi – avocatul Chiriţoiu. Alegerile din martie 1922 se anunţau animate. *
251

Relaţiile dintre Nicolae Iorga şi Generalul Averescu, după primul război mondial, mai ales pe tărâm politic, au fost destul de încordate, disputele parlamentare stau mărturie. Totuşi, la moartea generalului, în anul 1938, N. Iorga scrie în „Oameni care au fost” (vol. IV, p. 275-276): LA PLECAREA MAREŞALULUI AVERESCU „Unul din marii domni de oaste pe cari i-a dat poporul românesc s-a dus în lumea unde plutesc umbrele glorioşilor săi înaintaşi. Alexandru Averescu nu era numai un mare strateg, chibzuind încet, rece şi sigur planuri în a căror executare nu-l putea tulbura nimic din ce agită sufletul oamenilor slabi. Nu mai trebuie amintită înalta lui minte creatoare, căreia îi datorăm singura iniţiativă din marele războiu şi acea încredere în oastea noastră, aşa de greu lovită, prin care ne-am putut reface pentru a recâştiga măcar onoarea. Dar era ceva mai presus de aceste aşa de rare însuşiri pe care în acele zile de supremă încercare nu le-a împărţit cu nimeni. Era fibra eroică din el şi misterul din care venea şi care încunjura orice acţiune a lui. El nu era un pregătitor de istorie, ci însăşi garanţia ei. Nimeni nu mai avea nevoie să se întrebe: cu ce ; misterul acela care-i strălucea în ochi şi care dădea o greutate neobişnuită fiecărui cuvânt al lui, cuprindea în el toate posibilităţile. Şi prin el a făcut acele minuni în sufletul ostaşilor, care singure, peste orice pregătire tehnică, asigură izbânda. Să mai vorbim de cursa ce i s-a întins pentru a-l prinde într-o politică pe care el n-a voit-o de partid, dar la dânsa a trebuit să ajungă? Acolo taina lui n-a mai putut avea puterea ei magică, pentru că… Pentru că acolo nu era sufletul de soldat”.
4 octombrie 1938

*

Plugarul
Plugarul, organ al Partidului Naţional-Ţărănesc din judeţul Fălciu, apare începând de la 24 ianuarie 1930, sub conducerea unui comitet. Director Ion Mitache. Redacţia şi administraţia în Huşi, str. Ion Mârza nr.31. Format 32/47 cm, în patru pagini. Se tipărea la „Baiadera”, Huşi. Ziarul se anunţa ca un susţinător „al Programului Partidului Naţional Ţărănesc de sub strălucita conducere a lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache”, dar, pe termen scurt, avea în vedere campania electorală pentru alegerea Consiliului judeţean pentru care, în prima pagină, se publicau numele candidaţilor: Olăreanu Gheorghe, avocat şi preşedinte al comisiei interimare la primăria oraşului Huşi, Mitache Ioan, avocat, deputat de Huşi şi director al ziarului „Plugarul”…
252

„Până acum conducătorul judeţului era numit de cei de la Bucureşti şi de multe ori era străin de judeţul nostru, iar locuitorii judeţului n-aveau nici un amestec. Partidul Naţional Ţărănesc, partid cu adevărat democrat, a hotărât prin Legea administrativă ca poporul singur să-şi aleagă conducătorii, de la cei mai mici până la cei mai mari. În ziua de 5 februarie 1930, Partidul Naţional Ţărănesc, astăzi la conducerea ţării, vă cheamă să vă alegeţi singuri prefectul”

– se citea în Apelul „Către alegători”.
Într-adevăr, prin lege, era stabilit că din cele 30 persoane care urmau a fi alese în consiliul judeţean, dintre ele, unul avea să fie prefectul. „Noua împărţire administrativă a intrat în vigoare pe ziua de 10 august, când au fost numite şi noile comisii interimare” – nota „Plugarul” din 31 august 1931. „Prin noua împărţire administrativă s-au desfiinţat câteva centre vechi de comune, cum este Hurduciul, Cozia, Sălăgeni, Gorban, Podoleni, Ghermăneşti, Şişcani, Dodeşti, comune care erau centre importante de populaţie şi era absolut necesar să rămână. …S-au luate sate, cum este satul Guşiţei, care era legat de Hurduci, care vine în apropiere de Hurduci şi Grumezoaia şi s-a dus la comuna Vutcani cu care nu are nici o legătură de interese”. Apreciind împărţirea administrativă ca nedrept realizată, se promitea că la prima ocazie să se redea comunelor şi satelor respective drepturile lor, conform cu interesele localităţilor. Deşi se întronase regimul ca satele să-şi aleagă primarul în persoana omului cel mai gospodar din localitate, guvernul era criticat pentru că instituind comisiile interimare, în care oamenii erau numiţi după voinţa prefectului, contra voinţei locuitorilor, se ajungea ca în fruntea unor comune să ajungă ceea ce era mai rău în comună. „Plugarul” era în conflict ideologic şi cu alte gazete locale – „Poporul”, „Munca”, „România nouă” dar şi cu unele personalităţi politice: dr. N. Lupu pentru că se „dăduse bine cu liberalii”; Aurel Vârlan, deputat, pentru că e… „un aventurier şi ciocoi de la Budeşti”; Ion David, fostul director al Şcolii normale, pentru că a furat din banii publici, a ajuns în parlamentul ţării iar acum (1932) era o „cunoscută cataramă cuzistă”… Ulterior, la 17 iulie 1932, orăşenii şi sătenii din judeţul Fălciu erau chemaţi să voteze Lista nr. 1 cu semnul „Cercul” pe care erau candidaţi: Mihai D. Ralea, profesor universitar fost deputat şi senator; Ion A. Mitache, avocat, fost prefect, deputat şi senator, preot Gheorghe Popescu, profesor, fost director al seminarului; dr. C. Georgescu, medicul spitalului Mălăeşti-Vutcani, iar la 20 iulie 1932, pentru Senat, pe Dumitru Gociu, avocat, fost senator. Citând manifestele electorale ale altor partide şi grupări politice ziarul „Plugarul” le credea mincinoase şi, prin articole şi epigrame, ori chiar poezii, le aducea învinuiri: lupiştilor, duciştilor, georgiştilor, cuziştilor, gărzii de fier a lui
253

Corneliu Codreanu, gogiştilor, iorghiştilor, brăteniştilor, averescanilor şi oricui nu era cu naţional-ţărăniştii. „Plugarul” scotea şi un supliment economic pentru săteni, în întregime realizat de dr. R. Chernbach, multă vreme consilier comunal şi membru în camera agricolă a judeţului. La moartea doctorului Chernbach, ziarul a editat şi închinat memoriei sale numărul din 13 august 1930 în care semnau articole: Mihai D. Ralea, Aglaia M. Popescu, Const. V. Bahrim, institutor, la înmormântare fiind prezenţi la Huşi foarte mulţi reprezentanţi ai satelor.

*
Deşi în P.N.Ţ. existau dizidenţe, mai ales la Huşi, la 10 noiembrie 1928, naţional ţărăniştii preiau de la Vintilă Brătianu guvernarea ţării, mai întâi prin G.G. Mironescu la preşedinţia Consiliului de Miniştri, iar apoi însuşi Iuliu Maniu, la alegerile din 1928, victoria lor fiind evidentă: TABLOU Indicând rezultatele pe circumscripţii electorale ale alegerilor pentru Adunarea deputaţilor efectuate în ziua de 12 decembrie 1928:
Numele şi prenumele candidaţilor 1.Mihai D. Ralea 2.Ioan Mitache 3.Nestor Badea 4.Nec.Bălănescu 1.Nicol. N. Tiron 2.Alex. Holban 3.Ştefan Filon 4.Z. Corlăteanu 1.Dr.N. Lupu 2.Panait Lupu 3.Theodor Radu 4.D. Niculescu 1.Ion D. David 2.D. Corlăţeanu 3.D. Sălceanu 4..P. Decuseară 1.Gh. Taşcă G. Vericeanu Gh.Boghiceanu 4.Nec. Ciobanu Partidul sau gruparea politică Naţional Ţărănesc Naţional liberal Voturi obţinute 16,1977 20,5% 1.481 6,63% Candidaţi proclamaţi aleşi M. D. Ralea Ioan Mitache Nestor Badea Dr. N. Lupu Supleanţi N.Bălănescu Panait Lupu Theodor Radu D. Niculescu Numărul de ordine al listei I I I III

Ţărănesc

2.977 13,32% 1.085 4,85% 194 0,87%

Liga A.N.C. Poporului şi Naţional

254

TABLOU Indicând rezultatele alegerilor pentru Senat, colegiul universal, efectuate în ziua de 15 decembrie 1923
Listele de candidaţi Aurel Varlam St.St. Gheorghiu Constantin Cozma Partidul politic Naţional Ţărănesc Naţional liberal Ţărănesc Numărul voturilor obţinute 7.069 1.031 1.505 Numele aleşi candidaţilor Observaţii Ales Aurel Varlam

TABLOU Indicând rezultatele alegerilor pentru Senat, colegiile membrilor aleşi ai consiliilor comunale şi judeţene efectuate la 17 decembrie 1928
Lista de candudaţi Dimitrie G. Gociu C.L.Constantin Ion V. Andrian Partidul politic Naţional ţărănesc Naţional liberal Ţărănesc Numărul de voturi obţinute 394 39 88 Candidaţii aleşi Dimitrie G. Gociu Ales

În timpul guvernării lor, judeţele ţării au fost repartizate în 7 centre de administraţie şi inspecţie locale, numite directorate ministeriale locale – Directoratul Ministerial VI Iaşi cuprinzând judeţele: Bacău, Botoşani, Fălciu, Iaşi, Neamţ, Roman, Tecuci, Tutova şi Vaslui, decretul regal din 7 ianuarie 1930 fiind publicat în Monitorul Oficial nr. 6/9 ianuarie 1930. Tot prin Decret regal, C. Hoisescu, deputat de Roman, era numit în funcţia de director ministerial local la Directoriatul VI Iaşi. Pe aceeaşi structură administrativă erau organizate, prin decret regal, 7 inspectorate regionale de poliţie de care aparţineau judeţele (M.O. 16/21 ianuarie 1930). În funcţia de secretar general la Directoratul Ministerial VI Iaşi a fost numit, prin Decret Regal, Constantin Răşcanu, inspector general administrativ în Ministerul de Interne. În Monitorul Oficial nr.19/25 ianuarie 1930 era publicat, în baza Legii pentru organizarea administraţiei locale, Regulamentul pentru organizarea Ministerului de Interne, prin care se stabileau structura organizatorică şi sarcinile sale în noile Directorate. * „Plugarul”, ziar scos de Ion A. Mitache, avocat, născut la 8 iunie 1889 în comuna Vetrişoaia, judeţul Fălciu. Activitatea de scoatere a gazetei agricole „Plugarul” începea la 10 iunie 1930, în baza autorizaţiei nr. 371/1931, înregistrată la Camera de comerţ şi industrie Huşi, sub nr. 532 din 3 noiembrie 1931.
(Din Buletinul Camerei de comerţ şi industrie nr. 1-2, p. 65, Huşi).

*
255

Plus
Plus, revistă de matematică, apare sub egida Grupului şcolar agricol „Dimitrie Cantemir”, Huşi, anul V de activitate, nr. 1 în 2003. „Revista „Plus”, coordonată de prof. C-tin Macovei a organizat la nivelul oraşului Huşi concursul anual de matematică. Rezultate foarte bune au obţinut elevii pregătiţi de prof. A. Baltag, care au ocupat primele trei locuri la clasele a VIII-a (Georgiana Istrate, Al. Lăcătuş, Cornelia Cojocaru), a IX-a (Cristina Tiran, Lidia Ailenei, Carmen Cazacu) şi a XI-a (Cătălin Palcu, Monica Baltag, Mioara Palcu). Din clasa a X-a a fost premiată Georgiana Baltag (prof. Manuela Iacob)”.
(din „Zorile” nr. 1-2, 2006)

*

Poporul
Poporul, redactat de dr. I. Munteanu, la rugămintea dl. N.N. Tiron care, fiind ocupat cu gospodărirea judeţului în calitate de prefect liberal, doctorul i-a răspuns cu „amabilitate şi bunătate”. Aşa că „cele de pe urmă trei numere din „Poporul” erau scrise în întregime de domnia sa, scria „Munca”, gazeta Partidului Ţărănesc din judeţul Fălciu, în numărul său din săptămâna 17-25 decembrie 1924. Când să redacteze cel de al patrulea număr, doctorul şi-a procurat un fonograf care, la tipografie, le-a dat de muncă culegătorilor de vorbe pentru că …cele ce auzeau nu erau cuvinte destul de clare – întâmplare descrisă de „Munca” cu… iz şugubăţ. „Munca” apărută la 1 mai 1926 arată că „Poporul” arunca în sarcina partidului dlui Lupu vina că „a sfătuit pe ţărani să nu semene grâu – ceea ce înseamnă că vor avea pagube – dar adevărata vină este a liberalilor pentru că dl. Tiron „voia să-şi facă partid cu grâul de sămânţă şi nu-l dădea decât la cei ce se înscriau în partidul liberal, cum a făcut cu D. Voinav din Vetrişoaia”. „Răspuns la o murdărie” se intitula o notă din „Munca” nr.18/10 februarie 1926 referitoare la un pamflet din „Poporul” a Partidului Liberal privind o calomnie adresată ţărănistului Gh. Teodoru – când era preşedinte al comisiei interimare Huşi, în iulie 1920. * Despre „Poporul” scria cu supărare şi „Deşteptarea” locală în numerele sale din 12 şi 26 septembrie, dar şi la 17 octombrie 1926. În dispută de idei cu „Poporul” era şi ziarul „Steaua”, organul Partidului Naţional Liberal, de sub conducerea dlui Gheorghe I. Brătianu în anul 1930, tot din oraşul Huşi. *
256

„Poporul”, foaia Partidului Liberal ajunsese la nr.9-12, anul VI, în anul 1926, rezultă din rubrica „Ziare şi reviste sosite la redacţie” a revistei „Răzeşul”

*
Ziarul „Poporul” din Huşi are ca director pe Ştefan Filon de loc din Dolheşti, satul Petriş– spune ziarul „Plugarul”, organ al Partidului Naţional Ţărănesc din judeţul Fălciu, din 29 ianuarie 1930. Ziarul „Poporul” era foaia liberalilor de la Huşi, spune acelaşi ziar din 2 noiembrie 1930… *

Prichindel
Prichindel, revistă pentru copii preşcolari, apare la Grădiniţa cu program prelungit din Răducăneni, Iaşi, unitate cu activitate din 1978. Prin materialele publicate, revista îşi propune să contribuie, alături de conducere, la formarea şi dezvoltarea intelectuală a copiilor preşcolari în pregătirea lor pentru viaţă. Redactor: educatoarea Eugenia Balint. Grafica realizată de educatoarea Cristina Coliban. *

Primii paşi spre ştiinţă
Primii paşi spre ştiinţă este revista Liceului teoretic „Lascar Rosetti” Răducăneni, Iaşi, cuprinzând compoziţie din: chimie, fizică, biologie. Deşi poartă pe ea semnele infantilismlui, publicaţia, se vede, are o ţinută ştiinţifică. În anul 2006 ne aflăm în faţa numerelor 2 şi 3, fără a şti cine îi este colectivul de redacţie, regimul de apariţie, cuprinsul propriu-zis, succesele… Primii paşi spre ştiinţă, fără dată de apariţie, cu un motto din Henry David Thoreanu pe coperta de interior, dar şi cu echipa redacţională arătată: Augustin Andreea, Diaconu Andrei, Mardare Andreea, Rădvan Alice, Simion Simona, elevi, Avădăni Mihai, Gherghelaş Carolina, Lupu Irina, Mandiuc Elena Iuliana, profesori, ultima şi coordonator. *
257

Prometeu
Prometeu, publicaţie literar-socială. Apare la Huşi, lunar (seria I: nov. 1926; seria a II-a: august-octombrie-noiembrie 1929), sub conducerea unui comitet. Scopul este de a promova un curent „de idei generoase, corespunzătoare vremii”. În frontispiciu figurează dictoanele: „Cine se teme de ridicol nu iubeşte adevărul” (Dostoievski) şi „Dacă te-ai hotărât să spui adevărul pregăteşte-te de suferinţă” (I. Al. BrătescuVoineşti). Numărul din 1926 conţine poezia Prometeu de Goethe, în traducerea lui Panait Cerna, un fragment intitulat Morala socialistă de C. Dobrogeanu Gherea şi un istoric al cântecului Internaţionala, creat în iunie 1871 de E. Pottiér. În nunărul 1/1929 apare un articol despre materialismul istoric, cu referire la lucrările lui K. Marx Critica economiei politice şi Prefaţa la Capitalul. Sunt citate două scrisori ale lui Fr. Engels, se publică o convorbire a lui Lenin cu Clara Zetkin etc. Deşi fără colaboratori de valoare revista se situează pe poziţii înaintate, democratice şi revoluţionare. Format 15x22 cm.
(Din I. Hangiu, „Dicţionar al Presei Literare Româneşti 1790-1982, Bucureşti, 1987, p. 249).

* Prometeu, publicaţie literar-socială, apare sub conducerea unui comitet, cu redacţia şi administraţia în str. Ştefan Stoianovici nr. 52, Tipografia „Baiadera” Huşi. Format:15/23 cm, în 20 pagini. În septembrie-octombrie 1929 era la nr.2, Anul I, Seria II A. Este singurul exemplar care se păstrează la Biblioteca centrală universitară „Mihai Eminescu” Iaşi. În fruntea revistei, sub frontispiciu, citim:”Cine se teme de ridicol nu iubeşte adevărul” – Dostoievski şi: „Dacă te-ai hotărât să spui adevărul, pregăteşte-te de suferinţă” – Brătescu Voineşti. Sub titlul „Blazare şi entuziasm”, două citate: „Când ştii că visu' acesta cu moarte se sfârşeşte Că'n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, Oricât ai drege-n lume, atunci te oboseşte Eterna alegare şi-un gând te ademeneşte: Că vis al morţii – eterne e viaţa lumii întregi”.
Mihai Eminescu, „Împărat şi proletar”

„Nebiruit e omul ce luptă cu credinţă!
El ştie că pe lume nimic zădarnic nu-i; Că dincolo de truda şi jertfa clipei lui În taină, vremea ţese la sfânta biruinţă; Că vuetele toate visează armonie Că… este o dreptate, şi… trebuie să vie”.
Al. Vlahuţă, „Triumful aşteptării” 258

Din cuprins, titlurile:”Liberalul în faţa problemei evree” de M.R. Safra; „Muncitorul intelectual şi dreptului la viaţă” de C.F.Ramuz; „Încotro merge Rusia?” – de P. Guilbaud – Ribaud; „Compromisuri şi compromisuri” – de Vladimir Ilici; „Jungla” – de Florian Deyll; „Munca manuală şi munca intelectuală” de Ch. Verecque. La cele de mai sus – articole de esenţă socialistă – se adaugă: o scurtă recenzie a cărţii „Cimentul” de Fedor Gladkov şi cursivul intitulat „Lanţul prieteniei” care avea drept scop să-i asigure publicaţiei „o apariţie cât mai regulată” prin plata abonamentului, astfel că „pe lângă contribuţia sa proprie” – a celui abonat, „să cheme şi pe alţi prieteni să-i repete gestul; iar aceştia la rândul lor să continue acelaşi sistem mai departe”… *

Prutu
Prutu, ziar naţional liberal, ia loc în ziaristica română la 29 septembrie 1887, „regulat în fiecare marţi sub privegherea unui comitet de redacţie compus din C. Calligari, N. Cişman şi amicul nostru Ignotus, care din cauze independente de voinţa noastră este obligat a păstra anonimatul”. Girant răspunzător al „Prutu-lui” este d. V. Chissacof. Se realiza la Tipografia Asociaţilor, format 32/48 cm, în 4 pagini. Redacţia susţinându-şi programul politic, care era al Partidului Naţional Liberal, „cu mari merite în cursul ultimilor 11 ani, când, din două Principate slabe, în ceartă continuă între ele, vasale Porţii şi pe care străinii nu le cunoşteau decât ca două provincii turceşti”, el a creat „frumosul regat al României, stimat, respectat şi iubit astăzi în întreaga Europă”. Graţie luptelor uriaşe ale Partidului Naţional Liberal, pe terenul politic, „românii dintr-o turmă de supuşi au devenit o naţiune liberă, stăpână pe destinele ei, conştientă de drepturile şi datoriile sale”. Constituţia din 1866, cu modificările aduse ei de Legea electorală din 1883, rămân pururi ca un monument nepieritor ridicat veacului de către bărbaţii de stat ai partidului liberal. Răspândirea instrucţiunii, programul economic, instituţiile de credit, Banca Naţională, creditele funciare şi mai ales creditul agricol fac dovadă că „binele a luat locul răului”, se aprecia. Tot în prima pagină la „Chestiunea zilei” erau publicate actele care au provocat dizolvarea consiliului comunei Huşi – producţie împestriţată a apariţiei multicolore în judeţ şi convocarea colegiilor electorale în scopul de a proceda la noi alegeri. Se publica raportul nr. 4403 din 2 iulie 1887 al prefectului de Fălciu E. Vârnav către ministrul de interne Radu Mihaiu în care se arăta că veniturile între 120.000 şi 130.000 lei ale comunei Huşi ar fi putut acoperi uşor micile cheltuieli, dacă actualul consiliu comunal şi
259

„primarele său” n-ar fi distribuit veniturile comunei „în salarii, diurne de funcţionari şi alte cheltuieli”. „Pentru mascarea micilor venituri, pe lângă casierul existent, s-au mai adăugat un perceptor, controlori, contabil etc. cu salarii frumoase şi atâtea sinecure.” În timp ce şcolile nr. 2 şi 3 de băieţi sunt neglijate, una în local cu chirie destul de mare, „drumurile şi podurile comunale sunt în starea cea mai proastă,” pentru „luminisisirea oraşului” numărul felinarelor s-a împuţinat, lor li s-a creat un inspector de fanaregie”, oraşul este lipsit de apă pentru că „conducta de oale făcută de Grigore Ghica Vodă n-a mai fost reparată de la înfiinţarea ei; pompierii şi sergenţii de oraş sunt „dezbrăcaţi, desculţi şi neplătiţi de 5-6 luni cel puţin” „primarul îşi are doi ajutori pe lângă sine”. Referatul prefectului era înaintat de ministrul de interne Regelui, care, la 22 august, cu nr. 2093 decreta dizolvarea consiliului comunei urbane Huşi, numirea unei comisii interimare pentru organizarea alegerilor. Ştefan Gheorghiu, preşedintele comisiei interimare, convoca colegiul electoral pentru alegerea unui nou consiliu în zilele de 29 septembrie şi 1 octombrie 1887. Rezultatul alegerilor Consiliului I comunal a fost favorabil liberalilor: din 139 votanţi din totalul celor 165 înscrişi, lista partidului liberal întrunea 79 voturi, contra 56 – dobândite de opoziţia-unită, iar 4 buletine au fost anulate. „Marea majoritate a alegătorilor colegiului I, voioşi de rezultatul alegerilor, au cutreierat toată seara oraşul cu muzica în frunte, s-au făcut ovaţiuni aleşilor lor, domnului prefect şi membrilor fruntaşi ai Partidului Naţional Liberal din localitate” nota „Prutu”. Erau arătate şi numele candidaţilor partidului liberal pentru colegiul al II-lea comunal: Costache V. Calciu, G.V. Popescu, Haralamb Bosie, Dimitrie Munteanu, Pavel Vasiliu, Năstase Darie, Costache Pivniceriu. Lista opoziţiei unite din Huşi îi cuprindea pe domnii: I. Mârza, Marin Ralea, T. Tutov, G.I. Botez, C. Stoianovici, E. Enăchescu, D. Popescu şi I. Gheorghiu dar „lipsită de cartuşele necesare” – scriau cu infatuare liberalii. Marin Ralea era fiul deputatului Răducanu Ralea şi ziarul se întreba: „Cum se împacă credinţele sale naţional liberale cu manifestaţiunea fiului său?” Ulterior, subliniind victoria liberalilor în alegerile comunale, ziarul insista acuzator: „Un tablou trist a putut oricine observa, văzând între domnii maior Teliman şi I. Mârza, şefii opoziţiei unite, pe D. Răducanu Rale, care în capitală îşi dă aere că ar fi din majoritate – dar în localitate – cu manoperă de a putea distruge partidul naţional liberal.” După care scria cu optimism: „Astăzi vălul s-a ridicat şi atmosfera a început a se curăţa de aceşti microbi publici care infectau atmosfera Huşului”. Dar cine forma opoziţia?
260

Opoziţia era reprezentată în Parlament de oameni ca Fleva, Take Ionescu, Djuvara, C. Arion, cei care de la 1884 erau retraşi din legislativ, abţinându-se apoi, afară de câteva cazuri izolate, de la toate alegerile ce s-au săvârşit de la aceea dată încoace, explica presa. Şi adauga, parcă şi pentru politicienii din 2005: „Dar, în politică cine se abţine, se sinucide!” „Opoziţia era, atunci, şi G. Panu, Guţă Panu care, condamnat de Tribunal şi Curte la 2 ani închisoare pentru faptul că a ofensat în modul cel mai nedemn pe M.S. Regele, domnia sa a găsit de cuviinţă să scape de pedeapsa meritată ce i se dăduse, trecând graniţa şi stabilindu-se la Paris, cel care a dezertat din mijlocul opoziţiei, nu a avut curajul să-şi facă datoria de cetăţean”… Acolo era şi Mihail Kogălniceanu care „aflat în opoziţie şi dorind să-şi înmulţească numărul alegătorilor donase fiilor săi Constantin şi Ion câte o porţiune din moşia sa Râpile-Drânceni, făcându-le un venit anual fiecăruia de 400 lei”. Despre „neputincioşii” care formau opoziţia vremii „Voinţa Naţională” avea o rubrică specială la „Prutu”, în care semna dl. Ryno – corespondentul ziarului. Salutând apariţia ziarului „Prutu”, despre opoziţie scria de la Bârlad, la 4 octombrie 1887, şi ziarul Bârladul” – când încă nu-şi declinase apartenenţa politică, dar, ulterior, paradoxal, avea să aparţină chiar conservatorilor: „Marţi, 29 septembrie a apărut în Huşi ziarul „Prutu”, reprezentant al partidului liberal din localitate… …Alegerile s-au făcut în cea mai mare linişte… liberalii au întrunit majoritatea, zdrobind cu desăvârşire pe aroganta opoziţie multicoloră. Era o luptă de disperare. Tot ceea ce grupul Kogălnicenist şi conservator are ca frunte în judeţ luară parte la vot. Pusese în capul listei pe Niţu Mîrza. Aceasta, în ochii localnicilor, înseamnă că e ajunsă frânghia la par. De la 1876 dl. Mârza nu se amestecase direct în alegeri, pe sub mână însă da tot concursul… acum însă le-au venit de hac”. Răfuielile dintre liberalii aflaţi la putere şi opoziţia multicoloră au continuat a constitui „sarea şi piperul” luptei politice la Huşi. Uneori cu spargeri de geamuri la sediile şi casele liberalilor, alte ori chiar cu capete omeneşti. „Opoziţia huşană, după ce a procedat singură la spargerea câtorva geamuri de la casele membrilor ei”, a dat larmă în ţară că cei de la putere sunt autorii faptelor. Ziarul opoziţiei – „Epoca” - aducea ca argument însuşi „Cuvântul unui membru al majorităţii, a unui deputat de Huşi – nimeni altul decât dl R. Ralle care, pretindea foaia, a povestit preşedintelui Consiliului de Miniştri, toate atrocităţile: „Dsa a spus că chiar în casa sa a fost atacat, că i s-au spart ferestrele şi dărâmat cercevelile…” Dar îi întreba cei de la „Prutu” pe
261

„confraţii lor –a toate ştiutori – dacă dl Ralle e membru al majorităţii, ce căuta administraţia să-l atace, să-i spargă geamurile şi să-i dărâme cercevelele?” Casa dlui Răducanu Rallea era, însă, proprietatea dlui Theodor Ivanciu, deputatul doar locuia acolo – nu cum credea Take Ionescu, care spunea în Cameră că administraţia a stricat casa dlui Rallea – chiriaşul!.. Politica însă, şi atunci, avea alunecările ei. La alegerile generale din 1888, candidatul Partidului Liberal Naţional, la Colegiul I, era şi dl Ioan M. Kogălniceanu, „fiul dlui Mihai Kogălniceanu, marele bărbat de stat, care o viaţă întreagă „a luptat pentru libertăţile de care ne folosim”. Însuşi Mihail Kogălniceanu candida la Galaţi pe lista liberalilor, contra dlui Lascăr Catargiu. În ton cu vremea, George Tutoveanu se declara în „Prutu” aparţinător numai Partidului Naţional-Liberal, nicidecum pe altă listă, cum îl socoteau alţii. La alegerile generale din 1888, la Colegiul I de Fălciu au fost aleşi deputaţii I. Kogălniceanu şi Al. Şendrea; la Colegiul II, generalul Radu Mihaiu, ministru de interne şi V. Calligari, iar la Colegiul al III-lea – N. Cişman. Ziarul publica şi un proiect de împărţirea parohiilor din care rezulta că la 1878, judeţul Fălciu avea în structura administrativ-teritorială 3 plăşi, după cum urmează:
1). Plasa Prut – Mijlocul, cu următoarele 23 de comune: Epureni (cătunele Epureni şi Bobeşti), Stănileşti (cătunele Stănileşti, Broscoşeşti, Sarata, Buda, Voloseni), Lunca (cătunele Lunca, Focşa, Hârtopu, Coriceşti, Condrea, Pojorăni, Bălteanu), Vetrişoaia (cătunele Vetrişoaia, Bumbăta, Răciuleşti), Berezeni (cătunele Berezenii, Vicolenii, Satu Nou), Bozia (Bozia, Bogdăneşti, Odaia – Bogdana), Fălciu (Fălciu), Rănceni (Rănceni, Gura Sărăţii, Stuhuleţ, Muşata), Ivăneşti (cătunele Davideşti, Todereni, Ivăneşti, Căpoteşti, Leoşti, Cârligaţi, Rusca), Şuletea (Şuletea), Ţifu (cătunele Ţifu, Stoeşeşti, Micleşti, Răşcani), Dodeşti (cătunele Dodeşti, Tămăşeni), Viltoteşti (cătunele Viltoteşti, Văleni, Băseşti), Găgeşti (cătunele Găgeşti, Jigălia, Giurcani, Peicani, Popeni, Târgu Urdeşti, satul Urdeşti), Mălăeşti (cătunele Tupilaţi, Odaia Sârbi, Pogăceni, Micleşti, Poşta Elanului), Vutcani (Vutcani), Delenii (cătunele Delenii, Golăşei, Talaba, Guşiţei, Barboşi), Hoceni (cătunele Hoceni, Băgău, Oţeleni, Şişcani (Tomşa, Şişcani – Răzeşi), Hurduci (Hurduci), Grumezoaia (cătunul Grumezoaia), Urlaţi (cătunele Urlaţi, Platoneşti), Şchiopeni (Şchiopeni). 2. Plasa Crasna cu următoarele 13 comune: Idrici (cătunele Idrici, Dolhenii, Tălhăreşti, Rădiu), Roşieşti (cătunele Roşieşti, Gura Idrici, Boghenii, Valea lui Darie), Albeştii Cornii (cătunele Albeştii, Cornii, Docolina), Târzii (cătunele Târzii, Pâhna, Petrileşti), Olteneşti (Olteneşti), Curtenii, (Zgura), Creţeşti (cătunele Creţeştii de Jos, Creţeştii de Sus, Budeşti), Ivineţăşti (cătunele Ivinăţeşti, Cordenii), Crăsnăşeni (cătunele Crăsnăşeni, Leoşti, Tătărăni), Stroeşti (cătunele Stroeşti, Valea lui Bosie, Giurgeşti), Boţeşti (cătunele Boţeşti, Porcişeni, Gugeşti), Dolheşti (cătunele Dolheşti, Petrişu, Brădiceşti, Tălpigeni), Armăşeni (cătunele Armăşeni, Buneşti, Avereşti, Roşiori), Tăbălăeşti (cătunele Tăbălăeşti, Plopii, Valea Sacă, Manţu). 3. Plasa Podoleni cu următoarele 13 comune: Pogăneştii (Pogăneştii), Râşeşti (Râşeşti), Drânceni (cătunele Cotul Ghermăneşti, Albiţa, Drânceni, Vărăria, Odobeşti, Râpele), Ghermăneşti (cătunele 262

Ghermăneşti, Arsura), Scoposeni (cătunele Scoposeni, Satul Nou, Sberoaia, Copăceana), Sălăgeni ( cătunele Sălăgeni, Grozeşti, Bucureşti, Colţul Cornii), Covasna (Covasna), Bazga (cătunele Bazga, Cozia, Răducăneni, Roşu), Isaiia (cătunele Isaiia, Bohotin, Gura Bohotin), Moşna (Moşna), Cosmeşti (Cosmeşti), Podoleni ( cătunele Podolenii de Sus, Podolenii de Jos), Duda (cătunele Duda, Pâhneşti, Fundătura Pâhneşti, Novacii).

În judeţul Fălciu erau 54 de parohii cu 17965 familii ortodoxe, 121 biserici, 130 preoţi, 8 diaconi, 163 cantori, 18 paraclisieri, cu 563,5 fălci pământ. Huşii se confruntau şi cu alte veşti venite în ziar chiar de la „Santa Episcopie a Huşilor: „tuturor creştinilor care-şi au morminte d'ale familiei în cimitirul de pe lângă Biserica Episcopiei, li se aduce la cunoştinţă să scoată osemintele lor de acolo, cunoscând că în vara viitoare are a se nivela acel loc şi a se face plantaţiune”. Epitropia Bisericii Sf. Nicolae din Huşi făcea şi ea cunoscut „tuturor creştinilor care-şi au morţi d'al familiilor în cimitirul bisericii Sf. Ierarh Nicolae, a scoate rămăşiţele de acolo, cunoscând că are a se face plantaţie în acel cimitir”. Unde să-i ducă? Nu se spunea o vorbă. Nici atunci morţii nu aveau linişte. Era mai importantă „plantaţiunea” şi voinţa preoţilor decât a enoriaşilor!... Cât priveşte viaţa privată, ea îşi urma cursul. Ziarul „Prutu” critica promisiunile electorale de la 1884, atunci când candidaţii spuneau, cui voia să audă, că vor stărui pe de o parte să înfiinţeze un gimnaziu la Huşi, iar pe de altă parte să transforme calea ferată îngustă în una largă, pentru că linia CrasnaHuşi nu putea servi decât pentru transportul de pasageri, iar nu şi pentru mişcarea mărfurilor. Se anunţa: Calea ferată Crasna-Dobrina urma să fie pusă în circulaţie la 1 decembrie 1887, iar lucrările pentru continuarea liniei de la Dobrina-Huşi, precum şi gara Huşi aveau să înceapă în primăvara lui 1888 („Prutu” din 13 octombrie 1887). La „Informaţiuni”, huşenii luau act că, în şedinţa de la 27 a lunii expirate, „consiliul comunal a votat înmulţirea gardiştilor de noapte cu 24 şi a felinarelor cu 30”, că în şedinţa viitoare se va propune „ca cu banii câţi sunt adunaţi să înceapă paveluirea oraşului” şi „şoseluirea străzilor”…, că „gara se va construi în Broşteni, lângă moara de foc” („Prutu” din 22 decembrie 1887). * „Suntem informaţi că d. prefect a luat dispoziţiuni pentru venirea, cât se poate de curând, în ajutorul ţăranilor lipsiţi de porumb”, scria „Prutu” la 22 decembrie 1887. La 11 februarie 1888, acelaşi ziar spunea la „Chestiunea zilei” că „împărţirea popuşoiului în judeţul Fălciu locuitorilor lipsiţi de hrană, a început a se face de la 1 februarie, de comisiunea judeţeană.” Dar că, din cauza preţului mare la cumpărare, „cantitatea a fost insuficientă şi din această
263

cauză comunele Deleni, Vutcani, Gugeşti, Urdeşti, Şuletea, Jigălia, Ţifu, Băseşti, Dodeşti, Tămăşeni, Viltoteşti, Stroeşti, Idriceni, Roşieşti, Cornii şi Albeşti au rămas fără nici o parte de îndulcire de la acest ajutor al ţării”. Ziarul sublinia că 10 din comunele enumerate „sunt populate de răzeşi a căror stare economică astăzi e mult inferioară celei a foştilor clăcaşi”, şi adăuga: „nu de la cel gol, dar de la cel ce are, se îndulcesc până şi păsările cerului,” zicere care, nu avea, fireşte, pe cine înduioşa. La 12 mai 1876, ziarul „Românul” de la Bucureşti scria despre starea populaţiei rurale din plasa Horincea, judeţul Covurlui – aflat nu prea departe de Fălciu, unde lucrurile erau asemănătoare: „…cea mai mare parte dintre ţărani, ca să nu zic toţi, sunt robiţi pentru cinci sau şase ani, cu munca lor pe viitor, ca să poată căpăta o baniţă de popuşoi stricat cu care să scape viaţa copiilor, şi puţine paie putrede, cu care să scoată din iarnă vaca şi viţelul, singura avere ce le-a mai rămas pe alocurea nevândută de perceptor”. Tabloul traiului lor interior era şi mai trist prezentat: „…Locuinţa ţăranului, dacă se poate numi astfel coliba sau bordeiul ce-l adăposteşte, este un loc infect, plin de murdărie, care ar face ruşine sălbaticilor. Acolo se îngrămădeşte toată familia, cu copii numeroşi, aproape goi, împrejurul vetrei sau pe laviţă, lipsită de orice îmbrăcăminte, afară de ţolul care serveşte de a-i acoperi pe toţi în timpul nopţii. Adesea această singură locuinţă adăposteşte găinile cu puii şi purceii, care duc aceeaşi viaţă ca şi stăpânii lor! Hrana obişnuită este o mămăligă de porumb stricat sau udătură cu puţin peşte sărat şi de mai multe ori cu ceva verdeţuri; aceasta este hrana destinată pentru a-i repara forţele ce pierde muncind neostenit”… În Parlamentul ţării, aleşii neamului, făceau mari acte de caritate. Războiul de peste Dunăre, de la 1876, luând în calcul soarta sârbilor, a bulgarilor şi chiar a unor familii de români emigraţi din ţară dar deveniţi acum victime ale războiului – care puteau fi material pentru colonizarea României -, deputatul D.A. Anghel făcea următoarea ofertă ministrului de interne la 7 august 1876: „…mă grăbesc a declara că voiesc a primi pe moşia Berezeni din Judeţul Fălciu până la 300 de familii, oferind fiecăreia din ele gratis câte 40 prăjini pământ, mijloace de transport de la locul unde sunt aruncaţi de soartă şi până la numita moşie, care are o întindere de peste 3600 de fălci şi este situată pe marginea Prutului, având într-un capăt oraşul Fălciu iar în celălalt orăşelul Leova, câte o vacă cu viţelul său, patru galbeni de familie ce ar veni să se statornicească, şi totodată, spre a le putea înlesni existenţa în viitor, mă oblig a le da de lucru şi a le plăti după preţurile obişnuite” (vezi ziarul „Românul” din 15 august 1876).

* „Societatea funcţionarilor a decis a da un bal pentru mărirea fondului filantropic” anunţa din când în când ziarul „Prutu”.
264

Societatea funcţionarilor publici, aflăm din acelaşi ziar, avea sediul principal în Capitală şi sucursale la reşedinţele judeţelor, era fondată în anul 1882, prin iniţiativa unui număr restrâns de funcţionari, dar la sfârşitul celui de al V-lea an – 30 VI 1887 – număra 2.336 membri activi în toată ţara. În judeţul Fălciu – spunea „Prutu” din 5 ianuarie 1888 – sucursala Societăţii data numai din martie 1887 şi număra aproape 80 de membri activi. Ea venea în ajutorul membrilor săi în cazuri de nevoie. * „Prutu” din 5 ianuarie 1888 dădea în chenar negru, în pagina întâi, vestea încetării din viaţă la 3 ianuarie, în Bucureşti, a d. Constantin (Costache) Calligari, primul redactor al ziarului „Prutu”, la etatea de numai 35 de ani. Născut în anul 1852 la Galaţi, fiu al jurisconsultului şi preşedinte la Înalta Curte de Casaţie – Eustatiu Calligari şi al doamnei Mavrocordat, şcoala secundară şi-a desăvârşit-o la liceul din Bucureşti, după care a studiat medicina la Montpellier – unde a şi profesat ca intern într-un spital -, apoi la Paris – la Şcoala de Ştiinţe Politice – unde şi-a adus contribuţia şi la organizarea Societăţii studenţilor români. Revine în ţară, participă la campania pentru independenţă – unde se distinge cu „Virtutea militară” şi ordinul „Stanislas”, după care pleacă din nou la Paris pentru studii filologice. Revine la Bucureşti, lucrează vreo doi ani la „Românul” sub directoratul lui C.A. Rosetti – care-l stima – şi nu părăseşte jurnalul decât atunci când Rosetti se va retrage la Paris. Lucrează în domeniul financiar, rămâne militant în domeniul presei şi creează la Huşi „Prutu” al cărui director politic devine, concomitent cu calitatea de şef al contabilităţii generale de la Regia tutunului românesc. Este înmormântat în ziua de 4 ianuarie 1888 la orele 14, carul funerar fiind însoţit de familie, amici şi colegi. * Ziarul „Prutu” a fost variat în tematică şi genuri gazetăreşti, cu puţine semnături, fără fotografii, oprindu-se la cel de al 21-lea număr, în ceea ce priveşte arhivarea: tocmai când reproducea din „Liberalul” nr. 8 din 1880 editorialul „Guvernul liberal” semnat de G. Panu, iar în pagina a doua, la „Informaţiuni” se scria: „G. Panu intrat în ţară a fost arestat”. * La foiţa ziarului, „Prutu” a publicat în serial şi „Din Moldova – descrieri şi schiţe – O vânătoare în Moldova” de W de Cotzebuc. Autorul era născut dintr-o familie ruso-germană, a trăit câtva timp în calitate de consul rusesc la Iaşi, unde s-a şi căsătorit, având relaţii cu însemnate persoane ale Ţării Moldovei de pe la 1857. Ocupându-se cu interes şi înţelegere intimă de viaţa socială şi literară a Moldovei din vremea sa, stă mărturie stăruinţa sa din lucrarea: „Din Moldova. Descrieri şi schiţe”.
265

Cartea Rumânische Volks-Poesie (Berlin 1857, la Decker), dedicată lui Vasile Alecsandri, cuprinde o seamă din poeziile acestuia (Mioriţa, Toma Alimoş, Meşterul Manole, Blăstămul, Movila lui Burcel ş.a), două poezii de Conachi şi câte una din Costache Negruzzi, Sion şi Creţeanu. Despre cartea lui Cotzebuc scrie Vasile Alecsandri în „Convorbiri literare” la 1 ianuarie 1882 articolul „Literatura română şi străinătatea”. Alte scrieri ale autorului (W.Cotzebuc) oferă o icoană credincioasă a ceea ce era Moldova în perioada 1852-1856: „O vânătoare în Moldova”, „Mănăstirea Tomnatica” (Văraticul), „Băile de la Slănic”, „O istorie ţărănească”, „O vizitare a bâlciului sau a iarmaroacelor de la Fălticeni – „toate scrise cu vioiciune, cu îngrijire pentru amănuntele împrejurărilor reale şi pe lângă unele mustrări meritate, cu bunăvoinţă pentru noi”. Romanul „Lascăr Viorescu” (Lipsca 1863, la Voigt et Gnnther) a lui W. de Cotzebuc” este o descriere a vieţii noastre sociale din generaţia de pe la 1851, care ne înfăţişează tocmai tranziţia de la obiceiurile vechi spre cele normale generaţiei de la 1848”…

*
„A doua gazetă care a apărut în Huşi, la un interval de mai bine de zece ani după încetarea celei dintâi (Deşteptarea, apărut în 1877, n.n.) se numea „Prutul”. „Prutul” a fost ca şi „Deşteptarea” o gazetă liberală: cea dintâi, ca să zic aşa, gazeta Partidului Liberal huşean în formaţiune a ideii, iar „Prutul”, gazeta partidului deja făcut şi tare. D.N.M. Cişman a dat direcţie şi acestui de al doilea ziar, la care mai colabora, între alţii, un tânăr distins şi de caracter, pe care l-a răpit o moarte prematură: Costache Calligari”.
(Din ziarul „Dreptatea” – Huşi)

*
„…Dar câtă jale de neam nu curge pe acest Prut, râu blestemat, care a fost sortit să ne rupă neamul în două! De pe podul ce trece Prutul în Valea Cernăuţului stând, gândul îţi fuge departe la vale şi, în tot drumul lui adânc îţi vin în urechi şoapte, plânsete şi cântece de dor şi jale: e neamul Moldovei care îşi plânge soarta că e slut la Prut şi slutul începe de la Cernăuţi şi ţine până la Reni. Dacă cei vechi au făurit fluviul Styx, peste care trecând te duci la Iad, aievea aşa pentru noi şi Prutul – râu blestemat, face-te-ai adânc şi lat! În apele sale îşi plânge un popor restriştea lui şi vitregia vremurilor prin care am trecut”.
(Din ziarul „Opinia”, Iaşi, 1912, Gh. Ghibănescu „O excursie în Bucovina” sau „Bucovina în reportaje de epocă”, antologie, argument şi note de Doina şi Liviu Papuc, Editura „Alfa” – Iaşi 2000).

*
266

Prutul
Prutul, revistă de cultură, fondator Costin Clit, apare la Huşi, o dată pe lună, în noiembrie 2003 sărbătorindu-şi a treizecia apariţie care, spune Theodor Codreanu în chenarul aniversar, se datorează „îndeobşte perseverenţei şi tenacităţii profesorului de istorie Costin Clit care a imprimat publicaţiei o anumită personalitate culturală orientată cu precădere spre orientarea istorică fără a neglija şi alte aspecte culturale”. În septembrie 2006, revista ajunsese la numărul 42. Din colectivul de redacţie fac parte Costin Clit, redactor şef, Mihai Rotariu, redactor şef adjunct, Bogdan Artene, tehnoredactor; sponsorii publicaţiei: Fundaţia Familiei Menachem H. Elias din Bucureşti şi SC Geli SRL Huşi, dar nu numai. Formatul revistei mult timp: 30x43 cm, în 10 pagini, cu ilustraţii, editată de fundaţia Năzuinţa; în prezent format 21 x 30 cm, 36 pagini, tipărită la SC. Irimpex SRL Bârlad, str. Republicii, nr. 85, prin aceasta pierzându-şi din personalitatea fizică iniţială, ea asemănându-se astăzi la înfăţişare cu Elanul de la Giurcani, când mai bine ar fi fost dacă ar fi împrumutat din ţinuta revistei locale Zorile, mai ales că amândouă beneficiază de acelaşi tehnoredactor: Bogdan Artene. *

Răpirea Basarabiei
Răpirea Basarabiei, foaie ocazională, redactată sub conducerea lui Al. Bendorf, farmacist, fost preşedinte al Consiliului judeţean Fălciu, difuzată gratuit cetăţenilor, cu prilejul sărbătorilor din Rusia la împlinirea a 100 de ani de la anexarea Basarabiei la imperiul vecin. Despre această foaie scria ziarul „Steaua” din Huşi la 27 mai 1912. *

Răspunderea
Răspunderea, ziar conservator, apare la Huşi, în numărul său din 22 iulie 1916, degajă „ecourile unei atitudini antiimperialiste”. *

267

Revista Societăţii elevilor şi absolvenţilor Şcolii de viticultură „Dimitrie Cantemir” din Huşi
Revista Societăţii elevilor şi absolvenţilor Şcolii de viticultură „Dimitrie Cantemir” din Huşi. Apărea în 1926. „Preocuparea şi legarea elevilor şi absolvenţilor de viaţă, de producţie şi de ceea ce e nou, de ştiinţă şi aplicarea lor corespunzătoare” erau deziderate prevăzute chiar în primul ei capitol. „Cu toate că un asemenea scop se pare la prima vedere pretenţios şi greu de realizat, pregătirea temeinică a elevilor la clase, studierea unui material bibliografic bogat şi îndrumarea sistematică din partea profesorilor de specialitate, a permis obţinerea unor rezultate îmbucurătoare şi chiar foarte bune”, se apreciază de către autorii Anuarului Monografie 1908-1978 a Liceului Agro-industrial Huşi, realizat în 1978 la împlinirea vârstei de 70 de ani a şcolii cu tradiţie în viticultura României –p. 197. *

Reformatorul
Reformatorul, foaie lunară, apare la 1 ianuarie 1929, directorul ei Ion David, fost elev al liceului „Cuza Vodă” din Huşi. Într-o tabletă de început, semnată Ion David, foaia „invita la luciditate în aprecierea fenomenelor social-politice, declarând: „A vedea realitatea şi a satisface-o, a avea de unic obiectiv interesul general… sunt condiţiile esenţiale ce trebuie să îndeplinească acei ce se consacră vieţii publice… Noi, poporul, ce singur munceşte şi produce, suntem singura putere reală, suntem marele partid al muncii şi producţiunii şi cerem respectarea puterii noastre”.
(Din revista ”Zorile” nr. 1/1975, p. 28.)

*

Răzeşul
Răzeşul, revistă culturală lunară, apare în februarie 1926, director Virgil Caraivan, sediul redacţiei şi administraţiei în Bîrlad, strada Cuza-Vodă nr. 258. Revista „Răzeşul” nr. 1 s-a tipărit la Huşi, în tipografia domnului Zanet Corlăteanu, şef de atelier Grigoriu Ştefan, lucrători zeţari Moritz Segal şi I.Grigoriu, maşinist Dumitru Petcu, legător de cărţi Ioan Secară. Numerele următoare au fost tipărite la Bîrlad în tipografia domnului Nicolae Peiu, şef de atelier Nicolae Chiriac, lucrători zeţari: Nestor Năstase, Neculai Alexandrescu, Ciulei Vasile, maşinist Gheorghe Oprişan, legător de carte Ion Ciucă.
268

Formatul revistei – mărimea unei cărţi obişnuite, cu numerotare continuă, cele 12 numere apărute în perioada februarie-decembrie 1926 şi ianuarie 1927, totalizează un volum de 368 pagini. „Răzeşul” apare ca o revistă oarecum regională a Moldovei de mijloc, aici unde în trecut s-a dezvoltat şi a înflorit pe ambele maluri ale Prutului răzeşimea cea mai vrednică, bogată în faptă şi descendenţe ilustre. E o revistă de cultură, literatură şi chestiuni sociale, dând loc de cinste însă şi mărturiilor istorice şi folclorului”, spunea redacţia la rubrica „Însemnări” chiar în primul său număr. Dându-şi seama dintr-un început că nu se va putea ţine de un program fix dinainte anunţat, ea adaugă: „Programul unei reviste regionale care nu îmbrăţişează un prea întins câmp de activitate, se constată mai bine din ceea ce se lucrează şi se tipăreşte periodic, foaie de foaie, decât din enunţurile fastuoase, paragrafate şi încrustate pe frontispiciu, ori în pagini făgăduitoare şi sentenţioase”. Conştientă că greutăţile din cale nu-i vor lipsi, se mai spunea: „Ştim că drumul unei publicaţiuni periodice este semănat cu tot soiul de greutăţi, mai ales materiale şi totuşi, ne-am luat toiagul încrederii în mână şi având ca deviză numai interesul cultural general, ne vom ţine la o parte de frământările politice”. Iar mai târziu (numărul 3), tot la „Însemnări”, venea cu „lămuriri” suplimentare: „când apare o publicaţie periodică provincială”, „o anumită categorie de curioşi”, „în necunoştinţă de cauză”, le „joacă în mintea lor naivă şi puerilă” tot felul de presupuneri: „ba că revista e finanţată de cutare, ba că o asociaţie de scriitori îşi dă obolul pentru apariţia ei, ba că o rudă mai bogată, ori un prieten devotat contribuie ca să vadă lumina tiparului. Nimic din toate acestea. Revista apare numai cu modestele mijloace materiale ale celui care scrie aceste rânduri” – preciza redacţia, fireşte, condeiul, mintea şi inima lui Virgil Caraivan. Încrezători în cel care luase „iniţiativa fondării unei reviste cu caracter cultural intitulată „Răzeşul” şi care urmăreşte acelaşi înălţător scop pe care l-am urmărit şi noi dar pe care, fie din cauza vitregiei timpului sau a tinereţii noastre, nu l-am putut ajunge, dar pe care dv. suntem siguri că-l veţi înfăptui, graţie experienţei de scriitor şi vastelor dv. cunoştinţe în această direcţie, şi cum revista pe care o scoateţi se intitulează regională şi va cuprinde în cercul ei de activitate şi Bârladul, conducătorii revistei bârlădene „Vremuri bune” (George Nedelea, I. Laur (Ionel Ţiplica), A. Vreme şi D.M. Toma) apărută la 1 aprilie 1925, anunţau printr-o scrisoare, publicată şi în „Răzeşul” nr. 1, datată 31 decembrie 1925, că „au găsit cu cale a înceta cu apariţia revistei” lor, spre „a se alipi” şi „pune umărul”, dacă li se permite, alături de iniţiatorul noii publicaţii – Virgil Caraivan. „Răzeşul” domnului Virgil Caraivan a fost, într-adevăr, şi cultural, şi de literatură, şi de susţiere a chestiunilor sociale, a dat loc şi materialelor istorice,
269

şi folclorului, adunând în juru-i un larg cerc de intelectuali cu vocaţie: Gh. Ghibănescu, Const. Asiminei, preot I. Negoiţă, preot Gh. V. Şuşnea, avocatul Sterian Dumbravă, I. Laur, Ion Palodă (dr. I. Weinfeld de la Bârlad), Gh. Nedelea, Petru T. Gâdei, profesor şi magistrat, Ion Dragoslav, Iacob Antonovici (episcopul Huşilor), G. Pallady, Const. Goian, N. Pora, Vasile Manole, preot Anton Popescu, preot N. Donos, Vasile N. Dobrescu, Iustin Stancovschi, Chesarie Păunescu (arhimandrit), M. Condrea, S. Teodorescu – Kirileanu, Cezar Cristea, preot Iulian Georgescu, N. Corbulescu, A. Mândru, Constantin Cehan-Racoviţă, N. Bălănescu, preot Alexandru Gâlea, Anton Guru, Dumitru Popa, N. Daşcovici, prof. universitar de drept internaţional, Virgil Cârstescu, Dumitru Fărcăşanu, Ciprian Doicescu, Ion Radu, General A. Butunoiu, Nicolae Iorga, istoricul, Mia Dan, V. Haneş, Virgil N. Duiculescu, Mircea Pavelescu, Ion Th. Ion Hotarele, Ionel Ţiplica – Laur, George Ursu, dr. I. Munteanu, Sava Poiană, Sigfried, C. Couatu – Cerna ş.a. Chiar de la primul său număr, revista îşi convinge cititorii – dar şi posteritatea – că scriitorii ei aveau condeie şi mare iubire pentru locurile şi lucrurile despre care scriau. Iată cât de minunat şi prietenoşi sunt „Huşii” ieşiţi din pana lui Virgil Caraivan de la… Şuletea.

„Huşii
Dacă se dă cineva jos în gara Crasna din trenul Bucureşti-Iaşi, cu dorinţa de a merge la Huşi, găseşte la câţiva paşi în dosul gării, un tren mititel, cu vagoane puţine, cu o maşină sprintenă gata de plecare, care după ce şueră subţirel şi ascuţit, pleacă răpede valea în sus, vărsând o adevărată ploaie de scântei, care intră prin încheieturile uşilor şi a ferestrelor şi dacă nu-i băga de seamă te trezeşti cu haina arsă. Stai înghesuit în vagonul mic, ca'ntr'o trăsură închisă şi adeseori când linia e plecată într'o parte, te laşi cu greutatea corpului în partea opusă, de teama să nu se răstoarne;- şi totuşi acest micuţ tren nu a deraiat niciodată. Merge răpede, trece prin halta Târzii, unde un canton dărăpănat, care ţine loc de gară, în zadar aşteaptă de la cârmuirea nemiloasă, uşile şi ferestrele care îi lipsesc din timpul războiului, păşeşte mândru prin gara Olteneşti, stă puţin în gara Creţeşti, unde îşi umflă burduful cu apă ca pentru o călătorie mai grea şi lăsând marele iaz al Creţeştilor în stânga, se încordează voiniceşte şi începe să urce panta prin pădure spre Dobrina. De o parte şi de alta, vestitul codru de prin părţile locului stă trist, ciuntit şi arborii împuţinaţi de răstriştea războiului. În sfârşit biruieşte dealul înalt şi deodată te trezeşti sus la Dobrina, unde se odihneşte o clipă, dându-ţi răgaz să admiri frumoasa vilă din faţa gărei, aşezată tocmai în vârful dealului, înconjurată de vii şi arbori roditori, loc pe care l'a ales vre-un artist, cineva care avea gustul înălţimilor stăpânitoare, şi nostalgia zărilor îndepărtate. Apoi trenul mai taie şi ultima creastă de deal şi deodată în splendoarea răsăritului de soare, ţi se arată înaintea ochilor o privelişte încântătoare. Jos,
270

în vale, pe terase prelungi, apar măreţele biserici ale Huşilor, şi ici colo cele câteva clădiri mai răsărite, apoi casele mărunte fără număr, înconjurate ca de un brâu de flori, de colanul nesfârşit al viilor, ce se întind pe mii de hectare împrejurul oraşului. Şi fiecare vie are crama sa, gospodării primitive dar plăcute, care presărate pe coastele tărăgănate ale colinelor dau un pitoresc şi mai pronunţat acestor împrejurimi. În fund, spre răsărit, se zăresc colinele din Basarabia şi şesul Prutului,loc deschis ochiului, orizont larg, dar puţin cam întunecat şi monoton. La dreapta Huşul este stăpânit de înaltul deal împădurit al Dobrinei, care scoate de-a lungul său spre nord nişte piepturi uriaşe, de parcă ameninţă oraşul. Unul din acestea e Coţoiul, sau Cerdacul lui Vodă, de unde, spune tradiţia, a tras cu arcul măritul voievod Ştefan cel Mare, ca să aleagă locul sfintei episcopii de astăzi. In prelungirea Dobrinei se întinde spre răsărit dealul Volosenilor, tot aşa de înalt, dar pleşuv, fără îmbrăcămintea falnică a bătrânilor stejari. La stânga locul e jos, dealurile şi podişurile tărăgănate te lasă să aluneci cu ochii peste ele, spre nord, până hăt departe peste viile Cornenilor şi ogoarele împestriţate de culturi, până unde orizontul se cufundă în neguri. Doar cimitirul de pe podişul Dricului, cu frumoasa biserică, ctitoria binecredinciosului şi binefăcătorului cetăţean al Huşului, Tomiţă Chisacov, dacă îţi opreşte o clipă privirea, cu un gând fugar la cele nestatornice ale lumei: credinţa, iubirea şi jertfa pe pământ, apoi viaţa de veci. Trenul începe să coboare panta răpede, şerpuind printre vii, făcând mari ocoluri;- te apropii de gară şi apoi iar te depărtezi, ca să poţi aluneca pe podişul unde se găseşte gara, o clădire măruntă şi curăţel întreţinută, cu peronul mic şi care mai niciodată nu-i prea înţesată de lume. Huşul e un oraş liniştit; graba şi sgomotul reclamei timpurilor moderne nu sunt cunoscute pe aici. Acest orăşel de şcoli şi biserici, curat şi binişor întreţinut, se odihneşte liniştit, dacă nu cumva doarme de-a binelea câte odată, între cele două pârâiaşe, Drislăvăţul care vine din fundul de la apus al pădurilor Dobrinei, trece prin mahalalele româneşti Broşteni şi Plopeni, gonind spre şesul Prutului, şi Huşul ce brăzdează aşezarea ungurească a Cornilor, pe cari numai doar religia dacă-i mai desparte de Români, căci limba şi-au pierdut-o de mult, şi străbătând apoi mahalaua românească a Răeştilor, aproape de confluenţa cu Drislăvăţul, udă suburbia bulgărească, unde se mai aude şi astăzi limba de origină a coloniştilor. Bulgarii se ocupă cu gradinele de zarzavat, Evreii cu comerţul, iar Ungurii şi Românii cu viile, şi cu puţintică politică. Dar în privinţa adevăratului comerţ, Huşul e un oraş cu mâinile legate, şi aşa va trăi cât linia ferată nu va fi măcar normalizată. Nici o mişcare comercială serioasă, încărcările şi transbordările din vagoanele mici în cele normale la Crasna, prezintă atâtea dificultăţi, că adesea transporturile se fac mai uşor cu căruţele de la Huşi la Crasna. In privinţa comerţului, chiar deschiderea drumului către Huşi pentru Basarabeni, nu a schimbat cu mult situaţia locală. Dacă cuiva i-ar abate într'o zi, să ridice şcolile şi să desfiinţeze viile, ar trebui să
271

aibă la îndemână o lumânare mare, ca să o ţină la căpătâiul unui muribund, care ar fi plăcutul orăşel de care vorbesc aici. Şi puterea Huşilor – viile, au o vechime mare, căci până şi marele învăţat voevodul Moldovei, Domnul Dimitrie Cantemir, răzeş mazil de prin ţinuturile aceste, vorbeşte în cartea sa, scrisă latineşte, Descrierea Moldovei, de vinaţurile Huşilor, zicând că după Cotnari ele sunt trecute al doilea ca bunătate. Şi poate nu odată savantul domnitor, cu părul drotat şi armură de cavaler, peste tunica de catifea moale şi lucitoare ca a nobililor din apus, înconjurat de sfetnici şi boeri de ţară, să fi ciocnit paharele cu vin chihlimbariu pe meleagurile acestea natale. El va fi stat aici de bună seamă şi în vremuri de răstrişte, alături de împăratul rusesc, care a fost înfrânt de Turci Ia Stănileşti în 1711, luând apoi calea pribegiei amare, trecând Prutul şi mergând în împărăţia depărtată a Ruşilor, pe care pribegie o cântă minunat poetul Vasile Alexandri în poezia sa: „Cantemir şi Prutul”. În privinţa originei Huşilor există la Ungurii din Corni, legenda că pe locul unde se găseşte vatra târgului erau în timpurile de demult măcelării. Carne în ungureşte se numeşte hus (huş). Se duceau Ungurii să cumpere carne, se duceau la huş. O altă legendă vine de la istoricul Andreas Volf, susţinută pe temeiul unor scriitori unguri, cum că numele de Huşi, vine dela Husiţi, care în anul 1460 fiind alungaţi din Ungaria, cu învoirea lui Ştefan cel Mare s'au stabilit pe locurile acestea, trecând apoi la religia catolică. (Cr. Huşilor). Numele Huşilor vine însă de la un vechiu stăpânitor al acestor locuri, Husul, care îşi avea moşia pe Elan, Sărata şi Drislăvăţ. Moşia Husului prin răscumpărare a devenit apoi domnească. Se vorbeşte în documentele vechi şi de Marina fata Husului şi de un nepot al acestuia, Stanciul fiul lui Jurju al Husului. Moşia Huşilor - stăpânită de Husul - începea dinspre miază-zi de la Elan, spre miază-noapte cuprindea locul unde se află astăzi Huşii, şesul Prutului şi peste Prut satul Buzeşti şi locul unde a fost târgul Sărata pe Prut. Documentele ne spun că târgul Sărata fiind prea la loc deschis, în picioarele năvălitorilor, a fost desfiinţat la 1489 şi locuitorii mutaţi în Huşi. Husul a fost român; cuvântul e slavonesc şi însemnează = gâscă. Uricul de la Ştefan cel Mare şi unele acte cu pecete de ale Husului, au fost păstrate până la 1814, când s'au răpit prin vicleşug de la târgoveţi, de persoane care aveau interes să dispară actele. Uric vine dela ungurescul oroke = totdeauna. La 1495 Ştefan Vodă a zidit biserica, care sub Eremia Movilă la 1592 a fost transformată în episcopie. Şi astăzi se păstrează piatra ctitorială de la 1495 a Marelui Voevod, deasupra uşii de la intrare. Ştefan Vodă coloniză aceste locuri cu ungureni cari se găsesc fiinţând de prin sec. XV şi până astăzi pe aceste locuri, şi întemeie târgul între anii 1495-1502. Tot atunci viteazul voevod îşi făcu şi curţi domneşti în acest loc întărit al Huşilor, fiind acoperit de păduri seculare şi locuri prăpăstioase, în care păgânii veacului de mijloc nu cutezau a intra.
272

Aici în apropierea Basarabiei de sud, Ştefan găsea hodină şi adăpost, îşi aduna răzeşii, îşi refăcea oştile. Pe timpul cronicarului Simion Dascălul, pe la începutul veacului al 17-lea, zidurile curţilor erau dărmate, dar beciurile se aflau în fiinţă. Se crede că pe ruinele curţii domneşti a fost ridicat palatul episcopal de astăzi. Nu departe de Huşi, pe Prut în sus, cale de vreo oră jumătate, se află vestita movilă a Răbâiei, de lângă satul Râşeşti, în dreptul căreia era în vechime un pod peste Prut. Se zice că movila servea ca un punct de sprijin pentru apărarea podului, care era în legătură cu Huşii, căci Prutul, mai ales în vechime, avea anumite vaduri pentru trecere, încolo erau numai: mlaştini, bălţi şi maluri surpate sau împădurite cu sălcii şi plopi. De la movila Răbâiei, dacă treci înspre apus o mică culme de deal, dai peste satul Râpile, locul de baştină a unuia dintre cei mai mari fii ai ţării noastre: Mihail Kogălniceanu. Aici a scris şi datat, la 14 August 1872, prefaţa la cronicile României, sau letopiseţele Moldovei şi Valahiei. În veacul de mijloc, ţinutul Fălciului era foarte întins. Mergea în jos până la Dunăre cuprinzând oraşele Reni şi Troian, care trebuie să fi fost undeva prin apropierea valului Troian, care şi astăzi se păstrează foarte bine şi care plecând de la Vadul lui Isac pe Prut mergea pe lângă Vâlcăneşti spre Bolgrad. Cuprindea de asemenea Codrul sau Tigheciul, loc tare în Basarabia prin pădurile nepătrunse şi care se întindea în jos până la Bugeag, având 12.000 locuitori foarte vrednici şi viteji, cari erau mai toţi călăreţi, formând un corp de elită în armata moldovenească de pe vremuri, de vreo 8000 oameni, iar în urmă, în timpurile mai vitrege, au scăzut la două mii. Despre vitejia lor se dusese veste că ieşise în lume şi zicală despre dânşii: „Cinci tătari de Crâm plătesc mai mult decât zece din Bugeag; şi cinci moldoveni biruesc pe zece tătari de Crâm; iar cinci codreni, adică tigheceni, bat pe zece moldoveni”. Martin Bielski, istoricul polon, scrie despre călăreţii moldoveni: „Afară de curteni mai toţi ceilalţi sunt ţărani cu şei neacoperite şi cu scări de stejar, dar voinici în atacul cu suliţa. Hrana poartă la oblâncul şelei, brânză de burduf şi pâine albă”. Capitala ţinutului era târguşorul Fălciu de astăzi. Mulţi domni, după moartea măritului voevod Ştefan, au avut legături cu Huşii. Chiar fiul său Bogdan a murit la 1517 în Huşi. Petru Rareş a dat din Huşi uric lui Stănilă la 1527, de unde se trag Stănileştii, atât de cunoscuţi în istorie. Iliaş Vodă feciorul lui Petru Rareş, petrece sărbătorile Paştelui în Huşi şi ucide aici pe boierul Vartic. Viteazul domn Ion Vodă cel Cumplit, după ce bate pe Turci Ia 1574 se retrage la Huşi. Mult a avut să sufere Huşul după războiul de la 1711, căci Turcii ocupând Hotinul le era trecerea pe aici. Se plâng veşnic episcopii către Domnie pentru prădăciunile suferite. Lumea s'a împrăştiat fugind de greutăţile vieţii, iar Episcopia este adeseori nevoită să pună dări grele pe târgoveţi. Din cauza nesiguranţei Huşul decade cu totul în vremea aceasta, şi numai reşedinţa episcopală îi mai dă o importanţă oarecare. Episcopia a fost nevoită să facă colonizări şi poate atunci vor fi fost aduşi bulgarii din Huşi, căci Ungurii după cum ne spun documentele sunt mai vechi.
273

Istoria Huşilor până în timpurile mai noi se confundă cu istoricul episcopiei, care treptat, treptat a pierdut din importanţa sa, pierzând toată partea de sud a Basarabiei care era sub păstoria sa. În urmă, după răpirea Basarabiei de către Ruşi, episcopiei de Huşi i s'a dat Tutova şi Vasluiul. Mulţi episcopi s'au perindat de la 1592 şi până în timpurile noastre pe scaunul episcopal al Huşilor, dar cel care a ilustrat mai mult această Sfântă slujbă, amvonul şi cârja episcopală, atât de importantă mai ales în vremea veche, a fost episcopul, devenit mai târziu mitropolit, Veniamin Kostaki, băştinaş din Roşieştii Fălciului, unde se păstrează şi astăzi printre răzeşi amintirea lui. Şi pentru asemenea merite deosebite, demnul său urmaş întru păstoria Huşilor, episcopul Silvestru Bălănescu, i-a ridicat la 1889 un monument aşezat în faţa Sf. Episcopii, spre pomenirea veşnică. Afară de biserici şi liceul local, în Huşi n'ai să găseşti clădiri monumentale. Oraşul e binişor pavat. Fiind în pantă, ploile fac un adevărat serviciu gratuit de curăţenie, scutind Primăria de această corvadă. Grădină publică, propriu zis, nu există şi nici nu este nevoie, deoarece fără exagerare putem spune, că însuşi Huşul e o mare grădină plină de sănătate şi farmec. Se află doar un mic parc în faţa liceului, care adăposteşte sub umbra unor copaci răzleţi, bustul cu bassoreliefuri al generalului Gh. Teleman, bun gospodar, boier de modă veche, care se zice că a făcut multe îmbunătăţiri de edilitate în Huşi. De altfel Huşul n'are teatru, nici lumină electrică. Nu are o instalaţie modernă de apă, deşi vre-un mucalit ar aduce poate întâmpinarea: „Dar ce-i mai trebue apă, nenişorule, dacă are vin?” Nu are o bibliotecă publică, deşi oricare huşan îţi va glăsui cu mândrie, că în târgul dumnealor sunt toate speciile de şcoli,- doar că universitatea lipseşte. Şi e adevărat. Huşul are vin bun şi şcoli multe. N'are însă nici măcar un regiment de ostaşi, dacă nu mai multe, deşi are un minunat câmp de exerciţii, căci ostaşii ar mai trezi puţintel viaţa huşenilor, bucurând şi înmulţind deverul negustorilor, n'are nici măcar linie normală prin care să-şi poată valorifica produsele şi se gândeşte stăruitor, şi trage nădejde că s'a făuri în curând linia ferată direct CrasnaChişinău prin Huşi. Ei, dacă această speranţă s'ar înfăptui, mana dumnezeiască bogată şi plină de efecte, într'adevăr miraculoase, s'ar revărsa asupra târgului! S'ar schimba cu totul aspectul Huşilor, ce trăieşte în prezent o viaţă patriarhală, departe de vâltoarea mercantilismului modern şi a negoţului care mişcă banul şi-l înmulţeşte, aducând pe lângă unele rele inevitabile, civilizaţia şi progresul, bogăţia şi mărirea inerentă unor astfel de prefaceri sociale şi comerciale. Şi acest cuib drăguţ de frumuseţi naturale, e menit să fie în viitor un loc de adevărată viligiatură, dacă edilii Huşilor vor înţelege acest important dar natural pe care îl are oraşul lor, faţă de celelalte oraşe de şes ale Moldovei. Sus, la Dobrina, unde în bătrânul codru, de stejari, de tei, de plopi şi frasini, în timpul celor mai călduroase zile ale verii, aerul e răcoros, curat şi plin de sănătate, aproape ca şi aerul de munte, cale de 10-15 minute cu piciorul din
274

centrul oraşului, s'ar putea amenaja un parc de două-trei hectare, cu tot confortul necesar unei asemenea îmbunătăţiri, iar izvoarele răcoroase se vor capta, desăvârşindu-se astfel poezia şi frumuseţea acestor locuri pitoreşti. Şi astfel, acest colţişor splendid al naturii, s'ar preface într-un loc de pelerinagiu, unde liniştea şi odihna căutată, în timp de vacanţă, de oameni obosiţi de muncă şi elevii dornici de lucruri noi şi atrăgătoare, se vor putea găsi cu mijloace modeste pe aceste meleaguri”. Că Virgil Caraivan a văzut cu ochi de om statornic, bine documentat, oraşul lui Husul, mărturie ne stă şi o altă descriere a unui reporter trecător prin Huşi: Mihai Tican Rumano, născut în 1895 la Berevoeşti, lângă Câmpulung Muscel (mort în 1967), care în volumul „Hoinărind prin ţară”, apărut la Editura Stadion, Bucureşti,1967, îngrijitor de ediţie, cuvânt înainte şi note de Constantin Darie, realizează din popasul făcut la Huşi în anii '30 următoarele:

„HUŞI Când am sosit în Huşi era noapte. Trecuse de ora 10 şi în spatele gării cîteva trăsuri aşteptau călătorii „rapidului” Crasna-Huşi. Până să bag de seamă, una după alta, trăsurile pleacă cu pasageri spre oraş şi un singur vehicul mai rămâne în aşteptare. Un birjar foarte bătrân mă invită să mă conducă, spunându-mi că trăsura lui merge foarte bine. Probabil că aveam un aer foarte nehotărât, uitându-mă la micuţa trăsură, ce părea o miniatură, şi la mârţoagele ce loveau din când în când pietrele cu copitele, căci bătrânul îmi adăugă: - Nu vă uitaţi, d-le, la cai, că sunt aşa puţintei la trup, dar să-i vedeţi mergând, parcă sunt nişte zmei! Nu mă gândisem însă nici o clipă să refuz pe bătrânul birjar şi nici nu visam un landou napoleonian, dar repezeala cu care dispăruseră pasagerii şi vehiculele, mă făcuse aproape să uit că trebuie să plec. În fine, mă suii în trăsura cu „zmeii” şi spun birjarului să mă lase la cel mai bun hotel. Pe drum, sau mai exact pe bulevardul ce leagă centrul oraşului cu gara, nu pot vedea nimic, căci prea puţinele lămpi cu slaba lor lumină numi permit aceasta. Vizitiul meu trăgea cu biciul în cai, ca la fasole şi le striga cât putea: „ţineţi pe dreapta, ţineţi pe dreapta”... dar bietele animale mergeau tot pe stânga şi apoi cred că nici sărmanul bătrîn, nu vedea pe unde le îndruma. Sosesc la hotel - hotelul oraşelor de provincie, al oraşelor moldoveneşti. Cea mai frumoasă şi luxoasă cameră îmi este arătată. De cum se deschide uşa, frigul parcă te încătuşează. Un aer trist pluteşte deasupra mobilelor. O lampă cu petrol răspândeşte o lumină palidă în camera cu pereţii reci. În colţurile cenuşii parcă se ţes mistere. La intrarea noastră, curentul de aer face să fâlfâie nişte perdele de stambă. Două, trei scaune, o canapea veche, alături de trei paturi şi un lavoar de tablă, completează mobilierul camerei. Mai făloasă, într-o parte, stă o sobă imensă de zid, cu un burlan gros cât un butoi;
275

sfidătoare, în ciuda vremurilor care o ţin, parcă vrea să ne arate că viaţa este veşnică. [...] A doua zi dimineaţă, câteva raze zburdalnice de soare, ce se strecurau sfios prin geamuri, mă făcură să sar repede din pat şi să mă îmbrac, pentru ca apoi să pornesc prin oraş. De cum ieşii în stradă, un aer de prietenie mă îmbie parcă să hoinăresc pe uliţele Huşului. O curăţenie remarcabilă se poate observa peste tot. Târg vechi, Huşul este ca o mare grădină, aşezată pe o vale, înconjurată de jur împrejur de dealuri îmbrăcate în vii, ce coboară pînă la căsuţele albe şi de păduri viguroase. Dealul Coţoiul, apoi Dobrina, Dric, Voloseni, Alistri şi altele îi fac cunună oraşului unde Ştefan cel Mare şi-a avut reşedinţă domnească. Şi încă mulţi domni au poposit în orăşelul de pe malul Prutului. Astfel, fiul lui Ştefan cel Mare, Bogdan încrucişatul (Bogdan cel Orb – n.n.) a fost ajuns de ceasul morţii în 1517 la palatul din târgul Huşilor, iar Ion Vodă cel Cumplit şi-a fixat tabăra de adunare a oastei, înainte de bătălia de la Roşcani, tot la Huşi. Istoricul Huşilor se confundă, o mare parte din vreme, cu acela al episcopiei înfiinţată aici de Ieremia Movilă la 1595 şi al cărei prim episcop a fost Ioan. [...] Fostul episcop Melchisedec, spune într-o lucrare a sa intitulată „Cronică a Huşilor”, că numele oraşului s-ar trage de la marele boier Ioan Gâscă, poreclit pe slavoneşte „Hus”, cuvânt ce înseamnă gâscă, şi care boier a fost stăpân al moşiei „de la izvorul Drăslăvăţului” (pârâu ce curge pe lângă Huşi) pînă la gura Săraţii, pe Prut. Huşi, vechiul şi plăcutul oraş moldovenesc, nu se caracterizează prin clădiri excepţionale şi nici nu are un centru prea mare. E împărţit în mai multe suburbii ca: Răeşti, Broşteni, Corni, Plopeni etc. Capitală de judeţ (azi oraş în judeţul Vaslui-n.n.), Huşi numără aproape 20 000 de locuitori (peste 31.000 azi – n.n.). [...] Aici în Huşi, ca în toate oraşele de provincie, există o viaţă zisă... patriarhală, cu vizite şi petreceri în familie, cu bârfeală multă, joc de cărţi şi... certurile inerente jocului. În fine oraşul mai e ticsit de cârciumi, ca o dovadă elocventă că viile, în mare număr, sunt la o aruncătură de puşcă, ca şi la Drăgăşani. Dând o raită prin oraş, am trecut şi prin piaţă, care e foarte frumoasă şi bine îngrijită. […] O hală mare, frumoasă şi tot atît de bine întreţinută completează piaţa, care e totodată cea mai bună carte de vizită a oraşului. Dar oraşul Huşi e însemnat mai ales prin Episcopia sa, înfiinţată, după cum am amintit, de către Ieremia Movilă cam pe la sfârşitul secolului al XVI-lea. Hrisovul ctitoricesc de înfiinţare a episcopiei nu s-a păstrat. Există însă un „Uric” de la Ieremia Movilă, pe toate moşiile episcopiei Huşilor, scris în limba slavonă, pe pergament şi în care se vorbeşte de înzestrarea episcopiei, imediat după înfiinţarea ei.
276

Vestita catedrală a Episcopiei, este una din ctitoriile lui Ştefan cel Mare. [...] De cum intri în biserică, ochiul îţi este furat de frumuseţea picturii lui Tattarescu; apoi icoane mari de argint şi aur, candele minunate din argint şi alte metale preţioase lucesc, aruncând raze de lumină împrejur. Prima impresie de bogăţie se accentuează şi mai mult, cu cît vezi cu de-amănuntul fiecare obiect în parte. [...] Un muzeu care iese din comun se găseşte chiar în interiorul bisericii, în două cămăruţe, de o parte şi de alta a altarului. Aurul şi argintul abundă în acest colţ. Haine preoţeşti fără pereche sunt expuse în vitrine de cristal. Mitre bătute în nestemate, cădelniţe şi icoane rare, potire smălţate şi bătute în chip măiestru cu ciocanul, cruci în care pietrele scumpe sunt tot atât de multe ca pietricelele din prundişul râurilor, te lasă uimit. Dar ceea ce m-a frapat mult de tot a fost o cruce în briliante şi un medalion cu diamante şi alte pietre preţioase. Aceste două piese de o valoare imensă, mi s-a spus că au fost dăruite de către Împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei, unui mare prelat al nostru, care pe la 1770 s-s dus să se închine la Curtea Rusiei. [...]

În altar, masa Sfântă duce greutatea multor cărţi legate în aur, între care patru Evanghelii bătute în pietre scumpe. Sfeşnice mari împărăteşti se înalţă în faţa icoanelor. Policandre măreţe, cu sute de lumini, îşi întind braţele strălucitoare spre boltă.
Pe cît este de impunătoare în exterior, cu acoperişul său de aramă, din care pare că ies limbi de foc în bătaia razelor soarelui, pe atât este biserica de bogată şi elegantă în interior. Vechea ctitorie a lui Ştefan cel Mare nu s-a păstrat totuşi aşa de la ridicarea ei. Cele patru secole şi jumătate care au trecut peste ea, au măcinat-o şi au stricat-o, dar alte mîini harnice au refăcut ceea ce timpul şi neştiinţa oamenilor au distrus. Cînd Ştefan cel Mare, care îşi avea una din reşedinţe la Huşi, se hotărî să ridice o biserică în acest târg, tradiţia spune că ar fi tras cu arcul de pe dealul Coţoiului şi acolo unde s-a înfipt săgeata a aşezat altarul. Despre zidirea acestei biserici ne vorbeşte chiar pisania (în piatră) care s-a păstrat intactă şi se află zidită deasupra uşii de la intrarea principală, în exterior. Este scrisă în slavoneşte. […] Această biserică a fost chiar a palatului domnesc, care se înălţa, pe vremea marelui Ştefan, pe locul unde azi este palatul episcopal. Ea n-a fost mănăstire, cum se credea de unii, căci n-a fost înzestrată cu moşii, cum obişnuiau să facă voievozii noştri în astfel de împrejurări. Cînd în 1595 s-a înfiinţat episcopia de Huşi, vechea biserică domnească, unde Ştefan cel Mare îngenunchease de atâtea ori, fu rânduită drept catedrală episcopală. Aproape două sute de ani a rezistat lăcaşul puterii de distrugere a vremii şi nepriceperii omeneşti. Rând pe rînd, pînă la 1756, ctitoria lui Ştefan cel Mare a fost arsă, prădată şi cotropită.
277

Iată însă că la 1756, episcopul Inochentie, cu mijloacele proprii ale episcopiei şi cu ajutorul domnesc al lui Matei Ghica Voievod, a dărâmat biserica până la temelie şi a făcut o alta nouă, iar pisania lui Ştefan cel Mare a fost pusă la locul de cinste. Un singur hrisov pomeneşte despre fapta lui Inochentie, căci modestul episcop n-a lăsat să se facă nimic în interiorul bisericii, ca să se vadă că el este cel ce a reînălţat ctitoria lui Ştefan cel Mare. În anul 1802, la cutremurul cel mare, zidurile au crăpat şi deci noi reparaţii, noi modificări au fost necesare. Rând pe rând, episcopi de seamă i-au făcut reparaţii şi i-au adus îmbunătăţiri. În 1890-l891 s-a realizat pictura din nou, de către marele pictor Tattarescu”. [...] (1934) Alături de Huşi, nu lipsesc din preocupările publicaţiei alte localităţi ale ţinutului. Fălciul, de exemplu, mult timp, a fost şi el capitală a locurilor şi unitate administrativă şi economică de fală în geografia timpului şi a locurilor. Gh. Ghibănescu, profesor şi răzeş, originar din Şchiopeni, dar şi redacţia, printr-o notă de substanţă, ne introduc într-o pagină din „Istoria vechiului drept românesc” care sunt… „actele podului pe Prut de la Fălciu”. „Pre înălţate Doamne, Din luminată poronca mării tale fiind noi rânduiţi cu ţidulă niam adunat la un loc şi am luat sama între dumnalor Lupul Costachi vornic cu dum. Manolachi Bogdan biv vel spat. pentru pricina podului cel stăpâneşte dumnalui spat. Manolachi care pod, este în apa Prutului pe locul ce au fostu domnescu la târgu. Fălciului, şi sau dat danie dumsale spat. acel pod înpreună cu locul domnescu de răpousatul domn Măriia sa Scarlat Ghica Vvod. Dumnalui vornicul Lupul au cerut ca să aibă şi dum. parte din venitul podului cel ia dmlui spătar arătând că un mal a Prutului de ceia parte, în dreptul podului ar fi moşie dumsale, pe care în anul trecut au cumpărat-o, şi i s-ar cade ca să ia şi dmlui dintracel venit. Întrebând noi pe dmlui spătar ce răspundi, dmlui au răspunsu că acel pod de la începutul lui au fost domnescu, şi vinitul podului îl lua pârcălabii ce era la târgul Fălciului de când este târgul Fălciului, iar alţii nu să Gh. Ghibănescu amesteca, deci sau întrebat iarăşi pe dmlui profesor, membru al vornic, de are scrisori în care să scrie să aibă vad Academiei Române di pod în Prut, şi de au luat vreodată parte dintracel pod, acel ce au stăpânit vama mai înainte i dmlui au răspunsul că în scrisori nu scrie şi nici parte, nau luat pân acum, iar acum cere ca să ia. Pentru cari luând noi sama cu amărunt, şi de vreme că acel pod au fost domnescu mai denainte, şi întratâta sumă de ani tot domnie Iau stăpânit şi nime nau luat parte, nu putem socoti noi că au făcut atâţa domni strâmbătate, nici întratâta sumă de ani nu să ştie de nu sau mulţumit stăpânitorii moşii cu altă-ceva de cătră
278

domnie, nici din scrisorile vechi nu se vede că acea moşie ar fi avut vadu de pod, şi mai ales că apele cele mari fiind domneşti aiastă pronomi, cui au vrut domnie liau dăruit şi să vede că moşie aceia de la început ei cu acest chip ca să2 nu aibă pod, sau dat, căci toate moşiile sânt din danie domnească de la început, şi târgul acesta al Fălciului este unul din târgurile cele vechi de la începerea ţării şi podul de atunci este, şi stăpânitorii nu sau amestecat la pod. Socotim că dmlui vornic nu are nici o dreptate a cere parte din pod, ci dmlui spătar saş' stăpâniască podul precum sau stăpânit din vac, şi hotărâre cea desăvârşit rămâne la înaltă înţălepciune a mării tale pre plecate slugile mării tale. 1776 Fevr. 28 C. Razul vel logofăt, Dim. Sturza vel vornic, Costandin Sturza vel vornic, Ioan Cânta vel vornic, Nikolaos post, Cost. Paladi vel spătar, Gheorghe Beldiman vel ban. „sau trecut la condica cea de anaforale a divanului” Gheorghe Evloghie

                                                       2  NOTA REDACȚIEI.‐ la 23 Noemvrie 1925 s'a inaugurat frumosul pod de peste Prut în
dreptul târgului Fălciu. Podul s'a făcut de către Ministerul Lucrărilor Publice, după stăruinţa senatorului Alecu Răşcanu, şi a costat patru milioane opt sute nouă zeci mii lei, având o lungime de 130 m. E o lucrare de mare utilitate publică, deservind trei judeţe: Fălciu, Tutova şi Cahul. A fost inaugurat în prezenţa d-lui general Moşoiu, ministrul lucrărilor publice, şi a d-lui D. Bănescu, director general în Ministerul Lucrărilor Publice, luând parte la festivitate d-nii: N. N. Tiron, prefectul jud. Fălciu, Gh. Ghibănescu şi Alecu Răşcanu, senatori; C. Holban, D. R. Ralle şi Victor Stoenescu, deputaţi; Papanicopol, inginerul şef al jud. Fălciu; A. Goilav, inginerul şef al jud. Tutova; Mareş, Murat şi Stănescu, ingineri; Ion Stănescu, direct, prefect. Fălciu; Gh. Dimitriu, direct, prefect. Tutova; M. Livezeanu, direct, prefect. Cahul; Gh Corciovei, consilier agricol; Christache Bahrim, pretorul plăşii Fălciu; căpitan Niculescu, comand. comp. jandarmi Fălciu; căpitan Panţu, comand, comp. de pontonieri; Coman, inspectorul cooperativelor din jud. Fălciu; A. Reichman; consilier judeţian; locotenenţii: Matei şi Pugan; Micioara Gh., Constandachi şi F. Leontin, ziarişti; Vanea Ghenciu, primar şi Busuioc, preot din com. Ţiganca (Basarabia); I. Vasilco, şeful gării Bogdăneşti; Magdalena Paşcanu, director de şcoală primară; subprotoireul Luntrariu şi Samy Kohn, fotograf din Huşi. De asemenea, a luat parte toată populaţia târgului Fălciu şi Împrejurimi în frunte cu primarul comunei d-l M. Lungeanu; M. Ştiubei, judecător; T. Bellu, ajutor de judecător; Ion Grancea, ajutor de primar; V. Cardaş, Ştefan Mihordea, S. Zală, Leonida Dumitrova, V. Sandovici, Stelea Hârjescu, consilieri comunali; Ion Ciocârlan, Mihai Ciocârlan, Iord. Gheorghiu, Gh. Coleru, delegaţi; Gh. Verdeş, preot; Arnăutu, preot; Ionescu preut, Ion Buceag, direct, şc. de băeţi; d-ra Elena Mihordea, direct, şc. de fete; C. Hermeziu, direct, şc. de meserii; I. Buşilă, dirig. poştei Fălciu; Gh. Iordan, conductor technic; Mihai Scărlătescu, şeful secţiei jandarmi; dr. Pavel Zefem, medicul comunei; A. Grancea, secretarul comunei; V. Vătavu, perceptor; C. Cristea, agronom etc. S'a dat banchet, s'au ţinut discursuri şi d. general Moşoiu a fost proclamat cetăţean de onoare al târguşorului Fălciu. Un mic amănunt, de relevat. D. Prefect al jud. Fălciu, ştiind înclinaţiunile culinare ale şefului său, a ordonat să se facă sarmale, mâncare pregătită special pentru d. general. Când s'a adus la masă bucatele lumea zâmbea; a început să zîmbească şi generalul, reproşând primarului de Fălciu că trebuia să facă şi mămăligă. Şi astfel vajnicul ardelean, a petrecut o ţâră între moldoveni, şi între vechii mocani stabiliţi de pe vremuri în târgul Fălciu, unde formează şi astăzi o mahala deosebită.

279

Obs. În dos este o notă scrisă cu litere greceşti: Sarastinesti pe apa Thelezinul ot Vaslui a lui Noor. Osesti la funtul Stemnicul”. * La buna primire de către cititori a revistei contribuiau şi părerile cititorilor: „Chinejii au un respect deosebit pentru orice hârtie scrisă. Pe ea e gândul unui om şi gândul omului trebuie respectat, trebuie încurajat să se îmbunătăţească, cu atât mai mult când din asemenea gând avem a trage foloase” – scria preotul Anton Popescu în revistă (nr. 2 p. 91-92) şi îndemna la acţiune: „Pe frontul pe care stă „Răzeşul” este de luptat cu întunericul, ignoranţa, cu nepăsarea, ca să-şi facă loc în casele şi în sufletele noastre – LUMEA… „Facă cerul ca revista „Răzeşul” să înainteze cu paşi triumfători spre ţinta propusă, aducându-ne şi nouă celor din întunecimea satelor hrana sufletească de care avem atâta nevoie, şi să fie pârghia care să ne ridice din izolarea intelectuală în care suntem afundaţi” – nota învăţătorul C. Stanciu din Vutcani (nr. 3, p. 124). „Când a fost întemeiată Societatea Scriitorilor Români” – se intitula documentarul de la pagina 38 a revistei „Răzeşul”, care este o contribuţie la istoricul instituţiei, a însuşi scriitorului V. Caraivan care preia şi spusele dintr-un articol intitulat: „Când s-a fondat Societatea Scriitorilor Români. Întâiul ei comitet. Actualul”, publicat de Emil Gârleanu în revista sa „Proza”, anul I, nr. 2, 15 februarie 1914. Gârleanu detalia că denumirea Societăţii este urmarea unor discuţii aprinse purtate atunci când „cuvântul scriitor era hărăzit numai copiştilor de pe la autorităţi, dar au învins susţinerile sale în sensul că Societatea este a scriitorilor români”, act scris la constituire în întregime de St.O. Iosif, la 28 aprilie 1908, redat în revistă şi preluat şi de noi în scrisul de faţă, „întocmai cum a fost redactat”: Proces-verbal, „Subsemnaţii, adunându-ne astăzi 28 aprilie 1908, pentru a întemeia „Societatea Scriitorilor Români” am votat alăturatele statute şi am ales următorul comitet: I. Adam, D. Anghel, I. A. Basarabescu, Al. Brătescu – Voineşti, V. Caraivan, I. Ciocârlan, L. Dauş, N. Dunăreanu, Al. Gh. Florescu, Em. Gârleanu, A. Gorovei, St.O.Iosif, G. Murnu, D. Nanu, C. Pavelescu, G. Ranetti, Mihail Sadoveanu, C. Sandu – Aldea, A. Stavri, G. Sylvan – din care au fost proclamaţi: Preşedinte: Cincinat Pavelescu; vicepreşedinţi: G. Ranetti, D. Anghel; Cenzori: C. Sandu-Aldea, Mihail Sadoveanu; Questori: I. Adam, G. Murnu; secretari: Em. Gârleanu, L. Dauş; bibliotecar: St.O.Iosif; casier: V. Caraivan. Urmau iscăliturile: Cincinat Pavelescu, Ion Adam, Virgil Caraivan, Em. Gârleanu, Ludovic Dauş, D. Anghel, C. Sandu-Aldea, Şt. O. Iosif”.
280

Cine a înfiinţat societatea? Răspunsul îl dă tot V. Caraivan. La redacţia „Viitorul” a partidului de guvernământ – Liberalii – condusă de directorii C. Alimăneştianu, I.G. Duca şi C. Banu, lucrau mulţi scriitori: I. U. Soricu, Ion Minulescu, Ion Adam, V. Caraivan, N. Daşovici, care, din dorinţa de a se „strânge laolaltă”, l-au făcut pe V. Caraivan, „sub puterea sugestiei acelor vremuri neobişnuite pe care le trăiau scriitorii”, să publice în ziarul „Viitorul” nr. 30 din 4 decembrie 1907 articolul intitulat: „Scriitorii noştri tineri” în care „îndemna la unire şi solidaritate”. Articolul a fost urmat de adeziunea celor interesaţi, manifestată prin scrisori şi fapte. Scriitorul C. Sandu-Aldea a găsit ca „loc de întâlnire şi sfat al lor o odăiţă a berăriei WILHELM din strada Edgar Quinet”. Aici s-au pregătit statutele societăţii – pe baza celor procurate de Cincinat Pavelescu de la Paris, de la literaţii francezi, societatea constituindu-se la 28 aprilie 1908. În afara celor prezenţi şi-au mai dat adeziunea N. Rădulescu Niger, Paul I. Pavlov, Şt., Şt.Trutescu, Em. Gricorovitză. La 2 septembrie 1909 a avut loc alegerea celui de al doilea comitet al Societăţii S.R. care a ales ca preşedinte pe scriitorul M. Sadoveanu. Luând cunoştinţă din ziar de alegerea noului comitet, Virgil Caraivan i-a scris preşedintelui că ar vrea să fie descărcat de gestiunea primului comitet. Dovada predării gestiunii şi a datei de întemeiere a societăţii stă la fila 44 din revista „Răzeşul”, cum o redăm şi noi: DOVADĂ D-l Virgil Caraivan, fost casier al „societăţii scriitorilor români”, mi-a predat azi 4 februarie 1910 socotelile. Din suma de 120, una sută douăzeci lei, încasată de d-sa, a cheltuit, după actele justificative ce am văzut, suma de 62,50, şaizeci şi doi lei 50%. Restul de 57 lei 50 bani, cincizeci şi şapte lei 50% i-am primit azi de la d-sa. 4 februarie 1910 (ss) Mihail Sadoveanu Preşedintele Societăţii scriitorilor români Cum se desfăşurau întâlnirile scriitoriceşti la „Cafeneaua literară” ne-o spune N. Pora în „Răzeşul” nr. 2, p. 68-69, unde se susţine că întâlnirile de acolo au fost folositoare mişcării literare, dar V. Caraivan adaugă într-o notă de subsol observaţia că „ Regretatul Gârleanu, care s-a stins înainte de vreme, cu mintea limpede dar cu nervii ucişi” se datorează „în bună parte” că a fost „victima vieţii de cafenea”: „…Şi orice apariţie la masa lui (a lui Gârleanu n.n.) era întâmpinată de el prin obişnuita îmbiere: Ce iei? Ia ceva, mă rog ţie! Şi bătând din palme: Băiete!...
281

Iar apoi, urmând firul unei povestiri întreruptă câteva clipe, Gârleanu, fără să-şi dea niciodată aere, fiind însă, de fapt adevărat maestru şi mentor al câtorva din cei ce astăzi i-au uitat binevoitoarele-i poveţe, îşi urma zi cu zi, opera de rotunjitor al asperităţilor din paginile cutăruia, şi de îndrumător al talentelor ce o cam luau astfel, razna. De aici, din cenaclul lui Gârleanu, a luat naştere, mai apoi, una din cele mai vestite bisericuţe literare închegate în jurul unei reviste, cu mare trecere în lumea literară de acum aproape douăzeci de ani. Tot în această atmosferă se arată o bucată de vreme, personalitatea focoasă a celui dintâi romancier al nostru, Ion Adam. Desfăşurându-şi argumentele cu o retorică bogată, în amploarea unor fraze rotunjite cu dexteritatea unui purtător al cuvântului desăvârşit în toate tainele oratoriei, Adam îşi cucerea auditoriul , subjugându-l cu glasu-i muzical de o neobişnuită sonoritate. „…Şi una şi alta, etcetera!”... – formula sacramentală a încheierii unei idei şi a debitării alteia, întovărăşită de gestul lui larg, de adevărat semănător de gânduri, îi silea pe toţi să tacă, de parcă ar fi ascultat glasul preotului tâlcuind din amvon cuvântul adevărului… Aceasta-i cafeneaua literară de odinioară, locul de favorită întâlnire a scriitorilor, artiştilor şi a unui mănunchi de intelectuali. Acesta e colţul de visări în care tineri, cu sau fără plete, însă cu talent, nu pregetau să-şi dea frâu liber inspiraţiei, creând chiar acolo şi celtuind opere ce apasă greu în mişcarea literară a celor din urmă două decenii”. * Când în mai 1932 apărea „Documente răzăşeşti”, revistă regională de acte vechi, mărturii tradiţionale şi relicve istorice, la Bârlad, director Virgil Caraivan, donatori care contribuiau la tipărirea ei, fiind la început doar, G. Tutoveanu, prefectul judeţului Tutova, I. Antonovici, profesor şi senator de Tutova, s.s. preotul econom Şt. Vasilescu, protoereul judeţului Tutova, Ioan Bianu – profesor universitar şi academician, mulţi ani conducătorul şi organizatorul de fapt al Academiei Române – expedia următoarea scrisoare – plină de aprecieri binevoitoare, revistei şi directorului ei: „Faci o lucrare preţioasă pentru istoria Moldovei, căci prin documentele pe care le publici contribui la cunoaşterea vechii clase răzăşeşti, care a fost temelia puterii de luptă şi apoi de rezistenţă a românităţii Moldovei, când asupra ei s-a întins stăpânirea străină, care a rămas însă numai la suprafaţă şi s-a împrăştiat când stăpânirea românilor şi-a reluat locul şi starea cuvenită în patria lor”. („Documente răzăşeşti” nr. 3, iulie 1932, p. 47). Într-un fel, când Virgil Caraivan scria în revista „Răzeşul” în februarie 1926 despre „O diplomă de răzeş mazil” (p. 23), el anticipa „Documente răzăşeşti” din 1932 pentru că, spunea el la p. 16, era „cu gândul că face o lucrare utilă pentru regiunea noastră”, ea fiind „fructul unor străduinţe îndelungate”, iar documentele înfăţişate făceau parte din colecţia sa particulară.
282

„Mulţi dintre dumneavoastră vor fi cunoscând acel admirabil specimen de român, care decade şi piere pe încetul graţie bunei îngrijiri a statului nostru, răzeşul din Moldova. Şi moşneanul din Muntenia, dar mai ales răzeşul din Moldova. El e în stare să-şi cheltuiască toţi banii, puţinii bani pe care îi are, e în stare să-şi cheltuiască tot timpul, să înfrunte toate duşmăniile, să-şi arunce copiii, flămânzi pe stradă, ca să urmărească dreptul lui cât de puţin dacă ar fi călcat dreptul lui de altul, pentru bucăţica aceasta de câmp e în stare să jertfească totul. Dacă ai lua însă pe răzeş şi i-ai oferi să renunţe la bucata pe care o reclamă, căci îi dai în schimb un lan întreg aiurea, ei bine, răzeşul va refuza aceasta”, astfel caracterizează Nicolae Iorga pe răzeşi („Răzeşul” nr. 5/1926). Din arhiva personală na folosit doar „Diploma” de mai sus, ori scrierea despre „Podul pe Prut de la Fălciu”, ci ori de câte ori a fost mânat de necesităţi ale scormonirii în cenuşa timpului scurs, Virgil Caraivan n-a pregetat să nu vină în „Răzeşul” cu faptele doveditoare. „Bârladul” – o cronică vastă a localităţii, „republică a Bârladului care Diplomă de răzeş mazil stăpânea toată ţara de jos, cum spunea Dimitrie Cantemir, dezvăluindu-ne un document de pe la 1134 găsit în Rusia, printre hârtiile sale, este un astfel de exemplu. „Două rapoarte (din activitatea marelui poet Mihai Eminescu, ca revizor şcolar), tot cronică de arhivă, se cheamă. „Ştefan cel Mare şi baba Tudora” de S. Teodorescu – Kirileanu, „Ostaşii viteji din vremea lui Ştefan cel Mare şi sfânt”, de acelaşi autor, dar extras din cartea acestuia „Ştefan cel Mare şi sfânt”. „Un hrisov domnesc” de N. Bălănescu, „Ştefan cel Mare şi sfânt omoară Năluca”, de Dumitru Popa, revigorează istoria, personalităţile ei, amintirile, folclorul pe care-l iubea populaţia. „O diplomă de preoţie de la 1827 – Sofronie cu mila lui Dumnezeu, episcop al Huşului”, cu o notă semnată de Virgil Caraivan, pe care le redăm în cele ce urmează, este pilduitoare şi astăzi canonicilor noştri, învredniciţi să slujească Domnului: „Fericitul Pavel marele Apostol al Domnului, în Trimiterile ce scrie către ucenicii săi Tit şi Timodeiu, episcopul Efesului. Arată cum să fie cercetaţi şi cercaţi, cei ce vor să intre în rânduiala Preoţească, poruncind, ca fieşte cum, şi fără de bună încredinţare de mărturie a vieţii, să nu se Hirotonisească nimenea. Aceştii porunci şi smerenia Noastră urmând. Şi viind la noi cucernicul Diac Georgie fiul preotului Mihalachi din satul Şuletea ţinut Fălciu: Ocolul Roşieci, poftind ca să se învrednicească
283

acestui prea înalt Daru Preoţesc, întâi l'am cercat în tot chipul de vrednicia lui, rânduindu-l la Duhovnicească cercetare. Apoi după Mărturisirea Duhovnicescului său Părinte Kir Vasilie Iconom, Duhovnicul Episcopiei Noastre, Vrednic şi fără de prihană aflându-să, l-am primit spre această chemare şi după Darul şi puterea prea sfântului şi de viaţă începătorului Duh, ce s-au dat smereniei Noastre de la prea înaltul Arhiereu Domnul nostru Iisus Hristos, prin sfinţii săi ucenici şi Apostoli şi prin următorii lor purtătorii de Dumnezeu Părinţi, şi după rânduiala Sfintelor Kanoane, l-am învrednicit de acest Sfânt Daru, Povelindu-l întâi eteţ şi podiacon, pe urmă l-am hirotonisit Diacon şi Preot desăvârşit: Dându-i toată voia, şi Blagoslovenia, a sluji toate ciale ce să cuvin preotului, adecă a boteza, a Murui, a cununa, a sluji Sfântul Maslu, a săvârşi Sfânta şi Dumnezeiasca Liturgie, şi toate rânduialele şi urmările ciale Bisericeşti să le săvârşească deplin ca un slujitoriu tainelor lui Dumnezeu. Însă numai la beserica cu hramul fericitului Erarh Neculai din acelaş sat unde sau rânduit de către Noi, să fie volnic a sluji ciale Preuteşti, încă şi când îl va chema cineva la altă enorie de pre lângă satul său, cu voia Preotului acelei enorii să fie volnic. Iar de se va muta la alt Popor fără de ştirea şi Blagoslovenia Noastră: să fie oprit de toată slujba preoţească. Osebit i-am dat voe să şi ispoveduiască. Însă numai când se va întâmpla vre un creştin la boală şi slăbiciune de moarte, şi nu va fi de faţă alt Duhovnic: iar întru alt chip să nu fie volnic a ispovedui, până când va deprinde rânduiala pre cum se cade, şi atunci i se va da voe prin osăbită Karte de Duhovnicie. Deci se cade numitul Preot, după a noastră învăţătoare poruncă, şi după datoria lui, cu tot sufletul dea pururea să se îndeletnicească la cetirea Dumnezeştilor scripturi: Şi aceştia nu într-alt chip să le înţeleagă, ci după cum Luminătorii Bisericii Sfinţii şi purtătorii de Dumnezeu Părinţi le-au tâlcuit cu mare unire. Şi după porunca Apostolului să fie treaz, cu întreaga înţelepciune, cu bună cucernicie, cinstit, iubitoriu de streini, învăţătoriu, nebeţiv, blând, negâlcevitoriu, neînşălătoriu, ne zavistnic, ne iubitoriu de argint, bine ocârmuind casa lui, având pre copiii săi supt toată ascultarea cu toată curăţia, şi feriţi de ori ce spurcăciuni şi vrăji băbeşti, după porunca aceluiaşi Apostol, către Timodei. Iar mai ales pre Poporenii ce-i sânt încredinţaţi lui să-i înveaţe buna credinţă, poruncile lui Dumnezeu, şi toate celelalte Kreştineşti bune fapte. Deci toţi să-l aveţi la dragoste, cinstindu-l ca pre un vas ales al sfintei Beserici, şi slujitoriu celor Sfinte. Căruia pentru încredinţarea i s-au dat la mână această Arhierească Carte de Noi iscălită, şi cu Pecetea sfintei Episcopii pecetluită. Anul: 1827: Luna Iulie: 9 (ss) SOFRONIE EPISCOP HUŞULUI No.80 ss indescifrabil
284

NOTĂ. E vorba în acest act de Preotul Mihalache Todică rudă de aproape cu polcovnicul (colonelul) Lupu Nastase Todică, mazil boierănaş în satul Şuletea pe la începutul veacului trecut, care a fost ctitorul bisericii din sat întru refacerea ei, şi despre care amintesc în cartea mea «Movila Roşie». Diploma e tipărită pe hârtie coală format nr. 4 cu marca un leu, afară de părţile culese cu literă cursivă, cari sunt scrise cu mâna şi e înconjurată de un chenar format din două linii înflorate. Episcopul Sofronie se găseşte păstorind şi pe la 1842 după cum se vede din documentul publicat de P. S. S. Episcopul Iacov în numărul 2 al revistei. Virgil Caraivan”.

* La rubrica „Cronică” din „Documente răzăşeşti”, revistă regională de acte vechi, mărturii tradiţionale şi relicve istorice, care apărea lunar la Bârlad, era evidenţiat „harnicul scriitor Virgil Caraivan pentru că publica acte, surete, zapise, cercetări şi porunci referitoare la mutaţiile proprietăţilor rurale ale ţinutului”, exprimându-şi totodată regretul că nu se găsesc şi în alte judeţe cercetători „de sârguinţa şi priceperea lui Caraivan” care-şi scoate la iveală asemenea acte. Într-o notă a redacţiei, la cele de mai sus spuse, se preciza că revista numită se interesează de trecutul istoric al Ţării de Jos, denumire care vine din vechea împărţire administrativă a Moldovei şi care cuprindea, între Prut şi Siret, judeţele Vaslui, Fălciu, Tutova, Tecuci şi Covurlui, cu reşedinţa în Bârlad. Am adăugat cele de mai sus, care vin în contradicţie cu cele afirmate până acum referitor la teritoriu şi localităţi, dar mai ales la Capitala – Vaslui ori Bârlad – a Ţării de Jos, pentru a sublinia că cercetările pentru stabilirea adevărului nu sunt încă sfârşite. * „Răzeşul” a fost o revistă culturală. În ea şi-a publicat avocatul Sterian Dumbravă multe din considerentele sale literare. Magistratul Petru T. Gâdei a publicat serialul: „Un scriitor basarabean: Dimitrie C. Moruzi”. C. Asiminei, prezent aproape număr de număr, publică şi „Cântarea neamului românesc” – povestire epică în 24 de cărţi, fragment din cartea IV-a, care prezenta „Dragostea lui Corbea cu Oana din Hodoc”. Deosebit de literatura autohtonă, revista pune preţ pe literatura ţărilor vecine: din literatura rusă: „Prinşi în mreajă” de Teffi (în traducere Ion Palodă); din literatura religioasă italiană: „Acel pe care-L căutaţi nu este aici” de Giovani Pepini (traducere preot Anton Popescu); din literatura ştiinţifică italiană: „Evoluţia şi ştiinţa” de dr. Leandro Gaia (traducere de arhimandrit Chesarie Păunescu); din literatura religioasă franceză: „Nu există morală, dacă nu există viaţă viitoare” din „Genic du Christienisme” de Chateaubriand (în româneşte de preot I. Negoiţă).

285

Alături de cele citate, revista publica un fel de note de drum, cum ar fi „Privind uitate castele boiereşti… impresii şi fapte” despre casa Cantacuzinilor de la Paşcani, de Petru T. Gâdei; acelaşi publica „La Mirceşti”, „Un sat pe malul Prutului – cu o frumoasă gospodărire boierească – Râşeşti, locul unde se află casa lui Theodor Cerchez, cunoscut boier în toată ţara, „La Ruginoasa – pelerinaj la mormântul lui Cuza Vodă”. „Schitul Magariu – notiţe istorice şi tradiţionale”, purta semnătura Episcopului Iacov Antonovici, bun cunoscător al ţinutului. Cultul locurilor şi al personalităţilor era completat în revistă de articolele: „Un binefăcător: Stroe S. Belloescu”, fragment dintr-o lucrare a profesorului Vasile Manole; Bustul poetului Alex. Vlahuţă Sculptorul Dimitriu – Bârlad, „Un sculptor bârlădean: Ioan C. Dimitriu” privindu-şi opera realizator al bustului poetului Al. Vlahuţă, aşezat în grădina publică a oraşului; „Neamul Roşca-Codreanu” – testamentul unui nobil român, semnat Episcop Iacov Antonovici; Vasile Bogrea – un imemoriam de N. Iorga; „Sărbătorirea unui vlădică: Episcopul Iacov Antonovici” despre care Virgil Caraivan nota: „La o vârstă când alţii sunt cu totul obosiţi, vrednicul Vlădică se pregăteşte să-şi sintetizeze cercetările sale documentare asupra Bârladului şi să scrie istoria acetui vechiu oraş. Fiind legat de târgul Bârladului, pe lângă slujba sa preoţească şi prin lunga sa carieră de profesor de religie la mai toate şcolile din oraş, timp de 37 de ani, fiu al acestui judeţ, ca un act de recunoştinţă şi pietate”… dorea să-i clădească o frumoasă şi monumentală catedrală în

mijlocul oraşului…
„Ne mândrim cu povestitorul Virgil Caraivan – ridicat cu toată măreţia din locurile noastre şi care e legat cu tot ce are mai scump ca minte şi suflet – pe pământul nostru şi de aspiraţiile culturale ale răzeşilor din aceste localităţi. …Credem că este de datoria noastră de a aminti în paginile acestui ziar, că a fost unul din ofiţerii noştri de rezervă care şi-a făcut în mod strălucit datoria în marele război, fiind rănit, decorat şi avansat”, spunea G. Micu Delabăseşti în „Glasul Nostru”, foaie culturală cu informaţii şi îndrumări pentru popor, care apărea sub conducerea unui comitet al Societăţii Culturale „Iuliu A. Zanne” de la Băseşti (15 septembrie -15 octombrie 1932). „Răzeşul” publică la pagina 23 sub titlul „În refacere – Tabăra Dorobanţu – Mai 1917”, dedesubtul căreia stă fotografia alăturată cu explicaţia: „Ofiţeri huşeni din Regimentul 65 infanterie”. De la stânga spre dreapta: căpitan rezervă T. Radu, lt. col. Roiu; colonel brigadier N. Mihăilescu; lt. Col.
286

C. Giurcăneanu; căpitan Teodorescu; lt. Col. C. Bălăuţă; căpitan rez. Florin Chernbach; maior rezervă Virgil Caraivan, maior Marin Rallea şi căpitan Bedreag. Mai târziu, „răsfoind hârţoagele vechi”, maiorul dă peste „un petic de hârtie îngălbenit, scris cu plaivasul sub cine ştie ce bombardament puternic de artilerie, în acele clipe grele de la Mărăşeşti”, de la fostul său comandant de batalion Theodorian, şi-l publică în „Răzeşul” (p. 338) ca semn de conştiinţă a „datoriei împlinite”: 1917, noiembrie 7 Căpitan Caraivan Virgiliu Comandant comp. 5-a „Ţin să va aduc sincerele mele mulţumiri de felul deosebit de distins – cum aţi prezentat compania la inspecţia Dlui General Comandant al Diviziei (comandant al diviziei a 5-a Mărăşeşti era generalul A. Razu). Domnul General Comandant al Diviziei, cât şi ceilalţi şefi direcţi şi-au exprimat deplina lor satisfacţie şi mulţumire, că au găsit totul bine şi cu judecată făcut. Să trăieşti, Căpitan Caraivan Comandant Bat. II Maior (ss) Theodorian Bileţelului publicat i se punea în faţă o „Scrisoare deschisă” – către doi eroi – Generalul Lascar Caracaş, comandantul brigăzii 9 infanterie Ploieşti, colonelul Theodor Theodorian, comandantul regimentului 90 infanterie, Sibiu, ambii grav răniţi în marele război şi decoraţi cu Legiunea de Onoare franceză şi Mihai Viteazul, precum şi alte decoraţii române şi străine, cărora Virgil Caraivan le închina cuvinte alese pentru bravura lor, raportându-le că „şi acum cu acelaşi spirit de sacrificiu” îşi face datoria pe alt tărâm – cel cultural, cât timp vom fi sprijiniţi şi încurajaţi cât de puţin, de toţi acei care găsesc folositoare o asemenea publicaţie şi potrivită împrejurărilor în care trăim”. Devine explicabilă relatarea de la „Însemnări” din „Răzeşul” nr. 9 unde în descrierea serbării şcolare săteşti de la Şuletea, judeţul Tutova, locul de naştere al directorului revistei, se adresează cuvinte de total reproş şi dispreţuire învăţătorului Grigore Idriceanu care „fiind avansat sublocotenent datorită numai calităţii lui de învăţător, în timpul războiului a stat tot timpul la căruţe, fără să vadă frontul de loc, de unde a şi dezertat, fiind apoi condamnat de Curtea Marţială a Diviziei a XIII-a la ani de închisoare ca dezertor”.
287

„Acum, spunea însemnarea, Grigore Idriceanu, întors în sat, şi-a luat postul de învăţător şi dirigenţia în primire, fiind ales şi preşedintele comitetului de împroprietărire din comună”. Ulterior, revista revenea, tot la „Însemnări” asupra serbării şcolare de la Şuletea şi publica o scrisoare semnată de învăţătorul Neculai Şerb. Popa, preşedintele Băncii Populare „Cantemir” din localitate, în care explica de ce ca „învăţător subaltern la şcoală nu putea avea libertatea de acţiune de a organiza şi prepara anumite elemente cerute de această activitate”. În consecinţă, revista, la 10 decembrie 1926, recomanda autorităţilor şcolare, în special inspectorului şcolar Gheorghiu, să vadă de scrisoarea d.Popa pentru că „e o nenorocire ca să sufere un sat întreg de pe urma unui om care după ce nu-şi face el datoria, împiedică şi pe alţii să şi-o facă”. * „Fundaţia universitară Ferdinand I” este subtitlul uneia din „Însemnările” din „Răzeşul” nr. 1, p. 45, unde citim: „Îndemnaţi de profesorii lor, studenţii Universităţii din Iaşi au înaintat M.S. Regelui un memoriu prin care cer ca Fundaţia Ferdinand I, să fie întemeiată la Iaşi, în totul asemenea Fundaţiei Carol I, care stă la îndemâna studenţimii bucureştene. Un astfel de nobil aşezământ, ştiindu-se binefacerile lui, ar fi ca un far luminos, magic, către care ar fi atraşi, mai ales, tineri basarabeni şi bucovineni, şi cultura românească în părţile răsăritene ale regatului, aici în apropierea bolşevismului rusesc periculos, ar căpăta o dezvoltare uimitoare. Iaşul ar avea un motiv mai mult să se numească centrul cultural al Moldovei şi ar poseda o pavăză de apărare a întregului românism, contra propagandei subversive ce s-ar putea strecura din haosul ce domneşte dincolo de Nistru. Să dea Dumnezeu ca memoriul să aibă succesul dorit!” Biblioteca Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi poartă pe frontispiciul ei încrustat în litere de piatră zicerea: „Fundaţia Ferdinand I”, ceea ce dovedeşte că voinţa lui Dumnezeu nu s-a lăsat aşteptată. De altfel, însuşi fondul de carte al Bibliotecii poartă pe unele exemplare sintagma: „Biblioteca Fundaţiei Regale Ferdinand I” – Iaşi, secţia „periodice”. Rămâne să auzim că la Iaşi şi în zilele noastre activează o asemenea instituţie culturală de largă binefacere şi are rezultate.

*
Sindicatul presei la Bârlad „S-a constituit în oraşul nostru (Bârlad) o asociaţie a presei având următorul comitet: G. Alexandrescu, preşedinte, I. Şerbănescu şi dr. G. Berdan, vicepreşedinţi; I. Vasiliu, secretar general, dr. B.Şechter, casier; A. Romila şi M. Negreanu cenzori; dr. I. Weinfeld, A. Jugănaru, G. Nedelea, membri.
288

Comitetul astfel constituit a proclamat membri de onoare pe dnii Virgil Caraivan, George Tutoveanu, I. Beldiman, avocat şi publicist. În această asociaţie ar trebui să intre toţi ziariştii militanţi. Lipsesc dnii: Iancu Mihăilescu, Ionel Guriţă (Viitorul), Vasile Stoica (Ogorul), A.Z. Volbură (Şarja), I. Carp (Liciu Codru) şi alţii. Credem, de asemenea, că nu poate lipsi din această asociaţie poetul G. Pallady, el fiind şi membru al Societăţii Scriitorilor Români”.
(Din revista „Documente razăşeşti”, noiembrie, 1932, p. 112).

*
„Răzeşul”, cu numerele 10,11,12 (noiembrie şi decembrie 1926, plus ianuarie 1927), comasate, publică scrisoarea pastorului baptist L.A. Gredys, datată 14 decembrie 1926, expediată pentru revista „Răzeşul”, Bârlad, România, din America, care cerea să-i fie expediată revista la noua adresă (12346 Thirol Ave Highland Park Michigan), şi adăuga: „…Cu toate că sunt în America de vreo 27 de ani, totuşi n-am uitat Bârladul unde m-am născut. Ce ziar zilnic aveţi acum în Bârlad? Am aflat de revista dvoastră prin „Cultura Poporului”. „…Comunicăm cuviosului pastor, că nu există în Bârlad nici măcar săptămânal, vreun ziar. Sunt mai multe foi ale diferitelor partide politice, care apar însă neregulat, după trebuinţele de propagandă electorală şi expunerile programelor de guvernământ, la fiecare schimbare de regim” – i se răspundea în revistă. Din cele scrise în „Documente răzăşeşti” şi chiar din nota citată, rezultă că la Bârlad existau, totuşi, ziare. Cum „Răzeşul” era o revistă declarată foaie fără coloratură politică, dar cu puternice nuanţe patriotice, mă aşteptam ca redacţia să-i fi răspuns românului, de acum 27 de ani, în alţi termeni. Mai ales că chiar foi ale partidelor politice fiind, multe erau bogate în informaţii şi literatură. Mai ales că în afară de „Viitorul” – un ziar ajuns la o vârstă onorabilă (se edita din 1900), la Bârlad, pe lângă „Ogorul”. „Şarja”, în acea vreme mai apăreau „Tribuna Tutovei”, „Brazdă nouă”, „Steaua Tutovei”, „Gazeta Palodei”, „Gazeta de luni”, „Foaia Băncei de credit mărunt”, iar ca reviste: „România administrativă”, „Idealul”, „Ţara de Jos”, „Graiul nostru”, „Ardeiul”, „Buletinul Camerei de Comerţ”, „Revista Matematica Bârlădeană”… Avea cu ce se mândri Bârladul! * „La şezătoare” (poveşti şi snoave); „La gura sobei”(poveşti şi snoave), „Bătălia de la Mărăşeşti”(povestire naţională istorică); „Movila Roşie” (povestiri, schiţe şi amintiri – şi nu numai – erau titluri de carte scrise de Virgil Caraivan, popularizate din loc în loc, în „Răzeşul”, dar tot mai sistematic, sub literele groase, din lucrările directorului revistei „Documente răzăşeşti” din revista citată între ghilimelele din urmă. Virgil Caraivan a fost şi un mare şi iscusit povestitor. „Pădurarul cinstit”, poveste publicată în „Răzeşul” nr. 4/mai, „Crâşma necurată”, povestire în nr. 5/iunie, „Inelul lui Solomon”, legendă ebraică tradusă din cartea lui
289

Xavier Marmier intitulată „Contes populares de diffèrents pays” publicată în nr. 7, „Un vis ciudat” – nr. 9, „Movila Roşie”, povestire, în numerele 10, 11, 12 – toate semnate Virgil Caraivan, se completează cu altele ale colaboratorilor revistei: „Femeia din casa ciudată” – de Constantin Cehan-Racoviţă, „O fată răpită de urs”, povestire de D. Fărcăşanu, „Dumnezeu”, poveste cu semnătura seminaristului Ion Radu, „Omul umblat prin lume”, de Constantin Cehan Racoviţă, „Fata roşie”, povestire de I. Dragoslav. Toate poveştile şi povestirile din revistă au farmecul specific autorilor lor. Iată un fragment din povestirea „Fata roşie” din care rezultă în ce condiţii puteau locui nişte oameni în timpurile trecute: „…Intrai în un fel de bordeiu sprijint de nişte stâlpi de lemn; dar mizerie neagră! De la uşă se făcea un fel de cotlon; în cotlonul ista era băgat un pat pe care dormeau două femei, dar cu un aşternut foarte simplu: două perni mari, un macat acoperit cu un cerşaf pătat de purici şi de ploşniţe, şi o plapumă veche, fără cerşaf. La capătul lor se făcea un cuptor cu vatră, între cuptor şi perete era un loc gol, ca un fel de vatră din cărămidă, iar în fund alt pat cu zdrenţe, iar pe el, o femeie bătrână, cu faţa osoasă şi creaţă, un schelet mai mult, aşa era de slabă şi îmbătrânită, cu un tulpan negru, de sub care curgeau pe ochi nişte laţe sure, iar cu faţa spre mine, o altă femeie tânără îşi punea grăbită un şal pe dânsa”. La „una dintre cele două femei care dormeau în cotlon” sau poate către amândouă tinerele era adus vizitatorul de tatăl acestora, care-şi părăsise bordeiul pentru a le aduce un client fetelor pentru a câştiga… o rublă sau mai multe. Am scris-o şi am publicat întâmplarea – spune I. Dragoslav, „ca s-o citească şi alţii, nu pentru imoralitatea unui părinte, ci pentru felul cum sunt siliţi să trăiască alţi oameni pe alte meleaguri şi stăpâniri” (În Basarabia n.n.). * „Răzeşul”, revistă culturală, a publicat şi destulă poezie. I. Laur („Sonet”, amicului G. Nedelea), preot G.V. Şuşnea „Plata şi pedeapsa încep de pe pământ”; G. Nedelea („Că te-am iubit”), Ion Dragoslav „La han la trei ulcele”), Constantin Asiminei („Cântarea Neamului Românesc”), G. Pallady („Amurg”), Constantin Goran („Rugă”), Vasile N. Dobrescu („Cu răbdare şi tutun”, anecdotă), M.Condrea („Fariseu şi vameş”), Cezar Cristea („Iisus”), Căpitan M. Cerbulescu („Doina”), A. Mândru („Floarea reginei”), D. Craioveanu (Epigrame), Anton Guru („Doină”), Ciprian Doicescu („Sunt Poetul G. Pallady lacrimae rerum” – după Lamblas Porfiras), V. Haneş
290

(„Gândurilor mele”), Virgil N. Duiculescu (Sonet cu moto. „Deşertăciunea deşertăciunilor”), Mircea Pavelescu („Idilă”), Sigfrid (epigrame), Ion Th. Ion – Hotarele („Troiţa”), Ionel Tiplica Laur („Rondelul speranţei), George Ursu (Sonet), Virgil Cârstescu („De ce?”), G. Coatu – Cerna („Din cântecul dobrogenilor – colindă). Cine erau autorii? Preotul Gh. V. Şuşnea era directorul revistei „Izvorul Tămăduirii”, G. Nedelea, director la ziarul „Moldova” de la Bârlad (str. Căpitan Kostache, nr. 5), preot Anton Popescu, directorul revistei „Credinţa”, G. Pallady, după cum zicea D. Craioveanu într-o epigramă, era, era…: „E mare lucru în lumea asta Un bogătaş poet abil Dar e'nlesnit că-şi poartă muza Cu dânsu-n automobil.” Sigfrid era mai necruţător cu omul bogat şi-i punea epitaful: „În această groapă zace fără nume Bogătaşul care nu e de jelit Singura dovadă c'a trăit pe lume Este doar atâta… faptul c'a murit!” Tot Sigfrid adresa unui „magistrat ramolit”, care probabil nu se lăsa scos la pensie, şi atunci!, Epigrama: „Ce te miră vorba lumii Spune – Nu-i aşa? - În afară de procese Judeci…tu ceva?” * Din revista „Floarea Darurilor” se republicau în „Răzeşul” şi cugetări, semnate N. Iorga. Una din ele: „Când ţi se adună duşmanii nu te mira: e de ajuns să urle un lup, ca să se adune toţi, - pentru pradă sau pentru puşcă”.

*
„Ţară cu minorităţi” se numea studiul semnat de N. Daşcovici, întocmit în baza Constituţiei din 1923 şi a Tratatului cu marile puteri aliate semnat şi de România la 9 decembrie 1919, (documentar care răspunde Legii minorităţilor intrate în dezbaterea parlamentului nostru în anul 2005), publicat în „Răzeşul” nr.8 din septembrie 1926.

*
„Revista noastră” nu se vinde cu numărul decât în marile centre ca: Bucureşti, Iaşi, Chişinău, Cluj şi Cernăuţi, precum şi în capitalele de judeţ: Huşi, Bârlad şi Vaslui. Încolo, oricine doreşte să o aibă, se va abona, trimiţând adeziunea pe adresa… anunţa „Răzeşul” număr de număr la rubrica „Înştiinţări”.
291

La „Însemnări”, în numerele pe noiembrie-decembrie 1926 şi ianuarie 1927, cumulate, redacţia mândrindu-se că „îşi încheie un an de apariţie”, regreta că „greutăţile financiare au silit-o să scoată această broşură, pentru trei numere, în patru coli, în loc de apariţia regulată a revistei, după cum s-a făcut aproape întreg anul” şi stăruia şi asupra altor împrejurări care i „s-au pus duşmănoase de-a curmezişul drumului, ele fiind potrivnice unui gând bun, unei munci oneste şi unui mare sacrificiu bănesc”. Din modestie, redacţia nu se lansa a măsura ori cântări „aportul cultural adus de revistă în concertul celorlalte publicaţii”, dar, mâncată de politica timpului adăuga: „La noi, unde totul se face prin politică, şi de cele mai multe ori şi pentru politică – a sta deoparte neînregimentat, scriind în mod cinstit şi dezinteresat o idee morală şi o propagandă de cultură patriotică, este a încerca o mare şi grea luptă, lucru pe care, de altfel, l-am ştiut”. Falimentat, „Răzeşul” i-a adus mari prejudicii materiale autorului ei – Virgil Caraivan, scria Miu Delabăseşti în ziarul „Scrisul nostru”. Când s-a produs întâmplarea, exact, n-am aflat în documentarea, limitată de lipsa colecţiei complete. Păstrându-şi independenţa politică, Virgil Caraivan în mai 1932, avea să dea viaţă, tot lunar, la „Documente răzăşeşti”, revistă regională de acte vechi, mărturii tradiţionale şi relicve istorice, apărută fără un „Cuvânt de început”, fără o explicaţie la ce s-a întâmplat cu „Răzeşul”, ci doar cu o… „lămurire” la rubrica „Diverse” de la sfârşit de revistă, unde aflăm că: „începem să tipărim aceste „Documente Răzăşeşti” cu gândul că facem o lucrare utilă”, ea fiind „fructul unor străduinţe îndelungate”. Tot ce a făcut Virgil Caraivan a fost rodul străduinţelor sale şi a prietenilor pe care i-a preţuit, atrăgându-şi-i şi colaborând cu ei. Societatea culturală „Virgil Caraivan” din satul Peicani – Fălciu se intitulează relatarea de la rubrica „Diverse” din revista „Documente Răzăşeşti”, care apărea la Bârlad în noiembrie 1932. „În ziua de 27 august 1932 s-a inaugurat în satul Peicani, cu mult entuziasm tineresc această societate culturală alcătuită din preoţi, învăţători, studenţi şi săteni. Preotul Anton Pârceu a făcut rugăciunea pentru început de lucru, iar răspunsurile au fost date de corul societăţii, după care cucernicul preot rosteşte câteva cuvinte de îndemn, felicitând iniţiatorii. Luând apoi cuvântul patronul societăţii, scriitorul Virgil Caraivan, mulţumeşte pentru deosebita cinste ce i s-a făcut de către aceşti intelectuali ai satelor, punând numele său pe frontispiciul acestei societăţi. Întreaga asistenţă aclamă apoi îndelung şi călduros când aude rostindu-se numele iubitului nostru Rege de către patronul societăţii. Dă câteva explicaţii istorice asupra satului Peicani şi Valea Elanului şi apoi lămureşte rostul unei societăţi culturale. Îndeamnă tineretul să-şi clădească un local propriu şi pentru ei, dar mai ales pentru folosinţa fraţilor rămaşi acasă – flăcăii din sat. Donează apoi societăţii 50 de cărţi şi suma de 500 de lei. Vorbeşte la urmă V. Goanţă, învăţător, preşedintele societăţii. În cuvinte simţite şi fraze alese, arată bucuria de care sunt cuprinşi
292

toţi tinerii şi sătenii din Peicani, cu prilejul acestei inaugurări, rod al străduinţei tuturor celor ce voiesc ridicarea morală şi culturală a poporului. Proclamă apoi membrii onorifici, pe cucernicul preot protopop Ştefan Cekati din Judeţul Tighina şi pe d. preşedinte al secţiei Ligii Culturale din Chirsova – Tighina, doi buni sfătuitori şi sprijinitori ai tinerei societăţi, donând şi dsa suma de 500 lei societăţii pe care o conduce. Urmează apoi frumoasa serbare populară unde s-au cântat diferite cântece de către copiii şcolii primare din localitate. Au luat parte la reprezentaţie domnişoarele Tiţa Giurgea, Agripina Dumitriu şi Paciţa Petcu, precum şi tinerii învăţători şi studenţi: V. Goanţă, Gh. Goanţă, D. Marin, V. Nistor, Gh. Surdu, I. Popa, I. Moldoveanu, A. Popa şi Th. Uja. Serbarea a fost gratuită, cu succes moral satisfăcător. Seara a urmat obişnuita petrecere cu dans a tineretului”.

*
„Povestitorul Virgil Caraivan s-a născut în satul Şuletea, judeţul Fălciu, la 7 februarie 1879. Şcoala primară a urmat-o în satul natal unde a avut învăţător pe decedatul său părinte Neculai Caraivan, fost dascăl timp de 30 de ani în susnumitul sat. A terminat apoi gimnaziul real „M. Kogălniceanu” din Bârlad, completând liceul în Piatra Neamţ în anul 1900. În toamna aceluiaşi an s-a dus în Bucureşti şi s-a înscris la Universitate, urmând dreptul şi filologia. Acolo în seminarul de psihologie al domnului profesor C. Rădulescu-Motru a prezentat prima sa lucrare intitulată „Ritul muncii în poeziile populare,”care s-a publicat în „Noua revistă Română” din iulie 1901 – date luate de Micu Delabăseşti din „Calendarul Literar şi artistic pe 1909”. În anul 1903, ajutat de câţiva prieteni, scoate ziarul studenţesc „Tribuna”. Cu începere din noiembrie 1904 colaborează la revista „Semănătorul” de sub direcţia profesorului Nicolae Iorga, sub îndrumarea căruia a lucrat cel mai mult timp, fiindu-i un colaborator dintre cei mai devotaţi. Apoi contribuie deseori cu bucăţi literare la revistele „Floarea Darurilor”, „Neamul Românesc”, „Luceafărul” din Ardeal, precum şi la mai toate ziarele şi revistele din Capitală, din acel timp, luând, de asemenea, parte la toate mişcările culturale care au pregătit sufletul românesc pentru marele proces la care am asistat în timpul din urmă. Din revista „Răzeşul” numărul unu, p.38, vedem că Societatea Scriitorilor Români, înfiinţată în 1908, s-a făcut mai mult prin străduinţa sa. Şi-a tipărit primul volum de poveşti şi snoave intitulat „La şezătoare” în editura „Minerva” în anul 1907, având în fruntea volumului o prefaţă semnată Nicolae Iorga. Au urmat apoi volumele: „Movila Roşie”(povestiri, schiţe, amintiri); „La gura sobei” (poveşti şi snoave), „Poveşti de pretutindeni” (traduceri din folclorul lumii); „Basme şi legende streine”(traduceri din folclorul lumii); „Domniţa Ilina” (poveşti); „O noapte de mai” – traducere din N.Gogol; Alte volume în bibliotecile de popularizare ca: Poveşti, snoave,
293

Aliman Voinicul (poveste), Poveşti franceze (traduceri), Poveşti corsicane (traduceri), Bătălia de la Mărăşeşti (povestire eroic-naţională). În 1926 scoate revista „Răzeşul”, unică în felul ei, care după un an de existenţă a trebuit să-şi înceteze apariţia, cauzând mari pierderi materiale directorului ei. Acum scoate o revistă de specialitate istorică intitulată „Documente Răzăşeşti”. Marea şi importanta publicaţie franceză „Annuaire General des Lettres”, care apare la Paris – rue de Minomesnil 7, în ediţia din 1932, între marii scriitori ai lumii îl citează şi pe povestitorul Virgil Caraivan. De o asemenea cinste se bucură şi poetul G. Tutoveanu – un confrate în ale scrisului al povestitorului nostru. …Credem că este de datoria noastră de a aminti că a fost unul din ofiţerii de rezervă care şi-a făcut în mod strălucit datoria în marele război, fiind rănit, decorat şi avansat. Suntem în drept să sperăm că graţie unor împrejurări mai fericite – poate reapare din nou revista culturală „Răzeşul”, a cărei operă a fost împiedecată de lipsa mijloacelor materiale”.
(C. Micu Delabăseşti, din „Glasul nostru” nr. 20-22, 15 septembrie – 15 octombrie 1932, foaie culturală cu informaţii şi îndrumări pentru popor, comuna Băseşti, judeţul Fălciu).

* Evaluări pe tema datei constituirii Societăţii Scriitorilor Români oferă şi Victor Durnea în numerele 2 şi 3 din „Revista Română”, iunie şi octombrie 2005. Pentru noi însă rămâne data de 28 aprilie 1909, ziua când s-a constituit, aşa cum o spun mulţi autori şi publicaţii de prestigiu. Rămânând alături de Theodor Vârgolici care pledează pentru 28 aprilie 1909, subscriem şi alte argumente. În ziarul „Universul” din 22 septembrie 1908, D. Telefor îşi aminteşte de încercările lui N. Pătraşcu de a înfiinţa o societate a scriitorilor pentru care s-au tipărit şi statutele, dar pruncul nu a avut zile pentru că iniţiatorul, în loc de societate şi-a făcut casă! Despre o altă societate a oamenilor de litere, „cu domnul Cincinat Pavelescu în frunte, care a trăit puţin şi s-a desfiinţat la întemeierea Societăţii Scriitorilor Români”, după cum consemnează în „Un mic istoric” O. Teleor în Buletinul Societăţii. Mărturie stă şi scrisoarea lui Mihail Sadoveanu, scrisă la 16 septembrie 1909: „Iubite Domnule Caraivan, Comitetul de iniţiere care a lucrat în săptămâna cât ai lipsit din Bucureşti, a vrut să se pună în legătură cu dta însă nu a ştiut unde sălăşluieşti, de aceea ai rămas străin oarecum de înfiriparea Societăţii – pe care ştim că şi dumneata o doreai mult. Când ne întâlnim, se vor drege toate şi vom face şi socotelile de care vorbeşti. Primeşte salutări, Ss Mihail Sadoveanu
294

După cum se ştie, cei doi întâlnindu-se şi-au predat socotelile privind Societatea Scriitorilor Români. Între timp, după cum se ştie, publicaţiile au subliniat cele două evenimente: 28 aprilie 1908 şi 2 septembrie 1909. Să reamintim ce scria în „Universul” nr. 116 din 29 aprilie 1936 Lucian Predescu: „Calendarul istoric şi literar – 28 aprilie 1908, poeţii St.O. Iosif şi D. Anghel fac parte dintre membrii fondatori ai S.S.R., iar când comitetul S.S.R. se constituie, Anghel şi George Ranetti sunt aleşi vicepreşedinţi”.

Tot în „Universul” nr. 186 din 8 iulie 1936, scriitorul Radu Cosmin care a vorbit din partea S.S.R. la dezvelirea bustului lui C. Pavelescu spune între altele: „A fost unul din fondatorii S.S.R., ba şi preşedintele ei”. Argumente în acest sens găsim şi în „Săptămâna”, scrisă de George Panu, în „Junimea literară” de la Cernăuţi, în…
*

Revista Satelor
Revista Satelor apare la 1 februarie 1910, odată pe lună, sub conducerea unui comitet, redacţia şi administraţia în comuna Bohotin, judeţul Fălciu, tipărită în Huşi la Tipografia C.S. Leţcae, format carte, în 16 pagini. Era o revistă mai ales a învăţătorilor „născuţi în sate, crescuţi între săteni şi-acum trăitori laolaltă cu dânşii” – spuneau prefaţatorii. „Astăzi credem c-a venit ceasul să ne plătim datoria către acei ce s-au străduit pentru noi, către părinţii şi fraţii noştri, punând în preţ valorile comorii lor, şi, cu speranţă, ei îi chemau pe toţi care sunt ca şi dânşii, să lase la o parte interesele proprii şi să vină alături, pe ogorul binelui obştesc; la valorificarea trecutului”, scriind revista. Revista destinată satelor, după cum îi era numele, promova „ideea naţională”, colabora la opera de educaţie naţională, insistând asupra foloaselor învăţăturii; se referea la raporturile dintre „Mamele şi copiii”, punea în faţa cititorilor apropierile ori distanţele dintre comerţul la import şi export, explica de ce e necesar să producem şi să vindem mai mult, făcea educaţie cu privire la industria casnică dar şi cum trebuie să se poarte primarul şi notarul cu cetăţenii din localitate. Nu lipsea folclorul („La horă la noi”), poezia de dor („Du-mă dorule!”), de dragoste aprinsă („Scrisoarea”), vorbele înţelepte, cronica
295

timpului – despre teatru, bibliotecă şi carte – „mărunţişuri” pentru colaboratori dar şi „mărunte” pentru abonaţii revistei. Familia era considerată stâlpul operei de educaţie naţională a bohotinenilor şi nu numai. Pagini cu folos erau încredinţate explicării unei instituţii de tip nou: Societatea cultural-economică „Ţăranul Român” din Răducăneni, înfiinţată la 1906 şi în comunele Bohotin şi Moşna. Semnau N.N. Tiron, N.T. Mocanu, Ion Rusu, S. Diaconescu, Colibaş, Ion Corbu, A. Flueraşu, C.Gh. Damaschin, cadre didactice. Atunci, ca şi astăzi, păcat că fondul documentar consultat l-au format doar primele trei numere ale „Revistei satelor”. *
Societatea cultural-economică „Ţăranul Român” a contribuit la înfiinţarea cooperativei „Valea lui Vodă”, din comuna Moşna, la cumpărarea de către Casa rurală a moşiei Răducăneni pentru a fi arendată şi apoi vândută locuitorilor constituiţi în obşte. Au fost îndrumaţi locuitorii din Colţii Cornii să se grăbească cu construirea bisericii din satul lor, iar la Gura Bohotin preotul Gh. Dumitrescu a început şi el, cu concursul obştei, zidirea altei biserici. S-au înfiinţat biblioteci la şcolile din Bohotin şi Gura Bohotin, iar băncile populare din Moşna şi Răducăneni au fost de ajutor sătenilor pentru o mai bună prosperitate. *

România Nouă
România Nouă, numărul 2, din 15 iulie 1930, îşi deschidea cele 2 pagini cu fraza: „Înfrângerea domnului Vintilă Brătianu şi a celorlalţi rătăciţi este triumful Partidului Naţional-Liberal, condus cu înţelepciune de Preşedintele său dl. Gheorghe I. Brătianu. Trăiască dl. Gheorghe I. Brătianu”. Urma editorialul „Dl. Gheorghe Brătianu şi ideea monarhică” – semnat de Alexandru Bendorf, în care se explica cum, atunci „când d. Gh. I. Brătianu, fiul nemuritorului I.I.C. Brătianu, a luat cuvântul la Cameră şi a strigat cu voce patetică: „Trăiască Regele Carol II!” – el a săvârşit un act istoric”… „vocea lui era o lacrimă pe care tatăl o lasă să treacă prin inima fiului”, pentru că I.I.C. Brătianu l-a iubit adânc pe principele Carol şi monarhia. „Monarhia implică continuitate, stabilitate, responsabilitate. Ea apără libertatea, pe cei mici contra celor puternici, respectă Constituţia şi la vreme de pace Suveranul se gândeşte la totul, nu uită nimic. El încurajează artele, literatura, ştiinţele şi râvneşte ca agricultura să fie înfloritoare, pentru ca prosperitatea să crească.
296

Tot ce interesează industria, îl interesează şi pe El”… „…Omul care a combătut în şanţurile de la Oituz, nu putea să aibă o altă atitudine” – se nota într-un alt material intitulat: „Organizaţiile naţionalliberale din judeţul Fălciu” în care se mai spunea: „Viitorul e cu dl Gheorghe I. Brătianu nu numai pentru că e tânăr, dar şi pentru faptul că a dat dovezi de o capacitate politică cu adevărat excepţională”. Comunicatul Partidului Naţional-Liberal – organizaţiilor din judeţul Fălciu, învedera: „capitularea extra-rapidă a dlor Vintilă şi Duca e o dovadă că nu se poate avea siguranţă în aceşti oameni care oricând pot reveni şi îşi pot din nou schimba atitudinea.” „Cine vine cu noi, vine la picioarele Tronului şi salvează în acelaşi timp viaţa partidului în plină criză”, notau în „România Nouă!” partizanii lui Gh. I. Brătianu. „Mari manifestaţii politice” este un titlu sub care se vorbeşte despre întrunirile Partidului Naţional-Liberal de la Constanţa, Iaşi şi Ploieşti. „Întrunirea de la Iaşi s-a transformat într-o grandioasă manifestare politică a Moldovei liberale. Au participat membrii delegaţi din judeţele: Dorohoi, Botoşani, Suceava, Vaslui, Tecuci, Tutova, Piatra Neamţ, Bacău, Fălciu, Bălţi, Soroca şi Chişinău”. În „Ipocrizie şi inconsecvenţă” se relatau frământările politicii de la vârf: la 7 iunie, când corpurile legiuitoare erau convocate în Adunarea naţională pentru ziua de 8 iunie şi proclamau pe prinţul Carol ca rege al României întregite, Vintilă Brătianu declara că s-a produs un eveniment de o gravitate excepţională, iar d. Duca că se dezonorează dacă ar primi soluţia propusă, care e o aventură primejdioasă; partizan al actului de la 4 ianuarie, Vintilă Brătianu publică manifestul prin care arată că venirea Prinţului şi proclamarea sa ca rege ar fi o lovitură de stat; d. Duca, la 15 iunie, schimbă macazul şi declară că PNL recunoaşte starea de fapt; Vintilă Brătianu, împins de acţiunea lui Gh.I. Brătianu, se gândeşte şi el să-şi schimbe atitudinea, dar, fără curaj, se hotărăşte să lase conducerea partidului dlor Duca, Argentoianu, Anghelescu şi-şi fixează plecarea la 5 iulie la Vichy, cu speranţa că regele va accepta de la prietenii săi schimbarea proiectată pe care nu voia să o prezinte personal. La 21 iunie însă, Vintilă Brătianu, îngrijorat de mişcările de succes ale lui Gh. Brătianu, se hotărăşte să reia raporturile cu Coroana. Şt. Tătărăscu dă primele semne de închinare a vintileştilor în faţa regelui. La 27 iunie Vintilă Brătianu este gata să demisioneze, dar se răsgândeşte, oprit de familie. Cere audienţă la rege pe care şi-o tot amână. I-o iau alţii înainte. Neseriozitatea şi inconsecvenţa îi joacă feste… Bucureştenii îl huiduiesc. Opinia publică îl judecă. Gh. I. Brătianu acţionează pe mai departe… În acelaşi număr de ziar este lansat zvonul formării unui guvern de concentrare, sub preşedinţia unei persoane în afara partidelor politice, din care Gh. I. Brătianu va deţine, probabil, ministerul de interne… „România Nouă” din 15 februarie 1931 publică articolul „Omul faptei” în care Alex. Bendorf scrie că „Providenţa ne-a trimis pe regele mult aşteptat”
297

în ceasul al 12-lea, dar „Regele aşteaptă un om… Omul aşteptat de rege nu poate fi decât dl. Gheorghe I. Brătianu” pentru că, completa Constantin Asiminei într-un alt articol „ trebuie un guvern de gospodari”. Drumul de gospodărire a ţării urma a se hotărî la Consfătuirea pe ţară din 15 februarie, unde, la Bucureşti, dl. Gh. I. Brătianu îi chema în consfătuire de lucru pe toţii şefii de organizaţii din ţară, zicea ziarul. Cum guvernul naţional-ţărănesc era la putere (guvernările naţionalţărăniştilor n-au fost de lungă durată: 10 noiembrie 1928 – 7 iunie 1930; 13 iunie – 10 octombrie 1930; octombrie 1932 – ianuarie 1933 n.n.), deşi „sunt aproape 3 ani de când dl. Iuliu Maniu declara „că îşi ia singur răspunderea guvernării”, iar ţara a decăzut, se făcea dovada dezastrului; litrul de vin la Huşi a scăzut la preţul de 5 lei, iar taxa pe aceeaşi cantitate se percepe la valoare de 12 lei”; pe linia C.F.R. – Crasna – Huşi, din „spirit de economie”, gările s-au transformat în halte, deservite de un şef de haltă şi un acar, fără a mai încărca cereale, lemne, mărfuri, călători şi bagaje, poştă şi telegraf, şeful de haltă rămânând să salute trenul când vine şi pleacă – sublinia Anton Constantin în articolul intitulat „Cum înţeleg căile ferate să facă economii”. La alegerile parţiale, alegătorii au continuat a vota cu guvernul, alţii cu Generalul Averescu; la liberali – voturile împărţindu-se între vechii şi noii liberali, cei cu Gh. I. Brătianu câştigând voturi importante, mai ales la Putna şi în Teleorman, unde Al. Valjean şi C. Toma îşi onoraseră prietenia de idei cu noul om politic. „România Nouă” la început avea formatul 32/47 cm, se tipărea la Tipo „Baiadera” Huşi, cea din februarie 1931, tot în 2 pagini, avea formatul 39/58 cm şi se tipărea la Tipografia şi librăria Gheorghe Cherchez, strada Ştefan cel Mare nr. 38 Huşi; director Alexandru Bendorf. La Camera de comerţ şi industrie, Circumscripţia Huşi gazeta „România Nouă” figura înscrisă şi autorizată cu nr. 238/1931, înregistrată la nr. 384 din 14 octombrie 1931 – proprietatea lui Alexandru Bendorf, farmacist, născut la Huşi în anul 1880. Redacţia şi administraţia Huşi, strada Ghica Vodă nr. 16. Era un ziar politic şi economic. Ziarul anunţa şi apariţia unor rubrici religioase, agricole, medicale, pretinzându-le colaboratorilor să respecte doar Gh. I. Brătianu o condiţie: totul trebuie spus scurt, în stil lapidar, pe maximum o jumătate de coală de hârtie, scrisă numai pe o singură faţă. În fiecare an numerotarea foilor începea de la nr.1. Avea ca subtitlu: „Organul Partidului Naţional-Liberal de sub conducerea dlui Gheorghe I. Brătianu”. Ziarul era în dispută de idei cu periodicul „Poporul”. Preţul abonamentului era diferit: 200 lei anual pentru profesii libere; 100 lei anual pentru profesori şi militari; 60 lei anual pentru săteni.
298

Gheorghe I. Brătianu este creatorul dizidenţei Partidului Naţional Liberal, creatorul în 1930 a aripii georgiştilor (n. 1898). *

Santinela ortodoxă
Santinela Ortodoxă este revista care apărea la Vaslui în perioada 1934-1939, similare sorei ei de la Bârlad „Păstorul Tutovei”, realizată de Asociaţia preoţilor tutoveni.
(Din Anuarul Eparhiei Huşilor pe anul 1938, p. 300)

*

Săptămâna
Săptămâna nr. 1 apare la Huşi la 1 ianuarie 1934. În chiar primul său număr, semnalăm un entuziast elogiu adus lui Constantin Stere, numit marele cetăţean al lumii pentru ideile sale internaţionaliste. De semnalat, la „Cronica externă” o ştire referitoare la URSS: „La toate aceste zvârcoliri ale lumii înconjurătoare Rusia Sovietică priveşte pasivă, votându-şi un nou plan cincinal de lucru, care – spun ziarele sovietice – va da roade cu mult mai bune”.
(Din revista „Zorile” nr. 1/1975, p. 29).

*

Sfatul Poporului
„Sfatul Poporului, ziarul cu numărul 21 şi-a reluat apariţia de trei ori pe lună, de astă dată sub direcţia domnului Const. I. Dinescu, avocat, cu redacţia în strada Cuza Vodă”, titra ziarul „Huşul” din 26 iulie 1910. „Cunoscută fiind simpatia de care se bucură dl. Dinescu, atât ca fost director al prefecturii, cât şi ca persoană corectă, publicul din oraş şi judeţ va şti să-i dea concursul dorit prin justele aprecieri”, spera ziarul „Huşul”. „Noi din parte-ne îi dorim izbândă bună şi reuşită deplină în cugetările sale”, îl asigura confratele local. * Despre ziarul „Sfatul Poporului” se fac menţionări şi în „Revista satelor”, apărută la 1 februarie 1910 la Bohotin. *

Steaua
Steaua apare la 15 ianuarie 1912, de două ori pe lună, sub conducerea unui comitet, redacţia şi administraţia în comuna Răducăneni, judeţul Fălciu, la domnul N.N. Tiron, avocat.
299

Formatul 32/48 cm, în patru pagini, tipărit la Tipografia „Dacia” D. Iliescu, strada Golia Iaşi. Gazeta apare când „timpurile sunt anormale”, pentru că partidul aflat în opoziţie „şi-a îndepărtat de la cârmă pe temei de animozitate şi rivalitate prezumţioasă, tocmai în clipa când neamul întreg are nevoie de fiecare fiu al său” – şi ea, gazeta – era chemată să lupte ”împotriva urii personale, a lipsei de încredere în puterea neamului, împotriva asociaţiilor de interese particulare pentru exploatarea intereselor generale, împotriva ambiţiilor deşarte, a nepotismului şi favoritismului, împotriva precăderii nemeritului şi averii”, astfel ca, „la lumina ideilor şi programului nou pentru liberali”, să câştige lupta politică. Ziarul prezenta la rubrica „Oameni şi fapte” personalitatea luminoasă a lui Em. M. Porumbaru, şeful Partidului Liberal din judeţul Fălciu, iar în articolul „Situaţia politicii liberale din judeţul Fălciu” însăşi optica ziarului: nu se putea vorbi de o organizaţie liberală la Fălciu, ci de o seamă de grupuleţe: Cişman, Lupu, Dobreanu, Gheorghiu – unii cu numărul, alţii cu cultura ori averea. Lupu a vrut să dea preponderenţă culturii şi l-a învins numărul; Corbescu a încercat să impună averea dar a trebuit să cedeze culturii. De aceea, credea gazeta, Cişman, Lupu, Vârlam, Tiron, Dobreanu, Dinescu, Gheorghiu, Bendorf, Teodor, Radu, Chiriţoi, Fluor sunt acei de care d. Porumbaru va trebui neapărat să ţină seama, dacă vrea ca Fălciul să realizeze, într-adevăr, o organizaţie liberală puternică. Militând pentru un colegiu liberal unic, ziarul îndemna la colaborare între Lupu, Cişman, Gheorghiu şi toţi la un loc, fiecare fiind o mare valoare pentru partidul naţional liberal la Huşi. Însuşi dr. I. Munteanu care, aparent, era retras din politica militantă şi era împotriva colegiului unic, este „o mare valoare de care trebuie să se ţină seama, dacă ar fi dispus să revină în luptă” – spunea împăciuitor, autorul articolului. Era perioada în care ziarul scria tot mai insistent: „opoziţia unită, în campania de răsturnare a actualului guvern, a ţinut întruniri publice în oraşele Craiova, Severin, Ploieşti, Bacău, Buzău, Târgovişte, Giurgiu, Slatina, Brăila, Piteşti şi Galaţi unde a vorbit Tache Ionescu”. Întrunirea opoziţiei din Huşi avusese loc în după amiaza zilei de 23 februarie, unde au vorbit: N. Cişman, fost senator, Gh. Vântu, profesor şi fost defensor eclesiastic - împotriva grupării lui P.P. Carp. Din Răducăneni se opuneau întâlnirii opoziţiei şi hotărârilor ei: N.N. Tiron, Gh. I. Radu, Iosif Fluor, P. Platon, C. Gh. Damaschin, V. Constantinescu, C. Grigoraş, C. Constantinescu, D. Surpanu. „Steaua” din 1 martie 1912 anunţa că în conducerea comitetului care o redacta făceau parte: Neculai N. Tiron, Gheorghe I. Radu şi Iosif Fluor.
300

La 1 aprilie „Steaua”apărea sub conducerea doar a domnilor Gh. I Radu şi Iosif Fluor. În acelaşi număr, gazeta făcea un bilanţ al activităţii sale la cel de al şaptelea număr, iar la cel de al optulea, la 1 mai 1912, în manşetă, se publica ştirea: „Cu numărul viitor, „Steaua”, care a rămas sfioasă şi tremurătoare întrun timp, devine gazeta Cercului de studii sociale al Partidului Naţional Liberal din Fălciu, îşi măreşte formatul şi-şi strămută sediul redacţiei şi administraţiei sale în Huşi, „ce nu este nici măcar capitală de judeţ”, la domnul avocat Constantin I. Dinescu, secretarul comitetului”. În articolul intitulat „După patru luni”, N.N. Tiron făcea bilanţul activităţii gazetei care îşi realizase scopul propus la începutul drumului său: forţele politice erau adunate la un loc – „bătrânii ca N. Cişman, C. Emandi, D. Harnagea, Gh. V. Cireş, Căpitan Mustea, Căp. Petrescu, I.T. Ursuceanu şi tinerii Aurel Vârlam, C.I. Dinescu, Gh. I. Radu, Iuliu Dragomirescu, A. Bendorf, Iosif Fluor, M.Gh. Chiriţoi, D. Hobincu, I.V. Constantinescu, Gh.T. Teodor etc. Meritul era al tuturor”. Câteva din rubricile ziarului de la Răducăneni: „Oameni şi fapte”, Din şagă”, „Cuvinte înţelepte”, „Coloana literară”, „Cronică economică”,”Cronică medicală”, „Notiţe”, „Veşti”, „Epigrame”, „Literatură”, „Cronica feminină”, „Însemnări”, „Administraţia conservatoare în Fălciu”, „Scrisoare deschisă”, „Din zborul gândurilor”, „Note”, „Dintr-o strună”, „Cărţi bune de citit”, „Viaţa politică în satele noastre”, „Cronica eclesiastică”, „Noi şi ei”, „În lumea celor fără de noroc”, „Din colţul meu”, „Versuri” – în special de Gh.G.S. Semnături în ziar: N.N.T., N.N.Tiron, Gh.I.Radu, Gh. Th. Th, E. Duhovnicu, Ec. D.C., Const. Gh.Damaschin, I.M. Scurtu, G.M. Corbescu, C.I. Dinescu, A. Bendorf, Gh. Vedeadâncu, Carmen Sylva. * Într-un număr al său „Steaua” de la Răducăneni vorbea despre „harnicul şi neobositul D.C. Goean, ctitorul bisericii din Bazga, care acum înjgheba cele necesare pentru construcţia şi a unei şcoli cu trei săli de clasă şi o sală anume pentru lucru manual, dar şi cu locuinţe pentru diriginte şi atenansele trebuitoare. Se aştepta punerea pietrei de temelie a şcolii primare rurale Dimitrie C. Goean din Bazga. * În numărul din 1 aprilie 1912 „Steaua” înscria în prima pagină vestea morţii lui Petre Liciu. „…Marele artist şi cetăţean care a fost Petre Liciu, nu ne mai face să plângem ori să râdem, nu ne mai taie calea să ne spună o vorbă bună ori un sfat cuminte, nici nu ne mai hrăneşte cu speranţa unei noi creaţii”… Despre „funeraliile lui Petre Liciu”, gazeta vorbea în pagina a treia: „la funeralii, au vorbit Ion Bacalbaşa, directorul general al teatrelor, scriitorul Emil Gârleanu, I. Lambru din partea Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor, d. Livescu din partea actorilor Teatrului Naţional din Bucureşti, d. State Dragomir din partea Teatrului de la Iaşi…
301

Registrul de condoleanţe a fost acoperit de mii de iscălituri: I.I.C. Brătianu, şeful Partidului Naţional Liberal s-a dus în persoană la locuinţa d. G.Liciu, îndureratul părinte, şi i-a exprimat părerile sale de rău pentru pierderea marelui artist, fiul său Petre Liciu. S-au primit telegrame de condoleanţe din partea celui mai mare artist al Italiei Ernette Novelli, din partea ilustrului scriitor De Sanetis, a sculptorului Romanelli etc.”, informa ziarul. Neîntrecut în mânuirea condeiului, Mihail Sadoveanu scria în „Unirea/ Die Eintracht”/ Cernăuţi, în decembrie 1919: …„Liciu, fiul Iaşului ş-al Moldovei, care urcase în prima tinereţe munţii noştri şi văzuse pământul bucovinean cu „amară mâhnire”, cu mâhnirea pe care am moştenit-o de la părinţii noştri, s-a gândit în anii aceştia din urmă că are o datorie. A lăsat într-o vară Bucureştii, care i-a răsplătit de atâtea ori cu furtunoase aplauze o muncă încordată” de ani şi ani pe scena Teatrului Naţional, ş-a trecut cu tovarăşi de artă în oraşele bucovinene. Numai cei care au trecut în împrejurări asemănătoare printre românii de acolo, dornici de cuvânt frăţesc, pot să-şi facă o închipuire de drumul triumfal al lui Liciu, şi de înflăcărarea pe care a stârnit-o. Preoţi, învăţători şi gospodari fruntaşi, bătrâni împovăraţi de anii grei şi mame cu prunci la sân, vin cu căruţele de prin sate de aproape şi de departe şi în oraşul plin de străini e o descălecătoare nouă parcă, o înflorire de straie albe. Şi într-o sală oarecare, puţin încăpătoare, „cinstiţii oaspeţi” sunt ascultaţi cu încordare, cu nesaţiu, c-o bucurie şi c-o dragoste care luceşte în toate privirile. Aplauze şi izbucniri de glasuri, cuvinte mişcate, luciri de lacrimi, subliniază cuvântul românesc, cultura fraţilor liberi. Se stârneşte în mulţimea înţesată o aţâţare ca de suferinţă, ceva dincolo de plăcere şi de bucurie… Noi nu putem simţi aşa ceva decât acolo. Numai în aşa momente îţi poţi da seama cât apasă asupra sufletului unui popor, în tăcere, o cultură străină, c-o altă limbă, cu alt suflet. Un ceas ca acesta e o regăsire bruscă, violentă; e o clipă de bucurie, peste care însă se aşterne ca o umbră tragică; se amestecă în ea amintirile trecutului, negura prezentului, nesiguranţa viitorului… Petre Liciu a dus în Bucovina neuitatele lui creaţii din „Viforul”, din „Nepoftitul” şi „Lipitorile satului”. A înfăţişat şi pe doctorul Şmil, şi câteva personagii din opera lui Caragiale. Despre arta lui e de prisos să mai vorbesc: Liciu a fost un mare artist. Vreau să spun numai că în Bucovina, el a dus ş-o inimă caldă de frate. Petre Liciu nu s-a dus în Bucovina atât ca actor, cât ca om care înţelegea că are de îndeplinit un apostolat… Liciu a avut durerea, dragostea aceasta: Petre Liciu bucovinenii au simţit-o vibrând în el, de aceea niciodată
302

nu-l vor uita! Umbra lui fină va rătăci multă vreme prin Ţara fagilor, printre fraţii pe care i-a cercetat cu dragoste, printre morminte lângă care s-a înduioşat”.
(Din „Bucovina în reportaje de epocă – antologie, argument şi note de Doina şi Liviu Papuc”, Editura Alfa Iaşi, 2000).

Petre Liciu (1871-1912) a făcut parte din generaţia artiştilor care au văzut departe… În afară de „Viforul”, „Nepoftitul” ori „Lipitorile satului”, el s-a manifestat scenic în Shylok din „Neguţătorul din Veneţia” de Shakespeare, Don Cezar din „Ruy Blas” de Victor Hugo. A făcut dramă şi comedie, apostolat scenic, ca şi în viaţă. *

Steaua
Steaua, foaie a Partidului NaţionalLiberal, apărea la Huşi odată pe săptămână, sub conducerea unui comitet, la 27 mai 1912, când era la al 12-lea număr. Ea venea la Huşi de la Răducăneni, unde apăruse până la numărul 8. când anunţase că începând cu numărul următor, devine gazeta Cercului de studii sociale al Partidului Naţional Liberal din Fălciu; îşi măreşte formatul la 39/57 cm şi-şi strămută redacţia şi administraţia în Huşi la dl avocat Constantin I. Dinescu, secretarul comitetului. În articolul „Un gest, o lămurire şi un apel” se explica faptul că la 29 aprilie, în „casa respectatului şi neclintitului luptător N. Cişman, şi sub preşedinţia sa, mânaţi de ideile liberale, puse în valoare mai ales de la 1907 încoace împotriva disensiunilor, se făcea apel la toţi care se numeau liberali săşi dea mâna frate cu frate şi să vină sub acelaşi acoperiş comun”… Într-un editorial „Datoria noastră”, redacţia spunea cititorilor că ţara se află în ajunul reformei electorale, când, pe baza unei noi Constituţii, legea va da liber votului secret, direct şi egal, iar partidul chema la viaţă publică toate straturile societăţii, dar alegători cu convingeri nu numai entuziaşti. În acest scop s-a înfiinţat în capitala judeţului un cerc de studii care a hotărât şi „scoaterea acestei gazete care ne dă putinţa să păstrăm neîncetat contactul cu cetăţenii”. Se publica pe o întreagă pagină „Înfiinţarea cercului de studii al Partidului Naţional Liberal din oraşul Huşi şi judeţul Fălciu” cu referire la: istoricul partidului, constituirea, numele membrilor fondatori şi aderenţi, procesul verbal de constituire, procesul verbal de alegere a comitetului de conducere, statutele etc. Important era că din rândul fondatorilor şi aderenţilor făceau parte persoane care nu întotdeauna stătuseră alături: N.M. Cişman, N. Lupu, Const. I. Dinescu.
303

Constantin I. Dinescu era cel care condusese la Huşi ziarul „Sfatul Poporului”, dar şi „Steaua” de acum, venită de la Răducăneni. Unii dintre cei care se socoteau fondatorii Partidului Naţional Liberal de la Huşi erau înscrişi şi activau în Liga pentru apărarea activităţii sociale la sate, înfiinţată de marele şi sincerul democrat Spiru Haret, fost ministru de instrucţie şi întemeietorul şcolii rurale: N.M. Cişman, dr. Lupu, A. Varlam, Gh. Radu, Al. Bendorf, I. Dragomirescu, Gh. C. Vântu, C.N. Emandi, N.N. Cişman, C. Dinescu, N.N. Tiron, dr. Sp. Hobincu, I. Fluor, Gh. T. Teodor, dr. N. Lapteş, C. Damaschin, P.Platon, M. Chiriţoiu, Al. Mustea, Gh. V. Cireş, I.V. Constantinescu, Gh. Mihăilescu, I. Ursuceanu ş.a. Uneori cei de la „Steaua” cădeau în visare: considerând râurile drept „drumuri mergătoare”, ei militau pentru „navigabilitatea Prutului”, se gândeau la prelungirea căii ferate de la Huşi „către Drânceni, dacă nu şi spre Fălciu”, la construcţia de vile, la o „sală de hidroterapie şi un cazinou la Dobrina, la împădurirea terenului de la „Drig” pentru „ca oraşul să fie ferit de curenţii de aer”, să nu se mai taie nici un copac din pădurea Dobrinei, să se facă alte plantaţii, să se îngrijească grădinile şi florile, pentru ca Huşul să fie într-adevăr Karlsbadul Moldovei, o staţiune balneară… Cu ani în urmă la 1874, în Adunarea Deputaţilor din luna ianuarie M. Kogălniceanu fusese mai realist: „D. Lascăr Catargiu a fost proprietar la Fălciu şi sigur ştie câte opinii s-au schimbat pentru un traseu de la Huşi la Iaşi. S-a început lucrarea unei linii, a venit alt prefect, a schimbat traseul, ba s-a acuzat acel consiliu judeţean că a înşelat buna credinţă a ministerului. Rezultatul e că judeţul Fălciu n-are decât vreo 10 kilometri de şosea în jurul oraşului”, argumenta demnitarul. Până ce visele să devină realitate, ziarul publica pagini întregi despre „legitimele mişcări ale meseriaşilor din Huşi”, despre „Însemnătatea Ligii pentru ocrotirea activităţii sociale la sate”, despre „Marele discurs rostit de Spiru Haret la Liga „Deşteptarea”, despre „Criza de la 1899-1902 şi politica financiară a partidului naţionalliberal – comunicare făcută de N.N.Tiron la Cercul de studii sociale din Huşi, „Statutele Ligii „Deşteptarea” etc. Ocupându-se de Huşi, cu problemele sale, se făceau comparaţii: „Populaţia Fălciului şi a Moldovei în general”, „Chestia şcolilor primare – comparaţie între oraşul Bârlad şi oraşul Huşi”: „în anul şcolar 1910-1911 oraşul Bârlad avea cinci Spiru Haret şcoli primare de băieţi şi cinci şcoli primare
304

de fete, în total 10 şcoli cu 40 de clase şi cu 40 de institutori şi institutoare, cu 1606 copii, băieţi şi fete, în vârstă de a urma şcoala, dar numai 1361 au urmat cursurile. Numărul elevilor din fiecare clasă revenea la 36 la Bârlad. Oraşul Huşi avea în anul 1908-1909 trei şcoli primare de băieţi şi două şcoli primare de fete, deci cinci şcoli primare cu 21 de clase şi cu 21 de institutori la 1.663 de elevi buni de şcoală, din care numai 1163 înscrişi, numărul elevilor pe clasă revenind la 55”. Fără a se declara gelos pe bârlădeni, ziarul îndemna: „E timpul să ne mişcăm!” În 1912 scrisorile se cereau a fi adresate lui C. Dinescu; în 1914 – dlui Gh.M. Teodor, avocat, str. Maior C. Teliman, conducătorul gazetei. La alegerile din februarie 1916, Partidul Naţional-Liberal mergea la alegerile din judeţul Fălciu cu: Emanoil Porumbaru la Colegiul I şi Gh. C. Vântu la Colegiul II Senat, iar la Cameră cu George Andriescu şi N.N. Cişman la Colegiul I, iar la Colegiul II cu Constantin I. Dinescu şi D.R. Rale. Prefect al judeţului era Irimia Gheorghiu; primar era N.M. Cişman. Din guvernul naţional-liberal instalat la 3 ianuarie 1914 făceau parte: I.C.Brătianu, preşedinte al Consiliului de miniştri şi ministru de război, Emanoil Porumbaru, ministru de externe, Emil Costinescu, ministru de finanţe, V. Ch. Morţun, ministru de interne, Alex. Constantinescu ministrul Domeniilor, Alex. Radovici, ministrul industriei, dr. Anghelescu, ministrul lucrărilor publice, Victor Antonescu, ministrul justiţiei, I.Gh. Duca, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice. * „Steaua” din 1 iulie 1912 publica „De la Curtea cu juraţi”: „Conu Nică, zis Palincă S-a fost plâns la procuror Că-i de râsul tuturor Şi că n-a vândut secară Ca să fie de ocară. Deci amandea la procese Pentru calomnie-n presă”.
(„Steaua” nr. 4)

„La 23 iunie s-au prezentat înaintea Curţii N.N. Tiron, avocat, Gheorghe Radu, farmacist şi Iosif Fluor, avocat, toţi din Răducăneni, spre a fi judecaţi pentru faptul că prin gazeta „Steaua” au scris că dl. Ion V. Andrian, directorul prefecturii, în anul de foamete 1905, a distribuit ţăranilor din Stănileşti secară stricată cumpărată de la dl. General Teleman şi că numai acestei împrejurări îşi datoreşte postul pe care-l ocupă astăzi. Din Curte au făcut parte ca juraţi: dnii Ion P. Popov (prim jurat), Pavel Jecu, Vasile Agrigoroaiei, Iacob Negrescu, Enăcache Iamandi, Neculai Calciu, I.I. Constantinescu, Mihai Nestor, I. Dragomirescu, Ion Ursulescu, dr. N. Lapteş şi Gh.T.Teodoru.
305

Din partea inculpaţilor au vorbit dnii Cişman şi Dinescu punând concluzii în fond, fără a cere martori în descărcare. Juraţii, după o scurtă deliberare, au dat în unanimitate un verdict de achitare. Verdictul a fost citit de dl. Enăcache Iamandi. Fără comentarii”. * „Directoratul lui Nică” aşa se intitula cursivul publicat în „Steaua” nr. 1 (15 ianuarie, 1912) care pornind de la articolul 183 din Legea pentru organizarea comunelor rurale care stabilea că „Unul dintre administratorii de plăşi de clasa I va fi delegat de Ministerul de Interne, după cererea prefectului, a îndeplini funcţia de director al prefecturii” relata întâmplarea de la Stănileşti: „…În 1904 când sărmana noastră ţară era în pragul falimentului, din cauza foametei şi a crizei, s-a hotărât a se cumpăra cu anticipaţie de către stat secară pentru ţărani, din care să-şi facă palincă, Dl. General Teleman în acel timp avea un depozit la Stănileşti de câteva vagoane complet mucegăite şi încolţită, care prin inspectorul comunal din acele vremuri, Nică Andrian, actual director al prefecturii, le-a măritat ţăranilor care cu sudoare şi-au plătit în urmă acea pomană”. Alte amănunte veneau să documenteze articolul care explica directoratul de mai apoi al lui Nică… Versurile de la care pleca relatarea fuseseră, într-adevăr, publicate sub moto „Adevărul supără”, dar în „Steaua” nr. 3 din 15 februarie 1912 la rubrica „Dintr-o strună”. *

Steaua
Steaua, ziarul de propagandă politică în judeţul Fălciu al D-lui profesor N. Iorga, şeful Partidului Naţional şi al D-lui General Al. Averescu, şeful Partidului Poporului. Apărea în decembrie 1928 la Tipografia „Baiadera”, Huşi, director responsabil Grigore Vericeanu. Publica în numărul 1 „Manifestul Partidului Naţional şi al Poporului către ţară” prin care cerea tuturor românilor din vechiul regat, dar şi ardelenilor, bănăţenilor, bucovinenilor, basarabenilor – şi tuturor naţionalităţilor „a da în viitoarele camere o opoziţie destul de puternică… liberalismului obosit şi descompus”. Orăşenii şi sătenii erau chemaţi „în numele celor doi şefi de partid, dar şi a dlui Grigore Vericeanu, fost primar, deputat şi prefect”, ca în ziua
306

de 12 decembrie 1928 să voteze lista cu semnul steaua, în judeţul Fălciu, pentru Cameră, pe George Taşcă, prof. universitar, fost deputat, vicepreşedintele Partidului Naţional; Grigore Vericeanu, şeful organizaţiei Partidului Naţional din judeţul Fălciu, George Boghiceanu, proprietar; Nicolae Ceobanu, avocat, fost magistrat, fost poliţai, iar pentru Senat, în ziua de 15 decembrie, pe Nicolae Enăchescu, proprietar şi podgorean. În „Sfaturi pentru alegători”, „Lucruri care nu trebuie să se uite”, ca şi în alte materiale din cele două pagini ale gazetei, se aduceau critici severe partidului lui Maniu şi Madgearu, care, de unul singur, la guvernare, nu putea face „ceea ce nici liberalii singuri nu au făcut”, pentru că doar coaliţia Iorga-Averescu putea realiza prosperitatea ţării şi a ţăranilor”. * „Acum câteva zile s-a dezvăluit la Focşani bustul marelui bărbat de stat al neamului românesc Neculai Filipescu”, scria „Steaua” şi reproducea scrisoarea pe care i-o adresase omul politic regelui Ferdinand cu ocazia încoronării sale ca rege al românilor, din care relatăm: „Sire, eşti trimisul lui Dumnezeu să împlineşti visul unui neam… Mărirea ce ţi-o urăm, sire, este: să te încoroneze la Alba-Iulia sau să mori pe câmpia de la Turda”, gazeta preamărind modul cum vorbeau, atunci, bărbaţii noştri.
(N. Filipescu 1862-1916 n.n.)

„El nu ţinea discursuri, ci enunţa axiome. Din frământarea grozavă ce vuia în sufletul lui se desfăceau stângaci blocuri de imensă elocvenţă, uneori bruscă şi frustă. Ele nu convergeau, ci striveau. Şi o sălbatecă elocvenţă scăpăra luminoasă din năprasnica lovitură a acestei fărâme de stâncă. Asupra celor de faţă treceau furtuni elementare, când scânteia izbutea să apară arzându-i sufletul. Şi-a cheltuit astfel viaţa întreagă. Toată puterea lui s-a dus aşa. Sufletul lui s-a consumat tot. El trebuia să moară după cât trăise în aceşti ani de sublimă durere a omenirii. Acum se odihneşte” – nota, descriind omul, Nicolae Iorga, în 1916. Şi tot în anul 1916: „O înmormântare: a lui N. Filipescu”. „…Am văzut un cortegiu oarecare, multă lume amestecată, puţină care era tristă, şi mai puţină care plângea; am văzut ridicat pe umeri, în cântecele unor copii care-şi făceau meseria, un greoi sicriu de stejar, cu inscripţii banale, atâta am văzut. Nu putea fi înmormântarea lui. Căci el nu putea fi înmormântat decât în haină de ostaş, nu putea fi înfăşurat în alt giulgiu decât al tricolorului şi nu putea fi coborât în pământ decât la sunetele tunurilor într-o seară de victorie”…
(Din „Oameni care au fost”, vol. II, p. 212-216).

* În anii neutralităţii României (1914-1916) a fost omul care a militat pentru intrarea României în primul război mondial alături de Antantă.
307

*

Steaua polară
Steaua polară, revistă editată de Liceul teoretic „Lascăr Rosetti” Răducăneni, Iaşi, apare în 2001, în numărul 2 cu un editorial „Spiru Haret – Spiritul tutelar al şcolii româneşti”, fiind dedicat ctitorului şcolii româneşti moderne la 150 de ani de la naştere; în cuprins o varietate de articole şi rubrici: „Lascăr Rosetti”; „Amintiri despre viitor” cu un motto din T. Arghezi; „Profesorul sub semnul economiei de piaţă” cu moto din „Jurnalul filosofic” de C. Noica; „Prodomo” – cu versuri de Teodora Irina Tudorache, „În exclusivitate” – Gânduri la început de mileniu, solicitate de la prieteni ai „Ecourilor răducănene”, de vârste diferite (18, 43 şi 54 ani), „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris”, cu un volum intitulat „Ai vrut, Doamne” de Elena Olariu, apărut cu sprijinul Parohiei catolice Răducăneni, „Poveşti mai vechi şi mai noi” – cu legende şi întâmplări de pe Valea Bohotinului, „Atelier literar” şi altul „Despre ştiinţă” – creaţii şi studii ale copiilor, dar şi „Perle… Negre!”, gustate de cititorii tuturor vârstelor. Steaua polară, păşind către al treilea număr, nu uită să noteze pe ultima filă: „Ne facem o datorie de onoare din a aduce mulţumiri, acum şi aici, măcar unora dintre cei care, sub o formă sau alta au făcut ca visul frumos numit „Steaua polară” să continue: doamnei Georgeta Dumitru, „ministrul” nostru de finanţe; domnişoarei Gabriela Lucan, pentru solicitudine şi răbdare; domnişoarei Roxana Dumitru, pentru efort şi bunăvoinţă. Adâncă plecăciune sponsorilor noştri, prieteni de suflet, poetul George Pîrîu şi celor aproape de el! Nu în ultimul rând, domnilor Dan Covatariu, pentru „lecţia” de profesionalism şi Petru Grierosu, director general al firmei „TIPOMILX”. Tuturor celor numiţi sau, din omenească omisiune, nenumiţi, profunda noastră recunoştinţă!” Printre colaboratori: Andreea Coman, preot Alois Moraru, Georgeta Savin, Florica Roca şi… mulţi elevi. Colectivul redacţional: Ionuţ Mardare, Ionela Ungureanu, Nicoleta Moşneguţu, prof. Doina Drăgan, Ancuţa Tarcău, Elena-Georgiana Duca, Veronica Chirhană, Andrei Lupu, prof. Marietta Matei, Oana-Maria Olaru, prof. Aurora Slabu. Coordonator: prof. Nicolae Manea.
308

*

Studii şi articole privind istoria oraşului Huşi
Este titlul volumului coordonat de Costin Clit şi Mihai Rotariu, apărut la Editura „Sfera”, Bârlad, 2005, 357 pagini, recenzat în revista „Elanul” (nr. 36/2005) de la Giurcani de prof. Ioan Iacomi. Lucrarea, ne spune recenzentul, se adresează istoricilor şi celor pasionaţi de istoria Huşilor. Ceea ce a realizat prin editarea acestei cărţi şi a revistei Prutul îl definesc pe prof. C. Clit ca un dascăl de vocaţie, dublat de un cercetător înzestrat cu darul scrierii, mai ales că în aceste timpuri astfel de preocupări intelectuale sunt aproape singulare la nivelul judeţului Vaslui. După câte am înţeles volumul editat începe cu un studiu consacrat cadrului natural geografic al oraşului Huşi, alcătuit de un grup de profesori de specialitate de la Iaşi, dar şi o completare a ceea ce au scris D. Cantemir în „Descrierea Moldovei”, episcopul Melchisedec în „Cronica Huşilor şi Episcopiei cu asemenea numire”, V. Saghiescu în „Manualul de geografie al judeţului Fălciu”, Gh. Ghibănescu în „Surete şi izvoade” şi alte scrieri… Deosebit, lucrarea se ocupă de studiul comparativ al catagrafiilor oraşului Huşi din anii 1820, 1831, 1838, 1845 – 1851, de unele personalităţi, ca episcopul şi iubitorul de istorie şi literatură Iacov Antonovici, el însuşi autor al multor lucrări („Documente bârlădene” în 5 volume, Monografia comunei Bogdana, locul său de naştere etc.), de evoluţia învăţământului la Huşi etc. Efortul intelectual deosebit al lui Costin Clit şi Mihai Rotariu este meritoriu, aşteptându-se cu nerăbdare şi editarea şi apariţia celui de-al doilea volum, spune prof. Ioan Iacomi. ∗

Târgul trăsniţilor
Târgul trăsniţilor, roman autobiografic al localnicului Gheorghe Chiper, absolvent al liceului din Huşi, publicat la Editura „Cartea Moldovei” Ath. Gheorghiu – Iaşi – în luna mai, 1943. Autor, „trăsnit şi el, dar cam fără talent” – spun anumiţi comentatori, care recunosc ca „adevărate întâmplările relatate”. Adevărurile din cartea lui Gheorghe Chiper fiind, după mine, cea mai înaltă calitate a cărţii huşeanului e păcat pentru localnici sau cei care au
309

trăit anumite perioade acolo, să nu se aplece a o răsfoi. Luând-o în mână, sunt sigur, o vor citi şi o vor aprecia, ajungând şi la concluzia că Gheorghe Chiper a avut şi talent literar. De altfel, alte cărţi ale sale, „Studentul derbedeu”, realizată în 1935, „Putregaiul” – roman, în 1937, „Viscol” – nuvele, publicate în 1941 erau epuizate din librării şi de la editori în 1943. „Bătălia văzduhului” – reportaj de război, redactat la Iaşi în 1942, se afla încă în librării, autorul având în pregătire o trilogie – cu „Sânge”, „Suflet” şi „Pământ” despre „Plugari” – roman -, tagmă a muncitorilor pământului de unde provenea – de la Arsura – doctorului Neculai Lupu, „Doctorul Stupu” – „în Târgul trăsniţilor”. Aşadar, a te numi huşean, e musai necesar să citeşti „Târgul trăsniţilor” a lui Gheorghe Chiper, roman autobiografic, al localnicului. * Moş Zagreb, vestit în lumea profesorilor şi a elevilor de la Huşi, prezent în cartea „Târgul trăsniţilor”, a fost tot atât de cunoscut în lumea politică, în tranşeele de la Mărăşeşti în anii 1916-1918. Ion Zelea Codreanu, că despre el e vorba, îşi avea obârşia într-o familie de răzeşi moldoveni din satul Igheşti, ţinutul Storojineţ din Bucovina. Tatăl său se numea Neculai Zelea, numele de Zelea trăgându-se de la îmbrăcămintea de luptă a ostaşilor moldoveni. Nu s-a păstrat numele de Zelea, pentru că după 1775, Bucovina a trecut sub stăpânirea administraţiei austriece, ca un simplu district al Galiţiei, el, după obiceiul ocupanţilor, a fost schimbat de către autorităţile din administraţie şi din armată în Zelinski. Deci Ion Zelinski. Cum în familia lui Ion Zelea Codreanu toţi antecesorii au fost pădurari, alăturând prenumele Ion, mai era trecut pe acte şi Păduraru, adică ocupaţia. Tatăl său era înregistrat în acte Neculai Zelinski – Păduraru. Copilul purtând şi el numele de Ion Zelinski – Păduraru. În anul 1902 familia lui Ion Zelinski Păduraru trece în Moldova românească, unde îşi schimbă numele în Ion Zelea Codreanu, Păduraru devenind Codreanu. Iată cum îl caracteriza la 29 noiembrie, 1918, în ziarul „Glasul Bucovinei” de la Cernăuţi, pe Ion Zelea Codreanu – primarul liberal al oraşului Cernăuţi – D. Marmeliuc: „Unul dintre cei mai intransigenţi idealişti ai neamului nostru, neînduplecat în nici o întorsătură a vremii şi luptând fără răgaz şi fără şovăire pentru drepturile clasei ţărăneşti, din rândurile căreia s-a ridicat şi al cărui
310

port-cuvânt, ca sufletul ţărănimii, îl poartă mereu, a sosit ieri la Cernăuţi, pentru a se bucura de fericirea ţărişoarei sale, la a cărei realizare a contribuit o viaţă întreagă. Mânat de zborul sufletului său românesc, a părăsit la 1898 oraşul Suceava, al cărui elev a fost, şi de atunci nu a mai călcat pe pământul Bucovinei, până în clipa când glasul puternic al gliei bucovinene şi-a chemat fiii din toate părţile, ca să ia parte la sărbătoarea izbăvirii sale. Ion Zelea Codreanu a venit ca biruitor, are mângâierea duioasă a luptătorului dârz, care îşi vede împlinită ideea pentru care a purtat un steag ce nu l-a plecat nimănui şi niciodată. Maiorul român, virtuosul decorat de atâtea ori în asprimea glorioasă a frontului, ţăranul, fiu al acestor plaiuri, vine astăzi la noi”. În octombrie 1912, profesorul de limbă germană era codirector al ziarului „Solia”, organul naţionaliştilor democraţi din judeţele Dorohoi, Botoşani şi Suceava, candidat în judeţul Suceava la Colegiul al III-lea pentru 12 noiembrie 1912… În războiul de reîntregire a neamului din 1916-1918, pe Valea Oituzului, colonelul Ion Zelea Codreanu, fusese comandant de companie la Regimentul VI „Rahova” nr. 25”. În aprilie 1938 prof. Ion Zelea Codreanu îşi aştepta sentinţa în lagărul de la mânăstirea Tismana. * „…Într-o excelentă carte de amintiri publicate la Iaşi în timpul războiului, carte intitulată „Târgul Trăsniţilor”, Gheorghe Chiper creionează în prima bucată pe fostul lui profesor de limbă germană, pe care elevii îl porecliseră Moş Zagreb3. Gheorghe Chiper adept politic al doctorului Lupu (creionat şi el, acolo n.n.), deci antilegionar, descrie cu duioşie pe profesorul Codreanu. Din toate reiese că era om drept. Gheorghe Chiper fusese coleg cu ultimul fiu al profesorului – Decebal – şi pedepsele cele mai aspre, juste însă, le lua elevul Decebal Codreanu. Ion Zelea Codreanu în repetate rânduri fusese deputat4
(M.S. Govara, dintr-o Crestomaţie de Gabriel Stănescu: „Corneliu Zelea Codreanu şi epoca sa”, Criterion Publishing, 2001).

* În zona faptelor care duc la justificarea titlului cărţii lui Gheorghe Chiper, petrecute în anul 1925, dar neconsemnate nici de autorul citat şi nici altundeva, este întâmplarea despre care episcopul Iacov Antonovici i-a scris patriarhului dr. Miron Cristea, după reparaţiile făcute la biserica „Sf. Neculai” din Huşi. (vezi „Bârladul odinioară şi astăzi, 1984”, p. 155-160)

Moş Zagreb, numele de alint provenind de la numele celui mai frumos cal de curse din gospodăriile româneşti de la vremea aceea. 4 La alegerile din aprilie 1926 fusese alesul Rădăuţilor din partea LANC – Liga Apărării Naţionale Creştine.

3

                                                      

311

Comitetul de lucrări, din care făcea parte şi parohul Eremia Hagiu, care îndeplinea şi funcţia de protoiereu al judeţului Fălciu, şi-a permis să introducă, cu ocazia reparaţiilor, zvastica la ornamentele interioare. „Despre toate acestea parohul protoiereu nu mi-a făcut cunoscut, în cursul reparaţiilor niciodată, iar eu, având toată încrederea în protoiereu, nu puteam pe drept cuvânt, să bănuiesc nimic”. „În dimineaţa zilei de Crăciun, mergând să slujesc la biserica „Sf. Neculai” în scopul arătat – încă de la mijlocul bisericii, am zărit zvastica ce era în loc de cruce pe privazul mesei celei noi ce era deja aşezată deasupra celei vechi, cum am spus mai sus. Ţin a aminti că ferestrele bisericii erau acum astupate cu hârtie albastră, pentru ca lumina electrică, în timpul slujbei, să poată face efect. Intrând în sfântul altar, întreb pe protoiereu: Ce înseamnă zvastica aceasta?. Dânsul mi-a răspuns: „Dl Zelea Codreanu a adus această masă aseară” – dând astfel a înţelege că ar fi fost surprins şi că nu a avut ce face. Atunci i-am spus: Eu mă retrag, nu pot să slujesc la o aşa masă, care, în afară de zvastica din faţă, mai avea şi altele pe la colţuri, - nefiind săpată nici o cruce. Protoiereul văzând acestea şi temându-se, se vede, să nu fie demascată tăinuirea de până acum – mi-a propus ca să se ia această masă şi să slujesc pe cea veche şi sfinţită, ceea ce eu crezând că lucrul se mărgineşte numai aicea, am consimţit – sfinţind apoi numai catapeteasma. După terminarea slujbei şi pe când protoiereul împărţea anafora, diaconii, care mă însoţiseră la slujbă, îmi atrag atenţia că pereţii şi plafonul bisericii sunt plini de zvastici aranjate ca decoruri. Atunci eu, constatând că fapta cu masa nu a fost întâmplătoare, ci deja comisia de restaurare, şi deci protoiereul, demult îşi fixaseră gândul şi intenţia de a umple biserica de zvastici - şi pe mine nu m-a pus la curent, ca aşa, acum, să mă găsesc înaintea unui fapt împlinit şi să nu mai pot zice nimic. Şi ce am făcut? Am luat Antimisul de pe Sfânta masă şi am comunicat domnului Ioan David, profesor şi director al şcolii normale, membru în comisia de restaurare a bisericii, că eu am luat Antimisul şi deci am închis biserica – adică de azi înainte nu mai dăm voie să se slujească, precum că s-au introdus în biserică zvastici”. După cum se înţelege, episcopul a oprit cu fermitate introducerea unui asemenea semn – al discordiei – în biserică. Membrii comisiei de restaurare, în frunte cu Ion Zelea Codreanu, care puseseră la cale cele de mai sus, Moş Zagreb din cartea lui Gheorghe Chiper, reacţionează în sensul intenţiilor, şi din raport desprindem: „Pe la orele 7 seara, au venit cu toţii la mine – aducându-mi o hârtie prin care se încerca a-mi dovedi că zvastica ar fi şi pe pereţii de la biserica Sf. Trei Ierarhi din Iaşi, şi pe acoperământul ce este pe mormântul de la Mânăstirea Putna, al Doamnei Maria de Mangop, una din soţiile lui Ştefan cel Mare, cum şi în alte locuri. Eu le-am spus că în afară de biserică, zvastica a putut şi poate să fie oriunde ca obiect de ornamentaţie, şi că deci nu o aşa
312

hârtie am aşteptat, ci o declaraţie în sensul ca după sărbători să caute a şterge zvasticile din biserică. Atunci mi-au dat declaraţia următoare: „Subsemnaţii membrii ai comitetului de restaurare a bisericii Sfântul Neculai din Huşi recunoaştem greşeala de a fi ordonat pictorului ca să introducă în partea decorativă semnul zvastica şi ne luăm angajamentul ca până la 20 ianuarie 1926, să reparăm această greşeală prin alt decor; vă rugăm respectuos să binevoiţi a îngădui deschiderea bisericii „Sfântul Neculai” şi efectuarea sfintelor slujbe pentru sărbătorile în curs”. În această declaraţie nu a vrut însă să semneze şi dl. Zelea Codreanu, care imediat a zis că dsa se retrage din comitet şi că îşi ia din biserică tot ceea ce a dăruit şi că „în fine, declară război”. Şi în adevăr, că peste trei zile, am şi primit o anonimă având în frunte şi la sfârşit, câte o zvastică, prin care sunt insultat în tot chipul şi care anonimă nu putea proveni decât de la Dl. Ion Zelea Codreanu şi alţi tovarăşi de idei ai Domniei sale din comitet”. Episcopul Iacov dispune prin delegaţia nr. 3010/1925 anchetă la biserica sus amintită. Economul Constantin Isăcescu să ia măsurile de rigoare. La anchetă mai participă arhimandritul Chesarie Păunescu şi economul Mihail Bejenariu, şi pe data de 26 decembrie 1925 este interogat economul Ieremia Hagiu, parohul bisericii Sf. Neculai din Huşi. Ion Zelea Codreanu porneşte o acţiune de propagandă în rândul populaţiei, ridicându-se împotriva episcopului. Clerul se alătură episcopului lor, pentru a nu-şi lăsa enoriaşii victime ale celui cu zvastica. Atitudinea luată de Iacov Antonovici este aspru sancţionată şase ani mai târziu. La 25 decembrie 1931, după amiază, Corneliu Zelea Codreanu pătrunde în locuinţa episcopului care era bolnav, îl atacă în mod josnic. În urma acestui fapt, episcopul îşi pierde cunoştinţa. La 31 decembrie 1931 inima episcopului a încetat să mai bată. Conflictul a fost încheiat.

*

Tradiţii şi năzuinţe
Tradiţii şi năzuinţe, revistă ştiinţifică şi literară a Liceului agroindustrial Huşi, judeţul Vaslui, scrie pe coperta numerelor festive 19,20: 21,22 dedicate celei de a III-a ediţie a manifestărilor tehnico-ştiinţifice „Zilele viei şi vinului”, Vaslui 1976 şi 1980; revistă cultural-educativă şi ştiinţifică a aceluiaşi liceu este scris sub titlul numărului festiv 23-24 dedicat sărbătoririi celei de a 75-a aniversări a şcolii (1908-1983). Deducem din cele de mai sus că editorialiştii – un colegiu de redacţie având profesori îndrumători pe A.D. Tudosie, Hera Steinberg,
313

Teodor Codreanu în 1976 şi Ghe. Moraru, A.D. Tudosie, Maria Văleanu, Hera Steinberg în 1980, pe prof. ing. Gh. Moraru, dr. ing. A. D. Tudosie, Gabriela Băbâi, Viorica Nicolau, în 1983, pregăteau şi colectau materialele pe care le publicau la momente festive, legate de viaţa şcolii şi de evenimentele locale semnificative. Se realiza o publicaţie, vorba prof. univ. Miloslav Vavra din Cehoslovacia, care „nu prea cădea încă în mâna multora”, având rânduri selecte, de calitate, bine structurate, redactată într-o curată limbă română, fără greşeli la corectură. De aici reproşul că în timp ce la biblioteca şcolii se găseşte nu numai colecţia revistei „Tradiţii şi năzuinţe”, ci şi a publicaţiei „Revista Societăţii elevilor şi absolvenţilor şcolii de viticultură din Huşi” (vezi prof. Ion Gugiuman), în fondul arhivistic din Iaşi există la dispoziţia cititorilor doar cele 3 numere citate mai sus din noua revistă „Tradiţii şi năzuinţe”. Păcat! Deşi mai mult ştiinţifică (nr. 21-22 conţin 15 studii referitoare la activitatea cercurilor tehnico-ştiinţifice din şcoală şi alte 7 referitoare la „integrarea învăţământului cu producţia şi cercetarea”), revista oferă spaţii largi creaţiei literare – versuri şi proză -, dar şi rubrici ca „Pro-amiciţia”, „Divertisment – curiozităţi – umor”, „Impresii… despre şcoală şi rezultatele ei”, „Gânduri despre şcoală, profesori şi revederea promoţiilor de absolvenţi”, „Evocări”, „Colaboratori ai revistei – în exclusivitate”, „Informaţii tehnico-ştiinţifice şi culturale”, „Realizările slujitorilor şcolii”, „Tinereţea clasicilor”,”Studii literare”, „In memoriam” – toate cu grijă selectate. Păstrând valoarea spuselor prof. univ.Miloslav Vavra, putem afirma, ca cel ce cunosc publicistica din localităţile Bârlad, Vaslui, Rădăuţi, Dorohoi, Cernăuţi – la care m-am referit în monografiile publicate -, revista „Tradiţii şi năzuinţe” de la Huşi este o publicaţie rară, cu mari suprafeţe de cuprindere (în jur de 200 pagini fiecare număr), bine structurată, cu o tematică şi o prezentare grafică cum puţine am mai întâlnit. „Triunghiul de aur” al cărţii îl formează temele referitoare la : „Vinoteca ştiinţifică şi didactică a liceului”, prezentarea „Muzeului viticol” al şcolii, „Busuioaca de Bohotin – Huşi – de la origine şi până în prezent”, „Busuioaca de Huşi” elita hibrizilor de perspectivă”, „Prognoza”, „Dezvoltarea bazei materiale” a şcolii, cu activitatea de producţie, studii şi cercetare aplicativă în ferme, laboratoare, cercuri pe materii de studiu etc. Prezentarea personalităţilor – prof. Gh. Gheorghiu, prof. ing. Const. Hogaş, dr. N. Lupu, prof. M. Ralea, Emil Racoviţă, matematicianul Grigore Moisil, prof. Gh. Bălţatu, dar şi a unor bărbaţi de stat precum huşenii Dimitrie Cantemir, Al.Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu – cheamă la reflecţii şi îndemn în muncă şi acţiune pentru posteritate. Numele celor „care au coborât în faimoasa vinotecă a şcolii” au lăsat amintiri celor de azi şi de mâine: Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Emil
314

Racoviţă, Ion Simionescu, Simion Mehedinţi, Mihail Ralea, Octavian Goga, Vasile Pârvan, G.Ionescu – Siseşti, Liviu Rebreanu, N.Gh. Lupu, Petre Constantinescu-Iaşi, Dimitrie Gusti, C. Rădulescu-Motru, Traian Săvulescu, Păstorel Teodoreanu, George Topârceanu, Ion Pilat, George Călinescu, Ion Minulescu, Duiuliu Zamfirescu, N.D. Cocea, George Lesnea, Constantin Prisnea, Mihai Codreanu, Iancu Brezeanu, Constantin Tănase, Maria Tănase, Manea Mănescu, P. Niculescu-Mizil,, Virgil Cazacu, Virgil Trofin, Ion Ceauşescu, Ioana Radu, Mia Braia, C.C. Giurescu, M. Vasiliu-Răşcanu, General C. Vasiliu Răşcanu, General Eugen Bantea, General Emilian Ionescu, Alexandru Giugaru, Puiu Călinescu, Paul Everac, Dan Iordăchescu, Octavian Paler, Nicolae Dragoş, Victor Tulbure, Marin Preda, Octav Dessila, Valentin Silvestru, I.C. Teodorescu, D. Bernaz, T. Martin, G. Constantinescu, V.D. Cotea, Constantin Arvinte, Mircea Neagu, Cezar Maecovschi, Paul Popescu Neveanu, Cezar Lăzărescu, I. Gugiuman, Angela Similea şi formaţia Savoy, Vasile Voiculescu, Alecu Ivan Ghilia, Sanda Faur, I. Popescu-Gopo, Ion Istrati, Ion Horea, Romulus Vulpescu, Constantin Ţoiu, Adrian Păunescu, Emanoil Petruţ ş.a. Ea nu numai că se completează cu lista „Prietenii muzeului viticol” (p. 110-111 din nr. 21-22), dar mai spune ceva: fiecare din cei citaţi dacă doar o vorbă ar fi rostit cu ocazia vizitei lor – pentru oraşul Huşi aceasta ar fi însemnat cultură – Multă cultură. De aceea, redând lista personalităţilor enumerate, A.D. Tudosie, poate, nu întâmplător, a pus alături „Crezul” Vinotecilor, elaborat de Păstorel Teodoreanu, chiar în vinoteca şcolii din Huşi, în 1926, şi publicat în 1928: „Art. 1. Băuturile ce se desăvârşesc şi înnobilează în liniştea timpului aici să nu se bea oricând – spre a nu se săvârşi cel mai mare păcat; Art. 2.Să nu se bea decât în mare ispită şi numai din cei ce ştiu să preţuiască aceste băuturi, cinstindu-le şi preamărindu-le mai mult chiar decât pe soţiile sau iubitele lor; Art. 3. În faţa femeilor nedezgustătoare să nu se fălească vinurile cele mai bune, dar de se va nimeri vreuna cu deosebită cuviinţă şi cunoaştere, merită să se desfete cu licoarea ce o doreşte. Pentru ele, cel mai miraculos vin este vinul dulce sau şampania în „braţele” cărora cad imediat; Art. 4. La degustare – totuşi, a acestor vinuri să se cugete vorbe mari sau glume foarte bune. Merită, asemenea cinstire măcar când dispar; Art. 5. În urma degustării, în „Cartea de aur a vinurilor” să se scrie cât de bun a fost sau cu ce notă şi glumă mare (anecdotă) s-a preţuit, scriind-o, ca să rămână pentru posteritate un document ştiinţific sau literar”. Prescripţiile acestui crez au fost cinstite cu respect de mulţi din cei care au coborât în vinotecă, spune prof. A.D. Tudosie, iar revista a păstrat loc în paginile ei şi pentru ele. Amintiri frumoase deapănă în „Huşii tinereţii mele” şi prof. Mihai Ciobanu care scrie în publicaţia „Prutul” în iunie 2003: „Oraşul dintre vii, prin poziţia sa şi prin vinul deosebit atrăgea în tot timpul anului trupele de teatru, orchestrele de muzică simfonică sau populară. Să nu uităm că de oraşul
315

Huşi şi-au legat numele unii actori ca Octavian Cotescu, Constantin Codrescu, Alexandru Giugaru sau Liviu Ciulei. De asemenea, tot din orăşelul dintre vii proveneau George Vintilă şi Măria Sindrilaru. Toate formaţiile dădeau spectacolele în unica sală de cinematograf „Rodina”. Şi-au purtat paşii prin Huşi şi au dat spectacole pe mica scenă, din sala fără ventilaţie vara şi neîncălzită iarna, actori de prestigiu ai scenei noastre româneşti ca: Jules Cazaban, Grigore Vasiliu Birlic, Tanţi Cocea, Marcela Rusu, Octavian Cotescu, Constantin Ramadan, Miluţă Gheorghiu, Ion Sava, Dem Rădulescu. După un spectacol cu „Tache, Ianche şi Cadâr”, principalii actori: Jules Cazaban, Aurelian, Mihai Mereuţă şi Alexandru Hasnaş au fost invitaţi la o masă dată de preotul Ioan Olaru (coleg cu Mihai Mereuţă la Seminarul de la Iaşi). Maestrul Jules a fost în seara aceea de toamnă târzie în mare vogă: povestea cele mai năstruşnice întâmplări din lumea teatrului, făcea anumite trucuri de prestidigitaţie, spunea glume din diferite domenii. De la el am reţinut gluma cu cei doi evrei care se blestemau, iar unul a spus: „Să fii bob de cânepă”. Tot în orăşelul înconjurat din trei părţi de dealuri (Dobrina, Coţoi, Ochi, Moţoc, Rusca, Sara şi Corni) s-au perindat de-a lungul anilor numeroase orchestre de muzică populară cu interpreţi străluciţi ai folclorului românesc: Măria Tănase, Ion Luican, Aurelia Fătu-Răduţu, Alexandru Grozuţă, Măria Lătăreţu, Rodica Bujor, Mia Braia, Ştefania Rareş şi alţii. După un spectacol cu Moisescu ne-am întâlnit la casa lui Gioni Ivanov (soţia lui, Ana, avea un frate care era impresarul trupei) şi am ascultat multe cântece şi întâmplări din viaţa cântăreţilor din acea vreme. Spectacolul cu Ansamblul „Doina” al Armatei, având cap de afiş pe Aurelia Fătu-Răduţu, a adunat pe toţi militarii din garnizoana Huşi, care era destul de mare. Un căpitan chipeş, pe nume Jan Mustaţă, a fost remarcat de cântăreaţă, stabilindu-se o mare prietenie care a durat ani de zile. Actorul şi regizorul Liviu Ciulei avea familia din Huşi, iar un văr de al lui, Emil, era metodist la Casa de cultură. La întâlnirile organizate de familia avocatului Ştefănescu, pe lângă vin, glume şi farse, se cânta la vioară, violonişti foarte buni fiind gazda şi Emil Ciulei. În urma unei astfel de întâlniri, avocatul Ştefănescu, cu toate că era căsătorit cu o evreică, s-a ales cu câţiva ani de închisoare şi interdicţia de a profesa. După detenţie a fost nevoit să ocupe o funcţie măruntă de secretar de şcoală la Şcoala nr. 4, de unde s-a pensionat”… Iată din „Tradiţii şi năzuinţe” cum „au cunoscut valenţele şi virtuţile vinului, l-au cântat şi degustat, sau l-au băut, apreciindu-l, unii dintre cei care au trecut sau au auzit despre vinurile şi vinoteca de la Huşi a Liceului viticol:
„În şcoala de viticultură „Dimitrie Cantemir” din Huşi şi în vinoteca sa, merită să se intre ca într-un templu măreţ şi unic al ţării, covârşit de respect şi cu pălăria în mână”. Nicolae Iorga (1936) 316

„Huşul, deşi e la margine de ţară, stă, cu vinurile sale, la mijloc, pe masă”. Vasile Pârvan „Huşul este un paradis terestru cu atâta risipă de verdeaţă, bonomenie şi ospitalitate, ca nicăieri în altă parte”. I.C.Teodorescu „Nicăieri în ţară nu se îmbină, ca la Huşi, atât de armonios podgoria cu oraşul şi economicul, cu utilul şi esteticul”. Ion Simionescu „Te salut oraş grădină, Cu contururi iluzorii, Străjuit de patru dealuri, Încărcate de podgorii”. George Topârceanu „Huşul e ca o strachină înflorată ziua şi ca un cer înstelat – noaptea”. Ion Minulescu şi Claudia Millian „Viile sunt pentru oraşul dumneavoastră – păstrând proporţiile – ceea ce reprezintă piramidele pentru Egipt sau Turnul Eiffel pentru Paris… Portdrapelul Huşilor”. Valeriu D.Cotea „Bun îi vinul ghiurghiuliu (adică rozaliul de Bohotin), cules toamna mai târziu, Mai pe brumă, mai pe-omăt, Mult mai beau şi nu mă-nbăt”. Maria Tănase (1939, cântat la Expoziţia universală a vinurilor de la New York). „Comentarea vinurilor – sub raportul culturii şi însuşirilor lor - e ceea ce este sosul pentru o friptură”. Grigore Antipa „Vinul de la Huşi băut de noi la faţa locului este o rouă a cerului, o melodie lichidă, un fagure dulce al naturii”. Valentin Silvestru „Dacă în vin este adevărul, în vinul Huşilor este adevărul despre oamenii acestor locuri”. Ion Horea „Vinul de Huşi e vin de glorie ce conţine multă istorie, sau e ca o artilerie cu tragere îndepărtată, sub care înaintează buna dispoziţie nealterată”. C. Vasiliu – Răşcanu, general „Vinul de Huşi e uşor şi chiar antialcoolic, deoarece are o tărie mică şi o aciditate mare, şi nu se bea fără mâncare”. Dimitrie Gusti „E vin slab alcoolic, dar suficient de activ, întocmai ca un vin de chef. Cu el, oamenii nu trec de faza întâi, ci numai veselia trece prin faze succesive şi superioare”. Păstorel Teodoreanu „Că e vin cu verticală infinită De petrecere fără limită”. Octavian Goga „Vinul casei, vin de vorbă chibzuită şi petrecere tihnită”. Ştefan cel Mare 317

„Scumpi meseni, ia staţi şi beţi Vin zglobiu de Huşi Vin de şapte dimineţi, Vin cu-alunecuşi Vinul cursă de Zghihară, Vin cu pasul lung N-are rău de ce să-ţi pară Gâtul cum îl ung. Ştefan Vodă, pare-mi-se, N-a mai vrut Cotnar Într-o zi când se lipise Mâna-i de pahar”… I. Mateescu „Pentru vinul Busuioacă de Bohotin – Huşi (B.B.H.) Păstorel Teodoreanu dedica următorul catren scris în 1927 – la vinoteca Şcolii de viticultură Huşi: „Busuioacă Bohotin Vin celebru, vin divin Am băut şi eu din el, Nota zece!” Păstorel „B.B.H. este un vin rafinat de prezenţa a şapte buchete pluriflorale foarte bine integrate în ansamblul buchetului de muscat”. Luis Orizet „B.B.H. cea fin aromată şi distins colorată este o adevărată purpură lichidă şi parfumată”. Maurice Potra – Elveţia „B.B.H. – vin atât de delicat şi de rar încât o sticlă mică se destupă foarte rar şi în casele foarte mari. Este, deci, un vin eveniment”. Mihail Ralea „B.B.H. este ca o fată frumoasă pe care, dacă o priveşti, te încălzeşte şi dacă o şi săruţi, te îmbată”. P. Baciu, absolvent al şcolii „În lume ştiam că există o unică şi mare „B.B.”, adică Brigitte Bardot; gustând astăzi „B.B.”, adică Busuioacă de Bohotin de la şcoală, constat că lumea are două mari „B.B.”: Busuioaca de Bohotin şi apoi Brigitte Bardot: - prima se afirmă cu tumult; - a doua a fost admirată mai demult”. La care Pik Colibaşi îşi completează ideea: „Pe „B.B.” (Brigitte Bardot) am văzut-o în realitate la Paris, Şi era într-adevăr un miracol şi un vis; Dar la Huşi „B.B.” (Busuioaca de Bohotin) în degustare, Am constatat că e mult mai mare şi nemuritoare”. „Busuioaca de Bohotin – Huşi e ca o tovarăşă tandră pe care o vrei o viaţă întreagă”. Ion Văduva-Poenaru 318

„Busuioaca de Bohotin – Huşi, Afrodita vinurilor huşene, nu se bea, se omagiază, din zorii vieţii până în asfinţit”. Liviu Ciulei „Mă lăudam că mă pricep la vin – Am fost un mincinos.! Gustând adevăratul „Bohotin” Am devenit… „evlavios.” Căci numai cel mai mare zeu Pe deal, la Huşi, putea să facă Şi oameni veseli şi rod greu – Şi „sfântul” bob de „Busuioacă!” Horia Şerbănescu „Burebista – se spune - că ar fi stârpit viţa de vie… Nu cred! Dacă totuşi a făcut-o, rău a făcut!” Ion Horaţiu, profesor universitar, dr. „Puţin vin bun ascute mintea, mai mult-o toceşte”… Ascunde inimi mari de domn, Să bem cu toţii, azi, prieteni, Să le vărsăm şi lor în somn”. Mihai Eminescu „Câţi picuri de rouă pe frunte sclipesc Atâtea pahare de vin se golesc!” George Coşbuc „De aseară de la nouă, Plouă-ntruna, plouă, plouă, Iar eu singur, singurel, Mă tot lupt cu-n păhărel”. Ion Luca Caragiale „Frunză verde de scumpie M-am născut sub crengi de nuc Între doi butuci de vie Şi-n cântarea unui cuc. Mana ce-mi căzu pe gură Când în lume m-am trezit Fosta-dulcea picătură De un strugur aurit.” Vasile Alecsandri „Generosul şi rotundul pământ românesc este înnobilat de viţa vinului, floarea trandafirului, spicul de aur al grâului şi spiritul înţelept al românului”. Lucian Blaga – din discursul de recepţie la Academia Română, intitulat: „Elogiul statului românesc”, în 1937. „Vinul trebuie gustat şi gâlgâit”. Mihail Sadoveanu Vinul este „naturalul şi sublimul într-un singur lucru şi într-un singur cuvânt”. Constantin Brâncuşi 319

„Un pahar de vin de Maderat, poţi să-l bei de dimineaţă până seara şi de seara până dimineaţa, de bun ce este”. Ion Slavici „Focul de la inimioară Nu se poate stinge dacă… Nu-l stropeşti cu o Zghihară Şi-un pahar de Busuioacă”. Al. V. Liţă Ce a scris Alexandru Osvald Teodoreanu (Păstorel) la teză - profesorului de limba română Fântânaru care, se auzise, savura vinul de Cotnari: „Dacă apa din fântână S-ar preface-n vin Cotnar Aş lăsa limba română Şi m-aş face fântânar”. „Nimic nu este mai serios decât culesul viţei de vie”. Voltaire „Arta şi vinul servesc la apropierea popoarelor”. Göethe „Spre deosebire de vin, ştiinţa nu trebuie lăsată să se învechească”. Grigore Moisil „Miracolul vinului este de a da omului ceea ce niciodată n-ar trebui să-i lipsească, prietenul adevărat”. Robert Engel „Nimic mai dulce decât toamna/ La umbra verde de ulton/ Să bei într-un condur de doamnă/ Un vin de 40 de ani”. Eminescu „După cât îmi place vinul/Dacă nu ar fi nevasta/Aş putea să zic odată/ Am trăit pe lumea asta”. D. Anghel „Îngăduit-am vinul celor înţelepţi şi l-am oprit numai nerozilor”. Mahomed „Mărire vinului de Busuioacă de Bohotin”: „…O visare, o chemare/ Din a Huşilor căldare/Te slăvim pe tine-ntâi/ Doamna noastră vrem să fii”. Dorica David Sub semnătura M.T., din „Odă vinului de Huşi”: „…Chiar din vremea lui Ştefan Dealul era năzdrăvan; Pe coame şi pe terase Stau butuci de tămâioase Ce dau vinuri delicioase, Vinuri mândre, aromate Ca pietrele nestemate… De-aia Voievodul sfânt A depus şi jurământ Să apere ţara dragă 320

De duşmani şi vremea neagră; Şi vinurile strălucite Pân' şi de barbari râvnite”… „Ciudată şi neuitată este lecţia vinului la Huşi!” Constantin Ţoiu „Îngâmfatul se urcă pe scaun Modestul căzu sub masă. Carieristul o apucă pe două cărări. Şi toate astea din pricina cantităţii! Acesta e vinul!” Vasile Baran „Din oala cu sigiliu şi hram domnesc, la Huşi Ţineai doar la Ancuţa, aminte că băuşi”. Romulus Vulpescu „Când a apărut, nu se ştie, prin ce împrejurări, adevărul în lume, s-a constatat că era inacceptabil! Trebuia inventat un ambalaj! Aşa s-a născut vinul! Atunci omul a zâmbit – se născuse şi umorul!” Cik Damadian „Din murmure de mare internă şi fecundă Izvorul bunătăţii un neam întreg inundă Şi-i bine zei să ştie şi demoni să priceapă; În vinul nostru – acum nimeni nu toarnă apă”. Florin Mihai Petrescu „Aici, în vinoteca asta, băutorii se recunosc neştiutori, iar nebăutorii devin, neîntârziat, băutori–degustători”. Ion Istrati „Vinul de Huşi e cerneală pentru scris poezii”… I. Popescu-Gopo „Cânt Huşul şi oamenii săi, Cânt crama şi enologul ei… Cânt Busuioaca şi făuritorii ei… (Tudosie)” Sanda Faur „În vin stă adevărul, şi inteligenţa în cei ce-l făuresc!” General Eugen Bantea „Prin cultivarea şi cântarea celebrelor vinuri – Zghihara de Huşi şi Busuioaca de Bohotin (Huşi), ale căror calităţi fac parcă să cânte şi sufletul în noi, felicităm pe dr. ing. A.D.Tudosie, în speranţa că aceste două nestemate ale vinurilor româneşti îi vor parafa noul său volum aflat la tipar”. Marin Preda „Dacă cel mai obiectiv şi reflexiv scriitor din literatura română, atât de zgârcit în laude, mărturiseşte că divina Busuioacă a făcut să-i cânte sufletul, noi nu putem decât să fim mândri şi să-i îmbrăţişăm pe… poeţii creatori ai acestui „cântec fluid”. Alecu Ivan Ghilia şi Cornel Popescu

*
321

„Pagini din istoria culturii Huşene” se intitulează documentarul semnat de Mihai Iancu, publicat la rubrica „Din creaţia literară” în nr. 23-24 al revistei „Tradiţii şi năzuinţe”. Dincolo de retrospectiva oraşului, legendă şi istorie care este Huşul, cu relieful bogat, cu „creste domoale” şi „împestriţat de podgorii şi livezi surâzătoare” ce „par o aureolă creată de mâna unui desăvârşit maestru”, venim în contact, datorită autorului, şi cu „Huşul – leagăn al copilăriei şi vieţii unor oameni locali, cunoscuţi şi peste hotare: Dimitrie Cantemir – acea „strălucire şi podoabă unică” – cum îl caracteriza Academia din Berlin -; vestitul cărturar Melchisedek Ştefănescu – elaboratorul „Cronicii Huşilor” de la 1869; profesorul Gheorghe Ghibănescu – neobositul redactor al revistei istorico-literară „Codrescu”; mai încoace sunt citaţi: profesorul de geografie Nicolae Păsculescu, „care a depus multă strădanie pentru culegerea şi tipărirea unei colecţii de proverbe”; profesorul Constantin Holban, la catedra de limba română, autor de manuale şcolare; distinsul profesor de ştiinţe naturale – dr. G.Ionescu, profesorul de matematică Ion Popescu, profesorul de istorie – Gh. Vântu, profesorul de muzică Calistrat Poporăscu, ori cel de desen – D. Simionescu; Constantin Asiminei, profesor la Liceul „Cuza Vodă” (C.Volbură) care, prin anii 1915 în revista locală „Gânduri bune” îşi publica versurile, dar nu numai acolo, ci şi la „Convorbiri literare”, mai târziu, condusă de Simion Mehedinţi. În seria evocaţilor sunt incluşi profesorii medici N. Hortolomei (18861961), N. Lupu (1884-1966), geologii Grigore Răileanu şi Constantin Gheorghiu, Mihai Ralea (1896-1964), despre care George Călinescu spunea: „Mihail Ralea a devenit talent literar în note de călătorie şi care aduce puţin din Barrès în facultatea de a lua repede temperatura locului şi a o traduce în câteva planşe impresioniste”; Ştefan Dumitrescu (1886-1933), pictor şi desenator care, a la Cezanne, reproduce viaţa şi persoana minerilor şi a ţăranilor, cu figuri care exprimă durerea şi amărăciunea lor. Într-un număr anterior din „Tradiţii şi năzuinţe”, tot la rubrica „Din creaţia literară”, elevii cercului de limba şi literatura română, îndrumător – Băbâi Gabriela, publicase „Oameni de litere de pe meleagurile noastre” şi-i citase, începând de la Ştefan Voievod, pe următorii „slujitori ai cuvântului scris” care au făcut ca „numele unor locuri de pe harta judeţului să iasă din anonimat”: Alexandru (Alecu) Beldiman, „poate născut în Huşi la 1760”, alcătuitorul „Tragediei sau mai bine a zice jalnica Moldovii întâmplare”, Pastia Mihai (n. 1860), Cişman Virgiliu (n. 1872), Teodosie Dumitrie (n.1866), şi Anton Holban (n. 1902) – toţi văzători ai luminii zilei „în oraşul aşezat ca într-o copaie.” Recenzenţii comentau opera şi activitatea unora dintre cei enumeraţi: institutorul Mihai Pastia (1860-1928) era evidenţiat pentru activitatea sa publicistică socialistă şi muncitorească la „Munca”, „Evenimentul literar”, „Adevărul”, în „Muncitorul” de la Iaşi, dar şi ca membru al cercului muncitorilor din Iaşi, unde a activat alături de V.G.Morţun, Ion Nădejde, Sofia Nădejde, I. Panaitescu, dar mai ales la revista „Viaţa românească”; poetul
322

Virgiliu N. Cişman (cu pseudonimele sale – Virgil N. Zgureanu, Pal, De la Prut -, colaborator la revistele „Contemporanul”, „Universul”, „Evenimentul literar”, „Lumea nouă”, autor al volumelor „Din anii tineri” (1895), „Ploaie şi soare” (1904), era admirat pentru înclinaţia sa spre „o duioşie graţioasă”, iar deznădejdea, zbuciumul sufletesc au mai mult aspect declarativ”, versurile sale păstrând multe din „tonalităţile eminesciene”; sub influenţa poeziei eminesciene rămăsese şi poetul şi publicistul Teodosie Dumitrie (1866-1910), cu activitate la „Contemporanul”, „Drepturile omului”, „Democraţia socială”, „Munca”, „Viaţa Românească”. Cel căruia „i-a fost dat să moară pe aceleaşi locuri într-un accident de automobil între Huşi şi Stănileşti”, lucrase în ierarhia funcţionarilor superiori din învăţământul superior, multă vreme şi el membru al cercului de la Iaşi, grupat în jurul lui Ion Nădejde. Nepot după mamă al lui E.Lovinescu, Anton Holban a desfăşurat nu numai o bogată activitate publicistică la „Sburătorul”, „Viaţa literară” ş.a. dar profesorul a fost şi un realizator de astfel de titluri: „Romanul lui Mire”, „O moarte care nu dovedeşte nimic”, „Ioana”, „Jocurile Daniei”, ca să cităm doar câteva titluri. Membrii cercului de limba şi literatura română, îndrumaţi de profesoara Băbâi Gabriela, completau lista oamenilor de litere născuţi pe meleagurile judeţului Vaslui, cu alte şi alte nume: Săulescu Gheorghe, filolog, poet, publicist (n. 1978 – Roşieşti), Boican Ilie, culegător de folclor (n. 1845 – Crasna), Alexandru Grigore, publicist (n. 1860 Bârlad), Niculiţă Voronca, Elena, folcloristă şi poetă (n. 1862 – Bârlad), Râşcanu Petru, publicist şi traducător (n.1864 – Bârlad), Cireş Vasile, filolog (n. 1866 – Hurdugi), Vasiliu George, poet (n. 1867 – Vaslui), Aderca Felix, poet, publicist, prozator, critic, estetician (n. 1891 – Puieşti, Bârlad), Gheorghiu Pogoneşti, Alexandru, prozator şi poet (n. 1906 . Pogoneşti), Ivaşcu George, eseist, gazetar, istoric literar, directorul revistei „România literară” (n. 1911 – Cerţeşti); Chiriţă Constantin, autorul „Cireşarilor”(n. 1925 – Ibăneşti); Iuteş Gica, prozatoare şi publicistă (n. 1924-Bârlad), Valentin Silvestru, prozator, eseist, dramaturg şi cronicar dramatic (n. 1924 – Vaslui), Raţiu Iuliu, prozator (n. 1930 – Târzii), Duda Virgil, prozator (n. 1939 – Bârlad), Ivănescu Cezar, poet (n. 1941 – Bârlad), Ion Alexandru Angheluş, poet, eseist şi publicist, Theodor Codreanu, prozator şi publicist. Şi ca lista să rămână tot incompletă, am mai adăuga noi încă câteva nume: pe Alexandru Vlahuţă şi George Tutoveanu, pe Stroe Beloescu, Manolache Costache Epureanu şi Gheorghe Roşca Codreanu, pe Ştefan Zeletin, pe Ştefan Procopiu, pe Virgil şi Iuliu Niţulescu, medicul I. Weinfeld, George Palady, Corneliu Moldoveanu şi Maria Giurgea, Constantin Moroşanu, G.M. Vlădescu, Victor Ion Popa, I. Valerian şi Vasile Voiculescu, Toma Chiricuţă, Tudor Pamfile, Mihai Lupescu şi George Nedelea, pe Prof. Grigore Ionescu Dimitrie Nanu, Anastasie Mândru şi Emil Gârleanu,
323

pe Emil Severin (Huşi), Gheorghe Ivănescu (Vutcani), Nicolae I. Profiri (Murgeni), Gheorghe V. Alexa şi Ion V. Alexa (Vutcani), Gheorghe Bontea şi Constantin Holban (Albeşti), Paul Pruteanu (Pincu I. Solomonovici din Fălciu), Panait Sârbu de la Sărăţeni-Schineni, soţul artistei Tanţi Cocea, Traian Idriceanu din Şuletea, David Solot (Solomonovici), Mihai Jacotă din ViltoteştiBăseşti, Gheorghe Gh. Vântu (Huşi), Grigore Ionescu (născut la Huşi în 1916, absolvent al liceului Cuza Vodă din Huşi, 1933, mulţi ani director al liceului „Codreanu” din Bârlad), Ioan I. Răianu (Murgeni), Stan N. Cucu din BăseştiViişoara, pe P.S. Iacov Antonovici, părintele Petru G. Savin şi Virgil Caraivan, pe Zoe G. Frasin, G. Taşcă, C.Z. Buzdugan, V. Damaschin, Ştefan Cosma, G. Ursu, Gh. Vrabie, C. Damaschin şi Cicerone Mucenic, pe George Ponetti, C.D. Lupaşcu, N. Peiu, G.Caţafany şi I.D Cuşman, pe Ion Hobana, Lucian Raicu, Dumitru Solomon, Adrian Beldeanu, Constantin Clisu, C.D. Zeletin – din zona Bârladului, la care se adaugă nu puţin vasluienii: Nicolae Milescu, Ioan Adam, Constantin Tănase, Ştefan Ciubotăraşu, Valer Mitru, Constantin Huşanu, Teodor Răşcanu, Theodor Vârnav, Gheorghe Sion ş.a. Autor al „Suretelor şi Izvoadelor”, cu 37 de volume, în 46 tomuri – cu peste 20.000 documente, dintre care volumele XVIII, XXIII şi XXIV, publicate în colecţia URICARUL a lui Teodor Codrescu, prof. Gh. Ghibănescu simte datoria şi se leagă, prin „Cuvânt înainte” a contribui la continuarea operei istoricului prin revista intitulată „Teodor Codrescu”, care apare lunar de la 1 octombrie 1915. Drept urmare, spunea profesorul, „voi publica în fiecare număr din revistă documente slavoneşti cu traducerile lor, voi publica apoi inscripţii de pe biserici şi mânăstiri, voi publica fragmente din manuscripte, cum şi descrierea lor, voi publica diferite notiţe de prin cărţi, care se găsesc aşa de multe şi care notiţe întregesc adeseori cunoştinţele noastre din trecut despre oameni şi fapte”. El îşi exprima credinţa că cititorii îi vor comunica „orice act vechi, manuscripte şi cărţi tipărite”, spre a-şi „ duce la bun capăt munca începută”, „Teodor Codrescu”, revistă istorică, scrisă de Gheorghe Ghibănescu, concomitent conducător şi al revistei „Arhiva” ajunsă în 1916 la al 26-lea an de activitate, tot în studii istorice. Întreruptă în 1916 din cauza războiului, publicaţia „Teodor Codrescu” este reluată la 1 iunie 1933; între timp, Gheorghe Ghibănescu realizând alte 15 volume din Suretele şi izvoadele sale, printre care: Documentele Vasluiului, Iaşi, 1906, vol XV, Documentele Fereştilor (Vaslui), Iaşi 1927; dar şi „Roşieştii şi apa Idriciului”, studiu istoric, prefaţă la volumul V, p. II, Ispisoace, Huşi 1924; Uricele satelor Bereasa, Grumezoaia, Grajduri, Drânceni şi pomelnicul Cantemiriştilor, în foi volante. La începutul anului 1934, „Surete şi izvoade, colecţie manuscriptă de documente slavo-române, întemeiată de Gheorghe Ghibănescu, cuprindea 72 de volume mari, cu peste 150.000 documente.
324

„Teodor Codrescu” a fost tipărită la Iaşi la Tipografia „Dacia” a proprietarului D. Iliescu în 1915, iar la reluare, în 1933, tot la Iaşi, la Tipografia „Presa Bună”, lucrată de tipograful Ioan Breabăn. * „Tradiţii şi năzuinţe”, revista elevilor Liceului agro-industrial Huşi este rezultatul existenţei în şcoală a cercului de literatură, condus mai întâi de profesorul Mihai Cărăuşu, iar din toamna anului 1975 şi a prof. Toader Codreanu. Din anul 1968 sau „la începutul anului 1969” la iniţiativa prof. Hera Steinberg şi Mihai Cărăuşu a apărut primul număr al revistei „Năzuinţe”, devenită mai apoi „Tradiţii şi năzuinţe”. „Prin ceea ce-şi propune şi prin ceea ce va urmări să realizeze, revista va deveni o posibilitate de afirmare a elevilor în domeniul literaturii, ştiinţei, artei, arheologiei etc., se spune în articolul redacţional „Rădăcini adânci care vor da roade”, pagina 4. Pe tot parcursul activităţii sale s-a stabilit o bună colaborare între viaţa cercului literar din şcoală şi apariţiile revistei care, număr de număr, şi-a îmbunătăţit activitatea. Printre elevii care şi-au văzut producţiile publicate sub numele lor numărându-se: C. Ţârlea, Aurelia Silitra, V. Cristea, E. Vasilache, N. Mânăstireanu, M. Mereuţă, D. Luca, Puiu Ion, E. Partenie ş.a. Valentina Teclici sau Anişoara Corcodel, debutante în revista liceului, au publicat şi în alte reviste şcolăreşti, dar s-au afirmat şi în publicaţii ca „Vremea nouă” de la Vaslui, „Cronica” de la Iaşi. Articolele cu titlul „Receptarea poeziei moderne”, „Poezia lui Nichita Stănescu”, „Contemporanietatea lui Eminescu”, au fost bine valorificate în paginile revistei. Alte articole cu tematică tot atât de variată, „Ce este cibernetica”, „Visuri ale trecutului, realităţi ale prezentului”, „Din istoria oraşului Huşi”, „Îndemn spre noi realizări” , „Pământenii au păşit din nou pe lună”, „Teledetectarea”, „Publicaţii muncitoreşti apărute în oraşul Huşi”, David Fabian”, Năzuinţe şi idealuri”, „Modul de funcţionare a creierului continuă să fie puţin cunoscut” – relevă pana profesorului Hera Steinberg, un profesionist în creaţia literară şi ştiinţifică. Rubrica „Ştafeta prieteniei” a cuprins creaţii ale elevilor de la alte şcoli, dar şi traduceri din alte limbi, lucrări ştiinţifice, prezentări de cărţi. Revista „Tradiţii şi năzuinţe” a avut drept coordonator un colectiv de profesori: dr. ing. A.D. Tudosie, Hera Steinberg, Toader Codreanu, toţi îndrăgostiţi de condei. Colecţia revistei „Tradiţii şi năzuinţe” 1968-1978 menţionată ca „Bibliografie” pentru realizarea „Anuarului monografie 1908-1978 a Liceului agro-industrial Huşi, nu are nici măcar un număr depozitat la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” Iaşi – ceea ce devine inexplicabil în raport cu faptul că a avut în conducere cadre didactice – ele însele mari iubitoare de literatură, ştiinţă şi, de ce nu, arhivistică! *
325

Tribuna Literară
Tribuna literară. Huşi (15 aprilie – 15 iulie 1931), sub conducerea unui comitet. Colaboratori: Petru Gâdei, B. Ceauşanski, Gh. Podoleanu. Format 12x31 cm.
(Din „Dicţionarul Presei literare româneşti 1790 – 1982” de I: Hangiu, p. 409)

Tribuna Literară apare la Huşi, redacţia şi administraţia în strada Ştefan cel mare nr.95, la 15 aprilie 1931, cu promisiunea că va fi prezentă la public de două ori pe lună. Era coordonată de un comitet – „un grup de tineri entuziaşti, dornici să dea oraşului sclipirea literară adormită întru aşteptarea unui avânt” în acest sens; componenţii „Tribunei Literare” nu emiteau pretenţii deosebite, ci cu „modestia specifică tineretului”, fără să formuleze un curent în literatură pentru care să-şi oblige colaboratorii a respecta o „anumită şcoală sau gen literar”, dădeau colaboratorilor libertatea să-şi exprime talentele şi le punea la dispoziţie coloanele pentru manifestarea „artei şi numai a artei”. Revista era tipărită la Tipo „Baiadera” Huşi pe hârtie ştraif, 13/33 cm, de regulă în 8 pagini, şi cuprindea proză şi versuri, semnate de nume puţine: Emil Râteanu, Petru Gâdei, George Gall, M. DBG, Vila Leit, Silvestru Bonard, O. Scânteianu, E. Zaharescu, M. Dulberg, O.D. Şendrea, Gh. Podoleanu, Tudor Vania, M.R. Safira ori semnături: Delaţară, Delafălciu, Terom, George Raicu Delahuşi. Creaţiile în proză şi versuri, chiar şi recenziile („Casa cu fete” de C. Ardeleanu; „Veac tânăr” de George Lesnea, „Veşnicul învins” de Ion Pas, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu, ori „Cetind pe Tudor Arghezi”), sunt lucrări de suprafaţă, de medie cuprindere literară. Mai bine realizate sunt medalioanele unor oameni cunoscuţi huşenilor: profesor Mihai Ralea, dr. Neculai Lupu – „o monedă de mare valoare în tezaurul nostru politic”, Petru Gâdei –căruia, după o fructuoasă colaborare, i se consacră un „număr ocazional” – „fostului nostru colaborator”. Cuvintele de apreciere la adresa profesorului poet C. Asiminei, ori a pictorului A. Bălţatu, „concetăţeanul nostru”, nu i-a adus şi ca autori de materiale în „Tribuna Literară”. Savuroase însemnările din „Fuga condeiului” referitoare la „Jigodia literară” dornică de „opere literare” cu orice preţ, ori disputa cu revista avangardistă „Unu”… Regretabile prea multele greşeli gramaticale şi de corectură… Doar primele 5-6 numere ale revistei se găsesc în Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” Iaşi.
326

*

Tribuna Muncii
„Tribuna Muncii”, ziar al Uniunii meseriaşilor, a apărut la Huşi în perioada anilor 1929-1931, ca expresie a activităţii muncitoreşti şi milita pentru formarea unui front popular antifascist. În coloanele ziarului s-a militat pentru încheierea unui contract colectiv de muncă cu patronii brutari, problema asigurării pâinii fiind la ordinea zilei în presa locală, atât în ce priveşte calitatea şi preţul ei, dar şi cu ce eforturi mai era produsă şi scoasă pe piaţă. Ziarul a fost suspendat de autorităţi. * Despre activitatea ziarului ilegal „Tribuna Muncii” şi rolul lui scrie profesorul Ion Alexandru Angheluş în revista „Zorile” nr. 1/1975, p. 28. *

Ţărănismul
Ţărănismul, gazeta Partidului Naţional Ţărănesc, apare la Huşi în octombrie 1936.
(Din rubrica „Informaţiuni”, „Gazeta Fălciului” nr.2/25 octombrie 1936).

*

Veacul Nostru
Veacul Nostru,foiţă locală, „atacă religia şi preoţimea” scria „Credinţa” din luna mai 1933, cu semnătura preotului Gr.D.: „În coloanele ei au apărut până acum: o epigramă lui Dumnezeu (!?)…, o altă epigramă adresată unui venerabil preot din localitate, iar în ultimul număr, în articolul de fond „Paştele” se aduc grave injurii la adresa preoţimii şi credinţei creştine. Dacă se va mai continua cu asemenea injurii, ne vom vedea siliţi să răspundem şi să arătăm adevărul. Dar, deocamdată despre acestea ce are de zis fratele preot, care, totuşi, a primit să i se facă „profilul” pe aceeaşi pagină cu articolul injurios „Paştele”? …În luna iulie citim în „Credinţa”: „În ultimul număr din „Veacul nostru” semnează articole religioase, simţit scrise, dnii V.Tirică, cântăreţ la Biserica Sf. Dumitru şi Theodor Nohit, cântăreţ la Biserica Sf. Mina. Părintele Dumbravă face o scurtă recenzie. Remarcăm articolul „Cultul amintirii” semnat de dl. Th. Nohit. Domnia sa este apreciat îndeobşte ca un bun cunoscător şi fin interpret al muzicii bisericeşti. De data aceasta se arătă a fi şi un abil mânuitor al condeiului”.
327

*

Vestea Bună
Vestea Bună, publicaţie creştină cu caracter cultural religios, răsare în Răducăneni, pentru ca „iubirea dintre oamenii locului să nu dea naştere unei seminţe de gâlceavă” între cele două confesiuni – catolică şi ortodoxă, care, întotdeauna, au adus binefacerea şi înţelegere între locuitori; preoţii, adesea, slujind împreună, chiar şi în aceeaşi biserică, de la acelaşi altar. De altfel, înţelegem din spusele doamnei Elena Olariu, o susţinătoare a revistelor celor două confesiuni - „Ecouri răducănene” şi „Vestea Bună”, dar redactor la ultima, publicaţiile în cauză, ajutându-se una pe alta, funcţie de experienţa pe care o au, au reuşit să placă cititorilor, datorită tematicii diverse, ambele ajungând a fi cunoscute nu numai în România, ci şi în SUA, Italia, Spania, Franţa, Austria etc. La început, coordonator de program la „Vestea Bună” a fost părintele ortodox Cristian-Florin Cristea, ajutat de Tică Fluieraru din Bagza şi Elena Olariu, bibliotecar la liceul din Răducăneni. Cu apariţie lunară, revista „Vestea Bună” ajunsese în iunie 2006 la nr. 59; ea îşi are sediul la Parohia ortodoxă din Răducăneni, are redactori coordonatori pr. Liviu-Constantin Lăzărescu şi Constantin Străchinaru, scriitor – Iaşi, redactori – pr. Petru Pârău, Elena Olariu, Tică Fluieraru, prof. Coca Codrianu şi Marietta Matei; colaborator onorific Elena Olariu – pr. Constantin-Florin Cristea – Iaşi, iar de sufletul revistei tehnoredactare se ocupă Elena Olariu şi Romică Drăgan. Un timp revista a avut formatul 15/21 cm, 36 pagini, iar astăzi apare în format mai mare, 21cm/30 cm, în 32 pagini. Fiecare număr poartă un moto şi „maxima ediţiei”, cum ar fi acestea: „Să vezi departe este una, să ajungi acolo e altceva” de Constantin Brâncuşi ori „Prietenii sunt două suflete în acelaşi trup” (Aristotel). Tot pe prima copertă este publicat „Troparul” momentului cu iconiţa adecvată, dar şi un medalion foto şi text a unor personalităţi literare:
328

Dimitrie Cantemir, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mihail Eminescu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Garabet Ibrăileanu. Ultima copertă este destinată „Enigmistului”, răspuns dezlegătorilor rebusului din numărul trecut, câştigătorilor la concursul de rebus, indicarea sediului redacţiei şi colectivul redacţional. Iată câteva din rubricile publicaţiei care o fac preţuită: „Actualitatea contemplată… contemporan”, „Dicţionar religios-moral-creştin”, „Concurs cu întrebări destinate cititorilor”, „Opinii” de tot felul („Pledoarie pentru speranţă”, îndemnuri „Faceţi aşa”… ori „Alege viaţa”), „Memorial” – despre personalităţi culturale şi religioase, dar şi „In memoriam”; „Moment liric” şi „Moment poetic” cu multă poezie şi proză care plac tuturor vârstelor, „Social şi literar”; apar şi multe recenzii de cărţi: „Pădurea fericirii” de Corina Matei-Gherman, prezentată de prof. Marietta Matei, „Liniştea Vânatului” de Valentin Talpalaru, „Când sfinţii se întorc acasă” de Cezarina Adamescu, apărută la Ed. Arionda, „Tainica stea a iubirii” de Joël Conte, prezentare de Constantin N. Străchinaru, „Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi creştine” de Adrian Alui Gheorghe, Editura Conta, Piatra Neamţ, 2005, recenzie de Olariu Elena; „Oameni de lângă noi”, rubrică care găzduieşte şi interviuri cu unele persoane pe teme diverse, cum ar fi convorbirea cu părintele Florentin Lercă, parohul bisericii „Sfântul Apostol Toma”, din satul Roşu, unde cele 200 familii au astăzi casă de închinare în localitate, nu mai fac drumuri până la Răducăneni. „În memoriam” la rubrica „Oameni ai cetăţii” iată ce scrie Elena Olariu „În memoria fostului primar al comunei Răducăneni, Eugen Ispir”: … „ Cotat ca un bun gospodar şi funcţionar, după trecerea – plecarea spre cele veşnice ale primarului Narcisovici, este numit primar al comunei, (11 august 1967) muncă ce nu-l sperie, din contra, îi dă frâu liber spre acţiune. Cunoscător al nevoilor satului şi oamenilor, face numeroase demersuri la regiune, în vederea aprobării de fonduri necesare amplasării şi ridicării unui local cu etaj pentru şcoală, unde să-şi desfăşoare cursurile clasele de liceu, iar vis-a-vis, adaugă la şcoala veche – în prelungire, corpul de jos cu trei săli de clasă, cancelarie şi secretariat. La această iniţiativă, oamenii, mic şi mare, elevii îşi dau mâna, lucrând voluntar, în numai câţiva ani, putându-se efectua studiile. Şi cum fondurile pentru şcoală, de bine de rău se obţineau mai uşor decât cele necesare ridicării unei biserici a comunităţii ortodoxe, cea existentă fiind capela de rugăciune a
329

familiei boierului Rosetti, „domnul Eugen”, cum îi spuneau oamenii, iarăşi face drumuri peste drumuri, între timp şoseaua Iaşi-Răducăneni-Huşi, fiind asfaltată, şi obţine aprobarea ridicării grădiniţei cu program prelungit, părinţii mergând la treburile zilnice fără mare grijă, aici copiilor, din fondurile CAP-ului oferindu-li-se masa, cazare şi loc de joacă supravegheat, încă de la vârsta de 3 ani. Cum orice comună are nevoie de un cămin cultural şi o bibliotecă, şi pentru aceasta se găsesc fonduri, având în vedere ca şi în satul Roşu şi Bohotin - deal să se ridice câte o şcoală nouă. Omenos, modest, popular, bun cunoscător al caracterului omului, acest fiu al munţilor Neamţ, devine fiu al satului, răul făcut celor din jur fiind binele, de multe ori fiind rău înţeles. Trotuarele făcute în inima târgului, gazonul şi florile semănate, ca şi plantarea de salcâmi pletoşi precum salcia plângăreaţă, îi dau aspect de esplanadă, comuna cunoscând o înflorire economică, administrativă de invidiat. Dar, acestea toate au necesitat nopţi de veche, grijă, somn „pe furate”, oboseala resimţindu-se tot mai mult pe chipul bărbatului-primar, care îşi dă demisia din funcţia de primar, transferându-se contabil la Cooperativa de Consum Răducăneni. Suferinţa continuă, spitalizările, operaţia pe laringe, durerea insuportabilă, îi obligă să se pensioneze şi în numai câteva luni, 30 decembrie 1983, îşi dă obştescul sfârşit, fiind înmormântat la Cimitirul Ortodox din Răducăneni, pe ultimul drum conducându-l – deşi era o zi geroasă – mulţi prieteni şi cunoscuţi”… Iar despre Botezatu I. Costică, fost casierul primăriei locale scrie: „…O meserie deloc uşoară, având a întâmpina şi cunoaşte oamenii cu trăsăturile lor, cu bucuriile lor, cu sărăcia şi urmările foametei, omul fiind nevoit în cele mai multe cazuri a nu-şi plăti la vreme dările faţă de stat şi ascunzându-se de „funciire” mai ceva decât de ochiul diavolului... Pentru că dacă nu-ţi plăteai la vreme dările, se forma o comisie care te obliga să dai parte din venituri, grâne, porumb, vite, chiar şi lucruri din case...Oamenii, cei care aveau, îşi ascundeau în rogojini, în pământ, ţesăturile fetelor de măritat, „bruma de zestre”, căci nu apucau a le mai lua înapoi vreodată... De unii urât din cauza meseriei, cu toate că nuşi făcea decât datoria, de alţii înconjurat cu prietenie, întrucât făcea parte din „breasla vânătorilor” şi se remarcase ca fiind un om hâtru, urmează, aşa cum era şi firesc rostuirea unei familii, căsătorindu-se în anul 1958 cu Anica Trifan, pe atunci salariată referentă tot la Primăria Răducăneni, căsătorie care avea să-i aducă bucurie prin naşterea celor doi copii: Georgel, astăzi învăţător la Liceul Răducăneni, şi Tatiana, absolventă a Facultăţii de Ştiinţe Economice Iaşi, astăzi economist la „Aerostar” Bacău. Se bucură de dragostea copiilor şi este mândru de ei, văzându-i pe fiecare la casa lui, vara trăind alături de nepoţii ce se „înălţau de parcă ar fi avut apă vie la rădăcină”, dar, în acelaşi timp începe să-l obosească şi să-l chinuie o durere mută de stomac, nevoit să meargă câţiva ani la rând la tot felul de tratamente la Şimleul Silvaniei; nu scapă de cuţit însă!”…
330

„In memoriam” s-au scris pagini şi despre Ioan Manolache, fost primar al comunei Răducăneni, cel cu „gospodărie model” în „Dealul Doi Lei”, devenită „şi popas de trecere şi odihnă pentru toţi trecătorii ce voiau să-şi ostoiască setea” sau „să-şi ude gura cu câteva boabe din acelea „ţâţa căprii”, poame aduse de prin părţile Olteniei”, cel care duminica o făcea şi pe dascălul la biserică de i-a rămas numele de Ion – Manolache Dascălu – unde mergea legănat, însoţit de nelipsitu-i baston, care şi astăzi se găseşte păstrat în altarul Parohiei Ortodoxe din Bazga; despre Vasile (Valucă) Ciocârlan, preotul iconom stavrofor, care s-a ocupat şi de aducerea copiilor la şcoală, de înfiinţarea la Răducăneni a Gimnaziului unic la care au venit copii din Cozmeşti, Moşna, Covasna, Bohotin, Bazga, Răducăneni, unde au predat profesorii: av. Emil Mocanu, av. Gheorghe Balan, dr. Pop Marius, dr. Casian Topalov, dascălul Gh. Carp, licenţiat la Paris, înv. Ortansa Gheorghiade, înv. Moraru Nicolae, înv. Culincu Costache ş.a.; despre Costache Culincu, cel care a încheiat familie cu Aneta Roman, profesoară de matematică, astăzi pensionară, ajunsă la venerabila vârstă de 83 ani, omul care a făcut la Răducăneni nu numai lecţii de limba şi literatura Română, ci şi mulţi oameni, astăzi cu atribuţii şi preocupări importante în societate; despre cuplul format din inginerul agronom Maria Proca, fostă de domnişoară Olaru, şi medicul pediatru Mihail Proca, protagonişti ai filmului „Peste dealuri şi coline”, realizat de Studioul cinematografic „Alexandru Sahia”, cu peste 40 de ani în urmă, punând în valoare (încă de atunci) intelectualii satului care s-au întors la vatra natală şi contribuie la înălţarea ei spirituală – femeia care, în funcţiile importante pe care le-a deţinut s-a implicat şi s-a zbătut mult pentru dezvoltarea agriculturii pe frumoasa Valea Bohotinului, contribuind la plantarea a zeci de hectare de vii şi livezi în zonă, la amenajarea primelor solarii şi a instalaţiilor de irigare, la diversificarea culturilor, la realizarea de îmbunătăţiri funciare sau a atelierelor de mică industrie locală, o personalitate complexă care a lucrat şi în învăţământ, a jucat şi în piese de teatru la căminul cultural, s-a ocupat de educarea femeilor şi a tineretului, dar şi-a iubit şi familia şi soţul – Mihail Proca, un om blând, calm, cumpătat, cu o comportare exemplară, model de medic şi om, amândoi plecaţi prea devreme dintre noi, parcă ţinându-se de mână, cum obişnuiau adesea să se plimbe prin sat; despre Nicolae Tomulescu,
331

care a funcţionat ani mulţi ca învăţător şi director de şcoală şi de cămin cultural în satul Bazga, omul care în cei 5 ani de prizonierat în Rusia, mai păstra o statuetă care reprezenta chipul său, sculptat dintr-un os servit la masă în lagărele pe unde a fost dus, cu sculele de tăiat şi şlefuit, tot de dânsul confecţionate acolo… De la rubrica „Social… şi cultural” am selectat şi redau „Scrisoare deschisă” cu titlul „Dragul meu coleg de şcoală” semnată de prof. Cornelia Buţa, Bazga, din care se pot trage multe învăţături: „Aşa începe o scrisoare a mea (rămasă din nefericire neexpediată) către bunul prieten din copilărie, Tică Ifrim. Când spun aceasta, îmi amintesc de anii 1948-1951 când în clasele V-VII la şcoala elementară Răducăneni, raionul Codăieşti am fost colegă de clasă cu un băieţel scund, slăbuţ, negricios, foarte vioi, cu ochi de cărbune dar scânteietori, cam fricos, dar foarte deştept, sârguincios şi cu rezultate bune la învăţătură. Frica i se trezea din faptul că era mărunţel, dar dacă s-ar fi luat la întrecere pe tărâmul învăţăturii, i-ar fi bătut pe toţi. Ca toţi copiii preadolescenţi şi noi eram neastâmpăraţi, gălăgioşi, bătăuşi, pârâcioşi. Nu de puţine ori profesorii care intrau la ore, erau întâmpinaţi cu zarvă, mult praf, agitaţie mare; totul se liniştea însă şi clasa amuţea când se deschidea catalogul şi eram invitaţi să răspundem la lecţie... În acele hârjoneli copilăreşti, unii din colegi îl agresau în joacă şi pe Tică; atunci el, prefăcându-se speriat, fugea şi se refugia în spatele meu sau în banca mea spunând: - Tomulescu (adică subsemnata) este cea mai bună prietenă a mea. Ea nu mă bate niciodată şi nu-i lasă nici pe alţii să o facă! Şi prieteni am rămas mai mult de 55 de ani! Prietenia noastră s-a subţiat odată: atunci când la sfârşitul clasei a V-a, deşi am obţinut amândoi aceeaşi medie anuală – Tică Ifrm a obţinut Premiul I iar eu Premiul al II-lea. Sigur, am plâns, l-am privit cu ciudă, căci până atunci luasem amândoi numai premiul I. Directorul şcolii, învăţătorul Mihai Ionescu, un om drept şi corect, şi-a motivat astfel gestul: „Dacă elevul Ifrim Dumitru care provine dintr-o familie mai modestă şi nu a avut condiţiile de învăţătură pe care le-ai avut tu, fiică de învăţător, a reuşit să obţină note egale cu ale tale, înseamnă că el este mai bun şi el merită premiul I”. În clasa a VI-a am reînnodat firul prieteniei şi l-am depănat peste ani, şi atunci când colegul meu de clasă, Dumitru D. Ifrim, a ajuns la Bucureşti
332

renumit jurist şi un recunoscut om al literelor, m-am bucurat nespus. Nu a uitat, de câte ori s-a întors în satul natal, să mă viziteze, să-mi ofere volume de poezii cu autograf sau să depănăm împreună amintiri din copilărie. Astăzi îmi pare nespus de rău că nu am găsit răgazul să scriu toate acestea mai demult, când dragul meu coleg de clasă le-ar fi putut citi altfel şi poate l-ar fi bucurat amintirile mele. Acum, nu pot decât să transcriu câteva din versurile sale: „Ceatât am aşteptat tot va veni/ Şi cer prielnic îi va fi aproape/ Chiar dacă eu voi fi plecat... pe ape/Şi niciodată nu voi reveni” („O fugă a melancoliei”). Pentru că „Vestea Bună” publică şi multă poezie, pun la dispoziţia cititorilor versurile semnate de învăţătoarea Băssu, intitulate „Dor de mamă”: I. Azi, codrii de mai răsună,/ Undeva... pe deal în sus/ Nu mai este ziua bună,/ De când mama mea s-a dus!.../ E urât şi plâng într-una;/ O tot caut, s-o privesc/ Dar degeaba, nu mai vine/ Oare unde s-o găsesc!?/ Între flori am tot primit/ Doar petalele căzute/ Şi, mai tare m-am rănit.../ II. Florile s-au scuturat/ Aşternând covorul moale însă/ „mama" dispărută/ Doarme sub pământul tare./ Merg la dânsa, la mormânt/ Ş-o întreb: „Ce te mai doare?”/ Nu-mi răspunde. Totu-i mut/ Sub pământul care doarme./ Nu mai am nici o putere/ De când mama mea s-a dus!.../ Totu-i trist, iar în grădină,/ E pustiu, deşi e verde.../ Cu un gând de primăvară/ O aştept în prag de seară,/ S-o revăd, s-o strig mai tare:/ „-Vino, Mamă, că mă doare!” – Covasna, 10 iunie, 1996. Cum în „Vestea Bună” scriu pagini frumoase nu numai cei citaţi ci şi scriitorii Constantin Pîrîială şi Cezarina Adamescu din Galaţi, oameni precum rasofor Vlasie, vieţuitor de câţiva ani a Sf. Mănăstiri Secu, în judeţul Neamţ „cu ascultare – de paznic de noapte”, fost medic ca şi tatăl său care mai este şi profesor universitar la IMF Cluj (vezi „Emil” – in memoriam nr. 33, p. 16), autori Biserica Sf. Dumitru din Răducăneni, precum: pr. Dănuţ Damaschin din sfinţită în primăvara anului 1923 Cozia, pr. Florentin Lercă din Roşu, pr. Cristian-Florin Cristea, Iaşi, Dumitru D. Ifrim, poet, eseist şi traducător din Bucureşti, Arionda Adamescu din Galaţi, Neculai Botezatu, primarul comunei Răducăneni, protosinghel Nicodin Mândiţă, cineva cu numele D. A. Iaşi, prof. Paul Dascălu, Iaşi, pr. Alois Moraru, (Viena, Austria) ş.a. publicaţia merită citită. Ea se luptă şi pentru grăbirea lucrărilor la construcţia din Răducăneni a noului locaş al lui Dumnezeu – „Cuvioasa Parascheva”, început pe 19 septembrie 1991, dar la care, din lipsă de fonduri, lucrările au cam stagnat.
333

Biserica precum şi revista „Vestea Bună” se cer a fi sponsorizate de instituţii şi oameni, pe mai departe. De aceea şi mulţumirile aduse public, număr de număr, celor cu mintea şi inima la Dumnezeu, la cultură. În acest sens am înţeles spusele scrisorii adresate doamnei Elena Olariu de scriitorul Constantin Străchinaru, Iaşi, cu prilejul aniversării a 5 ani de la apariţia primului număr, odată cu bucuria Sfinţilor Paşti şi de sărbătorire a Sf. Mc. Gheorghe, purtătorul de biruinţă, publicată în „Vremea Bună” nr. 59, sub titlul „Credinţa a biruit vremea!”... „Dacă în fiecare centru comunal din ţară ar fiinţa o asemenea sursă de luminare, străinii, mai precis occidentalii, spre care tindem activ şi onest, ar recunoaşte, incontestabil că românii au dotaţia comprimării timpului, aşa cum au dovedit-o ori de câte ori istoria le-a fost mai îngăduitoare”, nota expeditorul. „…În ultimul timp, îşi continua scriitorul demersul, în tot mai multe localităţi rurale, ca să nu mai vorbim de târguri, orăşele, apar asemenea reviste graţie pasiunii unor talente, sprijinului financiar al unor instituţii sau cetăţeni cu sensibilitate culturală… Dar, apărând primul număr al unei reviste, celelalte nu vin de la sine. Zilnic dispar reviste… Iată de ce cu sinceritate şi stimă, recunoaştem, moralmente obligaţi, truda celor din redacţia Vestea Bună, care duc pe umerii şi nesomnul lor tot efortul apariţiei ei… Felicitându-i domnia sa pe „cei care au contribuit, spre onoarea lor, financiar, fiecare după puterea şi sensibilitatea lui”, transmitea şi un necesar mesaj al încurajării către cea care într-un fel e sufletul revistei, doamna Elena Olariu: „citesc cu aceleaşi bune impresii şi cu aceeaşi convingere că centrul ei sufletist care-i asigură continuitatea, sunteţi dumneavoastră, doamnă!” Oare ştie lumea colaboratorilor şi cititorilor, ce înseamnă să asiguri continuitatea unei publicaţii culturale fără sprijin de la centru ministerial?, se întreba, şi o facem şi noi, la sfârşit de scrisoare, sprijinitorul revistei – Constantin Străchinaru, Iaşi. * „Vestea Bună” este titlul transmis de Dumnezeu prin vis celei care avea să devină însufleţitoarea publicaţiei, am aflat. „Veste bună” era scris şi în „Credinţa strămoşească”, foaie de zidire sufletească pentru popor a Episcopiei Huşului, când, la 24 mai 1942, în situaţii vitrege, anunţa condiţii mai bune de tipărire şi răspândire a ei. Cum lui Dumnezeu îi plac lucrurile bune, zidite din credinţă, speranţă şi evlavie, întru dăinuire, „Veste bună” ar fi şi alăturarea Sfintei episcopii a Huşilor de astăzi – Ocolului silvic, primăriei, diferitelor S.R.L.-uri neputincioase economic dar inimoase, şcolii etc. – într-o fericită, necesară şi permanentă sponsorizare şi ajutorare a revistei de la Răducăneni, subintitulată „creştină, cu caracter cultural-religios”, dar şi a altora, din aceeaşi familie a Eparhiei. Întocmai cum mai procedează, uneori, şi ministerul culturii ori cel al învăţământului şi cercetării cu publicaţiile de profil din teritoriu. *
334

Veteranul
Veteranul, organul veteranilor de grad inferior din judeţele Tutova, Fălciu şi Roman, apare în ianuarie 1909, director căpitan N. Voinescu, redacţia şi administraţia Bârlad, strada Principală nr. 128. Apărea la fiecare 24 ale lunii anului calendaristic, timp de 4 ani. Milita pentru drepturile veteranilor de război – ziarul devenind al tuturor luptătorilor din judeţele: Tutova, Fălciu, Roman, Ilfov, Tecuci, Bacău, Tulcea, Covurlui, Putna, Vlaşca, Buzău, R. Sărat, Ialomiţa, Brăila, Romanaţi, Botoşani, Dâmboviţa. Relevantă este publicarea petiţiei înaintată în numele veteranilor de către căpitanul N. Voinescu, veteran din războiul 1877-78, proprietarul şi directorul ziarului Veteranul în nr. 3 al acestuia, către Ministerul Domeniilor referitor la starea agriculturii de după război când, ca urmare a Legii din 2 aprilie 1903, în loc de recompensă „s-a creat veteranilor o dublă pedeapsă prin faptul că: – cele 8 hectare de pământ ce li s-a dat sau urmează a li se da în Dobrogea nu sunt suficiente pentru hrana lor şi al doilea veteranii trebuie să se exileze în Dobrogea, lăsând în ţară copiii, rudele şi de multe ori şi nevestele; – prin legile de la 9 ianuarie 1808 şi 20 mai 1906, subofiţerii care au făcut 12 ani de serviciu sau 26 de ani pentru cei reangajaţi, conform Legii din 1906, li se dă în stânga Dunării şi în apropiere de căminele lor câte 6 hectare de pământ sau 15 hectare în interiorul Dobrogei, sau 20 de hectare pe linia de frontieră a acestei provincii; – învăţătorilor, conform Legii Casei Şcoalelor din 1896, li se închiriază loturi de pământ la cel mult 4 kilometri depărtare de şcoală, iar ţăranilor ce n-au avut pământ li se dă în interiorul ţării prin înfiinţarea Casei Rurale”. Argumentând inechităţile create prin legi, Veteranul publică articole incendiare, având titluri: „Legea Casei rurale – sărăcia veteranilor săraci”, „Veteranul – spaima celor de la cârmuire”, „Ce trebuie să facem când nu avem păşune” etc. Deosebit de ceea ce se scria în Veteranul, căpitanul N. Voinescu, avansat la gradul de maior cu ord. nr. 3101/1912, a desfăşurat o susţinută publicistică în folosul camarazilor săi şi în ziarul conservator-democrat Zorile, partid a cărui membru a şi devenit. *
335

Viaţa
Viaţa, revistă populară, redactată în 1916 la Biserica catolică din Răducăneni, judeţul Fălciu, iar în anul 1927 la Hălăuceşti, judeţul Roman. Revista, ca şi Almanahul şi calendarul de perete se tipăresc la Tipografia „Serafka” a Seminarului, cu aprobarea Superiorilor regulari şi a Ordinariatului”… Tipografia îşi avea „un local mai încăpător unde s-a instalat în luna octombrie 1926”. *

Viaţa studenţească
Viaţa studenţească, ziar studenţesc, apărea în anul 1935, tipărit la Huşi, pentru că fusese interzis la Iaşi, chiar după cel de al treilea număr.
*

Vlăstare
Vlăstare, revistă şcolărească, redactată de un colectiv de pionieri şi şcolari din satul Bumbăta – Vetrişoaia, profesor îndrumător Dumitru Calinic; apărea în anul 1969, până la 29 iulie, doar două numere. Cuprindea producţii literare originale (rubrica: „Linie la unison”) şi populare („Culegeri de folclor”), un concurs literar şi alte rubrici: „De prin şcoală adunate”… *

Vocea Huşilor
Vocea Huşilor constituia sursa de informare pentru ziarul „Românul”, care la 4 ianuarie 1874, p. 10-11, cu subtitlul „Cum se fabrică deputaţii care nu ştiu decât să dea din mâini” publica următoarele: „Cu ocazia alegerii de deputaţi la Colegiul II din Fălciu, alegătorii au ales în unanimitate pe dl Ion Mârza, fost prefect în acel judeţ mai mult timp. Administraţia însă, cunoscând că acest domn Mârza nu este apt să dea din mâini la orice ordin al guvernului, l-a substituit cu un muscal, care ştie ce va să zică pricazul. Substituirea s-a făcut în modul cum se explică prin următoarele două telegrame pe care le reproducem din ziarul „Vocea Huşilor”: Domnului preşedinte al Adunării – Bucureşti „Prima telegramă aparţinea veridicului Ion Mârza care explica – detaliat – că în comuna Tăbălăeşti trăia un moşneag gonit din Basarabia, morar de meserie, numit Ion Mârza, care luat cu trăsura de autorităţi a fost dus la Huşi, i s-a dat gazdă comună cu amploiatul subprefecturii la Gheorghe Buznea, devenind deputat auto-ales. În fapt, un nevolnic, care nici nu plătea vreo dare către stat”.
336

În chestiunea alegerii unui astfel de deputat stătea dovadă şi telegrama adresată de avocatul Nicolae Bosie la Bucureşti, preluată tot din „Vocea Huşilor”: „Supleantele subprefectului plăşii Crasna fiind basarabean a găsit în comuna Tăbălăeşti un bătrân nevolnic fără căpătâi, venit de peste brazdă, vagabond de câţiva ani. S-a dus cerând mandatul de deputat Colegiului al doilea, pe rezonu că el este Ion Mârza. …Ion Mârza mai sunt în colonii; alesul este cel de la Huşi. M-am crezut dator către onoarea majorităţii Colegiului al II-lea şi pentru demnitatea suveranităţii Corpului legiuitor al României, lămurind această urmare”. * „Un incendiu devastator (9 august 1873) a cuprins străzile principale din Huşi, acolo unde se găsea bogăţia târgului. Pentru a înlătura urmările dezastrului marii proprietari, reuniţi într-un comitet, au făcut un apel pentru ajutorarea nenorociţilor huşeni. La acest îndemn au subscris: Mihail Kogălniceanu, 1200 lei; Ion Mârza şi Alexandru Negruzzi, fiecare cu câte 1175 lei; Dumitru Castroian, 1200 lei; Neculai Iamandi şi Constantin Corbu cu câte 500 lei fiecare”, scria la „Ştiri locale”, „Vocea Huşului”, anul I, nr. 2, joi 6 septembrie 1873. Într-o altă informaţie, ziarul local aducea la cunoştinţa cititorilor că s-au făcut alegeri pentru membrii Consiliului judeţean, care a fost dizolvat în urma unui incident, iar „…La Colegiul IV, unde administraţia a pierdut totul, au fost aleşi Dumitru Castroian, Dinu Catargiu şi Nicolae Bosie” (vezi şi documentarul „Dumitru Castroian – un filantrop uitat (1813-1898)” de prof. Vasile Folescu (Satu Nou) „Prutul”, revistă culturală care apare la Huşi, nr. 5 (24), mai 2003). * Ziarul „Românul” din 16 septembrie 1873, p.812, scrie: „Zilele acestea au apărut „Lumina” şi „Curierul Craiovei” în Craiova, iar la Huşi se tipăreşte „Vocea Huşului”. *

Vocea Naţională
Vocea Naţională, revistă socială, redactată de Gh.I. Popescu, „cu un număr de probă gratuit”, la Huşi, în 1912, fără a-şi preciza ziua sau luna. Apare săptămânal, se spune pe copertă, în care anunţurile se făceau „după învoială”, iar „pentru abonaţi gratis.” Se tipărea la Tipografia C.S.Leţcae – Huşi. Revista venea cu o „Vestire”, „din
337

necesităţi impuse de specula de combustibil din timpul iernii” şi anunţa că „s-a înfiinţat un depozit de lemne de foc, iar proprietarii de păduri sau care au în tăiere zăvoaie” erau sfătuiţi să trimită ofertele pe adresa redacţiei. În „Cuvânt înainte” se afirma că „suntem un popor”, „o naţiune română”, care hrănim pe alţii cu produsele ţării noastre unde „viaţa în general s-a scumpit cu 10%”, ca acum 10 ani şi „cu 50%, ca acum 5 ani”, locuinţele s-au scumpit, lemnele şi carnea la fel, numai pâinea, pe alocurea, se mai menţine ca în trecut. Că salariile au rămas aceleaşi, iar chiria, materialul şi traiul şi ele s-au scumpit”… Pronunţându-se pentru înfiinţarea de „cooperative pentru procurarea de toate cele necesare” revista îşi propunea să „ridice vocea sus şi tare”, să contribuie, prin coloanele sale, la susţinerea dreptului la viaţă, să arate răul unde îl vede, cerând intervenţia autorităţii, când se iveşte o speculă murdară ori când se fură făţiş, ca să „selecţionăm comerţul român cinstit de cel speculant şi să tindem tot mai mult la o mai bună gospodărie naţională”. Toţi cei convinşi de dreptatea cauzei enunţată erau invitaţi să dea tot concursul revistei pentru „a deveni nu numai un organ al intereselor locale, ci din ce în ce şi tot mai mult generale”. „Autorităţile nu dau atenţia cuvenită petiţionarilor” – se afirma. „O a treia persoană, prin intervenţia sa, poate să aplaneze eventualele conflicte şi aceasta este justiţia. Dar judecătorul aplică legea cum voieşte el sau cum o înţelege el prin bunul simţ” – zicea redacţia. Tot ca o a treia persoană în domolirea şi rezolvarea conflictelor, revista promitea să judece şi să reevalueze pricinile, nu cu legea în mână şi nici cum îi va dicta interesele, ci după bunul simţ cum legea naturii l-a sădit în fiecare om încă de la zidirea sa, dar pe care experienţa şi cultura l-au adăpat la izvorul umanităţii”. „Cuvânt înainte” se întindea pe 9 capitole şi se consuma folosind spaţiul a două numere de revistă, format 13/19 cm, ca un studiu bine documentat. Începând cu numărul 3, 20 august 1912 „Vocea Naţională” îşi mărea spaţiul, ajungând la formatul 16/24 cm. În „Un pas înainte” se insista asupra relelor aduse plugărimii de instituţia arendăşiei care devine tot mai costisitoare şi păguboasă, autorul având cuvinte de apreciere la adresa obştilor săteşti, a cooperativelor şi băncilor comerciale iar în articolul „Proprietarul mare” se realiza un portret pozitiv al acestuia, omul de la care se aştepta salvarea societăţii anului 1912: „nu cerşim mila lui, ci dragostea părintească, lumina minţii prin şcoală şi înălţarea sufletului şi a inimilor prin biserică” pentru că el „poate totul când vrea.” Pentru că în conflictele dintre muncitor şi stăpân, conform art. 1472 din codul civil „stăpânul se credea pe cuvânt” – se spunea în „Glasul Constituţiei şi al umanităţii” – un comentariu la un articol scris de Tr. R Scriban în „Universul” din 12 august 1912.

338

Lăudând răbdarea pe care trebuie să o aibă totuşi ţăranul în aşteptarea roadelor ei, la rubrica „Informaţiuni” se publicau date despre aplicarea concretă a legii din 18 martie 1912 pentru vânzarea moşiilor la ţărani. „Calea ce urmărim noi prin această revistă socială” era un fel de editorial al numărului din 30 august în care se revenea la ceea ce se spusese în „numărul de probă gratuit” în „Cuvânt înainte” – că „revista nutreşte o sinceră dragoste pentru cei nevoiaşi şi asupriţi”. Aceasta rezulta din tot ce se scria şi în articolele care urmau referitoare la „Calea binelui”. „Izvoare de producţie”, „Necesităţile traiului din punctul de vedere al profesiunilor”, „Familia din punct de vedere social”, dar toate erau materiale teoretice, care trimiteau la fapte din realitatea momentului, fără însă a le concretiza. Deşi de la primul număr revista înştiinţase că „primeşte şi publică orice reclamaţie dreaptă şi fapte diverse, dări de seamă de petreceri câmpeneşti ori şcolare, cu caracter cultural, distractiv şi de binefacere” dar şi „bucăţi literare inedite, traduceri, comemorări de date istorice naţionale, conferinţe, întruniri, înfiinţări de biblioteci, accidente şi întâmplări” – toate adresate domnului Gh. I. Popescu, strada Ştefan cel Mare Huşi – acestea, în numerele consultate, lipsesc, după cum nu există semnături de autori. Tot ce s-a scris în luna august 1912 în revista „Vocea Naţională” e un lung discurs, documentat şi bine scris, probabil, de Gh. I. Popescu. Iniţiatoare a creării depozitului de lemne de foc, redacţia se declara că intermediază şi înfăptuieşte „dorinţele celor care voiau să se constituie în Asociaţii cooperatiste pe acţiuni sau sub orice alte forme de funcţionare”; se primeau şi reţete medicale însoţite de costul lor. Atunci când se ştie a le procura de la orice farmacie ar dori, – preoţii, învăţătorii şi sătenii – şi a le expedia la adresa indicată. Tot la fel se primeau şi alte comenzi de ordin farmaceutic şi medical „pentru a scuti de drumuri lungi şi repetate, pe vreme rea, pe onor, clientela”. Bună şi rubrica revistei „Farmacie casnică şi economică”. *

Vutcani
Vutcani,revistă lunară editată de Muzeul sătesc Vutcani, cu sprijinul centrului judeţean de conservare şi valorificare a tradiţiei şi creaţiei populare Vaslui, la primele trei numere ale ei, la cel de al patrulea adăugându-se, tot ca editor, şi Muzeul Judeţean „Ştefan cel Mare” Vaslui. Iniţiativa apariţiei revistei „Vutcani” în ianuarie 2004 o are profesorul Ion Diaconu, care strânge în jurul său şi alte condeie, formând colectivul de redacţie al publicaţiei, - coordonator Ion Diaconu; redactare
339

computerizată Mihai Diaconu şi Daniel Chiriac; fotografii Constantin C. Chiriac. În calitate de colaboratori mai semnează: Ioan Mancaş, Constantin Chiriac, Valentin Vicol, Laurenţiu Chiriac, Liviu Preutu. „Vutcani”, revistă oficială a comunei Vutcani, „o apariţie interesantă şi care publică articole de istorie şi sociologie locală, literatură, artă şi cultură de zonă” spun Ioan Mancaş şi Laurenţiu Chiriac în articolul intitulat”Intelectualitatea rurală” şi care, evidenţiind sprijinul financiar pe care l-au dat editorii, anunţau pentru data de 25 aprilie 2004 întâlnirea tradiţională a Academiei rurale „Elanul”, prilej cu care urma să fie lansată oficial revista în care scriau, dar şi monografia comunei Vutcani, scrisă de acelaşi inimos şi prolific profesor Ion Diaconu. Ei punctau, în articolul la care ne-am referit, şi scopul nobil al acestei cunoscute Academii Rurale „Elanul”, „de a promova tradiţiile culturale din lumea satelor, de a încuraja afirmarea intelectualităţii rurale, precum şi de a înlesni manifestarea acelor forme originale de cultură care sunt muzeele săteşti”. Muzeul sătesc Vutcani, rezultă din publicaţia la care ne referim, datează din mai 1983, constituit pe baza colecţiilor de arheologie şi etnografie ale profesorului Ion Diaconu, care, urmare a unei colaborări fructuoase cu specialiştii Muzeului judeţean „Ştefan cel Mare” din Vaslui, au dat naştere instituţiei. La început, muzeul local a fiinţat pe holul primăriei din Vutcani, iar din luna mai 1983 într-o casă naţionalizată restaurată. Muzeul a dispus de o valoroasă colecţie de obiecte arheologice descoperite în zonă, piese ce acoperă epoca medievală şi cea modernă, o colecţie etnografică cu bunuri care atestă îndeletnicirile populaţiei din mediul rural. Mai târziu, în 1989, muzeul sătesc a primit două săli de la etajul căminului cultural nou construit, hotărârea de organizare şi funcţionare, pe bază de statut propriu al unităţii, fiind adoptată de consiliul local la 5 august 1997 în şedinţă ordinară, sarcina gestionării şi gospodăririi instituţiei revenind profesorului Ion Diaconu. În revistă se fac referiri şi la alte unităţi muzeistice din judeţul Vaslui: - colecţia numismatică a domnului Costel Giurcanu Bârlad; - colecţia arheologică a domnului Marin Giurcanu, Grumezoaia; - colecţia arheologică a domnului Vasile Apostol, Şuletea; - colecţia domnului Costache Buraga – Dăneşti; - colecţia arheologică a domnului Marin Rotaru, Giurcani; - muzeul sătesc Grumezoaia;
340

- muzeul sătesc Tăcuta, întemeiat pe baza colecţiei Elena şi Costel Rotaru; - muzeul sătesc Banca Gară, deschis în vara anului 1989, care se sprijinea pe colecţia Gheorghe Gheorghe. Revista „Vutcani” prezintă o tematică variată, cu lucrări elaborate chibzuit: date referitoare la administraţia comunei şi a unităţilor administrative din jur, oficiali ai Vutcanilor care au lucrat în administraţie, învăţământ, sănătate şi în domeniul religios, cifre, date şi fapte despre instituţiile respective, vechimea lor, starea în care se află, propuneri în perspectivă; „Acte vutcănene”, „Studii şi cercetări” referitoare la localitatea luată în discuţie. Interesante mi s-au părut lucrările semnate de prof. Ion Diaconu referitoare la „Podul de flori”, „Un sat de lingurari – Tăietura”, „1907 în Vutcani”. Articolul „Studenţii noştri – mândria noastră” şi documentarul referitor la construcţia locuinţelor în zonă constituie perenitatea viitorului. * În primul său număr revista „Vutcani” promitea o serie de patru apariţii. În aprilie 2004 a ajuns la cel de al patrulea număr, fără a mai avea posibilitatea să ne spună ce s-a întâmplat la întâlnirea tradiţională a membrilor Academiei rurale „Elanul” din 25 aprilie 2004,revista în articolul „În loc de încheiere” nota: „Cine crede că a fost uşor se înşeală, fiindcă a fost o cruntă opoziţie locală împotriva realizării acestei publicaţii. Din fericire au pierdut şi poate vor pierde definitiv bătălia dusă de ei contra progresului firesc al aşezării. Nu doresc acestei mentalităţi CONTRA decât un prohod făcut de toţi preoţii din Vutcani, spre veşnică şi hidoasă pomenire a unui nărav mai vechi la vutcăneni (dacă ar fi numai la ei n.n.), acela de a nu face nimic, fie că nu pot, fie că nu vor, şi de a nu lăsa nici pe alţii să facă. Fie-ţi ţărâna uşoară, concepţie păguboasă!” Identificându-l în spusele de mai sus pe prof. Ion Diaconu, articolul evidenţia pe tinerii entuziaşti care i-au stat alături în realizarea proiectului: Iulian Neştian, Cornel Bojian, Daniel Chiriac, Constantin Chiriac, dar mai ales Mihai Diaconu, precum şi doi tineri de la Centrul Judeţean de Conservare şi Valorificare a Tradiţiei şi Creaţiei Populare. „Tuturor acestora, precum şi celor nepomeniţi, le mulţumesc din suflet şi le rămân recunoscător”. Autorul încheia optimist: „Dacă şi ţie, cititorule, ţi-a plăcut revista, şi ai vrea să mai apară, atunci nu mai sta pe gânduri şi sprijin-o financiar, calea o vei găsi singur”. Este vorba despre o revistă sătească într-adevăr bună. Mie chiar mi-a plăcut, ea fiind o noutate în peisajul arid din acest punct de vedere al Huşilor, astăzi. Formatul 21/29 cm, în 20 pagini. *
341

Ziarul de Moşna
Ziarul de Moşna, apare cu numărul 1 în noiembrie 2004 şi cuprinde rubrici diversificate: „Istoricul comunei Moşna” scris de primarul inginer Georgel Popa; „Premianţii” de prof. Petruţa Popa; „Studiu asupra violenţei în mediul rural” de Călin Croitoru; „Sfaturi despre siguranţa dumneavoastră” de agent C. Crăciun; „Biblioteca – tradiţie şi continuitate” de Sinoreta Ciubotaru etc. Primul număr al ziarului a fost tipărit întrun tiraj de 200 de exemplare, aflăm din cartea „Contribuţii monografice asupra Văii Bohotinului şi Văii Moşnei” de Vicu Merlan, Editura Lumen, 2006. *

Zorile
Zorile, revistă literară-ştiinţifică a Liceului Cuza Vodă din Huşi apare la începutul anului 1922, cu redacţia şi administraţia la aceeaşi adresă cu a şcolii. Apare lunar, în mai 1922 fiind la al treilea număr. Nu spune care îi era colectivul redacţional, dar, din „Darea de seamă asupra serbării de fine de an şcolar de la Liceul Cuza Vodă”, publicată în numărul 4-5 (iulie august, 1922), rezultă că directorul şcolii, I. David, care avea aceeaşi sarcină şi la şcoala normală, a adus elogii „neobosiţilor şi perseverenţilor susţinători ai revistei „Zorile” – elevii Ionel David, Mitică Ionescu şi Gheorghe Harnagea – „care n-au încetat un singur moment – chiar atunci când erau înconjuraţi de neîncrederea completă în liceu – de a lucra pentru punerea temeliilor acestei reviste şi mai ales de a stimula şi pe alţii ca să pornească pe acelaşi drum cu ei”. Angheluţă Octavian, un alt elev prezent cu materiale aproape în fiecare număr, în „Zorile” nr.8 scria despre „Revistele şcolare”: „Când peste tot plouă cu opere de artă”, iar „inimile tinere s-aprind uşor şi uşor din fumurile viselor lor cată să clădească un edificiu”, „ne-am prins şi noi la primul impuls din afară”, „de a ne arăta şi noi puterile” şi „acum iată-ne activ la muncă”, începea el incursiunea documentară.
342

Pentru că „luptăm numai pentru a lucra, revista noastră iese când dă Domnul şi când ne permit puterile. Lucrăm şi am fi lucrat şi mai mult însă piedici tot mai mari se aşează în faţa noastră şi la un moment dat ne-am oprit… Unde mergem? Ce facem? Scoatem o revistă şcolară. Scriem de toate: poezii, descrieri, compoziţii poetice, ştiinţifice, tot ce ne poate da sufletul nostru şi modesta noastră capacitate. Dar de ce scoatem această revistă?... a fost la început mai mult spirit de imitaţie. Scot alţii, de ce nu am scoate şi noi. De ce se scoate o revistă şcolară? Dar care-i scopul unei reviste în genere, mai întâi?” După o pledoarie referitoare la reviste şi felul lor de a fi, autorul defineşte revistele literare-ştiinţifice… Sunt cele „care au de scop a lupta contra unor manifestaţii actuale literare pentru a le îndrepta mersul sau a încuraja alte curente şi manifestaţii literare, în care însă se face şi literatură”. Despre reviste literare şi ştiinţifice şi scopul acestora există şi alte argumente puse în articolul citat. Ca şi meşterul Manole din legendă, autorul vrea ca prin ceea ce făceau ei şi revista lor, „Zorile”, să se „urce încet şi bine sus, tot mai sus”… Revista avea greutăţile ei în apariţie. Numărul 6 apărea după 2 luni de pauză, care nici măcar nu a fost anunţată”, dar „Zorile” spunea clar: nu-i sosise amurgul. Cel mult era vorba de o amânare pentru plecarea în vacanţă, iar această amânare avu loc până… către începutul noului an şcolar. Când, cu forţe noi, redactorii şi colaboratorii publicaţiei puneau în revistă ceea ce adunaseră: „Din Cerna-Vodă” – un amplu reportaj de acolo, despre localitatea vizitată, cu promisiunea altuia, cu „descrierea fabricii de ciment” care avea să apară în numărul 7, semnat de acelaşi: Iorguţă Harnagea. Petru T. Gâdei, magistrat şi profesor, în „O plimbare solitară – impresii de la un schit”, făcea o descriere aleasă închinată mai întâi „venerabilului şi mult iubitului David M. Monăstireanu”. Ca să urmeze alte producţii literare ale vacanţei în proză: „Ceartă între cărţi”, o alegorie realizată de Constantin R. Crişan, „O constatare” reportaj despre viaţa elevilor basarabeni veniţi să studieze la şcolile din Huşi, „Variate” ştiinţifice. „Bohotinul” – o continuare a monografiei localităţi, fără semnătură de autor de data aceasta şi foarte multă poezie: „Toamna” de Vasiliu Grigore, „Spre seară” de Eugenia Angheluţă, „Păsărica” de Angheluţă Octavian, „Vrăjitoarea” de Alex Bolea, Ghicitori, fără semnătură de autor. Se publicau şi epigrame: „Unui băutor… antialcoolic” de I.N. David, în „Zorile” nr. 8, luna mai, fără indicarea anului de apariţie:
343

„E contra vinului, dar bând Îndură bietul, chinul Căci vrea de pe pământ curând Să extermine… vinul”. În ce priveşte proza ştiinţifică, de anticipaţie, este demn de citit bucata „Trenurile electrice” semnată de I. Harnagea, elev în clasa a VII-a, după care să ne suim în trenul electric Iaşi-Bucureşti, ori Crasna – Bucureşti şi să medităm la ceea ce este electricitatea în 2005. De interes este şi „O curiozitate etnografică” semnată de Victor Gherasim: „În partea de sud a judeţului Fălciu, pe malul pârâului Elan, cale cam de un ceas spre miază-zi, de la Vutcani, cel mai mare sat din partea locului, se afla satul Tupilaţi. Poate să aibă cam 120 până la 150 de case. Când intri în acest sat aceeaşi asemănare caracteristică tuturor satelor din împrejurimi te loveşte; căsuţe simple cu două odăi, acoperite care cu paie, care cu tablă de zinc, unele mai răsărite, arătând că stăpânii lor sunt puţin mai chiaburi, altele mai sărace primind şi ele parcă din umilitatea sărăciei stăpânilor lor. De s-ar întâmpla să nu întâlneşti pe nimeni, sau să nu auzi pe doi vorbind între ei, ai crede în sfârşit că e o cotună fără nici o parte mai distinctivă. Rămâi uimit însă, de treci prin acest sat mai ales într-o zi de sărbătoare şi te opreşti un moment la spatele unui grup de oameni, care vorbesc între ei. De n-ai cunoaşte bine locurile şi de n-ai şti că te afli cam pe la mijlocul Moldovei, te-ai întreba: cum? Ce caut prin Dobrogea? Eram plecat în altă parte. Ce te-ar determina ca să-ţi pui asemenea întrebări? Nu vezi nici într-o parte ridicându-se vreun turn de geamie, nu vezi nici o femeie cu voal pe ochi, nici un bărbat cu fes, şalvari sau turban. Atunci? Limba pe care o vorbesc aceştia, aceasta îţi procură mirarea. E curios de tot când îţi pui întrebarea: în ce împrejurări au primit locuitorii din acest sat limba turcă, sau cum şi-au păstrat numai limba, din tot ce au avut odată, dacă au fost turci. Deşi mie mi se pare că ar fi ceva destul de interesant, nu s-a ocupat nimeni de această particularitate distinctivă a acestui sat în mod cât se poate de serios, din care s-ar fi putut scoate poate interesante adevăruri istorice. Domnul profesor C. Holban crede că aceşti locuitori ar fi o rămăşiţă din hoardele Cumanilor care au năvălit odată asupra acestor ţinuturi şi puseră chiar bază unui sat cuman prin Muntenia de astăzi, Cumania Neagră. Cum acest popor făcuse parte din grupa de popoare islamice, ca Turcii, Arabii etc. a trebuit ca să vorbească şi el o limbă asemănătoare cu limba turcească. Când hoardele cumanilor au năvălit din Asia asupra Daciei Felix, nu aveau nici o religie, adică nu în sensul că erau lipsiţi de sentimentul religios, ci aveau o religie de rit păgân fiindcă plecaseră cu mult mai înainte ca Mahomed să dea doctrina sa. Numai prin faptul acesta se poate explica că aceste rămăşiţi din
344

hoardele Cumanilor nu au o religie caracteristică popoarelor islamicomahomedaniste. Când aceşti cumani barbari au intrat în inima unei populaţii creştine, au trebuit să înlăture religia lor primind religia creştină a poporului de care era înconjurat. Aşa s-a întâmplat şi cu bulgarii şi ungurii. Cu siguranţă că aceşti locuitori nu au profesat niciodată religia de formă mahomedană este, că nu se cunoaşte nici o urmă de geamie sau nici vre-o legendă în care să se fi păstrat ceva caracteristic acestei religii. Prin faptul că aceşti locuitori n-au avut niciodată o religie mahomedană care să arate că au fost turci, căci dacă ar fi avut-o ar fi păstrat-o fiindcă nu se poate ca un mic grup de oameni de o naţiune cu totul diferită, de o masă mare de oameni care te înconjoară, să-şi piarză religia şi să-şi păstreze limba, sunt Cumani căci mult mai lesne ar fi putut uita limba de cât religia; şi exemple de acestea avem foarte multe. Călătoriţi în partea de N-V a Crişanei, dincolo de hotarul ieşit de pe urma războiului, şi veţi găsi sate a căror locuitori spun că sunt români, au o religie ortodoxă sau unită, dar şi-au uitat cu desăvârşire limba. Un exemplu tipic de asemene natura, îl avem cu catolicii din Huşi; nu găsiţi nici unul care să ştie ungureşte, cu toate că la obârşie sunt unguri, dar religia şi-au păstrat-o. Vedem dar că religia este o legătură foarte puternică care leagă pe om de înaintaşii săi şi numai foarte cu greu poate să fie ruptă. Ajungem dar la concluzia că locuitorii din satul Tupilaţi sunt de obârşie cumană şi nu turcească. Dar cum răspundem la întrebarea: cum de au o limba perfect asemănătoare cu limba turcească? Aceste rămăşiţi din vechii Cumani s-au rupt din popoarele islamice – care să admitem cazul că ar fi avut o limbă unitară atunci, - încă din secolul al VII. Din acest moment nu vor mai comunica ca turci şi se vor dezvolta în limbă separat şi, din această separare, va ieşi un dialect care va tinde să se diferenţieze de limba turcească din ce în ce mai mult. Ca dovadă la aceasta avem dialectul istrian şi dialectul vorbit la Nordul Dunării. Foarte cu greu s-ar înţelege un istrian cu un moldovean sau muntean, şi dacă s-ar înţelege încă. Anul trecut am avut prilejul să asist la vorbirea unui fost internat turc, rămas la Băseşti la moşia D-lui Iuliu Zanne, cu doi locuitori din Tupilaţi şi am văzut că se înţelegeau foarte bine. Când l-am întrebat pe acel internat turc, dacă nu-i vreo deosebire între vorbirea lui şi a celor doi tupilăţeni, mi-a spus că nu, doar că ei vorbesc ca la ţară. Cum se face dar că aceste două dialecte nu au fost supuse legilor care guvernează orice limbă vorbită, transformată şi simplificată. Ne găsim acum în o dilemă foarte încurcată. Ori că aceşti locuitori sunt cumani şi trebuiau să vorbească acum o limbă cu totul diferită de limba turcă, ori nu sunt cumani şi sunt turci şi atunci trebuia să păstreze religia mahomedană.
345

Eu nu sunt competinte de a dezlega o parte sau alta din această dilemă şi las altuia care împins de curiozitate ca şi mine dar folosindu-se de o cultură mai vastă în această direcţie, ar ajunge la adevărul istoric”. Dilema mi se pare a fi dezlegată de prof. Costin Clit care în revista de cultură „Prutul” de la Huşi, publică în septembrie 2002, la rubrica „Restitutio”, un documentar intitulat „Timpul aşezării coloniştilor bulgari la Huşi şi judeţul Fălciu, precum şi oarecare moravuri străvechi bulgăresci culese din spuse bătrânesci”, semnat de George Aramă, fost profesor la seminarul din Huşi, publicat în ziarul „România Liberă” din 20 şi 23 mai (1 iunie şi 4 iunie) 1887, transcris în anii de studenţie de C. Clit şi redat astăzi cititorilor, păstrându-i limbajul. Aflăm că printre cei aproximativ 3000 bulgari răspândiţi atunci (1887) în târgul şi judeţul cu pricina, se numărau şi „găgăuţii de la Tupilaţi, pe Elan, care mai toţi ştiu turceşte, limbă pe care bătrânii o şi vorbesc”. Că bulgarii s-au stabilit în judeţ „nu deodată, ci rânduri, rânduri”, „în trei răstimpuri”, şi „tot astfel şi dialectele lor sunt tot trei”. Unul curat bulgăresc, altul „influenţat de turceşte”, numiţi şi găgăuţii, iar „al treilea de ruseşce” – ultimii, veniţi din cauza împilării, aici, din sudul Basarabiei, „poate pe timpul răzbelului de la 1711 dintre Ruşi şi Turci”. „Găgăuţii, de la Tupilaţi, pe Elan, şciu mai toţi turcesşce, pe care betrinii o şi vorbesc”, scrie George Aramă. Documentarul este deosebit de interesant şi pentru că se referă la obiceiurile religioase şi datinile din acele timpuri, despre botez, logodnă, căsătorie şi nuntă, despre sărbătorile veniţilor, îmbrăcămintea, bucătăria şi relaţiile dintre ei dar şi cu populaţia autohtonă, despre fenomenul de asimilare şi părăsirea obiceiurilor lor străvechi. *
Sosirea în localitatea Huşi – a celor de la cenaclul societăţii literare „Gândirea” era primită nu numai cu bucurie şi multă proză, ci şi cu cronici ritmate realizate de profesorii lor – de colaboratorii revistei „Zorile” – O. Angheluţă şi Gh. Harnagea, în cinstea condeielor oaspete: „Şezătoare literară? Bun! Avem şi noi o seară Cu discuţii sănătoase Ca şi cum ai da odată La un biet căţel Ce-l hrăneai numai cu oase, O friptură de viţel – Uite, acum sala plină, Şi-n lumina hialină Se perindă-n pauze Şi-n prelungi aplauze 346 Specimene de artişti de vază Ce cu râs sau cu umor Cată-n suflet să ne pasă Ce le da sufletul lor. Iată pe Pamfil Şeicaru Face bine pe coţcaru – Şi un ceas cu ceasu-n mână A vorbit atâta, până, Obosit şi tot o apă A tăcut… din nou să-nceapă.

Domnul Al. Teodorescu Iese şi îşi face planul Ca să ne distreze-un pic El ia firul şi-l destramă Şi remarcă foarte just, Că cu toţii, mare, mic, Ne-am strâns ca la panoramă - E-ncântat că avem gust. …Dar ce-i asta? Cine vine? Scade animaţia De mirare, parcă-şi ţine, Sala, respiraţia. Şi deodată, din tăcere, Dup-atâtea pauze, Toţi din mâini şi din picioare Scot prelungi aplauze. Păzea! că iese Topârceanu-n goană Să nu-l opreşti Că n-are nici o pană La motor, Şi, de-ndrăzneşti Ca să-l ţii atuncea când îşi mână'n zbor Muza lui satirică, Atuncea pac! Ca pe-un gândac, Te-înfige într-o strofă lirică C-un vârf de rimă Intimă. Pe Brătescu Îl vezi, cu talia înaltă Ca un ţânţar de baltă. Vorbeşte încet şi cu dichis Cu glasu –nchis Ca şi ţânţarul anofel Plin de friguri şi rebel

…Iese, iar e rechemat, Intră, rău intimidat, Ne poartă pe a muzei cale., În versuri foarte muzicale, Şi, tocmai ca un vârcolac, Parcă ar mânca din el Să ne facă nouă-n plac, Iar la urmă, vai de el! Fiindcă e nervos şi foarte Slab de constituţie Nu mai poate să ia parte Mai mult la discuţie. Intră şi Cezar Petrescu Un român ca toţi în …escu Cu „Gândirea” scrisă-n frunte. Gras, dar mlădios în şale Ca şi un catâr de munte Ce se urcă pe-o cărare. Ne-a purtat cu slova-i lină, În bordei, pe o colină, Mai ştiu eu, pe o câmpie, Şi s-a dus, ca să mai vie. Iar Pavlov cel lung în spate Pumnii peste piept îşi bate Şi depune jurământ Că, din cauza iubirii, Vrea să intre în mormânt. Tutoveanu, ca un tată, Cu versul lui duios, sonor, Ne cântă-n lira lui purtată În inima unui popor. „Cântaţi, cât vocea vi-i sonoră”, Ne-a spus atunci convingător, Dar iată, mă muncesc de-o oră Şi n-am scos nici un vers sonor”.

Topârceanu fusese văzut diferit la şezătoarea literară de la Huşi. I.N. David îi dedica epigrame şi pentru momentul când versurile citite parcă veneau de la un adormit: „Eşti maestru-n parodii Totuşi, slavă Domnului, Însuţi ai putea să fii O parodie… a somnului”. 347

Şi atunci când Topârceanu „a fost obiectul unor intense ovaţiuni”: „Dacă s-ar pune un impozit Pe-al simpatiei monopol, De-ai fi nabab ca Archelaus Şi tot nu ţi-ar rămâne-un pol”.

Şezătoarea dată de Societatea „Gândirea”, alcătuită din floarea elementelor literare ale ţării – Tutoveanu, Topârceanu, Teodorescu, Şeicaru, Brătescu, Cezar Petrescu şi Pavlov – a avut loc aseară în sala teatrului nostru din Huşi - scria „Zorile”, punând data de 19 IV 1923. „Prezenţa lor printre noi a fost o sărbătoare, o oră de înfrăţire şi de înălţare sufletească generală. Huşul a fost mândru de a găzdui o zi, câteva din frunţile senine, câteva flori suave din buchetul poeţilor noştri… însuşi vizitatorii noştri au rămas încântaţi de spiritul prietenesc în care au intrat, cu venirea lor între noi”. ∗ Despre satul Bohotin (judeţul Fălciu) Mocanu N. Emil scria sobru şi cu exactitatea cercetătorului, ca în cazul de faţă: „Stăteam într-o zi acasă şi mă uitam cu drag la revista „Zorile”. Şi cum mă uitam aşa, fel de fel de gânduri îmi frământau minţile cu privire la soarta ei. Printre altele, am rămas cu mintea pironită asupra cuprinsului numerelor sale viitoare. În primul rând, Zorile trebuie să intereseze pe cei din partea locului, pe cei din oraşul Huşi şi din judeţul Fălciu. Pentru aceasta se impune cercetarea şi exploatarea materialului pe care ni-l pune la îndemână, cu atâta îmbelşugare, ţinutul nostru. Dacă se deosebeşte om de om, tot aşa diferă sat de sat şi tot aşa se deosebeşte judeţ de judeţ. Fiecare se prezintă cu însuşiri deosebite care toate laolaltă constituie pecetea originalităţii sale. Şi daca n-ar fi aşa, nici n-ar exista ori dacă ar exista, n-ar avea dreptul la viaţă. De aceea cred eu nimerit lucru, de a publica în revistă şi descrieri de sate, din toate punctele de vedere, astfel ca cititorul să rămână în minte cu icoana completă a localităţii. În numărul acesta, încep descrierea satului Bohotin, în care am văzut întâi lumina zilei şi unde mi-am petrecut frumoşii şi neuitaţii ani ai copilărie mele. A. Istoric (Analele A. R. Tem, XXIII Mem. Secţ. istorie) Bohotinul este unul din satele cele mai vechi din judeţului Fălciu. În privinţa originii etimologice a acestui cuvânt, până în prezent, nu ştim nimica precis. Câţiva filologi cred că numirea este slavă şi ar veni de la pohod-pohotbohot, a merge alăturea în mod forţat, a lua în pohot. Şi dacă ne gândim că numele satului s-a împrumutat de la numele pârăului ce curge prin apropiere, ne vine a crede că explicaţia de mai sus este cea adevărată. Locul de unde izvorăşte pârăul Bohotinului de astăzi, se
348

numeşte Fundul Bohotinului iar locul unde dă în şesul Jijiei, se cheamă Gura Bohotinului. Probabil că slavonii mergând călări şi cu alţi cai în pohod pe valea acestei ape, au botezat-o cu numele de Bohotin şi satul care s-a înfiinţat mai pe urmă în apropriere de izvorul ei, s-a numit Bohotin şi cel care s-a întemeiat în apropiere de confluenţa ei cu Jijia, era natural să se numească Gura Bohotinului. De altfel, după cum reiese din documentele aflate şi cercetate, în vechime sub denumirea de ,,Bohotin" se înţelegea întreaga regiune de văi şi dealuri aflătoare pe o rază foarte mare, deoparte şi de alta a pârăului cu acelaşi nume. Am spus că Bohotinul este unul din satele cele mai vechi ale judeţului. După documentele ce s-au găsit până acum, pe la 1431, adică pe vremea lui Alexandru cel Bun, se vorbeşte de Bohotin. N-avem însă dovezi că exista satul, ci numai pârâul cu regiunea. Istoricul moşiei şi a satului Bohotin îl putem împărţi în trei părţi: 1) De la 1413 – 1632 2) De la 1632 – 1672 sub Buhuşeşti şi 3) De la 1672 – 1838 sub Rusetteşti. De la 1413-1632 Aceasta este epoca cea mai veche despre care posedăm date mai sigure asupra istoriei Bohotinului. Într-adevăr documentele ne arată că pe la 1431 Fevruarie în 6, Alexandru cel Bun dăruieşte mânăstirii Bistriţa – printre altele – şi o «prisacă de la Bohotin». La 1438 domnitorul Ilie Voievod dăruieşte mânăstirii Probota «o prisacă la Bohotin». La 1453, Ianuarie, vedem că domnitorul Alexandru Voievod întăreşte o danie făcută mânăstirii Moldoviţa «a prisăcii din Bohotin şi a desetinii de pe acea prisacă». Şi tot aşa în alte vreo 5-6 documente vechi se vorbeşte despre «prisaca din Bohotin» dăruită diferitelor mânăstiri. Mai important însă dintre toate, este documentul din 29 August 1455, prin care voievodul Petru Aron dăruieşte credincioasei sale slugi, Duma Micaci „la Bohotin, un loc din pustiu, anume pârăul Cozia, lângă prisaca mânăstirească, să-şi facă sat la „Capul Piscului”. Într-un document al lui Ştefan cel Mare de la 11 Ianuarie 1476 şi în alte două ale lui Petru Şchiopul, se vorbeşte de asemenea de ,,prisaca Bohotinului” de „matca Bohotinului" şi de „Hemelas” care a fost târg lângă Bohotin şi despre care ne vom ocupa pe larg într-unul din numerele viitoare. Văile bogate în fâneţe de jur împrejurul Bohotinului, fiind apărate de dealuri înalte de tot şi acoperite cu păduri mari în care predomină teiul, constituiau regiunea cea mai prielnică pentru creşterea albinelor. Aceasta este explicaţia pentru care în toate documentele vechi ale Bohotinului se vorbeşte despre prisăci dăruite diferitelor mănăstiri, fără însă ca aceste mănăstiri să fi avut vreodată pretenţii de stăpânire asupra acestor danii. Poate şi din cauza depărtării.
349

2) De la 1632-1672, sub Buhuşeşti Pe la 1635 logofătul Dimitrie Buhuş ajunge prin danie domnească stăpânul locurilor pe unde este astăzi satul Bohotin. Hotărnicindu-i-se partea dăruită în mod definitiv, Buhuş aduce oameni de prin alte multe părţi şi întemeiază satul Bohotin în partea care se numea pe atunci Voloaca Bohotinului. Printr-un act de schimb, Buhuş întinde stăpânirea Bohotinului şi asupra Hămeiosului şi, fiind dornic de a-şi rotunji moşia, luă în stăpânire şi Colţul Cornii şi Frăsineştii de peste Prut. La moartea lui Buhuş, urmaşii săi împărţiră moşia, şi Bohotinul cu partea din Colţul Cornii şi Frăsineşti veniră în partea fiului său Niculae Buhuş. Acesta luă măsuri serioase pentru apărarea moşiei şi ceru domnitorilor din vremea sa învoirea să aducă în Bohotin oameni streini, care fură scutiţi de plata birurilor pe şase şi mai apoi pe 5 ani. Sub Buhuşeşti, Bohotinul a avut mai mult de furcă cu locuitorii din Podoleni în privinţa hotarelor şi cu cei de pe şesul Prutului, care în timpul năvălirii tătarilor, au căutat adăpost în văioagele Bohotinului. 3) De la 1672-1838, sub Rusetteşti Cel dintâi dintre Rusetteşti pe care-l găsim în documente (1672 Martie 27) ca stăpân al Bohotinului este Manolache Rusett, care dă sfaturi Bohotinenilor cum să se poarte că altfel să ştie bine că vor „petrece ruşine mare” şi vor fi «de mare certare». După 14 ani găsim pomenindu-se şi în letopiseţe despre Bohotin: «Când Dumitraşcu Cantacuzino, la începutul anului 1675 se puse în mişcare împreună cu Caplan Paşa şi Tătarii spre a goni din Iaşi pe Petriceico dinaintea căruia fugise, el veni la Fălciu şi apoi la Huşi. De aici alese 20.000 de Tătari cu cai mai buni şi cu Buhuş Hatmanul, care loviră la Gura Bohotinului pe Petriceico şi pe Leşii ce se scoborâse până acolo şi-i puseră pe fugă”. În 1636, Bohotinul a fost pustiit de oştile lui Sobieschi. La 21 Ianuarie l639, împărţindu-se averea vornicului Ştefan Rusett, Bohotinul intră în stăpânirea moştenitorilor (fiii şi ginerii) acestuia: Iordache Rusett, Ioniţă Rusett, Constantin Rusett şi Iordache Sturza. La 1672 găsim pe Iordache şi Ioniţă Rusett morţi şi partea lor din satul şi moşia Bohotin se împarte între fiii lor astfel: Lascarache Rusett, Constantin Rusett şi Ioniţă Sturza. Între aceştia şi urmaşii lor au urmat o serie întreagă de neînţelegeri şi de procese de moştenire până la 1805, când găsim ca stăpân al Bohotinului pe Hatmanul Răducanu Rusett, care a mărit moşia Bohotinului prin procese şi cumpărături până la 9000 fălci (6000 câmp şi 3000 fălci pădure), cea mai mare întindere pe care a avut-o această moşie. Hatmanul ajunsese la rangul de Mare Logofăt şi în 1838 muri. Urmaşii săi s-au ruinat în cheltuieli cu procese pentru care au trebuit să vândă toate moşiile, rămânând numai cu Bohotinul şi Căiuţul, ştirbite şi acestea. Bohotinul a fost stăpânit de ei în devălmăşie până la 1845 când o împărţiră astfel:
350

a) Cozia lui Alecu, al doilea fiu. b) Bazga lui Răducanu, fiul cel mai mare. c) Răducăneni lui Lascar al treilea fiu şi d) Bohotinul (cu Gura Bohotinului) lui Dimitrie, al patrulea fiu. Fiecare din aceşti proprietari întemeiă pe moşia lor gospodărie frumoasă. Tot atunci pe moşia Răducăneni se înfiinţa târguşorul cu acelaşi nume. În 1857 Dimitrie Rosetti vându Gura Bohotinului lui Gheorghe Prăjescu. În 1872 Cozia fu vândută unui grec Andriopolos. În 1875 se vându Bazga lui Alexandru Livaditti iar mai apoi unui alt grec Gheorghiadis. După moartea lui Dimitrie Rosetti la 1882, Bohotinul veni în stăpânirea fiicei sale Profira (actuala Profira M. Sturza). Ea a vândut Bohotinul Cassei Rurale iar acuma, exproprierea l-a trecut în mâinile ţăranilor. Rămâne ca acei ce alcătuiesc pătura conducătoare, să se învrednicească a coborî şi în mijlocul Bohotinenilor, fericirea după care jinduiesc de atâta amar de vreme”...

*
Poezia publicată de tineretul şcolar în „Zorile” era o producţie nu numai duioasă şi sonoră, ca versurile lui George Tutoveanu, ritmică, tip Topârceanu, ci mai ales una influenţată de Eminescu, ca aceasta, „Măiastra” scrisă de V. Coban din clasa a II-a: „După nori regina nopţii stă ascunsă şi veghează, Aruncând singurătate lacului ce scânteiază, Iar zefirul varsă tainic răpitoru-i cântec dulce; Câte-o pasăre de apă sboară'n trestii să se culce. La o stână'n depărtare sună buciumul de jale, Pe când stelele scânteie în rubine naturale. Iată! luna se arată fluturându-şi noua mreajă Ca o pânză argintie în mistere plini de vrajă. Iar în trestiile 'nalte din bogatul lac albastru, Cade-o lacrimă de aur din isvorul unui astru. Apoi iată o foşnire se aude 'n stuful verde Şi apare o fantomă ce prin trestie se pierde. Iară apa somnoroasă cu foi veştede se 'ncarcă, Ondulând ca de furtună, o cutreieră o barcă. Şi prin farmecul de noapte din ajunul Sfintei Vineri Când a nopţilor mistere înfioară blând pe tineri, Fremătoasă se opreşte barca cea tremurătoare Şi din ea ieşi o zână, ce era fermecătoare. ………………………………………………….
351

Şi în visuri eu de atuncia parc'o văd mişcând fereastra Că acea fermecătoare, unii spun c'a fost „Măiastra”


Chiar din numărul 3 în revistă se scria: „avem de îndeplinit o sfântă datorie de recunoştinţă şi veneraţie către scumpii noştri profesori care s-au stins din viaţă, către apostolii luminii, care, fără preget, au muncit o muncă de titani, să zmulgă din adâncurile întunecate ale neştiinţei şi să ne îndrumeze după razele calde ale culturii, care, cu preţul vieţii lor, ne-au cizelat sufletul, cu vorba şi cu fapta, în şcoală, pe stradă, acasă, oriunde au găsit prilej ca să scoată din noi ceea ce suntem astăzi”. Numărul următor era închinat, aproape în întregime, acestor corifei. Cuprinsul avea în frunte articolul „Cultul oamenilor mari” semnat de elevul David N. Ion, cu multe „preţiozităţi” în el, dar care anunţa că este închinat memoriei profesorilor decedaţi. Despre „Părintele Alexandru Ghiga”, elevul Harnagea nota: „...Părintele Ghiga s-a ridicat din pătura de jos a satelor noastre. Fiu de ţăran din Mânjeşti – judeţul Fălciu, el şi-a însuşit calităţile alese ale firii românului, menite să-i aducă numai dragoste şi admiraţie, oriunde ar fi apărut în societate. A urmat teologia, apoi a fost preot şi profesor de religie la liceul nostru, precum şi la alte şcoli din oraş”. Dl Vântu este aşa descris de Angheluţă V. Octavian dintr-a VII-a real: „De o înălţime puţin obişnuită, cu umerii largi în proporţie cu trupul. Capul mare, încadrat de o bărbie proeminentă care aluneca în partea inferioară. Nasul era mare şi rotund, adus puţin peste gura fără mustăţi strânsă într-un gest de dispreţ amestecat cu severitate care erau perfect în concordanţă cu ochii mici adumbriţi de sprincenele puţin încruntate într-un gest energic. Cu pălăria puţin pe ceafă, din care lăsa să se vadă fruntea muncită de gânduri, cu capul puţin în pământ în care parcă voia să găsească cheia vieţii, cu trupul lui impozant, înzestrat bine de natură, omul acesta îţi inspira şi teamă şi respect, şi râs. M-am cutremurat uşor şi m-am dat la o parte cu un gest de teamă” la întâlnirea elevului pe stradă cu cel ce avea să-i fie profesor. Apoi, a doua zi, în cancelaria şcolii. „Era acelaşi de ieri, cu aceeaşi pălărie puţin pe ceafă, cu aceeaşi bărbie considerabilă şi de aceeaşi masivitate rotundă de parcă voia să se prăvale de pe scaun şi să o ia de-a dura prin cancelarie. Mă aşteptam să se cutremure liceul când a vorbit. Într-adevăr, primele cuvinte se rostogoliră ca tunetul în urechile mele. Am plecat curios să aflu cine-i, cu un fel de frică instinctuală”. „…Şi cine ar fi putut crede că în acel Domn Vântu grozav – în acea sperietoare de copii – cum mi s-a părut întâi mie – s-ar putea găsi o comoară de bunătate şi dreptate? Cine ar fi putut crede că acea voce puternică ar avea atâta dulceaţă, ar putea fi dătătoare de atâtea sfaturi blânde şi înţelepte? Căci Dl Vântu nu era acel profesor care cu ştiinţa în cap şi cu frica în palme te îndoapă cu buche, ca pe o gâscă în ajunul tăierii. El era tatăl nostru sufletesc
352

şi acei care erau lipsiţi de părinţi aveau prilejul să simtă, şi simţeau desigur, un moment când erau alături de el cât de dulce e să fii lângă părinte. Din ora lui presărată întotdeauna cu poveţe şi sfaturi frumoase, ieşeam mai buni, mai drepţi. El nu făcea cu noi acea istorie searbădă ce umplea capul cu ani şi date de prisos, ci el ne făcea o întreagă şcoală a vieţii. Mai ales când era vorba de chestiuni religioase căuta să ne lumineze în adevărurile credinţei, să ne arate calea cea dreaptă în viaţă la lumina ei, şi atunci faţa lui toată se lumina, orice urmă de tristeţe şi severitate piereau, lăsând locul unui zâmbet de bunătate şi de credinţă nestrămutată. Gura lui se deschidea cu bucurie, însemnată de un zâmbet blajin spre a lăsa să iasă o parte din comoara sufletului lui, care cu atâta bucurie ne-o dădea nouă. Vocea lui curgea atunci şi pătrundea ca o muzică divină în capela sufletului nostru în care predica. Ochii lui înflăcăraţi străluceau luminaţi de o rază sfântă, cu care vroia parcă să ne gonească toate relele. Şi atunci cine nu era pătruns de acel nimb dumnezeiesc din ochi de acea putere profetică a cuvintelor lui? Ne iubea mult dl. Vântu, ca pe copiii lui”. Iar despre profesor An Constantinescu, David Ioan îşi amintea: „…Aevea îmi apare: înalt, puţin adus de spate, cu fruntea largă, brăzdată adânc de frământările sufletului şi minţii sale, cu sprincenele stufoase îmbinate în un unghiu energic, peste care iarna prea vremelnică a vieţii îşi scuturase neaua ca şi peste păru-i scurt şi învălmăşit, ca şi gândurile sale. În ochii adumbriţi uşor sub fruntea-i largă, mai rămăsese doar o palidă lucire, din care se desprindea prin o ciudată reflexivitate, melancolia adâncă, neîmpărtăşită, a luptătorilor de rasă din rândurile vieţii… Scump la vorbă, aproape ursuz, înghiţindu-şi durerile şi ascunzându-şi plăcerea, rămânea pentru noi enigma veşnic nedezlegată. Întrupa pe omul stoic, superior, ce nu făcea paradă de sentimente, ce ştie a-şi mărgini tot noianul de suferinţi în îngustul spaţiu al eului său distins. Aevea parcă îl văd cu pasu-i măsurat mergând la datorie şi nu de puţine ori îl vedeam punându-şi mâinile la ochi cu un gest obosit, forţându-se parcă să se smulgă din valul gândurilor aride şi să-şi ascundă suferinţa de totul ce nu era el… Şi acest om, acest superior luptător al vieţii, acest apostol al ştiinţei şi al tinerelor generaţii nu mai e printre noi”… Altădată, în decembrie, în numărul 7, însăşi „Zorile”, în comentariul „O iniţiativă frumoasă – explicarea Evangheliei”, scotea în evidenţă personalitatea altui profesor al liceului, părintele Mihail Bejenaru: „A fost o oră cu adevărat înălţată în alte sfere. După cum privighetoarea nu-şi cântă niciodată cântul de jos, ci numai după ce s-a urcat în pom, tot aşa, creştinul trebuie să-şi lase toate gândurile lumeşti, când ascultă cuvântul Domnului şi să se înalţe cu sufletul până la El… …Părintele Bejenaru are darul nepreţuit de a smulge sufletul de pe pământ şi a-l purta în Împărăţia cea mare a Frumosului veşnic”.
353

*
„Zorile” revistă literară-ştiinţifică a Liceului Cuza Vodă din Huşi. Nu, „Zorile” era nu numai a Liceului Cuza şi a Huşului. Ne-o spune Iustin D. Deică, redactor din partea Şcolii normale care, într-un „Apel”, vorbeşte despre ajutorul directorilor şi profesorilor şcolilor din localitate dat revistei ca să existe. Revista nu aparţinea numai localităţii Huşi şi pentru că în ea scriau nu numai elevii şi cadrele de la Liceul Cuza Vodă din Huşi, şi Şcoala Normală „Mihail Kogălniceanu”, ci şi Const. Crişan de la Seminarul din Huşi, Paula Şaimovici şi D. Poroşnicu, studenţi, Mircea D. Ionescu de la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti.

*
Perioada 1930-1932 a „Zorilor” a fost şi ea fructuoasă. „Zorile” din ianuarie - martie 1932, anul II de la reapariţie, purta pe verso coperţii înscris „Comitetul de conducere al Societăţii culturale „Zorile” care era alcătuit din următorii membri, sub conducerea profesorului Gavril Holban, preşedinte de onoare: Gâdei Octavian, preşedinte activ; Andrian Aurel, vicepreşedinte; Alistar Dumitru – secretar; Săvescu Ion, casier; membri: Chiper Gheorghe, Andronic M., Creţu I., Turculeţ V., Gheorghiu V. Semnau proză: Chiper Gheorghe, Alistar Dumitru, Gâdei Octavian, E. Popescu, Gheorghiu Constantin, I. Săvescu, iar poezie: Mercaş D., E.Z.C., Celulescu C., Gâdei Octavian, Gheorghiu V., Alistar D., Moţoc D. Constantin. Câteva epigrame reflectă tematica, calitatea versului şi, de ce nu, modul cum reuşeau să ţintească versificatorii: Răspuns lui R.C. Unui versificator „Să-nvăţ „buna cuviinţă” „Pentru versurile scrise Îmi dai sfat, dar te gândeşte Eşti bun de felicitat Căci cu buna ta „ştiinţă” Căci pătrunsu-le-ai prea bine, Arătat-ai… ce-ţi lipseşte”… Când părinţii ţi-au dictat”. Gheorghiu V. Mercaş D. Unui cronicar „Le-ai făcut, la cei din piesă, Cronică de vorbe goale. Asta e…recunoştinţă C-ai intrat fără parale”. Chiper Gheorghe În „Huşii tinereţii mele” prof. Mihai Ciobanu scrie în „Prutul” din iunie 2003: „Revista „Zorile” a liceului „Cuza Vodă” din Huşi a apărut în aprilie 1930 sub conducerea unui comitet de elevi format din Mihai Constandache, C. Moţoc şi D. Mercaş, reluând munca înaintaşilor care, în 1922, mânaţi de acelaşi ideal, au publicat o revistă cu acelaşi nume”.
354

Tot el îşi reaminteşte că în 1932 în comitetul de conducere a Societăţii literare-culturale „Zorile”, sub conducerea onorifică a lui Gavril Holban, făceau parte elevii Gâdei Octavian, Const. D. Moţoc, Ioan Săvescu, Andrian Aurel, iar redactor era Gheorghe Chiper – autorul de mai târziu al romanului „Târgul trăsniţilor”. * „Zorile”, revistă literar-ştiinţifică a Liceului Cuza Vodă Huşi nr. 1, 1967, Anul II, apare litografiată, cu un cuvânt „Noul program al revistei „Zorile”, scris de prof. Mihai Ciobanu, directorul liceului. Făcând abstracţie de anii 1922-1923, se pomenea că „în aprilie 1930 un comitet de elevi ai liceului scosese primul număr al publicaţiei. Acum „Zorile” într-o nouă epocă de viaţă urma să „se avânte într-o muncă entuziastă,” lumina „Zorilor” şi optimismul elevilor fiindu-le călăuză în viaţă. Profesorul Şt. Bahnaru considerând „anii de şcoală drept cei mai frumoşi ani ai vieţii în care setea de a trăi şi de a cunoaşte este foarte mare”, îşi chema elevii să-şi afirme setea de ştiinţă şi cultură prin contribuţii la revista „Zorile” – ducând mai departe mândria şcolii. „108 ani de la Unirea Principatelor Române” era intitulat articolul semnat de prof. Boris Gorceac. La rubrica „Tradiţii şi amintiri” profesorul Ştefan Bujoreanu făcea un istoric al Gimnaziului Privat „Anastasie Panu” şi al Liceului „Cuza Vodă”, iar profesoara pensionară Maria Gogiu aducea din amintirile sale istoricul Liceului „Elena Doamna”, unde fusese directoare şi profesoară. „…În toamna anului 1889, prin stăruinţa unui grup de intelectuali huşeani, s-a deschis primul gimnaziu pentru băieţi, cu denumirea „Gimnaziul Privat”. Avea o singură clasă, cu un număr de 33 elevi şi ca director – profesorul de matematică Grigore Roiu. Fără local propriu, şcoala a funcţionat în diferite case închiriate până în anul 1893, când desfiinţându-se seminarul local, se mută în localul acestuia. În anul şcolar 1890-1891 – scrie profesorul – gimnaziul a funcţionat cu două clase, cu un număr de 44 elevi. Începând cu anul şcolar 1891-1892, Gimnaziul Privat ia denumirea de „Gimnaziul clasic” şi are ca director pe profesorul de limbă latină Al. N. Vernescu. Din anul şcolar 1894 Gimnaziul se va numi „Gimnaziul clasic „Anastasie Panu”, în amintirea aceluia care a fost un vajnic luptător pentru Unire şi care în calitatea sa de prim caimacan (locţiitor de domn) al ţării a condus cu îndemânare Moldova în perioada pregătitoare Unirii. În 1897 gimnaziul avea 235 elevi. Vechiul local al seminarului fiind neîncăpător pentru şcoala în dezvoltare, s-a proiectat clădirea unui local mai corespunzător pentru fiii ţinutului Fălciului. Construcţia noului local s-a început în toamna anului 1911 şi s-a terminat în 1913, costând 300.000 lei, în banii de atunci.
355

În noua clădire gimnaziul a funcţionat numai până în toamna anului 1917 când a fost transformată în spital pentru răniţii şi bolnavii de pe front. Profesorul menţionează că în iarna anului 1917 în sala de gimnastică a gimnaziului a concertat marele George Enescu pentru răniţii în convalescenţă. Din cauza numărului mare de refugiaţi, în anul şcolar 1917-1918, Gimnaziul din Huşi a avut 578 elevi la care au predat Theodor Speranţă, scriitor de mare talent, Theodor Aguletti, renumit autor de manuale istorice, I.N. Lotta din Salonic. După terminarea războiului, în 1918, Gimnaziul „Anastasie Panu” este transformat în liceu cu numele de Liceul de băieţi „Cuza Vodă”, care în anul şcolar 1924 -1925 are 797 elevi, dar puţini termină liceul”. Date importante publică în revistă profesorul Şt. Bujoreanu la Rubrica: „Să ne cunoaştem raionul – vechi sate moldoveneşti – Stănileşti şi Coziecii (în 1967 oraşul Huşi era reşedinţa raionului Huşi, regiunea Iaşi n.n.). Profesorul notează despre Stănileşti: „Între anii 1380-1440 a trăit şi a stăpânit pe meleagurile raionului Huşi – Oană, renumitul vornic de la Suceava, unul din sfetnicii lui Alexandru cel Bun. El a avut trei feciori: Lazăr, Stanciu şi Costea, care la moartea bătrânului Oană au împărţit între ei imensa avere a tatălui, compusă din 40 de sate – în diferite ţinuturi ale Moldovei, plus o moşie care se întindea pe valea Prutului, cam la nord de Stănileştii de azi, până la sud de Pojorăni. La împărţire, această parte a revenit lui Costea, fiul cel mai mic al vornicului. Pe această vale, urmaşii lui Costea vor întemeia un număr de 10 sate, dintre care unele au rezistat tuturor vicisitudinilor istoriei, ajungând până azi”. Articolul se ocupa de satul Stănileşti întemeiat de urmaşii lui Costea. „Încă pe la 1440 exista un sat cu numele Berbeşti pe Prut, stăpânit mai târziu de Nastasia, fiica lui Costea. Nastasia s-a căsătorit cu unul Stănilă, după numele căruia Berbeştii se vor numi Stănileşti. În decursul anilor satul Stănileşti îşi schimbă stăpânii ajungând în secolul al XVII-lea în proprietatea Domnului Moldovei Miron Barnovschi Movilă. Interesant este pentru noi că tatăl lui Miron Barnovschi a fost vornic de Huşi. Către sfârşitul secolului al XVII-lea, Stănileştii au ca proprietar pe Iordache Roset, iar în veacul al XVIII-lea intră în stăpânirea Racoviţeştilor. În 1762, Stănileştii ajung proprietatea Episcopiei din Huşi, care îl va exploata până la secularizarea averilor mânăstireşti prin legea din 1864. De la această dată înainte Stănileştii se vor dezvolta ca un sat liber, exploatat însă de noii proprietari, care au acaparat cele mai fertile locuri din sat”. Despre Cozecii aflăm: „Pe şesul Prutului, la sud de Stănileşti, cam în dreptul satului de azi Oţătoaia, a existat în vechime un sat Coziecii. Nu se cunoaşte nici numele primului stăpânitor şi nici măcar al vreunui urmaş. Bănuim că acest sat ar fi aparţinut tot urmaşilor bătrânului vornic de Suceava, Oană, deoarece acesta s356

a întemeiat pe domeniul delimitat prin actul domnesc din 1429 şi toate satele de pe această moşie au fost ale urmaşilor vornicului. Prima menţiune istorică despre acest sat o avem după anul 1600, în timpul domniei lui Irimia Vodă Movilă. Când s-a înfiinţat Episcopia de Huşi, Irimia Movilă a înzestrat-o cu moşii şi sate conform obiceiului medieval. Astfel, în actul de înzestrare sunt date Episcopiei satele Plopeni, Râşeşti, Siliştea, Creţeşti, Spărieţii şi Coziecii. În momentul daniei aceste sate erau domneşti. Nu cunoaştem încă prin ce împrejurare au ajuns domneşti. Începând cu secolul al XVII-lea satul Coziecii apare deseori pomenit de documente. Astfel Radu Mihnea Vodă în anul 1618 ordonă ispravnicilor de Huşi să lase în pace satele Episcopiei. Cu această ocazie este pomenit şi satul Coziecii. La fel, într-un ordin analog, dat de Domnul Alexandru Iliaş, în 1621, este pomenit din nou satul Coziecii. Mai târziu satul şi-a schimbat numele în „Gârla Vlădicăi”, nume pe care-l păstrează până după 1711, când în urma războiului dintre turci şi ruşi, la Stănileşti, satul a fost distrus şi ca atare părăsit de locuitori. Oamenii s-au mutat de pe şes, sus, pe deal, întemeind un sat nou Oţătoaia, de la numele unuia Oţătu, nume care s-a păstrat până astăzi în raionul nostru”. Despre profesorul Şt. Bujoreanu, Mihai Ciobanu scrie în publicaţia citată: „Născut într-o familie de răzeşi în localitatea Tuţcani, comuna Măluşteni, în anul 1912, a fost un student strălucit la Facultatea din Iaşi unde a avut ca profesori ilustre personalităţi ale învăţământului ieşean: Oreste Tafrali, George Pascu, Iorgu Iordan, George Călinescu, I. M. Marinescu, Teofil Simenschi. Ca student a publicat numeroase articole în revista „Arta şi Arheologia”, fiind remarcat de Oreste Tafrali, care l-a numit asistent. Corabia destinului l-a purtat pe tânărul Fănică Bujoreanu prin stepele Rusiei şi Munţii Tatra, în luptele din cel de al doilea război mondial. Cu gradul de căpitan în rezervă s-a dovedit şi un brav ostaş, iar mai târziu, drept „răsplată” că a cucerit cu compania lui oraşul Tiraspol, va fi exclus din partid. Ajuns profesor de limba latină la Liceul „Cuza Vodă” din Huşi, imediat după război, s-a dovedit un profesor de excepţie. Pe lângă munca didactică, a continuat munca de cercetare a documentelor vechi şi a vestigiilor arheologice din apropierea Huşului. În anul 1957 a scris o monografie amplă a Liceului „Cuza Vodă” Huşi, dar nu a putut fi tipărită deoarece consemnase şi activitatea profesorului de limba germană, venit din Bucovina, Zelea Codreanu. O perioadă de doi ani (1955-1957), împreună cu profesorul Ştefan Bujoreanu, am început pregătirile pentru deschiderea unui muzeu în localitatea Huşi: am colecţionat diferite piese arheologice aflate în păstrarea şcolilor, diferite obiecte din perioada medievală aflate la diferite persoane, piese numismatice, documente, iar prin săpături şi perigheze am colecţionat mărturii arheologice din neolitic. La această iniţiativă s-a alăturat, mai târziu, înv. Gheorghe Melinte, care a venit cu o bogată colecţie de păsări şi animale naturalizate. Muzeul s-a deschis în anul 1957 într-o clădire din strada Republicii, repartizată de Sfatul Popular al raionului Huşi. După doi ani a fost
357

numit ca director înv. Gheorghe Melinte care a avut o mare contribuţie la dezvoltarea şi îmbogăţirea muzeului cu noi exponate. Totuşi, explicaţiile date vizitatorilor erau neştiinţifice, îmbrăcate în aura legendelor, spre nemulţumirea prof. Bujoreanu, fondatorul muzeului şi preşedintele consiliului ştiinţific. Cronica Huşilor dă unele date eronate cu privire la înfiinţarea muzeului şi membrii fondatori”… (din „Prutul” nr. 6/2003) „Zorile” avea şi o „Pagină ştiinţifică”. Aici se scria despre iniţiativa elevilor din clasa XI-a, de a înfiinţa o „Gazetă matematică” a şcolii, elevii fiind invitaţi să-şi trimită colaborările şi la „Zorile”, spre publicare. Drept „Curiozităţi ştiinţifice” se popularizau: „Cea dintâi rafinărie de petrol din lume a fost aceea înfiinţată în ţara noastră de românul Mehedinţeanu, la Râfov, lângă Ploieşti, în anul 1857. De abia peste doi ani, în 1859, s-au înfiinţat primele rafinării de petrol în S.U.A.” …Timişoara este primul oraş din Europa ale cărei străzi au fost luminate electric începând din 1884. Erau prezentate şi câteva traduceri libere despre câine, din volumul „L'intelligence des animaux” de Ernest Menault, publicat în Biblioteque „Des Merveilles”, care, spunea „Zorile”, confirmă întrutotul părerile lui Buffon, care-l numea prietenul cel mai credincios al omului, prieten ce nu-l poate găsi printre semenii săi. Despre prietenia omului cu câinele citeam undeva spusele lui George Enescu, „Luceafărul muzicii”, aproape întotdeauna a avut şi un câine pe puntea unui vapor, maestrul este fotografiat într-un fotoliu de pai, cu manuscrisele în faţă şi căţeluşul în braţe. La toţi le zicea Mutzeerli. Despre căţeluş, Enescu povestea că aflându-se pe holul unui hotel, acesta are o purtare necuviincioasă, cu consecinţe… mirositoare. Enescu vede, simte mirosul şi îl ceartă: „Ruşine! N-am să-ţi mai spun Mutzeerli, ci Putzerli”. Chiar în acea clipă, căţeluşul şi-a privit stăpânul şi, ofensat – scrie acolo – a fugit, părăsindu-l pentru totdeauna! Poezii semnau alături de prof.Ion Alexandru Angheluş, elevii Mihai Ralea, Ana Corcodel. O recenzie bine realizată semna profesorul Ion Al.Angheluş despre „Sentimentul patriei în opera lui Al. Stamatiad”, la rubrica „Încercări critice”. Din comitetul de redacţie făceau parte profesorul Mihai Ciobanu – redactor şef, prof. Ana Olah, secretar de redacţie,prof. Ştefan Bujoreanu, prof. Balan Mihai, elevii Ralea Mihai, Toma Carmen, Hodoş Maria, Corcodel Ana, Bârjoveanu Elena. * Tot în anul II, „Zorile”, numărul festiv 3-4, în octombrie 1968, cu ocazia semicentenarului şcolii (1918-1968) îşi deschide paginile cu un „Cuvânt înainte” semnat de profesorul Ştefan Bahnaru directorul liceului. Despre semicentenar vorbeşte
358

atât profesorul Bahnaru cât şi elevul Hulubei Gheorghe. Cu prilejul semicentenarului Liceului „Cuza Vodă”, iată evocarea pe care o face revistei „Zorile”, ing. Gheorghe Harnagea, cel care în 1923 scrisese în foaie despre sosirea la Huşi a grupului de scriitori de la „Gândirea”. „Huşul a avut o activitate culturală bogată încă mai înainte de primul război mondial, când în acest oraş existau un seminar cu 8 clase, gimnaziul „Anastasie Panu” cu 4 clase. Ea era realizată de intelectualii oraşului, grupaţi mult timp în jurul revistei „Gânduri bune”. Anul şcolar 1916-1917 a însemnat o dată importantă în viaţa spirituală a oraşului. Retragerea trupelor româneşti şi refugiul populaţiei în Moldova, în toamna anului 1916, a adus în Huşi - ca şi în celelalte oraşe moldovene - un mare număr de copii de vârstă şcolară, precum şi un mare număr de profesori de liceu, nume cunoscute în acel timp în corpul didactic al ţării. În această situaţie, s-a ajuns de la sine la soluţia ca Gimnaziul „Anastasie Panu” să fie adaptat nevoilor de moment şi să dea instrucţiunea până la clasa a VlII-a elevilor adunaţi în Huşi, care aveau nevoie de ea. Directorului Gimnaziului „Anastasie Panu”, profesorul Const. Holban, i-a revenit sarcina să rezolve practic această problemă. Şi astfel, în anii şcolari 1916-1917 şi 1917-1918, Gimnaziul „Anastasie Panu” a fost – de fapt – un liceu cu 8 clase. Transformarea lui în liceu, în anul şcolar următor – 1918-1919 – a consfinţit această stare de lucruri, iar primii elevi şi profesori de curs superior pe care i-a avut în acest an au fost – unii – refugiaţi, repartizaţi în Huşi, şi – alţii – elevii de curs superior, localnici, care nu au mai avut nevoie să plece la învăţătură – ca înainte de 1916 la Bârlad sau Iaşi. Primul an de existenţă a Liceului „Cuza Vodă” din Huşi a debutat cu un eveniment istoric din viaţa ţării: unirea Ţărilor Române cu Transilvania. În curs de câţiva ani, înăuntrul şi în afara liceului „Cuza Vodă” din Huşi, au avut loc trei manifestări culturale remarcabile: - Societatea culturală „Mihail Kogălniceanu”, alcătuită din elevii Liceului „Cuza Vodă”, în special din cursul superior; - Revista „Zorile”, din iniţiativa elevilor tot din cursul superior; - Ateneul popular „Dimitrie Cantemir”, cu colaborarea intelectualilor din oraş şi a elevilor liceului nostru – societatea „Mihail Kogălniceanu” fiind estompată şi activitatea ei reducându-se la cea de bibliotecă publică. Scriitorul acestor rânduri a făcut parte din cele două promoţii care au creat revista „Zorile”, cu scurta viaţă a căreia şi-a identificat propria-i viaţă de şcolar – din toamna anului 1921 până în primăvara anului 1923. El închină rândurile care urmează amintirilor din acea vreme. Aşa după cum îşi mai amintesc, iniţiatorii ei trebuie căutaţi printre elevii clasei a VII-a. Timp de decenii am considerat – şi consider şi astăzi – că a existat între noi un ,,primus inter pares”, elevul Ion David din clasa a VII-a, dotat cu o inteligenţă
359

neobişnuită, cu o voinţă şi perseverenţă care ne impresionau. La „Zorile” el a avut contribuţia cea mai însemnată din promoţia lui, prin numărul articolelor publicate şi prin munca organizatorică pe care a depus-o. O confirmare a părerii de mai sus am avut-o acum câteva luni. Zece ani după plecarea la Universitate, în Iaşi, Ionel David îşi nota într-un caiet lupta cu el însuşi pentru perfecţionarea propriei personalităţi. Trecând alţi 35 ani, după moartea lui, împrejurările au voit pentru ca eu să descopăr textul din 1932 şi să regăsesc în el şi pe Ionel David pe care-l cunoscusem în adolescenţă. ...Revista noastră a avut trei trăsături caracteristice – o conducere alcătuită exclusiv din elevi, cu aprobarea, dar fără intervenţia conducerii liceului; - colaboratori din toate şcolile de băieţi ale Huşului (Liceul „Cuza Vodă”, Şcoala normală „Mihail Kogălniceanu” şi Seminarul). Din rândul profesorilor şi studenţilor, foşti elevi ai liceului şi chiar elevii altor licee din ţară; (un exemplu, Ionescu Mircea, elev în clasa a V-a a Liceului „Matei Basarab” din Bucureşti, posesor al premiului de onoare în 1922-1923); - a trăit din venitul propriei producţii (mai ales abonamente) din una sau două donaţii de la unii exponenţi ai culturii huşene. Colecţia revistei „Zorile” 1922-1923 se găseşte, fără numărul 1, la Biblioteca Academiei R.S.R. ...Şapte ani mai târziu, în 1930, „Zorile” au apărut din nou. Colaboratorii de atunci, cu care – cu o singură excepţie – m-am întâlnit prima oară în viaţă – şi de care m-am legat prin sentimente calde pentru tot restul vieţii, abia acum, cu ocazia Semicentenarului, mărturiseau în prefaţa primului număr al revistei lor că sunt urmaşii „Zorilor” noastre. Şi colecţia „Zorilor” din 1930-1932 se găseşte completă în Biblioteca Academiei R.S.R. ...Cele două colecţii – din 1922-1923 şi din 1930-1932 totalizează 14 numere cu un volum de aproximativ 350 pagini. O parte din articolele apărute în cele două colecţii merită retipărite, în timp, într-o rubrică a trecutului din „Zorile” de azi, pentru calitatea lor deosebită - sau pentru valoarea documentară. ...În 1968, „Zorile” îşi reiau tradiţia şi apar prima oară în condiţiile socialismului triumfător în Republica Socialistă România. Noi, cei din 1922-1923, care abia cu ocazia semicentenarului am luat cunoştinţă că am fost urmaţi cândva, de cei din 1930-1932, ne vedem evocaţi şi în „Zorile” acestui an. Fostul conducător al „Zorilor” din 1930-1932, elevul de atunci Alistar Dumitru, astăzi Decan al Facultăţii de filologie a Institutului Pedagogic din Bacău, adresează „Zorilor” 1968 „Urarea unui frate vârstnic” – în primul articol din numărul 1-2 al revistei. ...Nu bănuiam, în 1922, că – în entuziasmul nostru tineresc am aprins o torţă pe care nici un fel de împrejurări nu avea s-o stingă definitiv, o torţă care
360

– de două ori în jumătate de veac avea să se aprindă, pasărea Phoenix, din propria ei cenuşă. …Asistăm la o minunată goană a torţelor! „Zorile” anilor 1930-1932, „Zorile” adolescenţei lui Alistar, verigă vie între „Zorile” 1922-1923 ale adolescenţei noastre şi „Zorile” 1968 ale adolescenţilor Toma Carmen şi Ralea Mihai. Frumos şi nostalgic spectacol, în faţa căruia nu ne putem opri şi murmurăm: „Nasc mereu la Moldova oameni”. ...Semicentenarul liceului nostru ne-a adunat la un loc, pe exponenţii celor trei generaţii ale revistei. Nu suntem în aceste clipe, bunici, părinţi, copii. Suntem fraţi mai mari şi mai mici. Tinereţea noastră este ceea ce e comun în noi, năzuinţa tuturor generaţiilor, năzuinţa eternă, către adevăr, către frumos, către mai bine”. Şi tot din „Amintiri”, un fragment de scrisoare „Despre „Zorile” anilor 1922-1923 de Ionescu Dumitru fost elev al liceului: „Nu-mi mai amintesc care dintre noi a avut – primul – ideea de a scoate revista, dar cred, că ea a fost rezultatul preocupărilor şi discuţiilor din „cercul” nostru prietenesc, constituit din elevii clasei VII-a şi a VI-a. Îi revăd şi acuma pe Ionel David, Iorguţă Harnagea, Octav Angheluţă, Vasile Trofin, Emil Mocanu şi alţii, discutând, agitându-se... ce titlu să-i dăm revistei, formatul ei, conţinutul, cine să se ocupe de alcătuirea conţinutului, tipărirea, difuzarea. Să o numim Steaua? Luceafărul? Aurora?... Şi enumeram multe alte titluri... Din aceste frământări... „Zorile” începutului lucrurilor!... „Zorile vieţii de şcoală!”,... „Zorile” gândurilor şi viselor noastre, ce zburau departe, peste zări, în imensitatea nedesluşită a marii vieţi, acest nume ne-a cucerit pe toţi…, „Zorile” noastre vor lumina dintru începutul existenţei lor!... „Zorile” promoţiilor ce ne vor urma vor lumina mai strălucitor!... etc. Iată!... „Zorile!, Şi titlul a fost hotărât. După entuziasmul începutului, ne-au apărut, pe rând, problemele organizării: sistematizarea, obţinerea primelor materiale, atragerea colaboratorilor, varietatea subiectelor,redacţia etc. Ne-au apărut, apoi şi problemele materiale: coperta, hârtia, imprimarea, corecturile, secretariat, contabilitate etc. În cele din urmă am ieşit victorioşi din marele impas al începutului; am obţinut, lucrul primordial, înţelegerea, sprijinul, îndrumarea şi colaborarea conducerii liceului – director şi profesori – ai studenţilor din cercul studenţilor huşeni. - Mitache Mihai, Poroşnicu Dumitru şi alţii – ne-au dat şi ei un sprijin preţios în munca organizatorică. Neaşteptată pentru toţi a fost tipărirea primelor numere din revista noastră, în mod gratuit, de t