P. 1
Immanuel Kant - Critica Ratiunii Pure

Immanuel Kant - Critica Ratiunii Pure

|Views: 68|Likes:
Published by Mypopohead

More info:

Published by: Mypopohead on Feb 17, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

04/07/2013

pdf

text

original

IMMANUEL KANT

CRITICA RAŢIUNII PURE
Traducere de NICOLAE BAGDASAR şi ELENA MOISUC Ediţia a IlI-a îngrijită de ILDB PÂRVU

EDITURA IRI Bucureşti, 1998

Redactori: MĂRIA STANCIU EDUARD IRICINSCHI Coperta: VENIAMIN & VENIAMIN

© Toate drepturile rezervate EDITURII IRI

ISBN 973-96348-4-2

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Prin ediţia de faţă ne propunem să redăm circuitului public traducerea Criticii raţiunii pure, realizată de Nicolae Bagdasar, în colaborare cu Elena Moisuc, după ediţia germană îngrijită de Raymund Schmidt,ediţiaaII-a,Leipzig, 1930. Traducerea, apărută în anul 19691a Editura Ştiinţifică, era însoţită de un amplu aparat critic semnat de Nicolae Bagdasar (Studiu introductiv, Glosar kantian, Indice de nume proprii), pe care nu-1 reluăm în ediţia de faţă. Mulţumim pe această cale doamnei Elena Bagdasar, care a avut generozitatea să ne cedeze dreptul de a relua toate traducerile din opera lui Kant publicate de profesorul Nicolae Bagdasar, cunoscut exeget al scrierilor filosofului german. Cu prilejul reeditării acestei lucrări, în 1998, redacţia a corectat unele erori de tipar şi unele inconsecvenţe terminologice. Totodată, au fost indicate diferenţele dintre ediţia I şi ediţia a Ii-a a Criticii raţiunii pure, acolo unde lipseau în varianta iniţială, din 1969. Toate acestea au fost semnalate prin bunăvoinţa prof. dr. Ilie Pârvu, căruia editura îi aduce mulţumiri.

C U V Â N T U L T R A D U C Ă T O R IL O R

Interesul mereu crescând pentru opera de faţă, fundamentală în gândirea filosofică în general, precum şi împrejurările în care a fost redactată şi tipărită iniţial au determinat numeroase reeditări în limba originală şi, de asemenea, traduceri în foarte multe limbi străine. în traducerea de faţă nc-am bazat pe textul ediţiei germane a Criticii raţiuniipurc îngrijită de Raymund Schmidt — ediţia a II-a,Leipzig, 1930 — care este cea mai bună dintre ediţiile publicate după moartea marelui gânditor, fiindcă înregistrează toate corecturile efectuate de editorii anteriori şi propunerile lor de îndreptare. Nu am neglijat, fireşte, să verificăm ediţia lui Raymund Schmidt cu ediţiile princeps apărute în timpul vieţii lui Kant, precum şi cu alte ediţii. Spre deosebire de Raymund Schmidt însă, am dat întâietate ediţiei a fi-a din 1787, în care Kant, luând atitudine faţă de interpretările făcute asupra ediţiei I (1781), accentuează caracterul realist al concepţiei sale. Notele însemnate cu * aparţin Iui Kant şi au fost dispuse în pagină sub fiecare dintre cele două ediţii, iar cele însemnate cu a precum şi parantezele [ J aparţin traducătorilor. Dintre dificultăţile de traducere a unor termeni specifici limbii germane sau cărora Kant le-a dat un sens propriu amintim câteva: Acolo unde limba germană dispune de doi termeni, milssen şi sollen, diferenţiaţi radical ca sens, cel dintâi exprimând ceea ce facem prin constrângere, fiindcă nu avem încotro, cel de-al doilea exprimând ceea ce facem din obligaţie morală, din datorie, corespondentul în limba

CUVÂNTUL TRADUCĂTORILOR

română este unul singur, „a trebui". Pentru a semnala în limba română diferenţierile de sens ale celor două verbe germane folosite de Kant şi sub forma substantivală, diferenţieri care joacă un rol deosebit de important în concepţia morală a lui Kant, în capitolul care tratează despre bine şi despre obligaţia morală am indicat în paranteză pe sollen, acolo unde „trebuie" are semnificaţie morală. Dificilă este şi găsirea unui termen care să redea nuanţa exactă a germanului Gemiit. Francezii l-au tradus prin esprit, primul traducător român prin „minte", noi am preferat pe acela de „simţire", sensul lui Gemiit fiind în general acela de totalitate a dispoziţiilor afective, unitate de reacţii emoţionale, capacitate de a fi excitat afectiv. Termenul Gesinnungen, derivat din Sinn, cu semnificaţii multiple — simţ pentru ceva, dispoziţie sufletească, atitudine interioară, părere, convingere, caracter — a fost tradus de noi prin „simţăminte". Posibilitatea aproape nelimitată a limbii germane de a crea cuvinte noi prin compunere a fost practicată uneori şi de Kant. Un astfel de cuvânt este Furwahrhalten, care înseamnă o judecată însoţită de sentimentul valabilităţii ei, aprecierea unei judecăţi ca fiind valabilă. Termenul acesta, folosit într-un singur capitol, dar de repetate ori, şi căruia noi n-am reuşit să-i dăm decât o traducere verbală, „considerarea a ceva ca adevărat", îngreuiază, desigur, expunerea din capitolul respectiv. Am tradus termenii de Gedanke şi Idee cu „idee", dar cum Kant a dat celui de-al doilea termen o semnificaţie specială, pentru a distinge cei doi termeni, am transcris cuvântul Idee cu majusculă ori de câte ori a fost vorba de Idee în accepţia kantiană. Termenul Erkenntnis a fost tradus când prin „cunoaştere", când prin „cunoştinţă", pentru a distinge ceea ce face Kant însuşi, cunoaşterea ca proces psihologic de cunoştinţă, ca produsul sau conţinutul lui logic. în legătură cu lexicul, atragem atenţia cititorului că în graba redactării Immanuel Kant nu foloseşte totdeauna în acelaşi sens chiar concepte filosofice importante, ca transcendental, subiectiv, obiectiv ş. a. O caracteristică a stilului kantian care îngreuiază înţelegerea operei este folosirea periodului amplu, cu intercalarea de câte 3—4, ba chiar până la 7 incidente. Un analist al stilului kantian a numărat pe o singură pagină din Critica raţiunii pure nu mai puţin de 18 propoziţii relative, înghesuite toate în numai trei fraze, sau pe o pagină din prefaţa celei de-a

CUVÂNTUL TRADUCĂTORILOR

două ediţii cinci genitive unul după altul. înclinaţia 1 ui Kant de a înlocui substantivul cu pronumele, topica uneori greşită a cuvintelor, susceptibilă să dea loc la confuzii, anacoluturile, pleonasmele, repetiţiile inutile ale aceleiaşi expresii sau construcţii, folosirea abuzivă a unor determinante ca adverbele nun şi schon, tendinţa de a explicita pe larg şi cu digresiuni — toate aceste neajunsuri ale expunerii kantiene au aglomerat dificultăţile pentru traducători. Uneori am procedat prin secţionarea perioadelor prea lungi, alteori n-a fost posibil, căci am fi riscat să destrămăm unitatea logică a lanţului de propoziţii. Căci periodul amplu este expresia forţei de gândire a lui Kant, în stare să cuprindă dintr-o dată, ca un tot, un număr neobişnuit de mare de idei, şi totodată expresia dorinţei lui de a lămuri temeinic, din toate punctele de vedere, obiectul expunerii lui. Şi aşa cum a spus chiar Kant în prefaţa la ediţia I, şi mai târziu Goethe, „s-a întâmplat şi a trebuit să se întâmple filosofului raţiunii că a scris neclar din prea mare dragoste pentru claritate". Cu toate dificultăţile pentru traducători şi pentru cititori, Critica raţiunii pure rămâne o capodoperă nemuritoare a filosofiei, cu care gândirea filosofică a fiecărei generaţii a simţit şi simte nevoia unei confruntări. Şi poate că la capătul acestei confruntări, în unele probleme unii vor spune ca şi Goethe: ,,Când citesc o pagină din Kant, am impresia că am intrat într-o cameră luminoasă". TRADUCĂTORII

I

CUPRINS

i

Notă asupra ediţiei...............................................................................5 Cuvântul traducătorilor.......................................................................7 Dedicaţie...........................................................................................19 Prefaţă la ediţia întâi din anul 1781...................................................21 Prefaţa ediţiei a doua.........................................................................29 Introducere
I. Despre diferenţa dintre cunoaşterea pură şi cea empirică.....................................49 II. Noi suntem în posesia unor anumite cunoştinţe a priori, şi însuşi simţul comun nu este niciodată lipsit de astfel de cunoştinţe.........................................52

III...................................................................................................Fil
osofiaare nevoie de o ştiinţă care să determine posibilitatea, principiile şi întinderea tuturor cunoştinţelor u priori.............................................................54

IV..................................................................................................De
spre diferenţa dintre judecăţile analitice şi judecăţile sintetice..................................56

V. în toate ştiinţele teoretice ale raţiunii sunt cuprinse, ca principii, judecăţi
sintetice a pin>ri..................................................................................................59 VI. Problema generală a (Criticii 1 raţiunii pure.......................................................62 VII. Ideea şi diviziunea unei ştiinţe speciale având numele de Critică a raţiunii pure ........................................................................................65

11

IMMANUEL KANT

I. TEORIA TRANSCENDENTALA

PARTEA ÎNTÂI. ESTETICA TRANSCENDENTALĂ
Secţiunea întâi. DESPRE SPAŢIU..............................................73 Secţiunea a doua. DESPRE TIMP...............................................80 PARTEA A DOUA. LOGICA TRANSCENDENTALĂ Introducere. IDEEA UNEI LOGICI TRANSCENDENTALE.........95
I. DESPRE LOGICĂ ÎN GENERE.......................................................95 II. DESPRE LOGICA TRANSCENDENTALĂ......................................98

III. DESPRE ÎMPĂRŢIREA LOGICII GENERALE ÎN
ANALITICĂ ŞI DIALECTICĂ........................................................99 IV. DESPRE ÎMPĂRŢIREA LOGICII TRANSCENDENTALE ÎN ANALITICĂ ŞI DIALECTICĂ TRANSCENDENTALĂ.........102

Diviziunea întâi. ANALITICA TRANSCENDENTALĂ
Cartea întâi. ANALITICA CONCEPTELOR............................................104
Capitolul întâi. DESPRE FERUL CONDUCĂTOR ÎN DESCOPERIREA TUTUROR CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI.....................

.104

Secţiunea întâi. Despre folosirea logică a intelectului în genere............................105 Secţiunea a doua Despre funcţia logică a intelectului în judecăţi ........................107 Secţiunea a treia. Despre conceptele pure ale intelectului sau categorii ...............111 Capitolul al doilea. DESPRE DEDUCŢIA CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI..................................................................................................118 Secţiunea întâi. Despre principiile unei deducţii transcendentale în genere...........118 Secţiunea a doua. Deducţia transcendentală a conceptelor pure ale intelectului.......................................................................................................126 Secţiunea a treia. Despre raportul intelectului cu obiecte în genere şi despre posibilitatea de a le cunoaşte apriori.......................................................157

12

CRITICA RAŢIUNII PURE Cartea a doua. ANALITICA PRINCIPIILOR (DOCTRINA TRANSCENDENTALĂ A JUDECĂŢII)..................................................162
Introducere. DESPRE JUDECATA TRANSCENDENTALĂ ÎN GENERE.........164 / Capitolul întâi. DESPRE SCHEMATISMUL CONCEPTELOR PURE

VALE INTELECTULUI............................................................................168
Capitolul al doilea. SISTEMUL TUTUROR PRINCIPIILOR INTELECTULUI PUR.........................................................................................178 Secţiunea întâi. Despre principiul suprem al tuturor judecăţilor analitice...............180 Secţiuna a doua. Despre principiul suprem al tuturor judecăţilor sintetice.............182 Secţiunea a treia. Reprezentarea sistematică a tuturor principiilor sintetice ale intelectului pur.................................................................................................185 1...............................................................................................Axio me ale intuiţiei ....................................................................................................188 2...............................................................................................Anti cipaţii ale percepţiei..............................................................................................190

3...............................................................................................Anal
ogii ale experienţei...............................................................................................197 A.Analogia întâi. Principiul permanenţei substanţei ................................................200 B. Analogia a doua. Principiul succesiunii în timp după legea cauzalităţii.......................205 C. Analogia a treia. Principiul simultaneităţii după legea acţiunii reciproce sau a comunităţii..................................................................................................2 1 8 4. Postulatele gândirii empirice în genere.................................................................223 Notă generală la sistemul principiilor......................................................................2 3 4 Capitolul al treilea. DESPRE PRINCIPIUL DISTINGERII TUTUROR

I I

..................238
Apendice. Despre amfîbolia conceptelor reflecţiei care rezultă din confundarea folosirii empirice a intelectului cu folosirea lui transcendentală....................................2 5 4 Notă la amfîbolia conceptelor reflecţiei....................................................................2 5 9

Diviziunea a doua. DIALECTICA TRANSCENDENTALA
Introducere

I. DESPRE APARENŢA TRANSCENDENTALĂ................272 H. DESPRE RAŢIUNEA PURĂ CA SEDIU AL APARENTEI TRANSCENDENTALE................................275
A. Despre raţiune în genere...................................................................................275

13

IMMANUEL K.ANT B. Despre folosirea logică a raţiunii.........................................................................277 C. Despre folosirea pură a raţiunii...........................................................................2 7 9

Cartea întâi. DESPRE CONCEPTELE RAŢIUNII PURE.........................281
Secţiunea întâi. Despre ideiîn genere....................................................................282 Secţiunea a doua. Despre ideile transcendentale....................................................287 Secţiunea a treia. Sistemul ideilor transcendentale.................................................29 4 Cartea a doua. DESPRE RAŢIONAMENTELE DIALECTICE ALE RAŢIUNII PURE...................................................................................................297 Capitolul întâi. DESPRE PARALOGISMELE RAŢIUNII PURE .........................299 Respingerea argumentului lui Mendelssobn despre permanenţa sufletului.......................................................................................309 Concluzia soluţionării paralogismului psihologic ..............................................320 Notă generală privind trecerea de la psihologia raţională la cosmologie .............3 22 Capitolul al doilea. ANTINOMIA RAŢIUNII PURE ............................................349 Secţiunea întâi. Sistemul Ideilor cosmologice.......................................................351 Secţiunea a doua. Antitetica raţiunii pure..............................................................358 Primul conflict al Ideilor transcendentale.................................................................3 6 2 Al doilea conflict al Ideilor transcendentale.............................................................3 6 8 Al treilea conflict al Ideilor transcendentale..............................................................3 7 4 Al patrulea conflict al Ideilor transcendentale...........................................................3 8 0 Secţiunea a treia. Despre interesul raţiunii în acest conflict cu sine însăşi ..............386 Secţiunea a patra. Despre problemele transcendentale ale raţiunii pure, întrucât trebuie să poată fi soluţionate în mod absolut ............................................393 Secţiunea a cineea Reprezentarea sceptică a problemelor cosmologice prin toate cele patru Idei transcendentale...............................................................398 Secţiunea a şasea. Idealismul transcendental ca cheie pentru soluţionarea dialecticii cosmologice..........................................................................................401 Secţiunea a şaptea. Decizia critică a conflictului cosmologic al raţiunii cu ea însăşi................................................................................................405 Secţiunea a opta. Principiul regulativ al raţiunii pure cu privire la Ideile cosmologice.................................................................................................410 Secţiunea a noua. Despre folosirea empirică a principiului regulativ al raţiunii cu privire la toate Ideile cosmologice.....................................................415

14

CRITICA RAŢIUNII PURE
I. Soluţionarea Ideii cosmologice despic totalitatea compoziţiei fenomenelor într-an univers..........................................................................................................4 1 6 II. Soluţionarea Ideii cosmologice despre totalitatea diviziunii unui tot dat In intuiţie ...419 Notă finală la soluţionarea Ideilor matcmatico-transccndcntalc şi notă preliminară la soluţionarea Ideilor dinamico-transccndcntalc .......................................................42 1 III. Soluţionarea Ideilor cosmologice despre totalitatea derivării evenimentelor lumii din

cauzele lor.....................................................................................................4 2 4
Posibilitatea cauzalităţii prin libertate în unire cu legea universală a necesităţii naturii ...................................................................................................4 2 7 Lămurirea Ideii cosmologice a unei libertăţi în unire cu necesitatea universală a naturii ..................................................................................................4 2 9 IV. Soluţionarea Ideii cosmologice despre totalitatea dependenţei fenomenelor cu privire la existenţa lor in genere ............................................................................................4 3 7 Notă finală la întreaga antinomic a raţiunii pure ..........................................................4 4 1

Capitolul al treilea. IDEALUL RAŢIUNII PURE.................................................4 4 2 Secţiunea întâi. Despre idealîn genere.................................................................442 Secţiunea a doua. Despre idealul transcendental (Prototypon transcendentale).. .444 Secţiunea a treia. Despre argumentele raţiunii speculative în sprijinul existenţei unei fiinţe supreme................................................................................451
Prin raţiunea speculativă nu sunt posibile decât trei moduri de a demonstra existenţa lui Dumnezeu ...................................................................................................4 5 5

Secţiunea a patra. Despre imposibilitatea unei dovezi ontologice a existenţei lui Dumnezeu........................................................................................4 5 6 Secţiunea a cincea. Despre imposibilitatea unei dovezi cosmologice a existenţei lui Dumnezeu........................................................................................4 6 2
Descoperirea şi explicarea aparenţei dialectice în toate dovezile transcendentale despre existenţa unei fiinţe necesare ................................................................................4 6 8

Secţiunea a şasea. Despre imposibilitatea dovezii fizico-teologice.......................471 Secţiunea a şaptea. Critica oricărei teologii întemeiate pe principii speculative ale raţiunii..........................................................................................477
Supliment la dialectica transcendentală ............................................................................4 8 3 Despre folosirea rcgulativă a Ideilor raţiunii pure ..............................................................4 8 3 Despre scopul final al dialecticii naturale a raţiunii omeneşti .............................................4 9 8

15

IMMANUEL KANT

n. METODOLOGIA TRANSCENDENTALA
Capitolul întâi. DISCIPLINA RAŢIUNII PURE..................................................5 2 0 Secţiunea întâi. Disciplina raţiunii pure în folosire dogmatică................................522 Secţiunea a doua. Disciplina raţiunii pure sub aspectul folosirii ei polemice........536
Despre imposibilitatea unei satisfacţii sceptice a raţiunii pure în conflict cu ea însăşi _____5 4 7

Secţiunea a treia. Disciplina raţiunii pure cu privire la ipoteze ...........................553 Secţiunea a patra. Disciplina raţiunii pure cu privire la demostraţiile ei.................5 60 Capitolul al doilea. CANONUL RAŢIUNII PURE...............................................567 Secţiunea întâi. Despre scopul final al folosirii pure a raţiunii noastre...................5 6 9 Secţiunea a doua. Despre idealul binelui suveran ca principiu care determină scopul final al raţiunii pure....................................................................................573 Secţiunea a treia. Despre părere, ştiinţă şi credinţă................................................581 Capitolul al treilea. ARHITECTONICA RAŢIUNII PURE..................................588 Capitolul al patrulea. ISTORIA RAŢIUNE PURE...............................................5 9 9

Traducerea citatelor latine...............................................................603 Cum am devenit traducător! deNicolae Bagdasar..........................605

BACO DE VERULAMIO
Instauratio magna. Praefatio De nobis ipsis silemus: De re autem, quae agitur, petimus: ut homines eam non opinionem, sed opus esse cogitent; ac pro certo habeant, non sectae nos alicuius, aut placiti, sed utilitatis et amplitudinis humanae fundamenta molid. Deinde ut suiş commodis aequi — in commune consultant — et ipsi in partem veniant. Praeterea ut bene sperent, neque instaurationem nostram ut quiddam infinitum et ultra mortale fingant, et animo concipiant; cum revera sit infiniţi erroris finis et terminus legitimus.

BACON DE VERULAM
Instauratio magna. Prefaţă Asupra noastră păstrăm tăcerea. în ceea ce priveşte însă lucrul despre care e vorba dorim: ca oamenii să-1 gândească nu ca pe o simplă opinie, ci ca pe rezultatul unei îndelungate străduinţe şi să fie convinşi că noi nu clădim temeliile unei secte filosofice ca oricare alta sau ale unei plăcute distracţii, ci pe acelea ale bunăstării şi ale demnităţii omeneşti. Mai dorim ca oamenii, îngrijindu-se de propriul lor interes, să delibereze laolaltă şi să treacă ei înşişi de partea noastră. Şi, pe lângă toate acestea, Mai dorim ca ei să fie liniştiţi, să nu-şi închipuie şi să nu conceapă în mintea lor Instauratio noastră ca pe un lucru infinit şi supraomenesc, când ea este de fapt sfârşitul şi hotarul legitim pus nesfârşitei erori.
a

Acest moto a fost adăugat la ediţia a Ii-a. ■' 17

Excelenţei Sale Ministrului Regal de Stat Baron von Zedlitz

Excelenţă, .A contribui la dezvoltarea ştiinţelor înseamnă a lucra în interesul propriu al Excelenţei Voastre; căci acest interes e strâns legat de ştiinţe nu numai prin înaltul post al protectorului, ci şi prin cele cu mult mai intime ale amatorului şi cunoscătorului luminat. De aceea mă şi servesc de singurul mijloc care stă oarecum în puterea mea, spre a-mi arăta mulţumirea pentru încrederea binevoitoare cu care Excelenţa Voastră mă cinsteşte, crezându-mă în stare să contribui cu ceva în acest scopa. Aceleiaşi binevoitoare atenţii cu care Excelenţa Voastră a onorat întâia ediţie a acestei opere dedic şi pe a doua şi totodată toate celelalte interese ale carierei mele literare şi sunt cu cel mai adânc respect al Excelentei Voastre

preasupus şi plecat servitor IMMANUEL KANT K6nigsberg,23 aprilie 1787

" Ediţia I are intercalate aici următoarele două alineate: „Aprobarea unui judecător 'Urninat şi competent constituie pentru acela căruia îi place viaţa speculativă, în dorinţele sa e ' modeste, o puternică încurajare spre străduinţe al căror folos e mare, deşi îndepărtat, ?' deci cu totul necunoscut privirii marii mulţimi. Unui astfel de judecător şi binevoitoarei sale atenţii dedic această lucrare şi sc«tului său toate celelalte interese." I

19

PREFAŢA
[la ediţia întâi din anul 1781]

Raţiunea omenească are într-un gen al cunoaşterii ei soarta particulară că e copleşită de întrebări pe care nu le poate evita, deoarece ele îi sunt impuse de natura raţiunii însăşi, la care însă ea nu poate răspunde, fiindcă depăşesc întreaga capacitate a raţiunii omeneşti. în această încurcătură ajunge fără vina ei. Ea porneşte de la principii a căror folosire e inevitabilă în cursul experienţei şi este totodată destul de încercată prin această experienţă. Cu ajutorul lor se ridică (aşa cum şi natura ei o cere) tot mai sus, spj^ -condiţii mai îndepărtate. Dar observând că în acest fel opera ei trebuie să rămână pentru totdeauna neterminată, fiindcă întrebările nu încetează niciodată, ea se vede constrânsă să se refugieze la principii care depăşesc orice folosire posibilă a experienţei şi totuşi par atât de puţin suspecte, încât şi simţul comun este de acord cu ele. Dar în felul acesta ea se prăbuşeşte în întuneric şi contradicţii, din care poate deduce că undeva trebuie să se fi bazat pe erori ascunse, pe care însă nu le poate descoperi, fiindcă principiile de care se foloseşte, depăşind orice limită a experienţei, nu mai recunosc nici o piatră de încercare a experienţei ^Arena acestor certuri fără sfârşit se numeşte metafizicăj A fost o vreme când era numită regina tuturor ştiinţelor, şi dacă se w intenţia drept faptă, atunci merită fără îndoială, din cauza importanţei er ninente a obiectului ei, acest nume de cinste. Acum tonul la modă al e Pocii cere să i se arate tot dispreţul, şi matroana se tânguie, alungată şi
21

IMMANUEL KANT

părăsită, ca Hecuba: modo maxima rerum, tot generis natisque potens — nune trahorexul, inops — O v i d., Metam. Iniţial, sub dominaţia dogmaticilor, puterea ei era despotică. Dar fiindcă legislaţia purta încă urmele vechii barbarii, ea degenera, prin războaiele interne, încetul cu încetul, în completă anarhie, şi scepticii, un soi de nomazi care dispreţuiesc orice cultivare statornică a pământului, rupeau din când în când legătura civilă. Din fericire însă, fiindcă erau puţini, ei n-au putut împiedica pe dogmatici să încerce a-1 cultiva mereu din nou, deşi nu după un plan stabilit de comun acord. în timpurile moderne se părea, ce-i drept, la un moment dat, că tuturor acestor dispute trebuia să li se pună capăt printr-o anumită fiziologie a intelectului omenesc (de către celebrul Locke) şi să fie decisă pe dea-ntrcgul legitimitatea acelor pretenţii; dar, deşi naşterea acelei pretinse regine a fost derivată din experienţa vulgară comună şi prin aceasta pretenţia ei ar fi trebuit să devină cu drept cuvânt suspectă, s-a întâmplat totuşi, fiindcă această genealogic îi fusese atribuită de fapt în mod fals, ca ea să-şi afirme pretenţiile. Astfel încât totul recăzu în viermănosul dogmatism şi de aici în dispreţul din care se căutase a se scoate ştiinţa. Acum, după ce toate căile (precum se crede) au fost zadarnic încercate, domneşte în ştiinţă dezgust şi total indiferentism, mama haosului şi a nopţii, dar care sunt totuşi în acelaşi timp originea, sau cel puţin preludiul unei apropiate transformări şi renaşteri a acestor ştiinţe, după ce prin sârguinţă rău aplicată deveniseră obscure, confuze şi inutilizabile. E zadarnic, în adevăr, să afectăm indiferenţă cu privire la astfel de cercetări, al căror obiect nu poate fi indiferent naturii omeneşti. Acei pretinşi indiferentişti, oricât ar intenţiona să se facă de nerecunoscut prin schimbarea limbajului de şcoală într-un ton popular, nu mai pot gândi ceva fără să recadă inevitabil în afirmaţii metafizice, împotriva cărora afişau totuşi atâta dispreţ. Totuşi, această indeferenţă, care are loc în mijlocul înfloririi tuturor ştiinţelor şi care atinge tocmai acele ştiinţe la ale căror cunoştinţe, dacă ar putea fi dobândite, s-ar renunţa între toate mai puţin, este un fenomen care merită atenţie şi meditare. Ea nu este vădit efectul superficialităţii, ci al judecăţii* mature a epocii, care nu se
* Se aud uneori plângeri contra sărăciei modului de gândire al timpului nostru şi asupra decadenţei ştiinţei temeinice. Dar eu nu văd că ştiinţele, al căror fundament este bine stabilit, ca matematica, fizica etc, merită câtuşi de puţin această

22

PREFAŢĂ LA EDIŢIA ÎNTÂI

mai lasă înşelată de o ştiinţă falsă; ea este o invitaţie adresată raţiunii să ia din nou asupra ei cea mai dificilă dintre toate sarcinile, adică pe aceea a cunoaşterii de sine şi să instituie un tribunal care s-o garanteze în pretenţiile ei legitime, dar care să poată respinge toate uzurpările neîntemeiate nu prin hotărâri arbitrare, ci după legile ei eterne şi imuabile, iar acest tribunal nu este altul decât Critica raţiunii pure însăşi. Dar prin aceasta eu înţeleg nu o critică a cărţilor şi sistemelor, ci a capacităţii raţiunii în genere cu privire la toate cunoaşterile la care poate năzui independent de orice experienţă, prin urmare rezolvarea problemei posibilităţii sau imposibilităţii unei metafizici în genere şi determinarea atât a izvoarelor cât şi a sferei şi limitelor ei, toate acestea însă din principii. Am apucat pe acest drum, singurul care rămăsese, şi mă măgulesc ca, urmându-1, am înlăturat toate rătăcirile care până acum dezbinaseră raţiunea cu sine însăşi în folosirea ei în afara experienţei. Nu m-am sustras întrebărilor ei, scuzându-mă cu neputinţa raţiunii omeneşti, ci le-am specificat în întregime după principii şi, după ce am descoperit punctul neînţelegerii raţiunii cu sine însăşi, le-am rezolvat spre deplina ei satisfacţie. Fireşte, din răspunsul la acele întrebări n-a rezultat, aşa cum se putea aştepta, deliranta pasiune de a şti a dogmatismului; căci ea nu ar putea fi satisfăcută altfel decât prin magie, la care eu nu mă pricep. Dar nici n-a fost, desigur, intenţia menirii naturale a raţiunii noastre; şi datoria filosofiei era să suprime iluzia provenită dintr-o înţelegere greşită, chiar dacă prin aceasta ar pieri o iluzie atât de lăudată şi de bine văzută. In această treabă marea mea preocupare a fost o expunere amănunţită, şi îndrăznesc să spun că nu ar trebui să existe nici o singură problemă metafizică care să nu fi fost rezolvată aici sau, cel puţin, pentru a cărei rezolvare să nu se fi oferit cheia. De fapt, şi raţiunea pură este o unitate atât de perfectă, încât dacă principiul ei ar fi insuficient chiar
imputare, ci, dimpotrivă, ele îşi menţin vechea faimă de temeinicie şi chiar o şi depăşesc în timpul din urmă. Acelaşi spirit s-ar dovedi eficace şi în alte genuri de cunoaştere, dacă s -ar fi avut mai întâi grijă de corectarea principiilor lor. în lipsa acestei corectări, indiferenţa şi îndoiala şi, în sfârşit, critica severă sunt mai curând dovezi ale unei gândiri temeinice. Secolul nostru este adevăratul secol al criticii, căreia totul trebuie să i se supună. Religia, prin sanctitatea ei, şi legislaţia, prin maiestatea ei, vor de obicei să i se sustragă. Dar atunci ele provoacă împotriva lor bănuieli întemeiate şi nu pot pretinde stimă sinceră, pe c are raţiunea o acordă numai aceluia care a putut face faţă examenului ei liber şi public.

23

I

IMMANUEL KANT

numai pentru una singură din toate problemele care îi sunt date de natura proprie, l-am putea arunca, deoarece atunci nu l-am putea aplica cu deplină încredere la nici una din celelalte probleme. Spunând aceasta, cred că observ pe faţa cititorului o indignare amestecată cu dispreţ în faţa unor pretenţii în aparenţă atât de lăudăroase şi lipsite de modestie; şi totuşi ele sunt, fără comparaţie, mai moderate decât cele ale oricărui autor al celui mai comun program, în care pretinde să dovedească natura simplă a sufletului sau necesitatea unui prim început al lumii. Căci acest autor se încumetă să extindă cunoaşterea omenească dincolo de orice limite ale unei experienţe posibile, ceea ce, mărturisesc cu umilinţă, întrece cu totul capacitatea mea; în schimb, eu am a face numai cu raţiunea însăşi şi gândirea ei pură, şi pentru cunoaşterea ei amănunţită nu e nevoie să caut departe în jurul meu, deoarece o găsesc în mine însumi şi despre care şi logica obişnuită îmi spune că toate acţiunile ei simple pot fi enumerate complet şi sistematic; numai că aici se pune problema de a şti cât aş putea spera să realizez, dacă îmi sunt luate orice materie şi orice ajutor al experienţei. Am spus destul despre deplinătate în atingerea fiecărui scop, şi despre expunerea detaliatăîn atingerea tuturor scopurilor împreună, pe care ni le impune nu o hotărâre arbitrară, ci natura cunoaşterii însăşi, deci a materiei cercetării noastre critice. Mai sunt două lucruri care privesc forma ei: certitudinea şi claritatea, care trebuie considerate ca fiind condiţii esenţiale pe care le putem cere cu drept cuvânt autorului care cutează să înceapă o treabă atât de dificilă. în ce priveşte certitudinea, mi-am pronunţat eu însumi sentinţa; că în acest gen de consideraţii nu e permis în nici un fel a avea păreri şi că tot ce ar semăna numai cu o ipoteză este marfă prohibită, care nu e îngăduit să fie oferită spre vânzare nici la cel mai mic preţ, ci care trebuie confiscată de îndată ce e descoperită. Căci orice cunoaştere care are un fundament apriori anunţă ea însăşi că vrea să fie considerată ca absolut necesară; cu atât mai mult o determinare a tuturor cunoaşterilor pure a priori, care trebuie să fie măsura, prin urmare chiar exemplul întregii certitudini apodictice (filosofice). Dacă am dat în această privinţă ceea ce am făgăduit, rămâne cu totul la aprecierea cititorului, fiindcă autorului i se cade numai să prezinte argumente, iar nu să judece efectul lor asupra judecătorilor săi. Dar pentru ca nimic să nu contribuie în chip nevinovat
24

PREFAŢĂ LA EDIŢIA ÎNTÂI

la slăbirea argumentelor, să-i fie îngăduit autorului a semnala el însuşi acele locuri care ar putea da prilej vreunei neîncrederi, deşi nu priveşte decât scopul secundar, pentru a preveni la timp influenţa pe care ar putea-o avea şi cel mai slab scrupul al cititorului în acest punct asupra judecăţii lui cu privire la scopul principal. j*^*""pju cunosc cercetări mai importante pentru studierea temeinică a facultăţii pe care o numim.intelect, şi totodată pentru determinarea regulilor şjJjmJtejojJ;ok)sjrii_IuXca cele efectuate de mine în capitolul al doilea al Analiticii transcendentale, sub titlul Deducţia conceptelor intelectuale pure; ele m-au costat şi cea mai mare trudă, dar, cum sper, nu nerăsplătită. Acest studiu, cam adâncit, are însă două părţi. Una se referă la obiectele intelectului pur şi trebuie să expună şi să facă inteligibilă valabilitatea obiectivă a conceptelor lui apriori; tocmai de aceea ea şi aparţine esenţial scopurilor mele. Cealaltă tinde să cerceteze intelectul pur însuşi cu privire la posibilitatea lui şi la facultăţile de cunoaştere pe care el însuşi se întemeiază, prin urmare îl cercetează din punct de vedere subiectiv; şi deşi această examinare este foarte importantă cu privire la scopul meu principal, totuşi ea nu-i aparţine în mod esenţial, căci problema principală rămâne totdeauna: ce şi cât pot cunoaşte intelectul şi raţiunea, independent de orice experienţă? şi nu: cum e posibilă însăşi facultatea de a gândi? întrebarea din urmă fiind oarecum căutarea cauzei unui efect dat şi, ca atare, având ceva asemănător cu o ipoteză (deşi în realitate, cum voi arăta cu alt prilej, lucrurile nu stau aşa), se pare că în acest caz eu îmi permit să am o părere şi deci cititorul trebuie să fie şi el liber a avea altă părere. în această privinţă trebuie să-1 previn pe cititor ca să-şi reamintească că, în cazul în care deducţia mea subiectivă n-ar fi avut asupra lui întreaga putere de convingere pe care o aştept, totuşi cea obiectivă, care mă preocupă pe mine îndeosebi aici, îşi dobândeşte întreaga ei forţă, pentru care în orice caz poate fi suficient ceea ce se spunelapp.92şi93 a . în sfârşit, în ceea ce priveşte claritatea, cititorul are dreptul să ceară mai întâi claritate discursivă (logică), care r e z u l t ă d i n concepte, dar, apoi, şi o claritate intuitivă (estetică), care r e z u l t ă d i n i n t u i ţ i i , adică exemple sau alte explicitări in concreta. De cea dintâi m-am îngrijit suficient. Aceasta privea esenţa planului meu, dar a fost şi
'Paginile 123-125 ale ediţiei de faţă.

25

IMMANUEL KANT

cauza întâmplătoare că n-am putut satisface a doua exigenţă, care, deşi nu e atât de strictă, este totuşi legitimă. în cursul lucrării mele am fost aproape continuu nedecis cum să procedez în această privinţă. Exemple şi explicitări mi se păreau totdeauna necesare şi se şi strecurau de fapt în primul proiect la locurile cuvenite. Dar mi-am dat curând seamă de întinderea sarcinii mele şi de mulţimea obiectelor de care aveam să mă ocup, şi observând că ele singure, expuse sec, pur scolastic, ar da o întindere suficientă operei, am găsit inoportun s-o umflu şi mai mult cu exemple şi explicitări, care nu sunt necesare decât într-o expunere populară; mai ales că această lucrare nu ar putea fi destinată în nici un caz marelui public şi că adevăraţii cunoscători în materie de ştiinţă nu au nevoie de această facilitate, care, deşi e totdeauna plăcută, aici însă putea să aibă chiar urmări contrare scopului nostru. Abatele T e r r a s s o n spune, ce-i drept: dacă s-ar măsura mărimea unei cărţi nu după numărul paginilor, ci după timpul necesar pentru a o înţelege, atunci am putea spune despre multe cărţi că ar fi cu mult mai scurte, dacă n-ar fi atât de scurte. Dar, pe de altă parte, dacă urmărim sesizarea unui ansamblu foarte vast de cunoaştere speculativă, însă legat totuşi într-un principiu, am putea spune cu tot atâta dreptate: multe cărţi ar fi cu mult mai clare, dacă nu ar fi vrut să fie atât de clare. Căci dacă mijloacele care ajută pentru a produce claritatea sunt fără îndoială utile în amănunte, ele sunt însă de multe ori dăunătoare în ansamblu, întrucât nu permit cititorului să ajungă destul de repede să îmbrăţişeze ansamblul cu privirea — şi acoperă cu toate culorile lor sclipitoare articulaţia sau fac de nerecunoscut structura sistemului, de care depinde totuşi de cele mai multe ori judecarea unităţii şi solidităţii lui. Pe cât îmi pare, poate constitui o mare ispită pentru cititor să-şi unească strădania lui cu aceea a autorului, dacă are perspectiva să realizeze în întregime şi totuşi trainic o operă mare şi importantă, după proiectul propus. Potrivit ideilor pe care le vom expune despre ea aici, metafizica este singura ştiinţă care-şi poate permite o astfel de executare completă, şi anume în scurtă vreme şi cu eforturi reduse, dar unite, astfel încât posterităţii să nu-i mai rămână decât să întocmească pentru scopuri didactice totul după intenţiile ei, fără a-i putea mări câtuşi de puţin conţinutul. Căci nu este decât inventarul, sistematic ordonat, a tot ceea ce posedăm prin raţiunea pură. Nimic nu ne poate scăpa aici, fiindcă ceea ce raţiunea produce complet din ea însăşi nu-i poate rămâne ascuns, ci este 26

PREFAŢĂ LA EDIŢIA ÎNTÂI

pus în lumină de către raţiunea însăşi, de îndată ce am descoperit principiul comun. Unitatea perfectă a acestei specii de cunoştinţe, şi anume numai din concepte pure, fără ca ceva din experienţă sau chiar numai o intuiţie particulară care ar conduce la o experienţă determinată să poată avea oarecare influenţă asupra lor, pentru a le extinde sau a le mări, face ca această integralitate necondiţionată să fie nu numai posibilă, ci şi necesară. Tecum habita et noris, quam sit tibi curta supellex. — P e r s i u s. Sper să dau eu însumi un astfel de sistem al raţiunii pure (speculative) sub titlul: Metafizica naturii, care neavând nici jumătate din întinderea Criticii de faţă, va avea totuşi un conţinut incomparabil mai bogat. Această Critică trebuia să expună mai întâi izvoarele şi condiţiile posibilităţii acestei metafizici şi avea nevoie să cureţe şi să netezească un teren cu totul părăginit. Aici eu aştept de la cititorul meu răbdarea şi imparţialitatea unui judecător, iar dincolo, bunăvoinţa şi ajutorul unui colaborator; căci oricât de complet au fost expuse în Critică toate principiile sistemului, dezvoltarea detaliată a acestuia mai cere totuşi să nu se omită nici unul din conceptele derivate, pe care nu le putem enumera apriori, ci care trebuie căutate unul câte unul; tot astfel, fiindcă în Critică a fost epuizată întreaga sinteză a conceptelor, se cere, în afară de aceasta, ca acelaşi lucru să aibă loc aici şi cu privire la analiză, totul fiind uşor şi mai mult o distracţie decât o muncă. Mai am de observat ceva cu privire la tipar. Fiindcă începutul lui a cam întârziat, n-am putut revedea decât cam jumătate din colile culese, în care se găsesc câteva greşeli de tipar, care însă nu alterează sensul, afară de cea de la p. 379, rândul 4 de jos, unde trebuie să se citească specifisch, în loc de skeptisch. Antinomia raţiunii pure de la p. 425 până la 46la este dispusă în formă de tabel, aşa încât tot ce aparţine feze/este totdeauna pe partea stângă, iar ceea ce aparţine antitezei, pe partea dreaptă; am adoptat această dispoziţie pentru ca teza şi antiteza să poată fi cu atât mai uşor comparate între ele.

" Paginaţia ediţiei de faţă: 362-385.

27

I

PREFAŢA
ediţiei a doua

Dacă elaborarea cunoştinţelor care aparţin activităţii raţiunii urmează sau nu drumul sigur al ştiinţei, se poate judeca îndată după rezultat. Când după mult dispoziţii şi pregătiri făcute, îndată ce ajunge la scop, ea se loveşte de dificultăţi sau, pentru a-1 atinge, trebuie să se întoarcă adeseori înapoi şi să ia alt drum, la fel, când nu e posibil ca diverşii colaboratori să fie puşi de acord asupra modului cum trebuie urmărit scopul comun, atunci putem fi totdeauna convinşi că un astfel de studiu nu a apucat nici pe departe pe drumul sigur al unei ştiinţe, ci că este o simplă orbecăire; şi e deja un merit pentru raţiune de a descoperi, dacă se poate, acest drum, chiar daca ar trebui să se renunţe, ca zadarnice, la multe lucruri, care erau cuprinse în scopul adoptat iniţial fără reflecţie. Că Logica a urmat acest drum sigur încă din timpurile cele mai vechi, se poate vedea din faptul că de la A r i s t o t e 1 încoace ea nu a avut nevoie să facă un pas înapoi, dacă nu vrem să-i socotim ca ameliorări înlăturarea unor subtilităţi inutile sau o determinare mai clară a celor expuse, ceea ce aparţine însă mai mult eleganţei decât certitudinii Ştiinţei. Trebuie să mai remarcăm că până astăzi ea nu a putut face nici un pas înainte şi că, după toată aparenţa, ea pare să fie închisă şi terminată. Căci, dacă unii moderni au crezut că o lărgesc, adăugându-i fie capitole Psihologice, despre diversele facultăţi de cunoaştere (imaginaţie, mgeniozitate), fie metafizice, despre originea cunoaşterii sau despre diferitele moduri de certitudine potrivit diversităţii obiectelor (despre idealism, scepticism etc.), fie antropologice, despre prejudecăţi (cauzele
29

IMMANUEL KANT

şi remediile lor), acestea provin din faptul că ei nu cunosc natura proprie a acestei ştiinţe. Nu e augmentare, ci desfigurare a ştiinţelor, când se lasă ca limitele lor să se întretaie; hotarul logicii este însă absolut precis determinat prin faptul că ea e o ştiinţă care expune pe larg şi dovedeşte riguros numai regulile formale ale întregii gândiri (fie că este apriori sau empirică, fie că are cutare sau cutare origine ori cutare sau cutare obiect, fie că găseşte în simţirea noastră piedici accidentale sau naturale). Dacă Logica a reuşit atât de bine, ea nu datorează acest avantaj decât limitării ei, prin care e autorizată, ba chiar obligată să facă abstracţie de toate obiectele cunoaşterii şi de deosebirile lor, şi deci în ea intelectul nu are cu nimic altceva a face decât cu sine însuşi şi cu forma lui. Cu mult mai dificil trebuia să fie, fireşte, pentru raţiune de a apuca drumul sigur al ştiinţei, când ea nu are a face numai cu ea însăşi, ci şi cu obiecte; de aceea, ca propedeutică, logica nu constituie decât, aşa-zicând, vestibulul ştiinţelor, şi când e vorba de cunoştinţe, se presupune, ce-i drept, o logică pentru aprecierea lor, dar dobândirea lor trebuie căutată în ştiinţele numite propriu şi obiectiv astfel. întrucât în aceste ştiinţe ar fi să se afle raţiune, trebuie să se cunoască în ele ceva apriori, şi jcunoaşterea raţiunii poate fi raportată la obiectul ei în două feluri, fie numai pentru a determina acest obiect şi conceptul lui (care trebuie să fie dat"din altă parte), fie pentru a-1 face şi real. Cea dintâi este cunoaşterea teoretică, cea de-a doua cunoaşterea practică a raţiunii. Dîn amândouă, partea pură, oricât de mult sau de puţin ar conţine, adică partea în care raţiunea îşi determină obiectul cu totul a priori, trebuie expusă mai întâi singură şi fără să se amestece cu ea ceea ce vine din alte izvoare; căci e rea economie în gospodărie atunci când se cheltuieşte orbeşte ceea ce se câştigă, fără a putea distinge apoi, când veniturile încetează, care parte a acestora poate suporta cheltuiala şi de care parte trebuie s-o restrângem. Matematica şi Fizica sunt cele două cunoaşteri teoretice ale raţiunii care trebuie să-i determine obiectele lor a priori, jcea dintâi într-un mod cu totul pur, cea de-a doua cel puţin în parte purTaar atunci ţinând seama şi de alte izvoare de cunoaştere decât cele ale raţiunii. Matematica, din timpurile cele mai îndepărtate până la care se întinde istoria raţiunii omeneşti, a mers, la admirabilul popor grec, pe drumul sigur al ştiinţei. Dar nu trebuie să credem că i-a fost atât de uşor ca logicii, unde raţiunea are a face numai cu sine însăşi, să găsească acea 30

PREFAŢA EDIŢIEI A DOUA

cale regală sau mai curând să şi-o croiască ea însăşi; mai curând cred că (mai cu seamă la egipteni) a dibuit multa vreme şi că această schimbare trebuie atribuită unei revoluţii pe care a înfăptuit-o fericita idee a unui singur om într-o încercare de unde pornind calea care trebuia urmată nu mai putea fi greşită, şi mersul sigur al unei ştiinţe era deschis şi trasat pentru toate timpurile şi spre distanţe infinite. Istoria acestei revoluţii a modului de gândire, care a fost mult mai importantă decât descoperirea drumului în jurul renumitului Cap, şi a fericitului care a înfăptuit-o, nu ne-au fost păstrate. Totuşi, legenda pe care ne-o transmite D i o g e n e L a e r ţ i u, care dă numele pretinsului inventator al celor mai mici elemente ale demonstraţiilor geometrice şi care, după părerea generală, nici nu au măcar nevoie de o demonstraţie, dovedeşte ca amintirea schimbării care a fost efectuată prin întâiul pas spre descoperirea acestui drum nou trebuie să li se fi părut matematicienilor extraordinar de importantă şi prin aceasta a devenit de neuitat. Primul care a demonstrat triunghiulisoscel(fie că s-a numit T h a 1 e s sau altfel) a avut o revelaţie; el a găsit că nu trebuie să urmărească cu atenţie ceea ce vedea în figură sau chiar simplul concept al ei şi să înveţe, aşa-zicând, din acestea proprietăţile ei, ci[ca trebuie_s-o producă prin ceea ce el însuşi gândeajşi reprezenta în ea a priori prin concepte (prin construcţie), şi că, pentru a şti sigur ceva apriori, nirtrebuie să atribuie lucrului decât ceea ce rezultă în mod necesar din ceea ce a pus el însuşi în lucru, în conformitate cu coTiceptuîsău. Fizicii i-a venit mult mai greu să găsească marele drum al ştiinţei, căci abia a trecut un secol şi jumătate de când propunerea ingeniosului B a c o n de V e r u l a m în parte a provocat această descoperire, în parte, fiindcă i se dăduse de urmă, a stimulat-o; şi ea poate fi explicată tot printr-o'jrevoluţie subită a modului de gândirejNu vreau să consider aici fizica decât întrucât e întemeiată pe principii empirice. Când G a 1 i 1 e i a lăsat sferele sale să ruleze pe planul înclinat cu o greutate aleasă de el însuşi, sau când T o r r i c e 11 i a lăsat aerul să susţină o greutate pe care_a_gândit-o mai dinainte egală cu o coloană de a P.ă-C-UDoşcutălui, sau când, mai târziu, S t a h 1 a transformat metalele >n var şi varul iar în metal, sustrăgându-le şi restituindu-le ceva*, toţi
* Nu urmez aici precis cursul istoriei metodei experimentale, ale cărei prime începuturi nici nu sunt de altfel bine cunoscute.

31

IMMANUEL KANT

fizicienii au început să vadă clar. Ei au înţeles că raţiunea nu sesizează decât ceea ce produce ea însăşi după planul ei, că trebuie să meargă înainte condusă de principiile judecăţilor ei după legi imuabile şi să constrângă natura a-i răspunde la întrebări ei, iar nu să se lase dusă, aşa-zicând, de nas de către ea: căci altfel, observaţii întâmplătoare, care nu sunt făcute după un plan schiţat de mai înainte, nu pot sta împreună într-o lege necesară, pe care raţiunea o caută şi de care are nevoie. Raţiunea trebuie să se apropie de natură ţinând într-o mână principiile ei, conform cărora numai fenomenele concordante pot dobândi valoare de legi, şi în cealaltă mână experimentul, pe care şi 1-a imaginat potrivit acelor principii, pentru a fi ce-i drept instruită de ea, dar nu în calitate de şcolar, căruia dascălul îi poate spune ce vrea, ci de judecător în exerciţiul funcţiunii, care constrânge martorii să răspundă la întrebările pe care el le pune. Şi astfel chiar şi fizica datorează în cele din urmă atât de benefica revoluţie a modului ei de gândire acelei idei fericite că raţiunea trebuie să caute în natură (nu să-i atribuie fictiv), ghidându-se după ceea ce ea însăşi pune, ceea ce vrea să înveţe de la aceasta şi despre care n-ar putea şti nimic doar prin sine. Numai în chipul acesta fizica a fost adusă pe drumul sigur al unei ştiinţe, după ce timp de atâtea secole nu fusese altceva decât o simplă dibuire. ^Metafizica, o cunoaştere raţională speculativă cu totul izolată şi care se ridică complet deasupra a ceea ce ne învaţă experienţa, şi anume prin simple concepte (nu ca matematica, prin aplicarea lor la intuiţie), un3eT3ecî raţiunea însăşi trebuie să fie propriul ei şcolar, n-a avut până acum o soartă atât de favorabilă ca să fi putut apuca pe drumul sigur al unei ştiinţe; deşi este mai veche decât toate celelalte şi ar dăinui chiar dacă toate celelalte s-ar scufunda în prăpastia unei barbarii care distruge totul. Căci în ea raţiunea se poticneşte neîntrerupt, chiar când vrea să cunoască a priori (cum are pretenţia) acele legi pe care le confirmă cea mai vulgară experienţă. în ea trebuie să ne întoarcem de nenumărate ori din drum, deoarece găsim că nu duce într-acolo unde vrem să ajungem; iar în ce priveşte acordul partizanilor ei în afirmaţiile lor, ea este încă atât de departe de el, încât este mai curând o arenă care pare a fi anume, menită pentru a se exercita în lupte de paradă şi în care niciodată vreun luptător n-a putut să-şi câştige nici cel mai mic loc şi nici să-şi fundeze pe victoria lui o posesiune durabilă. Nu există deci nici o îndoială că metoda ei nu a fost până acum decât dibuire şi, ceea ce-i cu mult mai rău, o dibuire întrefsimpîe concepte". ~~
32

PREFAŢA EDIŢIEI A DOUA

Cum se face că aici n-a putut fi găsit încă un drum sigur al ştiinţei? ESte el cumva imposibil? De ce natura a năpăstuit raţiunea noastră cu străduinţa neobosită de a căuta acest drum, ca şi când ar fi una din treburile ei cele mai importante? Ba mai mult, cât de puţine motive avem noi să ne încredem în raţiunea noastră, dacă ea nu numai că ne părăseşte în unul din cele mai importante obiecte ale curiozităţii noastre, ci ne şi amăgeşte cu iluzii şi în cele din urmă ne înşală! Sau am rătăcit până acum numai drumul; ce indicii putem folosi pentru a spera că reînnoind cercetările vom fi mai norocoşi decât au fost alţii înaintea noastră? ! Ar trebui să cred că exemplele matematiciiji fizicii, care printr-o revoluţie~subîtă~au devenit ceea ce sunt acum, ar fi destul de remarcabile pentru a reflecta asupra caracterului esenţialull_s£hinihării.înciduliii de gândire care le-a fost atât de avantajos şi de a|e_imjta, cel puţin ca încercare, în măsura pe care o permite7 analogia lor, ca cunoaşteri raţionale, cu metafizicaJPână acum se admitea că toată cunoaşterea noastră trebuie să se orienteze după obiecte; dar, în această ipoteză, toate încercările de a stabili ceva despre ele apriori cu ajutorul conceptelor, prin intermediul cărora cunoaşterea noastră ar fi lărgită, au fost zadarnice. Să încercăm deci o dată, dacă n-am reuşi mai bine în problemele metafizice.In^ypj.mând^că^jucrurile; ţrebj:ne_sis£jarjejUgze după cunoaşterea noastră, ceea ce concordă şi mai bine cu posibilitatea dorită a unei cunoaşteri a lor apriori, menită să sîaHIeascâ'ce"va~ăsupra lucrurilor îrminte de a ne fi datejAici se petrece aceiaşi lucru ca şi cu prima idee a lui C o p e r n i c , care, văzând că explicarea mişcărilor cereşti nu dădea rezultate dacă admitea că toată armata stelelor se învârte în jurul spectatorului, încercă să vadă dacă n-ar reuşi mai bine lăsând spectatorul să se învârtă, iar stelele, dimpotrivă, să stea pe locjîn_ m Şţafizic|je4)oate.face: o încercare asemănătoare în ce priveşte intuiţia Jucrurilor. Dacă intuiţia ar trebui să se orienteze după însuşirea ""ol JTUjnţeleg cum ara putea şti ceva apriori despre ea; dar dacă obiectul (ca obiect al simţurilor) se orientează după natura facultăţii, noastre de intuire, eu îmi pot reprezenta foarte bine această posibilitate^ Dar fiindcă nu mă pot opri la aceste intuiţii, dacă sunt menite să devină cunoaşteri, ci trebuie săje raportez ca reprezentări la ceva ca obiect şi să determin pe acesta prin ele, atunci eu pot admite:'sau c&jxmcegţete, cu ajutorul cărora realizez această determinare, se.orientează după obiect, şi a u nci mă aflu din nou în aceeaşi dificultate cu privire la moduTcum aş

IMMANUEL KANT

putea şti ceva apriori, sau:că obiecţelejari, ceea ce este acelaşi lucru, experienţa, numai în care ele (ca obiecte date) sunt cunoscute, se orientează după aceste concepte .atunci văd imediat o ieşire mai uşoarei fiindcă experienţa însăşi este un mod de cunoaştere care reclamă intelect, 1 a cărui regulă trebuie s-o presupun în.mine îpairite ca lucrurilej;ă-mi fie date, prin urmare apriori; această regulă se exprimă în concepte apriori, dupjijjarejţoate obiectele experienţei trebuie să se orienteze în mod necesar_ş^cu_cjire ele_trebuie să concorde. în ce priveşte obiectele, întrucât pot fi numai gândite, şi anume în mod necesar prin raţiune, care însă (cel puţin aşa cum le gândeşte raţiunea) nu pot fi date în experienţă, atunci străduinţele de a le gândi (căci trebuie totuşi să poată fi gândite) vor oferi apoi o minunată piatră de încercare pentru ceea ce considerăm ca metodă schimbată a modului de gândire, anume că noi cunoaştem despre lucruri apriori numai ceea ce noi înşine punem în ele*. Această încercare reuşeşte după dorinţă şi promite metafizicii în prima ei parte, în care se ocupă anume cu concepte apriori, ale căror obiecte corespunzătoare pot fi date, conform acestor concepte, în experienţă, drumul sigur al unei ştiinţe. Căci după această schimbare a modului de gândire se poate foarte bine explica posibilitatea unei cunoaşteri apriori, şi, ceea ce e mai mult, legile care stau apriori la baza naturii, considerată ca ansamblu al obiectelor experienţei, pot fi dotate cu dovezile lor suficiente — două lucruri care, potrivit metodei de până acum, erau imposibile. Dar din această deducţie a facultăţii noastre de a cunoaşte apriori rezultă, în prima parte a metafizicii, un rezultat straniu
* Această metodă împrumutată de la fizicieni constă deci în a căuta elementele raţiunii pure în ceea ce poate ti confirmat sau respins cu ajutorul unui experiment. Pentru examinarea judecăţilor raţiunii pure, mai ales când cutează să treacă dincolo de orice limită a experienţei posibile, nu se poate face nici un experiement cu o b i e c t e 1 e ei (ca în fizică). Deci se va putea face numai cu concepte şi principii pe care le admitem a priori, aranjându-le anume astfel ca aceleaşi lucruTTsă poată fi considerate, pe de o parte, ca obiecte ale simţurilor şi intelectului pentru experienţă, iar pe de altă parte, ca lucruri pe care le gândim numai, în tot cazul pentru raţiunea izolată şi năzuind a depăşi limita experienţei, prin urmare din două laturi diferite. Dacă se va găsi că, în cazul când lucrurile sunt privite din acel îndoit punct de vedere, are loc concordanţa cu principiul raţiunii pure, dar că, în cazul când sunt privite dintr-un singur punct de vedere, se produce o contradicţie inevitabilă a raţiunii cu sine însăşi, atunci experimentul decide în favoarea exactităţii acelei distincţii.

34

PREFAŢA EDIŢIEI A DOUA

si în aparenţă foarte dăunător întregului scop ce se urmăreşte în partea a doua, anume că nu putem_degăsi cuj;a_niciodată limitele experienţei posibile, ceea ce este totuşi tocmai preocuparea cea mai esenţială a acestei ştiinţe. Dar tocmai aici stă experimentul unei contraprobe a adevărului rezultatului acelei prime aprecieri a cunoaşterii noastre raţionale_ajjngn, anume că ea se raportează numai la fenomene, lăsând dimpotrivă la.opaiţe lucrul în sine,care,deşi pentru sine real,rămâne necunoscut de noi. Căci ceea ce ne determină în mod necesar să depăşim limitele experienţei şi ale tuturor fenomenelor este Necondiţionatul pe care raţiunea îl reclamă în lucrurile în sine, în mod necesar şi cu tot dreptul, pentru orice condiţionat, pentru ca seria condiţiilor să fie astfel încheiată. Dacă admitem că şi cunoaşterea noastră experimentală se orientează după obiecte ca lucruri în sine, se va găsi că Necondiţionatul nu poate fi gândit fără contradicţie; dimpotrivă, dacă se admite că reprezentarea noastră despre lucruri, aşa cum ne sunt date, nu se orientează după ele ca lucruri în sine, ci că aceste lucruri, ca fenomene, se orientează după modul nostru de reprezentare, se va găsi că contradicţia dispare şi că, prin urmare, Necondiţionatul trebuie găsit nu în obiecte întrucât le cunoaştem (ne sunt date), ci desigur întrucât nu le cunoaştem, ca lucruri în sine: astfel se vădeşte că ceea ce iniţial am admis numai cu titlu de încercare este întemeiat*. Ne mai rămâne să încercăm, după ce raţiunii speculative i s-a refuzat orice progres în acest domeniu al suprasensibilului, dacă în cunoaşterea ei practică nu se găsesc date pentru a determina acel concept raţional transcendent al Necondiţionatului şi pentru a trece astfel, potrivit dorinţei metafizicii, dincolo de limitele oricărei experienţe posibile cu cunoaşterea noastră a priori, posibilă însă numai din punct de vedere practic. Şi, urmând această metodă, raţiunea speculativă ne-a procurat cel puţin Ioc pentru o astfel de
Acest experiment al raţiunii pure are multă asemănare cu ce] al chimiştilor, pe care e> îl numesc adesea încercare de reducţie, dar în general procedeu sintetic. Analiza Metafizicianului a separat cunoaşterea pura a priori în două elemente foarte diferite, anume ce 'e ale lucrurilor ca fenomene şi apoi cele ale lucrurilor în sine. Dialectica le uneşte pe amândouă din nou în acord total cu Ijeşajaţională necesară a Necondiţionatului şi găseşte ac est acorc1 nu poate avea niciodată loc altfel decât prin acea distincţie care este deci cea a <levărată.

35

IMMANUEL KANT

extindere, deşi a trebuit să-1 lase gol; şi ne rămâne deci încă îngăduit, ba chiar ea ne invită să-1 umplem, dacă putem, cu datele ei practice*. în această încercare de a schimba metoda de până acum a metafizicii şi de a efectua astfel cu ea, după exemplul geometrilor şi al fizicienilor, o revoluţie totală constă sarcina acestei Critici a raţiunii pure speculative. Ea e un tratat despre metodă, nu un sistem al ştiinţei însăşi; circumscrie totuşi întregul ei contur, atât cu privire la limitele ei, cât şi cu privire la întreaga ei articulaţie internă. Căci acesta este caracterul propriu al raţiunii pure speculative, că ea poate şi trebuie să măsoare capacitatea proprie după diversitatea modului cum îşi alege obiectele pentru gândire, şi chiar să enumere complet diferitele moduri de a-şi pune problemele, şi să traseze astfel întregul plan pentru un sistem de metafizică; fiindcă, în ce priveşte punctul întâi, în cunoaşterea a priori nimic nu poate fi atribuit obiectelor decât ceea ce subiectul gânditor scoate din el însuşi, şi, în ce priveşte punctul al doilea, ea este, cu privire la principiile cunoaşterii, o unitate cu totul izolată, existentă pentru sine, în care fiecare membru există, ca şi într-un corp organizat, pentru toate celelalte şi toate pentru unu, şi nici un principiu nu poate fi luat cu siguranţă într-o singură relaţie, fără a fi fost cercetat totodată în ansamblul relaţiilor lui cu întreaga folosire pură a raţiunii. Dar, pentru aceasta, metafizica mai are norocul rar, de care nu poate avea parte nici o altă ştiinţă raţională ce se ocupa cu obiecte (căci logica se ocupă numai cu forma gândirii în genere), că, dacă a fost adusă de această Critică pe drumul sigur al unei ştiinţe, ea poate cuprinde complet întregul câmp al cunoaşterilor ce-i aparţin şi poate termina deci opera ei şi o poate transmite posterităţii spre folosire, ca o posesiune care nu mai poate fi mărită, fiindcă are a face numai cu principii şi cu limitele folosirii lor,
* în modul acesta, legile centrale ale mişcării corpurilor cereşti au conferit certitudine absolută teoriei lui C o p e r n i c, care n-o admisese iniţial decât ca ipoteză, şi au dovedit în acelaşi timp forţa invizibilă ce leagă sistemul universului (a atracţiei newtoniene), şi care ar fi rămas pentru totdeauna nedescoperită, dacă cel dintâi n-ar fi cutezat să caute, contrar mărturiei simţurilor, dar totuşi adevărat, mişcările observate nu în obiectele cerului, ci în spectatorul lor. în această prefaţă eu propun, tot numai ca ipoteză, acea schimbare a modalităţii de gândire expusă în Critică şi analogă acelei ipoteze, deşi în tratatul însuşi ea nu e dovedită ipotetic, ci apodictic, din natura reprezentărilor noastre de spaţiu şi timp şi din conceptele elementare ale intelectului. O prezint aici ca ipoteză, numai pentru a face să se observe primele încercări, totdeauna ipotetice, ale unei astfel de reforme.

36

PREFAŢA EDIŢIEI A DOUA

limite determinate de acea Critică însăşi. La această perfecţiune ea este deci şi obligată ca ştiinţă fundamentală, şi despre ea trebuie să se poată Spune: nil actum reputans, si quid superesset agendum. Dar se va pune întrebarea: ce fel de comoară este aceea pe care ne propunem s-o lăsăm moştenire posterităţii cu o astfel de metafizică purificată de Critică, iar prin aceasta adusă şi într-o stare stabilă? Se va crede, după o privire rapidă aruncată asupra acestei opere, că folosul ei ar fi numai negativ, adică să nu cutezăm niciodată a depăşi cu raţiunea speculativă limitele experienţei, şi acesta este într-adevăr primul ei folos. Acest folos devine însă curând pozitiv, dacă ne dăm seama că principiile cu care raţiunea speculativă cutează a depăşi limitele ei au de fapt ca rezultat inevitabil nu o extindere, ci, privite mai îndeaproape, o restrângere a folosirii raţiunii noastre, deoarece aceste principii ameninţă să extindă în realitate peste tot limitele sensibilităţii, căreia îi aparţin propriu-zis, şi să înlăture însăşi folosirea pură (practică) a raţiunii. De aceea, o Critică ce o restrânge pe cea dintâi este în adevăr negativă; dar suprimând totodată o piedică care-i limitează folosirea sau chiar ameninţă s-o nimicească, ea este în realitate de un folos pozitiv şi foarte important, de îndată ce ne convingem că există o folosire practică absolut necesară a raţiunii pure (folosire morală), în care ea se extinde în mod inevitabil dincolo de limitele sensibilităţii, pentru care scop nu are, ce-i drept, nevoie de ajutorul celei speculative, totuşi trebuie să fie asigurată împotriva reacţiunii ei, pentru a nu ajunge în contradicţie cu sine însăşi. A contesta acestui serviciu al Criticii folosul pozitiv ar fi totuna cu a spune că poliţia nu prezintă nici un folos pozitiv, fiindcă funcţia ei principală nu este decât de a stăvili violenţa de care s-ar teme cetăţenii din partea altor cetăţeni, pentru ca fiecare să-şi poată vedea liniştit şi în siguranţă de treburile lui. Că spaţiul şi timpul nu sunt decât forme ale intuiţiei sensibile, deci numai condiţii ale existenţei lucrurilor ca fenomene, că apoi noi nu avem concepte ale intelectului, deci nici un fel de elemente pentru cunoaşterea lucrurilor în sine decât în măsura în care poate fi dată o intuiţie corespunzătoare acestor concepte, prin urmare că n °i nu putem avea cunoaştere despre nici un obiect ca lucru în sine, ci numai întrucât este obiect al intuiţiei sensibile, ca fenomen adică, va fi dovedit în partea analitică a Criticii; din care urmează negreşit limitarea °ncărei cunoaşteri speculative posibile a raţiunii la obiectele simple ale 37

IMMANUEL KANT

experienţei. Totuşi, trebuie bine notat, se face aici totdeauna rezerva că, deşi nu putem cunoaşte, totuşi trebuie cel puţin să putem gândi aceleaşi obiecte şi ca lucruri în sine*. Căci altfel s-ar ajunge la judecata absurdă că fenomenul ar fi, fără ceva care să apară. Să presupunem că nu s-ar fi făcut distincţia, devenită necesară prin Critica noastră, între lucrurile ca obiecte ale experienţei şi aceleaşi obiecte ca lucruri în sine; atunci principiul cauzalităţii şi deci mecanismul natural în determinarea lucrurilor ar trebui să fie valabil absolut pentru toate lucrurile în genere considerate drept cauze eficiente. Despre aceeaşi existenţă deci. de exemplu, despre sufletul omenesc, nu aş putea spune că voinţa lui este liberă şi că în acelaşi timp este supusă necesităţii naturale, adică nu e liberă, fără a cădea într-o contradicţie evidentă, deoarece eu am considerat sufletul în ambele judecăţi în acelaşi sens, deci ca lucru în genere (ca lucru în sine), şi fără o critică prealabilă nici nu-1 puteam considera altfel. Dar dacă Critica nu s-a înşelat, învăţându-ne să considerăm obiectul în două sensuri, anume ca fenomen sau ca lucru în sine, dacă deducţia conceptelor intelectului este exactă, dacă prin urmare şi principiul cauzalităţii se raportează numai la lucruri luate în primul sens, adică întrucât sunt obiecte ale experienţei, aceleaşi obiecte însă, luate în al doilea sens, nu-i sunt supuse, atunci aceeaşi voinţă poate fi gândită, în ordinea fenomenelor (acţiunile vizibile), ca fiind necesar conformă legilor naturii şi deci ca nefiind liberă şi totuşi, pe de altă parte, întrucât aparţine unui lucru în sine, ca nefiind supusă acelei legi, deci ca liberă, fără ca aici să aibă loc o contradicţie. Deşi nu pot cunoaşte sufletul meu, văzut din acest punct din urmă de vedere, prin nici o raţiune speculativă (încă mai puţin prin observaţie empirică),deci nici libertatea ca proprietate a unei fiinţe căreia îi atribui efecte în lumea sensibilă, din cauză că ar trebui s-o cunosc în mod determinat în existenta ei si totuşi
* Pentru a cunoaşte un obiect se cere să pot dovedi posibilitatea lui (fie prin mărturia experienţei din realitatea lui, fie a priori prin raţiune). Dar eu pot gândi orice vreau numai dacă nu mă contrazic pe mine însumi, adică numai dacă conceptul meu e o idee posibilă, deşi eu nu pot garanta că în ansamblul tuturor posibilităţilor acestui concept îi corespunde sau nu şi un obiect. Pentru a atribui însă unui astfel de concept valabilitate obiectivă (posibilitate reală, căci cea dintâi era numai logică) se cere ceva mai mult. Dar acest mai mult nu are nevoie să fie căutat în izvoare teoretice de cunoaştere, el se poate afla şi în izvoare practice.

38

PREFAŢA EDIŢIEI A DOUA

nu în timP (ceea ce"i imposibil, pentru că nu pot baza conceptul meu pe nici o intuiţie), totuşi, pot gândi libertatea, adică reprezentarea acestei libertăţi cel puţin nu cuprinde în sine nici o contradicţie, dacă se admite distincţia noastră critică a celor două moduri de reprezentare (al celui sensibil şi al celui intelectual) şi limitarea provenind din ea a conceptelor pure ale intelectului, prin urmare şi a principiilor provenind din aceste concepte. Admiţând că morala presupune în mod necesar libertatea (în cel rnai strict înţeles) ca proprietate a voinţei noastre, pentru că pune a priori ca date ale raţiunii principii practice originare cuprinse în raţiunea noastră, care ar fi absolut imposibile fără presupunerea libertăţii, iar raţiunea speculativă ar fi dovedit că această libertate nu se lasă deloc gândită, atunci în mod necesar acea supoziţie, adică cea morală, ar trebui să cedeze în faţa aceleia al cărei contrariu cuprinde o contradicţie manifestă, prin urmare libertatea, şi cu ea moralitatea (căci contrariul ei nu cuprinde nici o contradicţie, dacă nu se presupune în prealabil libertatea), trebuie să cedeze locul mecanismului naturii. Dar cum pentru morală nu am nevoie de nimic altceva decât ca libertatea să nu se contrazică pe ea însăşi şi deci să se lase cel puţin gândită, fără a avea nevoie s-o examinez mai îndeaproape, ca ea deci să nu pună nici o piedică în calea mecanismului natural al aceleiaşi acţiuni (considerată sub un alt raport), atunci doctrina moralităţii îşi menţine locul ei şi fizica pe al ei, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă Critica nu ne-ar fi lămurit de mai înainte asupra inevitabilei noastre ignorante cu privire la lucrurile în sine şi nu ar fi limitat la simple fenomene tot ce putem cunoaşte teoretic. Aceeaşi ilustrare despre folosul pozitiv al principiilor critice ale raţiunii pure se poate face cu privire la conceptul de Dumnezeu şi la cel de natură simplă a sufletului nostru, dar peste care, pentru a fi scurt, trec aici. Nu pot deci măcar admite pe Dumnezeu, libertatea şi nemurirea în favoarea folosirii practice necesare a raţiunii mele, dacă nu-i iau totodată raţiunii speculative pretenţia la cunoaşteri exagerate, deoarece, pentru a ajunge la ele, ea trebuie să se servească de astfel de principii care, leîntinzându-se de fapt decât la obiecte ale unei experienţe posibile, dacă totuşi sunt aplicate la ceva ce nu poate fi obiect al experienţei transformă acest ceva de fapt totdeauna în fenomen şi declară astfel imposibilă orice extindere practică a raţiunii pure. A trebuit deci să suprim ştiinţa, pentru a face loc credinţei, şi dogmatismul metafizicii, adică prejudecata că se 39

IMMANUEL K.ANT

poate progresa în ea fără Critica raţiunii pure, e adevăratul izvor al oricărei necredinţe contrare moralităţii, necredinţă care este totdeauna foarte dogmatică. Dacă deci nu e greu de lăsat posterităţii o metafizică sistematică, concepută în conformitate cu Critica raţiunii pure, atunci acest dar nu e de mică valoare, fie că am considera numai cultura dobândită de raţiune care merge pe drumul sigur al unei ştiinţe în genere, în comparaţie cu dibuirea ei oarbă şi cu divagaţiile ei zadarnice, fără critică, fie că am considera o mai bună întrebuinţare a timpului de către un tineret avid de învăţătură şi care găseşte în dogmatismul obişnuit o atât de prematură şi de multă încurajare ca să sofisticheze comod asupra unor lucruri despre care nici acest tineret nu înţelege nimic şi despre care, ca nimeni în lume, nu va cunoaşte niciodată nimic, sau să năzuiască a descoperi idei şi păreri noi şi să neglijeze astfel învăţarea de ştiinţe temeinice, fie, mai ales, dacă se ţine seamă de avantajul de nepreţuit de a pune capăt pentru totdeauna tuturor obiecţiilor împotriva moralităţii şi religiei după metoda socratică, adică prin cea mai clară dovadă a ignoranţei adversarilor. Căci o metafizică oarecare a fost totdeauna pe lume şi va fi şi mai departe, iar împreună cu ea şi o dialectică a raţiunii pure, fiindcă aceasta îi este naturală. Prima şi cea mai importantă preocupare a filosofiei este deci de a-i lua acestei dialectici, o dată pentru totdeauna, orice influenţă dăunătoare, secându-i-se izvorul erorilor. în ciuda importantei schimbări în câmpul ştiinţelor şi a pagubei pe care raţiunea speculativă trebuie s-o sufere în posesiunea ei imaginară de până acum, totuşi, totul rămâne în aceeaşi stare avantajoasă ca mai înainte cu privire la interesele generale omeneşti şi la folosul pe care lumea 1-a tras până acum din învăţăturile raţiunii pure; paguba nu atinge decât monopolul şcolilor, iar nicidecum interesul oamenilor. întreb pe cel mai încăpăţânat dogmatic dacă dovada despre perpetuarea sufletului nostru după moarte, întemeiată pe simplicitatea substanţei, dacă cea despre libertatea voinţei împotriva mecanismului universal, bazată pe subtilele, dar neputincioasele distincţii dintre necesitatea practică subiectivă şi obiectivă, sau dacă cea despre existenţa lui Dumnezeu dedusă din conceptul unei fiinţe absolut reale (a contingenţei lucrurilor schimbătoare şi a necesităţii unui prim motor), întreb dacă aceste dovezi, care au pornit din şcoli, au putut ajunge până la public şi au putut avea cea mai mică influenţă asupra convingerii lui? Dacă aceasta nu s-a 40

PREFAŢA EDIŢIEI A DOUA

întâmplat şi nu ne putem nicicând aştepta să se întâmple din cauza incapacităţii intelectului comun al oamenilor pentru o speculaţie atât de subtilă; dacă, mai mult, în ce priveşte primul punct, dispoziţia naturii lui resimţită de orice om de a nu putea fi satisfăcută niciodată prin nimic temporal (ca fiind insuficient pentru nevoile întregului lui destin) a trebuit să producă, numai ea singură, speranţa într-o viaţă viitoare; dacă în ce priveşte al doilea punct, simpla expunere clară a datoriilor în opoziţie cu toate exigenţele înclinaţiilor a produs conştiinţa libertăţii; în sfârşit, dacă, în ce priveşte punctul al treilea, ordinea splendidă, frumuseţea şi prevederea, care se manifestă pretutindeni în natură, a trebuit să producă, fără altă influenţă, credinţa într-un înţelept şi mare autor al lumii, convingere care se răspândeşte în public, întrucât se întemeiază pe principii raţionale, atunci nu numai că această posesiune rămâne netulburată, ci, mai mult, ea îşi măreşte prestigiul prin faptul că şcolile vor fi învăţat de acum înainte să nu-şi mai aroge o cunoaştere mai înaltă şi mai extinsă într-un punct care priveşte interesul general uman decât este aceea la care poate ajunge şi marea mulţime (pentru noi cea mai vrednică de stimă) tot atât de uşor, şi să se limiteze astfel numai la cultura acestor dovezi inteligibile pentru toţi şi suficiente din punct de vedere moral. Reforma nu priveşte deci decât pretenţiile arogante ale şcolilor, cărora aici (ca de altfel cu drept cuvânt în multe alte puncte) le-ar plăcea mult să fie considerate ca singurele cunoscătoare şi păstrătoare ale unor astfel de adevăruri, despre care ele comunică publicului numai folosirea, dar păstrează cheia pentru ele (quodmecum nescit, solus vuit scire videri). Totuşi, s-a ţinut seama şi de pretenţiile juste ale filosofului speculativ. El rămâne în continuare exclusiv depozitarul unei ştiinţe utile publicului, fără ca acesta s-o ştie, adică al Criticii raţiunii; căci aceasta nu poate deveni nicicând populară, dar nici nu are nevoie să fie, fiindcă pe cât de puţin îi intră în cap poporului argumentele toarse fin în sprijinul adevărurilor utile, tot pe atât de puţin 11 vin în minte şi obiecţiile1 la fel de subtile în contra lor; dimpotrivă, fiindcă şcoala, precum şi orice om care se ridică la speculaţie, cade inevitabil în amândouă, Critica e obligată să prevină, o dată pentru totdeauna, printr-o cercetare temeinică a drepturilor raţiunii speculative, Sandalul pe care trebuie să-1 provoace, mai curând sau mai târziu, Poporului însuşi disputele în care, fără critică, se încurcă inevitabil 41

1MMANUEL KANT

metafizicienii (şi, ca atare, în cele din urmă şi teologii) şi care falsifică apoi înseşi doctrinele lor. Numai critica poate tăia înseşi rădăcinile materialismului, fatalismului, ateismului, necredinţei liberilor cugetători, fanatismului şi superstiţiei, care pot deveni dăunătoare marii mulţimi, în sfârşit, şi idealismului şi scepticismului, care sunt mai primejdioase şcolilor şi pătrund cu greu în public. Dacă guvernele găsesc cu cale să se ocupe cu activităţile savanţilor, atunci ar fi cu mult mai conform cu înţeleaptă lor solicitudine pentru ştiinţe precum şi pentru oameni să favorizeze libertatea unei astfel de critici, singura prin care investigaţiile raţiunii pol dobândi o bază solidă decât să sprijine ridicolul despotism al şcolilor, care strigă în gura mare că e primejdie publică în clipa în care li se sfâşie pânza lor de păianjen, de care publicul nu a luat niciodată cunoştinţă şi deci a cărei pierdere nici nu o va putea simţi vreodată. Critica nu este opusă procedeului dogmatic al raţiunii în cunoaşterea ei pură ca ştiinţă (căci aceasta trebuie să fie totdeauna dogmatică, adică strict demonstrativă, întemeindu-se pe principii riguroase apriori), ci dogmatismului, adică pretenţiei de a merge înainte cu o cunoaştere pură derivată din concepte (cunoaştere filosofică) după principii, aşa cum raţiunea le foloseşte de mult, fără a cerceta modul şi dreptul prin care a ajuns la ele. Dogmatismul este deci procedeul dogmatic al raţiunii pure fără critica prealabilă a capacităţii ei proprii. Această opoziţie a Criticii nu e deci menită să apere superficialitatea limbută, sub numele uzurpat de popularitate, sau poate chiar scepticismul, care vrea să termine repede cu întreaga metafizică; Critica este mai curând pregătirea prealabilă necesară pentru promovarea unei temeinice metafizici ca ştiinţă, care trebuie deci cu necesitate să fie tratată în mod dogmatic şi strict sistematic, prin urmare în mod metodic (nu popular), căci această exigenţă ce i se impune e inevitabilă, dat fiind că ea se obligă a executa opera ei cu totul a priori, deci până la deplina satisfacere a raţiunii speculative. în executarea planului pe care-1 trasează Critica, adică în viitorul sistem al metafizicii, trebuie să urmăm metoda severă a renumitului W o 1 f f, cel mai mare dintre toţi filosofii dogmatici, care cel dintâi a dat exemplu (şi prin acest exemplu a devenit creatorul spiritului de temeinicie până acum încă nestins în Germania), cum prin stabilirea legală a principiilor, determinarea clară a 42

PREFAŢA EDIŢIEI A DOUA

conceptelor, severitatea voită a demonstraţiilor, evitarea de salturi temerare în concluzii se poate merge pe drumul sigur al ştiinţei. Mai mult decât oricare altul era el excelent dotat să imprime metafizicii caracterul de ştiinţă, dacă i-ar fi trecut prin minte să-şi pregătească mai întâi terenul prin critica organului, adică a raţiunii pure însăşi: o lacună, care trebuie atribuită nu atât lui, cât mai mult modului dogmatic de gândire al timpului său, şi cu privire la care atât filosofii timpului său, precum şi cei ai timpurilor trecute nu-şi pot reproşa nimic unii altora. Cei ce resping metoda lui şi totodată şi procedeul Criticii raţiunii pure nu pot urmări altceva decât să rupă legăturile ştiinţei şi să transforme munca în joc, certitudinea în părere şi filosof ia în filodoxie. în ceea ce priveşte această a doua ediţie nu am vrut, cum e şi firesc, să pierd prilejul oferit de ea ca să înlătur pe cât posibil dificultăţile şi obscuritatea, din care se vor fi ivit multe interpretări greşite. de care s-au lovit, în aprecierea acestei cărţi, mulţi bărbaţi pătrunzători, poate nu fără vina mea. în judecăţile însele şi în dovezile lor, tot astfel în forma precum şi în ansamblul planului nu am găsit nimic de modificat, ceea ce se explică, în parte, prin îndelungatul examen la care am supus lucrarea înainte de a o prezenta publicului, în parte, prin natura obiectului însuşi, anume prin natura unei raţiuni pure speculative, care conţine o adevărată organizaţie, în care totul este organ. adică întregul există pentru fiecare parte şi fiecare parte pentru toate celelalte părţi, prin urmare orice neajuns, cât de mic, fie el o greşeală (eroare) sau omisiune, trebuie să se trădeze inevitabil în folosire. Acest sistem se va menţine, sper, în această invariabilitate şi în viitor. Ceea ce îmi justifică această încredere nu e vanitatea, ci numai evidenţa pe care o produce experienţa identităţii rezultatului, fie că pornim de la cele mai infime elemente până la întregul raţiunii pure, fie că ne întoarcem de la întreg (căci şi acesta e dat în el însuşi prin scopul final al raţiunii în domeniul practic) la fiecare parte, în timp ce încercarea de a modifica chiar numai cea mai mică parte provoacă imediat contradicţii, nu numai ale sistemului, dar şi ale raţiunii umane în genere. Dar în expunere mai este mult de făcut, şi în această e diţie am făcut corectări care sunt menite să înlăture fie interpretarea greşită a Esteticii, mai ales cea cu privire la conceptul de timp, fie obscuritatea deducţiei conceptelor intelectului, fie pretinsa lipsă a unei eficiente evidenţe în demonstrarea principiilor intelectului pur, fie, în
43

IMMANUEL KANT

sfârşit, interpretarea greşită a paralogismelor psihologiei raţionale. Până aici (adică numai până la sfârşitul primului capitol al Dialecticii transcendentale) şi nu mai departe, se întind modificările mele în redactare*, fiindcă timpul mi s-a părut prea scurt şi fiindcă în ce priveşte
* Un adaos veritabil, dar numai în modul de demonstrare, l-aş putea numi numai pe acela pe care l-am făcut printr-o nouă respingere a idealismului psihologic şi o dovadă riguroasă (precum cred şi singura posibilă) despre realitatea obiectivă a intuiţiei externe (p. 275)». Oricât de inofensiv ar fi considerat idealismul cu privire la scopurile esenţiale ale metafizicii (ceea ce în realitate nu este), rămâne totuşi un scandal pentru filosofie şi pentru bunul simţ comun că existenţa lucrurilor externe trebuie să se întemeieze numai pe credinţă (de la care noi avem totuşi întreaga materie a cunoaşterilor noastre chiar pentru simţul nostru intern) şi să nu se poată opune o dovadă satisfăcătoare oricui i se năzare s-o pună la îndoială. Fiindcă există oarecare obscuritate în expunerea acestei dovezi de la rândul al treilea până la al şaselea — rog să se modifice aceast paragraf precum urmează: „Acest permanent nu poate fi însă o intuiţie în mine. Căci tuate principiile de determinare a existenţei mele, care se pot găsi în mine, sunt reprezentări şi au nevoie ca atare ele însele de un permanent distinct de ele, în raport cu care schimbarea lor, deci existenţa mea în timpul în cure ele se schimbă, să poată fi determinată". împotriva acestei dovezi se va spune probabil: eu nu sunt totuşi nemijlocit conştient decât de ceea ce este în mine, adică de reprezentarea mea despre lucrurile externe; prin urmare, ar rămâne nedovedit dacă există sau nu ceva care să-i corespundă în afara mea. Dar eu_sunţ conştient de existenţa mea în timp (prin urmare şi de facultatea ei de a fi determinabilă în el) cu ajutorul experienţei interne, şi aceasta este mai mult decât numai de a fi conştient de reprezentarea mea, dar este identic cu conştiinţa empirică a exislentei^mele, care este determinabilă numai -punămPo în relaţie cu ceva care este în afară de mine şi este legat de existenţa mea. Această conştiirrăVfijtiălsjlţeimelejiijinip este deci legată identic de conştiinţa unui raport cu ceva în afară de mine, şi este deci experienţă şi nu ficţiune, simţ şi nu imaginaţie^ ceea ce leagă inseparabil externul cu simţul meu intern; că*ci "simţul extern este în sine raportarea intuiţiei ja ceva real, existând în_afara mea, şi realitatea lui, spre deosebire de imaginaţie, nu se întemeiază^iecât pe faptul că el trebuie legat indisolubil cu experienţa internă însăşi, ca condiţie a posibilităţii ei, ceea ce are loc aici. Dacă cu conştiinţa intelectuală a existenţei mele în reprezentarea eu sunt, care însoţeşte toate judecăţile şi actele intelectului meu, aş putea uni în acelaşi timp şi o determinarea existenţei mele prin intuiţie intelectuală, atunci conştiinţajanui raport cu ceva dinafară mea nu ar aparţine în mod necesar acestei determinări. Conştiinţa intelectuală precede fără îndoială, dar intuiţia internă, în care, numai, existenţa mea poate fi determinată, este sensibilă şi legată de condiţia timpului; dar această determinare, prin urmare experienţa internă însăşi, depinde de ceva permanent, care nu este în mine şi care deci nu poate fi decât în ceva dinafară mea, faţă de care eu trebuie să mă consider în relaţie; astfel, realitatea simţului extern este legată necesar de cea a simţului intern, pentru posibilitatea unei experienţe în genere: adică eu sunt tot atât de ' Paginile 228 — 229 ale traducerii de faţă.

44

PREFAŢA EDIŢIEI A DOUA

pe celelalte n-am întâlnit o înţelegere greşită din partea unor examinatori competenţi şi imparţiali, care, fără a fi nevoie să-i numesc cu lauda ce li se cuvine, vor găsi ei singuri la locurile cuvenite consideraţia pe care am avut-o faţă de sfaturile lor. Dar cu aceste ameliorări este asociată o mică pagubă pentru cititor, care nu putea fi evitată fără a face cartea prea voluminoasă, anume că diferite chestiuni, care deşi nu aparţin esenţial integralităţii ansamblului, dar a căror lipsă mulţi cititori ar putea-o totuşi regreta,întrucât ar putea fi, de altfel, de folos din alt punct de vedere, au trebuit să fie suprimate sau expuse mai pe scurt, pentru a face loc expunerii mele, acum, sper, mai clară, care în fond cu privire la judecăţi şi chiar la dovezile lor nu schimbă absolut nimic, dar în metoda de expunere se deosebeşte ici şi colo de cea precedentă într-atât, încât ea nu se putea efectua prin intercalări. Această mică pagubă, care de altfel poate fi reparată, după placul fiecăruia, prin comparaţia cu ediţia întâi, va fi compensată, sper, printr-o mai mare claritate. Am observat în diferite scrieri publicate (în parte cu prilejul recenzării unor cărţi, în parte în tratate speciale), cu plăcere recunoscătoare, că spiritul temeiniciei nu a murit în Germania, ci că a fost numai înăbuşit pentru scurtă vreme prin tonul la modă al unei libertăţi de gândire cu aere de geniu şi că spinoasele căi ale Criticii, care duc spre o ştiinţă metodică a raţiunii pure, dar ca atare singură durabilă şi deci foarte necesară, n-au împiedicat spirite curajoase şi luminate să le urmeze. Acestor distinşi bărbaţi, care cu temeinicia perspicacităţii asociază atât de fericit şi talentul unei expuneri
sigur conştient că există lucruri în afara mea, care se raportează la simţul meu, precum sunt conştient că exist eu însumi determinat în timp. Dar căror intuiţii date îi corespund întradevăr obiecte dinafară mea şi care, prin urmare, aparţin simţului extern, căruia trebuie atribuite, şi nu imaginaţiei, aceasta va trebui să se stabilească în fiecare caz potrivit regulilor după care experienţa în genere (chiar cea internă) este distinsă de imaginaţie; rămâne totdeauna principiul că există într-adevăr o experienţă externă. Se mai poate adăuga aici observaţia: reprezentarea a ceva permanent în existenţă nu e identică cu reprezentarea permanentă, căci aceasta poate fi variabilă şi schimbătoare, ca toate reprezentările noastre şi chiar cele ale materiei, şi totuşi ele se raportează la ceva Permanent, care deci trebuie să fie un lucru distinct de toate reprezentările mele şi exterior, a cărui existenţă este inclusă necesar în determinarea propriei mele existenţe şi nu constituie cu această determinare decât o singură experienţă, care nici nu ar avea loc intern, dacă nu ar fi în acelaşi timp (în parte) externă. Cu privire la cum? nu se poate explica aici mai departe, tot aşa cum noi gândim în genere subzistentul în timp, a cărui simultaneitate cu variabilul produce conceptul de schimbare.

45

IMMANUEL K.ANT

clare (de care eu nu mă simt capabil), le las să definitiveze lucrarea mea, care cu privire la claritate este pe alocuri deficientă; căci în acest caz pericolul nu este de a fi contrazis, ci de a nu fi înţeles. Din parte-mi, nu mă pot angaja de acum înainte în discuţii, dar voi acorda o serioasă atenţie tuturor sugestiilor, fie că vor veni de la prieteni sau de la adversari, pentru a le folosi la expunerea viitoare a sistemului în conformitate cu această propedeutică. Deoarece în timpul acestor lucrări am ajuns la o vârstă destul de înaintată (în această lună în anul al şaizeci şi patrulea), sunt constrâns să fiu econom cu timpul, dacă vreau să-mi realizez planul de a publica Metafizica naturii precum şi pe cea a moravurilor, ca o confirmare a exactităţii Criticii raţiunii atât speculative cât şi practice. Trebuie să aştept clarificarea atât a obscurităţilor care ar fi putut fi cu greu evitate iniţial în această lucrare, precum şi apărarea întregii lucrări clin partea merituoşilor bărbaţi care şi-au însuşit-o. în anumite părţi orice expunere filosofică poate fi atacată (căci ea nu se poate prezenta atât de blindată ca cea matematică), cu toate că articulaţia sistemului, considerat ca unitate, nu e câtuşi de puţin primejduită. Căci, când este nou, numai puţini posedă agilitatea spiritului, ca să-1 îmbrăţişeze în ansamblu, şi încă şi mai puţini sunt capabili de a găsi plăcere, fiindcă orice inovaţie îi incomodează. Şi contradicţii aparente pot fi găsite în orice scriere, mai ales când se desfăşoară în vorbire liberă, dacă se compară pasaje particulare smulse din context şi aceste contradicţii pot arunca asupra acestei opere o lumină defavorabilă în ochii celui ce se încrede în judecata altuia; dar ele sunt foarte uşor de soluţionat pentru cel care şi-a apropriat ideeaîntregului. Cu toate acestea, când o teorie are consistenţă în sine, acţiunea şi reacţiunea care o ameninţau iniţial cu o mare primejdie nu-i servesc cu vremea decât la dispariţia inegalităţilor ei, şi dacă bărbaţi imparţiali, luminaţi şi prieteni ai adevăratei popularităţi se ocupă cu ea, îi procură în scurt timp şi eleganţa necesară. Konigsberg, aprilie 1787

46

CUPRINS"

Introducere

I TEORIA TRANSCENDENTALĂ A ELEMENTELOR
Partea întâi: Estetica transcendentală Secţiunea I: Despre spaţiu Secţiunea a Ii-a: Despre timp Partea a doua: Logica transcendentală Diviziunea I: Analitica transcendentală în două cărţi, cu diferitele lor capitole şi secţiuni Diviziunea a Ii-a: Dialectica transcendentală în două cărţi, cu diferitele lor capitole şi secţiuni E METODOLOGIA TRANSCENDENTALĂ Capitolul I: Disciplina raţiunii pure Capitolul II: Canonul raţiunii pure Capitolul III: Arhitectonica raţiunii pure Capitolul IV: Istoria raţiunii pure

a

Acest cuprins e dat numai la ediţia I, după Prefaţă.

47

IN T R O D U C E R E
[Ediţia a Ii-a]

I
Despre diferenţa dintre cunoaşterea pură şi cea empirică Nu încape nici o îndoială că orice cunoaştere a noastră începe cu experienţa, căci prin ce altceva ar putea fi deşteptată spre funcţionare facultatea noastră de cunoaştere, dacă nu prin obiecte care exercită influenţe asuprajşimţurilor noastre şi care, pe de""o"pIHe, producţie înseTe~~reprezentări, pe de altă parte, pun în mişcare activitatea noastră intelectuala, pentru a le compara, a le lega sau a le separa, prelucrând astfel materialul brut al impresiilor sensibile într-o cunoaştere a obiectelor care se numeşte experienţă? Astfel, cronologic, nici o

IN T R O D U C E R E
[Ediţia I] l.Ideea

fîlosofiei transcendentale

Experienţa este fără îndoială primul rezultat pe care-1 produce intelectul nostru,prelucrând materialul brut al senzaţiilor. Prin aceasta, însăşi ea este prima învăţătură, şi în dezvoltarea ei este atât de Ine puizabilă în învăţăminte noi, încât vieţile legate succesiv ale tuturor 49

1MMANUEL KANT

cunoaştere nu precede în noi experienţa, şi cujja începe orice cunoaştere, ______„ Dar dajsjUmee/eunQaşterela noastră începe eu experienţa, aceasta ou înseamnă totuşi cfejrpTo^Tnelj^^p^nexperrerlţy." Căci s-ar putea prea bine ca tocmai cunoaşterea noăitrâ prin experienţă să fie un ijcS^imimjioîjrinjmpresrijilceeace facultatea noj|ţră_p£Q2rie_de_cunoa|tere (nefiind provocată decât de impresii sensibile) produce din ea însăşi, adaos pe care noi nu-1 distingem de acea materie primă maTTnlînte ca un lung exerciţiu să ne fi făcut atenţi asupra-i şi abili de a-1 separa, Este deci cel puţin o problemă care reclamă încă o cercetare mai îndeaproape şi care nu poate fi rezolvată imediat, la prima vedere: /jproblema dacă exisţăj) astfekle eunGştinţâjndependentă de experienţă şi ehiar"de~onee"impresii'ale simţurilor. Astfel de euno£tin|e^ejnumesc a prionji se deosebesc de cele Empirice, care îşi au izvoarele lor a posteriori, adică în experienţă. Această expresie nu este totuşi încă destul de precisă pentru a desemna adecvat întregul sens al problemei de faţă. Căci se obişnuieşte, desigur, să se spună despre multe cunoştinţe derivate din izvoare empirice că noi suntem capabili să le avem sau că le avem a priori, fiindcă nu le deducem nemijlocit din experienţă, ci dintr-o regulă generală pe care totuşi am împrumutat-o de la experienţă. Astfel se zice generaţiilor viitoare nu vor duce niciodată lipsă de cunoştinţe noi care pot fi adunate pe acest teren, Totuşi ea nu este nici pe departe singurul domeniu în care se lasă restrâns intelectul nostru, Ea ne spune, ce-i drept, ce există, dar nu că trebuie să existe în mod necesar aşa şi nu altfel, Tocmai de aceea ea nu ne dă o universalitate adevărată, iar raţiunea, care e atât de avidă de astfel de cunoştinţe, este mai mult excitată de ea decât satisfăcută. Astfel de cunoştinţe universale, care au totodată caracterul necesităţii interne, trebuie să fie, independent de experienţă, clare şi certe prin ele însele; de aceea ele se numesc cunoştinţe apriori; dimpotrivă, ceea ce este obţinut numai din experienţă nu este cunoscut, cum se spune, decât a posteriori sau empiric.)

50

INTRODUCERE

despre cineva care a săpat la temelia casei sale: el putea să ştie apriorică se va prăbuşi, adică el nu avea nevoie să aştepte experienţa pentru a şti că ea se va surpa de fapt. Dar cu totul a priori el nu putea totuşi ştiaceasta. Câ şi corpurile sunt grele şi că, prin urmare, ele cad când li se sustrage suportul, acest lucru trebuia să-1 cunoască totuşi mai dinainte cu ajutorul experienţei. în cele ce urmează[yom înţelege deci prin_cunoştinţe_a priori nu pe acelea_care_au_ Jocjndepjşr^nLde_cj^are_^ ci pe acelea care sunt independenteiabsoli/t de orice experienţă. Acestora le sunt (opusş. cunoştinţele empirice sau cele care sunt posibile numai aposteriori, adică prin experienţă. Dar printre cunoştinţe a priori se numesc pure acelea în care nu este amestecat absolut nimic empiric. "Sitfel, de exemplu, judecata: orice schimbare îşi are cauza ei, este o judecată apriori, dar nu pură, fiindcă schimbarea este un concept care nu poate fi scos decât din experienţă.

Dar, ceea ce e foarte demn de remarcat, se vădeşte că şi printre experienţele noastre se amestecă cunoştinţe care trebuie să-şi aibă originea apriori şi care servesc poate numai pentru a procura o legătură reprezentărilor simţurilor noastre. Căci dacă eliminăm din cele dintâi tot ce aparţine simţurilor, rămân totuşi anumite concepte originare şi judecăţi produse de acestea, care trebuie să se fi format cu totul apriori, independent de experienţă, fiindcă fac să se poată spune sau cel puţin să se creadă că se poate spune despre lucrurile care apar simţurilor mai mult decât ar învăţa simpla experienţă, şi ca anumite aserţiuni să cuprindă adevărata universalitate şi necesitate strictă, ceea ce numai cunoaşterea e rnpirică nu poate procura.

51

IMMANUEL KANT

n
Noi suntem în posesia unor anumite cunoştinţe a priori, şi însuşi simţul comun nu este niciodată lipsit de astfel de cunoştinţe

Avem nevoie aici de un criteriu cu ajutorul căruia să putem distinge sigur o cunoştinţă pură de una empirică. Experienţa ne învaţă, în adevăr, că ceva are o însuşire sau alta, dar nu şi că nu poate fi altfel. Dacă, deci, în primul rând, se găseşte o judecată care este gândită în acelaşi timp cu necesitatea ei, ea este o judecată a priori, iar dacă, pe lângă aceasta, nu este derivată decât din una care este ca însăşi valabilă ca judecată necesară, ea este absolut a priori. în al doilea rând, experienţa nu dă niciodată judecăţilor ei universalitate adevărată sau strictă, ci numai una presupusă şi relativă (prin inducţie), astfel încât propriu-zis trebuie să se spună: pe cât am observat până acum, nu se găseşte nici o excepţie la cutare sau cutare regulă. Dacă deci o judecată e gândită cu universalitate strictă, adică astfel încât absolut nici o excepţie nu e îngăduită ca posibilă, atunci ea nu e dedusă din experienţă, ci e valabilă absolut a priori. Universalitatea empirică nu este deci decât o înălţare arbitrară a valabilităţii, de la ceea ce e valabil în cele mai multe cazuri la ceea ce e valabil în toate cazurile, ca, de exemplu, în judecata: toate corpurile sunt grele; când, dimpotrivă, universalitatea strictă aparţine esenţial unei judecăţi, atunci această universalitate indică un izvor special de cunoaştere a judecăţii, anume o facultate de cunoaştere a priori. Necesitatea şi universalitatea strictă sunt deci criterii sigure ale unei cunoştinţe a priori şi sunt inseparabil unite între ele. Dar fiindcă în folosirea lor e mai uşor uneori să se arate limitarea lor empirică decât contingenţa în judecăţi sau fiindcă uneori e mai convingător să se arate universalitatea nelimitată pe care o atribuim unei judecăţi decât necesitatea ei, atunci e recomandabil să ne servim separat de cele două criterii amintite, fiecare din ele fiind prin el însuşi infailibil. Se poate uşor arăta că există într-adevăr în cunoaşterea omenească astfel de judecăţi necesare şi, în cel mai strict înţeles, universale, prin urmare judecăţi pure apriori. Dacă vrem un exemplu din ştiinţe, atunci 52

INTRODUCERE

nu avem decât să privim toate judecăţile matematicii; dacă vrem un exemplu din cea mai comună folosire a intelectului, atunci pentru aceasta poate servi judecata că orice schimbare trebuie să aibă o cauză; ba, în cea din urmă, însuşi conceptul de cauză conţine atât de evident conceptul unei legături necesare cu un efect şi pe cel al unei stricte universalităţi a regulii, încât acest concept de cauză s-ar pierde cu totul, dacă l-am deduce, aşa cum a făcut Hume, dintr-o asociaţie frecventă a ceea ce se întâmplă cu ceea ce precedă şi dintr-o obişnuinţă izvorâtă din aceasta (prin urmare, dintr-o necesitate numai subiectivă) de a lega reprezentări. Fără a avea nevoie de astfel de exemple pentru a dovedi realitatea unor principii pure a priori în cunoaşterea noastră, am putea, de asemenea, demonstra că aceste principii sunt indispensabile pentru posibilitatea experienţei însăşi, prin urmare că sunt apriori. Căci de unde ar putea lua experienţa însăşi certitudinea ei, dacă toate regulile potrivit cărora procedează ar fi la rându-le empirice, prin urmare contingente; de aceea, acestea cu greu pot fi considerate ca având valabilitate de prime principii. Totuşi ne putem mulţumi aici de a fi expus folosirea pură a facultăţii noastre de cunoaştere ca fapt împreună cu criteriile ei. Dar nu numai în judecăţi, ci şi în unele concepte se revelă o origine a priori a unora dintre ele. Dacă suprimaţi din conceptul vostru de corp dobândit cu ajutorul experienţei în mod succesiv tot ce este în el empiric: culoarea, duritatea sau moliciunea, greutatea, chiar impenetrabilitatea, rămâne totuşi spaţiul, pe care corpul (care a dispărut acum cu totul) îl ocupă, şi pe acesta nu-1 puteţi suprima. Tot astfel, dacă suprimaţi din conceptul vostru empiric despre orice obiect corporal sau necorporal toate însuşirile pe care vi le face cunoscute experienţa, totuşi nu-i veţi putea lua pe aceea prin care îl gândiţi ca substanţă sau ca inerent unei substanţe (deşi acest concept cuprinde mai multă determinare decât acela al unui obiect în genere). Trebuie deci să mărturisiţi, convinşi de necesitatea cu care acest concept vi se impune, că el îşi are sediul în facultatea voastră de cunoaştere apriori.

53

1MMANUEL KANT

m
Filosofia are nevoie de o ştiinţă care să determine posibilitatea, principiile şi întinderea tuturor cunoştinţelor a priori

Ceea ce e cu mult mai important decât tot ceea ce precede este că anumite cunoaşteri părăsesc până şi câmpul tuturor experienţelor posibile, şi prin concepte, cărora nicăieri nu le poate fi dat un obiect corespunzător în experienţă, au aparenţa de a extinde sfera judecăţilor noastre dincolo de orice limite ale experienţei. Şi tocmai în aceste cunoaşteri din urmă, care depăşesc lumea sensibilă,în care experienţa nu poate servi de călăuză, nici de control, se află cercetările raţiunii noastre, pe care, din punctul de vedere al importanţei, le considerăm cu mult mai de preferat, şi ţinta lor finală cu mult mai sublimă decât tot ceea ce intelectul ne poate învăţa în domeniul fenomenelor; astfel că noi, chiar cu riscul de a ne înşela, mai curând cutezăm totul decât să abandonăm cercetări atât de importante pentru un motiv oarecare de îndoială sau de dispreţ şi indiferenţă. Aceste probleme inevitabile ale raţiunii pure însăşi sunt Dumnezeu, libertatea şi nemurirea. Iar ştiinţa al cărei scop final este îndreptat, cu toate pregătirile ei, propriu-zis numai spre rezolvarea acestor probleme, se numeşte metafizică. Metoda ei este la început dogmatică, adică îşi asumă cu încredere executarea operei fără a examina în prealabil dacă raţiunea poate sau nu duce la bun sfârşit o întreprindere atât de mare. Pare fără îndoială natural că, de îndată ce am părăsit terenul experienţei, vom înălţa repede, cu cunoştinţe pe care le posedăm fără să ştim de unde şi pe creditul unor principii a căror origine nu o cunoaştem, o clădire, fără a ne fi asigurat mai dinainte, prin investigaţii făcute cu grijă, de temeliile ei, că deci ne vom fi pus cu mult mai înainte întrebarea: cum poate ajunge intelectul la toate aceste cunoştinţe a priori şi ce sferă, valabilitate şi valoare pot avea ele? De fapt nu este nimic mai natural, dacă prin cuvântul natural se înţelege ceea ce ar trebui să se întâmple în mod just şi raţional; dar dacă prin acest cuvânt se înţelege ceea ce se 54

INTRODUCERE

întâmplă de obicei, atunci, dimpotrivă, nimic nu e mai natural şi mai inteligibil decât că această cercetare a trebuit să fie multă vreme omisă. Căci o parte a acestor cunoştinţe, ca cele matematice, posedă de mult certitudinea, şi prin aceasta dă o bună speranţă şi pentru altele, deşi acestea ar putea fi de natură cu totul diferită. Mai mult, după ce am depăşit sfera experienţei, suntem siguri că nu vom fi contrazişi de experienţă, Imboldul de a extinde cunoştinţele noastre este atât de mare, încât numai când ne izbim de o contradicţie clară putem fi opriţi în înaintarea noastră, Contradicţia poate fi însă evitată, dacă facem ficţiunile noastre cu prudenţă, fără ca, din această cauză, ele să rămână mai puţin ficţiuni. Matematica ne dă un strălucit exemplu cât de departe putem ajunge în cunoaşterea apriori, independent de experienţă. E drept că ea se ocupă cu obiecte şi cunoaşteri numai întrucât acestea pot fi reprezentate în intuiţie. Dar această împrejurare e lesne trecută cu vederea, fiindcă amintita intuiţie însăşi poate fi dată apriori, prin urmare abia se distinge de un simplu concept pur, încurajat de o astfel de dovadă despre puterea raţiunii, impulsul de a extinde cunoştinţele noastre nu mai vede limite. Porumbelul uşor, lovind în zbor liber aerul a cărui rezistenţă o simte, şi-ar putea imagina că el ar reuşi şi mai bine în spaţiul vid. Tot astfel, Platon a părăsit lumea sensibilă, fiindcă ea pune intelectului limite prea înguste şi s-a aventurat dincolo de ea pe aripile Ideilor în spaţiul vid al intelectului pur. El nu a observat că prin eforturile sale nu câştigă drum, căci nu avea nici un suport, aşa-zicând, ca bază, pe care să se fixeze şi la care să poată aplica forţele sale, pentru a urni intelectul din loc. Dar e soarta obişnuită a raţiunii umane, în speculaţie, de a termina edificiul ei cât mai repede posibil şi de a cerceta abia după aceea dacă şi temelia ei a fost bine pusă. Iar apoi se caută tot felul de pretexte pentru a ne mângâia asupra solidităţii ei sau mai curând pentru a respinge o astfel de examinare tardivă şi primejdioasă. Ceea ce însă ne dispensează în cursul construcţiei de orice grijă şi bănuială şi ne dă iluzia unei aparente temeinicii este lucrul următor: O mare parte şi poate cea mai mare din activitatea raţiunii constă în analizele conceptelor pe care le avem despre obiecte, Aceasta ne procură o mulţime de cunoştinţe care, deşi nu sunt nimic mai mult decât lămuriri sau explicări a ceea ce a fost gândit deja în conceptele noastre (deşi încă în mod confuz), cel puţin cu privire la 55

IMMANUEL KANT

formă sunt apreciate la fel cu noile cunoştinţe, cu toate că în ce priveşte materia sau conţinutul ele nu extind conceptele pe care le avem, ci numai le analizează. Fiindcă această metodă dă o reală cunoştinţă apriori, care reprezintă un progres sigur şi util, raţiunea, sub puterea acestor iluzii, înşală, fără a observa ea însăşi, cu afirmaţii de cu totul altă natură, în care raţiunea adaugă, şi anume apriori, la concepte date alte concepte cu totul străine, fără să se ştie cum ajunge ea la ele şi fără a-şi pune nici măcar în gând o astfel de întrebare. De aceea, voi trata chiar la început despre diferenţa dintre aceste două moduri de cunoaştere.

IV
Despre diferenţa dintre judecăţile analitice şi judecăţile sintetice

în toate judecăţile în care este gândit raportul dintre un subiect şi un predicat (nu consider decât judecăţile afirmative, căci la cele negative aplicarea este apoi uşoară), acest raport este posibil în două feluri. Sau predicatul B aparţine subiectului A ca ceva ce e cuprins (implicit) în acest concept, sau B se găseşte cu totul în afara conceptului A, deşi stă în legătură cu el. în cazul dintâi numesc judecata analitică, în celălalt, sintetică. Judecăţile analitice (afirmative) sunt deci acelea în care legătura predicatului cu subiectul este gândită prin identitate, iar acelea în care această legătură este gândită fără identitate trebuie să fie numite judecăţi sintetice. Pe cele dintâi le-am putea numi şi judecăţi explicative, pe celelalte judecăţi extensive, fiindcă cele dintâi nu adaugă prin predicat nimic la conceptul subiectului, ci numai îl descompun prin analiză în conceptele lui parţiale,care erau deja gândite în el (deşi confuz); pe când cele din urmă adaugă la conceptul subiectului un predicat care nu era deloc gândit în el şi nu putea fi scos prin descompunerea lui. De exemplu, când afirm: toate corpurile sunt întinse, aceasta e o judecată analitică. Căci eu n-am nevoie să depăşesc conceptul pe care-1 leg de cuvântul corp pentru a găsi unită cu el întinderea, ci numai să descompun

56

INTRODUCERE

acest concept, adică să devin conştient de diversitatea pe care o gândesc totdeauna în el, pentru a întâlni în cuprinsul lui acest predicat: această judecată este deci analitică. Dimpotrivă, dacă afirm: toate corpurile sunt grele, atunci predicatul e cu totul altceva decât ceea ce gândesc în simplul concept de corp în genere. Adăugarea unui astfel de predicat dă deci o judecată sintetică. De aici rezultă clar: 1) că judecăţile analitice nu extind deloc cunoştinţa noastră, ci că conceptul, pe care îl am, este descompus şi îmi este făcut inteligibil mie însumi; 2) că în judecăţile sintetice trebuie să am, afară de conceptul de subiect, încă ceva (X) pe care se sprijină intelectul, pentru a cunoaşte că un predicat, care nu se află în acest concept,îi aparţine totuşi. Judecăţile empirice sau de experienţă nu prezintă în această privinţă nici o dificultate. Căci acest ATeste experienţa completă despre obiectul pe care-1 gândesc printr-un concept A, care constituie numai o parte a acestei experienţe. Căci deşi în conceptul de corp în genere nu includ deloc predicatul greutăţii, totuşi el desemnează experienţa completă printr-o parte a ei, la care deci eu mai pot adăuga alte părţi ale aceleiaşi experienţe, ca aparţinând aceluiaşi concept. Eu pot cunoaşte conceptul de corp mai dinainte în mod analitic, prin notele întinderii, impenetrabilităţii, formei etc, care toate sunt gândite în acest concept. Acum însă îmi lărgesc cunoştinţa şi, întorcându-mi privirea spre experienţă, din care scosesem acest concept de corp, găsesc unită cu notele de mai sus totdeauna şi greutatea. Experienţa deci e acel ATcare stă în afara conceptului A şi pe care se întemeiază posibilitatea sintezei predicatului greutăţii B cu conceptul A. Judecăţile de experienţă, ca atare, sunt toate sintetice. Căci ar fi absurd să întemeiez o judecată analitică pe experienţă, fiindcă nu mi-e îngăduit să ies din conceptul meu pentru a formula judecata şi deci nu am nevoie pentru aceasta de o mărturie a experienţei. Că un corp este întins e o judecată care e cert a priori şi nu e o judecată de experienţă. Căci, înainte de a trece la experienţă, eu am toate condiţiile pentru judecata mea în conceptul din care pot scoate predicatul potrivit principiului contradicţiei, şi prin aceasta pot totodată deveni conştient de necesitatea judecăţii, necesitate asupra căreia experienţa nu m-ar Putea instrui. Dimpotrivă, deşi în conceptul de corp în genere nu includ 57

IMMANUEL KANT

predicatul greutăţii, acel concept indică totuşi un obiect al experienţei printr-o parte a ei, la care eu deci mai pot adăuga alte părţi ale aceleiaşi experienţe decât cele aparţinând acelui concept de obiect. Eu nu pot cunoaşte mai dinainte conceptul de corp în mod analitic prin notele întinderii, impenetrabilităţii, formei ş.a.m.d., care toate sunt gândite în acest concept. Dar dacă acum îmi lărgesc cunoştinţa şi îmi întorc privirea spre experienţă, din care scosesem acest concept de corp, atunci găsesc unită cu notele de mai sus totdeauna şi greutatea, şi adaug deci sintetic pe aceasta ca predicat la acel concept. Pe experienţă deci se întemeiază posibilitatea sintezei predicatului greutăţii cu conceptul de corp, fiindcă ambele concepte, deşi unul nu e cuprins în celălalt, totuşi îşi aparţin, deşi numai întâmplător, unul altuia, şi anume ca părţi ale unui tot, adică ale experienţei, care ea însăşi este o legătură sintetică a intuiţiilor. Dar acest mijloc de explicare lipseşte cu totul la judecăţile sintetice a priori. Dacă trebuie să ies din conceptul A pentru a cunoaşte pe un altul B ca unit cu el, pe ce să mă sprijin şi prin ce sinteza devine posibilă, fiindcă aici cu nu am avantajul de a căuta acest ceva în domeniul experienţei? Fie judecata: tot ce se întâmplă îşi are cauza sa. în conceptul de ceva ce se întâmplă gândesc desigur o existenţă pe care o precede un timp etc., şi din aceasta pot fi scoase judecăţi analitice. Dar conceptul de cauză arată ceva diferit de ceea ce se întâmplă şi nu e deloc cuprins în această reprezentare din urmă. Cum ajung eu să afirm despre ceea ce se întâmplă în genere ceva cu totul diferit şi să cunosc că deşi conceptul de cauză nu e cuprins în conceptul de ceea ce se întâmplă, totuşi îi aparţine? Ce este aici X-ul, pe care se sprijină intelectul, când crede a găsi în afara conceptului A un predicat B care îi este străin şi pe care totuşi îl consideră unit cu el? Nu poate fi experienţa, fiindcă principiul amintit nu numai că adaugă această a doua reprezentare la cea dintâi cu mai mare generalitate decât o poate da experienţa, ci şi cu expresia necesităţii. prin urmare cu totul a priori şi din simple concepte. Pe astfel de principii sintetice, adică extensive, se bazează însă întregul scop final al cunoaşterii noastre speculative a priori, căci judecăţile analitice sunt desigur foarte importante şi necesare, dar numai pentru a ajunge la acea claritate a conceptelor care e necesară pentru o sinteză sigură şi întinsă ca o achiziţie într-adevăr nouă.

58

INTRODUCERE

In toate ştiinţele teoretice ale raţiunii sunt cuprinse, ca principii, judecăţi sintetice a priori

1. Toate judecăţile matematice sunt sintetice. Această judecată pare să fi scăpat până acum observaţiilor analiştilor raţiunii omeneşti, ba chiar pare să fie direct opusă tuturor presupunerilor lor, deşi ea e incontestabil certă şi, în consecinţele ei, foarte importantă. Căci găsindu-se că raţionamentele matematicienilor procedează toate conform principiului contradicţiei (ceea ce e cerut de natura oricărei certitudini apodictice), s-a ajuns la convingerea că şi principiile ar fi cunoscute pe baza principiului contradicţiei; în aceasta ei se înşelau, căci o judecată sintetică poate fi cunoscută fără îndoială potrivit principiului contradicţiei, dar numai cu condiţia de a se presupune o altă judecată sintetică din care să poată fi dedusă, dar niciodată în sine. Trebuie să se observe mai întâi că judecăţile matematice autentice sunt totdeauna judecăţi a priori şi nu empirice, deoarece conţin în sine necesitate, care nu poate fi scoasă din experienţă. Dacă însă nu se va admite aceasta, ei bine, atunci ei restrâng judecata mea la matematica
a

în locul secţiunilor V şi VI din ediţia a Ii-a, ediţia I are următorul text: „Se ascunde aici deci un anumit mister* a cărui explicare, singură, poate asigura şi întări progresul în câmpul nemărginit al cunoaşterii intelectuale pure: anume de a descoperi cu generalitatea care-i este proprie principiul posibilităţii judecăţilor sintetice a priori, de a sesiza condiţiile care fac posibilă fiecare din speciile lor, şi de a nu arăta printr-o schiţă superficială, ci de a determina în mod complet şi suficient pentru orice folosire toată această cunoaştere (care constituie propriul ei gen)
• Dacă unui filosof antic i-ar fi trecut prin minte chiar numai să pună această Problemă, ea singură s-ar fi opus puternic tuturor sistemelor raţiunii pure până în zilele noastre şi ar fi cruţat atâtea încercări zadarnice care au fost întreprinse, fără a şti despre ce e ta propriu-zis vorba.

59

1MMANUEL KANT

pură, al cărei concept cere ca ea să nu conţină cunoştinţă empirică, ci numai cunoştinţă pură a priori. S-ar putea crede fără îndoială la început că judecata7+ 5 = 12este o judecată pur analitică, care rezultă din conceptul sumei de şapte şi cinci în virtutea principiului contradicţiei. Totuşi, dacă o privim mai îndeaproape, găsim că conceptul sumei de 7 şi 5 nu conţine nimic mai mult decât unirea celor două numere într-unui singur, prin care nu se gândeşte câtuşi de puţin care este acel număr unic care le cuprinde pe amândouă. Conceptul de doisprezece nu este câtuşi de puţin gândit prin faptul că eu gândesc pur şi simplu acea reunire de şapte şi cinci, şi oricât de mult aş analiza conceptul pe care-1 am despre o astfel de sumă posibilă, totuşi nu voi găsi în el pe cel de doisprezece. Trebuie să depăşim aceste concepte, luând în ajutor intuiţia care corespunde unuia din cele două concepte, de exemplu cele cinci degete ale mâinii noastre sau (ca S c g n e r în aritmetica lui) cinci puncte şi adăugând astfel una câte una unităţile lui cinci date în intuiţie la conceptul de şapte. Eu iau mai întâi numărul 7, şi ajutându-mă, pentru conceptul de 5, de degetele mâinii mele ca intuiţie, adaug atunci una câte una la numărul 7, cu acel procedeu figurativ, unităţile pe care mai înainte le reunisem pentru a forma numărul 5, şi văd astfel rezultând numărul 12. Că 5 trebuia să fie adăugat la 7 am gândit, ce-i dreptul, în conceptul de sumă: 7 + 5, dar nu că această sumă este egală cu numărul 12. Judecata aritmetică este deci într-un sistem după izvoarele ei originare, după diviziunile, sfera şi limitele ei. Atât deocamdată despre caracterul particular pe care-1 au în sine judecăţile sintetice".

60

INTRODUCERE

totdeauna sintetică, convingându-ne de acest lucru cu atât mai clar când luăm numere ceva mai mari, căci atunci este evident că, oricum am învârti şi răsuci conceptele noastre, nu am putea niciodată găsi suma cu ajutorul simplei analize a conceptelor noastre, fără a recurge la intuiţie. Tot atât de puţin analitic este vreun principiu al geometriei pure. Că linia dreaptă este cea mai scurtă între două puncte e o judecată sintetică. Căci conceptul meu de drept nu conţine nimic cantitativ, ci numai o calitate. Conceptul „cea mai scurtă" se adaugă deci pe de-a-ntregul şi nu poate fi scos cu ajutorul nici unei analize din conceptul de linie dreaptă. Trebuie să se recurgă deci la intuiţie, cu ajutorul căreia, numai, e posibilă sinteza. Câteva puţine propoziţii fundamentale, pe care le presupun geometrii, sunt, într-adevăr, realmente analitice şi se întemeiază pe principiul contradicţiei; dârele servesc totuşi, ca propoziţii identice, numai la înlănţuirea metodei şi nu ca principii; de exemplu a = a, întregul este egal cu sine însuşi, sau (a + b) > a, adică întregul este mai marc decât partea. Dar chiar şi acestea, deşi valabile numai prin concepte, sunt admise în matematică numai fiindcă pot fi prezentate în intuiţie. Ceea ce ne face aici să credem de obicei că predicatul unor astfel de judecăţi apodictice ar fi cuprins deja în conceptul nostru şi că judecata ar fi deci analitică este numai ambiguitatea expresiei. Noi trebuie anume să adăugăm prin gândire la un concept dat un anumit predicat, şi această necesitate e deja inerentă conceptului. Dar chestiunea nu este de a şti ce trebuie să adăugăm la un concepi dat, ci ce gândim realmente în el, deşi în mod confuz, şi atunci se vădeşte că predicatul ţine de acele concepte ce-i drept în mod necesar, dar nu ca gândit în conceptul însuşi, ci cu ajutorul unei intuiţii care trebuie să fie adăugată conceptului. 2. Ştiinţa naturii (physica) cuprinde, ca principii, judecăţi sintetice apriori. Voi aduce ca exemplu numai două judecăţi, cum este judecata: în toate schimbările lumii corporale cantitatea materiei rămâne aceeaşi, sau: în orice comunicare a mişcării acţiunea şi reacţiunca trebuie să fie totdeauna egale între ele. în amândouă este clară nu numai necesitatea, prin urmare originea lor a priori, ci este clar şi că sunt judecăţi sintetice. Căci în conceptul de materie eu nu gândesc permanenţa, ci numai prezenţa ei în spaţiu prin umplerea lui. Astfel, eu depăşesc în realitate conceptul de materie pentru a-i adăuga a priori prin gândire ceva ce nu gândeam în el. Judecata nu este deci analitică, ci sintetică, si totuşi 61

IMMANUEL KANT

gândită apriori; şi la fel stau lucrurile şi cu celelalte judecăţi ale părţii pure a fizicii. 3. în metafizică, chiar dacă nu o considerăm decât ca o ştiinţă până acum în faza de constituire, totuşi indispensabilă prin natura raţiunii omeneşti, trebuie să fie cuprinse cunoştinţe sintetice a priori; ea nu urmăreşte nicidecum numai să descompună concepte pe care ni le formăm a priori despre lucruri şi nici să le expliciteze analiticei vrem să extindem cunoştinţele noastre a priori, în care scop trebuie să ne servim de astfel de principii care adaugă conceptului dat ceva ce nu era cuprins în el şi, cu ajutorul judecăţilor sintetice a priori, să mergem chiar atât de departe, încât experienţa însăşi să nu ne mai poată urma, de exemplu, în judecata: lumea trebuie să aibă un prim-început etc; şi astfel metafizica constă, cel puţin în ce priveşte scopul ei, numai din judecăţi sintetice a priori.

VI Problema generală a [Criticii] raţiunii pure

Se câştigă deja foarte mult când o mulţime de cercetări pot fi reduse la formula unei singure probleme. Căci prin aceasta nu numai că ne înlesnim chiar nouă propria noastră muncă, determinându-ne-o precis, ci şi oricui altuia, care vrea s-o examineze, judecata dacă am împlinit sau nu satisfăcător proiectul nostru. Adevărata problemă a raţiunii pure e cuprinsă în întrebarea: Cum sunt posibile judecăţi sintetice apriori? Dacă Metafizica a rămas până acum într-o stare atât de şovăitoare de incertitudine şi contradicţii, trebuie să atribuim faptul pur şi simplu cauzei că această problemă şi poate chiar diferenţa dintre judecăţile analitice şi judecăţile sintetice nu i-a trecut nimănui mai devreme prin minte. Salvarea şi ruina Metafizicii depinde de soluţionarea acestei probleme sau de o dovadă suficientă că posibilitatea, pe care vrea s-o ştie explicată, nu există în realitate. D a v i d H u m e , care dintre toţi 62

INTRODUCERE

filosofii se apropiase cel mai mult de această problemă, dar nu o gândise nici pe departe destul de determinată şi în generalitatea ei, ci se oprise numai la judecata sintetică a legăturii efectului cu cauzele lui (principium causalitatis), crezu a fi stabilit că o astfel de judecată este cu totul imposibilă apriori, şi după raţionamentul lui, tot ce numim Metafizică nu s-ar întemeia decât pe simpla iluzie a unei cunoaşteri pretinse raţionale a ceea ce de fapt e împrumutat numai din experienţă şi care, datorită obişnuinţei, a dobândit aparenţa necesităţii; el nu ar fi ajuns niciodată la această afirmaţie, care distruge orice filosofie pură, dacă ar fi avut înaintea ochilor problema noastră în generalitatea ei; căci atunci ar fi sesizat că, după argumentul său, nu ar putea exista nici matematica pură, fiindcă aceasta conţine în mod cert judecăţi sintetice apriori, şi atunci bunul lui simţ l-ar fi ferit desigur să facă această afirmaţie. în soluţionarea problemei de mai sus este totodată inclusă şi posibilitatea folosirii pure a raţiunii în constituirea şi dezvoltarea tuturor ştiinţelor care conţin o cunoştinţă teoretică a priori despre obiecte, adică e cuprins răspunsul la întrebările: Cum este posibilă matematica pură? Cum este posibilă fizica pură ? Fiindcă aceste ştiinţe sunt real date, se cuvine să se pună întrebarea: cum sunt ele posibile? că trebuie să fie posibile e dovedit de realitatea lor*. Dar în ce priveşte Metafizica, slabul ei progres de până acum şi fiindcă despre nici una, expusă până acum, nu se poate spune, în ce priveşte scopul ei esenţial, că există de fapt, pot face pe oricine să se îndoiască cu drept cuvânt de posibilitatea ei. Dar într-un anumit sens, această specie de cunoştinţă trebuie considerată totuşi ca dată, şi Metafizica este reală, deşi nu ca ştiinţă, totuşi ca dispoziţie naturală (metaphysica naturalis). Căci raţiunea omenească înaintează irezistibil, fără a fi împinsă de simpla vanitate de
* Mulţi ar putea pune la îndoială existenţa fizicii pure, Dar nu avem decât să privim diferitele judecaţi care se găsesc la începutul fizicii propriu-^ise (empirice), cum e cea despre permanenţa aceleiaşi cantităţi de materie, despre inerţie, despre egalitatea acţiunii Şi reacţiunii etc, şi ne vom convinge repede cS ele constituie o physicam pumm (sau rationalem), care merită desigur, ca ştiinţă specială, să fie expusă separat în toată întinderea ei, mai mare sau mai mică,

63

IMMANUEL KANT

a şti multe, ci mânată de propria nevoie, până la astfel de probleme, care nu pot fi soluţionate prin nici o folosire empirică a raţiunii şi principii împrumutate din experienţă; şi astfel la toţi oamenii, de îndată ce în ei raţiunea se înalţă până la speculaţie, a fost de fapt o metafizică oarecare în toate timpurile şi va rămâne totdeauna. Şi despre aceasta se pune întrebarea: Cum este posibilă metafizica ca dispoziţie naturală? cum se nasc adică din natura raţiunii generale omeneşti întrebările pe care şi le pune raţiunea pură şi la care ca e mânată, de propria ei nevoie, să răspundă cât poate mai bine? Dar cum în toate încercările de până acum de a răspunde la aceste întrebări naturale, de exemplu, dacă lumea are un început, sau există din eternitate etc., s-au găsit totdeauna contradicţii inevitabile, nu ne putem opri la simpla dispoziţie naturală pentru metafizică, adică la însăşi facultatea raţională pură, din care ce-i drept se naşte totdeauna o oarecare metafizică (fie cum ar fi), ci trebuie să fie posibil de a ajunge cu ea la certitudine: fie la cunoaşterea obiectelor, fie la ignorarea lor, adică de a se pronunţa fie asupra obiectelor întrebărilor ei, fie asupra capacităţii sau incapacităţii raţiunii de a judeca ceva cu privire la ele, deci fie de a extinde cu încredere raţiunea noastră pură, fie de a-i pune limite determinate şi sigure. întrebarea din urmă, care izvorăşte din problema generală de mai sus, ar fi cu drept cuvânt aceasta: Cum este posibilă metafizica ca ştiinţă? Critica raţiunii duce deci în cele din urmă în mod necesar la ştiinţă; folosirea ei dogmatică fără critică duce, dimpotrivă, la aserţiuni neîntemeiate, cărora li se pot opune, altele tot atât de verosimile, prin urmare la scepticism. Această ştiinţă nici nu poate avea o vastă întindere intimidantă, fiindcă ea nu are a face cu obiectele raţiunii, a căror varietate este infinită, ci numai cu sine însăşi, cu probleme care provin în întregime din sânul ei şi care nu-i sunt puse de natura lucrurilor, care sunt diferite de ea, ci de propria ci natură; aşa încât, dacă a cunoscut mai dinainte complet propria 64

INTRODUCERE

sa capacitate cu privire la obiectele pe care le poate întâlni în experienţă, trebuie să-i vină uşor a determina, complet şi sigur, întinderea şi limitele folosirii ei,încercate de ea dincolo de orice limite ale experienţei. Putem deci şi trebuie să considerăm ca neavenite toate tentativele făcute până acum de a constitui dogmatic o metafizică; căci ceea ce este în una sau alta analitic, adică simplă descompunere a conceptelor cuprinse în raţiunea noastră, nu e nicidecum scop, ci numai o pregătire pentru adevărata metafizică, adică de a extinde sintetic cunoaşterea noastră a priori; această analiză este improprie acestui scop. fiindcă ea arată numai ce este cuprins în aceste concepte, dar nu cum ajungem a priori la astfel de concepte, pentru a putea determina apoi şi folosirea lor valabilă cu privire la obiectele oricărei cunoştinţe în genere. Pentru a renunţa la toate aceste pretenţii nu e nevoie de prea multă abnegaţie, căci contradicţiile incontestabile ale raţiunii cu sine însăşi şi chiar inevitabile în metoda dogmatică au distrus de mult prestigiul tuturor Metafizicilor de până acum. Va fi necesară mai multă fermitate pentru a nu ne lăsa împiedicaţi de dificultatea intrinsecă şi de rezistenţa dinafară, pentru a promova,în sfârşit,printr-un tratament cu totul opus celui de până acum, creşterea prosperă şi rodnică a unei ştiinţe indispensabile raţiunii omeneşti, căreia îi putem desigur tăia orice creangă crescută sălbatic, dar nu-i putem extirpa rădăcina.

vn
Ideea şi diviziunea unei ştiinţe speciale având numele de Critică a raţiunii pure

Din toate acestea rezultă ideea unei ştiinţe speciale care poate fi numită Critica raţiunii pure. Se numeşte pură orice cunoştinţă care nu este amestecată cu nimic străin. Dar îndeosebi se numeşte absolut pură o cunoştinţă în care nu se amestecă deloc nici o experienţă sau senzaţie, care, prin urmare, este posibilă complet a priori. Căci raţiunea este 65

IMMANUEL KANT

facultatea care ne procură principiile cunoştinţei a priori. Prin urmare, raţiunea pură este aceea care conţine principiile de a cunoaşte ceva absolut a priori. Un organon al raţiunii pure ar fi ansamblul acelor principii conform cărora toate cunoştinţele pure a priori pot fi dobândite şi realizate de fapt. Aplicarea detaliată a unui astfel de organon ar procura un sistem al raţiunii pure. Dar fiindcă acest sistem este foarte mult dorit şi fiind încă problematic dacă şi aici, în genere, este posibilă o astfel de extindere a cunoştinţei noastre, şi în care cazuri putem considera o ştiinţă care se mărgineşte să examineze raţiunea pură, izvoarele şi limitele ei, ca fiind propedeutica la sistemul raţiunii pure. O astfel de ştiinţă nu ar trebui să se numească doctrină, ci numai critică a raţiunii pure, şi folosul ei ar fi din punctul de vedere al speculaţiei în realitate numai negativ; ea ar servi nu la extinderea, ci numai la clarificarea raţiunii noastre, şi ar feri-o de erori, ceea ce ar reprezenta un mare câştig, i^umesc transcendentală orice cunoaşţere^care se ocupă în genere nu_oijobiecJeJjGLcu modul nostru de_cunoaşţere_a_obiectelor, întrâcâţacesta este posibil apriori. Un sistem de astfel de concepte s-ar numi filosofie transcendentală. Dar aceasta este pentru început prea mult. Cum o astfel de ştiinţă ar trebui să cuprindă integral atât cunoaşterea analitică cât şi pe cea sintetică a priori, ea este, întrucât se referă la intenţia noastră, de o întindere prea largă, fiindcă noi nu trebuie să împingem analiza decât până la punctul unde ea ne este absolut necesară pentru a sesiza, în toată întinderea lor, principiile sintezei a priori, singurul obiect cu care avem a face. Această cercetare, pe care propriu-zis nu o putem numi doctrină, ci numai critică transcendentală, fiindcă nu intenţionează lărgirea însăşi a cunoştinţelor, ci numai corectarea lor, şi trebuie sa ofere piatra de încercare a valorii sau a nonvalorii tuturor cunoştinţelor a priori, este problema cu care ne ocupăm acum. O astfel de critică este prin urmare pe cât posibil o preparare pentru un organon, şi dacă aceasta n-ar reuşi, cel puţin pentru un canon al raţiunii pure, potrivit căruia în orice caz ar putea fi expus cândva, atât analitic cât şi sintetic, sistemul întreg al filosofiei raţiunii pure fie că ar consta în lărgirea, fie numai în limitarea cunoaşterii ei. Ca acesta e posibil, ba chiar că un astfel de sistem nu poate fi de mare întindere pentru a spera să-1 terminăm în întregime, se poate prevedea din faptul că aici obiectul nu-1 constituie natura lucrurilor, care este 66

INTRODUCERE

inepuizabilă, ci intelectul, care judecă asupra naturii lucrurilor, dar şi acesta numai cu privire la cunoaşterea lui a priori; fiindcă bogăţia lui, nefiind nevoie să fie căutată în afară, nu poate rămâne ascunsă, deoarece, pe cât se poate presupune, e destul de mică pentru a putea fi cuprinsă în întregime, ea poate fi judecată după valoarea sau nonvaloarea ei şi apreciată în mod just. Mai puţin încă trebuie să ne aşteptăm aici la o critică a cărţilor şi sistemelor raţiunii pure, ci numai la o critică a facultăţii însăşi a raţiunii pure. Numai întemeindu-ne pe această critică avem o piatră sigură de încercare pentru a aprecia, în această ramură, conţinutul filosofic al lucrărilor vechi şi noi; în caz contrar, istoricul şi judecătorul incompetent judecă afirmaţiile neîntemeiate ale altora cu ale lor proprii, care sunt tot atât de neîntemeiate. Filosofia transcendentală este Ideea unei ştiinţe pentru care Critica raţiunii pure trebuie să schiţeze întregul plan în mod arhitectonic, adică din principii, cu garanţia deplină că toate părţile care constituie acest edificiu sunt complete şi solide. Ea este sistemul tuturor principiilor raţiunii pure. Că această Critică nu se numeşte ea însăşi încă filosofie transcendentală se datorează pur şi simplu faptului că ea, pentru a fi un sistem complet, ar trebui să cuprindă şi o analiză amănunţită a întregii cunoştinţe omeneşti a priori. Critica noastră trebuie să pună negreşit în lumină şi o enumerare completă a tuturor conceptelor originare care constituie amintita cunoştinţă pură. Dar de la analiza amănunţită a acestor concepte însele, precum şi de la recensământul complet al celor derivate din ele, ea se abţine cu drept cuvânt, pe de o parte, fiindcă această analiză nu ar fi conformă cu scopul criticii, întrucât ea nu e supusă îndoielilor ce le întâlnim în sinteză, pentru care se face propriu-zis întreaga critică, pe de altă parte, fiindcă ar fi contrar unităţii planului să ne ocupăm cu justificarea deplinătăţii unei astfel de analize şi de deducţie, de care putem fi scutiţi, avându-se în vedere planul nostru. Această deplinătate a analizei precum şi a deducţiei din conceptele a priori care vor fi date ulterior se poate totuşi uşor completa, dacă aceste concepte există întâi ca principii detaliate ale sintezei şi nu le lipseşte nimic în raport cu acest scop esenţial. Criticii raţiunii pure îi aparţine prin urmare tot ce constituie filosofia transcendentală, şi ea este Ideea integrală a filosofici transcendentale, dar nu încă această ştiinţă însăşi; fiindcă ea nu înaintează în analiză decât 67

IMMANUEL KANT

atât cât este necesar pentru aprecierea completă a cunoaşterii sintetice
a priori.

Trebuie să fim foarte atenţi în împărţirea unei astfel de ştiinţe ca să nu se admită în ea concepte care să conţină în ele ceva empiric sau ca cunoştinţa apriori să fie total pură. Prin urmare, deşi principiile supreme ale moralităţii precum şi conceptele ei fundamentale sunt cunoştinţe a priori, ele nu aparţin totuşi filosofiei transcendentale, căci conceptele de plăcere şi suferinţă, de dorinţe şi înclinaţii etc, care sunt toate de origine empirică, ar trebui să fie presupuse. De aceea, filosofia transcendentală nu este decât o filosofie a raţiunii pure speculative. Căci tot ce este practic, întrucât conţine mobile, se raportează la sentimente, care aparţin izvoarelor empirice ale cunoaşterii. Dacă vrem acum să facem împărţirea acestei ştiinţe, din punctul de vedere universal al unui sistem în genere, atunci ştiinţa pe care o prezentăm trebuie să cuprindă: întâi, o teorie a elementelor, al doilea, o teorie a metodei raţiunii pure. Fiecare din aceste două părţi principale ar avea subdiviziunile ei, ale căror principii nu pot fi încă expuse aici. Numai atât pare necesar să amintim, în introducere sau precuvântare, că există două tulpini ale cunoaşterii omeneşti, care provin poate dintr-o rădăcină comună, dar necunoscută nouă, anume sensibilitatea şi intelectul: prin cea dintâi obiectele ne sunt date, iar prin cel de-al doilea ele sunt gândite. întrucât sensibilitatea urmează să conţină reprezentări a priori, care constituie condiţia în care obiecte ne sunt date, ea ar aparţine filosofiei transcendentale. Teoria transcendentală a sensibilităţii ar trebui să aparţină părţii întâi a ştiinţei elementelor, deoarece condiţiile în care numai sunt date obiectele cunoaşterii omeneşti preced pe acelea în care aceste obiecte sunt gândite.

I TEORIA TRANSCENDENTALA A ELEMENTELOR

Diferenţele între ediţia I şi ediţia a Ii-a vor fi semnalate în modul următor: paragrafele întregi adăugate vor fi indicate printr-un asterisc ce trimite la o notă a redacţiei, iar propoziţiile sau cuvintele introduse în ediţia a Ii-a vor fi culese spaţiat. Potrivit modificărilor astfel indicate, Kant a schimbat şi numerotarea paragrafelor de Ia o ediţie la alta. (Nota redacţiei).

Partea întâi

ESTETICA TRANSCENDENTALĂ

41'
în

.:!,'

orice chip si prin orice™JO.ijloaee"s-ar raporta o / cmioajUere la obiecte, totuşi/TOxuljj^'prin care ea se raportează Ja ele nejnijjo?i_t şi S££^^^7ejtinxLe._ori_ce gândire ca med i erV)e s te in tuiţiâ. Dar această intuiţie are loc numai dacă ne este iîaEsMectul;ceeaceînsă,larândulsău,nueposibil,cel puţin pentru noi oamenii, decât dacă obiectul afectează simţirea într-un anumil mod. Capacitatea_(receptivitatea) de a primi reprezentăn_prin felul_cum suntem afectaţi de obiecte se numeşte sensibilitate. Prin intermediul "lensjbilităţii deci ne sunt date obiecte, şi ea singură nejrocură jntuiţir.
ar ele sunt^găndiţe^\ia^u^rulirdc\e^Ui\m_şi din el provin conceptele. Dar, orice gândire trebuie să se raporteze în cele din urmă, fie cTîrect (directe), fie pe ocolite (indirecte), cu ajutorul unor anumite caractere, la intuiţii, prin urmare, la noi, la sensibilitate, fiindcă altfel nici un obiect nu ne poate fi dat. Efectul unui obiect asupra facultăţii reprezentative, întrucât suntem afectaţi de el, este senzaţia. Intuiţia care se raportează la obiect cu ajutorul senzaţiei se numeşte empirică. Obiectul nedeterminat al unei intuiţii empirice se numeşte fenomen. Numesc materia fenomenului ceea ce corespunde, în fenomen, senzaţiei, iar forma lui ceea ce face ca diversul fenomenului să poată fi ordonat în anumite raporturi. Cum cel ce, în care, numai, senzaţiile se ordonează şi pot fi puse într-o anumită formă, nu poate fi senzaţie, urmează că dacă materia oricărui fenomen nu ne este dată, ce-i drept, decât a posteriori, forma ei trebuie să se afle a priori în simţire, gata 71

TEORIA ELEMENTELOR. PARTEA I. ESTETICA TRANSCENDENTALĂ

pentru a se aplica la toate fenomenele, că deci trebuie să poată fi considerată independent de orice senzaţie. Numesc pure (în sens transcendental) tpate reprezentările în care nu se găseşte nimic care să aparţină senzaţiei. Prin urmare, forma pură a intuiţiilor sensibile în genere se va găsi apriori în simţire, în care tot diversul fenomenelor este intuit în anumite raporturi. Această formă pură a sensibilităţii se va numi şi ea intuiţie pură. Astfel, dacă îndepărtez din reprezentarea de corp ceea ce intelectul gândeşte despre el, ca substanţă, forţă, divizibilitate etc, tot astfel ceea ce în el aparţine senzaţiei, ca impenetrabilitate, duritate, culoare etc., îmi mai rămâne ceva din această intuiţie empirică, anume întinderea şi figura,. Acestea aparţin intuiţiei pure, care are loc a priori în simtire^xhiar independent de un obiect real al simţurilor sau al senzaţiei, ca o simplă formă a sensibilităţii. Numesc Estetică^Jranscpndenţal^şlimţa despre toate principiile sensibilităţii a priori.jTrebuie să existe deci o astfel de ştiinţă care constituie întâia parte a teoriei transcendentale a elementelor, în opoziţie transcendentală. | în Estetica transcendentală deci vom izola, în primul rând, sensibilitatea^făcând abstracţie de tot ce intelectul gândeşte aici prin conceptele lui, pentru ca să nu rămână nimic decât intuiţie empirică. în al doilea rând, vom îndepărta de la această intuiţie şi tot ce aparţine senzaţiei, pentru ca să nu rămână decât intuiţia pură şi simpla formă a fenomenelor, singuruUucru pe care sensibilitatea îl poate oferi apriori.
* Germanii sunt singurii care se servesc astăzi de cuvântul estetică, pentru a desemna prin el ceea ce alţii numesc critică a gustului. Această denumire se bazează pe o speranţă deşartă pe care o nutrise excelentul analist Baumgarten de a supune judecata critică a frumosului unor principii raţionale şi de a înălţa regulile ei la rangul de ştiinţă. Dar această străduinţă e zadarnică. Căci aceste reguli sau criterii sunt, în ce priveşte izvoarele lor principale, numai empirice şi deci nu pot servi niciodată de legi a priori, după care ar trebui să se orienteze judecata noastră estetică; mai curând judecata estetică constituie adevărata piatră de încercare pentru exactitatea regulilor. De aceea, ar fi oportun fie să renunţăm la această denumire, rezervând-o acelei doctrine care este ştiinţă adevărată (prin care fapt ne-am apropia şi de limbajul şi sensul celor vechi, la care diviziunea cunoaşterii aloBrirâ icai voTiîd era foarte renumită), fie să împărtăşim denumirea cu filosofia speculativă şi să dăm esteticii în parte un sens transcendental, în parte un sens psihologic.

72

SECT. 1. DESPRE SPAŢIU

sensibilă ca principii ale cunoştinţei apriori, anume spaţiul şi timpul, cu în această cercetare se va găsi că există două forme pure de intuiţie sensibilă ca principii ale cunoştinţei apr a căror examinare ne vom ocuplTăcum.

Secţiunea întâi

DESPRE SPAŢIU

§2. EXPUNEREA METAFIZICĂ A ACESTUI CONCEPT
Cu ajutorul simţului extern (o însuşire a simţirii noastre) ne reprezentăm obiecte ca^fiijriji în afara noastră şi ca fiind situate toate în spaţiu. în el sunf determinate sau determinabile forma, mărimea şi raportul lorjecjproc. Simţul intern, cu ajutorul căruia simţirea noastră se intuieşte pe sine sau starea ei internă, nu dă, ce-i drept, nici o intuiţie despre suflet însuşi ca obiect; totuşi e o formă determinată sub care intuiţia stării lui interne este posibilă, aşa încât tot ce aparţine determinărilor interne este reprezentat în raporturi de timp. Timpul nu poate fi intuit exterior, tot aşa cum spaţiul nu poate fi intuit ca ceva în noi. Ce sunt atunci spaţiul şi timpul? Sunt existenţe reale? Sunt ele numai determinări sau chiar raporturi ale lucrurilor, totuşi astfel de raporturi încât ar aparţine lucrurilor, chiar când acestea nu ar fi intuite? Sau sunt astfel de raporturi care ţin numai de forma intuiţiei şi, prin urmare, de constituţia subiectivă a simţirii noastre, fără de care aceste predicate nu ar putea fi atribuite nici unui lucru? Pentru a ne lămuri asupra acestor probleme, vom expune mai întâi conceptul de spaţiu. înţeleg însă prin expunere (expositio) reprezentarea clară (deşi nu amănunţită) a ceea ce aparţine unui concept; iar această expunere este metafizică, dacă ea cuprinde ceea ce reprezintă conceptul ca dat a priori. 73

TEORIA ELEMENTELOR. PARTEA I. ESTETICA TRANSCENDENTALĂ

1. Ş£giiuLjI!J-^glg.J:1JL£0?.^gP^ empiric care să fi fost scos din_ experienţe externe. Căci, pentru ca anumite senzatii^ăliejraportate la cevajn afara mea (adică la ceva în alt loc al spaţiului decât acela în care mă aflu eu), tot astfel, pentru ca eu să-mi pot reprezenta lucrurile ca exterioare unele altora sau ca unele lângă altele, prin urmare nu numai ca fiind diferite, ci ca fiind în locuri diferite, trebuie^ca reprezentarea de jgaţiu sa fie pusă cafundament. Prin urmare,

reprezentarea ^şgs^^mm^jjjcoas&j^nne^enen^ din raporturile
fenomenului extern, ci_această experienţă externă nu este ea însăşi leJoate_dej^âiU^u_ajujOTU^; 2. Spaţiul este tulufef4fttaiţiilor„cxterne. Nu ne putem niciodată reprezenta că nu este spaţiu, deşi putem gândi foarte bine ca în el să nu existe obiecte. El este considerat deci ca £oniiitje__2_4iQSJhi]iiăjiLici^ ca o determinare dependentă de ele, şi este o reprezentare apriori, care stă necesar la baza fenomenelor externe. 3a. Spaţiul nu e un concept discursiv sau, cum se spune, un concept universal de raporturi ale lucrurilor în genere, ci o intuitie_pjjiă. Căci mai întâi nu se poate reprezenta decât un spaţiu unic, iar când se vorbeşte de multe spaţii se înţelege prin aceasta numai părţi ale unuia şi aceluiaşi spaţiu unic. Aceste părţi nu pot fi nici anterioare spaţiului unic atotcuprinzător oarecum ca părţi constitutive ale lui (din care ar fi
a

Ediţia I avea ca punctul 3 următorul text: „Pe această necesitate apriori se întemeiază certitudinea apodictică a tuturor principiilor geometrice şi posibilitatea construcţiilor lor a priori. Dacă. în adevăr, această reprezentare a spaţiului ar fi un concept dobândit aposteriori, care ar fi scos din experienţa externă comună, primele principii ale determinării matematice n-ar fi decât percepţii. Ele ar avea deci toată contingenţa percepţiei şi nu ar fi, prin urmare, necesar ca între două puncte să fie numai o singură linie dreaptă, ci experienţa ne-ar învăţa că e totdeauna aşa. Ceea ce e derivat din experienţă nu are decât generalitate comparativă, adică prin inducţie. S-ar putea deci spune numai că, după observaţiile de până acum, nu s-a găsit nici un spaţiu care să aibă mai mult de trei dimensiuni".

74

SECT. 1. DESPRE SPAŢIU

posibilă compunerea lui), ci pot fi gândite numai în el. El este în mod esgnţial unic, diversul în el, deci şi conceptul universal de spaţiu în genere se întemeiază numai pe limitări. De aici urmează că în ce priveşte spaţiul, o intuiţie a priori (care nu e empirică) stă la baza tuturor conceptelor despre spaţiu. Astfel, şi toate principiile geometrice, de exemplu că într-un triunghi suma a două laturi e mai mare decât a treia, nu sunt deduse niciodată din conceptele generale de linie şi triunghi, ci din intuiţie, şi anume aprioricii certitudine apodictică. 4a. Spaţiul estejreprezentat ca o mărime infinită dată. Trebuie să gândim, ce-i drept, orice concept ca o reprezentare care e conţinută într-o mulţime infinită de diferite reprezentăriposibijd^ca noîa lor comună), prin urmare le cuprinde sub sine; dar nici un concept, ca atare, nu poate figândjtjişţfejj^yiij|âr^^ sine o mulţime infiniţă_de_ reprezentări. Cu toate acestea, spaţiul e gândit în acest fe! (căci toate părţile spaţiului sunt simultane în infinit). Prin urmare, reprezentarea originară de spaţiu este intuiţie apriori şi nu concept.

a

Acest paragraf purta în ediţia I nr. 5, având următorul text: „Spaţiul este reprezentat ca o mărime infinită dată. Un concept general de spaţiu (care să fie comun atât unui picior cât şi unui cot) nu poate determina nimic cu privire la mărime. Dacă progresul intuiţiei nu ar fi fără limite, nici un concept de raporturi nu ar cuprinde în sine un principiu al i nfinitaţii ei".

75

TEORIA ELEMENTELOR. PARTEA I. ESTETICA TRANSCENDENTALĂ

§3. EXPUNEREA TRANSCENDENTALĂ A CONCEPTULUI DE SPAŢIU*
Prin \expunere transcendentală înţeleg exglicarea_unui_concegţ_ considerat ca un principiu din care se poajej^ncj^ejiosibilitatea altor e cunoştinţe sinţe\ice_a_priori. în acest scop se cere: 1) ca într-adevăr, astfel de cunoştinţe să decurgă din conceptul dat; 2) ca aceste cunoştinţe să nu fie posibile decât sub presupoziţia unui mod de explicare dat al acestui concept. Geometria este o ştiinţă caja-delerminâjiritetic. şi totujyjjjŢnon, projjneţăţile_spaţiului. Ce trebuie deci să fie reprezentarea de spaţiu pentru ca o astfel de cunoaştere despre el să fie posibilă? El trebuie să fie originar intuiţie; căci dintr-un simplu concept nu se pot scoate judecăţi care să depăşească conceptul, ceea ce se întâmplă totuşi în geometrie (Introducere V). Dar această intuiţie trebuie să se găsească în noi a priori, adică anterior oricărei percepţii a unui obiect, prin urmare trebuie să fie intuiţie pură, nu empirică. Căci judecăţile geometrice sunt toate apodictice, adică implică conştiinţa necesităţii lor, de exemplu, spaţiul nu are decât trei dimensiuni; dar astfel de judecăţi nu pot fi judecăţi empirice sau de experienţă, nici nu pot fi deduse din ele (Introducere II). ,......._ --------7 Cum poate exista în srmţjre o/jnjnitie externă/care precede obiectele jnsele şi în care conceptul lor poate fi deteiminajjyjnon? Evident, numai fiindcă ea îşi are sediul în subiect", caînsuşire formală a lui de a fi afecta^ de obiecte şi de a dobândi prin aceasta o reprezentare nemijlocită despre ele, adică intuiţie, prin urmare numai ca formă a simţului extern în genere. Aşadar, numai explicaţia noastră poate face conceptibilă posibilitatea geometriei ca cunoaştere sintetică a priori. Orice mod de explicare care nu dă acest rezultat, deşi ar avea în aparenţă oarecare asemănare cu el, poate fi distins de el cel mai sigur prin acest semn.
în ediţia a Ii-a a Criticii raţiunii pure, Kant a adăugat întregul paragraf cuprins în pagina 76 (Nota redacţiei).

76

SECŢ. 1. DESPRE SPAŢIU

CONCLUZII TRASE DIN CONCEPTELE PRECEDENTE

a. Spaţiul nu reprezintă o însuşire a vreunor lucruri în sine, nici pe acestea înjaporturilelorreciproce, adică nici o determinare a lor care ar fi_irj£ieată-ahigcţelor însele şi care ar subzista, chiar dacă am face abstracţie de toate condiţiile subiective ale intuiţiei. Căci nu pot fi intuite nici determinări absolute, nici relative anterior existenţei lucrurilor cărora le aparţin, prin urmare apriori. b. Spaţiul nu este_nimjc_altceva decât forma tuturor fenomenelor simţurilor externe, adică condiţia subiectivă a sensibilităţii, sub care, numai, ne este posibilă o intuiţie externă. Cumlreceptivitatea/subiectului de a fi afectat de obiectefffecedjyin mod necesar toate intuiţiile acestor obiecte, se poate înţelege cum forma tuturor fenomenelor poate fi daţăJjLsiroţirejnâinjea tuturor percepţiilqrjxaje^,jleciji_pn'on, şi cum eaa CJLQ. intuiţie pură în care trebuie determinate toate obiectele, poate cuprinde, J anterior oricărei experienţe, principii ale raporturilor lor. Nu putem deci vorbi de spaţiu, de existenţe întinse etc. decât din punctul de vedere al omului. fără care nu putem primi intuiţie externă^jmume aşa cum am putea fi afectaţi de obiecte, reprezentarea de spaJir£ju£jjTs^ajnnăjiirnic. Acest predicat este atribuit lucrurilor numai întrucât ele ne apar nouă, adică sunt obiecte ale sensibilităţii. Forma constantă a acestei receptivităţi, pe care o nujrum_sensibiliţaţe., este o condiţie_necesară tuturor raporturilor în care sunt intuite obiecte ca fiind în afara noastră, şi dacă facem abstracţie de aceste obiecte, ea esteointuiţie pură care poartă numele de spaţiu. Fiindcă nu putem face din condiţiile particulare ale sensibilităţii condiţii ale posibilităţii lucrurilor, ci numai ale fenomenelor lor, putem spune desigur că spaţiul cuprinde toate lucrurile care ne apar exterior, dar nu toate lucrurile în sine, fie că sunt intuite sau nu, oricare ar fi subiectul. Ne este imposibil să judecăm despre intuiţiile pe care le pot avea alte fiinţe gânditoare şi să ştim dacă ele sunt legate de aceleaşi condiţii care limitează intuiţia noastră şi care sunt pentru noi universal valabile. Dacă adăugăm limitarea unei judecăţi la conceptul subiectului, atunci judecata este necondiţionat valabilă. Judecata: toate lucrurile sunt 77

x,

TEORIA ELEMENTELOR. PARTEA I. ESTETICA TRANSCENDENTALĂ

juxtapuse în spaţiu_este valabilă numai cu restricţia ca aceste lucruri să fie luate ca obiectuale intuiţiei noastre sensibile. Dacă adaug condiţia la concept şi spun: toate lucrurile, ca fenomene externe, sunt juxtapuse în spaţiu, această regulă e universal valabilă şi fără restricţie. Explicaţiile noastre ne învaţă, prin urmare, realitatea (adică valabilitatea obiectivă) a_ spaţiului cu privire la tot ce putem întâlrnexterior ca obiect, dar în acelaşi timp idealitatea spaţiului cu privireJa_obiecte când_ele sunt considerate în^lejrj^e_dcjaţiuneiadică fără a_tine_seama de structura sensibilităţii noastre. Noi afirmăm decijealitalea empiric^ajgatiului (cu privire la orice experienţă externă posibilă) şi în ac elasjjimj transcendentală, cu__alţe cu_vinte_:L_că_e^ nu este rrirnic_ds..ind_ată ce eliminăm^ondiţia_£oşibili^^.onc^ij^^rienţejşi-l considerăm ca ceva care se află la baza lucrurilor în : _______Lt_______________ Dar nici nu există în afară de spaţiu altă reprezentare subiectivă şi raportată 1 a ceva exterior, care ar putea fi numită a priori obiectivă. Căci din nici una din ele nu se~pot deriva judecăţi sintetice apriori, ca intuiţia în spaţiu ( §3). Prin urmare, la drept vorbind, lor nici nu li se poate atribui idealitate, deşi ele concordă cu reprezentarea spaţiului prin aceea că aparţin numai structurii subiective a simţului specific, de exemplu a văzului. auzului, pipăitului, prin senzaţiile culorilor, sunetelor şi căldurii, care însă, fiindcă sunt numai senzaţii şi nu intuiţii, nu ne fac prin ele însele să cunoaştem vreun obiect, cel puţin apriori*.
a

în locul textului: „Căci din nici una — a priori", ediţia I are textul următor: ,,De aceea, această condiţie subiectivă a tuturor fenomenelor externe nu poate fi comparată cu nici o alta. Gustul plăcut al unui vin nu aparţine determinărilor obiective ale vinului, prin urmare ale unui obiect considerat chiar ca fenomen, ci structurii particulare a simţului în subiectul care-1 gustă. Culorile nu sunt însuşiri ale corpurilor, la care ele se raportează, ci şi ele sunt numai modificări ale simţului văzului, care e afectat într-un anumit mod de lumină. Dimpotrivă, spaţiul, ca condiţie a obiectelor externe, aparţine necesar fenomenului sau intuiţiei lor. Gustul si culorile nu sunt nicidecum condiţii necesare numai sub care obiectele
Acest cuvânt nu figurează în ediţia a 11-a a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).

78

SECŢ. 1. DESPRE SPAŢIU

Scopul acestei observaţii urmăreşte numai să împiedice ca nu cumva să ne treacă prin minte de a explica idealitatea, afirmată de noi, a spaţiului cu exemple insuficiente, deoarece se consideră cu drept cuvânt, de exemplu culorile, gustul etc, nu ca însuşiri ale obiectelor, ci numai ca modificări ale subiectului nostru, care la diferiţi oameni pot fi chiar diferite. în acest caz, ceea ce originar nu e decât fenomen, de exemplu un trandafir e valabil, în sens empiric, ca obiect în sine, care totuşi fiecărui ochi cu privire la culoare îi poate apărea altfel. Dimpotrivă, conceptul transcendenta] al fenomenelor în spaţiu este un avertisment critic că în genere nimic din ceea ce e intuit în spaţiu nu este o formă a lucrurilor care le-ar fi cumva proprie în ele însele, ci că obiectele în sine ne sunt cu totul necunoscute şi că ceea ce numim obiecte externe nu sunt altceva decât simple reprezentări ale sensibilităţii noastre, a cărei formă este spaţiul, dar al cărei adevărat corelat, adică lucrul în sine, nu este cunoscut deloc prin aceasta, nici nu poate fi cunoscut. Dar, în experienţă, el nici nu constituie vreodată o problemă.

pot deveni pentru noi obiecte ale simţurilor. Ele sunt legate cu fenomenul numai ca efecte, adăugate contingent, ale organizaţiei noastre particulare. De aceea, ele nici nu sunt reprezentări a priori, ci sunt întemeiate pe senzaţie, iar gustul agreabil se întemeiază chiar pe sentiment (al plăcerii şi neplăcerii) ca un efect al senzaţiei. De asemenea, nimeni nu poate avea a priori nici reprezentarea unei culori, nici pe aceea a vreunui gust. Dar spaţiul nu priveşte decât forma pură a intuiţiei, nu cuprinde deci în sine nici o senzaţie (nimic empiric), şi toate modurile şi determinările spaţiului pot şi chiar trebuie să fie reprezentate a priori, dacă urmează să ia naştere concepte ale figurilor precum şi ale raporturilor lor. Numai datorită spaţiului este posibil ca lucrurile să devină pentru noi obiecte externe". 79

TEORIA ELEMENTELOR. PARTEA I. ESTETICA TRANSCENDENTALĂ

Secţiunea a doua

DESPRE TIMP

§4. EXPUNEREA METAFIZICĂ A CONCEPTULUI DE TIMP
1. Timpul nu este un concept empiric care să fi fost scos dintr-o experienţă oarecare. Căci simultaneitatea sau succesiunea_nii_ar_pjaţea intra în_jjerceptie„ dacă_re43rezentarea_tîmpuîui nu ar servi a priori ca fundament. Numai prin presupunerea ei ne putem reprezenta că ceva este în unul şi acelaşi timp (simultan) sau în timpuri diferite (succesiv). 2. Timpul este o reprezentare necesară, care se află la baza tuturor intuiţiilor. Cu plivire lajgnomene în genere .timpul însiişi^nu poate fi sjaprimat, deşi se poate face foarte bine abstracţie de fenomene în timp. Timpul este deci dat_apriori. Numai înjj^sJej|Q5ibi|ăjntre_agaiejilitate a fenojrrtenejox^^eşte^po^ condiţie general^,rx)jiibiliţ|^n_k)rjjiu_p_oaţe fi suprimat. ~"37~Pe această, necesitate a priori se întemeiază şi posibilitatea principiilor apodictice despre raporturile timpului sau a axiomelor despre timp în genere. El are numai o dimensiune: timpuri diferite nu sunt simultane, ci succesive (aşa cum spaţii diferite nu sunt succesive, ci simultane). Aceste principii nu pot fi scoase din experienţă, căci aceasta nu ar da nici universalitate riguroasă, nici certitudine apodictică. Noi am putea spune numai: iată ce învaţă percepţia comună, dar nu: iată ce trebuie să fie. Aceste principii au valoare de reguli sub care în genere sunt posibile experienţele; ele ne învaţă anterior experienţei şi nu prin ea. 4. Ţjmp_uljriu_j_unj:oncepl^djscurjhaşau^cumjnai e numit,_un... concep^general, ci o fojmtŢjgrjnnntuiţiei sensibile/Timpuri diferite nu sunt decât parţiale aceluiaşi timp. Dar reprezentarea care nu.poate fi dată decât de un singur obiect este intuiţie. Şi nici judecata că timpuri diferite nu pot fi simurtanelvu^oate^fidedusî dintr-un concept general. Această judecată este sintetică şi nu poate proveni numai din concepte. Ea este deci nemijlocit cuprinsă în intuiţia şi în reprezentarea de timp.

SECT. 2. DESPRE TIMP

5. Infinitatea timpului nu înseamnă_alţcgva decât că oricgjnărime determinată a Jimpului^e&te posibilăjuimai prin limitările_unui timp unic care şerveşţe^ajundameiit Prin urmare, r şerveşţe_cajuMaineiit Frin urmare, reprezejiyir£aj2rigmjrăde_ţ/m£_ trebuiejăjîejlată_ca ilimitată. Dar dacă părţile însele şi orice mărime a unui obiect pot fi reprezentate determinat numai prin limitare, atunci întreaga reprezentare trebuie să fie dată nu de concepte (căci acestea conţin numai reprezentări parţiale) , ci ljuhazajor trebuie să fie irituiţie nemijlocită.

§5.EXPUNEREA TRANSCENDENTALĂ A CONCEPTULUI DE TIMP**
Mă pot referi în acest punct la nr. 3, unde am pus, pentru a fi scurt, sub titlul de expunere metafizică, ceea ce este propriu-zis transcendental. Aici mai adaug că conceptul de schimbare, şi cu el conceptul de mişcare (ca schimbare de loc), este posibil numai prin şi în reprezentarea de timp; dacă această reprezentare nu ar fi intuiţie (internă) a priori, nici un concept, oricare ar fi el, n-ar putea face conceptibil la unul şi acelaşi obiect posibilitatea unei schimbări, adică a unei legături de predicate opuse contradictoriu (de exemplu, existenţa unui lucru într-un loc şi inexistenţa aceluiaşi lucru în acelaşi loc). Numai în timp, adică succesiv, pot fi întâlnite într-un lucru ambele determinări contradictoriu opuse. Astfel, conceptul nostru de timp explică posibilitatea atâtor cunoaşteri sintetice a priori câte expune teoria generală a mişcării, teorie care nu este puţin fecundă.

§6. CONCLUZII TRASE DIN ACESTE CONCEPTE a. iljŢU_£Şţe_^£va_£are_ar_exista în ^inejsau^ar lucrurilor ca dejegriiriar^jjbjecti^văfci care deciju^suhzişţa»_djică facem abstractre~TTe"toate condiţiile subiective ale intuirii lor; căcijn Drimul
in s

în ediţia I a Criticii raţiunii pure, între paranteze figurau următoarele: „căci acestora le premerg reprezentările parţiale" (Nota redacţiei). Paragraful nu figura în ediţia 1 a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).

81

TEORIA ELEMENTELOR. PARTEA I. ESTETICA TRANSCENDENTALĂ

caz, el ar fi ceva care ar fi totuşi real fără un obiect real. Iar în al _dgjlca_ caz, ca o determinare saujjrdinejnerenţă lm^illoLÎnsele_,_n-arputea fi dat anterior luOTriJorj^ajX)n^liţiejiJorJ^ ^pn6r7prînjudecăti_şinteţice. Lucrul din urmă, dimpotrivă,poate foarte &ne~sa~ăibă loc, dacă timpul nu estedecjLconditia subiectivă sub care se poj^rjroducejoate intuiţiilejnjioL Căci atunci aceastăTormă a intuiţiei interne poate fi reprezentată anterior obiectelor, deci apriori. b. Timpul nu este altceva decât forma simţului intern, jtdică a mtumni^ajtoe îji^ Căci timgul nu poate fi Q determinare a unorjenomene externe: el nu aparţine nici unei figuri, nici unei poziţii etc; dimpotrivă, ejjtoejminăraportul reprezentărilor în starea noastră internă. Şi, tocmai^fiindcăjceasţă intuiţie internă nu dă nici o figură,jioi căutăm să suplinim această lipsă_prin analogii.şi reprezentăm succesiunea de timp printr-o linie care se prelungeşte la infinit, ale cărei părţi diverse constituie o serie care nu are decât o dimensiune, şi conchidem din însuşirile acestei linii toate însuşirile timpului, cu singura excepţie că părţile primei linii sunt simultane, în timp ce ale celei de-a doua sunt totdeauna succesive. De aici rezultă clar că şi rej^zejiţarea_d£tim£înşuşj_eşţc m]ujtiejjund£ăjojiţerap_o^ţunlejui ___________________________________________________________ _jl_eşje_£ojidiUaJ!oj3nidă.jy?ria^— jgenere. $Eaţiul, ca formă pură a tuturor fenomenelor externe, eşţejimilatT ca c^djţie_j^iori;jvujnai_la fenomene externe. Dimpotrivă, cum toate reprezentările, fie că au sau nu ca obiect lucruri extcrnejaparUnJoţusi.în ele înselesţării_interne ca determinări ale simţirii, ^ această stare internă aparţine condiţiei formale a intuiţiei interne, deci timpului: timpul este o condiţie a priori a tuturor fenomenelor în genere, şi^ anumejcondiţia ncmijlocîtali fenomenelor inte?ne:ţa^>ttftetefof noastre), şi prfn aceasta şi condiţia mijlocită afenomenelQr^exţe.rne".T)acă pot spune apriori: toate fenomenele externe sunt în spaţiu şi sunt determinate a priori după raporturile spaţiului, atunci pot spune într-un mod cu_ţotul generaU. pornind de_la princj]giul_simţ.ului jjvLernj toate fenomenele în genere, adică toatej)biectele simţurilor, sunt în timp şi stauTnecesar în raporturi. dejTmJf^ Dacă facem abstracţie de modul nostru de a ne intui intern pe noi înşine şi de modul de a cuprinde, cu ajutorul acestei intuiri, şi toate intuiţiile externe în facultatea noastră de reprezentare, dacă prin urmare
c.

82

SECT.2. DESPRE TIMP

luăm obiectele aşa cum ar putea fi în sine, atunci timpul nu e nimic. El nu are valoare obiectivă decât cu privire la fenomene, fiindcă acestea sunt lucruri pe care le privim ca obiecte ale simţurilor noastre; dar el nu mai este obiectiv, dacă facem abstracţie de sensibilitatea intuiţiei noastre, prin urmare de acel mod de reprezentare care ne este propriu, şi dacă vorbim de lucruri în genere. Timpul nu este deci decât o condiţie subiectivă a intuiţiei noastre (omeneşti), intuiţie care este totdeauna sensibilă, adică întrucât suntem afectaţi de obiecte, şi în sine, în afara subiectului,el nu este nimic. Cu toate acestea,el este, cu privire la toate fenomenele, deci şi la toate lucrurile care ne pot fi date în experienţă, în mod necesar obiectiv. Noi nu putem spune: toate lucrurile sunt în timp, fiindcă la conceptul de lucruri în genere se face abstracţie de orice mod al intuiţiei lor, iar intuiţia este adevărata condiţie sub care timpul aparţine reprezentării obiectelor. Dacă se adaugă la concept condiţia şi se spune: toate lucrurile ca fenomene (obiecte ale intuiţiei sensibile) sunt în timp, atunci principiul are adevărata lui exactitate obiectivă şi universalitatea
lui a priori.

Afirmaţiile noastre învaţă prin urmare realitatea empirică a timpului, adică valabilitatea lui obiectivă în raport cu toate obiectele care ar putea fi date cândva simţurilor noastre. Şi cum intuiţia noastră este totdeauna sensibilă, în experienţă nu ne poate fi dat nicicând un obiect care nu ar fi supus condiţiei timpului. Din contra, noi contestăm timpului orice pretenţie la realitatea absolută, ca şi când el, fără a lua în considerare forma intuiţiei noastre sensibile, ar aparţine absolut lucrurilor ca condiţie sau însuşire. Astfel de însuşiri care aparţin lucrurilor în sine nu ne pot fi date vreodată prin simţuri. în aceasta constă deci idealitatea transcendentală ajimpului, după care, dacă se face abstracţie de condiţiile subiective ale intuiţiei sensibile, nu este nimic şi nu poate fi atribuit lucrurilor în sine (independent de raportul lor cu intuiţia noastră) nici ca subzistente, nici ca inerente lor. Totuşi, această idealitate, tot atât de puţîfTca şi aceea a spaţiului, nu are nimic comun cu proprietăţile ascunse ale senzaţiei, pentru că în acest caz noi presupunem despre fenomenul însuşi, căruia îi sunt inerente aceste predicate, că are realitate obiectivă, în timp ce această realitate dispare cu totul aici, afară de cazul când e vorba de o realitate numai empirică, cu alte cuvinte care 83

TEORIA ELEMENTELOR. PARTEA I. ESTETICA TRANSCENDENTALĂ

consideră obiectul însuşi numai ca fenomen. Despre aceasta vezi nota de mai sus a Secţiunii întâi.

§7. EXPLICAŢIE

împotriva acestei teorii, care atribuie timpului realitate empirică, dar îi contestă pe cea absolută şi transcendentală, am auzit de la bărbaţi pătrunzători o obiecţie atât de unanimă, încât deduc de aici că aceeaşi obiecţie trebuie să-i treacă prin minte în mod natural oricărui cititor neobişnuit cu aceste consideraţii. Obiecţia glăsuieşte astfel: schimbările există real (aceasta o dovedeşte succesiunea propriilor noastre reprezentări, chiar dacă am nega toate fenomenele externe împreună cu schimbările lor). Dar schimbări nu sunt posibile decât în timp, prin urmare timpul este ceva real. Răspunsul nu prezintă nici o dificultate. Admit argumentul în întregime. Timpul este, fără îndoiala, ceva real, anume forma reală a intuiţiei interne. El are deci realitate subiectivă cu privire la experienţa internă, adică eu am real reprezentarea despre timp şi despre determinările mele în el. El trebuie deci considerat real nu ca obiect, ci ca mod de reprezentare despre mine însumi ca obiect. Dar dacă eu însumi m-aş putea intui sau altă fiinţă m-ar putea intui pe mine fără această condiţie a sensibilităţii, atunci aceleaşi determinări pe care ni le reprezentăm acum ca schimbări ar da o cunoştinţă în care reprezentarea de timp, deci şi de schimbare, ar lipsi cu totul. Realitatea lui empirică rămâne deci ca condiţie a tuturor experienţelor noastre. Numai realitatea absolută nu i se poate atribui după cele expuse mai sus. El nu este decât forma intuiţiei noastre interne*. Dacă i se retrage condiţia particulară a sensibilităţii noastre, atunci şi conceptul de timp dispare, căci el nu este inerent obiectelor însele, ci numai subiectului care le intuieşte.
* Eu pot spune, ce-i drept: reprezentările mele sunt succesive; dar aceasta înseamnă numai că noi suntem conştienţi de ele ca fiind într-o succesiune de timp, adică după forma simţului intern. De aceea, timpul nu este ceva în sine şi nici o determinare inerentă obiectiv lucrurilor.

84

SECT. 2. DESPRE TIMP

Dar cauza pentru care e ridicată atât de unanim această obiecţie, şi anume chiar de către cei care totuşi nu pot aduce nimic evident clar împotriva doctrinei despre idealitatea spaţiului, este următoarea. Ei nu sperau să poată demonstra apodictic realitatea absolută a spaţiului, fiindcă li se opune idealismul, după care realitatea obiectelor externe nu e susceptibilă de o demonstraţie riguroasă, pe când cea a obiectului simţurilor noastre interne (a mea însumi şi a stării mele) este nemijlocit clară prin conştiinţă. Obiectele externe puteau fi o simplă aparenţă, pe când acesta din urmă este, după părerea lor, ceva incontestabil real. Dar ei nu-şi dădeau seama că aceste două feluri de obiecte, fără a ne fi îngăduit să contestăm realitatea lor ca reprezentări, aparţin totuşi numai fenomenului, care are totdeauna două laturi: una, când obiectul este considerat în sine (fără privire la modul de a-1 intui, a cărui natură însă rămâne tocmai de aceea totdeauna problematică); alta, când se ţine seama de forma intuiţiei acestui obiect, formă care nu trebuie căutată în obiectul în sine însuşi, ci în subiectul căruia obiectul îi apare, dar care aparţine real şi necesar fenomenului acestui obiect. Timpul şi spaţiul sunt, prin urmare, două izvoare de cunoaştere din care pot fi scoase apriori diferite cunoştinţe sintetice, cum ne dă mai ales matematica pură un exemplu strălucit cu privire la cunoştinţele despre spaţiu şi raporturile lui. Amândouă, împreună, sunt forme pure ale oricărei intuiţii sensibile, şi prin aceasta fac posibile judecăţi sintetice a priori. Dar aceste izvoare de cunoaştere aprioriîşi determină tocmai prin aceasta (că sunt numai condiţii ale sensibilităţii) limitele lor, anume că se referă numai la obiecte, întrucât sunt considerate ca fenomene, dar nu prezintă lucruri în sine. Numai fenomenele sunt domeniul valabilităţii lor, din care, dacă ieşim, nu mai are loc nici o folosire obiectivă a lor. Această realitate a spaţiului şi timpului lasă fireşte intactă certitudinea cunoaşterii prin experienţă; noi suntem tot atât de siguri de ea, fie că aceste forme sunt necesar inerente lucrurilor în sine sau numai intuiţiei noastre despre ele. Dimpotrivă, cei care afirmă realitatea absolută a spaţiului şi timpului, fie că o admit ca subzistentă, fie numai ca inerentă, trebuie să vină în contradicţie cu principiile experienţei însăşi. Căci hotărându-se pentru atitudinea dintâi (care de obicei este cea a partidei cercetătorilor matematicieni ai naturii), ei trebuie să admită două non-entitaţi eterne şi infinite, subsistente (spaţiul şi timpul), care nu 85

TEORIA ELEMENTELOR. PARTEA I. ESTETICA TRANSCENDENTALĂ

subsistă (fără ca să fie totuşi ceva real) doar pentru a cuprinde în ele însele tot realul. Dacă adoptă a doua partidă (aceea a câtorva cercetători metafizicieni ai naturii), şi spaţiul şi timpul au pentru ei valoare de raporturi ale fenomenelor (juxtapuse sau succesive) obţinute prin abstracţie din experienţă, deşi reprezentate confuz în această abstracţie; atunci ei trebuie să conteste doctrinelor matematice apriori valabilitatea lor cu privire la lucruri reale (de exemplu, în spaţiu) sau cel puţin certitudinea lor apodictică, fiindcă această certitudine nu se produce a posteriori, şi conceptele apriori de spaţiu şi timp nu sunt, după această părere, decât creaţii ale imaginaţiei, al căror izvor trebuie căutat de fapt în experienţă. Imaginaţia a făcut din raporturile abstrase din experienţă ceva care cuprinde, ce-i drept, generalul ei, dar care nu poate exista fără restricţiile impuse acelor creaţii de natură. Primii se aleg cu câştigul că deschid judecăţilor matematice domeniul fenomenelor. în schimb, ei se încurcă mult tocmai din cauza acestor condiţii, când intelectul vrea să iasă din acest domeniu. Cei din urmă câştigă, ce-i drept, cu privire la punctul ultim, anume că reprezentările de spaţiu şi timp nu li se pun în cale când vor să judece despre obiecte nu ca fenomene, ci numai în raport cu intelectul, dar ei nu pot nici să dea seama de posibilitatea cunoştinţelor matematice apriori (întrucât lor le lipseşte o intuiţie apriori adevărată şi obiectiv valabilă), nu pot nici să pună judecăţile dobândite prin experienţă în concordanţa necesară cu acele afirmaţii. în teoria noastră despre adevărata natură a acestor două forme originare ale sensibilităţii ambele dificultăţi sunt evitate. Că, în sfârşit, Estetica transcendentală nu poate cuprinde mai mult decât aceste două elemente, anume spaţiul şi timpul, rezultă clar din faptul că toate celelalte concepte care aparţin sensibilităţii, chiar cel al mişcării, care reuneşte ambele elemente, presupun ceva empiric. Căci mişcarea presupune percepţia a ceva care se mişcă. în spaţiul considerat în sine nu este însă nimic mobil; mobilul trebuie să fie ceva care nu se găseşte în spaţiu decât prin experienţă, prin urmare un datum empiric. Tot astfel Estetica transcendentală nu poate număra conceptul schimbării printre datele ei a priori, căci timpul însuşi nu se schimbă, ci ceva care este în timp. Pentru aceasta este deci necesară perceperea unei existenţe oarecare şi a succesiunii determinărilor ei, prin urmare este necesară experienţa.

86

SECT.2. DESPRE TIMP

§8. OBSERVATE GENERALE ASUPRA ESTETICE TRANSCENDENTALE I. Mai întâi e necesar să explicăm, cât se poate de clar, care este părerea noastră cu privire la structura fundamentală a cunoaşterii sensibile în genere, pentru a preveni orice interpretare greşită. Am vrut deci să spunem că orice intuiţie a noastră nu este decât reprezentarea fenomenului; că lucrurile pe care le intuim nu sunt în ele însele aşa cum le intuim, nici raporturile lor nu sunt constituite în ele însele aşa cum ne apar nouă, şi că, dacă suprimăm subiectul nostru sau chiar numai natura subiectivă a simţurilor în genere dispar orice proprietăţi, orice raporturi ale obiectelor în spaţiu şi timp, ba chiar spaţiul şi timpul însele, deoarece ca fenomene nu pot exista în sine, ci numai în noi. Care ar putea fi natura obiectelor în sine, şi făcând abstracţie de toată această receptivitate a sensibilităţii noastre, ne rămâne cu totul necunoscută. Noi nu cunoaştem decât modul, propriu nouă, de a le percepe, care nu aparţine necesar oricărei fiinţe, deşi aparţine fiecărui om. Noi avem a face numai cu acest mod. Spaţiul şi timpul sunt formele lui pure, iar senzaţia în genere este materia lui. Numai forma o putem cunoaşte a priori, adică anterior oricărei percepţii reale, şi de aceea ea se numeşte intuiţie pură; materia este însă, în cunoaşterea noastră, ceea ce face ca ea să se numească cunoaştere a posteriori, adică empirică. Formele sunt absolut şi necesar inerente sensibilităţii noastre, de orice fel ar putea fi senzaţiile noastre; acestea pot fi foarte diferite. Chiar dacă am putea ridica această intuiţie a noastră la cel mai înalt grad de claritate, prin aceasta noi nu ne-am apropia mai mult de natura obiectelor în sine. Căci nu am cunoaşte în orice caz în întregime decât modul nostru de intuiţie, adică sensibilitatea noastră, şi pe aceasta totdeauna numai în condiţiile de spaţiu şi de timp inerente originar subiectului; ceea ce ar putea fi obiectele în ele însele nu vom putea cunoaşte niciodată, nici chiar prin cea mai clară cunoaştere a fenomenului acestor obiecte, singura cunoaştere care ne este dată. r---A afirma, prin urmare, că întreaga noastră sensibilitate nu ar fi decât reprezentarea confuză a lucrurilor, care conţine numai ceea ce le aparţine în sine, dar numai sub forma unei îngrămădiri de note şi reprezentări ^
Cifra romană 1 nu figurea/ă în ediţia I a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).

87

TEORIA ELEMENTELOR. PARTEA I. ESTETICA TRANSCENDENTALĂ

parţiale pe care nu le distingem unele de altele cu conştiinţă, este o falsificare a conceptului de sensibilitate şi de fenomen, care face toată teoria lor inutilă şi vidă. Diferenţa dintre o reprezentare obscură şi una clară este pur logică şi nu se raportează la conţinut. Conceptul de drept, de care se serveşte bunul simţ, conţine, fără îndoială, tot ceea ce poate dezvolta din el cea mai subtilă speculaţie, numai ca în folosirea vulgară şi practică nu suntem conştienţi de asemenea reprezentări variate conţinute în această idee. De aceea, nu se poate spune că conceptul vulgar este sensibil şi că nu desemnează decât un simplu fenomen, căci dreptul nu poate fi obiect de percepţie, ci conceptul lui se afla în intelect şi reprezintă un mod de a fi (cel moral) al acţiunilor pe care le posedă în ele însele. Dimpotrivă, reprezentarea unui corp în intuiţie nu cuprinde absolut nimic care să poată aparţine unui obiect în el însuşi, ci cuprinde numai fenomenul a ceva şi modul cum suntem afectaţi de acest ceva; şi această receptivitate a capacităţii noastre de cunoaştere se numeşte sensibilitate şi rămâne totuşi distinctă, ca cerul de pământ, de cunoaşterea obiectului în el însuşi, chiar dacă am putea scruta fenomenul până în afund. Filosofia lui L e i b n i z şi Wolff a indicat prin urmare tuturor cercetărilor asupra naturii şi originii cunoştinţelor noastre un punct de vedere cu totul fals, considerând diferenţa dintre sensibilitate şi intelectual ca pur logică, pe când ea este vădit transcendentală, şi nu priveşte numai forma clarităţii sau obscurităţii, ci originea şi conţinutul lor, astfel încât prin sensibilitate nu numai că noi cunoaştem confuz natura lucrurilor în sine, ci nu o cunoaştem deloc, şi că de îndată ce facem abstracţie de constituţia noastră subiectivă, obiectul reprezentat, cu însuşirile ce i le-a atribuit intuiţia sensibilă, nu se găseşte nicăieri, nici nu poate fi găsit, pentru că tocmai această constituţie subiectivă determină forma acestui obiect ca fenomen. Noi distingem, de altfel, în fenomene ceea ce este esenţial inerent intuiţiei lor şi este valabil pentru orice simţ omenesc în genere de ceea ce îi aparţine numai accidental, întrucât e valabil nu cu privire la raportul sensibilităţii în genere, ci numai cu privire la o situaţie sau organizaţie a unui simţ sau a altuia. Şi astfel, numim cunoştinţa dintâi o cunoştinţă care reprezintă obiectul în sine, iar pe cea din urmă o cunoştinţă care reprezintă numai fenomenul lui. Dar această distincţie nu este decât empirică. Dacă ne oprim aici (cum se întâmplă de obicei) şi nu

SECT.2. DESPRE TIMP

considerăm, la rândul ei, acea intuiţie empirică (cum ar trebui să facem) ca simplu fenomen, aşa ca în ea să nu se găsească absolut nimic care ar privi vreun lucru oarecare în sine, atunci distincţia noastră transcendentală dispare şi noi credem că totuşi cunoaştem lucruri în sine. cu toate că pretutindeni (în lumea sensibilă), chiar prin cea mai adâncă cercetare a obiectelor ei, nu avem a face decât cu fenomene. Astfel, vom numi curcubeul un simplu fenomen pe o ploaie cu soare, iar ploaia o vom numi lucru în sine, ceea ce este just, întrucât înţelegem conceptul de ploaie în sens fizic, ca ceva care în experienţa generală este determinat într-un fel şi nu în altul în intuiţie, oricare ar fi diversele poziţii faţă de simţuri. Dar dacă luăm acest ceva empiric în genere şi întrebăm, fără a ţine seama de acordul lui cu orice simţ omenesc, dacă el reprezintă şi un lucru în sine (nu stropii de ploaie, căci aceştia sunt deja, ca fenomene, obiecte empirice), atunci întrebarea despre raportarea reprezentării la obiect este transcendentală, şi nu numai aceşti stropi sunt simple fenomene, ci chiar forma lor rotundă, ba chiar spaţiul în care cad, nu sunt nimic în ele însele, ci simple modificări sau fundamente ale intuiţiei noastre sensibile, iar obiectul transcendental ne rămâne necunoscut. A doua observaţie importantă asupra Esteticii noastre transcendentale este ca ea să dobândească oarecare trecere nu numai ca ipoteză plauzibilă, ci să fie atât de certă şi de indubitabilă cum se poate pretinde unei teorii menită să servească drept organon. Pentru a face această certitudine cu totul evidentă, să alegem un caz oarecare prin care să se poată arăta clar valabilitatea ei şi să poată servi pentru o mai mare claritate a celor expuse în §3. Presupuneţi, prin urmare, că spaţiul şi timpul sunt în sine obiective şiicondiţii ale posibilităţirîucrurilor în ele însele; atunci se vădeşte că din amândouă decurg apriori judecăţi apodictice şi sintetice în mare număr, îndeosebi din conceptul de spaţiu, pe care, din această cauză, îl cercetăm aici de preferinţă ca exemplu. Cum judecăţile geometrice pot fi cunoscute sintetic a priori şi cu certitudine apodictică, eu întreb: de unde luaţi astfel de judecăţi şi pe ce se întemeiază intelectul nostru pentru a ajunge la astfel de adevăruri absolut necesare şi universal valabile? Nu există altă cale decât prin concepte sau prin intuiţii, care amândouă sunt date sau a priori, sau a posteriori. Cele din urmă, anume conceptele empirice, precum şi intuiţia empirică pe care se întemeiază, nu pot procura altă judecată sintetică decât una care este şi ea pur empirică, 89

TEORIA ELEMENTELOR. PARTEA I. ESTETICA TRANSCENDENTALĂ

adică o judecată de experienţă, prin urmare nu poate conţine niciodată necesitate şi universalitate absolută, care sunt totuşi caracteristica tuturor judecăţilor geometriei. în ce priveşte însă întâiul şi unicul mijloc, anume de a ajunge la astfel de cunoaşteri prin simple concepte sau prin intuiţii a priori, e clar că din simple concepte nu se poate dobândi nici o cunoştinţă sintetică, ci numai cunoştinţe analitice. Luaţi judecata: două linii drepte nu pot închide nici un spaţiu, prin urmare nu e posibilă nici o figură, şi încercaţi s-o derivaţi din conceptul de linii drepte şi numărul doi; sau luaţi şi judecata: cu trei linii drepte este posibilă o figură, şi încercaţi tot astfel s-o derivaţi numai din aceste concepte. Toată străduinţa voastră va fi zadarnică şi vă veţi vedea constrânşi să vă refugiaţi la intuiţie, cum şi face geometria totdeauna. Vă daţi deci un obiect în intuiţie; dar de ce specie este această intuiţie? Este ea o intuiţie pură apriori sau o intuiţie empirică? Dacă ar fi empirică, atunci niciodată nu ar putea rezulta din aceasta o judecată universal valabilă, şi cu atât mai puţin una apodictică, căci experienţa nu poate da niciodată aşa ceva. Va trebui deci să vă daţi obiectul vostru a priori în intuiţie şi să întemeiaţi pe acest obiect judecata voastră sintetică. Dacă nu s-ar găsi în voi o facultate de a intui apriori, dacă această condiţie subiectivă nu ar fi, în ce priveşte forma, totodată condiţia universală apriori sub care, numai, e posibil obiectul acestei intuiţii externe însăşi, dacă obiectul (triunghiul) ar fi ceva în sine, independent de raportul lui cu subiectul vostru, cum aţi putea oare spune că ceea ce este necesar în condiţiile voastre subiective pentru a construi un triunghi trebuie să aparţină necesar şi triunghiului în sine? La conceptele voastre (de trei linii) n-aţi putea adăuga nimic nou (figura), care trebuie să se găsească necesar în obiect, pentru că acesta e dat anterior cunoaşterii voastre şi nu prin ea. Dacă deci spaţiul (la fel ca şi timpul) n-ar fi o simplă formă a intuiţiei voastre, care conţine condiţii apriori numai sub care obiectele pot fi pentru voi lucruri externe, care, fără aceste condiţii subiective, nu sunt nimic în sine, voi n-aţi putea spune sintetic a priori absolut nimic asupra obiectelor externe. Este deci indubitabil cert, şi nu numai posibil sau chiar probabil, că spaţiul şi timpul, ca condiţii necesare ale întregii experienţe (externe şi interne), nu sunt decât condiţii subiective ale întregii noastre intuiţii, în raport cu care deci toate obiectele sunt simple fenomene şi nu lucruri date în sine în acest mod, căci despre fenomene se pot spune multe 90

SECT.2. DESPRE TIMP

a priori în ce priveşte forma lor, dar niciodată absolut nimic despre lucrul în sine care să poată servi ca fundament acestor fenomene. II. Pentru confirmarea acestei teorii despre idealitatea atât a simţului extern precum şi acelui intern, prin urmare a tuturor obiectelor simţurilor, ca simple fenomene, poate servi mai ales observarea că tot ce aparţine intuiţiei în cunoaşterea noastră (deci exceptând sentimentele de plăcere şi de neplăcere şi voinţa, care nu sunt cunoaşteri) nu conţine decât simple raporturi ale locurilor în intuiţie (întindere), ale schimbării locurilor (mişcare) şi legi potrivit cărora este determinată această schimbare (forţe motrice). Ceea ce e însă prezent în loc, sau ceea ce, afară de schimbarea locurilor, acţionează în lucrurile însele nu e dat prin aceasta. Dar prin simple raporturi nu se cunoaşte totuşi un lucru în sine; se va judeca,prin urmare, că deoarece prin simţul extern nu ne sunt date decât simple reprezentări de raporturi, el nu poate conţine altceva în reprezentarea lui decât raportul unui obiect cu subiectul şi nu internul (das Innere), care aparţine obiectului în sine. Exact la fel stau lucrurile cu intuiţia internă. Nu numai că în ea reprezentările simţurilor externe reprezintă adevărata materie cu care ne ocupăm simţirea, ci timpul în care punem aceste reprezentări, care în experienţă preced însăşi conştiinţa despre ele, şi ca o condiţie formală, stă la baza modului cum le dispunem în simţire, cuprinde deja raporturi de succesiune şi simultaneitate şi raportul a ceea ce e simultan cu ceea ce e succesiv (al permanentului). Dar ceea ce, ca reprezentare, poate precede orice acţiune de a gândi ceva este intuiţia şi, dacă ea nu cuprinde decât raporturi, e forma intuiţiei, şi această intuiţie, fiindcă nu reprezintă decât în măsura în care ceva e pus în simţire, nu poate fi altceva decât modul cum simţirea este afectată de activitatea proprie, anume de această punere a reprezentării ei, prin urmare de ea însăşi, adică nu poate fi decât un simţ intern considerat în forma lui. Tot ce este reprezentat de un simţ este totdeauna, ca atare, fenomen; şi prin urmare sau n-ar trebui admis deloc un simţ intern, sau subiectul, care este obiectul acestui simţ intern, ar putea fi reprezentat de el numai ca fenomen, şi nu cum ar judeca despre sine însuşi, dacă intuiţia lui ar fi simplă spontaneitate, adică ar fi intelectuală. Toată dificultatea constă aici în a şti cum poate un subiect să se intuiască interior pe sine însuşi; dar această dificultate e comună
Paragrafele numerotate cu cifrele romane I I , I I I , IV precum şi „Concluzia esteticii transcendentale" nu figurează în ediţia I a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).

91

TEORIA ELEMENTELOR. PARTEA I. ESTETICA TRANSCENDENTALĂ

oricărei teorii. Conştiinţa de sine (apercepţia) este reprezentarea simplă a eului, şi dacă tot diversul în subiect ar fi dat spontan numai prin ea, atunci intuiţia internă ar fi intelectuală. în om, această conştiinţă reclamă o percepţie internă a diversului care este dat în subiect mai dinainte, şi modul cum acesta este dat în simţire fără spontaneitate trebuie să se numească, în virtutea acestei deosebiri, sensibilitate. Dacă facultatea de a fi conştient de sine urmează să sesizeze (să aprehendeze) ceea ce se află în simţire, trebuie ca aceasta să fie afectată, şi numai în acest mod poate produce o intuire de sine; dar această formă, existând prealabil în simţire, determină în reprezentarea timpului modul cum diversul se află reunit în simţire; căci ea se intuieşte pe sine nu cum s-ar reprezenta pe sine nemijlocit ca spontană, ci după modul cum este afectată din interior, prin urmare aşa cum îşi apare ei însăşi, nu aşa cum este. III. Dacă spun: în spaţiu şi în timp intuiţia, atât a obiectelor externe, precum şi intuiţia de sine a simţirii, reprezintă fiecare obiectul său aşa cum afectează simţurile noastre, adică aşa cum apare, prin aceasta nu vreau să spun că aceste obiecte ar fi o simplă aparenţă. Căci în fenomen obiectele, ba chiar proprietăţile pe care le atribuim, sunt considerate totdeauna ca ceva dat real; numai că, întrucât această proprietate nu depinde decât de modul de intuire a subiectului în relaţia lui cu obiectul dat, acest obiect e distinct ca fenomen de ceea ce este ca obiect în sine. Astfel, eu nu spun că par numai a fi în afara mea corpurile sau că sufletul meu pare numai a fi dat în conştiinţa pe care o am despre mine, când afirm că şi calitatea spaţiului şi a timpului, pe care le pun ca o condiţie a existenţei lor şi potrivit căreia mi le reprezint, se găseşte în modul meu de intuire şi nu în aceste obiecte în sine. Ar fi propria mea vină dacă aş face o simplă aparenţă din ceea ce ar trebui să consider ca fenomen*. Dar
* Predicatele fenomenului pot fi atribuite obiectului însuşi, în relaţia lui cu simţul nostru, de exemplu trandafirului, culoarea roşie sau mirosul; dar aparenţa nu poate fi atribuită niciodată obiectului ca predicai, tocmai din cauză că ea atribuie obiectului în sine ceea ce nu-i revine acestuia decât în relaţia lui cu simţurile sau, în genere, cu subiectul; de exemplu cele două torţe ce se atribuiau iniţial lui Saturn. Ceea ce nu se găseşte în obiectul în sine, dar se găseşte totdeauna în relaţia lui cu subiectul şi e inseparabil de reprezentarea pe care subiectul o are despre el, este fenomen; astfel, predicatele de spaţiu şi timp sunt atribuite cu drept obiectelor simţurilor ca atare, şi aici nu este aparenţă. Dimpotrivă, dacă îi atribui trandafirului /";; sine culoarea roşie, lui Saturn torţele sau tuturor obiectelor externe întinderea ;"/; sine, fără a considera o relaţie determinată a acestor obiecte cu subiectul şi fără a limita judecata mea la aceasta, atunci, numai, se naşte aparenţa.

92

SECT. 2. DESPRE TIMP

aceasta nu se întâmplă cu principiul nostru despre idealitatea tuturor intuiţiilor sensibile; dimpotrivă, dacă li se atribuie acestor forme de reprezentare realitate obiectivă, nu se mai poate evita ca totul să fie transformat în simplă aparenţă. Căci dacă se consideră spaţiul şi timpul ca însuşiri care, pentru a fi posibile, ar trebui să se găsească în lucrurile în sine şi dacă se reflectează asupra absurdităţilor în care cădem în acest caz, admiţând două lucruri infinite, care nu sunt substanţe, nici ceva inerent real substanţelor, dar care totuşi trebuie să fie ceva existent, ba chiar condiţia necesară a existenţei tuturor lucrurilor, şi care ar subzista chiar când toate lucrurile existente ar fi suprimate, atunci desigur nu-i mai putem lua bunului Berkeley în nume de rău că a redus corpurile la simplă aparenţă; ba chiar propria noastră existenţă, care în acest fel ar fi făcută dependentă de realitatea subzistentă în sine a unei nonexistenţe, cum e timpul, ar fi transformată cu acesta în simplă aparenţă; o absurditate de care până acum nu s-a făcut încă nimeni vinovat. IV. Teologia naturală, unde gândim un obiect care nu numai că nu poate fi pentru noi un obiect al intuiţiei, dar care nici lui însuşi nu-şi poate fi obiect al intuiţiei sensibile, se caută cu mare grijă să se elimine din toată intuiţia lui (căci intuiţie trebuie să fie toată cunoaşterea lui, şi nu gândire, aceasta prezentând totdeauna limite) condiţiile de timp şi spaţiu. Dar cu ce drept se poate proceda astfel, când ambele au fost făcute în prealabil forme ale lucrurilor în sine, şi anume astfel de forme care, ca condiţii a priori ale existenţei lucrurilor, ar subzista chiar dacă ar fi fost suprimate lucrurile însele; deoarece, ca condiţii ale întregii existenţe în genere, ele ar trebui să fie şi condiţiile existenţei lui Dumnezeu. Dacă nu vrem să facem din spaţiu şi timp forme obiective ale tuturor lucrurilor, nu ne rămâne altceva decât să le facem forme subiective ale modului nostru de intuire, atât extern cât şi intern. Acest mod se numeşte sensibil, pentru că nu e originar, adică un astfel de mod prin care este dată intuiţiei existenţa obiectului (şi care, cât putem judeca, nu poate aparţine decât fiinţei prime), ci pentru că este dependent de existenţa obiectului şi, prin urmare, este posibil numai prin aceea că este afectata de obiect capacitatea de reprezentare a subiectului. Nu este nici necesar să limităm modul de intuiţie în spaţiu şi timp la sensibilitatea omului; se poate ca orice fiinţă gânditoare şi finită să concorde în aceasta în mod necesar cu omul (deşi nu putem afirma 93

TEORIA ELEMENTELOR. PARTEA I. ESTETICA TRANSCENDENTALA

hotărât acest lucru); totuşi,în ciuda acestei universalităţi, ea nu încetează a fi sensibilitate tocmai pentru că este derivată (intuitus derivativus) şi nu originară (intuitus originarius), prin urmare, nu este intuiţie intelectuală ca aceea care, din motivele tocmai menţionate, pare a aparţine numai fiinţei prime, dar niciodată unei fiinţe dependente atât cu privire la existenţa cât şi cu privire la intuiţia ei (care îşi determină existenţa în relaţie cu obiecte date). Totuşi, această observaţie din urmă trebuie considerată în teoria noastră estetică numai ca exemplificare şi nu ca argument.

CONCLUZIA ESTETICII TRANSCENDENTALE
Avem acum una din datele necesare pentru soluţionarea problemei generale a filosofici transcendentale: cum sunt posibile judecăţile sintetice apriori?, anume prin intuiţii pure apriori, spaţiul şi timpul. în aceste intuiţii, când în judecata a priori'vrem să ieşim din conceptul dat, găsim ceea ce nu poate fi descoperit a priori în concept, ci desigur în intuiţia care-i corespunde şi poate fi legat sintetic cu acest concept. Dar aceste judecăţi nu se întind, din aceasta cauză, niciodată mai departe de obiectele simţurilor şi nu pot fi valabile decât pentru obiecte ale experienţei posibile.

Partea a doua

LOGICA TRANSCENDENTALĂ

Introducere IDEEA UNEI

LOGICI TRANSCENDENTALE

DESPRE LOGICĂ ÎN GENERE
Cunoaşterea noastră provine din două izvoare fundamentale ale simţirii: primul este capacitatea de a primi reprezentări (receptivitatea impresiilor), al doilea este capacitatea de a cunoaşte un obiect cu ajutorul acestor reprezentări (spontaneitatea conceptelor); prin cel dintâi ne este dat un obiect, prin cel de-al doilea el este gândit în relaţie cu acea reprezentare (ca simplă determinare a simţirii). Intuiţia şi conceptele constituie deci elementele întregii noastre cunoaşteri, astfel că nici conceptele fără o intuiţie care să le corespundă într-un mod oarecare, nici intuiţia fără concepte nu pot da o cunoaştere. Ambele sunt sau pure, sau empirice. Empirice, când în ele e cuprinsă senzaţia (care presupune prezenţa reală a obiectului), iar pure, când în reprezentare nu este amestecată nici o senzaţie. Senzaţia poate fi numită materia cunoaşterii sensibile. Prin urmare, intuiţia pură conţine numai forma sub care ceva este intuit, iar conceptul pur, numai forma gândirii unui obiect în genere. Numai intuiţiile sau conceptele pure sunt posibile apriori, cele empirice nu sunt posibile decât aposteriori. Dacă numim sensibilitate receptivitatea simţirii noastre de a primi reprezentări, întrucât este afectată într-un mod oarecare, atunci, dimpotrivă, trebuie să numim intelect capacitatea de a produce noi înşine reprezentări sau spontaneitatea cunoaşterii. Natura noastră este 95

TEORIA ELEM. PART. II. LOGICA TRANSCENDENTALA

de aşa fel, încât intuiţia nu poate fi niciodată altfel decât sensibilă, adică ea nu conţine decât modul cum suntem afectaţi de obiecte. Din contră, capacitatea de a gândi obiectul intuiţiei sensibile este intelectul. Nici una din aceste două proprietăţi nu este de preferat celeilalte. Fără sensibilitate nu ne-ar fi dat nici un obiect şi fără intelect n-ar fi nici unul gândit. Idei (Gcdanken) fără conţinut sunt goale, intuiţii fără concepte sunt oarbe. De aceea este deopotrivă necesar să ne facem conceptele sensibile (adică să le adăugăm obiectul în intuiţie), precum şi de a ne face intuiţiile inteligibile (adică să le supunem conceptelor). Aceste două facultăţi sau capacităţi nu-şi pot schimba funcţiunile lor. Intelectul nu poate nimic intui, iar simţurile nu pot nimic gândi. Numai din faptul ca ele se unesc poate izvorî cunoaştere. Dar din această cauză nu e îngăduit totuşi a amesteca contribuţia lor, ci avem puternice motive să le separăm şi să le distingem cu grijă una de alta. De aceea distingem ştiinţa regulilor sensibilităţii în genere, adică estetica, de ştiinţa regulilor intelectului în genere, adică logica. Logica, la rândul ei, poate fi considerată, dintr-un îndoit punct de vedere, sau ca logică a folosirii generale a intelectului, sau ca logică a folosirii lui particulare. Cea dintâi cuprinde regulile absolut necesare ale gândirii, fără care nici o folosire a intelectului nu are loc, şi se raportează deci la acesta, făcând abstracţie de diversitatea obiectelor spre care poate fi el îndreptat. Logica folosirii particulare a intelectului cuprinde regulile pentru a gândi exact o anumită specie de obiecte. Pe cea dintâi o putem numi logică elementară, iar pe cea din urmă organon al cutărei sau cutărei ştiinţe. Cea din urmă se predă în şcoli cel mai mult ca propedeutică a ştiinţelor, deşi, după dezvoltarea raţiunii omeneşti, ea este ultima etapă la care se ajunge, când ştiinţa e de mult terminată şi nu are nevoie decât de un ultim efort pentru corectarea şi perfectarea ei. Căci trebuie să cunoaştem obiectele într-un grad destul de mare, dacă vrem să indicăm regulile după care poate fi constituită o ştiinţă despre ele. Logica generală este sau logică pură, sau logică aplicată. în cea dintâi facem abstracţie de toate condiţiile empirice sub care se exercită intelectul nostru, de exemplu de influenţa simţurilor, de jocul imaginaţiei, de legile memoriei, de pulerea obişnuinţei, de înclinaţie etc, prin urmare şi de izvoarele prejudecăţilor, ba chiar în genere de toate cauzele din care provine sau pot fi presupuse că izvorăsc anumite cunoştinţe, fiindcă aceste cauze privesc numai intelectul în anumite 96

INTRODUCERE

împrejurări ale aplicării lui şi pentru cunoaşterea cărora este necesară experienţa. O Logică generală, dar pură, se ocupa deci numai cu principii a priori şi este un canon al intelectului şi al raţiunii, dar numai cu privire la ceea ce-i formal în folosirea lor, oricare ar fi conţinutul (empiric sau transcendental). O Logică generală se numeşte, apoi, aplicată atunci când se ocupă cu regulile folosirii intelectului în condiţiile empirice subiective pe care ni le predă psihologia. Ea are deci principii empirice, deşi este în adevăr generală într-atât, întrucât se raportează la folosirea intelectului, fără a lua în considerare distincţiile dintre obiecte. Din această cauză ea nu este nici un canon al intelectului în genere, nici un organon al unor ştiinţe particulare, ci numai un catharcticon al intelectului comun. Prin urmare, în logica generală partea care urmează să formeze doctrina pură a raţiunii trebuie separată cu totul de cea care constituie logica aplicată (deşi încă tot generală). Numai cea dintâi este propriu-zis ştiinţă, deşi scurtă şi aridă, şi aşa cum o cere expunerea metodică a unei teorii elementare a intelectului. In aceasta deci logicienii trebuie să aibă totdeauna în vedere două reguli: 1. Ca logică generală, ea face abstracţie de orice conţinut al cunoaşterii intelectului şi al diversităţii obiectelor ei şi nu are a face decât cu simpla formă a gândirii. 2. Ca logică pură, ea nu are principii empirice, prin urmare nu scoate nimic (cum s-a crezut uneori) din psihologie, deci nu are nici o influenţă asupra canonului intelectului. Ea este o doctrină demonstrată, şi în ea totul trebuie să fie complet cert apriori. Ceea ce numesc logică aplicată (contrar sensului comun al acestui cuvânt, după care ea ar urma să cuprindă anumite exerciţii pentru care logica pura dă regula) este o reprezentare a intelectului şi a regulilor folosirii lui necesare in concreto, adică el este supus condiţiilor contingente ale subiectului, care pot împiedica sau promova această folosire şi care toate nu sunt date decât empiric. Ea tratează despre atenţie, despre piedicile şi efectele ei, despre originea erorii, despre starea îndoielii, a scrupulului, a convingerii etc, şi în raport cu ea, logica generală şi pură este ceea ce este morala pură, care conţine numai legile morale necesare ale unei voinţe libere în genere, faţă de teoria propriu-zisă a virtuţilor, care consideră aceste legi în luptă cu 97

TEORIA ELEM. PART. II. LOGICA TRANSCENDENTALA

obstacolele sentimentelor, înclinaţiilor şi pasiunilor, cărora oamenii le sunt supuşi mai mult sau mai puţin şi care nu poate constitui niciodată o ştiinţă adevărată şi demonstrată, fiindcă ea are nevoie, ca şi logica aplicată, de principii empirice şi psihologice.

II
DESPRE LOGICA TRANSCENDENTALA
Logjca generală face abstracţie, aşa cum am arătat, de orice conţinut al cunoştinţei, adică de orice relaţie a ei cu un obiect, şi nu consideră decât forma logică în raportul cunoştinţelor între ele, adică forma gândirii în genere. Dar fiindcă există atât intuiţii pure cât şi empirice (cum demonstrează Estetica transcendentală), atunci ar putea exista desigur şi o diferenţă între gândirea pură şi empirică a obiectelor. în acest caz, ar exista o logică în care nu s-ar face abstracţie de orice conţinut al cunoştinţei; căci aceea care ar cuprinde numai regulile gândirii pure ale unui obiect ar exclude toate acele cunoştinţe al căror conţinut ar fi empiric. Ea s-ar ocupa şi cu originea cunoştinţelor noastre despre obiecte, întrucât această origine nu poate fi atribuită obiectelor; dimpotrivă, logica generală nu are nimic a face cu această origine a cunoştinţei, ci consideră reprezentările, fie că sunt originar a priori în noi înşine sau că sunt date numai empiric, după legile conform cărora intelectul le foloseşte, când gândeşte, în raportul lor unele faţă de altele; el nu tratează deci decât despre forma intelectului care poate fi procurată reprezentărilor, indiferent, de altfel, de unde ar putea proveni ele. Şi aici fac o observaţie, care îşi extinde influenţa asupra tuturor consideraţiilor ce vor urma şi pe care nu trebuie s-o pierdem din vedere, anume că nu trebuie numită transcendentală (adică posibilitatea cunoaşterii sau folosirea ei a priori) orice cunoştinţă a priori, ci numai aceea prin care noi cunoaştem că şi cum anumite reprezentări (intuiţii sau concepte) sunt aplicate sau sunt posibile exclusiv apriori. De aceea, nici spaţiul, nici vreo determinare geometrică a priori a lui nu este o 98

INTRODUCERE

reprezentare transcendentală, ci poate fi numită transcendentală numai cunoaşterea că aceste reprezentări nu sunt câtuşi de puţin de origine empirică, precum şi posibilitatea pe care o au ele totuşi de a se putea raporta a priori ]a obiecte ale experienţei. Tot astfel, ar fi transcendentală şi folosirea spaţiului la obiecte în genere; dar dacă este restrânsă numai la obiecte ale simţurilor, ea se numeşte empirică. Deosebirea dintre transcendental şi empiric nu aparţine deci decât criticii cunoştinţelor şi nu priveşte raportul acestora cu obiectul lor. în perspectiva că ar putea să existe eventual concepte capabile să se raporteze apriori la obiecte nu ca intuiţii pure sau sensibile, ci numai ca acţiuni ale gândirii pure, care sunt prin urmare concepte, dar nici de origine empirică, nici de origine estetică, ne formăm de mai înainte Ideea despre o ştiinţă a intelectului pur şi a cunoaşterii raţiunii, prin care noi gândim obiecte pe de-a întregul a priori. O astfel de ştiinţă care ar determina originea, sfera şi valabilitatea obiectivă a unor astfel de cunoaşteri ar trebui să se numească logică transcendentală, fiindcă are a face numai cu legile intelectului şi raţiunii, dar numai întrucât se raportează la obiecte a priori, şi nu, ca logica generală, la cunoştinţele raţiunii atât empirice cât şi pure, fără deosebire.

III DESPRE ÎMPĂRŢIREA LOGICII GENERALE IN ANALITICĂ SI DIALECTICĂ
Vechea şi celebra întrebare prin care se pretindea a-i încolţi pe logicieni, încercându-se a-i obliga, sau de a se lăsa constrânşi să rămână într-o jalnică dialelă, sau de a trebui să-şi mărturisească ignoranţam, prin urmare vanitatea întregii lor arte, este aceasta: Ce este adevărul? Definiţia nominală a adevărului, anume că el este acordul cunoştinţei cu obiectul ei, este aici admisă şi presupusă; se cere însă a se şti care este criteriu] universal si cert al adevărului oricărei cunoştinţe. 99

TEORIA ELEM. PART. II. LOGICA TRANSCENDENTALA

E şi o mare şi necesară dovadă de înţelepciune sau de perspicacitate de a şti ce trebuie să întrebăm în mod raţional. Căci dacă întrebarea în sine e absurdă şi cere răspunsuri inutile, atunci ea are, pe lângă umilirea celui ce o pune, uneori şi dezavantajul de a-1 seduce pe ascultătorul ei imprudent la răspunsuri absurde, şi de a da astfel spectacolul ridicol că unul (cum spuneau cei vechi) mulge ţapul, iar altul îi ţine un ciur. Dacă adevărul constă în acordul unei cunoştinţe cu obiectul ei, atunci, prin aceasta, acest obiect trebuie distins de altele; căci o cunoştinţă e falsă dacă nu concordă cu obiectul la care e raportată, deşi ea conţine ceva care ar putea fi valabil despre alte obiecte. Un criteriu universal al adevărului ar fi acela care ar fi valabil pentru toate cunoştinţele, fără deosebire de obiectele lor. Dar e clar că — deoarece se face abstracţie în el de orice conţinut al cunoştinţei (al relaţiei cu obiectul ei) şi adevărul priveşte tocmai acest conţinut — e cu totul imposibil şi absurd să se ceară un indiciu distinctiv al adevărului acestui conţinut al cunoştinţei şi că,prin urmare, e imposibil să se dea un criteriu suficient şi totodată universal al adevărului. Dat fiind că mai sus am numit conţinutul unei cunoştinţe materia ei, va trebui să spunem: nu se poate cere un criteriu universal despre adevărul cunoştinţei în ce priveşte materia ei, fiindcă este contradictoriu în sine. Dar în ce priveşte cunoştinţa considerată numai după formă (cu înlăturarea oricărui conţinut), este tot atât de clar că o logică, întrucât tratează regulile universale şi necesare ale intelectului, trebuie sa expună în aceste reguli criteriile adevărului. Căci ceea ce le contrazice este fals, fiindcă intelectul ar contrazice regulile universale ale gândirii lui, prin urmare se contrazice pe sine însuşi. Aceste criterii privesc însă numai forma adevărului, adică a gândirii în genere, şi dacă sunt, ca atare, foarte juste, ele nu sunt suficiente. Căci o cunoştinţă poate să fie total conformă cu forma logică, adică să nu se contrazică pe sine însăşi, şi totuşi să fie în contradicţie cu obiectul. Astfel, criteriul pur logic al adevărului, adică acordul unei cunoştinţe cu legile universale şi formale ale intelectului şi raţiunii, este, ce-i drept, conditio sine qua non, prin urmare condiţia negativă a oricărui adevăr; dar logica nu poate merge mai departe: prin nici o piatră de încercare logica nu poate descoperi eroarea care nu atinge forma, ci conţinutul. 100

INTRODUCERE

Logica generală descompune deci întreaga activitate formală a intelectului şi raţiunii în elementele ei şi le prezintă ca principii ale întregii aprecieri logice a cunoştinţei noastre. Această parte a logicii poate fi deci numită Analitică şi ea este tocmai prin aceasta piatra de încercare, cel puţin negativă, a adevărului, întrucât trebuie să examinăm şi să apreciem mai întâi toate cunoştinţele în ce priveşte forma lor, după aceste reguli, înainte de a le cerceta în ce priveşte conţinutul lor, pentru a stabili daca, în raport cu obiectul, cuprind adevăr pozitiv. Dar fiindcă simpla formă a cunoştinţei, oricât ar concorda cu legile logice, este încă departe de a constitui adevărul material (obiectiv) al cunoştinţei, nimeni nu poate cuteza să judece numai cu ajutorul logicii despre obiecte şi să afirme ceva, fără a fi întreprins în prealabil un studiu temeinic, în afara logicii, pentru a încerca apoi numai utilizarea şi legarea lor într-un întreg sistematic după legi logice, mai mult încă, pentru a le verifica pur şi simplu după ele. Totuşi, e ceva atât de seducător în posesiunea unei arte atât de înşelătoare de a da tuturor cunoştinţelor noastre forma intelectului, deşi cu privire la conţinutul lor poate fi încă foarte gol şi sărac, încât acea logică generală, care e numai un canon de judecare, a fost folosită oarecum ca un organon pentru a produce real cel puţin iluzia unor afirmaţii obiective, şi, prin urmare, prin aceasta s-a abuzat în realitate de ea. Logica generală, ca pretins organon, se numeşte Dialectică. Oricât de diversă este semnificaţia denumirii unei ştiinţe sau arte de care s-au servit cei vechi, totuşi se poate conchide cu certitudine din folosirea ei reală că, pentru ei, ea n-a fost altceva decât logica aparenţei: arta sofistică de a da ignoranţei proprii, ba chiar şi iluziilor premeditate, aspectul adevărului, imitându-se metoda temeiniciei pe care o prescrie logica în genere şi folosindu-se de topica ei pentru justificarea oricărei aserţiuni goale. Se poate remarca, ca avertizare sigură şi utilă, că logica generală, considerată ca organon, este totdeauna o logică a aparenţei, adică e dialectică. Deoarece ea nu ne învaţă absolut nimic asupra conţinutului cunoştinţei, ci ne arată numai condiţiile formale ale acordului cu intelectul, condiţii care, de altfel, cu privire la obiecte, sunt total indiferente, cererea de a ne folosi de ea ca de un instrument (organon) pentru a extinde şi înmulţi cunoştinţele noastre, cel puţin după pretenţii, nu poate duce la nimic 101

TEORIA ELEM. PART. II. LOGICA TRANSCENDENTALA

decât la flecăreala de a afirma orice cu oarecare aparenţă, sau şi de a contesta după bunul plac. O astfel de învăţătură nu este în nici un fel conformă cu demnitatea filosofiei. De aceea, această denumire a dialecticii a fost atribuită logicii mai degrabă ca o Critică a aparenţei dialectice, şi ca atare vrem să fie înţeleasă si aici.

IV DESPRE ÎMPĂRŢIREA LOGICII TRANSCENDENTALE ÎN ANALITICĂ ŞI DIALECTICĂ TRANSCENDENTALĂ
într-o logică transcendentală izolăm intelectul (ca mai sus, în estetica transcendentală, sensibilitatea) şi relevăm din cunoaşterea noastră numai acea parte a gândirii care-şi are originea exclusiv în intelect. Dar folosirea acestei cunoştinţe pure se întemeiază pe condiţia ca în intuiţie să ne fie date obiecte la care să poată fi aplicate acele cunoştinţe. Căci, fără intuiţie, întregii noastre cunoştinţe îi lipsesc obiecte şi, în acest caz, ea rămâne cu totul goală. Deci partea logicii transcendentale care expune elementele cunoştinţei pure ale intelectului şi principiile, fără care nici un obiect nu poate fi gândit, este Analitica transcendentală şi totodată o logică a adevărului. Nici o cunoştinţă nu o poate contrazice fără să piardă în acelaşi timp orice conţinut, adică orice relaţie cu un obiect oarecare, prin urmare orice adevăr. Dar fiindcă este foarte ademenitor şi seducător să ne servim numai de aceste cunoştinţe intelectuale şi principii pure chiar dincolo de limitele experienţei, care, totuşi, exclusiv ea ne poate procura materia (obiecte) la care acele concepte pur intelectuale pot fi aplicate, intelectul cade în primejdia ca, prin sofisticării goale, să dea o utilizare materială principiilor exclusiv formale ale intelectului pur şi de a judeca, fără deosebire, despre unele obiecte, care totuşi nu ne sunt date, ba chiar poate că nu ne pot fi date în nici un fel. Deci, pentru că logica nu ar trebui să fie propriu-zis decât un 102

ANALITICA TRANSCENDENTALA

canon pentru a aprecia folosirea empirică, abuzăm de ea, dacă îi atribuim valoare de organon al unei folosiri universale şi nelimitate şi cutezăm numai cu intelectul pur să judecăm sintetic asupra obiectelor în genere, să afirmăm şi să decidem. Folosirea intelectului pur ar fi deci atunci dialectică. A doua parte a logicii transcendentale trebuie să fie deci o critică a acestei aparenţe dialectice şi se numeşte Dialectică transcendentală, nu ca o artă de a provoca dogmatic o astfel de aparenţă (o artă din nefericire foarte practicată a diverselor scamatorii metafizice), ci ca o critică a intelectului şi a raţiunii cu privire la folosirea ei hiperfizică, pentru a descoperi falsa aparenţă a pretenţiilor ei neîntemeiate şi pentru a reduce ambiţiile ei cu privire la invenţie şi extindere, pe care crede a le descoperi numai cu ajutorul principiilor transcendentale, la simpla pretenţie de a aprecia intelectul pur şi de a-1 preveni contra judecăţilor sofistice.

Diviziunea întâi ANALITICA

TRANSCENDENTALĂ

Această analitică este descompunerea întregii noastre cunoştinţe a priori în elementele cunoştinţei pure intelectuale. Aici trebuie să se ţină seamă de punctele următoare: ca conceptele să fie pure şi nu empirice; 2) să nu aparţină intuiţiei şi sensibilităţii, ci gândirii şi intelectului; 3) să fie concepte elementare şi să se distingă bine de cele derivate sau de cele compuse din acestea; 4) tabelul lor să fie complet şi ele să îmbrăţişeze în întregime tot câmpul intelectului pur. Dar această completitudine a unei ştiinţe nu poate fi admisă cu certitudine pe baza calculului aproximativ al unui agregat efectuat prin simple tatonări; ea nu e posibilă decât cu ajutorul unei Idei a întregului cunoştinţei intelectuale a priori şi prin diviziunea precisă a conceptelor care o constituie, prin urmare numai prin coordonarea lor într-un sistem. Intelectul pur se separă cu totul nu numai de orice este empiric, ci şi de 103

TEORIA ELEM. PART. II. ANAL.TRANSC. DIVIZ. 1. CART. 1. CAP. 1

orice sensibilitate. El este deci o unitate care subzistă prin ea însăşi, care îşi este suficientă sie însăşi şi care nu poate fi mărită prin adaosuri venite dinafară. Ansamblul cunoştinţei lui va constitui deci un sistem care trebuie cuprins şi determinat sub o singură Idee şi a cărui completitudine şi articulaţie poate oferi totodată o piatră de încercare pentru exactitatea şi autenticitatea tuturor elementelor cunoştinţei care se armonizează în el. Toată această parte a logicii transcendentale este alcătuită din două cărţi, din care una cuprinde conceptele, iar cealaltă principiile intelectului pur.

Cartea întâi

ANALITICA CONCEPTELOR
înţeleg prin analitica ,conceptelor nu analiza lor sau obişnuitul procedeu în cercetările filosofice de a descompune, după conţinutul lor, şi de a face clare conceptele care se prezintă, ci descompunerea, încă puţin încercată, a facultăţii însăşi a intelectului, pentru a examina posibilitatea conceptelor a priori printr-un procedeu care constă în a le căuta numai în intelect, ca locul lor de naştere, şi fa analiza folosirea pură a intelectului în generejjcăci aceasta este problema specifică a unei filosofii transcendentale; restul este tratarea logică a conceptelor în filosofia în genere. Vom urmări deci conceptele pure până la primii lor germeni şi primele lor predispoziţii în intelectul omenesc, în care ele stau ^pregătite, până ce, cu prilejul experienţei, se dezvoltă în sfârşit şi, eliberate de acelaşi intelect de condiţiile empirice care le sunt inerente, vor fi expuse în puritatea lor. Capitolul întâi DESPRE FIRUL CONDUCĂTOR ÎN DESCOPERIREA TUTUROR CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI Când punem în funcţiune o facultate de cunoaştere, atunci, după diferitele împrejurările impun diverse concepte care fac să se cunoască această facultate şi care se pot aduna într-un studiu mai mult sau mai 104

SECŢ. 1. DESPRE FOLOSIREA LOGICA A INTELECTULUI

puţin amănunţit, după ce observarea lor se va fi făcut mai multă vreme sau cu o mai mare perspicacitate. Momentul în care această cercetare va fi terminată nu se poate decide niciodată cu certitudine după acest procedeu aşa-zis mecanic. La fel, conceptele, pe care nu le descoperim decât ocazional, nu se prezintă într-o ordine şi unitate sistematică, ci sunt grupate ulterior numai după asemănări şi sunt dispuse, după mărimea conţinutului lor, începând de la cele mai simple până la cele mai compuse, în serii care nu sunt efectuate deloc sistematic, deşi într-un anumit fel metodic. Filosofia transcendentală are avantajul, dar şi obligaţia de a căuta conceptele ei după un principiu, pentru că ele izvorăsc din intelect, ca unitate absolută, pure şi neamestecate, şi prin urmare trebuie să fie coordonate între ele după un concept sau o Idee. O astfel de coordonare ne oferă însă o regulă după care fiecărui concept pur al intelectului i se poate determina apriori locul lui şi tuturora împreună completitudinea, pe când altfel aceste două lucruri ar depinde de bunul plac sau de hazard.

DESPRE FIRUL CONDUCĂTOR ÎN DESCOPERIREA TUTUROR CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI
Secţiunea întâi

DESPRE FOLOSIREA LOGICĂ A INTELECTULUI ÎN GENERE

Intelectul nu a fost definit mai sus decât negativ: o facultate de cunoaştere nesensibilă. Dar independent de sensibilitate, noi nu putem participa la nici o intuiţie. Prin urmare, intelectul nu este o facultate a intui ţiei.\Dar, în afară de intuiţie, nu exigţăjuq alţjnod de a cunoaşte decât pjin^concepte^Prin urmare, cunoaşterea oricărui intelect, cel puţin al celui omenesc, este o cunoaştere prin concepte, nu intuitivă, ci discursivă. Toate intuiţiile, ca sensibile, se întemeiază pe afecţiuni, iar conceptele pe funcţii. înţeleg însă prin funcţie unitatea acţiunii de a 105

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 1. CART. 1. CAP. 1

ordona reprezentări diverse sub una comună. Conceptele se întemeiază ■\>/i deci pe spontaneitatea gândirii, aşa cum intuiţiile sensibile se întemeiază "Î-A-"' pe receptivitatea impresiilor. De aceste concepte intelectul nu se poate folosi altfel, decât să judece cu ajutorul lor. Cum nici o altă reprezentare decât intuiţia nu se raportează nemijlocit la obiect, un concept nu se va raporta niciodată direct la un obiect, ci la o altă reprezentare oarecare despre el (fie ea intuiţie sau chiar deja concept). Judecata este deci cunoaşterea mijlocită a unui obiect, prin urmare reprezentarea unei reprezentări a acestuia. în orice judecată este un concept care e valabil pentru multe altele şi prin aceste multe altele cuprinde şi o reprezentare dată, care se raportează nemijlocit la obiect. Astfel, de exemplu, în judecata: toate coqjurile sunt divizibile, conceptul de divizibil se raportează la diferite alte concepte; dar, între acestea, el este raportat aici îndeosebi la conceptul de corp, iar acesta la anumite fenomene ce ni se prezintă. Astfel, aceste obiecte sunt reprezentate mijlocit prin conceptul divizibilităţii. Toate judecăţile sunt deci funcţii ale unităţii în reprezentările noastre, fiindcă în locul unei reprezentări nemijlocite se întrebuinţează, pentru cunoaşterea obiectului, una superioară, care o cuprinde în sine pe prima şi pe mai multe altele, astfel încât multe cunoştinţe posibile sunt reunite în una singură. Dar putem reduce la judecăţi toate actele intelectului, astfel încât intelectulm genere poate fi reprezentat ca o facultate de a judeca. Căci el este, după cele de mai sus, o facultate de a gândi. Gândirea este cunoaşterea prin concepte. _ Conceptele însă se raportează, ca predicate ale unor judecăţi posibile, la /l^ V' o reprezentare oarecare despre un obiect încă nedeterminat. Astfel, J conceptul de corp înseamnă ceva, de exemplu metal, care poate fi cunoscut prin acel concept. El este deci concept numai prin faptul că în el sunt cuprinse alte reprezentări cu ajutorul cărora se poate raporta la obiecte. El este deci predicatul unei judecăţi posibile: de exemplu, orice metal este un corp. Toate funcţiile intelectului pot fi deci găsite, dacă reuşim să expunem complet funcţiile unităţii în judecăţi. Ca acest lucru perfect foarte realizabil va arata secţiunea următoare.

106

SECŢ. 2. DESPRE FUNCŢIA LOGICĂ ÎN JUDECĂŢI

DESPRE FIRUL CONDUCĂTOR ÎN DESCOPERIREA TUTUROR CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI
Secţiunea a doua

§9.* DESPRE FUNCŢIA LOGICĂ A INTELECTULUI ÎN JUDECĂŢI Dacă facem abstracţie de orice conţinut al unei judecăţi în genere şi nu considerăm decât simpla formă a intelectului, găsim că funcţia gândirii în judecată poate fi redusă la patru titluri, fiecare din ele cuprinzând trei momente. Ele pot fi reprezentate convenabil în următorul tabel: 1 Can titatea judecăţilor Universale Particulare Singulare 2 Calitatea Afirmative Negative Infinite 4 Modalitatea Problematice Asertorice Apodictice Fiindcă această împărţire pare să se abată în unele puncte, deşi nu esenţiale, de la tehnica obişnuită a logicienilor, următoarele observaţii nu vor fi inutile împotriva unei neliniştitoare neînţelegeri. 1. Logicienii spun cu drept cuvânt că, dacă ţinem seama de folosirea judecăţilor în raţionamente, putem trata judecăţile singulare la fel ca pe cele universale. Din cauză că n-au nici o sferă, predicatul lor nu poate fi
Cifra acestui paragraf a fost adăugată în ediţia a Ii-a a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).

3

Relaţia Categorice Ipotetice Disjunctive

107

TEORIA ELEM. PART. I I . DIVIZ. 1. CART. 1. CAP. 1

raportat numai la ceva care este cuprins în conceptul de subiect, iar de la rest să fie exclus. El e valabil deci despre acel concept fără excepţie, ca şi când ar fi vorba de un concept universal valabil, care ar avea o sferă pentru al cărei întreg înţeles ar fi valabil predicatul. Dacă, dimpotrivă, comparăm o judecată singulară cu una universală, numai cu titlul de cunoaştere şi din punctul de vedere al cantităţii, atunci ea se raportează la aceasta ca unitatea la infinitate şi este deci în sine însăşi esenţial distinctă de ea. Prin urmare, dacă consider o judecată singulară (judicium singulare), nu numai cu privire la valabilitatea ei internă, ci şi ca cunoştinţă în genere, din punctul de vedere al cantităţii pe care o are în comparaţie cu alte cunoştinţe, ea este fără îndoială diferită de judecăţile universale (judicia communia) şi merită un loc special într-un tabel complet al momentelor gândirii în genere (deşi, desigur, nu în logica limitată numai la folosirea judecăţilor considerate în raporturile lor reciproce). 2. Tot astfel, într-o logică transcendentală trebuie să mai distingem judecăţile infinite de cele afirmative, deşi în logica generală cele dintâi sunt puse cu drept cuvânt la un loc cu cele din urmă şi nu constituie o subdiviziune specială. Logica generală face abstracţie de orice conţinut al predicatului (chiar dacă e negativ) şi consideră numai faptul, dacă el este atribuit subiectului sau îi este opus. Logica transcendentală însă consideră judecata şi după valoarea sau conţinutul acestei afirmaţii logice cu ajutorul unui predicat numai negativ şi cercetează avantajul pe care-1 procură această afirmaţie cu privire la întreaga cunoştinţă. Dacă aş fi spus despre suflet că nu este muritor, aş fi împiedicat printr-o judecată negativă cel puţin o eroare. Dar prin judecata: sufletul este nemuritor am afirmat de fapt, ce-i drept din punctul de vedere al formei logice, că am pus sufletul în sfera nelimitată a fiinţelor nemuritoare. Cum din toată sfera de fiinţe posibile ceea ce e muritor cuprinde o parte, iar ceea ce e nemuritor cealaltă parte, prin judecata mea nu am spus decât că sufletul este unul din mulţimea infinită de lucruri care rămân după ce am dat la o parte tot ce e muritor. Prin aceasta însă sfera infinită a întregului posibil este într-atât limitată, încât ceea ce e muritor e separat de ea şi sufletul este pus în restul spaţiului din cuprinsul ei. Dar acest spaţiu rămâne, după această excludere, încă tot infinit, şi multe părţi pot fi încă luate, fără ca prin aceasta conceptul de suflet să crească câtuşi de puţin şi să fie determinat afirmativ. Aceste judecăţi, infinite cu privire la 108

SECT. 2. DESPRE FUNCŢIA LOGICĂ ÎN JUDECĂŢI

sfera logică, sunt deci în realitate numai limitative cu privire la conţinutul cunoştinţei în genere, şi ca atare ele trebuie omise din tabelul transcendental al tuturor momentelor gândirii în judecăţi, fiindcă funcţia pe care intelectul o exercită aici poate eventual să fie importantă în câmpul cunoştinţei lui pure apriori. 3. Toate raporturile gândirii în judecăţi sunt raporturi: a) ale predicatului faţă de subiect; b) ale principiului faţă de consecinţă; c) ale cunoaşterii divizate şi ale tuturor membrilor diviziunii între ei. în prima specie de judecăţi sunt considerate numai două concepte, în a doua, două judecăţi, în a treia, mai multe judecăţi în raportul lor reciproc. Judecata ipotetică: dacă există o dreptate perfectă, răufăcătorul incorigibil va fi pedepsit, conţine propriu-zis raportul a două judecăţi: există o dreptate perfectă şi răufăcătorul incorigibil va fi pedepsit. Rămâne nedecis dacă aceste două judecăţi sunt adevărate în sine. în această judecată nu e gândită decât consecinţa. în sfârşit, judecata disjunctivă cuprinde un raport între două sau mai multe judecăţi între ele, dar nu un raport de consecinţă, ci unul de opoziţie logică, întrucât sfera uneia exclude pe cea a celeilalte; dar ea cuprinde totodată un raport de comunitate, întrucât împreună ele umplu sfera cunoştinţei propriu-zise; această judecată implică deci un raport între părţile sferei unei cunoştinţe, fiindcă sfera fiecărei părţi este complementară sferei celeilalte în raport cu ansamblu] cunoştinţei divizate; dacă spun, de exemplu, lumea există fie printr-o întâmplare oarbă, fie printr-o necesitate internă, fie printr-o cauză externă, fiecare din aceste judecăţi ocupă o parte din sfera cunoştinţei posibile despre existenţa unei lumi în genere, iar toate împreună întreaga sferă. A exclude cunoştinţa din una din aceste sfere înseamnă a o pune în una din celelalte, şi, dimpotrivă, a o pune într-o sferă înseamnă a o exclude din celelalte. într-o judecată disjunctivă există deci o anumită comunitate a cunoştinţelor, care constă în faptul că ele se exclud reciproc unele pe altele, totuşi determină prin aceasta în întreg (im Ganzcn) cunoştinţa adevărată prin faptul că, luate împreună, ele constituie întregul conţinut al unei cunoştinţe unice date. Numai aceasta găsesc necesar să remarc aici cu privire la cele ce vor urma. 4. Modalitatea judecăţilor este o funcţie a lor cu totul specială, care are caracterul distinctiv că nu contribuie cu nimic la conţinutul judecăţii (căci în afară de cantitate, calitate şi relaţie nu mai este nimic care să 109

TEORIA ELEM- PART. II. DIVIZ. 1. CART. 1. CAP. 1

formeze conţinutul unei judecăţi), ci priveşte numai valoarea copulei în raport cu gândirea în genere. Judecăţile problematice sunt acelea în care afirmarea sau negarea se admite ca numai posibilă (arbitrară); asertorice — în care ele sunt considerate ca reale (adevărate); apodictice — în care sunt privite ca necesare*. Astfel cele două judecăţi, al căror raport constituie judecata ipotetică (antecedens şi consequens) şi în a căror acţiune reciprocă constă judecata disjunctivă (membri ai diviziunii), nu sunt ambele decât problematice. în exemplul de mai sus: există o dreptate perfectă, judecata nu e pronunţată asertoric, ci e gândită numai ca o judecată arbitrară, pe care e posibil ca cineva s-o accepte, şi numai consecinţa este asertorică. De aceea, astfel de judecăţi pot fi şi vădit false, şi totuşi, luate ca problematice, să fie condiţii ale cunoaşterii adevărului. Astfel judecata: lumea existăprintr-o întâmplare oarbă are în judecata disjunctivă o semnificaţie numai problematică, anume că cineva ar putea să accepte această judecată eventual pentru o clipă, şi serveşte totuşi (ca indicaţie a drumului greşit în numărul tuturor drumurilor care pot fi urmate) spre a găsi pe cea adevărată. Judecata problematică este deci aceea care nu exprimă decât posibilitatea logică (care nu e obiectivă), adică o alegere liberă de a admite valabilitatea unei astfel de judecăţi, o simplă admitere arbitrară a ei în intelect. Judecata asertorică exprimă realitatea sau adevărul logic; astfel, într-un raţionament ipotetic antecedentul este în majoră problematic, în minoră asertoric, şi arată că judecata este legată cu intelectul potrivit legilor acestuia. Judecata apodictică gândeşte pe cea asertorică determinată de aceste legi ale intelectului însuşi şi prin urmare ca afirmând apriori; ea exprimă astfel o necesitate logică. Fiindcă aici totul se încorporează gradat intelectului, aşa încât noi judecăm mai întâi ceva în mod problematic, apoi admitem acest ceva ca adevărat şi în mod asertoric, în sfârşit, afirmăm că e legat inseparabil cu intelectul, cu alte cuvinte ca necesar şi apodictic, putem numi aceste trei funcţii ale modalităţii şi tot atâtea momente ale gândirii în genere.

Ca şi când gândirea, în primul caz, ar ti o funcţie a intelectului, în al doilea, a judecăţii, în al treilea, a raţiunii. O observare care va fi clarificată abia în cele ce urmează.

110

SECŢ.3. DESPRE CONCEPTELE PURE ALE INTELECTULUI SAU CATEGORII

DESPRE FERUL CONDUCĂTOR ÎN DESCOPERIREA TUTUROR CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI
Secţiunea a treia

§10.* DESPRE CONCEPTELE PURE ALE INTELECTULUI SAU CATEGORII Aşa cum s-a spus de mai multe ori, logica generală face abstracţie de întregul conţinut al cunoştinţei şi aşteaptă sa i se dea de altundeva, fie de oriunde, reprezentări, pentru a le transforma mai întâi în concepte, ceea ce se face analitic. Dimpotrivă, Logica transcendentală are în faţa ei un divers al sensibilităţii a priori pe care i-1 oferă Estetica transcendentală, pentru a da conceptelor pure ale intelectului o materie, fără care ele ar fi lipsite de orice conţinut, ar fi deci absolut goale. Spaţiul şi timpul conţin un divers al intuiţiei pure a priori, dar aparţin totuşi condiţiilor receptivităţii simţirii noastre, condiţii care numai ele îi permit să primească reprezentări despre obiecte şi care, prin urmare, trebuie să afecteze totdeauna şi conceptul lor. Dar spontaneitatea gândirii noastre reclamă ca acest divers să fie mai întâi, într-un anumit mod, parcurs, acceptat şi legat,pentru a face din el o cunoştinţă. Numesc această acţiune sinteză. Dar prin sinteză înţeleg, în sensul cel mai general al acestui cuvânt, acţiunea de a adăuga unele la altele diverse reprezentări şi de a concepe diversitatea lor într-o cunoştinţă. O astfel de sinteză este pură dacă diversul nu e dat empiric, ci a priori (ca cel care este dat în spaţiu şi timp). Anterior oricărei analize a reprezentărilor noastre, acestea trebuie să fie mai întâi date, şi, în ce priveşte conţinutul, nici un concept nu se poate naşte analitic. Dar sinteza unui divers"(dat empiric sau apriori) produce mai întâi o cunoştinţă care, ce-i drept, poate fi la început încă grosolană şi confuză, deci are nevoie de analiză; sinteza este totuşi aceea care adună propriu-zis elementele în cunoştinţe şi le reuneşte într-un conţinut anumit; ea este deci primul lucru căruia trebuie să-i acordăm atenţie, când vrem sa judecăm despre originea primă a cunoaşterii noastre. Sinteza în genere este, cum vom vedea mai târziu, simplul efect al imaginaţiei, al unei funcţii oarbe, dar indispensabile a sufletului, fără care nu am avea niciodată şi niciunde o cunoaştere, dar de care numai
Cifra acestui paragraf a fost adăugată în ediţia a Ii-a a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).

111

TEORIA ELEM. PART. ti. DIVIZ. I. CART. 1. CAP. 1

rareori suntem conştienţi. Dar a aduce această sinteză la concepte este o funcţie care aparţine intelectului şi prin care el ne procură mai întâi cunoştinţă în înţelesul propriu al acestui cuvânt. Sinteza pură, reprezentată în mod general, dă conceptul pur al intelectului. Prin această sinteză înţeleg însă pe aceea care se întemeiază pe un principiu al unităţii sintetice a priori: astfel, numărarea noastră (aceasta se observă îndeosebi când e vorba de numere mai mari) este o sinteză care se efectuează după concepte, fiindcă are loc după un principiu comun al unităţii (de exemplu, al decadei). Sub acest concept, unitatea în sinteza diversului devine deci necesară. Diverse reprezentări sunt reduse analitic la un concept (problemă despre care tratează logica generală). Dar logica transcendentală ne învaţă nu cum să reducem reprezentările la concepte, ci sinteza pură a. reprezentărilor. Primul lucru care trebuie să ne fie dat pentru ca o cunoaştere apriori a tuturor obiectelor să devină posibilă este diversul intuiţiei pure; al doilea este sinteza acestui divers prin imaginaţie, dar ea nu dă încă nici o cunoştinţă. Conceptele care dau acestei sinteze pure unitate şi constau numai în reprezentarea acestei unităţi sintetice necesare adaugă al treilea lucru la cunoaşterea unui obiect care se prezintă; ele se întemeiază pe intelect. Aceeaşi funcţie care dă diferitelor reprezentări unitate într-o judecată conferă unitate şi simplei sinteze de diferite reprezentări într-o intuiţie, unitate care, în general vorbind, se numeşte concept pur al intelectului. Acelaşi intelect deci, şi anume prin aceleaşi acte prin care a produs în concepte, cu ajutorul unităţii analitice, forma logică a unei judecăţi, introduce cu ajutorul unităţii sintetice a diversului care se găseşte în intuiţia în genere şi în reprezentările lui un conţinut transcendental; de aceea ele se numesc concepte pure ale intelectului, care se raportează a priori la obiecte, ceea ce nu poate face logica generală. In felul acesta, există exact atâtea concepte pure ale intelectului care se raportează a priori la obiecte ale intuiţiei în genere câte funcţii logice existau în toate judecăţile posibile în tabelul precedent: căci funcţiile amintite epuizează complet intelectul şi îi măsoară în întregime capacitatea. Vom numi aceste concepte, după Aristotel, categorii, întrucât intenţia noastră este la origini identică în totul cu a sa, deşi în realizare se îndepărtează foarte mult de ea. 112

SECŢ. 3. DESPRE CONCEPTELE PURE ALE INTELECTULUI SAU CATEGORII

Tabelul categoriilor ALE CANTITĂŢII: Unitate Pluralitate Totalitate ALE CALITĂŢII: Realitate Negaţie Limitatie

ALE RELAŢIEI: Ale Inerentei şi Subzistenţei (substantia et accidens) Ale Cauzalităţii şi Dependenţei (cauză şi efect,) Ale Comunităţii (acţiune reciprocă între activ şi pasiv) ALE MODALITĂŢII: Posibilitate — Imposibilitate Existenţă — Nonexistenţă Necesitate — Contingenţă Aceasta este deci lista tuturor conceptelor originar pure ale sintezei pe care intelectul le cuprinde a priori în sine şi în temeiul cărora numai el este un intelect pur, pentru că numai cu ajutorul lor el poate înţelege ceva în diversul intuiţiei, adică poate gândi un obiect al ei. Această diviziune este dedusă sistematic dintr-un principiu comun, anume din facultatea de a judeca (care este totuna cu facultatea de a gândi), şi nu s-a născut rapsodic dintr-o cercetare, întreprinsă la întâmplare, a conceptelor pure, de a căror enumerare completă nu putem fi niciodată siguri, fiindcă sunt stabilite numai prin inducţie, fără a ne gândi că pe cale inductivă nu se concepe niciodată de ce tocmai aceste concepte şi nu altele aparţin intelectului pur. A fost un plan demn de un bărbat perspicace ca A r i s t o t e 1 acela de a căuta să stabilească aceste concepte fundamentale. Dar fiindcă nu avea nici un principiu, el le-a adunat în grabă, aşa cum i se prezentau, şi a adunat mai întâi zece din ele, pe care le-a numit categorii (predicamente). Pe urmă, a crezut să mai fi găsit alte cinci, pe care le-a adăugat la celelalte sub numele de postpredicamente. Totuşi, tabelul lui nu a rămas mai puţin incomplet. în afară de aceasta, se mai găsesc printre ele şi câteva moduri ale sensibilităţii pure (quando, ubi, situs, de asemenea, prius, simul) şi unul empiric (motus), care nu aparţin câtuşi de puţin acestui registru genealogic al intelectului; sau sunt enumerate în el şi 113

TEORIA ELEM. PART. II. D1VIZ. 1. CART. 1. CAP. 1

conceptele derivate printre conceptele originare (actio,passio), iar unele dintre acestea din urmă lipsesc cu totul. în legătură cu acestea din urmă, trebuie să mai notăm: categoriile, ca adevăratele concepte originare ale intelectului pur, îşi au şi conceptele lor derivate tot atât de pure, care nu pot fi câtuşi de puţin omise într-un sistem complet de filosofie transcendentală, dar eu pot fi mulţumit cu simpla lor menţionare într-o încercare pur critică. Fie-mi îngăduit să numesc aceste concepte pure, dar derivate ale intelectului predicabilii intelectului pur (în opoziţie cu predicamentele). Dacă avem conceptele originare şi primitive, se pot adăuga uşor cele derivate şi subalterne, şi arborele genealogic al intelectului pur se poate zugrăvi complet. Cum eu am a face aici nu cu executarea integrală a sistemului, ci numai cu principiile necesare unui sistem, îmi rezerv completarea pentru o altă lucrare. Dar putem atinge destul de uşor acest scop, dacă luăm tratatele ontologice şi subordonăm, de exemplu, categoriei cauzalităţii predicabilii forţei, acţiunii, pasiunii; categoriei comunităţii — pe cei ai prezenţei, rezistenţei; predicamentelor modalităţii — predicabilii naşterii, morţii, schimbării etc. Categoriile combinate cu modurile (modis) sensibilităţii pure sau chiar între ele dau un mare număr de concepte derivate apriori; a le nota şi expune, pe cât posibil integral, ar fi o muncă utilă şi nu neplăcută, dar de care ne putem dispensa aici. Mă dispensez înadins de a da definiţiile acestor categorii în acest tratat, deşi sunt în posesia lor. Voi analiza, în cele ce urmează, aceste concepte în măsura în care este necesar în legătură cu teoria metodei pe care o elaborez. într-un sistem al raţiunii pure, ele mi-ar putea fi cerute cu tot dreptul; dar aici ele ar distrage atenţia de la problema principală a cercetării, provocând îndoieli şi obiecţii pe care le putem foarte bine amâna pentru altă ocazie, fără a dăuna cu ceva scopului esenţial. Din puţinul pe care l-am spus în această privinţă, rezultă totuşi clar că un vocabular complet, cu toate explicaţiile necesare, nu numai că este posibil, dar este şi uşor de făcut. Acum rubricile există; e nevoie numai să le umplem, şi o topică sistematică, cum e cea de faţă, nu îngăduie să greşim locul care se cuvine fiecărui concept, şi totodată să remarcăm uşor locul rămas încă gol.

114

SECŢ.3. DESPRE CONCEPTELE PURE ALE INTELECTULUI SAU CATEGORII

§11* Asupra acestui tabel al categoriilor se pot face observaţii interesante, care eventual ar putea avea consecinţe considerabile cu privire la forma ştiinţifică a tuturor cunoştinţelor raţionale. Căci faptul că în partea teoretică a filosofiei acest tabel este foarte util, ba chiar indispensabil spre a schiţa complet planul pentru ansamblul unei ştiinţe, întrucât se întemeiază pe concepte apriori, şi spre a o diviza matematic, după principii determinate, rezultă de la sine din aceea că amintitul tabel conţine complet toate conceptele elementare ale intelectului, ba chiar forma unui sistem al lor în intelectul omenesc, prin urmare că dă direcţia, ba chiar ordinea tuturor momentelor unei plănuite ştiinţe speculative, cum am dat o probă despre aceasta în alta parte**. Iată deci câteva din aceste observaţii. Cea dintâi este: că acest tabel, care cuprinde patru clase de concepte ale intelectului, poate fi divizat, în primul rând, în două secţiuni, dintre care cea dintâi este îndreptată spre obiecte ale intuiţiei (atât pure cât şi empirice), iar cea de-a doua, spre existenţa acestor obiecte (fie în raportul unora faţă de altele, fie în raport cu intelectul). Aş numi prima clasă clasa categoriilor matematice, pe cea de-a doua, clasa categoriilor dinamice. Prima clasă nu are, precum se vede, corelate; acestea se găsesc numai în clasa a doua. Această diferenţă trebuie să-şi aibă totuşi fundamentul în natura intelectului. Observaţia a doua. Există un număr egal de categorii în fiecare clasă, anume trei, ceea ce dă, de asemenea, de gândit, fiindcă altfel toată diviziunea apriori prin concepte trebuie să fie o dihotomie. La aceasta se mai adaugă faptul că a treia categorie rezultă în fiecare clasă din unirea celei de-a doua cu cea dintâi. Astfel, totalitatea nu este altceva decât pluralitatea considerată ca unitate; limitaţia — altceva decât realitatea unită cu negaţia; comunitatea nu este decât cauzalitatea unei substanţe determinată de o alta, pe care o determină la rândul ei; în sfârşit, necesitatea nu este altceva decât existenţa care este dată prin posibilitatea însăşi. Dar să nu ne gândim cumva că din această cauză categoria a treia ar fi un simplu concept
Secţiunile § 11 şi § 12 nu figurează în ediţia I a Critica raţiunii pure (Nota redacţiei). ** Primele principii metafizice ale fizicii. (Titlul original al lucrării este: Metaphysische Anfangsgrunde derNaturwissenschaft (Nota redacţiei).]

115

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 1. CART. 1. CAP. 1

derivat şi nu un concept originar al intelectului pur. Căci unirea celei dintâi cu cea de-a doua, pentru a produce conceptul al treilea, reclamă un act special al intelectului, care nu e identic cu acela pe care-l efectuăm la conceptul întâi şi al doilea. Astfel, conceptul unui număr (care aparţine categoriei totalităţii) nu este totdeauna posibil acolo unde există conceptele de mulţime şi de unitate (de exemplu, în reprezentarea infinitului); sau din aceea că leg conceptul de cauză cu cel de substanţă încă nu pot înţelege îndată influenţa, cum adică o substanţă ar putea deveni cauză a ceva în altă substanţă. De aici rezultă că pentru aceasta e nevoie de un act particular al intelectului; la fel cu toate celelalte. Observaţia a treia. La o singură categorie, anume la cea a comunităţii, care se află sub titlul al treilea, concordanţa cu forma unei judecăţi disjunctive, care-i corespunde în tabelul funcţiilor logice, nu este atât de evidentă ca la celelalte. Pentru a ne asigura de această concordanţă trebuie să remarcăm că în toate judecăţile disjunctive sfera (ansamblul a tot ce este cuprins în ea) este reprezentată ca un întreg divizat în părţi (conceptele subordonate), şi fiindcă una din aceste părţi nu poate fi cuprinsă în cealaltă, ele sunt gândite ca fiind coordonate între ele, nu subordonate, astfel că se determină între ele nu într-un singur sens, ca într-o serie, ci reciproc, ca într-un agregat (când un membru al diviziunii este pus, toate celelalte sunt excluse, şi invers). Când o asemenea legătură este gândită într-un ansamblu al lucrurilor, atunci unul din aceste lucruri nu este subordonat ca efect unui alt lucru, care ar fi cauză a existenţei lui, ci ele sunt în acelaşi timp şi reciproc coordonate drept cauze care se determină unele pe altele (de exemplu, într-un corp, ale cărui părţi se atrag şi se şi resping reciproc). Avem aici un cu totul alt mod de legătură decât cel care se întâlneşte în simplul raport de la cauză la efect (de la principiu la consecinţă), în care consecinţa nu determină, la rândul ei, reciproc principiul şi de aceea nu constituie un întreg cu acesta (ca creatorul lumii cu lumea). Acelaşi procedeu pe care-l urmează intelectul, când îşi reprezintă sfera unui concept divizat, îl observă şi când gândeşte un obiect ca divizibil; şi astfel, aşa precum, în primul caz, membrii diviziunii se exclud unul pe altul şi sunt totuşi uniţi într-o sferă, tot astfel, în cazul al doilea, el îşi reprezintă părţile ca fiind fiecare (ca substanţe) o existenţă independentă de aceea a celorlalte si totuşi ca unită într-un tot. 116

SECT.3. DESPRE CONCEPTELE PURE ALE INTELECTULUI SAU CATEGORII

Dar în filosofia transcendentală a celor vechi se mai găseşte un capitol care cuprinde conceptele pure ale intelectului, care fără a fi numărate printre categorii, totuşi, după ei, trebuiau să fie valabile ca concepte a priori despre obiecte; dar în acest caz ele ar înmulţi numărul categoriilor, ceea ce nu se poate. Aceste concepte sunt exprimate de judecata atât de celebră la scolastici: quodlibet ens est unum, venim, bonurn. Deşi folosirea acestui principiu cu privire la consecinţe (care dădeau judecăţi exclusiv tautologice) a dus la consecinţe mizerabile, astfel că şi în timpurile modeme se obişnuieşte a-1 admite în metafizică aproape numai din bună-cuviinţă, totuşi o idee care s-a menţinut atâta vreme, oricât de vidă ar părea că este, merită totdeauna o cercetare a originii ei şi justifică presupunerea că îşi are principiul într-o regulă oarecare a intelectului, principiu care, cum se întâmplă adesea, a fost greşit interpretat. Aceste pretinse predicate transcendentale ale lucrurilor nu sunt altceva decât exigenţe logice şi criterii ale oricărei cunoaşteri a lucrurilor în genere şi pun la baza ei categoriile cantităţii, anume ale unităţii,pluralităţii şi totalităţii. Numai că aceste categorii, care trebuiau să fie considerate propriu-zis ca material, ca aparţinând posibilităţii lucrurilor însele, erau în realitate folosite de cei vechi în înţeles formal, ca aparţinând exigenţei logice cu privire la orice cunoştinţă, făcând imprudent din aceste criterii ale gândirii însuşiri ale lucrurilor în ele însele. în orice cunoaştere a unui obiect se găseşte unitatea conceptului, pe care o putem numi unitate calitativă, întrucât prin aceasta nu e gândită decât unitatea ansamblului diversului cunoştinţelor, cam cum este unitatea temei într-o dramă, cuvântare, fabulă. în al doilea rând, adevărul cu privire la consecinţe. Cu cât se pot trage mai multe consecinţe adevărate dintr-un concept dat, cu atât există mai multe indicii ale realităţii lui obiective. Aceasta ar putea fi numită pluralitatea calitativă a. criteriilor care aparţin unui concept ca unui principiu comun şi care nu sunt gândite în el ca o mărime. In sfârşit, în al treilea rând,perfecţiunea, care constă în faptul că, la rândul ei, această pluralitate este redusă, întreagă, la unitatea conceptului şi concordă în totul şi exclusiv cu aceasta: e ceea ce putem numi integralitate calitativă (totalitate). De unde se vede clar că aceste criterii logice ale posibilităţii cunoaşterii în genere nu 117

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 1. CART. 1. CAP. 2

transformă aici cele trei categorii ale cantităţii, în care unitatea în producerea cuantumului trebuie admisă ca în general omogenă, spre a lega şi elemente eterogene ale cunoştinţei într-o conştiinţă cu ajutorul calităţii unei cunoştinţe luată ca principiu. Astfel, criteriul posibilităţii unui concept (nu al obiectului ei) este definiţia în care unitatea conceptului, adevărul a tot ce poate fi derivat imediat din el, în sfârşit totalitatea a ceea ce a fost scos din el, constituie ceea ce-i necesar pentru producerea întregului concept; astfel, şi criteriul unei ipoteze constă în inteligibilitatea principiului explicativ admis sau în unitatea lui (fără ipoteză auxiliară), în adevărul (concordanţa dintre el însuşi şi experienţă) consecinţelor ce trebuie derivate din el, şi, în sfârşit, în integralitatea principiului explicativ în raport cu aceste consecinţe, care nu se raportează la nimic mai mult sau mai puţin decât a fost admis în ipoteză, dar care reproduc analitic a posteriori ceea ce fusese gândit sintetic a priori şi concordă întru aceasta. Astfel, cu conceptele de unitate, adevăr şi perfecţiune, tabelul transcendental al categoriilor nu se completează câtuşi de puţin, ca şi când ar fi deficient, ci numai întrucât raportul acestor concepte faţă de obiecte este dat cu totul la o parte, folosirea lor este supusă regulilor logice generale ale acordului cunoştinţei cu ea însăşi.

ANALITICA TRANSCENDENTALĂ
1

Capitolul al doilea DESPRE DEDUCŢIA CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI
Secţiunea întâi

§13.* DESPRE PRINCIPIILE UNEI DEDUCŢII TRANSCENDENTALE ÎN GENERE Când vorbesc despre drepturi şi uzurpări, jurisconsulţii disting, într-un litigiu, chestiunea de drept (quidjuris) de chestiunea de fapt (quid facti) şi, cerând de la amândouă dovadă, ei numesc dovada întâi pe aceea care trebuie să expună dreptul sau chiar legitimitatea pretenţiei,
Cifra corespunzătoare acestei secţiuni a fost adăugată în ediţia a Ii-a a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).

118

SECT. 1. DESPRE PRINCIPIILE UNEI DEDUCŢII TRANSCENDENTALE

deducţia. Noi ne servim de o mulţime de concepte empirice, fără a fi contrazişi de nimeni, şi ne credem îndreptăţiţi, chiar şi fără deducţie, să le atribuim un sens şi o semnificaţie imaginară, fiindcă avem totdeauna la îndemână experienţa pentru a demonstra realitatea lor obiectivă. Există însă şi concepte uzurpate, ca fericirea, soarta, care circulă, ce-i drept, cu indulgenţă aproape generală, dar care totuşi pun uneori problema: quidjurisl Deducţia lor duce la mare încurcătură, întrucât nu se poate invoca nici un principiu juridic precis, nici din experienţă, nici din raţiune, care să-i justifice clar folosirea. Dar printre diversele concepte care constituie ţesătura foarte complicată a cunoaşterii omeneşti, există unele care sunt menite folosirii pure a priori (cu totul independent de orice experienţă) şi a căror justificare are totdeauna nevoie de o deducţie; fiindcă pentru justificarea unei astfel de folosiri dovezile din experienţă nu sunt suficiente, totuşi trebuie să ştim cum se pot raporta aceste concepte la obiecte, pe care nu le iau din nici o experienţă. Eu numesc, prin urmare,\explicaţia modului cum concepte se pot raporta ji priori la o_biecţe_ deducţia lor ^ transcendentăîă~şTo~ăisGng^^.ducţiaempirică,care aratămoduf cum un concept a fost dobândit prin experienţă şi prin reflecţie asupra ei, şi care, prin urmare, nu priveşte legitimitatea, ci faptul din care a rezultat posesiunea lu_Lj "-----~----"" ' ' Avem acum două feluri de concepte cu totul distincte, care totuşi au comun faptul că amândouă se raportează totala priori la obiecte, anume conceptele de spaţiu şi timp ca forme ale sensibilităţii şi categoriile ca concepte ale intelectului. A voi să încercăm o deducţie empirică a loFarTTo muncă cu totul zadarnică, deoarece caracteristica naturii lor constă tocmai în faptul că ele se raportează la obiectelejor, fărăjăjumprumutat ceva din experienţă perrtnrreprezentareajor. Dacă deci o deducţieTTacestor concepte este necesară, ea va trebui să fie totdeauna transcendentală. Totuşi, acestor concepte, ca oricărei cunoaşteri, li se poate căuta, dacă nu principiul posibilităţii log, cel puţin cauzele ocazjonaie_ale„ producerii lor în experienţă. Impresiile simţurilor oferă primul prilej de a desfăşura toată facultatea de cunoaştere cu privire la ele şi de a realiza experienţa, care conţine două elemente foarte diferite, anume b materie ^ genţru cunoas.tei£.a_-diiLsimturi şi o anumită formă de a o_ordona din izvorul intern al intuirii şi gândirii pure şi care sunt puse mai întâi în 119

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 1. CART. 1. CAP. 2

funcţie şi produc concepte cu prilejul impresiilor. O astfel de investigare a primelor străduinţe ale facultăţii noastre de cunoaştere, pentru a ne ridica ţdela percepţii particulare la concepte generale, prezintă fără îndoiala o mare utilitate, şi o datorăm renumitului L o c k e, care cel dintâi i-a deschis calea. Numai căfo deducţie a conceptelor pure apriori nu poate fi realizată niciodată în chipul acesta, căci ea nu se găseşte în nici un caz pe această cale, fiindcă, în ce priveşte folosirea lor viitoare, care trebuie să fie cu totul independentă de experienţă, ele trebuie să prezinte un certificat de naştere cu totul altul decât este cel al originii din experienţă. Voi numi deci această încercare de derivare|fiziologică •care nu poate fi numită nicidecum propriu-zis deducţie, fiindcă priveşte o quaestio /acritexplicare a posesiunii unei cunoştinţe pure .(Este evident, prin urmare, că nu poate^ejcişţajiesp_re_aceşte concepte decât o deducţie transcendentală şj_nicidecum o deducţie empirică, şi că cea din urmă, cu privirelaj;onceptele..pure ^nonjiujrj^amnă decât tentative zadarnice, cu care se poate-Qcurm_numai_acela care nu a sesizat natura cu totul 'particulara aDar, deşi se concede că unicul mod al unei (deducţii posibile a cunoştinţei pure apriori este calea tran<xendentală, totuşi nu rezultă din aceasta că ea este atât de absolut necesârajAm urmărit mai sus conceptele de spaţiu şi timp cu ajutorul unei deducţii transcendentale până la izvoarele lor şi am explicat şi determinat valabilitatea lor obiectivă a priori. Totuşi, geometria merge sigur numai pe drumul cunoştinţelor apriori, fără a avea nevoie să solicite filosofiei certificat asupra originii pure şi legitime a conceptului ei fundamental de spaţiu. Dar folosirea acestui concept se mărgineşte în această ştiinţă numai la lumea sensibilă externă cu privire la care spaţiul e forma pură a intuiţiei ei, în care deci orice cunoaştere geometrică, fiindcă se întemeiază pe intuiţie apriori, are evidenţă imediată, în care obiectele sunt date apriori (în ce priveşte forma) în intuiţie prin cunoaşterea însăşi. Din contră, cu conceptele pure ale intelectului apare nevoia indispensabilă de a căuta deducţia transcendentală nu numai pentru ele însele, ci şi pentru spaţiu. ICum predicaţeje_care se atribuiejdc^obiectelor nusunTp£edicate ale /intuiţiei şi sensibilităţii, ci afe gândirii pure apriori, aceste concepte se / raportează la obiecte în genere fără nici o condiţie a sensibilităţii, şi cum, nefiind întemeiate pe^experienţă, ele nu pot arăta în intuiţiaa^norniicj 120

SECŢ. 1. DESPRE PRINCIPIILE UNEI DEDUCŢII TRANSCENDENTALE

un obiect pe_c_are şă^şjjntemeieze sinteza anterior oricărei experienţe, şi prin urmare nu numaixă deşleapîăJ2ănuieli cu privire la valabilitatea obiectivă şi la limitele folosirii lor, ci fac echivoc şi acel cpncept de , spaţiu, pentru că sunt înclinate să-1 folosească dincolo de condiţiile intuiţiei sensibile, din această cauză, a fost necesar să dăm mai sus o deducţie transcendentală a luijAstfel, cititorul trebuie să fie convins de absoluta necesitate a unei astfel de deducţii transcendentale înainte de a* fi făcut un singur pas în câmpul raţiunii pure; căci altfel el procedează orbeşte şi, după ce a rătăcit în diferite feluri încoace şi încolo, trebuie să se întoarcă iar la ignoranţa de la care plecase. Dar el trebuie să vadă, de asemenea, în prealabil clar dificultatea inevitabilă pentru ca să nu se plângă de obscuritatea care învăluie adânc lucrai însuşi sau să se necăjească prea curând cu înlăturarea obstacolelor, fiindcă e vorba fie de a abandona complet toate pretenţiile raţiunii pure în domeniul cel mai atrăgător, anume cel care depăşeşte limitele oricărei experienţe posibile, fie de a perfecta această cercetare critică. Am putut face mai sus conceptibiX, cu puţină truda în ce priveşte conceptele de spaţiu şi timp^cum ele, ca cunoştinţe apriori, trebuie totuşi să se raporteze^rjecjssarja obiecte/ şi_cum fac posibilă o cunoştinţă sintgjjgă a acestor obiecte, iridgpendent de orice experienţă. Fiindcă numai cu ajutorul unor astfel de forme ale sensibilităţii un obiect ne poate apărea, adică poate fi un obiect al intuiţiei empirice, spaţiul şi timpul sunt intuiţii pure_care_ conţin a priori condiţia posibilităţii obiectelor ca Categoriile intelectului, dimpotrivă, nu ne prezintă deloc condiţiile în care sunt date obiecte în intuiţie; prin urmare, ne pot apărea, fireşte, obiecte fără a trebui să se raporteze necesar la funcţii ale intelectului şi deci fără ca acesta să conţină a priori condiţiile lor. De aceea, se iveşte aici o dificultate pe care nu am întâlnit-o în câmpul sensibilităţii, anume: | _cum condiţii subiective ale gândirii pot avea valabilitate obiectivă, adică să procure condiţiile posibilităţii oricărei cunoaşteri a obiectelor, căci fără funcţiile intelectului pot fi date fără îndoială fenomene în intuiţiej Iau, de exemplu, conceptul de cauză, care semnifică un mod particular al sintezei, fiindcă la ceva A se adaugă, conform unei reguli, ceva cu totul diferit B. Nu este clar apriori pentru ce fenomenele ar trebui să conţină aşa ceva (căci experienţe nu pot fi invocate ca dovadă, deoarece 121

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 1. CART. 1. CAP. 2 i

valabilitatea obiectivă a acestui concept trebuie sa poată fi demonstrată apriori); şi e deci a priori îndoielnic dacă un astfel de concept nu este cumva vid şi dacă întâlneşte vreodată un obiect printre fenomene. E cljjr că obiecte ale intuiţiei sensibile^trebuie^să fig_confgrme condiţiilor, fQrmale aflaţe_aj?rjori în simţire, pentrucă, altfel, elejLuir fi obiect^ pentrujlQi; dar că ele trebuie să fie şi conforme condiţiilor de care are f *ievoie intelectul pentru unitatea sintetică a gândirii, concluzia acestei ^afirmaţii nu e atât de"uşoF3e~iesizat. Deoarece ar^putea foarte bine să existejenomene astfel într-o astfel constituite, încât intelectul să nu le de plu, în succesiunea fenomenelor să nu se ofere găsească deloc conforme condiţiilor i T ă W T t i L î fl confuzie încât,"de ex nimic care să rie pună la dispoziţie o regulă a sintezei şi care să^ ^n^pTOTdiîlînnlrrTnix^^ încât acest condepTWTT^u~toTîîrgoî7nul şi fără sens^Cu toate acestea, fenomenele nu i-ar oferi mai puţin intuiţiei noastre obiecte, căci intuiţia nu are în nici un fel nevoie de funcţiile gândiriij Dacă ne-am gândi sa scăpăm de osteneala acestor cercetări, spunând că experienţa oferă neîncetat exemple ale unei astfel de regularităţi a fenomenelor care dau suficient prilej de a extrage din ea conceptul de cauză şi de a verifica totpdată prin aceasta valabilitatea obiectivă a unui astfel de concept, nu otfservăm cum conceptul de cauză nu poate să se nască în acest mod, ci că el ar trebui sau să fie întemeiat cu totul a priori In intelect, sau să fie abandonat în întregime ca o simplă himera. Căci acest concept cere absolut ca ceva A să fie astfel încât un altceva B să urmeze din el necesar şi după o regulă absolut universală. Fenomenele oferă fără îndoială cazuri din care se poate scoate o regulă după care ceva se întâmplă de obicei, dar niciodată că este necesară consecinţa; de aceea, sintezei dintre cauza şi efect îi este inerentă o dignitate care nu poate fi exprimată empiric, anume că efectul nu se adaugă numai la cauză, ci că e pus de ea şi rezultă din ea. Universalitatea riguroasă a regulii nu este câtuşi de puţin o însuşire a unor reguli empirice, care prin inducţie nu pot dobândi decât o generalitate comparativă, adică o largă aplicabilitate. Dar folosirea conceptelor intelectuale pure s-ar schimba cu totul, dacă am vrea să le tratăm numai ca produse empirice.

122

SECŢ. 1. DESPRE PRINCIPIILE UNEI DEDUCŢII TRANSCENDENTALE

§14.* TRECERE LA DEDUCŢIA TRANSCENDENTALĂ A CATEGORIILOR Nu sunt decât două cazuri posibile în care reprezentarea sintetică si obiectele ei coincid, se raporteazăjecesar unele la altele si se pot întâlni, aşa-zicând, unele cu altele: sau numai când obiecjjjj__face_gosibilă reprezentarea, sau când acea_sta face posibil obiectul. în cazul întâi, acest raport nu este decât empiric, şi reprezentarea nu este posibilă niciodată a priori. Şi acesta e cazul cu fenomenele cu privire la ceea ce, în ele, aparţine senzaţiei. Dar în cazul al doilea, pentru că reprezentarea în sine (căci de cauzalitatea ei, cu ajutorul voinţei, nu e deloc vorba aici)jŢuJ produce obiectul ei în ce priveşte existenţa, reprezentarea este totuşi determinată a priori cu privire la obiect, în cazul în care numai prin ea este posibil să se cunoască ceva ca un obiect. Sunt însă numai două condiţii în care este posibilă cunoaşterea unui obiect: întâi, intuiţia,prin care obiectul este dat, dar numai ca fenomen; al doilea, conceptul, prin care estejjândit un obiect care corespunde acestei intuiţii. Dai- din cele de mai sus este clar că prima condiţie, anume aceea, numai, în care obiecte pot fi intuite serveşte în realitate a priori în simţire de fundament obiectelor în ce priveşte forma. Toate fenomenele se acordă deci necesar cu această condiţie formală a sensibilităţii, fiindcă ele pot apărea numai datorită ei, adică pot fi intuite şi date empiric. Se pune acum întrebarea dacă nu şi conceptea priori precedă, ca nişte condiţii numai în care ceva. deşi nu este intuit, este gândit totuşi_ca_ohif,r,t în genere, căci atunci orice jnjTTodjiecesar în conformitate cu astfel de concepte, fiindcă fără presupunerea lor nimic nu e posibil ca obiect al experienţei. Dar orice experienţă conţine, afară de intuiţia simţurilor, prin care ceva este dat, şi un concept despre un obiect, care este dat în intuiţie sau apare: deci concepte despre obiecte în genere vor sta, în calitate de condiţii a priori, la baza oricărei cunoaşteri experimentale; prin urmare, valabilitatea obiectivă a categoriilor drept concepte a priori se va întemeia pe faptul că numai datorită lor e posibilă experienţa (în ce priveşte forma gândirii). Atunci, ele se raportează, necesar şi apriori, la obiecte ale experienţei, fiindcă numai cu ajutorul lor poate fi gândit în genere un obiect al experienţei.
Cifra corespunzătoare acestui paragraf lipseşte atât în ediţia [cât şi înceadeall-a a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).

123

TEORIA ELEM. PART. I I . DIVIZ. 1. CART. 1. CAP. 2

Deducţia transcendentală a tuturor conceptelor apriori are deci un principiu spre care trebuie îndreptată întreaga cercetare, anume ă££lâ.£ăele trebuie să fie cunoscute drept condiţii a priori ale posibilităţii experienţei (fie ale intuiţiei, care se găseşte în ea, fie ale gândirii). [Conceptele care procură principiul obiectiv al posibilităţii experienţei sunt tocmai prin aceasta necesarejDar dezvoltarea experienţei în care se găsesc nu este deducţia (ci ilustrarea) lor, fiindcă aici ele ar fi totuşi numai contingente. Fără acest raport originar cu experienţa posibilă, în care se prezintă toate obiectele cunoaşterii, raportul lor cu un obiect oarecare nu ar putea fi absolut deloc conceput. Sunt trei izvoare originare (capacităţi sau facultăţi ale sufletului) care conţin condiţiile posibilităţii oricărei cunoaşteri şi care, la rândul lor, nu pot fi derivate din nici o altă facultate a simţirii, anume: simţul,' imaginaţia şi apercepţia. Pe ele se întemeiază: 1) sinoptica diversului a priori prin simţ; 2) sinteza acestui divers prin imaginaţie; în sfârşit 3) unitatea acestei sinteze prin apercepţia originară. Toate aceste facultăţi au, în afară de folosirea empirică, şi o folosire transcendentală, care se raportează numai la formă şi este posibilă a priori. De această folosire am vorbit cu privire la simţuri mai sus, în partea întâi, pe celelalte două vom căuta să le sesizăm acum după natura lor. Fiindcă a omis să facă această apreciere şi fiindcă a găsit concepte pure ale intelectului în experienţă, celebrul L o c k e le-a derivat şi pe ele din experienţă, procedând totuşi atât de inconsecvent, încât a cutezat să ajungă cu ele la cunoştinţe care depăşesc cu mult orice limite ale experienţei. David Hume a înţeles că pentru a putea depăşi limitele experienţei e necesar ca aceste concepte să-şi aibă originea apriori. Dar fiindcă nu şi-a putut explica deloc cum este posibil ca intelectul să fie constrâns a gândi concepte care în sine nu sunt unite în intelect, ca fiind totuşi unite necesar în obiect, şi nu i-a trecut prin minte că intelectul ar putea fi eventual prin aceste concepte el însuşi autorul experienţei în care se găsesc obiectele lui, el s-a văzut silit să Ie derive din experienţă (anume dintr-o necesitate subiectivă produsă în experienţă printr-o asociaţie frecventă, necesitate care în cele din urmă este considerată în mod fals ca obiectivă, adică din obişnuinţă); dar el a procedat apoi consecvent, prin faptul că a declarat ca imposibil de a depăşi cu aceste concepte şi cu principiile cărora le dau naştere limitele experienţei. Derivarea cmpiricăla care au ajuns amândoi nu se poate însă concilia cu 124

(ŞECŢ, 1. DESPRE PRINCIPIILE UNEI DEDUCŢII TRANSCENDENTALE

realitatea cunoştinţelor ştiinţifice a priori pe care le avem, anume ale matematicii pure şi ale fizicii generale, şi prin urmare este contrazisă de fapte. Primul dintre aceşti doi bărbaţi iluştri a deschis exaltării toate porţile, deoarece raţiunea, o dată ce are drepturi de partea ei, nu se mai lasă ţinută în frâu prin sfaturile vagi ale moderaţiei; al doilea, s-a dedat cu totul scepticismului când a crezut că a descoperit că ceea ce e considerat ca raţiune nu este decât o iluzie generală a facultăţii noastre de cunoaştere. Noi vom încerca acum să vedem dacă raţiunea omenească nu poate fi condusă cu bine printre aceste două stânci, să-i fixăm limite determinate şi totuşi să-i menţinem deschis întregul câmp al activităţii utile. In prealabil, vreau să mai dau numai definiţia categoriilor. Ele sunt concepte despre un obiect în genere, cu ajutorul căruia intuiţia acestui obiect este considerată ca determinată cu privire la una din funcţiile logice ale judecăţilor. Astfel, funcţia judecăţii categorice a fost aceea a raportului subiectului faţă de predicat: de exemplu, toate corpurile sunt divizibile. Dar, cu privire la folosirea pur logică a intelectului, a rămas nedeterminat căruia din cele două concepte vrem să-i dăm funcţia de subiect şi căruia pe aceea de predicat. Căci am putea spune şi: ceva divizibil este un corp. Dar dacă subsumez categoriei substanţă conceptul de corp, prin aceasta este decis că intuiţia lui empirică în experienţă trebuie să fie considerată totdeauna numai ca subiect, niciodată ca simplu predicat; şi la fel pentru toate celelalte categorii.

125

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 1. CART. 1

DEDUCŢIA CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI
Secţiunea a douaa

DEDUCŢIA TRANSCENDENTALĂ A CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI § 15. DESPRE/POSIBILITATEA-.UNEI LEGĂTURI ÎN GENERE Diversul reprezentarilor poate fi dat într-o intuiţie, care este numai sensibilă, adică nu estedecât receptivitate, iar forraa_acesteijnţui|ii-poate >P * rezida apriori în facultatea noastră de reprgzenţare, fără a fi totuşi altceva decât modul cum este afectat subiectul. Dar legătura (conjunctio) unui djyers în genere nu ne poate veni niciodată prin simţuriji deci nu poate fi nici cuprinsă totodată în'iforma pură a intuiţiei sensibile: căci ea este un a ctaTspojitaneităţJrf acul taţii de reprezentare; si cum trebuie să spojHa numim pe aceasta din urmă intelect, spre deosebire de sensibilitate, atunci oricejegăţură — fie că suntem sau nu conştienţi de ea, fie că e o legătura a diversului intuiţiei sau a unor concepte diverse şi că la cea dintâi intuiţia este sensibilă sau nesensibilă — este un act al intelectului, căruia i-am da denumirea generală de sinteză, pentru a face totodată prin ' Toată secţiunea a doua are în ediţia I textul următor:

DEDUCŢIA CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI
Secţiunea a doua

DESPRE PRINCIPIILE A PRIORI ALE POSIBILITĂŢII EXPERIENŢEI

Ca un concept să fie produs cu totul apriori şi să se raporteze la un obiect, deşi el însuşi nu face parte din concepţuLexgerientei posibile, nici nu este compus din elemente ale unei experienţe posibile, este cu totul contradictoriu şi imposibil. Deoarece atunci el n-ar avea nici un conţinut, 126

SECT. 2. DEDUCŢIA CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI

aceasta să se observe că noi nu ne putem reprezenta ceva decât unit în obiect^fără a fi legat noi înşine acest ceva mai înainte, şi că între toate reprezentările legătura este singura care nu poate fi dată de obiecte, ci poate fi efectuată numai de subiectul însuşi, pentru că ea este un act al spontaneităţii lui. Aici se poate uşor observa că acest act trebuie să fie originar unic şi deopotrivă valabil pentru toată legătura, şi că descompunerea, analiza, care pare a fi contrariul ei, o presupune totuşi totdeauna; căci acolo unde intelectul nu a legat în prealabil nimic, el nu poate nici dezlega nimic, fiindcă numai ca fiind legat de către el a putut fi dat ceva facultăţii de reprezentare. Dar conceptul de legătură, în afară de conceptul de divers şi de cel al sintezei lui, mai cuprinde în sine şi pe cel al unităţii acestui divers. Legătura este reprezentarea unităţii sintetice a diversului Reprezentarea acestei unităţi nu poate deci să rezulte din legătură, ci rmu curând prin faptul că se adaugă la reprezentarea diversului ea faco?| primul rând posibil conceptul de legătură. Această unitate, care preced&yyroritoate
• Problema de a şti dacă reprezentările însele sunt identice şi dacă ar putea fi deci gândite analitic una prin alta nu e luată aici în considerare. Conştiinţa uneia, întrucât e vorba de divers, trebuie totuşi să fie distinsă de conştiinţa celeilalte, şi numai de sinteza acestei conştiinţe (posibile) este vorba aici. - . i.-.. ><_v , .-..«..H-,

din cauză că nu i-ar corespunde nici o intuiţie, întrucât intuiţiile în genţre, prin care ne pot fi date obiecte, formează câmpul sau obiectul total al experienţei posibile. Un concept apriori, care nu s-ar raporta la ele, nu ar fi decât forma logică a unui concept, dar nu ar fi conceptul însuşi prin care ceva ar fi gândit. "Dacă există deci concepte pure a priori, ele pot, ce-i drept, să nu conţinăjiimic emrjiric, dar trebuie să fie exclusiv condiţii apriori ale unei experienţe posibile, singura pe care se poate întemeia realitatea lor obiectivă. Dacă vrem deci să ştim cum sunt posibile concepte pure ale intelectului, trebuie sa cercetăm care sunt condiţiile a priori de care depinde posibilitatea experienţei şi care stau la baza ei, chiar dacă facem aEstracţie de tot empiricul fenomenelor. Un concept care exprimă, 127

TEORIA ELEM PART. II. DIVIZ. I. CART. 1 -/

conceptele de legătură, nu este acea categorie a unităţii (§10); căci toate categoriile se întemeiază pe funcţii logice în judecăţi, iar în aceste judecăţi este gândită deja legătura, deci unitatea unor concepte date. Categoria presupune deci deja legătura. Prin urmare, noi trebuie să căutam şi mai sus această unitate (care este calitativă, §12), anume în ceea ce conţine însuşi principiul unităţii unor concepte diverse în judecăţi, prin urmare al posibilităţii intelectului, chiar în folosirea lui logică.

§16. DESPRE UNITATEA ORIGINAR-SINTETICA A APERCEPŢIEI Acest: Eu pândesc trebuie 5a poată însoţi, toate repjrezenţările mele; căci altfel ar fi reprezentat în mine ceva care nu ar putea fi deloc gândit, ceea ce este totuna cu a spune că reprezentarea ar fi sau imposibilă sau, cel puţin pentru mine, nu ar fi nimic. Reprezentarea care poate fi dată anterior oricărei gândiri se nutmeste inffnţie- Prin iTrrnarp,, tot diversul intuiţiei are un raport necesar cu: eu gândesc, în acelaşi subiect în care se întâlneşte acest divers. Dar această reprezentare este un_acLal spontaneităţii, adică nu poate fi considerată ca aparţinând sensibilităţii. Eu o numesc apercepţie pură, pentru a o distinge de general şi suficient, această condiţie formală şi obiectivă a experienţei s-ar numi concepj_pur al intelectului. Dacă am concepte pure aleintelectului, pot gândi desigur şi obiecte, care_şunLgQaţe_imposibile, poate posibile în sine, dar nu pot fi date în nici o experienţă, întrucât în legarea acelor concepte poate fi omis ceva £are să aparţină necesar condiţiei unei experiente_£osibile (ca în conceptul de spirit) sau concepte pure ale intelectului pot fi extinse mai departe decât poate cuprinde experienţa (ca în conceptul de Dumnezeu). Dar dacă elementele tuturor cunoştinţelor apriori, chiar ale ficţiunilo£j^bjtrare şrăbsurdeTnu pot tnmpri^uTăleTceTţfrept, de la experienţă (căci altfel ele nu ar fi cunoştinţe a priori), ele trebuie însă să conţină totdeauna condiţiile purea priori ale unei experienţe posibile şi ale unui obiect al acesteia, căci altfel nu numai caprin ele nu ar putea fi absolut nimic 128

-J2-*

o
SECŢ. 2. DEDUCŢIA CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI^.

O

aperce£ţia_empyri'ca, sau şi apercepUe_originară, deoarece ea este acea conştiinţăde sine care, producând reprezenta'rea ea gândesc, trebuie şa p~oită~ însoţi_2ejtoaţ£_ceielalţ^ji__cjţre1 fiind jina_şi jiceeaşi. în price conştiinţă,nujruu poate fijmsoţităjde niciiinjţ Eu numesc unitatea acBJîeTîeprezentări unitate transcendentală a conştiinţei de sine, pentru a desemna.posibilitatea cunoaşterii apriori care provine din ea. Căci diversele reprezentări care sunt date într-o anumită intuiţie nu ar fi toate reprezentările mele, dacă nu ar aparţine unei conştiinţe de sine, cu alte cuvinte ca fiind reprezentările mele (deşi eu nu sunt conştient de ele ca atare), ele trebuie să fie totuşi necesar conforme condiţiei sub care numai pot sta la un loc într-o conştiinţă generală, pentru că altfel ele nu mi-ar aparţine în întregime. Din această legătură originară se pot trage multe concluzii. Această identitate totală a apercepţiei unui divers dat în intuiţie cuprinde o sinteză a reprezentărilor şi nu e posibilă decât prin conştiinţa acestei sinteze. Căci conştiinţa empirică, care însoţeşte diverse reprezentări, este m sine dispersată şi fără relaţie cu identitatea suBîectuluî7Ă~ceiită relaţie nu are deci loc nici prin faptul că eu însoţesc cu conştiinţă orice reprezentare, ci are loc prin faptul că eu adaug o reprezentare la_alţa:si sunt conştient de sinteza lor. Prin urmare, numai prin aceea că pot lega în tr-o conştiinţaun divers al unor reprezentări date / \ este posibil să-mfreprezint identitatea conştiinţei în aceste reprezentări < gândit, ci ele însele nici nu s-ar putea măcar naşte fărăMate [Data] în gândire. Găsjmaceste concepte, care cuprind apriori gândirea pură în orice experienţă, în categorii, şi înseamnă a da o deducţie suficientăjijorji o justificare a valabilităţii lor obiective3jjacă_putem dovedi că numai cu ajutorul lor poate fi gândit un obiect. Dar cum într-o astfel de idee este vorba de ceva mai mult decât de unica facultate de a gândi, anume intelectului acesta, el însuşi, ca facultate de cunoaştere care trebuie să se raporteze la obiecte, are la fel nevoie de explicare cu privire la posibilitatea acestui raport, noi trebu.^^|-examinăjn mai întâi nu în natura lor empirică, ci în natura lor transcendgfraifTfvijyele subiective care constituie fundamentul a priori al posibilităţii experienţei.

TEORIA ELEM.PART.il. DIVIZ. 1. CART, 1

însele, adică unitatea analitică a aperceptiei nu este posibilă decât sub supoziţia vreunei unităţi sintetice*. Ideea: aceste reprezentări date în intuiţie îmi aparţin toate mic vrea deci să spună numai că eu le unesc într-o conştiinţă de sine sau că cel puţin le pot uni în ea; şi deşi această idee nu este încă ea însăşi conştiinţa sintezei reprezentărilor, totuşi ea îi presupune posibilitatea, adică numai prin aceea că pot concepe diversul !/2!ll2lI-ŢW-2ri?ti'n1g fi lc.numescpe toate, reprezentările mele; deoarece altfel eu aş avea un eu atât de divers şi de multicolor câte reprezentări am de care sunt conştient. Unitatea sintetică a diversului intuiţiilor, ca fiind dată apriori, este deci principiul identităţii aperceptiei însăşi care precede apriori toată gândirea mea determinată. Dar legătura nu este în
* Unitatea analitică a conştiinţei e inerentă tuturor conceptelor comune ca atare; de exemplu, daca gândesc njjiu/în genere îmi reprezint prin aceasta o însuşire care (ea notS) poate li gasita undeva sau poate.XUejiată cu alte reprezentări; deci numai cu ajutorul unei unităţi sintetice posibile pregândite pot sa-mi reprezint unitatea analitică. O reprezentare care trebuie să fie gândită ca fiind comună unor lucruri diferite va fi considerată ca aparţinând lucrurilor care, în afară de ea, mai au în sine ceva diferit; prin urmare, ea trebuie gândită mai înainte în unitate sintetică cu altele (deşi reprezentări numai posibile), înainte ca eu sa pot gândi în ea unitatea analitică a conştiinţei care o transformă în conceptus communis. Şi astfel, unjţaţea sintetică aapercepţiei e punctul culminant de care trebuie să ancorăm orice folosire a intelectului, chiar întreaga logică şi Jupa ea, filosofia transcendentală; mai mult, această facultate este intelectul însuşi.

Dacă fiecare reprezentare particulară ar fi cu totul străină de altele, dacă ar fi, aşa-zicând, izolată şi separată de ele, nu s-ar naşte niciodată aşa ceva, ca ceea ce este cunoaşterea, care este un ansamblu de reprezentări comparate şi legate. Dac^deci îi atribui simţului o synopsis, din cauză că el conţine diversitate în intuiţia sa, atunci acestei synopsis îi corespunde totdeauna o sinteză şi receptivitatea nu poate face posibile cunoştinţe decât în unire cu spontaneitatea. Aceasta este principiul unei întreite sinteze, care se prezintă necesar în orice cunoaştere: anume, sinteza aprehensiunii reprezentărilor ca modificări ale simţirii în intuiţie, aceea a reproducerii acestor reprezentări în imaginaţie, aceea a recunoaşterii lor în concept.lAceste trei sinteze conduc la trei izvoare subiective de cunoaştereŢcare fac posibil însuşi

SECŢ.2. DEDUCŢIA CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI

obiecte şi nu poate fi împrumutată de la ele prin percepţie, de la care ar primi-o în primul rând intelectul, ci este numai o operaţie a intelectului, care el însuşi nu este altceva decât facultatea de a lega a priori şi de a reduce diversul unor reprezentări date la unitatea apercepţiei, care este principiul suprem în întreaga cunoaştere omenească. Acest principiu al unităţii necesare a apercepţiei este, în adevăr, el însuşi identic, prin urmare o judecată analitică, dar manifestă totuşi o sinteză a diversului dat într-o intuiţie ca fiind necesară, sinteză fără care acea identitate absolută a conştiinţei de sine nu poate fi gândită. Căci prin eul ca simplă reprezentare nu e dat nimic divers; numai prin intuiţie .care e distinctă de ea, poate fi dat diversul şi poate fi gândit prin /egăfurăîntr-o. conştiinţă. Un intelect, în care tot conştiinţa de sine, ar intui; al nostru nu poate decât gândi, şi trebuie să caute intuiţia în simţuri. Eu sunt deci conştient de eul identic cu privire la diversul reprezentărilor date mie într-o intuiţie, fiindcă le numesc pe toate reprezentări ale melc, care constituie una. Dar aceasta este totuna cu a spune că sunt conştient de o sinteză necesară a acestor reprezentări apriori, sinteză care se numeşte unitate sintetică originară a apercepţiei, căreia îi sunt supuse toate reprezentările ce-mi sunt date, dar şi la care ele trebuie aduse printr-o sinteză.

intelectul, şi prin acesta orice experienţă, considerată ca un produs empiric al intelectului.} OBSERVAŢIE PRELIMINARĂ Deducţia categoriilor este legată de atâtea dificultăţi şi ne constrânge să pătrundem atât de adânc în primele principii ale posibilităţii cunoaşterii noastre în genere, încât pentru a evita întinderea vastă a unei teorii complete şi totuşi pentru a nu neglija nimic într-o astfel de cercetare necesară am găsit că e mai oportun să-1 pregătesc mai mult pe cititor decât să-1 instruiesc prin următoarele patru numere şi să prezint în mod sistematic explicarea acestor elemente ale intelectului în secţiunea a treia, care urmează. Cititorul nu se va lăsa deci descurajat 131

TEORIA ELEM.PART.II. DIVIZ. 1. CART. 1

§17.PRINCIPIUL UNITĂŢII SINTETICE A APERCEPŢIEI ESTE PRINCIPIUL SUPREM AL ÎNTREGII FOLOSIRI A INTELECTULUI Principiul suprem al posibilităţii oricărei intuiţii cu privire la sensibilitate a fost, după estetica transcendentală, ca tot diversul ei să fie supus condiţiilor formale ale spaţiului şi timpului. Principiul suprem al aceleiaşi posibilităţi cu privire la intelect este ca tot diversul intuiţiei să fie supus condiţiilor unităţii originar-sintetice a apercepţiei*. Sub principiul dintâi stau toate reprezentările diverse ale intuiţiei, întrucât ne sunt date; sub cel de-al doilea, întrucât ele trebuie să poată fi legate într-o conştiinţă; fără aceasta, nimic nu poate fi gândit sau cunoscut, fiindcă reprezentările date nu au comun actul apercepţiei: eu gândesc, şi de aceea nu ar fi sesizate împreună într-o conştiinţă de sine.
* Spaţiul şi timpul şi toate părţile lor sunt intuiţii, deci reprezentări particulare cu diversul pe care-1 cuprind în ele însele (vezi Estetica transcendentală); prin urmare, nu sunt simple concepte cu ajutorul cărora aceeaşi conştiinţă este întâlnită ca fiind cuprinsă în multe reprezentări, ci sunt mai multe reprezentări care se găsesc ca fiind cuprinse în una singură şi în conştiinţa pe care o avem despre ele, prin urmare, ca legate împreună; în consecinţă, unitatea conştiinţei se prezintă ca sintetică, totuşi ca originară. Această particularitate a ei este importantă în aplicare (vezi § 25).

de obscuritate, care este inevitabilă la început pe un drum neumblat încă, dar care, cum sper, se va lămuri în secţiunea amintită până la o înţelegere deplină. 1. DESPRE SINTEZA APREHENSIUNII ÎN INTUIŢIE De oriunde ar proveni reprezentările noastre, fie că sunt produse de influenţa lucrurilor externe sau de cauze interne, fie că s-au format apriori sau empiric ca fenomene, totuşi ele aparţin, ca modificări ale simţirii, de simţul intern, şi ca atare toate cunoştinţele noastre sunt supuse în cele din urmă co ndiţiei fommlg_JTImrUjhjrintern, adică timpului, în care toate trebuie orânduite, legateşi puse în relaţii. Aceasta este o observaţie generală, pe care trebuie s-o punem neapărat ca fundament în ceea ce urmează. 132

SECŢ. 2. DEDUCŢIA CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI

Intelectul este, în general vorbind, facultatea cunoaşterilor. Acestea constau în rapojţuJjleJejim^aţjlr^r^ejTţă^lo£date la un .obiect. Dar obiectul este ceva îrLal cărui concepteşleuniţdi versul unei inţuiţiidaţe, însă orice unire a reprezentărilor reclamă unitatea conştiinţei în sinteza lor. Prin urmare, unitatea conştiinţei este aceea care singură constituie raportul reprezentărilor cu un obiect, deci valabilitatea lor obiectivă; prin urmare, ea este aceea care face ca ele să devină cunoştinţe şi pe care deci se întemeiază posibilitatea însăşi a intelectului. ^i întâia cunoştinţă pură a intelectului, pe care se întemeiază toată cealaltă folosire a lui şi care, în acelaşi timp, este şi cu totul independentă de toate condiţiile intuiţiei sensibile,este deci principiul unităţii sintetice originare a apercepţiei. Astfel, simpla formă a intuiţiei sensibile externe, spaţiul, nu este încă o cunoştinţă; el da numai diversul intuiţiei apriori pentru o cunoştinţă pasibilă. Pentru a cunoaşte ceva în spaţiu, de exemplu o linie, eu trebuieVo trag şi să efectuez astfel sintetic o legătură determinată a diversului dat; aşa încât, unitatea acestei acţiuni este totodată unitatea conştiinţei (în conceptul unei_linii)_şi_în chipul acesta ; un obiect (un "spaţiu determinat) este mai întâi cunoscut. Unitatea sintetică a conştiinţei este deci o condiţie obiectivăTa oricărei cunoştinţe, nu numai de care am eu nevoie pentru a cunoaşte un obiect, ci sub care

Orice intuiţie conţine în sine un divers, care totuşi n-ar fi reprezentat ca atare dacă simţirea nu ar distinpe timpul în seria impresiilor succesive; căci, ca fiind cuprinsă într-o singură clipă, fiecare reprezentare nu poate fi niciodată altceva decât unitate absolută. Pentru ca din acest divers să poătTapărealîmtăteaJnţuiţiei (ca, deexemplu, în reprezentarea de spaţiu), e necesară mai întâi parcurgereajiiversităţii şi apoi reunirea ej; acţiune pe care o numesc sinteză a aprehensiunii, fiindcă este îndreptată direct spre intuiţie, care oferă, ce-i drept, un divers, dar nu poate niciodată, fără o sinteză preliminară, să producă acest divers ca atare şi ca fiind cuprins într-o reprezentare. Această sinteză a aprehensiunii trebuie efectuată şi apriori, adică în raport cu reprezentările care nu sunt empirice. Fără ea, noi n-am putea avea a priori nici reprezentările de spaţiu, nici pe cele de timp, fiindcă acestea nu pot fi produse decât prin
133

TEORIA ELEM.PART. II. DIV1Z. 1. CART. 1

trebuie să stea orice intuiţie pentru a deveni obiect pentru mine, fiindcă în alt mod şi fără această sinteză diversul nu s-ar uni într-o conştiinţă. Această judecată din urmă este, precum s-a spus, ea însăşi analitică, deşi face din unitatea sintetică condiţia întregii gândiri; căci ea nu spune altceva decât că toate reprezentările mele într-o intuiţie oarecare dată trebuie să fie supusă condiţiei numai sub care eu le pot atribui, ca reprezentări ale mele, eului identic şi deci le pot sesiza ca legate sintetic într-o apercepţie cu ajutorul expresiei generale: eu gândesc. Dar acest principiu nu este totuşi un principiu pentru orice intelect posibil în genere, ci numai pentru un intelect prin a cărui apercepţie pură în reprezentarea: eu sunt, încă nu e dat nimic divers. Un intelect prin a cărui conştiinţă de sine ar fi dat în acelaşi timp diversul intuiţiei, un intelect prin a cărui reprezentare ar exista în acelaşi timp obiectele acestei reprezentări, nu ar avea nevoie de un act particular al sintezei diversului pentru unitatea conştiinţei, unitate de care are nevoie intelectul omenesc, care numai gândeşte, dar nu intuieşte.^Dar pentru intelectul omenesc acest principiu este totuşi inevitabil întâiul principiu, astfel încât el nu-şi poate face nici cel mai mic concept despre un alt intelect posibil, fie despre unul care el însuşi ar intui, fie că s-ar baza pe o intuiţie care, deşi sensibilă, ar fi totuşi de o altă specie decât cea care se află la baza timpului şi spaţiului.

sinteza diversului, pe care îl oferă sensibilitatea în receptivitatea ei originară. Noi avem deciosinţeză pură a aprehensiunii.

2. DESPRE SINTEZA REPRODUCERII ÎN IMAGINAŢIE Este fără îndoială numai empirică legea după care reprezentările car£_Sj^u_su£c_edat. adeseori san s-au însoţit sfârşesc prin a se asocia înţrg_ elej>i_j>riri a forma o astfel de legătură după care, şi fără prezenţa obiectului,bria din aceste reprezentări efectuează o ţrecere_a simţirii la alta, con_fojjn_unei_r^uJij;onst_an^Daryiceastă lege a reproducerii presupune ca fenomenele însele să fie supuse real unei astfel de reguli şi ca diversul reprezentărilor lor să se însoţească sau să se succeadă în
134

SECŢ. 2. DEDUCŢIA CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI

§18. DESPRE CEEA CE ESTE UNITATEA OBIECTIVĂ A CONŞTIINŢEI DE SINE Unitatea transcendentală a apercepţiei este aceea care reuneşte într-un concept desgre_obiect tot diversul dat într-oiniuitiej De aceea se numcşfe oBîec'tivă şi trebuie distinsă de unitatea subiectivă a conştiinţei, care este o determinare a simţului intern, prin care acel divers al intuiţiei este dat empiric pentru o astfel de legătură. Dacă pot fi conştient empiric de divers ca simultan sau ca succesiv, depinde de împrejurări sau de condiţii empirice. Prin urmare, unitatea empirică a conştiinţei se raportează, cu ajutorul asociaţiei reprezentărilor, la un fenomen şi este cu totul contingenţă. Dimpotrivă, forma pură a intuiţiei în timp, numai ca intuiţie în genere care conţine un divers dat, e supusă unităţii originare a conştiinţei exclusiv prin raportarea necesară a diversului intuiţiei la un: eu gândesc, deci prin sinteza pură a intelectului, care se află apriori la baza celei empirice. Numai această unitate este valabjlă_obiecţiv; unitatea empirică a apercepţiei pe care nu o examinăm aici şi care c şi derivată din cea dintâi în condiţii date in concreto, are numai valabilitate subiectivă. Unul leagă reprezentarea unui anumit cuvânt de un lucru, altul de alt lucru; şi unitatea conştiinţei în ceea ce este empiric nu este, în raport cu ceea ce e dat, necesar şi universal valabilă.

conformitate cu anumite rcgiilijaltfel, imaginaţia noastră empirică nu ar avea niciodată ceva de făcut care să fie conform facultăţii ei şi ar rămâne deci ascunsă în interiorul simţirii ca o facultate moartă şi necunoscută nouă înşine. Dacă chinovarul ar fi când roşu, când negru, când uşor, când greu, dacă un om s-ar transforma când într-o formă animală, când în alta, dacă în ziua cea mai lungă Pământul ar fi acoperit când cu fructe, când cu gheaţă şi zăpadă, imaginaţia mea empirică nu ar avea nici măcar prilejul de a primi în gândire chinovarul greu cu reprezentarea culorii de roşu; sau dacă un anumit cuvânt ar fi atribuit când unui lucru, când altuia, sau dacă acelaşi obiect ar fi numit când într-un fel, când în altul, fără ca să domnească o anumită regulă căreia fenomenele să-i_fie supuse prin_eje insele, nici o sinteză empirică a reproducerii nu ar putea să aibă loc. 135

TEORIA ELEM.PART.II. DIVIZ. 1. CART. 1

§19. FORMA LOGICA A TUTUROR JUDECĂŢILOR CONSTĂ ÎN UNITATEA OBIECTIVĂ A APERCEPŢIEI CONCEPTELOR CUPRINSE ÎN EA Nu m-am putut mulţumi niciodată cu explicarea pe care logicienii o dau despre judecată în genere: ea este, cum spun ei, reprezentarea unui raport între două concepte. Fără a mă certa aici cu ei asupra explicaţiei eronate, că ea se aplică, în orice caz, numai judecăţilor categorice, dar nu celor ipotetice şi disjunctive (cele din urmă nu conţin un raport de concepte, ci chiar unul de judecăţi), cu toate ca din această eroare a logicii au rezultat multe consecinţe supărătoare*, voi remarca numai că aici rămâne nedeterminat în ce constă acest raport. Dar dacă cercetez mai îndeaproape raportul unor cunoaşteri date în fiecare judecată şi îl disting, ca aparţinând intelectului, de raportul pe care-1 operează legile imaginaţiei reproductive (raport care are numai
• Interminabila teorie despre cele patru figuri silogistice nu priveşte numai silogismele categorice, şi deşi această teorie nu este altceva decât o artă de a dobândi pe furiş, prin camuflarea concluziilor imediate (consequentiae immediatae) sub premisele unui silogism pur, aparenţa mai multor feluri de silogisme decât cele ale primei figuri, teoria n-ar fi avut numai prin aceasta mare succes, dacă n-ar fi reuşit să acorde judecăţilor categorice, ca acelora la care toate celelalte trebuie să poată fi raportate, o autoritate exclusivă; ceea ce însă e fals, după § 9.

Trebuie deci să existe cevajgare face posibilă acei^ţăjrerjroducergj. fenomenelor, servind ca principiu a priori unei unităţi sintetice necesare a fenomenelor. De aceasta ne convingem uşor, dacă ne gândim că fenomenele nu sunt lucruri în sine, ci numai un simplu joc al reprezentărilor noastre, care în cele din urmă duc la determinări ale simţului intern. Dacă putem demonstra că şijbele mai pure intuiţii apriori ale noastre nu procură cunoştinţă, afară de cazul când conţin o legătură a diversului care face posibilă o sinteză completă a reproducerii, această sinteză a imaginaţiei este de asemenea întemeiată, anterior oricărei experienţe, pe principii a priori şi trebuie să admitem o sinteză transcendentală pură a ei, care ea însăşi stă la baza posibilităţii oricărei experienţe (întrucât aceasta presupune în mod necesar reproductibilitatea 136

SECŢ. 2. DEDUCŢIA CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI

valabilitate subiectivă), atunci găsesc că o judecată nu este altceva decât modul de a aduce cunoştinţe date la unitatea obiectivă a apercepţiei. Funcţia pe care o îndeplineşte în aceste judecăţi copula e s t e constă în a distinge unitatea obiectivă a reprezentărilor date de unitatea lor subiectivă. Căci ea desemnează raportarea acestor reprezentări la apercepţia originară şi unitatea lor necesară, deşi judecata însăşi este empirica, deci contingenţă, de exemplu: corpurile sunt grele. Nu vreau să spun prin aceasta, ce-i drept, că aceste reprezentări se raportează necesar unele la altele în intuiţia empirică, ci că ele se raportează unele la altele în sinteza intuiţiilor în virtutea unităţii necesare a apercepţiei, conform adică principiilor care determină obiectiv toate reprezentările, astfel încât să se poată naşte cunoştinţă, principii care sunt derivate toate din principiul fundamental al unităţii transcendentale a apercepţiei. Numai astfel se naşte din acest raport o judecată, adică un raport care este obiectiv valabil şi care se distinge suficient de raportul aceloraşi reprezentări, a cărui valabilitate ar fi numai subiectivă, ca acela, de exemplu, care se întemeiază pe legile asociaţiei. După acestea din urmă, eu aş putea spune numai: daca susţin un corp, simt o senzaţie de greutate, dar nu: el, corpul, este greu; ceea ce nu vrea să zică decât că aceste două reprezentări sunt unite în obiect, adică independent de starea subiectului,

fenomenelor)yEste evident că dacă trag în gând o linie sau vreau să gândesc timpul de la o amiază la alta, sau chiar numai să-mi reprezint un anumit număr, trebuie mai întâi în mod necesar să sesizez una după alta în gândirea mea aceste reprezentări diverse. Dacă aş pierde mereu din gândirea mea reprezentările precedente (cele dintâi părţi ale liniei, părţile precedente ale timpului sau unităţile reprezentate succesiv) şi dacă nu le-aş reproduce pe măsură ce înaintează spre următoarele, nu s-ar putea produce nici o reprezentare întreagă şi nici una din toate ideile amintite mai înainte, nici măcar cele mai pure şi prime reprezentări fundamentale de spaţiu şi timp. Sinteza aprehensiunii este deci unită inseparabil cu sinteza reproducerii. Şi cum această sinteză constituie principiul transcendental 137

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 1. CART. I

şi că nu sunt numai asociate în percepţie (oricât de des ar putea fi repetată această percepţie).

§20. TOATE INTUIŢIILE SENSIBILE SUNT SUPUSE CATEGORIILOR CA CONDIŢII ÎN CARE, NUMAI, DIVERSUL LOR SE POATE REUNI ÎNTR-O CONŞTIINŢĂ Datul divers dintr-o intuiţie sensibilă intră în mod necesar sub unitatea sintetică originară a apercepţiei, fiindcă numai prin ea este posibilă unitatea intuiţiei (§17). Dar actul intelectului, prin care diversul reprezentărilor date (fie ele intuiţii sau concepte) este adus sub o apercepţie în genere,este funcţia logică ajudecăţilor (§ 19). Tot diversul, întrucât este dat într-o intuiţie empirică, este deci determinat în raport cu una din funcţiile logice de a judeca, prin care el este adus la o conştiinţă în genere. Dar categoriile nu sunt altceva decât tocmai aceste funcţii logice ale judecăţii, întrucât diversul unei intuiţii date este determinat în raport cu ele (§13). Deci şi diversul dintr-o intuiţie dată este supus necesar categoriilor.

al posibilităţii tuturor cunoştinţelor în genere (nu numai al celor empirice, ci şi al celor pure apriori), sinteza reproductivă a imaginaţiei aparţine acţiunilor transcendentale ale_ simţirii _si-ujuându-le în considerare, vom numi si această facultate facultatea transcendentală a

3. DESPRE SINTEZA RECOGNIŢIEI ÎN CONCEPT |Fără conştiinţa că ceea ce gândim este identic cu ceea ce am gândit cu o clipă mai înainte, toată repTocul^r^ăjrTieria reprezentărilor ar fi jjadarnică.iCăci ar fi o nouă reprezentare în starea actuală care nu ar
J

138

SECŢ. 2. DEDUCŢIA CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI

§21. OBSERVAŢIE Un divers cuprins într-o intuiţie pe care o numesc a mea este reprezentat prin sinteza intelectului ca aparţinând unităţii necesare a conştiinţei de sine, şi aceasta se întâmplă cu ajutorul categoriei*. Aceasta arată că, deci, conştiinţa empirică a unui divers dat unei aceleiaşi intuiţii este supusă unei conştiinţe de sine apriori, exact la fel cum o intuiţie empirică e supusă unei intuiţii sensibile pure, care şi ea are loc apriori. Judecata de mai sus constituie deci începutul unei deducţii a conceptelor intelectuale pure, în care, deoarece categoriile apar independent de sensibilitate numai în intelect, eu trebuie să fac abstracţie şi de modul cum este dat diversul pentru o intuiţie empirică, spre a nu considera decât unitatea pe care intelectul o adaugă la intuiţie cu ajutorul categoriei. în cele ce urmează (§26) se va arăta, prin felul cum intuiţia empirică este dată în sensibilitate, că unitatea acestei intuiţii nu este alta decât aceea pe care categoria o prescrie în genere, după precedentul §20, diversului unei intuiţii date; şi prin faptul că valabilitatea ei a priori va fi explicată
* Argumentul se întemeiază pe reprezentarea unităţii intuiţiei prin care e dat un obiect, unitate care implică totdeauna o sinteză a diversului dat pentru o intuiţie şi conţine deja raportul acestui divers cu unitatea apercepţiei.

aparţine deloc actului prin care ea ar fi trebuit să fie produsă încetul cu încetul şi diversul acestei reprezentări n-ar constitui niciodată un întreg, fiindcăi-ar lipsi unitatea pe care numai conştiinţa i-o poaţejjrocura. Dacă, numărând, uit că unităţile pe care le am prezente înaintea ochilor au fost adăugate de mine succesiv unele la altele, nu aş recunoaşte producerea numărului mai mare prin această adăugare succesivă a unităţii la unitate, prin urmare nici numărul; căci acest concept constă pu£şj simplu în conştiinţa acestei unităţi a sintezei. Cuvântul concept ne-ar putea conduce de la sine la această observaţie. Această conştiinţă, una, este aceea care reuneşte într-o reprezentare diversul, intuit succesiv şi apoi şi reprodus. Această conştiinţă poate fi adeseori slabă, astfel încât noi o unim cu reproducerea reprezentării numai în efect, iar nu în actul însuşi, adică 139

TEORIA ELEM.PART. II. DIVIZ. 1. CART. 1

cu privire la toate obiectele simţurilor noastre, va fi fost atins pe deplin scopul deducţiei. Numai de un lucru nu am putut face totuşi abstracţie în demonstraţia de mai sus, anume că diversul intuiţiei trebuie să fie dat încă anterior sintezei intelectului şi independent de ea; dar în ce fel, rămâne aici indeterminat. Căci daca aş gândi un intelect care ar intui el însuşi (cum ar fi, de exemplu, un intelect divin, care nu şi-ar reprezenta obiecte date, ci în a cărui reprezentare ar fi în acelaşi timp date sau produse obiectele însele), categoriile nu ar avea, în raport cu o astfel de cunoaştere, nici un sens. Ele nu sunt decât reguli pentru un intelect a cărui întreagă facultate stă în gândire, adică în acţiunea de a aduce la unitatea apercepţiei sinteza diversului care i-a fost dat în intuiţie din altă parte, deci un intelect care nu cunoaşte nimic prin el însuşi, ci leagă ş'i ordonează numai materia cunoaşterii, intuiţia, care trebuie să-i fie dată de obiect.\Dar despre particularitatea intelectului nostru de a nu înfăptui unitatea apercepţiei apriori decât cu ajutorul categoriilor şi numai în acest mod şi în acest număr al lor, nu se poate indica nici o raţiune, tot astfel cum nu se poate spune de ce avem tocmai aceste funcţii ale judecăţii şi nu altele sau de ce timpul şi spaţiul sunt singurele forme ale intuiţiei noastre posibile.

imediat; dar, cu toate aceste deosebiri, trebuie totuşi să se găsească totdeauna o conştiinţă,,.deşi îi lipseşte claritatea izbitoare, şi fără care obiecte ar fi cu tot ul imjxjsibile. Şi aici e necesar să facem inteligibil ce înţelegem prin expresia de obiectaljepjszenţărilor. Am spus mai sus că fej.ojmejeJeJ.nşelejiiLsurit decâU^rjn^nţăxijsejTşiM atare^şi nu.ca obiecte (în afara imaginaţiei). Ce se înţelege când se vorbeşte despre un obiect care corespunde cunoaşterii şi, prin urmare, e şi distinct de ea? E uşor de sesizat că acest obiect trebuie gândit numai ca ceva în genere = X, fiindcă, afară de cunoştinţa noastră, noi nu avem nimic pe care să-1 putem opune acestei cunoştinţe ca fiindu-i corespunzătoare.
140

SECŢ. 2. DEDUCŢIA CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI

§22 CATEGORIA NU ARE ALTĂ FOLOSIRE PENTRU CUNOAŞTEREA OBIECTELOR DECÂT APLICAREA EI LA OBIECTE ALE EXPERIENŢEI A gândi un obiect şi a cunoaşte un obiect nu este deci acelaşi lucru Din cunoaştere fac parte, în adevăr, două elemente: mai întâi conceptul, prin care în genere un obiect este gândit (categoria); şi, al doilea, intuiţia, prin care obiectul este dat; căci dacă conceptului nu i-ar putea fi dată o intuiţie corespunzătoare, el ar fi o idee în ce priveşte forma, dar fără nici un obiect, şi prin ea nu ar fi posibilă nici o cunoaştere despre vreun lucru oarecare, fiindcă, după cât ştiu, nu ar exista nimic şi nici n-ar putea exista ceva, la care ideea mea să poată fi aplicată. Orice intuiţie posibilă pentru noi este sensibilă (Estetica), prin urmare gândirea unui obiect în genere cu ajutorul unui concept pur al intelectului nu poate deveni în noi cunoaştere decât întrucât acest concept este raportat la obiectele simţurilor. Intuiţia sensibilă este sau intuiţie pură (spaţiu şi timp), sau intuiţie empirică a ceea ce e reprezentat nemijlocit ca real în spaţiu şi în timp prin senzaţie. Cu ajutorul determinării celei dintâi noi putem dobândi cunoştinţe apriori despre obiecte (în matematică), dar numai în ce priveşte forma acestor obiecte, ca fenomene; în ce priveşte problema dacă pot exista lucruri care trebuie intuite în această formă,rămâne încă nedecis. Prin urmare, Dar găsim că ideea noastră despre raportul oricărei cunoştinţe cu obiectul ei cuprinde în sine ceva necesar, dat fiind că acest obiept e considerat ca ceea ce e pus în faţa cunoştinţei, că şi cunoştinţele noastre nu sunt determinate la întâmplare sau arbitrar, ci într-un mod anumit ^jPO^i^fiind£^uimând_a^s^mrjOTteJ<uin obiect, ele trebuie să concorde, de asemenea, necesar între ele cu privire la acest obiect, adicătrebuiesâ aibă acea uni ţateTcâreconsti tuie concepturdespre un obiect. Dar cum noi nu avem a face ^decât cu diversul reprezentărilor noastre şi cum acest Xcare le corespunde (obiectul) nu e nimic pentru noi, fiindcă trebuie să Ke ceva distinct de toate reprezentările noastre^ este clar că unitateajje care obiectul o face necesară nu poate fi altceva decât unitatea formală a conştiinţei înşinţeza_djy_ers.ului reprezentărilor Atunci vom spune: cunoaştem obiectul, dacă am efectuat unitate 141

TEORIA ELEM.PART.II. DIVIZ. 1. CART. 1

toate conceptele matematice nu sunt cunoştinţe prin ele însele; afară de cazul când se presupune că există lucruri care nu pot fi reprezentate decât în conformitate cu forma acestei intuiţii sensibile pure. Dar lucrun nu sunt date în spaţiu şi timp decât ca percepţii (reprezentări însoţite de senzaţii), deci cu ajutorul reprezentării empirice. în consecinţă, conceptele pure ale intelectului, chiar când sunt aplicate la intuiţii a priori (ca în matematic8), nu procură cunoştinţă decât în măsura în care aceste intuiţii, şj cu ajutorul lor şi conceptele intelectului, pot fi aplicate la intuiţii empirice. Prin urmare, nici categoriile nu ne procură cu ajutorul intuiţiei cunoştinţe despre obiecte decât numai prin aplicarea lor posibilă la intuiţia empirică, adică ele nu servesc decât la posibilitatea cunoaşterii empirice. Iar această cunoaştere se numeşte experienţă. Prin urmare, categoriile n-au altă folosire pentru cunoaşterea lucrurilor decât numai întrucât acestea sunt considerate ca obiecte ale unei experienţe posibile.
§23

Judecata precedentă este de cea mai mare importanţă, căci ea determină limitele folosirii conceptelor pure ale intelectului cu privire la obiecte, la fel cum Estetica transcendentală determină limitele folosirii formei pure a intuiţiei noastre sensibile. Spaţiul şi timpul, reprezentând

ei. Dar această unitate este imposibilă, dacă intuiţia n-a putut fi prpdujă^^tr^o_asţfeŢde_fonctie_a sintezei goţriyit unei reguli, carejace necesară a priori reproducerea diversului şi face posibil un concept în care se unifică acest divers. Astfel, noi gândim un triunghi ca obiect când suntem conştienţi de aşezarea celor trei linii drepte după o regulă conform căreia o astfel de intuiţie poate fi totdeauna reprezentată. Această unitate a regulii determină tot diversul şi îl limitează la condiţii care fac posibilă unitatea apercepţiei, şi conceptul acestei unităţi este reprezentarea despre obiectul = X, pe care-1 gândesc cu ajutorul predicatelor amintite ale unui triunghi. Orice cunoaştere reclamă un concept, fie el oricât de imperfect şi de obscur; dar acesta este, în ce priveşte forma lui. totdeauna ceva

SECŢ.2. DEDUCŢIA CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI

onditii ale modalităţi în care ne pot fi date obiecte, nu au altă valabilitate decât în raport cu obiectele simţurilor, prin urmare numai ale experienţei. Dincolo de aceste limite, ele nu reprezintă absolut nimic; căci nu sunt decât în simţuri şi nu au, în afara lor, nici o realitate. Conceptele pure ale intelectului sunt scutite de această limitare şi se extind la obiectele intuiţiei în genere, fie că seamănă sau nu cu a noastră, cu condiţia de a fi sensibilă şi nu intelectuală. Dar această extindere a conceptelor dincolo de intuiţia noastră sensibilă nu ne serveşte la nimic. Căci ele nu sunt atunci decât concepte vide despre obiecte şi nu putem judeca cu ajutorul lor, ele sunt simple forme ale gândirii fără realitate obiectivă, dacă aceste obiecte sunt sau nu posibile, fiindcă nu avem la îndemână nici o intuiţie la care să poată fi aplicată unitatea sintetică a apercepţiei, pe care numai conceptele o conţin, şi astfel să poată determina un obiect. Numai intuiţia noastră sensibilă şi empirică le poate conferi sens .şi semnificaţie. Dacă deci se admite ca dat un obiect al unei intuiţii nonsensibilc, îl putem reprezenta fără îndoială cu ajutorul tuturor predicatelor care sunt cuprinse deja în supoziţia că nimic din ceea ce aparţine intuiţiei sensibile nu-i convine, deci că nu este întins sau că nu este în spaţiu, că durata lui nu este în timp, că în el nu se găseşte nici o schimbare (succesiune de determinări în timp) ctc. Dar dacă arăt numai ce nu este intuiţia obiectului, fără a putea spune ce anume este cuprins în ea, nu înseamnă general şi ceva care serveşte ca regulă. Astfel, conceptul de corp, după unitatea diversului, care e gândit cu ajutorul lui, serveşte ca regulă cunoaşterii noastre despre fenomenele externe. Dar o regulă a intuiţiilor nu poate fi decât prin aceea că la fenomenele date el reprezintă reproducerea necesară a diversului lor, deci unitatea sintetică în conştiinţa despre ele. Astfel, conceptul de corp, în percepţia a ceva exterior nouă, face necesară reprezentarea întinderii şi, cu ea, a impenetrabilităţii, a figurii etc. La baza oricărei necesităţi se află totdeauna o condiţie ranscendentală. Trebuie deci să se găsească un principiu ranscendental al unităţii conştiinţei în sinteza diversului tuturor intuiţiilor noastre, prin urmare şi a conceptelor obiectelor în genere, Pr'n urmare şi a tuturor obiectelor experienţei, principiu fără care ar fi 143

TEORIA ELEM.PART.II. DIVE. 1. CART. 1

I i I

a poseda o cunoştinţă propriu-zisă; căci, în acest caz, eu nu am reprezentat posibilitatea unui obiect pentru conceptul meu intelectual pur, din cauză că nu am putut da o intuiţie care să-i corespundă, ci am putut numai spune ca intuiţia noastră nu este valabilă pentru el. Dar cel mai important lucru este aici că la aşa ceva nici măcar o singură categorie n-ar putea fi aplicată vreodată, de exemplu, conceptul de substanţă, adică de ceva care să poată exista ca subiect, dar niciodată ca simplu predicat; deoarece nu ştiu deloc dacă poate exista vreun lucru care să corespundă acestei determinări a gândirii decât dacă intuiţia empirică îmi procură un caz de aplicare. Dar despre aceasta mai multe în cele ce urmează.

i

' i i iu

i

illl

§24. DESPRE APLICAREA CATEGORIILOR LA OBIECTE ALE SIMŢURILOR ÎN GENERE Conceptele pure ale intelectului se raportează prin simplul intelect la obiecte ale intuiţiei în genere, rămânând nedeterminat dacă această intuiţie este a noastră sau o oarecare alta, cu condiţia de a fi sensibilă, dar tocmai de aceea nu sunt decât simple forme de gândire, prin care nu este cunoscut încă nici un obiect determinat. Cinteza sau legătura diversului în ele se raporta numai la unitatea apercepţiei şi era prin acest fapt principiu] posibilităţii cunoaşterii a priori,jfri trucat se întemeiază pe imposibil să gândim un obiect oarecare pentru intuiţiile noastre; căci obiect nu este nimic mai mult decât ceva despre care conceptul exprimă o astfel de necesitate a sintezei. Această condiţie originară şi transcendentală nu este alta decât apercepţia transcendentală. Conştiinţa de sine, efectuată de determinările stării noastre în percepţia internă, este numai empirică, totdeauna variabilă, nu poate exista un eu constant şi permanent în această curgere a fenomenelor interne şi e numită de obicei simţ intern sau apercepţie empirică. Ceea ce trebuie să fie reprezentat necesar ca numeric identic nu

poate fi gândit ca atare

cu ajutorul datelor empirice. Trebuie să fie o condiţie care precedă toată experienţa şi face posibilă experienţa însăşi, care trebuie să facă valabilă o astfel de supoziţie transcendentală. 144

sEC

T 2. DEDUCŢIA CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI

1 ct si prin urmare ea nu este numai transcendentală, ci şi numai pur 1 ctîialâ. Dar fiindcă în noi o anumită formă stă a priori la baza '"tuitiei sensibile, care se întemeiază pe receptivitatea capacităţii de ' prezentare (sensibilitate), intelectul, ca spontaneitate, goaţejfitermjna . j jntern prin diver^ulj5p_rezenţărilpr date în conformitate cu unitatea sintetică a apercepţiei şi ppajg.gândi astfel apriori unitatea intetică a apercepţiei diversului intuiţiei sensibile, ca o condiţie căreia trebuie sâ-i fie supuse necesar toate obiectele intuiţiei noastre (omeneşti), în modul acesta, categoriile dobândesc, ca simple forme de gândire, realitate obiectivă, adică aplicare la obiecte care ne pot fi date în intuiţie, dar numai ca fenomene; căci numai despre fenomene suntem noi capabili să avem o intuiţie apriori. Această sinteză a diversului intuiţiei sensibile, care este apriori posibilă şi necesară, poate fi numită figuratăjsyjithesis speciosa), spre a o distinge de aceea care ar fi gândită în raport cu diversul unei intuiţii în genere, în simpla categorie, şi care se numeşte sinteză ajnţelecţuluL (synthesisintellectualis); ambele sunt transcendentale, nu numai fiindcă ele însele preced a priori, ci fiindcă întemeiază şi posibilitatea altei cunoştinţe apriori. Dar sinteza figurată, dacă se raportează numai la unitatea originarsintetică a apercepţiei, adică la această unitate transcendentală, care este gândită în categorie, trebuie să fie numită, pentru a o distinge de
111

Nu pot avea loc în noi cunoaşteri, legătură şi unitate a acestor cunoaşteri între ele. fără acea unitate a conştiinţei care precedă toate datele intuiţiilor şi numai în raport cu care e posibilă orice reprezentare de obiecte. Voi numi această conştiinţă pură, originară şi imuabilă apercepţie transcendentală. Că ea merită acest nume rezultă clar din aceea că şi unitatea obiectivă cea mai pură, anume cea a conceptelor apriori (spaţiu şi timp), nu sunt posibile decât prin raportarea intuiţiilor a ac eastă apercepţie. Unitatea numerică a acestei apercepţii stă deci apriori la baza tuturor conceptelor, tot astfel precum diversitatea spaţiului şi a timpului se află la baza intuiţiilor sensibilităţii. Dar tocmai această unitate transcendentală a apercepţiei face din oate fenomenele posibile, care se pot găsi vreodată reunite într-o ex Perienţă, o legătură a tuturor acestor reprezentări după legi. Căci 145

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 1. CART. 1

legătura numai intelectuală, sinteza transcendentală a imaginaţiei. Imaginaţia este facultatea de a reprezenta în intuiţie un obiect în absenţa lui. Fiindcă orice intuiţie a noastră este sensibilă, imaginaţia, în virtutea condiţiei subiective care numai ea îi permite să dea conceptelor intelectului o intuiţie corespunzătoare, aparţine sensibilităţii; totuşi, întrucât sinteza ei este o funcţie a spontaneităţii, care este determinantă, şi nu, ca simţul, numai determinabilă, prin urmare, întrucât poate determina a priori simţul în ce priveşte forma lui în conformitate cu unitatea apercepţiei, imaginaţia este în această măsură o facultate de a determina a priori sensibilitatea şi sinteza ei,/la intuiţiilor, în conformitate cu categoriile, trebuie să fie sinteza transcendentală a imaginaţiei^jAccastă. sinteză este un efect a] intelectului asupra sensibilităţii şi prima lui aplicare ("totodată principiul tuturor celorlalte) la obiecte ale intuiţiei posibile nouă. Ca figurată, ea este diferită de sinteza intelectuală produsă numai de intelect, fără ajutorul imaginaţiei, întrucât: imaginaţia este spontaneitate,eu o numesc uneori şi imaginaţie productivă şi o disting prin aceasta de cea reproductivă, a cărei sinteză e supusă pur şi simplu unor legi empirice, anume celor ale asociaţiei, şi care, prin urmare, nu contribuie cu nimic la explicarea posibilităţii cunoaşterilor a priori şi, din această cauză, nu aparţine filosofiei transcendentale, ci psihologiei.

această unitate a conştiinţei ar fi imposibilă dacă simţirea, în cunoaşterea diversului, n-ar putea deveni conştientă de identitatea funcţiei prin care unitatea aprehensivâ uneşte diversul în mod sintetic într-o cunoaştere. Astfel, conştiinţa originară şi necesară a identităţii de sine însăşi este totodată o conştiinţă a unei unităţi, la fel de necesare, a sintezei tuturor fenomenelor prin concepte, adică după reguli, care le fac nu numai necesar reproductibile, ci îi determină prin aceasta şi intuiţiei lor un obiect, adică un concept despre ceva, în care ele se înlănţuie necesar; căci simţirea nu ar putea gândi, şi încă a priori, propria sa identitate în diversitatea reprezentărilor ei, dacă nu ar avea înaintea ochilor identitatea acţiunii, care supune unei unităţi transcendentale întreaga sinteză a aprehensiunii (care este empirică) şi face posibilă mai întâi înlănţuirea ei după reguli apriori. Acum vom 146

EC

T "> DEDUCŢIA CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI * *

Aici e locul să facem inteligibil paradoxul pe care fiecare a trebuit â-1 remarce în expunerea formei simţului intern (§6) — anume, că acest . t jntern nu ne prezintă conştiinţei, chiar şi pe noi înşine, decât aşa cum apărem nouă, nu aşa cum suntem în noi înşine, fiindcă noi ne intuim numai cum suntem afectaţi interior, ceea ce pare a fi contradictoriu, întrucât ar trebui să ne comportăm pasiv faţă de noi înşine; de aceea, în sistemele de psihologie se obişnuieşte de preferinţă ca simţul intern şi facultatea apercepţiei (pe care noi le distingem cu grijă) să fie prezentate ca identice. Ceea ce determină simţul intern sunt intelectul şi facultatea lui originară de a lega diversul intuiţiei, adică de a-1 aduce sub o apercepţie (pe care se întemeiază însăşi posibilitatea lui). Fiindcă în noi, oamenii, intelectul nu este o facultate a intuiţiilor, şi chiar dacă aceste intuiţii ar fi date în sensibilitate, el nu le poate primi în sine, pentru a lega oarecum diversul propriei lui intuiţii, sinteza lui, dacă e considerat în el însuşi, nu este altceva decât unitatea acţiunii de care este conştient ca atare, chiar independent de sensibilitate, dar prin care el însuşi este capabil să determine interior sensibilitatea în raport cu diversul pe care acesta i-1 poate da, potrivit formei intuiţiei ei. Sub numele de sinteză transcendentală a imaginaţiei, intelectul exercită deci asupra putea determina mai exact şi conceptele noastre despre un obiect în genere. Toate reprezentările au, ca reprezentări, obiectul lor şi pot fi, la rândul lor, obiecte ale altor reprezentări. Fenomenele sunt singurele obiecte care ne pot fi date nemijlocit şi ceea ce se raportează în ele nemijlocit la obiect se numeşte intuiţie. Dar aceste fenomene nu sunt lucruri în sine, ci numai reprezentări, care la rândul lor îşi au obiectul lor, care deci nu mai poate fi intuit de noi şi prin urmare poate fi numit obiect nonempiric, adică transcendental = X. Conceptul pur despre acest obiect transcendental (care, de fapt, în °ate cunoaşterile noastre este totdeauna identic = X) este ceea ce poate Procura tuturor conceptelor noastre empirice, în genere, un raport cu un J ect, adică realitate obiectivă. Acest concept nu poate conţine nici o determinată şi nu va privi deci altceva decât acea unitate care 147

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 1. CART. 1

I

subiectului pasiv, a cărui facultate este, o acţiune despre care noi spunem cu drept cuvânt că simţul intern e afectat de ea. Apercepţia şi unitatea ei sintetică sunt atât de puţin identice cu simţul intern, încât, cea dintâi, ca izvor al oricărei legături, se îndreaptă, sub numele de categorii, spre diversul intuiţiilor în genere anterior oricărei intuiţii sensibile, spre obiecte în genere; dimpotrivă, simţul intern conţine simpla formă a intuiţiei, dar fără legătura diversului în ea, prin urmare nu conţine încă nici o intuiţie determinată; aceasta nu este posibilă decât prin conştiinţa determinării simţului intern cu ajutorul acţiunii transcendentale a imaginaţiei (adică prin influenţa sintetică a intelectului asupra simţului intern), pe care am numit-o sinteză figurată. Observăm acestea totdeauna şi în noi. Noi nu putem gândi o linie fără a o trage în .gjmdire; nu putem gândi un cerc fără a-1 descrie; nici să ne reprezentăm cele trei dime isiuni ale spaţiului fără a trage din acelaşi punct trei linii perpendiculare între ele; şi nici chiar timpul, fără ca în tragerea unei linii drepte (care să fi^ reprezentarea externă figurată a timpului) să dăm atenţie acţiunii sintezei diversului prin care determinăm succesiv simţul intern, şi prin aceasta succesiunii acestei determinări în el. Ceea ce produce mai întâi conceptul de succesiune este mişcarea, ca acţiune a subiectului (nu ca determinare a trebuie să se întâlnească într-un divers al cunoaşterii, întrucât acest divers se află în raport cu un obiect. Dar acest raport nu este altceva decât unitatea necesară a conştiinţei, deci şi a sintezei diversului cu ajutorul funcţiei comune a simţirii, care constă în a-1 lega într-o reprezentare. Iar fiindcă această unitate trebuie să fie considerată ca necesară apriori (pentru că altfel cunoaşterea ar fi fără obiect), raportul cu un obiect transcendental, adică cu realitatea obiectivă a cunoaşterii noastre empirice, se va baza pe legea transcendentală că toate fenomenele, întrucât prin ele urmează să ne fie date obiecte, trebuie să fie supuse regulilor a priori ale unităţii lor sintetice, care numai ele fac posibil raportul lor în intuiţia empirică; adică ele trebuie să fie supuse în experienţă condiţiilor unităţii necesare a apercepţiei, aşa cum în simpla intuiţie sunt supuse condiţiilor formale ale spaţiului şi timpului, 148

ECT

-> DEDUCŢIA CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI

■ biect)*, prin urmare, sinteza diversului în spaţiu, dacă facem U '' tie de acest spaţiu şi dăm atenţie numai acţiunii prin care d terminăm simţul intern conform formei lui. Intelectul nu găseşte deci ' Simţul intern o astfel de legătură a diversului, ci o produce, afectând est simţ. Dar problema de a şti cum eul, acel eu gândesc, este distinct de eul care se intuieşte pe sine însuşi (fiindcă îmi pot reprezenta, cel utin ca posibil, şi un alt mod de intuiţie) şi totuşi este identic cu acesta din urmă ca acelaşi subiect, cum pot deci spune: eu, ca inteligenţă şi subiect gânditor, mă cunosc pe mine însumi ca obiect gândit, întrucât îmi sunt dat pe deasupra mie însumi în intuiţie, numai aşa cum cunosc celelalte fenomene, adică nu aşa cum sunt în faţa intelectului, ci aşa cum îmi apar mie însumi; această problemă, zic, nu prezintă nici mai multă, nici mai puţină dificultate decât este aceea de a şti cum îmi pot fi mie însumi în genere un obiect şi chiar un obiect al intuiţiei şi percepţiilor interne. Că totuşi trebuie să fie în adevăr aşa se poate demonstra clar dacă se consideră spaţiul numai ca o simplă formă pură a fenomenelor simţurilor externe: prin aceea ca noi nu ne putem
* Mişcarea unui obiect în spaţiu nu aparţine unei ştiinţe pure, prin urmare nici geometriei, căci noi nu putem cunoaşte a priori că ceva este mobil, ci numai prin experienţă. Dar mişcarea ca descriere a unui spaţiu este un act pur al sintezei succesive a diversului în intuiţia externă în genere, prin imaginaţia productivă, şi aparţine nu numai geometriei, ci însăşi filosofiei transcendentale.

ba chiar că orice cunoaştere nu e mai întâi posibilă decât datorită acestei duble condiţii. 4. EXPLICARE PRELIMINARĂ A POSIBILITĂŢII CATEGORIILOR CA CUNOAŞTERI A PRIORI Există numai o experienţă în care toate percepţiile sunt reprezentate ca fiind într-o înlănţuire completă şi logică; tot aşa cum este numai un spaţiu şi un timp în care au loc toate formele fenomenului Şi toate relaţiile existenţei sau ale nonexistenţei. Când se vorbeşte de rferite experienţe, nu e vorba decât de tot atâtea percepţii aparţinând atare uneia şi aceleiaşi experienţe generale. Unitatea universală şi etica a percepţiilor constituie, în adevăr, tocmai forma experienţei, 149

TEORIA ELEM.PART.II. DIVIZ. 1. CART. 1

reprezenta timpul, care nu este totuşi un obiect al intuiţiei externe, aitfej decât sub imaginea unei linii pe care o tragem, şi ca fără acest mod de expunere noi nu am putea cunoaşte unitatea dimensiunii lui; se poate arăta la fel că noi trebuie să luăm determinarea lungimii timpului sau şi a epocilor pentru toate percepţiile interne de la ceea ce obiectele externe prezintă ca variabil şi că, prin urmare, trebuie să ordonăm ca fenomene în timp determinările simţului intern exact în acelaşi mod cum ordonăm pe cele ale simţului extern în spaţiu; prin urmare, dacă admitem, despre cele din urmă, că prin ele cunoaştem obiecte numai întrucât suntem afectaţi dinafară, trebuie să recunoaştem şi despre simţul intern caprin el ne intuim pe noi înşine numai astfel cum suntem interior afectaţi de noi înşine, adică, în ce priveşte intuiţia internă, noi cunoaştem propriul nostru subiect numai ca fenomen, iar nu în ceea ce este el în sine*.

* Nu văd cum se pot găsi atâtea dificultăţi în faptul că simţul intern este afectat de noi înşine. Orice act al atenţieine poate da un exemplu în această privinţă. Intelectul determină în ea totdeauna simţul intern, în conformitate cu legătura pe care o gândeşte, faţă de intuiţia internă, care corespunde diversului în sinteza intelectului. Cât de mult este afectată de obicei simţirea în modul acesta, oricine va putea observa în sine însuşi.

şi ea nu este altceva decât unitatea sintetică a fenomenelor prin concepte. Dacă unitatea sintezei prin concepte empirice ar fi cu totul contingenţă şi dacă aceste concepte nu s-ar întemeia pe un principiu transcendental al unităţii, ar fi posibil ca o mulţime de fenomene să umple sufletul nostru, fără ca totuşi din aceasta să rezulte vreodată experienţă. Dar atunci ar dispărea şi orice raport al cunoaşterii la obiecte, fiindcă i-ar lipsi legătura care se face în virtutea legilor universale şi necesare; prin urmare, ea ar fi, ce-i drept, intuiţie vidă de gândire, dar niciodată cunoaştere, deci pentru noi ar fi totuna cu nimic. Condiţiile a priori ale unei experienţe posibile în genere sunt în acelaşi timp condiţiile posibilităţii obiectelor experienţei. Eu afirm că toate categoriile menţionate mai sus nu sunt altceva decât condiţiile 150

_ 2 DEDUCT1A CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI

§25 Dimpotrivă eu sunt conştient de mine însumi în sinteza anscendentală a diversului reprezentărilor în genere, prin urmare în unitatea originară sintetică a apercepţiei, nu aşa cum îmi apar, nici aşa cum sunt în mine însumi, ci numai cffsunţ Aceastăj^e^enrareeşţeo i D t sândire, nu o intuire. Dar cum pentru cunoaşterea noastră înşine, în afară j^-^tJ^îeT^In3irTi care aduce diversul fiecărei intuiţii posibile la unitatea apercepţiei, mai e nevoie de un anumit mod de intuiţie, prin care e dat acest divers, propria mea existenţă nu este, ce-i drept, fenomen (cu atât mai puţin simplă aparenţă), dar determinarea existenţei* mele nu poate avea loc decât în conformitate cu forma simţului intern şi după
* „Eu gândesc" exprimă actul de a determina existenţa mea. Existenţa este deci deja dată prin aceasta, dar modul cum trebuie s-o determin, adică cum să pun în mine diversul aparţinând acestei existenţe, nu este încă dat. Pentru aceasta e nevoie de intuiţia de sine, care are la bază o formă dată apriori, adică timpul, care e sensibilă şi aparţine receptivităţii determinabilului. Dacă nu mai am o altă intuiţie de mine însumi, care dă determinantul in mine, de a cărei spontaneitate sunt conştient şi pe care-1 dă anterior actului determinării, aşa cum (MHpu/dă ceea ce este determinabilul, eu nu pot determina existenţa mea ca pe aceea a unei fiinţe spontane, ci îmi reprezint numai spontaneitatea gândirii mele, adică a determinării, .şi existenţa mea rămâne determinabilă numai sensibil, adică rămâne ca existenţă a unui fenomen. Totuşi această spontaneitate face ca eu să mă numesc inteligenţă.

gândirii pentru o experienţă posibilă, aşa cum spaţiul şi timpul conţin condiţiile intuiţiei pentru această experienţă. Prin urmare, şi ele sunt concepte fundamentale pentru a gândi obiecte în genere corespunzătoare fenomenelor şi au deci a priori valabilitate obiectivă; ceea ce am vrut propriu-zissăştim. Dar posibilitatea şi chiar necesitatea acestor categorii se întemeiază pe relaţia pe care o are întreaga sensibilitate şi cu ea şi toate enomenele posibile, cu apercepţia originară, în care totul trebuie să fie necesar în conformitate cu condiţiile unităţii universale a conştiinţei de sine, adică să fie supuse funcţiilor generale ale sintezei, anume ale mtezei prin concepte, în care, numai, apercepţia îşi poate dovedi priori identitatea ei universală şi necesară. Astfel, conceptul de cauză este altceva decât o sinteză (a ceea ce succede în seria cronologică 151

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 1, CART. 1

modul particular cum este dat diversul, pe care-1 leg, în intuiţia internă, şi nu am deci după aceasta nici o cunoştinţă despre mine aşa cum sunt, ci numai aşa cum îmi apar mie însumi .|Conştiinţa de sine însuşi nu este deci nici pe departe o cunoaştere de sine însuşijeu toate categoriile care constituie gândirea unui obiect în genere prin legarea diversului într-o apercepţie. Aşa cum pentru cunoaşterea unui obiect diferit de mine, pe lângă gândirea unui obiect în genere (în categorie), am nevoie totuşi şi de o intuiţie prin care determin acel concept general, tot astfel pentru cunoaşterea mea însumi am nevoie, în afară de conştiinţă sau în afară de faptul că mă gândesc pe mine,încă de o intuiţie a diversului în mine,prin care determin această idee; eu exist ca inteligenţă care este conştientă numai de facultatea ei de sinteză, dar care, cu privire la diversul pe care trebuie să-1 lege, fiind supusă unei condiţii restrictive pe care ea o numeşte simţ intern, nu poate face intuitivă acea legătură decât după raporturi de timp, care se află cu totul în afara conceptelor intelectuale propriu-zise; prin urmare, această inteligenţă nu se poate cunoaşte pe sine însăşi decât cum îşi apare sie însăşi din punctul de vedere al unei intuiţii (care nu poate fi intelectuală şi dată de intelectul însuşi) şi nu cum s-ar cunoaşte, dacă intuiţia ei ar fi intelectuală.

cu alte fenomene) efectuată prin concepte, şi fără o astfel de unitate, care îşi are regula a priori şi îşi supune fenomenele, nu s-ar găsi o unitate, completă şi generală, deci necesară, a conştiinţei în diversul percepţiilor. Dar ele nu ar mai aparţine atunci nici unei experienţe, ar fi prin urmare fără obiect, şi nu ar fi decât un joc orb al reprezentărilor, adică mai puţin decât un vis. Toate încercările de a deriva din experienţă aceste concepte pure ale intelectului şi de a le atribui o origine numai empirică sunt deci cu totul sterile şi zadarnice. Nu vreau să dau ca exemplu decât conceptul de cauză, care cuprinde în sine caracterul de necesitate pe care nici o experienţă nu o poate da; experienţa ne învaţă, desigur, că unui fenomen îi succede de obicei alt fenomen, dar nu că cel din urmă trebuie să-i succeadă în mod necesar celui dintâi, nici că se poate conchide, 152

S

ECŢ. 2. DEDUCŢIA CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI

§26. DEDUCŢIA TRANSCENDENTALĂ A FOLOSIRII EMPIRICE UNIVERSAL POSIBILE A CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI în deducţia metafizică a fost expusă originea apriori a categoriilor în genere, prin acordul lor deplin cu funcţiile logice universale ale gândirii, iar în deducţia transcendentală a fost expusă posibilitatea acestor categorii considerate ca cunoaşteri a priori despre obiecte ale unei intuiţii în genere (§§ 20, 21). Acum urmează să explicăm posibilitatea de a cunoaşte apriori, cu ajutorul categoriilor, obiectele care nu ar putea să se prezinte decât simţurilor noastre, şi anume, nu în ce priveşte forma intuiţiei lor, ci în ce priveşte legile legăturii lor, prin urmare să explicăm cum putem prescrie, aşa-zicând, naturii legea şi chiar de a o face posibilă. Căci fără această aplicare a categoriilor nu ar reieşi clar cum tot ce se poate numai prezenta simţurilor noastre trebuie să fie supus legilor care derivă a priori numai din intelect. Notez mai întâi că prin sinteză a aprehensiunii eu înţeleg reunirea diversului într-o intuiţie empirică, prin care devine posibilă percepţia, cu alte cuvinte, conştiinţa empirică a acestei intuiţii (ca fenomen). Noi avem forme ale intuiţiei sensibile atât externe cât şi interne, a priori, în reprezentările de spaţiu şi timp, şi sinteza aprehensiunii a priori şi în mod cu totul general, de la primul la cel de-al doilea, precum se conchide dintr-o condiţie la consecinţă. Dar această regulă empirică a asociaţiei, care trebuie admisă pretutindeni când se spune că totul, în seria evenimentelor, este supus regulilor în aşa măsură încât niciodată nu se întâmplă ceva fără să fi fost precedat de altceva căruia ii urmează totdeauna această regulă, considerată ca o lege a naturii, întreb eu, pe ce se întemeiază? şi cum este posibilă această asociaţie însăşi? Principiul posibilităţii asociaţiei diversului, întrucât se găseşte în °biect, se numeşte afinitatea diversului. întreb, deci, cum vă faceţi inteligibilă afinitatea universală a fenomenelor (cu ajutorul căreia ele sunt su Puse legilor constante şi trebuie să le fie supuse)? După principiile mele, această afinitate este foarte inteligibilă. oa te fenomenele posibile aparţin, ca reprezentări, întregii conştiinţe de 153

TEORIA ELEM.PART. I I . DIVIZ. 1. CART. 1

diversului fenomenului trebuie să fie totdeauna conformă acestei reprezentări, pentru că ea însăşi nu poate avea loc decât conform acestei forme. Dar spaţiul şi timpul sunt reprezentate în ele a priori nu numai ca forme ale intuiţiei sensibile, ci chiar ca intuiţii (care conţin un divers), deci cu determinarea unităţii acestui divers (vezi Estetica transcendentală)*. Deci unitatea sintezei diversului, în afară de noi sau în noi, prin urmare şi o legătură cu care trebuie să fie conform tot ce trebuie să fie reprezentat ca determinat în spaţiu sau în timp, este ea însăşi dată a priori, ca condiţie a sintezei oricărei aprehensiuni, în acelaşi timp cu (nu în) aceste intuiţii. Această unitate sintetică nu poate fi însă alta decât cea a legăturii diversului unei intuiţii date în genere într-o conştiinţă originară, dar, în conformitate cu categoriile, aplicată numai la intuiţia noastră sensibilă. Prin urmare, orice sinteză, prin care însăşi percepţia
* Spaţiul, reprezentat ca obiect (cum de fapt este necesar în geometrie), conţine mai mult decât numai forma intuiţiei, anume sinteza într-o reprezentare intuitivă a diversului dat după forma sensibilităţii, astfel încât forma intuiţiei dă numai diversul, iar intuiţia formală unitatea reprezentării. Această unitate o atribuisem în Estetică numai sensibilităţii, pentru a arăta că ea precede orice concept, deşi presupune o sinteză care nu aparţine simţurilor, dar care face posibile toate conceptele de spaţiu şi timp. Fiindcă prin această sinteză (prin faptul că intelectul determină sensibilitatea) spaţiul şi timpul sunt date mai întâi ca intuiţii, unitatea acestei intuiţii a priori aparţine spaţiului şi timpului şi nu conceptului intelectului (§24).

sine posibile. Dar de această conştiinţă, considerată ca o reprezentare transcendentală, identitatea numerică este inseparabilă, şi ea este certă a priori, fiindcă nimic nu poate interveni în cunoaştere decât cu ajutorul acestei apercepţii originare. Cum această identitate trebuie să intervină necesar în sinteza oricărui divers al fenomenelor, întrucât ea urmează să devină cunoaştere empirică, fenomenele sunt supuse unor condiţii a priori, cu care sinteza lor (sinteza aprehensiunii) trebuie să fie universal conformă. Reprezentarea unei condiţii generale, după care poate fi pus un anumit divers (prin urmare într-un mod identic), se numeşte o regulă, şi se numeşte o lege când acest divers trebuie pus astfel. Toate fenomenele se află deci într-o legătură universală după legi necesare şi, 154

sE

CT 2 DEDUCŢIA CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI

p0Sibilă, este supusă categoriilor şi, pentru că experienţa este oastere prin percepţii legate, categoriile sunt condiţii ale posibilităţii rientei, şi sunt deci valabile a priori şi pentru toate obiectele experienţei.
vine

** * Când deci din intuiţia empirică a unei case, de exemplu, fac o percepţie prin aprehensiunea diversului ei, unitatea necesară a spaţiului si a intuiţiei sensibile externe în genere îmi serveşte de fundament şi desenez oarecum forma acestei case în conformitate cu această unitate sintetică a diversului în spaţiu. Dar tocmai aceeaşi unitate sintetică, dacă fac abstracţie de forma spaţiului, îşi are sediul în intelect şi este categoria sintezei omogenului într-o intuiţie în genere; cu alte cuvinte, categoria cantităţii, căreia deci acea sinteză a aprehensiunii, adică percepţia, trebuie să-i fie pe de-a întregul conformă*.
* în acest fel se demonstrează că sinteza aprehensiunii, care este empirică, trebuie să fie în mod necesar în conformitate cu sinteza apercepţiei, care este intelectuală şi cuprinsă total a priori în categorie. Este una şi aceeaşi spontaneitate care, acolo sub numele de imaginaţie, aici sub acela de intelect, introduce legătura în diversul intuiţiei.

prin urmare, ele sunt într-o afinitate transcendentală, din care cea empirică nu este decât o simplă consecinţă. Afirmaţia că natura urmează să se orienteze după principiul nostru subiectiv al apercepţiei, ba chiar că urmează să depindă de el în ce priveşte legitatea ei, pare desigur absurdă şi stranie. Dar dacă ne gândim că această natură nu este în sine decât un ansamblu de fenomene, prin urmare că nu este un lucru în sine, ci numai o multitudine de reprezentări ale simţirii, atunci nu ne vom mira s-o vedem numai în facultatea radicală a întregii noastre cunoaşteri, anume ln a er P cepţia transcendentală, în această unitate care singură îi permite sa fie obiect al oricărei experienţe posibile, adică natură; şi se va •eJege prin aceasta însăşi că noi putem cunoaşte această unitate prin urmare şi ca necesară, lucru la care fireşte ar trebui să 155

1
1 1

TEORIA ELEM.PART. II. DIVIZ. 1. CART. 1
11

!
l l

1'' '
i i

ii
i j

i

I I!
i |

l!
li
II
1

f

li 1

I

1

H i 1 11 i

Când (pentru a lua un alt exemplu) percep îngheţarea apei, eu aprehendez două stări (a fluidităţii şi a solidităţii) ca atare, care stau una faţă de alta într-o relaţie de timp. Dar în timp, pe care-I pun la baza fenomenului ca intuiţie internă, eu îmi reprezint în mod necesar unitatea sintetică a diversului, fără care această relaţie nu ar putea fi dată într-o intuiţie în mod determinat (din punctul de vedere al succesiunii). Această unitate sintetică, considerată ca fiind condiţia a priori care-mi permite să leg diversul unei intuiţii în genere şi făcând abstracţie de forma constantă a intuiţiei mele interne, adică de timp, este categoria de cauză, prin care, dacă o aplic la sensibilitatea mea, determin tot ce se întâmplă în timp în genere din punctul de vedere al relaţiei lui. Aprehensiunea într-un eveniment de această specie şi, prin urmare, acest eveniment însuşi, în raport cu percepţia posibilă, este deci supusă conceptului de raport al efectelor si cauzelor, si la fel în toate celelalte cazuri.

|| 1

I I I1 I | ii
1'
1

''

!

i i

ii
IM

Categoriile sunt concepte care prescriu legi a priori fenomenelor, prin urmare naturii considerată ca ansamblu al tuturor fenomenelor (natura materialiter spectata). Fiindcă aceste categorii nu sunt derivate din natură şi nu se orientează după ea ca după modelul lor (căci altfel renunţăm, dacă ea ar fi dată în sine, independent de primele izvoare ale gândirii noastre. Căci atunci eu nu aş şti de unde ar trebui să luăm judecăţile sintetice ale unei astfel de unităţi universale a naturii, fiindcă în acest caz ar trebui să le împrumutăm de la obiectele naturii însăşi. Dar cum aceasta nu s-ar putea face decât empiric, atunci de aici nu ar putea fi scoasă altă unitate decât una contingenţă, care însă e departe de a fi suficientă înlănţuirii necesare pe care o gândim, când o numim natură.

i ii'

i 'i

iIIi iii
ii

|

ii i

1

I

ii
i

!
i

1 Ili,'
i'i ;11

i

1 1

156

T 2

DEDUCŢIA CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI

f decât empirice), se pune întrebarea cum e de conceput că natura . - se orienteze după ele, adică în ce fel pot ele determina apriori lătura diversului naturii, fără a o scoate din natură. Iată aici soluţia acestei enigme. Privind acordul necesar al legilor fenomenelor naturii cu intelectul • cu forma lui a priori, cu alte cuvinte, cu facultatea lui de a lega diversul în genere, nu este cu nimic mai straniu decât acordul fenomenelor însele cu forma a priori a intuiţiei sensibile. Căci legile nu există în fenomene, după cum fenomenele nu există în sine; aceste legi nu există decât în raport cu subiectul, căruia fenomenele îi sunt inerente, întrucât are intelect, după cum fenomenele nu există decât în raport cu aceeaşi fiinţă, întrucât are simţuri. Lucrurile în sine ar fi în mod necesar conforme legii, chiar în afara unui intelect care să le cunoască. Dar fenomenele nu sunt decât reprezentări de lucruri, despre care nu ştim ceea ce pot fi în sine. Ca simple reprezentări însă, ele nu sunt supuse nici unei alte legi de legătură decât aceleia pe care o prescrie facultatea care face legătura. Ceea ce leagă diversul intuiţiei sensibile este imaginaţia, care depinde de intelect în ce priveşte unitatea sintezei ei intelectuale, şi de sensibilitate în ce priveşte diversitatea aprehensiunii. Cum de sinteza aprehensiunii depinde orice percepţie posibilă, iar această sinteză empirică depinde ea însăşi de sinteza transcendentală, deci de categorii, toate percepţiile posibile, prin urmare şi tot ce poate
nJ

DEDUCŢIA CONCEPTELOR PURE ALE INTELECrULUI
Secţiunea a treia

DESPRE RAPORTUL INTELECTULUI CU OBIECTE ÎN GENERE ŞI DESPRE POSIBILITATEA DE A LE CUNOAŞTE A PRIORI Ceea ce am expus separat şi în detaliu în secţiunea precedentă vom prezenta acum reunit şi sistematic. Sunt trei izvoare subiective de cunoaştere pe care se întemeiază posibilitatea unei experienţe în genere 1 CUn °aşterea obiectelor acestei experienţe: simţurile, imaginaţia şi p e a ; fiecare dintre ele poate fi considerată ca empirică
in

157

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. I. CART. )

ajunge cândva ]a conştiinţa empirică, adică toate fenomenele naturii, trebuie să fie supuse, în ce priveşte legătura categoriilor, de care natura (considerată numai ca natură în genere) depinde ca de principiul originar al legităţii ei necesare (ca natura formaliter spectata). Dar facultatea intelectului pur de a prescrie a priori fenomenelor legi prin simple categorii nu ar putea prescrie mai multe legi decât cele pe care se întemeiază o natură în genere, considerată ca legitate a fenomenelor în spaţiu şi timp. Legi particulare privind fenomene empirice determinate nu pot fi integral deduse din categorii, deşi toate le sunt supuse în ansamblu. Trebuie să se adauge ajutorul experienţei pentru a învăţa să cunoaştem aceste din urmă legi în genere; dar numai primele ne instruiesc apriori despre experienţă în genere şi despre ceea ce poate fi cunoscut ca un obiect al acestei experienţe. §27. REZULTATUL ACESTEI DEDUCŢII A CONCEPTELOR INTELECTULUI Noi nu putem gândi nici un obiect fără ajutorul categoriilor; noi nu putem cunoaşte nici un obiect gândit fără ajutorul intuiţiilor care corespund acestor concepte. Toate intuiţiile noastre sunt sensibile, şi această cunoaştere, întrucât obiectul ei îi este dat, este empirică. Dar cunoaşterea empirică este experienţă. Prin urmare, nouă nu ne este aplicarea la fenomene date —, dar toate sunt şi elemente sau fundamente a priori care fac posibilă însăşi această folosire empirică. Simţurile prezintă fenomenele empiric în percepţie; imaginaţia, în asociaţie (şi reproducere); apercepţia, în conştiinţa empirică a identităţii acestor reprezentări reproductive cu fenomenele, prin care au fost date, prin urmare în recogniţie. Dar la baza tuturor percepţiilor stă a p/jor; intuiţia pură (care pentru percepţiile considerate ca reprezentări este forma intuiţiei interne, timpul); la baza asociaţiei, sinteza pură a imaginaţiei şi la cea a conştiinţei empirice, apercepţia pură, adică identitatea universală de sine în toate reprezentările posibile. Dacă vrem să urmărim principiul intern al acestei legături a reprezentărilor până la acel punct în care toate trebuie să conveargă 158

SECŢ 2. DEDUCŢIA CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI

bilă nici o cunoştinţă a priori decât exclusiv aceea despre obiectele Experienţei posibile*. Dar această cunoaştere, care e limitată numai la obiecte ale erientei, nu este din această cauză împrumutată în totalitate de la erientă ci, în ce priveşte atât intuiţiile pure cât şi conceptele pure le intelectului, ele sunt elemente ale cunoaşterii, care se găsesc în noi a priori. Nu există decât două căi pe care poate fi gândit un acord necesara] experienţei cu conceptele despre obiectele ei: sau experienţa face posibilă aceste concepte, sau aceste concepte fac posibilă experienţa. Prima explicaţie nu poate fi admisă cu privire la categorii (nici chiar cu privire la intuiţia sensibilă pură), căci ele sunt concepte a priori, deci independente de experienţă (afirmarea unei origini empirice ar fi un fel de generatio aequivoca). în consecinţă, nu rămâne decât cea de-a doua explicaţie (oarecum un sistem a l e p i g e n e z c i
* Ca să nu ne izbim pripit de pretinsele consecinţe dăunătoare şi neliniştitoare ale acestei judecăţi, vreau să amintesc numai că în gândire categoriile nu sunt limitate de condiţiile intuiţiei noastre sensibile, ci au un câmp nelimitat şi că numai cunoaşterea a ceea ce gândim, determinarea obiectului, are nevoie de intuiţie; în absenţa acestei intuiţii, ideea despre obiect poate de altfel să aibă oricând consecinţele ei adevărate şi folositoare cu privire la folosirea raţiunii de către subiect; dar cum această folosire nu are totdeauna ca scop determinarea obiectului, prin urmare cunoaşterea, ci şi determinarea subiectului şi a voinţei lui, nu este încă locul să fie expusă aici.

pentru a dobândi abia aici unitatea cunoaşterii pentru o experienţă posibilă, trebuie să începem cu apercepţia pură. Toate intuiţiile nu sunt pentru noi nimic şi nu ne interesează câtuşi de puţin, dacă nu pot fi primite în conştiinţă, fie că ele pătrund în ea direct sau indirect, şi numai astfel este posibilă cunoaşterea. Noi suntem conştienţi apriori de identitatea universală, a noastră înşine, în raport cu toate reprezentările care pot aparţine vreodată cunoaşterii noastre, ca de o condiţie necesară a posibilităţii tuturor reprezentărilor (fiindcă ele nu reprezintă in mine ceva decât cu condiţia de a aparţine, cu toate celelalte, unei c °nştiinţe, prin urmare trebuie să poată fi cel puţin legate în ea). Acest P«ncipiu este ferm stabilit a priori şi poate fi numit principiul ra nscendental al uni taţii întregului divers al reprezentărilor noastre Pnn ur mare şi al diversului intuiţiei). Unitatea diversului într-un 159

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 1. CART. 1

raţiunii pure), că anume categoriile cuprind din partea intelectului principiile posibilităţii oricărei experienţe în genere. Dar cum fac ele posibilă experienţa şi ce principii ale posibilităţii ei procură în aplicarea lor la fenomene va arăta mai pe larg capitolul următor, care tratează despre folosirea transcendentală a judecăţii. Dacă cineva ar vrea să propună o cale intermediară între singurele două amintite, şi anume categoriile nu ar fi nici prime principii apriori gândite spontan ale cunoaşterii noastre, nici principii scoase din experienţă, ci că ar fi dispoziţii subiective de a gândi, sădite în noi o dată cu existenţa noastră, şi care au fost întocmite de creatorul nostru în aşa fel, încât folosirea lor să concorde exact cu legile naturii după care se desfăşoară experienţa (un fel de sistem depreformaţie al raţiunii pure), atunci (în afară de faptul că într-o asemenea ipoteză nu se vede nici un termen până la care am putea împinge supoziţia unor dispoziţii predeterminate pentru judecăţile viitoare) ar fi decisiv, contra căii intermediare amintite, faptul că într-un asemenea caz categoriile ar fi lipsite de necesitatea care aparţine esenţial conceptului lor. Căci conceptul de cauză, de exemplu, care exprimă necesitatea unui efect sub o condiţie presupusă, ar fi fals dacă nu s-ar întemeia decât pe o necesitate subiectivă arbitrară înnăscută nouă de a lega anumite reprezentări empirice după o astfel de regulă a raportului. Eu nu aş putea spune: efectul este legat cu cauza în obiect (adică necesar), ci numai: subiect este sintetică, deci apercepţia pură ne procură un principiu al unităţii sintetice a diversului în orice intuiţie posibilă*.
* Să se dea atenţie acestei judecăţi, care este de o mare importanţă. Toate reprezentările au o relaţie necesară cu o conştiinţă empirică posibilă, căci dacă nu ar avea-o şi ar ti cu totul imposibil de a deveni conştienţi de ele, aceasta ar însemna că ele nu există. Dar orice conştiinţă empirică are o relaţie necesară cu o conştiinţă transcendentală (care precede orice experienţă particulară), adică cu conştiinţa de mine însumi, ca apercepţia originară. Este deci absolut necesar ca în cunoaşterea mea orice conştiinţă să se raporteze la o conştiinţă (de mine însumi). Aici este o unitate sintetică a diversului (conştiinţei), care e cunoscută apriori şi serveşte tocmai ca bază judecăţilor sintetice a priori care se raportează la gândirea pură, aşa cum spaţiul şi timpul servesc ca bază judecăţilor care privesc forma simplei intuiţii..ludecata sintetică: toate conştiinţele empirice diverse trebuie să lie legate într-o singură conştiinţă de sine este principiul aiwo/uf prim şi sintetic al gândirii noastre în genere. Dar nu trebuie să se piardă din vedere că simpla reprezentare eu, în raport cu toate celelalte (a căror unitate

160

T

2 DEDUCŢIA CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI

asa constituit încât nu pot gândi altfel această reprezentare decât fTlegată; aceasta este tocmai ce doreşte mai mult scepticul; căci aS ' orice cunoştinţă a noastră, obţinută cu ajutorul pretinsei labilităţi obiective a judecăţilor noastre, nu este decât pură aparenţă ar lipsi nici oameni care nu ar mărturisi despre ei înşişi această itate subiectivă (care trebuie să fie simţită); cel puţin nu ne-am tea certa cu nimeni despre ceea ce se întemeiază numai pe modul cum este organizat subiectul lui.
eU

SCURT REZUMAT AL ACESTEI DEDUCŢII Ea constă în expunerea conceptelor pure ale intelectului (şi, cu ele, a oricărei cunoaşteri teoretice a priori), ca principii ale posibilităţii experienţei, dar a experienţei considerată ca determinare a fenomenelor în spaţiu şi în timp în genere —, în sfârşit, în derivarea acestei determinări din principiul unităţii originare sintetice a apercepţiei, ca formă a intelectului în raportul lui cu spaţiul şi timpul, aceste forme originare ale sensibilităţii. ** *

Dar această unitate sintetică presupune o sinteză sau o include, şi dacă prima trebuie să fie necesară apriori, atunci şi cea din urmă trebuie sa fie o sinteză a priori. Deci unitatea transcendentală a apercepţiei se raportează la sinteza pură a imaginaţiei ca la o condiţie a priori a posibilităţii oricărei compuneri a diversului într-o cunoaştere. Dar numai sinteza productivă a imaginaţiei poate avea loc a priori, căci cea reproduc ti vă se întemeiază pe condiţii ale experienţei. Principiul unităţii cesare a sintezei pure (productive) a imaginaţiei, anterior apercepţiei,
va ea

° face posibilă), este conştiinţa transcendentală. Nu are nici o importanţă aici sta reprezentare este clară (conştiinţă empirică) sau obscură şi nici măcar realitatea dresează; dar posibilitatea formei logice a oricărei cunoaşteri se întemeiază necesar ** «Portul cu această apercepţie ca o facultate.

161

TEORIA ELEM.PART. II. DIVIZ. 1. CART. 2

Numai până aici am considerat necesară diviziunea în paragrafe, fiindcă aveam a face cu concepte elementare. Acum, când vrem să le ilustrăm folosirea, expunerea va putea să se dezvolte într-un lanţ continuu, fără paragrafe.

ANALITICA TRANSCENDENTALA
Cartea a doua

ANALITICA PRINCIPIILOR
Logica generală este construită pe un plan care concordă în totul cu clasificarea facultăţilor superioare ale cunoaşterii. Acestea sunt: intelectul Judecata şi raţiunea. Această doctrină tratează deci, în analitica ei, despre concepte, judecăţi şi raţionamente exact în conformitate cu funcţiile şi ordinea acestor facultăţi ale simţirii care se concep sub denumirea largă de intelect în genere. Cum logica pur formală face abstracţie de orice conţinut al cunoaşterii (indiferent că e pură sau empirică) şi nu se ocupă decât de forma gândirii în genere (a cunoştinţei discursive), ea poate cuprinde, în este deci principiul posibilităţii oricărei cunoaşteri, îndeosebi a experienţei. Numim transcendentală sinteza diversului în imaginaţie când, fără a distinge intuiţiile unele de altele, ea nu se raportează apriorila altceva decât la legarea diversului, şi unitatea acestei sinteze se numeşte transcendentală, când cu privire la unitatea originară a apercepţiei ea este reprezentată ca fiind a priori necesară. Cum aceasta din urmă se află la baza posibilităţii oricărei cunoaşteri, unitatea transcendentală a sintezei imaginaţiei este forma pură a oricărei cunoaşteri posibile şi prin care toate obiectele unei experienţe posibile trebuie reprezentate apriori. Unitatea apercepţiei cu privire la sinteza imaginaţiei este intelectul, şi aceeaşi unitate, cu privire la sinteza transcendentală a imaginaţiei, este intelectul pur. în intelect sunt deci cunoştinţe pure 162

ANALITICA PRINCIPIILOR

■ analitică, şi canonul pentru raţiune, pentru că forma acestei ^ ' i -<■• î«i are& regula ei certă, care poate fi sesizată a priori, fără a se facultăţi IM <" dera natura particulară a acestei cunoaşteri aplicate aici prin simpla descompunere a acţiunilor raţiunii în momentele lor. Logica transcendentală, fiind restrânsă la un conţinut determinat, dică numai la cel al cunoştinţelor pure a priori, nu o poate urma pe cea dintâi în această diviziune. Se vădeşte, în adevăr, că folosirea transcendentală a raţiunii nu este deloc obiectiv valabilă şi, prin urmare, nu aparţine logicii adevărului, adică analiticii, ci că ea, ca logică a aparenţei, reclamă, sub numele de dialectică transcendentală, o parte specială a sistemului scolastic. Intelectul şi judecata îşi au deci canonul lor al folosirii obiectiv valabile, deci adevărate, în logica transcendentală şi aparţin astfel părţii analitice a acestei ştiinţe. Dar raţiunea, în încercările ei de a stabili ceva a priori despre obiecte şi de a extinde cunoaşterea dincolo de limitele experienţei posibile, este cu totul dialectică şi aserţiunile ei iluzorii nu-şi au nicidecum locul într-un canon ca acela pe care trebuie să-1 cuprindă totuşi analitica. Analitica principiilorva fi deci numai un canon pentru judecată; ea o învaţă să aplice la fenomene conceptele intelectului, care cuprind condiţia pentru reguli a priori. Din această cauză, luându-mi ca temă a priori, care conţin unitatea necesară a sintezei pure a imaginaţiei cu privire la toate fenomenele posibile. Acestea sunt categoriile, adică conceptele pure ale intelectului; prin urmare, facultatea de cunoaştere empirică a omului conţine în mod necesar un intelect care se raportează la toate obiectele simţurilor, deşi numai cu ajutorul intuiţiei şi al sintezei ei pnn imaginaţie, căruia deci îi sunt supuse toate fenomenele ca data Pentru o experienţă posibilă. Cum această raportare a fenomenelor la o x Penenţă posibilă este şi ea necesară (fiindcă fără ea nu am dobândi Pnn ele absolut nici o cunoaştere şi, prin urmare, ele nu.ne-ar interesa u 1 ? de puţin), urmează că intelectul pur este, cu ajutorul categoriilor, principiu formal şi sintetic al tuturor experienţelor şi că fenomenele au un raport necesar cu intelectul. 163

TEORIA ELEM.PART.II. DIVIZ. 1. CART. 2

principiile proprii ale intelectului, mă voi servi de denumirea de doctrină a judecăţii, ceea ce desemnează mai exact această treabă.

Introducere DESPRE JUDECATA* TRANSCENDENTALĂ ÎN GENERE

Dacă se defineşte intelectul în genere ca facultate a regulilor, atunci judecata va fi facultatea de a se subsuma regulilor, adică de a distinge dacă ceva stă sau nu sub o regulă dată (casus datae legis). Logica generală nu cuprinde prescripţii pentru judecată şi nici nu poate cuprinde. în adevăr, fiindcă ea face abstracţie de orice conţinut al cunoştinţei, nu-i rămâne decât sarcina de a descompune analitic simpla formă a cunoştinţei în concepte, judecăţi şi raţionamente şi de a stabili astfel regulile formale pentru întreaga folosire a intelectului. Dacă ar vrea să arate în general cum ar trebui să se subsumeze sub aceste reguli, adică să distingă dacă ceva stă sau nu sub ele, ea n-ar putea-o face decât Vom expune acum înlănţuirea necesară a intelectului cu fenomenele prin intermediul categoriilor, pornind de jos în sus, adică de la ceea ce-i empiric. Primul lucru care ne este dat este fenomenul, care, dacă e unit cu conştiinţa, se numeşte percepţie (fără raportul la o conştiinţă cel puţin posibilă, fenomenul nu ar putea deveni pentru noi niciodată un obiect al cunoaşterii; nu ar fi deci pentru noi nimic, şi fiindcă în sine însuşi el nu are realitate obiectivă şi nu există decât în cunoaştere, n-ar fi absolut nimic). Dar fiindcă orice fenomen conţine un divers, prin urmare în simţire se găsesc diverse percepţii diseminate şi separate în sine, e necesară o legătură a lor pe care ele nu o pot avea în simţul însuşi. Este deci în noi o facultate activă a sintezei acestui divers,pe care o numim imaginaţie, iar acţiunea exercitată de ea
în textul original: „Urteilskraft" (Nota redacţiei).

164

ANALITICA PRINCIPIILOR - INTRODUCERE

■ torul unei reguli. Iar această regulă, tocmai fiindcă este o Ta^ar reclama din nou o instrucţie a judecăţii; şi astfel se vădeşte K ^d ă intelectul este în adevăr apt de a fi instruit şi înarmat cu reguli, ca , a este un talent particular, care nu vrea nicidecum să fie ^"struit ci numai exercitat. De aceea, judecata şi este specificul 111 -zisului bun-simţ, a cărui lipsă nici o şcoală nu o poate înlocui; deşi scoală poate să ofere unui intelect mărginit reguli din belşug şi să-i altoiască oarecum cunoaşteri străine, totuşi facultatea de a se servi exact de ele trebuie să aparţină elevului însuşi, şi nici o regulă ce i s-ar prescrie în acest scop nu este capabilă să-1 apere contra abuzului pe care l-ar comite în lipsa unui astfel de dar natural*. De aceea, un medic, un judecător sau un om politic poate avea în cap multe reguli frumoase de patologie, de jurisprudenţă sau de politică, până la gradul în care ei înşişi să poată deveni dascăli profunzi în aceste domenii, şi totuşi să se înşele uşor în aplicarea acestor reguli, fie pentru că le lipseşte judecata naturală (fără a le lipsi totuşi intelectul) şi, dacă pot
* Lipsa de judecată este propriu-zis ceea ce se numeşte prostie, şi o astfel de infirmitate nu poate fi remediată. Un cap obtuz sau mărginit, căruia nu-i lipseşte decât gradul convenabil de intelect şi de concepte proprii acestuia, poate ajunge foarte bine prin instrucţie chiar până la erudiţie. Dar fiindcă de obicei, în acest caz, lipseşte şi judecata (secunda Petri), nu este neobişnuit să întâlneşti bărbaţi foarte instruiţi care, în folosirea ştiinţei lor, Iasă să se întrevadă deseori această deficientă iremediabilă.

nemijlocit în percepţii o numesc aprehensiune*. Imaginaţia trebuie să aducă diversul intuiţiei într-o imagine; mai întâi, deci, trebuie să primească impresiile în activitatea ei, adică să le aprehendeze. E însă clar că însăşi această aprehensiune a diversului încă nu ar produce ea singură o imagine şi un ansamblu de impresii, dacă nu ar exista un principiu subiectiv de a evoca o percepţie, de la care simţirea rece la alta, la cea următoare, şi de a reprezenta astfel serii întregi de
Nici un psiholog n-a observat încă faptul că imaginaţia este un ingredient necesar percepţiei. Aceasta se datorează, în parte, faptului că imaginaţia a fost restrânsă numai ^ produceri, în parte, credinţei că simţurile nu ne-ar procura numai impresii, ci că le-ar 1 m anţui şi ar produce imagini ale obiectelor, pentru care, fără îndoială, pe lângă ce Ptivitatea impresiilor, se cere ceva mai mult încă, anume o funcţie a sintezei lor.

165

TEORIA ELEM.PART.II. DIVIZ. 1. CART. 2

vedea în adevăr generalul in abstracto, ei nu pot distinge dacă un ca?, este cuprins in concreto, fie pentru că nu au fost exersaţi destul pentru această judecată prin exemple şi treburi reale. Acesta şi este unicul şi marele folos al exemplelor: că face mai ageră judecata. Căci, în ce privesc exactitatea şi precizia perspicacităţii inteligenţei, ele de obicei mai curând dăunează, pentru că numai rareori satisfac adecvat condiţia regulii (ca un casus in terminis) şi, pe lângă aceasta, slăbesc deseori acea tensiune a intelectului necesară pentru a sesiza în toată suficienţa lor regulile în generalitatea lor şi independent de împrejurările particulare ale experienţei, astfel încât sfârşesc prin a se obişnui să le folosească mai mult ca formule decât ca principii. Astfel, exemplele sunt cârjele judecăţii, de care acela căruia îi lipseşte acest talent natural nu se poate dispensa niciodată. Dar dacă logica generală mi poate da precepte judecăţii, lucrurile stau cu totul altfel cu logica transcendentală, atât de mult încât chiar pare că aceasta are sarcina proprie de a corecta şi asigura judecata prin reguli determinate în folosirea intelectului pur. Căci, pentru a procura extinderea intelectului în domeniul cunoştinţelor pure a priori, prin urmare ca doctrină, filosofia nu pare a fi deloc necesară, sau mai curând pare a fi rău aplicată, pentru că după toate încercările de până acum, nu s-a câştigat decât puţin teren sau chiar deloc; dar ca critică, pentru a preveni erorile judecăţii (lapsus judicii) în folosirea puţinelor concepte percepţii, adică dacă nu ar exista o facultate reproductivă a imaginaţiei, facultate care nici ca nu este deci decât numai empirică. Dar fiindcă, dacă reprezentări s-ar reproduce unele pe altele, fără deosebire, aşa cum s-au produs împreună la întâmplare, nu ar putea rezulta nici o înlănţuire determinată a lor, ci numai grămezi incoerente ale lor, prin urmare nici o cunoştinţă; reproducerea lor trebuie să aibă o regulă, conform căreia o reprezentare intră în legătură mai curând cu una decât cu alta în imaginaţie. Acest principiu subiectiv şi empiric al reproducerii după reguli se numeşte asociaţia reprezentărilor. Dar dacă această unitate a asociaţiei n-ar avea şi un principiu obiectiv, astfel încât să fie imposibil ca fenomenele să fie aprehendate de imaginaţie altfel decât în condiţia unei unităţi sintetice posibile a acestei aprehensiuni, atunci ar fi ceva cu totul accidental ca fenomene să 166

ANALITICA PRINCIPIILOR - INTRODUCERE

• telectului pe care le avem, filosofia (deşi în acest caz utilitatea umai negativă) ni se oferă cu întreaga ei perspicacitate şi cu eltteaga ei abilitate de examinare. 1U Flosofia transcendentală are însă caracterul particular că, în afară lă (sau mai curând de condiţia generală a regulilor), care este dată nceptul pur al intelectului, poate indica totodată a priori cazul la urmează să fie aplicată regula. Cauza superiorităţii pe care o are în easta privinţă asupra tuturor celorlalte ştiinţe instructive (cu excepţia tematicii) se află tocmai în aceea că ea tratează despre concepte care urmează să se raporteze a priori la obiectele lor; prin urmare, valabilitatea ei obiectivă nu poate fi demonstrată a posteriori, pentru că s-ar nesocoti astfel cu totul demnitatea lor, ci ea trebuie să expună totodată, cu ajutorul semnelor generale, dar suficiente, condiţiile în care pot fi date obiecte în acord cu aceste concepte, căci în caz contrar ele ar fi fără orice conţinut, prin urmare ar fi simple forme logice şi nu concepte pure ale intelectului. Această doctrină transcendentală a judecăţii va cuprinde deci două capitole, tratând,primul, despre condiţia sensibilă, care singură permite să se folosească concepte pure ale intelectului, adică despre schematismul intelectului pur; al doilea, despre judecăţile sintetice care decurg a priori,în aceste condiţii, din concepte pure ale intelectului şi se
pUI6

se ordoneze într-o înlănţuire de cunoştinţe omeneşti. Căci, deşi am avea facultatea de a asocia percepţii, ar rămâne totuşi în sine cu totul indeterminat şi contingent dacă ele ar fi şi asociabile; şi în cazul când n-ar fi, atunci ar fi posibilă o mulţime de percepţii şi chiar poate o întreagă sensibilitate, în care s-ar găsi multă conştiinţă empirică în simţirea mea, dar izolată şi fără să aparţină unei conştiinţe de mine însumi, ceea ce este însă imposibil. Căci numai prin faptul că atribui oate percepţiile unei conştiinţe (apercepţiei originare) pot eu spune de spre toate percepţiile că sunt conştient de ele. Trebuie să fie deci un .Principiu obiectiv, adică sesizabil a priori, anterior tuturor legilor m pince ale imaginaţiei, principiu pe care se întemeiază posibilitatea, chiar necesitatea unei legi care se extinde la toate fenomenele şi care °nstă în a le considera anume pe toate ca astfel de date ale simţurilor' 167

TEORIA ELEM.PART.II. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. I

află apriorila baza tuturor celorlalte cunoştinţe, adică despre principiile intelectului pur.

DOCTRINA TRANSCENDENTĂ A JUDECĂŢII (sau ANALITICA PRINCIPIILOR)
Capitolul întâi DESPRE SCHEMATISMUL CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI în toate subsumpţiunile unui obiect sub un concept, reprezentarea celui dintâi trebuie să fie omogenăcu reprezentarea celui din urmă, adică conceptul trebuie să cuprindă ceea ce e reprezentat în obiectul subsumabil, căci tocmai aceasta înseamnă expresia: un obiect este cuprins sub un concept. Astfel, conceptul empiric de farfurie are omogenitate cu conceptul pur geometric de cerc, întrucât rotunjimea, care este gândită în cel dintâi, se lasă intuită în cel din urmă. Dar conceptele pure ale intelectului sunt, în comparaţie cu intuiţiile empirice (ba chiar, în genere, cu cele sensibile), cu totul eterogene şi nu pot fi niciodată găsite în vreo intuiţie. Cum este deci care sunt asociabile în sine şi supuse regulilor universale ale unei legături totale în reproducere. Eu numesc afinitatea fenomenelor acest principiu obiectiv al întregii asociaţii a fenomenelor. Dar nu-1 putem găsi nicăieri altundeva decât în principiul unităţii apercepţiei cu privire la toate cunoştinţele care trebuie să-mi aparţină. După acest principiu, absolut toate fenomenele trebuie să intre în simţire sau să fie aprehendate astfel, încât să concorde cu unitatea apercepţiei, ceea ce ar fi imposibil fără o unitate sintetică în înlănţuirea lor, care, prin urmare, este şi obiectiv necesară. Unitatea obiectivă a oricărei conştiinţe (empirice) într-o conştiinţă (aceea a apercepţiei originare) este deci condiţia necesară a oricărei percepţii posibile, şi afinitatea apropiată sau îndepărtată a 168

SCHEMATISMUL CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI

h'iă subsumpţiunea acestor intuiţii sub aceste concepte şi, prin Pos aplicarea categoriei la fenomene, pentru că nimeni totuşi nu va Unn că o cutare categorie, de exemplu cauzalitatea, poate fi intuită şi 'nituri sj cg este cuprinsă în fenomen? Această întrebare atât de Murală si de importantă este propriu-zis cauza care face necesară o trină transcendentală a judecăţii, pentru a arăta anume cum concepte a /e intelectului pot fi aplicate la fenomene în genere. în toate elelalte ştiinţe, în care conceptele prin care obiectul e gândit în mod eneral nu sunt atât de esenţial diferite de conceptele care-1 reprezintă in concreto, astfel cum e dat, este inutil să se dea o explicaţie particulară cu privire la aplicarea conceptelor la obiect. v. E clar că trebuie să existe un al treilea termen care să fie omogen, pe de o parte, cu categoria, pe de altă parte, cu fenomenul, şi care să facă posibilă aplicarea celei dintâi la cel din urmă. Această reprezentare intermediară trebuie să fie pură (fără nimic empiric) şi totuşi pe de o parte intelectuală, pe de altă parte sensibilă. O astfel de reprezentare este schema transcendentală. Conceptul intelectului cuprinde unitatea sintetică pură a diversului în genere. Timpul, ca condiţie formală a diversului simţului intern, prin urmare a legăturii tuturor reprezentărilor, cuprinde un divers a priori în intuiţia pură. O determinare transcendentală de timp este omogenă cu categoria (care îi constituie unitatea) într-atât, întrucât ea e generală şi tuturor fenomenelor este o urmare necesară a unei sinteze în imaginaţie care este întemeiată a priori pe reguli. Imaginaţia este deci şi ea o facultate a unei sinteze apriori, din care cauză noi îi dăm numele de imaginaţie productivă, şi întrucât cu privire la tot diversul fenomenului nu are alt scop decât unitatea necesară în sinteza acestui fenomen, ea poate fi numită funcţia transcendentală a imaginaţiei. Este de aceea fără îndoială straniu, dar din cele precedente totuşi evident, că numai cu ajutorul acestei funcţii transcendentale a imaginaţiei devine posibilă afinitatea fenomenelor, cu ea asociaţia, şi Pnn aceasta din urmă, în sfârşit, reproducerea după legi, prin urmare x Penenţa însăşi: fiindcă fără ea nici un concept despre obiecte nu s-ar "ni într-o experienţă. aci eul fix şi permanent (al apercepţiei pure) constituie corelatul 169

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 1

se întemeiază pe o regulă apriori. Dar, pe de altă parte, ea este omogenă cu fenomenul într-atât, întrucât timpul e cuprins în orice reprezentare empirică a diversului. O aplicare a categoriei la fenomene va fi deci posibilă cu ajutorul determinării transcendentale de timp, şi această determinare, ca schemă a conceptelor intelectului, mediază subsumpţiunea fenomenelor sub categorie. După ceea ce a fost dovedit în deducţia categoriilor, sper ca nimeni nu va ezita să se decidă în problema dacă aceste concepte pure ale intelectului sunt numai de folosire empirică sau dacă este şi transcendentală, adică dacă aceste concepte se raportează a priori exclusiv la fenomene, ca condiţii ale unei experienţe posibile, sau daca ele pot fi extinse, ca condiţii ale posibilităţii lucrurilor în genere, la obiecte în sine (fără vreo restricţie la sensibilitatea noastră). Am văzut în adevăr că conceptele sunt cu totul imposibile şi nu pot avea vreun sens, dacă nu le este dat, fie lor însele, fie cel puţin elementelor din care se compun ele, un obiect, că, prin urmare, ele nu se pot raporta nicidecum Ia lucruri în sine (fără a considera dacă şi cum ne pot fi ele date); am văzut apoi că singurul mod cum ne sunt date obiectele este o modificare a sensibilităţii noastre; am văzut, în sfârşit, că conceptele pure apriori trebuie să mai cuprindă apriori, în afară de funcţia pe care o îndeplineşte intelectul în categorie, condiţii formale ale sensibilităţii (mai ales ale simţului intern), care includ condiţia generală în care tuturor reprezentărilor noastre numai întrucât este posibil să devenim conştienţi de ele, şi întreaga conştiinţă aparţine unei apercepţii pure atotcuprinzătoare, astfel precum întreaga intuiţie sensibilă aparţine, ca reprezentare, unei intuiţii interne pure, anume timpului. Această apercepţie este deci aceea care trebuie să se adauge la imaginaţia pură, pentru a face funcţia ei intelectuală. Căci, în ea însăşi, sinteza imaginaţiei, deşi exercitată a priori, este totuşi totdeauna sensibilă, deoarece ea nu leagă diversul decât aşa cum apărem intuiţie, de exemplu figura unui triunghi. Dar prin raportul diversului cu unitatea apercepţiei pot fi produse concepte care aparţin intelectului, însă numai cu ajutorul imaginaţiei raportată la intuiţia sensibilă. Avem deci o imaginaţie pură, ca o facultate fundamentală a sufletului omenesc, care stă a priori la baza oricărei cunoaşteri. Cu

SCHEMATISMUL CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI

■ categoria poate fi aplicată la un obiect oarecare. Această rl'te formală şi pură a sensibilităţii, la care este restrâns în folosirea < "° onceptul de intelect, vom numi-o schema acestui concept al lectului iar metoda pe care o urmează intelectul cu privire la aceste heme o vom numi schematismul intelectului pur. *uSchema nu este totdeauna în sine decât un produs al imaginaţiei, rlarîntrucât sinteza celei din urmă n-are ca scop o intuiţie particulară, ci numai unitatea în determinarea sensibilităţii, schemaJrebLiie clisţmsă totuşi de imagine. Astfel, dacă pun unele după altele cinci puncte.....am (Tirnagîne a numărului cinci. Din contra, când nu fac decât să gândesc un număr în genere, care poate fi cinci sau o sută, această gândire e mai mult reprezentarea une^metode de a reda într-o imagine, în conformitate cu un concept, o multitudine '(de exemplu, o mie) decât această imagine însăşi pe care eu, în cazul din urmă, cu greu aş putea-o cuprinde cu privirea şi compara-o cu conceptul. Această reprezentare despre un procedeu general al imaginaţiei de a procura unui concept iniagin_eaJuL eu 6 numesc^chema acestui"concept. ^ i"^ în realitate, la baza conceptelor noastre sensibile pure nu stau imagini ale obiectelor, ci scheme. Nu există imagine a unui triunghi care să poată fi vreodată adecvată conceptului de triunghi. Căci ea nu ar atinge generalitatea conceptului, care face ca acesta să fie valabil pentru toate triunghiurile, dreptunghiulare sau scalene etc, ci ar fi restrânse
11

ajutorul acestei facultăţi punem în legătură diversul intuiţiei, pe de o parte, cu condiţia unităţii necesare a apercepţiei pure, pe de altă parte. Ambii termeni extremi, adică sensibilitatea şi intelectul, trebuie să se acorde necesar cu ajutorul acestei funcţii transcendentale a imaginaţiei; pentru că altfel ambele ar da fără îndoială fenomene, dar nu ar da obiecte ale unei cunoaşteri empirice, prin urmare nici experienţă. x penenţa reală, care constă din aprehensiunea, asociaţia (reproducerea), în sfârşit recogniţia fenomenelor, conţine în această unoaştere ultimă şi supremă (a elementelor pur empirice ale ex Perienţei) concepte care fac posibilă unitatea formală a experienţei . ! > cu ea^ mtreaga vaia|,j]jtat;e obiectivă (adevărul) a cunoaşterii P nce. Aceste principii ale recognitiei diversului, întrucât nu privesc decât f orma unei experienţe în genere, sunt categoriile. Pe ele se 171

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 1

totdeauna numai la o parte a acestei sfere. Schema triunghiului nu poate exista nicăieri altundeva decât în gândire şi semnifică o regulă a sintezei imaginaţiei cu privire la figuri pure în spaţiu. Mai puţin încă atinge vreodată conceptul empiric un obiect al experienţei sau o imagine a acestui obiect, dar acesta se raportează totdeauna nemijlocit la schema imaginaţiei ca la o regulă care serveşte să determine intuiţia noastră în conformitate cu un anumit concept general. Conceptul de câine semnifică o regulă după care imaginaţia mea poate reprezenta în mod general figura unui anumit animal patruped, fără a fi redusă la vreo figură particulară, unică, pe care mi-o oferă experienţa sau chiar la fiecare imagine posibilă pe care o pot reprezenta in concreto. Acest schematism al intelectului nostru cu privire la fenomene şi simpla lor formă este o artă ascunsă în adâncimile sufletului omenesc, al cărui adevărat mecanism cu greu îl vom putea smulge vreodată naturii şi să-i dezvăluim secretul. Numai atât putem spune: că imaginea este un produs al facultăţii empirice a imaginaţiei productive şi că schema conceptelor sensibile (ca ale figurilor în spaţiu) este un produs şi oarecum o monogramă a imaginaţiei pure a priori prin care şi după care imaginile sunt mai întâi posibile, dar care trebuie legate cu conceptul<otdeauna numai cu ajutorul schemei pe care ele o indică şi căreia nu-i sunt în ele întemeiază deci întreaga unitate formală în sinteza imaginaţiei, şi cu ajutorul acestei unităţi, unitatea întregii lor folosiri empirice (în recogniţie, reproducere, asociaţie, aprehensiune), coborând până la fenomene, pentru că numai cu ajutorul acestor elemente ale cunoaşterii pot aparţine în genere conştiinţei noastre, prin urmare nouă înşine. Noi înşine suntem deci aceia care introducem ordinea şi regularitatea în fenomenele pe care le numim natură şi nu am putea-o găsi în ele dacă noi sau natura simţirii noastre nu le-ar fi pus originar în ele. Căci această unitate a naturii trebuie să fie o unitate necesară, adică certă apriori a legăturii fenomenelor. Dar cum am putea efectua apriori o unitate sintetică, dacă izvoarele originare ale cunoaşterii simţirii noastre nu ar cuprinde a priori principii subiective ale unei astfel de unităţi şi dacă aceste condiţii subiective nu ar fi în acelaşi timp valabile 172

SCHEMATISMUL CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI

ne de-a întregul adecvate. Dimpotrivă, schema unui concept pur al 1 ctului este ceva care nu poate fi redus la nici o imagine, ci este • «inteza pură în conformitate cu o regulă a unităţii după concepte nere regulă care exprimă categoria, şi este un produs transcendental 1 'maşinaţiei, care priveşte determinarea simţului intern în genere după nditiile formei lui (ale timpului) cu privire la toate reprezentările, ' trucat acestea trebuie să se înlănţuie apriori într-un concept, conform cu unitatea apercepţiei. Fără a ne opri acum la o analiză seacă şi plictisitoare a ceea ce se cere în genere pentru schemele transcendentale ale conceptelor pure ale intelectului, preferăm să le expunem după ordinea categoriilor şi în legătură cu ele. Imaginea pură a tuturor mărimilor (quantorum) pentru simţul extern este spaţiul; iar a tuturor obiectelor simţurilor în genere este timpul. Dar schema pură a cantităţii (quantitatis), considerată ca concept al intelectului, este numărul, care este o reprezentare ce îmbrăţişează adiţiunea succesivă de unitate la unitate (omogenă). Astfel, numărul nu este altceva decât unitatea sintezei diversului unei intuiţii omogene în genere,prin faptul că eu produc timpul însuşi în aprehensiunea intuiţiei. Realitatea este, în conceptul pur al intelectului, ceea ce corespunde unei senzaţii în genere, prin urmare, ceva al cărui concept indică în sine
in

obiectiv, ele fiind principiile posibilităţii de a cunoaşte în genere un obiect în experienţă. Am definit mai sus intelectul în diferite feluri: ca o spontaneitate a cunoaşterii (în opoziţie cu receptivitatea sensibilităţii), ca o facultate de a gândi sau şi ca facultate de a forma concepte sau şi judecăţi, definiţii care, privite mai îndeaproape, sunt identice. Acum îl putem caracteriza ca facultate a regulilor. Acest caracter este mai fecund şi se a Propie mai mult de esenţa lui. Sensibilitatea ne dă forme (ale intuiţiei), lar lnt electul reguli. Acesta este totdeauna interesat să cerceteze „enomenele cu intenţia de a găsi în ele o regulă oarecare. Regulile, rucat sunt obiective (prin urmare, aparţinând necesar cunoaşterii •ectului), se numesc legi. Deşi cu ajutorul experienţei noi ajungem să a Ştem multe legi, totuşi acestea nu sunt decât determinări 173

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 1

o existenţă (în timp); negarea este ceva al cărui concept reprezintă o nonexistenţă (în timp). Opoziţia acestora are loc deci în distingerea aceluiaşi timp, ca un timp plin sau vid. Fiindcă timpul nu este decât forma intuiţiei, prin urmare a obiectelor ca fenomene, ceea ce corespunde în acestea senzaţiei este materia transcendentală a tuturor obiectelor ca lucruri în sine (reitatea, realitatea). Fiecare senzaţie are un grad sau o cantitate prin care poate umple mai mult sau mai puţin acelaşi timp, adică simţul intern cu privire la aceeaşi reprezentare a unui obiect, până când se reduce la nimic (0 = negatio). De aceea, este un raport şi o înlănţuire sau mai curând o trecere de la realitate la negare, care face reprezentabilă orice realitate ca pe un cuantum; şi schema unei realităţi ca o cantitate a ceva, întrucât acest ceva umple timpul, este tocmai această producere continuă şi uniformă a realităţii în timp, în care se descinde în timp de la senzaţie, care are un anumit grad, până la dispariţia ei, sau în care se urcă treptat de la negarea senzaţiei la cantitatea aceleiaşi senzaţii. Schema substanţei este permanenţa realului în timp, adică reprezentarea lui ca substrat al determinării empirice de timp în genere, substrat care rămâne astfel, pe când tot restul se schimbă. (Timpul nu se particulare ale unor legi şi mai înalte, dintre care cele mai înalte (cărora le sunt supuse toate celelalte) provin apriori din intelectul însuşi; ele nu sunt derivate din experienţă, ci, dimpotrivă, trebuie să procure fenomenelor legitatea lor şi tocmai prin aceasta să facă posibilă experienţa. Intelectul nu este deci numai o facultate de a-şi face reguli prin compararea fenomenelor; el însuşi este o legislaţie pentru natură, adică fără intelect nu ar exista nicăieri natură, adică unitatea sintetică a diversului fenomenelor după reguli; căci fenomenele ca atare nu pot avea loc în afară de noi, ci există numai în sensibilitatea noastră. Dar natura, ca obiect al cunoaşterii într-o experienţă, cu tot ce poate conţine, este posibilă numai în unitatea apercepţiei. Unitatea apercepţiei este însă principiul transcendental al legităţii necesare a tuturor fenomenelor într-o experienţă. Aceeaşi unitate a apercepţiei cu
174

CHEMATISMUL CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI

• "n el se scurge existenţa a ceea ce se schimbă. Timpului deci, scurge,^ ^^ imuabil şi fix, îi corespunde în fenomen imuabilul din care „ adica substanţa, şi numai în ea pot fi determinate succesiunea ^simultaneitatea fenomenelor în raport cu timpul.) Ş1S Schema cauzei şi a cauzalităţii unui obiect în genere este realul, - ' dacă e pus arbitrar, îi urmează totdeauna altceva. Ea constă deci -^ uccesiunea diversului, întrucât această succesiune e supusă unei reguli. Schema comunităţii (acţiunii reciproce) sau a cauzalităţii reciproce substanţelor în raport cu accidentele lor este simultaneitatea determinărilor uneia cu acelea ale altora după o regulă generală. Schema posibilităţii este acordul sintezei a diferite reprezentări cu condiţiile timpului în genere (că, de exemplu, contrariile nu pot exista într-un lucru în acelaşi timp, ci numai unul după altul), deci determinarea reprezentării unui lucru în raport cu un timp oarecare. Schema realităţii este existenţa într-un timp determinat. Schema necesităţii este existenţa unui obiect în orice timp. Se văd deci din toate acestea ce conţine şi ce face reprezentabilă schema fiecărei categorii: cea a cantităţii, producerea (sinteza) timpului însuşi în aprehensiunea succesivă a unui obiect; schema calităţii, sinteza senzaţiei (percepţiei) cu reprezentarea timpului sau faptul de a umple timpul; cea a relaţiei, raportul percepţiilor între ele în orice timp privire la diversul de reprezentări (anume de a-1 determina plecând de la una singură) este regula, iar facultatea acestor reguli este intelectul. Toate fenomenele se află deci ca experienţe posibile a priori în intelect Şi primesc posibilitatea lor formală de la el, tot aşa cum, ca simple intuiţii, ele se află în sensibilitate şi nu sunt posibile, în ce priveşte forma, decât prin ea. Pe cât de exagerat şi de absurd pare deci să se spună că intelectul este însuşi izvorul legilor naturii, deci al unităţii formale a naturii, pe at de exactă şi corespunzătoare obiectului, anume experienţei, este 0 uşi o astfel de afirmaţie. într-adevăr, legile empirice, ca atare, nu-şi deriva nicidecum originea lor din intelectul pur, după cum ersitatea incomensurabilă a fenomenelor nu poate fi concepută !ent din forma pură a intuiţiei sensibile. Dar toate legile empirice 175

TEORIA ELEM. PART. II. DrVIZ. 1. CART. 2. CAP. 1

(adică după o regulă a determinării de timp); în sfârşit, schema modalităţii şi a categoriilor ei, timpul însuşi, ca corelat al actului de a determina dacă şi cum un obiect aparţine timpului. Schemele nu sunt deci altceva decât determinări de timp a priori după reguli, şi aceste determinări se raportează, după ordinea categoriilor, la seria timpului, la conţinutul timpului, la ordinea timpului, în sfârşit, la ansamblul timpului în raport cu toate obiectele posibile. De aici rezultă că schematismul intelectului, efectuat de sinteza transcendentală a imaginaţiei, nu tinde la nimic altceva decât la unitatea oricărui divers al intuiţiei în simţul intern şi astfel, indirect, la unitatea apercepţiei ca funcţie care corespunde simţului intern (unei receptivităţi). Schemele conceptelor pure ale intelectului sunt deci adevăratele şi unicele condiţii pentru a procura acestor concepte o raportare la obiecte, prin urmare o semnificaţie. Categoriile nu au în definitiv altă folosire decât una empirică posibilă, pentru că ele servesc numai pentru a supune fenomenele regulilor generale ale sintezei, cu ajutorul principiilor unei unităţi necesare apriori (din cauza unirii necesare a oricărei conştiinţe într-o apercepţie originară) şi pentru a le face astfel proprii spre a forma o legătură universală într-o experienţă. în ansamblul oricărei experienţe posibile se afla toate cunoaşterile noastre, şi în raportul general la această experienţă constă nu sunt decât determinări particulare ale legilor pure ale intelectului, sub care şi după a căror normă cele dintâi sunt abia posibile, şi fenomenele primesc o formă legala, după cum şi toate fenomenele, în ciuda diversităţii formei lor empirice, trebuie totuşi să fie totdeauna conforme condiţiilor formei pure a sensibilităţii. Intelectul pur este deci, în categorii, legea unităţii sintetice a tuturor fenomenelor şi prin aceasta el face posibilă, în primul rând şi originar, experienţa în ce priveşte forma ei. în deducţia transcendentală a categoriilor nu am avut altceva de făcut decât să facem inteligibil acest raport al intelectului cu sensibilitatea şi, cu ajutorul ei, cu toate obiectele experienţei, prin urmare valabilitatea obiectivă a conceptelor lui pure apriori, şi să stabilim astfel originea şi adevărul lor.

SCHEMATISMUL CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI

1 transcendental, care precede orice adevăr empiric şi îl face posibiln r bate totuşi la ochi faptul că deşi schemele sensibilităţii ■ ază mai întâi categoriile, ele le şi restrâng totuşi, adică le limitează nditii care se află în afara intelectului (anume în sensibilitate). De a schema este propriu-zis numai fenomen sau conceptul sensibil al unui obiect, întrucât concordă cu categoria. (N u m e r u s est quantitas n h a e n o m e n s ne, n s a t ri e o l i t a s p h a e n o m c noo n , s t a ne ts o a e p e r d u r a b i l e r e r u m s u b s t a n t i a p h a —n o m et ne orn n i t a ns e, c e s s i t a s e a e nhaenomenon etc.) Dacă eliminăm o condiţie restrictivă, noi amplificăm, pare-se, conceptul restrâns mai înainte; astfel categoriile considerate în sensul lor pur şi indiferent de toate condiţiile sensibilităţii ar trebui să fie valabile pentru lucruri în genere aşa cum sunt, în timp ce schemele lor nu le reprezintă decât aşa cum apar; categoriile ar trebui deci să aibă un sens independent de toate schemele şi mult mai extins. în realitate, conceptelor pure ale intelectului le rămâne negreşit, şi după ce se face abstracţie de orice condiţii sensibile, un sens, dar numai logic, acela al simplei unităţi a reprezentărilor, cărora însă nu le poate fi dat nici un obiect, prin urmare şi nici o semnificaţie care să poată procura IDEE SUMARĂ A EXACTITĂŢII ŞI A SINGUREI POSIBILITĂŢI A ACESTEI DEDUCŢII A CONCEPTELOR PURE ALE INTELECTULUI Dacă obiectele, cu care are a face cunoaşterea noastră, ar fi lucruri >n sine, noi nu am putea avea despre ele concepte apriori. Căci de unde PWea lua? Dacă le-am lua de la obiect (fără a mai cerceta aici cum ooiect ne-ar putea deveni cunoscut), conceptele noastre ar fi pur c Plnce ?' nu concepte a priori. Dacă le-am lua din noi înşine, atunci este numai în noi nu ar putea determina natura unui obiect diferit a ad Zent e ^ noastre, adică ar putea fi un principiu care să ne facă _ _ ca trebuie să existe un lucru căruia să-i convină ceea ce noi în gândiri avem e , şi de ce să nu considerăm toate aceste reprezentări mai 177

TEORIAELEM.PART.il. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 2

un concept despre obiect. Astfel, substanţa, de exemplu, dacă am lăsa la o parte determinarea sensibilă a permanenţei, nu ar însemna mai mult decât un ceva ce poate fi gândit ca subiect (fără a fi predicat al vreunui altceva). Din această reprezentare eu nu pot face nimic, pentru că ea nu-mi indică ce determinări trebuie să posede lucrul, pentru a merita titlul de subiect prim. Astfel, categoriile fără scheme nu sunt decât funcţii ale intelectului cu privire la concepte, dar nu reprezintă nici un obiect. Semnificaţia lor le vine de la sensibilitate, care realizează intelectul, în timp ce îl restrânge totodată.

DOCTRINA TRANSCENDENTALĂ A JUDECĂŢII (sau ANALITICA PRINCIPIILOR)
Capitolul al doilea SISTEMUL TUTUROR PRINCIPIILOR INTELECTULUI PUR în capitolul precedent am examinat facultatea transcendentală a judecăţii numai din punctul de vedere al condiţiilor generale care o autorizează să aplice, ea singură, la judecăţi sintetice concepte pure ale curând ca fiind vide. Din contra, dacă nu avem a face pretutindeni decât cu fenomene, atunci nu e numai posibil, ci e chiar necesar ca anumite concepte a priori să preceadă cunoaşterea empirică a obiectelor. Căci, ca fenomene, ele constituie un obiect care este numai în noi, fiindcă o simplă modificare a sensibilităţii noastre nu se întâlneşte în afara noastră. Această reprezentare însăşi, că toate aceste fenomene — prin urmare toate obiectele cu care nu putem ocupa — sunt total în mine, adică sunt determinări ale eului meu identic, exprimă ca necesară o unitate totală a acestor determinări în una şi aceeaşi percepţie. Dar în această unitate a conştiinţei posibile constă şi forma oricărei cunoaşteri a obiectelor (prin care diversul este gândit ca aparţinând unui singur obiect). Deci modul cum diversul reprezentării sensibile (intuiţia) aparţine unei conştiinţe precede orice cunoaştere a obiectului, ca fiind 178

S

[STEMUL TUTUROR PRINCIPIILOR INTELECTULUI PUR

lui Acum sarcina noastră este să expunem în legătură siste, ■ watile ne care le produce intelectul cu adevărat a priori sub t" nrecauţie critică; în acest scop, tabelul nostru al categoriilor a °T ' sa ne dea fără îndoială un îndreptar natural şi sigur. Căci tocmai tul acestor categorii la o experienţă posibilă trebuie să constituie ce cunoaştere pură a priori a intelectului şi a căror relaţie cu sibilitatea în genere va expune chiar de aceea integral şi în formă de ■ tem toate principiile transcendentale ale folosirii intelectului. Principiile a priori poartă acest nume nu numai fiindcă conţin în ele fundamentele altor judecăţi, ci şi pentru că ele însele nu sunt întemeiate pe cunoştinţe mai înalte şi mai generale. Această însuşire nu le dispensează totuşi totdeauna de o dovadă. Căci, deşi această dovadă nu ar putea fi dusă mai departe obiectiv, ci mai curând orice cunoaştere a obiectului ei îi serveşte de fundament, aceasta nu împiedică totuşi ca să nu fie posibil, ba chiar necesar, de a produce o dovadă din izvoarele subiective ale posibilităţii unei cunoaşteri a obiectului în genere, fiindcă altfel principiul şi-ar atrage asupră-şi grava bănuială de a nu fi decât o afirmaţie obţinută pe ascuns şi ilicit. în al doilea rând, ne vom mărgini numai la acele principii care se raportează la categorii. Principiile Esteticii transcendentale, după care spaţiul şi timpul sunt condiţiile posibilităţii tuturor lucrurilor ca fenomene, tot astfel restrângerea acestor principii, anume că ele nu pot
inte &C

forma ei intelectuală, şi constituie chiar o cunoştinţă formală a priori a tuturor obiectelor în genere, întrucât sunt gândite (categorii). Sinteza acestor obiecte cu ajutorul imaginaţiei pure, unitatea tuturor reprezentărilor cu privire la apercepţia originară, precede orice cunoaştere empirică. Concepte pure ale intelectului sunt deci a priori posibile, ba la r, in raport cu experienţa, necesare, numai fiindcă cunoaşterea noastră nu are a face decât cu fenomene a căror posibilitate se află în n °i, a căror legătură şi unitate (în reprezentarea unui obiect) se găseşte ^ ann noi, prin urmare trebuie să preceadă orice experienţă şi să şi-o a m primul rând posibilă în ce priveşte forma. Şi după acest PnncipiU> singurul posibil între toate, a fost călăuzită si deducţia noastră a categoriilor.

179

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 2

fi raportate la obiecte în sine, nu intra deci în câmpul trasat cercetării noastre. Tot astfel, principiile matematice nu fac parte din acest sistem fiindcă ele nu sunt scoase decât din intuiţie, şi nu din conceptul pur al intelectului; totuşi, fiindcă ele sunt judecăţi sintetice a priori, posibilitatea lor îşi va găsi în mod necesar locul aici, fără îndoială nu pentru a li se demonstra exactitatea şi certitudinea apodictică, un lucru de care nu au deloc nevoie, ci numai pentru a face inteligibila şi a deduce posibilitatea unor astfel de cunoştinţe evidente apriori. Va trebui să vorbim însă şi despre principiul judecăţilor analitice, şi anume în opoziţie cu acela al judecăţilor sintetice, cu care ne ocupăm propriu-zis, fiindcă tocmai această opoziţie scuteşte teoria judecăţilor sintetice de orice interpretare greşită şi îi expune chir natura particulară.

SISTEMUL PRINCIPIILOR INTELECTULUI PUR
Secţiunea întâi

DESPRE PRINCIPIUL SUPREM AL TUTUROR JUDECĂŢILOR ANALITICE Oricare ar fi conţinutul cunoştinţei noastre şi oricum s-ar raporta ea la obiect, totuşi condiţia generală, deşi numai negativă, a tuturor judecăţilor noastre în genere este ca ele să nu se contrazică pe ele însele; în caz contrar, aceste judecăţi nu sunt în ele însele (şi fără să se raporteze la obiect) nimic. Dar, chiar dacă în judecata noastră nu este nici o contradicţie, ea poate lega totuşi concepte într-un mod contrar aceluia pe care-1 comportă obiectul, sau chiar fără a ne fi dat vreun principiu, nici a priori, nici a posteriori, care să justifice o astfel de judecată; şi astfel o judecată, deşi lipsită de orice contradicţie internă, poate fi sau falsă, sau fără fundament. Judecata: nici unui lucru nu-i revine un predicat care-1 contrazice se nuitieşte principiul contradicţiei şi e un criteriu universal, deşi numai negativ, al oricărui adevăr; dar acest principiu aparţine numai logicii, fiindcă el este valabil pentru cunoştinţe considerate numai ca cunoştinţe 180

, PRINCIPIUL SUPREM AL JUDECĂŢILOR ANALITICE

'ndeoendent de conţinutul lor, şi spune că contradicţia le 'n genere, mu v • ■ distruge ş'le suprimă cu totul. nar acest principiu poate fi folosit totuşi şi pozitiv, adică nu numai a respinge falsitatea şi eroarea (întrucât se bazează pe dictie), ci şi pentru a cunoaşte adevărul. Dacă judecata este l'tică fie că e negativă sau afirmativă, adevărul ei trebuie totdeauna să poată fi recunoscut suficient după principiul contradicţiei. Căci se va nega totdeauna în mod corect contrariul a ceea ce va fi fost deja pus sau eândit ca concept în cunoaşterea obiectului, în timp ce conceptul însuşi va trebui în mod necesar să fie afirmat despre acest obiect, deoarece contrariul acestui concept ar fi în contradicţie cu obiectul. Trebuie deci să recunoaştem că principiul contradicţiei e valabil ca principiu universal şi cu totul suficient al oricărei cunoştinţe analitice; dar autoritatea şi utilitatea principiului, ca criteriu suficient al adevărului, nu se întind mai departe. Faptul că nici o cunoştinţă nu-i poate fi contrară fără a se anula pe ea însăşi face din acest principiu desigur o conditio sine qua non, dar nu un principiu determinant al adevărului cunoştinţei noastre. Cum noi ne vom ocupa propriu-zis numai cu partea sintetică a cunoştinţei noastre, vom veghea fără îndoială totdeauna să nu acţionăm niciodată contra acestui principiu inviolabil, dar nu vom putea aştepta niciodată de la el vreo lămurire cu privire la adevărul acestei specii de cunoştinţe. Dar există totuşi o formulă a acestui principiu celebru, deşi golit de °nce conţinut şi numai formal, care cuprinde o sinteză, strecurată în ea dm imprudenţă şi în mod cu totul inutil. Această formulă spune: e «nposibil ca ceva să fie şi să nu fie în acelaşi timp. Afară de faptul că aici a ost adău gată de prisos certitudinea apodictică (prin cuvântul imposibil), ebuie să se înţeleagă de la sine în virtutea principiului, acest principiu ectat de condiţia timpului; el spune oarecum: un lucru = A, care va = B, nu poate fi în acelaşi timp nonB; dar el poate fi Şi unul foarte bine (^ât B cât şi nonB) succesiv. De exemplu, tânăr un om care e poate fi în acelaşi timp bătrân; dar acelaşi să fie om poate foarte bine mtr-un timp tânăr, în alt timp sa nu fie tânăr, adică să fie bătrân.
181

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 2

Principiul contradicţiei ca principiu pur logic nu trebuie să-şi limiteze câtuşi de puţin enunţurile lui la raporturi de timp; de aceea, o astfe] de formulă este cu totul opusă intenţiei lui. Neînţelegerea provine numai din faptul că se separă mai întâi un predicat al unui lucru de conceptul acestui lucru şi apoi contrariul lui se leagă cu acest predicat; contradicţia care se produce nu se referă niciodată la subiect, ci numai Ia predicatul lui, care a fost legat sintetic cu subiectul, şi anume numai atunci când primul şi al doilea predicat sunt puse în acelaşi timp. Dacă spun: un om care e ignorant nu e instruit, trebuie să adaug condiţia: în acelaşi timp; căci cine este ignorant într-un timp dat poate foarte bine să fie instruit într-un alt timp. Dar dacă spun: nici un om ignorant nu este instruit, atunci judecata este analitică, fiindcă nota (ignoranţei) contribuie la constituirea noţiunii de subiect; în acest caz, judecata negativă rezultă nemijlocit din principiul contradicţiei, fără a fi nevoie să se adauge condiţia: în acelaşi timp. Aceasta e şi cauza pentru care eu am modificat mai sus formula acestui principiu, pentru ca natura unei judecăţi analitice să fie astfel clar exprimată.

SISTEMUL PRINCIPIILOR INTELECTULUI PUR
Secţiunea a doua

DESPRE PRINCIPIUL SUPREM AL TUTUROR JUDECĂŢILOR SINTETICE Explicarea posibilităţii judecăţilor sintetice este o problemă cu care nu are nimic a face logica generală, căreia nu-i este îngăduit să cunoască nici măcar numele problemei. Dar într-o logică transcendentală ea este sarcina cea mai importantă dintre toate şi chiar unica, când e vorba de posibilitatea judecăţilor sintetice a priori, precum şi de condiţiile şi întinderea valabilităţii lor. Căci, după ce va fi îndeplinit această sarcină, logica transcendentală poate împlini perfect scopul, anume de a determina întinderea şi limitele intelectului pur. In judecata analitică eu rămân la conceptul dat, pentru a stabili ceva despre el. Dacă urmează să fie afirmativă, eu adaug acestui concept numai ceea ce a fost deja gândit în el; dacă urmează să fie negativă, 182

cT 2

pRiMCIPIUL SUPREM AL JUDECĂŢILOR SINTETICE

tund ^^ cxciuu
CU

vrlnrt din el numai contrariul lui. Dar în judecăţile sintetice

b e să ies din conceptul dat pentru a considera, în raport cu el, cu eva decât fusese gândit în el; acest raport nu este deci niciodată t0 nortde identitate, nici unul de contradicţie, şi în aceste condiţii "udecata însăşi nu poate prezenta nici adevăr, nici eroare. J Dacă deci se admite că noi trebuie să ieşim dintr-un concept dat, tru a-1 compara cu altul în mod sintetic, atunci e necesar un al treilea rmen în care se poate naşte sinteza celor două concepte. Ce este însă cest al treilea termen ca mediu al tuturor judecăţilor sintetice? Nu este decât un ansamblu în care sunt cuprinse toate reprezentările noastre, anume simţul intern şi forma lui a priori — timpul. Sinteza reprezentărilor se bazează pe imaginaţie, iar unitatea lor sintetică (care e necesară judecăţii) se bazează pe unitatea apercepţiei. Aici va trebui căutată deci posibilitatea judecăţilor sintetice, şi fiindcă toţi cei trei termeni cuprind toate izvoarele reprezentărilor a priori, şi posibilitatea judecăţilor sintetice pure; ba ele vor fi necesare chiar în virtutea acestor principii, dacă urmează să se realizeze o cunoaştere a obiectelor, care se bazează exclusiv pe sinteza reprezentărilor. Pentru ca o cunoştinţă să poată avea realitate obiectivă, adică să se raporteze la un obiect şi să găsească în el semnificaţie şi sens, obiectul trebuie să poată fi dat într-un mod oarecare. Fără aceasta, conceptele sunt goale şi am gândit în adevăr cu ajutorul lor, dar în realitate prin această gândire n-am cunoscut nimic, ci ne-am jucat numai cu reprezentări. A da un obiect, care la rându-i să nu fie numai mediat gândit, ci reprezentat imediat în intuiţie, nu înseamnă altceva decât a raporta reprezentarea lui ex perienţă (fie aceasta reală sau numai posibilă). Chiar spaţiul şi topul, oricât de pure sunt aceste concepte de orice e empiric şi oricât de cert este că sunt reprezentate în simţire cu totul apriori, ar fi totuşi fără valabilitate obiectivă şi fără sens şi semnificaţie, dacă nu s-ar arăta a P icarea lor necesară la obiectele experienţei; ba reprezentarea lor este lm a SCn P emă ce se raportează totdeauna la imaginaţia reproductivă, 6 cnea mă obiectele experienţei, fără care ele nu ar avea nici o «nmficaţie; şi la fel cu toate conceptele, fără deosebire. sibihtatea experienţei este deci ceea ce dă tuturor cunoştinţelor n realitate obiectivă. Experienţa se bazează pe unitatea sintetică a 183

TEORIA ELEM. PART. II. DIV1Z. 1. CART. 2. CAP. 2

fenomenelor în genere, fără care nu ar fi cunoştinţă, ci o rapsodie de percepţii, care nu ar forma împreună un context după regulile unei conştiinţe (posibile) universal legate, prin urmare care nu s-ar acomoda nici în unitatea transcendentală şi necesară a apercepţiei. Experienţa are deci ca bază principii ale formei ei a priori, anume reguli generale ale unităţii în sinteza fenomenelor, a căror realitate obiectivă, ca condiţii necesare, poate fi arătată oricând în experienţă, ba chiar în posibilitatea experienţei. Dar în afară de acest raport, judecăţi sintetice apriorisimt cu totul imposibile, fiindcă nu au un al treilea termen, anume nici un obiect, în care unitatea sintetică a conceptelor lor să poată demonstra realitatea lui obiectivă. Prin urmare, cu toate că în judecăţile sintetice cunoaştem apriori despre spaţiu în genere sau despre figurile pe care imaginaţia productivă le desenează în el, aşa încât, de fapt, nu avem nevoie pentru aceasta de nici o experienţă, totuşi această cunoştinţă nu ar fi nimic, ci ne-ar ocupa numai ca o simplă himeră, dacă nu s-ar considera spaţiul ca condiţia fenomenelor care constituie materia experienţei exteme; de aceea, aceste judecăţi sintetice pure se raportează, deşi numai mediat, la o experienţă posibilă sau mai curând la posibilitatea însăşi a acestei experienţe, şi îşi bazează numai pe aceasta valabilitatea obiectivă a sintezei lor. Fiindcă experienţa, ca sinteză empirică, este deci în posibilitatea ei unicul mod de cunoaştere, care dă oricărei alte sinteze realitate, aceasta, ca cunoştinţă apriori, are adevăr (acord cu obiectul), numai cu condiţia de a nu conţine nimic mai mult decât este necesar unităţii sintetice a experienţei în genere. Principiul suprem al tuturor judecăţilor sintetice este deci: orice obiect este supus condiţiilor necesare ale unităţii sintetice a diversului intuiţiei într-o experienţă posibilă. în felul acesta judecăţi sintetice sunt posibile apriori când raportăm condiţiile formale ale intuiţiei apriori, sinteza imaginaţiei şi unitatea ei necesară într-o apercepţie transcendentală la o cunoaştere empirică posibilă în genere, şi zicem: condiţiile posibilităţii experienţeiîn genere sunt în acelaşi timp condiţii ale posibilităţii obiectelor experienţei şi de aceea au valabilitate obiectivă într-o judecată sintetică apriori.

184

SECŢ 3. REPREZ. SISTEMATICĂ A PRINCIPIILOR SINTETICE

----------

SISTEMUL PRINCIPIILOR INTELECTULUI PUR
Secţiunea a treia

REPREZENTAREA SISTEMATICĂ A TUTUROR PRINCIPIILOR SINTETICE ALE INTELECTULUI PUR Dacă există în genere undeva principii, trebuie să fie atribuite exclusiv intelectului pur, care nu este numai facultatea regulilor cu privire la ceea ce se întâmplă, ci este însuşi izvorul principiilor prin care totul (ce ni se poate prezenta ca obiect) este supus în mod necesar regulilor, pentru că fără astfel de reguli fenomenelor nu li s-ar putea atribui nicicând cunoaşterea unui obiect care le corespunde. Chiar legile naturii, când sunt considerate ca principii ale folosirii empirice a intelectului, implică totodată o expresie a necesităţii, prin urmare cel puţin prezumţia unei determinări scoase din principii care sunt valabile a priori şi anterior oricărei experienţe. Dar toate legile naturii sunt supuse, fără excepţie, unor principii mai înalte ale intelectului, pentru că ele le aplică numai în cazuri particulare ale fenomenului. Numai aceste principii dau deci conceptul care conţine condiţia şi oarecum exponentul unei reguli în genere, iar experienţa dă cazul care este supus regulii. Nu poate exista propriu-zis nici o primejdie ca principii numai empirice să fie considerate ca principii ale intelectului pur sau şi invers; căci necesitatea bazată pe concepte, care caracterizează principiile intelectului pur şi a cărei absenţă în orice judecată empirică, oricât de generală ar fi valabilitatea ei, este observată uşor şi poate uşor preveni această confuzie. Dar există principii pure apriori pe care totuşi nu le-aş putea atribui propriu-zis intelectului pur, pentru că ele nu sunt scoase din concepte pure, ci din intuiţii pure (deşi cu ajutorul intelectului); dar mtelectul este facultatea conceptelor. Matematica are astfel de principii, ^ aplicarea lor la experienţă, prin urmare valabilitatea lor obiectivă, ba iar posibilitatea unei astfel de cunoştinţe sintetice apriori (deducţia cestor principii), se bazează totuşi totdeauna pe intelectul pur. e ace ea, printre principiile mele nu voi număra şi pe cele ale m aticii, dar desigur pe cele pe care se bazează posibilitatea şi 185

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. I. CART. 2. CAP. 2

valabilitatea lor obiectivă a priori, şi care prin urmare trebuie să fie considerat ca principiul acestor principii fundamentale, căci pornesc de la concepte la intuiţie, iar nu de la intuiţie la concepte. în aplicarea conceptelor pure ale intelectului la o experienţă posibilă folosirea sintezei lor este sau matematică sau dinamică; căci ea se raportează în parte numai la intuiţie, în parte la existenţa unui fenomen în genere. Dar condiţiile apriori ale intuiţiei sunt absolut necesare în vederea unei experienţe posibile, iar cele ale existenţei obiectelor unei intuiţii empirice posibile nu sunt în sine decât contingente. De aceea, principiile folosirii matematice vor fi absolut necesare, adică vor fi apodictice, iar cele ale folosirii dinamice vor avea şi ele, ce-i drept, caracterul unei necesităţi a priori, dar numai sub condiţia gândirii empirice într-o experienţă, prin urmare numai mediat şi indirect, aşadar nu vor conţine acea evidenţă imediată proprie celor dintâi (deşi certitudinea ei în raport cu experienţa în general rămâne neatinsă). Dar aceasta se va putea judeca mai bine la sfârşitul acestui sistem al principiilor. Tabelul categoriilor ne dă indicaţii foarte naturale pentru tabelul principiilor, pentru că aceste principii nu sunt altceva decât reguli ale folosirii obiective a categoriilor. Toate principiile intelectului pur sunt prin urmare:

Axiome ale intuiţiei 2 Anticipaţii ale percepţiei 4 Postulate ale gândirii empirice în genere 3 Analogii ale experienţei

186

CT

3 REPREZ. SISTEMATICĂ A PRINCIPIILOR SINTETICE

ste denumiri le-am ales cu grijă, pentru a nu lăsa neremarcate le cu privire la evidenţa şi aplicarea acestor principii. Dar se va C curând că atât în ce priveşte evidenţa cât şi în ce priveşte Ve narea fenomenelor a priori după categoriile cantităţii şi calităţii " ţinem seamă numai de forma acesteia din urmă), principiile acestor orii se disting considerabil de principiile celorlalte două; căci, deşi "t unele cât şi altele sunt susceptibile de o certitudine perfectă, a celor H' tâi este intuitivă, pe când a celor din urmă este numai discursivă. De aceea, le voi numi pe cele dintâi principii matematice, pe cele din urmă incipii dinamice*. Se va nota însă că aici eu nu am în vedere, într-un caz, principiile matematicii, iar în alt caz, principiile dinamicii (fizice) generale, ci numai pe acelea ale intelectului pur în raportul lor cu simţul intern (fără a distinge reprezentările date în el), care procură tuturor posibilitatea lor. Eu le dau deci acest nume mai mult în vederea aplicării decât din cauza conţinutului lor, şi trec acum la examinarea lor în aceeaşi ordine în care au fost prezentate în tabel.

* Orice legătură (conjunctiu) este sau compoziţie (compositio), sau conexiune (nexus). Cea dintâi este sinteza elementelor diversului care nu-şi aparţin în mod necesar unele altora, ca de exemplu cele două triunghiuri în care este divizat un pătrat de diagonala ui şi care nu aparţin unul altuia în mod necesar. La fel este sinteza omogenuluim tot ceea ce poale '■ examinat matematic (sinteză care, la rândul ei, poate fi divizată în sinteză a a gregaţieişi în sinteză a coaliţiei, dintre care cea dintâi se raportează la mărimi extensive, e-a doua la mărimi intensive). A doua legătură (nexus) este sinteza diversului, întrucât entele acestui divers aparţin necesar unele altora, ca de exemplu accidentul şi o a • oarecare, sau efectul în raport cu cauza; prin urmare diversul, deşi eterogen, Prezentat totuşi ca legat a priori. Numesc această legătură din urmă, fiindcă nu este a . "inamică, pentru că priveşte legătura existenţei diversului (care, la rândul ei, se ivide în legătură fizică a fenomenelor între ele şi în legătură metafizică a nelor, care este legătura lor în facultatea de cunoaştere a priori).

187

V,'

TEORIAELEM.PART.il. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 2

1. AXIOME ALE INTUIŢIEI Principiul lor este: Toate intuiţiile sunt mărimi extensive* DOVADĂ* Toate fenomenele cuprind, în ce priveşte forma, o intuiţie în spaţiu şi în timp care le stă a priori tuturor la bază. Ele nu pot fi deci altfel aprehendate, adică primite în conştiinţa empirică, decât cu ajutorul sintezei diversului prin care sunt produse reprezentările unui spaţiu sau timp determinat, adică prin compoziţia omogenului şi conştiinţa unităţii sintetice a acestui divers (omogen). Conştiinţa omogenului divers în intuiţia în genere, întrucât prin ea devine mai întâi posibilă reprezentarea unui obiect, este conceptul unei mărimi (quantum). Prin urmare, însăşi percepţia unui obiect ca fenomen nu este posibilă decât prin aceeaşi unitate sintetică a diversului intuiţiei sensibile date prin care este gândită unitatea compoziţiei omogenului divers în conceptul unei mărimi; adică fenomenele sunt toate mărimi, şi anume mărimi extensive, pentru că ele, ca intuiţii în spaţiu sau în timp, trebuie să fie reprezentate prin aceeaşi sinteză prin care sunt determinate în genere spaţiul şi timpul. Numesc mărime extensivă pe aceea în care reprezentarea părţilor face posibilă reprezentarea întregului (şi deci o precede în mod necesar). Eu nu-mi pot reprezenta o linie, oricât de mică, fără s-o trag în gândire, adică fără să produc, plecând dintr-un punct, toate părţile ei în mod succesiv şi fără să trasez astfel această intuiţie. La fel stau lucrurile şi cu orice parte a timpului, chiar cu cea mai mică. Eu nu gândesc în el decât progresia succesivă de la un moment la altul, în care toate părţile de timp adăugate unele Ia altele produc în sfârşit o mărime de timp determinată. Cum simpla intuiţie în toate fenomenele este sau spaţiul sau timpul, orice fenomen este, ca intuiţie, o mărime extensivă, pentru că ea nu poate fi cunoscută decât prin sinteză succesivă (de la parte la parte) în aprehensiune. Toate fenomenele sunt deci intuite deja ca agregate (ca multitudini de părţi date anterior), ceea ce tocmai nu este cazul pentru orice fel de mărimi, ci numai pentru acelea care sunt reprezentate şi aprehendate de noi extensivca atare.
a în ediţia I formularea era redactată astfel: „Despre axiomele intuiţiei. Principiul intelectului pur: Toate fenomenele sunt, din punctul de vedere al intuiţiei lor, mărimi extensive." Primul paragraf din „Dovadă" nu figurează în ediţia I a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).

188

rT

3 REPREZ. SISTEMATICĂ A PRINCIPIILOR SINTETICE

ceasta sinteză succesivă a imaginaţiei productive, în crearea ■] r D se bazează matematica întinderii (geometria) cu axiomele ei, fîguni' rimă condiţiile intuiţiei sensibile a priori, sub care numai se CaI fectua schema unui concept pur al fenomenului extern; de Poa ,u cg mtre două puncte este posibilă numai o dreaptă, că două e nu mchid un spaţiu etc. Acestea sunt axiomele care nu privesc propriu-zis decât mărimi (quanta) ca atare. Dar în ce priveşte mărimea (quantitas), adică răspunsul la întrebarea' cât de mare e ceva? deşi diverse judecăţi de acest fel sunt sintetice si imediat certe (indemonstrabilia), totuşi nu există, cu privire la ele, axiome în intelectul propriu-zis. Căci judecăţile: cantităţi egale adăugate la cantităţi egale sau scăzute din cantităţi egale dau cantităţi egale sunt judecăţi analitice,pentru că eu sunt imediat conştient de identitatea uneia din aceste producţii de mărime cu alta; axiomele însă trebuie să fie judecăţi sintetice a priori. Dimpotrivă, judecăţile evidente ale raporturilor numerice sunt, fără îndoială, sintetice, dar nu sunt generale ca acelea ale geometriei, şi tocmai de aceea nici nu pot fi numite axiome, ci formule numerice. 7 + 5 = 1 2 nu eo judecată analitică. Căci eu nu gândesc nici în reprezentarea de 7, nici în cea de 5, nici în reprezentarea reunirii ambelor numere — numărul 12 (că trebuie să gândesc acest număr în adiţiunea celorlalte două, despre aceasta nu e vorba aici; căci în judecata analitică se pune numai problema de a şti dacă gândesc într-adevăr predicatul în reprezentarea subiectului). Dar, deşi sintetică, totuşi ea nu este decât o judecată particulară. întrucât aici se consideră numai sinteza omogenului (a unităţilor), sinteza nu poate avea loc aici decât într-un singur mod, cu toate că folosirea acestor numere este apoi generală. Dacă spun: cu trei linii, dintre care două luate împreună sunt mai mari decât a treia, se poate desemna un triunghi, atunci eu nu am aici "ecat simpla funcţie a imaginaţiei productive, care poate trage liniile mai mari şi mai mici, şi în acelaşi timp să le facă să se întâlnească după tot elul de unghiuri alese după voie. Dimpotrivă, numărul 7 nu este posibil ecat într-un singur mod, şi tot astfel numărul 12, care e produs prin mteza celui dintâi cu 5. Astfel de judecăţi nu trebuie deci numite axiome i altfel ar exista un număr infinit de axiome), ci formule numerice. Acest principiu transcendental al matematicii fenomenelor oferă unoaşterii noastre a priori o mare extindere. Căci numai el face a matematica pură, în toată precizia ei, la obiecte ale experienţei; 189

fără acest principiu, aplicarea nu ar putea fi atât de evidentă de la sine, ba chiar a şi prilejuit multe contraziceri. Fenomenele nu sunt lucruri în sine Intuiţia empirică nu este posibilă decât prin intuiţia pură (a spaţiului si timpului); ceea ce spune deci geometria despre intuiţia pură este valabil fără contrazicere, şi despre intuiţia empirică, iar pretextele afirmând că obiectele simţurilor nu trebuie să fie conforme cu regulile construcţiei în spaţiu (de exemplu, cu divizibilitatea infinită a liniilor sau a unghiurilor) trebuie să dispară. Căci prin aceasta i s-ar contesta spaţiului şi, în acelaşi timp cu el, întregii matematici valabilitatea obiectivă; şi nu s-ar mai şti de ce şi până unde ar putea ea să se aplice la fenomene. Sinteza spaţiilor şi timpurilor ca forme esenţiale ale întregii intuiţii este ceea ce face posibila în acelaşi timp aprehensiunea fenomenului, prin urmare orice experienţă externă, în consecinţă şi orice cunoaştere a obiectelor experienţei şi ceea ce matematica dovedeşte despre cea dintâi este necesar valabil şi despre cea de-a doua. Toate obiecţiile nu sunt decât şicane ale unei raţiuni greşit instruite, care, în mod eronat, caută să elibereze obiectele simţurilor de condiţia formală a sensibilităţii noastre şi pe care, deşi nu sunt decât fenomene, le reprezintă ca obiecte în sine, date intelectului; în acest caz, bineînţeles, absolut nimic nu ar putea fi cunoscut despre ele a priori în mod sintetic, prin urmare nici cu ajutorul conceptelor pure despre spaţiu; şi ştiinţa care determină aceste concepte din urmă, geometria, nu ar fi nici ea posibilă. 2. ANTICIPAŢII ALE PERCEPŢIEI Principiul lor este: în toate fenomenele realul, care este un obiect al senzaţiei, are mărime intensivă, adică un grad'6DOVADĂ * Percepţia este conştiinţa empirică, adică o conştiinţă în care este totodată senzaţie. Fenomenele, ca obiecte ale percepţiei, nu sunt intuiţii
a în ediţia I, acest principiu avea următoarea formulare: „Principiul care anticipează toate percepţiile ca atare se exprimă astfel: în toate fenomenele senzaţia şi realulcare-i corespunde în obiect (reuliîus phaenomen) au o mărime intensivă, adică un grad." Primul paragraf din „Dovadă" nu figurează în ediţia I a Criticii raţiunii pure (N«ta redacţiei).

190

T 3 REPREZ. SISTEMATICĂ A PRINCIPIILOR SINTETICE

ai formale), ca spaţiul şi timpul (care nu pot fi percepute în ele pUre ^ Ele conţin deci, pe lângă intuiţie, şi materiile pentru un obiect în inse , -n geI1 - aiul care Ceva existent este reprezentat în spaţiu sau în timp), senzaţiei, ca reprezentare pur subiectivă de care nu putem . constienţi decât dacă subiectul este afectat şi dacă o raportăm la biect în genere, în sine. De la conştiinţa empirică la cea pură e bila o schimbare graduală, când realul celei dintâi dispare cu totul şi nu rămâne decât o conştiinţă pur formală (apriori) a diversului cuprins în spaţiu şi în timp; prin urmare, este posibilă şi o sinteză a producerii cantităţii unei senzaţii de la începutul ei — intuiţia pură = 0 — până la orice mărime a ei. Dar fiindcă senzaţia în sine nu este câtuşi de puţin o reprezentare obiectivă şi în ea nu se găseşte nici intuiţia de spaţiu, nici cea de timp, ea nu va avea în adevăr o mărime extensivă, dar va avea totuşi o mărime (şi anume, cu ajutorul aprehensiunii ei, în care conştiinţa empirică poate creşte într-un anumit timp de la nimic = 0, până la mărimea ei dată); ea va avea deci o mărime intensivă, conform căreia trebuie să li se atribuie tuturor obiectelor percepţiei, întrucât aceasta conţine senzaţie, mărime intensivă, adică un grad de influenţă asupra simţului. Se poate numi anticipaţie orice cunoaştere prin care pot cunoaşte şi determina a priori ceea ce aparţine cunoaşterii empirice, şi fără îndoială că acesta e înţelesul în care E p i c u r întrebuinţa expresia sa de Tîpd\Ti4us\ Dar fiindcă în fenomene este ceva care nu este cunoscut niciodată a priori şi care constituie astfel adevărata diferenţă dintre cunoştinţa empirică şi cea a priori, anume senzaţia (ca materie a percepţiei), urmează că aceasta din urmă este propriu-zis ceea ce nu Poate fi anticipat. Dimpotrivă, am putea numi anticipaţii ale fenomenelor rminările Pure în spaţiu şi timp, atât în ce priveşte figura cât şi în ce Pnveşte mărimea, fiindcă ele reprezintă a priori ceea ce poate fi dat ueauna aposteriori în experienţă. Presupuneţi însă că se găseşte totuşi a ca re se poate cunoaşte a priori în orice senzaţie ca senzaţie în genere u a ca o senzaţie particulară să fie dată), atunci acest ceva ar merita să Ur Mt anticipaţie în înţeles excepţional, fiindcă pare straniu de a ] Pa asupra experienţei în ceea ce priveşte tocmai materia ei, care nu e " scoasă decât din ea. Si asa stau lucrurile aici în realitate. 191

TEORIAELEM.PART.il. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 2

Aprehensiunea, efectuată numai cu ajutorul senzaţiei, nu umple decât o clipă (dacă, bineînţeles, nu consider succesiunea mai multor senzaţii). Fiind ceva în fenomen, a cărui aprehensiune nu este sinteză succesivă, care să meargă de la părţi la reprezentarea totală, ea nu are deci mărime extensivă; absenţa senzaţiei în aceeaşi clipă ar reprezenta această clipă ca vidă, prin urmare = 0. Ceea ce corespunde senzaţiei în intuiţia empirică este realitate (realitas phaenomenon); ceea ce corespunde absenţei ei este negare = 0. Dar orice senzaţie e susceptibilă de diminuare, aşa încât ea poate descreşte şi astfel dispărea treptat. Prin urmare, între realitatea în fenomen şi negare este o înlănţuire continuă şi mai multe senzaţii intermediare posibile, între care este totdeauna o diferenţă mai mica decât diferenţa dintre senzaţia dată şi zero sau negarea totală. Adică: realul în fenomen are totdeauna o mărime, care însă nu se găseşte în aprehensiune, pentru că aceasta are loc cu ajutorul simplei senzaţii într-o clipă şi nu prin sinteza succesivă a mai multor senzaţii, şi prin urmare nu merge de la părţi la întreg; realul are deci în adevăr o mărime, dar nu una extensivă. Numesc mărime Intensivă acea mărime care nu este aprehendata decât ca unitate şi în care pluralitatea nu poate fi reprezentată decât prin apropiere de negaţie = 0. Prin urmare, orice realitate în fenomen are o mărime intensivă, adică un grad. Dacă considerăm această realitate ca o cauză (fie a senzaţiei sau a altei realităţi în fenomen, de exemplu a unei schimbări), atunci numim gradul realităţii, cu titlu de cauză, un moment, de exemplu momentul greutăţii, şi aceasta fiindcă gradul nu înseamnă decât mărimea a cărei aprehensiune nu este succesivă, ci momentană, Amintesc însă aceasta numai în treacăt aici, căci cu cauzalitatea nu mă ocup încă acum. Astfel, orice senzaţie, prin urmare şi orice realitate în fenomen, oricât de mică ar fi, are un grad, adică o mărime intensivă, care totdeauna mai poate fi micşorată; şi între realitate şi negaţie este o înlănţuire continuă de realităţi posibile şi de percepţii mai mici posibile. Orice culoare, de exemplu cea roşie, are un grad care, oricât de mic ar fi, nu este niciodată cel mai mic; şi la fel stau lucrurile pretutindeni cu căldura, cu momentul greutăţii etc. Se numeşte continuitate a mărimilor proprietatea lor de a nu avea în ele nici o parte care să fie cea mai mică posibilă (nici o parte simplă). 192

3 REPREZ. SISTEMATICĂ A PRINCIPIILOR SINTETICE

■ t'mpul sunt quanta continua, fiindcă nici o parte a lor nu poate "ă fără a o închide între limite (puncte şi momente), prin urmare fără " ^ tă parte însăşi să nu fie la rândul ei un spaţiu sau un timp. Spaţiul CaaCe mpune deci decât din spaţii, timpul — din timpuri. Punctele şi n° tele nu sunt decât limite, adică simple locuri ale limitării spaţiului m0 ului' locurile însă presupun totdeauna intuiţiile care trebuie să le H lmiteze sau să le determine; şi nici spaţiul, nici timpul nu se pot nune din simple locuri, ca din părţi integrante care ar putea fi date nterior spaţiului sau timpului. Astfel de mărimi pot fi numite şi fluente, fiindcă sinteza (imaginaţiei productive) care le produce este o progresie în timp, a cărei continuitate se obişnuieşte a se desemna îndeosebi prin expresia: curgere (Fliessen- Verflicsscn). Toate fenomenele în genere sunt prin urmare mărimi continue, atât în ce priveşte intuiţia lor, ca mărimi extensive, cât şi în ce priveşte simpla percepţie (senzaţie şi deci realitate) ca mărimi intensive. Când sinteza diversului fenomenului e întreruptă, atunci acest divers este un agregat de mai multe fenomene (şi nu, propriu-zis, un fenomen ca un cuantum), care nu e produs prin simpla continuare a sintezei productive de un anumit mod, ci prin repetarea unei sinteze mereu întrerupte. Dacă numesc 13 taleri un cuantum de bani, denumirea este exactă în măsura în care înţeleg prin acel cuantum conţinutul unei mărci de argint fin; această marcă este fără îndoială o mărime continuă, în care nici o parte nu e cea mai mică, ci fiecare parte ar putea constitui o monedă care tot ar mai cuprinde materie pentru monede şi mai mici. Dacă însă înţeleg prin această expresie 13 taleri rotunzi ca tot atâtea monede (indiferent de conţinutul lor de argint), atunci este impropriu să le numesc un cuantum de taleri, ci trebuie să le numesc un agregat, adică un număr e mon ede. Fiindcă la baza fiecărui număr trebuie să fie unitate, enomenul ca unitate este un cuantum şi, ca atare, el este totdeauna un continuum. acă toate fenomenele, considerate atât extensiv cât şi intensiv, n mărimi continue, atunci judecata că şi orice schimbare (trecerea le ' UCrU dintr-° stare în alta) este continuă ar putea fi dovedită aici gen ?I °U eviden'ă matematică, dacă cauzalitatea unei schimbări în re nu s ar " afla cu totul dincolo de limitele unei filosofii transcen , Je Şi nu ar presupune principii empirice. Dacă este posibilă o 193

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 2

i 'f f l

cauză care schimbă starea lucrurilor, adică le determină în contrariu] une anumite stări date, despre aceasta intelectul nu ne dă a priori nici n lămurire, nu numai pentru că el nu sesizează deloc posibilitatea schimbării (căci această perspicacitate ne lipseşte în majoritatea cunoştinţelor a priori), ci fiindcă mutabilitatea nu se referă decât la anumite determinări ale fenomenelor, asupra cărora numai experienţa ne poate instrui,pe când cauza lor trebuie căutată în imuabil. Dar fiindcă aici nu avem nimic de care să ne servim, decât conceptele pure fundamentale ale oricărei experienţe posibile, în care nu trebuie să fie absolut nimic empiric, nu putem, fără a dăuna unităţii sistemului, să anticipăm asupra fizicii generale, care este construită pe anumite experienţe fundamentale. Totuşi, nu ne lipsesc dovezi pentru a demonstra marea influenţă pe care o are principiul nostru de a anticipa percepţii şi chiar de a umple lacunele percepţiilor, întrucât barează intrarea tuturoi concluziilor false care ar putea fi trase din ele. Dacă orice realitate în percepţie are un grad, astfel încât între acest grad şi negaţie să aibă loc o serie infinită de grade tot mai mici şi dacă fiecare simţ trebuie să aibă un grad determinat de receptivitate a senzaţiilor, atunci nici o percepţie, deci şi nici o experienţă nu e posibilă, care să dovedească, fie nemijlocit, fie mijlocit (prin orice digresiune în raţionament), o absenţă totală a oricărui real, adică din experienţă nu poate fi scoasă niciodată dovada unui spaţiu sau a unui timp vid. Căci, mai întâi, absenţa totală a realului în intuiţia sensibilă nu poate fi ea însăşi percepută; în al doilea rând, ea nu poate fi dedusă dintr-un singur fenomen şi din diferenţa de grad a realităţii lui, sau nici nu e îngăduit să fie admisă vreodată pentru explicarea acestui fenomen. Căci, deşi întreaga intuiţie a unui spaţiu sau a unui timp determinat este în totului tot reală, adică nici o parte a lui nu este vidă, totuşi, fiindcă orice realitate îşi are gradul ei care, fără ca mărimea extensivă a fenomenului sa se schimbe, poate descreşte, prin trepte infinite, până la nimic (până la vid), trebuie să existe grade infinit de variate cu care să fie umplut spaţiul sau timpul, şi mărimea intensivă în diversele fenomene trebuie să poată n mai mică sau mai mare, deşi mărimea extensivă a intuiţiei rămâne aceeaşi. Vom da un exemplu în această privinţă. Aproape toţi fizicieniiobservând o mare diferenţă în cantitatea diferitelor genuri de materii n1 194

CT

3 REPREZ. SISTEMATICĂ A PRINCIPIILOR SINTETICE

au acelaşi volum (fie prin momentul greutăţii sau al densităţii, ^ ■ omentul rezistenţei opuse altor materii în mişcare), conchid în ^ • 'tate că acest volum (mărime extensivă a fenomenului) trebuie U- f A deşi în măsură diferită, în toate materiile. Dar care din aceşti S ■ ' ni în cea mai mare parte matematicieni şi mecanicişti, şi-ar fi 1 tut imagina cândva că îşi întemeiau concluzia exclusiv pe o supoziţie tafizică pe care ei pretindeau totuşi că o evită, în timp ce admiteau că ea/u/în spaţiu (nu pot să-1 numesc aici impenetrabilitate sau greutate, pentru că acestea sunt concepte empirice) ar fi pretutindeni identic şi nu ar putea să se distingă decât prin mărimea extensivă, adică prin număr. Acestei supoziţii, pentru care ei nu puteau avea nici un temei în experienţă şi care deci este numai metafizică, eu îi opun o dovadă transcendentală care, ce-i drept, nu trebuie să explice diferenţa în umplerea spaţiilor, dar care totuşi suprimă cu totul pretinsa necesitate a acelei supoziţii de a nu putea explica diferenţa amintită în alt fel decât prin admiterea de spaţii vide, şi care are meritul de a pune cel puţin intelectul în libertatea de a gândi această diferenţă şi în alt mod, dacă explicarea fizică ar face necesară aici vreo ipoteză. Căci vedem atunci că deşi spaţii egale pot fi perfect umplute de materii diferite, astfel încât în nici unul din ele să nu fie un punct în care să nu se găsească prezenţa materiei, totuşi orice real de aceeaşi calitate are gradul lui (de rezistenţă sau de greutate), grad care, fără diminuarea mărimii extensive sau a numărului, poate deveni mai mic la infinit, înainte ca această calitate să treacă în vid şi să dispară. Astfel, o dilatare care umple spaţiul, de exemplu căldura, şi în acelaşi mod orice altă realitate (în fenomen), poate sa descrească fără a lăsa vidă câtuşi de puţin nici cea mai mică parte a acestui spaţiu, în gradele lui până la infinit, şi cu toate acestea, să umple s Paţiul cu aceste grade mai mici tot atât de bine ca un alt fenomen cu e ma * mari- Intenţia mea nu este nicidecum să susţin aici că aceasta s e m realitate raţiunea diferenţei materiilor în ce priveşte greutatea lor _ C1 ica, ci numai să demonstrez dintr-un principiu al intelectului pur a ura percepţiilor noastre face posibil un astfel de mod de explicare • m mod greşit se admite realul fenomenului ca fiind identic în ce CŞte §radul Şi ca nefiind diferit decât din punctul de vedere al cu . ' ei ?a a l mărimii lui extensive, şi că se afirmă aceasta a priori chiar jutorul unui aşa-zis principiu al intelectului. 195

TEORIAELEM.PART.il. DIVIZ.l. CART. 2. CAP. 2

Totuşi, pentru un cercetător deprins cu transcendentalul şi devenit prin aceasta, circumspect, această anticipaţie a percepţiei are totdeauna ceva surprinzător în sine şi îi provoacă oarecare îndoială asupra capacităţii intelectului de a anticipa o astfel de judecată sintetică, cum este aceea despre gradul oricărui real în fenomene şi, prin urmare, despre posibilitatea diferenţei intrinsece a senzaţiei însăşi, dacă se face abstracţie de calitatea ei empirică; este deci încă o problemă care merită sa fie rezolvată: cum poate intelectul, aici, sa enunţe ceva apriori sintetic asupra fenomenelor şi chiar să le anticipeze în ceea ce au propriu şi numai empiric, adică în ceea ce priveşte senzaţia? Calitatea senzaţiei este totdeauna numai empirică şi nu poate fi reprezentată a priori (de exemplu, culori, gust etc). Dar realul, care corespunde în genere senzaţiilor în opoziţie cu negaţia = O, nu reprezintă decât ceva al cărui concept cuprinde în sine o existenţă şi nu înseamnă decât sinteza într-o conştiinţă empirică în genere. în simţul intern, în adevăr, conştiinţa empirică poate fi înălţată de la O până la orice grad superior, aşa încât aceeaşi mărime extensivă a intuiţiei (de exemplu, o suprafaţă luminată) să excite o senzaţie tot atât de mare ca şi un agregat de mai multe alte suprafeţe (mai puţin luminate) luate la un loc. Putem face deci cu totul abstracţie de mărimea extensivă a fenomenului şi să ne reprezentăm totuşi în simpla senzaţie, într-un moment, o sinteză a creşterii uniforme de la O până la conştiinţa empirică dată. Toate senzaţiile nu sunt deci date, ca atare, decât aposteriori, dar proprietatea lor de a avea un grad poate fi cunoscută apriori. Este demn de reţinut că nu putem cunoaşte aprioriîn mărimile în genere decât o singură calitate, anume continuitatea, iar că în orice calitate (în realul fenomenelor) nu putem cunoaşte nimic mai mult a priori decât cantitatea lor intensivă, anume că au un grad; tot restul rămâne în seama experienţei.

196

SECT 3- REPREZ. SISTEMATICĂ A PRINCIPIILOR SINTETICE

3. ANALOGII ALE EXPERIENŢEI ■ ' iul lor este: Experienţa nu este posibilă decât prin reprezentarea "nn unei legături necesare a percepţiilor1 DOVADĂ** Experienţa este o cunoaştere empirică, adică o cunoaştere care determină un obiect prin percepţii. Ea este deci o sinteză a percepţiilor are ea însăşi, nu e conţinută în percepţie, ci conţine unitatea sintetică a diversului lor într-o conştiinţă, unitate care constituie esenţialul unei cunoştinţe a obiectelor simţurilor, adică a experienţei (nu numai a intuiţiei sau a senzaţiei simţurilor). în experienţă, percepţiile nu se raportează unele la altele decât întâmplător, astfel încât nici o necesitate a legăturii lor nu rezultă, nici nu poate rezulta din percepţiile însele, fiindcă aprehensiunea nu este decât o asamblare a diversului intuiţiei empirice, dar în ea nu se găseşte nici o reprezentare a unei legături necesare în existenţa fenomenelor, pe care le asamblează în spaţiu şi în timp. Dar fiindcă experienţa este o cunoaştere a obiectelor prin percepţii, fiindcă, prin urmare, raportul în existenţa diversului nu trebuie să fie reprezentat în ea aşa cum e asamblat în timp, ci aşa cum este obiectiv în timp, fiindcă timpul însuşi nu poate fi perceput, determinarea existenţei obiectelor în timp nu poate avea loc decât prin legătura lor în timp în genere,prin urmare numai cu ajutorul conceptelor care le leagă apriori. Fiindcă aceste concepte implică totdeauna necesitate, experienţa nu este posibilă decât cu ajutorul unei reprezentări a legăturii necesare a percepţiilor. Cele trei moduri ale timpului sunt: permanenţa, succesiunea şi simultaneitatea. De aici trei reguli ale tuturor raporturilor temporale ale fenomenelor, după care existenţa fiecăruia din ele poate fi determinată în raport cu unitatea oricărui timp, reguli care preced orice experienţă şi o f ac mai întâi posibilă. Principiul general al tuturor acestor trei analogii se bazează pe tea necesară a apercepţiei cu privire la orice conştiinţă empirică
n sunt ''a '•e'este formulat astfel: „Principiul lor general este: Toate fenomenele ele înt PUSC aP"or'> în ce priveşte existenta lor, unor reguli care determina raportul dintre cinlruntimp." (Notar d n ed'''a ' a Criticii raţiunii pure, acest cuvânt se găsea articulat: „Analogiile"

(Notareci ""^ paragraf din ..Dovadă" nu figurează în ediţia I a Criticii raţiunii pure

197

TEORIA ELEM.PART. I I . DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 2

posibilă (a apercepţiei) în fiecare timp şi, prin urmare, fiindcă această unitate serveşte de fundament a priori, pe unitatea sintetică a tuturor fenomenelor din punctul de vedere al raporturilor lor în timp. Căci apercepţia originară se raportează la simţul intern (ansamblul tuturor reprezentărilor), şi anume a priori la forma lui, adică la raportul conştiinţei empirice diverse în timp. în apercepţia originară trebuie să fie reunit tot acest divers după raporturile lui de timp; căci aceasta cere unitatea transcendentală a acestei apercepţii apriori, căreia îi este supus tot ceea ce trebuie să aparţină cunoaşterii mele (cu alte cuvinte, cunoaşterii mele unitare), prin urmare ceea ce poate deveni un obiect pentru mine. Această unitate sintetică în raportul cronologic al tuturor percepţiilor, care este determinată a priori, este deci această lege: toate determinările empirice de timp trebuie să fie supuse regulilor determinării generale de timp, iar analogiile experienţei, despre care vrem să tratăm acum, trebuie să fie astfel de reguli. Aceste principii au în sine particular că nu examinează fenomenele şi sinteza intuiţiei lor empirice, ci numai existenţa şi raportul dintre ele cu privire la această existenţă a lor. Modul cum ceva este aprehendat în fenomen este determinat apriori, astfel încât regula sintezei lui să poată procura totodată această intuiţie a priori în fiecare exemplu empiric dat, adică s-o realizeze cu ajutorul acestei sinteze. Dar existenţa fenomenelor nu poate fi cunoscută a priori, şi deşi pe această cale am putea reuşi să deducem o existenţă oarecare, totuşi nu am putea-o cunoaşte în mod determinat, adică n-am putea anticipa prin ce se distinge intuiţia ei empirică de altele. Cele două principii precedente, pe care le-am numit matematice, datorită faptului că ele ne autorizează să aplicăm matematica la fenomene, se raportau la fenomene din punctul de vedere al simplei lor posibilităţi şi ne învăţau cum ar putea fi produse, atât din punctul de vedere al intuiţiei lor cât şi din punctul de vedere al realului percepţie', lor, după regulile unei sinteze matematice; de aceea atât la una cât şi la cealaltă pot fi întrebuinţate cantităţi numerice şi, cu ele, determinarea fenomenului ca mărime. Astfel, eu voi putea compune, de exemplu, gradul senzaţiilor luminii Soarelui din cam 200 000 de ori lumina Lunii şi-1 voi putea da ca determinat apriori, adică îl voi putea construi. De aceea, putem numi constitutive aceste principii prime. 198

SECŢ. 3- REPREZ. SISTEMATICĂ A PRINCIPIILOR SINTETICE

Cu totul altfel trebuie să fie acelea care urmează să supună apriori miilor existenţa fenomenelor. Fiindcă această existenţă nu se lasă struită, aceste principii nu vor putea privi decât raportul existenţei şi u vor putea procura decât principii regulative. Nu ne putem deci gândi • i nici la axiome, nici la anticipaţii; ci, dacă ne e dată o percepţie într-un aoort de timp faţă de altele (deşi nedeterminate), nu se va putea spune a nriori' care este această altă percepţie şi cât de mare este ea, ci cum este ea legată necesar cu prima în ce priveşte existenţa, în acest mod al timpului. în filosofie, analogiile semnifică ceva foarte diferit de ceea ce reprezintă ele în matematică. în matematică, ele sunt formula care exprimă egalitatea a două raporturi de mărime; şi sunt totdeauna constitutive, astfel încât, dacă sunt daţi trei membri ai unei proporţii, prin aceasta este dat şi al patrulea, adică poate fi construit. în filosofie însă, analogia nu este egalitatea a două raporturi cantitative, ci a două raporturi calitative, în care din trei membri daţi eu nu pot cunoaşte şi da apriori decât raportul faţă de un al patrulea, dar nu acest al patrulea membru însuşi; dar am, desigur, o regulă pentru a-1 căuta în experienţă şi un semn pentru a-1 descoperi în ea. O analogie a experienţei nu va fi deci decât o regulă după care unitatea experienţei trebuie să rezulte din percepţii (nu percepţia însăşi, ca intuiţie empirică în genere), şi ea va fi valabilă cu privire la obiecte (ale fenomenelor), nu ca principiu constitutiv, ci numai ca principiu regulativ. Acelaşi lucru va fi valabil însă şi pentru postulatele gândirii empirice în genere, care privesc împreună sinteza simplei intuiţii (a formei fenomenului), a percepţiei (a materiei lui) şi a experienţei (a raportului acestor percepţii). Aceste postulate nu sunt decât principii regulative şi se disting de cele matematice, care sunt constitutive, desigur nu prin certitudine, care atât în unele cât şi în altele e ste bine stabilită apriori, ci prin natura evidenţei, adică prin intuitivul '°r (prin urmare şi prin demonstraţie). Dar ceea ce a fost amintit la toate principiile sintetice şi trebuie eosebi notat aici este că aceste analogii nu au semnificaţia şi abilitatea lor exclusivă ca principii ale folosirii transcendentale a ectului, ci numai ale folosirii lui empirice, că, prin urmare, pot fi nstrate numai ca atare, că, în consecinţă, fenomenele trebuie £„ . mate nu de-a dreptul sub categorii, ci numai sub schemele lor. ' ac^ obiectele la care trebuie să fie raportate aceste principii ar fi 199

TEORIA ELEM.PART.il. D1VIZ.1. CART.2. CAP.2

,j i i' . ' ■ ) !jj

lucruri în sine, ar fi cu totul imposibil să se cunoască despre ele ceva sintetic apriori. Ele nu sunt decât fenomene a căror cunoaştere completă, spre care trebuie să se îndrepte în cele din urmă toate principiile a priori, este exclusiv experienţa posibilă; prin urmare, aceste principii nu pot avea ca scop decât condiţiile unităţii cunoaşterii empirice în sinteza fenomenelor, iar această sinteză nu este gândită decât în schema conceptului pur al intelectului, căci unitatea ei, ca aceea a unei sinteze în genere, este efectuată de funcţia care nu este restrânsă de nici o condiţie sensibilă şi care este cuprinsă în categorie. Vom fi deci autorizaţi de aceste principii să nu înlănţuim fenomenele decât după o analogie cu unitatea logică şi generală a conceptelor şi, prin urmare, ne vom servi, ce-i drept, în principiul însuşi, de categorie, dar în executare (în aplicarea la fenomene) vom pune în locul acestui principiu schema categoriei, ca fiind cheia folosirii ei, sau mai curând vom pune schema alături de categorie, ca o condiţie restrictivă sub numele de formulă a acestui principiu. A. ANALOGIA ÎNTÂI Principiul permanenţei substanţei Substanţa persistă în orice schimbare a fenomenelor şi cuantumul ci în natură nu creşte, nici nu scadea

Ip l

DOVADĂ * Toate fenomenele sunt în timp şi numai în el ca substrat (ca formă permanentă a intuiţiei interne) pot fi reprezentate atât simultaneitatea cât şi succesiunea. Deci timpul, în care trebuie gândită orice schimbare a
în ediţia 1, această analogie avea următoarea redactare: „Principiul permanenţei Toate fenomenele conţin ceva permanent (substanţa), considerat ca obiectul însuşi, şi ceva schimbător, considerat ca o simplă determinare a obiectului, adică un mod de existenţă a obiectului. Dovada acestei prime analogii Toate fenomenele sunt în timp. Acesta poate determina în două feluri raportul pe care-1 prezintă existenţa lor, întrucât sunt sau succesive, sau simultane. în ce priveşte primul mod, timpul este considerat ca serie de timp, în ce priveşte al doilea mod, el este considerat ca întindere de timp" Primul paragraf din „Dovadă" nu figurează în ediţia 1 a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).
a

'""'

200

SECŢ. 3- REPREZ. SISTEMATICĂ A PRINCIPIILOR SINTETICE

f nomenelor, rămâne şi nu se schimbă, pentru că în el succesiunea sau muitaneitatea nu pot fi reprezentate decât ca determinări ale lui. Timpul poate fi perceput în sine. Prin urmare, în obiectele percepţiei, adică "n fenomene, trebuie să se găsească substratul care reprezintă timpul în eenere şi în care orice schimbare sau simultaneitate poate fi percepută în aprehensiune prin raportul fenomenelor faţă de el. Dar substratul a tot ce e real, adică a ceea ce aparţine existenţei obiectelor, este substanţa, în care tot ce aparţine existenţei nu poate fi gândit ca determinare. Prin urmare,permanentul, numai în legătură cu care pot fi determinate toate raporturile de timp ale fenomenelor, este substanţa în fenomen, adică realul lor, care, ca substrat al oricărei schimbări, rămâne totdeauna acelaşi. Fiindcă această substanţă nu poate deci să se schimbe în existenţa ei, nici cuantumul ei în natură nu poate nici creşte, nici scădea. Aprehensiunea noastră a diversului fenomenului este totdeauna succesivă şi deci totdeauna schimbătoare. Noi nu putem deci niciodată determina numai prin ea dacă acest divers, ca obiect al experienţei, e simultan sau succesiv, dacă la baza experienţei nu se află ceva care este în orice timp, adică ceva durabil şi permanent, a cărui schimbare şi simultaneitate nu reprezintă decât tot atâtea moduri (modi ai timpului) de existenţă a permanentului. Numai în permanent deci sunt posibile raporturile de timp (căci simultaneitatea şi succesiunea sunt singurele raporturi în timp), adică permanentul este substratul reprezentării empirice a timpului însuşi, substratul care, el singur, face posibilă orice determinare de timp. Permanenţa exprimă în genere timpul ca un corelat constant al oricărei existenţe a fenomenelor, al oricărei schimbări şi al oricărei simultaneităţi. Căci schimbarea nu priveşte timpul însuşi, ci numai fenomenele în timp (aşa cum simultaneitatea nu este un modus al topului însuşi, pentru că în timp părţile nu sunt simultane, ci sunt toate succesive). Dacă am voi să atribuim timpului însuşi o succesiune, ar Ul s ^ mai gândim încă un alt timp, în care această succesiune ar fi Posibilă. Numai datorită permanentului, existenţa dobândeşte în e ntele părţi succesive ale seriei de timp o cantitate, pe care o numim «■ Căci numai în simpla succesiune, existenţa nu face decât să Fă s ^S^ ^^ mereu şi nu are niciodată nici cea mai mică cantitate. a cest permanent nu există deci raport de timp. Timpul nu poate fi PW m sine; prin urmare, acest permanent în fenomene e substratul 201

TEORIA ELEM.PART.il. DIVE. 1. CART. 2. CAP. 2

oricărei determinări de timp, în consecinţă şi condiţia posibilităf oricărei unităţi sintetice a percepţiilor, adică a experienţei, şi în acest permanent orice existenţă şi orice schimbare în timp nu pot fi considerate decât ca un modus al existenţei a ceea ce rămâne şi persistă. Astfel în toate fenomenele permanentul este obiectul însuşi, adică substanţa (phaenomenon), dar tot ce se schimbă sau se poate schimba nu aparţine decât modului cum există această substanţă sau aceste substanţe, deci determinărilor lor. Găsesc că în toate timpurile nu numai filosoful, ci şi simţul comun au presupus această permanenţă s^a un substrat al oricărei schimbări a fenomenelor şi o vor admite totdeauna ca fiind indubitabilă, numai că filosoful se exprimă asupra acestui lucru ceva mai exact, spunând: în toate schimbările din lume rămâne substanţa şi numai accidentele se schimbă. Dar despre această judecată sintetică nu găsesc nicăieri nici măcar încercarea unei demonstraţii; ba chiar ea nu figurează, cum i s-ar cuveni totuşi, decât rareori în fruntea legilor pure şi valabile cu totul a priori ale naturii. în realitate, judecata că substanţa este permanentăe tautologică. Căci numai această permanenţă este raţiunea pentru care aplicăm la fenomen categoria substanţei, şi ar fi trebuit să se demonstreze că în toate fenomenele este ceva permanent, în care ceea ce e schimbător nu e decât determinarea existenţei lui. Dar cum o astfel de demonstraţie nu poate fi procurată niciodată dogmatic, adică cu ajutorul conceptelor, fiindcă priveşte o judecată sintetică apriori, şi cum nu i-a trecut nimănui prin gând că astfel de judecăţi nu sunt valabile decât cu privire la o experienţă posibilă, şi că prin urmare nici nu pot n dovedite decât printr-o deducţie a posibilităţii acestei experienţe, nu e* mirare că deşi a fost pusă la baza oricărei experienţe (fiindcă necesitate ei în cunoaşterea empirică se simte) totuşi n-a fost dovedită niciodatăUn filosof a fost întrebat: cât cântăreşte fumul? El a răspuns: sca din greutatea lemnului ars greutatea cenuşii rămase şi vei avea greuta fumului. El presupunea deci ca incontestabil că nici în foc Tot (substanţa) nu dispare, ci că numai forma ei suferă o schimbare-astfel judecata: din nimic nu se naşte nimic nu este decât o altă con1 totdea""3 a principiului permanenţei sau, mai curând, a existenţei ceea persistente a subiectului propriu al fenomenelor. Căci, pentru * ca ce vrem să numim substanţă în fenomen să fie adevăratul substrat al o
202

3 REPREZ. SISTEMATICĂ A PRINCIPIILOR SINTETICE _--------

■ - ' de timp, atunci trebuie ca întreaga existenţă, atât în timpul determi^ viitor, să poată fi determinată exclusiv prin acest
t«>rut cât Şl i"

Prin urmare, noi nu putem da unui fenomen numele de tâ decât pentru că presupunem existenţa lui în orice timp, ceea SU te exprimat bine prin cuvântul permanenţă, întrucât acesta pare °oorteze mai mult la timpul viitor. Dar cum necesitatea internă de ^exista permanent este legată inseparabil cu necesitatea de a fi existat tdeauna, expresia poate fi păstrată. Gigni de nihilo nihil, in nihilum nil possereverti erau două judecăţi pe care cei vechi le legau inseparabil, şi care astăzi uneori se separă din nepricepere, fiindcă se crede că ele se aplică la lucrurile în sine şi că prima ar putea fi contrară dependenţei lumii de o cauză supremă (chiar în ce priveşte substanţa ei). Dar această teamă este fără temei, fiindcă aici e vorba numai de fenomene în câmpul experienţei, a căror unitate nu ar fi niciodată posibilă, dacă am admite că se produc lucruri noi (în ce priveşte substanţa). Căci atunci ar dispărea ceea ce poate reprezenta exclusiv unitatea timpului, anume identitatea substratului, singura în care orice schimbare are unitate completă. Această permanenţă nu este totuşi nimic mai mult decât modul de a ne reprezenta existenţa lucrurilor (în fenomen). Determinările unei substanţe, care nu sunt altceva decât moduri particulare ale ei de a exista, se numesc accidente. Ele sunt totdeauna reale, deoarece privesc existenţa substanţei. (Negaţiile sunt numai determinări care exprimă nonexistenţa a ceva în substanţă.) Dacă am atribui acestui real în substanţă o existenţă particulară (de exemplu işcani, considerată ca un accident al materiei), atunci această existenţă n,,^UmeŞte inererHă, spre deosebire de existenţa substanţei, care se subzistenţă. Dar de aici rezultă multe interpretări greşite, şi e u bine exprimat dacă accidentul este desemnat numai prin determinată pozitiv existenţa unei substanţe. Cu toate condiţiilor ac estea cărora le este supusă folosirea logică a este inevitabil să se inte iect izoleze oarecum ceea ce se poate i substanţe, în timp ce Sc himb substanţa rămâne, şi să lui cu permanentul propriu şi cu de ace ea, radicalul; categorie şi stă sub titlul raporturilor mai mult ca a> ecât pentru că ea însăşi ar conţine un raport.
SU S

203

TEORIA ELEM.PART.II. D1VIZ. 1. CART. 2. CAP. 2

Pe această permanenţă se bazează şi înţelegerea corectă a conceptul ■ de schimbare. Naşterea şi dispariţia nu sunt schimbări a ceea ce se nast sau dispare. Schimbarea este un mod de a exista, care succede unui alt mod de a exista al aceluiaşi lucru. De aceea, tot ce se schimbă e permanent şi numai starea lui se schimbă. Deoarece această schimbare nu priveşte decât determinările care pot înceta sau şi începe, putem spune, printr-o expresie aparent cam paradoxală: numai permanentul (substanţa) se schimbă, variabilul nu suferă nici o schimbare de existenţă, ci numai o schimbare de aspect, fiindcă unele determinări încetează şi altele încep. Schimbarea nu poate fi percepută deci decât la substanţe, şi nu poate fi percepţie posibilă a naşterii sau morţii decât întrucât sunt numai determinări ale permanentului, fiindcă tocmai acest permanent face posibilă reprezentarea despre trecerea de la o stare la alta şi de la nonexistenţă la existenţă şi care deci nu pot fi cunoscute empiric decât ca determinări variabile a ceea ce rămâne. Presupuneţi că ceva începe să existe absolut; atunci trebuie să admiteţi un moment în care acest ceva nu era. Dar de ce vreţi să legaţi acest moment, dacă nu de ceea ce există deja? Căci un timp vid, care ar precede, nu este un obiect al percepţiei. Dar dacă legaţi această devenire de lucruri care existau înainte şi care au durat până la ea, atunci devenirea din urmă nu a fost decât o determinare a celei dintâi, care exista deja ca permanentă. La fel e şi cu dispariţia unui lucru: ea presupune reprezentarea empirică a unui timp în care un fenomen nu mai există. Substanţele (în fenomen) sunt substraturile tuturor determinărilor de timp. Naşterea unora şi dispariţia altora ar suprima însăşi condiţia unică a unităţii empirice a timpului şi fenomenele s-ar raporta atunci la două feluri de timp, a căror existenţă s-ar scurge simultan, ceea ce este absurd. Căci nu există decât un timp, în care toate timpurile difente trebuie puse nu ca simultane, ci ca succesive. Prin urmare, permanenţa este o condiţie necesară care ~ir.gur permite determinarea fenomenelor, ca lucruri sau ca obiecte, întrexperienţă posibilă. Dar care este criteriul empiric al acestei permanent necesare şi, cu ea, al substanţialităţii fenomenelor, despre a expunerea următoare ne va da prilejul să remarcăm cele necesare.

204

3 REPREZ. SISTEMATICĂ A PRINCIPIILOR SINTETICE B. ANALOGIA A DOUA principiul

succesiunii în timp după legea cauzalităţii schimbările au loc după legea legăturii dintre cauză şi efect* DOVADĂ* Principiul precedent a demonstrat că toate fenomenele succesiunii - t'mv nu sunt decât schimbări, adică o existenţă şi o nonexistenţă succesivă a determinărilor substanţei care persistă, prin urmare că nu se noate admite existenţa substanţei însăşi care ar succede nonexistenţei ei sau nonexistenţă ei care ar succede existenţei — cu alte cuvinte, naşterea sau dispariţia substanţei însăşi. Acest principiu ar fi putut fi exprimat şi astfel: Orice schimbare de stare (succesiune) a fenomenelor nu este decât schimbare de existenţă, căci naşterea sau dispariţia substanţei nu sunt schimbări ale ei, deoarece conceptul schimbării presupune tocmai acelaşi subiect ca existând cu două determinări opuse, prin urmare, ca permanent. După această avertizare urmează dovada, Eu percep că fenomenele se succed, adică o stare a lucrurilor este într-un moment al cărei contrariu exista în starea precedentă. Eu leg deci, propriu-zis, două percepţii în timp. Această legătură nu este opera simplului simţ şi a intuiţiei, ci este, aici, produsul unei facultăţi sintetice a imaginaţiei, care determină simţul intern cu privire Ia raportul de timp. Dar această facultate poate lega cele două stări amintite în două moduri, astfel încât una sau alta să preceadă în timp, căci timpul nu poate fi perceput în el însuşi şi, în raport cu el, poate fi determinat în obiect, arecum empiric, ceea ce precede şi ceea ce urmează. Eu nu sunt deci conştient decât că imaginaţia mea pune pe una înainte, pe alta după, iar ca in obiect o stare precede pe alta; sau, cu alte cuvinte, simpla Percepţie lasă indeterminat raportul obiectiv al fenomenelor care se ^entru ca acesta să fie cunoscut ca determinat, raportul dintre c 1° ou a stări trebuie să fie gândit astfel, încât el să determine ca necesar
(începe Sje''a are urmatoarea formulare: „Principiul producerii. Tot ce se întâmplă * pri XI |te) Presupune ceva căruia îi succede după o regulă." redacf \ Para£rate din „Dovadă" nu figurează în ediţia I a Criticii raţiunii pure

205

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 2

care din aceste două stări trebuie pusă întâi şi care pe urmă, şi nu i n r Dar conceptul care implică o necesitate a unităţii sintetice nu poate f decât un concept pur al intelectului, care nu se află în percepţie; şi acest este aici conceptul raportului dintre cauză şi efect, prin care cauz determină efectul în timp ca pe o consecinţă a ei şi nu ca ceva care a putea precede numai în imaginaţie (sau chiar de a nu fi deloc perceput) Deci numai prin faptul că supunem succesiunea fenomenelor, prin urmare orice schimbare, legii cauzalităţii este posibilă experienţa însăşi adică o cunoaştere empirică a acestor fenomene; prin urmare ele însele nu sunt posibile, ca obiecte ale experienţei, decât după această lege. Aprehensiunea diversului fenomenului este totdeauna succesivă Reprezentările părţilor se succed unele după altele. Dacă se succed şi în obiect, este un al doilea punct al reflecţiei, care nu e cuprins în cel dintâi. Putem numi într-adevăr obiect orice lucru şi chiar orice reprezentare, întrucât suntem conştienţi de ele; dar ceea ce înseamnă acest cuvânt cu privire la fenomene, considerate nu ca obiecte (ca reprezentări), ci numai ca desemnând un obiect trebuie cercetat mai adânc. întrucât sunt în acelaşi timp numai, ca reprezentări, obiecte ale conştiinţei, ele nu sunt deloc diferite de aprehensiune, adică de actul prin care ele sunt admise în sinteza imaginaţiei, şi deci trebuie să spunem: diversul fenomenelor este produs totdeauna succesiv în simţire. Dacă fenomenele ar fi lucruri în sine, nici un om nu şi-ar putea da seama din succesiunea reprezentărilor diversului lor cum acest divers este legat în obiect. Căci noi nu avem a face decât cu reprezentările noastre; cum ar putea fi lucrurile în sine (fără a lua în considerare reprezentările prin care ele ne afectează) este cu totul în afara sferei cunoaşterii noastre. Deşi fenomenele nu sunt lucruri in sine şi totuşi sunt singurul lucru care ne poate fi dat spre cunoaştere, trebuie să arăt ce legătură convine în timp diversului care se găseşte in fenomenele însele, în timp ce reprezentarea diversului în aprehensiune este totdeauna succesivă. Astfel, de exemplu, aprehensiunea diversului în fenomenul unei case care se află în faţa mea este succesivă. Se pun e acum întrebarea dacă diversul acestei case este şi în sine succesiv, ceea ce, fără îndoială, nu va admite nimeni. Dar de îndată ce ridic concepte' mele despre un obiect până la semnificaţia transcendentală, casa nu ffl este un lucru în sine, ci numai un fenomen, adică o reprezentare al care obiect transcendental e necunoscut. Ce înţeleg eu deci prin întrebare • 206

EC

Ţ 3. REPREZ. SISTEMATICĂ A PRINCIPIILOR SINTETICE

fi legat diversul în fenomenul însuşi (care totuşi nu este nimic n*\? Ceea ce se află în aprehensiunea succesivă este considerat aici '°S1 Ca - n entare,iar fenomenul, care mi-e dat, cu toate că nu este altceva ansamblu al acestor reprezentări, e considerat ca obiectul r reprezentări, obiect cu care trebuie să concorde conceptul meu, a° re-1 scot din reprezentările aprehensiunii. Se vede imediat că, arece adevărul este acordul cunoştinţei cu obiectul, nu se poate pune ci problema decât despre condiţiile formale ale adevărului empiric, şi ă fenomenul, în opoziţie cu reprezentările aprehensiunii, nu poate fi reprezentat decât ca obiect al aprehensiunii distinct de aceste reprezentări, întrucât această aprehensiune este supusa unei reguli care o distinge de orice altă aprehensiune şi care face necesar un mod de legare a diversului. Ceea ce în fenomen cuprinde condiţia acestei reguli necesare a aprehensiunii este obiectul. Dar să revenim la problema noastră. Că ceva se întâmplă, că adică ceva sau o stare, care nu era mai înainte, devine, e ceea ce nu poate fi perceput empiric, dacă nu e precedată de un fenomen care să nu fi conţinut în sine această stare; căci o realitate care succede unui timp vid, prin urmare un început pe care nu-1 precede nici o stare a lucrurilor, poate fi aprehendată tot atât de puţin ca şi timpul vid însuşi. Orice aprehensiune a unei întâmplări este deci o percepţie care succede alteia. Dar fiindcă în orice sinteză a aprehensiunii lucrurile stau aşa cum am arătat mai sus la fenomenul unei case, ea nu se distinge încă prin aceasta de altele. Dar mai observ că dacă într-un fenomen care conţine o întâmplare numesc A starea anterioară a percepţiei, iar B starea următoare, B nu poate decât sa succeadă lui A în aprehensiune, iar percepţia A nu poate să succeadă 'w B, ci numai să-1 preceadă. Vad, de exemplu, o corabie plutind pe uviu in jos. Percepţia mea a locului unde se găseşte ea în avalul 'ului succede percepţiei locului în care se găsea în amonte şi e . P°sibl' ca în aprehensiunea acestui fenomen corabia să fie percepută aval şi pe urmă în amonte. Ordinea în seria percepţiilor care se j e „ m a renen P siune este deci aici determinată, şi aprehensiunea este mei A eaceas£ ă ordine. în exemplul precedent al unei case, percepţiile p^., a ren P ensiune puteau să înceapă din vârful ei şi să sfârşească la Putea ' ^ ^e Puteau sa înceapă şi de jos şi să sfârşească sus, după cum Sa a ren P endeze de la dreapta sau de la stânga diversul intuiţiei 207

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 2

■\f

empirice. în seria acestor percepţii nu era deci o ordine determinată car să mă constrângă să încep cu o anumită parte în aprehensiune, pentru a lega empiric diversul. Această regulă se găseşte însă totdeauna în percepţia a ceea ce se întâmplă, şi ea face necesara ordinea percepţjj]Or succesive (în aprehensiunea acestui fenomen). Va trebui deci, în cazul nostru, să deriv succesiunea subiectivă % aprehensiunii din succesiunea obiectivă a fenomenelor, pentru că altfel cea dintâi ar fi cu totul indeterminată şi nu ar distinge nici un fenomen de altul. Succesiunea subiectivă singură, fiind cu totul arbitrară, nu dovedeşte nimic cu privire la legarea diversului în obiect. Succesiunea obiectivă va consta deci în ordinea diversului fenomenului, ordine care face ca aprehensiunea a ceva (care se întâmplă) să suceadă aprehensiunii a altceva (care precede) după o regulă. Numai astfel pot fi eu îndreptăţit să spun despre fenomenul însuşi, şi nu numai despre aprehensiunea mea, că în fenomen se găseşte o succesiune, ceea ce înseamnă că eu nu pot efectua aprehensiunea decât tocmai în această succesiune. După o astfel de regulă, trebuie deci ca în ceea ce în genere precede un eveniment să se afle condiţia după care acest eveniment urmează totdeauna şi în mod necesar; eu nu pot răsturna însă ordinea, să merg de la eveniment îndărăt şi să determin (prin aprehensiune) ceea ce precede. Căci nici un fenomen nu se întoarce de la momentul următor la cel precedent, dar se raportează totuşi la vreun moment precedent; dimpotrivă, de la un timp dat, progresia la un alt timp următor este necesar determinată. Astfel, fiindcă este ceva care urmează, eu trebuie sâ raportez acest ceva în mod necesar la altceva în genere care precede şi căruia îi succede după o regulă, adică în mod necesar, astfel încât evenimentul, ca condiţionat, indică cert o condiţie oarecare, care determină acest eveniment. Să presupunem că un eveniment nu e precedat de nimic căruia el ar trebui să-i urmeze în conformitate cu o regulă; atunci orice succesiune a percepţiei nu ar fi determinată decât în aprehensiune, adică nunw subiectiv; dar prin aceasta nu ar fi deloc determinat obiectiv ce anume trebuie să preceadă şi ce să succeadă percepţiilor. Nu am avea în acest fel decât un joc de reprezentări, care nu s-ar raporta la nici un obiect, adică prin percepţia noastră un fenomen nu ar fi distins deloc de oricare altul sub raportul timpului, fiindcă succesiunea în aprehendare este

3 REPREZ. SISTEMATICĂ A PRINCIPIILOR SINTETICE

'dentică şi deci în fenomen nu este nimic care s-o determine nrin aceasta, o anumită succesiune să fie făcută obiectiv 6 3 Fu nu voi spune deci că două stări se succed într-un fenomen, neC " o aprehensiune urmează alteia, ceea ce e numai ceva subiectiv " ° determină un obiect, prin urmare nu poate fi valabilă pentru ?1 terea unui obiect oarecare (nici chiar în fenomen). Când deci c nrin experienţă că se întâmplă ceva, presupunem totdeauna că nrecede, căruia acel ceva îi urmează în virtutea unei reguli. Căci fX â aceasta eu nu aş spune despre obiect că succedă, deoarece simpla succesiune în aprehensiunea mea, dacă nu e determinată printr-o regulă cu privire la ceva care precede, nu justifică o succesiune în obiect. Astfel se întâmplă totdeauna cu privire la o regulă după care fenomenele în succesiunea lor, adică aşa cum se întâmplă, sunt determinate de starea anterioară; eu fac obiectivă sinteza mea subiectivă (a aprehensiunii), şi numai datorită acestei singure presupuneri este posibilă însăşi experienţa a ceva care se întâmplă. Aceasta pare, ce-i drept, să contrazică toate observaţiile care au fost făcute totdeauna asupra mersului folosirii intelectului nostru. După aceste observaţii, abia numai prin succesiunile multor evenimente percepute şi comparate, şi găsite concordante cu fenomene anterioare, am fost noi conduşi să descoperim o regulă, în virtutea căreia anumite evenimente urmează totdeauna anumitor fenomene, şi prin aceasta am fost înainte de toate determinaţi să formăm conceptul de cauză. După astfel de considerente, acest concept ar fi numai empiric şi regula pe care o procură, anume că tot ce se întâmplă are o cauză, ar fi la fel de contingenţă ca experienţa însăşi: universalitatea şi necesitatea lui nu ar 1 decât fictive şi nu ar avea adevărată valabilitate universală, fiindcă nu a a n P ori, ci ar fi întemeiate numai pe inducţie. Dar aici este la fel ca cu a 'te reprezentări pure a priori (de exemplu, spaţiul şi timpul), pe e nu le putem scoate din experienţă ca concepte clare decât fiindcă Pusesem în experienţă, pe care am constituit-o cu ajutorul acestor car H C re t ^ ^' ' Caritatea logică a acestei reprezentări a unei reguli decât d Crmin sena ev ^ enimenteJor nu e posibilă, ca concept de cauză, reg .. a ne~am servit de ea în experienţă; dar o considerare a baza ° a ° Cond ^ a Cond e a u ^ "ităţii sintetice a fenomenelor Perienţei î acestei baz ° ° în timp a fost totuşi însăşi şi, deci, a precedat-o apriori.
t0

209
, .J

TEORIA ELEM.PART.il. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 2

E vorba deci să arătăm printr-un exemplu că noi nu atribui niciodată, nici chiar în experienţă, obiectului succesiunea (pe care vedem într-un eveniment, când se întâmplă ceva, care nu era mai înainte* şi nu o distingem de succesiunea subiectivă a aprehensiunii noastre decât dacă avem ca principiu o regulă care ne constrânge să observăm această ordine a percepţiilor mai mult decât pe alta, ba chiar că această constrângere este propriu-zis ceea ce face posibilă în primul rând reprezentarea unei succesiuni în obiect. Avem reprezentări în noi de care putem deveni şi conştienţi. Dar oricât de întinsă, de exactă şi de precisă ar putea fi această conştiinţă,ea rămâne totuşi formată numai din reprezentări, adică din determinări interne ale simţirii noastre în cutare sau cutare raport de timp. Cum ajungem noi să conferim acestor reprezentări un obiect sau să le atribuim, dincolo de realitatea lor subiectivă, pe care o au ca modificări, nu ştiu ce realitate obiectivă? Semnificaţia obiectivă nu poate consta în raportul cu altă reprezentare (cu cea pe care vrem s-o denumim a obiectului); căci altfel se pune din nou problema: cum iese această reprezentare la rândul ei din ea însăşi şi dobândeşte semnificaţie obiectivă dincolo de cea subiectivă, care-i este proprie ca determinare a stării de simţire? Dacă cercetăm ce proprietate nouă conferă reprezentărilor noastre raportul cu un obiect şi care este dignitatea pe care ele o dobândesc în chipul acesta, găsim că acest raport nu constă în altceva decât în aceea că face necesară legătura reprezentărilor într-un anumit mod şi le supune unei reguli; invers, numai prin faptul că o anumită ordine e necesară în raportul cronologic al reprezentărilor noastre, li se conferă o semnificaţie obiectivă. în sinteza fenomenelor, diversul reprezentărilor este totdeauna succesiv. Prin aceasta nu este reprezentat nici un obiect, fiindcă printr-o asemenea succesiune, care e comună tuturor aprehensiunilor, nimic nu este distins de altceva. Dar de îndată ce percep sau presupun că în aceasta succesiune există un raport cu starea precedentă, din care reprezentarea rezultă după o regulă, atunci eu îmi reprezint ceva ca eveniment sau c ceva care se întâmplă, adică cunosc un obiect pe care trebuie sâ-1 Pun * timp într-un anumit loc determinat, care, după starea precedentă, n ^ poate fi atribuită altfel. Dacă percep deci că se întâmplă ceva, atunci această reprezentare e cuprins în primul rând că ceva precede, »in tocmai în raportul cu acest ceva fenomenul îşi capătă raportul să 210

3 REPREZ. SISTEMATICĂ A PRINCIPIILOR SINTETICE

de a exista după un timp precedent în care el nu exista. Dar timp-an dobândi locul determinat în acest raport decât pentru că în e! nu-, F ,entg esje presupus ceva căruia îi succede totdeauna, adică starea p . reguli; de unde rezultă, mai întâi, că eu nu pot inversa 'n vl . "Dunceea ce se întâmplă înainte de ceea ce precede; în al doilea ^" H ă dacă este indicată starea care precede, acest eveniment 1311 minat urmează inevitabil şi necesar. Astfel se face că în zentările noastre este o ordine în care prezentul (întrucât s-a " tâmplat) trimite spre o stare oarecare precedentă ca spre un corelat, dar " că nedeterminat, al acestui eveniment care e dat; dar acest corelat se anortează în mod determinat la acest eveniment ca la consecinţa lui şi îl leagă necesar de el în seria timpului. Dacă este o lege necesară a sensibilităţii noastre, deci o condiţie formală a tuturor percepţiilor, ca timpul precedent să determine în mod necesar pe cel ce urmează (întrucât eu nu pot ajunge la timpul care urmează altfel decât trecând prin cel care precede), este şi o lege indispensabilă a reprezentării empirice a succesiunii de timp, ca fenomenele timpului trecut să determine orice existenţă în timpul care urmează şi ca fenomenele acestui timp următor să nu aibă loc ca evenimente decât în măsura în care acelea ale timpului anterior le determină existenţa în timp, adică le-o fixează după o regulă. Căci numai în fenomene putem noi cunoaşte empiric această continuitate în înlănţuirea timpurilor. Orice experienţă şi posibilitatea ei presupun intelectul, şi cel dintâi lucru pe care-l face el nu este să clarifice reprezentarea obiectelor, ci să facă posibilă reprezentarea unui obiect în genere. Aceasta are loc prin aptul că el transmite fenomenelor şi existenţei lor ordinea de timp, atribuind fiecăruia dintre ele, considerat ca o consecinţă, un loc e errmn at a priori în timp în raport cu fenomenele precedente, loc fără are fenomenul nu s-ar acorda cu timpul însuşi, care determină Pnori locul tuturor părţilor lui. Această determinare a locului nu poate e u ^ din raportul fenomenelor faţă de timpul absolut (căci acesta nu dete Ctal erce P Pţiei),ci,dimpotrivă,fenomenele însele trebuie să-şi °rdin "^ ^^ C e ocu e or m ' ' "' ' timpul însuşi şi să le facă necesare în CH-lniPUlUi'Că adică ceea ce urmează sau se întâmplă trebuie să 'ln Vlrtutea unei reguli generale, după ceea ce era cuprins în ec edentă; de aici o serie de fenomene care produc şi fac 211

TEORIA ELEM.PART. II. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 2

necesară, cu ajutorul intelectului, aceeaşi ordine şi înlănţuire continuă" seria percepţiilor posibile, aşa cum se găsesc ele a priori în forma intuit' ■ interne (a timpului), în care toate percepţiile trebuie să-şi aibă locul l0 Dacă deci se întâmplă ceva, este o percepţie care aparţine une' experienţe posibile şi care devine reală, când consider fenomenul c determinat în ce priveşte locul lui în timp, prin urmare ca pe un obiect care poate fi găsit totdeauna după o regulă în înlănţuirea percepţiilor Iar această regulă care ne ajută să determinăm ceva în ce priveşte succesiunea timpului este: în ceea ce precede să se găsească condiţia care face ca evenimentul să urmeze totdeauna (adică în mod necesar). Principiul raţiunii suficiente este deci fundamentul experienţei posibile, adică al cunoaşterii obiective a fenomenelor din punctul de vedere al raportului lor în succesiunea timpului. Dovada acestui principiu se bazează însă exclusiv pe momentele următoare. Orice cunoaştere empirică presupune sinteza diversului efectuată de imaginaţie, care este totdeauna succesivă, adică reprezentările se succed în ea totdeauna unele după altele. Dar succesiunea în imaginaţie nu este deloc determinată din punctul de vedere al ordinii (ceea ce trebuie să preceadă şi ceea ce trebuie să succeadă) şi seria uneia din reprezentările care se succed poate fi luată deopotrivă atât urcând cât şi coborând. Dar dacă această sinteză este o sinteză a aprehensiunii (a diversului unui fenomen dat), atunci ordinea e determinată în obiect sau, pentru a vorbi mai exact, este aici o ordine a sintezei succesive care determină un obiect după care ceva trebuie să preceadă în mod necesar, şi dacă acest ceva este pus, celălalt ceva trebuie să urmeze în mod necesar. Pentru ca percepţia mea să conţină cunoaşterea unui eveniment, adică a ceva care se întâmplă real, ea trebuie să fie o judecată empirica in care să gândesc că succesiunea este determinată, că adică eveniment presupune în timp un alt fenomen căruia ea îi necesar sau după o regulă. în caz contrar, dacă pun fenomenul preceden şi evenimentul nu-i urmează necesar, ar trebui să consider percepţia ffle numai ca pe un joc subiectiv al imaginaţiei mele şi. dacă îmi reprez totuşi prin ea ceva obiectiv, ar trebui s-o numesc un simplu vis. Ast raportul fenomenelor (considerate ca percepţii posibile), raport după c ceea ce urmează (ceea ce se întâmplă) este determinat în timp.l ^ priveşte existenţa lui, de ceva precedent în mod necesar şi după o reg 212

REPREZ. SISTEMATICĂ A PRINCIPIILOR SINTETICE

e raportul dintre cauză şi efect, este condiţia valabilităţii prin urm ătilor noastre empirice cu privire la seria percepţiilor, ° ' re a adevărului lor empiric şi deci a experienţei. Principiul ^nI1 1 ' cauzal în succesiunea fenomenelor este valabil deci şi pentru ra ^° hectele experienţei (în condiţiile succesiunii), fiindcă el însuşi ^fundamentul posibilităţii unei astfel de experienţe. 6S Dar aici mai apare o dificultate care trebuie înlăturată. Principiul „ jj Cauzale între fenomene este restrâns, în formula noastră, la ccesiunea seriei lor, în timp ce în folosirea acestui principiu se găseşte totuşi că el se aplică şi la simultaneitatea lor şi că efectul şi cauza pot exista în acelaşi timp. De exemplu, există în cameră o căldură care nu se găseşte în aer liber. Caut în jur cauza şi găsesc o sobă încălzită. Soba, care este cauza, există în acelaşi timp cu efectul ei, căldura din cameră; aici nu este deci o succesiune în timp între cauză şi efect, ci ele sunt în acelaşi timp, şi totuşi legea e valabilă. Cea mai mare parte a cauzelor eficiente din natură există în acelaşi timp cu efectele lor şi succesiunea în timp a acestora din urmă este determinată de faptul că numai cauza nu-şi poate produce întregul ei efect într-o clipă. Dar din clipa în care efectul începe să se producă, el este totdeauna simultan cu cauzalitatea cauzei lui, pentru că dacă această cauză ar fi încetat să existe o clipă mai înainte, efectul nu s-ar fi produs. Trebuie să remarcăm aici că e vorba de ordinea timpului şi nu de curgerea lui; raportul rămâne, chiar dacă nu s-a scurs timp. Timpul dintre cauzalitatea cauzei şi efectul ei imediat poate fi dispărem (deci cauza şi efectul pot fi simultane), dar raportul dintre ele rămâne totuşi totdeauna determinabil în timp. Dacă consider drept cauză 0 ™ care e aşezată pe o pernă umplută, căreia îi imprimă o mică a ancitur ă, atunci cauza este prezentă în acelaşi timp cu efectul. Dar eu •sting totuşi pe amândouă prin raportul de timp cuprins în legătura °r dinamică. Căci, dacă pun bila pe pernă, formei ei netede de mai e n urn iează mica adâncitură; dar dacă perna are (fără să cunosc aUZa) mică ° adâncitură, n-o pot atribui unei bile de plumb. ■ nnurmare'succesiuneade timp este fără îndoială unicul criteriu e a e ect * ului în raport cu cauzalitatea cauzei ce precede. Paharul Um . deşi K" ^ 6Ste cauza urcării apei deasupra suprafeţei lui orizontale, e e fenomene sunt în acelaşi timp. Căci de îndată ce scot apa cu 213

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 2

paharul dintr-un vas mai mare, urmează ceva, anume schimbarea fipu ■• orizontale pe care o avea în acel vas într-o figură concavă pe care o iaA pahar. Această cauzalitate conduce la conceptul de acţiune, aceasta 1 conceptul de forţă şi, prin aceasta, la conceptul de substanţă. Cum nu vreau să amestec proiectul meu critic, care priveşte exclusiv izvoarele cunoaşterii sintetice a priori, cu analize care nu tind decât la lămurirea (nu la extinderea) conceptelor, rezerv examinarea amănunţită a acestor concepte pentru un viitor sistem al raţiunii pure; deşi o astfel de analiză se găseşte deja într-o largă măsură în manualele de acest gen cunoscute până acum. Dar nu pot trece sub tăcere criteriul empiric al unei substanţe întrucât ea pare a se manifesta nu prin permanenţa fenomenului, ci mai bine şi mai uşor prin acţiune. Unde este acţiune, prin urmare activitate şi forţă, acolo este şi substanţă, şi numai în aceasta trebuie căutat sediul acelui izvor fecund al fenomenelor. Aceasta e foarte bine spus; dar când e vorba să se explice ce se înţelege prin substanţă şi vrem să evităm cercul vicios, atunci nue atât de uşor de răspuns. Cum să conchidem imediat de la acţiune la permanenţa agentului, ceea ce e totuşi un criteriu atât de esenţial şi atât de propriu al substanţei (phaenomenon)'! Dar, după expunerile noastre precedente, rezolvarea problemei nu prezintă totuşi o astfel de dificultate, deşi după modul obişnuit (de a nu proceda cu conceptele noastre decât analitic) ea este cu totul insolubilă. Acţiune înseamnă deja raportul subiectului cauzalităţii cu efectul. Fiindcă orice efect constă în ceea ce se întâmplă, prin urmare în ceva schimbător pe care îl desemnează prin succesiune, ultimul subiect a ceea ce se schimbă este permanentul considerat ca substrat a tot ce se schimbă, adică substanţa. Căci, după principiul cauzalităţii, acţiunile sunt totdeauna primul fundament al oricărei schimbări a fenomenelor şi deci nu se pot afla într-un subiect, care se schimbă el însuşi, fiindcă altfel ar fi necesare alte acţiuni şi un alt subiect care să determine această schimbare. In virtutea acestui principiu, acţiunea este un criteriu empiric suficient pentru a dovedi substanţialitatea subiectului fără a fi nevoit să caut permanenţa subiectului cu ajutorul percepţiilor comparate; ceea ce nici nu s-ar putea face pe această cale cu bogăţia de amănunte pe care o reclamă mărime şi riguroasa valabilitate universală a conceptului. Căci subiectul prin1 a 214

3 REPREZ SISTEMATICĂ A PRINCIPIILOR SINTETICE

.

• «M oricărei naşteri şi dispariţii nu poate el însuşi (în câmpul uza i . ^ se nască şi să dispară — este o concluzie certă care fenom necesitate empirică şi la permanenţă în existenţă, prin urmare ^conceptul unei substanţe ca fenomen. r" d se întâmplă ceva, faptul simplu de a se naşte, abstracţie făcând ce se naşte, este deja în sine un obiect al cercetării. Trecerea de xistenta unei stări la această stare, presupunându-se că aceasta nu ntine o calitate în fenomen, este deja ea singură o problemă pe care sar s,0 cercetăm. Această naştere nu priveşte, cum s-a arătat la umărul A, substanţa (căci aceasta nu se naşte), ci starea ei. Este deci numai schimbare şi nu naştere din nimic. Când această origine este considerată ca efect al unei cauze străine, ea se numeşte creaţie. Această creaţie nu poate fi admisă ca eveniment între fenomene, pentru că numai posibilitatea ei ar suprima unitatea experienţei; deşi, dacă privesc toate lucrurile nu ca fenomene, ci ca lucruri în sine şi ca obiecte ale intelectului comun, ele pot fi considerate, deşi sunt substanţe, ca dependente în ce priveşte existenţa lor de o cauză străină; dar aceasta ar atrage după sine cu totul alte sensuri ale cuvintelor şi nu s-ar aplica la fenomene ca obiecte posibile ale experienţei. Cum poate în genere ca ceva să fie schimbat, cum e posibil ca unei stări dintr-un moment de timp să-i succeadă într-un alt moment o stare contrară: despre aceasta nu avem a priori nici cel mai neînsemnat concept. Pentru aceasta este nevoie de cunoaşterea forţelor reale, care nu poate fi dată decât empiric, de exemplu a forţelor motrice sau, ceea ce-i acelaşi lucru, a unor anumite fenomene succesive (ca mişcări), care indică astfel de forţe. Dar forma oricărei schimbări, condiţia sub care ea poate avea loc ca o naştere a altei stări (oricare ar fi conţinutul ei, adică starea care este schimbată), prin urmare succesiunea stărilor însele (ceea ce se întâmplă) poate fi totuşi considerată apriori după legea cauzalităţii
ca

Şi după condiţiile timpului*.
d aeste

Când o substanţă trece dintr-o stare a în alta b, momentul stării a diferit de momentul celei dintâi şi-i succede. La fel şi starea a ca rea htate (în fenomen) este diferită de cea dintâi, în care aceasta

despre sch' .K"eZe că eu nu v°rbesc despre schimbarea unor anumite relaţii în genere, ci slarea (rni s ■■ aS ^eaceea.când un corp se mişcă uniform, el nu-şi schimbă deloc ■ "Ol dar el se schimbă când mişcarea lui creşte sau scade.

215

TEORIA ELEM.PART.II. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 2

nu era, ca b de zero; dacă starea b nu se distinge de starea a decât nrmărime, schimbarea este atunci o naştere a lui b-a, care nu era în star precedentă şi în raport cu care această stare este = 0. Se pune deci întrebarea cum trece un lucru de la o stare = a la o alt = b. între două momente este totdeauna un timp şi între două stări în aceste momente este totdeauna o diferenţă care are o mărime (căci toate părţile fenomenelor sunt totdeauna tot mărimi). Astfel, orice trecere de la o stare la alta are loc într-un timp care e cuprins între două momente din care cel dintâi determină starea din care iese lucrul, al doilea, pe cea la care ajunge. Ambele sunt deci limite ale timpului unei schimbări, prin urmare ale stării intermediare dintre cele două stări, şi aparţin ca atare întregii schimbări. Orice schimbare are o cauză care-şi dovedeşte cauzalitatea în tot timpul în care are loc schimbarea. Această cauză nu produce deci schimbarea ei subit (dintr-o dată sau într-o clipă), ci într-un timp, astfel încât aşa cum creşte timpul de la momentul iniţial a până la terminarea lui în b, la fel este produsă şi mărimea realităţii (b-a) prin toate gradele mai mici, care sunt cuprinse între primul şi ultimul. Orice schimbare nu e deci posibilă decât printr-o acţiune continuă a cauzalităţii, care, întrucât este uniformă, se numeşte un moment. Schimbarea nu consta din aceste momente, ci e produsă de ele ca efect al lor. Aceasta este deci legea continuităţii oricărei schimbări, al cărei principiu e acesta: că nici timpul, nici chiar fenomenul în timp, nu se compune din părţi care sa fie cele mai mici posibile, şi că totuşi lucrul, schimbându-şi starea, nu ajunge la a doua lui stare decât trecând prin toate aceste părţi ca prin atâtea clemente. Nu există nici o diferenţă a realului în fenomen, tot astfel nici o diferenţă în mărimea timpurilor care să fie cea mai mică; şi astfel, noua stare a realităţii creşte începând de la prima, în care ea nu era şi, trecând prin toate gradele infinite ale acestei realităţi, ale căror diferenţe sunt împreună mai mici decât diferenţa dintre Osia. Ce folos ar putea avea acest principiu în investigarea naturii, nu ne interesează aici. Dar cum un astfel de principiu, care pare să lărgească atât de mult cunoaşterea noastră despre natură, este posibil cu totul a priori, e ceea ce reclamă imperios examinarea noastră, deşi o privire sumară dovedeşte că el este real şi legitim şi că deci s-ar putea crede ca suntem dispensaţi să răspundem la întrebarea: cum a fost posibil? Căci 216

JJLU. i

T

3 REPREZ. SISTEMATICĂ A PRINCIPIILOR SINTETICE

tâtea pretenţii neîntemeiate de a lărgi cunoaşterea noastră prin 6XlS ură încât trebuie să acceptăm principiul general de a fi extrem -i ci de a nu crede si admite nimic de acest fel, chiar în fata ■ ai clare dovezi dogmatice, fără documente care pot să procure o deducţie temeinică. . . . Orice creştere a cunoaştem empirice şi orice progres al percepţiei decât o extindere a determinării simţului intern, adică o progresie ' timp oricare ar fi obiectele, fenomene sau intuiţii pure. Această oeresie în timp determină totul şi nu este determinată în sine de nimic altceva, adică părţile ei sunt date numai în timp şi de sinteza timpului, dar nu anterior ei. De aceea, orice trecere în percepţie spre ceva care urmează în timp este o determinare a timpului efectuată de producerea acestei percepţii; şi cum acea determinare este totdeauna şi în toate părţile ei o mărime, ea este producţia unei percepţii care este o mărime şi care trece prin toate gradele, dintre care nici unul nu este cel mai mic, începând de la zero până la gradul ei determinat. De aici rezultă posibilitatea de a cunoaşte a priori o lege a schimbărilor în ce priveşte forma lor. Noi nu anticipăm decât aprehensiunea noastră proprie, a cărei condiţie formală trebuie să poată fi cunoscută negreşit a priori, pentru că ea rezidă în noi înşine anterior oricărui fenomen dat. Prin urmare, aşa cum timpul conţine condiţia sensibilă a priori a posibilităţii unei progresii continue de la ceea ce există la ceea ce urmează, tot astfel intelectul este, cu ajutorul unităţii apercepţiei, condiţia a priori a posibilităţii unei determinări continue a tuturor locurilor pentru fenomenele din acest timp, cu ajutorul seriei de cauze şi efecte,dintre care cele dintâi atrag după ele inevitabil existenţa celor din urmă şi, prin aceasta, fac valabilă cunoaşterea empirică a raporturilor de timp pentru orice timp (universal), prin urmare obiectiv valabilă.

217

TEORIA ELEM.PART.il. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 2 C. ANALOGIA A TREIA

Principiul simultaneităţii după legea acţiunii reciproce sau a comunităţii Toate substanţele, întrucât pot fi percepute în spaţiu ca simultane, sunt într-o acţiune reciprocă universală* DOVADĂ * Lucrurile sunt simultane când în intuiţia empirică percepţia unuia poate succede percepţiei celuilalt în mod reciproc (ceea ce nu poate avea loc în succesiunea de timp a fenomenelor, cum s-a arătat la principiul al doilea). Astfel, eu pot începe percepţia mea privind întâi Luna şi apoi Pământul sau, şi invers, privind întâi Pământul şi apoi Luna, şi fiindcă percepţiile acestor obiecte pot să succeadă reciproc unele altora, spun că ele există simultan. Simultaneitatea este existenţa diversului în acelaşi timp. Dar nu putem percepe timpul însuşi pentru a deduce, din faptul că lucrurile sunt puse în acelaşi timp, că percepţiile acestor lucruri se pot succede reciproc unele altora. Sinteza imaginaţiei în aprehensiune nu ar prezenta deci fiecare din aceste percepţii decât ca existând în subiect când cealaltă nu este, şi reciproc, dar nu că obiectele sunt simultane, adică atunci când unul este, este şi celălalt în acelaşi timp şi aceasta e necesar pentru ca percepţiile să se poată succede reciproc. Prin urmare, e necesar un concept al intelectului despre succesiunea reciprocă a determinărilor acestor lucruri care există simultan exterior unele faţă de altele, pentru a spune că succesiunea reciprocă a percepţiilor e întemeiată în obiect şi pentru a ne reprezenta astfel simultaneitatea ca obiectivă. Raportul substanţelor, în care una conţine determinări al căror principiu e cuprins în cealaltă,este raportul influenţei; şi,reciproc, când aceasta din urmă cuprinde principiul determinărilor în cea dintâi el este raportul comunităţii sau al acţiunii reciproce. Simultaneitatea substanţelor in spaţiu nu poate fi cunoscută deci în experienţă altfel decât di'că se
a în ediţia I această analogie avea următoarea formulare: „Principiul comunităţiiToate substanţele, întrucât sunt simultane, stau într-o comunitate universală (adică într-' acţiune reciprocă)." Primul paragraf din „Dovadă" nu figurează în ediţia 1 a Criticii raţiunii pure (N° redacţiei).

218

SECT 3. REPREZ. SISTEMATICĂ A PRINCIPIILOR SINTETICE

e o acţiune reciprocă între ele; această supoziţie este deci şi Pre . ■ posibilităţii lucrurilor însele ca obiecte ale experienţei. C I ucrurile sunt simultane, întrucât există într-unui şi acelaşi timp. rin ce se cunoaşte că ele sunt într-unui şi acelaşi timp? Când . jn sinteza aprehensiunii acestui divers este indiferentă, când . v se pOate merge de la A prin B, C, D\a Esau, invers, de la £la A. răci dacă această sinteză ar fi succesivă în timp (în ordinea care începe u £ si se sfârşeşte în £), ar fi imposibil să începem aprehensiunea în nerceptie de la £şi să mergem îndărăt până la A, fiindcă A ar aparţine trecutului şi deci nu ar mai putea fi obiect al aprehensiunii. Admiteţi că într-o diversitate de substanţe, considerate ca fenomene, fiecare din ele ar fi cu totul izolată, adică nici una n-ar acţiona asupra celeilalte şi n-ar primi de la aceasta reciproc influenţe; eu spun că simultaneitatea acestor substanţe nu ar fi obiect al unei percepţii posibile şi că existenţa uneia nu ar putea conduce pe nici o cale a sintezei empirice la existenţa celeilalte. Căci, dacă gândiţi că ele ar fi separate de un spaţiu cu totul vid, atunci percepţia, care merge în timp de la una la alta, le-ar determina, ce-i drept, existenţa cu ajutorul unei percepţii ulterioare, dar nu ar putea distinge dacă fenomenul urmează obiectiv celei dintâi sau dacă este simultan cu ea. In afară de simpla existenţă, trebuie deci să mai existe ceva prin care A îi determină lui B locul în timp şi, reciproc, B, la rândul său, lui A, fiindcă numai în virtutea acestei condiţii substanţele amintite pot fi reprezentate empiric ca existând simultan. Dar ceva determină altui ceva locul în timp numai când e cauza lui sau a determinărilor lui. Trebuie deci ca orice substanţă (deoarece ea nu poate fi consecinţă decât cu Pnvire 'a determinările ei) să conţină în sine cauzalitatea anumitor condiţii în celelalte substanţe şi în acelaşi timp efectele cauzalităţii 6 Orlalte > adică ele trebuie să stea (imediat sau mediat) în comunitate nar nică, pentru ca simultaneitatea să poată fi cunoscută într-o expe-.a posibilă oarecare. Dar cu privire la obiectele experienţei sunt în aXt tOatC aCe e corK ' ^ţ" f^ care experienţa despre aceste obiecte într "T Um s 3i Unt P° '' lă. E deci necesar tuturor substanţelor în fenomen, am;, s u ™ 'tane, să stea între ele în comunitate universală de
un

acţiune reciprocă.

219

TEORIA ELEM.PART. II. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 2

r
'.'l'jl

Cuvântul Gemeinschaft este în limba noastră [germană] echivoc • poate însemna communio, dar şi commercium. Noi ne servim de el a ■ în sensul din urmă, în acela de comunitate dinamică, fără care nici r locală (communio spatii) nu ar putea fi niciodată cunoscută empi r j c E uşor de observat în experienţele noastre că numai influenţele conţinu în toate locurile spaţiului pot conduce simţul nostru de la un obiect la altul; că lumina, care joacă între ochiul nostru şi corpurile cereşti, poate efectua o comunitate mediată între noi şi aceste corpuri şi le dovedeşte astfel simultaneitatea; că noi nu putem schimba empiric nici un loc (nu putem percepe această schimbare) fără ca pretutindeni materia să facă posibilă perceperea locului nostru şi că numai cu ajutorul influenţei ei reciproce materia îşi poate demonstra simultaneitatea şi prin aceasta coexistenţa obiectelor (deşi numai indirect) până la cele mai îndepărtate. Fără comunitate, orice percepţie (a fenomenului în spaţiu) este ruptă de cealaltă şi lanţul reprezentărilor empirice, adică experienţa, ar începe la fiecare obiect nou cu totul de la început, fără ca cea precedentă să poată fi legată câtuşi de puţin de aceasta sau să stea cu ea într-un raport de timp. Nu vreau nicidecum să dovedesc prin aceasta absurditatea spaţiului vid, căci el poate totdeauna să fie acolo unde nu ajung deloc percepţiile şi unde deci nu are loc nici o cunoaştere empirică a simultaneităţii; dar atunci el nu este un obiect pentru orice experienţă a noastră posibilă. Spre lămurire pot servi următoarele: în simţirea noastră toate fenomenele, întrucât sunt cuprinse într-o experienţă posibilă-, trebuie să stea într-o comunitate (communio) a apercepţiei şi, pentru ca obiectele să poată fi reprezentate ca legate şi ca existând simultan, ele trebuie sa-şi determine reciproc locul în timp şi să formeze astfel un întreg. Pentru ca această comunitate subiectivă să se poată baza pe un principiu obiectiv sau să fie raportată la fenomene ca substanţe, percepţia uneia, ca principiu, trebuie să facă posibilă percepţia celeilalte, şi astfel, reciproc pentru ca succesiunea, care este totdeauna în percepţii ca aprehensiuni, să nu fie atribuită obiectelor, ci ca acestea să poată fi reprezentate ca existente simultan. Dar aceasta este o influenţă reciprocă, adică o comunitate reală (commercium) a substanţelor, fără care deci raportu empiric al simultaneităţii nu ar putea avea loc în itfel experienţă. Prin aC . commercium fenomenele, întrucât sunt exterioare unele faţă de altele . totuşi stau în legătură, formează un compus (compositum reale), Ş] aS 220

3 REPREZ. SISTEMATICĂ A PRINCIPIILOR SINTETICE

sita sunt posibile în multe feluri. Cele trei raporturi dinamice, de comp ltă tQate ceieiaite, sunt deci raporturile de inerentă, de ţă şi de compoziţie. ** * Acestea sunt deci cele trei analogii ale experienţei. Ele nu sunt va decât principii ale determinării existenţei fenomenelor în timp d pă toate aceste trei moduri ale lor: raportul faţă de timpul însuşi ca faţă de o mărime (mărimea existenţei, adică durata), raportul în timp ca întro serie (succesiune), în sfârşit, şi raportul în timp ca într-un ansamblu al întregii existenţe (simultaneitate). Această unitate a determinării de timp este pe de-a-ntregul dinamică, adică timpul nu este considerat ca ceva în care experienţa ar determina nemijlocit fiecărei existenţe locul ei, ceea ce-i imposibil, fiindcă timpul absolut nu este un obiect al percepţiei prin care fenomenele ar putea fi reunite, ci regula intelectului, numai prin care existenţa fenomenelor poate dobândi unitate sintetică bazată pe raporturi de timp, determină locul fiecărui fenomen în timp, prin urmare î! determină a priori şi valabil pentru toate timpurile şi pentru fiecare timp. Noi înţelegem prin natură (în sens empiric) înlănţuirea fenomenelor, cu privire la existenţa lor, după reguli necesare, adică după legi. Există deci anumite legi, şi anume a priori, care fac mai întâi posibilă natura; legile empirice nu pot avea loc şi nu pot fi găsite decât cu ajutorul experienţei, şi anume în virtutea acelor legi originare în conformitate cu care experienţa însăşi devine mai întâi posibilă. Analogiile noastre prezintă deci propriu-zis unitatea naturii în înlănţuirea uturor fenomenelor sub anumiţi exponenţi, care nu exprimă altceva decât raportul timpului (întrucât el cuprinde în sine toată existenţa) faţă e ""itatea apercepţiei, unitate care nu poate avea loc decât în sinteză, Pa reguli. Cele trei analogii spun deci împreună că toate fenomenele se află mtr-o natură şi trebuie să se afle în ea, fiindcă fără această unitate °n nu ar fi posibilă unitatea experienţei, prin urmare nici Qe terminarea obiectelor în ea. asu r tur" P a modului de demonstrare, de care ne-am servit în legăaceste legi transcendentale ale naturii şi asupra particularităţii ei demonstraţii, trebuie făcută o observaţie, care trebuie să fie în
221

TEORIA ELEM.PART. (I. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 2

acelaşi timp foarte importantă ca regulă de urmat pentru orice al încercare de a dovedi a priori judecăţi intelectuale şi în acelaşi ti sintetice. Dacă am fi vrut să demonstrăm aceste analogii dogmatic ad' ■ din concepte, anume că tot ceea ce există nu se poate găsi decât în ce ce e permanent, că orice eveniment presupune în starea precedentă cev căruia el îi succede în virtutea unei reguli, în sfârşit, că în diversul,car e simultan, stările sunt şi ele simultane în raportul lor unele faţă de altele după o regulă (stau în comunitate), atunci orice străduinţă ar fi fost cu totul zadarnică. Căci plecând de Ia un obiect şi de la existenţa lui nu se poate ajunge, prin simple concepte, la existenţa altui obiect sau la modul lui de a exista, oricum am analiza aceste concepte. Ce ne-a rămas deci? Posibilitatea experienţei, ca a unei cunoaşteri în care toate obiectele trebuie în cele din urmă să ne poată fi date, pentru ca reprezentarea lor să poată avea pentru noi realitate obiectivă. în această a treia analogie deci, a cărei forma esenţială constă în unitatea sintetică a apercepţiei tuturor fenomenelor, am găsit noi condiţiile a priori ale determinării de timp universale şi necesare a oricărei existenţe în fenomen, determinare fără care însăşi determinarea empirică de timp ar fi imposibilă; şi am găsit reguli ale unităţii sintetice apriori, cu ajutorul cărora puteam anticipa experienţa. In lipsa acestei metode şi din părerea eronată că s-ar putea dovedi dogmatic judecăţi pe care folosirea experimentală a intelectului le recomanda ca principii ale Iui s-a întâmplat că s-a căutat atât de deseori, dar totdeauna zadarnic, o dovadă a principiului raţiunii suficiente. La celelalte două analogii nu s-a gândit nimeni, deşi ele au fost totdeauna folosite tacit*, fiindcă lipsea firul conducător a. categoriilor, care singur poate descoperi şi face perceptibilă orice lacună a intelectului, atât în concepte cât şi în principii.

* Unitatea universului, în care toate fenomenele trebuie să fie legate, este eviue" simplă consecinţă a principiului admis tacit al comunităţii tuturor substanţelor care »u» simultane; căci dacă ar fi izolate, ele nu ar constitui, ca părţi, un tot, şi dacă legătura ' (acţiunea reciprocă a diversului) nu ar fi deja necesară simultaneităţii, nu am p" conchide de la aceasta din urmă, ca raport numai ideal, la cea dintâi, ca raport real- A arătat totuşi, la locul său, că şi comunitatea este propriu-zis principiul posibilităţi' u cunoaşteri empirice, a coexistenţei şi că, deci, propriu-zis nu se conchide de laaceasw urmă la cea dintâi decât ca la condiţia ei.

222

3 REPREZ. SISTEMATICĂ A PRINCIPIILOR SINTETICE

"■"*" POSTULATELE GÂNDIRII EMPIRICE ÎN GENERE
r ea ce se acordă cu condiţiile formale ale experienţei (în ce veste intuiţia şi conceptele) este posibil. ^ i Ceea ce se acordă cu condiţiile materiale ale experienţei (ale senzaţiei) este real. 3 Ceea ce este determinat ca fiind în acord cu realul după condiţiile universale ale experienţei este (există) necesar.

LĂMURIRE
Categoriile modalităţii prezintă particularitatea că nu augmentează cu nimic, ca determinare a obiectului, conceptul căruia îi sunt adăugate ca predicate, nu exprimă decât raportul faţă de facultatea de cunoaştere. Când conceptul unui obiect este deja cu totul complet, eu totuşi mai pot întreba despre acest obiect dacă el este numai posibil sau şi real, sau în cazul în care este real, dacă este şi necesar. Prin aceasta nu sunt gândite mai multe determinări în obiectul însuşi, ci se pune numai problema de a şti care este raportul acestui obiect (cu toate determinările lui) faţă de intelect şi folosirea lui empirică faţă de judecata empirică şi faţă de raţiune (în aplicarea ei la experienţă). Tocmai de aceea principiile modalităţii nu sunt mai mult decât explicitări ale conceptelor posibilităţii, realităţii şi necesităţii în folosirea lor empirică şi, în acelaşi timp, restricţii ale tuturor categoriilor la simpla folosire pur empirică, fără a le admite şi a permite folosirea transcendentală. Căci, pentru ca aceste categorii sa nu aibă numai o semniicaţie logică şi pentru ca să nu exprime analitic forma gândirii, ci pentru ţa să se raporteze la lucruri şi la posibilitatea, realitatea sau necesitatea or, ele trebuie să se aplice la experienţa posibilă şi la unitatea ei sintetică, W Care numa ' i> sunt date obiectele cunoaşterii. ostulatul posibilităţii lucrurilor cere deci ca conceptul lor să se e cu condiţiile formale ale unei experienţe în genere. Dar această si "• ' adică forma obiectivă a experienţei în genere, conţine toată neces ară cunoaşterii obiectelor. Un concept care conţine în sine 0 si Ule s °biect ^ fie considerat ca vid şi nu se raportează Ia nici un această sinteză nu aparţine experienţei, fie ca o sinteză 223

h ' ' i \:

TEORIA ELEM.PART.II. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 2

•i i'

împrumutată de la experienţă, şi atunci se numeşte un concepi ernp' ■ fie ca o sinteză pe care, ca o condiţie apriori, se întemeiază experienţa *' genere (forma ei), şi atunci el este un concept pur, care aparţine totu ■ experienţei, fiindcă obiectul lui nu poate fi găsit decât în aceasta experienţă. Căci de unde să luăm caracterul posibilităţii unui obiect car a fost gândit cu ajutorul unui concept sintetic a priori, dacă nu de 1 sinteza care constituie forma cunoaşterii empirice a obiectelor? Că într-un astfel de concept nu trebuie să fie cuprinsă nici o contradicţie este fără îndoială o condiţie logică necesară, dar această condiţie este departe de a fi suficientă pentru a constitui realitatea obiectivă a conceptului adică posibilitatea unui obiect aşa cum e gândit cu ajutorul conceptului. Astfel, nu este nici o contradicţie în conceptul unei figuri care e închisă între două linii drepte, căci conceptele de două linii drepte şi de întâlnire a lor nu conţin negarea unei figuri; imposibilitatea nu se bazează pe concept în sine, ci pe construcţia lui în spaţiu, adică pe condiţiile spaţiului şi determinarea lui; iar aceste condiţii au, la rândul lor, realitatea lor obiectivă, adică se raportează la lucruri posibile, deoarece conţin a priori forma experienţei în genere. Şi acum să arătăm utilitatea considerabilă şi deosebita influenţă ale acestui postulat al posibilităţii. Dacă îmi reprezint un lucru care e permanent, astfel încât tot ce se schimbă în el să nu aparţină decât stării lui, eu nu pot cunoaşte niciodată, numai dintr-un astfel de concept, că un asemenea lucru este posibil. Sau dacă îmi reprezint ceva care trebuie să fie constituit astfel încât, dacă e pus, să-i urmeze totdeauna şi inevitabil altceva, cu îl pot gândi desigur fără contradicţie; dar nu aş putea judeca prin aceasta dacă o astfel de proprietate (cum e cauzalitatea) se găseşte în vreun obiect posibil. în sfârşit, îmi pot reprezenta diferite lucruri (substanţe) care sunt astfel constituite încât starea unuia atrage după sine o consecinţă în starea celuilalt, şi reciproc; dar dacă un astfel de rap^r poate conveni unor lucruri oarecare, este imposibil de dedus din acest concepte, care nu conţin decât o sinteză pur arbitrară. Deci numai întrucât aceste concepte exprimă a priori raporturile percepţiil°r' fiecare experienţă, se cunoaşte realitatea lor obiectivă, adică adevăruJ transcendental, şi aceasta, ce-i drept, independent de experienţă, tot ,

■fi

224

SISTEMATICĂ A PRINCIPIILOR SINTETICE

d nt de orice raport cu forma unei experienţe în genere şi cu indePen ^^ singura în care obiectele pot fi cunoscute empiric, unitatea si ^^ ^ ^ formăm însă concepte noi de substanţe, de forţe, • reciproce, din materia pe care ne-o oferă percepţia, fără a d£ a °" ta din experienţa însăşi exemplul legăturii lor, atunci am cădea " ! care nu prezintă absolut nici un criteriu al posibilităţii 111 ^ tru că aici nu ne călăuzeşte experienţa şi nici nu împrumutăm de Aceste concepte. Astfel de concepte imaginare nu pot primi apriori eterul posibilităţii lor aşa cum îl primesc categoriile în calitate de ri iă i i ii fiid ete p ditii de care depinde orice experienţă, ci numai a posteriori ca fiind date de experienţa însăşi, şi posibilitatea lor sau trebuie să fie cunoscută posteriori şi empiric, sau nu poate fi cunoscută deloc. O substanţă care ar fi constant prezentă în spaţiu, dar fără să-1 umple (cum e acel intermediar între materie şi fiinţa gânditoare, pe care au vrut unii să-1 introducă) sau o facultate fundamentală particulară a simţirii noastre de a intui de mai înainte cele viitoare (nu numai de a le conchide), sau, în sfârşit, o facultate a ei de a sta cu alţi oameni în comunitate de idei (oricât de îndepărtaţi ar fi ei), acestea sunt concepte a căror posibilitate este cu totul fără fundament, fiindcă nu poate fi întemeiată pe experienţă şi pe legile ei cunoscute, şi fără ea este o legătură arbitrară de idei care, deşi nu conţine contradicţie, totuşi nu poate revendica realitate obiectivă, prin urmare nici posibilitatea unui obiect aşa cum vrem să-1 gândim aici. în ce priveşte realitatea, se înţelege de la sine că nu poate fi gândită in concreto, fără a se recurge la ajutorul experienţei, pentru că ea nu se poate raporta decât la senzaţie, ca materie a experienţei, şi nu priveşte forma raportului, formă cu care ne-am putea juca cel mult în ficţiuni. Dar las la o parte posibilitatea a tot ceea ce nu poate fi dedus decât in reanta tea în experienţă şi nu examinez aici decât posibilitatea crurilor întemeiată pe concepte a priori, despre care eu continui a . ""a că aceasta nu poate fi stabilită prin concepte, luate în sine, ci eauna prin condiţiile formale şi obiective ale unei experienţe în
nU

^ > ^ posibilitatea unui triunghi poate să fie cunoscută căCi d fCPtUl 1Ui însuşi (el este m mod cert independent de experienţă); c °nstru' n "^ " Putern da cu totul a priori un obiect, adică îl putem ^ fiindcă această construcţie nu este decât forma unui obiect, 225

din c

6 m a( evar c

'

TEORIA ELEM.PART.H. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 2

triunghiul ar rămâne mereu numai un produs al imaginaţiei, al ^j obiect ar rămâne cu o posibilitate încă îndoielnică, pentru care se" C' ceva mai mult, anume ca o astfel de figură să fie gândită numai ^ condiţiile pe care se bazează toate obiectele experienţei. Numai fiind spaţiul este o condiţie formală a priori a experienţelor externe şi fijnci aceeaşi sinteză figurativă, prin care noi construim un triunghi * imaginaţie, este absolut identică cu aceea pe care o aplicăm în anr hensiunea unui fenomen, pentru a ne face din el un concept experi mental, numai aceasta este ceea ce leagă cu acest concept reprezentare posibilităţii unui astfel de lucru. Şi, astfel, posibilitatea unor mărimi continue, ba chiar a mărimilor în genere, deoarece conceptele despre ele sunt toate sintetice, nu este niciodată cunoscută clar din conceptele însele, ci abia din aceste concepte considerate ca condiţii formale ale determinării obiectelor în experienţă în genere. Şi unde să căutăm obiecte care să corespundă conceptelor, dacă nu în experienţă, singura prin care ne sunt date obiecte? Totuşi, putem cunoaşte şi caracteriza posibilitatea lucrurilor, fără a recurge în prealabil la experienţa însăşi numai cu privire la condiţiile formale sub care ceva este determinat în genere ca obiect în experienţă, prin urmare cu totul apriori, totuşi numai în raport cu experienţa şi în limitele ei. Postulatul cu privire la cunoaşterea realităţii lucrurilor reclamă percepţie, prin urmare senzaţie, de care suntem conştienţi; el nu reclamă, ce-i drept, să fim nemijlocit conştienţi de obiectul însuşi, a cărui existenţă trebuie să fie cunoscută; dar reclamă totuşi un acord a) acestui obiect cu o oarecare percepţie reală după analogiile experienţei, care reprezintă orice legătură reală într-o experienţă în genere. în simplul concept despre un lucru nu se poate găsi absolut nici un caracter al existenţei lui. Căci oricât de complet ar fi el, astfel încât sa nu-i lipsească nimic pentru a gândi un lucru cu toate determinările lu> interne, existenţa nu are totuşi nimic a face cu toate aceste determinare ci numai cu întrebarea dacă un astfel de lucru ne este dat astfel încă perceperea lui să poată precede în orice caz conceptul. în adevăr fap că conceptul precede percepţia înseamnă simpla posibilitate conceptului, pe când percepţia, care dă conceptului materia, este sing caracter al realităţii. Dar noi putem cunoaşte existenţa lucrului şi ante percepţiei lui şi deci relativ apriori, dacă ea se acordă cu câteva perC " după principiile legăturii lor empirice (analogiile). Căci atunci exis' 226

1

SISTEMATICĂ A PRINCIPIILOR SINTETICE

legată cu percepţiile noastre într-o experienţă posibilă şi, rului es^ conducător aj acelor analogii, putem ajunge, plecând de la lucr ^ conducător aj acelor analogii, putem ajunge, plecând de la 111111 ' astră reală, la lucru în seria percepţiilor posibile. Astfel, percep1 i t i i iliturii de fier existenţa unei materii luc ast percep.1 percepţia atragerii piliturii de fier existenţa unei materii cunoaş e ^^ strg5ate toate corpurile, deşi o percepţie nemijlocită a ag e " materii ne este imposibilă din cauza constituţiei organelor £gcj jn genere, după legile sensibilităţii şi contextul percepţiilor n°a e noi am întâlni într-o experienţă intuiţia empirică nemijlocită a n° tei materii, dacă simţurile noastre ar fi mai fine, dar grosolănia aCe turilor noastre nu priveşte câtuşi de puţin forma experienţei posibile " genere Cunoaşterea noastră despre existenţa lucrurilor se întinde deci până acolo, până unde ajunge percepţia şi ceea ce depinde de ea după legi empirice. Dacă nu am începe cu experienţa sau dacă nu am proceda după legile înlănţuirii empirice a fenomenelor, atunci ne-am mândri în zadar că vrem să ghicim sau să cercetăm existenţa vreunui lucru. Dar idealismul ridică o puternică obiecţie împotriva acestor reguli care dovedesc mijlocit existenţa; aici este locul potrivit spre a-1 respinge.
aceS

** *

Respingerea idealismului Idealismul (înţeleg idealismul material) este teoria care declară existenţa obiectelor în spaţiu în afară de noi, sau numai ca îndoielnică şi '"demonstrabilă, sau ca falsă şi imposibilă; cel dintâi este idealismul problematic al lui D e s c a r t e s, care nu consideră ca indubitabilă decât o singură afirmaţie (assertio) empirică, anume Eu sunt; al doilea este Realismul dogmatic al lui B e r k e 1 e y, care declară spaţiul, împreună sine°ate 1UCrurile a căror condiţie inseparabilă este, ca ceva imposibil în d CmŞI pnn ur mare şi lucrurile în spaţiu ca simple ficţiuni. Idealismul tabui81\ 6Ste inevitabil dacă se > consideră spaţiul ca proprietate care cu tot c aparîlnă lucrurilor în ele însele; căci atunci el este, împreună eea ce condiţionează, o non-entitate. Principiul acestui idealism
3 fraZă U tigUrea2ă în ed ia a " '! "~a a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei). Texti Textil' ' 227~230) "u fl8ure;«ă în ediţia 1 a Criticii raţiunii l

PUn

(N

227

TEORIA ELEM.PART.II. DIV1Z. 1. CART. 2. CAP. 2

./Ş j

a fost însă distrus de noi în Estetica transcendentală. Idealis problematic, care nu afirmă nimic similar, ci pretextează numai putinţa de a dovedi prin experienţă nemijlocită o existenţă în afară d noastră, este raţional şi în conformitate cu un mod de gândire temeini filosofic, anume de a nu îngădui o judecată decisivă înainte de a fi f găsită o dovadă suficientă. Dovada cerută trebuie deci să demonstrez că avem despre lucrurile externe nu numai imaginaţie, ci şi experienţa ceea ce nu se va putea face altfel decât dacă se poate demonstra că însjs' experienţa noastră internă, indubitabilă pentru D e s c a r t e s, nu'e posibilă decât cu condiţia de a presupune experienţa externă. TEOREMĂ Conştiinţa simplă, dar determinată empiric, a propriei mele existenţe dovedeşte existenţa obiectelor exterioare mie în spaţiu DOVADĂ Eu sunt conştient de existenţa mea ca determinată în timp. Orice determinare de timp presupune ceva permanent în percepţie. Dar acest permanent nu poate fi ceva în mine, pentru că însăşi existenţa mea în timp nu poate fi determinată în primul rând decât de acest permanent 11. Percepţia acestui permanent nu este posibilă deci decât cu ajutorul unui obiect dinafară mea şi nu cu ajutorul simplei reprezentări a unui obiect dinafară mea. Prin urmare, determinarea existenţei mele în timp nu este posibilă decât prin existenţa lucrurilor reale pe care eu le percep în afara mea. Conştiinţa de timp este legată necesar cu conştiinţa posibilităţii acestei determinări de timp. Ea este legată deci necesar şi cu existenţa lucrurilor dinafară mea, ca condiţie a determinării de timp; adică conştiinţa propriei m?le existenţe este în acelaşi timp o conştiinţa nemijlocită a existenţei altor lucruri dinafară mea. Nota 1. în dovada de mai sus se va observa că jocul cu care se îndeletnicea idealismul se întoarce cu mai mult drept împotriva lui' Acesta susţinea că singura experienţă nemijlocită este experienţa intern şi că numai de la ea se conchide la lucruri externe, dar numai în m°
a

f

A se vedea ce spune Kanl despre această frază în nota ultimă a Prefeţei la eJiţ'a a K-a.

228

SECŢ

3. REPREZ. SISTEMATICĂ A

PRINCIPIILOR SINTETICE

totdeauna când se conchide de la efecte date la cauze nesigur; Şoarece cauza reprezentărilor, pe care o atribuim poate detefl71 jejor externe, poate să fie şi în noi înşine. Aici e demonstrat erona externă este propriu-zis nemijlocită*, că numai cu ajutorul ibi'lă dacă nu conştiinţa propriei noastre existenţe, totuşi 61 . aj-gaeiîn timp, adică experienţa internă. Desigur, reprezentarea f exprimând conştiinţa care poate însoţi orice gândire, este ceea ce eU 'nd'e nemijlocit în sine existenţa unui obiect, dar nu încă o ° astere a lui, prin urmare nici o cunoaştere empirică, adică xperienţă; căci, în afară de ideea a ceva existent, mai e nevoie de ntuitie, şi aici intuiţie internă, cu privire la care, adică la timp, trebuie sâ fie determinat subiectul; pentru aceasta sunt absolut necesare obiecte externe, astfel încât, experienţa internă însăşi nu este posibilă decât mijlocit şi decât cu ajutorul experienţei externe. Nota 2. Cu acestea se acordă perfect orice folosire experimentală a facultăţii noastre de cunoaştere în determinarea timpului. Nu numai că nu putem percepe orice determinare de timp decât cu ajutorul schimbării în raporturile externe (mişcarea) cu privire la permanentul din spaţiu (de exemplu, mişcarea Soarelui cu privire la obiectele de pe Pământ), dar noi nu avem nimic permanent pe care să-1 putem pune, ca intuiţie, la baza conceptului unei substanţe decât materia; şi însăşi această permanenţă nu este scoasă din experienţa externă, ci este presupusă a priori ca condiţie necesară a oricărei determinări de timp, prin urmare şi ca determinare a simţului intern cu privire la propria noastră experienţă cu ajutorul existenţă lucrurilor externe. Conştiinţa de mine însumi în reprezentarea Eu nu e deloc o intuiţie, ci numai o reprezentare intelectuală a spontaneităţii unui subiect care gândeşte. De aceea, acest u nu are "ici cel mai neînsemnat predicat al intuiţiei, care, ca
dov d' ,,°n?t''n!a nemijl"cită a existenţei lucrurilor externe nu este presupusă, ci este Probi '" te°rema ^e ma' sus' f'e ca1 putem sau nu sesiza posibilitatea acestei conştiinţe, dar nu • U '"1Vlre 'a aceasta din urmă ar fi să ştim dacă noi nu avem decât un simţ intern, imagina' U"U' CXtern' ci numai imaginaţie externă. E clar însă că şi numai pentru a ne sirnţexter^ " eXterior' atiică a"' prezenta simţului în intuiţie, trebuie să avem deja un sPontaneitar distingem asttel nemijlocit simpla receptivitate a unei intuiţii externe de ' maginau ' °are caracter ' zeaiî â orice imaginaţie. Căci, chiar numai faptul de a ne Prin imaginai"1' ""^ "distruge însă?' facultatea de intuire care trebuie să fie determinată

229

TEORIA ELEM.PART. II. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 2

permanent, ar putea servi drept corelat determinării de timp în SJJV. intern, cum este de exemplu impenetrabilitatea pentru materie con ■ derată ca intuiţie empirică. Nota 3. Din faptul că existenţa de obiecte externe este necesa " pentru posibilitatea unei conştiinţe determinate de noi înşine nu urmea?" că orice reprezentare intuitivă de obiecte externe ar include în acela ■ timp existenţa lor; căci această reprezentare poate foarte bine să fi simplul efect al imaginaţiei (atât în visuri cât şi în nebunie); dar şi atunc' ea are loc numai prin reproducerea unor foste percepţii externe care cum s-a arătat, nu sunt posibile decât prin realitatea unor obiecte externe A fost suficient să se dovedească aici că experienţa internă în genere nu e posibilă decât prin experienţă externă în genere. Pentru a şti dacă o pretinsă experienţă sau alta nu este simplă închipuire, trebuie să se afle cu ajutorul determinărilor ei particulare şi al acordului ei cu criteriile oricărei experienţe reale. ** * în sfârşit, în ceea ce priveşte postulatul al treilea, el se referă la necesitatea materială în existenţă şi nu la legătura pur formală şi logică a conceptelor. Cum nici o existenţă a obiectelor simţurilor nu poate fi cunoscută cu totul apriori, totuşi relativ a priori în raport cu altă existenţă deja dată, şi cum şi atunci nu se poate ajunge decât la acea existenţă care trebuie să fie cuprinsă undeva în lanţul experienţei din care percepţia dată este o parte, necesitatea existenţei nu poate fi cunoscută niciodată din concepte, ci totdeauna numai din legătura ei cu ceea ce este perceput după legile generale ale experienţei. Nu este nici o existenţă care să poată fi cunoscută ca necesară sub condiţia altor fenomene date decât existenţa efectelor rezultând din cauze date după legile cauzalităţii. Prin urmare, noi nu putem cunoaşte necesitatea existenţei lucrurilor (substanţelor). ci numai pe cea a existenţei stării lor, şi anume din alte stări care sunt date în percepţie după legile empirice ale cauzalităţii. De aici urmează ca criteriul necesităţii se află exclusiv în legea experienţei posibile, ca to ce se întâmplă este determinat aprioriîn fenomen de cauza lui. De aceea, noi nu cunoaştem decât necesitatea efectelor în natură, ale căror cauz ne sunt date, şi indiciul necesităţii în existenţă nu se întinde dincolo ^ câmpul experienţei posibile; şi chiar în acest câmp el nu este '
230

_

3 RE

PREZ. SISTEMATICĂ A PRINCIPIILOR SINTETICE

istenţa lucrurilor ca substanţe, fiindcă acestea nu pot fi J tâ considerate ca efecte empirice sau ca ceva ce se întâmplă şi nC ' '° aste Necesitatea nu priveşte deci decât raporturile fenomenelor Car V] eea dinamică a cauzalităţii şi posibilitatea, întemeiată pe aceasta, ^ onchide a prjOri dintr-o existenţă oarecare dată (cauză) la altă ■ ntâ (efect). Tot ce se întâmplă este ipotetic necesar; acesta e un 6X1 cipiu care supune schimbarea din lume unei legi, adică unei reguli a ■ tentei necesare, o regulă fără care nici măcar natura nu ar exista. De ceea judecata: nimic nu se întâmplă printr-un hazard orb (in mundo non datur casus) este o lege a priori a naturii; tot astfel: nici o necesitate în natură nu e o necesitate oarbă, ci condiţionată, prin urmare inteligibilă (non datur fatum). Ambele principii sunt astfel de legi prin care jocul schimbărilor este supus unei naturi a lucrurilor (ca fenomene) sau, ceea ce-i totuna, unităţii intelectului, în care ele nu pot aparţine decât unei experienţe considerate ca unitate sintetică a fenomenelor. Aceste două principii aparţin celor dinamice. Cel dintâi este propriu-zis o consecinţă a principiului cauzalităţii (în analogiile experienţei). Cel de-al doilea aparţine principiilor modalităţii, care mai adaugă la determinarea cauzală conceptul necesităţii, dar al unei necesităţi supuse unei reguli a intelectului. Principiul continuităţii a interzis, în seria fenomenelor (schimbărilor), orice salt (in mundo non datur saltus), dar şi în ansamblul tuturor intuiţiilor empirice în spaţiu orice lacună sau hiatus între două fenomene (non datur hiatus); căci putem enunţa acest principiu astfel: nimic nu poate pătrunde în experienţă care să dovedească un vacuum sau să-1 admită chiar numai ca o parte a sintezei empirice. Căci în ce priveşte vidul pe care l-am putea gândi în afara câmpului experienţei posibile (al urnii), el nu intră în jurisdicţia simplului intelect, care nu hotărăşte decât n chestiuni ce privesc folosirea unor fenomene date pentru cunoaşterea pincă, şi este o problemă pentru raţiunea ideală care depăşeşte sfera an»!f.»Pt"en^e P05"3'^ Şivrea să judece ceea ce înconjoară şi limitează însăşi; prin urmare, trebuie să fie examinată în Dialectica ntală. Aceste patru principii (in mundo non datur hiatus, non rep Sa tUs> non datur casus, non datur fatum) ni le-am putea uşor °rdin &< «& ^ toate Prmc'P'ile de origine transcendentală, după fiecăru' *''" con^orm'tate cu ordinea categoriilor, şi să-i determinăm ; ^ cititorul deja exersat o va face singur sau va descoperi
6SPI

231

■f.

TEORIA ELEM.PART. II. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 2

i

uşor firul conducător. Aceste principii se acordă însă toate nuni ' * sensul de a nu permite în sinteza empirică nimic care ar putea stâni sau prejudicia intelectul şi înlănţuirea continuă a fenomenelor ad' * unitatea conceptelor lui. Căci numai în el este posibilă unitar experienţei, în care toate percepţiile trebuie să-şi aibă locul lor. Dacă domeniul posibilităţii este mai mare decât domeniul car cuprinde tot realul, iar acesta, la rândul lui, este mai mare decât multime a ceea ce-i necesar, acestea sunt probleme interesante, a căror soluţionare este în adevăr sintetică, dar care nu revin decât jurisdicţiei raţiunii; căci ele vor aproximativ să întrebe dacă toate lucrurile, ca fenomene, aparţin ansamblului şi contextului unei experienţe unice, din care fiecare percepţie dată este o parte care deci nu poate fi legată cu alte fenomene sau dacă percepţiile mele pot aparţine (în înlănţuirea lor generală) la ceva mai mult decât unei experienţe posibile. Intelectul nu dă a priori experienţei în genere decât regula cu privire la condiţiile subiective şi formale atât ale sensibilităţii cât şi ale apercepţiei, care singure fac posibilă această experienţă. Alte forme ale intuiţiei (decât spaţiul şi timpul), tot astfel alte forme ale intelectului (decât cele discursive ale gândirii sau ale cunoaşterii prin concepte), deşi ar fi posibile, totuşi noi nu le-am putea în nici un fel gândi şi face conceptibile; chiar dacă am putea-o, ele nu ar aparţine totuşi experienţei ca singurei cunoaşteri în care ne sunt date obiecte. Dacă alte percepţii decât cele care aparţin în genere întregii noastre experienţe posibile pot avea loc şi dacă deci poate să existe un cu totul alt domeniu al materiei, nu poate decide intelectul; el nu are a face decât cu sinteza a ceea ce e dat. De altfel, este foarte izbitoare sărăcia raţionamentelor noastre obişnuite, prin care producem un mare imperiu al posibilităţii, din care orice real (orice obiect al experienţei) nu este decât o mică parte. Orice real este posibil; de aici rezultă în mod natural, după regulile logice ale conversiunii, judecata particulară: unele lucruri posibile sunt reale, ceea ce pare să însemne tot atât ca: multe lucruri sunt posibile care nu sunt reale. Se pare, în adevăr, că s-ar putea chiar pune numărul posibilului deasupra celui al realului, fiindcă la cel dintâi trebuie să se adauge ceva pentru a-1 constitui pe acesta din urmă. Dar eu nu cunosc acest adaos la posibil. Căci ceea ce ar trebui să-i mai fie adăugat ar fi imposibil. La acordul intelectului meu cu 232

EC

Ţ 3. REPREZ. SISTEMATICĂ A PRINCIPIILOR SINTETICE

... formale ale experienţei nu se poate adăuga decât un lucru, legătura cu o percepţie oarecare; dar ceea ce este legat cu aIlU tia după legi empirice este real, deşi nu este nemijlocit perceput. Pe ă'jn înlănţuirea generală cu ceea ce-mi este dat în percepţie este blăo altă serie de fenomene,prin urmare este posibilă mai mult "t o singură experienţă care să cuprindă totul, nu se poate conchide ceea ce e dat şi încă mai puţin fără ca ceva să fie dat; fiindcă fără terie nicăieri nimic nu poate fi gândit. Ceea ce nu e posibil decât în onditii care ele însele sunt numai posibile nu e posibil în nici o privinţă. fn acest sens general însă se pune problema, când vrem să ştim dacă posibilitatea lucrurilor se întinde mai departe decât până unde poate ajunge experienţa. Am menţionat aceste probleme numai pentru a nu lăsa o lacună în ceea ce aparţine, după părerea comună, conceptelor intelectului. în realitate, însă, posibilitatea absolută (care e valabilă în orice privinţă), nu este un simplu concept al intelectului şi nu poate avea în nici un fel aplicare empirică, ci el aparţine numai raţiunii, care depăşeşte orice folosire empirică posibilă a intelectului. De aceea, a trebuit să ne mulţumim aici numai cu o notă critică, lăsând de altfel chestiunea în obscuritate până la o viitoare explici tare mai largă. Deoarece vreau să închei acest al patrulea număr şi cu el totodată sistemul tuturor principiilor intelectului pur, trebuie să mai indic raţiunea pentru care am numit principiile modalităţii, fără ezitare, postulate. Nu vreau să iau aici acest termen în sensul pe care i l-au dat câţiva autori ai filosofiei moderne, contrar sensului pe care i-1 dau matematicienii, cărora le aparţine propriu-zis: anume, că a postula înseamnă a da o judecată ca nemijlocit certă fără justificare sau dovadă; căci dacă ar fi să concedem că judecăţilor sintetice, oricât de evidente ar fi ele, le-am putea acorda, fără deducţie şi pe baza privirii simplului lor enunţ, asentimentul necondiţionat, atunci toată critica intelectului ar fi pierdută; şi fiindcă nu 'psesc pretenţii cutezanţe, cărora nu li se sustrage nici credinţa comună . f lnsâ nu e o scrisoare de creanţă), intelectul nostru ar fi deschis care, opinii false, fără a putea refuza asentimentul lui sentinţelor care, .' legitime, totuşi cer cu acelaşi ton de încredere să fie admise ca ate axiome. Dacă deci la conceptul unui lucru se adaugă sintetic o roiinare a priori, la o astfel de judecată trebuie să se mai adauge at, dacă nu o dovadă, cel puţin o deducţie a legitimităţii afirmaţiei ei. °°n
233

TEORIA ELEM.PART. II. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 2

l ,i ; "

Dar principiile modalităţii nu sunt obiectiv sintetice, fjjnd predicatele posibilităţii, realităţii şi necesităţii nu extind câtuşi de nm' conceptul despre care sunt afirmate prin aceea că ar mai adăuga ceva l reprezentarea obiectului. Cum sunt însă totuşi tot sintetice, ele nu su sintetice decât subiectiv, adică adaugă la conceptul unui obiect (reali despre care de altfel nu spun nimic, facultatea de cunoaştere, în care el s' naşte şi îşi are sediul; astfel încât, dacă este numai în intelect în legătură cu condiţiile formale ale experienţei, obiectul lui se numeşte posibil1 dacă este în legătură cu percepţia (senzaţia, ca materie a simţurilor) si este determinat de aceasta cu ajutorul intelectului, obiectul este real; dacă este determinat de înlănţuirea percepţiilor după concepte, obiectul se numeşte necesar. Principiile modalităţii nu exprimă deci despre un concept altceva decât acţiunea facultăţii de cunoaştere prin care este produs. în matematică se numeşte postulat judecata practică care nu conţine decât sinteza prin care noi luăm mai întâi un obiect şi producem conceptul iui, de exemplu, să descriem un cerc pe un plan cu o linie dată dintr-un punct dat; şi o astfel de judecată nu poate fi demonstrată, fiindcă procedeul pe care-1 reclamă este tocmai acela prin care producem mai întâi conceptul unei astfel de figuri. Astfel, putem postula cu acelaşi drept principiile modalităţii, pentru că ele nu extind conceptul lor despre obiecte în genere*.

NOTA GENERALA LA SISTEMUL PRINCIPIILOR
*! ceva demn de notat că noi nu putem sesiza posibilitatea nici unui lucru prin simpla categorie, ci că trebuie să avem totdeauna o intuiţie la îndemână pentru a evidenţia prin ea realitatea obiectivă a conceptului pur al intelectului. Să luăm, de exemplu, categoriile relaţiei. Cum 1) ceva
* Prin realitatea unui lucru eu pun fără îndoială mai mult decât posibilitatea, i<>r hi lucru; eâci aceasta nu poate conţine niciodată mai mult în realitate decăt ce era conul în posibilitatea lui totală. Dar fiindcă posibilitatea era numai o poziţie a lucrului în rap' cu intelectul (cu aplicarea lui empirică), realitatea este în acelaşi timp o legaie a aces lucru cu percepţia.), ei arată numai modul cum acest concept este legat cu facultatea cunoaştere. „ " întreaga „Notă generală la sistemul principiilor" (pp. 234-238) nu figur«aZ' ' ediţia a 11-aa Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).

234

SECŢ

. 3. REPREZ. SISTEMATICĂ A

PRINCIPIILOR SINTETICE

numai ca subiect şi nu ca simplă determinare a altor lucruri, H' â poate fi substanţă; sau cum 2) pentru că ceva este, trebuie să CUnl va prin urmare cum ceva în genere poate fi cauză; sau 3) cum, **6 a 'sta mai multe lucruri, din faptul că unul din ele există, ceva °an â pentru celălalt, şi reciproc, şi cum poate avea loc în acest fel o Uf itate de substanţe nu se poate sesiza din simple concepte. Acelaşi e valabil şi despre celelalte categorii, de exemplu, cum un lucru te fi identic cu multe împreună, adică poate fi o mărime etc. Cât timp lnseste deci intuiţia, nu se ştie dacă prin categorii se gândeşte un obiect ■ dacă lor li se poate atribui în general vreun obiect; şi astfel se confirmă că în ele însele nu sunt câtuşi de puţin cunoştinţe, ci simple forme de gândire,pentru a face cunoştinţe din intuiţii date. De aici mai rezultă că din simple categorii nu se poate face nici o judecată sintetică. Când spunem, de exemplu, că în orice existenţă este substanţă, adică ceva care poate exista numai ca subiect şi nu ca simplu predicat, sau că orice lucru este un cuantum etc., nu este nimic care ne-ar putea servi pentru a depăşi un concept dat şi a lega cu el un alt concept. De aceea, nici nu s-a ajuns vreodată să se demonstreze din simple concepte pure ale intelectului o judecată sintetică, de exemplu, judecata: orice existent contingent are o cauză. Nu se putea merge niciodată mai departe decât să se demonstreze că fără această relaţie nu am putea concepe deloc existenţa contingentului, adică nu am putea cunoaşte a priori prin intelect existenţa unui astfel de lucru; de unde nu urmează însă că aceeaşi relaţie ar fi şi condiţia posibilităţii lucrurilor însele. Deci, dacă vrem să ne întoarcem Privirea la dovada noastră despre principiul cauzalităţii, se va observa c noi nu J-am putut dovedi decât ca principiu al obiectelor experienţei sibile: tot ce se întâmplă (orice eveniment) presupune o cauză, şi anume că nu l-am putut dovedi decât ca principiu al posibilităţii Penenţei, pri n urmare al cunoaşterii unui obiect dat în intuiţia a >şinu din simple concepte. Nu se poate nega că judecata: orice lngent trebuie să aibă o cauză este evidentă pentru oricine din simple Co P e dar at ' unci conceptul de contingent este conceput astfel, încât ej fi ă "pnnde categoria modalităţii (ca ceva a cărui nonexistenţă poate c onse ' - C1 ^C aceea a relaţiei (ca ceva care nu poate exista decât ca Cln fa a unui altceva), şi în acest caz este fără îndoială o judecată 235

TEORIA ELEM.PART. II. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 2

identică: ceea ce nu poate exista decât ca consecinţă îşi are cauza De fapt, dacă urmează să dăm exemple despre existenţa contingenţă referim totdeauna la schimbări şi nu numai la posibilitatea j'd ■■ contrarului*. Schimbarea însă este un eveniment care, ca atare, nu est posibil decât printr-o cauză şi deci a cărei nonexistenţă este în sin posibilă; astfel, contingenţa se cunoaşte din faptul că ceva nu poate exista decât ca efect al unei cauze; dacă deci un lucru e admis ca contingent a spune că el are o cauza este o judecată analitică. Dar încă mai remarcabil este că pentru a înţelege posibilitatea lucrurilor în virtutea categoriilor şi deci pentru a demonstra realitatea obiectivă a acestora din urmă avem nevoie nu numai de intuiţii, ci totdeauna chiar de intuiţii externe. Dacă luăm, de exemplu, conceptele pure ale relaţiei găsim că: l)pentru a da ceva permanentîn intuiţie care să corespundă conceptului de substanţă (şi a demonstra astfel realitatea obiectivă a acestui concept), avem nevoie de o intuiţie în spaţiu (a materiei), fiindcă numai spaţiul este determinat în mod permanent, pe când timpul şi, prin urmare, tot ceea ce este în simţul intern, curg fără încetare; 2) pentru a demonstra schimbarea ca intuiţie care corespunde conceptului de cauzalitate, trebuie să luăm ca exemplu mişcarea, ca schimbare în spaţiu, căci numai astfel ne putem reprezenta intuitiv schimbări a căror posibilitate nici un intelect pur nu o poate concepe. Schimbarea este legătura de determinări opuse contradictoriu unele altora în existenţa unuia şi aceluiaşi lucru. Cum este posibil ca dintr-o stare dată a unui lucru să urmeze alta opusă ei a aceluiaşi lucru nu numai că nici o raţiune nu şi-o poate face conceptibilă fără exemplu, dar nici nu o poate face măcar inteligibilă fără intuiţie; şi această intuiţie este aceea a mişcării unui punct în spaţiu, a cărui existenţă în locuri diferite
* Se poate uşor gândi nonexistenţa materiei, dar cei vechi nu conchideau to'uş'ai aceasta contingenţa ei. însăşi trecerea unei stări date a unui lucru de la existenţa nonexistenţă, trecere din care constă orice schimbare, nu dovedeşte întru nimic continge". acestei stări oarecum prin realitatea contrariului ei; de exemplu, repausul unui corp,car urmează mişcării lui, nu dovedeşte încă contingenţa mişcării acestui corp prin iap'u repausul este contrariul mişcării. Căci acest contrar nu e aici opus celuilalt decât log"-"realiter. Pentru a demonstra contingenţa mişcării, ar trebui să se demonstreze că ;*/'loc a fi în mişcare în momentul precedent, ar fi fost posibil ca corpul să fi fost atunci'\'< reP nu că el se află în repaus după aceea, căci atunci cele două contrarii pot foarte bine coe

236

3 REPREZ. SISTEMATICĂ A PRINCIPIILOR SINTETICE

siune de determinări opuse) ne face schimbarea mai întâi ^° ° ■ «• ăci pentru a ne putea face apoi conceptibile schimbări interne, ■ 3 ne reprezentăm într-un mod figurat timpul, ca formă a simţului trebuie sa ne y . . . . „ ..... rintr-o intern, prniw *-* linie si schimbarea interna, prin tragerea acestei linii • 1 prin urmare propria noastră existenţă succesivă în diferite stări ' tuitie externă. Adevărata raţiune pentru aceasta este că orice h' bare presupune ceva permanent în intuiţie, pentru a fi percepută chiar numai ca schimbare, iar că în simţul intern nu se găseşte absolut nici o intuiţie permanentă. în sfârşit, categoria comunităţii nu poate fi concepută deloc, în ce priveşte posibilitatea ei, prin simpla raţiune şi deci realitatea obiectivă a acestui concept nu poate fi sesizată fără intuiţie, şi anume, fără intuiţia externă în spaţiu. Căci cum să concepem ca posibil că, existând mai multe substanţe, din existenţa uneia să poată rezulta (ca efect) ceva în existenţa celorlalte, şi reciproc, şi că deci, fiindcă în cea dintâi e ceva, trebuie să fie şi în celelalte ceva care nu poate fi conceput numai din existenţa celor din urmă? Căci aceasta este ceea ce reclamă comunitatea, dar care nu este conceptibil între lucruri care sunt total izolate unele de altele prin subzistenţa lor. De aceea L e i b n i z, atribuind o comunitate substanţelor lumii, dar aşa cum le gândeşte numai intelectul, a avut nevoie să recurgă la intervenţia divinităţii, căci lui i s-a părut cu drept cuvânt inconceptibil ca această comunitate să decurgă numai din existenţa lor. Dar putem face foarte bine inteligibilă posibilitatea comunităţii (a substanţelor ca fenomene), dacă ni le reprezentăm în spaţiu, deci în intuiţia externă. Căci aceasta conţine în sme deja a priori relaţii externe formale ca condiţii ale posibilităţii relaţiilor reale (în acţiune şi reacţiune,prin urmare ale comunităţii). Tot el, se poate uşor arăta că posibilitatea lucrurilor ca mărimi şi deci ea itatea obiectivă a categoriei de mărime nu poate fi demonstrată decât u *ţia externă şi că apoi poate fi aplicată, numai cu ajutorul ei, şi la 1 lnter n. Dar pentru a evita o expunere prea extinsă, trebuie să las mPlele în chestiune pe seama reflecţiei cititorului. cea stă întreagă notă este de mare importanţă nu numai pentru a a respingerea noastră precedentă a idealismului, ci mai mult încă, ne arăta, când va fi vorba de cunoaşterea de sine din simpla
a intU1

237

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 3

conştiinţă internă şi de determinarea naturii noastre fără ajutorul un intuiţii empirice externe, limitele posibilităţii unei astfel de cunoaster' Consecinţa ultimă a acestei întregi secţiuni este deci că toat principiile intelectului pur nu sunt altceva decât principii a priori al posibilităţii experienţei şi că numai la experienţă se raportează şi toate judecăţile sintetice apriori, ba chiar că posibilitatea lor se întemeiază cu totul pe această relaţie.

DOCTRINA TRANSCENDENTĂ A JUDECĂŢII (sau ANALITICA PRINCIPIILOR)
Capitolul al treilea DESPRE PRINCIPIUL DISTINGERE TUTUROR OBIECTELOR ÎN GENERE ÎN FENOMENE ŞI NOUMENE Nu numai că am străbătut ţara intelectului pur şi am cercetat cu grijă fiecare din părţile ei, ci am şi măsurat-o şi am determinat în ea fiecărui lucru locul lui. Dar această ţară este o insulă, pe care natura însăşi a închis-o în hotare imutabile. E ţara adevărului (un nume fermecător), împrejmuită de un ocean vast şi furtunos, adevăratul sediu al iluziei, unde multă ceaţă deasă şi multe stânci de gheaţă care se topesc repede prezintă aspectul înşelător de ţări noi, ispitesc continuu cu speranţe deşarte pe navigatorul pornit fără ţintă după descoperiri, angajându-1 în aventuri la care nu poate niciodată să renunţe şi pe care totuşi nici nu le poate duce Ia sfârşit. înainte însă de a ne încumeta să pornim pe această mare, pentru a-i explora toate întinderile şi a ne asigura daca în ele mai putem spera ceva, va fi util să mai aruncăm o privire pe harta ţării, pe care tocmai vrem s-o părăsim, şi să întrebăm mai întâi dacă eventual nu am putea fi mulţumiţi cu ceea ce cuprinde în ea sau dacă nu suntem constrânşi să fim mulţumiţi, în cazul în care nu ar exista un teren pe care să ne putem stabili; apoi, să întrebăm cu ce titlu posedăm această ţara ?' cum putem sâ ne considerăm asiguraţi împotriva tuturor pretenţiil°r duşmane. Deşi în cursul Analiticii am răspuns suficient la a ceS 238

RE pRlNCIPIUL DISTINGERII TUTUROR OBIECTELOR

• totuşi o revizuire sumară a soluţiilor date poate întări ' Vrea prin faptul că ea reuneşte într-un punct momentele lor. convi S gzut jn adevăr, câ tot ceea ce intelectul scoate din el însuşi, -l împrumuta de la experienţă, nu-i poate servi totuşi în alt scop ât exclusiv la folosirea experienţei. Principiile intelectului pur, fie ele stitutive a priori (ca cele matematice) sau numai regulative (ca cele H° amice), nu conţin decât oarecum schema pură pentru experienţa 'bilă; căci aceasta nu-şi are unitatea decât de la unitatea sintetică pe are intelectul, originar şi de la el însuşi. i-o atribuie sintezei imaginaţiei în raportul ei cu apercepţia, unitate cu care fenomenele, ca data pentru o cunoaştere posibilă, trebuie să stea a priori în raport şi armonie. Deşi aceste reguli ale intelectului sunt nu numai adevărate a priori, ci chiar izvorul oricărui adevăr, adică al acordului cunoştinţei noastre cu obiectele prin faptul că ele cuprind în sine principiul posibilităţii experienţei, considerată ca ansamblul oricărei cunoaşteri în care ne pot fi date obiecte, totuşi nu ni se pare suficient să expunem numai ce-i adevărat, ci trebuie să expunem şi ceea ce vrem să ştim. Dacă, deci, prin această cercetare critică nu învăţăm nimic mai mult decât ceea ce am fi aplicat şi de la noi înşine în folosirea numai empirică a intelectului şi fără o cercetare aşa de subtilă, profitul pe care-1 scoatem din ea pare să nu merite cheltuielile şi preparativele făcute. Se poate răspunde, ce-i drept, că nici o curiozitate a lărgirii cunoaşterii noastre nu este atât de păgubitoare ca aceea care vrea să cunoască utilitatea cercetărilor totdeauna mai înainte de a le începe şi înainte de a-şi fi putut face cea mai neînsemnată idee despre această utilitate, chiar dacă am avea-o înaintea ochilor. Dar există un profit care poate fi făcut inteligibil şi ademenitor chiar pentru cel mai dificil şi mai morocănos discipol al acestui fel de cercetare transcendentală, anume: că intelectul ocupat numai cu aplicarea lui empirică şi care nu reflectează asupra izvoarelor noaşterii lui proprii poate, în adevăr, foarte bine progresa, dar că un cru nu "' poate face să-şi determine sie însuşi limitele aplicării lui şi să e ce se poate găsi înăuntrul sau în afara întregii lui sfere; căci pentru easta sunt necesare tocmai cercetările adânci pe care le-am făcut. Dar nu poate distinge dacă anumite probleme se află sau nu în orizontul ' nu este niciodată sigur de drepturile şi de posesiunea lui, ci trebuie a ?tepte la diverse mustrări umilitoare, când (cum e inevitabil),
într6

239

TEORIA ELEM.PART. II. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 3

depăşeşte neîntrerupt hotarele domeniului său şi se rătăceşte în erori s' iluzii. Că deci intelectul nu se poate folosi de toate principiile lui apriori ba chiar de toate conceptele lui decât empiric, dar niciodată transcendental; este o judecată care duce la importante consecinţe, dacă ne convingem de adevărul ei. Folosirea transcendentală a unui concept într-un principiu oarecare este aceasta: ea se raportează la obiecte în genere şi în sine, în timp ce cea empirică se raportează numai la fenomene, adică la obiecte ale unei experienţe posibile. Dar că pretutindeni numai cea din urmă poate avea loc se vede din aceasta Orice concept reclamă mai întâi forma logică a unui concept (a gândirii) în genere şi apoi, în al doilea rând, posibilitatea de a-i da un obiect la care să se raporteze. Fără acesta din urmă, el nu are nici un sens şi este cu totul gol de conţinut, deşi poate totuşi conţine totdeauna funcţia logică de a forma un concept din anumite date. Obiectul nu poate fi dat unui concept altfel decât în intuiţie şi dacă o intuiţie pură este posibilă apriori anterior obiectului, totuşi această intuiţie însăşi nu-şi poate primi obiectul, prin urmare nici valabilitatea obiectivă, decât prin intuiţie empirică, a cărei simplă formă este. Astfel, toate conceptele şi, cu ele, toate principiile, chiar şi acelea care sunt posibile apriori, se raportează totuşi la intuiţii empirice, adică la date pentru experienţa posibilă. Fără aceasta, ele nu au nici o valabilitate obiectivă, ci nu sunt decât un simplu joc al imaginaţiei sau al intelectului, cu reprezentările lor respective. Să se ia, de exemplu, numai conceptele matematicii, considerându-le mai întâi în intuiţiile lor pure: spaţiul are trei dimensiuni, între două puncte nu poate fi trasă decât o singură dreaptă etc. Deşi toate aceste principii şi reprezentarea obiectului, cu care se ocupă această ştiinţă, sunt produse cu totul a priori în simţire, ele n-ar însemna totuşi absolut nimic, dacă nu am putea arăta oricând în fenomene (obiecte empirice) semnificaţia lor. De aceea, e necesar să facem sensibil un concept abstract, adică să prezentăm în intuiţie obiectul care-i corespunde, fiindcă fără acesta conceptul ar rămâne (cum se zice) fără sens, adică fără semnificaţieMatematica împlineşte această exigenţă prin construcţia figurii, care este un fenomen prezent simţurilor (deşi produs a priori). Conceptul de cantitate din aceeaşi ştiinţă îşi caută suportul şi sensul în număr. i a acesta în degete, în numărătorile cu bile sau în liniuţe şi puncte, care sun puse în faţa ochilor. Conceptul rămâne totdeauna produs a
240

FSPRE PRINCIPIUL DISTINGERII TUTUROR OBIECTELOR

■ cu principiile sintetice sau formulele din astfel de concepte; TT'sirea lor şi raportarea lor la pretinse obiecte nu pot fi căutate ^ ■ -n ceie din urmă decât în experienţă, a cărei posibilitate (în ce 2Jcstc forma) o conţin ele apriori. Că acesta e cazul şi cu toate categoriile şi cu toate principiile scoase A- le rezultă clar din faptul că nu putem defini real pe nici una din ele, dică nu putem face inteligibilă posibilitatea obiectului ei*, fără a ne raporta îndată la condiţii ale sensibilităţii, prin urmare ale formei fenomenelor, la care prin urmare ele trebuie să fie limitate, ca la singurele lor obiecte, fiindcă, dacă se înlătură această condiţie, dispare orice semnificaţie, adică orice raport la obiect, şi nu mai există exemplu care să poată face conceptibil ce obiect anume este propriu-zis gândit sub astfel de concepte. Mai** sus, la expunerea tabelului categoriilor, ne-am dispensat de definiţia fiecăreia din ele prin faptul că scopul nostru, limitat exclusiv la folosirea lor sintetică, nu făcea aceste definiţii necesare şi că nu trebuie să ne expunem cu întreprinderi inutile la răspunsuri de care putem fi scutiţi. Aceasta n-a fost un pretext, ci o regulă foarte importantă de prudenţă, de a nu cuteza îndată să definim şi de a nu încerca sau simula perfecţiunea sau precizia în determinarea conceptului, când ne putem mulţumi cu cutare sau cutare caracter al acestui concept, fără a avea nevoie pentru aceasta de o enumerare completă a tuturor caracterelor, care constituie întregul concept. Acum se vede însă că raţiunea acestei precauţii este şi mai adâncă, anume că noi nu le-am fi putut defini, chiar dacă am fi vrut***; dacă se înlătură toate condiţiile sensibilităţii, care le caracterizează ca concepte ale unei folosiri empirice posibile, şi dacă se iau ca concepte de lucruri în genere (prin urmare de folosire transcendentală), atunci, cu privire la ele, nu e nimic de făcut decât să se considere funcţia logică în judecăţi ca condiţie a posibilităţii lucrurilor
^Cuvinte adăugate în ediţia a Ii-a a Criticii raţiunii pun: (Nota redacţiei). paragraf, până la cuvintele: „... fără ajutorul sensibilităţii", nu %urează-n're8aCeSt paragraf ' Pană la cuvilltele: „... fără a ... .m edl!'a a II-a a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei). mai cj„ .' e^ aicl definiţia reală, care nu adaugă numai la numele unui lucru alte cuvinte fl c "nosc' ^ aAceea care co"ţi»e în sine o notă clară prin care obiectul (definitum) poate Aplicare ncam n m ' ' °d cert şi care face utili
ei

obiect etln

ei

aCeea Sunt obiectivi Q "■*' decide Care face clarâ nu numai ° noţiune, ci totodată reiilitutea eca deca. "*"' 'ţiile matematice, care arată în intuiţie obiectul conform cu conceptul, tegoriadi

lizabil pentru aplicare conceptul definit. aCeea Care face clarâ nu numai ° noţiune, ci totodată reiilitutea

241

Iii li1

TEORtA ELEM. PART. II. DIVE. 1. CART. 2. CAP. 3

însele, fără a putea arăta totuşi câtuşi de puţin unde şi-ar putea avea aplicarea şi obiectul, prin urmare cum ar putea avea vreo semnificai oarecare şi valabilitate obiectivă în intelectul pur, fără ajutor sensibilităţii. Nimeni nu poate defini conceptul de mărime în genere decât astfelmărimea este determinarea unui lucru care permite să se conceapă d câte ori unitatea este cuprinsă în el. Dar acest de câte ori se bazează pe repetarea succesivă, prin urmare pe timp şi pe sinteza (omogenului) în timp. Nu se poate defini realitatea în opoziţie cu negaţia decât atunci când gândim un timp (ca ansamblu al întregii existenţe), care este sau plin sau vid. Dacă fac abstracţie de permanenţă (care este o existentă în orice timp), atunci pentru formarea conceptului de substanţă nu-mi rămâne decât reprezentarea logică despre subiect, pe care cred s-o realizez, reprezentându-mi ceva care poate avea loc numai ca subiect (fără a fi predicat a ceva). Dar nu numai că nu cunosc condiţii care să permită acestei prerogative logice de a conveni ca propriu vreunui lucru, dar nici nu e de făcut nimic cu ea şi nu se poate trage din ea cea mai mică consecinţă, fiindcă prin aceasta nu este determinat nici un obiect pentru folosirea acestui concept şi deci nici nu se ştie dacă acest concept semnifică în general ceva. în ce priveşte conceptul de cauză (dacă fac abstracţie de timp, în care ceva succede unui altceva potrivit unei reguli), eu nu aş găsi în categoria pură nimic mai mult decât că este ceva din care se poate conchide existenţa unui altceva şi nu numai că nu ar putea fi distins între ele cauza şi efectul, ci, fiindcă această posibilitate de deducţie cere îndată condiţii despre care nu ştiu nimic, conceptul nu ar avea nici o determinare care să indice cum se aplică la un obiect oarecare. Pretinsul principiu: orice contingent are o cauză se prezintă, ce-i drept, cu destulă gravitate, ca şi când şi-ar avea propria demnitate in el însuşi. Dar dacă vă întreb: ce înţelegeţi prin contingent? şi voi răspundeţi: a cărui nonexistenţă e posibilă, atunci aş dori sa ştiu prin ce pretindeţi sa cunoaşteţi această posibilitate a nonexistenţei, dacă în sena fenomenelor nu vă reprezentaţi o succesiune şi prin aceasta o existenţa care succede nonexistenţei (sau reciproc),prin urmare o schimbare; căci a spune că nonexistenţă unui lucru nu e contradictorie înseamnă a face un apel neputincios la o condiţie logică, care este necesară fără îndoiala conceptului, dar care este cu totul insuficientă pentru posibilitatea rea) > astfel, eu pot suprima în gândire orice substanţă existentă, fără a m contrazice pe mine însumi, dar nu aş putea conchide de aici continge". 242

DE

SPRE PRINCIPIUL DISTINGERII TUTUROR OBIECTELOR

'vă a existenţei ei, adică posibilitatea nonexistenţei în sine. în ce te conceptul comunităţii, este uşor de înţeles că deoarece Prl ' -jje pUre ale substanţei precum şi cele ale cauzalităţii nu permit C A f nitie care sa determine obiectul, cauzalitatea reciprocă în relaţia ° h fantelor între ele (commercium) e tot atât de puţin capabilă să dea o tfel de definiţie. Nimeni încă nu a putut defini posibilitatea, existenţa ■ ecesitatea altfel decât prin tautologie vădită, de câte ori s-a căutat să scoată definiţiile lor exclusiv din intelectul pur. Căci, iluzia de a ubstitui posibilitatea logică a conceptului (posibilitate care are loc când conceptul nu se contrazice pe el însuşi) posibilităţii transcendentale a lucrurilor (care are loc când conceptului îi corespunde un obiect) poate înşela şi satisface numai spirite neexperimentate*a. De aici rezultă că incontestabil conceptele pure ale intelectului nu pot avea niciodată o aplicare transcendentală, ci totdeauna numai o aplicare empirică şi că numai cu privire la condiţiile generale ale unei experienţe posibile principiile intelectului pur pot fi raportate la obiecte
*Cu un cuvânt, toate aceste concepte nu pot fi justificate prin nimic şi posibilitatea lorrea/anu poate fi demonstrată, dacă se face abstracţie de orice intuiţie sensibilă (singura pe care o avem) şi nu mai rămâne decât posibilitatea logică, anume că conceptul (ideea) este posibil; dar despre care nu e vorba, căci problema constă în a şti dacă conceptul se raportează la un obiect si deci dacă el semnifică ceva.

a

în ediţia I figura următorul text, care lipseşte din ediţia a Ii-a:

E ceva straniu şi chiar absurd în sine să se vorbească de un concept care trebuie să aibă o semnificaţie, dar care să nu fie susceptibilă de nici definiţie. Dar categoriile au aici caracterul particular că nu pot avea o roniiicare determinată şi o raportare la un obiect oarecare decât cu jutorul condiţiei sensibile universale. Această condiţie a fost însă '" aturată din categoria pură, fiindcă aceasta din urmă nu poate conţine a ^ uncţia logică de a aduce diversul sub un concept. Această funcţie, numai forma conceptului, nu ne poate face să cunoaştem şi să ab gCm ' a ° e °^ ect se raportează conceptul, fiindcă s-a făcut 1C tocma ' de condiţia sensibilă sub care în genere obiecte pot fi r C Ca con ' ^st^e'' categoriile mai au încă nevoie, în afară de pur al intelectului, de determinări privind aplicarea lor la
243

TEORIA ELEM.PART.il. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 3

ale simţurilor, dar niciodată la lucruri în genere (fără a lua în conside modul cum le putem intui). Analitica transcendentală are deci acest rezultat important de a ar"t că intelectul nu poate face apriori niciodată mai mult decât să anticine forma unei experienţe posibile în genere şi că, fiindcă ceea ce nu est fenomen nu poate fi obiect al experienţei, el nu poate depăşi niciodat" limitele sensibilităţii, numai în interiorul cărora ne sunt date obiecte Principiile lui sunt numai principii ale expunerii fenomenelor, şi numele mândru al unei ontologii care pretinde să dea într-o doctrină sistematică cunoaşteri sintetice a priori despre lucruri în genere (de exemplu principiul cauzalităţii) trebuie să facă loc titlului modest al unei simple analitici a intelectului pur. Gândirea este acţiunea de a raporta o intuiţie dată la un obiect. Dacă natura acestei intuiţii nu e dată în nici un fel, obiectul e numai transcendental, şi conceptul intelectului nu are altă folosire decât una transcendentală, adică el nu exprimă decât unitatea gândirii unui divers în genere. Cu ajutorul unei categorii pure, în care se face abstracţie de orice condiţie a intuiţiei sensibile, ca singura care ne este posibilă, nu este determinat deci nici un obiect, ci este exprimată numai gândirea unui obiect în genere după diferite moduri. Pentru folosirea unui concept mai e nevoie de o funcţie a judecăţii, prin care un obiect îi este subsumat, prin urmare de condiţia cel puţin formală sub care poate fi dat ceva în sensibilitate în genere (de o schemă) şi fără care ele nu sunt concepte prin care un obiect este cunoscut şi distins de altele, ci numai tot atâtea moduri de a gândi un obiect pentru intuiţii posibile şi de a-i da semnificaţia lui (sub condiţii încă cerute), după o funcţionare oarecare a intelectului, adică de a-1 defini; ele însele nu pot fi deci definite. Funcţiile logice ale judecăţilor în genere: unitate şi pluralitate, afirmaţie şi negaţie, subiect şi predicat, nu pot fi definite fără a comite un cerc vicios, iiindc definiţia însăşi ar trebui să fie o judecată şi deci ar trebui să cuprindă deja această funcţie. Categoriile pure nu sunt însă altceva decât reprezentau ale lucrurilor în genere, întrucât diversul intuiţiei lor trebuie gândit c ajutorul uneia sau alteia din aceste funcţii logice: mărimea es determinarea care nu poate fi gândită decât printr-o judecată care cantitate (judicium commune); realitatea — aceea care nu poate

PSPRE PRINCIPIUL DISTINGERII TUTUROR OBIECTELOR

Dacă lipseşte această condiţie a judecăţii (schema), orice '°tUl are dispare, căci nimic nu mai este dat care să poată fi subsumat 5U tului Folosirea numai transcendentală a categoriilor nu este deci C n ° Ttate o folosire şi nu are un obiect determinat sau măcar '" inabil în ce priveşte forma. De aici urmează că numai categoria ă nu este suficientă pentru a forma un principiu sintetic apriori, şi că • iniile intelectului pur nu au decât folosire empirică, dar niciodată transcendentală, iar că dincolo de câmpul experienţei posibile nu pot exista nicăieri principii sintetice apriori. E deci prudent să ne exprimăm astfel: categoriile pure, fără condiţiile formale ale sensibilităţii, au numai o semnificaţie transcendentală, dar nu au folosire transcendentală, fiindcă o asemenea folosire este imposibilă în sine, întrucât sunt lipsite de toate condiţiile vreunei folosiri (în judecăţi), adică de condiţiile formale ale subordonării vreunui pretins obiect sub aceste concepte. Cum (ca simple categorii pure) nu trebuie să aibă aplicare empirică şi nu pot avea folosire transcendentală, ele nu au nici o folosire, dacă le izolăm de orice sensibilitate, adică nu pot fi aplicate la nici un pretins obiect; dimpotrivă, ele nu sunt decât forma pură a folosirii intelectului cu privire la obiecte în genere şi la gândire, fără totuşi să putem gândi sau determina numai cu ajutorul lor vreun obiect. gândită decât printr-o judecată afirmativă; substanţa — ceea ce, în raport cu intuiţia, trebuie să fie subiectul ultim al tuturor celorlalte determinări. Rămâne însă cu totul indeterminat ce fel de lucruri sunt acelea cu privire acare trebuie să ne servim de această funcţie mai curând decât de alta; Pnn urmare, fără condiţia intuiţiei sensibile, pentru care ele conţin n eza, categoriile nu au nici un raport cu vreun obiect determinat, nu eci defini nici un obiect şi, prin urmare, nu au în ele însele valabilitate de concepte obiective.

245

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. I. CART. 2. CAP. 3

Totuşia este aici în fond o iluzie greu de evitat. Categoriile nu întemeiază, în ce priveşte originea lor, pe sensibilitate, ca forrn 1 intuiţiei, spaţiul şi timpul; ele par deci să permită o aplicare care să întindă dincolo de orice obiecte ale simţurilor. Dar, la rândul lor, ele n sunt decât forme ale gândirii, care conţin numai facultatea logică de uni apriori într-o conştiinţă datul divers din intuiţie, şi de aceea, dacă le luăm intuiţia, singura posibilă pentru noi, ele pot avea şi mai putină semnificaţie decât acele forme sensibile pure,prin care totuşi cel puţine dat un obiect, pe când un mod de unire a diversului, propriu intelectului nostru, nu înseamnă nimic, dacă nu se adaugă acea intuiţie, singura în care diversul poate fi dat. Totuşi, când denumim anumite obiecte, ca fenomene (phaenomena), entităţi sensibile, distingând modul cum Ie intuim de natura lor în sine, în conceptul nostru este cuprinsă ideea de a le opune acestor fenomene, sau tocmai aceste obiecte privite din punctul de vedere al acestei naturi însăşi, deşi nu le intuim în ea, sau şi alte lucruri posibile, care nu sunt deloc obiecte ale simţurilor noastre; pe care le considerăm ca obiecte gândite numai de intelect şi le numim entităţi inteligibile (noumena). Se pune problema, dacă conceptele noastre pure ale intelectului nu au semnificaţie cu privire la aceste obiecte din urmă şi dacă nu ar putea fi un mod de cunoaştere a lor. Paragrafele următoare care încep cu: „Totuşi este aici...." şi până la paragraful care începe cu: „Dacă înlătur dintr-o cunoaştere empirică..." au înlocuit următoarele paragrafe din ediţia I: Manifestările sensibile (Erscheimmgen), întrucât sunt gândite ca obiecte în conformitate cu unitatea categoriilor, se numesc phaenotnens. Dacă admit însă lucruri care sunt numai obiecte ale intelectului şi care totuşi pot fi date, ca atare, unei intuiţii, deşi nu intuiţiei sensibile (pnn urmare, cotam intuitu intellectuali), astfel de lucruri ar trebui să se numească noumena (intelligibilia). Ar trebui să gândim că conceptul de fenomene, limitat de Estetica transcendentală, procură de la sine realitatea obiectivă a noumene şi justifică împărţirea obiectelor în fenomene şi noumene. prin uii*1 şi pe aceea a lumii într-o lume a simţurilor şi o lume a intelectu 246
a

ESPRE PRINCIPIUL DISTINGERII TUTUROR OBIECTELOR

n chiar de la început apare aici un echivoc care poate prilejui o oare' fiindcă intelectul, numind fenomen un obiect considerat 1X18 numit raport, îşi face în acelaşi timp, în afară de acest raport, încă SU entare despre un obiect în sine şi îşi reprezintă deci că şi-ar putea ° ' concepte despre un astfel de obiect, şi, fiindcă intelectul nu ură alte concepte decât categoriile, obiectul trebuie să poată fi " dit cel puţin în semnificaţia din urmă, cu ajutorul acestor concepte re ale intelectului; astfel, el este sedus să ia conceptul cu totul determinat despre o existenţă a intelectului, considerată ca ceva în enere în afara sensibilităţii noastre drept un concept determinat despre o existenţă pe care am putea-o cunoaşte într-un mod oarecare cu ajutorul intelectului. Dacă prin noumen înţelegem un lucru întrucât nu e obiect al intuiţiei noastre sensibile, fiindcă facem abstracţie de modul nostru de a-1 intui, atunci acest lucru este un noumen în sens negativ. Iar dacă înţelegem prin el un obiect al unei intuiţii nonsensibile, atunci admitem un mod particular de intuiţie, anume intuiţia intelectuală, care însă nu e al nostru şi a cărui posibilitate nici nu o putem sesiza; acesta ar fi noumenul în sens pozitiv. Teoria despre sensibilitate este totodată teoria despre noumene în înţeles negativ, adică despre lucruri pe care intelectul trebuie să şi le gândească, independent de această relaţie, cu modul nostru de intuiţie, (mundus sensibilis et intelligibilis), şi anume astfel încât diferenţa să nu atingă aici numai forma logică a cunoaşterii obscure sau distincte a unuia Şi aceluiaşi lucru, ci modul diferit cum obiectele pot fi date originar cunoaşterii noastre şi după care ele se disting în ele însele, unele de altele, Pa gen. Căci, dacă simţurile ne reprezintă ceva numai cum apare, u nci acest ceva trebuie să fie totuşi şi în sine un lucru şi un obiect al U e ln tuiţii n " !, . °nsensibile, adică al intelectului, adică trebuie să fie a o cunoştinţă în care să nu se întâlnească nici o sensibilitate şi su SinSUră entate să aibă realitate absolut obiectivă, în sensul că prin ea ne inte] nostru obiectele aşa cum sunt, pe când în folosirea empirică a afar" d "' mcr urile sunt cunoscute numai cum apar. Astfel, în jf6 ° rea emPirică a categoriilor (folosire care este limitată la ensbil) ar mai exista o folosire pură şi totuşi obiectiv valabilă
247

J

!: !,';■

TEORIA ELEM.PART. II. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 3

'

■i <

*

'i i i
!

prin urmare nu numai ca fenomene, ci ca lucruri în sine, dar întele -în acelaşi timp că în această abstracţie el nu se poate folosi de cateeor"! lui din acest punct de vedere, fiindcă acestea nu au sens decât în raport unitatea intuiţiilor în spaţiu şi timp, şi nu pot determina a priori acea tu unitate însăşi cu ajutorul conceptelor generale de legătură numai d' cauza simplei idealităţi a spaţiului şi timpului. Acolo unde nu se poat întâlni această unitate de timp, deci Ia noumen, acolo încetează total întreaga folosire, ba chiar orice semnificaţie a categoriilor; căci însăşi posibilitatea lucrurilor, care trebuie să corespundă categoriilor, nu se lasă sesizată; în această privinţă nu pot să mă refer decât Ia cele ce am expus la începutul notei generale a capitolului precedent. Posibilitatea unui lucru nu poate fi dovedită niciodată numai prin faptul că conceptul despre el nu e contradictoriu, ci numai prin aceea că îl sprijinim pe o intuiţie care-i corespunde. Dacă deci am vrea sa aplicăm categoriile la obiecte care nu sunt considerate ca fenomene, ar trebui să punem la bază altă intuiţie decât pe cea sensibilă, şi atunci obiectul ar fi un noumen în sens pozitiv. Dar fiindcă o asemenea intuiţie, anume intelectuală, se află absolut în afara facultăţii noastre de cunoaştere, atunci nici folosirea categoriilor nu poate depăşi în nici un fel limitele obiectelor experienţei; se poate ca şi nu am mai putea afirma ceea ce am anticipat până acum: cunoştinţele noastre intelectuale pure nu ar fi niciodată nimic mai mult decât principii ale expunerii fenomenelor, care nici a priori nu ar merge mai departe de posibilitatea formală a experienţei; căci aici ni s-ar deschide un cu totul alt câmp, oarecum o lume gândită în spirit (poate şi intuită), care ar putea ocupa intelectul nostru pur nu mai puţin, ba chiar într-un mod cu mul! mai nobil. Toate reprezentările noastre sunt raportate în fapt de intelect U vreun obiect, şi, cum fenomenele nu sunt decât reprezentări, intelectul le raportează la ceva ca obiect al intuiţiei sensibile; dar aces ceva nu este, sub acest raport, decât obiectul transcendental. Aces înseamnă însă un ceva = x, despre care nu cunoaştem absolut nimic "] nu putem (după constituţia actuală a intelectului nostru) în genere cunoaş 248

DESPRE

PRINCIPIUL DISTINGERII TUTUROR OBIECTELOR

lor simţurilor să le corespundă fără îndoială existenţe ale ' lui ba chiar pot exista existenţe inteligibile, cu care facultatea m S de intuire sensibilă să nu aibă nici un raport, dar conceptele intelectuale, ca simple forme de gândire pentru intuiţia noastră blâ nu li se pot aplica câtuşi de puţin, deci ceea ce numim noumen trebuie să fie înţeles ca atare decât în sens negativ. Dacă înlătur dintr-o cunoaştere empirică orice gândire (prin tegorii), nu rămâne nici o cunoaştere a vreunui obiect; căci prin simplă ntuitie nu este gândit absolut nimic, şi faptul că această afectare a sensibilităţii are loc în mine nu constituie un raport al unei astfel de reprezentări cu un obiect oarecare. Dar dacă, dimpotrivă, suprim orice intuiţie, mai rămâne totuşi forma gândirii, adică modul de a atribui un obiect diversului unei intuiţii posibile. Categoriile se întind deci mai departe decât intuiţia sensibilă, fiindcă ele gândesc obiecte în genere, fără a mai ţine seamă de modul particular (al sensibilităţii) în care pot fi date. Dar ele nu determină prin aceasta o mai mare sferă de obiecte, pentru că nu se poate admite că astfel de obiecte pot fi date, fără a se presupune ca posibil un alt mod de intuiţie decât cel sensibil, dar pentru care nu suntem deloc autorizaţi.
6X1

ci care poate servi numai ca un correlatum al unităţii apercepţiei la unificarea diversului în intuiţia sensibilă, operaţie cu ajutorul căreia intelectul leagă diversul în conceptul unui obiect. Acest obiect anscendental nu poate fi deloc separat de datele sensibile, fiindcă atunci nu ^ mai rămâne nimic prin care să fie gândit. El nu este deci un obiect cunoştinţei în sine, ci numai reprezentarea fenomenelor, sub conceptul 1 obiect în genere, care e determinabil de diversul fenomenelor. ocmai din această cauză nici categoriile nu reprezintă un obiect ob' ar> numaJ intelectului, ci nu servesc decât pentru a determina dat ansc * endental (conceptul despre ceva în genere) prin ceea ce e Abilitate, pentru a cunoaşte astfel empiric fenomenele sub nc epted 249

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 3

Numesc problematic un concept care nu cuprinde nici o tradicţie şi care, ca limitare de concepte date, stă în legătură cu cunoştinţe, dar a cărui realitate obiectivă nu poate fi cunoscută în ni ' 6 fel. Conceptul de nouwen, adică de lucru care să nu fie gândit ca ob' " al simţurilor, ci ca un lucru în sine (exclusiv de intelectul pur), nu e del contradictoriu, căci nu se poate afirma despre sensibilitate că est singurul mod posibil al intuiţiei. Apoi acest concept este necesar pent a nu extinde intuiţia asupra lucrurilor în sine şi deci pentru a lirajta valabilitatea obiectivă a cunoaşterii sensibile (căci celelalte, până la care ea nu ajunge, se numesc noumene tocmai pentru a arăta astfel că acest fel de cunoaşteri nu-şi pot extinde domeniul asupra a tot ce gândeşte intelectul). Dar, în definitiv, posibilitatea unor astfel de noumene nu este deloc sesizabilă şi, dincolo de sfera fenomenelor, este (pentru noi) o întindere vidă, adică avem un intelect care problematic se întinde mai departe decât această sferă, dar nu avem o intuiţie, ba chiar nici măcar un concept despre o intuiţie posibilă,prin care să ne poată fi date obiecte dinafară câmpului sensibilităţii şi intelectul să poată fi folosit asertoric, dincolo de sensibilitate. Conceptul de noumen nu este deci decât un concept-limită, menit să restrângă pretenţiile sensibilităţii, şi nu are decât o folosire negativă. Dar el nu este totuşi născocit arbitrar, ci sta în legătură cu limitarea sensibilităţii, fără a putea stabili totuşi ceva pozitiv în afara sferei ei. în ce priveşte însă cauza pentru care, nemulţumiţi încă de substratul sensibilităţii, s-a atribuit fenomenelor noumene, pe care numai intelectul pur le poate gândi, ea se bazează exclusiv pe următoarele. Sensibilitatea şi domeniul ei, anume acela al fenomenelor, sunt limitate ele însele de intelect în sensul că nu se raportează la lucruri în sine, ci numai la modul cum lucrurile ne apar nouă în virtutea constituţiei noastre subiective. Acesta a fost rezultatul întregii Estetici transcendentale; el rezultă şi natural din conceptul unui fenomer m genere: fenomenului trebuie să-i corespundă ceva care în sine nu es fenomen, fiindcă fenomenul nu poate fi nimic pentru sine însuşi şi' afara modului nostru de reprezentare. Prin urmare, pentru a evita u cerc perpetuu, cuvântul fenomen indică deja un raport la ceva, a car reprezentare nemijlocită este, ce-i drept, sensibilă, dar care în sine, cn 250

ESPRE PRINCIPIUL DISTINGERII TUTUROR OBIECTELOR

ărtirea obiectelor în fenomene şi noumene şi a lumii într-o niturilor şi una a intelectului nu poate fi deci admisă deloc (în ' uin z jtiv) deşi conceptele admit fără îndoială împărţirea lor în Se h l e si intelectuale; căci celor din urmă nu li se pot atribui nici un S6- si ele nu poate fi deci prezentate ca obiectiv valabile. Când ne 0 sj-tăm de simţuri, cum să facem conceptibil că mai semnifică ceva soriile noastre (care ar fi singurele concepte ce rămân pentru mene) căci pentru raportul lor cu vreun obiect oarecare trebuie să r dat ceva mai mult decât numai unitatea gândirii, adică, în afară de ceasta o intuiţie posibilă la care categoriile să poată fi aplicate? Conceptul unui noumen, luat numai problematic, rămâne cu toate acestea nu numai admisibil, ci şi inevitabil ca un concept care pune limite sensibilităţii. Dar atunci noumenul nu mai este un obiect inteligibil particular pentru intelectul nostru, ci un intelect căruia i-ar aparţine ar fi el însuşi o problemă, anume de a cunoaşte obiectul lui, nu discursiv, cu ajutorul categoriilor, ci intuitiv, într-o intuiţie nonsensibilă, despre posibilitatea căruia noi nu ne putem face nici cea mai neînsemnată reprezentare. Intelectul nostru dobândeşte deci în acest mod o extensiune negativă, adică el nu e limitat de sensibilitate, ci, dimpotrivă, o limitează pe aceasta prin faptul că numeşte noumena lucrurile în sine (nu considerate ca fenomene). Dar el îşi pune îndată sie fără această constituţie a sensibilităţii noastre (pe care se bazează forma intuiţiei noastre), trebuie să fie ceva, adică un obiect independent de sensibilitate. ue aici rezultă conceptul despre un noumen, care însă nu e deloc Pozitiv şi nu înseamnă o cunoaştere determinată despre un lucru ecare, ci numai gândirea despre ceva în genere, în care eu fac ^ ^ cţie de orice formă a intuiţiei sensibile. Dar pentru ca un noumen lnsemne un obiect adevărat, diferit de toate fenomenele, nu e suficient treb sg e e z ' ' 'deea mea de toate condiţiile intuiţiei sensibile, mai '6 m aară dC aceasta să am ° raţiune de a admite un alt mod de t e l S e n s ib i1 u b c a r eu n a stfe d e o b ie c să a t ă fi d a t s l t ° ' P ° ; noi nu 'ldeea mea ar fi vidă, deşi ar fi fără contradicţie. Ce-i drept, Putut dovedi mai sus că intuiţia sensibilă este singura 251

f

TEORIA ELEM.PART. II. DIVIZ. 1. CART. 2. CAP. 3

însuşi limite, care-1 împiedică să le cunoască cu ajutorul categorii] prin urmare să nu le gândească decât sub numele unui ceva necunosc ' Găsesc totuşi în scrierile modernilor o folosire cu totul diferită expresiilor de lume sensibilă şi lume inteligibila*, într-un sens cu totul diferit de sensul celor vechi, care fără îndoială nu prezintă nici dificultate, dar în care nu se găseşte decât vorbărie goală. După acest sens, unora le-a plăcut să numească ansamblul fenomenelor, întrucât e intuit, lumea simţurilor, iar întrucât înlănţuirea lor este gândită după ]egj universale ale intelectului, lumea intelectului. Astronomia teoretică, care expune simpla observaţie a cerului înstelat, ar reprezenta pe cea dintâi pe când astronomia contemplativă (explicată, de exemplu, după sistemul copernican sau chiar după legile gravitaţiei lui Newton) ar reprezenta pe cea de-a doua, adică o lume inteligibilă. Dar o astfel de răstălmăcire de termeni nu este decât un subterfugiu sofistic pentru a se eschiva unei probleme dificile, schimbându-i sensul după bunul plac. Cu privire la fenomene, se pot folosi fără îndoială intelectul şi raţiunea; dar se pune întrebarea dacă acestea mai au vreo folosire când obiectul nu e fenomen
* Nu trebuie sî substituim acestei expresii pe cea a miei lumi intelectuale, cum se obişnuieşte să se facă în expunerea germană; căci intelectuale sau senzitive nu sunt decât cunoştinţele. Ceea ce nu poate fi decât un obiect al unui mod sau altuia de intuiţie, al obiectelor deci, trebuie să fie numit (cu toată duritatea expresiei) inteligibil sau sensibil.

intuiţie posibilă în genere, ci că ea este singura pentru noi; dar nu am putut nici dovedi că mai este posibil un alt mod de intuiţie şi, deşi gândirea noastră poate face abstracţie de orice sensibilitate, rămâne totuşi problema de a şti dacă, în acest caz, gândirea nu este o simpla formă a unui concept şi dacă, după această separaţie, mai rămâne undeva un obiect. Obiectul la care eu raportez fenomenul în genere este obiectul transcendental, adică ideea cu totul indeterminată despre ceva în genf re. Acest obiect nu poate fi numit noumen, căci eu nu cunosc despre el ceea ce este în sine, şi nu am nici un concept despre ci decât numai pe ace' despre obiectul unei intuiţii sensibile în genere, care deci este identic pentru toate fenomenele. Eu nu-1 pot gândi cu ajutorul nici uf categorii, căci acestea nu sunt valabile decât despre intuiţia empin 252

DES

PRE PRINCIPIUL DISTINGERII TUTUROR OBIECTELOR

meri) şi în acest sens este 'ua*' când e gândit în sine, numai ca ( .. -ufi adică ca dat numai intelectului şi deloc simţurilor. Se pune 111 • ° trebarea dacă în afară de acea folosire empirică a intelectului c - n reprezentarea newtoniană a lumii) mai e posibilă una ' endentală, care să se raporteze Ia noumen ca Ia un obiect, întrebare li care noi am răspuns negativ. Când spunem deci că simţurile ne reprezintă lucrurile aşa cum apar, ■ r intelectul aşa cum sunt, expresia din urmă trebuie luată nu în sens transcendental, ci numai în sens empiric, anume cum trebuie eorezentate ca obiecte ale experienţei în înlănţuirea universală a fenomenelor şi nu după ceea ce pot fi ele independent de relaţia cu experienţa posibilă şi prin urmare cu simţurile în genere, deci ca obiecte ale intelectului pur. Căci aceasta ne va rămâne totdeauna necunoscută, ba chiar ne rămâne necunoscută, dacă o astfel de cunoştinţă transcendentală (extraordinară) e posibilă vreodată, cel puţin ca o cunoştinţă care să fie supusă categoriilor noastre obişnuite. Numai unindu-se, intelectul şi sensibilitatea pot determina în noi obiecte. Dacă le separăm, avem intuiţii fără concepte sau concepte fără intuiţii, iar în ambele cazuri reprezentări pe care nu le putem raporta la nici un obiect determinat. Dacă, după toate aceste lămuriri, cineva mai ezită să renunţe la folosirea pur transcendentală a categoriilor, să încerce a se servi de ele într-o afirmaţie sintetică oarecare. Căci o afirmaţie analitică nu duce
c) D

pentru a o aduce sub un concept despre obiectul în genere. O folosire pură a categoriei este fără îndoială posibilă, adică fără contradicţie, dar nu are nici o valabilitate obiectivă, fiindcă nu se raportează la nici o intuiţie, care ar urma să primească astfel unitatea obiectului; căci ca egoria este doar o simplă funcţie a gândirii, prin care nu-mi este dat 1C1 Un orJ iect,prin care este gândit numai ceea ce poate fi dat în intuiţie.

253

f

TEORIA ELEM.PART. II. DIVIZ. I. CART. 2. CAP. 3

intelectul mai departe, şi fiindcă intelectul nu este ocupat decât cu ce e gândit deja în concept, el lasă nehotărâtă chestiunea de a şti dac" acest concept în sine se raportează la obiecte sau dacă semnifică nutna' unitatea gândirii în genere (care face cu totul abstracţie de modul cum un obiect poate fi dat); lui îi este suficient să ştie ceea ce se află î n conceptul lui, îi este indiferent să ştie la ce se poate raporta conceptul însuşi. Să încerce deci cu vreun principiu sintetic şi pretins transcendental, ca de exemplu: tot ce este există ca substanţă sau ca o determinare inerentă a substanţei; sau: orice contingent există ca efect al unui alt lucru, anume al cauzei lui etc. întreb: de unde are să ia el aceste judecăţi sintetice, deoarece conceptele trebuie să fie valabile nu prin raportare la o experienţă posibilă, ci pentru lucruri în sine (noumene)! Unde e aici cel de-al treilea termen, pe care-1 reclamă totdeauna o judecată sintetică, pentru a lega împreună, în acelaşi concept, lucruri care nu au nici o înrudire logică (analitică)? El nu va dovedi nicicând judecata lui, ba chiar mai mult, nici nu va putea justifica măcar posibilitatea unei astfel de afirmaţii pure, fără a recurge la folosirea empirică a intelectului şi astfel fără a renunţa cu totul la judecata pură şi independentă de simţuri. Astfel, conceptul de obiecte pure, numai inteligibile, este cu totul vid de toate principiile aplicării lor, fiindcă nu se poate imagina cum pot fi date aceste obiecte, şi ideea problematică, care le lasă totuşi un loc deschis, nu serveşte decât ca un spaţiu vid pentru a limita principiile empirice, fără totuşi a conţine în sine sau a indica vreun alt obiect al cunoaşterii în afara sferei acestora din urmă.

Apendice DESPRE AMFIBOLIA CONCEPTELOR REFLECŢIEI CARE REZULTĂ DIN CONFUNDAREA FOLOSIRII EMPIRICE A ^ INTELECTULUI CU FOLOSIREA LUI TRANSCENDENTALA Reflecţia (reflectio) nu are a face cu obiectele însele, pentru dobândi direct din ele concepte, ci este starea simţirii în care noi n pregătim mai întâi pentru a descoperi condiţiile subiective în c' ţărilor putem ajunge la concepte. Ea este conştiinţa raportului reprezen date cu diferitele noastre izvoare de cunoaştere, conştiinţă prin '
254

APENDICE. DESPRE AMFIBOLIA CONCEPTELOR REFLECŢIEI

numai, poate fi determinată relaţia dintre ele. Prima întrebare, care se nterior oricărui studiu al reprezentărilor noastre, este aceasta: cărei P îtăti de cunoaştere îi aparţin toate reprezentările noastre? Sunt ele te sau comparate de intelect sau de simţuri? Multe judecăţi sunt , jse din obişnuinţă sau sunt legate prin înclinare; dar, fiindcă nu le ceda nici o reflecţie sau cel puţin nu le urmează pentru a le critica, ele nt considerate ca judecăţi care-şi au originea în intelect. Nu toate 'udecătile au nevoie de o examinare, adică de o atenţie îndreptată spre principiile adevărului; căci, dacă sunt nemijlocit certe, de exemplu, între două puncte nu poate fi decât o linie dreaptă, nu se mai poate indica un criteriu mai imediat al adevărului decât acela pe care îl exprimă ele însele. Dar toate judecăţile, ba chiar toate comparaţiile au nevoie de o reflecţie, adică de a distinge facultatea de cunoaştere căreia îi aparţin conceptele date. Numesc reflecţie transcendentală acţiunea prin care ţin împreună comparaţia reprezentărilor în genere cu facultatea de cunoaştere,în care ea are loc şi prin care disting dacă ele sunt comparate între ele ca aparţinând intelectului pur sau intuiţiei sensibile. Iar raportul în care conceptele pot fi legate între ele într-o stare de simţire sunt acelea de identitate şi de diversitate, de concordanţă şi de discordanţă, de intern şi de extern, în sfârşit, de determinabil şi de determinare (materie şi formă). Determinarea exactă a acestui raport se bazează pe problema de a şti în ce facultate de cunoaştere se leagă ele subiectiv între ele, dacă se leagă în sensibilitate sau în intelect. Căci deosebirea dintre aceste facultăţi determină o mare diferenţă în modul cum trebuie să gândim conceptele. Astfel, pentru a enunţa judecăţi obiective, comparăm conceptele cu Pnvire la i d e n t i t a t e (a mai multor reprezentări sub un singur concept) în scopul de a {ace judecăţi universale, sau la d i v e r s i t a t e a ac estor reprezentări pentru producerea de judecăţi particulare, la n c o r d a n ţ ă , din care pot rezulta judecăţi afirmative, şi la c o r d a n ţ ă, din care pot rezulta judecăţi negative etc. Din această ar trebui, pare-se, să numim conceptele amintite concepte de Paraţie (conceptus comparationis). Dar cum, când nu e vorba de °§lcă, ci de conţinutul conceptelor, adică de problema de a şti dac. disc ,CrUr însele sunt identice sau diverse, concordante sau noast "antC 6tC'' lucrurile Pot avea un dublu raport cu facultatea cunoaştere, anume cu sensibilitatea si cu intelectul, iar
255

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 1. CART. 2

modul cum trebuie să se lege între ele depinde de locul în care ele leagă, atunci numai reflecţia transcendentală, adică raportul repre7e ţărilor date în unul sau celălalt mod de cunoaştere, va putea determin raportul dintre ele; şi problema de a şti dacă lucrurile sunt identice sa diverse, concordante sau discordante etc, nu va putea fi decisă imediat din conceptele însele cu ajutorul unei simple comparaţii (comparatio) ci în primul rând prin distingerea modului de cunoaştere căruia îi aparţin-' cu ajutorul unei reflecţii transcendentale (reflectio) s-ar putea deci, fgj-g îndoială, spune că reflecţia logicăeste o simplă comparaţie, căci în ea se face total abstracţie de facultatea de cunoaştere căreia-i aparţin reprezentările date, şi ele trebuie considerate deci ca omogene în ce priveşte sediul lor în simţire; dar reflecţia transcendentală (care se raportează la obiectele însele) conţine principiul posibilităţii comparaţiei obiective a reprezentărilor între ele şi este deci foarte diferită de cea din urmă, fiindcă facultatea de cunoaştere căreia ele îi aparţin nu este aceeaşi. Această reflecţie transcendentală e o datorie de care nimeni nu se poate dispensa, dacă vrea să judece apriori ceva despre lucruri. Ne vom ocupa acum de ea şi vom scoate de aici ea nu puţină lumină pentru determinarea funcţiei proprii a intelectului. 1. fdentitatc şi diversitate. Când un obiect ni se prezintă de mai multe ori, dar de fiecare dată cu aceleaşi determinări interne (qualitaset quantitas), el este, dacă e considerat ca obiect al intelectului pur, totdeauna acelaşi şi nu mai multe, ci numai un lucru (numerica identitas); dar dacă este fenomen, atunci nu e deloc vorba de comparaţia conceptelor, ci oricât de identic ar putea să fie totul sub acest raport, totuşi diversitatea locurilor pe care le ocupă fenomenul în acelaşi timp este un principiu suficient al diversităţiţi numerice a obiectului (simţurilor) însuşi. Astfel, la două picături de apă se poate face total abstracţie de orice diversitate interna (a calităţii şi cantităţii) şi este suficient ca ele să fie intuite în diverse locuri în acelaşi timp pentru a le considera numeric diferite. L e i b n i z lua fenomenele drept lucruri în sine, prin urmare drept intelligibilia, adică drept obiecte ale intelectului pur (deşi. din cauza caracterului confuz al reprezentărilor lor, el le-a dat numele de fenomene), şi principiul său, al indiscernabilelor (principium identităţi indisccrnibilium), nu putea fi contestat; dar fiindcă ele sunt obiecte ai sensibilităţii şi fiindcă intelectul, cu privire la ele, nu are folosire pur • 256

ICE.

D ESP

RE

AMFIBOLIA CONCEPTELOR REFLECŢIEI

• na empirică, pluralitatea şi diversitatea numerică sunt date Ci nU atiul însuşi, ca condiţie a fenomenelor externe. Căci o parte a dC"'a ' jesi total asemănătoare şi egală cu alta, este totuşi în afara ei şi S^al ' rin aceasta ea este o parte distinctă de cea dintâi, cărei se adaugă t0C constitui un spaţiu mai mare; şi acest lucru trebuie să fie valabil tot ce este în acelaşi timp în diferitele locuri ale spaţiului, oricât fi de asemănător şi de egal. 2 Concordanţă şi discordanţă. Când realitatea nu este reprezentată , -t ^g intelectul pur (realitas noumenon), atunci între realităţi nu se oate gândi nici o discordanţă, adică un astfel de raport încât, dacă sunt unite într-un acelaşi subiect, ele îşi anulează reciproc consecinţele şi 2__3=0. Dimpotrivă,realul în fenomen (realitasphaenomenon)poate fi desigur în opoziţie cu el însuşi şi, dacă mai mulţi reali sunt reuniţi în acelaşi subiect, unul poate anihila, total sau în parte, efectul altuia; cum e cazul cu două forţe motrice acţionând pe aceeaşi linie dreaptă, întrucât atrag şi împing un punct în direcţie opusă sau şi cu o plăcere care contrabalansează durerea. 3. Internul şi externul. într-un obiect al intelectului pur nu este intern decât ceea ce nu are nici o relaţie de existenţă cu ceva diferit de el. Dimpotrivă, determinările interne ale unei substantiaphaenomenon în spaţiu nu sunt decât raporturi, şi substanţa însăşi nu este decât un ansamblu de pure relaţii. Nu cunoaştem substanţa în spaţiu decât prin forţele care acţionează în el, fie pentru a atrage alte forţe, fie pentru a le împiedica să pătrundă în el (repulsie şi impenetrabilitate); nu cunoaştem alte proprietăţi care să constituie conceptul de substanţă care apare în spaţiu şi pe care o numim materie. Ca obiect al intelectului pur, orice substanţă trebuie să aibă, dimpotrivă, determinări interne şi forţe care se raportează la realitatea internă. Dar ce accidente interne pot eu concepe, a nu pe acelea pe care mi le oferă simţul meu intern, adică ceea ce in ea însăşi o gândire sau este analog cu aceasta. De aceea, n i z făcea din toate substanţele, fiindcă el şi le reprezenta ca na S1 s ' chiar din elementele materiei, după ce le retrăsese prin otce sim P°ate semnifica relaţie externă, prin urmare şi compositia, subiecte înzestrate cu facultăţi de reprezentare, cu un cuvânt: 110 nade. ■ aterie şi formă. Sunt două concepte care servesc de bază reflecţii, atât de inseparabil sunt legate cu orice folosire a 257

TEORIA ELEM. PART.I I . DIVIZ. 1. CART.:

[f

intelectului. Primul semnifică determinabilul în genere, cel de-al d 1 determinarea lui (ambele în sens transcendental, pentru că se f abstracţie de orice diversitate a ceea ce e dat şi de modul cum determinat). Logicienii numeau pe vremuri materie generalul, iar forrrr diferenţa specifică. în orice judecată se poate numi materie looi -' (a judecăţii) conceptele date, iar formă a judecăţii raportul acesto concepte (cu ajutorul copulei). în orice existenţă, elementele ei constitutiv (essentialia) sunt materie, iar modul cum aceste elemente sunt legate într-un lucru este forma esenţială. Mai mult, cu privire la lucruri în genere, realitatea ilimitată era cea considerată ca materia oricărei posibilităţi, iar limitarea realităţii (negarea ei) ca acea formă prin care un lucru se distinge de altul după concepte transcendentale. Intelectul,în adevăr, cere mai întâi ca ceva să fie dat (cel puţin în concept), pentru a-1 putea determina într-un anumit mod. De aceea, în conceptul intelectului pur materia precede forma, şi L e i b n i z a admis din această cauză mai întâi lucruri (monade) şi apoi, în cadrul lor, o facultate de reprezentare a acestor lucruri, pentru a funda pe ea raportul lor extern şi comunitatea stărilor lor (anume ale reprezentărilor lor). Spaţiul şi timpul nu au fost deci posibile decât, primul, prin raportul substanţelor; cel din urmă,prin legătura determinărilor lor între ele, ca principii şi consecinţe. Aşa ar trebui să fie în realitate, dacă intelectul pur ar putea fi raportat nemijlocit la obiecte şi dacă spaţiul şi timpul ar fi determinări ale lucrurilor în sine. Dar dacă nu sunt decât intuiţii sensibile în care noi determinăm toate obiectele numai ca fenomene, atunci forma intuiţiei (ca o constituţie subiectivă a sensibilităţii) precede orice materie (senzaţiile),prin urmare spaţiul şi timpul preced toate fenomenele şi toate datele experienţei şi, mai mult, face această experienţă în primul rând posibilă. Filosoful intelectualist nu putea suporta ca forma să preceadă lucrurile însele şi sa determine posibilitatea lor; o observaţie cu totul justă, căci el admitea ca noi intuim lucrurile aşa cum sunt (deşi cu o reprezentare confuza). '->^ fiindcă intuiţia sensibilă este o condiţie subiectivă cu totul particular • care stă a priori la baza oricărei percepţii şi a cărei formă e lucruri^ origina forma singură este dată prin ea însăşi şi, departe ca materia (sau însele care apar) să stea la bază (cum ar trebui să judecăm după simt concepte), posibilitatea ei presupune mai curând ca dată o int ■ formală (timp şi spaţiu).
258

PENDICE. DESPRE AMFIBOLIA CONCEPTELOR REFLECŢIEI
N0

TĂ LA AMFIBOLIA CONCEPTELOR REFLECŢIEI

S" mi se permită a numi loc transcendental locul pe care-1 atribuim • oncept fie în sensibilitate, fie în intelectul pur. în acest fel, s-ar U ' topică transcendentală determinarea acestui loc, care revine ărui concept după diversitatea folosirii lui şi indicarea de a determina a reguli tuturor conceptelor acest loc; ea ar fi o doctrină, care ne-ar • temeinic de surprizele intelectului pur şi de iluzii născute din ele, rin faptul că ar distinge totdeauna cărei facultăţi de cunoaştere aparţin opriu-zis acesle concepte. Se poate numi un loc logic orice concept, orice titlu în care intră mai multe cunoştinţe. Pe aceasta se întemeiază topica logică a lui A r i s t o t e 1, de care se puteau servi retorii şi oratorii, pentru a căuta, sub anumite titluri ale gândirii, ce convenea mai bine materiei propuse şi a sofistica cu aparenţă de profunzime sau a trăncăni fără sfârşit. Topica transcendentală, dimpotrivă, nu conţine decât cele patru titluri precedente ale oricărei comparaţii şi oricărei distincţii, titluri care se disting de categorii prin faptul ca prin ele se reprezintă, în toată diversitatea ei, nu obiectul după ceea ce constituie conceptul lui (mărime, realitate), ci numai comparaţia reprezentărilor care precede conceptul obiectelor. Dar această comparaţie are mai întâi nevoie de reflecţie, adică de determinarea acelui loc căruia-i aparţin reprezentările lucrurilor care sunt comparate, pentru a se şti dacă intelectul pur le gândeşte sau sensibilitatea le dă în fenomen. Conceptele pot fi comparate logic, fără a ne preocupa să ştim cui aparţin obiectele lor, dacă aparţin intelectului ca noumene sau nsibihtăţii ca fenomene. Dar dacă cu aceste concepte vrem să ajungem a obiecte, e necesară mai întâi o reflecţie transcendentală, care să etermine pentru care facultate de cunoaştere trebuie să fie ele obiecte, Pentru intelectul pur sau pentru sensibilitate. Fără această reflecţie, mă e sc de aceste concepte foarte nesigur, şi astfel se nasc pretinse pn s ?ntetice, pe care raţiunea critică nu le poate recunoaşte si care J Pe amfibolie a ob' ° transcendentală, adică pe o confundare «jiului intelectului pur cu fenomenul. de amf h^ "^ astfe'de toPici transcendentale şi, prin urmare, înşelat si j ° ^ ConcePtelor reflecţiei, celebrul L e i b n i z a construit un e ectualist al lumii sau, mai mult, a încercat să cunoască 259

TEORIA ELEM. PART. II. D1VIZ. 1. CART. 2

constituţia internă a lucrurilor comparând toate obiectele ,lullia intelectul şi cu conceptele formale abstracte ale gândirii lui. Ţa^ , nostru al conceptelor reflecţiei ne oferă avantajul neaşteptat d evidenţia caracterul distinctiv al doctrinei Iui în toate elementele ei si " acelaşi timp, principiul conducător al acestui mod particular de gândir care nu se baza decât pe o neînţelegere. El compara toate lucrurile într ele numai cu ajutorul conceptelor şi nu găsea, cum e şi natural, alte diferenţe decât pe acelea prin care intelectul distinge unele de altele conceptele lui pure. El nu considera ca originare condiţiile intuiţiei sensibile, care îşi au în sine propriile lor diferenţe; căci sensibilitatea era pentru el numai un mod confuz de reprezentare şi nu un izvor particular al reprezentărilor; fenomen era pentru el reprezentarea lucrului în sine dar o reprezentare distinctă, din punctul de vedere al formei logice, de cunoaşterea prin intelect, deoarece acea reprezentare, prin lipsa ei obişnuită de analiză, introduce în conceptul lucrului un anumit amestec de reprezentări secundare, pe care intelectul ştie să-1 înlăture. într-un cuvânt, L e i b n i z intelectualiza fenomenele, aşa cum L o c k e senzualizase conceptele intelectului după un sistem de noogonic (dacă mi se îngăduie să mă servesc de aceste expresii), adică nu le prezentase decât ca concepte ale reflecţiei, empirice sau abstracte. în loc de a căuta în intelect şi sensibilitate două izvoare cu totul diferite ale reprezentărilor, dar care numai unite pot judeca obiectiv valabil despre lucruri, fiecare din aceşti doi mari oameni s-a menţinut numai la un izvor, care, după părerea lor, se raporta nemijlocit la lucruri în sine, pe când celălalt izvor nu făcea decât să încâlcească sau să ordoneze reprezentările celui dintâi. L e i b n i z compara, prin urmare, între ele obiectele simţurilor, considerate ca lucruri în genere numai în intelect. Mai întâi, întrucât ele trebuie să fie judecate de intelect ca identice sau diferite. Fiindcă nu avea în faţa ochilor decât conceptele lor şi nu locul lor în intuiţie, singura in care obiectele pot fi date, şi fiindcă neglija cu totul locul transcendenta al acestor concepte (problema de a şti dacă obiectul trebuie soco printre fenomene sau printre lucruri în sine), el nu putea face altcev decât să extindă principiul său al indiscernabilelor, care e vaia numai pentru conceptele lucrurilor în genere, şi asupra obiecte simţurilor (mundus phaenomenon) şi să creadă că a extins as considerabil cunoaşterea naturii. Desigur, dacă cunosc după
260

pENDlCE. DESPRE AMFIBOLIA CONCEPTELOR REFLECŢIEI

mările ei interne o picătură de apă ca un lucru în sine. nu pot t ca una din ele să fie diferită de alta, dacă întregul concept al uneia a .■ cU acela al celeilalte. Dar dacă picătura este un fenomen în ■ ea îsi are locul nu numai în intelect (printre concepte), ci în tia externă sensibilă (în spaţiu); şi cum locurile fizice sunt cu totul -Tferente cu privire la determinările interne ale lucrurilor, un loc = b te primi un lucru care e cu totul asemănător şi identic cu alt lucru tuat în locul = a, tot aşa de bine ca şi când primul ar fi foarte diferit ' terior de cel de-al doilea. Diversitatea locurilor, fără alte condiţii, face pluralitatea şi distincţia lucrurilor ca fenomene nu numai posibile, ci şi necesare. Această lege aparentă nu este deci o lege a naturii. Ea nu este dec?f o regulă analitică a comparaţiei lucrurilor prin simple concepte. Al doilea, principiul că realităţile (ca simple afirmaţii) nu se contrazic niciodată logic unele pe altele este o judecată cu totul adevărată în ce priveşte raporturile conceptelor, dar nu înseamnă nimic nici cu privire la natură, nici cu privire la vreun lucru în sine (despre care nu avem nici un concept). Căci contradicţia reală are loc pretutindeni unde A — B = 0, adică unde o realitate este unită cu alta într-un acelaşi subiect şi unde efectul uneia suprimă efectul celeilalte, ceea ce vădesc continuu clar toate piedicile şi reacţiile din natură, care totuşi, fiindcă se bazează pe forţe, trebuie să fie numite reali tates phaenomcna. Mecanica generală poate chiar arăta într-o regulă a priori condiţia empirică a acestei contradicţii, ţinând seama de opoziţia direcţiilor — o condiţie despre care conceptul transcendental al realităţii nu ştie absolut nimic. Deşi dl v on L e i b n i z n-a proclamat această judecată cu toată pompa unui Pnncipiu nou, el s-a servit totuşi de ea pentru noi afirmaţii, şi urmaşii săi ] -au introdus explicit în sistemul lor leibnizran-wolffian. După acest Pnncipiu, de exemplu, toate relele nu sunt decât consecinţe ale limitelor urilor, adică negaţii, fiindcă negaţiile sunt singurul lucru care azice realitatea (ceea ce este în adevăr astfel în simplul concept al a "' Ucru în genere, dar nu în lucrurile considerate ca fenomene). Tot ^ ■ iscipolii aceluiaşi filosof găsesc nu numai posibil, ci chiar natural opo UneaScă într "° existenţă toată realitatea, fără a se teme de vreo (prin ' lm e^ nu cu nosc altă opoziţie decât pe cea a contradicţiei cea a f COncePtu' însuşi al unui lucru este suprimat), dar nu cunosc pe ani reciproce, care are loc când un principiu real suprimă
261

A

efectul altuia, şi pentru care nu întâlnim decât în sensibilitate condYi de a ni-1 reprezenta. Al treilea, monadologia leibniziană nu are alt principiu decât v acest filosof a reprezentat distincţia dintre intern şi extern numai în ran cu intelectul. Substanţele în genere trebuie să aibă ceva interior care ~ fie independent de toate raporturile externe, prin urmare şi d compoziţie. Simplul este deci fundamentul interiorului lucrurilor în sine Dar interiorul stării lor nu poate consta în loc, figură, contact sau mişcare (determinări care, toate, sunt raporturi externe) şi prin urmare noi nu putem atribui substanţelor o altă stare internă decât pe aceea prin care determinăm interiori însuşi simţul nostru, adică starea reprezentărilor Aşa au fost constituite monadele, care trebuie să formeze materia primă a întregului univers, a căror forţă activă nu constă decât în reprezentări, prin care ele propriu-zis nu sunt active decât în ele însele. Dar tocmai de aceea şi principiul său, al comuniunii posibile a substanţelorîniK ele, trebuia să fie o armonie prestabilită şi nu putea fi o influenţă fizică. Fiindcă totul se petrece numai în interior, adică substanţa este ocupată cu reprezentările ei, starea reprezentărilor unei substanţe nu putea sta în absolut nici o legătură activă cu aceea a altei substanţe, ci trebuia o a treia cauză oarecare, care sa influenţeze asupra tuturor celorlalte, pentru a face ca stările lor să corespundă între ele, dar nu prin asistenţă ocazională şi acordată în fiecare caz în parte (systema assistentiae), ci prin unitatea ideii unei cauze valabile pentru toate cazurile, în care ele toate trebuie să-şi primească după legi naturale existenţa şi permanenţa, prin urmare şi corespondenţa lor mutuală. Al patrulea, celebrul sistem al lui L e i b n i z despre timp şi spaţiu, în care el a intelectualizat aceste forme ale sensibilităţii, îşi are izvorul pur şi simplu în aceeaşi iluzie a reflecţiei transcendentale. Dacă vreau să-mi reprezint prin simplul intelect raporturi externe ale lucrurilor, aceasta nu poate avea Ioc decât cu ajutorul unui concept al acţiunii lor reciproce, şi dacă trebuie să unesc o stare a aceluiaşi lucru cu o altă staie. aceasta nu poate avea loc decât în ordinea principiilor şi a consecinţe'0 • Astfel, L e i b n i z a gândit spaţiul ca o anumită ordine în comunita substanţelor şi timpul ca o serie dinamică a stărilor lor. Iar ceea ce p să aibă amândouă în ele propriu şi independent de lucruri, el îl atU"1 262

pENDfCE. DESPRE AMFIBOLIA CONCEPTELOR REFLECŢIEI

■ ' acestor concepte, care făcea ca ceea ce-i o simplă formă de c n ° ■ dinamice sa fie considerat ca intuiţie proprie existând prin sine il îl S ţ i l i t i l tfl f rsătoare lucrurilor însele. Spaţiul şi timpul erau astfel forma ?1 *V bilă a legării lucrurilor în sine (a substanţelor şi stărilor lor). Dar m le erau substanţe inteligibile (substantiae noumena). Totuşi, el • " facă aceste concepte valabile pentru fenomene, fiindcă nu acorda bilitătii nici un mod propriu de intuiţie, ci căuta orice reprezentare biectelor, chiar pe cea empirică, în intelect şi nu lăsa simţurilor decât dspretuita funcţie de a confunda şi deforma reprezentările intelectului. Dar chiar dacă am putea spune sintetic ceva despre lucruri în sine nrin intelectul pur (ceea ce e totuşi imposibil), aceasta nu ar putea fi raportată totuşi nicidecum la fenomene, care nu reprezintă lucruri în sine. în acest din urmă caz, va trebui deci să compar, în reflecţia transcendentală, conceptele mele totdeauna numai sub condiţiile sensibilităţii, şi astfel spaţiul şi timpul nu vor fi determinări ale lucrurilor în sine, ci ale fenomenelor; ceea ce pot fi lucrurile în sine nu ştiu şi nici nu am nevoie să ştiu, fiindcă un lucru nu mi se poate prezenta niciodată altfel decât în fenomen. La fel procedez şi cu celelalte concepte ale reflecţiei. Materia este substantiaphaenomenon. Ceea ce-i revine ei interior caut în toate părţile spaţiului pe care-1 ocupă şi în toate efectele pe care le produce şi care fără îndoială nu pot fi niciodată decât fenomene ale simţurilor externe. Eu nu am deci nimic care să fie absolut interior, ci numai ceva relativ interior şi care el însuşi se compune, la rândul lui, din raporturi externe. Dar ceea ce în materie ar fi absolut interior, după intelectul pur este de asemenea o simplă iluzie; căci materia nu e nicăieri un obiect pentru intelectul pur; obiectul transcendental însă, care poate fi fundamentul ui fenomen pe care-1 numim materie, este un simplu ceva pe care ] ci nu l-am înţelege măcar ce este, chiar dacă cineva ni l-ar putea spune. nu putem înţelege decât ceea ce implică în intuiţie ceva corespunzător cuvintelor noastre. Dacă plângerile: Noi nu sesizăm deloc 'ucrunlor vor să spună că nu concepem prin intelectul pur ce si ah n Sme *ucru"'e care ne apar, aceste plângeri sunt cu totul injuste e> cac ele i vor ca să cunoaştem lucrurile fără ajutorul simţurilor, prin to tal d'f C Sa 'C Putem mtlu' aşadar să avem o facultate de cunoaştere a e cea " omenească nu numai în ce priveşte gradul, ci chiar 263

TEORIA ELEM. PART. I I . DIVIZ. 1. CART. 2

intuiţia şi natura, deci să fim nu oameni, ci fiinţe despre care noi W nu putem spune dacă sunt măcar posibile şi încă mai puţin cum s constituite. în interiorul naturii pătrund observaţia şi analiza fe menelor, şi nu se poate şti cât de departe se va ajunge aici cu vremea D acele probleme transcendentale care depăşesc natura nu le vom pute rezolva niciodată, chiar dacă întreaga natură ne-ar fi dezvăluită, pentri că nu ne este dat să observăm propria noastră simţire cu altă intuiţie decât cu aceea a simţului nostru intern. Căci în această simţire se află secretul originii sensibilităţii noastre. Raportul acestei sensibilităţi cu un obiect si ceea ce este principiul transcendental al acestei unităţi sunt fără îndoială prea adânc ascunse, pentru ca noi, care chiar pe noi înşine nu ne cunoaştem decât prin simţul intern, prin urmare ca fenomen, să putem întrebuinţa un instrument de investigare atât de impropriu, spre a găsi altceva decât mereu numai fenomene, a căror cauză nonsensibilă am vrea mult s-o explorăm. Ceea ce face extrem de utilă această critică a concluziilor scoase din simplele acte ale reflecţiei este ca demonstrează clar nulitatea tuturor concluziilor făcute asupra unor obiecte pe care le comparăm între ele numai în intelect şi că totodată confirmă ceea ce noi am accentuat îndeosebi: ca deşi fenomenele nu sunt cuprinse ca lucruri în sine printre obiectele intelectului pur, ele sunt totuşi singurele lucruri prin care cunoştinţa noastră poate avea realitate obiectivă, anume acolo unde conceptelor le corespunde o intuiţie. Dacă reflectăm numai logic, noi comparăm pur şi simplu conceptele noastre între ele în intelect, pentru a şti dacă două concepte au acelaşi conţinut, dacă se contrazic sau nu, daca ceva este intrinsec cuprins în concept sau i se adaugă; care din cele două este dat şi care nu are decât valoarea unui mod de a gândi conceptul dat. Dar dacă aplic aceste concepte la un obiect în genere (în sens transcendental), fără a-l determina mai îndeaproape, pentru a şti dacă este un obiect al intuiţiei sensibile sau al intuiţiei intelectuale, se manifestă îndată restricţii ("• < nu ieşi din acest concept) care interzic orice folosire empirică a l dovedesc tocmai prin aceasta ca reprezentarea unui obiect ca lucru ^ genere nu este numai insuficientă, dar că, fără determinarea ei sensiW ^ şi independent de condiţia empirică, ea este contradictorie în sine. ^ trebuie deci sau să se facă abstracţie de orice obiect (în logică), sau, o 264

. DESPRE AMFIBOLIA CONCEPTELOR REFLECŢIET

■f un obiect, să-1 gândim sub condiţiile intuiţiei sensibile; că. prin SC a nteligibilul ar reclama o intuiţie cu totul particulară pe care noi UItn ' m nU . f nomenele sj că? în lipsa ei, inteligibil nu este nimic pentru noi, dar că 11 nu pot fi obiecte în sine. Căci dacă gândesc numai ' în oenere, diversitatea raporturilor externe nu poate constitui, ■ nr o diversitate a lucrurilor însele, ci mai curând o presupune; şi " conceptul unuia nu diferă deloc intrinsec de conceptul celuilalt, nu f altceva decât să pun unul şi acelaşi lucru în raporturi diverse. Apoi, in adăugarea unei simple afirmaţii (realitate) la alta, pozitivul este xtins si nimic nu-i este retras sau suprimat; prin urmare, realul în lucrurile în genere nu poate fi contradictoriu etc.
** *

După cum am arătat, conceptele reflecţiei au, din cauza unei anumite interpretări greşite, o atât de mare influenţă asupra folosirii intelectului, încât ele au putut să seducă pe unul din cei mai perspicace dintre toţi filosofii, făcându-1 să construiască un pretins sistem de cunoaştere intelectuală, care caută să determine obiectele lui fără intervenţia simţurilor. Tocmai de aceea, dezvăluirea cauzei înşelătoare a amfiboliei acestor concepte în provocarea de false principii este de mare utilitate pentru a determina sigur şi a asigura limitele intelectului. Trebuie în adevăr să spunem că ceea ce convine în general unui concept sau îl contrazice convine sau contrazice şi tot particularul care este cuprins sub acel concept (dictuw de omni et nullo); dar ar fi absurd să modificăm acest principiu logic, făcându-1 să semnifice; ceea ce nu e ste cuprins într-un concept general, nu e cuprins nici în cele particulare care stau sub el: căci acestea sunt concepte particulare tocmai fiindcă c onţin în ele mai mult decât e gândit în conceptul general. întregul sistem ectual al Iui L e i b n i z este construit în realitate pe acest principiu rnia; el cade deci o dată cu acest principiu şi, împreună cu el, tot ec lv ocul care rezultă din el în folosirea intelectului, ţj - nncipiul indiscernabilelor se întemeia propriu-zis pe supoziţia că. d' t- concePtul despre un lucru în genere nu se întâlneşte o anumită Iu -'le'Ca nu se 'nt;âlneşte nici în lucrurile însele; prin urmare, ca toate e care nu se disting unele de altele în conceptul lor (în ceea ce 265

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 1. CART. 2

priveşte calitatea şi cantitatea) sunt perfect identice (numero eadem) D fiindcă în simplul concept despre un lucru oarecare s-a făcut abstracţie d multe condiţii necesare intuiţiei lui, se întâmplă ca, printr-o arahv ciudată, să se considere că elementele de care se face abstracţie nu s întâlnesc nicăieri şi să nu se acorde lucrului decât ceea ce e cuprins î conceptul lui. Conceptul de un picior la puterea a treia de spaţiu este în sine total identic, oriunde şi ori de câte ori l-aş gândi. Dar două picioare la puterea a treia nu sunt totuşi diferite în spaţiu decât prin locurile lor (numere* diversa); aceste locuri sunt condiţiile intuiţiei în care e dat obiectul acestui concept, şi aceste condiţii nu aparţin conceptului, ci întregii sensibilităţi. De asemenea, în conceptul unui lucru nu este nici o contradicţie, daca nimic negativ nu a fost unit cu ceva afirmativ, si concepte numai afirmative, unindu-se, nu pot produce nici o negaţie. Dar, în intuiţia sensibilă, în care este dată realitatea (de exemplu, mişcarea), se găsesc condiţii (direcţii opuse) de care în conceptul mişcării în genere se făcuse abstracţie şi care fac posibilă o contradicţie care, fără îndoială, nu e logică, pentru că din ceva pur pozitiv fac un zero = 0; şi nu s-ar putea spune că toate realităţile se acordă între ele, din cauză că între conceptele lor nu se întâlneşte nici o contradicţie*. Din punctul de vedere al simplelor concepte, interiorul este substratul tuturor raporturilor sau determinărilor externe. Dacă deci fac abstracţie de toate condiţiile intuiţiei şi mă ţin numai de conceptul unui lucru în genere, atunci pot face abstracţie de orice raport extern, şi totuşi trebuie să rămână un concept despre ceea ce nu semnifică nici un raport, ci numai determinări interne. De aici pare să rezulte că în orice lucru (substanţă) este ceva care e absolut intern şi care precede toate determinările externe, pentru că le face în primul rând posibile; că, prin urmare, acest substrat
* Dacă am vrea să ne servim aici de obişnuitul subterfugiu că cel puţin realitatea noumena nu pot acţiona unele împotriva altora, ar trebui totuşi să cităm un exemplu de astfel de realităţi pure şi independente de simţuri, pentru ca să se înţeleagă daca e e reprezintă în genere ceva sau absolut nimic. Dar nici un exemplu nu poate ti luat altundeva decât din experienţă, care nu oferă niciodată mai mult decât phaenomena, -, astfel această judecată nu înseamnă nimic mai mult decât ca conceptul, care conţi" exclusiv afirmaţii, să nu conţină nimic negativ; o judecată de care nu ne-am mo° niciodată.

266

APENDICE. DESPRE AMFIBOLIA CONCEPTELOR REFLECŢIEI

va care nu mai conţine în sine raporturi externe, că deci e simplu este o ale . iucrurile corporale nu sunt totdeauna decât raporturi, cel puţin a - 'lor lor între ele); şi fiindcă nu cunoaştem determinări absolut interne '*t oe acelea ale simţului nostru intern, acest substrat este nu numai Iu ci şi determinat (după analogia cu simţul nostru intern) prin ezentări, că deci toate lucrurile ar fi propriu-zis monade sau fiinţe • n]e înzestrate cu reprezentări. Toate acestea ar fi şi juste, dacă ceva ai mult decât conceptul unui lucru în genere nu ar aparţine numai condiţiilor sub care ne pot fi date obiecte ale intuiţiei externe şi de care face abstracţie conceptul pur. Căci se vădeşte atunci că un fenomen permanent în spaţiu (întindere impenetrabilă) nu poate conţine decât exclusiv raporturi şi absolut nimic intern şi totuşi să fie primul substrat al oricărei percepţii externe. Cu ajutorul simplelor concepte eu nu pot gândi în adevăr, fără ceva intern, nimic extern, tocmai fiindcă conceptele de relaţie presupun lucruri absolut date şi nu sunt posibile fără acestea. Dar, fiindcă în intuiţie este cuprins ceva care nu se găseşte deloc în simplul concept despre un lucru în genere şi fiindcă acest ceva ne pune la îndemână substratul care nu ar putea fi cunoscut prin simple concepte, anume un spaţiu care, cu toate cele ce conţine, constă din raporturi pur formale sau chiar reale, eu nu pot spune: fără ceva absolut intern, nici un lucru nu poate fi reprezentat prin simple concepte, nu este nici în lucrurile însele conţinute sub aceste concepte şi în intuiţia lor nimic extern care să nu aibă ca fundament ceva absolut intern. Căci, dacă am făcut abstracţie de toate condiţiile intuiţiei, nu ne rămâne în adevăr în simplul concept decât interiorul în genere (das Innere iiberhaupt) şi raportul părţilor lui între ele, numai prin care este posibil externul. Dar această necesitate, care nu se întemeiază decât pe abstracţie, nu găseşte oc în lucruri, întrucât sunt date în intuiţie cu astfel de determinări care pnma simple raporturi, fără a avea ca fundament ceva intern, tocmai cauză că ele nu sunt lucruri în sine, ci sunt numai fenomene. Ceea ce oa Ştem, de asemenea, în materie sunt exclusiv raporturi (ceea ce mim dete rminările ei interne nu este decât comparativ intern); dar ele sunt unele independente şi permanente, prin care ne este dat determinat. Dacă, făcând abstracţie de aceste raporturi, nu mai a f ° nimic de gândit, aceasta nu suprimă conceptul unui lucru ca n Şi nici conceptul unui obiect in abstracta, dar anulează orice
267

A

posibilitate a unui astfel de obiect determinabil prin simple concepte. adică a unui noumen. E fără îndoială surprinzător să auzim că un luc trebuie să constea în întregime din raporturi, dar un astfel de lucru este decât simplu fenomen şi nu poate fi gândit cu ajutorul categoriile pure; el însuşi constă în simple raporturi a ceva în genere cu simţurile Tot astfel, dacă începem cu simple concepte, nu se pot gândi raporturile lucrurilor in abstracto altfel decât presupunând că unul este cauza unor determinări în celălalt; căci acesta este conceptul intelectului nostru despre raporturile însele. Dar, fiindcă facem abstracţie de orice intuiţie atunci dispare un întreg mod după care diversul poate determina reciproc locul elementelor lui, anume forma sensibilităţii (spaţiul) care precede totuşi orice cauzalitate empirică. Dacă prin obiecte, care sunt numai inteligibile, înţelegem acele lucruri care sunt gândite prin categorii pure fără nici o schemă a sensibilităţii, atunci astfel de obiecte sunt imposibile. Căci condiţia folosirii obiective a tuturor conceptelor intelectului nostru este numai modul intuiţiei noastre sensibile, prin care ne sunt date obiecte; şi dacă facem abstracţie de acest mod, aceste concepte nu au nici un raport cu vreun obiect. Chiar dacă am admite un alt mod de intuire decât intuiţia noastră sensibilă, totuşi funcţiile noastre de a gândi nu ar avea nici o semnificaţie cu privire la această intuire. Daca nu înţelegem prin ele decât obiecte ale unei intuiţii nonsensibile, faţa de care categoriile noastre nu sunt, fără îndoială, valabile şi despre care deci nu putem avea niciodată vreo cunoaştere (nici intuiţie, nici concept), trebuie sa admitem noumena în acest sens numai negativ; căci atunci ele nu spun altceva decât că modul nostru de intuire nu se referă la toate lucrurile, ci numai la obiectele simţurilor noastre, prin urmare ca valabilitatea lui obiectivă este limitată şi că rămâne loc pentru un alt mod oarecare de intuire şi deci şi pentru lucruri, ca obiecte ale lui. Dar atunci conceptul unui noumen este problematic, adică este reprezentarea unui lucru despre care noi nu putem spune nici că e posibil, nici că e imposibil, fiindcă nu cunoaştem nici un alt mod de intuire decât pe cel al intuiţiei noastre sensibile şi mCI un alt mod de concepte decât categoriile, nici unul din aceste moduri nefiind însă adecvat unui obiect extrasensibil. Nu putem d jitiile extinde pozitiv câmpul obiectelor gândirii noastre dincolo de ■biecte conc sensibilităţii noastre şi nu putem admite, în afară de fenomene . o 268

. DESPRE AMFIBOLIA CONCEPTELOR REFLECŢIEI

* dirii pure, adică noumena, fiindcă aceste obiecte nu au nici un ozitiv care să poată fi indicat. Căci despre categorii trebuie să S - risirn că ele singure nu sunt suficiente pentru cunoaşterea lucrurilor si că fără datele sensibilităţii, ele ar fi numai forme subiective ale ■f-'t'i intelectului, dar fără obiect. Gândirea, în adevăr, nu este în sine odus al simţurilor şi, ca atare, nu este nici limitată de ele, dar aceasta 'riseamnă că are o aplicare proprie şi pură, fără ajutorul sensibilităţii, "ci atunci ea ar fi fără obiect. Nici noumen nu poate fi numit un astfel de obiect; căci noumen semnifică tocmai conceptul problematic despre un obiect pentru o cu totul altă intuiţie şi un cu totul alt intelect decât este al nostru, prin urmare este el însuşi o problemă. Conceptul de noumen nu este deci conceptul unui obiect, ci o problemă legată inevitabil de limitarea sensibilităţii noastre, anume de a şti dacă nu pot exista obiecte total independente de intuiţia sensibilităţii, problemă care nu poate fi rezolvată decât în mod indeterminat, anume: că, deoarece intuiţia sensibilă nu se referă la toate lucrurile fără deosebire, rămâne Ioc pentru multe alte obiecte; că, deci, aceste obiecte nu pot fi negate în mod absolut, dar că, în lipsa unui concept determinat (pentru că nici o categorie nu este aptă pentru aceasta), nu pot fi nici afirmate ca obiecte pentru intelectul nostru. Intelectul limitează, prin urmare, sensibilitatea, fără a-şi extinde prin aceasta câmpul lui propriu şi avertizând-o să nu cuteze a se îndrepta spre lucruri în sine, ci numai spre fenomene, el gândeşte un obiect în sine, dar numai ca obiect transcendental, care este cauza fenomenului (prin urmare el însuşi nu este fenomen), şi nu poate fi gândit nici ca o cantitate, nici ca realitate, nici ca substanţă etc. (fiindcă aceste fenomene reclamă totdeauna forme sensibile, în care determină un obiect); obiect e spre care, deci, nu ştim deloc dacă se găseşte în noi sau şi în afară de °i, dacă ar dispărea o dată cu sensibilitatea sau dacă, în caz că aceasta 1 su Pnmată, el ar mai subzista. Suntem liberi, dacă vrem, să numim obiect noumen, pentru că reprezentarea despre ci nu e sensibilă, iindcă nu-i putem aplica nici un concept al intelectului nostru, - , re re P zentare rămâne totuşi vidă pentru noi şi nu a desemneze ]lmiteIe serveşte decât cunoaşterii noastre sensibile şi să lase un spaţiu liber Care nu rn n ~' Plltem umple nici cu ajutorul experienţei posibile, nic CUa u J torulmteleetuluiPur. '
269

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 1. CART. 2

Critica acestui intelect pur nu îngăduie deci să ne creăm un câmp nou de obiecte, în afară de acelea care i se pot prezenta ca fenomen să ne aventurăm în lumi inteligibile, nici măcar în conceptul lor Eroa care acţionează asupra lui în modul cel mai înşelător şi care poate fi f -îndoială, scuzată, deşi nu poate fi justificată, constă în faptul că folosire intelectului se face, împotriva menirii lui transcendentale, şi că obiectele adică intuiţiile posibile, trebuie să se orienteze după concepte, iar nu conceptele după intuiţiile posibile (ca după singurele condiţii pe care se întemeiază valabilitatea lor obiectivă). Iar cauza acestei erori este aceea că apercepţia şi, cu ea, gândirea preced orice ordine determinată posibilă a reprezentărilor. Noi gândim deci ceva în genere şi-1 determinăm în parte sensibil, dar distingem totuşi obiectul general şi reprezentat in abstracta de acest mod de a-1 intui; ne rămâne atunci un mod de a-1 determina numai prin gândire, un mod care nu este, în adevăr, decât o formă logică fără conţinut, dar pare totuşi să fie un mod cum obiectul există în sine (noumenon), independent de intuiţie, care e limitată la simţurile noastre. ** * înainte de a părăsi Analitica transcendentală, trebuie să mai adăugăm ceva care, deşi în sine de importanţă nu prea considerabilă, ar putea totuşi părea necesar perfectării sistemului. Conceptul suprem de la care se obişnuieşte să se înceapă o filosofie transcendentală este de obicei diviziunea în posibil şi imposibil. Dar fiindcă orice diviziune presupune un concept divizat, trebuie să fie dat un concept şi mai înalt, iar acesta este conceptul unui obiect în genere (luat în mod problematic şi lăsând nedecis dacă el este ceva sau nimic). Deoarece categoriile sunt singurele concepte care se raportează la obiecte în genere, pentru a distinge dacă un obiect este ceva sau nimic, se va urma ordinra şi indicaţia categoriilor. 1. Conceptelor de tot, mulţi şi unu le este opus conceptul care suprimă totul, adică nici un, şi astfel obiectul unui concept căruia nu-^ corespunde nici o intuiţie indicabilă este = nimic, adică un concept rar obiect, cum sunt noumenele, care nu pot fi numărate printre posibilita1' deşi nu trebuie să fie considerate din această cauză nici ca imposlt)1
270

A

pENDICE. DESPRE AMFIBOLIA CONCEPTELOR REFLECŢIEI

tionis), sau cumva ca anumite noi forţe fundamentale, pe care le e adevărat, fără contradicţie, dar şi fără exemplu scos din gândim, c . '„ '. .,-,.„• entă si care deci nu trebuie numărate printre posibilităţi. 6 o Realitatea este ceva, negarea nu este nimic, adică este un concept re lipsa unui obiect ca umbra, frigul (nihil privaţi vum). 3 Simpla formă a intuiţiei, fără substanţă, nu este în sine un obiect, ■ numai condiţia lui formală (ca fenomen), ca spaţiul pur şi timpul pur, are sunt într-adevăr ceva ca forme de intuire, dar ele însele nu sunt obiecte, care să fie intuite (ens imaginarium). 4. Obiectul unui concept care se contrazice pe el însuşi nu este nimic, deoarece conceptul nimic este imposibilul, cam ca figura rectiliniară din două laturi (nihil negativum). Tabelul acestei diviziuni a conceptului nimic (căci diviziunea paralelă a lui ceva urmează de la sine) ar trebui deci să fie întocmită astfel: NIMIC
A-

c a 1 Concept vid fără obiect ens ra tionis Obiect vid al unui concept nihil privativum
3

Intuiţie vidă fără obiect ens imaginarium

Obiect vid fără concept nihil negativum Vedem că existenţa gândită (nr. 1) se distinge de nonexistenţă - 4) prin faptul că cea dintâi nu e îngăduit să fie numărată printre Posibilităţi, fiindcă nu este decât ficţiune (deşi noncontradictorie), în P ce^cea de-a doua este opusă posibilităţii, deoarece conceptul se ma e e P ' însuşi. Dar amândouă sunt concepte vide. Dimpotrivă, ny, nvat ivum (nr. 2) şi ens imaginarium (nr. 3) sunt date vide pentru Co P e ' acă lumina n-ar fi fost dată simţurilor, nu ne-am putea re nu n n a n'C' 'ntunericul, şi dacă existenţe întinse n-ar fi fost percepute, intuit- am PUtCa rePrezenta spaţiul. Atât negarea cât şi simpla formă a ^ nu sunt, fără un real, obiecte.
r

271

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2

LOGICA TRANSCENDENTALA

r

u

Diviziunea a doua

DIALECTICA TRANSCENDENTALĂ

Introducere

1. DESPRE APARENTA TRANSCENDENTALĂ

Am numit mai sus dialectică în genere o logică a aparenţei. Aceasta nu înseamnă că ea este o teorie a probabilităţii; căci probabilitatea este un adevăr, dar un adevăr cunoscut prin principii insuficiente, a cărui înţelegere este în adevăr deficientă, dar din această cauză nu este totuşi înşelătoare şi deci nu trebuie să fie separată de partea analitică a logicii. Mai puţin încă se cuvine să fie considerate ca identice fenomenul şi aparenţa. Căci adevărul sau aparenţa nu sunt în obiect, întrucât e intuit, ci în judecata despre el, întrucât e gândit. Se poate deci spune fără îndoială că simţurile nu greşesc, dar nu din cauză că ele judecă totdeauna corect, ci fiindcă nu judecă deloc. De aceea, adevărul precum şi eroarea, prin urmare şi aparenţa, ca inducere în eroare, nu se găsesc decât în judecata, adică numai în raportul obiectului cu intelectul nostru. într-o cunoştinţa care se acordă în totul cu legile intelectului nu este eroare. Nu este eroare nici într-o reprezentare a simţurilor (fiindcă ea nu conţine nici o judecai a). Nici o forţă a naturii însă nu poate devia prin ea însăşi de la legile ei proprii. De aceea, nici intelectul numai prin el însuşi (fără influenţa unei alte cauze), nici simţurile prin ele însele n-ar greşi; intelectul nu ar greş 1 din cauză că, acţionând numai după legile lui, efectul (judecata) trebuie sa se acorde în mod necesar cu aceste legi. Iar în acordul cu legile intelectului constă formalul oricărui adevăr. în simţuri nu este nici o judecata, nici adevărată, nici falsă. Fiindcă în afara acestor două izvoare
272

DIALECTICA TRANSCENDENTALĂ. INTRODUCERE

nu mai avem altele, urmează că eroarea nu este produsă decât ° fluenta neobservată a sensibilităţii asupra intelectului, prin care se ^' T că principiile subiective ale judecăţii se întâlnesc cu principiile m a tve si le fac să devieze de la menirea lor*. Se întâmplă aici ca şi cu ° în mişcare: prin el însuşi el s-ar mişca totdeauna în linie dreaptă »Un easi direcţie, dar dacă asupra lui îşi exercită influenţa în acelaşi timp alta forţă într-o altă direcţie, el descrie o mişcare curbă. Pentru a distinge tul propriu al intelectului de forţa care intervine, va fi necesar să se onsidere judecata eronată ca diagonala dintre două forţe care determină judecata în două direcţii diferite, formând oarecum un unghi, şi să se descompună acest efect compus în două efecte simple, în cel al intelectului şi cel al sensibilităţii. E ceea ce trebuie să se facă în judecăţile pure a priori cu ajutorul reflecţiei transcendentale, prin care (cum a fost arătat deja) fiecărei reprezentări i se indică locul ei adecvat în facultatea de cunoaştere, prin urmare este distinsă şi influenţa sensibilităţii asupra intelectului. Nu este treaba noastră aici să tratăm despre aparenţa empirică (de exemplu, despre iluziile optice) care se găseşte în folosirea empirică a unor reguli, altfel juste, ale intelectului şi prin care judecata este sedusă de influenţa imaginaţiei; avem a face numai cu aparenţa transcendentală, care exercită influenţe asupra principiilor, a căror folosire nu este aplicată niciodată la experienţă, căci în acest caz am avea cel puţin o piatră de încercare pentru a le verifica valoarea, care ne duce, împotriva oricăror avertizări ale criticii, cu totul dincolo de limitele folosirii empirice a categoriilor şi ne înşală cu iluzia unei lărgiri a intelectului pur. om numi imanente principiile a căror aplicare se menţine cu totul în o arele experienţei posibile, iar transcendente, pe acelea care trec de aceste hotare. Dar prin ele nu înţeleg folosirea transcendentală sau categoriilor, care este o simplă eroare a facultăţii de judecare, nu cient ţinută în frâu de critică, şi care nu acordă destulă atenţie înt 1 r men^u'ui Pe care e îngăduit intelectului pur să se exercite, ci hota ?nnc*P" rea'e care ne îndeamnă să doborâm toţi acei stâlpi de ' -1 ^ogă un domeniu cu totul nou, care nu cunoaşte nicăieri nici
CUn

ia p«e ■ 'Itatea supusă intelectului şi considerată ca obiect la care acesta îşi aplică ; „...?rU„Cuno?t'n!e'orreale-Dar aceeaşi sensibilitate, întrucât exercită influenţe " lnsă?1 a intelectului şi îl determină să judece, este fundamentul erorii.

273

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2

o demarcaţie. Transcendental şi transcendent nu sunt prin uj-m termeni identici. Principiile intelectului pur, pe care le-am expus mai s nu trebuie să aibă decât o folosire empirică şi nu una transcendental"' care adică să depăşească limita experienţei. Dar un principiu ca înlătură aceste limite, ba chiar porunceşte să fie depăşite, se numest transcendent. Dacă critica noastră poate reuşi să descopere aparenta acestor pretinse principii, atunci acele principii ale folosirii numai empirice vor putea fi numite, în opoziţie cu cele din urmă, principii imanente ale intelectului pur. Aparenţa logică, care constă în simpla imitaţie a formei raţionale (aparenţa paralogismelor), îşi are izvorul numai într-o lipsă de atenţie faţă de regula logică. De aceea, de îndată ce această regulă este aplicată la cazul prezent, aparenţa dispare cu totul. Aparenţa transcendentală, dimpotrivă, nu încetează totuşi, chiar după ce a fost descoperită, şi Critica transcendentală a arătat clar zădărnicia ei. (De exemplu, aparenţa din judecata: lumea trebuie să aibă un început în timp.) Cauza este că în raţiunea noastră (considerată subiectiv ca o facultate omenească de cunoaştere) se găsesc reguli fundamentale şi maxime ale folosirii ei, care au cu totul aspectul de principii obiective şi prin care se face că necesitatea subiectivă a unei anumite legături a conceptelor noastre, în favoarea intelectului, este considerată ca o necesitate obiectivă a determinării lucrurilor în sine. O iluzie care nu poate fi în nici un caz evitată, tot aşa cum nu putem evita ca marea să ni se pară în larg mai înaltă decât în apropiere de ţărm, deoarece vedem largul prin raze mai înalte decât ţărmul; sau şi mai mult: tot aşa cum nici astronomul nu poate împiedica Luna, atunci când răsare, să nu-i pară mai mare, deşi el nu se lasă înşelat de această aparenţă. Dialectica transcendentală se va mulţumi deci să descopere aparenţa judecăţilor transcendente şi, în acelaşi timp, să împiedice ca ea să înşele; dar niciodată ea nu poate face ca această aparenţă să şi dispară (ca aparenţa logică) şi să înceteze a fi aparenţă. Căci avem a fa^e cu iluzie naturală şi inevitabilă, care se bazează ea însăşi pe princip subiective şi pe care le dă ca obiective, pe când dialectica logicasoluţionarea paralogismelor, nu are a face decât cu o eroare în aplicar principiilor sau cu o aparenţă artificială în imitarea lor. Există dec ^ dialectică naturală şi inevitabilă a raţiunii pure; nu e vorba de o dialec
274

DIALECTICA TRANSCENDENTALĂ. INTRODUCERE

- se încurce vreun diletant din lipsă de cunoştinţe sau pe care înC r- născocit-o ingenios pentru a zăpăci oameni cu mintea ^ vreun t a i a r a b i l legată de raţiunea omeeasă şi inseparabil legată de raţiunea omenească şi °h' r după ce i-am descoperit iluzia, nu încetează totuşi de a o C '• ' de a o arunca neîncetat în rătăciri momentane, care trebuie mereu înlăturate.

II DESPRE RAŢIUNEA PURĂ CA SEDIU AL APARENŢEI TRANSCENDENTALE

A. DESPRE RAŢIUNE ÎN GENERE Orice cunoaştere a noastră începe cu simţurile, înaintează de aici spre intelect şi sfârşeşte cu raţiunea, deasupra căreia nu se găseşte în noi nimic mai înalt pentru a prelucra materia intuiţiei şi a o aduce sub cea mai înaltă unitate a gândirii. Fiindcă trebuie să dau acum o definiţie a acestei facultăţi supreme de cunoaştere, mă găsesc într-o anumită încurcătură. Ca şi intelectul, ea are o folosire numai formală, adică logică, fiindcă raţiunea face abstracţie de orice conţinut al cunoştinţei, dar are şi o folosire reală, fiindcă ea însăşi conţine originea anumitor concepte şi principii, pe care nu le împrumută nici de la simţuri, nici de la intelect. Prima dintre aceste facultăţi a fost fără îndoială definită de multă vreme de logicieni drept facultatea de a deduce mijlocit (spre eosebire de raţionamentele nemijlocite, conscquenths immediatis); dar oua, care creează ea însăşi concepte, nu e încă explicată prin aceasta. Um raţiunea se prezintă aici împărţită într-o facultate logică şi una cendentală, trebuie căutat un concept superior al acestui izvor de Cre> are S cu rm ° ^ P dă sub sine ambele concepte; totuşi, noi ne Ş epta,în analogie cu conceptele intelectului, ca conceptul logic s„ fu . ' l n acelaşi timp, cheia conceptului transcendental şi ca tabelul conce gene 1 ptelor logice să ne procure în acelaşi timp tabelul a °gic al conceptelor raţiunii.
275

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2

în partea întâi a logicii noastre transcendentale am definit intelect ca facultate a regulilor; aici distingem raţiunea de intelect, numind facultate a principiilor. Termenul de principiu este echivoc şi de obicei nu înseamnă dec" O cunoştinţă care poate fi folosită ca principiu, deşi în el însuşi şi durr originea lui proprie nu este un principiu. Orice judecată universală fi ea scoasă chiar din experienţă (prin inducţie), poate servi ca premisă majoră într-un raţionament; dar, din cauza aceasta, ea nu este chiar un principiu. Axiomele matematice (de exemplu, că între două puncte nu poate fi decât o singură linie dreaptă) sunt chiar cunoştinţe universale a priori şi sunt deci numite cu drept cuvânt principii, în raport cu cazurile care le pot fi subsumate. Dar nu pot spune totuşi că eu cunosc în genere şi în sine, din principii, această proprietate a liniilor drepte; nu o cunosc decât în intuiţia pură. Aş numi deci cunoaştere din principii acea cunoaştere în care cunosc prin concepte particularul în general. Astfel, orice raţionament este o formă a derivaţiei unei cunoaşteri dintr-un principiu. Căci premisa majoră dă totdeauna un concept care face ca tot ce este subsumat sub condiţia acestui concept să fie cunoscut din el după un principiu. Cum fiecare cunoaştere universală poate servi ca premisă majoră într-un raţionament şi intelectul oferă a priori astfel de judecăţi universale, aceste judecăţi pot fi numite şi principii cu privire la folosirea lor posibilă. Dar dacă considerăm aceste principii ale intelectului pur în sine, după originea lor, ele nu sunt nimic mai puţin decât cunoştinţe din concepte. Căci ele nici n-ar fi măcar posibile a priori, dacă nu am introduce intuiţia pură (ca în matematică) sau condiţii ale unei experienţe posibile în genere. Că orice se întâmplă are o cauză nu poate fi dedus din conceptul a ceea ce se întâmplă în genere; principiul arată mai curând cum se poate obţine, din ceea ce se întâmplă, un concept de experienţa determinat. Intelectul nu poate deci procura cunoştinţe sintetice din concepi-S1 aceste cunoaşteri sunt propriu-zis acelea pe care eu le numesc principi prin excelenţă, pe când toate judecăţile universale în genere pot ii numi prin comparaţie principii. E o veche dorinţă care, cine ştie când?, se va împlini poate oda să se descopere o dată, în locul infinitei varietăţi a ivile. legilor ci 276

DIALECTICA TRANSCENDENTALĂ. INTRODUCERE

... j or> c ăci numai în aceasta poate consta secretul de a incip ^ spune legislaţia Dar şi aici legile nu sunt decât princip ^^ ^ spune, legislaţia. Dar şi aici legile nu sunt decât SimP t" ale libertăţii noastre la condiţii care o fac să se acorde pe reS ' uj cu ea însăşi; prin urmare, ele se raportează la ceva care este - * <nme propria noastră operă şi a cărei cauză putem fi noi înşine cu 1111 uf acelor concepte. Dar a cere ca obiectele în sine, natura lucrurilor, i ,■ supuse principiilor şi să trebuiască a fi determinate după simple epte înseamnă a cere, dacă nu ceva imposibil, cel puţin ceva foarte bsurd Oricum ar sta însă lucrurile în această privinţă (căci asupra cestui punct cercetarea aşteaptă să fie făcută), rezultă cel puţin de aici ]ar că cunoştinţa din principii (în sine) este cu totul altceva decât simpla cunoaştere a intelectului; aceasta din urmă poate în adevăr precede şi alte cunoştinţe în forma unui principiu, dar în sine (întrucât e sintetică) nu se întemeiază pe simpla gândire, nici nu conţine în sine ceva universal după concepte. Dacă intelectul poate fi o facultate a unităţii fenomenelor cu ajutorul regulilor, atunci raţiunea este facultatea unităţii regulilor intelectului sub principii. Ea nu se raportează deci niciodată imediat la experienţă sau la un obiect oarecare, ci la intelect, pentru a da apriori, prin concepte, cunoştinţelor lor variate o unitate, care poate fi numită unitate raţională şi care este de cu totul altă natură decât aceea efectuată de intelect. Acesta este conceptul general despre facultatea raţiunii, în măsura în care a putut fi făcut conceptibil în lipsa totală de exemple (care vor fi date abia în cele ce urmează). B.DESPRE FOLOSIREA LOGICĂ A RAŢIUNII i>e face o distincţie între ceea ce este cunoscut nemijlocit şi ceea ce este decât dedus. Că într-o figură limitată de trei linii drepte se află /'ghiurieste cunoscut nemijlocit, dar că suma acestor unghiuri este u două unghiuri drepte e numai dedus. Fiindcă avem continuu le sa ra ţJonăm şi ne obişnuim în cele din urmă cu acest gen de cu noasterp r- ■ ' SIarsir des '■ n prin a nu mai remarca această distincţie şi luăm, ri ' CUm e cazu' cu aşa-numitele iluzii ale simţurilor, ceva ca Cl PercePut, ceea ce totuşi nu e decât dedus. în orice raţionament care serveşte ca principiu şi o alta, anume concluzia, care
nu

277

TEORIA ELEM.PART.n.DIVtZ. 2

ii
îl I U
I I il ' l

> :s

e scoasă din cea dintâi, şi în sfârşit deducţia (consecinţa) după adevărul celei din urmă este legat indisolubil de adevărul celei d' ^ Dacă judecata dedusă este deja cuprinsă în prima, aşa încât ea poar dedusă din ea fără mijlocirea unei a treia reprezentări atu raţionamentul se numeşte nemijlocit (consequentia immediata)- eu prefera să-] numesc raţionament intelectual. Dar dacă, în afară d cunoştinţă, care serveşte de fundament, mai este necesară o altă judecat" pentru a efectua concluzia, raţionamentul se numeşte raţionament deductiv. In judecata: toţi oamenii sunt muritori sunt cuprinse deja judecăţile: unii oameni sunt muritori, unii muritori sunt oameni, nimic din ce e nemuritor nu e om, şi aceste judecăţi sunt deci consecinţe imediate ale primei. Dimpotrivă, judecata: toţi savanţii sunt muritori nu este cuprinsă în judecata pusă la bază (căci conceptul de savant nu se găseşte în ea), şi ea nu poate fi dedusă din aceasta decât cu ajutorul unei judecăţi intermediare. In orice raţionament deductiv eu gândesc mai întâi o regulă (major) cu ajutorul intelectului. Apoi subsumez o cunoaştere sub condiţia regulii (minor) cu ajutorul facultăţii de judecată. în sfârşit, determin cunoaşterea mea prin predicatul regulii (condusio), prin urmare a priori prin raţiune. Deci raportul pe care-1 reprezintă premisa majoră, ca regulă, între cunoaştere şi condiţia ei constituie diversele specii de raţionamente deductive. Ele sunt deci exact trei, ca şi toate judecăţile în genere, întrucât se disting în modul cum exprimă raportul cunoaşterii în intelect, anume: raţionamente deductive categorice, ipotetice şi disjunctive. Dacă, precum se întâmplă adeseori, concluzia e dată ca o judecată, pentru a se vedea dacă această judecată nu decurge din judecăţi deja date, prin care este gândit un cu totul alt obiect, atunci caut în intelect aserţiunea acestei concluzii, pentru a vedea dacă ea nu se găseşte în el, sub anumite condiţii, după o regulă generală. Dacă descopăr o astfel ae condiţie şi dacă obiectul concluziei se lasă subsumat condiţiei dateatunci concluzia este dedusă din regula care e valabilă şi pentru al obiecte ale cunoaşterii. Se vede de aici că raţiunea caută în raţionanie să reducă marea diversitate a cunoaşterii intelectului la cel mai m număr de principii (de condiţii generale) şi să efectueze astfel unita t lor cea mai înaltă.

DIALECTICA TRANSCENDENTALĂ. INTRODUCERE —--------------------—

C DESPRE FOLOSIREA PURĂ A RAŢIUNII noate izola raţiunea şi mai este ea atunci un izvor propriu de te si judecăţi care nu provin decât din ea şi prin care ea se C° ' ză la obiecte? sau ea nu este decât o facultate subalternă, menită ^ ure unor cunoştinţe date o anumită formă care se numeşte logică S n care toate cunoştinţele intelectului sunt coordonate între ele, şi a Iile inferioare sunt subordonate altor reguli superioare (a căror ° litie cuprinde în sfera ei condiţia celor dintâi), în măsura în care oate fi realizată prin compararea lor? Aceasta este problema cu care ne vom ocupa acum numai în mod prealabil. în realitate, diversitatea regulilor şi unitatea principiilor sunt o exigenţă a raţiunii pentru a pune intelectul în perfect acord cu el însuşi, la fel cum intelectul aduce diversul intuiţiei sub concepte şi astfel efectuează legătura. Dar un astfel de principiu nu prescrie obiectelor nici o lege şi nu conţine fundamentul posibilităţii de a le cunoaşte şi a le determina ca atare în genere, ci nu este decât o lege subiectivă a gospodăririi bogăţiilor intelectului nostru, pentru a reduce, prin compararea conceptelor lui, folosirea lor generală la numărul lor cel mai mic posibil, fără a fi autorizaţi prin aceasta să cerem de la obiectele însele o astfel de unitate, care este favorabilă comodităţii şi extinderii intelectului nostru, şi totodată să dăm acelei maxime valabilitate obiectivă. Cu un cuvânt, problema este: dacă raţiunea în sine, adică raţiunea pură, conţine a priori principii şi reguli sintetice şi în ce pot consta aceste principii. Procedeul formal şi logic al raţiunii în raţionamentele deductive ne oferă deja o indicaţie suficientă, pentru a găsi fundamentul pe care se va sprijini principiul transcendental al acestei facultăţi în cunoaşterea sintetică prin raţiunea pură. Mai întâi, raţionamentul deductiv nu se referă la intuiţii, pentru a le supune regulilor (cum face intelectul cu categoriile lui), ci la concepte ■ J ecaţi. Dacă deci raţiunea pură se raportează şi la obiecte, totuşi ea ici un raport nemijlocit cu acestea şi cu intuiţia lor, ci numai cu int C U ^ Judecăţile lui, care se adresează în primul rând simţurilor şi est d W Pentru a le determina obiectul lor. Unitatea raţională nu Umtatea une acea - ' i experienţe posibile, ci se distinge esenţial de unitate intelectuală. Principiul că tot ce se întâmplă are o cauză, 279

nu este nicidecum cunoscut şi prescris de raţiune. El face Posibilă unitatea experienţei şi nu împrumută nimic de la raţiune, care r -această raportare la experienţa posibilă, nu ar fi putut impune din sim i concepte o astfel de unitate sintetică. în al doilea rând, raţiunea caută, în folosirea ei logică, conditi generală a judecăţii ei (a concluziei) şi raţionamentul deductiv nu este el însuşi altceva decât o judecată pe care o formăm subordonând condiţia ei unei reguli generale (majora). Cum această regulă e expusă, la rândul ei, aceleiaşi tentative a raţiunii şi cum trebuie astfel căutată (cu ajutorul unui prosilogism) condiţia condiţiei, pe cât de departe posibil, e clar că principiul propriu al raţiunii în genere (în folosirea logică) este de a găsi pentru cunoştinţa condiţionată a intelectului necondiţionatul prin care se completează unitatea lui. Dar această maximă logică nu poate deveni un principiu al raţiunii pure decât dacă se admite că, dacă condiţionatul este dat, este dată (adică e cuprinsă în obiect şi în legătura lui) şi întreaga serie de condiţii subordonate unele altora, serie care prin urmare este ea însăşi necondiţionată. Un astfel de principiu al raţiunii pure este însă vădit sintetic; căci condiţionatul se raportă fără îndoială analitic la o condiţie oarecare, dar nu la necondiţionat. Din el trebuie să izvorască şi diferite judecăţi sintetice, despre care intelectul pur nu ştie nimic, fiindcă el nu are a face decât cu obiecte ale unei experienţe posibile, a căror cunoaştere şi sinteză este totdeauna condiţionată. Dar necondiţionatul, dacă are într-adevăr loc, poate fi examinat separat după toate determinările care îl disting de orice condiţionat, şi trebuie să dea astfel materia pentru multe judecaţi sintetice apriori. Principiile fundamentale care provin din acest principiu suprem al raţiunii pure vor fi însă, faţă de toate fenomenele, transcendente, adică nu se va putea face niciodată de acest principiu o folosire empirică care sa-i fie adecvată. El se va distinge deci cu totul de toate principi"^ intelectului (a căror folosire este total imanentă, pentru că nu au altă tema decât posibilitatea experienţei). Dacă acel principiu, care afirmă ca se ^ condiţiilor (în sinteza fenomenelor sau chiar şi a gândirii lucrurilor genere) se ridică până la necondiţionat, are sau nu valoare obiectiva, consecinţe decurg din aceasta pentru folosirea empirică a intelectu • sau, mai curând, dacă nu există nicăieri un astfel de principiu raţi° 280

DESPRE CONCEPTELE RAŢIUNII PURE

v valabil, ci un precept numai logic de a ne apropia, în urcarea la ° ri't'i tot mai înalte, de totalitatea acestor condiţii şi de a pune astfel ° ' i înaltă unitate raţională posibilă pentru noi în cunoştinţa noastră; " zic aceasta nevoie a raţiunii a fost considerată, dintr-o neînţele' ca un principiu transcendental al raţiunii pure, principiu care rulează pripit o astfel de totalitate absolută de la seria condiţiilor în biectele însele; şi, în acest caz, ce fel de interpretări greşite şi iluzii se ot strecura în raţionamentele deductive a căror premisă majoră a fost luată din raţiunea pură (şi care, poate, este mai mult petitio decât postulat) şi care se urcă de la experienţă spre condiţiile ei: aceasta va fi problema noastră în Dialectica transcendentală, pe care o vom dezvolta acum pornind de la izvoarele ei, care sunt adânc ascunse în raţiunea omenească. O vom împărţi în două capitole principale, dintre care cel dintâi va. trata despre conceptele transcendente ale raţiunii pure, iar a] doilea, despre raţionamentele ei transcendente şi dialectice.

DIALECTICA TRANSCENDENTALA
Cartea întâi DESPRE

CONCEPTELE RAŢIUNII PURE

Oricum ar sta lucrurile cu posibilitatea conceptelor derivate din raţiunea pură, aceste concepte nu sunt totuşi numai reflectate, ci deduse. onceptele intelectului sunt şi gândite apriori anterior experienţei şi în erea ei; dar ele nu conţin nimic mai mult decât unitatea reflecţiei Pra fenomenelor, întrucât ele trebuie să aparţină necesar unei ■ "nţe empirice posibile. Numai prin ele este posibilă cunoaşterea şi . rminarea unui obiect. Ele procură deci mai întâi materia pentru din mentul deductiv şi nu le precedă concepte a priori despre obiecte. înte rC -a poată fi deduse. Dimpotrivă, realitatea lor obiectivă se °rică aZa nUmai pe faptul că, deoarece constituie forma intelectuală a eXperi ' e^perienţe, aplicarea lor trebuie să poată fi arătată oricând în 281

i ii

iM

" i i !

Dar denumirea de concept raţional arată deocamdată că el nu v să se lase limitat în hotarele experienţei, fiindcă priveşte o cunoştinţă n" care orice cunoştinţă empirică nu este decât o parte (poate întreo experienţei posibile sau al sintezei ei empirice), cunoştinţă până la ca fără îndoială, nici o experienţă reală nu ajunge vreodată complet des' face totuşi totdeauna parte din ea. Conceptele raţionale servesc pentru concepe, aşa cum conceptele intelectuale servesc pentru a înteleo (percepţiile). Când conţin necondiţionatul, ele se raportează la ceva din care face parte orice experienţă, dar el însuşi nu este niciodată un obiect al experienţei, ceva spre care conduce raţiunea în concluziile ei pe care le scoate din experienţă şi după care ea evaluează şi măsoară gradul folosirii ei empirice, dar care nu constituie niciodată un element al sintezei empirice. Dacă astfel de concepte au, cu toate acestea, o valabilitate obiectivă, ele pot fi numite conceptus ratiocinati (concepte riguros deduse); dacă nu, ele sunt dobândite pe furiş şi ilicit cel puţin printr-o aparenţă de deducţie şi pot fi numite conceptus ratiocinantes (concepte sofistice). Dar fiindcă acest lucru nu poate fi explicat decât abia în capitolul despre raţionamentele dialectice ale raţiunii pure, nu-1 putem încă lua în considerare. Deocamdată, aşa cum am numit categorii conceptele pure ale intelectului, vom denumi conceptele raţiunii pure cu un nou nume şi le vom numi Idei transcendentale: vom explica şi justifica această denumire.

DIALECTICA TRANSCENDENTALA
Cartea întâi
ectiunea intai

DESPRE IDEI ÎN GENERE în ciuda marii bogăţii a graiurilor noastre, gânditorul se gaseş adeseori stingherit când e vorba să găsească o expresie care sa exact conceptul lui şi în lipsa căreia el nu se poate face înţeles bine m altora, nici chiar lui însuşi. A făuri cuvinte noi e o pretenţie redea de a leg»e în materie de limbi vorbite, pretenţie care reuşeşte rareori, şi înainte
282

SECT. 1. DESPRE IDEI ÎN GENERE

ja acest mijloc desperat este prudent să căutăm într-o limbă t"si savantă, pentru a vedea dacă se găseşte în ea acest concept ™ g cu expresia Iui adecvată; şi chiar dacă vechea lui folosire ar fi it incertă, din cauza neglijenţei autorilor ei, totuşi e mai bine să se lideze sensul carc-i era propriu (chiar dacă ar rămâne dubios, dacă .. joară i se dădea exact acelaşi sens) decât să se piardă totul numai fiindcă ne facem ininteligibili. De aceea, dacă pentru a exprima un anumit concept nu se găseşte decât un singur cuvânt care, în accepţia lui deja primită, să fie strict adecvat acestui concept, pe care este foarte important să-1 distingem de alte concepte analoage, este prudent să nu procedăm risipitor cu ci sau să-1 folosim sinonimic numai din dorinţa de variaţie, înlocuind unii termeni cu alţii, ci să-i păstrăm cu grijă semnificaţia particulară; fiindcă altfel se poate uşor întâmpla ca după ce expresia nu ocupă special atenţia, ci se pierde în mulţimea altora cu sens foarte diferit, să se piardă şi ideea pe care singură această expresie ar fi putut-o păstra. P1 a t o n s-a servit de expresia Idee, astfel încât se vede bine că el a înţeles prin ea ceva care nu numai că nu este împrumutat niciodată de la simţuri, ci care depăşeşte mult chiar conceptele intelectului, cu care s-a ocupat Aristotel, fiindcă în experienţă nu se găseşte nicicând ceva care să-i corespundă. Ideile sunt, la el, arhetipuri ale lucrurilor însele şi nu numai chei pentru experienţe posibile, cum sunt categoriile. După părerea lui, ele derivau din raţiunea supremă, de unde au fost împărtăşite raţiunii omeneşti, care însă acum nu se mai găseşte în starea ei originară, ci trebuie să recheme cu trudă Ideile vechi, acum foarte întunecate, cu ajutorul reminiscenţei (care se numeşte filosofie). Nu vreau să intru aici intr-o expunere literară pentru a determina sensul pe care marele filosof dat expresiei lui. Remarc numai că nu e nimic extraordinar, atât în onyersaţia comună cât şi în cărţi, să înţelegi un autor chiar mai bine cat s a " înţeles el pe sine însuşi, şi anume prin comparaţia ideilor pe „are e exprimă asupra obiectului Iui, dat fiind că el nu determinase juns conceptul lui şi că, astfel, uneori el vorbea sau chiar gândea Im Potrivapropriei lui intenţii. a ( o n a observat foarte bine că facultatea noastră de cunoaştere Sj jn nevoie cu mult mai înaltă decât să silabisească numai fenomene si c" ornutat;e cu unitatea sintetică, pentru a Ic putea citi ca experienţă, .mnea noastră se ridică în mod natural la cunoştinţe care merg cu
a f

• •s " ,

283

TEORIA ELEM. PART. ir. DIVIZ. 2. CART. !

nu mult mai departe decât poate să-i corespundă cândva vreun obiectsimt
r r .l r ~ 'Op v \a i t* H p n n n a v^^ ta i \ ~ a pr f r ^p rti 1ci 7 i \ c
Q I I

r a1ît f l |„ ^ e o fo _ -

-1 poate da experienţa, dar care totuşi îşi au realitatea lor si nicidecum simple himere. P 1 a t o n a găsit Ideile sale mai ales în tot ce e practic*, adică întemeiază pe libertate care, la rândul ei, este supusă cunoaşterilor car sunt un produs propriu al raţiunii. Cine ar vrea să scoată concepte] virtuţii din experienţă, cine ar vrea să dea (cum de fapt au făcut mulţi) ca model pentru izvorul de cunoaştere ceea ce poate servi cel mult ca exemplu pentru o explicaţie imperfectă, acela ar face din virtute o fantomă echivocă, variabilă după timp şi împrejurări, inutilizabilă pentru o regulă. Dimpotrivă, oricine observă că dacă cineva îi este prezentat ca model al virtuţii, el are totdeauna adevăratul original numai în capul lui propriu, cu care compară acest pretins model şi-1 apreciază numai după el. Aceasta însă este Idcea de virtute cu privire la care toate obiectele posibile ale experienţei pot servi, ce-i drept, ca exemple (ca dovezi că ceea ce reclamă conceptul de raţiune e practicabil într-un anumit grad), dar nu ca arhetipuri. Faptul că niciodată un om nu va acţiona adecvat cu ceea ce conţine Ideea pura de virtute nu dovedeşte deloc că este ceva himeric în această Idee. Căci orice judecată asupra valorii sau nonvalorii morale nu este totuşi posibilă decât cu ajutorul acestei Idei; prin urmare, ea este în mod necesar la baza oricărui progres spre perfecţiunea morală, oricât de departe ne-ar ţine de ea obstacolele aflate în natura omenească şi al căror grad nu poate fi determinat. Republica lui P 1 a t o n a devenit proverbială, ca un exemplu pretins izbitor de perfecţiune imaginară care nu-şi poate avea sediul decât în creierul unui gânditor fără ocupaţie, ş i B r u c k c r găseşte ridicolă afirmaţia filosofului că un principe n-ar guverna niciodată bine dacă nu ar participa la Idei. Dar am face mai bine să urmărim această idee mai îndeaproape şi (acolo unde eminentul bărbat ne lasă fără ajutor) s-o punem în lumină prin noi străduinţe decât s-o respingem ca inutila sub pretextul mizerabil şi dăunător că este impracticabilă. O constituţie
.conceptul lui şi asupra cunoştinţelor speculative, cu conul.' a priori, ba chiar asupra matematicii, deşi aceasta nu-M <
■r^t Tn AvnAripntn nncihiiu în '\i''f*^1-X n r i i ' i n t ă Pil li POl Ui

284

SECT. 1. DESPRE IDEI ÎN GENERE

scop cea mai mare libertate omenească întemeiată pe legi ca 7 bertatea fiecăruia să poată coexista cu cea a altora (nuc vorba de ■ mare fericire, căci aceasta va urma de la sine) este totuşi cel puţin ' . . , ' . cea mai w" u necesară, care trebuie sa servească de baza nu numai primului ° ■ ct al unei constituţii, ci şi tuturor legilor, şi în care trebuie de la f t sg se facă abstracţie de obstacolele prezente, care poate nu ltă inevitabil atât din natura omenească cât mai curând din neglijarea ievăratelor Idei în materie de legislaţie. Căci nimic nu poate fi mai dăunător şi mai nedemn de un filosof decât apelul vulgar la o experienţă retinsă contrară, care totuşi nu ar fi existat dacă acele instituţii ar fi fost întemeiate la timpul oportun pe Idei şi dacă, în locul lor, concepte grosolane, tocmai fiindcă fuseseră scoase din experienţă, nu ar fi zădărnicit orice intenţie bună. Cu cât legislaţia şi guvernul ar fi întocmite mai în conformitate cu această Idee, cu atât mai rare, fără îndoială, ar deveni pedepsele; şi atunci este cu totul raţional să se afirme (cum face P 1 a t o n) că într-o legislaţie care ar fi în perfect acord cu Ideile pedepsele nu ar fi necesare. Deşi acest lucru din urmă nu se poate produce niciodată, totuşi este cu totul justă Ideea care propune acest maximum ca arhetip, pentru ca, orientându-se după el, să apropie tot mai mult constituţia legală a oamenilor de cea mai mare perfecţiune posibilă. Căci, oricare ar fi gradul cel mai ridicat la care trebuie să se oprească omenirea şi deci oricât de mare ar fi distanţa care rămâne în mod necesar între Idee şi realizarea ei, nimeni nu poate şi nu trebuie să le determine, tocmai fiindcă e vorba de libertate, care poate depăşi orice limită stabilită. Dar nu numai în lucrurile în care raţiunea omenească arată o adevărată cauzalitate şi în care Ideile devin cauze eficiente (ale acţiunilor Şi obiectelor lor), anume în domeniul moral, ci chiar cu privire la natura saşip] aton vede cu drept cuvânt dovezi clare ale originii ei din Idei. plantă, un animal, orânduirea regulată a lumii (probabil deci şi întreaga ea naturii) arată clar că nu sunt posibile decât după Idei; că în nici o făptură individuală, în condiţiile particulare ale existenţei ' cadrează cu Ideea celei mai mari perfecţiuni a speciei ei (tot atât de sufl ^ °mu' cu Ideea de omenire, pe care chiar el însuşi o poartă în det ■ Ul °a arnet'P al acţiunilor lui), că totuşi acele Idei sunt singular, imuabil, universal în intelectul suprem, că sunt
aVa

21 care

285

fi

cauzele originare ale lucrurilor şi că numai ansamblul legăturii lor în univers este total adecvat acelei Idei. Dacă se face abstracţie de ceea c este exagerat în expresie, avântul genial a) filosofului de a se înălţa de Ia contemplarea copiei pe care o prezintă ordinea fizică a lumii ]a legătura ei arhitectonică după scopuri, adică după Idei, e o trudă care merită stimă şi care e demnă de urmat; însă cu privire la principiile moralei, legislaţiei şi religiei, unde Ideile fac în primul rând posibilă experienţa însăşi (a binelui), deşi ele nu pot fi exprimate aici niciodată pe deplin, această încercare are un merit cu totul particular, pe care nu-I cunoaştem decât fiindcă îl judecăm tocmai după regulile empirice, care trebuie să-si piardă valabilitatea, ca principii, în faţa acestor idei. Căci, în ce priveşte natura, experienţa ne pune la îndemână regula şi este izvorul adevărului; dar în ce priveşte legile morale, experienţa este (din nefericire!) mama aparenţei şi este foarte reprobabilă tentativa de a scoate legile pentru ceea ce trebuie să fac din ceea ce se face sau de a voi să le limităm prin ceea ce se face. în locul tuturor acestor consideraţii, a căror dezvoltare cuvenită constituie de fapt demnitatea proprie a filosofici, să ne ocupăm acum cu o lucrare nu atât de strălucită, dar totuşi nici lipsită de merit, anume să denivelăm şi să consolidăm terenul pentru acele maiestuoase edificii ale moralei, teren în care se găsesc tot felul de găuri de cârtiţe ale unei raţiuni care, căutând comori, îl sapă zadarnic, în ciuda bunelor ei intenţii, şi care ameninţă soliditatea acelei clădiri. Avem deci acum sarcina să cunoaştem exact folosirea transcendentală a raţiunii pure, principiile şi Ideile ei, pentru a putea determina şi aprecia just influenţa raţiunii pure şi valoarea ei. Totuşi, înainte de a pune capăt acestei introduceri prealabile, rog pe aceia cărora li-e scumpă filosofia (ceea ce mai mult se spune decât se întâlneşte de obicei), dacă se vor convinge prin expunerile făcute şi cele ce urmează, să apere termenul de Idee în sensul lui originar, pentru ca sa nu se mai confunde de acum înainte cu celelalte expresii cu care se desemnează de obicei tot felul de reprezentări într-o dezordine ncpăsătoare şi pentru ca ştiinţa să nu mai sufere prejudicii. Nu ne lipsesc totuşi denumiri perfect adecvate fiecărei specii de reprezentări fără a avea nevoie să încălcăm proprietatea altuia. Iată o scară gradată a st lor-Genul este reprezentarea în genere (repraesentatio). Sub ă ea se reprezentarea însoţită de conştiinţă (perceptio). O percepţie care

SECŢ. 2. DESPRE [DEILE TRANSCENDENTALE

exclusiv la subiect ca modificare a stării sale este senzaţie afi'oj o percepţie obiectivă este cunoaştere (cognitio). Aceasta din i t i ţ i sau concept (intuitus vel conceptus) Intuiţia se -1 este sau intuiţie, sau concept (intuitus vel conceptus). Intuiţia se rtează nemijlocit la obiect şi e singulară, conceptul se raportează Incit cu ajutorul unei note care poate fi comună mai multor lucruri. r nceptul este sau un concept empiric, sau un concept pur, şi conceptul întrucât îşi are originea exclusiv în intelect (nu în imaginea pură a sensibilităţii), se numeşte noţiune (notio). Un concept scos din noţiuni, care depăşeşte posibilitatea experienţei, este Idee sau concept raţional. Cine s-a obişnuit cu aceste distincţii nu va mai putea suporta să audă pe cineva numind Idee reprezentarea culorii roşii. Ea nu trebuie numită nici măcar noţiune (concept al intelectului).

DIALECTICA TRANSCENDENTALA
Cartea întâi
Secţiunea a doua

DESPRE IDEILE TRANSCENDENTALE Analitica transcendentală ne-a dat un exemplu al modului cum simpla formă logică a cunoştinţei noastre poate conţine originea conceptelor pure apriori, care, anterior oricărei experienţe, reprezintă obiecte sau mai curând indică unitatea sintetică, care singură face posibilă o cunoştinţă empirică despre obiecte. Forma judecăţilor ( ansformată într-un concept al sintezei intuiţiilor) a produs categoriile, c are conduc,în experienţă, orice folosire a intelectului. Putem spera Ia fel orma raţionamentelor, dacă o aplicăm la unitatea sintetică a intuiţiilor regula categoriilor, va conţine originea unor concepte particulare tra °n' Pe °are ^e Putem nu™ concepte pure ale raţiunii sau Idei tu! SCendentale Şi care vor determina, după principii, folosirea intelecU] ^n ansamblul întregii experienţe. nc la ra ' ţiunii, în raţionamentele ei, constă în universalitatea conce te P > ?i raţionamentul însuşi este o judecată care e a priori în întreaga sferă a condiţiei ei. Judecata: Caius este 287

TEORIA ELEM.PART. II. DIVIZ. 2. CART. I

ii'

muritor, aş putea s-o scot din experienţă numai cu ajutorul intelectul Dar eu caut un concept care să cuprindă condiţia în care e dat predicat (aserţiunea în genere) acestei judecăţi (adică aici conceptul de om)- • după ce l-am subsumat acestei condiţii, luată în întreaga ei sferă (tnf oamenii sunt muritori), determin în consecinţă cunoaşterea obiectulu' meu (Caius e muritor). Prin urmare, noi restrângem în concluzia unui raţionament un predicat la un anumit obiect, după ce înainte l-am gândit în premisa majoră în toată sfera lui sub o anumită condiţie. Această cantitate completă a sferei în raport cu o astfel de condiţie se numeşte universalitate (universalitas). Acesteia îi corespunde, în sinteza intuiţiilor, totalitatea (universitas)condiţiilor. Astfel, conceptul raţional transcendental nu este decât acela despre totalitatea condiţiilor pentru un condiţionat dat. Dar fiindcă numai necondiţionatul face posibilă totalitatea condiţiilor şi fiindcă, invers, totalitatea condiţiilor este ea însăşi totdeauna necondiţionată, atunci un concept raţional pur în genere poate fi definit prin conceptul necondiţionatului, întrucât el conţine un principiu al sintezei condiţionatului. Câte feluri de raporturi există, pe care intelectul şi le reprezintă cu ajutorul categoriilor, vor exista şi tot atâtea feluri de concepte raţionale pure şi va trebui deci să căutăm în primul r â n d un necondiţionat al sintezei categorice într-un subiect; în al d o i l e a rând, un necondiţionat al sintezei ipotetice a membrilor unei serii; în al t r e i l e a rând, un necondiţionat al sintezei disjunctive a părţilor într-un sistem.

Exi stă, în adevăr, tot atâtea specii de raţionam ente, din care fiecare tinde prin

prosilogisme spre necondiţionat: prima, spre un subiect care el însuşi nu mai e predicat; a doua, spre o supoziţie care nu mai presupune nimic; a treia, spre un agregat al membrilor diviziunii, pentru care nu mai e nimic necesar spre a completa diviziunea conceptului. De aceea, conceptele raţionale pure ale totalităţii în sinteza condiţiilor sunt necesare, cel puţin ca probleme, pentru a împinge pe cât posibil unitatea intelectului până la necondiţionat, şi ele sunt întemeiate în natura raţiunii omeneşti, chiar dacă acestor concepte transcendentale le-ar lip SJ in concreto o folosire corespunzătoare lor şi deci nu ar avea alt folodecât să îndrepte intelectul în direcţia unde folosirea lui, extinsă până extrem, rămâne în acelaşi timp de perfect acord cu ea însăşi. 288

SECŢ. 2. DESPRE IDEILE TRANSCENDENTALE

vorbind aici de totalitatea condiţiilor şi de necondiţionat ca titlu 1 tuturor conceptelor raţionale, ne lovim iarăşi de o expresie, de C°ffl ne putem dispensa şi de care totuşi nu ne putem servi deplin din 0316 unei ambiguităţi pe care o are în urma unui lung abuz care s-a făcut CaU f losirea ei. Absolutiste unul din puţinele cuvinte care, în sensul ** rieinar, au fost construite conform unui concept căruia mai târziu ■ ' un alt cuvânt al aceleiaşi limbi nu-i este exact adecvat şi a cărui • rdere sau, ceea ce-i acelaşi lucru, folosire imprecisă trebuie să atragă d nă sine si pierderea conceptului însuşi, şi anume a unui concept de are fiindcă ocupă mult raţiunea, noi nu ne putem dispensa fără mare pagubă pentru toate judecăţile transcendentale. Cuvântul absolut este folosit acum adesea pentru a indica numai că ceva este considerat în sine si că, deci, e valabil intrinsec. în acest sens, absolut posibil ar semnifica ceea ce e posibil în sine (interne), ceea ce de fapt e minimum ce se poate spune despre un obiect. Pe de altă parte, el e folosit uneori şi pentru a desemna că ceva este valabil sub toate raporturile (în mod nelimitat) (de exemplu, puterea absolută) şi absolut posibil ar însemna în acest sens ceea ce-i posibil în toate privinţele, sub toate raporturile, ceea ce, la rândul său, e maximum ce pot spune despre posibilitatea unui lucru. Aceste sensuri se întâlnesc fără îndoială de multe ori împreună. Astfel, de exemplu, ceea ce e intrinsec imposibil este imposibil sub orice raport, prin urmare absolut imposibil. Dar în cele mai multe cazuri, ele sunt infinit depărtate unul de altul, şi eu nu pot conchide în nici un fel că deoarece ceva este posibil în sine este posibil şi sub orice raport, deci absolut posibil. în cele ce urmează voi arăta că şi necesitatea absolută nu depinde nicidecum în toate cazurile de cea intrinsecă şi că deci nu trebuie sa tie considerată ca echivalentă cu aceasta. Un lucru al cărui contrariu es e intrinsec imposibil, contrariul lui este fără îndoială de asemenea mposibil în toate privinţele, prin urmare lucrul însuşi este absolut ce sar; dar reciproca nu este adevărată: din faptul că ceva este absolut „ > e u nu pot conchide că contrariul lui este intrinsec imposibil, a nu pot conchide că necesitatea absolută a lucrurilor este o . e lntrinsecă; căci această necesitate intrinsecă este, în anumite c neî ' ° exPres'e cu totul goală, cu care noi nu putem uni nici cel mai rapo mnat concePt. pe când cea de necesitate a unui lucru sub toate Partir 1° C ^°U P"vire 'a tot ce"i posibil) implică determinări cu totul e - rnndcă pierderea unui concept de mare aplicaţie în filosofia 289

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2. CART. 1

speculativă nu poate fi niciodată indiferentă unui filosof, sper că nu ' fi indiferente nici determinarea şi păstrarea scrupuloasă a expresie ri care depinde conceptul. Mă voi servi de cuvântul absolut în acest sens mai larg şi îj v opune numai la ceea ce nu e valabil decât relativ sau sub un rapn particular, căci valabilul relativ este restrâns la condiţii, pe cgnf] absolutul este valabil fără restricţii. Conceptul raţional transcendental nu se raportează totdeauna decât la totalitatea absolută în sinteza condiţiilor şi nu se opreşte niciodată decât la ceea ce este necondiţionat în mod absolut, adică sub orice raport Căci raţiunea pură lasă totul pe seama intelectului, care se raportează în primul rând la obiectele intuiţiei sau mai curând la sinteza lor în imaginaţie. Raţiunea îşi rezervă numai totalitatea absolută în folosirea conceptelor intelectului şi încearcă să extindă unitatea sintetică, care e gândită în categorie, până la necondiţionatul absolut. Această totalitate poate fi deci numită unitate raţională a fenomenelor, aşa cum aceea pe care o exprimă categoria poate fi numită unitate intelectuală. Astfel, raţiunea nu se raportează decât la folosirea intelectului, şi anume, nu întrucât el conţine principiul experienţei posibile (căci totalitatea absolută a condiţiilor nu este un concept utilizabil într-o experienţă, fiindcă nici o experienţă nu este necondiţionată), ci pentru a-i prescrie direcţia spre o anumită unitate, despre care intelectul nu are nici un concept şi care urmăreşte să cuprindă într-un tot absolut toate actele intelectului cu privire la fiecare obiect. De aceea, folosirea obiectivă a conceptelor pure ale raţiunii este totdeauna transcendentă, pe când aceea a conceptelor pure ale intelectului trebuie să fie, după natura ei, totdeauna imanentă, fiindcă se mărgineşte numai la experienţa posibilaînţeleg prin Idee un concept raţional necesar căruia nu i se poate da în simţuri nici un obiect corespunzător. Prin urmare, conceptele raţionale pure, pe care le examinăm acum, sunt Idei transcendentale. Ele sun concepte ale raţiunii pure, căci consideră orice cunoaştere p rI experienţă ca determinată de o totalitate absolută a condiţiilor. Ele n sunt născocite arbitrar, ci sunt date de natura însăşi a raţiunii şi ^ raportează deci necesar la întreaga folosire a intelectului. Ele sun , sfârşit, transcendente şi depăşesc limitele oricărei experienţe, în care 290

SECŢ. 2. DESPRE IDEILE TRANSCENDENTALE

ate pre zenta niciodată un obiect care să fie adecvat Ideii endentale. Când numim o Idee, spunem foarte mult cu privire la (ca despre un obiect al intelectului pur), dar foarte puţin cu privire biect (cu privire adică la realitatea lui sub condiţie empirică), tocmai .. . >< ca concept al unui maximum, nu poate fi dată niciodată • oncretom mod adecvat. Cum acesta este propriu-zis întregul scop al tunii în folosirea ei numai speculativă şi cum apropierea de un ncept care nu este însă atins niciodată prin executare, este la fel ca şi când conceptul ar eşua cu totul, despre un astfel de concept se spune: el nu este decât o Idee. Astfel, s-ar putea spune că totalitatea absolută a tuturor fenomenelor nu este decât o Idee, căci, cum nu putem realiza niciodată aşa ceva într-o imagine, ea rămâne o problemă fără nici o soluţionare. Dimpotrivă, fiindcă în folosirea practică a intelectului nu e vorba decât de aplicarea după reguli, Ideea raţiunii practice poate fi dată totdeauna real, deşi numai în parte in concreto, ba chiar ea este condiţia indispensabilă a oricărei folosiri practice a raţiunii. Realizarea acestei Idei este totdeauna mărginită şi deficientă, dar în limite nedeterminabile, prin urmare ea este totdeauna supusă influenţei conceptului unei totalităţi absolute. Prin urmare, Ideea practică este totdeauna foarte rodnică şi absolut necesară cu privire la acţiunile reale. în ea, raţiunea pură găseşte chiar cauzalitatea de a produce real ceea ce conţine conceptul ei; de aceea, despre înţelepciune nu se poate spune oarecum dispreţuitor: ea nu este decât o Idee, ci tocmai fiindcă este Ideea despre unitatea necesară a tuturor scopurilor posibile, ea trebuie să servească drept regulă pentru tot ce e practic ca condiţie originară, cel puţin restrictivă. Deşi despre conceptele raţionale transcendentale trebuie să punem: ele nu sunt decât Idei, nu le vom considera totuşi nicidecum ca «nd de prisos şi zadarnice. Căci, deşi nici un obiect nu poate fi e er minat prin ele, ele pot totuşi servi în fond şi fără să se observe ec u tului ca un canon care să-i permită să-şi extindă folosirea şi s-o a^uniformă; prin aceasta, el nu cunoaşte, ce-i drept, un obiect mai mult cunoaşte după conceptele lui, dar este mai bine şi mai departe us^n această cunoaştere. Fără să mai spun că, poate, aceste Idei fac fel ° trecere de la conceptele despre natură la cele practice şi, în e sta, pot procura Ideilor morale însele suport şi legătură cu
n

291

Ţ Â\ | \\ :
l (nii

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 2. CART. 1

cunoştinţele speculative ale raţiunii. Asupra tuturor acestor
Utij

1
i

trebuie să aşteptăm explicaţia în cele ce urmează. Dar în conformitate cu planul nostru, să lăsăm la o parte Id i practice şi să nu considerăm raţiunea decât în folosirea ei speculativă ' mai restrâns încă, numai în folosirea transcendentală. Aici trebuie s" urmăm aceeaşi cale pe care am urmat-o mai sus în deducţia categoriilor anume, să examinăm forma logică a cunoaşterii raţionale şi să vedem dacă nu cumva, prin aceasta, raţiunea nu devine şi un izvor de concepte care să ne facă să considerăm obiecte în sine ca determinate sintetic a priori în raport cu o funcţie sau alta a raţiunii. Raţiunea, considerată ca facultate a unei anumite forme logice a cunoaşterii, este facultatea de a conchide, adică de a judeca în mod mijlocit (prin subordonarea condiţiei unei judecăţi posibile sub condiţia unei judecăţi date). Judecata dată este regula generală (premisa majoră, major). Subordonarea condiţiei altei judecăţi posibile sub condiţia regulii este premisa minoră (minor). Judecata reală care exprimă aserţiunea regulii în cazul subsumat este concluzia (conclusio). Regula, anume, exprimă ceva general sub o anumită condiţie. Condiţia regulii se găseşte într-un caz dat. Deci, ceea ce era universal valabil sub acea condiţie va fi considerat ca valabil şi în cazul dat (care conţine acea condiţie). Se vede uşor că raţiunea ajunge la o cunoştinţă cu ajutorul actelor intelectului care constituie o serie de condiţii. Dacă la judecata: toate corpurile sunt schimbătoare, eu nu ajung decât pornind de la cunoştinţa mai îndepărtată: tot ce este compus e schimbător (în care conceptul de corp nu se găseşte încă, dar care totuşi conţine condiţia lui); dacă trec de la această judecată la una mai apropiată, care stă sub condiţia celei dintâi: corpurile sunt compuse, şi de la aceasta la o a treia, care de acum înainte leagă cunoştinţa îndepărtată (schimbător) cu cea de faţă: deci corpurile sunt schimbătoare, am ajuns printr-o serie de condiţii (premise) la o cunoştinţă (concluzie). Dar orice serie, al cărei exponent (al judecaţii categorice sau ipotetice) e dat, poate fi continuată; prin urmare, acelaşi procedeu al raţiunii duce Ia ratiocinatiopolysyllogistica, care este o sene de raţionamente ce poate fi indefinit continuată, fie de partea condiţiil°r (perprosyllogismos), fie de partea condiţionatului (per episyllogismosj292

SECT. 2. DESPRE IDEILE TRANSCENDENTALE

Dar se va observa îndată că lanţul sau seria prosilogismelor, adică stintelor, urmărită de partea principiilor sau a condiţiilor unei a «ţinte date, cu alte cuvinte: seria ascendentă a raţionamentelor ie să se comporte totuşi altfel faţă de facultatea raţiunii decât seria -endentă, adică progresia pe care o urmează raţiunea de partea ditionatului cu ajutorul episilogismelor. Deoarece în primul caz unostinţa (conclusio) nu este dată decât ca condiţionată, nu se poate iun^e la ea cu ajutorul raţiunii altfel decât cel puţin sub supoziţia că sunt daţi toţi membrii seriei de partea condiţiilor (totalitatea în seria premiselor), fiindcă numai sub această supoziţie judecata în chestiune este "osibilă a priori; dimpotrivă, de partea condiţionatului sau a consecinţelor nu este gândită decât o serie în devenire şi nu o serie deja total presupusă sau dată, prin urmare este gândită numai o progresie potenţială. De aceea, când o cunoştinţă este considerată ca condiţionată, raţiunea este constrânsă să considere seria condiţiilor în linie ascendentă ca terminată şi ca dată în totalitatea ei. Dar dacă aceeaşi cunoştinţă este considerată totodată ca o condiţie a altor cunoştinţe care constituie între ele o serie de consecinţe în linie descendentă, raţiunea poate rămâne cu totul indiferentă faţă de problema de a şti până unde se întinde această progresie a parte posteriori şi dacă totalitatea acestei serii este în genere posibilă, fiindcă ea nu are nevoie de o astfel de serie pentru concluzia prezentă, întrucât aceasta e deja suficient determinată şi asigurată prin principiile ei a parte priori. Fie deci că de partea condiţiilor seria premiselor are un punct de plecare ca condiţie supremă, fie că nu, şi că, deci, este fără limite a parte priori, ea trebuie totuşi să conţină totalitatea condiţiilor, admiţând că noi nu am putea reuşi niciodată s-o cuprindem, ŞJ trebuie ca întreaga serie să fie necondiţionat adevărată, pentru ca c °ndiţio.natul, care este privit ca o consecinţă rezultând din ea, să poată 1 adev ărat. Aceasta este o exigenţă a raţiunii care prezintă cunoştinţa ei eterminată apriori şi ca necesară, fie în sine, şi atunci nu e nevoie de ncr pii, fie, în cazul când e derivată, ca un membru al unei serii de P n , care ea însăşi este necondiţionat adevărată.

293

TEORIA ELEM.PART. II.DIVIZ.2. CART. 1

DIALECTICA TRANSCENDENTALĂ
Cartea întâi
Secţiunea a treia

SISTEMUL IDEILOR TRANSCENDENTALE Nu avem a face aici cu o dialectică logică, care face abstracţie de orice conţinut al cunoştinţei şi descoperă numai aparenţa falsă în forma raţionamentelor, ci cu o dialectică transcendentală, care trebuie să conţină cu totul apriori originea anumitor cunoştinţe din raţiunea pură si a unor concepte deduse prin raţionament, al căror obiect nu poate fi dat deloc empiric, care se găsesc deci cu totul în afara facultăţii intelectului pur. Din raportul natural pe care folosirea transcendentală a cunoştinţei noastre, atât în raţionamente cât şi în judecăţi, trebuie să-1 aibă cu folosirea logică am conchis că nu există decât trei specii de raţionamente dialectice, care se raportează la cele trei specii de raţionamente prin care raţiunea poate ajunge la cunoştinţe din principii şi că, în totul, problema ei este de a se ridica de la sinteza condiţionată, de care intelectul este totdeauna legat, la cea necondiţionată, pe care intelectul niciodată n-o poate atinge. Raporturile pe care le pot avea reprezentările noastre sunt: 1) raportul cu subiectul; 2) raportul cu obiecte, şi anume: fie mai întâi ca fenomene, fie ca obiecte ale gândirii în genere. Dacă unim această subdiviziune cu cea precedentă, atunci orice raport al reprezentărilor, despre care ne putem construi sau un concept, sau o Idee, este triplu: 1. raportul cu subiectul; 2. raportul cu diversul obiectului în fenomen; 3. raportul cu toate lucrurile în genere. Toate conceptele pure în genere se ocupa cu unitatea sintetica a reprezentărilor, dar conceptele raţiunii pure (Ideile transcendentale) se ocupă cu unitatea necondiţionată a tuturor condiţiilor în genere. Pnn urmare, toate Ideile transcendentale pot fi împărţite în trei clase, din care cea dintâi conţine unitatea absolută (necondiţionată) a subiectuiu gânditor, a doua, unitatea absolută a seriei condiţiilor fenomenul > a treia, unitatea absolută a condiţiei tuturor obiectelor gândirii în gener Subiectul gânditor este obiectul psihologiei, ansamblul tutur fenomenelor (lumea) — obiectul cosmologiei, şi lucrul care conţi 294

SECŢ. 3. SISTEMUL IDEILOR TRANSCENDENTALE

Htia supremă a posibilităţii a tot ceea ce poate fi gândit (fiinţa tuturor . j r) este obiectul teologiei. Raţiunea pură ne procură deci Ideea ' ştiinţe transcendentale despre suflet (psychologia rationalis), a unei ■ te transcendentale despre lume (cosmologia rationalis), în sfârşit, şi unei cunoaşteri transcendentale a lui Dumnezeu (theologia transndentalis). Simpla schiţă a uneia sau alteia din aceste ştiinţe nu este de ompetenţa intelectului, chiar dacă el s-ar servi de cea mai înaltă folosire lo»ică a raţiunii, adică de toate raţionamentele imaginabile, pentru a înainta de la un obiect al lui (fenomen) la toate celelalte, până la termenii cei mai îndepărtaţi ai sintezei empirice; această schiţă nu este decât un produs pur şi autentic sau o problemă a raţiunii pure. Care sunt modurile de concepte pure ale raţiunii ce stau sub aceste trei titluri ale tuturor Ideilor transcendentale, va fi expus complet în capitolul următor. Ele urmează firul categoriilor. Căci raţiunea pură nu se raportează niciodată de-a dreptul la obiecte, ci la conceptele intelectului despre ele. Tot astfel, numai în expunerea completă va putea fi făcut clar cum raţiunea pură, numai prin folosirea sintetică a aceleiaşi funcţii de care se serveşte în raţionamentul categoric, trebuie să ajungă în mod necesar la conceptul unităţii absolute a subiectului gânditor, cum procedeul logic, în raţionamentul ipotetic, trebuie să-1 conducă la Ideea de incondiţionat absolut într-o serie de condiţii date, în sfârşit, cum simpla formă a raţionamentului disjunctiv trebuie să producă în mod necesar conceptul raţional suprem despre o fiinţă a tuturor fiinţelor; o idee (Gedanke) care, la prima vedere, pare să fie extrem de paradoxală. Pentru aceste Idei transcendentale nu este posibilă propriu-zis o ^ e uc Je " f obiectivă, ca aceea pe care am putut-o da despre categorii. Căci realitate ele n-au nici un raport cu vreun obiect care să le poată fi dat, „ ndu-le congruent, tocmai fiindcă ele nu sunt decât Idei. Am putut e Pnnde însă o derivare subiectivă a lor din natura raţiunii noastre şi ea a Şi fost făcută în prezentul capitol. e Ve de uşor că raţiunea pură nu are nici un alt scop decât totalitatea uta a sintezei de partea condiţiilor (de inerentă, sau de dependenţă, tnfoi-. tot r Oe Concurenţă) şi că de partea condiţionatului nu are nimic a face cu 1 absolută. Căci ea nu are nevoie decât de cea dintâi pentru a Une se ria întreagă a condiţiilor şi a o da astfel a prioriintelectului.
c

295

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2. CART. !

I l

'.fi!

Dar dacă o condiţie este integral (şi necondiţionat) dată, nu mai e ne ■ de un concept raţional pentru continuarea seriei; căci intelectul desci de la sine de Ja condiţie la condiţionat. în felul acesta, Ideile tra cendentale nu servesc decât pentru a ne ridica în seria condiţiilor pâ " la necondiţionat, adică până la principii. Dar în ce priveşte coborârea ] condiţionat, există în adevăr o folosire logică foarte extinsă pe care o fac raţiunea noastră de legile intelectului, dar nici o folosire transcendentală şi dacă ne facem o Idee despre totalitatea absolută a unei astfel de sinteze (a unui progrcssus), de exemplu despre întreaga serie a tuturor schimbărilor viitoare ale lumii, aceasta nu e decât o existenţă de raţiune (ens rationis), care nu este decât gândită arbitrar şi nu este presupusă necesar de raţiune. Căci posibilitatea condiţionalului presupune fără îndoială totalitatea condiţiilor lui, dar nu a consecinţelor Iui. Prin urmare, un astfel de concept nu este o Idee transcendentală, singura cu care ne vom ocupa aici. în cele din urmă se va mai observa că între Ideile transcendentale însele se manifestă o anumită legătură şi unitate şi că raţiunea pură aduce, cu ajutorul acestor Idei, toate cunoştinţele ei într-un sistem. A înainta de la cunoaşterea de sine (a sufletului) la cunoaşterea lumii şi, cu ajutorul acesteia, la fiinţa supremă este un progres atât de natural, încât el pare asemănător înaintării logice a raţiunii de la premise la concluzie*. Dacă aici se află efectiv în fond o înrudire ascunsă similară aceleia care există între procedeul logic şi cel transcendental este încă una din problemele a căror rezolvare trebuie s-o aşteptăm abia în cursul
* Metafizica nu are ca obiect propriu al cercetării ei decât trei idei: Dumnezeu, libertate şi nemurire, aşa încât al doilea concept unit cu cel dintâi trebuie să ducă la al treilea ca la o concluzie necesară. Tot ce mai formează, de altminteri, obiectul acestei ştiinţe 11 serveşte numai pentru a ajunge la aceste Idei şi la realitatea lor. Ea nu are nevoie de ele in folosul ştiinţei naturii, ci pentru a depăşi natura. Cunoaşterea aprofundată a acestor Idei ar face ca teologia, morala şi, prin unirea amândurora, religia, prin urmare scopurile supreme ale existenţei noastre, să depindă numai de facultatea speculativă a raţiunii şi de nimi altceva. într-o reprezentare sistematică a acestor Idei ordinea amintită ar fi, ca ordin sintetică, cea mai potrivită; dar în tratare, care trebuie s-o preceadă necesar, ordin analitică, care inversează ordinea dintâi, va fi mai conformă scopului nostru pentru a rea 1 ^ vastul nostru proiect, înaintând de Ia ceea ce experienţa ne pune nemijlocit la înderru j adică de la psihologie, la cosmologie şi de aici până la cunoaşterea Iui Dumnezeu. (Acea notă a fost adăugată în ediţia a Ii-a Criticii raţiunii pure (Nota redacţiei).]

296

ES

PRE RAŢIONAMENTELE DIALECTICE ALE RAŢIUNII PURE

acestor cercetări. Deocamdată ne-am atins scopul, fiindcă am putut nceptele transcendentale ale raţiunii, care de altfel în teoria SC°a fior se amestecă de obicei cu altele, fără ca ei să le distingă măcar r • nt de conceptele intelectului, din această situaţie echivocă, fiindcă S rut da originea lor şi totodată numărul lor exact, dincolo de care ai pot exista altele, şi le-am putut reprezenta într-o înlănţuire siste-atică jalonând astfel şi delimitând un câmp particular al raţiunii pure.

DIALECTICA TRANSCENDENTALA
Cartea a doua

DESPRE RAŢIONAMENTELE DIALECTICE ALE RAŢIUNII PURE

Se poate spune că obiectul unei simple Idei transcendentale e ceva despre care nu avem nici un concept, deşi această Idee a fost produsă necesar în raţiune după legile ei originare. Căci, de fapt, despre un obiect care să fie adecvat exigenţelor raţiunii nici nu e posibil un concept al intelectului, adică un concept care să poată fi arătat şi să poată fi făcut intuitiv într-o experienţă posibilă. Ne-am exprima totuşi mai bine şi cu mai puţin risc de a fi rău înţeleşi dacă am spune că despre obiectul care corespunde unei Idei noi nu putem avea nici o cunoaştere, deşi putem avea un concept problematic. Realitatea transcendentală (subiectivă) a conceptelor pure ale raţiunii se bazează cel puţin pe faptul că suntem conduşi la astfel de Idei r-un raţionament necesar. Există deci raţionamente care nu conţin emise empirice şj cu ajutorul cărora conchidem de la ceva pe care îl at ,°a^tem 'a a'tceva despre care nu avem nici un concept şi căruia îi Ulm totu Şi, printr-o aparenţă inevitabilă, realitate obiectivă. Astfel d raţionamente trebuie numite, având în vedere rezultatul lor, mai jOr , sotlsnie decât raţionamente; deşi din punctul de vedere al originii Pot purta numele din urmă, fiindcă nu sunt plăsmuite sau născute 297

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2. CART. 2

întâmplător, ci sunt izvorâte din natura raţiunii. Ele sunt sofisticări n ale oamenilor, ci ale raţiunii pure însăşi, de care chiar cel mai înţelent dintre toţi oamenii nu se poate elibera şi eventual, după multă trudă poate să evite eroarea, dar niciodată nu se poate elibera cu totul de aparenţă, care neîntrerupt îl hărţuieşte şi îşi râde de el. Nu există deci decât trei specii de astfel de raţionamente dialectice atâtea câte Idei există, la care ajung concluziilor lor. în raţionamentul p r i m e i c l a s e eu conchid de la conceptul transcendental de subiect care nu conţine nimic divers, la unitatea absolută a acestui subiect însuşi despre care, în acest fel, n-am nici un concept. Voi numi acest raţionament dialectic paralogism transcendental. A d o u a clasă a raţionamentelor sofistice se bazează pe conceptul transcendental al totalităţii absolute a seriei condiţiilor pentru un fenomen dat în genere; si din faptul că am totdeauna un concept contradictoriu în sine despre unitatea sintetică necondiţionată a seriei, de o parte, conchid exactitatea unităţii opuse, deşi nici despre ea nu am nici un concept. Voi numi starea raţiunii în aceste raţionamente dialectice antinomie a raţiunii pure. în sfârşit, în specia a t r e i a a raţionamentelor sofistice conchid, de la totalitatea condiţiilor de a gândi obiecte în genere, întrucât îmi pot fi date, unitatea sintetică absolută a tuturor condiţiilor posibilităţii lucrurilor în genere, adică, de la lucruri pe care nu le cunosc după simplul lor concept transcendental, o fiinţă a tuturor fiinţelor, pe care o cunosc şi mai puţin printr-un concept transcendental şi despre a cărei necesitate necondiţionată nu-mi pot face nici un concept. Voi numi acest raţionament dialectic ideal al raţiunii pure.

298

DESPRE PARALOGISMELE RAŢIUNII PURE

DIALECTICA TRANSCENDENTALĂ
Cartea a doua Capitolul întâi DESPRE PARALOGISMELE RAŢIUNII PURE Paralogismul logic constă în falsitatea unui raţionament din punctul de vedere al formei, oricare i-ar fi, de altminteri, conţinutul. Dar un paralogism transcendental are un temei transcendental care duce la raţionamente false din punct de vedere formal. în felul acesta, un asemenea raţionament vicios îşi va avea fundamentul în natura raţiunii omeneşti şi va cuprinde în sine o iluzie inevitabilă, dar nu insolubilă. Ajungem acum la un concept care n-a fost consemnat mai sus în lista generală a conceptelor transcendentale şi totuşi trebuie socotit printre ele, fără a aduce totuşi vreo modificare cât de mică acelui tabel şi a-1 declara incomplet. Acesta este conceptul sau, dacă se preferă, judecata: eu gândesc. Se vede însă lesne că el este vehiculul tuturor conceptelor în genere, şi prin urmare, şi al celor transcendentale, fiind deci oricând cuprins între acestea, şi de aceea tot transcendental, ca şi ele, neputând însă avea vreun titlu aparte, deoarece el serveşte numai pentru a arăta că orice gândire aparţine conştiinţei. Dar oricât de pur este de orice element empiric (impresie a simţurilor), el serveşte totuşi pentru a distinge două feluri de obiecte, după natura puterii noastre de reprezentare. Eu, întrucât gândesc, sunt un obiect al simţului intern şi mă numesc suflet. Ceea ce este un obiect al simţurilor externe se numeşte corp. Deci expresia eu, ca fiinţă care gândeşte, desemnează însuşi obiectul psihologiei, care poate fi denumită ştiinţa raţională despre sunet, în caz că despre suflet nu năzuiesc să cunosc nimic mai mult decât ea ce poate fi dedus, independent de orice experienţă (care mă „ errtlm ă mai îndeaproape şi in concreto), din acest concept de eu, care "Koţcşte orice gândire. ogia raţională este de fapt o încercare de acest Psihol cel fel; căci, dacă ai nei nsernnat element empiric al gândirii mele, vreo percepţie cu U a a st ării mele interne, s-ar amesteca printre principiile de . ere ale acestei ştiinţe, ea n-ar mai fi o psihologie raţională, ci una 299

TEORIA ELEM PART. II. D/VIZ. 2. CART. 2. CAP. 1

I

empirică. Avem deci înaintea noastră o pretinsă ştiinţă, care a fost construită pe singura judecată: eu gândesc şi al cărei temei sau a căr ' lipsă de temei le putem cerceta aici în mod corespunzător si î conformitate cu natura unei filosofii transcendentale. Să nu ne lăsăm amăgiţi de faptul că în această judecată, care exprimă percepţia de sine eu am totuşi o experienţă internă şi că prin urmare psihologia raţională' care este construită pe ea, nu este niciodată pură, ci că este bazată în parte pe un principiu empiric. Căci această percepţie internă nu e altceva decât simpla apercepţie: eu gândesc, care face posibile chiar şi toate conceptele transcendentale, în care se spune: eu gândesc substanţa, cauza etc. Căci experienţa internă în genere şi posibilitatea ei sau percepţia în genere si raportul ei cu altă percepţie nu poate fi considerată drept cunoaştere empirică, dacă nu este dată în mod empiric vreo deosebire particulară sau vreo determinare a lor, ci trebuie privită ca o cunoaştere a empiricului în genere şi ţine de cercetarea posibilităţii oricărei experienţe, cercetare care, negreşit, este transcendentală. Cel mai neînsemnat obiect al percepţiei (de exemplu, chiar numai plăcerea sau neplăcerea), care s-ar adăuga la reprezentarea generală a conştiinţei de sine, ar transforma imediat psihologia raţională într-o psihologie empirică. Eu gândesc este deci textul unic al psihologiei raţionale, din care ea trebuie să-şi dezvolte întreaga înţelepciune. Se vede lesne că această idee, dacă trebuie raportată la un obiect (la mine însumi), nu poate conţine altceva decât predicate transcendentale ale acestui obiect, căci cel mai neînsemnat predicat empiric ar altera puritatea raţională şi independenţa ştiinţei de orice experienţă. Dar aici vom urma numai firul călăuzitor al categoriilor; atâta doar că, având în vedere că în cazul de faţă a fost dat mai întâi un lucru, eul, ca fiinţă gânditoare, deşi nu vom modifica ordinea de mai sus a categoriilor, aşa cum a fost prezentată în tabelul lor, totuşi aici vom porni

de la categori a

substanţei,prin care este reprezentat un lucru în el însuşi, şi vom parcurge seria lor în sens invers. Topica psihologiei raţionale, din care trebuie derivat tot ce poate ea conţine, este deci următoarea:

300

DESPRE PARALOGISMELE RAŢIUNII PURE

1 Sufletul este substanţă

Simplu, în ce priveşte calitatea lui

3 Numeric identic, adică unitate (nu pluralitate), în ce priveşte diferitele timpuri în care există

4 în relaţie cu obiecte posibile în spaţiu* Din aceste elemente rezultă toate conceptele psihologiei pure, numai prin compunerea lor şi fără a recunoaşte câtuşi de puţin vreun alt principiu. Această substanţă, considerată numai ca obiect al simţului intern, dă conceptul de imaterialitate; ca substanţă simplă, pe acela de incoruptibilitate; identitatea ei, ca substanţă intelectuală, dă personalitatea; aceste trei, împreună, spiritualitatea; relaţia cu obiectele în spaţiu dă comerţul cu corpurile; prin urmare, ea reprezintă substanţa gânditoare ca principiu al vieţii în materie, adică substanţa ca suflet (anima) şi ca principiu al animalităţii; aceasta, limitată de spiritualitate,
reprezintă imortalitatea.

La acestea se raportează patru paralogisme ale unei psihologii transcendentale, care în mod fals este considerată ca o ştiinţă a raţiunii pure despre natura fiinţei noastre gânditoare. La baza ei nu putem pune altceva decât simpla reprezentare, în sine complet lipsită de conţinut: e u, espre care nici măcar nu se poate spune că este un concept, ci o simplă conştiinţă care însoţeşte toate conceptele. Prin acest eu, sau el, sau ceva crul) care gândeşte nu ne reprezentăm altceva decât un subiect
'. care nu va ghici atât de uşor sensul psihologic al acestor expresii, în -^ iOr lă, Şi cauza pentru care ultimul atribut al sufletului aparţine altfel - C1 ex'sten'c'< va găsi în cele ce urmează totul suficient explicat şi justificat. De at-jţ?' e PnveŞ'e expresiile latine introduse, împotriva gustului pentru un stil frumos, sens . asecţiune, cât şi în întreaga operă, în locul celor germane corespunzătoare ca îngreuj fPUne> ca scuză, că am preferat să sacrific ceva din eleganţa limbii decât să ° osirea lucrării în şcoli printr-o obscuritate oricât de mică.
transcendellta oru

301

'I

i,

I

TEORIA ELEM.PART. II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 1

transcendental al ideilor = X, care nu este cunoscut decât prin idei, care sunt predicatele lui, şi despre care noi nu putem avea separat niciodată nici cel mai neînsemnat concept; de aceea, ne învârtim în jurul lui într-un cerc perpetuu, întrucât, pentru a putea formula vreo judecată despre el trebuie să ne servim mereu de reprezentarea lui; o situaţie incomodă de care nu putem scăpa, deoarece conştiinţa în sine nu este atât o reprezentare care distinge un obiect particular, cât o formă a reprezentării în genere, în măsura în care ea trebuie să fie numită cunoaştere; căci numai despre reprezentare pot eu spune că prin ea gândesc ceva. Dar chiar de la început trebuie să pară ciudat că şi condiţia în care eu gândesc în genere şi care prin urmare nu este decât o proprietate a subiectului meu trebuie să fie în acelaşi timp valabilă pentru tot ceea ce gândeşte şi că putem pretinde să întemeiem pe o judecată care pare empirică o judecată apodictică şi universală, anume: ca tot ce gândeşte este constituit aşa cum îmi spune propria-mi conştiinţă că sunt eu însumi constituit. Iar aceasta din cauză că noi trebuie să atribuim necesar apriori lucrurilor toate proprietăţile care constituie condiţiile în care, numai,noi le gândim. Despre o fiinţă gânditoare eu nu pot avea nici cea mai neînsemnată reprezentare printr-o experienţă externă, ci numai printr-o conştiinţă de mine însumi. Astfel de obiecte nu sunt deci altceva decât transferul propriei mele conştiinţe asupra altor lucruri, care numai astfel sunt reprezentate ca fiinţe gânditoare. Judecata: eu gândesc nu este însă luată aici decât problematic; nu în sensul că ar putea conţine o percepţie despre o existenţă (cartezianul cogito, ergo suni), ci numai ca posibilitate de a vedea ce însuşiri pot decurge din această atât de simplă judecata pentru subiectul ei (fie că el există sau nu). Dacă la baza cunoaşterii raţionale pure despre fiinţe gânditoare in genere ar sta ceva mai mult decât cogito, daca am mai face apel şi|a observaţiile asupra jocului ideilor noastre, precum şi la legile natura ale eului gânditor, care pot fi extrase din acest joc, ar rezulta o psiholog empirică, care ar fi o specie de fiziologie a simţului intern şi eventua putea servi să explice fenomenele lui, dar niciodată să descopere a de

propriet ăţi care nu

aparţin experienţei posibile (ca ace ^ simplicităţii), nici să ne înveţe apodictic despre fiinţe gândi toa genere ceva care priveşte natura lor; ea n-ar fi deci o psihologie ta,
302

DESPRE PARALOGISMELE RAŢIUNII PURE

Deoarece judecata: eu gândesc (luată problematic) conţine forma oricărei judecăţi a intelectului în genere şi însoţeşte toate categoriile, ca vehicul a) lor, este clar că concluziile scoase din ea nu pot conţine decât o folosire transcendentală a intelectului, care exclude orice amestec al experienţei şi despre a cărui progresare nu ne putem face, după cele arătate mai sus, de mai înainte un concept avantajos. Vom urmări deci cu un ochi critic judecata de-a lungul tuturor predicamentelor psihologiei purea, dar pentru a fi mai concişi, vom prezenta examinarea lor într-o expunere neîntreruptă. Mai întâi, următoarea observaţie generală poate ascuţi atenţia noastră asupra acestei specii de raţionament. Nu prin simplul fapt că gândesc cunosc un obiect oarecare, ci numai prin aceea că determin o intuiţie dată în raport cu unitatea conştiinţei, în care constă orice gândire, pot eu cunoaşte un obiect oarecare. Eu nu mă cunosc deci pe mine însumi prin faptul că sunt conştient de mine ca fiinţă gânditoare, ci dacă sunt conştient de intuiţia despre mine însumi, ca fiind determinantă cu privire la funcţia gândirii. Toate modurile conştiinţei de sine în gândire nu sunt încă în sine concepte intelectuale despre obiecte (categorii), ci simple funcţii logice, care nu dau gândirii să cunoască nici un obiect, prin urmare nici pe mine însumi ca obiect. Ceea ce constituie obiectul nu este conştiinţa eului determinant, ci aceea a eului determinabil, adică a începând de aici,până la sfârşitul capitolului întâi textul ediţiei I are următoarea redactare:
a

l.PARALOGISMUL SUBSTANŢIALITĂŢII Acel ceva, a cărui reprezentare este subiectul absolut al judecăţilor oastre şi de aceea nu poate fi întrebuinţat ca determinare a unui alt lucru, es[ e substanţă. ■ , ° fiinţă gânditoare, eu sunt subiectul absolut al tuturor caţilor mele posibile, şi această reprezentare despre mine Poate fi însumi nu întrebuinţată ca predicat al nici unui alt lucru. Dec i, ca fiinţă gânditoare (suflet), eu sunt substanţă.
303

TEORIA ELEM.PART.II. DIVIZ. 2. CART. 2. CAP. 1

intuiţiei mele interne (în măsura în care diversul ei poate fi legat confo condiţiei generale a unităţii apercepţiei în gândire). 1) în toate judecăţile, eu sunt totdeauna subiectul determinanta] acelei relaţii care constituie judecata. Dar că eu, care gândesc, trebuie s" am totdeauna în gândire valoarea de subiect şi că pot fi considerat ca ceva care nu este legat de gândire numai ca predicat este o judecată apodictică şi chiar identică; dar ea nu înseamnă că eu ca obiect sunt o fiinţă care subzist prin mine însumi sau substanţă. Această judecată din urmă merge foarte departe, de aceea reclamă şi date care nu se găsesc deloc în gândire, reclamă poate (întrucât consider numai eul care gândeşte ca atare) mai mult decât voi găsi vreodată oriunde (în ea). 2) Că eul apercepţiei, prin urmare eul din orice gândire, este un singular care nu poate fi descompus într-o pluralitate de subiecte, prin urmare desemnează logic un subiect simplu, se află deja în conceptul de gândire, în consecinţă este o judecată analitică; dar aceasta nu înseamnă că eul gânditor este o substanţă simplă, ceea ce ar fi o judecată sintetică. Conceptul de substanţă se raportează totdeauna la intuiţii, care la mine nu pot fi decât sensibile, prin urmare se află cu totul în afara câmpului intelectului şi a gândirii lui, despre care totuşi este propriu-zis vorba aici, când se spune că eul din gândire este simplu. Ar fi şi de mirare dacă ceea ce, de altfel, reclamă atâta precauţie pentru a distinge ce este substanţă în ceea ce oferă intuiţia, dar şi mai multă precauţie pentru a distinge dacă

Critica primului paralogism al psihologiei pure După cum am arătat în partea analitică a Logicii transcendentale, categoriile pure (şi prin acestea şi aceea a substanţei) nu au în ele însele nici o semnificaţie obiectivă, daca nu au la bază o intuiţie asupra diversului căreia ele pot fi aplicate ca funcţii ale unităţii sintetice. Fara aceasta, ele nu sunt decât funcţii ale unei judecăţi fără conţinut. Pot spune despre orice lucru în genere că este substanţă în măsura în care îl disting de simple predicate şi determinări ale lucrurilor. în orice act de gândire, eu/este subiectul, căruia ideile (Gedanken) nu-i sunt inerente decât ca determinări, şi acest eu nu poate fi folosit ca determinare a unui alt lucr
304

DESPRE PARALOGISMELE RAŢIUNII PURE

sta substanţa poate fi şi simplă (ca la părţile materiei), ne-ar fi dat ■ ' nemijlocit, oarecum ca printr-o revelaţie, în cea mai săracă dintre reprezentări. 3) Judecata despre identitatea eului meu în tot diversul de care sunt nstient este de asemenea conţinută în conceptele însele, prin urmare este o judecată analitică; dar această identitate a subiectului, de care pot deveni conştient în toate reprezentările lui, nu priveşte intuiţia lui, prin care el este dat ca obiect, deci nu poate însemna nici identitatea persoanei, prin care se înţelege conştiinţa identităţii propriei sale substanţe, ca fiinţă gânditoare, în orice schimbare de stări; pentru a o putea dovedi, nu este suficientă simpla analiză a judecăţii: eu gândesc, ci ar fi necesare diferite judecăţi sintetice, care se bazează pe intuiţia dată. 4) Judecata: eu disting propria mea existenţă ca a unei fiinţe gânditoare de alte lucruri dinafară mea (din care face parte şi corpul meu) este de asemenea o judecată analitică; căci alte lucruri sunt astfel de lucruri pe care le gândesc ca distincte de mine. Dar prin aceasta eu nu ştiu nicidecum dacă această conştiinţă de mine însumi este posibilă fără lucrurile dinafară mea, prin care îmi sunt date reprezentări, şi deci dacă eu pot exista numai ca fiinţă gânditoare (fără a fi om). Prin analiza propriei mele conştiinţe nu s-a câştigat deci în gândire în genere absolut nimic în ce priveşte cunoaşterea despre mine însumi Deci, fiecare trebuie să se considere pe sine însuşi în mod necesar ca substanţă, iar gândirea — ca accidente ale existenţei lui şi ca determinări ale stării lui. Ce fel de folosire trebuie să dau eu acestui concept de substanţă? La eu, ca fiinţă gânditoare, durez prin mine însumi, că în mod natural nu •ffla nasc, nici nu mor, nu pot deduce în nici un caz de aici şi totuşi numai ln acest SC °P îmi poate fi de folos conceptul substanţialităţii subiectului meu gânditor, fără care m-aş putea foarte bine dispensa de el. Lipseşte atât de mult ca să se poată deduce aceste proprietăţi din P'a categorie pură a unei substanţe, încât, dimpotrivă, trebuie să m la bază, din experienţă, permanenţa unui obiect dat, dacă vrem 1 aplicam conceptul de substanţa, utilizabil empiric. Dar în judecata a n-am pus la bază nici o experienţă, ci am conchis numai din 305

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2. CART.2. CAP. 1

ca obiect. Expunerea logică a gândirii în genere este în mod f 1 considerată ca o determinare metafizică a obiectului. Un mare obstacol, ba chiar singurul care ar sta în calea criti ' noastre, ar fi dacă ar exista o posibilitate de a dovedi a priori că toat fiinţele gânditoare sunt în sine substanţe simple şi că deci, ca atare (ceea ce este o consecinţă a aceleiaşi dovezi), posedă în sine, inseparabil personalitate, şi că sunt conştiente de existenţa lor separată de orice materie. Căci în felul acesta am fi făcut totuşi un pas dincolo de lumea sensibilă, am fi intrat în câmpul noumenelor, şi atunci să nu ne mai conteste nimeni dreptul de a ne extinde în el, de a-1 cultiva şi, după cum îl favorizează pe fiecare propria-i stea norocoasă, de a-1 lua în posesiune. Căci judecata: orice fiinţă gânditoare este ca atare o substanţă simplă, este o judecată sintetică a priori, în primul rând, fiindcă ea depăşeşte conceptul pus la bază şi adaugă gândirii în genere modul existenţei şi, în al doilea rând, fiindcă uneşte cu acel concept un predicat (al simplicităţii) care nu poate fi dat în nici o experienţă. Judecăţile sintetice a priori nu sunt deci practicabile şi admisibile, aşa cum am afirmat, numai în legătură cu obiectele experienţei posibile, şi anume ca principii ale posibilităţii acestei experienţe însăşi, ci pot fi raportate şi la lucruri în genere şi în sine, o consecinţă care ar pune capăt întregii noastre Critici conceptul de relaţie,pe care orice gândire o are cu eul ca subiect comun, căruia îi este inerentă. Chiar dacă ne-am strădui în acest sens, n-am putea demonstra o astfel de permanenţă prin nici o observaţie sigură. Căci eul este, ce-i drept, în toate ideile; dar cu această reprezentare nu este legată nici cea mai mică intuiţie care să-1 distingă de alte obiecte ale intuiţiei. Se poate deci observa, desigur, că această reprezentare reapare mereu în tot ceea ce gândim, dar nu că ar exista o intuiţie constantă şi permanenta, in care ideile (ca variabile) s-ar schimba. De aici urmează că primul raţionament al psihologiei transcendentale nu ne aduce decât o pretinsă nouă cunoaştere, prezentan subiectul logic permanent al gândirii drept cunoaştere a subiectului re al inerentei, despre care noi nu avem şi nu putem avea nici cea m neînsemnată cunoştinţă, deoarece conştiinţa este singurul lucru care I
306

DESPRE PARALOGISMELE RAŢIUNII PURE

• -ar impune să lăsăm lucrurile în vechea lor situaţie. Dar pericolul ste aici atât de mare, dacă privim lucrurile mai îndeaproape. Procedeul psihologiei raţionale este dominat de un paralogism, care poate fi prezentat prin următorul silogism: Ceea ce nu poate fi gândit altfel decât ca subiect, nici nu există altfel decât ca subiect şi este deci substanţă. Dar o fiinţă gânditoare, considerată numai ca atare, nu poate fi altfel gândită decât ca subiect. Deci, ea nici nu există decât ca atare, adică în calitate de substanţă. în premisa majoră se vorbeşte de o fiinţă care, în genere, poate fi gândită sub toate raporturile, prin urmare şi aşa cum poate fi dată în intuiţie. Dar în premisa minoră nu este vorba de aceeaşi fiinţă decât în măsura în care ea se consideră pe sine ca subiect numai în raport cu gândirea şi cu unitatea conştiinţei, dar nu în acelaşi timp şi în raport cu intuiţia, prin care ea este dată gândirii ca obiect. Deci concluzia este dedusă per sophisma figurae dictionis, prin urmare printr-un raţionament înşelător*.
* Gândirea este luată în cele două premise în sensuri cu totul diferite: în premisa majoră ea se referă la un obiect în genere (prin urmare aşa cum poate fi dat în intuiţie); iar în premisa minoră ea este luată numai aşa cum există în relaţie cu conştiinţa de sine, unde deci nu este gândit nici un obiect, ci este reprezentată numai relaţia cu sine ca subiect

din toate reprezentările noastre idei şi în care, prin urmare, trebuie să fie întâlnite toate percepţiile noastre ca într-un subiect transcendental; şi în afară de această semnificaţie logică a eului, nu avem nici o cunoştinţă espre subiect în sine însuşi, despre ceea ce stă, ca substrat, la baza lui şi uturor ideilor. Totuşi, am putea admite ca valabilă judecata: sufletul substanţă, cu condiţia de a ne da seama că acest concept nu ne duce .! de puţin mai departe şi nici nu ne poate învăţa nici una din znle obişnuite ale psihologiei pretins raţionale, ca de exemplu permanentă a sufletului în toate schimbările, şi chiar după moartei ea > a acest concept desemnează deci o substanţă numai în Idee, nu lnsă J n realitate.
a

307

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 1

Că această rezolvare a faimosului argument într-un paralogism e absolut justă reiese în mod clar, dacă ne întoarcem privirea spre N generală la expunerea sistematică a principiilor şi la secţiunea desn noumene, unde s-a făcut dovada că conceptul unui lucru care poat exista pentru sine ca subiect, dar nu ca simplu predicat, nu posedă încă nici un fel de realitate obiectivă, cu alte cuvinte, că nu se poate şti dacă poate să-i corespundă pretutindeni un obiect, întrucât nu sesizăm posibilitatea unui asemenea mod de a exista, şi că prin urmare acest concept nu duce absolut la nici o cunoaştere. Pentru ca acest concept să indice deci sub numele de substanţă un obiect care poate fi dat, pentru ca el să devină o cunoaştere, trebuie să aibă la bază o intuiţie constantă drept condiţie indispensabilă a realităţii obiective a unui concept, adică ceva prin care numai obiectul poate fi dat. Dar în intuiţia internă noi nu avem nimic constant, căci eul nu este decât conştiinţa gândirii mele; dacă deci ne oprim numai la gândire, ne lipseşte chiar şi condiţia necesară
(ca formă a gândirii). în cea dintâi e vorba de lucruri care nu pot fi altfel gândite decât ca subiecte; iar în cea de-a doua nu e vorba de lucruri, ci de gândire (făcându-se abstracţie de orice obiect), în care eul serveşte totdeauna ca subiect al conştiinţei; de aceea nu se poate conchide: eu nu pot exista altfel decât ca subiect, ci numai: eu nu mă pot servi de mine în gândirea existenţei mele decât ca subiect al judecăţii, ceea ce este o judecată identică, care nu dezvăluie absolut nimic cu privire la modul existenţei mele.

2.PARALOGISMUL SIMPLICITĂŢII Acel lucru a cărui acţiune nu poate fi considerată niciodată ca o colaborare a mai multor lucruri în acţiune este simplu. Dar sufletul sau eul gânditor este un astfel de lucru. Deci etc. Critica celui de-al doilea paralogism al psihologiei transcendentale Acesta este călcâiul lui Ahile al tuturor raţionamentelor dialectice ale psihologiei pure, iar nu numai un simplu joc sofistic născocit de dogmatic, pentru a da afirmaţiilor lui o strălucire trecătoare, ci
308

DESPRE PARALOGISMELE RAŢIUNII PURE

a aplica eului ca fiinţă gânditoare conceptul de substanţă, adică P , ^e subiect care există pentru sine; şi o dată cu realitatea obiectivă nceptului cade cu totul şi simplicitatea substanţei, legată de aceasta, ■e transformă într-o simplă unitate logică şi calitativă a conştiinţei de ■e în gândirea în genere, indiferent dacă subiectul este compus sau nu. RESPINGEREA ARGUMENTULUI LUI MENDELSSOHN DESPRE PERMANENŢA SUFLETULUI Acest filosof perspicace şi-a dat curând seama că argumentul obişnuit, care încearcă a dovedi că sufletul (dacă se admite că este o fiinţă simplă) nu poate înceta de a exista prin descompunere, este insuficient pentru a asigura continuitatea necesară a sufletului, întrucât ar mai putea fi admisă o încetare a existenţei lui prin dispariţie. în lucrarea sa Phaedon, el a căutat să pună sufletul la adăpost de această fragilitate, care ar însemna o adevărată anihilare, încumetându-se să demonstreze că o fiinţă simplă n-ar putea să înceteze de a exista, deoarece — dat fiind că ea nu poate fi diminuată şi deci nu poate pierde puţin câte puţin din existenţa ei şi astfel să se transforme treptat în nimic (neavând în sine părţi şi deci nici pluralitate) — între o clipă în care ea există şi cealaltă clipă,în care nu mai există, n-ar mai exista timp, ceea ce este imposibil. raţionament care pare să reziste chiar examenului celui mai sever şi cercetării celei mai scrupuloase. Iată-1! Orice substanţă compusă este un agregat de mai multe, iar acţiunea unui compus sau ceea ce este inerent acestui compus ca atare este un agregat de mai multe acţiuni sau accidente, care sunt repartizate între mulţimea de substanţe. Dar un efect care rezultă din colaborarea mai multor substanţe în acţiune este posibil dacă acest efect este numai enor (aşa cum de exemplu mişcarea unui corp este mişcarea unită a u uror părţilor lui). însă cu ideile, ca accidente care ţin de structura ma a unei fiinţe gânditoare, lucrurile stau altfel. Căci presupuneţi că pusul ar gândi: atunci fiecare parte a acestuia ar conţine o parte a Şi numai toate împreună întreaga idee. Dar aici este o contradicţie. aci » dat fiind că reprezentările repartizate între diferite fiinţe (de 309

TEORIA ELEM.PART. II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP.!

Dar el nu s-a gândit că şi dacă admitem natura simplă a sufletului dm cauză că el nu cuprinde un divers de elemente exterioare unele faţă de altele, deci nici mărime extensivă, nu i s-ar putea totuşi contesta ca oricărui lucru existent, mărime intensivă, adică un grad de realitate cu privire la toate facultăţile lui, ba în genere cu privire la tot ceea ce constituie existenţa; că acest grad poate descreşte printr-o mulţime de grade infinit mai mici şi astfel pretinsa substanţă (lucrul, a cărui permanenţă nu este încă bine stabilită) poate fi prefăcută în nimic, nu prin descompunere în părţi, ci prin pierderea (remissio) treptată a forţelor ei (aşadar, prin consumare, dacă îmi este permis să mă servesc de această expresie). Căci însăşi conştiinţa are totdeauna un grad care mai poate fi mereu diminuat*, prin urmare şi facultatea de a fi conştient de sine si la
* Claritate nu înseamnă, cum spun logicienii, conştiinţa unei reprezentări; căci un anumit grad de conştiinţă, care însă e prea slab pentru a ni-1 aminti, trebuie să se întâlnească chiar în unele reprezentări obscure, deoarece fără nici un pic de conştiinţă n-am face nici o diferenţă în legarea unor reprezentări obscure, ceea ce totuşi putem face când e vorba de caracteristicile unor concepte (cum sunt cele de drept şi echitate sau cele ale muzicianului când grupează concomitent mai multe note în fantezie), ci o reprezentare e clară atunci când conştiinţa despre ea este destul de puternică pentru a avea totodată conştiinţa diferenţei ei de altele. Dacă aceasta este suficientă pentru a face diferenţa, dar nu pentru a avea conştiinţa diferenţei, reprezentarea trebuie să fie numită încă obscură. Există deci infinit de multe grade de conştiinţă până la dispariţia ei.

exemplu, diferitele cuvinte ale unui vers) nu alcătuiesc niciodată o idee întreagă (un vers), atunci nici ideea nu poate fi inerentă unui compus ca atare. Ea nu este deci posibilă decât într-o singură substanţă, care nu este un agregat de mai multe, prin urmare este absolut simplă*. Aşa-numitul nervus probandi al acestui argument se află în judecata: multe reprezentări trebuie să fie cuprinse în unitatea absoluta a subiectului gânditor, pentru a constitui o idee. Dar din concepte nimeni nu poate dovedi această judecată. Căci de unde să înceapă, pentru a face o asemenea dovadă? Judecata: o idee nu poate fi decât efectul unităţii
* Este foarte uşor să dai acestei dovezi precizarea formei didactice obişnuitepentru scopul nostru este suficient să avem înaintea ochilor simpla dovadă, chiar n într-o formă populară.

310

DESPRE PARALOGISMELE RAŢIUNII PURE

ate celelalte facultăţi. Aşadar, permanenţa sufletului ca simplu . t a] simţului intern rămâne nedovedită şi chiar indemonstrabilă, ■ permanenţa lui în viaţă, unde fiinţa gânditoare (ca om) este totodată obiect al simţurilor externe, este clară în sine; dar cu aceasta nu se lasă tisfăcut psihologul raţional, care se străduieşte să dovedească din simple concepte permanenţa absolută a sufletului chiar dincolo de viaţă*. Daca luăm judecăţile noastre de mai sus într-o înlănţuire sintetică — asa cum şi trebuie luate, ca fiind valabile pentru toate fiinţele gânditoare, în psihologia raţională ca sistem — şi dacă, plecând de la categoria de relaţie cu judecata: toate fiinţele gânditoare sunt, ca atare,
* Cei care, pentru a pune în circulaţie o nouă posibilitate, cred a fi făcut destul când se fixează cu încăpăţânare pe poziţia că în ipotezele lor nu li se poate arăta nici o contradicţie (cum sunt toţi aceia care cred în posibilitatea gândirii, chiar după încetarea vieţii, deşi nu au alt exemplu decât în intuiţiile empirice din viaţa omenească), pot fi puşi în mare încurcătură prin alte posibilităţi, care nu sunt mai puţin cutezătoare. Astfel, este posibilitatea diviziunii unei substanţe simple în mai multe substanţe şi, invers, reunirea (coaliţia) mai multor substanţe în una simplă. Căci deşi divizibilitatea presupune un compus, ea totuşi nu reclamă în mod necesar un compus de substanţe, ci numai de grade (ale diferitelor facultăţi) ale uneia şi aceleiaşi substanţe. Dar aşa cum putem concepe toate forţele şi facultăţile sufletului, chiar şi pe aceea a conştiinţei, dispărute pe jumătate, astfel încât să rămână mereu substanţă, tot astfel ne putem reprezenta fără contradicţie această jumătate dispărută ca fiind păstrată, dar nu în

absolute a fiinţei gânditoare nu poate fi tratată ca fiind analitică. Căci unitatea ideii, care constă din multe reprezentări, este colectivă şi se poate referi din punctul de vedere al simplelor concepte tot atât de bine la unitatea colectivă a substanţelor care o produc (după cum mişcarea unui corp este mişcarea compusă a tuturor părţilor lui), cât şi la unitatea absolută a subiectului. După regula identităţii, necesitatea supoziţiei unei substanţe simple nu poate fi deci sesizată într-o idee compusă. Dar că ac eeaşi judecată trebuie să fie cunoscută sintetic şi complet a priori mai din concepte nimeni nu va îndrăzni să susţină, dacă sesizează Pnncrpiul posibilităţii judecăţilor sintetice a priori aşa cum l-am expus m aisus. ar este şi imposibil să deducă din experienţă această unitate esară a subiectului drept condiţie a posibilităţii oricărei idei. Căci 311

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 1

substanţe, parcurgem îndărăt seria lor până când se închide cercul ajungem în cele din urmă la existenţa acestor fiinţe. în acest sistem, nu
suflet, ci în afara lui; numai că, deoarece aici tot ceea ce este totdeauna real în el si în consecinţă are un grad, prin urmare întreaga existenţă a sufletului a fost înjumătăţită, fără a lipsi ceva din ea, ar apărea imediat o substanţă particulară în afara lui. Căci pluralitatea care a fost divizată a existat şi mai înainte, dar nu ca pluralitate de substanţe, ci ca cuantum de existenţă în orice realitate; iar unitatea substanţei a fost numai un mod de a exista, care numai prin această diviziune s-a transformat într-o pluralitate de subzistente. Dar tot astfel mai multe substanţe simple s-ar putea reuni în una singură, fără a se pierde nimic decât pluralitatea subzistenţei, fiindcă această unică substanţă ar conţine în sine gradul de realitate al tuturor celor precedente; şi poate că substanţele simple, care ne dau fenomenul unei materii (desigur nu printr-o influenţă mecanică sau chimică reciprocă, dar totuşi printr-o influenţă necunoscută nouă, faţă de care influenţa mecanică sau chimică este numai fenomen), ar produce sufletele copiilor printr-o asemenea diviziune dinamică a sufletelor părinţilor ca mărimi intensive, prin aceea că ele şi-ar repara pierderea lor prin unirea cu o nouă materie de acelaşi fel. Departe de mine de a acorda cea mai mică valoare sau valabilitate acestor fantasmagorii, iar principiile de mai sus din Analitică ne-au poruncit îndeajuns să nu dăm categoriilor (cum este cea de substanţă) altă întrebuinţare decât una empirică. Dar dacă raţionalistul este destul de cutezător pentru a face din simpla facultate de gândire, fără ajutorul unei intuiţii constante prin care ar fi dat un obiect, o fiinţă care există în sine, numai fiindcă unitatea apercepţiei în gândire nu-i permite o explicaţie din compus, în loc să facă bine să mărturisească că nu poate explica posibilitatea unei naturi gânditoare, de ce materialistul, deşi poate tot atât de puţin invoca experienţa în sprijinul posibilităţilor lui, n-ar fi îndreptăţit să arate aceeaşi cutezanţă de a se folosi de principiul lui pentru o întrebuinţare opusă, menţinând unitatea formală a celui dintâi?

experienţa nu ne poate face să cunoaştem nici o necesitate, ca să nu mai vorbim de faptul că conceptul unităţii absolute depăşeşte cu mult sfera experienţei. De unde luăm atunci această judecată, pe care se sprijină întregul raţionament psihologic? Este evident că atunci când vrem să ne reprezentăm o fiinţă gânditoare trebuie să ne instalăm în locul ei şi deci să substituim propriul nostru subiect obiectului asupra căruia vrem să reflectăm (ceea ce nu este cazul în nici un alt gen de cercetare), şi că postulăm pentru orice idee unitatea absolută a subiectului numai fiindcă altfel n-am putea spune: eu gândesc (diversul într-o reprezentare). Căci deşi întregul ideii ar putea fi divizat şi distribuit între mai multe subiecte, totuşi eul subiectiv nu poate fi divizat şi distribuit şi totuşi pe acesta îl presupunem în orice gândire. 312

DESPRE PARALOGISMELE RAŢIUNII PURE

mai că ele au conştiinţa acestei existenţe, independent de lucruri terne dar o pot şi determina prin ele însele (în raport cu permanenţa, re aparţine în mod necesar caracterului substanţei). Dar de aici rmează că idealismul este inevitabil în acest sistem raţionalist, cel puţin dealismul problematic, şi că dacă existenţa lucrurilor externe nu este necesară pentru determinarea propriei noastre existenţe în timp, atunci este inutil să o presupui, dacă nu poţi aduce niciodată o dovadă în sprijinul ei. Dacă, dimpotrivă, urmăm procedeul analiticm care eu gândesc este dat ca o judecată care include o existenţă, prin urmare are la bază modalitatea, şi analizăm judecata, pentru a cunoaşte conţinutul ei, anume dacă şi în ce fel acest eu îşi determină numai prin aceasta existenţa lui în spaţiu sau în timp, atunci judecăţile psihologiei raţionale ar începe nu de la conceptul unei fiinţe gânditoare în genere, ci de la o realitate şi din modul cum este gândită ea, după ce s-a făcut abstracţie de tot ceea ce este empiric aici, ar deduce ceea ce aparţine unei fiinţe gânditoare în genere, asa cum arată tabelul următor.

Aşadar şi aici, ca şi în paralogismul anterior, judecata formală a apercepţiei eu gândesc rămâne întregul fundament pe care psihologia raţională se încumetă a-şi lărgi cunoştinţele ei, judecată care nu este desigur o experienţă, ci forma apercepţiei, inerentă oricărei experienţe Şi precedând-o, deşi ea nu trebuie considerată, în raport cu o cunoştinţă posibilă în genere, decât ca o condiţie pur subiectivă a acesteia, pe care n °i pe nedrept o transformăm într-o condiţie a posibilităţii unei cunoaşteri a obiectelor, adică un concept despre fiinţa gânditoare în e nere, căci pe aceasta noi n-o putem reprezenta fără a ne instala pe noi Şine, cu formula conştiinţei noastre, în locul oricărei alte fiinţe inteligente. Dar simplicitatea eului meu (ca suflet) nu este de fapt dedusă din a eu gândesc, ci dimpotrivă, cea dintâi se află deja în orice idee. 313

TEORIA ELEM. PART. I I . DIVIZ. 2. CART. 2. CAP. 1

1 Eu gândesc,

ca subiect,

ca subiect simplu,

ca subiect identic, în orice stare a gândirii mele. Cum, în a doua propoziţie, nu este determinat dacă eu pot exista şi pot fi gândit numai ca subiect şi nu cumva şi ca predicat al altui subiect, conceptul de subiect este luat aici numai logic şi rămâne nedeterminat dacă prin el trebuie înţeleasă sau nu substanţa. Numai în a treia judecată unitatea absolută a apercepţiei, eul simplu, în reprezentare, la care se referă orice unire sau separare, care constituie gândirea, devine importantă şi pentru sine, chiar dacă n-am stabilit nimic cu privire la natura sau subzistenţa subiectului. Apercepţia este ceva real, iar simplicitatea ei este deja implicată în posibilitatea ei. Dar în spaţiu nu există nimic real care să fie simplu; căci punctele (care constituie singurul lucru simplu în spaţiu) sunt numai limite, iar nu ceva care serveşte ca parte la constituirea spaţiului. De aici urmează deci Judecata: eu sunt simplu trebuie considerată ca o expresie nemijlocita a apercepţiei, aşa cum pretinsul raţionament al lui Descartes: cogito, ergo sum, este de fapt tautologic, întrucât acest cogito (sum cogitans) exprimă nemijlocit realitatea. Eu sunt simplu nu înseamnă însă nimic mai mult decât că această reprezentare eu nu cuprinde în sine nici cea mai mică diversitate şi că este unitate absolută (deşi numai logică). Astfel dovada psihologică, atât de renumită, este bazată exclusiv pe unitatea indivizibilă a unei reprezentări, care nu face decât să dirijeze verbul cu privire la o singură persoană. Este însă evident că subiectul inerentei nu este desemnat decât transcendental prin eul legat de idee, fără a observa nici cea mai neînsemnată proprietate a lui, fără a cunoaşte sau a şti în genere ceva despre el. El înseamnă un ceva în genere (subiec transcendental), a cărui reprezentare trebuie să fie desigur simplă, tocmai 314

DESPRE PARALOGISMELE RAŢIUNII PURE

mposibilitatea unei explicaţii a naturii mele numai ca subiect gânditor, din principiile materialismului. Dar cum în prima judecată existenţa mea este considerată ca fiind dată, căci ea nu spune: orice fiinţă gânditoare există (ceea ce ar însemna totodată necesitatea absolută a acestor fiinţe si deci ar spune prea mult despre ele), ci numai: eu exist gândind, judecata este empirică şi conţine determinarea existenţei mele numai cu privire la reprezentările mele în timp. Dar, pe de altă parte, fiindcă eu am nevoie aici mai întâi de ceva permanent, care, întrucât mă gândesc pe mine, nu-mi este dat în intuiţia internă, nu este posibil să determin, prin aceasta simplă conştiinţă de sine, modul în care exist, dacă exist ca substanţă sau ca accident. Dacă deci materialismul este incapabil să explice existenţa mea, spiritualismul este tot atât de insuficient în această privinţă; iar consecinţa este că noi nu putem cunoaşte nimic, în nici un mod, oricare ar fi el, despre natura sufletului nostru, care priveşte în genere posibilitatea existenţei lui separate. Şi cum ar fi posibil să depăşim experienţa (existenţa noastră în viaţă) prin unitatea conştiinţei, pe care noi înşine n-o cunoaştem decât prin aceea că avem absolută nevoie de ea pentru posibilitatea experienţei, ba chiar să lărgim cunoaşterea noastră asupra naturii tuturor fiinţelor gânditoare în genere prin judecata empirică, dar nedeterminată cu privire la orice fel de intuiţie: eu gândesc? fiindcă nu determinăm nimic în el, precum e desigur cert ca nimic nu poate fi reprezentat mai simplu decât prin conceptul de un simplu ceva. Dar simplicitatea reprezentării despre un subiect nu înseamnă totodată şi o cunoaştere a simplicităţii subiectului însuşi, căci se face abstracţie cu totul de proprietăţile lui, atunci când este desemnat prin expresia complet lipsită de conţinut: eu (pe care o pot aplica oricărui subiect gânditor). Atât este cert, că prin eu gândesc totdeauna o unitate absolută, dar °gică, a subiectului (simplicitatea), iar nu că prin aceasta aş cunoaşte simplicitatea reală a subiectului meu. Aşa cum judecata: eu sunt stanţă n-a însemnat altceva decât categoria pura, cu care nu pot face n COnc reto nici o întrebuinţare (empirică), tot astfel îmi este permis să n - eu sunt o substanţă simplă, adică o substanţă a cărei reprezentare 315

TEORIA ELEM.PART. II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 1

Nu există deci o psihologie raţională ca doctrină, care să adauge ceva la cunoaşterea de noi înşine, ci numai ca disciplină, care pune raţiunii speculative, în acest câmp, hotare de nedepăşit, pe de o parte pentru a nu se arunca în braţele materialismului fără suflet, pe de altă parte pentru a nu se pierde hoinărind în spiritualismul care pentru noi este lipsit de fundament în viaţă; ci mai curând ne avertizează să considerăm acest refuz al raţiunii noastre de a da un răspuns mulţumitor la întrebările pline de curiozitate care depăşesc această viaţă ca un semn din partea ei de a întoarce cunoaşterea de sine de la speculaţia extravagantă infructuoasă la o fecundă folosire practică, care, chiar dacă este îndreptată totdeauna numai asupra obiectelor experienţei, totuşi îşi ia principiile de la ceva mai înalt şi ne determină purtarea astfel, ca şi când menirea noastră s-ar întinde infinit dincolo de experienţă şi prin urmare dincolo de această viaţă. Se vede din toate acestea că numai o înţelegere greşită a dat naştere psihologiei raţionale. Unitatea conştiinţei, care se află la baza categoriilor, este luată drept intuiţie a subiectului ca obiect şi i se aplică categoria substanţei. Dar ea nu este decât unitatea în gândire, prin ea singură nefiind dat nici un obiect, deci asupra ei nu poate fi aplicată categoria de substanţă, care presupune totdeauna o intuiţie dată, şi prin urmare nu poate fi cunoscut acest subiect. Subiectul categoriilor nu poate deci dobândi un concept despre sine însuşi ca despre un obiect al nu conţine niciodată o sinteză a diversului; însă acest concept sau chiar şi această judecată nu ne învaţă nimic cu privire la mine însumi ca obiect al experienţei, căci conceptul de substanţă nu este el însuşi folosit decât ca funcţie a sintezei, fără a avea la bază o intuiţie, prin urmare fără obiect, şi este valabil numai despre condiţia cunoaşterii noastre, iar nu despre vreun obiect pe care l-am putea indica. Să încercăm să vedem pretinsa utilitate a acestei judecăţi. Oricine trebuie să mărturisească că afirmaţia despre natura simplă a sufletului nu are valoare decât întrucât prin ea pot distinge acest subiect de toată materia şi prin urmare pot pune sufletul în afara caducităţii, căreia materia îi este oricând supusă. Pentru această folosire este de fapt şi destinată judecata de mai sus, de aceea şi este de cele mai multe ori exprimată astfel: sufletul nu este corporal. Dacă pot arăta acum că şi 316

DESPRE PARALOGISMELE RAŢIUNII PURE

categoriilor, prin aceea că el gândeşte aceste categorii; căci pentru a le aândi trebuie să pună la bază conştiinţa lui pură de sine, care a trebuit totuşi să fie explicată. Tot astfel subiectul, în care îşi are originar fundamentul reprezentarea de timp, nu poate determina prin aceasta propria Iui existenţă în timp, şi dacă acest ultim lucru nu este posibil, atunci nici primul, anume determinarea de sine însuşi (ca fiinţă gânditoare în genere) nu poate avea loc cu ajutorul categoriilor*.
* „Eu gândesc" este, cum s-a spus deja, o judecată empirică şi conţine în sine judecata: eu exist. Dar eu nu pot spune: tot ce gândeşte există; căci atunci proprietatea gândirii ar face din toate fiinţele care o posedă nişte fiinţe necesare. De aceea, existenţa mea nici nu poate fi considerată ca dedusă din judecata: eu gândesc, cum credea Descartes (căci altminteri premisa majoră: tot ce gândeşte există ar trebui să preceadă), ci este identică cu ea. Ea exprimă o intuiţie empirică nedeterminată, adică percepţie (prin urmare, ea demonstrează că deja senzaţia, care aparţine deci sensibilităţii, stă la baza acestei judecăţi existenţiale), dar precedă experienţa, care trebuie să determine obiectul percepţiei, cu ajutorul categoriei, cu privire la timp; iar existenţa încă nu este aici o categorie, ca atare nu se referă la un obiect dat în mod nedeterminat, ci numai la unul despre care avem un concept şi despre care vrem să ştim dacă există sau nu şi în afara acestui concept. O percepţie nedeterminată înseamnă aici numai ceva real, care a fost dat, şi anume numai pentru gândire în genere, aşadar nu ca fenomen şi nici ca lucru în sine (noumenon), ci ca ceva care există de fapt şi care este desemnat ca atare în judecata: eu gândesc. Căci este de notat că atunci când am numit judecata eu gândesc o judecată empirică, prin aceasta eu nu am vrut să spun că cui în această judecată este o reprezentare empirică; mai curând ea este pur intelectuală, fiindcă aparţine gândirii în

acordând acestei judecăţi cardinale a psihologiei raţionale, în semnificaţia pură a unei simple judecăţi raţionale (din categorii pure), toată valabilitatea obiectivă (tot ce gândeşte este substanţă simplă), totuşi această judecată nu poate avea nici o întrebuinţare în ceea ce priveşte eterogeneitatea sau omogeneitatea sufletului cu materia, aceasta înseamnă tot atât ca şi cum aş fi exilat această pretinsă cunoaştere psihologică în câmpul simplelor Idei, cărora le lipseşte realitatea folosirii obiective. In Estetica transcendentală am demonstrat incontestabil că rpunle sunt simple fenomene ale simţului nostru extern şi nu lucruri în 'ne. In consecinţă, putem spune cu drept cuvânt că subiectul nostru rtor nu este corporal, ceea ce înseamnă că, fiind reprezentat de noi ct a l simţului intern, el nu poate fi, în măsura în care gândeşte,
317

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. I

Astfel, deci, o cunoaştere încercată dincolo de hotarele experienţei posibile şi care totuşi este de cel mai mare interes pentru omenire, în măsura în care cerem această cunoaştere filosofiei speculative, se preface într-o speranţă iluzorie; totuşi severitatea criticii, prin faptul că dovedeşte în acelaşi timp imposibilitatea de a decide dogmatic despre un obiect al experienţei ceva care trece dincolo de hotarele experienţei, aduce raţiunii, în această preocupare a ei, un serviciu care nu este lipsit de importanţă, anume de a o pune de asemenea în siguranţă împotriva tuturor afirmaţiilor posibile contrare; ceea ce nu se poate efectua altfel decât fie dovedind apodictic judecata ei, fie, în cazul că acest lucru nu reuşeşte, căutând izvoarele acestei neputinţe care, dacă se află în limitele necesare ale raţiunii noastre, trebuie să supună atunci pe orice adversar aceleiaşi legi de renunţare la toate pretenţiile unei afirmaţii dogmatice. Totuşi, prin aceasta, dreptul, ba chiar necesitatea de a admite o viaţă viitoare, potrivit principiilor folosirii practice a raţiunii, care este legată de folosirea speculativă, nu sunt prin aceasta câtuşi de puţin pierdute; căci şi aşa dovada pur speculativă n-a putut avea niciodată vreo influenţă asupra raţiunii comune a oamenilor. Această dovadă este aşezată pe
genere. Dar fără vreo reprezentare empirică, care oferă gândirii materia, actul eu gândesc n-ar avea totuşi loc, iar empiricul nu este decât condiţia aplicării sau folosirii facultăţii intelectuale pure.

obiect al simţurilor externe, adică nu poate fi fenomen în spaţiu. Aceasta înseamnă că nu putem întâlni niciodată printre fenomenele externe fiinţe gânditoare ca atare sau că nu putem intui dinafară gândurile lor, conştiinţa, dorinţele lor etc; căci toate acestea aparţin simţului intern. De fapt, acest argument pare a fi firesc şi popular, din care cauză însuşi simţul comun pare să-1 fi descoperit încă de mult, şi în felul acesta a început foarte de timpuriu să considere sufletele ca existenţe total distincte de corpuri. Deşi întinderea, impenetrabilitatea, compoziţia şi mişcarea, pe scurt tot ceea ce ne pot procura simţurile externe, nu sunt şi nici nu vor cuprinde idei, sentiment, înclinaţie sau decizie, acestea nefiind nicăieri obiecte ale intuiţiei externe, totuşi acel ceva care stă la baza fenomenelor externe şi care afectează simţul nostru în aşa fel încât el primeşte 318

DESPRE PARALOGISMELE RAŢIUNII PURE

ârful unui fir de păr, încât chiar şi şcoala o poate menţine pe acest vârf umai atât timp cât o face să se învârte neîncetat în jurul ei ca un titirez si nu constituie aşadar nici chiar în ochii şcolii o bază solidă pe care s-ar nutea construi ceva. Dovezile, care pot fi folosite de lume, îşi păstrează aici toate valoarea lor nemicşorată şi, prin înlăturarea acelor pretenţii dogmatice, mai curând câştigă în claritate şi în putere naturală de convingere, punând raţiunea în propriul ei domeniu, adică în ordinea scopurilor, care este totodată o ordine a naturii. Dar atunci, ca facultate practică în sine, fără a fi limitată la condiţiile acestei de-a doua ordini, este îndreptăţită să extindă prima ordine şi cu ea propria noastră existenţă dincolo de limitele experienţei şi ale vieţii. Judecând în analogic cu natura fiinţelor vii din această lume, unde raţiunea trebuie să admită în mod necesar principiul că nu se găseşte nici un organ, nici o facultate, nici un impuls, deci nimic inutil sau disproporţionat cu folosirea şi prin urmare contrar scopului, ci totul este exact adaptat menirii lui în viaţă, omul, care totuşi singur poate conţine în el scopul final al tuturor acestor lucruri, ar trebui să fie singura creatură care să facă excepţie. Căci dispoziţiile lui naturale — nu numai în ceea ce priveşte talentele şi impulsurile de a le folosi, ci mai ales legea morală din el — trec atât de mult dincolo de orice folos şi avantaj pe care l-ar putea avea de aici în această viaţă, încât cea din urmă îl învaţă să preţuiască mai presus de orice simpla conştiinţă a unei atitudini juste în paguba tuturor reprezentările de spaţiu, materie, formă etc, acest ceva, considerat ca noumenon (sau mai bine-zis ca obiect transcendental), ar putea fi totodată şi subiectul ideilor, deşi prin modul în care este afectat simţul nostru extern noi nu primim nici o intuiţie despre reprezentări, voinţă et c., ci numai despre spaţiu şi determinările lui. Dar acest ceva nu este întins, nici impenetrabil, nici compus, căci toate aceste predicate privesc numai sensibilitatea şi intuiţia ei, în măsura în care suntem afectaţi de astfel de obiecte (de altfel, necunoscute nouă). Aceste expresii nu ne fac Msa să cunoaştem ce fel de obiect este, ci numai că lui ca atare, considerat în sine ca fiind fără relaţie cu simţurile externe, nu-i pot fi atnbuite aceste predicate ale fenomenelor externe. Numai că predicatele roţului intern, reprezentări şi idei, nu-i sunt contradictorii. Prin urmare, dacă se admite simplicitatea naturii lui, sufletul omenesc nu este, cu 319

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 1

avantajelor, chiar şi a iluziei gloriei postume, şi omul se simte chemat lăuntric să se facă, prin conduita lui din această lume şi renunţând la multe avantaje, demn de a fi cetăţean al unei lumi mai bune despre care are Idee. Această puternică dovadă, care nu poate fi răsturnată niciodată însoţită de cunoaşterea mereu crescândă a finalităţii în tot ce vedem înaintea noastră şi de o perspectivă a imensităţii creaţiei, prin urmare însoţită şi de conştiinţa unei anumite nelimitări în extinderea posibilă a cunoştinţelor noastre, împreună cu un impuls corespunzător cunoaşterii, rămâne încă în picioare, chiar dacă ar trebui să renunţăm de a sesiza durata necesară a existenţei noastre din cunoaşterea numai teoretică despre noi înşine.

CONCLUZIA SOLUŢIONĂRII PARALOGISMULUI PSIHOLOGIC Aparenţa dialectică în psihologia raţională se întemeiază pe confuzia unei Idei a raţiunii (a unei inteligenţe pure) cu conceptul indeterminat în toate privinţele despre o fiinţă gânditoare în genere. Eu mă gândesc pe mine însumi în vederea unei experienţe posibile şi mai fac şi abstracţie de orice experienţă reală şi conchid de aici că pot fi

privire la substratul lui, suficient de deosebit de materie, daca o considerăm numai ca fenomen (aşa cum trebuie să facem). Dacă materia ar fi un lucru în sine, atunci în calitate de existenţă compusă ea s-ar deosebi cu totul de suflet ca existenţă simplă. Dar ea nu este decât fenomen extern, al cărui substrat nu poate fi cunoscut prin nici un fel de predicate; prin urmare, eu pot admite că substratul în sine este simplu, deşi prin modul în care afectează simţurile noastre el produce în noi intuiţia de întins şi prin urmare de compus şi că deci substanţa, care, privită prin simţul nostru extern, are întindere implică în sine idei, care pot fi reprezentate cu conştiinţa prin propriul lor simţ intern. In felul acesta, acelaşi lucru care într-o privinţă s-ar numi corporal, ar fi totodată în altă privinţă o fiinţă gânditoare, ale cărei idei, ce e drept, noi nu le
320

DESPRE PARALOGISMELE RAŢIUNII PURE

stient de existenţa mea chiar şi în afara experienţei şi a condiţiilor ei rice Prin urmare, eu confund abstracţia posibilă de existenţa mea iric determinată cu presupusa conştiinţă a unei existenţe posibile a lui meu gânditor izolat şi cred că cunosc substanţialul din mine ca fiind hiectul transcendental, neavând în gândire decât unitatea conştiinţei, care se afla la baza oricărui act de determinare considerat ca simplă formă a cunoaşterii. Problema de a explica comunitatea dintre suflet şi corp nu aparţine de fapt acestei psihologii despre care este vorba aici, căci ea are intenţia să dovedească personalitatea sufletului chiar şi în afara acestei comunităţi (după moarte) şi este deci transcendentă în înţelesul propriu al cuvântului, deşi se ocupă cu un obiect al experienţei, dar numai întrucât el încetează de a fi un obiect al experienţei. Dar şi la aceasta se poate da,potrivit doctrinei noastre, un răspuns satisfăcător. Dificultatea care a dat naştere acestei probleme constă, după cum se ştie, în presupusa eterogeneitate dintre obiectul simţului intern (sufletul) şi obiectele simţurilor externe, deoarece primul implică numai timpul, pe când celelalte şi spaţiul drept condiţie formală a intuiţiei lor. Dar dacă ne gândim că ambele specii de obiecte nu diferă între ele din punct de vedere intern, ci numai întrucât unul apare celuilalt ca exterior şi că prin urmare ceea ce stă la baza fenomenului materiei ca lucru în sine poate că nu este chiar atât de eterogen, atunci dispare această dificultate şi nu

putem intui, ci numai semnele lor în fenomen. Prin aceasta s-ar înlătura expresia că numai sufletele (ca specii particulare de substanţe) gândesc; ar fi mai bine să se spună, cum se obişnuieşte, că oamenii gândesc, cu alte cuvinte că acelaşi lucru care, ca fenomen extern, este întins, interior (in sine) este un subiect,care nu este compus, ci simplu, şi care gândeşte. Dar fără a îngădui astfel de ipoteze, se poate observa în general că daca prin suflet înţeleg o fiinţă gânditoare în sine, însăşi întrebarea dacă sunetul este sau nu de aceeaşi natură cu materia (care nu este un lucru în sine, ci numai o specie de reprezentări în noi) este greşit pusă; căci se .eiege de la sine că un lucru în sine are altă natură decât determinările Care i co " nstituie numai starea. Ua ca însă comparăm eul gânditor nu cu materia, ci cu inteligibilul e Se ^ la baza fenomenului extern pe care îl numim materie, atunci, 321

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 1

mai rămâne alta decât aceea de a şti cum este posibilă în genere o comunitate între substanţe; dar soluţia acestei probleme se află cu totul în afara câmpului psihologiei şi, aşa cum va aprecia lesne cititorul, după cele spuse în Analitică despre forţe constitutive şi facultăţi, se află fără nici o îndoială în afara câmpului oricărei cunoaşteri omeneşti.

NOTA GENERALA PRIVIND TRECEREA DE LA PSIHOLOGIA RAŢIONALĂ LA COSMOLOGIE Judecata: eu gândesc sau: eu exist gândind este o judecată empirică. Dar o astfel de judecată are la bază intuiţie empirică, prin urmare şi obiectul gândit ca fenomen; şi astfel, pare că, potrivit teoriei noastre, sufletul ar fi transformat cu totul, chiar în gândire, în fenomen şi în felul acesta însăşi conştiinţa noastră, ca simplă aparenţă, ar trebui să se reducă în realitate la nimic. Gândirea, luată în sine, este numai funcţia logică, prin urmare spontaneitate a legării diversului unei intuiţii numai posibile şi nu prezintă în nici un caz subiectul conştiinţei ca fenomen, numai fiindcă ea nu ia în considerare modul intuirii, dacă este sensibilă sau intelectuală. Prin aceasta eu nu mă reprezint mie însumi nici aşa cum sunt, nici aşa cum îmi apar, ci mă gândesc pe mine numai ca pe un obiect oarecare, de dat fiind că despre inteligibil nu ştim nimic, noi nu putem nici spune că sufletul se distinge intrinsec de el prin ceva. Prin urmare, conştiinţa simplă nu este o cunoaştere a naturii simple a subiectului nostru, întrucât prin ea subiectul trebuie să fie deosebit de materie ca de o existenţă compusă. Dar dacă în singurul caz în care acest concept este utilizabil, adică în compararea eului meu cu obiectele experienţei externe, nu este apt spre a determina caracterul propriu şi distinctiv al naturii lui, oricât am pretinde că ştim că cui gânditor, sufletul (o denumire pentru obiectul transcendental al simţului intern), este simplu, totuşi această expresie nu are nici o întrebuinţare care să poată fi extinsă la obiecte reale şi de aceea nu poate lărgi câtuşi de puţin cunoaşterea noastră.
322

DESPRE PARALOGISMELE RAŢIUNII PURE

1 cărui mod de intuire fac abstracţie. Dacă mă reprezint aici ca subiect 1 ideilor sau şi ca principiu al gândirii, aceste moduri de reprezentare u înseamnă categoriile substanţei sau cauzei, căci acestea sunt acele funcţii ale gândirii (actului judecăţii), aplicate deja la intuiţia noastră sensibilă, care fără îndoială ar fi necesare, dacă aş vrea să mă cunosc pe mine Dar eu vreau să fiu conştient de mine numai ca gândind; las la o parte modul cum este dat în intuiţie propriul meu eu; şi atunci el ar putea fi pentru mine care gândesc, dar nu întrucât gândesc, numai fenomen; în conştiinţa pe care o am despre mine în simpla gândire eu sunt fiinţa însăşi, dar despre care, desigur, încă nimic nu-mi este dat prin aceasta pentru gândire. Dar judecata: eu gândesc, în măsura în care spune numai atât: eu exist gândind, nu este simplă funcţie logică, ci determină subiectul (care însă este totodată obiect) cu privire la existenţă şi nu poate avea loc fără simţul intern, a cărui intuiţie oferă totdeauna obiectul nu ca lucru în sine, ci numai ca fenomen. în această judecată nu mai este deci simplă spontaneitate a gândirii, ci şi receptivitate a intuiţiei, adică gândirea despre mine însumi, aplicată la intuiţia empirică a aceluiaşi subiect. în aceasta din urmă eul gânditor ar trebui să-şi caute condiţiile folosirii funcţiilor lui logice în categoriile substanţei, cauzei etc, nu numai pentru a se desemna pe sine ca obiect doar prin eu, ci şi pentru a determina modul existenţei lui, adică pentru a se cunoaşte pe sine ca noumenon; Astfel, întreaga psihologie raţională cade o dată cu principalul ei punct de sprijin şi nu putem spera nici aici, nici altundeva, să extindem cunoştinţele noastre prin simple concepte (cu atât mai puţin încă prin simpla formă subiectivă a tuturor conceptelor noastre, conştiinţa) fără relaţie cu experienţa posibilă, deoarece însuşi conceptul fundamental al unei naturi simple este astfel, încât el nu poate fi întâlnit nicăieri în experienţă şi prin urmare nu există nici o cale pentru a ajunge la el, ca la un concept obiectiv valabil. 3. PARALOGISMUL PERSONALITĂŢII
eea ce

impuri i

este conştient de identitatea numerică a eului său în diferite

este conştient de identitatea nun i este, în această calitate, o persoană.
323

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 1

ceea ce e însă imposibil, deoarece intuiţia empirică internă este sensibilă şi nu oferă nimic altceva decât date ale fenomenului, care nu procură nimic obiectului conştiinţei pure pentru cunoaşterea existenţei lui separate, ci poate servi numai ca sprijin experienţei. Presupuneţi însă că s-ar găsi mai târziu nu în experienţă, ci în anumite legi ale folosirii raţiunii pure care privesc existenţa noastră şi care există a priori (şi nu sunt reguli pur logice), prilejul de a ne presupune pe noi complet apriori cu privire la propria noastră existenţă ca legislatori şi determinând această existenţă însăşi, atunci s-ar descoperi prin aceasta o spontaneitate, prin care realitatea noastră ar fi determinabilă, fără a avea nevoie pentru aceasta de condiţiile intuiţiei empirice; şi atunci ne-am da seama că în conştiinţa existenţei noastre e conţinut a priori ceva ce poate servi totuşi pentru a determina existenţa noastră, care nu este complet determinabilă decât sensibil, cu privire la o anumită facultate internă, în raport cu o lume inteligibilă (desigur numai gândită). Dar acest lucru n-ar face să progreseze cu nimic toate experimentele în psihologia raţională. Căci prin acea facultate admirabilă, pe care abia conştiinţa legii morale mi-o revelează, eu aş avea în adevăr un principiu al determinării existenţei mele, care este pur intelectual, dar prin ce predicate? Nu prin altele decât prin acelea care trebuie să-mi fie date în intuiţia sensibilă; şi astfel eu aş ajunge iarăşi acolo unde eram în Dar sufletul este etc. Deci, el este o persoană. Critica celui de-a/ treilea paralogism al psihologiei transcendentale Dacă vreau să cunosc prin experienţă identitatea numerică a unui obiect extern, îmi voi îndrepta atenţia asupra a ceea ce e permanent în acest fenomen, la care, în calitate de subiect, se raportează tot restul ca determinări, şi voi remarca identitatea acestui subiect în timpul în care tot restul se schimbă. Dar eu sunt un obiect al simţului intern şi orice timp este numai forma simţului intern. Prin urmare, eu raportez fiecare dintre determinările mele succesive şi pe toate împreună la eul numeric-identic
324

DESPRE PARALOGISMELE RAŢIUNII PURE

sihologia raţională, anume la nevoia de a avea intuiţii sensibile, pentru procura o semnificare conceptelor mele intelectuale de substanţă, auză etc, fără care nu pot avea cunoaştere despre mine; acele intuiţii "nsa nu mă pot ajuta niciodată să depăşesc câmpul experienţei. Totuşi, cu privire la folosirea practică, care totdeauna este îndreptată spre obiecte ale experienţei, eu aş fi autorizat să aplic aceste concepte la libertate şi la subiectul ei, potrivit sensului analogic din folosirea teoretică; nu înţeleg prin aceasta decât funcţiile logice ale subiectului şi predicatului, ale principiului şi consecinţei, conform cărora acţiunile sau efectele sunt determinate potrivit acestor legi, astfel încât aceste acţiuni si aceste efecte pot fi explicate oricând, ca şi legile naturii, potrivit categoriilor de substanţă şi de cauză, deşi ele izvorăsc dintr-un cu totul alt principiu. Acest lucru trebuia spus, pentru a preîntâmpina confuzia la care este uşor expusă doctrina noastră despre intuiţia de noi înşine ca fenomen. în cele ce urmează vom avea ocazia să folosim aceste noţiuni.

în orice timp, adică în forma intuiţiei interne despre mine însumi. Sub acest raport, personalitatea sufletului nici măcar n-ar trebui considerată ca fiind dedusă, ci ca o judecată absolut identică a conştiinţei de sine în timp; aceasta este şi cauza pentru care ea este valabilă apriori. Căci ea nu spune în realitate nimic altceva decât că în tot timpul în care sunt conştient de mine însumi sunt conştient de acest timp ca aparţinând unităţii eului meu; şi este tot una dacă spun: acest timp întreg există în mme ca unitate individuală sau: eu mă aflu în tot acest timp cu o ^entitate numerică. identitatea persoanei se găseşte deci inevitabil în propria mea nştimţă. Dacă însă mă privesc pe mine din punctul de vedere al altuia obiect al intuiţiei lui externe), atunci acest observator extern mă mează pe mine în primul rând în timp, căci în apercepţie timpul nu 325

TEORIA HLEM.PART. II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 1

este propriu-zis reprezentat decât în mine. Chiar dacă am admite eul care însoţeşte în conştiinţa mea toate reprezentările în tot timpul, şi anume cu totală identitate, totuşi el nu va deduce din el şi permanenţa obiectivă a eului meu. Căci, cum atunci timpul în care observatorul mă plasează pe mine nu este acela care se găseşte în propria mea sensibilitate, ci în aceea a lui, identitatea, care este legată necesar cu conştiinţa mea, nu este în acelaşi timp legată cu a lui, adică cu intuiţia externă a subiectului meu. Identitatea conştiinţei de mine însumi în diferite timpuri nu este deci decât o condiţie formală a ideilor mele şi a conexiunii lor, dar ea nu dovedeşte nicidecum identitatea numerică a subiectului meu, în care, în ciuda identităţii logice a eului, poate să fi survenit o asemenea schimbare, care să nu permită să-i menţinem identitatea, deşi permite încă să-1 numim tot eu, şi care, în oricare altă stare, chiar într-o totală transformare a subiectului, ar putea totuşi păstra mereu ideea subiectului precedent şi astfel să o transmită şi celui următor*. Deşi judecata unor şcoli antice că totul este curgător şi nimic în lume nu e permanent şi nu durează nu rămâne în vigoare, îndată ce se admit substanţe, totuşi ea nu este respinsă de unitatea conştiinţei de sine. Căci noi înşine nu putem judeca, prin conştiinţa noastră, dacă suntem sau nu permanenţi ca suflet, fiindcă noi considerăm ca ţinând de eul nostru identic numai acele elemente de care suntem conştienţi şi că astfel, negreşit, trebuie în mod necesar să judecăm că suntem aceiaşi în tot timpul în care suntem conştienţi de noi. Dar din punctul de vedere al unui străin, noi nu putem declara acest lucru ca valabil, căci, întrucât nu
* O bilă elastică, care se izbeşte de una similară în linie dreaptă, transmite acesteia întreaga ei mişcare şi prin urmare întreaga ei stare (dacă nu considerăm decât poziţiile în spaţiu). Admiteţi, în analogie cu astfel de corpuri, substanţe care transmit una alteia reprezentări, împreună cu conştiinţa care ie însoţeşte: se va putea concepe astfel o întreagă serie de substanţe, dintre care prima ar comunica celei de-a doua starea ei împreună cu conştiinţa despre această stare, aceasta ar comunica celei de-a treia propria ei slare plus starea substanţei precedente, iar cea de-a treia ar comunica, Ia rândul ei, stările tuturor celor precedente, împreună cu propria ei stare şi conştiinţa acestor stări. Ultima substanţă ar fi deci conştientă de toate stările substanţelor care s-ar fi schimbat înaintea ei, ca şi când ar fi fost ale ei proprii, fiindcă acele stări ar fi trecut în ea împreună cu conştiinţa lor, şl cu toate acestea ea nu va fi fost una şi aceeaşi persoană în toate aceste stări.

326

DESPRE PARALOGISMELE RAŢIUNII PURE

* t'lnim în suflet nici un fenomen permanent, în afară de reprezentarea care le însoţeşte şi le leagă pe toate, nu putem şti niciodată dacă nu nniva acest eu (o simplă idee) curge ca şi celelalte idei, care sunt înlănţuite între ele prin acesta. Dar demn de notat este că personalitatea şi supoziţia ei, permanenţa, prin urmare substanţialitatea sufletului, abia acum trebuie dovedită. Căci, dacă am putea-o presupune, n-ar rezulta din ea, este adevărat, continuitatea conştiinţei, totuşi ar reieşi posibilitatea unei conştiinţe continue într-un subiect durabil, ceea ce este destul pentru personalitate, care nu încetează imediat de a exista prin faptul că acţiunea ei este întreruptă câtva timp. Dar această permanenţă nu ne este prin nimic dată înaintea identităţii numerice a eului nostru, pe care o deducem din apercepţia identică, ci abia de aici este conchisă (şi abia acesteia ar trebui să-i urmeze conceptul de substanţă, care nu este utilizabil decât empiric, dacă lucrurile ar merge aşa cum se cuvine). Dar fiindcă această identitate a persoanei nu decurge nicidecum din identitatea eului în conştiinţa oricărui timp, în care mă cunosc pe mine, substanţialitatea sufletului n-a putut fi întemeiată mai sus pe ea. Totuşi, ca şi conceptul substanţei şi al simplului, poate rămâne în picioare şi conceptul personalităţii (în măsura în care este numai transcendental, adică este unitate a subiectului, care de altfel nouă ne este necunoscut, dar în ale cărui determinări este o legătură completă prin apercepţie), şi astfel acest concept este necesar şi suficient, şi pentru folosirea practică; dar cu el nu ne putem mândri ca de o lărgire a cunoaşterii noastre de noi înşine prin raţiune pură, care ne da iluzia unei continuităţi neîntrerupte a subiectului, din simplul concept al eului identic, fiindcă acest concept de substanţă se învârte mereu în jurul lui însuşi şi nu ne face să progresăm în nici o problemă care este interesată in cunoaşterea sintetică. Ce fel de lucru în sine (obiect transcendental) este materia ne este complet necunoscut; totuşi, permanenţa ei ca nomen poate fi observată, fiindcă ea este reprezentată ca ceva extern. ar fiindcă atunci când vreau să observ simplul eu în schimbarea tuturor reprezentărilor nu am alt corelat al comparaţiilor mele decât tot pe mine nsurm, cu condiţiile generale ale conştiinţei mele, nu pot da decât răsPunsuri tautologice la toate întrebările, pentru că substitui proprietăţilor
327

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 1 ! i!

care îmi revin mie însumi ca obiect conceptul meu şi unitatea lui sj presupun ceea ce se cerea să se ştie.

i'î

4.PARAL0GISMUL IDEALITĂŢII (al raportului extern) Acel ceva, a cărui existenţă poate fi dedusă numai ca o cauză a unor percepţii date, nu are decât o existenţă îndoielnică. Dar toate fenomenele externe sunt de aşa natură, încât existenţa lor nu poate fi percepută nemijlocit, ci poate fi numai conchisă ca o cauză a percepţiilor date. Deci, existenţa tuturor obiectelor simţurilor exte/ne este îndoielnică. Eu numesc această incertitudine idealitatea fenomenelor externe, iar teoria acestei idealităţi se numeşte idealism, în comparaţie cu care afirmarea unei certitudini posibile a obiectelor simţurilor externe se numeşte dualism.

Critica celui de-al patrulea paralogism al psihologiei transcendentale Mai întâi să supunem examinării premisele. Putem afirma cu bună dreptate că numai ceea ce există în noi poate fi perceput nemijlocit şi că numai propria mea existenţă poate fi obiectul unei simple percepţii. Deci existenţa unui obiect real dinafară mea (dacă luăm acest cuvânt în sens intelectual) nu este niciodată dată direct în percepţie, ci poate fi numai adăugată prin gândire la aceasta şi, prin urmare, dedusă drept cauză externă a percepţiei, care este o modificare a simţului intern. De aceea şiDescartes a limitat, cu bună dreptate, orice percepţie în sensul cel mai strict la judecata: eu (ca fiinţă gânditoare) sunt. Este clar că, deoarece externul nu este în mine, nu-] pot găsi în apercepţia mea, prin urmare nici într-o percepţie, care nu este propriu-zis decât determinarea apercepţieiEu, deci, nu pot percepe propriu-zis lucruri externe, ci nu pot decât deduce existenţa lor din percepţia mea internă, considerând această percepţie ca un efect, a cărui cauză imediată este ceva extern. Dar 328

DESPRE PARALOGISMELE RAŢIUNII PURE

raţionamentul care conchide de la un efect dat o cauză anumită este totdeauna nesigur, fiindcă efectul poate să rezulte din mai multe cauze, prin urmare, în relaţia dintre percepţie şi cauza ei este totdeauna îndoielnic dacă aceasta este internă sau externă, dacă deci aşa-numitele percepţii externe nu sunt decât un simplu joc al simţului nostru intern sau dacă se raportează la obiecte externe reale ca la cauza lor. Cel puţin existenţa acestor obiecte nu este decât conchisă şi e supusă riscului tuturor concluziilor, pe când, dimpotrivă, obiectul simţului intern (eu însumi cu toate reprezentările mele) este perceput nemijlocit, iar existenţa lui nu suferă nici o îndoială. Prin idealist nu trebuie să înţelegem pe cel care neagă existenţa obiectelor externe ale simţurilor, ci numai pe acela care nu admite că ea este cunoscută prin percepţie nemijlocită, iar de aici deduce că noi nu putem fi niciodată deplin siguri de realitatea obiectelor prin nici o experienţă posibilă. Dar înainte de a prezenta paralogismul nostru sub aspectul aparenţei lui înşelătoare, trebuie să remarc mai întâi că trebuie în mod necesar să distingem două feluri de idealism: idealismul transcendental şi idealismul empiric. Prin Idealism transcendenta] al tuturor fenomenelor eu înţeleg însă doctrina potrivit căreia considerăm toate fenomenele ca simple reprezentări şi nu ca lucruri în sine şi după care timpul şi spaţiul nu sunt decât forme sensibile ale intuiţiei noastre, iar nu determinări date prin ele însele sau condiţii ale obiectelor considerate ca lucruri în sine. Acestui idealism i se opune un realism transcendental, care consideră timpul şi spaţiul ca ceva dat în sine (independent de sensibilitatea noastră). Realistul transcendental îşi reprezintă deci fenomenele externe (dacă li se admite realitatea) ca lucruri în sine, care există independent de noi şi de sensibilitatea noastră, care deci, chiar şi după conceptele pure ale intelectului, ar fi în afara noastră. Acest realist transcendental este propriu-zis acela care, apoi, joacă rolul idealistului empiric şi care, după ce a presupus în mod fals că obiectele simţurilor, Pentru a ti externe, ar trebui să aibă şi existenţa lor în sine, independent e simţuri, şi din acest punct de vedere găseşte că toate reprezentările noastre sunt insuficiente pentru a face certă realitatea lor. 329

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 2. CART. 2. CAP. 1

Idealistul transcendental, dimpotrivă, poate fi un realist empiric, prin urmare, aşa cum este el numit, un dualist, adică poate admite existenţa materiei fără a ieşi din simpla conştiinţă de sine şi fără a admite ceva mai mult decât certitudinea reprezentărilor în mine, prin urmare decât cogito, ergo sum. Căci din moment ce el nu consideră această materie, ba chiar şi posibilitatea ei internă decât ca fenomen care, separat de sensibilitatea noastră, nu este nimic, ea nu este pentru el decât un fel de reprezentări (intuiţie), care sunt numite externe, nu fiindcă s-ar raporta la obiecte externe în sine, ci fiindcă raportează percepţiile la spaţiu, în care fiecare lucru este în afara celorlalte, pe când spaţiul însuşi este în noi. Noi ne-am declarat încă de la început pentru acest idealism transcendental. Astfel, cu teoria noastră dispare orice dificultate de a accepta existenţa materiei prin mărturia simplei conştiinţe de sine şi de a o declara prin aceasta ca dovedită, întocmai ca şi existenţa mea însumi ca fiinţă gânditoare. Căci eu sunt totuşi conştient de reprezentările mele; deci acestea există,precum şi eu însumi, care am aceste reprezentări. Dar obiectele externe (corpurile) nu sunt decât fenomene, prin urmare nimic altceva decât un mod al reprezentărilor mele, ale căror obiecte nu sunt ceva decât prin aceste reprezentări, iar separate de ele nu sunt nimic. Există deci atât lucrurile externe, după cum exist şi eu, şi anume ambele pe mărturia nemijlocită a propriei mele conştiinţe de sine, cu singura deosebire că reprezentarea eului meu ca subiect gânditor se raportează numai la simţul intern,pe când reprezentările care desemnează existenţa întinsă se raportează şi la simţul extern. Eu am tot atât de puţin nevoie sa fac deducţii cu privire la realitatea obiectelor externe ca şi cu privire la realitatea obiectului simţului meu intern (a ideilor mele); căci ambele nu sunt altceva decât reprezentări, a căror percepţie nemijlocită (conştiinţă) este totodată o dovadă suficientă a realităţii lor. Astfel,idealistul transcendenta] este un realist empiric şi recunoaşte materiei, ca fenomen, o realitate care nu are nevoie să fie dedusă, ci este percepută nemijlocit. Dimpotrivă, realismul transcendental ajunge în mod necesar în încurcătură şi se vede constrâns sa facă loc idealismului empiric, deoarece el consideră obiectele simţurilor externe ca ceva distinct de simţurile însele şi simplele fenomene drept existenţe

DESPRE PARALOGISMELE RAŢIUNII PURE

■ dependente, care se află în afara noastră; cu toate că, fără îndoială, oricât de bună ar fi conştiinţa reprezentării noastre despre aceste lucruri, nici pe departe nu este sigur că atunci când există reprezentarea există şi obiectul care îi corespunde; pe când, dimpotrivă, în sistemul nostru, aceste lucruri externe, adică materia cu toate formele şi schimbările ei, nu sunt altceva decât simple fenomene, adică reprezentări în noi, de a căror realitate suntem nemijlocit conştienţi. Dar fiindcă, după câte ştiu, toţi psihologii care aderă la idealismul empiric sunt realişti transcendentali, ei au procedat, desigur, absolut consecvent când au atribuit mare importanţă idealismului empiric, ca uneia dintre problemele din care cu greu se poate descurca raţiunea omenească. Căci de fapt, dacă considerăm fenomenele externe ca reprezentări, care sunt determinate în noi de obiectele lor ca lucruri în sine aflate în afara noastră, nu se întrevede cum am putea cunoaşte această existenţă a lor altfel decât prin deducţia de la efect la cauză, rămânând totdeauna îndoielnic dacă aceasta din urmă este în noi sau în afara noastră. Se poate admite că, ce-i drept, cauza intuiţiilor noastre externe este ceva care, în sens transcendental, poate fi în afara noastră; dar nu acesta este obiectul pe care îl înţelegem noi prin reprezentările materiei şi ale lucrurilor corporale; căci acestea nu sunt decât fenomene, adică simple moduri de reprezentare care se găsesc totdeauna numai în noi şi a căror realitate se bazează pe conştiinţa nemijlocită, la fel ca şi conştiinţa propriilor mele idei. Obiectul transcendental este egal de necunoscut atât cu privire la intuiţia internă cât şi cu privire la cea externă. Dar nici nu este vorba despre el, ci despre obiectul empiric, care se numeşte obiect extern când este reprezentat în spaţiu şi obiect intern când este reprezentat într-un raport de timp; dar spaţiul şi timpul nu se găsesc decât în noi. Dar fiindcă expresia: în afara noastră implică un echivoc inevitabil, at rund că ea înseamnă când ceva care există ca lucru în sine deosebit ^ e noi, când ceva care aparţine numai fenomenului extern, pentru a pune in afara incertitudinii acest concept în ultima semnificaţie, aceasta fiind rapt cea în care este luată problema psihologică privind realitatea uiţiei noastre externe, vom deosebi obiectele empiric externe de cele 331

TEORIA ELEM.PART. II.DIVIZ. 2. CART. 2. CAP. 1

care pot fi numite astfel în sens transcendental, prin aceea că le vom numi de-a dreptul lucruri care se găsesc în spaţiu. Spaţiul şi timpul sunt, fără îndoială, reprezentări a priori care se găsesc în noi ca forme ale intuiţiei sensibile încă înainte ca un obiect real să fi determinat, prin senzaţie, simţul nostru spre a-1 reprezenta sub aceste raporturi sensibile. Dar acest ceva material sau real, acest ceva care trebuie intuit în spaţiu, presupune în mod necesar percepţie şi, independent de această percepţie care indică realitatea unui ceva în spaţiu, nu poate fi născocit sau produs de nici o imaginaţie. Senzaţia este deci ceea ce desemnează o realitate în spaţiu şi în timp, după cum este raportată la o specie sau alta de intuiţie sensibilă. O dată ce senzaţia este dată (care, dacă este aplicată la un obiect în genere, fără a-1 determina, se numeşte percepţie), prin diversitatea ei pot fi plăsmuite în imaginaţie unele obiecte care, în afara imaginaţiei, nu au un loc empiric în spaţiu sau în timp. Acest lucru este indubitabil cert: fie că e vorba de senzaţiile de plăcere şi de durere sau chiar şi de cele ale simţurilor externe, cum ar fi culorile, căldura etc, percepţia este aceea prin care trebuie dată mai întâi materia, pentru a gândi obiecte ale intuiţiei sensibile. Această percepţie reprezintă deci (pentru a rămâne de data aceasta numai la intuiţiile externe) ceva real în spaţiu. Căci, mai întâi, percepţia este reprezentarea unei realităţi, după cum spaţiul este reprezentarea unei simple posibilităţi a coexistenţei. în al doilea rând, această realitate este reprezentată de către simţul extern, adică în spaţiu. în al treilea rând, însuşi spaţiu] nu este altceva decât simplă reprezentare; prin urmare, în el nu poate fi valabil ca real decât ceea ce este reprezentat* în el, şi invers, ceea ce este dat în el, adică reprezentat prin percepţie, este şi real în el; căci dacă n-ar fi real în el, adică dat nemijlocit prin intuiţie empirică, n-ar putea fi nici născocit, fiindcă realul intuiţiilor nu poate fi imaginat a priori.
" Trebuie să reţinem această judecată paradoxală, dar exactă: în spaţiu nu există decât ceea ce este reprezentat în el. Căci spaţiul însuşi nu este nimic altceva decât reprezentare, şi în spaţiu nu există absolut nimic decât în măsura în care este realmente reprezentat în el O judecată care, desigur, trebuie să sune ciudat: un lucru nu poate exista decât în reprezentarea despre el, judecată care însă pierde aici caracterul ei ciudat, deoarece lucrurile cu care avem de-a face nu sunt lucruri în sine, ci numai fenomene, adică reprezentări.

332

DESPRE PARALOGISMELE RAŢIUNII PURE

Orice percepţie externă dovedeşte deci nemijlocit ceva real în tiu saU este mai curând realul însuşi, şi în acest sens realismul empiric ste deci în afara îndoielii, adică intuiţiilor noastre le corespunde ceva real în spaţiu. Fără îndoială, spaţiul însuşi, cu toate fenomenele lui ca reprezentări, nu este decât în mine, dar în acest spaţiu, realul sau materia tuturor obiectelor intuiţiei externe este totuşi dat real şi independent de orice ficţiune, şi este şi imposibil ca în acest spaţiu să fie dat ceva în afara noastră (în sens transcendental), fiindcă spaţiul însuşi nu este nimic în afara sensibilităţii noastre. Nici cel mai riguros idealist nu poate cere deci să dovedim că percepţiei noastre îi corespunde obiectul în afara noastră (în sensul strict al cuvântului). Căci dacă ar exista astfel de obiecte, ele n-ar putea fi reprezentate şi intuite ca fiind în afara noastră, fiindcă aceasta presupune spaţiul, iar realitatea în spaţiu, ca simplă reprezentare, nu este altceva decât percepţia însăşi. Realul fenomenelor externe nu este deci real decât în percepţie şi nu poate fi real în nici un alt mod. Cunoaşterea obiectelor din percepţii poate fi produsă fie printr-un simplu joc al imaginaţiei, fie, de asemenea, prin intermediul experienţei. Şi atunci pot rezulta, desigur, reprezentări înşelătoare, cărora nu le corespund obiectele şi unde amăgirea se datorează când unei iluzii a imaginaţiei (în vis), când unui viciu al judecăţii (în aşa-numita înşelare a simţurilor). Pentru a ne sustrage aici falsei aparenţe, procedăm după regula: ceea ce se acordă cu o percepţie după legi empirice este real. Dar această înşelare, cât şi apărarea împotriva ei, priveşte atât idealismul, cât şi dualismul, fiindcă aici nu este vorba decât de forma experienţei. Pentru a respinge idealismul empiric ca o falsă incertitudine cu privire la realitatea obiectivă a percepţiilor noastre externe este suficient ca percepţia externă să dovedească nemijlocit o realitate în spaţiu, care spaţiu, deşi în sine nu este decât forma reprezentărilor, are totuşi realitate obiectivă cu privire la toate fenomenele externe (care nici nu sunt altceva decât simple reprezentări); tot aşa este suficient ca, fără percepţie, ■ lcţiunea însăşi şi visul să nu fie posibile, deci, ca simţurile noastre erne, potrivit datelor din care poate rezulta experienţa, să aibă în s Paţiu obiectele lor reale corespunzătoare.
333

TEORIA ELEM.PART. II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 1

II

Idealismul dogmatic ar fi acela care neagă existenţa materiei, iar idealistul sceptic acela care o pune la îndoială, fiindcă o consideră indemonstrabilă. Cel dintâi poate fi idealist numai fiindcă crede că găseşte contradicţii în posibilitatea unei materii în genere; acum nu avem încă de-a face cu el. Secţiunea următoare, despre raţionamentele dialectice, care prezintă raţiunea în conflictul ei intern cu privire la conceptele despre posibilitatea a ceea ce aparţine nexului experienţei, va înlătura şi această dificultate. Dar idealistul sceptic, care atacă numai principiul afirmaţiei noastre şi care declară ca insuficientă încercarea noastră de a ne convinge despre existenţa materiei,pe care noi credem că o întemeiem pe percepţia nemijlocită, este un binefăcător al raţiunii omeneşti, în măsura în care el ne constrânge să deschidem bine ochii, chiar la cel mai mic pas al experienţei comune, şi să nu acceptăm imediat în posesiunea noastră ca pe un lucru bine dobândit ceea ce nu am obţinut poate decât pe ascuns şi ilicit. Folosul pe care îl aduc aici obiecţiile idealiste este acum evident. Ele ne constrâng, dacă nu vrem să ne încurcăm în afirmaţiile noastre cele mai comune, să considerăm toate percepţiile, fie că se numesc interne, sau externe, numai ca o conştiinţă a ceea ce aparţine sensibilităţii noastre, iar obiectele externe ale acestor percepţii nu ca lucruri în sine, ci numai ca reprezentări, de care putem deveni conştienţi în mod nemijlocit, ca de orice altă reprezentare, dar care se numesc externe, fiindcă aparţin acelui simţ pe care noi îl numim simţ extern, a cărui intuiţie este spaţiul, care însă el însuşi nu e altceva decât un mod intern de reprezentare, în care anumite percepţii se leagă între ele. Dacă acordăm obiectelor externe valoare de lucruri în sine, atunci este absolut imposibil de conceput cum am putea ajunge la cunoaşterea realităţii lor dinafară noastră, căci noi ne sprijinim numai pe reprezentarea care este în noi. Căci nu putem doar simţi în afara noastră, ci numai în noi înşine, şi de aceea întreaga conştiinţă de sine nu oferă decât numai propriile noastre determinări. Idealismul sceptic ne constrânge deci să recurgem la singurul refugiu care ne mai rămâne, anume la idealitatea tuturor fenomenelor, pe care am expus-o în Estetica transcendentală, independent de aceste consecinţe, pe care atunci nu puteam să le prevedem. La întrebarea dacă, în consecinţă, dualismul are loc numai în psihologie, răspunsul este: negreşit! dar numai în sens
334

DESPRE PARALOGISMELE RAŢIUNII PURE

rnpiric, adică în conexiunea experienţei materia este în adevăr dată simţului extern ca substanţă în fenomen, după cum euJ gânditor este dat simţului intern de asemenea ca substanţă în fenomen; şi, de o parte şi de alta fenomenele trebuie să fie legate între ele după regulile pe care această categorie le introduce în conexiunea percepţiilor noastre, atât externe, cât şi interne, pentru a face din ea o experienţă. Dar dacă am vrea să lărgim conceptul de dualism, cum se întâmplă de obicei, şi să-1 luăm în sens transcendental, atunci nici acest concept, nici pncumatismul opus lui, pe de o parte, nici materialismul, pe de altă parte, n-ar avea nici cel mai slab temei, deoarece în acest caz s-ar greşi determinarea conceptelor lui şi s-ar considera diferenţa modului de reprezentare a obiectelor, care ne rămân necunoscute în ceea ce sunt ele în sine, drept o diferenţă a acestor lucruri însele. Eul, reprezentat de simţul intern în timp, şi obiectele în spaţiu în afara mea sunt, ce-i drept, fenomene specific complet distincte, dar prin aceasta ele nu sunt gândite ca lucruri diferite. Obiectul transcendental, care se află la baza fenomenelor externe, ca şi acela care stă la baza intuiţiei interne, nu este nici materie, nici o fiinţă gânditoare în sine, ci un principiu al fenomenelor necunoscut nouă, care ne procură conceptul empiric atât al primei specii, cât şi al celei de-a doua. Dacă deci, cum ne constrânge în mod evident Critica de faţă, rămânem credincioşi regulii stabilite mai sus de a nu împinge întrebările noastre mai departe, decât atât cât experienţa posibilă ne poate pune la dispoziţie obiectul ei, atunci nici nu ne va trece prin minte să întreprindem cercetări despre obiectele simţurilor noastre cu privire la ceea ce pot fi ele în sine, adică fără nici o raportare la simţuri. Dar dacă psihologul ia fenomenele drept lucruri în sine, eJ poate să accepte în doctrina lui fie, ca materialist, numai materia, fie, ca spiritualist, numai ninţele gânditoare (anume potrivit formei simţului nostru intern), fie, ca dualist, pe amândouă ca lucruri existente în sine, el este mereu ţinut de o înţelegere greşită să raţioneze subtil asupra modului cum poate să existe în sine ceea ce totuşi nu este un lucru în sine, ci numai fenomenul unui lucru în genere.

335

TEORIA ELEM.PART. II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 1

Reflecţie asupra ansamblului psihologiei pure în urma acestor paralogisme Comparând psihologia ca fiziologie a simţului intern cu somatologia ca fiziologie a obiectelor simţurilor externe, găsim totuşi, în afara faptului că în ambele ştiinţe multe lucruri pot fi cunoscute empiric, această diferenţă remarcabilă că în cea de-a doua ştiinţă multe pot fi totuşi cunoscute apriori din simplul concept despre o existenţă întinsă şi impenetrabilă, pe când în prima nimic nu poate fi cunoscut sintetic apriori din conceptul unei fiinţe gânditoare. Iată din ce cauză: deşi amândouă sunt fenomene, totuşi fenomenul care se prezintă înaintea simţului extern are ceva fix şi permanent, care oferă un substrat ce se află la baza determinărilor schimbătoare şi prin urmare un concept sintetic, anume acela de spaţiu sau de fenomen în spaţiu, pe când timpul, care este singura formă a intuiţiei noastre interne, nu are nimic fix şi în consecinţă nu ne face să cunoaştem decât schimbarea determinărilor, iar nu obiectul determinabil. Căci în ceea ce numim noi suflet totul este în curgere continuă şi nu este nimic permanent, afară doar (dacă vrem cu orice preţ) de eu, care nu este atât de simplu decât fiindcă această reprezentare nu are nici un conţinut şi prin urmare nimic divers, din care cauză ea şi pare să reprezinte sau mai bine-zis să desemneze un obiect simplu. Acest eu ar trebui să fie o intuiţie care, fiindcă ar fi presupusă în gândirea în genere (înaintea oricărei experienţe), ar oferi ca intuiţie a priori judecăţi sintetice, pentru a fi posibil să efectueze o cunoaştere raţională pură despre natura unei fiinţe gânditoare în genere. Dar acest eu este tot atât de puţin intuiţie, cât şi concept despre vreun obiect, ci este simpla forma a conştiinţei care însoţeşte ambele specii de reprezentări, şi prin aceasta le poate ridica la rangul de cunoştinţe, în măsura în care în intuiţie mai este dat şi altceva, care oferă materie pentru o reprezentare despre un obiect. întreaga psihologie raţională cade deci, ca o ştiinţă care depăşeşte toate forţele raţiunii omeneşti, şi nu ne rămâne altceva decât să studiem sufletul nostru călăuziţi de experienţă şi să ne menţinem în limitele problemelor care nu merg mai departe decât atât cât experienţa internă posibilă le poate oferi conţinutul ei.
336

DESPRE PARALOGISMELE RAŢIUNII PURE

Oesi ea nu are nici un folos în ce priveşte extinderea cunoaşterii, ci te compusă ca atare numai din paralogisme, totuşi nu i se poate ntesta un important folos negativ, chiar dacă nu are altă valoare decât un examen critic al raţionamentelor noastre dialectice, şi anume al raţiunii comune şi naturale. Pentru ce avem nevoie de o psihologie întemeiată numai pe principii pure ale raţiunii? Fără îndoială, în special în scopul de a asigura eul nostru gânditor împotriva pericolului materialismului. Dar acest lucru îl realizează conceptul raţional pe care l-am dat noi despre eul nostru gânditor. Căci, după acest concept, nici vorbă să mai rămână vreo teamă că, dacă se înlătură materia, ar fi suprimată implicit orice gândire şi însăşi existenţa fiinţelor gânditoare, ci dimpotrivă, este demonstrat clar că dacă înlătur subiectul gânditor trebuie să dispară întreaga lume corporală, ca nefiind altceva decât fenomen în sensibilitatea subiectului nostru şi un mod de reprezentări ale acestui subiect. Fără îndoială că prin aceasta nu cunosc mai bine proprietăţile acestui eu gânditor şi nici nu pot sesiza permanenţa lui, ba chiar nici independenţa existenţei lui de un eventual substrat transcendental al fenomenelor externe, căci acesta din urmă îmi este tot atât de necunoscut ca şi cel dintâi. Dar fiindcă este posibil ca eu să scot din altă parte decât din principii pur speculative raţiunea de a spera pentru natura mea gânditoare o existenţă independentă şi care se menţine de-a lungul tuturor schimbărilor posibile ale stării mele, s-a câştigat deja mult prin aceea că, mărturisind de bunăvoie propria-mi ignoranţă, pot totuşi să resping atacurile dogmatice ale unui adversar speculativ şi să-i arăt că, pentru a contesta posibilitatea speranţelor mele, el nu poate şti niciodată despre natura subiectului meu mai mult decât ştiu eu, pentru a mă sprijini Pe aceste speranţe. Pe această aparenţă transcendentală a conceptelor noastre psiho°gice se întemeiază apoi încă trei probleme dialectice, care constituie a evăratul scop al psihologiei raţionale şi care nu pot fi rezolvate altfel ca t prin cercetările de mai sus, anume: 1) despre posibilitatea unităţii sufletului cu un corp organic, adică despre posibilitatea nimalităţii şi a stării sufletului în viaţa omului; 2) despre începutul ei c °munităţi, adică al sufletului în si înainte de naşterea omului;
337

TEORIA ELEM.PART.II.D1V1Z.2. CART. 2. CAP. 1

3) despre sfârşitul acestei comunităţi, adică al sufletului în şi după moartea omului (problema nemuririi). Eu afirm însă că toate dificultăţile, pe care unii cred că le găsesc în aceste probleme şi pe care le folosesc ca obiecţii dogmatice, căutând să dea impresia unei pătrunderi mai adânci în natura lucrurilor decât cea pe care o poate avea intelectul comun, se bazează pe o simplă iluzie .potrivit căreia se ipostaziază ceea ce nu există decât în gândire, şi în această calitate i se dă accepţia de obiect real în afara subiectului gânditor, anume se consideră întinderea, care nu este decât fenomen, ca o proprietate a lucrurilor externe care subzistă şi fără sensibilitatea noastră, iar mişcarea ca un efect al lor, care are loc şi ea în sine în mod real în afara simţurilor noastre. Căci materia, a cărei comunitate cu sufletul trezeşte dificultăţi atât de mari, nu e altceva decât o simplă formă sau un anumit mod de reprezentare a unui obiect necunoscut, cu ajutorul acelei intuiţii care se numeşte simţ extern. Poate deci să existe ceva în afara noastră căruia îi corespunde acest fenomen pe care îl numim materie; dar în această calitate de fenomen, acest ceva nu este în afara noastră, ci nu este decât ca o idee în noi, deşi această idee îl reprezintă, cu ajutorul simţului amintit, ca aflându-se în afara noastră. Materia nu înseamnă deci o specie de substanţe atât de complet diferite şi eterogene de obiectul simţului intern (suflet), ci numai eterogeneitate a fenomenelor unor obiecte (care ne sunt necunoscute în sine), ale căror reprezentări noi le numim externe în comparaţie cu cele atribuite simţului intern, deşi ele aparţin tot numai subiectului gânditor, ca şi toate celelalte idei, atâta doar că ele au în sine acest caracter înşelător: că reprezentând obiecte în spaţiu, ele par să se desprindă de suflet şi să plutească în afara lui, cu toate că spaţiul însuşi, în care ele sunt intuite, nu e altceva decât o reprezentare, al cărei corelat de aceeaşi calitate nu poate fi întâlnit in afara sufletului. Acum nu se mai pune problema comunităţii sufletului cu alte substanţe cunoscute şi eterogene dinafară noastră, ci numai a legării reprezentărilor simţului intern cu modificările sensibilităţii noastre externe şi a modului cum pot fi acestea legate între ele după legi constante, astfel încât ele să se înlănţuie într-o experienţă. Atâta vreme cât legăm între ele fenomene interne şi externe ca simple reprezentări în experienţă, nu găsim nimic absurd şi care ar face 338

DESPRE PARALOGISMELE RAŢIUNII PURE

tranie comunitatea celor două specii de simţuri. Dar.de îndată ce ■ staziem fenomenele externe şi nu le mai raportăm la subiectul nostru pânditor ca reprezentări, ci şi ca lucruri în sine care există în afara noastră în aceeaşi calitate în care există în noi şi la fel raportăm şi efectele lor, care le arată ca fenomene în raport unele cu altele, atunci avem un caracter al cauzelor eficiente dinafară noastră care nu concordă cu efectele lor din noi, fiindcă el se raportează numai la simţurile externe, pe când efectele se raportează la simţul intern, simţuri care, deşi reunite într-un subiect, sunt totuşi complet eterogene. Astfel noi nu mai avem atunci alte efecte externe decât schimbări de loc şi nici alte forţe decât numai tendinţe care sfârşesc în raporturi în spaţiu ca efecte ale lor. Dar în noi efectele sunt idei, în care nu are loc nici un fel de raport de loc, mişcare, figură sau determinare de spaţiu în genere, şi noi pierdem cu totul firul călăuzitor de la cauze la efectele lor, care ar trebui să se manifeste în simţul intern. Dar ar trebui să reflectăm că corpurile nu sunt obiecte în sine care sunt prezente, ci un simplu fenomen al cine ştie cărui obiect necunoscut; că mişcarea nu este efectul acestei cauze necunoscute, ci numai fenomenul influenţei ei asupra simţurilor noastre, că prin urmare ambele nu sunt ceva în afara noastră, ci numai reprezentări în noi,prin urmare că nu mişcarea materiei produce în noi reprezentări, ci că ea însăşi (prin urmare şi materia care se face astfel cognoscibilă) este simplă reprezentare; şi, în sfârşit, că întreaga dificultate, pe care ne-am creat-o singuri, constă în a şti cum şi datorită cărei cauze sunt legate între ele reprezentările sensibilităţii noastre, încât cele pe care le numim intuiţii externe pot fi reprezentate, după legi empirice, ca obiecte în afara noastră; această problemă nu implică deloc pretinsa dificultate de a explica originea reprezentărilor unor cauze eficiente cu totul eterogene Şi care se află în afara noastră, luând fenomenele unei cauze necunoscute rept o cauză dinafară noastră, ceea ce nu poate provoca decât confuzie, ste imposibil să corectăm îndată judecăţile în care se întâlneşte o erpretare greşită, înrădăcinată printr-o lungă obişnuinţă, cu aceeaşi antate car e se cere în alte cazuri în care conceptul nu este întunecat de asemenea iluzie inevitabilă. De aceea, această eliberare a raţiunii as re de teorii sofistice va avea cu greu claritatea necesară pentru a Sa tisface deplin. că pot promova această claritate în felul următor: 339

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 2. CART. 2. CAP. 1

IIIi

m

i

r

Toate obiecţiile pot fi împărţite în dogmatice, critice şi sceptice Obiecţia dogmatică este îndreptată împotriva unei judecăţi, pe când obiecţia critică este îndreptată împotriva unei dovezi a unei judecaţi. Prima are nevoie de o cunoaştere profundă a constituţiei naturii obiectului, pentru a putea afirma contrarul a ceea ce enunţă judecata despre acest obiect; de aceea, ea însăşi este dogmatică şi pretinde a cunoaşte natura constitutivă de care este vorba mai bine decât partea adversă. Obiecţia critică, fiindcă lasă neatinsă judecata în valoarea sau lipsa ei de valoare şi atacă numai dovada, nu are nevoie să cunoască mai bine obiectul sau să-şi aroge o mai bună cunoaştere a lui; ea arată numai că afirmaţia este fără fundament, dar nu că nu este justă. Obiecţia sceptică opune alternativ teza şi antiteza ca obiecţii de aceeaşi valoare, pe fiecare dintre ele alternativ ca dogmă şi ca obiecţie, este aşadar aparent dogmatică de ambele părţi opuse, pentru a nimici complet orice judecată asupra obiectului. Atât obiecţia dogmatică, cât şi cea sceptică trebuie să-şi aroge ambele cel puţin atâta cunoaştere a obiectului lor cât e necesară pentru a face o aserţiune despre el, fie afirmativă, fie negativă. Singură obiecţia critică este de aşa natură, încât numai arătând că se invocă în sprijinul aserţiunii ceva care nu este nimic şi care este numai fictiv, teoria se prăbuşeşte prin faptul că ea îi sustrage pretinsul fundament, fără a voi, de altfel, să decidă ceva despre natura obiectului. După conceptele obişnuite ale raţiunii noastre, suntem dogmatici în ce priveşte comerţul dintre subiectul nostru gânditor şi lucrurilor dinafară noastră, şi considerăm lucrurile ca obiecte adevărate, care există independent de noi, potrivit unui anume dualism transcendental, care nu vede în acele fenomene externe nişte reprezentări ale subiectului, ci, aşa

cum ni le oferă intuiţia sensibilă , le transpun e în afara

noastră ca obiecte şi le separă complet de subiectul gânditor. Această subrepţiune este fundamentul tuturor teoriilor asupra relaţiei dintre suflet şi corp şi na se pune niciodată întrebarea dacă această realitate obiectivă a fenomenelor este în întregime justă, ci este presupusă ca fiind admisă şi se raţionează subtil numai asupra modului cum trebuie ea explicată şi înţeleasă. Cele trei sisteme obişnuite, imaginate în această privinţă, şi de fapt singurele posibile, sunt: sistemul influenţei fizice, sistemul armoniei prestabilite şi sistemul asistenţei supranaturale.
340

DESPRE PARALOGISMELE RAŢIUNII PURE

Ultimele două moduri de explicare a relaţiei dintre suflet şi materie "ntemeiate pe obiecţii împotriva celui dintâi, care este modul de t'care a intelectului comun, anume, că ceea ce apare ca materie nu te fi prin influenţa lui nemijlocită, cauza unor reprezentări, acestea f'nd efecte de o specie complet eterogenă. Dar atunci ele nu pot lega onceptul de materie cu ceea ce înţeleg ele prin obiect al simţurilor externe, materia nefiind decât fenomen, care prin urmare chiar şi în sine nu este decât simplă reprezentare, produsă de oarecare obiecte externe; căci altminteri ele ar spune că reprezentările obiectelor externe (fenomenele) nu pot fi cauze externe ale reprezentărilor din simţirea noastră, ceea ce ar fi o obiecţie complet lipsită de sens, căci nimănui nu i-ar trece prin minte ■:« considere drept o cauză externă ceea ce a recunoscut o dată ca simplă reprezentare. Potrivit principiilor noastre, ele trebuie deci să-şi orienteze teoria în sensul că ceea ce este obiectul adevărat (transcendental) al simţurilor noastre externe nu poate fi cauza acelor reprezentări (fenomene) pe care le înţelegem sub numele de materie. Dar cum nimeni nu poate pretinde cu temei că el cunoaşte ceva despre cauza transcendentală a reprezentărilor simţurilor noastre externe, afirmaţia lor este complet neîntemeiată. Dar dacă pretinşii amelioratori ai teoriei despre influenţa fizică ar considera materia ca atare, după modul obişnuit de reprezentare al unui dualism transcendental, ca un lucru în sine (şi nu ca simplu fenomen al unui lucru necunoscut) şi şi-ar îndrepta obiecţia în sensul de a arăta că un astfel de obiect extern, care nu indică altă cauzalitate decât pe aceea a mişcărilor în sine, nu poate fi niciodată cauza eficientă a reprezentărilor, ci că trebuie să intervină o a treia fiinţă, pentru a funda între amândouă, dacă nu o acţiune reciprocă, cel puţin o corespondenţă şi o armonie; atunci ei şi-ar începe atacul prin a acce Pta în dualismul lor acel ITPWTOV 4>eCi6os- al influenţei fizice şi ar respinge astfel prin obiecţia lor nu atât influenţa naturală, cât propria lor su Poziţie dualistă. Căci toate dificultăţile care privesc legătura naturii gânditoare cu materia rezultă fără excepţie numai din acea reprezentare ista strecurată pe ascuns şi ilicit: că materia ca atare nu este fenomen, simplă reprezentare a simţirii, căreia îi corespunde un obiect scut, ci este obiectul în sine, aşa cum există în afara noastră şi dependent de orice sensibilitate.
341

TEORFA ELEM. PART. II. D1VI2. 2. CART. 2. CAP. I

I! ii

Nu se poate face deci nici o obiecţie dogmatică împotriva influenţei fizice, acceptată în mod obişnuit. Căci dacă adversarul presupune că materia şi mişcarea ei nu sunt decât simple fenomene şi deci numai reprezentări, el nu poate face să constea dificultatea decât în aceea că obiectul necunoscut al sensibilităţii noastre nu poate fi cauza reprezentărilor din noi, dar nimic nu-1 îndreptăţeşte să afirme acest lucru, căci nimeni nu poate spune despre un obiect necunoscut ce poate sau nu poate face el. Dar în urma dovezilor noastre de mai sus, el trebuie să admită în mod necesar acest idealism transcendental, dacă nu vrea să ipostazieze reprezentări şi să le transpună în afara lui ca lucruri adevărate. Totuşi, împotriva concepţiei comune a influenţei fizice se poate face o obiecţie criticăÎntemeiată. O astfel de pretinsă relaţie între doua specii de substanţe, cele gânditoare şi cele întinse, are drept fundament un dualism grosolan şi face din cele din urma, care nu sunt altceva decât simple reprezentări ale subiectului gânditor, lucruri care există pentru sine. Astfel, falsa teorie despre influenţa fizică poate fi complet zădărnicită, dacă se arată că fundamentul dovezii ei este nul şi strecurat pe ascuns şi ilicit. Faimoasa problemă a relaţiei dintre ceea ce gândeşte şi ceea ce este întins, dacă se face abstracţie de tot ceea ce este imaginar, s-ar reduce deci pur şi simplu la aceasta: cum este posibilă într-un subiect gânditor în genere o intuiţie externă, anume aceea a spaţiului (a ceea ce îl umple, figura şi mişcarea). Dar nici unui om nu-i este posibil să găsească un răspuns la această întrebare, iar această lacună a cunoaşterii noastre nu poate fi niciodată acoperită, ci poate fi numai indicată prin aceea că fenomenele externe sunt atribuite unui obiect transcendental, care este cauza acestei specii de reprezentări, dar pe care noi nu-1 cunoaştem deloc şi nici nu vom dobândi vreodată un concept despre el. In toate problemele care pot surveni în câmpul experienţei tratăm acele fenomene ca obiecte în sine, fără să ne interesăm de primul principiu al posibilităţii lor (ca fenomene). Dar dacă depăşim hotarele experienţei, atunci conceptul de obiect transcendental devine necesar. Din aceste remarci cu privire la relaţia dintre fiinţa gânditoare şi existenţa întinsă urmează nemijlocit soluţia tuturor disputelor sau

DESPRE PARALOGISMELE RAŢIUNII PURE

. ctjjior care privesc starea naturii gânditoare înainte de acest raport r inte de viaţă) sau după încetarea acestui comerţ (în moarte). Părerea ubiectul gânditor ar fi putut gândi înaintea oricărei relaţii cu corpurile ar exprima astfel: anterior începutului acestei specii de sensibilitate, in care ne apare ceva în spaţiu, aceleaşi obiecte transcendentale, care în starea prezentă apar drept corpuri, au putut fi intuite într-un mod cu totul diferit. Iar părerea că sufletul, după încetarea oricărei relaţii cu lumea corporală, ar putea să continue încă a gândi, s-ar enunţa în această formă: atunci când modul sensibilităţii, prin care obiectele transcendentale, care acum ne sunt complet necunoscute, ne apar ca lume materială, ar urma să dispară, nu ar fi suprimată totuşi orice intuiţie a acestor obiecte şi este cu totul posibil ca aceleaşi obiecte necunoscute să continue a fi cunoscute de subiectul gânditor, dar desigur nu în calitate de corpuri. Nimeni într-adevăr nu poate scoate din principii speculative nici cea mai neînsemnată raţiune în favoarea unei asemenea afirmaţii, ba nu poate demonstra nici măcar posibilitatea ei, ci nu poate decât s-o presupună; dar tot atât de puţin poate aduce cineva vreo obiecţie dogmatică valabilă împotriva ei. Căci oricine ar fi acesta, el ştie tot atât de puţin despre cauza absolută şi internă a fenomenelor externe şi corporale ca şi mine sau oricare altul. El nu poate deci pretinde cu temei că ştie pe ce se bazează realitatea fenomenelor externe în starea actuală (în viaţă), prin urmare nici să afirme că condiţia oricărei intuiţii externe sau chiar şi subiectul gânditor însuşi ar înceta după starea actuală (în moarte). Toată disputa asupra naturii fiinţei gânditoare şi a legăturii ei cu lumea corporală este deci numai o consecinţă a faptului că, cu privire la ceea ce nu ştim nimic, umplem lacuna cu paralogisme ale raţiunii, transformând ideile noastre în lucruri şi ipostaziindu-le; ceea ce dă naştere unei ştiinţe imaginare atât cu privire la cel ce afirmă, cât şi la cel ce neagă, fiecare pretinzând fie că ştie despre obiecte ceva despre care nici un om nu are vreun concept, fie făcând din propriile lui reprezentări obiecte şi se învârte astfel într-un cerc etern de echivocuri şi contradicţii. u mai sobrietatea unei critici severe, dar drepte, poate elibera de această zie dogmatică, care, prin atracţia unei fericiri imaginare, îi reţine pe • oameni în teorii şi sisteme, şi poate limita toate pretenţiile noastre
343

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 2. CART. 2. CAP. 1

speculative numai la câmpul experienţei posibile; şi aceasta, nu printr-o fadă luare în râs a încercărilor atât de des eşuate sau prin suspine pioase cu privire la limitele raţiunii noastre, ci printr-o determinare a hotarelor raţiuniî,potrivit uhor principii certe, determinare care leagă cu cea mai mare certitudine propriul ei nihil uherius de coloanele lui Hercule, pe care natura însăşi le-a fixat, pentru a continua călătoria raţiunii noastre numai atât de departe cât ajung hotarele perpetue ale experienţei,pe care nu k putem părăsi fără a ne hazarda pe un ocean fără ţărmuri, care, prin privelişti mereu înşelătoare, ne constrânge în cele din urmă să renunţăm, ca lipsită de speranţă, la orice trudă anevoioasă şi lungă. ** * Am rămas încă datori cu o explicaţie clară şi generală a aparenţei transcendentale şi totuşi naturale, care se produce în paralogismele raţiunii pure, precum şi cu justificarea orânduirii lor sistematice şi paralele cu tabelul categoriilor. N-am fi putut-o face la începutul acestei secţiuni fără pericolul de a fi obscuri sau fără să ne anticipăm în mod neconvenabil pe noi înşine. Vom încerca acum să ne îndeplinim această obligaţie. Se poate spune că orice aparenţă constă în a lua condiţia subiectivă a gândirii drept cunoaştere a obiectului. Apoi, în introducerea la Dialectica transcendentală, am arătat că raţiunea pură nu se ocupă decât cu totalitatea sintezei condiţiilor pentru un condiţionat dat. Dar cum aparenţa dialectică a raţiunii pure nu poate fi o aparenţă empirică ce se găseşte într-o cunoştinţă empirică determinată, ea va privi generalitatea condiţiilor gândirii, şi nu există decât trei cazuri de folosire dialectică a raţiunii pure: 1. Sinteza condiţiilor unei idei în genere. 2. Sinteza condiţiilor gândirii empirice. 3. Sinteza condiţiilor gândirii pure. în toate aceste trei cazuri, raţiunea pură se ocupă numai cu totalitatea absolută a acestei sinteze, adică cu acea condiţie care ea însăşi este necondiţionată. Pe această diviziune se bazează şi tripla aparenţă transcendentală, care da loc la trei secţiuni ale dialecticii şi oferă ideea
■ I1

344

DESPRE PARALOGISMELE RAŢIUNII PURE

ntru tot atâtea ştiinţe aparente, izvorâte din raţiunea pură, psihologia transcendentală, cosmologia transcendentală şi teologia transcendentală. Aici nu avem de-a face decât cu prima. Cum în gândirea în genere facem -abstracţie de orice relaţie a gândirii cu un obiect oarecare (fie al simţurilor, fie al intelectului pur), sinteza condiţiilor unei idei în genere (nr. 1) nu este nicidecum obiectivă, ci este numai o sinteză a ideii cu subiectul, dar care este considerată în mod fals drept o reprezentare sintetică a unui obiect. Dar de aici mai rezultă că raţionamentul dialectic care conchide condiţiile oricărei gândiri în genere, care ea însăşi este necondiţionată, nu comite o eroare de conţinut (căci el face abstracţie de orice conţinut sau obiect), ci că el păcătuieşte numai în formă şi trebuie să fie numit paralogism. Apoi, cum singura condiţie care însoţeşte toată gândirea este eul în judecata generală: eu gândesc, raţiunea are de-a face cu această condiţie, în măsura în care ea însăşi este necondiţionată. Dar ea nu este decât condiţia formală, adică unitatea logică a fiecărei idei, în care fac abstracţie de orice obiect şi totuşi este reprezentată ca un obiect pe care îl gândesc, anume eu însumi şi unitatea necondiţionată a acestui eu. Dacă cineva mi-ar pune în general întrebarea: de ce natură este un lucru care gândeşte? n-aş şti a priori să dau nici un fel de răspuns, fiindcă răspunsul trebuie să fie sintetic (căci un răspuns analitic explică poate gândirea, dar nu lărgeşte cunoaşterea acelui lucru pe care se bazează posibilitatea acestei gândiri). Pe de altă parte, orice soluţie sintetică reclamă intuiţie, care într-o problemă atât de generală a fost complet omisă. Tot astfel, nimeni nu poate răspunde la întrebarea pusă în generalitatea ei: de ce natură trebuie să fie un lucru care este mobil? Căci întinderea impenetrabilă (materia) nu este dată în acest caz. Deşi în general eu nu cunosc un răspuns la această întrebare, totuşi îmi pare că U pot da, în cazul particular, în judecata care exprimă conştiinţa de sine: eu Sandesc. Căci acest eu este primul subiect, adică substanţă, este miplu etc. Dar acestea nu ar fi atunci decât simple judecăţi de experienţă re> ^ă o regulă generală care ar exprima condiţiile posibilităţii de a gândi in genere şi apriori, n-ar putea conţine astfel de predicate (care nu SUnt em pirice). în felul acesta, pretenţia, iniţial atât de plauzibilă, de a 345

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 2. CART. 2. CAP. 1

judeca despre natura unei fiinţe gânditoare numai din concepte îmi devine suspectă, deşi nu i-am descoperit încă viciul. Dar cercetarea ulterioară a originii acestor atribute, pe care mi le atribui mie ca unei fiinţe gânditoare în genere, poate descoperi acest viciu. Ele nu sunt altceva decât categorii pure, prin care eu nu gândesc niciodată un obiect determinat, ci numai unitatea reprezentărilor, pentru a defini obiectul lor. Fără o intuiţie care îi serveşte de fundament, categoria singură nu-mi poate procura nici un concept despre un obiect; căci numai prin intuiţie este dat obiectul, care apoi este gândit în conformitate cu categoria. Când definesc un lucru: o substanţă în fenomen, trebuie să-mi fie date mai dinainte predicatele intuiţiei lui, la care disting permanentul de schimbător şi substratul (lucrul însuşi) de ceea ce îi este numai inerent. Când spun că un lucru este simplu în fenomen, înţeleg prin aceasta că intuiţia lui este în adevăr o parte a fenomenului, dar că el însuşi nu poate fi divizat ş.a.m.d. Dar dacă ceva este cunoscut ca simplu în concept şi nu în fenomen, prin aceasta eu nu am de fapt nici o cunoştinţă despre obiect, ci numai despre conceptul meu, pe care mi-1 făuresc despre ceva în genere, care nu este susceptibil de o intuiţie propriu-zisă. Eu spun numai că gândesc ceva ca total simplu, căci în realitate nu pot afirma mai mult decât că este ceva. Dar simpla apercepţie (eul) este substanţă în concept, simplă în concept etc, şi astfel toate aceste teoreme psihologice îşi au justeţea lor incontestabilă. Totuşi, prin aceasta noi nu cunoaştem despre suflet ceea ce propriu-zis vrem să ştim; căci toate aceste predicate nu sunt valabile despre intuiţie şi de aceea nu pot avea consecinţe care ar fi aplicabile la obiectele experienţei; prin urmare, ele sunt complet goale. Căci acest concept de substanţă nu mă învaţă că sufletul durează prin el însuşi, nici ca este o parte din intuiţiile externe, care ea însăşi nu mai poate fi divizată şi care deci nu poate să se nască sau să moară prin schimbările naturii: tot proprietăţi care îmi fac cognoscibil sufletul în nexul experienţei şi care mi-ar putea deschide perspective asupra originii lui şi a stării lui viitoare. Dacă însă afirm, bazându-mă pe simpla categorie, că sufletul este o substanţă simplă, atunci este clar că dat fiind că simplul concept intelectual de substanţă nu conţine altceva decât că un lucru trebuie reprezentat ca subiect în sine, fără a fi la rândul lui predicat al altui 346

DESPRE PARALOGISMELE RAŢIUNII PURE

ubiect, este clar că de aici nu urmează nimic cu privire la permanenţă, că atributul de simplu nu poate desigur adăuga această permanenţă şi că, in ufmare, prin aceasta nu suntem deloc instruiţi cu privire la ceea ce se întâmplă cu sufletul în schimbările lumii. Dacă ni s-ar putea spune că el este o parte simplă a materiei, atunci am deduce, din ceea ce ne învaţă despre ea experienţa, permanenţa ei şi o dată cu natura simplă, şi indestructibilitatea ei. Dar conceptul de eu din principiul psihologic (eu gândesc) nu ne spune nici un cuvânt despre aceasta. însă faptul că fiinţa care gândeşte în noi crede că se cunoaşte pe sine prin categorii pure, şi anume prin acele categorii care exprimă unitatea absolută sub fiecare titlu al lor, provine din următoarele. Apercepţia este ea însăşi principiul posibilităţii categoriilor, care la rândul lor nu reprezintă altceva decât sinteza diversului intuiţiei, întrucât acesta îşi are unitatea în apercepţie. De aceea, conştiinţa de sine în genere este reprezentarea a ceea ce este condiţia oricărei unităţi, el însuşi fiind totuşi necondiţionat. De aceea, se poate spune despre eul gânditor (despre suflet), care se gândeşte pe sine ca substanţă, ca simplu, ca numericidentic în toate timpurile şi ca fiind corelat al oricărei existenţe, din care orice altă existenţă trebuie dedusă, că în loc de a se cunoaşte pe el însuşi prin categorii, el cunoaşte categoriile şi, prin ele, toate obiectele în unitatea absolută a apercepţiei, şi prin urmare prin el însuşi. Este în adevăr foarte evident că ceea ce trebuie să presupun, pentru a cunoaşte in genere un obiect, nu pot cunoaşte ca obiect şi că eul determinant (gândirea) este distinct de eul determinabil (subiectul gânditor), aşa cum este distinctă cunoaşterea de obiect. Totuşi, nimic nu este mai natural şi mai seducător decât aparenţa care ne face să considerăm unitatea în sinteza ideilor drept o unitate percepută în subiectul acestor idei. Această aparenţă ar putea fi numită subrepţiunea conştiinţei ipostaziate (aPPerceptiones substantiatae). Dacă vrem să dăm un titlu logic paralogismului din raţionamentele ia ectice ale psihologiei raţionale, întrucât au totuşi premise corecte, nc i el poate trece ca o sophisma figurae dictionis, în care premisa jora da categoriei, cu privire la condiţia ei, o întrebuinţare numai scendentală, pe când premisa minoră şi concluzia dau, cu privire la
347

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 1

suflet, care este subsumat acestei condiţii, o întrebuinţare empirică a aceleiaşi categorii. Astfel, de exemplu, conceptul de substanţă în paralogismul simplicităţii este un concept intelectual pur, care, fără condiţiile intuiţiei sensibile, are numai o întrebuinţare transcendentală, adică nici o întrebuinţare. Dar în premisa minoră, acelaşi concept este aplicat la obiectul oricărei experienţe interne, fără a stabili totuşi în prealabil şi a pune ca principiu condiţia aplicării Iui in concreto, adică permanenţa obiectului, şi prin urmare s-a făcut o întrebuinţare empirică, inadmisibilă aici. Pentru a arăta în sfârşit legătura sistematică dintre toate aceste aserţiuni dialectice ale unei psihologii aşa-zis raţionale într-o conexiune a raţiunii pure, prin urmare în totalitatea lor, trebuie observat ca aperceptia să treacă prin toate clasele categoriilor, dar să nu se oprească decât la acele categorii care în fiecare dintre clase servesc celorlalte ca fundament al unităţii într-o percepţie posibilă, prin urmare la categoriile de subzistenţă, realitate, unitate (nu pluralitate) şi existenţă; numai că raţiunea le reprezintă aici pe toate drept condiţii ale posibilităţii unei fiinţe gânditoare, condiţii care sunt ele însele necondiţionate. Astfel, sufletul cunoaşte în el însuşi 1 Unitatea necondiţionată a relaţiei, adică pe sine, nu ca inerent, ci ca subzistent Unitatea necondiţionată a calităţii, adică nu ca întreg real, ci ca simplu* 3 Unitatea necondiţionată în pluralitatea în timp, adică nu numeric diferită în timpuri diferite, ci ca unul şi acelaşi subiect

Unitatea necondiţionată a existenţei în spaţiu, adică nu în calitate de conştiinţă a mai multor lucruri în afara ei, ci numai a existenţei ei proprii, iar a altor lucruri numai ca reprezentări ale ei.
* Acum nu pot încă arăta în ce fel simplul corespunde, la rândul lui, categoriei de realitate; acest lucru va fi explicat în capitolul următor, cu ocazia unei alte folosiri raţionale a aceluiaşi concept.

ANTINOMIA RAŢIUNII PURE

DIALECTICA TRANSCENDENTALĂ
Cartea a doua Capitolul al doilea ANTINOMIA RAŢTUNII PURE

în introducerea la această parte a operei noastre am arătat că toată aparenţa transcendentală a raţiunii pure se bazează pe raţionamente dialectice, a căror schemă ne-o pune la îndemână Logica în cele trei specii formale de raţionamente în genere, cam aşa cum categoriile îşi găsesc schema lor logică în cele patru funcţii ale tuturor judecăţilor. Prima specie a acestor raţionamente sofistice tindea către unitatea necondiţionată a condiţiilor subiective ale tuturor reprezentărilor în genere (ale subiectului sau sufletului) în corespondenţă cu raţionamentele categorice, a căror premisă majoră, ca principiu, exprimă raportul unui predicat cu un subiect. A doua specie de argumente dialectice va avea deci drept conţinut, în analogie cu raţionamentele i p o t e t i c e , unitatea necondiţionată a condiţiilor obiective în fenomen. Cea de-a treia specie, de care va fi vorba în capitolul următor, are Raţiunea este facultatea principiilor. Aserţiunile psihologiei pure nu cuprind predicate empirice despre suflet, ci predicate care, atunci când au loc, trebuie să determine obiectul în sine, independent de experienţă,prin urmare prin simplă raţiune. Ele ar trebui deci, cum e şi just, sa fie întemeiate pe principii şi concepte generale despre naturi gânditoare în genere. în loc de aceasta, găsim că reprezentarea singulară: eu sunt le domină pe toate celelalte, care, tocmai fiindcă exprimă formula Pwă a întregii mele experienţe (nedeterminat), se dă drept judecată universală, valabilă pentru toate fiinţele gânditoare, şi fiindcă totuşi este 1 uală 'n tc)ate privinţele, ea poartă în sine aparenţa unei unităţi ute a condiţiilor gândirii în genere şi prin aceasta se întinde mai e Parte decât poate ajunge experienţa posibilă.

349

I" II

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 2

ca temă unitatea necondiţionată a condiţiilor obiective care fac posibile obiectele în genere. Dar este demn de remarcat că paralogismul transcendental n-a produs decât o aparenţă unilaterală cu privire la Ideea despre subiectul gândirii noastre şi că pentru aserţiunea contrară nu se poate găsi nici cea mai neînsemnată aparenţă provenită din concepte raţionale. Avantajul este cu totul de partea pneumatismului, deşi acesta nu poate nega viciul originar, care face ca această teorie să se prefacă în scrum la proba de foc a Criticii, în ciuda aparenţei care îi este favorabilă. Cu totul altfel stau lucrurile când aplicăm raţiunea la sinteza obiectivăm fenomenelor, unde ea crede că îşi impune, în adevăr cu multă aparenţă, principiul ei de unitate necondiţionată, dar curând se încurcă în astfel de contradicţii, încât este silită să renunţe la pretenţiile pe plan cosmologic. Aici se prezintă un nou fenomen al raţiunii omeneşti, anume: o antitetică foarte naturală, pe care nu e nevoie să o născocească cineva şi sa întindă abil curse spre ea, ci în care raţiunea cade de la sine şi inevitabil; prin aceasta, ea e ferită, desigur, de adormirea într-o convingere imaginară, pe care o produce o aparenţă numai unilaterală, dar totodată este ispitită fie să se lase pradă unei disperări sceptice, fie să ia o atitudine de suficienţă dogmatică şi sa stăruie cu încăpăţânare în anumite afirmaţii, fără a acorda ascultare şi a da dreptate argumentelor contrare. Amândouă înseamnă moartea unei filosofii sănătoase, deşi prima ar mai putea fi numită eventual e u t a n a s i a raţiunii pure. înainte de a înfăţişa discordia şi distrugerile pe care le provoacă acest conflict al legilor (antinomia) raţiunii pure, să dăm câteva explicaţii care pot lămuri şi justifica metoda de care ne servim în tratarea obiectului nostru. Numesc concepte cosmologice toate Ideile transcendentale, întrucât privesc totalitatea absolută în sinteza fenomenelor, pe de o parte, din cauza tocmai a acestei totalităţi necondiţionate pe care se bazează şi conceptul universului, care el însuşi nu este decât o Idee; pe de altă parte, fiindcă ele se raportează numai la sinteza fenomenelor, prin urmare la sinteza empirică, pe când, dimpotrivă, totalitatea absolută în sinteza condiţiilor tuturor lucrurilor posibile în genere va da naştere unui ideal al raţiunii pure, care este complet diferit de conceptul despre lume, deşi este în relaţie cu el. De aceea, aşa cum paralogismele raţiunii pure au pus
350

SECŢ. 1. SISTEMUL IDEILOR COSMOLOGICE

baza unei psihologii dialectice, tot astfel antinomia raţiunii pure va zenta principiile transcendentale ale unei pretinse cosmologii pure (raţionale) nu pentru a o găsi valabilă şi a şi-o însuşi, ci, aşa cum arată însasi denumirea de conflict al raţiunii, pentru a o prezenta ca o Idee care, în strălucirea ei orbitoare, dar falsă, nu se poate concilia cu fenomenele. ANTINOMIA RAŢIUNE PURE
Secţiunea întâi

SISTEMUL IDEILOR COSMOLOGICE

Pentru a putea enumera aceste Idei, după un principiu, cu precizie sistematică, trebuie să observăm mai î n t â i că numai intelectul este acela din care pot izvorî concepte pure şi transcendentale, că raţiunea nu produce propriu-zis nici un concept, ci că cel mult eliberează numai conceptul intelectului de limitările inevitabile ale unei experienţe posibile şi caută deci să-1 extindă dincolo de limitele empiricului, dar totuşi în legătură cu el. Aceasta are loc prin aceea că pentru un condiţionat dat raţiunea reclamă totalitatea absolută de partea condiţiilor (sub care intelectul supune unităţii sintetice toate fenomenele) şi astfel face din categorie o Idee transcendentală, pentru a da sintezei empirice totalitatea absolută prin continuarea ei până la necondiţionat (care nu se întâlneşte niciodată în experienţă, ci numai în Idee). Raţiunea reclamă aceasta după principiul: dacă este dat condiţionalul, atunci este dată şi întreaga sumă a condiţiilor, prin urmare necondiţionatul absolut, care el singur face posibil condiţionatul. Astfel, mai întâi, Ideile transcendentale nu vor fi altceva decât categorii extinse până la necondiţionat şi ele vor putea fi cuprinse într-un tabel sistematizat după titlurile categoriilor. Dar, m a l d o i l e a r â n d , trebuie să se observe că nu toate categoriile sunt u ne pentru aceasta, ci numai cele în care sinteza constituie o serie de iţii subordonate (nu coordonate) între ele în raport cu un iponat. Totalitatea absolută nu e reclamată de raţiune decât întrucât e Şte seria ascendentă a condiţiilor pentru un condiţionat dat, prin e nu atunci când e vorba de linia descendentă a consecinţelor si 351

TEORIA ELEM. PART. II. DIVIZ. 2. CART. 2. CAP. 2

nici de agregatul condiţiilor coordonate faţă de aceste consecinţe. Căci, cu privire la condiţionatul dat, condiţiile sunt deja presupuse şi trebuie considerate ca date o dată cu aceasta; în timp ce, având în vedere că consecinţele nu fac posibile condiţiile lor, ci mai curând le presupun, în mersul spre consecinţe (sau în coborârea de la condiţia dată spre condiţionat) putem fi fără grijă cu privire la faptul dacă seria încetează sau nu şi în genere problema cu privire la totalitatea lor nu este deloc o supoziţie a raţiunii. Astfel, gândim în mod necesar ca dat (chiar dacă nu determinabil de către noi) un timp complet scurs până în momentul prezent. Dar în ce priveşte timpul viitor, deoarece acesta nu este condiţia pentru a ajunge la prezent, este cu totul indiferent, pentru a-1 înţelege, cum tratăm timpul viitor, dacă îl vom face să înceteze la un moment dat sau îl vom lăsa să curgă la infinit. Fie seria m, n, o, în care n este dat ca fiind condiţionat cu privire la m, dar totodată ca o condiţie a lui o; să presupunem că seria merge ascendent de la condiţionatul n la m (1, k, ietc.) şi, de asemenea, descendent de la condiţia n la condiţionatul o (p, q,rctc); atunci eu trebuie să presupun prima serie, pentru a considera pe a ca dat, iar n nu este posibil, potrivit raţiunii (totalităţii condiţiilor), decât cu ajutorul acestei serii; dar posibilitatea ei nu se întemeiază pe seria următoare o,p, q, r, care, prin urmare, nu poate fi considerată ca dată, ci numai ca dabilis. Voi numi regresivă sinteza unei serii orientată spre condiţii, deci pe aceea care porneşte de la condiţia cea mai apropiată de fenomenul dat şi urcă până la condiţiile mai îndepărtate, iar progresivă pe aceea care coboară, orientată spre condiţionat, de la consecinţa cea mai apropiată la consecinţele cele mai îndepărtate. Cea dintâi merge in antecedentia, cea de-a doua in consequentia. Ideile cosmologice se ocupă deci cu totalitatea sintezei regresive şi merg in antecedentia, nu in consequentia. Când se întâmplă invers, atunci este o problemă arbitrară, şi nu necesară, a raţiunii pure, căci pentru înţelegerea deplină a ceea ce este dat în fenomen avem nevoie de principii, iar nu de consecinţe. Pentru a întocmi tabelul Ideilor după tabelul categoriilor, să luăm mai întâi cele două cuante originare ale oricărei intuiţii a noastre, timpul şi spaţiul. Timpul este în sine o serie (şi condiţia formală a tuturor seriilor) şi de aceea în el trebuie distinse apriori, în raport cu un prezent dat, antecedentia, în calitate de condiţii (trecutul), de consequentibus 352

SECT. 1. SISTEMUL IDEILOR COSMOLOGICE

"torul) Prin urmare, Ideea transcendentală a totalităţii absolute a seriei ditiilor pentru un condiţionat dat nu priveşte decât tot timpul trecut. n Dă Ideea raţiunii, tot timpul scurs va fi gândit în mod necesar drept onditie a momentului dat. Iar în ce priveşte spaţiul, în el nu există vreo deosebire în sine între progres şi regres, căci el constituie un agregat, iar 0 serie, căci părţile lui există toate simultan. Eu nu pot considera momentul prezent, în raport cu timpul trecut, decât numai ca fiind condiţionat, dar niciodată drept condiţie a acestui timp, căci acest moment ia naştere abia numai prin timpul scurs (sau mai curând prin scurgerea timpului precedent). Dar fiindcă părţile spaţiului nu sunt subordonate între ele, ci coordonate, o parte nu este condiţia posibilităţii celeilalte şi ea nu constituie în sine, ca timpul, o serie. Cu toate acestea, sinteza părţilor diverse ale spaţiului, cu ajutorul căreia îl aprehendăm, este succesivă, are deci Ioc în timp şi conţine o serie. Şi fiindcă în această serie a spaţiilor agregate (de exemplu, a palmelor într-o prăjină), începând cu un spaţiu dat, cele pe care le mai adăugăm prin gândire sunt totdeauna condiţia limitei celor precedente, măsurarea unui spaţiu trebuie considerată şi ca o sinteză a unei serii a condiţiilor pentru un condiţionat dat; numai că partea condiţiilor nu este diferită în sine de partea în care se află condiţionatul, prin urmare regressus şi progressus par să fie identice în spaţiu. Dar fiindcă o parte a spaţiului nu este dată, ci este numai limitată de altele, trebuie să considerăm orice spaţiu limitat ca fiind şi condiţionat, deoarece el presupune un alt spaţiu drept condiţie a limitei lui, şi aşa mai departe. Din punctul de vedere al limitării, progresul în spaţiu este deci şi un regres, şi Ideea transcendentală a totalităţii absolute a sintezei în seria condiţiilor priveşte şi spaţiul, şi eu pot pune problema totalităţii absolute a fenomenului în spaţiu tot atât de bine ca şi pe aceea a totalităţii absolute în timpul scurs. Vom vedea însă mai târziu dacă este posibilă şi o soluţie a acestei probleme. In al doilea rând, realitatea în spaţiu, adică materia, este un condiţionat ale cărui condiţii interne sunt părţile lui, iar părţile părţilor sunt condiţiile îndepărtate, astfel încât aici are loc o sinteză regresivă, a 1totalitate absolută este cerută de raţiune, care nu poate avea loc decât printr-o diviziune completă, prin care realitatea materiei se e i la nimic, fie la ceea ce nu mai este materie, adică la ceea ce
e

353

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP.

este simplu. Prin unnare, şi aici există o serie de condiţii şi un progres spre necondiţionat. în al treilea rând, în ce priveşte categoriile raportului real dintre fenomene, categoria substanţei cu accidentele ei nu este propice pentru o Idee transcendentală, adică, în raport cu această categorie, raţiunea nu are nici un motiv să se întoarcă regresiv la condiţii. Căci accidentele (întrucât sunt inerente unei substanţe unice) sunt coordonate între ele şi nu constituie o serie. Dar în ce priveşte substanţa, ele nu sunt propriu-zis subordonate acesteia, ci sunt modul de a exista al substanţei însăşi. Ceea ce aici ar mai putea să pară a fi o Idee a raţiunii transcendentale ar fi conceptul de substanţial. Dar fiindcă acesta nu înseamnă altceva decât conceptul de obiect în genere, care subzistă întrucât gândim în el numai subiectul transcendental, independent de orice predicate, iar aici nefiind vorba decât de necondiţionat în seria fenomenelor, e clar că substanţialul nu poate constitui un membru în această serie. Acelaşi lucru este valabil şi cu privire la substanţe în comuniunea lor, care sunt numai agregate şi nu au un exponent al unei serii, fiindcă ele nu sunt subordonate între ele în calitate de condiţii ale posibilităţii lor, ceea ce se putea spune desigur despre spaţii, a căror limită nu este niciodată determinată în sine, ci totdeauna de un alt spaţiu. Nu rămâne deci decât categoria cauzalităţii, care oferă o serie de cauze la un efect dat, în care se poate urca de la efect, ca de la condiţionat, spre cauze, în calitate de condiţii, şi se poate da răspuns la întrebarea raţiunii. în al patrulea rând, conceptele de posibil, real şi necesar nu duc la nici o serie decât numai întrucât contingentul în existenţă trebuie considerat totdeauna ca fiind condiţionat şi întrucât, după regula intelectului, el indică totdeauna o condiţie, care în mod necesar ne trimite la o condiţie mai înaltă, până când raţiunea găseşte numai în totalitatea acestei serii necesitatea necondiţionată. Nu există deci decât patru Idei cosmologice, după cele patru titluri ale categoriilor, dacă scoatem în relief pe acelea care implică în mod necesar o serie în sinteza diversului.

354

SECŢ. 1- SISTEMUL IDEILOR COSMOLOGICE

1 Totalitatea absolută a compunerii întregului dat al tuturor fenomenelor 2 3 Totalitatea absolută a d i v i z i u n i i Totalitatea absolută a g e n e z e i unui întreg dat în domeniul unui fenomen în genere fenomenelor Totalitatea absolută a dependenţei e x i s t e n ţ e i a ceea ce este schimbător în fenomen Mai întâi trebuie să se observe aici că Ideea de totalitate absolută nu priveşte altceva decât expunerea fenomenelor, prin urmare nu conceptul pur al intelectului despre un întreg al lucrurilor în genere. Fenomenele sunt deci considerate aici ca date şi raţiunea reclamă totalitatea absolută a condiţiilor posibilităţii lor, întrucât acestea constituie o serie, prin urmare reclamă o sinteză absolută (adică în orice privinţă), completă, prin care fenomenul să poată fi expus după legile intelectului. In al doilea rând, ceea ce caută raţiunea în această sinteză a condiţiilor, continuată în serie, şi anume regresiv, este propriu-zis numai necondiţionatul,precum şi totalitatea în seria premiselor, care împreună nu mai presupun nici o altă premisă. Acest necondiţionat este cuprins totdeauna în totalitatea absolută a seriei, când ne-o reprezentăm în imaginaţie. Dar această sinteză absolut completă este la rândul ei numai o Idee; căci nu se poate şti, cel puţin de mai înainte, dacă o astfel de sinteză este şi posibilă în fenomene. Dacă ne reprezentăm totul prin simple concepte pure ale intelectului, independent de condiţiile intuiţiei sensibile, atunci se poate spune de-a dreptul că pentru un condiţionat dat este dată Şi întreaga serie a condiţiilor subordonate între ele; căci cel rotai nu este dat decât prin cea din urmă. Dar la fenomene se întâlneşte 0 restricţie particulară a modului în care sunt date condiţiile, fiindcă ele „ ate de sinteza succesivă a diversului intuiţiei, sinteză care trebuie le cor npletă în regresiune. Dacă această totalitate este posibilă din nct de v edere sensibil, este încă o problemă. Dar Ideea acestei totalităţi 355

TEORIA ELEM.PART. II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 2

I

'

se află totuşi în raţiune, indiferent de posibilitatea sau imposibilitatea de a lega de ea concepte empirice adecvate. Deci, fiindcă în totalitatea absolută a sintezei regresive a diversului în fenomen (după îndrumarea categoriilor care îl reprezintă ca pe o serie de condiţii pentru un condiţionat dat) este cuprins în mod necesar necondiţionatul şi fiindcă poate fi lăsată nedecisa problema dacă şi cum poate fi realizată această totalitate, raţiunea ia aici hotărârea de a porni de la Ideea de totalitate, deşi ea are ca intenţie finală propriu-zis necondiţionatul, fie al seriei întregi, fie al unei părţi a ei. Acest necondiţionat poate fi gândit fie ca constând numai în seria întreagă, în care deci toţi membrii fără excepţie sunt condiţionaţi şi numai întregul lor ar fi absolut necondiţionat, şi în cazul acesta regresiunea se numeşte infintă, fie că necondiţionatul absolut nu este decât o parte a seriei, căreia ceilalţi membri ai seriei îi sunt subordonaţi, dar ea însăşi nu este supusă nici unei condiţii*. în primul caz, seria este a parte priori fără limite (fără început), adică infinită şi totuşi dată în întregime, dar regresiunea în ea nu este niciodată încheiată şi nu poate fi numită infinită decât potentialiter. în al doilea caz, există un termen prim al seriei care, în raport cu timpul scurs, se numeşte începutul lumii; în raport cu spaţiul — marginea lumii; în raport cu părţile unui tot dat în limitele lui — simplul; în raport cu cauzele — spontaneitatea absolută (libertatea); în raport cu existenţa lucrurilor schimbătoare — necesitatea naturală absolută. Avem două expresii: lume şi n a t u r ă , care uneori se confundă. Prima înseamnă întregul matematic al tuturor fenomenelor şi totalitatea sintezei lor în mare, ca şi în mic, adică atât în dezvoltarea progresivă a acestei sinteze prin compunere, cât şi prin diviziune. Aceeaşi lume se numeşte natură**, întrucât e privită ca un întreg dinamic şi nu se ia în
* întregul absolut al seriei de condiţii pentru un condiţionat dat este totdeauna necondiţionat, căci în afara lui nu mai există condiţii, în raport cu care el să poată n condiţionat. Dar acest întreg absolut al unei astfel de serii nu este decât o Idee sau mai curând un concept problematic, a cărui posibilitate trebuie cercetată şi cu privire la modul cum poate fi conţinut în el necondiţionatul ca adevărata Idee transcendentală, despre care este vorba. ** Natura, luată adjectival (formaliter) înseamnă conexiunea determinărilor unui lucru după un principiu intern al cauzalităţii. Dimpotrivă, prin natură luată substantiva' (materialiter) se înţelege ansamblul fenomenelor, întrucât ele, datorită unui princip"1

356

SECŢ. 1 ■ SISTEMUL IDEILOR COSMOLOGICE

siderare agregarea în spaţiu sau în timp, pentru a o realiza ca o titate, ci se ia în considerare unitatea în existenţa fenomenelor. Condiţia a ceea ce se întâmplă se numeşte atunci cauză, iar cauzalitatea econditionată a cauzei în fenomen se numeşte libertate, în timp ce auzalitatea condiţionată se numeşte cauză naturală în sens restrâns. Conditionatul în existenţa în genere se numeşte contingent, iar necondiţionatul, necesar. Necesitatea necondiţionată a fenomenelor poate fi numită necesitate naturală. Ideile de care ne ocupăm acum le-am numit mai sus Idei cosmologice, în parte pentru că prin termenul lume se înţelege ansamblul tuturor fenomenelor şi pentru că Ideile noastre nu sunt îndreptate decât asupra necondiţionatului printre fenomene, în parte şi pentru că termenul lume înseamnă în sens transcendental totalitatea absolută a ansamblului lucrurilor existente, iar noi ne îndreptăm atenţia numai spre totalitatea sintezei (deşi propriu-zis numai în regresiunea către condiţii). Dacă se consideră că, în afară de aceasta, Ideile sunt toate transcendente şi deşi nu depăşesc obiectul, adică fenomenele ca specie, ci au de-a face numai cu lumea sensibilă (nu cu noumene), împing totuşi sinteza până la un grad care depăşeşte orice experienţă posibilă; ele pot fi numite toate, după părerea mea, foarte just c o n c e p t e c o s m o l o g i c e . Din punctul de vedere al deosebirii dintre necondiţionatul matematic şi necondiţionatul dinamic, spre care tinde regresiunea, eu aş numi totuşi pe primele două, în sens mai restrâns, concepte cosmologice (despre lume in mare şi în mic), iar pe celelalte două, c o n c e p t e t r a n s c e n d e nte despre natură. Această deosebire nu este deocamdată de mare importanţă, dar poate deveni mai importantă în cele ce urmează.

ma(e c

.. ând

Iităţii1 se înlănţuie universal. în primul sens, se vorbeşte despre natura a ocu u etc * ' ' ■. Şi nu ne servim de acest cuvânt decât adjectival; dimpotrivă, °r im de lucrurile naturii, gândim un întreg subzistent.

auza

357

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 2

ANTINOMIA RAŢIUNII PURE
Secţiunea a doua

ANTITETICA RAŢIUNII PURE

Dacă tetică înseamnă orice ansamblu de doctrine dogmatice, prin antitetică înţeleg nu afirmaţiile dogmatice (thesis cum antithesi), fără ca una să aibă un drept de întâietate faţă de cealaltă la aprobarea noastră. Antitetica deci nu se ocupă nicidecum cu afirmaţii unilaterale şi nu consideră cunoştinţele generale ale raţiunii decât sub raportul conflictului dintre ele şi al cauzelor lui. Antitetica transcendentală este o cercetare asupra antinomiei raţiunii pure, asupra cauzelor şi rezultatului ei. Dacă folosim raţiunea noastră nu numai la aplicarea principiilor intelectului la obiecte ale experienţei şi dacă îndrăznim să extindem aceste principii dincolo de limitele experienţei, atunci răsar judecăţi sofistice, care nici nu speră confirmare în experienţă, nici nu au a se teme de contrazicere, şi fiecare dintre ele nu numai că este în sine fără contradicţie, ci găseşte chiar în natura raţiunii condiţiile necesităţii ei, numai că, din nefericire, aserţiunea contrariului are de partea ei temeiuri de aserţiune tot atât de valabile şi necesare. întrebările care se prezintă în mod firesc într-o astfel de dialectică a raţiunii pure sunt deci: 1) care sunt propriu-zis judecăţile în care raţiunea pură este de fapt supusă în mod inevitabil unei antinomii? 2) pe ce cauze se întemeiază această antinomie? 3) dacă şi în ce mod îi rămâne totuşi deschisă raţiunii, în această contradicţie, o cale spre certitudine? O teză dialectică a raţiunii pure trebuie deci să aibă în sine ceva care s-o distingă de toate judecăţile sofistice: mai întâi, ea nu priveşte o 358

SECT. 2. ANTITETICA RAŢIUNII PURE

bletnă arbitrară, pe care ne-o punem de plăcere, ci o problemă de care buie să se izbească în mod necesar orice raţiune umană în mersul ei , ■ te. jn al doilea rând, ea, cu judecata contrară, nu este o simplă arentă artificială care dispare de îndată ce o sesizăm, ci o aparenţă turala şi inevitabilă care, chiar dacă nu ne mai lăsăm păcăliţi de ea, deşi nu ne mai înşeală, ne mai creează mereu iluzii şi deci poate fi făcută în adevăr inofensivă, dar nu poate fi niciodată distrusă. O astfel de doctrină dialectică nu se va raporta la unitatea intelectului în concepte ale experienţei, ci la unitatea raţiunii în simple Idei; cum unitatea raţiunii trebuie să se acorde mai întâi cu intelectul, ca sinteză după reguli, dar şi cu raţiunea, ca unitate absolută a acestei sinteze, condiţiile unităţii, în caz că sinteza este adecvată unităţii raţiunii, vor fi prea mari pentru intelect, iar dacă vor fi conforme intelectului, vor fi prea mici pentru raţiune; de unde rezultă în mod necesar un conflict care nu poate fi evitat, oricum am proceda. Aceste aserţiuni sofistice deschid deci o arenă dialectică, în care fiecare parte care are permisiunea de a ataca are câştig de cauză, iar acela care este silit să procedeze numai defensiv este învins. De aceea, cavalerii gata de luptă, indiferent că intervin pentru cauza bună sau pentru cea rea, sunt siguri de cununa biruinţei, dacă se îngrijesc să aibă privilegiul de a da ei ultimul atac şi dacă nu sunt obligaţi să reziste unui nou asalt al adversarului. Ne putem lesne închipui că această arenă a fost încă de mult călcată destul de des, că multe victorii au fost repurtate de ambele părţi, dar că, pentru ultima, care era decisivă, s-a avut totdeauna grijă ca apărătorul cauzei drepte să rămână singur pe teren, prin faptul că adversarului său i se interzicea să mai ia armele în mână. Ca arbitri nepărtinitori ai luptei trebuie să lăsăm de o parte problema dacă e bună sau rea cauza pentru care combat luptătorii şi să-i lăsăm să-şi rezolve mai mtai între ei disputa. Poate că, după ce mai mult s-au obosit decât şi-au provocat reciproc răni, vor sesiza singuri zădărnicia certei lor şi se vor despărţi ca buni prieteni. Această metodă de a asista la o luptă de aserţiuni sau mai curând de Provoca, nu pentru a decide în cele din urmă în avantajul uneia sau la n Părţi, ci pentru a cerceta dacă nu cumva obiectul luptei nu este 359

I I I
TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 2

poate decât o simplă iluzie, pe care fiecare o urmăreşte în zadar şi fn care nu poate câştiga nimic, chiar dacă n-ar întâmpina nici o opoziţie acest procedeu, zic, poate fi numit metodă s c e p t i c ă . Ea este cu totul diferită de scepticism, principiu al unei ignorante artificiale si ştiinţifice care subminează fundamentele oricărei cunoaşteri, pentru a nu lăsa nicăieri, pe cât posibil, nici o încredere şi nici o siguranţă în cunoaştere. Căci metoda sceptică tinde spre certitudine, prin aceea că ea caută să descopere într-o astfel de luptă, purtată de ambele părţi loial şi inteligent, punctul neînţelegerii, pentru ca, aşa cum fac legiuitorii înţelepţi, din nedumerirea judecătorilor în procese, să se instruiască pe ei înşişi din ceea ce este deficient şi imprecis determinat în legile lor. Antinomia care se revelează în aplicarea legilor, este, pentru înţelepciunea noastră limitată, cea mai bună piatră de încercare a nomoteticii, pentru a face prin aceasta atentă raţiunea, care în speculaţie abstractă nu observă uşor paşii greşiţi asupra momentelor în determinarea principiilor ei. Dar această metodă sceptică nu este esenţial proprie decât filosofiei transcendentale, şi în oricare alt câmp de cercetare ne putem eventual dispensa de ea, numai în aceasta nu. în matematică, folosirea ei ar fi absurdă, căci în ea nu există aserţiuni false care sa se poată ascunde şi să poată fi făcute invizibile, deoarece dovezile trebuie să urmeze totdeauna firul intuiţiei pure, şi anume printr-o sinteză totdeauna evidentă. în filosofia experimentală, o îndoială provizorie poate fi desigur utilă, dar totuşi cel puţin nu este posibilă nici o neînţelegere care să nu poată fi uşor înlăturată, şi în experienţă trebuie să se găsească în cele din urmă ultimele mijloace pentru a decide diferendul, indiferent că ele sunt descoperite mai devreme sau mai târziu. Morala poate da şi ea toate principiile ei in concreto, împreună cu consecinţele practice, cel puţin în experienţele posibile, şi astfel poate evita neînţelegerea abstracţiei. Dimpotrivă, aserţiunile transcendentale, care au pretenţia la cunoaşteri care se extind dincolo de câmpul tuturor experienţelor posibile, nu sunt, chiar în cazul în care sinteza lor abstractă ar putea fi data a priori într-o intuiţie, astfel constituite, încât neînţelegerea să poată fi descoperită cu ajutorul vreunei experienţe360

SECŢ. 2. ANTITETICA RAŢIUNII PURE

Raţiunea transcendentală nu permite deci nici o altă piatră de încercare, decât pe aceea de a uni între ele aserţiunile ei şi, prin urmare, a lăsa mai întâi rivalitatea dintre ele liberă şi fără obstacole. Această rivalitate vrem s-o prezentăm acum*.

nOnomiile se succed î„ ordinea Ideilor transcende,

361

ntale indicate mai sus.

TEORIA ELEM.PART. II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 2

ANTINOMIA
PRIMUL CONFLICT
TEZĂ

Lumea are un început în timp şi este de asemenea limitată în spaţiu.
DOVADĂ

Dacă se admite că lumea nu are început în timp, atunci până la fiecare moment dat s-a scurs o eternitate şi, prin urmare, s-a scurs o serie infinită de stări succesive ale lucrurilor în lume. Dar infinitatea unei serii constă tocmai în aceea că ea nu poate fi niciodată terminată printr-o sinteză succesivă. Deci o serie infinită scursă în lume este imposibilă, prin urmare un început al lumii este o condiţie necesară a existenţei ei, ceea ce trebuia dovedit mai întâi. In ce priveşte al doilea punct, dacă se admite contrariul, lumea va fi un întreg infinit dat de lucruri existente simultan. Dar noi nu putem concepe mărimea unui cuantum, care nu este dat* în anumite limite oricărei intuiţii, altfel decât cu ajutorul sintezei părţilor, iar totalitatea unui astfel de cuantum decât prin sinteza completă sau prin adăugarea repetată a unităţii la unitate**. Prin urmare, pentru a concepe ca un întreg lumea care umple toate spaţiile, ar trebui ca sinteza succesivă a părţilor unei lumi infinite să fie considerată ca terminată, adică un timp infinit ar trebui considerat ca scurs în enumerarea tuturor lucrurilor coexistente, ceea ce este imposibil.

* Putem intui un cuantum nedeterminat ca un întreg, dacă este închis în limite, fărâ a avea nevoie să construim totalitatea lui măsurându-1, adică prin sinteza succesiva a părţilor lui. Căci limitele determină deja totalitatea, tăind tot ceea ce este în plus. ** Conceptul de totalitate nu este în acest caz altceva decât reprezentarea sintezei complete a părţilor lui .deoarece, neputând scoate conceptul din intuiţia întregului (care in acest caz este imposibilă), nu-1 putem sesiza, cel puţin în Idee, decât cu ajutorul sintezei părţilor, împinsă până la infinit.

362

SECŢ. 2. ANTITETICA RAŢIUNII PURE. ANTINOMIA 1

RAŢIUNII PURE AL IDEILOR TRANSCENDENTALE
ANTITEZĂ

Lumea nu are nici început, nici limite în spaţiu, ci este infinită atât în timp, cât şi în spaţiu.
DOVADĂ

Să admitem că ea are un început. Cum începutul este o existenţă precedată de un timp în care lucrul nu este, trebuie să fi precedat un timp în care lumea nu era, adică un timp vid. Dar într-un timp vid nu este posibilă naşterea vreunui lucru; căci nici o parte a unui astfel de timp nu are în sine faţă de o altă parte vreo condiţie distinctivă a existenţei mai curând decât a nonexistenţei (fie că admitem că lumea se naşte de la sine, fie că admitem că se naşte printr-o altă cauză). Astfel, în lume pot începe în adevăr multe serii de lucruri, dar lumea însăşi nu poate avea început şi este deci infinită în raport cu timpul trecut. In ceea ce priveşte al doilea punct, dacă se admite mai întâi contrariul, anume că lumea este finită şi limitată în spaţiu, atunci ea se află într-un spaţiu vid, care nu este limitat. Nu ar exista deci numai un raport al lucrurilor în spaţiu, ci şi un raport al lucrurilor faţă de spaţiu. Dar cum lumea este un întreg absolut, în afara căruia nu se întâlneşte un obiect al intuiţiei şi prin urmare un corelat al lumii, cu care ea să stea în raport, raportul lumii faţă de spaţiul vid nu ar fi un raport al ei faţă de un obiect. Dar un astfel de raport, prin urmare şi limitarea lumii de către spaţiul vid, nu e nimic; lumea nu este deci limitată spaţial, adică este infinită în ce priveşte întinderea*.

c

nu

Spaţiul este numai forma intuiţiei externe (intuiţie formală), dar nu un lucru real sau în^'6 f' 'ntUit dinafara- Spaţiul, înaintea tuturor lucrurilor care îl determină (îl umplu ea za) sau care mai curând îi dau o intuiţie em/J/'ricăcorespunzătoare formei lui, ' "urnele de spaţiu absolut, altceva decât simpla posibilitate a fenomenelor

363

TEORIA ELEM.PART. II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 2

Prin urmare, un agregat infinit de lucruri reale nu poate fi considerat ca un tot dat, deci nici ca datîn acelaşi timp. Prin urmare, o lume nu este infinită, ca întindere în spaţiu, ci este închisă în limitele ei, ceea ce era punctul al doilea de demonstrat.

Notă la I. LA TEZĂ în aceste argumente care se opun unele altora n-am căutat mijloace înşelătoare pentru a aduce (cum se spune) o dovadă avocăţească, care se serveşte în avantajul ei de imprudenţa adversarului şi admite bucuros apelul acestuia la o lege echivocă, pentru a clădi propriile ei pretenţii nejustificate pe respingerea acestei legi. Fiecare din aceste dovezi este scoasă din natura lucrului şi s-a lăsat la o parte avantajul pe care l-ar putea oferi paralogismele dogmaticilor din ambele părţi. Aş fi putut dovedi în aparenţă teza şi prin aceea că aş fi pus înainte, după obişnuinţa dogmaticilor, un concept vicios despre infinitatea unei mărimi date. O mărime esteinfinită când nu este posibilă alta mai mare deasupra ei (adică deasupra mulţimii de unităţi date, conţinută în ea). Dar nici o mulţime nu este cea mai mare, căci i se mai pot adăuga mereu una sau mai multe unităţi. Deci o mărime infinită dată, prin urmare şi o lume infinită (atât ca serie scursă, cât şi ca întindere) este imposibilă; ea este deci limitată de ambele părţi. Aşa aş fi putut eu expune dovada mea; dar acest concept nu se acordă cu ceea ce se înţelege printr-un tot infinit. Prin el nu se reprezintă cât Je mare este, prin urmare conceptul lui nu este conceptul unui maxim, ci prin el este gândit numai raportul lui faţa de o unitate luată arbitrar, cu privire la care el este mai mare decât orice număr. După cum se va lua unitatea mai mare sau mai mică, infinitul ar fi mai marc sau mai mic; dar infinitatea, constând numai în raportul faţă de această unitate dată, ar rămâne mereu aceeaşi, deşi, negreşit, mărimea absolută a întregului nici n-ar fi cunoscută prin aceasta; despre aceasta nici nu este vorba aici. Adevăratul concept (transcendental) al infinităţii este că sinteza succesivă a unităţii în măsurarea unui cuantum nu poate fi niciodată

364

SECŢ. 2. ANTITETICA RAŢIUNII PURE. ANTINOMIA 1

prima antinomie H. LA ANTITEZĂ Dovada pentru infinitatea seriei date a lumii şi a ansamblului lumii se întemeiază pe aceasta: că, în caz contrar, un timp vid şi tot astfel un spaţiu vid ar trebui să constituie limita lumii. Dar nu-mi este necunoscut că se caută subterfugii împotriva acestei consecinţe, pretinzându-se că este foarte posibil să existe o limită a lumii în timp şi în spaţiu, fără a fi nevoie să se accepte un timp absolut înainte de începutul lumii sau un spaţiu absolut care se întinde în afara lumii reale, ceea ce este imposibil. Eu sunt cu totul de acord cu ultima parte a acestei păreri a filosofilor din şcoala lui L e i b n i z. Spaţiul este numai forma intuiţiei externe, iar nu un obiect real, care să poată fi intuit dinafară, şi nu este un corelat al fenomenelor, ci forma fenomenelor însele. Spaţiul nu poate exista deci absolut (pentru sine) ca ceva determinant în existenţa lucrurilor, fiindcă el nu este obiect, ci numai forma obiectelor posibile. Lucrurile deci, ca fenomene, determină desigur spaţiul, adică ele fac ca dintre toate predicatele posibile ale acestuia (mărime şi raport) unele sau altele să aparţină realităţii; dar, invers, spaţiul, ca ceva care există în sine, nu poate determina realitatea lucrurilor cu privire la mărime sau formă,
externe, întrucât pot fie să existe în sine, fie să se adauge la fenomene date. Intuiţia empirică "U este deci compusă din fenomene şi din spaţiu (din percepţie şi din intuiţie vidă). Unul s e corelatul sintezei celuilalt, ci sunt numai legate în una şi aceeaşi intuiţie empirică, ma ene şi formă a acestei intuiţii. Dacă vrem să punem unul din aceste elemente în afara e alt s ( Paţiul în afara tuturor fenomenelor), atunci rezultă din aceasta tot felul de d nan vide ale intuiţiei externe, care totuşi nu sunt percepţii posibile; de exemplu, ■ a sau repausul lumii în spaţiul infinit şi vid, o determinare a raportului dintre 'care nu poate fi niciodată percepută si care deci si ea este predicatul unui lucru numai gândit. ' "

365

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 2

terminată*. De aici urmează foarte sigur că nu poate să se fi scurs o eternitate de stări reale care se succed până la un moment dat (cel prezent), că deci lumea trebuie să aibă un început. Cu privire la partea a doua a tezei, dificultatea relativă la o serie infinită şi deci scursă cade în adevăr; căci diversul unei lumi infinite ca întindere este dat simultan. Dar pentru a gândi totalitatea unei asemenea mulţimi, deoarece nu ne putem referi la limite care constituie de la sine această totalitate în intuiţie, noi trebuie să dăm socoteală de conceptul nostru, care în asemenea caz nu poate merge de la întreg la o mulţime determinată de părţi, ci trebuie să demonstreze posibilitatea unui întreg prin sinteza succesivă a părţilor. Dar cum această sinteză ar trebui să formeze o serie care nu se încheie niciodată, nu poate fi gândită o totalitate înaintea ei şi prin urmare nici prin ea. Căci însuşi conceptul totalităţii este în acest caz reprezentarea unei sinteze terminate a părţilor şi această terminare, prin urmare şi conceptul despre ea, este imposibilă.

* Acesta conţine astfel o mulţime (a unităţii date) care este mai mare decât once număr, ceea ce este conceptul matematic al infinitului.

366

SECŢ. 2. ANTITETICA RAŢIUNII PURE. ANTINOMIA 1

dcăîn sine el nu este nimic real. Un spaţiu (fie el plin sau vid*) poate , j ijmitat de fenomene, dar fenomenele nu pot fi limitate de un spaţiu ... afara lor. Acelaşi lucru este valabil şi despre timp. Admiţând toate tea este totuşi incontestabil că trebuie să admitem aceste două bsurdităţi, spaţiul vid în afara lumii şi timpul vid înaintea lumii, dacă admitem o limită a lumii, fie în spaţiu, fie în timp. Căci în ce priveşte subterfugiul, prin care se caută a evita consecinţa potrivit căreia noi zicem că, în caz că lumea are limite (în timp şi în spaţiu), vidul infinit trebuie să determine existenţa lucrurilor reale în ce priveşte mărimea lor, acest subterfugiu nu constă decât în aceasta: că în locul unei lumi sensibile gândim cine ştie ce lume inteligibilă şi că în locul primului început (o existenţă precedată de un timp al nonexistenţei) gândim în genere o existenţă care nu presupune nici o altă condiţie în lume; că în locul limitei întinderii gândim hotare ale universului şi în felul acesta ocolim timpul şi spaţiul. Dar aici nu e vorba decât de mundus phaenomenon şi de mărimea ei, la care nu se poate face abstracţie în nici un caz de amintitele condiţii ale sensibilităţii, fără a-i suprima esenţa. Dacă lumea sensibilă este limitată, ea se află în mod necesar în vidul infinit. Dacă lăsăm la o parte spaţiul vid şi, prin urmare, spaţiul în genere ca condiţie apriori a posibilităţii fenomenelor, atunci dispare întreaga lume sensibilă. în problema noastră, numai aceasta ne este dată. Mundus intelligibilis nu este altceva decât conceptul universal despre o lume în genere, în care se face abstracţie de toate condiţiile intuiţiei acestei lumi şi cu privire la care nu este, prin urmare, posibilă nici o judecată sintetică, nici afirmativă, nici negativă.

feno e observâ uşor că prin aceasta vrem să spunem: spaţiul vid, întrucât e limitat de tfjjj ' a 5 a dar spaţiul din interiorul lumii nu contrazice cel puţin principiile seafi „ a'eŞ> ar putea fi deci admis în raport cu aceste principii (deşi prin aceasta nu "°* Şi Posibilitatea lui).

367

TEORIA ELEM.PART. II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 2

ANTINOMIA

AL DOILEA CONFLICT TEZĂ Orice substanţă compusă, în lume, constă din părţi simple şi nu există nicăieri absolut nimic decât simplul sau ceea ce este compus din simplu.
DOVADĂ

Dacă admiteţi că substanţele compuse n-ar consta din părţi simple, dacă orice compunere ar fi suprimată în gând, n-ar mai rămâne nici parte compusă şi (fiindcă nu există părţi simple) nici parte simplă, prin urmare n-ar mai rămâne nimic, în consecinţă nici substanţa n-ar mai fi fost dată. Deci, sau e imposibil să se suprime în gând orice compunere sau, după suprimarea ei, trebuie să rămână ceva existent fără nici o compunere, adică simplul. Dar, în primul caz, compusul n-ar consta la rândul lui din substanţe (căci pentru acestea compunerea este numai o relaţie accidentală, fără care ele trebuie să existe ca existenţe subzistând prin sine). Dar fiindcă acest caz contrazice supoziţia, nu mai rămâne decât cel de-al doilea caz: anume că compusul substanţial în lume e format din părţi simple. De aici urmează nemijlocit că toate lucrurile din lume sunt existenţe simple, că compunerea nu este decât o stare externă a lor şi că, deşi nu putem niciodată scoate complet şi izola substanţele elementare din această stare de legătură, totuşi raţiunea trebuie să le gândească ca subiecte prime ale oricărei compoziţii şi, prin urmare, ca existenţe simple anterioare ei.

368

SECŢ. 2. ANTITETICA RAŢIUNII PURE. ANTINOMIA 2

RAŢIU

NII PURE

AL IDEILOR TRANSCENDENTALE
ANTITEZĂ

Nici un lucru compus, în lume, nu constă din părţi simple şi nu există nicăieri absolut nimic simplu în lume.
DOVADĂ

Presupuneţi că un lucru compus (ca substanţă) ar consta din părţi simple. Fiindcă orice relaţie externă, prin urmare şi orice compunere din substanţe, nu este posibilă decât în spaţiu, atunci şi spaţiul trebuie să constea din tot atâtea părţi câte are compusul care ocupă spaţiul. Dar spaţiul nu constă din părţi simple, ci din spaţii. Deci fiecare parte a compusului trebuie să ocupe un spaţiu. Dar părţile absolut prime ale oricărui compus sunt simple. Simplul deci ocupă un spaţiu. Dar fiindcă orice real care ocupă un spaţiu cuprinde în sine elemente diverse, aflându-se unele în afara celorlalte, fiind prin urmare compus, şi anume ca un compus real, nu din accidente (căci acestea, fără substanţă, nu pot n externe unele faţă de altele), ci din substanţe, urmează că simplul ar fi un compus substanţial; ceea ce este contradictoriu. A doua judecată a antitezei, anume că în lume nu există nimic S1 mplu, trebuie să însemne aici numai atât: că existenţa a ceva absolut simplu nu poate fi dovedită de nici o experienţă sau percepţie, nici externă, nici internă, şi că deci absolut simplul nu este decât o Idee, a rei realitate obiectivă nu poate fi demonstrată niciodată în vreo ex Perienţă posibilă, prin urmare este fără nici o aplicaţie şi fără obiect în punerea fenomenelor. Căci să admitem că s-ar găsi pentru această Idee ndentală un obiect al experienţei; atunci intuiţia empirică a unui arecar ab e ar trebui să fie cunoscută ca o intuiţie care nu cuprinde niC1 Un e cel ^ ' ^e e'emente diverse, unele aflându-se în afara Ş' fiind legate într-o unitate. Cum din faptul că nu avem 369

TEORIA ELEM.PART. II.DIVIZ.2. CART. 2 CAP. 2

Observaţie la
I. LA TEZĂ

Când vorbesc de un întreg, care constă în mod necesar din părţi simple, înţeleg prin aceasta numai un întreg substanţial ca un compositum propriu-zis, adică unitatea accidentală a diversului, divers care, dat separat (cel puţin în gând), este pus într-o legătură reciprocă şi prin aceasta formează un tot. Spaţiul n-ar trebui numit propriu-zis compositum, ci totum, fiindcă părţile lui sunt posibile numai în întreg şi nu întregul prin părţi. El s-ar putea numi cel mult un compositum ideale, iar nu reale. Dar aceasta e numai o subtilitate. Cum spaţiul nu este un compus din substanţe (nici chiar din accidente reale), dacă suprim în el orice compunere, nu trebuie să mai rămână nimic, nici chiar punctul; căci acesta nu este posibil decât ca limită a unui spaţiu (prin urmare a unui compus). Spaţiul şi timpul nu constau deci din părţi simple. Ceea ce aparţine numai stării unei substanţe, deşi are o mărime (de exemplu, schimbarea), nu constă din simplu; adică un anumit grad de schimbare nu se naşte prin acumularea mai multor schimbări simple. Concluzia noastră de la compus la simplu nu este valabilă decât pentru lucruri subzistând în sine. Dar accidente ale stării nu subzistă în sine. Se poate deci distruge uşor dovada despre necesitatea simplului, ca 370

SECŢ. 2. ANTITETICA RAŢIUNII PURE. ANTINOMIA 2

.. f unuj astfel de divers nu se poate conchide imposibilitatea lui ° r "ntr-o intuiţie a obiectului, iar cum acesta din urmă este absolut ar pentru simplicitatea absolută, urmează că această simplicitate ate fi dedusă din nici o percepţie, oricare ar fi ea. Fiindcă deci nu te fi dat niciodată ceva ca un obiect absolut simplu într-o experienţă ibilă iar fiindcă lumea sensibilă trebuie considerată ca fiind samblul tuturor experienţelor posibile, atunci nicăieri în ea nu este dat nimic simplu. Această a doua judecată a antitezei merge cu mult mai departe decât cea dintâi, care nu exclude simplul decât din intuiţia compusului, pe când, dimpotrivă, aceasta o exclude din întreaga natură; de aceea ea nici n-a putut fi demonstrată din conceptul unui obiect dat al intuiţiei externe (a compusului), ci din raportul lui cu o experienţă posibilă în genere. a doua antinomie
H. LA ANTITEZĂ

împotriva acestei judecăţi despre o diviziune infinită a materiei, al cărei principiu al demonstraţiei este pur matematic, monadiştii aduc obiecţii, care sunt suspecte chiar prin aceea că nu vor să admită ca valabile nici cele mai clare dovezi matematice drept cunoaşteri ale naturii spaţiului, în măsura în care el este de fapt condiţia formală a posibilităţii oricărei materii, ci nu le consideră decât nişte consecinţe scoase din concepte abstracte, însă arbitrare, care nu pot fi raportate la lucruri reale. Ca şi cum ar fi posibil să ne închipuim un alt fel de intuiţie aecat aceea care este dată în intuiţia originară a spaţiului şi ca şi cum rminările apriori ale acestui spaţiu n-ar privi în acelaşi timp tot ceea ce nu este posibil decât cu condiţia de a umple acest spaţiu. Dacă le dăm scultare, atunci pe lângă punctul matematic, care este simplu, dar nu e e > ci numai limita unui spaţiu, ar trebui să mai gândim puncte fizice > ce e drept, sunt şi ele simple, dar ca părţi ale spaţiului au avantajul umple prin simpla lor agregare. Fără a repeta respingerile comune • ^e ale acestei absurdităţi, care se întâlnesc cu duiumul, după cum totul inutil să vrei să ataci subtil evidenţa matematicii prin 371

TEORIA ELEM.PART. II.DIVIZ. 2. CART. 2. CAP. 2

constitutivă a oricărui compus substanţial, şi astfel se poate pierde î n genere cauza lui, dacă întindem prea departe această dovadă şi vrem s-o aplicăm fără deosebire la tot ce este compus, cum s-a şi întâmplat de fapt de mai multe ori. De altfel, eu vorbesc aici de simplu numai întrucât e dat în mod necesar în compus, acesta putând fi dizolvat în elementele simple ca în părţile lui constitutive. Sensul propriu-zis al cuvântului monas (aşa cum îl întrebuinţează L e i b n i z) ar trebui desigur să se refere numai la simplu, care este dat (de exemplu, în conştiinţa de sine) nemijlocit ca substanţă simplă, şi nu ca element al compusului, pe care l-am putea numi mai bine atom. Şi fiindcă nu vreau să demonstrez substanţele simple decât în raport cu compusul, ca elemente ale lui, aş putea numi teza celei de-a doua antinomii atomistică transcendentală. Dar fiindcă acest cuvânt a fost întrebuinţat încă de mult pentru denumirea unui mod special de explicare a fenomenelor corporale (molecularum) şi presupune deci concepte empirice, poate fi numit principiul dialectic al monadologiei.

372

SECŢ- 2. ANTITETICA RAŢIUNII PURE. ANTINOMIA 2

ote pur discursive, observ numai ca dacă filosofia face aici şicane maticii, se datorează faptului că ea uită că în această problemă e ha numai de fenomene şi de condiţia lor. Dar nu e suficient să găsim tru conceptul intelectual pur al compusului conceptul de simplu, ci buie să aflăm pentru intuiţia compusului (a materiei) intuiţia mplului, iar acest lucru este absolut imposibil după legile sensibilităţii, n urmare şi la obiectele simţurilor. Se poate deci admite totdeauna despre un întreg din substanţe, care este gândit numai de intelectul pur, că trebuie să avem simplul anterior oricărei compuneri a lui, totuşi acest lucru nu este valabil despre toturn substanţialephaenomenon care, ca intuiţie empirică în spaţiu, are în sine proprietatea necesară că nici o parte a lui nu este simplă, fiindcă nici o parte a spaţiului nu este simplă. Totuşi monadiştii au fost destul de abili, încercând să se sustragă acestei dificultăţi prin aceea că nu presupun spaţiul ca o condiţie a posibilităţii obiectelor intuiţiei externe (corpuri), ci pe acestea şi raportul dinamic al substanţelor în genere drept condiţie a posibilităţii spaţiului. Dar noi avem un concept despre corpuri numai ca fenomene, iar ca atare, ele presupun în mod necesar spaţiul ca o condiţie a posibilităţii oricărui fenomen extern; subterfugiul este deci zadarnic, după cum am şi arătat suficient mai sus în Estetica transcendentală. Dacă ele ar fi lucruri în sine, dovada monadiştilor ar fi incontestabil valabilă. Cea de-a doua aserţiune dialectică are particular faptul că are împotriva ei o aserţiune dogmatică, care dintre toate aserţiunile sofistice este singura care încearcă să dovedească în mod evident la un obiect al experienţei realitatea a ceea ce noi mai sus socoteam că ţine de Ideile transcendentale, anume simplicitatea absolută a substanţei, încercând să demonstreze că obiectul simţului intern, eul care gândeşte, este o substanţă absolut simplă. Fără a intra aici în amănunte (fiindcă mai sus °st examinat pe larg), observ numai că atunci când ceva este gândit numai ca obiect, fără a adăuga vreo determinare sintetică a intuiţiei lui um se întâmplă acest lucru prin reprezentarea absolut nudă: eu), atunci, & Ş]t, nu poate fi perceput nimic divers şi nici o compunere într-o e de reprezentare. Pe lângă aceasta, cum predicatele prin care se acest obiect sunt numai intuiţii ale simţului intern, nu poate un a ai°* n'm'c care să dovedească un divers de elemente exterioare tora, prin urmare o compunere reală. Numai conştiinţa de sine
373

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP.2

ANTINOMIA
AL TREILEA CONFLICT
TEZĂ

Cauzalitatea după legile naturii nu este singura din care pot fi derivate toate fenomenele lumii. Pentru explicarea lor este necesar să mai admitem o cauzalitate prin libertate.
DOVADĂ

Să admitem că nu există altă cauzalitate decât după legi ale naturii; astfel, tot ce se întâmplă presupune o stare anterioară, căreia îi urmează inevitabil, după o regulă. Dar starea anterioară trebuie să fie ea însăşi ceva care s-a întâmplat (care să fi devenit în timp, căci mai înainte nu era), deoarece dacă ar fi fost întotdeauna, atunci nici consecinţa ei nu ar mai fi început să fie, ci ar fi existat întotdeauna. Astfel, cauzalitatea cauzei prin care se întâmplă ceva este ea însăşi ceva întâmplat care, potrivit legii naturii, presupune la rândul ei o stare anterioară şi cauzalitatea ei, iar această stare, la fel, presupune o alta mai veche etc Dacă deci totul se întâmplă numai după legile simple ale naturii, atunci nu există totdeauna decât un început subaltern, dar niciodată un prirn început şi deci în genere nu există o totalitate a seriei de partea ii: că l care derivă unele din altele. Dar tocmai în aceasta constă legea naturii: 374

SECT. 2. ANTITETICA RAŢIUNII PURE. ANTINOMIA 3

' această particularitate; deoarece subiectul care gândeşte este H tă propriul lui obiect, el nu se poate diviza pe sine însuşi (deşi diviza determinările care îi sunt inerente), căci în raport cu el f • orice obiect este unitate absolută. Nu este mai puţin adevărat că J acest su biect este privit exterior, ca un obiect al intuiţiei, el ar zenta totuşi o compunere în fenomen. Dar astfel trebuie considerat t tdeauna atunci când vrem să ştim dacă în el există sau nu un divers de elemente exterioare unele altora.

RAŢIUNII PURE AL IDEILOR TRANSCENDENTALE
ANTITEZĂ

Nu există libertate, ci totul în lume se întâmplă numai după legi ale naturii.
DOVADĂ

Presupuneţi că există o libertate în sens transcendental, ca o specie particulară de cauzalitate, potrivit căreia ar putea să se desfăşoare evenimentele lumii, anume o facultate de a începe în mod absolut o stare, pnn urmare şi o serie de urmări ale acestei stări; atunci, în virtutea acestei spontaneităţi, va începe nu numai o serie, ci va începe în mod absolut determinarea acestei spontaneităţi însăşi de a produce seria, adică cauzalitatea, astfel încât nimic nu precedă care să determine după legi constante această acţiune care se întâmplă. Dar orice început de acţiune P supune o stare a cauzei care încă nu acţionează, şi un prim început amic a ' acţiunii presupune o stare care nu are nici o legătură de tate cu starea anterioară a aceleiaşi cauze, adică nu rezultă în nici OQ din ea. Libertatea transcendentală este deci contrară legii cauzale car ° ast^e' ^e legătură a stărilor succesive a cauzelor eficient, după înri C os ^ ^'^ n^c' ° unitate a experienţei şi care deci nici nu se e Şte în nici o experienţă, prin urmare nu este decât o ficţiune goală. 375

TEORIA ELEM.PART. II.DIVIZ. 2. CART. 2. CAP. 2

nimic nu se întâmplă fără o cauză suficient determinată a priori. Deci judecata că orice cauzalitate nu este posibilă decât după legi ale naturii se contrazice pe sine în generalitatea ei nelimitată, şi această cauzalitate nu poate fi deci acceptată ca singura. în consecinţă, trebuie admisă o cauzalitate, prin care se întâmplă ceva fără ca propria lui cauză să fie determinată mai departe de o altă cauză precedentă după legi necesare, adică o spontaneitate absolută a cauzelor, având capacitatea de a începe de la sine o serie a fenomenelor care decurg după legi naturale, prin urmare libertate transcendentală, fără care, chiar în cursul naturii, seria succesivă a fenomenelor nu e niciodată completă de partea cauzelor.

Observaţie la I. LA TEZĂ Ideea transcendentală a libertăţii nu cuprinde, desigur, nici pe departe tot conţinutul conceptului psihologic cu acest nume, care în cea mai mare parte este empiric, ci numai pe acela de spontaneitate absolută a acţiunii ca fundament propriu-zis pe seama căruia poate fi pusă acţiunea. Dar ea este totuşi adevărata piatră de încercare a filosofici, care găseşte dificultăţi de neînvins în a admite o asemenea specie de cauzalitate necondiţionată. Deci ceea ce în problema libertăţii voinţei a pus încă de la început raţiunea speculativă într-o atât de mare încurcătură nu este propriu-zis decât o dificultate transcendentală şi se reduce pur şi simplu la problema de a şti dacă trebuie admisă o facultate capabilă să înceapă de la ea însăşi o serie de lucruri sau de stări succesive. Cum este posibila o asemenea facultate nu este tot atât de necesar să poţi răspunde, căci şi 376

SECŢ. 2. ANTITETICA RAŢIUNII PURE. ANTINOMIA 3

Nu avem deci decât natura, în care trebuie să căutăm înlănţuirea şi evenimentelor lumii. Libertatea (independenţa) faţă de legile rii este în adevăr o eliberare de constrângere, dar şi de firul ducător a\ tuturor regulilor. Căci nu se poate spune că în locul legilor turii se instalează în cauzalitatea cursului lumii legi ale libertăţii, căci daca libertatea ar fi determinată după legi, n-ar fi libertate, ci ea însăşi ar fi altceva decât natură. Deci natura şi libertatea transcendentală se deosebesc între ele ca legitatea şi absenţa legităţii. Cea dintâi determină desigur intelectul cu dificultatea de a căuta mereu mai sus în seria cauzelor originea evenimentelor, deoarece cauzalitatea lor este totdeauna condiţionată, dar promite, ca despăgubire, o unitate de experienţă universală şi conformă legilor, pe când, dimpotrivă, iluzia libertăţii promite, negreşit, intelectului cercetător un punct de repaus în lanţul cauzelor, conducându-1 la o cauzalitate necondiţionată, care începe să acţioneze de la sine, dar fiindcă această cauzalitate este oarbă, rupe firul călăuzitor al regulilor, singurul care face posibilă o experienţă universal coerentă. .

antinomia a treia

H . L A A N T IT E Z Ă Apărătorul atotputerniciei naturii (fiziocraţia transcendentală), în opoziţie cu doctrina despre libertate, şi-ar afirma judecata împotriva raţionamentelor sofistice ale acestei doctrine în felul următor: Dacă nu admiteri fa lume nimic matematic prim, sub raportul timpului, atunci nici nu aveţi nevoie să căutaţi ceva dinamic prim, sub raportul cauzalităţii. lne v a " poruncit să imaginaţi o stare a lumii absolut primă şi prin rn are un ^ început absolut al seriei de fenomene care se scurge succesiv puneţi limite naturii nemărginite, pentru a procura astfel un punct de e Paus imaginaţiei voastre? Deoarece substanţele au existat totdeauna în 'ce' Puţin unitatea experienţei face necesară o asemenea supoziţie, este mc i o dificultate nici de a admite că schimbarea stărilor ei, adică e a schimbărilor ei, a existat totdeauna şi, prin urmare, nu trebuie 377

TEORIA ELEM.PART. II.DIVIZ. 2. CART. 2. CAP. 2

în ce priveşte cauzalitatea după legi naturale trebuie să ne mulţumim pri n a recunoaşte a priori că o astfel de cauzalitate trebuie să fie presupusă deşi noi nu înţelegem în nici un fel cum este posibil ca o anumită existenţă să fie pusă de o altă existenţă şi în cazul acesta trebuie să ne ţinem exclusiv de experienţă. Dar noi nu am demonstrat propriu-zis această necesitate a unui prim început al unei serii de fenomene din libertate decât într-atât întrucât e necesar pentru înţelegerea unei origini a lumii, în timp ce toate stările succesive pot fi luate ca o succesiune după simple legi naturale. Dar fiindcă prin aceasta este o dată totuşi dovedită (deşi nu sesizată în ea însăşi) facultatea de a începe cu totul spontan o serie în timp, ne este permis acum, de asemenea, ca în mijlocul cursului lumii să facem să înceapă spontan, în ce priveşte cauzalitatea, diferite serii şi să atribuim substanţelor lor o facultate de a acţiona în virtutea libertăţii. Să nu ne lăsăm ţinuţi în loc de neînţelegerea că din moment ce o serie succesivă în lume nu poate avea decât relativ un început prim, căci totdeauna în lume precedă o stare a lucrurilor, nu este posibil în timpul cursului lumii nici un început absolut prim al seriilor. Căci noi nu vorbim aici despre începutul absolut prim în ce priveşte timpul, ci în ce priveşte cauzalitatea. Dacă eu mă scol acum (de exemplu) de pe scaun complet liber şi fără o influenţă necesar determinantă a cauzelor naturale, atunci cu acest eveniment şi cu toate consecinţele lui naturale la infinit începe o nouă serie, deşi în raport cu timpul acest eveniment nu este decât continuarea unei serii precedente. Căci această decizie şi această faptă nu se află în succesiunea unor simple acţiuni naturale şi nu este o simplă continuare a lor; ci cauzele naturale determinante încetează complet înaintea lor, în raport cu acest eveniment, care ce e drept le succede, dar nu decurge din ele şi de aceea trebuie numit un început absolut prim al unei serii de fenomene, dar nu în raport cu timpul, ci în raport cu cauzalitatea. Ceea ce confirmă în mod strălucit nevoia raţiunii de a face apel în seria cauzelor naturale la un prim început, provenind din libertate, e faptul că toţi filosofii antichităţii (cu excepţia şcolii epicureice) s-au văzut siliţi, pentru a explica mişcările lumii, să admită un prim motor, adică o cauză care acţionează liber, care a început prima şi de la ea însăşi această serie de stări. Căci ei nu au cutezat să facă conceptibil un prim început făcut de simpla natură.

378

SECT 2. ANTITETICA RAŢIUNII PURE. ANTINOMIA 3

. ■ un prim început, nici matematic, nici dinamic. Nu se poate cum este posibilă o astfel de derivare infinită fără un prim C°n h în raport cu care toate celelalte nu sunt decât succesive. Dar 1116 " din'acest motiv voi vreţi să respingeţi aceste enigme ale naturii, ' vă veţi vedea siliţi să respingeţi multe proprietăţi fundamentale a tetice (forţe fundamentale), pe care le puteţi concepe tot atât de puţin • hiar posibilitatea unei schimbări în genere trebuie să vă pară ' ărătoare. Q^ {? dacă nu aţi găsi prin experienţă că ea este reala, nu ati putea imagina a priori niciodată cum este posibilă o asemenea succesiune perpetuă de existenţă şi nonexistenţă. Chiar dacă s-ar admite eventual o facultate transcendentală a libertăţii, pentru a începe schimbările lumii, această facultate nu ar trebui să fie decât cel puţin în afara lumii (deşi rămâne totdeauna o pretenţie temerară de a admite în afara tuturor intuiţiilor posibile încă un obiect care nu poate fi dat în nici o percepţie posibilă). Dar a atribui, chiar în lume, o astfel de facultate substanţelor nu poate fi permis niciodată, căci atunci ar dispărea în cea mai mare parte înlănţuirea fenomenelor care se determină necesar unele pe altele după legi universale, înlănţuire care se numeşte natură, şi cu ea ar dispărea şi caracterul adevărului empiric, care distinge experienţa de vis. Căci alături de o astfel de facultate a libertăţii, lipsită de legi, cu greu mai poate fi gândită natura, fiindcă legile ei s-ar modifica neîncetat sub influenţa libertăţii, iar jocul fenomenelor, care după simpla natură ar fi regulat şi uniform, ar fi astfel tulburat şi făcut incoerent.
C

379

TEORIA ELEM.PART. Il.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 2

ANTINOMIA

AL PATRULEA CONFLICT
TEZĂ

Lumea implică ceva care, fie ca parte sau cauză a ei, este o fiinţă absolut necesară.
DOVADĂ

Lumea sensibilă, ca ansamblu al tuturor fenomenelor, conţine totodată o serie de schimbări. Căci fără acestea nu ne-ar fi dată nici reprezentarea seriei timpului ca o condiţie a posibilităţii lumii sensibile*. Dar orice schimbare este supusă condiţiei ei, care o precedă în timp şi al cărei efect necesar este. Orice condiţionat, care este dat, presupune, cu privire la existenţa lui, o serie completă de condiţii până la necondiţionatul absolut, care singur este absolut necesar. Deci trebuie să existe ceva absolut necesar, dacă există o schimbare ca o consecinţă a lui. Dar acest necesar aparţine el însuşi lumii sensibile. Presupuneţi că el este în afara ei; atunci seria schimbărilor lumii şi-ar deriva începutul de la el, fără ca totuşi această cauză necesară însăşi să aparţină lumii sensibile. Acest lucru este însă imposibil. Dat fiind că începutul unei serii în timp nu poate fi determinat decât prin ceea ce precedă în timp, condiţia supremă a începutului unei serii de schimbări trebuia să existe în timpul în care această serie nu era încă (căci începutul este o existenţă pe care o precedă un timp în care lucrul care începe nu exista încă). Deci cauzalitatea cauzei necesare a schimbărilor, prin urmare şi cauza însăşi, aparţine timpului, prin urmare fenomenului (în care timpul este posibil numai ca formă a lui); prin urmare, ea nu poate fi gândită separată de lumea sensibilă, de ansamblul tuturor fenomenelor. Deci, în lumea însăşi
* Timpul, în calitate de condiţie formală a posibilităţii schimbărilor, este în adeva obiectiv anterior acestora; dar subiectiv şi în realitatea conştiinţei, această reprezentare,c oricare alta, nu este totuşi dată decât cu ocazia percepţiilor.

380

SECŢ. 2. ANTITETICA RAŢIUNII PURE. ANTINOMIA 4

RAŢIUNII PURE

AL IDEILOR TRANSCENDENTALE A N T IT E Z Ă Nu există nicăieri o existenţă absolut necesară nici în lume, nici în afara lumii, ca fiind cauza ei.
DOVADĂ

Presupuneţi că lumea însăşi sau în ea este o fiinţă necesară; atunci sau în seria schimbărilor ei ar fi un început absolut necesar, prin urmare fără cauză, ceea ce contrazice legea dinamică a determinării tuturor fenomenelor în timp, sau seria însăşi ar fi fără nici un început şi, deşi contingenţă şi condiţionată în toate părţile ei, ea ar fi totuşi, în întregime, absolut necesară şi necondiţionată, ceea ce este contradictoriu în sine, căci existenţa unei mulţimi nu poate fi necesară, dacă nici una din părţile ei nu posedă o existenţă necesară în sine. Presupuneţi, dimpotrivă, că există în afara lumii o cauză a lumii absolut necesară; această cauză, ca membru suprem în seria cauzelor schimbărilor lumii, ar începe mai întâi existenţa acestor schimbări şi seria lor . Dar ea ar trebui atunci să şi înceapă a acţiona, şi cauzalitatea ei s-ar integra în timp, dar tocmai de aceea în ansamblul fenomenelor, adică în lume; în consecinţă, ea însăşi, cauza, n-ar fi în afara lumii, ceea ce contrazice supoziţia. Deci, nici în lume, nici în afara ei (dar în legătură cauzală cu ea) nu există vreo fiinţă absolut necesară.

antu (infit) ' »a începe" se ia în două sensuri. Primul este activ, deoarece cauza începe C C'Oîn - Star*' ca e'ec'e ale ei; al doilea este pasiv, deoarece cauzalitatea începe UZa Insa Ş'- Eu conchid aici de la primul sens la cei de-al doilea.

381

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 2

este cuprins ceva absolut necesar (fie că acest ceva este însăşi seria întreagă a lumii sau o parte a ei).

Notă la I. LA TEZĂ

Pentru a dovedi existenţa unei fiinţe necesare, nu trebuie să mă folosesc aici decât de argumentul cosmologic, care urcă de la condiţionatul în fenomen la necondiţionatul în concept, considerând acest necondiţionat ca fiind condiţia necesară a totalităţii absolute a seriei. încercarea de a da dovada din simpla Idee a unei fiinţe supreme între toate fiinţele în genere aparţine unui alt principiu al raţiunii şi de aceea o astfel de dovadă va trebui prezentată separat. Argumentul cosmologic pur nu poate demonstra altfel existenţa unei fiinţe necesare decât lăsând totodată nedecis dacă această fiinţă este lumea însăşi sau un lucru distinct de ea. Căci pentru a rezolva această problemă sunt necesare principii care nu mai sunt cosmologice şi nu continuă seria fenomenelor; sunt necesare concepte de fiinţe contingente în genere (întrucât ele sunt considerate numai ca obiecte ale intelectului) şi un principiu care leagă prin simple concepte aceste fiinţe de o fiinţă necesară; toate acestea aparţin unei filosofii transcendente, pentru care nu este încă locul aici. Dar de îndată ce am început să ne servim de dovada cosmologică, punând la bază seria fenomenelor şi regresiunea în ea după legi empirice ale cauzalităţii, nu mai putem apoi să ne abatem brusc de la ea şi sa trecem la ceva care nu mai aparţine seriei ca un membru. Căci o cauza trebuie considerată drept condiţie în aceeaşi semnificaţie în care a fos luată relaţia condiţionatului faţă de condiţia lui în seria care trebuia sa conducă la condiţia supremă în progresie continuă. Dacă însă aceas relaţie este sensibilă şi aparţine folosirii empirice posibile a intelectul atunci condiţia supremă sau cauza nu poate încheia regresia decât dup legi ale sensibilităţii, prin urmare decât ca aparţinând seriei timpuW >. fiinţa necesară trebuie considerată ca membru suprem al seriei hi
l ' 'i :' 'i J ' ■ «

382

SECŢ. 2. ANTITETICA RAŢIUNII PURE. ANTINOMIA 4

antinomia a patra
H. LA ANTITEZĂ

Dacă, urcând seria fenomenelor, credem că întâmpinăm dificultăţi în acceptarea existenţei unei cauze supreme absolut necesare, ele nici nu trebuie să se întemeieze pe simple concepte despre existenţa necesară a unui lucru în genere şi prin urmare nu trebuie să fie ontologice, ci trebuie să rezulte din legătura cauzală cu o serie de fenomene, pentru a admite o condiţie a ei, care ea însăşi este necondiţionată, în consecinţă ele trebuie să fie cosmologice şi deduse după legi empirice. Trebuie să se arate că regresia în seria cauzelor (în lumea sensibilă) nu poate niciodată sfârşi cu o condiţie necondiţionată empiric şi că argumentul cosmologic, scos din contingenţa stărilor lumii, este, din cauza schimbărilor ei, contrar supoziţiei unei cauze prime şi care începe absolut seria. în această antinomie este însă un contrast ciudat: anume că din acelaşi argument din care în teză s-a conchis existenţa unei fiinţe prime se conchide în antiteză nonexistenţa ei, şi anume cu aceeaşi rigoare. Mai întâi s-a spus: există o fiinţă necesară, fiindcă întreg timpul trecut cuprinde în sine seria tuturor condiţiilor, şi cu aceasta deci şi necondiţionatul (necesarul). Acum se spune: nu există o fiinţă necesară, tocmai fiindcă întreg timpul scurs cuprinde în sine seria tuturor condiţiilor (care, prin urmare, sunt toate, la rândul lor, condiţionate). auza acestui lucru este următoarea. Primul argument nu priveşte decât o a itatea absolută a seriei condiţiilor, care se determină una pe alta în mp, şi primeşte prin aceasta ceva necondiţionat şi necesar. Cel de-al j. 1 ea la în considerare, dimpotrivă, contingenţa a tot ce este determinat Cna Opului (deoarece anterior oricărei determinări există un timp în c C ndi înSăŞi trebuie să fie la rându ei ° l determinată ca fiind ' ceea ce face ca orice necondiţionat şi orice necesitate dlSparâ comPlet- Totuşi, modul de a conchide este în ambele n orm raţiunii umane comune, care ajunge de multe ori în 383

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2. CART.2. CAP.2

Totuşi unii şi-au luat libertatea să facă un astfel de salt (|i€Tdpa d? aX\o yevo?). S-a conchis anume de la schimbările din lume 1 contingenţa empirică, adică la dependenţa ei de cauze ernnir' determinante şi s-a obţinut o serie ascendentă a condiţiilor empirice cee ce era foarte corect. Dar fiindcă aici nu se putea găsi nici un început prim şi nici un membru suprem, s-a făcut brusc o abatere de la conceptul empiric de contingenţă şi s-a luat categoria pură, care a dat naştere apoi unei serii pur inteligibile, a cărei totalitate se baza pe existenţa unei cauze absolut necesare care, nefiind legată de condiţii sensibile, era acum eliberată şi de condiţia cronologică de a începe ea însăşi cauzalitatea ei Dar acest procedeu este cu totul ilegitim, cum se poate conchide din cele ce urmează. Contingent, în sensul pur al categoriei, este acel lucru al cărui opus contradictoriu este posibil. De la contingenţa empirică nu se poate conchide deloc la contingenţa inteligibilă. Contrariul (stării) a ceea ce se schimbă este real în alt timp, prin urmare şi posibil; deci, acesta nu este opusul contradictoriu al stării precedente, căci pentru aceasta s-ar cere ca, în acelaşi timp în care era starea precedentă, să fi putut fi în locul ei opusul ei, ceea ce nu poate fi conchis din schimbare. Un corp care era în mişcare = A ajunge în repaus = non A. Dar din faptul că o stare opusă stării A îi urmează acesteia nu se poate conchide că opusul contradictoriu al lui A este posibil, prin urmare că A este contingent, căci pentru aceasta s-ar cere ca, în acelaşi timp în care era mişcarea, repausul să fi putut fi în locul ei. Noi nu ştim nimic mai mult decât că repausul a fost real,prin urmare şi posibil, în timpul următor. Dar mişcarea într-un timp şi repausul în alt timp nu sunt contradictorii între ele. Deci succesiunea determinărilor opuse, adică schimbarea, nu dovedeşte câtuşi de puţin contingenţa după concepte ale intelectului pur şi deci nu poate duce nici la existenţa unei fiinţe necesare după concepte pure ale intelectului. Schimbarea dovedeşte numai contingenţa empirică, cu alte cuvinte ca potrivit legii cauzalităţii noua stare nici n-ar fi putut avea loc prin sine» fără o cauză care aparţine timpului precedent. Această cauză, chiar daca este admisă ca absolut necesară, trebuie totuşi să se găsească în felul acesta în timp şi să aparţină seriei fenomenelor.

384

SECŢ-2. ANTITETICA RAŢIUNII PURE. ANTINOMIA 4

ta de a se contrazice pe sine , atunci când consideră obiectul ei din ' ic te d e v e d e re d ife ri te . D o m n u l d e M a i r a n a c o n s id e r a t pun^---1 u ta a doi astronom i vestiţi, care s-a născut dintr-o dificultate analogă p riv ire la a le g e re a p u n c tu lu i d e v e d e r e , c a u n fe n o m e n d e s tu l d e m arcabil, pentru a scrie despre aceasta un tratat special. U nul raţiona astfel: Luna se învârte în jurul axei fiindcă arată Păm ântului m ereu ei, aceeaşi parte; celălalt: Luna nu se învârte în jurul axeitocmai fiindcă ei, ea ara tă P ăm ân tulu i acee aşi p arte. A m be le co nc lu zii era u juste, d up ă cu m se aleg ea p un ctul d e vedere d in care vo iau să ob serv e m işc ările Lunii.

TEORIA ELEMPART. II.DIVIZ. 2. CART. 2. CAP. 2

ANTINOMIA RAŢIUNn PURE
Secţiunea a treia

Ii

DESPRE INTERESUL RAŢIUNII ÎN ACEST CONFLICT CU SINE ÎNSĂŞI Avem acum întregul joc dialectic al Ideilor cosmologice, care nu permit ca un obiect corespunzător să le fie dat într-o experienţă posibilă ba nici chiar ca raţiunea să le gândească în acord cu legile universale ale experienţei; totuşi, aceste Idei nu sunt imaginate în mod arbitrar, ci raţiunea este condusă către ele în mod necesar în progresul continuu al sintezei empirice, atunci când ea vrea să se elibereze de orice condiţii si să cuprindă în totalitatea ei necondiţionată ceea ce, după regulile experienţei, nu poate fi determinat niciodată decât condiţionat. Aceste aserţiuni sofistice sunt tot atâtea încercări de a rezolva patru probleme naturale şi inevitabile ale raţiunii, probleme care nu pot fi decât exact patru, nici mai multe, nici mai puţine, fiindcă nu există mai multe serii de supoziţii sintetice care să limiteze apriori sinteza empirică. Am expus pretenţiile strălucite ale raţiunii, care îşi întinde domeniul dincolo de toate limitele experienţei, numai în formule seci, care nu cuprind decât baza pretenţiilor ei legitime şi, aşa cum se cuvine unei filosofii transcendentale, le-am dezbrăcat de tot ce este empiric, deşi întreaga splendoare a aserţiunilor raţiunii nu poate străluci decât in legătură cu acest empiric. Dar în această aplicare şi în această extindere progresivă a folosirii raţiunii, filosofia, pornind de la câmpul experienţelor şi înălţându-se treptat până la aceste Idei sublime, prezintă o demnitate care, dacă şi-ar putea susţine pretenţiile, ar lăsa departe m urma ei valoarea oricărei alte ştiinţe omeneşti, fiindcă ea promite sa n dea fundamentul pentru speranţele noastre cele mai mari şi sa n deschidă perspective spre scopurile ultime, în care trebuie sa reunească în cele din urmă toate eforturile raţiunii. Dacă lumea ar început şi o limită a întinderii ei în spaţiu; dacă undeva şi eventual W meu gânditor există o unitate indivizibilă şi indestructibilă sau nu decât ceea ce este divizibil şi trecător; dacă sunt liber în acţiuni ^ sau sunt condus, ca alte fiinţe, de firul naturii şi al destinului, 386

SECT. 3. DESPRE INTERESUL RAŢIUNII

. există o cauză supremă a lumii sau lucrurile naturii şi ordinea lor r'ftiie ultimul obiect la care trebuie să ne oprim în toate consideraţiile C ° e toate acestea sunt probleme pentru a căror rezolvare mate11 tcianul şi-ar da bucuros toată ştiinţa lui, căci aceasta nu-i poate ' ura nici o satisfacţie în privinţa scopurilor celor mai înalte şi mai ortante ale omenirii. însăşi demnitatea proprie a matematicii (această „ i^e a raţiunii omeneşti) se întemeiază pe faptul că, dând raţiunii o "lăuză pentru a înţelege natura în mare, ca şi în mic, în ordinea şi egularitatea ei, precum şi în admirabila unitate a forţelor care o pun în mişcare, cu mult dincolo de orice aşteptare a filosofiei care construieşte experienţa comună, face astfel posibilă şi încurajează chiar folosirea raţiunii care depăşeşte orice experienţă, procurând în acelaşi timp filosofiei, care se ocupă de aceste cercetări, cele mai bune materiale, pentru a-i sprijini investigaţia, în măsura în care îi permite propria-i natură, prin intuiţii adecvate. Din nefericire pentru speculaţie (dar poate din fericire pentru menirea practică a omului), raţiunea se vede, chiar în speranţele ei cele mai mari, atât de încurcată în argumente şi contraargumente, încât nu poate, atât pentru motive de onoare, cât şi pentru securitatea ei, să se retragă şi să privească indiferentă la această dispută ca la un simplu joc şi cu atât mai puţin să impună pur şi simplu pace, deoarece obiectul disputei interesează foarte mult, ei nu-i mai rămâne altceva decât să reflecteze asupra originii acestei lupte a raţiunii cu sine însăşi, pentru a vedea dacă nu cumva ar purta-o o simplă neînţelegere, după a cărei lămurire ar dispărea poate, de ambele părţi, pretenţiile orgolioase, dar în schimb ar începe o domnie calmă, durabilă, a raţiunii asupra intelectului Şi a simţurilor. _ deocamdată să mai amânăm puţin această explicare fundamentală j? saexa minăm mai întâi de care parte am trece foarte bucuroşi, dacă am încT ] J Să 1Uăm atitudine Cum în acest caz nu ' consultăm piatra de cer t^ ^' ca a ^evărului, ci numai interesul nostru, o astfel de Părţi C' nU dec 'de nimic cu privire la dreptul litigios al ambelor la ace * -^tOtU?i
m a icu ra n d e
as exe

a ° P rted e c a td e a lta' fa r ac a

toc emen * mai o cunoaştere mai aprofundată a obiectului; de aVCa avanta u de a mplu ' ^ Jl explica şi alte lucruri secundare, de u arzător al uneia din părţi şi afirmaţia rece a celeilalte, de avanta u de a face sa se

J'

înţeleagă de ce participanţii Sta1Ută 387

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 2

ce participanţii aplaudă bucuros o partidă, iar faţă de cealaltă sunt de înainte ireconciliabil potrivnici. ' Dar există ceva care, în această apreciere provizorie, determ' singurul punct de vedere din care poate fi făcută această apreciere temeinicia cuvenită, iar acesta este compararea principiilor de la c pleacă cele două părţi. Se observă în aserţiunile antitezei o perfect" uniformitate a modului de gândire şi o unitate deplină a maximelor anume un principiu al empirismului pur nu numai în explicarea fenomenelor din lume, ci şi în rezolvarea Ideilor transcendentale despre universul însuşi. Dimpotrivă, aserţiunile tezei pun la bază, în afară de modul de explicaţie empiric în cadrul seriei fenomenelor, şi începuturi intelectuale, şi astfel maxima nu este simplă. După caracterul ei esenţial distinctiv, voi numi această maximă dogmatism al raţiunii pure. De partea dogmatismului în determinarea Ideilor cosmologice ale raţiunii sau de partea tezei se găsesc deci: în primul rând, un anumit interes practic, la care ia parte din toată inima orice om bine intenţionat, dacă îşi înţelege adevăratul lui folos. Că lumea are un început, că eul meu gânditor are o natură simplă şi de aceea incoruptibilă, că el este în acelaşi timp liber în acţiunile lui voluntare şi deasupra constrângerii naturii şi că, în sfârşit, toată ordinea lucrurilor, care constituie lumea, descinde dintr-o fiinţă primă, de la care totul îşi împrumută unitatea şi înlănţuirea în acord cu scopurile, acestea sunt tot atâtea pietre fundamentale ale moralei şi religiei. Antiteza ne răpeşte toate aceste suporturi sau cel puţin pare a ni le răpi. în al doilea rând, de partea aceasta se manifestă şi un interes speculativ al raţiunii. Căci, dacă admitem şi întrebuinţăm în felul acesta Ideile transcendentale, atunci putem îmbrăţişa total apriori întregul lanţ al condiţiilor şi putem concepe derivarea condiţionalului, fiindcă pornim de la necondiţionat; ceea ce nu e capabilă să facă antiteza, care se recomandă foarte rău prin faptul că la întrebarea cu privire la condiţii e sintezei ei nu poate da nici un răspuns care să ne scutească de a între a mereu, fără sfârşit. După ea, trebuie să ne ridicăm de la un început da unul mai înalt, fiecare parte duce la o parte şi mai mică, n eC eveniment are mereu drept cauză un alt eveniment deasupra lui. , condiţiile existenţei în genere se sprijină la rândul lor mereu pe a 388

SECŢ. 3. DESPRE INTERESUL RAŢIUNII

dobândi vreodată suport şi sprijin necondiţionat într-un lucru ^ndent, ca fiinţă primă. în al treilea rând, această parte are şi avantajul popularităţii care, . nu constituie titlul cel mai mărunt al recomandării ei. Simţul un nu găseşte nici cea mai mică dificultate în Ideile începutului nditionat al oricărei sinteze, căci şi fără aceasta el este mai obişnuit - coboare spre consecinţe decât să urce spre principii şi are în conntele unei fiinţe absolut prime (a cărei posibilitate el nu o sondează) sentiment de comoditate şi totodată un punct fix, pentru a lega de el firul călăuzitor al paşilor lui, pe când, dimpotrivă, în urcuşul fără răgaz de la condiţionat la necondiţionat, mereu cu un picior în aer, el nu poate găsi nici o plăcere. De partea empirismului în determinarea Ideilor cosmologice sau a antitezeinu se găseşte mai întâi nici un interes practic din principii pure ale raţiunii, ca acela pe care îl posedă morala şi religia. Dimpotrivă, simplul empirism pare a răpi amândurora orice forţă şi influenţă. Dacă nu există o fiinţă primă distinctă de lume, dacă lumea este fără început şi deci şi fără creator, dacă voinţa noastră nu este liberă, iar sufletul este divizibil şi coruptibil ca şi materia, atunci ideilemorale şi principiile lor pierd orice valabilitate şi cad o dată cu Ideile transcendentale, care constituie sprijinul lor teoretic. în schimb, empirismul oferă interesului speculativ al raţiunii avantaje, care sunt foarte ademenitoare şi care depăşesc cu mult pe cele pe care le poate promite învăţătorul dogmatic al Ideilor raţiunii. Potrivit empirismului, intelectul se află întotdeauna pe propriul lui teren, adică numai pe câmpul experienţelor posibile, ale căror legi pot fi cercetate de el şi cu ajutorul lor îşi poate extinde la nesfârşit cunoaşterea lui sigură şi inteligibilă. Aici intelectul poate şi trebuie să prezinte obiectul atât în s 'ne, cât şi în relaţiile lui, cu ajutorul intuiţiei sau cel puţin al conceptelor, căror imagine poate fi expusă clar şi distinct în intuiţii Nu num; analoge date. Pentru ai că el nu are nevoie să părăsească acest lanţ al ordinii naturale, a se agăţa de Idei, ale căror obiecte nu le cunoaşte, deoarece, ca crun imaginare, ele nu pot fi niciodată date, ci nu-i este nici măcar 3 "^ Prăsească îndeletnicirea şi, sub pretextul că a isprăvit, să men u und * l raţiunii idealizatoare şi la concepte transcendente, m 1 arC nevo e să °i nu ^ ' observe şi să cerceteze potrivit legilor naturii,sa gândească şi să inventeze, sigur că nu poate fi contrazis de
faf

389

TEORrA ELEM.PART.II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 2

4

faptele naturii, fiindcă nu este legat de mărturia lor, ci o poate dis sau chiar supune unei autorităţi superioare, anume celei a raţiunii n De aceea, empiristul nu va permite niciodată să admită o epo " naturii ca fiind absolut prima sau să considere vreo limită a perspect' • lui în întinderea naturii ca fiind ultima; nici să treacă de Ia obiect l naturii, pe care le poate analiza prin observaţie şi matematică, şi le nOat determina sintetic în intuiţie (de la întindere), la acelea pe care nic' simţurile, nici imaginaţia nu le poate prezenta vreodată in concreto (la simplu); nici nu va permite să se pună la baza naturii însăşi o facultate de a acţiona independent de legile naturii (libertatea) şi prin aceasta să îngusteze preocuparea intelectului de a cerceta originea fenomenelor cu ajutorul firului călăuzitor al regulilor necesare; în sfârşit, nici nu va permite să se caute în afara naturii cauza unui lucru oarecare (fiinţa primă), fiindcă noi nu cunoaştem nimic mai mult decât natura, căci numai ea ne oferă obiecte şi poate să ne instruiască despre legile lor. Este drept că dacă filosoful empirist nu are altă intenţie cu antiteza lui decât de a doborî curiozitatea indiscretă şi prezumţia raţiunii care îşi ignorează adevărata ei menire, care se împăunează cu pătrundere şi ştiinţă acolo unde de fapt încetează pătrunderea şi ştiinţa şi care vrea să prezinte ca o promovare a interesului speculativ ceea ce nu poate fi valabil decât din punctul de vedere al interesului practic, pentru a rupe, acolo unde convine comodităţii ei, firul cercetărilor fizice şi, sub pretextul extinderii cunoaşterii, a-1 lega de Idei transcendentale, prin care nu cunoaştem propriu-zis altceva decât că nu cunoaştem nimic; dacă, zic, empiristul s-ar mulţumi cu atât, atunci principiul lui ar fi o maxima a cumpătării în pretenţii, a modestiei în afirmaţii şi în acelaşi timp a lărgirii cât mai mult posibil a intelectului nostru, sub conducerea învăţătorului care ne este dat propriu-zis: experienţa. Căci, în acest caz, nu ni s-ar răpi supoziţiile intelectuale şi credinţa, necesare interesului nostru practic; numai că nu le-am putea prezenta sub titlul şi pompa de ştiinţă şi cunoaştere raţională, fiindcă ştiinţa speculativă propriu-zisa n poate avea alt obiect decât pe acela al experienţei şi că, dacă depăşeşte limitele ei, sinteza care caută cunoştinţe noi şi independente experienţă nu are un substrat al intuiţiei la care să poată fi aplicată. 390

SECŢ. 3. DESPRE INTERESUL RAŢIUNII

dacă empirismul devine el însuşi dogmatic cu privire la Idei "ntâmplă de cele mai multe ori) şi neagă cu îndrăzneală ceea (cu ce ". ojo jg sfera cunoştinţelor lui intuitive, cade el însuşi în m greşeala • de modestie, care aici este cu atât mai este blamabilă, cu cât prin ta i se cauzează interesului practic al raţiunii un prejudiciu ireparabilAceasta este opoziţia dintre epicureism şi platonism. Fiecare din cele două concepţii spune mai mult decât ştie, dar astfel ' cât cea dintâi încurajează şi promovează ştiinţa, deşi în dauna nteresului practic, cea de-a doua pune la îndemână principii excelente pentru practică, dar tocmai prin aceasta, cu privire la tot ceea ce nu îngăduie decât o cunoaştere speculativă, ea permite raţiunii să se dedea explicaţiilor idealiste ale fenomenelor naturii şi să neglijeze cercetarea fizică. în sfârşit, în ce priveşte cel de-a/ treilea moment, care poate fi considerat în alegerea provizorie între cele două părţi în conflict, este absolut ciudat că empirismul nu se bucură de nici o popularitate, deşi am fi înclinaţi să credem că simţul comun ar trebui să accepte cu aviditate un proiect care promite să-1 satisfacă numai cu cunoştinţe experimentale şi cu înlănţuirea dintre ele conformă raţiunii, în timp ce dogmatica transcendentală îl constrânge să se ridice la concepte care depăşesc cu mult perspicacitatea şi facultatea raţională a capetelor celor mai exercitate în gândire. Dar tocmai acesta este mobilul simţului comun. Căci el se găseşte atunci într-o stare în care nici cel mai mare savant nu
Este totuşi problematic dacă Epicur a prezentat vreodată aceste principii ca afirmaţii ' Dacă ele n-au fost cumva decât maxime ale folosirii speculative a raţiunii, atunci a tat ac '" easta un spirit filosofic mai autentic decât oricare alt înţelept al antichităţii. pncarea fenomenelor trebuie să procedăm ca şi când câmpul cercetării n-ar fi C n '°' ° gran'!a sau 'ncePut al lumii; că trebuie să admitem materia lumii aşa cum . ■S 'C Ca'daca Vrem s^ilm instru'!' despre ea prin experienţă; că nu trebuie să căutăm eaevenimeme or ' decâtaceeacareestedeterminatădelegileimuabilealenaturii Sj - , ' , it, nu trebuie să recurgem la nici o cauză distinctă de lume, acestea sunt principii totod s"2' OartC ■'USt6' dar pU'in observate>în stare să lărgească filosofia speculativă şi eseo er Prici " P e principiile morale, independent de ajutoare străine, fără ca, din această c CarC CCre sa " sim 'Sforăm acele principii dogmatice atâta timp cât suntem ocupaţi a speculaţie să fie acuzat că vrea să le nege.
c lve

391

TEORIA ELEM.PART.H.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 2

poate avea vreo superioritate faţă de el. Dacă el nu înţelege decât sau chiar nimic din toate acestea, nici nimeni altul nu s-ar putea tof lăuda că înţelege cu mult mai mult, şi deşi nu poate vorbi despre ace ' atât de doct ca alţii, totuşi poate raţiona subtil infinit mai mult, deoar el rătăceşte numai printre Idei, unde este foarte vorbăreţ, tocmai fiind " nu ştie nimic despre ele, în timp ce cu privire la cercetarea naturii trebui să amuţească complet şi să-şi mărturisească ignoram Comoditatea şi vanitatea sunt deci o puternică recomandare a acestor principii. Afară de aceasta, deşi unui filosofii vine foarte greu să admită ceva ca principiu fără a-şi putea da socoteală sie însuşi, cu atât mai mult să introducă concepte a căror realitate obiectivă nu poate fi sesizată totuşi pentru simţul comun nimic nu este mai obişnuit ca acest lucru. El vrea sa aibă ceva, de unde să poată porni cu încredere. Dificultatea de a concepe o astfel de supoziţie nu-1 nelinişteşte, deoarece lui (care nu ştie ce înseamnă a concepe) nici nu-i trece prin gând vreodată şi consideră ca fiind cunoscut ceea ce, printr-o folosire frecventă, i-a devenit familiar. Dar în cele din urmă, pentru el orice interes speculativ dispare înaintea celui practic şi îşi închipuie că sesizează şi ştie ceea ce temerile sau speranţele lui îl îndeamnă să admită sau să creadă. Astfel, empirismul raţiunii transcendental-idealizante este lipsit cu totul de orice popularitate şi, oricât de multe dezavantaje ar cuprinde împotriva principiilor practice supreme, totuşi nu trebuie să ne temem că va depăşi vreodată sălile şcolii şi că va dobândi în societate o autoritate cât de cât importantă şi oarecare favoare în rândul mulţimii. Raţiunea omenească are o natură arhitectonică, adică ea consideră toate cunoştinţele ca aparţinând unui sistem posibil şi de aceea nu permite decât principii care nu împiedică cel puţin ca o cunoştinţă data să se alăture altora într-un sistem oarecare. Dar judecăţile antitezei sunt de aşa natură, încât ele fac absolut imposibilă terminarea unui edificiu de cunoştinţe. Potrivit lor, dincolo de o stare a lumii există totdeauna una şi mai veche; în orice parte există totdeauna altele, divizibile la ranou lor; înaintea oricărui eveniment există un altul, care la rândul lui e pro de un altul; şi în existenţă orice este, în genere, totdeauna condiţion' • fără a se putea recunoaşte vreo existenţă necondiţionată şi primă. Fim ^ deci antiteza nu admite nicăieri un termen prim şi un început, care poată servi absolut ca temelie a construcţiei, un edificiu comple cunoaşterii este absolut imposibil cu asemenea supoziţii- De a° 392

EC

T 4 DESPRE SOLUŢIONAREA PROBLEMELOR RAŢIUNII

] arhitectonic al raţiunii (care cere nu o unitate empirică, ci o • miră r unitate pui»a priori) posedă în sine o recomandare naturală în favoarea afirmaţiilor tezei. Dar dacă un om s-ar putea elibera de orice interes şi ar lua m derare aserţiunile raţiunii, indiferent de orice consecinţe, numai ă conţinutul principiilor lor, un astfel de om, presupunând că n-ar oaste nici o ieşire din încurcătură decât să se declare pentru una sau entru alta din doctrinele în litigiu, ar fi într-o stare de perpetuă oscilaţie. Astăzi i s-ar părea convingător că voinţa umană e liberă; mâine, dacă ar lua în considerare lanţul indisolubil al naturii, ar susţine că libertatea nu e decât o înşelare de sine şi că totul e numai natură. Dar când s-ar ajunge la faptă şi acţiune, atunci acest joc al raţiunii pur speculative ar dispărea ca fantomele unui vis şi şi-ar alege principiile numai după interesul practic. Cum se cade însă unei fiinţe care reflectează şi cercetează să consacre anumite momente exclusiv examinării propriei ei raţiuni, dar dezbrăcându-se complet de orice părtinire şi astfel să comunice public altora spre apreciere critică observaţiile ei, nimănui nu i se poate lua în nume de rău şi cu atât mai puţin nu i se poate interzice să prezinte tezele şi antitezele, aşa cum pot fi ele apărate, fără teamă de ameninţare, înaintea juraţilor care aparţin propriului lui rang (anume rangului oamenilor slabi).
in

ANTINOMIA RAŢIUNII PURE
Secţiunea a patra

DESPRE PROBLEMELE TRANSCENDENTALE ALE RAŢIUNII PURE, ÎNTRUCÂT TREBUIE SĂ POATĂ FI SOLUŢIONATE ÎN MOD ABSOLUT

^ voi să rezolvi toate problemele şi să răspunzi la toate întrebările Prin ° anfaronadă neruşinată şi o prezumţie atât de extravagantă, încât caro °eaSt^ ne"am pierde imediat orice încredere. Există totuşi ştiinţe a S3po ra este astfel, încât fiecare întrebare care survine aici trebuie în mod absolut un răspuns din ceea ce ştim, căci răspunsul 393

I I. i f i

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 2

trebuie să provină din aceleaşi izvoare din care provine întrebarea s'" care nu este deloc permis a pretexta o ignoranţă inevitabilă, ci poate f cerută rezolvarea. Ceea ce este just sau injust în toate cazurile posibil trebuie să putem şti potrivit regulii, deoarece priveşte obligaţia noastră şi noi nu putem avea nici o obligaţie faţă de ceea ce nu putem sti în explicarea fenomenelor naturii trebuie totuşi să ne rămână multe lucruri incerte şi unele probleme nerezolvate, fiindcă ceea ce ştim noi despre natură nu este nici pe departe suficient în toate cazurile pentru ceea ce trebuie să explicăm. Se pune acum întrebarea dacă în filosofia transcendentală există vreo problemă privind un obiect propus raţiunii care să rămână insolubilă tocmai pentru această raţiune pură şi dacă ne putem cu drept sustrage de a da un răspuns decisiv prin aceea că obiectul ei fiind absolut nesigur (din tot ceea ce putem noi cunoaşte) îl includem între acelea despre care avem, desigur, o noţiune, dar numai atât cât e necesar pentru a pune o întrebare, însă ne lipsesc complet mijloacele sau facultatea de a răspunde vreodată. Eu afirm că filosofia transcendentală are, între toate cunoştinţele speculative, această caracteristică: nici o problemă care priveşte un

obiect dat raţiunii pure nu este insolubi lă pentru aceeaşi raţiune omeneas că şi nici un pretext de ignoranţ

ă inevitabilă şi de profunzime insondabilă a problemei nu poate scuti de obligaţia de a răspunde la ea temeinic şi complet; căci acelaşi concept care nu pune în stare de a întreba trebuie să ne facă şi absolut capabili de a răspunde la această întrebare, pentru că obiectul nici nu se găseşte în afara conceptului (cum e cazul cu justul şi injustul). în filosofia transcendentală însă nu există decât probleme cosmologice, pentru care se poate cere pe drept un răspuns satisfăcător, care se referă la natura obiectului, fără ca filosofului să-i fie permis sa se sustragă de la acest răspuns, pretextând o obscuritate de nepătruns; şi aceste probleme nu se pot raporta decât la Idei cosmologice. Căci obiectul trebuie să fie dat empiric şi problema nu se raportează decât conformitatea lui cu o Idee. Dacă obiectul este transcendental şi deci însuşi necunoscut, de exemplu dacă acel ceva, al cărui fenomen (in n ^ înşine) este gândirea (sufletul), este în sine o existenţă simplă, da există o cauză a tuturor lucrurilor, care este absolut necesară etc, atu trebuie să căutăm pentru Ideea noastră un obiect, despre care sa pu 394

EC

T 4 DESPRE SOLUŢIONAREA PROBLEMELOR RAŢIUNII

• ' că ne este necunoscut, dar fără a fi totuşi din această cauză hi * Ideile cosmologice au singure această particularitate, că pot une ca date obiectul lor şi sinteza empirică necesară pe care o cere Pr tuj ]uj; jar întrebarea care izvorăşte din ele nu priveşte decât resul acestei sinteze, întrucât el trebuie să conţină totalitatea Iută aceasta din urmă nemaifiind ceva empiric, căci ea nu poate fi t" în nici o experienţă. Cum aici e vorba numai despre un lucru ca biect al unei experienţe posibile şi nu ca lucru în sine, răspunsul la oroblema cosmologică transcendentă nu se poate afla decât în Idee, căci ea nu se raportează la un obiect în sine; cu privire la experienţa posibilă, nu se pune întrebarea despre ceea ce poate fi dat in concreto într-o experienţă oarecare, ci despre ceea ce se află în Idee, de care sinteza empirică trebuie numai să se apropie; ea trebuie deci să poată fi soluţionată numai din Idee, căci aceasta este o simplă creaţie a raţiunii, care deci nu se poate eschiva să dea un răspuns, invocând ca pretext un obiect necunoscut. Nu este atât de extraordinar, cum pare la început, că o ştiinţă poate pretinde şi aştepta numai soluţii certe cu privire la toate problemele care aparţin domeniului ei (questiones domesticae), deşi poate că pentru moment ele nu au fost încă găsite. în afară de filosofia transcendentală, mai există două ştiinţe raţionale pure, una cu un conţinut pur speculativ, alta cu un conţinut practic: matematica pură şi morala pură. S-a mai auzit vreodată ca cineva, sprijinindu-se oarecum pe ignorarea necesară a condiţiilor, să dea ca incert raportul exact al diametrului faţă de circumferinţă în numere raţionale sau iraţionale? Cum acest raport nu poate fi dat în mod corespunzător prin numere raţionale, iar prin numere ■raţionale n-a fost încă găsit, s-a judecat că cel puţin imposibilitatea unei
m

d H 'ntrebarea: ce natură are un obiect transcendental, anume ce este e7? nu se poate fi' A ^UF' Un r^sPuns' dar se poate foarte bine spune că întrebarea însăşi nu e nimic, pot ■ ■ a ^a'un obiect al ei. De aceea, toate întrebările psihologiei transcendentale feno ?'a" Pr'm't de faP'un răspuns; căci ele privesc subiectul transcendental al tuturor u nad' °r lnterne'e' 'nsuşi nefiind fenomen şi deci nefiind dat ca obiect şi la care nici a Plicare e8Or" ^'a care totuşi se referă propriu-zis întrebarea) nu găseşte condiţii pentru 6Ste ec eazu m care este esţe si ^ ' ' valabilă expresia comună că lipsa răspunsului s prin jjj ■ Puns, anume că o întrebare privind natura acelui ceva care nu poate fi gândit P°' fi dat ** cat determinat, fiindcă este pus cu totul în afara sferei obiectelor care ne le. este cu totul nulă si vidă.

395

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 2

asemenea soluţii poate fi cunoscută cu certitudine, şi L a m b a dovedit acest lucru. în principiile generale ale moralei nimic nu n fi incert, fiindcă judecăţile sau sunt complet nule şi lipsite de sens trebuie să decurgă numai din conceptele noastre raţionale. Dimpotri * în ştiinţele naturii există o infinitate de ipoteze, în privinţa cărora nu n ' putem aştepta niciodată la certitudine, căci fenomenele naturii suni obiecte care ne sunt date independent de conceptele noastre, a caro cheie deci nu se află în noi şi în gândirea noastră pură, ci în afara noastră şi tocmai de aceea, în multe cazuri, nu poate fi găsită şi prin urmare nu poate fi sperată o soluţie certă. Nu mă refer aici la problemele Analiticii transcendentale, care privesc deducţia cunoaşterii noastre pure, căci acum nu tratăm decât despre certitudinea judecăţilor cu privire la obiecte, şi nu cu privire la originea conceptelor noastre însele. Nu ne vom putea deci sustrage obligaţiei de a da cel puţin o soluţie critică problemelor raţionale expuse, plângându-ne de limitele înguste ale raţiunii noastre şi mărturisind, cu aparenţa unei umile cunoaşteri de noi înşine, că e mai presus de raţiunea noastră de a decide dacă lumea există din eternitate sau are un început; dacă spaţiul cosmic este plin de existenţe la infinit sau este închis în anumite limite; dacă există undeva în lume ceva simplu sau dacă totul trebuie divizat la infinit; dacă există o creaţie şi o producţie din libertate sau dacă totul depinde de lanţul ordinii naturale; în sfârşit, dacă există vreo fiinţă complet necondiţionată şi necesară în sine sau dacă totul este condiţionat în existenţa lui şi prin urmare este dependent de ceva dinafară şi contingent în sine. Căci toate aceste probleme privesc un obiect care nu poate fi dat nicăieri în altă parte decât în ideile noastre, anume totalitatea absolut necondiţionată a sintezei fenomenelor. Dacă din propriile noastre concepte nu putem afirma şi decide nimic cert asupra acestor probleme, nu avem voie sa aruncăm vina pe obiect, care ni se ascunde, căci un asemenea obiect nici nu poate să ne fie dat (fiindcă nu se întâlneşte nicăieri în alara Ideii noastre), ci trebuie să-i căutăm cauza în Ideea noastră însăşi, ceea ce este o problemă care nu permite nici o soluţionare şi totuşi noi admitem i* încăpăţânare că Ideii i-ar corespunde un obiect real. O expunere clara a dialecticii, care este cuprinsă în însuşi conceptul nostru, ne-ar condu curând la deplină certitudine cu privire la ceea ce trebuie să ga n despre o asemenea problemă. 396

DESPRE SOLUŢIONAREA PROBLEMELOR RAŢIUNII .---------------

lui vostru de ignoranţă cu privire la aceste probleme i se ^C mai întâi întrebarea următoare, la care cel puţin trebuie să poate Y _ , ^ unde vă vin Ideile a căror soluţionare vă pune
Jaf] JJj I1 U ^-± 1 U "1

• "

*

- ' asemenea dificultate? Sunt oare fenomene pe care aveţi a C1! ' " le explicaţi şi pentru care, în conformitate cu aceste Idei, nu "eV° ■ de căutat decât principiile sau regulile expunerii lor? Admiteţi că r fi complet dezvăluită în faţa voastră; că nimic n-ar fi ascuns " rilor voastre şi conştiinţei despre tot ceea ce se prezintă intuiţiei tre- totuşi, prin nici o singură experienţă nu veţi putea cunoaşte ■ concreto obiectul Ideilor voastre (căci, în afară de această intuiţie rapletă, se mai cere o sinteză completă şi conştiinţa totalităţii ei absolute, ceea ce nu este posibil prin nici o cunoaştere empirică); prin urmare, întrebarea voastră nu poate fi în nici un caz necesară pentru explicarea vreunui fenomen care vi se prezintă şi deci nici dată oarecum de obiectul însuşi. Căci obiectul nu vi se poate prezenta niciodată, deoarece el nu poate fi dat prin nici o experienţă posibilă. Voi rămâneţi totdeauna, în toate percepţiile posibile, stăpâniţi de condiţii, fie în spaţiu, fie în timp, şi nu ajungeţi la nimic necondiţionat, spre a decide dacă acest necondiţionat trebuie situat într-un început absolut al sintezei sau într-o totalitate absolută a seriei, fără nici un început. Dar totul, în sens empiric, nu este niciodată decât comparativ. Totul absolut al mărimii (universul), al diviziunii, al derivaţiei, al condiţiei existenţei în genere, împreună cu toate problemele, anume dacă poate fi realizat printr-o sinteză finită sau prin una care se continuă la infinit, nu prezintă nici un interes pentru experienţa posibilă. Voi n-aţi putea explica nicidecum mai bine şi nici chiar în alt mod, de exemplu fenomenele unui corp, fie că admiteţi că el se compune din părţi simple, fie că admiteţi că se compune totdeauna din părţi compuse; căci nu vi se poate prezenta niciodată un fenomen simplu şi tot atât de puţin o compunere ln init ^- Fenomenele nu cer să fie explicate decât în măsura în care ondiţiile lor de explicare sunt date în percepţie; dar tot ceea ce poate fi in ele, adunat într-un întreg absolut, nu este el însuşi o percepţie. ocmai acest tot este propriu-zis ceea ce se cere a fi explicat în Problemele transcendentale ale raţiunii. eci, fiindcă soluţia însăşi a acestor probleme nu poate apărea ata m experienţă, nu puteţi spune că nu se ştie ce trebuie atribuit 397

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 2

aici obiectului. Căci obiectul nu este decât în capul vostru şi, în afara ] • nici nu poate fi dat; de aceea voi trebuie să purtaţi de grijă să fjţj nuni ■' de acord cu voi înşivă şi să evitaţi amfibolia care face din Ideea voastr" o pretinsă reprezentare a unui obiect dat empiric şi deci a unui obiect car poate fi cunoscut şi după legile experienţei. Soluţia dogmatică nu este deci numai incertă, ci este imposibilă. Iar soluţia critică, care poate fi absolut certă, nu consideră problema obiectiv, ci în raport cu fundamentul cunoaşterii pe care se întemeiază.

A N T IN O M IA R A Ţ IU N II P U R E
Secţiunea a cincea

REPREZENTAREA SCEPTICĂ A PROBLEMELOR COSMOLOGICE PRIN TOATE CELE PATRU IDEI TRANSCENDENTALE Am renunţa bucuroşi la pretenţia de a avea răspunsuri dogmatice la problemele noastre, dacă am înţelege încă de mai înainte că, oricare ar fi răspunsul, el n-ar face decât să sporească şi mai mult ignoranţa noastră şi near arunca dintr-o incomprehensibilitate în alta, dintr-o obscuritate în alta şi mai mare şi poate chiar în contradicţii. Daca problema noastră nu reclamă decât o afirmaţie sau o negaţie, atunci este prudent să lăsăm deocamdată la o parte pretinsele argumente ale răspunsului şi să reflectăm mai întâi la ce s-ar câştiga în realitate dacă răspunsul ar fi într-un sens şi ce dacă ar fi în sens opus. Dar dacă se întâmplă ca în ambele cazuri să rezulte pure absurdităţi (nonsensuri), atunci avem un motiv întemeiat pentru a cerceta critic însăşi întrebarea noastră şi pentru a vedea dacă nu cumva ea însăşi se bazează pe o supoziţie lipsită de fundament şi se joaca cu o Idee, care îşi trădează falsitatea mai bine m aplicaţie şi în consecinţe decât în reprezentarea abstractă. Aceasta este marea utilitate care rezultă din modul sceptic de a trata problemele puse raţiunii pure de către raţiunea pură şi prin care, fără multă osteneala, ne putem ridica deasupra unui mare haos dogmatic, pentru a-i substitui o 398

cT

5 REPREZENTAREA SCEPTICĂ A PROBLEMELOR COSMOLOGICE

tică sobră, care, ca un adevărat catharcticon, va îndepărta cu succes zumţia împreună cu urmarea ei, polimatia. Dacă, prin urmare, aş putea şti mai dinainte că o Idee cosmologică, • diferent de care parte a necondiţionatului sintezei regresive a fenomenelor s-ar înclina, ar fi totuşi pentru orice concept al intelectului fie prea mare, fie prea mică, atunci aş concepe că această Idee, neavând totuşi de-a face decât cu un obiect al experienţei, care trebuie să fie adecvat unui concept intelectual posibil, trebuie să fie complet goală şi lipsită de sens, fiindcă obiectul, oricum J-am considera, nu poate fi pus în acord cu ea. Şi în realitate acesta este cazul cu toate conceptele cosmologice, care tocmai de aceea aruncă raţiunea atâta timp cât le rămâne ataşată, într-o antinomie inevitabilă. Dacă admiteţi, mai întâi, că lumea nu are un început, atunci ea este prea mare pentru conceptul vostru; căci acesta, constând într-o regresie succesivă, nu poate atinge niciodată întreaga eternitate scursă. Dacă admiteţi că lumea are un început, atunci ea este iarăşi prea mică pentru conceptul vostru intelectual, în regresia empirică necesară. Cum începutul presupune totdeauna un timp care precedă, el nu este încă necondiţionat, iar legea folosirii empirice a intelectului vă impune să căutaţi o condiţie de timp încă mai înaltă şi lumea este evident prea mică pentru această lege. La fel stau lucrurile cu cele două răspunsuri la întrebarea care priveşte mărimea lumii în spaţiu. Căci, dacă este infinită şi nelimitată, atunci ea este prea mare pentru orice concept empiric posibil. Dacă este imitaşi limitată, atunci cu bună dreptate vă întrebaţi mai departe: ce determină această limită? Spaţiul vid nu este un corelat al lucrurilor existent în sine şi nu poate fi o condiţie la care aţi putea să vă opriţi, cu tat mai puţin o condiţie empirică care ar constitui o parte a unei experienţe posibile. (Căci cine poate avea o experienţă despre vidul a solut?) Dar totalitatea absolută a sintezei empirice reclamă totdeauna Ca nec °ndiţionatul să fie un concept experimenta]. Astfel, o lume limitată CS e Pfea micăpentru conceptul vostru. in al doilea rând, dacă orice fenomen în spaţiu (materie) constă din ue multe părţi, atunci regresia diviziunii este totdeauna prea mare u conceptul vostru; iar dacă diviziunea spaţiului trebuie să înceteze embru oarecare al ei (la simplu), atunci regresia este prea mică 399

TEORIA ELEM.PART. II.DIVIZ. 2. CART. 2. CAP. 2

pentru Ideea necondiţionatului. Căci acest membru permite mereu regresie spre alte multe părţi cuprinse în el. în al treilea rând, dacă admiteţi că nimic nu se întâmplă în lum decât în acord cu legile naturii, atunci cauzalitatea cauzei este iar tot ceva care se întâmplă şi face necesară regresia voastră spre o cauză şi mai înaltă, prin urmare prelungirea fără încetare a seriei de condiţii a parte priori. Simpla natură eficientă este deci prea mare pentru orice concept pe care-1 folosiţi în sinteza evenimentelor lumii. Dacă alegeţi, în anumite cazuri, evenimente produse spontan, prin urmare creaţie liberă, atunci, potrivit unei legi naturale inevitabile, vă urmăreşte întrebarea din ce cauză şi vă constrânge să depăşiţi acest punct, după legea cauzală a experienţei, şi găsiţi că o astfel de totalitate a conexiunii este prea mică pentru conceptul vostru empiric necesar. în al patrulea rând, dacă admiteţi o existenţă absolut necesară (fie lumea însăşi, sau ceva în lume, sau cauza lumii), atunci o plasaţi într-un timp infinit de îndepărtat de orice moment dat; căci altfel ar fi dependent de o altă existenţă mai veche. Dar atunci această existenţă este inaccesibilă şi prea mare, pentru conceptul vostru empiric, ca să puteţi ajunge vreodată la ea printr-o regresie continuă. Dacă însă, după părerea voastră, tot ceea ce aparţine lumii (fie în calitate de condiţionat, fie în calitate de condiţie) este contingent, atunci orice existenţă care vă este dată este prea mica pentru conceptul vostru. Căci ea vă constrânge să căutaţi mereu încă o altă existenţă, de care depinde. în toate aceste cazuri am spus că Ideea cosmologică este fie prea mare, fie prea mică pentru regresia empirică, prin urmare pentru orice concept posibil al intelectului. De ce nu ne-am exprimat invers şi n-am zis că în primul caz conceptul empiric este totdeauna prea mic pentru Idee, iar în al doilea, el este prea mare şi prin urmare vina o poarta regresia empirică, în loc să acuzăm Ideea cosmologică că se abate de la scopul ei, adică de la experienţa posibilă, prin prea mult sau prea puţin. Motivul a fost următorul: experienţa posibilă este singurul lucru care poate da realitate conceptelor noastre; fără ea, orice concept este numai Idee, fără adevăr şi fără raportare la un obiect. De aceea, conceptu empiric posibil era măsura, potrivit căreia trebuia judecată Ideea, pentru a şti dacă ea este doar Idee şi ficţiune sau dacă îşi găseşte obiectul i
400

C

HEIA PENTRU SOLUŢIONAREA DIALECTICII COSMOLOGICE

■vi mimai despre acel lucru se zice că e prea mare sau prea mic
lume ^"

t cu un altul, când el este acceptat numai din cauza acestuia din - i trebuie să fie orânduit pe măsura lui. De jocul vechilor şcoli tice ţinea şi această întrebare: daca o bila nu trece pnntr-o gaura, ce . să spunem: este bila prea mare sau gaura prea mică? în acest caz, ndiferent cum vreţi să vă exprimaţi; căci nu ştiţi care din cele două uri există pentru celălalt. Dimpotrivă, nu veţi spune: omul este prea lung pentru haina lui, ci haina este prea scurtă pentru om. Suntem deci cel puţin conduşi să suspectăm cu temei că Ideile cosmologice, şi cu ele toate aserţiunile sofistice în conflict între ele, au poate la bază un concept vid şi pur imaginar despre modul în care ne este dat obiectul acestor Idei; şi această suspiciune ne poate pune pe urmele adevărate,pentru a descoperi iluzia care ne-a făcut să rătăcim atâta timp.
111

ANTINOMIA RAŢIUNE PURE
Secţiunea a şasea

IDEALISMUL TRANSCENDENTAL CA CHEIE PENTRU SOLUŢIONAREA DIALECTICII COSMOLOGICE

In Estetica transcendentală am dovedit suficient că tot ceea ce este intuit în spaţiu sau în timp, prin urmare toate obiectele unei experienţe Posibile nouă nu sunt altceva decât fenomene, adică simple Prezentări care, aşa cum sunt înfăţişate, ca existenţe întinse sau serii C scnim bări, nu au, în afara gândirii noastre, o existenţă întemeiată în ^ne. Această doctrină eu o numesc idealism transcendenta?. Realistul ens trans cendental face din aceste modificări ale sensibilităţii
de

°el co " am ma' nurrut~° ?' idealism formal, pentru a o deosebi de cel material, adică ri.par 'F0^6 I>Une 'a 'ndoialâ sau neagă existenţa lucrurilor externe însele. în unele nia' sus ne P^dent să ne servim mai curând de această expresie decât de cele amintite ni a evita orice neînţelegere. [Această observaţie lipseşte în ediţia 1.]
Cazu

401

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 2

noastre lucruri subzistând în sine şi deci din simple reprezentări luc în sine. Am fi nedreptăţiţi dacă ni s-ar atribui idealismul empiric, atât d defăimat încă de multă vreme, care, admiţând realitatea proprie spaţiului, neagă existenţa fiinţelor cuprinse în el sau cel puţin o găsest îndoielnică şi care nu admite, în acest punct, între vis şi adevăr, nici o diferenţă suficient demonstrabilă. în privinţa fenomenelor în timp ale simţului intern, el nu găseşte nici o dificultate în ele, ca lucruri reale- ba afirmă chiar că această experienţă internă dovedeşte ea singură suficient existenţa reală a obiectului ei (în sine însuşi, inclusiv toată această determinare de timp). Dimpotrivă, idealismul nostru transcendental admite că obiectele intuiţiei externe, aşa cum sunt intuite în spaţiu, sunt şi reale şi că toate schimbările în timp sunt aşa cum le reprezintă simţul intern. Căci, cum spaţiul este el însuşi o formă a acelei intuiţii pe care noi o numim externă şi cum, fără obiecte în el, n-ar exista nici o reprezentare empirică, noi putem şi trebuie să admitem ca reale fiinţele existente din el; şi tot astfel stau lucrurile şi cu timpul. însă spaţiul însuşi, ca şi timpul, şi o dată cu ele toate fenomenele, nu sunt totuşi în ele însele lucruri, ci numai reprezentări, şi nu pot exista în afara simţirii noastre, şi însăşi intuiţia internă şi sensibilă a simţirii noastre (ca obiect al conştiinţei), a cărei determinare este reprezentată prin succesiunea diferitelor stări în timp, nu este nici eul adevărat, aşa cum există în sine, sau subiectul transcendental, ci numai un fenomen care a fost dat sensibilităţii acestei fiinţe necunoscute nouă. Existenţa acestui fenomen intern, ca lucru existent în sine, nu poate fi admisă, deoarece condiţia lui este timpul, care nu poate fi o determinare a vreunui lucru în sine. Dar în spaţiu şi m timp, adevărul empiric al fenomenelor este suficient asigurat şi destul de diferit de înrudirea cu visul, dacă cele două feluri de fenomene se înlănţuie între ele exact şi complet, după legi empirice,în experienţa. Obiectele experienţei nu sunt date, prin urmare, niciodată m e însele, ci numai în experienţă, şi nu există în afara ei. Că ar putea exis ^ locuitori în lună, deşi nici un om nu i-a văzut vreodată, trebuie 1 îndoială admis, dar acest lucru înseamnă numai atât: că în progres ^ posibil al experienţei noi am putea da peste ei. Căci tot ceea ce se a într-o conexiune cu o percepţie după legi ale progresului pmrliric
402

6

CHEIA PENTRU SOLUŢIONAREA DIALECTICII COSMOLOGICE

-------------------------------------------------------------Ei sunt deci reali atunci când stau într-o legătură empirică cu mea reală, deşi din acest motiv ei nu sunt reali în sine, adică în . cOnşuH afara acestui progres al experienţei. Nouă nu ne este dat real decât percepţia şi progresul empiric de la la alte percepţii posibile. Căci în ele însele, fenomenele, ca simple rezentări, nu sunt reale decât în percepţie, care de fapt nu este altceva decât realitatea unei reprezentări empirice, adică fenomen. A numi, "nainte de percepţie, lucru real un fenomen, înseamnă sau că în progresul experienţei noi trebuie să întâlnim o astfel de percepţie, sau că nu are nici un sens. Că el există în sine, fără raportare la simţurile noastre şi la experienţa posibilă, s-ar putea desigur afirma, dacă ar fi vorba de un lucru în sine. Dar nu este vorba decât de un fenomen în spaţiu şi în timp, care amândouă nu sunt determinări ale lucrurilor în sine, ci numai ale sensibilităţii noastre; astfel încât, ceea ce este în ele (fenomene) nu e ceva în sine, ci simple reprezentări care, dacă nu sunt date în noi (în percepţie), nu se întâlnesc nicăieri. Facultatea intuiţiei sensibile nu este propriu-zis decât o receptivitate de a fi afectat într-un anumit mod de către reprezentări, a căror relaţie reciprocă este o intuiţie pură de spaţiu şi de timp (simple forme ale sensibilităţii noastre) şi care se numesc obiecte, în măsura în care sunt legate şi determinabile în această relaţie (de spaţiu şi de timp) după legi ale unităţii experienţei. Cauza nonsensibilă a acestor reprezentări ne este complet necunoscută, şi de aceea nu putem să o intuim ca obiect; căci un asemenea obiect n-ar trebui să fie reprezentat nici în spaţiu, nici în timp (ca simple condiţii ale reprezentării sensibile); iar fără aceste condiţii nu ne putem imagina nici o intuiţie. Totuşi, putem numi obiect ranscendental cauza numai inteligibilă a fenomenelor în genere, dar umai pentru a avea ceva care corespunde sensibilităţii, considerată ca o ptivitate. Acestui obiect transcendental îi putem atribui întreaga „ a ŞI lntreaga conexiune a percepţiilor noastre posibile şi putem spune e dat în sine înaintea oricărei experienţe. Dar fenomenele fi' ri - nZatoare m' nu sunt date în sine, ci numai în această experienţă, SUnt simple reprezentări, care numai ca percepţii înseamnă Ul) ,. c Iea elel ^' anume atunci când această percepţie se leagă cu toate du lUc ' Pă regulile unităţii experienţei. Astfel, se poate spune: e a e l timpului trecut sunt date în obiectul transcendental al
16

403

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 2

experienţei; însă ele nu sunt obiecte pentru mine şi nu sunt reale în trecut decât în măsura în care îmi reprezint că o serie regresivă d percepţii posibile (urmând fie firul călăuzitor al istoriei, fie urrn ej cauzelor şi efectelor), după legi empirice, cu un cuvânt, cursul lumii ajungem la o serie de timp scursă ca fiind condiţia timpului prezent Această serie nu este totuşi reprezentată ca reală decât în conexiune cu n experienţă posibilă şi nu în sine, astfel încât toate întâmplările petrecute din timpuri imemoriale înainte de existenţa mea nu înseamnă altceva decât posibilitatea de a prelungi lanţul experienţei, plecând de la percepţia prezentă în sus, spre condiţiile care o determină în timp. Dacă, prin urmare, îmi reprezint toate obiectele simţurilor, existente în toate timpurile şi în toate spaţiile, nu le plasez în ele înaintea experienţei, ci această reprezentare nu e altceva decât ideea unei experienţe posibile în totalitatea ei absolută. Numai în ea sunt date acele obiecte (care nu sunt decât simple reprezentări). Dar dacă se spune că ele există înaintea oricărei experienţe proprii, nu înseamnă decât că ele pot fi întâlnite în acea parte a experienţei spre care trebuie să urc, pornind de la percepţie. Cauza condiţiilor empirice ale acestui progres, prin urmare ce membri pot întâlni şi chiar până unde îi pot găsi în regresie, este ceea ce-i transcendental, şi de aceea îmi rămâne în mod necesar necunoscut. Dar nici nu este vorba despre aceasta, ci numai despre regula progresului experienţei, în care îmi sunt date obiectele, adică fenomenele. în cele din urmă, este de altfel tot una dacă spun: în progresia empirică pot întâlni în spaţiu stele care sunt de sute de ori mai îndepărtate decât cele mai îndepărtate pe care le văd, sau dacă spun: astfel de stele pot fi eventual întâlnite în spaţiul cosmic, chiar daca niciodată nu le-a văzut sau nu le va vedea vreun om; chiar dacă ar fi date ca lucruri în sine, fără relaţie cu experienţa posibilă în genere, ele nu sunt totuşi nimic pentru mine, prin urmare nu sunt obiecte decât întrucât sunt conţinute în seria regresiei empirice. Numai într-o altă relaţie, anume când aceste fenomene urmează să fie folosite ca Idee cosmologică despre un tot absolut şi deci când e vorba de o problemă care depăşeşte limite e experienţei posibile, numai atunci este important să distingem cu admitem realitatea acestor obiecte ale simţurilor, pentru a pr eve părerea înşelătoare care trebuie să rezulte inevitabil din înţelege greşită a propriilor noastre concepte de experienţă. 404
i " f >

T 7

DECIZIA CRITICĂ A CONFLICTULUI COSMOLOGIC

,-----

'

ANTINOMIA RAŢIUNn PURE
Secţiunea a şaptea

DECIZIA CRITICĂ A CONFLICTULUI COSMOLOGIC AL RAŢIUNII CU EA ÎNSĂŞI întreaga antinomie a raţiunii pure se bazează pe argumentul dialectic: dacă este dat condiţionatul, atunci este dată şi întreaga serie a tuturor condiţiilor lui; dar obiectele simţurilor ne sunt date ca fiind condiţionate, prin urmare etc. Prin acest raţionament, a cărui premisă majoră pare atât de naturală şi evidentă, sunt introduse, după diversitatea condiţiilor (în sinteza fenomenelor), întrucât ele constituie o serie, tot atâtea Idei cosmologice care postulează totalitatea absolută a acestor serii, şi tocmai de aceea pun inevitabil raţiunea în conflict cu ea însăşi, înainte de a descoperi partea înşelătoare a acestui argument sofistic, trebuie să ne pregătim pentru acest lucru prin corectarea şi determinarea anumitor concepte care se prezintă aici. Mai Mâi, următoarea judecată este clară şi indubitabil certă: atunci când condiţionatul este dat, chiar prin aceasta ne este d a t ă ca problemă (aufgegeben) o regresie în seria tuturor condiţiilor spre el; căci însuşi conceptul de condiţionat implică acest lucru, anume că prin el ceva este raportat la o condiţie, iar când aceasta este condiţionată la rândul ei, ea este raportată la o condiţie mai îndepărtată, şi la fel stau lucrurile cu toţi membrii seriei. Această judecată este deci analitică şi este în afară de orice teamă în faţa unei critici transcendentale. Ea este un P°stulat logic al raţiunii care constă în a urmări şi a continua cât mai eparte posibil acea legătură a unui concept cu condiţiile lui, legătură inerentă conceptului însuşi. Apoi: dacă atât condiţionatul, cât şi condiţia lui sunt lucruri în sine, atunci dacă cel dintâi a fost dat, este d a t ă c a p r o b l e m ă n u numai f ■ . S„ia sPre cea de-a doua, ci prin aceasta este d a t ă real şi ea, şi ac rr a eSt UCrU este va a ° ' ' ^' despre toţi membrii seriei, seria completă mai * * ' ^"n Urmare ?i necondiţionatul, este în acelaşi timp dată sau Posib'l H" i)resuPusa>Prin aceea că este dat condiţionatul, care nu a fost este . ecaţpnn acea serie. Aici sinteza condiţionatului cu condiţia lui eza a simplului intelect, care reprezintă lucrurile aşa cum sunt, 405

I

TEORIA ELEM.PART. II.DIVIZ. 2. CART. 2. CAP. 2 I

fără a-şi pune problema dacă şi cum putem ajunge la cunoaşterea 1 Dimpotrivă, dacă am de-a face cu fenomene care, ca simple reprezentări nu sunt deloc date, dacă nu ajung la cunoaşterea lor (adică la ele înşel căci ele nu sunt altceva decât cunoştinţe empirice), atunci eu nu pOt spune în acelaşi sens: dacă este dat condiţionatul, sunt date şi toate condiţiile (ca fenomene) spre el, şi prin urmare nu pot conchide în nici un caz totalitatea absolută a seriei lor. Căci fenomenele nu sunt ele însele în aprehensiune, altceva decât o sinteză empirică (în spaţiu şi în timp) si deci nu sunt date decât în ea. Dar nu urmează deloc că atunci când este dat condiţionatul (în fenomen) este dată implicit şi este presupusă si sinteza, care constituie condiţia ei empirică, ci aceasta are loc abia în regresie şi niciodată fără de ea. Dar într-un astfel de caz se poate foarte bine spune că o regresie spre condiţii, adică o sinteză empirică continuă pe această latură se impune sau este dată ca problemă şi că nu pot lipsi condiţiile, care sunt date prin această regresie. De aici reiese clar că premisa majoră a silogismului cosmologic ia condiţionatul în sens transcendental de categorie pură, pe când premisa minoră îl ia în sensul empiric de concept al intelectului aplicat la simple fenomene, că prin urmare aici se întâlneşte acea eroare dialectică numită sophisma figurae dictionis. Dar această eroare nu este creată artificial, ci este o iluzie absolut naturală a raţiunii comune. Căci prin ea noi presupunem (în premisa majoră), oarecum fără să ne dăm seama, condiţiile şi seria lor atunci când ceva este dat ca fiind condiţionat, fiindcă acesta nu este altceva decât postulatul logic de a admite premise complete la o concluzie dată; şi cum în legarea condiţionatului cu condiţia lui nu se întâlneşte o ordine în timp, ele sunt presupuse

în sinepremisa ca fiindminoră) date să simultan consider . Apoiăm este totfenomen atât deele ca natural lucruri în (în sine şi

tot astfel ca obiecte date simplului intelect, cum s-a făcut în premisa majoră, unde am făcu abstracţie de toate condiţiile intuiţiei în care, numai, pot fi date obiecte. Dar aici omisesem o distincţie remarcabilă între concepte. Sinteza condiţionatului cu condiţia lui şi întreaga serie a celei din urma (in premisa majoră) nu conţinea în sine nici o limitare în timp şi nicl concept de succesiune. Dimpotrivă, sinteza empirică si seria condiţii în fenomen (care este subsumată în premisa minoră) sunt in mod nci. succesive şi date numai succesiv în timp; prin urmare, eu nu put

► •:

406

SECT 7- DECIZIA CRITICĂ A CONFLICTULUI COSMOLOGIC

une aici, ca şi dincolo, totalitatea absolută a sintezei şi a seriei P entate prin ea, căci acolo toţi membrii seriei sunt daţi în sine (fără f dtie de timp), pe când aici ei sunt posibili numai prin regresia ă va, care este dată numai prin aceea că o efectuăm real. e După dovedirea unui astfel de viciu al argumentului pe care se ză m comun aserţiunile cosmologice, pot fi respinse cu drept vânt ambele părţi, ca atare, ca nefundându-şi pretenţia lor pe nici un titlu solid. Dar disputa lor nu este încă terminată prin aceea că li s-ar fi dovedit că amândouă sau una din ele nu are dreptate în cauza însăşi pe care o afirmă (în concluzie), pentru că n-au ştiut să o întemeieze pe argumente valabile. Totuşi, nimic nu pare mai clar decât că din cele două părţi, dintre care una afirmă că lumea are un început, iar cealaltă că lumea nu are un început, ci există din eternitate, una trebuie să aibă totuşi dreptate. Dar dacă e aşa, totuşi fiindcă claritatea este egală de ambele părţi, este imposibil a afla vreodată de care parte este dreptatea, iar disputa persistă acum ca şi mai înainte, deşi părţile au fost îndemnate de către tribunalul raţiunii să se liniştească. Nu mai rămâne deci alt mijloc de a termina definitiv disputa şi, spre satisfacţia ambelor părţi, decât să fie aduse în sfârşit la convingerea că ele, combătându-se reciproc atât de bine, se ceartă pentru nimic şi că o anumită aparenţă transcendentală le-a zugrăvit o realitate acolo unde nu există nici una. Pe această cale de aplanare a unei dispute, care nu poate fi terminată printr-o sentinţă, vrem să păşim noi acum.
* *

Z e n o n din Elea, un dialectician subtil, a fost foarte criticat, ca sofist temerar, încă de către P1 a t o n, pentru faptul că spre a-şi arăta arta încerca prin argumente aparente să demonstreze una şi aceeaşi judecată Şi îndată după aceea să o răstoarne prin altele tot atât de puternice. El "fta că Dumnezeu (care, pentru el, nu era probabil decât lumea) nu ici finit, nici infinit, nu este nici în mişcare, nici în repaus, nu este ^ ernanător, nici neasemănător unui alt lucru. Celor care voiau să-şi ° Părere despre el după aceste afirmaţii li se părea că ar fi vrut să gă ^P^t două judecăţi contradictorii, ceea ce este absurd. Dar nu a s e poate pune pe drept în sarcina lui acest lucru. Pe prima din 407

! 'i

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 2

aceste judecăţi voi lămuri-o curând mai îndeaproape. în ce prive celelalte, daca sub cuvântul Dumnezeu el a înţeles universul, i trebuia, fără îndoială, să spună că acesta nu este nici permanent preze la locul lui (în repaus), nici nu-şi schimbă locul (se mişcă), căci toat locurile nu sunt decât în univers, deci că acesta însuşi nu este în nici un Ioc. Dacă universul cuprinde în sine tot ce există, atu'nci el nu este ca atare nici asemănător, nici neasemănător cu nici un alt lucru, fiindcă în afara lui nu există nici un alt lucru cu care ar putea fi comparat. Când două judecăţi opuse între ele presupun o condiţie inadmisibilă, ele cad amândouă, cu toată opoziţia lor (care totuşi nu este propriu-zis o contradicţie), fiindcă dispare condiţia în care, numai, urma să fie valabilă fiecare din aceste judecăţi. Dacă cineva ar spune: orice corp miroase ori plăcut, ori neplăcut, atunci e posibil un al treilea caz, anume că el nu miroase (exală) deloc, şi astfel ambele judecăţi contrarii pot fi false. Dacă însă spun: el este ori plăcut mirositor, ori nu este plăcut mirositor (vel suaveolens vel non suaveolens), atunci ambele judecăţi sunt opuse, contradictorii şi numai prima este falsă, pe când opusa ei — contradictorie, anume: unele corpuri nu sunt plăcut mirositoare cuprinde în sine şi corpurile care nu au nici un miros. în opoziţia anterioară (per disparata), condiţia accidentală a conceptului de corpuri (mirosul) a rămas încă, cu toată judecata contrară, şi deci n-a fost suprimată de această judecată, ultima judecată n-a fost deci opusa contradictorie a celei dintâi. Când spun, prin urmare: lumea, în ce priveşte spaţiul, este ori infinită, ori nu este infinită (non est infinitus), atunci, dacă prima judecată este falsă, judecata contradictorie opusa ei: lumea nu este infinită, trebuie să fie adevărată. în felul acesta n-aş face decât să înlătur o lume infinită, fără a pune în loc alta, anume pe cea finită. Dacă însă s-ar spune: lumea este ori infinită, ori finită (noninfinită), ambele ar putea fi false. Căci în acest caz eu consider lumea ca fiind determinată in sine în privinţa mărimii, fiindcă în judecata opusă nu suprim numa infinitatea şi, o dată cu ea, poate întreaga ei existenţă proprie, ci adaug o determinare lumii, ca unui lucru real în sine; ceea ce de asemenea , p ţ S p ^ numesc dialectică o astfel de opoziţie, iar pe cea a contradicţiei s fi fals, dacă lumea n-ar fi dată nicidecum ca un lucru în sine, prin urm ^ nici ca infinită, nici ca finită în privinţa mărimii. Să-mi fie perrm^ 408

SECT 7. DECIZIA CRITICĂ A CONFLICTULUI COSMOLOGIC

c opoziţie analitică. Deci două judecăţi opuse dialectic între ele f ambele false, fiindcă nu numai că una contrazice pe cealaltă, ci P ne ceva mai mult decât e necesar pentru contradicţie. Dacă se consideră ca opuse contradictoriu între ele cele două ■ A cătr lumea este infinită ca mărime, lumea este finită ca mărime, se supune că lumea (întreaga serie a fenomenelor) este un lucru în sine. Căci ea rămâne, chiar dacă suprim regresia infinită sau finită în seria fenomenelor ei. Daca însă înlătur această supoziţie sau această aparenţă transcendentală şi dacă neg că ea este un lucru în sine, atunci opoziţia contradictorie a celor două aserţiuni se preface într-o opoziţie numai dialectică, şi fiindcă lumea nu există nicidecum în sine (independent de seria regresivă a reprezentărilor mele), ea nu există nici ca un tot infinit în sine, nici ca un tot finit în sine. Ea nu se găseşte decât în regresia empirică a seriei fenomenelor şi nicidecum în sine. Dacă, prin urmare, această serie este totdeauna condiţionată, ea nu e totuşi niciodată în întregime dată, şi lumea nu este deci un tot necondiţionat şi nu există ca atare nici cu mărime infinită, nici cu mărime finită. Ceea ce s-a spus aici despre prima Idee cosmologică, anume despre totalitatea absolută a mărimii în fenomen, este valabil şi despre toate celelalte. Seria condiţiilor nu se găseşte decât în sinteza regresivă însăşi, nu însă în sine în fenomen ca un lucru propriu, dat înaintea oricărei regresii. Va trebui deci să mai spun: mulţimea părţilor într-un fenomen dat nu este în sine nici finită, nici infinită, căci fenomenul nu este ceva existent în sine, iar părţile sunt date abia prin regresia sintezei de descompunere şi în această regresie, care niciodată nu este dată absolut intwagănici ca finită, nici ca infinită. Acelaşi lucru este valabil şi despre seria cauzelor subordonate între ele sau a existenţei condiţionate până Ia cea necondiţionat necesară, care nu poate fi niciodată considerată nici ca finita în sine, în privinţa totalităţii ei, nici ca infinită, fiindcă ea, ca ene de reprezentări subordonate, nu constă decât în regresia dinamică, înaintea acesteia, şi ca serie de lucruri subzistentă în sine, ea nici nu Poate exista.
11

urmare, antinomia raţiunii pure în Ideile ei cosmologice este Une a aren e care i ' P ţ> rezultă din aceea că ideea totalităţii »care este valabilă numai ca o condiţie a lucrurilor în sine, a fost
13

^ n"a C C e a°ă S e a r a t ă°ă e a n U e S t ed e c â dt i a l e c t i c?ăJ u nab

409

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 2

aplicată la fenomene, care nu există decât în reprezentare şi atunci când ele constituie o serie în re gresie succesivă, iar nu altfel. în schimb insă , se poate scoate din această antinomie un folos real, desigur nu dogmati ci critic şi doctrinal: anume de a dovedi prin ea, indirect, idealitatea transcendentală a fenomenelor, dacă cineva n-ar fi fost cumva satisfăcut cu dovada directă din Estetica transcendentală. Dovada ar consta în această dilemă. Dacă lumea este un tot existent în sine, ea este sau finită sau infinită. Dar atât prima cât şi a doua judecată sunt false (potrivit dovezilor prezentate mai sus, ale antitezei, pe de o parte, şi ale tezei, pe de altă parte). Deci este de asemenea fals că lumea (ansamblul tuturor fenomenelor) este un tot existent în sine. De unde urmează deci că fenomenele în genere nu sunt nimic în afara reprezentărilor noastre, ceea ce tocmai am vrut să spunem prin idealitatea lor transcendentală. Această remarcă este importantă. Din ea se vede că dovezile de mai sus ale celor patru antinomii n-au fost iluzorii, ci întemeiate, dacă se presupune că fenomenele sau o lume sensibilă care le cuprinde pe toate ar fi lucruri în sine. Dar conflictul judecăţilor scoase de aici descoperă că supoziţia conţine ceva fals şi ne conduce astfel la descoperirea adevăratei naturi a lucrurilor ca obiecte ale simţurilor. Deci Dialectica transcendentală nu dă vreun sprijin scepticismului, dar fără îndoială metodei sceptice, care poate arăta aici un exemplu al marii ei utilităţi, punând faţă în faţă, în cea mai mare libertate, argumentele opuse ale raţiunii, care, deşi nu ne vor procura în cele din urmă ceea ce am căutat, ne vor da totuşi oricând ceva util şi apt pentru a servi la corectarea judecăţilor noastre. ANTINOMIA RAŢIUNE PURE
Secţiunea a opta

PRINCIPIUL REGULATIV AL RAŢIUNII PURE CU PRIVIRE LA IDEILE COSMOLOGICE Pentru că prin principiul cosmologic al totalităţii nu este dat un maximum al seriei de condiţii într-o lume sensibilă, considerată ca lucru în sine, ci că acest maximum nu poate fi dat ca problemă decât în regresi 410

SECT 8- PRINCIPIUL REGULATIV AL RAŢIUNII PURE

• rii amintitul principiu al raţiunii pure, în sensul astfel corectat, ^ceS„ aează totuşi valoarea deplină, desigur nu ca axiomă, spre a 1Ş1 ca reală totalitatea în obiect, ci ca problemă pentru intelect, deci C ° subiect, servind spre a începe şi a continua, conform totalităţii în regresia în seria condiţiilor spre un necondiţionat dat. în 'bilitate, adică în spaţiu şi în timp, orice condiţie, la care putem ■ nee în expunerea fenomenelor date, este la rândul ei condiţionată; "ci aceste fenomene nu sunt lucruri în sine, în care eventual ar putea vea loc necondiţionatul absolut, ci numai reprezentări empirice, care trebuie să-şi găsească condiţia totdeauna în intuiţie, care le determină în ce priveşte spaţiul sau timpul. Principiul raţiunii nu este propriu-zis decât o regulă, caic ordonă o regresie în seria condiţiilor fenomenelor date şi căreia nu-i este niciodată permis să se oprească la un necondiţionat absolut. El nu este deci un principiu al posibilităţii experienţei şi al cunoaşterii empirice a obiectelor simţurilor, prin urmare nu este un principiu al intelectului; căci orice experienţă este închisă în limitele ei (potrivit intuiţiei date); el nu este nici un principiu constitutivi raţiunii, care să extindă conceptul lumii sensibile dincolo de orice experienţă posibilă, ci este un principiu de continuare şi de extindere a experienţei cât mai mult posibil, potrivit căruia nici o limită empirică nu trebuie considerată ca o limită absolută; deci un principiu al raţiunii care, ca regulă, postulează ceea ce trebuie să facem în regresie, dar nu anticipează ceea ce este dat în sine în obiect înaintea oricărei regresii. De aceea, eu îl numesc un principiu regulativ al raţiunii, pe când, dimpotrivă, principiul totalităţii absolute a seriei condiţiilor, ca dată în sine în obiect (in fenomene), ar fi un principiu cosmologic constitutiv, a cărui nulitate am vrut să o arăt tocmai prin această distincţie şi astfel să împiedic, ceea ce se întâmplă de altfel inevitabil (prin subrepţiune transcendentală), de a atribui realitate obiectivă unei Idei care nu serveşte decât ca regulă. "entru a determina adecvat sensul acestei reguli a raţiunii pure, Ule remarcat mai întâi că ea nu poate spune ce este obiectul, ci cum uie instituită regresia empirică, spre a ajunge la conceptul complet •ectului. Dacă ar avea loc primul caz, ea ar fi un principiu utiv, ceea ce niciodată nu este posibil din raţiune pură. Cu aceasta . eiHlonăm deci să spunem că seria condiţiilor unui condiţionat dat e m sine finită sau infinită, căci în felul acesta o simplă Idee a totalităţii 411

I'!i

TEORIA ELEM.PART.II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 2

absolute, care nu există decât în această Idee însăşi, ar gândi un obie care nu poate fi dat în nici o experienţă, pentru că s-ar atribui unei sen" de fenomene o realitate obiectivă independentă de sinteza empirică Ideea raţională nu va prescrie deci decât sintezei regresive în seria condiţiilor o regulă, potrivit căreia ea înaintează de la condiţionat, prj n intermediul tuturor condiţiilor subordonate, spre necondiţionat, deşi acesta nu este niciodată atins. Căci necondiţionatul absolut nu se întâlneşte în experienţă. în acest scop, mai întâi trebuie determinată exact sinteza unei serii, întrucât ea nu este niciodată completă. De obicei se folosesc în această privinţă două expresii care tind să stabilească aici o distincţie, fără ca totuşi să putem indica exact principiul acestei distincţii. Matematicienii vorbesc numai de un progressus in infinhum. Cercetătorii conceptelor (filosofii) vor să-i substituie, ca singură valabilă, expresia de progressus in indefinitum. Fără a mă opri la examinarea scrupulelor care le-a sugerat acestora o atare distincţie şi la utilitatea sau inutilitatea ei, vreau să încerc a determina exact aceste concepte în raport cu scopul meu. Despre o linie dreaptă se poate foarte bine spune că poate fi prelungită la infinit, şi aici distincţia între progresie infinită şi progresie indeterminat de mare (progressus in indefinitum) ar fi o subtilitate deşartă. în adevăr, atunci când se spune: prelungiţi o linie este negreşit mai corect dacă se adaugă in indefinitum decât dacă se spune in infinitum. Prima expresie nu înseamnă decât: prelungiţi-o cât de mult voiţi, pe când cea de-a doua: nu trebuie să încetaţi niciodată a o prelung; (ceea ce nu se intenţionează aici); totuşi, dacă e vorba numai de putinţă, prima expresie este foarte justă, căci puteţi să o prelungiţi din ce în ce mai mult până la infinit. Şi tot aşa stau lucrurile şi în toate cazurile în care nu se vorbeşte decât de progresie, adică de înaintarea de la condiţie la condiţionat; această înaintare posibilă merge la infinit în seria fenomenelor. Plecând de la un cuplu de strămoşi, voi puteţi înainta fără sfârşit pe linia descendentă a procreaţiei şi puteţi foarte bine gândi ca realmente aşa se continuă ea în lume. Aici raţiunea nu are nevoie niciodată o totalitatea absolută a seriei, fiindcă ea nu o presupune ca fiind condiţie şi ca fiind dată (datum), ci numai ca ceva condiţionat, care ar putea fi num dată (dabile) şi care se adaugă fără sfârşit.

11

l i

412

sECT 8

PRINCIPIUL REGULATIV AL RAŢIUNII PURE

totul altfel se prezintă problema: cât de departe se întinde care urcă, într-o serie, de la condiţionatul dat la regresi condiţii, dacă pot spune • este o r e g r e s i e la i n f i n i t sau numai o regresie care e indefinit de departe (in indefinitum) şi dacă deci, pornind de la enii care trăiesc în prezent, pot urca la infinit în seria strămoşilor stora sau dacă nu se poate spune decât că oricât de departe voi fi mers * dărât nu voi întâlni niciodată un temei empiric, pentru a considera eria ca fiind undeva limitată, astfel încât sunt îndreptăţit şi totodată obligat, dacă nu să presupun, totuşi să caut tot mai departe pe strămoşii fiecăruia dintre strămoşi. Prin urmare, eu spun: dacă întregul a fost dat în intuiţia empirică, regresia în seria condiţiilor lui interne merge la infinit. Dacă însă n-a fost dat decât un membru al seriei, de la care abia trebuie să plece regresia spre totalitatea absolută, atunci are loc numai o regresie în mod indefinit (in indefinitum). Astfel, despre diviziunea unei materii date între limitele ei (a unui corp) trebuie să se spună: ea merge la infinit. Căci această materie este dată întreagă, prin urmare cu toate părţile ei posibile, în intuiţia empirică. Cum condiţia acestui întreg este partea lui, iar condiţia acestei părţi este partea părţii etc, şi în această regresie de descompunere nu se întâlneşte niciodată un membru necondiţionat (indivizibil) al acestei serii de condiţii, nu numai că nu există nicăieri un temei empiric de a înceta diviziunea, ci membrii ulteriori ai diviziunii care urmează să lie continuată sunt ei înşişi daţi empiric înaintea acestei diviziuni continue, ceea ce înseamnă că diviziunea merge la infinit. Dimpotrivă, se na strămoşilor unui om dat nu este dată, în totalitatea ei absolută, în 1C1 o experienţă posibilă, însă regresia merge totuşi de la fiecare membru al acestei procreatii la unul superior, astfel încât nu se întâlneşte 0 um 'tă empirică care să reprezinte pe un membru ca absolut iţionat. ^um msă nici membrii care ar putea constitui condiţia nu > m intuiţia empirică a întregului, înaintea regresiei, aceasta nu Se a mfinit (în diviziunea datului), ci merge pe o întindere indefinită ea a cât mai mulţi membri la cei daţi, care la rândul lor nu sunt Cl °dată daţi decât condiţionat. 413

TEORIA ELEM.PART. II.DIVIZ. 2. CART. 2. CAP. 2

în nici unul din cele două cazuri, nici în regressus in infinitum nic' în cel in indefinitum, seria condiţiilor nu este considerată ca infinit dat" în obiect. Nu avem aici lucruri care sunt date în sine, ci numai fenomene care, în calitate de condiţii ale altor condiţii, nu sunt date decât în regresia însăşi. Deci nu se mai pune problema cât de mare este în sine această serie a condiţiilor, dacă este finită sau infinită, căci ea nu este nimic în sine, ci cum trebuie să instituim regresia empirică şi cât de departe să o continuăm. Şi aici trebuie făcută o distincţie importantă cu privire la regula acestei înaintări. Dacă întregul a fost dat empiric, atunci este posibil să mergem la infinit în seria condiţiilor lui interne. Dar dacă întregul nu este dat, ci abia prin regresia empirică urmează să fie dat, atunci nu pot spune decât că este posibil în infinit să înaintăm spre condiţii tot mai înalte ale seriei. în primul caz, putem spune: există totdeauna şi sunt daţi în mod empiric mai mulţi membri decât pot eu să-i ating prin regresie (de descompunere); pe când în al doilea caz, eu pot merge mereu tot mai departe în regresie, fiindcă nici un membru nu este dat empiric, ca absolut necondiţionat, şi permite deci mereu ca posibil un membru mai înalt, şi prin urmare căutarea lui devine necesară. în primul caz, era necesar să întâlnim tot mai mulţi membri ai seriei, iar în al doilea, este totdeauna necesar să căutăm tot mai mulţi, căci nici o experienţă nu pune limite în mod absolut. în adevăr, una din două: ori nu aveţi nici o percepţie care limitează în mod absolut regresia empirică, şi în cazul acesta nu trebuie să consideraţi această regresie ca încheiată, ori, dacă aveţi o astfel de percepţie care limitează seria voastră, ea nu poate fi o parte a seriei parcurse (căci ceea ce limitează trebuie să fie diferit de ceea ce este limitat), deci voi trebuie să continuaţi mai departe regresia voastră de asemenea spre această condiţie, şi aşa mai departe. Secţiunea următoare va pune aceste note în lumina cuvenită, prin aplicarea lor.

414

T

9 FOLOSIREA EMPIRICĂ A PRINCIPIULUI REGULATIV "

.______

ANTINOMIA RAŢIUNII PURE
Secţiunea a noua

DESPRE FOLOSIREA EMPIRICĂ A PRINCIPIULUI REGULATIV AL RAŢIUNII CU PRIVIRE LA TOATE IDEILE COSMOLOGICE Cum nu există, aşa cum am arătat de mai multe ori, o folosire transcendentală nici a conceptelor pure ale intelectului, nici a coneptelor raţiunii, cum totalitatea absolută a seriilor condiţiilor din lumea sensibilă se bazează numai pe o folosire transcendentală a raţiunii, care reclamă această totalitate necondiţionată de la ceea ce ea presupune a fi lucrul în sine, iar cum lumea sensibilă nu cuprinde o astfel de totalitate, nu mai poate fi vorba niciodată despre mărimea absolută a seriilor în această lume, indiferent dacă ea este limitată sau nelimitată în sine, ci numai cât de departe trebuie să mergem îndărăt în regresia empirică, în reducerea experienţei la condiţiile ei, pentru a nu ne opri, potrivit regulii raţiunii, la nici o altă soluţie a acestor probleme decât la cea corespunzătoare obiectului. Nu ne rămâne deci altă valabilitate a principiului raţiunii decât aceea a unei reguli de continuare şi mărime a unei experienţe posibile, după ce a fost suficient dovedită lipsa de valabilitate a lui ca principiu constitutiv al fenomenelor [ca lucruri în sine]. Dacă putem pune acea valabilitate în afară de orice îndoială, se pune capăt şi conflictului raţiunii cu sine însăşi, fiindcă, prin această soluţie critică, nu numai că s-a înlăturat aparenţa care dezbinase raţiunea cu sine însăşi, ci în locul ei se ezvaluise sensul în care raţiunea concordă cu sine însăşi, sens a cărui neînţelegere, numai, a provocat conflictul, şi un principiu altfel dialectic . Pre'ace într-un principiu doctrina!. în adevăr, dacă acesta se poate justifica în semnificaţia lui subiectivă de a determina maximum de osire Posibilă a intelectului în experienţă, conform obiectelor acestei oh Cn^e'C tocma' ca Şi când el ar determina apriori, ca şi o axiomă, . ^ e ln sine (ceea ce este imposibil din raţiune pură); căci şi o a "'^ PWea avea, cu privire la obiecte, o influenţă mai mare în e . rea ?i corectarea cunoaşterii noastre decât dovedindu-se activă în Ce m Jargă folosire empirică a intelectului nostru.

415

kji
TEORIA ELEM.PART. II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 2
ti

/. SOLUŢIONAREA IDEII COSMOLOGICE DESPRE TOTALITATEA COMPOZIŢIEI FENOMENELOR ÎNTR-UN UNIVERS
| |

"1'1 ■ «'. ,

Aici, ca şi în celelalte probleme cosmologice, fundamentul principiului regulativ al raţiunii este judecata că în regresia empirică nu se poate găsi nici o experienţă despre o limită absolută, prin urmare despre o condiţie care, ca atare, să fie empiric absolut necondiţionată. Iar cauza este următoarea: că o astfel de experienţă ar trebui să cuprindă în sine o limitare a fenomenelor prin nimic sau prin vid, la care regresia continuă ar putea ajunge printr-o percepţie, ceea ce este imposibil. Dar această judecată, care nu spune decât că în regresia empirică eu nu ajung niciodată decât la o condiţie care, la rândul ei, trebuie considerată ca empiric condiţionată, cuprinde regula in tenninis că oricât de departe aş fi ajuns în seria ascendentă trebuie să caut mereu un membru mai înalt al seriei, indiferent dacă acesta îmi este cunoscut prin experienţă sau nu. Pentru soluţionarea primei probleme cosmologice nu mai este nevoie decât de a decide dacă în regresia spre mărimea necondiţionată a universului (în timp şi în spaţiu) această ascensiune, niciodată limitată, poate fi numită o regresie în infinit sau numai o regresie continuată indefinit (in indefinitum). Simpla reprezentare generală a seriei tuturor stărilor trecute ale lumii, precum şi a lucrurilor care sunt simultane în spaţiul lumii, nu este ea însăşi decât o regresie empirică posibilă, pe care o gândesc, deşi încă indeterminat, şi prin care, numai, poate lua naştere conceptul despre o atare serie de condiţii a percepţiei date*. Eu nu am niciodată universul decât în concept, iar nicidecum (ca un tot) în intuiţie. Deci nu pot conchide de la mărimea lui la mărimea regresiei şi să o determin pe
* Această serie a lumii nu poate deci să fie nici mai mare, nici mai mica deca regresia empirică posibilă, pe care numai se bazează conceptul ei. Şi cum această regresie nu poate da un infinit determinat şi tot atât de puţin un finit determinat (un limitat absolu ), urmează în mod clar că noi nu putem admite mărimea lumii nici ca finită, nici ca infim 3i fiindcă regresia (cu ajutorul căreia este reprezentată mărimea lumii) nu permite pe mcl una din ele.

pOLOSIREA EMPIRICĂ A PRINCIPIULUI REGULATIV
'------------------------------------------------------------------- — —■ -----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

mă în funcţie de cea dintâi, ci trebuie să-mi fac mai întâi Sta despre mărimea lumii prin mărimea regresiei empirice. Dar Uil C°n astă regresie nu ştiu niciodată ceva mai mult decât că trebuie ^eSP . 11 empiric de la fiecare membru dat al seriei de condiţii mereu s re membru mai înalt (mai îndepărtat). în felul acesta, mărimea P aI1S oate hjuiui fenomenelor nu este deci absolut determinată, prin urmare spune nici că această regresie merge la infinit, căci aceasta ar ° t' 'na membrii la care regresia încă n-a ajuns, şi ar reprezenta atât de mulţimea lor, încât nici o sinteză empirică nu poate ajunge acolo, ' urmare ar determina mărimea lumii înainte de regresie (deşi numai negativ), ceea ce este imposibil. Căci lumea nu-mi este dată prin nici o intuiţie (în totalitatea ei), deci nici mărimea ei înainte de regresie. Prin urmare, noi nu putem spune nimic despre mărimea lumii în sine, nici măcar că în ea are loc un regressus in infinitum, ci trebuie să căutăm numai conceptul despre mărimea ei, după regula care determină regresia empirică în ea. Dar această regulă nu spune mai mult decât că, oricât de departe am fi ajuns în seria condiţiilor empirice, nu trebuie să admitem nicăieri o limită absolută, ci să subordonăm fiecare fenomen ca fiind condiţionat unui alt fenomen, ca fiind condiţia lui, că deci trebuie să înaintăm mai departe spre aceasta, ceea ce înseamnă regressus in indcfinitum care, fiindcă nu determină vreo mărime în obiect, se distinge destul de clar de regressus in infinitum. Prin urmare, eu nu pot spune: lumea este infinită ca timp scurs sau ca spaţiu. Căci un astfel de concept de mărime, ca infinitate dată, este absolut imposibil din punct de vedere empiric, prin urmare şi în raport cu lumea ca obiect al simţurilor. Nu voi spune nici că regresia de la o percepţie dată spre tot ce o limitează într-o serie, atât în spaţiu, cât şi în impui trecut, merge la infinit, căci aceasta presupune mărimea infinită a mii; Şi "u voi spune nici că ea este finită, căci limita absolută este de asemenea imposibilă din punct de vedere empiric. Prin urmare, nu voi ea spune nimic despre întregul obiect al experienţei (al lumii . ] lle ), ci numai despre regula potrivit căreia trebuie să fie instituită -1 continuată experienţa, corespunzător obiectului <
ur

i ei.

Primul răspuns, şi anume negativ, la problema cosmologică
Deci

ni,.- , e măriniea lumii este: lumea nu are un prim început în timp si mcj °hmita extremă în spaţiu. 417

TEORIA ELEM.PART. II.DIVIZ.2. CART. 2. CAP. 2

Căci în cazul contrar, ea ar fi limitată de timpul vid, pe de o pj de spaţiul vid, pe de altă parte. Dar cum ea, ca fenomen, nu poate fi *' sine limitată nici de unul, nici de altul, fiindcă fenomenul nu este lu cr în sine, ar trebui să fie posibilă o percepţie a limitei formate de timpul sau spaţiul absolut vide, percepţie prin care aceste limite ale lumii ar f date într-o experienţă posibilă. Dar o astfel de experienţă, fiind total vidă de conţinut, este imposibilă. Deci o limită absolută a lumii este imposibilă din punct de vedere empiric, prin urmare şi în mod absolut* De aici urmează totodată răspunsul afirmativ, că regresia în seria fenomenelor lumii, ca determinare a mărimii lumii, merge in indefinitum, ceea ce înseamnă că lumea sensibilă nu are o mărime absolută, ci că regresia empirică (prin care, numai, ea poate fi dată pe latura condiţiilor ei) îşi are regula ei, anume de a înainta mereu de la fiecare membru al seriei, ca de la un condiţionat, spre unul şi mai îndepărtat (fie prin experienţă proprie, fie prin firul călăuzitor al istoriei, fie prin lanţul efectelor şi cauzelor lor) şi de a nu ne dispensa niciodată de a extinde folosirea empirică posibilă a intelectului nostru, ceea ce, de altfel, este îndeletnicirea propriu-zisă şi unică a raţiunii, în principiile ei. O regresie empirică determinată, care să înainteze fără încetare într-o anumită specie de fenomene, nu este prescrisă prin aceasta; de exemplu că de la un om viu trebuie să urcăm mereu într-o serie de strămoşi, fără a ne aştepta la un prim cuplu, sau în seria corpurilor lumii, fără a admite un soare extrem, ci se ordonă numai înaintarea de la fenomene la fenomene, chiar dacă acestea nu procură nici o percepţie reală (dacă ea este prea slabă, ca grad, pentru conştiinţa noastră, spre a deveni experienţă), fiindcă ele aparţin totuşi experienţei posibile. Orice început este în timp şi orice limită a ceea ce e întins se afla in spaţiu. Dar spaţiul şi timpul nu sunt decât în lumea sensibilă. Prin urmare, numai fenomenele din lume sunt limitate în mod condiţionat,
* Se va nota că dovada este făcută aici cu totul altfel decât cea dog