Jacques Moeschler Arme Reboul DICŢIONAR ENCICLOPEDIC DE PRAGMATICĂ

Seria INSTRUMENTE este coordonată de MARIAN PAPAHAGI

Grafica şi coperta: Octavian Bour

Traducere de: ELENA DRAGOŞ (E.D.) LIGIA FLOREA (L.F.) ŞTEFAN OLTEAN (Şt. O) LIANA POP (L.P.) DORINA ROMAN(D.R.) CARMEN VLAD (CV.)

ISBN 973-9114-66-5 ® Editions du Seuil, 1994 ® Editura ECHINOX pentru prezenta variantă românească

Jacques Moeschler

Anne Reboul

DICŢIONAR ENCICLOPEDIC DE PRAGMATICĂ
Coordonarea traducerii CARMEN VLAD LIANA POP

Editura ECHINOX CLUJ, 1999

*7064 96 *

W£496

Această cane a rost editaţi ca sprşrâtu MINISTERULUI FRANCEZ AL AFACERILOR EXTERNE ŞI AL AMBASADEI FRANŢEI ÎN ROMANŢA (programul IORGA)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale MOESCHLER, JACQUES Dicţionar enciclopedic de pragmatică / Jacques Moeschler. Anne Reboul; trad. şi pref.: Carmen Vlad, Liana Pop. - Cluj-Napoca: Echinox, 1999 558 p.; 24 cm. - (Instrumente) Bibliogr. ISBN 973-9114-66-5 I. Reboul, Anne II. Pop, Liana (trad.) III. Vlad, Carmen (trad.: pref.) 801.32:800 Ao

M5AMT

Lector: Liana Pop Apărut în 1999. Bun de tipar februarie 1999 Format 70 x 100/16 Coli tipo: 35 Culegere şi tehnoredactare computerizată: Horvath Sândor Editura ECHINOX CP. 80; Of 1 3400 Cluj - România

PREFAŢĂ LA EDIŢIA ROMÂNEASCĂ

Intr-o „geografie" ştiinţifică a dezbaterilor asupra limbii, regiunea sa centrală este stăpînită firesc de filozofia limbajului, extinsă, însă, tentacular, şi spre zonele limitrofe; aici, fiecare teorie a limbii îşi construieşte propria sa bază explicativă pentru a da faptelor verbale suportul teoretic necesar şi o soluţie descriptivă conformă propriei doctrine. Intr-o asemenea configuraţie s-a conturat treptat, timid la început (în urmă cu aproximativ 30-35 de ani), o nouă mişcare de idei numită azi Pragmatică. Aceasta şi-a asumat acele fenomene şi fapte pentru care lingvistica - în sensul consacrat al termenului - nu putea oferi soluţii satisfăcătoare nici teoretic, nici metodologic, şi nici interpretativ, şi pe care aceeaşi lingvistică din prima jumătate a secolului nostru le expulzase, în mod deliberat, din cîmpul său de interes. Asumarea contextului şi acceptarea lui ca dimensiune relevantă a procesului comunicativ verbal, tentativele de a capta relaţia produsului verbal, adică a enunţului, cu actul enunţării şi cu lumea extraverbală, alături de alte numeroase aspecte, au contribuit la ceea ce am putea numi recuperarea lui «parole» (în sens saussureian), sau a performanţei (în sens chomskyan) sau, în fine, a utilizării (în sens wittgensteinian), t e r m e n i parţial omologabili, în ciuda diferenţelor doctrinare aferente. Cu p r e g n a n ţ ă progresiv s p o r i t ă şi cu o t e n d i n ţ ă , u n e o r i , vizibil acaparatoare, pragmatica s-a impus ca domeniu consacrat nu numai formelor verbale în cursul întrebuinţării lor, ci şi studiului altor probleme ce depăşesc, însă, cadrul strict lingvistic, adică cel justificabil exclusiv prin mijloace şi cu metode lingvistice. Direcţiile principale în dezvoltarea pragmaticii s-au axat, prioritar, fie pe cercetarea formelor indiciale ale limbii ca expresii prin care sensul enunţării devine constitutiv enunţului (direcţie influenţată de contribuţii remarcabile din sfera logicii şi a semioticii), fie pe fundamentarea distincţiei dintre sensul literal şi cel comunicat (intens dependent de contextul presupoziţional şi de cel interacţional sau conversaţional), ori pe teoria actelor de limbaj, în toată complexitatea şi variabilitatea lor.

II

PREFAŢĂ LA EDIŢIA ROMÂNEASCA

Dar direcţiile sau „generaţiile" evocate mai sus nu au epuizat domeniul faptelor pragmatice, şi cu atît mai puţin soluţiile în explicarea acestora. Mai aproape de momentul actual, teorii de sorginte cognitivistă au adus o nouă viziune, cu impact teoretic imediat şi cu rezultate metodologice spectaculoase în pragmatică. In acest context proteic şi într-o perioadă de maximă densitate în planul cercetării, în urmă cu ceva mai mult de patru ani apărea la Paris, la Editions du Seuil, Dictionnaire Encydopedique de Pragmatique (DEP), semnat de Jacques Moeschler şi Anne Reboul, două nume bine cunoscute specialiştilor în domeniu, atît prin cărţile şi studiile publicate (în reviste sau în volume colective prestigioase), cît şi datorită activităţilor de coordonare a unor lucrări de mare anvergură, în spaţiul francofon (Elveţia, Franţa etc). Avem privilegiul şi satisfacţia să punem acum la. dispoziţia specialiştilor şi a tuturor celor interesaţi (lingvişti, poeticieni, naratologi, psihologi, filozofi etc.) versiunea în limba română a acestei lucrări de mare importanţă şi de un relief aparte; ea este considerată, chiar de autorii Dicţionarului, un pandant al cunoscutului Dictionnaire encydopedique des sciences du langage, al lui Oswald Ducrot şi Tzvetan Todorov (Paris, Editions du Seuil, 1972*), cu care împarte maniera nealfabetică de ordonare a problemelor, mai puţin obişnuită în lucrări lexicografice, dar de care se desparte, fiindcă iese din perimetrul lingvisticii, prin asumarea unui domeniu de fapte complementar acesteia, adică de fapte pragmatice. Resimţite de numeroşi cercetători, nevoia de a avea o imagine de ansamblu a pragmaticii, în starea ei actuală, şi dorinţa de a cunoaşte fiecare aspect, mai mult sau mai puţin particular, în toată complexitatea şi profunzimea lui, dar şi în relaţie cu fenomene adiacente, aceste deziderate găsesc în D E P un răspuns cu totul remarcabil, iar aşteptările cititorilor interesaţi vor fi pe deplin satisfăcute. Exigenţele unei lucrări cu caracter enciclopedic sînt şi ele îndeplinite, dicţionarul reuşind să traseze în linii ferme profilul pragmaticii, în toată amploarea dezvoltării sale la care s-a ajuns în momentul de faţă, după parcurgerea diverselor etape şi prin cristalizări succesive. Prin discursul lor perfect focalizat pe direcţiile importante, pe problemele relevante şi pe faptele capabile să le susţină, autorii ne oferă o imagine cuprinzătoare, panoramică, a pragmaticii, fără ca acest demers să fie însoţit de pericolul atenuării contururilor, prin eliminarea disocierilor sau printr-o tratare diluată a aspectelor. Dimpotrivă, în
* între timp, remaniat în 1995 (O. Ducrot & J.M. Schaeffer), şi cu o versiune românească din 1996.

PREFAŢĂ LA EDIŢIA ROMÂNEASCĂ

III

abordarea fiecărei probleme (foarte numeroase, de altfel!), ni se prezintă, de cele mai multe ori explicit, tocmai latura ei dilematică, cu implicaţiile ce ţin de aspectele filozofice ale limbajului. Deloc evitate, cu tot substratul lor litigios, chestiunile de acest ordin se constituie în osatură a fiecărui capitol, pe fundalul căreia se articulează şi se edifică întreaga prezentare. Multe capitole din DEP trădează un fel de „nervozitate" demonstrativă, benefică şi eliberatoare, cu efecte constructive în plan argumentativ şi incitante din punct de vedere intelectual. In toate aceste cazuri, dezbaterea pendulează între două instanţe, situate în două planuri: unul exterior, în care obiectul polemicii, al confruntării ideilor, este un discurs „străin", iar cel de-al doilea, un plan interior, autoreflexiv, cînd ţinta întrebărilor este însăşi raţiunea autorului în ipostaza sa de alteritate. Nu putem să nu remarcăm aria extrem de largă a surselor bibliografice puse la contribuţie: de la referinţe din spaţiul continental (mai cu seamă francofon), la cele din spaţiul insular britanic şi pînă la cele transoceanice (americane), informaţia legată de statutul şi metodele pragmaticii, ca şi de faptele ce cad sub incidenţa acestui domeniu, este preluată şi prelucrată în beneficiul clarificărilor, dar şi al deschiderilor spre noi rafinări posibile. Pe parcursul lecturii, nu va fi greu de sesizat că există o anumită predilecţie pentru orientarea cognitivistă, în special pentru cea preconizată de Sperber şi Wilson. Cu toate acestea, J. Moeschler şi A. Reboul reuşesc să salveze dicţionarul lor de a m e n i n ţ a r e a u n e i a t i t u d i n i dogmatice, închise sau reductive, în configurarea domeniului, graţie efortului constant de a comenta cu onestitate ştiinţifică şi cu rigoare contribuţiile considerate importante pentru problemele dezbătute. Chiar dacă există o doză de circularitate în tratarea unor concepte care, adesea, apar în mai multe capitole (fapt menţionat chiar de autori), aceasta nu înseamnă o simplă şi, cu atît mai puţin, inutilă repetare, pentru că de fiecare dată revenirea se realizează prin proiectarea conceptului într-o nouă lumină, printr-o abordare dintr-un unghi modificat. Tocmai de aceea, fiecare capitol îşi are propria sa (relativă) autonomie, fiind concentrat pe un set de probleme al căror decupaj conceptual s-a realizat cu inteligenţă şi cu supleţe. Nădăjduim că, la lectura acestei prefeţe, cititorul nu va fi surprins din pricina absenţei comentariilor noastre tematice cu privire la c o n ţ i n u t u l capitolelor din DEP, fiindcă va înţelege încă din primele pagini ale dicţionarului că el nu are nevoie de explicaţii suplimentare: toate problemele puse - extrem de numeroase - sînt minuţios examinate pe parcursul textului şi sînt rezolvate, rînd pe rînd, într-o deplină congruenţă cu concepţia globală a autorilor, prefigurată î n c ă din „ C u v î n t î n a i n t e " c o n t u r a t ă t r e p t a t , î n c e p î n d c u

IV

PREFAŢA LA EDIŢIA ROMÂNEASCĂ

„Introducerea", continuînd cu cele 18 capitole şi sfîrşind cu „Concluzia" şi cu „Glosarul", acesta din urmă un instrument foarte util pentru cititor, dar şi un „barometru" al stării de azi şi, probabil, de mîine, a pragmaticii.
>:•

Traducătorii au avut o şansă în plus să cunoască DEP imediat după apariţia lui, dată fiind prezenţa unuia dintre coordonatorii acestei versiuni româneşti, Liana Pop, la Geneva, cu o bursă de studii, în 1995. Din momentul parcurgerii volumului, decizia de a-1 traduce a venit spontan, fiind declanşată de convingerea că ne aflăm în faţa unei lucrări de certă valoare pe multiple planuri şi al cărei ecou nu va întîrzia să se manifeste. In acelaşi timp, am considerat că pentru grupul mai larg al cititorilor români interesaţi de diversele aspecte ale pragmaticii, azi, un instrument de tipul dicţionarului este de stringentă necesitate. Transpunerea în română a textului nu s-a făcut cu prea mari dificultăţi; singurele resimţite de echipa traducătorilor au fost cele cauzate de absenţa în limba română a unor termeni care să fie deja consacraţi pentru anumite concepte puse în circulaţie în lucrările de specialitate din spaţiul francofon şi, mai ales, din cel anglo-saxon. In astfel de situaţii am procedat diferenţiat. Am recurs mai rar la calchierea unor forme, ca în cazul lui discitaţional (după f r. „de decitation" şi engl. „disquotational"), formă pe care, deocamdată, o socotim singura soluţie avantajoasă. Alteori, cînd s-au putut găsi termeni aproximativ echivalenţi în limba română, în ciuda imperfecţiunii semantice, i-am preferat unor forme fabri­ cate ad boc. Aşa s-a procedat cu: relativizatori pentru fr. „enclosures" ( engl. „hedges"), legea insuficienţei pentru „loi de faiblesse", legea reducţiei pentru „loi d'abaissement", incidenţă şi domeniu pentru „portee" etc. In alte situaţii, din mai multe variante existente în întrebuinţare, am ipreferat una, cum ar fi constatativ, faţă de constativ, conţinut(ul) exprimat, faţă de spus(ul), locuţionar, ilocuţionar, perlocuţionar, faţă de, respectiv, locutoriu, ilocutoriu, perlocutoriu, dar am păstrat ambele variante în cazul expresiilor pertinenţă şi relevanţă, sau act de vorbire şi act de limbaj. In schimb, descripţie şi descriere le-am folosit cu sensuri diferite, cel dintîi ca termen specific în teoria referinţei (aşa cum apare în lucrări de orientare logică), cel de-al doilea cu sensul obişnuit de modalitate sau tip de structură discursivă. Am valorificat în acest fel o situaţie avantajoasă a limbii române care poate avea, adeseori, două derivate apropiate, uşor de asociat cu diferenţe de nuanţă în plan semantic, v. de ex. asenare şi aserţiune, afirmare şi afirmaţie, argumentare şi argumentaţie, narare şi naraţiune, negare şi negaţie

PREFAŢĂ LA EDIŢIA ROMÂNEASCA

V

faţă de cîte un singur termen în fr.: „asertion", „affirmation", „argumentation", „negation", respectiv „narration". Totuşi, existaşi cazul invers, cînd limba română nu ne poate oferi decît o singură expresie pentru altele două în franceză (unde acestea nu sînt sinonime): pentru „tour de parole" şi „prise de parole", în româneşte am folosit luare de cuvînt, pentru a-1 putea rezerva pe intervenţie doar ca echivalent al lui „intervention" cu sensul său tehnic din analiza conversaţională de tip genevez. In fine, acolo unde dicţionarul a preluat analize punctuale ale unor conectori (ca acelea ale lui Ducrot), ori acolo unde există diferenţe între funcţionarea conectorilor în română şi franceză, am preferat să păstrăm termenii francezi, schiţînd, implicit, o analiză paralelă a termenilor din limba română. Să mai spunem că, ori de cîte ori am simţit nevoia unor precizări, acestea s-au operat direct în text, între paranteze drepte, cu sau fără menţiunea NT nota traducătorului. In ce priveşte tehnoredactarea versiunii în limba română a dicţionarului, ea o redă cu fidelitate pe cea a originalului, fiindcă am ţinut să respectăm cu stricteţe decupajul ideilor, semnificativ realizat de autori şi prin dispunerea grafică, şi prin corpul de literă utilizat, şi prin alternarea caracterelor. In finalul acestor succinte comentarii şi precizări, ţinem să adresăm mulţumire noastre, încă o dată, lui Jacques Moeschler şi Anne Reboul pentru bunăvoinţa şi diligenta manifestate în scopul obţinerii dreptului de traducere în limba română a Dicţionarului enciclopedic de pragmatică, precum şi pentru solicitudinea pe care ne-au arătat-o pe durata definitivării acestei versiuni, ori de cîte ori le-am cerut sfatul într-o chestiune sau alta legată de text. De asemenea, ne exprimăm aici gratitudinea pentru eforturile depuse de Editura Echinox, prin persoana ing. Eugen Pop, pentru ca această importantă lucrare să poată apărea. Deasemenea, aducem mulţumiri Serviciilor Culturale ale Ambasadei Franţei la Bucureşti pentru a fi sprijinit financiar apariţia acestei cărţi. Cluj, decembrie 1998 Carmen Vlad

CUVÎNT ÎNAINTE

I

A

n cursul verii 1987, Anne Reboul şi Jacques Moeschler hotărăsc să redacteze o operă de referinţă în pragmatică. Motivele deciziei lor sînt numeroase: (i) ei constată că în domeniul francofon nu există nici o lucrare de referinţă privitoare la pragmatică, (ii) sînt convinşi că dezvoltările recente ale pragmaticii vor avea repercusiuni importante în lingvistică, în ştiinţele cognitive şi în lingvistica computaţională, (iii) consideră că a venit momentul pentru elaborarea unui adevărat program de cercetare în pragmatică. Cel puţin la plecare, ambiţia noastră a fost de a scrie, pentru domeniul pragmaticii, echivalentul a ceea ce Oswald Ducrot şi Tzvetan Todorov făcuseră în 1972 pentru ştiinţele limbajului, adică pentru lingvistică (cf. Ducrot şi Todorov 1972). Titlul prezentei lucrări, Dicţionar enciclopedic de pragmatică, trebuie aşadar situat în acest context. Revendicăm această filiaţie nu numai în termeni istorici, dar şi în termeni pedagogici: singura lectură pe care am putea-o reco­ manda înainte de abordarea lucrării noastre ar fi Ducrot-Todorov. Cînd am luat această hotărîre, jumătate din titlurile capitolelor pe care le-am selecţionat nu făcuseră încă obiectul vreunor cercetări aprofundate, nici din partea altor cercetători şi nici din partea noastră. Cuprinsul lucrării noastre era aşadar un adevărat program de cercetare. La cinci ani după această hotărîre, am început redactarea acestei lucrări. Dacă am putut să o facem, a fost pentru că în această perioadă a curs multă apă pe sub podul lingvisticii şi al pragmaticii. Şi p u t e m afirma că, fără să fi lucrat efectiv în acest scop, noi înşine am acoperit o mare parte din acest deficit. A priori, totdeauna este mai uşor să împărţi un domeniu de investigaţie între mai multe persoane, mai ales atunci cînd pretenţiile sînt de exhaustivitate sau de cunoştinţe enciclopedice. Pregătirea noastră, orietările noastre erau în parte comune, dar domeniile noastre de specialitate diferite. Anne Reboul a scris în 1984 o teză de doctorat despre dialogul teatral, dintr-o perspectivă naratologică şi pragmatică (cf. Reboul 1984), şi s-a interesat în p e r m a n e n ţ ă de problema ficţiunii prin problematica discursului indirect liber, reprezentările imposibile sau metaforă (cf. Reboul 1992). D i n 1984 pînă în 1990, a lucrat la elaborarea unei teorii pragmatice a ficţiunii şi a metaforei în cadrul teoriei pertinenţei a lui

6

CUVÎNT ÎNAINTE

Sperber şi Wilson (cf. Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989), care a constituit o altă teză de doctorat, în domeniul filozofiei analitice (cf. Reboul 1990). Paralel, s-a preocupat de problema referinţei şi, între altele, de problema atribuirii de refe­ renţi anaforicelor şi deicticelor. Ansamblul cercetărilor sale i-au permis în 1991 să susţină o teză de abilitare pe tema Ficţiune şi referinţă. In ceea ce-1 priveşte, Jacques Moeschler a continuat să dezvolte o abordare pragmatică a discursului (cf. Moeschler 1985 a), schiţată într-o primă etapă în teza sa consacrată pragma­ ticii conversaţiei (cf. Moeschler 1982); progresiv, a abandonat abordarea lingvis­ tică, pentru a cerceta discursul într-un cadru cognitivist, cel al teoriei pertinenţei (cf. Moeschler 1989 a). Interesul său pentru semantică, mai ales cea formală, ca şi pentru temele clasice ale pragmaticii lingvistice (presupoziţie, implicaţie), l-au condus spre abordarea unor probleme mai lingvistice în pragmatică, cum sînt analiza negaţiei, a expresiilor idiomatice, sau a timpurilor verbale. Prin conjugarea competenţelor şi a intereselor noastre, am avut certi­ tudinea că eram capabili să concepem redactarea unei lucrări complete, bine documentate, serioase, dar accesibile, asupra a ceea ce constituie pragmatica la ora actuală. Mulţi dintre cititorii specialişti în lingvistică sau în analiza discursului vor găsi alegerea efectuată de noi parţială, şi la propriu, şi la figurat. Dar o lucrare ca aceasta nu poate fi un inventar de abordări sau de teorii fără legătură unele cu celelalte. Alegerile pe care le-am făcut au fost determinate în mod fundamental de o preocupare de coerenţă, precum şi de criterii de importanţă istorică. Temele şi referinţele le-am ales pentru că aduceau o contribuţie de bază la domeniul pragmaticii. Intr-o primă etapă, a trebuit aşadar să izolăm şi să selectăm problematicile pe care le-am considerat pertinente pentru elaborarea teoriei pragmatice. Dar ce este o problemă pragmatică? Nu vom răspunde aici în cîteva rînduri la această întrebare, căci ea va prilejui lungi discuţii în prezentul dicţionar. Foarte pe scurt, vom spune că o problemă este pragmatică dacă nu priveşte strict structura limbajului, ci întrebuinţarea care se dă acestuia. Faptul că între structura limbajului şi întrebuinţarea limbajului există un raport, o contaminare, a fost atestat din plin de vreo douăzeci de ani încoace. D a r nu poate fi vorba de a restrînge ansamblul pragmaticii la acest tip de fenomene. Acesta şi este motivul p e n t r u care nu vom vorbi în m o d special de pragmatica lingvistică, întrucît domeniul pragmaticii, deşi se referă în mod fundamental la întrebuinţarea lim­ bajului, face să intervină şi probleme care nu sînt strict lingvistice, ca cele ale inferenţei, ale întrebuinţării aproximative, ale metaforelor, ale comprehensiunii în context, ale legilor discursului etc. Cititorul va fi desigur surprins de numărul mare de referinţe anglo-saxone, care sînt dominante uneori faţă de referinţele continentale. Trebuie spus aici foarte cinstit, dar limpede, că pragmatica s-a dezvoltat mai ales în tradiţia inte-

CUVÎNT ÎNAINTE

7

lectuală anglo-saxonă. Excepţia notorie în domeniul francofon o reprezintă lucrările lui Oswald Ducrot, care sînt în mod imprecis etichetate drept prag­ matică integrată, înţelegînd prin aceasta că pragmatica este integrată în lingvis­ tică. Dacă pragmatica s-a dezvoltat în special în Statele Unite şi în Anglia, aceasta se datorează mai întîi importanţei curentelor analitice în filozofie, dar şi opţiu­ nilor radicale ale teoriei lingvistice de vreo treizeci de ani încoace, sub influenţa lui Chomsky. Problemele majore ale pragmaticii, cum este cea a actelor de vorbire sau cea a implicaturilor (sau implicitărilor), au fost la început produsul reflecţiei filozofilor limbajului, care au suscitat un nemăsurat interes în lingvis­ tică. C u m se explică aceasta? Răspunsul nostru este că interesul pe care l-au arătat lingviştii pentru aspectele pragmatice ale limbajului ţine în principal de o reacţie faţă de tezele radicale ale lui Chomsky, mai ales teza autonomiei sintaxei. Puţin cîte puţin, sintacticienii neortodocşi s-au lovit de probleme semantice, şi chiar pragmatice, care păreau să contamineze sintaxa. Reacţia foarte puternică şi anti-chomskiană care a urmat a condus la for­ mularea unei teorii a gramaticii cu bază semantică, semantica generativă, care încorpora, chiar la nivelul gramaticii, una dintre ipotezele cele mai importante ale pragmaticii. Această ipoteză, numită ipoteza performativă, introducea în structura de adîncime a frazei o indicaţie asupra valorii acţionale a acesteia, şi anume asupra forţei sale ilocuţionare. La începutul anilor şaptezeci, lingvistica a întîlnit aşadar pragmatica, iar răsturnările pe care le-a provocat acest fapt în formarea teoriilor lingvistice au fost de aşa natură, încît au împărţit în mod radi­ cal lumea americană. Pe de o parte, gramatica generativă clasică s-a dezvoltat păstrînd tezele lui Chomsky asupra autonomiei sintaxei faţă de semantică. De cealaltă parte, semantica generativă a dat naştere progresiv la o teorie funcţionalistă asupra faptelor de limbă, iar apoi la dezvoltări de orientare cognitivistă, cum este cazul lui Langaker sau Lakoff. Această imagine este oarecum cari­ caturală, căci la ora actuală nu există un adevărat consens asupa relaţiilor dintre lingvistică şi pragmatică. Teoria pertinenţei lui Sperber şi Wilson, una dintre tradiţiile recente şi care a influenţat în mare măsură redactarea acestei lucrări, nu vede nici o incompatibilitate majoră între perspectiva chomskiană clasică şi perspectiva pragmatică radicală. Dimpotrivă, lingvistica, al cărei domeniu rezer­ vat este fonologia, sintaxa şi semantica, nu mai este în concurenţă cu pragmatica: aceasta se ocupă de toate aspectele nonconvenţionale ale întrebuinţării lim­ bajului. Bineînţeles, problema relaţiilor dintre lingvistică şi pragmatică va fi dezvoltată în aproape tot cuprinsul acestei cărţi.
>!•

8

CUVÎNT ÎNAINTE

Deşi poartă numele de Dicţionar enciclopedic de pragmatică, această lucrare nu este un dicţionar în sensul propriu al cuvîntului. Am adăugat totuşi la sfîrşitul cărţii un glosar care conţine intrările terminologice cele mai importante şi defi­ niţiile lor minimale, ca şi un indice al noţiunilor şi autorilor. Lucrarea a fost organizată după structura următoare: în afară de o introducere, care abordează problema raporturilor dintre lingvistică, pragmatică şi problematica cognitivă, şi de concluziile centrate pe viitorul pragmaticii (în care punem problema dez­ voltărilor sale ulterioare şi a viitorului ştiinţific, instituţional şi tehnologic al acesteia), lucrarea conţine optsprezece capitole, de aproximativ douăzeci de pagini fiecare, concepute tematic. Această concepţie are o primă incidenţă asupra mo­ dului de consultare a lucrării. Fiecare capitol fiind conceput ca o unitate auto­ nomă, consultarea fiecăruia se va putea face independent de a celorlalte. Atunci cînd anumite concepte tehnice necesare înţelegerii sînt introduse în altă parte, cititorul va găsi o indicaţie a capitolului sau a capitolelor de consultat. In gene­ ral, pentru a avea o viziune exhaustivă asupra dezvoltărilor unuia sau altuia dintre concepte, cititorul se va putea referi tot timpul la indice. Dacă fiecare capitol este o entitate autonomă, el nu este totuşi o unitate indivizibilă. Principiul de consultare care a ghidat redactarea lucrării este principiul accesului parţial. împărţirea în paragrafe principale (notate 1. 2. 3. etc.) defineşte unităţi relativ autonome pe care cititorul le va putea consulta, dacă doreşte, independent de celelalte paragrafe. Acelaşi raţionament este valabil pentru ansamblul nivelelor de structurare. Aceasta nu împiedică nicidecum o consultare a capitolelor ca unităţi autonome, şi chiar a lucrării întregi în ordinea sa lineară. Pentru uşurarea lecturii, am ţinut să introducem două tipuri de informaţii indispensabile. Pe de o parte, de fiecare dată cînd a fost posibil, noţiunea dez­ voltată a fost ilustrată prin exemple. Pe de altă parte, am deosebit prin mijloace tipografice textul principal (cu litere standard) de comentariile de exemple sau de observaţiile colaterale care nu sînt necesare înţelegerii globale (cu litere mici). In plus, lucrarea nu conţine note, care îngreunează în general consultarea. Am introdus însă în text un sistem de nota bene (notate NB) pentru trimiterile anexe sau lămuriri complementare. Ordinea capitolelor nu este arbitrară, însă respectă un anumit n u m ă r de grupări tematice. Primele două capitole introduc paradigmele dominante ale pragmaticii, şi anume pe de o parte teoria clasică a actelor de limbaj (cap. 1), iar pe de altă parte tradiţia continentală a pragmaticii integrate şi orientarea cognitivistă a pragmaticii pertinenţei (cap. 2). Capitolele 3, 4 şi 5 se referă toate la problema referinţei, dar sub aspecte diferite: problema vericondiţionalităţii şi raportul dintre forma logică şi forma propoziţională (cap. 3), rolul contextului

CUVÎNT ÎNAINTE

9

în dezambiguizare şi atribuirea de referenţi (cap. 4) şi discutarea a două modele recent elaborate pentru rezolvarea problemelor referinţei, teoria spaţiilor mentale şi teoria lumilor posibile (cap. 5). Aceste trei capitole sînt fundamentale, căci demonstrează că problema referinţei este o problemă pragmatică, şi aceasta contrar celor ce lasă să se creadă tratarea sa din semantică. Este ceea ce le con­ stituie, atît prin problematică, cît şi prin argumentare, ca o contribuţie originală la pragmatică. Al doilea mare grup de capitole merge de la capitolul 6 pînă la capitolul 11, şi se referă la tratarea conţinuturilor implicite (sau implicaturî). Capitolul 6 tratează, vizînd conectorii, raportul dintre logică şi pragmatică, şi în special relaţiile dintre limbajele logice şi limbile naturale. Capitolul 7 tratează legile discursului pe care pragmatica le-a propus pentru a explica divergenţa dintre sensul frazei sau al cuvintelor şi sensul comunicat. Capitolele 8 şi 9 discută două teme clasice din istoria recentă a semanticii şi a pragmaticii: problema presu­ poziţiilor şi şi a implicaturilor. Este important de văzut în acest sens că o pro­ blemă semantică cum e cea a presupoziţiei, considerată în mod clasic de resortul semanticii, primeşte o interpretare nouă şi interesantă cu ajutorul noţiunii de implicatură. In fine, capitolele 10 şi 11 constau într-o prezentare a două aspecte ale teoriei argumentaţiei a lui Ducrot, o introducere la problematica scărilor argumentative pe de o parte, şi noţiunea argumentativităţii pe de alta. A treia mare grupă de capitole merge în continuarea directă a problemelor abordate anterior. Capitolul 12 prezintă o altă faţetă a pragmaticii integrate, teoria enunţării şi ipoteza polifonică dezvoltată de Ducrot. Capitolul 13 revine asupra referinţei, dar de data aceasta ocupîndu-se de expresiile lingvistice nonautonome reprezentate de anaforice şi deictice. Capitolul 14 se ocupă şi el în continuare de problematica referinţei, în legătură cu uzul aproximativ al lim­ bajului şi caracterul discret sau vag al conceptelor corespunzătoare unităţilor lexicale. In fine, capitolele 15 şi 16 fac să apară o problematică mai stilistică, întrucît abordează chestiuni legate de metaforă şi de ficţiune. Se adoptă şi aici o tratare pragmatică, în strînsă legătură cu teoriile dezvoltate în capitolele ante­ rioare (teoria actelor de vorbire şi teoria pertinenţei în special). In sfîrşit, ultimele două capitole abordează terenul vast al discursului, sub unghiul problematicii coerenţei (cap. 17) şi al analizei conversaţiilor (cap. 18). Deşi nu este vorba aici de problematici pragmatice specifice, vom arăta în aceste două capitole raportul dintre pragmatică şi analiza discursului.

*

10

CUVÎNT ÎNAINTE

Am vrea să arătăm recunoştinţa noastră persoanelor care au făcut posibilă conceperea şi redactarea acestei lucrări. Transmitem în primul rînd mulţumiri editorului nostru Jean-Louis Schlegel, care ne-a arătat o mare încredere de-a lungul concepţiei lucrării. Mulţumim în mod deosebit lui Deirdre Wilson, Michel Charolles, Jacques Jayez şi Georges Kleiber, care au încurajat în per­ manenţă lucrările noastre şi le-au primit întotdeauna cu bunăvoinţă. Mulţumim şi lui Antoine Auchlin şi lui Jean-Marc Luscher, care au avut grijă să citească manuscrisul lucrării. In fine, Jacques Moeschler aduce mulţumiri Facultăţii de Litere şi Departamentului de lingvistică al Universităţii din Geneva pentru concediul sabatic care i-a fost acordat pentru redactarea acestei lucrări. Jacques Moeschler şi Anne Reboul

TABLA DE SIMBOLURI

agramaticalitate anomalie semantică (grad crescător de ~) „pentru orice x" (cuantificator universal) „există un x" (cuantificator existenţial) „şi" (conector logic al conjuncţiei) „sau" (conector logic al disjuncţiei mclusive) „sau" (conector logic al disjuncţiei exclusive) „dacă...atunci" (conector logic al implicaţiei materiale sau al relaţiei condiţionale) „dacă şi numai dacă" (conector logic al echivalenţei sau al relaţiei bicondiţionale) „non" (operator logic al negaţiei propoziţionale sau al negaţiei interne) „non" (operator logic al negaţiei externe) „este adevărat că..." (conector bivalent cu un loc) implicaţie semantică „nu este identic cu" mulţimea funcţiilor lui S în T apartenenţă la o mulţime variabile de propoziţii variabile de propoziţii variabile de indivizi } {„adevărat", „fals"}, sau ansamblul valorilor de adevăr „locutorul ştie că 0" „este posibil ca p" au NP sintagmă nominală iu VP sintagmă verbală nume verb adjectiv

12 determinant flexiune frază pronume proprietate denotată prin numele comun N grup nominal spaţiu înrudit al spaţiului M proprietatea unui rol )) proprietatea unei valori a rolului relaţie de forţă argumentativă relaţie de orientare argumentativă forme topice act de limbaj, act de vorbire intervenţie schimb intervenţie iniţiativă intervenţie reactiv-iniţiativă intervenţie reactivă schimb director/principal schimb subordonat schimb reactiv

TABLA DE SIMBOLURI

INTRODUCERE

PRAGMATICĂ, LINGVISTICĂ ŞI CUNOAŞTERE

I

A

n ultimii douăzeci de ani, folosirea termenului de pragmatică s-a afirmat puţin cîte puţin în literatura lingvistică, astfel încît nu este i n o p o r t u n să vorbim despre pragmatică întocmai ca despre o ramură a ştiinţelor limbajului, şi chiar ca despre o ramură a lingvisticii. Raporturile dintre pragmatică şi lingvis­ tică nu sînt însă simple, de aceea în acest capitol vom examina diferitele opţiuni care s-au oferit lingviştilor pentru a defini pragmatica. Intr-un mod cu totul general, vom defini pragmatica drept studiul utilizării limbajului, în opoziţie cu studiul sistemului lingvistic, care priveşte propriu-zis lingvistica. Dacă se vorbeşte despre uzul limbajului, este pentru că această utili­ zare nu e neutră, în efectele sale, nici în procesul de comunicare, şi nici în sistemul lingvistic însuşi. Este într-adevăr banal să se menţioneze că un anumit n u m ă r de cuvinte (deicticele de timp, de loc şi de persoană ca: acum, aici, eu, de exemplu) nu pot să fie interpretate decît în contextul enunţării lor. Este mai puţin banal însă a reaminti că, în interacţiunea verbală, comunicăm mult mai mult decît ceea ce semnifică vorbele noastre. In fine, este şi mai puţin banal să spui că utilizarea formelor lingvistice produce, în schimb, o înregistrare a uzului în sistemul însuşi: sensul enunţului constă într-un comentariu asupra condiţiilor sale de utilizare, şi anume asupra propriei enunţări. Istoria pragmaticii nu lipseşte, dar ea este foarte puţin întinsă în t i m p (aproximativ treizeci de ani). Paradoxal, pragmatica nu este o disciplină care s-a născut dintr-un program de cercetare formulat abstract, cum este cazul semio­ logiei, de exemplu, care a urmat, în tradiţia sa continentală cel puţin, programul lansat de Saussure la începutul secolului (cf. Saussure 1968). Punctul de plecare al pragmaticii poate fi situat în lucrările filozofilor limbajului şi, mai precis, în cele două serii de conferinţe susţinute la Universitatea Harvard (William James Lectures), în 1955, de către John Austin (cf. Austin 1970) şi în 1967, de Paul Grice (cf. Grice 1967 şi 1989). In aceste serii de conferinţe consacrate filozofiei, Austin introduce o noţiune care va fi esenţială pentru pragmatică, noţiunea de act de limbaj, luînd prin aceasta apărarea ideii conform căreia limbajul, în comunicare,

14

INTRODUCERE

nu are, în principal, o funcţie descriptivă, ci o funcţie acţională: folosind limbajul, nu descriem lumea, ci realizăm acte de limbaj. Existenţa unor fapte lingvistice specializate în indicarea actelor de limbaj a fost deci unul din primele programe de cercetare pe care şi l-au propus lingviştii pentru a pune bazele pragmaticii. Dar, în paralel, conferinţele lui Grice au fost tot atît de determinante, deoarece Grice a arătat că limbajul natural nu este imperfect, aşa c u m î l con­ siderau, la vremea lor, logicienii şi filozofii, analitici, şi că relaţiile logice ale enunţurilor în comunicare (îndeosebi relaţiile de implicaţie şi de inferenţă) sînt guvernate de principii sau de reguli bazate pe o concepţie raţională a comunicării. Din acel moment, modul în care un enunţ comunică mai mult decît semnifică devenea explicabil. Ca şi Austin, Grice se împotriveşte tradiţiei filozofice din care provine. Dacă Austin susţine caracterul nondescriptiv al enunţurilor, Grice apără teza conform căreia conţinuturile comunicate indirect (ceea ce el numeşte implicaturî) corespund aspectelor nonvericondiţionale ale enunţurilor. In alţi ter­ meni, ceea ce este implicitat nu ţine exclusiv de conţinutul informativ al enun­ ţului, despre care se va spune că este, în funcţie de împrejurări, adevărat sau fals. Lucrările lui Austin şi ale lui Grice au prilejuit, în foarte scurt timp, o explozie de cercetări ştiinţifice de orientări foarte diferite: filozofia limbajului, lingvistică, logică, psihologie cognitivă, psiholingvistică, sociolingvistică, inte­ ligenţă artificială. Aceste studii au permis nu numai să se facă salturi specta­ culoase în cunoaşterea pe care o avem asupra funcţionării limbilor naturale, dar au avut, de asemenea, o repercusiune importantă asupra arhitecturii lingvisticii, permiţînd în special postularea explicită a raporturile dintre structura limbajului şi folosirea sa, o problemă pe care tradiţia structuralistă o lăsase cu totul deoparte. Mai precis, descoperirea dimensiunilor pragmatice ale limbajului a permis să se pună întrebările următoare: este pragmatica o componentă a lingvisticii? se poate oare vorbi despre o pragmatică lingvistică? care este raportul pe care îl stabileşte pragmatica cu celelalte discipline, ca filozofia, psihologia, sociologia, inteligenţa artificială? 1. LINGVISTICĂ ŞI PRAGMATICĂ Atunci cînd spunem colegilor noştri lingvişti că sîntem «pragmaticieni», provocăm adesea o tăcere semnificativă. De ce se poate oare ocupa un pragmatician? Este el oare lingvist, filozof, psiholog? Raţiunile acestor intrebări sînt următoarele: (i) înainte de toate, teoriile lingvistice dominante (generativismul, ca şi structu­ ralismul) au acordat puţină importanţă întrebuinţării sistemului lingvistic. Lingvis­ tica s-a consacrat studiului sistemului (fonologie, morfologie, sintaxă, semantică).

INTRODUCERE

15

(ii) Această dezorientare izvorăşte, în al doilea rînd, din incapacitatea lingviştilor de a caracteriza domeniul pragmaticii prin contrast cu celelalte ramuri ale lingvis­ ticii: fonologia studiază sistemul fonologie al limbilor, ca şi regulile fonologice care guvernează combinarea fonemelor; sintaxa studiază sistemul de reguli subia­ cent gramaticii, definită ca ansamblu de condiţii referitoare la gramaticalitatea frazelor unei limbi; în sfârşit, semantica se ocupă de structura lexicului şi de principiile sau regulile care stau la baza atribuirii de semnificaţie unei fraze, plecînd de la semnificaţia cuvintelor care o compun. Lingvistica tratează deci modurile de combinaţii dintre ansambluri de sunete şi ansam­ bluri de sens. Pentru un lingvist de tradiţie generativistă, lingvistica (formată din fonologie, sin­ taxă şi semantică) se organizează in modul următor: componenta principală este sintaxa, al cărei scop este de a furniza, pornind de la structurile D (vechile structuri de adîncime sau Deep structures), reprezentări sintactice, numite structuri S (vechile structuri de suprafaţă sau Surface structures), care servesc drept „intrări" componentelor fonologice (derivînd forma fonetică sau FP) şi semanticii (derivînd forma logică sau FL):

Figura 1
A

In această optică, este uşor de înţeles că problema întrebuinţării sistemului lingvistic este considerată ca nonpertinentă. Dar anumite fapte care ţin de uzul limbajului nu pot fi luate în considerare în reprezentarea funcţionării limbajului ca sistem de cuplare < formă-sens >.
1.1. FAPTELE PRAGMATICE

Vom menţiona trei domenii de fapte care ilustrează necesitatea de a depăşi mo­ delul < formă-sens > şi de a introduce dimensiunea pragmatică: faptele de enun­ ţare, de inferenţă şi de instrucţiune.

16

INTRODUCERE

1.1.1. Enunţarea Descoperirea rolului activităţii enunţiative asupra structurii lingvistice este cu siguranţă cea mai importantă achiziţie a pragmaticii. Argumentul acţionează în doi timpi. (i) Anumite enunţuri nu au ca funcţie desemnarea unui obiect al lumii; ele nu au funcţie referenţială, ci o funcţie autoreferenţială (se referă la ele înseşi). (ii) Funcţia autoreferenţială nu este dată de situaţie sau de context, ci este indicată, printr-o convenţie a limbii, în structura enunţului.
Iată cîteva exemple: (1) Enunţuri performative Iţi promit că vin. Iţi ordon să ieşi, Iţi doresc drum bun. Conectori Petre s-a căsătorit, dar e secret. Dă-mi rezultatul curselor, doar tu le ştii pe toate. Eşti liber deseară? Pentru că e un film bun la cinema. Negaţie Ion nu-i deştept, e foarte deştept. Nu sînt fiul său, el e tatăl meu. Nu mi-a cerut să ies, m-a scos afară. Adverbe de enunţare Chiar, unde ai fost aseară? Sincer, aş renunţa, Vai! Nu pot să v-ajut cu nimic.

(2)

(3)

(4)

(i) Enunţurile performative trebuie înţelese ca realizînd acţiunea pe care o denumesc (o pro­ misiune, un ordin, o dorinţă): acţiunea realizată este dependentă de enunţarea frazei (dacă se poate ordona cu ajutorul unui gest, nu se poate promite sau dori decît cu cuvinte). Enunţarea este aşadar parte integrantă din semnificaţia enunţurilor. Se vorbeşte despre semnificaţie autoreferenţială atunci cînd semnificaţia unei fraze sau a unei expresii lingvistice face aluzie la enunţarea sa. (ii) Anumiţi conectori pragmatici (dar, doar, pentru că) au întrebuinţări în care legăturile pe care aceştia le realizează nu privesc conţinuturile, ci actele de enunţare. Astfel, în Petre s-a căsătorit, dar e secret, legătura cu dar nu se bazează pe faptul că Petre s-a căsătorit, ci pe faptul de a spune că Petre s-a căsătorit. La fel în Eşti liber deseară? (Pentru) că e un film bun la cinema, legătura cu ajutorul lui pentru că mobilizează chiar întrebarea însăşi, adică actul de a pune întrebarea, şi nu conţinutul său. Dacă aluzia la enunţare face parte din sensul verbelor performative, atunci legătura cu actul de enunţare prin conectori este una dintre condiţiile de utilizare a acestora. (iii) în exemplele cu negaţie, efectul negaţiei nu priveşte propoziţia negată, ci asertabilitatea acesteia, adică posibilitatea însăşi de a o afirma. Astfel, locutorul care neagă enunţul Ion este deştept din (3) nu neagă inteligenţa lui Ion, ci chiar posibilitatea de a afirma inteligenţa lui Ion, aserţiune pe care o consideră ca insuficientă.

INTRODUCERE

17

(iv) Adverbele de enunţare chiar, la drept vorbind şi sincer nu califică un fapt sau un conţinut drept sincer şi serios, ci o enunţare (respectiv întrebarea - sau răspunsul - şi aserţiunea). La fel, vai! califică enunţarea însăşi ca expresia unui regret sau a unui act de scuză. 1.1.2. Inferenţa Informaţie lingvistică, informaţie nonlingvistică ţi principii pragmatice A doua mare categorie conţine fapte pragmatice ce ţin de inferenţă. Anumite enunţuri au proprietatea de a implica alte enunţuri. Astfel, (5) şi (6) implică, respectiv, că Max nu s-a căsătorit, că taxiul a avut pană şi că noi am scăpat avionul: (5) (5') (6) (61) Max e burlac. Max nu s-a căsătorit. Dacă taxiul n-ar fi avut pană, n-am fi scăpat avionul. Taxiul a avut pană şi am scăpat avionul.

Aceste implicaţii nu cer, p e n t r u a fi deduse, ca e n u n ţ u l să fie completat cu informaţii nonlingvistice, contextuale. Totuşi, în anumite cazuri, comunicarea poate să nu fie literală, şi face apel la context. Astfel în exemplele (7) - (9), locutorul nu comunică literal semnificaţia cuvintelor frazei, ci mai mult: (7) A Cît e ceasul? B Tocmai a trecut poştaşul. (8) Poţi să-mi dai sarea? (9) Camera asta-i o cocină. In (7), răspunsul lui B nu e coerent (sau pertinent) cu întrebarea, decît dacă A şi B ştiu amîndoi că poştaşul trece la o oră anumită (de exemplu, ora 10); în (8), locutorul nu-şi pune problema capacităţii auditorului său de a-i da sarea, ci chiar cere sarea; în (9), camera descrisă ca o cocină nu este o cocină adevărată (unde se cresc porci), ci seamănă într-o mare măsură (murdărie, dezordine) cu o cocină. U n a dintre sarcinile pragmaticii este de a explica cum poate ajunge un auditor să înţeleagă o enunţare la modul non literal şi de ce locutorul a ales mai curînd un m o d de expresie nonliterală decît un mod de expresie literală. In alţi termeni, pragmatica are ca sarcină să descrie, cu ajutorul u n o r principii non­ lingvistice, procesele de inferenţă necesare pentru a accede la sensul comunicat de enunţ. In enunţurile de la (7) la (9), este necesar să adăugăm informaţiei lingvistice vehiculate de enunţ informaţia nonlingvistică (zisă contextuală) ne­ cesară procesului inferenţial. Teoriile pragmatice se deosebesc în ceea ce priveşte natura principiilor care stau la originea cercetării informaţiilor nonlingvistice: principiul cooperării la Grice (1975), principiul pertinenţei la Sperber şi Wilson (1986) şi (1989), topoi la Anscombre şi Ducrot (1983).

18 Frază versus enunţ, semnificaţie versus sens

INTRODUCERE

Putem introduce aici o distincţie fundamentală utilizată în pragmatică: opoziţia dintre frază şi enunţ. Prin definiţie, fraza este obiectul lingvisticii: în principal, ea este caracterizată prin structura sintactică şi prin semnificaţia sa, calculată pe baza semnificaţiei cuvintelor care o alcătuiesc. In această accepţie, fraza este o entitate abstractă, produsul unei teorii. Dar, în comunicare, locutorii nu fac schimb de fraze: ei schimbă enunţuri. Un enunţ corespunde într-adevăr unei fraze completate cu informaţii care se deduc din situaţia în care aceasta e enunţată. Un enunţ este deci produsul enunţării unei fraze. Dacă fraza este obiectul lingvis­ ticii, atunci enunţul este obiectul pragmaticii.
Trebuie să n o t ă m că e n u n ţ u l , definit ca enunţarea unei fraze, poate fi interpretat în două m o d u r i diferite: fie ca ocurenţă, fie ca tip. Enunţul-ocurenţă (token în terminologia anglo-saxonă) este rezultatul particular al ocurenţei particulare a unei fraze. Enunţul-tip este, dimpotrivă, an­ samblul caracteristicilor c o m u n e asociate diferitelor ocurenţe ale aceleiaşi fraze. Pentru a lua un exemplu obişnuit, propoziţia Plouă poate produce un număr mare de ocurenţe, variabile în funcţie de locutori, momente, locuri şi alte aspecte (intenţii, convingeri etc.) ale situaţiei de enunţare. Pe de altă parte, toate aceste enunţuri-ocurenţă au un punct comun: ele constau în enunţarea aceleiaşi fraze. Enunţul-tip este, aşadar, ceea ce e comun ansamblului enunţurilor-ocurenţă ale aceleiaşi fraze. N B : Vom reţine următoarele: p e n t r u a-şi putea oferi un obiect de studiu, este necesar ca pragmatica să facă distincţie între enunţul-tip şi enunţul-ocurenţă. Dacă nu, pragmaticianul ' s-ar limita la analiza enunţurilor-ocurenţă particulare, a căror descriere, deşi complexă, cu greu am putea-o considera completă. Dacă frazei îi este asociată o semnificaţie, enunţului îi este asociată nu o semnificaţie, ci un sens (cf. Ducrot 1980 a, 1984, cap. 8). Trebuie să înţelegem aici semnificaţia frazei ca produsul indicaţiilor lingvistice care o alcătuiesc [instrucţiunile în terminologia lui Ducrot, cf. § 1.1.3); ea este calculată de componenta lingvistică (cf. § 3.2. şi cap, 7 § 3.1.). In schimb, sensul enunţului este semnificaţia frazei plus indicaţiile contextuale sau situaţionale calculabile, din componenta retorică. Recurgerea la legile discursului ţine în special de componenta retorică, al cărei produs corespunde sensului enunţului.

1.1.3. Instrucţiunea Una dintre originalităţile analizelor pragmatice a fost de a concepe semnificaţia frazelor ca produsul instrucţiunilor ataşate cuvintelor limbii. Conceptul de instrucţiune a fost utilizat, mai ales în u r m a lucrărilor lui O. Ducrot (cf. Ducrot et alii 1980 şi Anscombre şi Ducrot 1983), pentru ceea ce el a numit cuvintele discursului („mots du discours") şi, în special, pentru conectori, şi anume con­ juncţii, locuţiuni, adverbe fără semnificaţie referenţială, a căror funcţie pare să se schimbe în funcţie de contextul lingvistic. Faţă de enunţurile din (10), ne putem de fapt întreba care este partea comună a semnificaţiei ataşată lui mais (dar/ci): (10) a. Le temps n'est pas beau, mais mauvais. [Vremea nu e frumoasă, ci rea.]

INTRODUCERE h. c. d. f.
A

19
Le temps n'est pas beau, mais j'ai envie de prendre Pair. [Vremea nu e frumoasă, dar am chef să mă plimb.] Le temps n'est pas beau, mais la pluie va arroser Ies champs. [Vremea nu e frumoasă, dar ploaia are să ude cîmpurile.] Le temps n'est pas beau. - Mais un rayon de soleil eclaire le salon. [Vremea nu e frumoasă. - Dar o rază de soare luminează salonul]' Mais venez donc dîner ce soit. [Da' veniţi la cină deseară.]

In aceste exemple, acelaşi cuvînt produce efecte de sens diferite. Una dintre contribuţiile principale ale pragmaticii a fost ca aceste efecte să fie considerate ca rezultat al folosirii unei singure unităţi lexicale, şi nu ca rezultat al folosirii de unităţi lexicale diferite.
NB: Această problemă este mai ales crucială pentru cazul din (10 a) referitor la alte întrebuinţări ale lui mais/ ci, deoarece un anumit număr de limbi diferenţiază lexical doi mais (cf. germ. sondern/aber, sp. sino/pero şi descrierea lui mais făcută de Anscombre şi Ducrot 1977). [v. şi în rom. dar/ci, în traducerea exemplelor. N T ]

Intuiţia care stă la baza analizei conectorilor e că semnificaţia acestora corespunde unei instrucţiuni asupra modului de a interpreta conexiunea dintre propoziţii. „Analiza instrucţională" vizează, aşadar, să dea o schemă generală de funcţionare a «cuvîntului instrucţional», schemă formulată cu ajutorul unor variabile. De exemplu, pentru o secvenţă P dar Q, schema instrucţională poate lua următoarea formă: „din P trageţi concluzia R, din Q trageţi concluzia nonR, iar dinP dar Q trageţi concluzia non-R" (cf. Anscombre şi Ducrot 1977, Ducrot et alii 1980, Ducrot 1980 b). Astfel, exemplul (11) va primi analiza instrucţională (12):
(11) (12) Vremea e frumoasă, dar sînt obosit. a. b c Din P(Vremea e frumoasă) trageţi concluzia/? (haideţi să ne plimbăm), din Q (sînt obosit), trageţi concluzia non-R (nu mergem să ne plimbăm). din P dar Q, trageţi concluzia non-R.

1.2. SINTAXĂ, SEMANTICĂ ŞI PRAGMATICĂ

1.2.1. Sistemul limbii şi întrebuinţarea sistemului limbii Faptele examinate arată că obiectul pragmaticii nu este independent de lingvis­ tică. In anii şaptezeci, exista tendinţa de a defini pragmatica drept „lada de gunoi a lingvisticii". Această expresie denotă faptul că pragmatica avea ca sarcină de a rezolva toate problemele netratate de lingvistică (înţeleasă ca fonologie, sintaxă şi semantică). Văzută sub acest unghi, pragmatica ar fi trebuit să constea dintr-un corp nearticulat şi dintr-un ansamblu de fapte marginale, cele pe care nu le voia şi nu le putea aborda lingvistica. Din fericire, au apărut definiţii mai favorabile,

20

INTRODUCERE

definiţii care atribuie pragmaticii funcţia de a trata dintr-un punct de vedere nonlingvistic anumite probleme (sintactice şi semantice) considerate ca ţinînd de teoria lingvistică. In această concepţie, pragmatica nu mai este o ladă de gunoi, ci un mijloc de a simplifica lingvistica. U n u l dintre principiile metodologice utilizate este ceea ce Grice (1978) a numit «principiul modificat al briciului lui Occam», conform căruia nu este bine să se acumuleze semnificaţiile ataşate unui morfem. Dacă un cuvînt sau o expresie are mai multe sensuri în uz, aceasta este consecinţa nu a organizării sistemului lexical, ci a unui principiu pragmatic aplicat enunţului.
Să luăm două exemple p e n t r u a ilustra acest lucru: (13) (14) a. b. a. b. Drapelul este alb. Drapelul este alb şi albastru. Ion a căzut în prăpastie şi şi-a rupt piciorul, Ion şi-a rupt piciorul şi a căzut în prăpastie.

Ideea este că ar fi prea costisitor pentru lingvistică de a descrie adjectivul alb din (13) ca avînd două semnificaţii, pe care le putem parafraza prin «în întregime alb» şi «parţial alb»: dacă se spune că drapelul este alb, înţelegem prin aceasta că nu este decît alb, dar dacă se spune că este alb şi albastru, el nu va fi numai alb, ci doar parţial alb. Paralel, în (14) şi nu descrie aceeaşi secvenţă de evenimente: ordinea propoziţiilor (P şi Q versus Q şi P) determină succesiunea temporală. Or, ordinea secvenţială este o proprietate care diferenţiază pe şi din limbile natu­ rale de conectorul logic al conjuncţiei(A), pentru care nu există diferenţă seman­ tică între P A Q ş i Q A P . C u m se explică aceste fenomene? In cazul lui alb, s-a sugerat (cf. Gazdar 1979, Levinson 1983, Cornulier 1985) să dăm o singură semnificaţie lui alb, inde­ pendentă de opoziţia în întregime / parţial, şi să se explice sensurile lui alb asociate lui (13 a) şi lui (13 b) prin recursul la o regulă pragmatică, maxima de cantitate. Această regulă cere să dăm cantitatea de informaţie care este cerută (Grice 1975). Dacă locutorul este cooperativ şi enunţă (13 a), auditorul va putea trage concluzia că drapelul este în întregime alb, în virtutea regulii cantităţii. La fel, dacă locutorul cooperează şi enunţă (13 b), interlocutorul va înţelege, pe de o parte, că drapelul este de altă culoare decît albă, în virtutea regulii calităţii care cere să nu enunţăm decît ceea ce credem că e adevărat şi, pe de altă parte, că drapelul nu are altă culoare decît alb şi albastru (în virtutea regulii cantităţii).
Acelaşi r a ţ i o n a m e n t este valabil şi p e n t r u şi: efectul t e m p o r a l şi cauzal nu este p r o p r i u lui şi (limitat la p r o p r i e t ă ţ i l e sale logice), dar c o r e s p u n d e efectului u n e i reguli conversaţio­ nale (maxima de ordine): dacă un şir de p r o p o z i ţ i i P,Q,R este dat în această o r d i n e , a t u n c i i n t e r l o c u t o r u l este î n d r e p t ă ţ i t , în afara vreunei indicaţii contrare, să înţeleagă că P,Q,R sînt o r d o n a t e t e m p o r a l şi chiar cauzal.

INTRODUCERE

21

Diferenţa dintre sintaxă şi semantică, pe de o parte, şi pragmatică, pe de altă parte, este deci o opoziţie între sistemul limbii şi utilizarea acestui sistem. In general, putem reprezenta locul pragmaticii faţă de lingvistică prin figura 2:

Această schemă face să intervină două niveluri de înţelegere a limbii: cel al sistemului şi cel de folosire a sistemului. Sistemul este definit ca fiind compus dintr-o sintaxă şi o semantică, sintaxa derivînd formele de suprafaţă produse de regulile de bună formare, semantica, o formă logică dedusă prin intermediul regulilor de compunere. Ansamblul constituit dintr-o formă de suprafaţă şi o formă logică constituie semnificaţia frazei (prin opoziţie cu sensul enunţului). Semnificaţia din limbă trebuie aşadar să fie completată,: iar rolul pragmaticii este tocmai acesta. Pragmatica are ca sarcină să dea o interpretare completă a frazei care face obiectul unei enunţări (şi anume enunţul). Cînd se vorbeşte despre interpretare, se face aşadar referire la procesul care atribuie unui enunţ o valoare, aceea care este comunicată. 1.2.2. Codificare, instrucţiune şi inferenţă Organizarea sistemului lingvistic ţine de ceea ce se numeşte în general codul lin­ gvistic. Am văzut că pragmatica nu are ca obiect codul lingvistic, ci folosirea lui. Vom vedea însă că relaţiile dintre cod şi folosirea lui sînt mai complexe decît lasă să se înţeleagă diferenţa dintre lingvistică şi pragmatică. într-adevăr, faptele pragmatice examinate pînă aici ilustrează două ansambluri de noţiuni: opoziţia codificare/ inferenţă şi opoziţia instrucţiune / inferenţă.

22
Codificare şi inferenţă

INTRODUCERE

Unele informaţii sînt codificate lingvistic, altele sînt derivate p r i n inferenţă pragmatică. Să comparăm, în acest scop, două modalităţi de a cere sarea la masă: (15) a. b. Supa nu are sare. Poţi să-mi dai sarea?

Valoarea de cerere din (15 a) nu este codificată lingvistic. Enunţul nu semnifică lingvistic «dă-mi sarea», nici chiar «iar ai uitat să pui sare în»: el semnifică literal ceea ce spune, şi anume că supa nu este destul de sărată. Pentru a înţelege enunţul (15 a) ca semnificînd «dă-mi sarea», auditorul trebuie să facă o inferenţă de tipul «locutorul mi-a spus P pentru a semnifica Q». Ce se întîmplă în (15 b)? Literal, locutorul nu cere sarea: el pune o întrebare. Dar forma folosită (verbul a putea) codifică valoarea de cerere, căci sinonimul său (a fi în stare) nu primeşte decît valoare de întrebare (cf. (15 c)): (15) c. Eşti în stare să-mi dai sarea? A fi în stare (a fi capabil) este sinonimul lui aputea, dar nu codifică valoarea de cerere. In (15 b), există deci şi codificare şi inferenţă, căci cererea este exprimată printr-o întrebare. Instrucţiune şi inferenţă

Aspectele pragmatice ale interpretării nu sînt aşadar toate identice. Unele sînt inferenţiale, altele sînt legate de limbă, codificate lingvistic. Dar există o categorie specifică de informaţie pragmatică codificată lingvistic care se identifică cu conceptul de instrucţiune: informaţia procedurală. Informaţia procedurală are două caracteristici: este nonvericondiţională (nu afectează valoarea de adevăr a frazei) şi priveşte modalitatea în care trebuie prelucrată informaţia p e n t r u a fi interpretată. (i) Aspecte nonvericondiţionale: exemplul lui şi temporal este un b u n exemplu al aspectelor nonvericondiţionale ale enunţului. Un alt exemplu, mai spectaculos, este dat de negaţie (cf. H o r n 1985). în utilizările negaţiei metalingvistice, care se referă la asertabilitatea unei propoziţii, negaţia nu afectează valoarea de adevăr a propoziţiei, ca în (16): (16) Ana nu are trei copii, are patru. In (16) nu s-a negat vericondiţional că Ana are trei copii, deoarece a avea patru implică din punct de vedere logic a avea trei. Se va spune aici că negaţia nu atinge aspectele vericondiţionale ale enunţului, ci aspectele sale nonvericondiţonale, şi mai ales implicatura sa conversaţională (17): (17) Ana are trei şi numai trei copii. într-adevăr, dacă spun interlocutorului meu că Ana are trei copii, subînţeleg că ea nu are nici mai mulţi, nici mai puţini, şi aceasta în virtutea regulii cantităţii, care îi dă dreptul să conchidă că am dat informaţia cea mai puternică. (ii) Aspecte procedurale: conceptul de procedură poate fi exemplificat p r i n co­ nectori. U n a dintre caracteristicile conectorilor este de a da un ansamblu de

INTRODUCERE

23

instrucţiuni asupra modului de a interpreta un enunţ. De fapt, aceste cuvinte nu sînt asociate nici unui concept particular. Astfel, nu e clar care concept îl reprezintă pe dacă din exemplele din (18):
a. Dacă aş fi ştiut, n-a$ fi venit. b. Dacă te întorci (acasă) după ora zece, vei fi pedepsit. c. Dacă Parisul este capitala Franţei, Lyonul este capitala galilor. d. Dacă îţi este sete, este bere în frigider. In (18 a), dacă este spus contra/actual şi nu are sensul lui dacă de condiţie suficientă (dacă implicativ) în care dacă P atunci Q este adevărat dacă şi numai dacă P este fals sau Q este adevărat. In (18 b), dacă are o valoare inversă lui dacă logic: (18 b) comunică dacă non P, atunci non Q, şi anume dacă te întorci înainte de ora zece, atunci nu vei fi pedepsit; într-adevăr, dacă non P, atunci Q {dacă te întorci înainte de ora zece, atunci vei fi pedepsit), cu toate că din punct de vedere logic e adevărat, este din punct de vedere pragmatic fals. In (18 c) se vorbeşte despre dacă concesiv, parafrazabil prin cu toate că, chiar dacă; în sfîrşit, (18 d) trimite la utilizarea sa «performativă» în cazul în care ţi-arfi sete, te informez că este bere în frigider. Nici un concept nu poate fi asociat lui dacă. Acestea fiind spuse, orice individ care vorbeşte franceza este capabil să înţeleagă enunţurile (18): el dispune aşadar de informaţii de o altă natură decît informaţia conceptuală. Vom califica această informaţie ca Urnă procedurală (cf. Wilson şi Sperber 1990). (18)

Consecinţa acestor fapte este că raportul dintre sistemul lingvistic şi utili­ zarea lui este mai complex decît ne arată figura 2. Raportul dintre codul lingvistic şi utilizare se poate reprezenta în felul următor:

24

INTRODUCERE

Ajungem astfel la concluzia că pragmatica se ocupă în acelaşi timp de aspectele inferenţiale şi lingvistice ale codificării conceptuale şi procedurale. Delimitarea dintre cod şi utilizare este aşadar parţială, tot aşa cum este cea dintre inferenţă şi instrucţiune, pragmatica ocupîndu-se de toate aspectele pertinente pentru interpretarea completă a enunţurilor în context, fie că acestea sînt sau nu sînt legate de codul lingvistic. 2. MIZELE PRAGMATICII Pragmatica nu a răsturnat fundamental geografia studiilor despre limbaj. Dar domeniul său de cercetare ridică nişte întrebări care nu sînt fără repercusiuni pentru ansamblul lingvisticii. Putem formula aceste întrebări în felul următor: (i) Pragmatica depinde de studiul competenţei sau al performanţei? (ii) Pragmatica este o componentă a lingvisticii sau, din contră, este independentă de lingvistică? (iii) Pragamatica este independentă sau nu de o teorie a cunoşterii?
2.1. COMPETENŢĂ ŞI PERFORMANŢĂ

Vom aminti că în tradiţia lingvisticii chomskiene, distincţia dintre competenţă şi performanţă priveşte diferenţa dintre cunoştinţe (adică informaţiile disponibile printr-un organism) pe care un locutor-auditor ideal le are despre limba sa şi actualizarea acestor cunoştinţe în producerea enunţurilor în comunicare (cf. C h o m s k y 1971). Această distincţie e crucială, deoarece a permis lingvisticii moderne să-şi definească obiectul: un sistem complex de reguli (fonologice, sintactice, semantice) interiorizate de către subiectul vorbitor. Distincţia dintre competenţă şi performanţă reia, în linii mari, opoziţia saussuriană dintre limbă ţi vorbire. Totuşi diferenţa esenţială dintre competenţă şi performanţă, pe de o parte, şi limbă şi vorbire, pe de altă parte, ţine de faptul că vorbirea e definită la Saussure (1968) ca un act individual, iar limba ca un «tezaur» colectiv, pe cînd competenţa la Chomsky nu este proprie unei comunităţi, ci unui subiect vorbitor (cf. Ducrot şi Todorov 1972). întrebarea pe care şi-a pus-o teoria lingvistică, atunci cînd studiul sis­ temului a fost completat cu studiul întrebuinţării sale, priveşte natura faptelor pragmatice: aparţin ele studiului competenţei sau performanţei? Două tipuri de răspunsuri au fost date acestei întrebări. (i) In tradiţia inaugurată de Grice (1975), pragmatica esta concepută ca o teorie a performanţei (cf. Kernpson 1975, Wilson 1975, Smith şi Wilson 1979): opoziţia lingvistică/pragmatică corespunde opoziţiei competenţă/performanţă. Intr-ade-

INTRODUCERE

25

văr, principiile sau regulile pragmatice nu privese competenţa lingvistică (şi anume o cunoaştere a subiectului vorbitor asupra funcţionării limbii sale), ci o teorie a performanţei (adică un ansamblu de cunoştinţe şi capacităţi pentru folosirea limbii în situaţie). NB : Conceptul de performanţă primeşte aici un sens diferit de cel din tradiţia generativistă. Pentru Chomsky, performanţa defineşte ansamblul de «producţii lingvistice». Pragmatica, în orientarea sa griceeană, este o cercetare a înţelegerii, şi nu a producerii limbajului. (ii) In tradiţia francofonă inaugurată de Benveniste (cf. Benveniste 1966, şi 1974) şi urmată de Ducrot (cf. Ducrot 1972, 1973, 1980, c, 1984, 1989), pragmatica nu aparţine studiului performanţei, ci al competenţei: aspectele pragmatice sînt codificate în limbă, iar limba conţine instrucţiuni asupra acestor utilizări po­ sibile. Aceasta este teoria pragmaticii integrate.
2.2. PRAGMATICA INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICA RADICALĂ

2.2.1. Pragmatica integrată Termenul de pragmatică integrata (semanticii) a fost popularizat în cadrul anali­ zelor pragmatice iniţiate de J. C. Anscombre şi O. Ducrot şi acoperă mai cu seamă teoria lor asupra argumentaţiei. Lucrările aparţinînd teoriei argumen­ taţiei vizează apărarea următoarelor două teze. (i) Prima teză a pragmaticii integrate constă în a susţine o concepţie ascriptivistă asupra limbajului, după care enunţurile nu comunică stări de fapte (funcţia lor de reprezentare), ci acţiuni, adică acte de limbaj (ca a ordona, a promite, a dori, a afirma, a argumenta). Tezele ascriptiviste se o p u n din acest punct de vedere tezelor descriptiviste ale teoriilor radicale. Ne găsim aici în faţa unei opoziţii clasice în înţelegerea şi descrierea limbajului. Curentul lingvisticii structurale a insistat asupra raporturilor dintre limbaj şi comunicare (cf. diferitele funcţii ale limbajului în comunicare, descrise de Jakobson 1963): în această tradiţie, limbajul are, în principal, o funcţie comunicaţională. In schimb, tradiţia gramaticii generative (din care Chomsky revendică filiaţia raţionalistă, cf. Chomsky 1969) a apărat legile «reprezentaţionaliste»: limbajul are o funcţie de reprezentare, aceea de a exprima idei, funcţia sa comunicaţională nefiind decît secundară. Nu este surprinzător, în acest caz, că tezele pragmatice de orientare formalistă şi cognitivă au adoptat punctul de vedere reprezentaţionalist, pe cînd lucrările de inspiraţie şi tradiţie structuralistă au optat pentru curentul ascnptivist. (ii) A doua teză a pragmaticii integrate este teze autoreferinţei sensului, pe care o putem rezuma prin formula: «sensul unui enunţ este imaginea enunţării sale» (cf. Ducrot 1980 a). Această formulă se interpretează în modul următor: a înţelege un enunţ înseamnă a înţelege raţiunile enunţării sale. A descrie sensul unui enunţ

26

INTRODUCERE

înseamnă, aşadar, a descrie tipul de act pe care enunţul trebuie să-1 realizeze. Această teză se bazează pe «fapte pragmatice» care se caracterizează prin înre­ gistrarea convenţională a descrierii enunţării în sensul enunţului (cf. exemplele descrise la paragraful 1.1.1.). Această teză nu este foarte departe de ipoteza performativă asociată curentului semanticii generative. Semantica generativă, reprezentată mai ales de lingvişti ca Ross (1970), Lakoff (1972 a), McCawley (1981), Sadock (1974), s-a dezvoltat mai cu seamă la sfîrşitul anilor şaptezeci şi la începutul anilor optzeci cu scopul de a integra semantica sintaxei (cf. Galmiche 1975 pentru o sinteză). Ideea este că (i) structurile sintactice de adîncime sînt structuri semantice de tip predicatargument şi că (ii) orice frază este dominată în stuctura de adîncime de un predicat performativ abstract, care este responsabil de forţa ilocuţionară a enunţului. Astfel, o frază ca (19) va avea drept structură de admcime (simplificată) (20): (19) Dobînzile sînt în creştere. (20) Afirm că dobînzile sînt în creştere. 2.2.2. Pragmatica radicală Concepţiei integrate a pragmaticii i se poate o p u n e o concepţie radicală: pragmatica nu este parte integrantă a semanticii, ci despărţită de aceasta. A r g u m e n t u l e u r m ă t o r u l : i n t e r p r e t a r e a e n u n ţ u r i l o r face să intervină, în acelaşi t i m p , anumite aspecte vericondiţionale şi a n u m i t e aspecte nonvericondiţionale. Aspecte vericondiţionale Ele aparţin semanticii (vericondiţionale) şi sînt tratate în cadrul semanticii formale, care utilizează logici cum ar fi calculul predicatelor sau logica intensională (cf. Allwood, Andersson şi Dahl 1977, McCawley 1981, Dowty, Wall şi Peters 1981, Chierchia şi McConnell-Ginet 1990, Galmiche 1991 pentru intro­ duceri în semantica formală). Printre aspectele vericondiţionale clasice, se află problema incidenţei cuantificatorilor {fiecare, toţi, un, -l e t c ) . Astfel, fraza (21) este din punct de vedere semantic ambiguă, deoarece primeşte cele două lecturi logice (22), care descriu condiţii diferite de adevăr: (21) (22) Fiecare bărbat iubeşte o femeie. a. Vx (bărbat (x) ->3y (femeie (y) A a iubi (x, y))) «Pentru orice x, dacă x este un bărbat, atunci există un y în aşa fel încît y este o femeie şi x o iubeşte pe y.» b. 3y Vx (femeie (y) A bărbat (x) A a iubi (x,y)) «Există un y, astfel încît pentru orice x, y este o femeie şi x este un bărbat şi x o iubeşte pe y.»

INTRODUCERE

27

NB: Simbolurile logice utilizate în (22) au semnificaţiile următoare: „pentru orice x" (cuantificator universal) „există un x" (cuantificator existenţial) „dacă ... atunci" (conector logic de implicaţie materială sau de relaţie condiţională) „şi" (conector logic de conjuncţie) Aspecte nonvericondiţionale Aspectele nonvericondiţionale ale enunţului corespund ansamblului implicaturilor inferabile fie pornind de le reguli conversaţionale (se va vorbi atunci de implicatură conversaţionala), fie pornind de la sensul cuvintelor (se va vorbi, în acest caz, de implicatură convenţionala) (cf. Grice 1975, Gazdar 1979, Levinson 1983). Diferenţa dintre vericondiţionalitate şi nonvericondiţionalitate poate fi ilustrată prin exemplele (23) (cf. Horn 1983): (23) a. Ion a reuşit să rezolve problema, b. Ion n-a reuşit să rezolve problema. c. Problema era greu de rezolvat. d. Ion a rezolvat problema.

(23 a) şi (23 b) implicitează în mod convenţional (23 c): (23 c) este aşadar un aspect nonvericondiţional al propoziţiei (este subînţeles şi prin enunţul pozitiv, şi prin corespondentul său negativ); în schimb, (23 a) implică (23 d), dar (23 b) nu implică (23 d): (23 d) este deci un aspect vericondiţional al propoziţiei. Concepţia radicală a pragmaticii formulează aşadar ipoteza că pragmatica descrie aspectele nonvericondiţionale ale sensului. De unde definiţia pragmaticii dată de Gazdar (1979): pragmatica = sensul - condiţiile de adevăr. Scopul acestei definiţii este următorul: (i) conservarea unei semantici vericondiţionale asociată sintaxei limbilor naturale; (ii) simplificarea descrierii lingvistice, cu limitarea, pe cît posibil, a domeniului semanticii la aspectele vericondiţionale ale enunţului (cf. capitolele 8 şi 9 pentru o aplicare a acestui principiu la conceptele de presupoziţie şi de implicatură).
2.3. PRAGMATICA: LINGVISTICĂ, SOCIOLINGVISTICĂ SAU PSIHOLINGVISTICĂ ?

A treia miză a pragmaticii priveşte domeniul său de apartenenţă: pragmatica aparţine oare lingvisticii, sociolingvisticii sau psiholingvisticii? Am văzut ce opţiuni avea pragmatica faţă de lingvistică: pragmatica integrată face parte din lingvistică, iar pragmatica radicală este în afara lingvisticii. Dar problema este mai complexă. într-adevăr, e posibil să orientăm prag­ matica în două direcţii opuse, care nu aparţin lingvisticii. 2.3.1. Orientarea sociolingvistică O primă orientare constă în a refuza limitarea competenţei numai la domeniul lingvistic. In tradiţia etnografiei comunicării (cf. G u m p e r z şi H y m e s 1972,

28

INTRODUCERE

G u m p e r z 1989), pentru care enunţul nu poate fi despărţit de cadrul social şi cul­ tural în care este rostit, competenţa lingvistică este extinsă la competenţa de comu­ nicare: un ansamblu de cunoştinţe, culturale şi interacţionale, şi o capacitate de a acţiona în mod corespunzător în contexte sau situaţii specifice. In acest cadru, pragmatica ar aparţine sociolingvisticii: studiul contextualizării limbajului Gumperz 1989), al variaţiei sociolingvistice (Labov 1976,1978), al ritualurilor inter­ acţionale (Goffman 1973,1974 1987) primează asupra studiului sistemului. Pe scurt, accentul în studiul limbajului este pus pe funcţiile sale şi nu pe structurile sale.
Cercetarea sociolingvistică a dat naştere, în acelaşi t i m p , la studii i n t e r n e s i s t e m u l u i lingvistic (cum sînt specializate structurile lingvistice p e n t r u indicarea factorilor p r o p r i i con­ textualizării, ca formele de adresare, formele de politeţe e t c ? - cf. B r o w n şi Levinson 1978 şi 1987) şi studii externe sistemului lingvistic: studiile asupra i n t e r a c ţ i u n i l o r faţă în faţă şi asupra conversaţiei au p e r m i s aducerea la zi a a n u m i t o r dispozitive (specifice sau nespecifice a n u m i t o r culturi) ale î n t r e b u i n ţ ă r i i limbajului. In cadrul s t u d i i l o r asupra conversaţiei, a apărut o p u t e r n i c ă divergenţă î n t r e lucrările de inspiraţie sociolingvistică, a p a r ţ i n î n d para­ digmelor sociologice ale interacţionismului social (Goffman) sau ale etnometodologiei (Sacks, Schegloff, Jefferson 1974 şi 1978) iar, pe de altă p a r t e , lucrările a p a r ţ i n î n d gramaticii discur­ sului sau a textului, care aplică o metodologie şi o epistemologie proprie lingvisticii (cf. Roulet etalii 1985). Astfel, în gramaticile discursului, p r o b l e m a b u n e i formări a discursurilor este a b o r d a t ă p o r n i n d de la un a n s a m b l u de categorii sau u n i t ă ţ i discursive, ca şi de reguli de formare care explică formarea de u n i t ă ţ i discursive complexe, p o r n i n d de la u n i t ă ţ i discur­ sive simple. In plus, la fel c u m recursivitatea, adică repetiţia u n e i categorii sintagmatice într-o regulă sintagmatică, este u n a dintre proprietăţile fundamentale ale gramaticilor frazei, recur­ sivitatea este şi o p r o p r i e t a t e a gramaticilor discursului, Astfel, la fel c u m categoria frază i n t e r v i n e şi în calitate de c o n s t i t u e n t intercalant şi în aceea de c o n s t i t u e n t intercalat, tot aşa în i n t e r a c ţ i u n e a conversaţională se găsesc categorii intercalabile c u m sînt schimbul şi inter­ venţia (cf. capitolul 18, § 2).

2.3.2, Orientarea psiholingvistică Acestui prim curent, centrat pe faptele de performanţă, îi poate fi opus un al doilea, care dă şi el prioritate faptelor de performanţă: este vorba de curentul psiholingvis­ tic, axat fie pe procesele de achiziţie (cf. Bates 1976), fie pe procesele de prelucrare a informaţiei lingvistice (cf. Miller şi Johnson Laird 1983, Levelt 1989).
Cercetarea psiholingvistică p u n e problema raportului dintre limbaj (şi mai precis între­ buinţarea limbajului) şi cunoaştere. Un mare număr de lucrări care tratează subiecte specific lingvistice (ca anafora pronominală) încearcă să verifice ipotezele (lingvistice sau psiholingvistice) asupra proceselor angajate de subiecţii vorbitori pentru a rezolva, de exemplu, o anaforă pro­ nominală, în centrul u n o r astfel de discuţii (cf. Charolles 1990 şi Charolles şi Sprenger-Charolles 1989) se află, în special, relaţia dintre codificare şi inferenţă.

Pe scurt, pragmatica, integrată sau nu lingvisticii, are raporturi foarte apropiate cu probleme abordate de disciplinele vecine lingvisticii, ca sociolingvistica şi psiho­ lingvistica, dar aparţinînd unor tradiţii ştiinţifice şi metodologice diferite.

INTRODUCERE

29

Astfel, prelucrarea datelor este foarte diferită. De exemplu, cercetarea sociolingvistică este foarte adesea de orientare cantitativă (cf. lucrările lui Labov), iar regulile sînt preferenţiale versus absolute, ele descriind tendinţe (ele sînt din acest punct de vedere probabiliste). In psiho­ lingvistică, metodologia este apropiată de aceea a unei ştiinţe experimentale: un anumit număr de indivizi sînt supuşi anumitor teste, care au ca funcţie verificarea ipotezelor formulate inde­ pendent. In schimb, în lingvistică, datele sînt în general produsul creaţiei lingvistului (sau, mai rar, provin din corpusuri autentice) şi sînt descrise în interiorul unui cadru teoretic autonom şi complet.
2.4. SINTEZĂ

Cele de mai sus ar trebui să ne permită să înţelegem mai bine locul pragmaticii şi funcţia acesteia în teoriile limbajului. In cadrul teoriilor lingvistice de tradiţie chomskiană, pragmatica, teorie a performanţei, este despărţită de lingvistică: rolul său este de a descrie, pe de o parte, mecanismele nonlingvistice legate de interpretarea enunţurilor în context şi, pe de altă parte, în măsura în care do­ meniul ei este specific din p u n c t de vedere teoretic, raportul dintre obiectul lingvisticii (relaţia formă-semnificaţie) şi faptele de performanţă:

NB: Se va remarca o excepţie exemplară în paradigma chomskiană, constituită din lucră­ rile lui Banfield (1982) şi Milner (1978, 1982), care integrează dimensiunea enunţiativă în interiorul sintaxei (prin introducerea categoriei sintactice de Expresie). Cf. Reboul (1992) pentru o discuţie aprofundată a lucrărilor lui Banfield. Pe de altă parte, integrarea anumitor fapte în interiorul teoriei lingvistice permite să se distingă două tipuri de aspecte pragmatice: cele care sînt asociate structurii lingvistice şi cele care sînt asociate contextului extralingvistic. Această repartiţie a aspectelor pragmatice impune funcţii diferite conceptelor de competenţă şi de performanţă (cf. figura 5):

30

INTRODUCERE

Pragmatica nonlingvistică, bazată pe principii, este aici definită ca o teorie a competenţei, deoarece ea nu priveşte decît faptele de interpretare. Ipotezele despre procesele de prelucrare a enunţurilor nu sînt specifice întrebuinţărilor particulare, ci privesc cunoştinţe particulare despre aceste întrebuinţări (cf. Moeschler 1990 a pentru teza pragmaticii ca teorie a competenţei). 3. TIPURI DE TEORII PRAGMATICE Am examinat pînă acum locul pragmaticii în teoria lingvistică şi relaţiile sale cu alte discipline conexe, ca sociolingvistica sau psiholingvistica. D a r nu am exa­ minat încă arhitectura generală a teoriilor în care aceasta se integrează. Vom dis­ cuta trei tipuri de teorii: (i) teorii lineare; (ii) teoriile în Y; (iii) teoriile cognitiviste.
3.1. TEORIILE LINEARE

Aceste teorii sînt născute din tradiţia neopozitivistă sau logicistă a analizei limbajului (Peirce 1931-1958, Morris 1938, Carnap 1942) şi privesc orice sistem de semne, adică orice semiotică, ca format din următoarele componente: o sin­ taxă, al cărei obiect este studiul relaţiilor dintre semne; o semantică, care se ocupă de relaţia dintre semne şi designata (referenţi); şi o pragmatică, al cărei obiect de studiu este raportul dintre semne şi interpretanţii lor (cf. Levinson 1983, Sayward 1974, Jacob 1980 şi Rastier 1991 pentru analize mai precise ale acestei tradiţii). Aceste distincţii sînt la originea definiţiilor clasice ale sintaxei, seman­ ticii şi pragmaticii (cf. Morris 1938 şi Morris 1974 pentru versiunea franceză). (i) Sintaxa are ca obiect relaţiile sau modurile de combinare dintre unităţile limbii. Ea are drept funcţie producerea de reguli de bună formare sintactică. O sintaxă este constituită dintr-o axiomă şi din scheme de reguli. în gramaticile sintagmatice clasice, axioma este fraza (S), iar schemele de reguli de rescriere (sau reguli sintagmatice) introduc categorii sintagmatice, cum sînt sintagma

INTRODUCERE

31

nominală (SN), sintagma verbală (SV), categorii lexicale ca substantivul (N), verbul (V) şi adjec­ tivul (A), şi categorii nonlexicale, ca determinantul (Det), ceea ce arată regulile sintagmatice următoare: S -> SN SV, SN H>Det (A)N, SV -> V(SN) (parantezele indică constituenţii opţionali). (ii) Semantica are ca obiect relaţia dintre cuvinte, sintagme sau fraze şi obiectele lumii. Se pot distinge (cf, Lyons 1977 şi 1980) trei tipuri de entităţi semantice, în funcţie de proprietăţile lor referenţiale: entităţi de ordinul întîi (termeni), care desemnează obiectele lumii; entităţi de ordinul al doilea (predicate), care se referă la stări, evenimente, acţiuni verificate de o entitate sau de alta de ordinul întîi; entităţi de ordinul al treilea (propoziţii), al căror domeniu este mulţimea valorilor de adevăr (Adevărat, Fals). (iii) Pragmatica se ocupă de relaţiile dintre semne şi utilizatorii lor. De aici, limitarea pragmati­ cii, in curentul logicist, la fenomenele indexicalităţii (referinţa la coordonatele personale, spaţiale şi temporale variabile în funcţie de enunţare). Aceste definiţii au acordat un loc şi o ordine în tratarea acestor domenii: tratamentul sintactic precedă tratamentul semantic, care, la rîndul lui, precedă tratamentul pragmatic. Altfel spus, ieşirile sintaxei constituie intrările semanticii, iar ieşirile semanticii reprezintă intrările pragmaticii. Cît priveşte ieşirile pragmaticii, acestea descriu valoarea de acţiune a enunţului. Acest tip de teorie poate fi calificat drept linear (ordinea tratamentului e funda­ mentală) şi modular, deoarece fiecare dintre domenii este autonom şi independent. Figura 6 reprezintă schema tip a acestui gen de model:

Descrierea sintactică a lui E este rezultatul unui tratament sintactic (de exemplu, sub forma unei structuri arborescente cu constituenţi); conţinutul informativ este definit de condiţiile de adevăr atribuite propoziţei exprimate prin E; în sfîrşit, valoarea de acţiune a lui E constă în a atribui lui E o forţă ilocuţionară: fiecărui enunţ îi corespunde realizarea unuia, şi numai a u n u i singur act de limbaj. Condiţiile care determină atribuirea unei valori de acţiune l u i £ sînt definite drept condiţii de adecvare (se va spune că un act de limbaj este adecvat unui context.

32
3.2. TEORII ÎN Y

INTRODUCERE

Teoriile lineare (cf. van Dijk 1977) au fost criticate de către adepţii pragmaticii integrate (cf. Anscombre şi Ducrot 1983). In cadrul pragmaticii integrate, nu avem de-a face cu un tratament linear al enunţului, ci cu o îmbinare de informaţii lingvistice (aparţinînd componentei lingvistice) şi de informaţii extralingvistice (aparţinînd componentei retorice). Componenta lingvistică este locul de aplicare a instrucţiunilor ataşate morfemelor şi altor unităţi lexicale: unitatea prelucrată este obiectul teoretic/raz^, al cărei tratament lingvistic furnizează semnificaţia. îmbinarea semnificaţiei frazei şi a informaţiilor extralingvistice produce sensul enunţului, care reprezintă deci ieşirea componentei retorice. P u t e m reprezenta acest tip de teorie printr-o schemă în Y (de unde termenul de «teorie în Y», împrumutat de la Berrendonner 1981):

în cadrul teoriilor în Y, nu mai există ordine lineară între sintaxă, semantică şi pragmatică (pragmatica - sau retorica - este integrată în semantică). O ordine există totuşi: «circumstanţele de elocuţie» (sau contextul de enunţare) nu intervin decît după ce frazei i-a fost atribuită o semnificaţie, semnificaţia fiind ieşirea componentei lingvistice. Aşadar există două etape în interpretarea enunţurilor. Prima etapă este strict lingvistică, căci nu este necesară nici o cunoaştere extralingvistică. Această etapă este rezultatul aplicării a ceea ce am numit instrucţiuni. Semnificaţia nu poate fi formulată decît sub formă de variabile, («a trage o concluzie non-R din P dar Q astfel încît non-R este dedus din Q, iar R din P», «a interpreta aproape P ca avînd aceeaşi orientare argumentativă ca şi P» etc); aceste variabile nu vor fi saturate decît la ieşirea din tratamentul retoric (pragmatic). Se vede aşadar în

INTRODUCERE

33

ce constă autonomia lingvistică a analizei pragmatice: dacă există o contradicţie între ieşirea componentei lingvistică şi ieşirea componentei retorice, aceasta se explică prin utilizarea unei legi a discursului pentru a modifica semnificaţia. minţit; De exemplu, un locutor care enunţă (24) avînd la el mulţi bani nu va putea fi acuzat că a (24) Am ceva bani la mine. De fapt, o lege a discursului (legea litotei, cf. Ducrot 1972 şi infra cap. 7 § 3.2.2.) explică posibilitatea de a trece de la exprimarea unei cantităţi mici la afirmarea unei cantităţi mari. NB: Deosebirea dintre ieşirea componentei lingvistice şi ieşirea componentei retorice nu este asemănătoare distincţiei sens literal (sau sensul frazei) şi sens derivat (sau sensul enun­ ţării). Diferenţa se situează, de fapt, în termenii opoziţiei variabile/constante.
3.3. TEORII COGNITIVISTE

Al treilea tip de teorie pragmatică corespunde tendinţelor cognitiviste ale prag­ maticii şi se opune teoriilor lineare şi teoriilor în Y. Teoria cognitivistă este o versiune a pragmaticii radicale; aceasta a dat de fapt naştere la două direcţii paralele: o direcţie formalistă (reprezentată de lucrările lui Gazdar, şi ţinînd de o teorie lineară) şi o direcţie cognitivistă, modularistă, reprezentată de lucrările lui Sperber şi Wilson (1986 a) şi (1989). Ipoteza modularistă este legată de teoria cunoaşterii a lui Fodor (1986), care distinge două tipuri de sisteme de prelucrare a informaţiei: sistemele peri­ ferice (input systems), specializate şi modulare, şi sistemul central al gîndirii, nonspecializat şi nonmodular, loc al inferenţelor. Ipoteza lui Sperber şi Wilson este că sistemul central este locul tratamentului pragmatic: operaţiile trata­ mentului pragmatic nu sînt aşadar nici specializate, şi nici dependente de natura sistemului periferic care alimentează sistemul central. Punctul important este aici divergenţa dintre gramatică (teoria sintactică) şi pragmatică. Cele două domenii depind de cercetarea cognitivă (teoria gramaticală este legată, pe de o parte, de gramatica universală, iar, pe de altă parte, de teoriile învăţării, în timp ce pragmatica tratează procesele inferenţiale şi de constituire a contextului) şi au drept obiect limbajul. Dar analogia se opreşte aici, deoarece dacă se poate face ipoteza caracterului modular al sintaxei (cf. Chomsky 1987 şi 1991), a concepe pragmatica drept modulară ar fi incompatibil cu teoria fodoriană (cf. Wilson şi Sperber 1986 şi 1989). Se vede aşadar o primă diferenţă faţă de celelalte două tipuri de teorii: teoria modularistă este cognitivistă, iar pragmatica nu aparţine domeniului lingvisticii (aceasta limitîndu-se la fonologie, la sintaxă şi la semantică). D a r intervin alte diferenţe. Ele ţin în principal de relaţia dintre sistemul periferic şi sistemul central. Teoria modularistă a lui Sperber şi Wilson formulează ipoteza

34

INTRODUCERE

că ieşirea din sistemul de tratament lingvistic este reprezentată de o formă logică ce corespunde unei interpretări parţiale şi incomplete a enunţului. O interpretare e completă atunci cînd pragmatica a atribuit referenţi variabilelor, a atribuit o forţă ilocuţionară enunţului, a dezambiguizat enunţul, a îmbogăţit forma logică fie la nivelul implicitărilor, fie la nivelul explicitării acesteia. Tratamentul prag­ matic este deci ultimul proces şi se aplică la ieşirea din sistemul lingvistic. Dar interacţiunea dintre sistemul periferic şi sistemul central este mai complexă decît în teoriile lineare. Figura 3 a arătat că anumite informaţii codificate lingvistic declanşează procese pragmatice (proceduri). Pe scurt, versiunea cognitivistă constituie o soluţie intermediară între primele două tipuri de teorii:

1. TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

A

Î

nceputurile pragmaticii, aşa cum o cunoaştem astăzi, coincid cu descoperirea de către filozoful britanic Austin a fenomenului actelor de limbaj (cf. Aus­ tin 1970). Trebuie totuşi să se insiste asupra faptului că descoperirea lui Austin, dacă ea s-a făcut independent de lucrări anterioare, a pus în lumină nişte fapte care au fost remarcate şi înainte. Astfel Reinach, înainte de primul război mon­ dial, izolase deja actele sociale (cf. Reinach 1983), pe care Austin le va n u m i acte de limbaj ilocuţionare, sau Gardiner, între cele două războaie, a făcut multiple remarci care anunţau teoria austiniană a actelor de limbaj şi anticipă anumite idei ale lui Grice (cf. Gardiner 1989). In sfîrşit, teoria austiniană a actelor de limbaj s-a dezvoltat în timp şi a cunoscut două etape principale (cf. Austin 1970 şi Recanati 1981). Vom începe aşadar printr-o istorie a teoriei actelor de limbaj, cu pionieri ca Reinach (1983) şi Gardiner (1989), apoi vom continua cu o dez­ voltare asupra teoriei clasice a actelor de limbaj, reprezentată de Austin (1970) şi de Searle (1972). 1. ISTORICUL TEORIEI ACTELOR DE LIMBAJ
1.1. REINACH şt ACTELE SOCIALE

1.1.1. Drepturi şi obligaţii legate de actele sociale In ciuda cîtorva diferenţe, Reinach are în comun cu Austin un anumit n u m ă r de preocupări centrale. In primul rînd, preocuparea lor comună este mai curînd de a descrie decît de a explica fenomenul actelor sociale sau al actelor de limbaj; după aceea, exemplul lor favorit este promisiunea; în sfîrşit, ei insistă, unul ca şi celălalt, asupra necesităţii de a stabili o frontieră între enunţurile susceptibile de a primi valoare de adevăr şi cele care nu primesc. Şi totuşi diferenţe rămîn. Principala, care este considerabilă, priveşte cadrul şi finalitatea filozofică a lucră­ rilor lor: dacă Austin are drept scop de a pune la îndoială ideea conform căreia enunţurile sînt în general descriptive şi servesc la descrierea lumii, adică sînt adevărate sau false, Reinach caută să dezvolte analiza husserliană a actelor men­ tale şi a folosirii semnelor. Această diferenţă fundamentală are consecinţe im­ portante asupra modului însuşi de a aborda fenomenul actelor sociale.

36

CAPITOLUL 1

Ce este un act social? Foarte simplu, este un act care are drept caracteristică de a fi îndeplinit prin limbaj şi de a se executa prin simplul fapt de a spune ceva. Vorbirea însăşi, în acest caz, creează obligaţii şi drepturi care, şi Reinach insistă asupra acestui punct, nu se confundă cu drepturi sau obligaţii morale: Să luăm exemplul favorit al lui Reinach, promisiunea: (1) Iţi primit că voi veni mîine. Prin simplul fapt de a enunţa (1), locutorul din (1) a realizat actul de a promite şi are obligaţia de a veni a doua zi. Interlocutorul său, prin enunţarea lui (1), are dreptul de a impune prezenţa locutorului în ziua următoare. Şi totuşi, descrierea lui Reinach a ceea ce este un act social depăşeşte cu mult această constatare simplă. într-adevăr, studiul său se bazează, pe de o parte, pe analiza naturii înseşi a acestor drepturi şi obligaţii şi, pe de altă parte, pe particularităţile experienţei legate de actele sociale. 1.1.2. Natura drepturilor şi obligaţiilor legate de actele sociale Să începem cu natura drepturilor şi obligaţiilor legate de actele sociale. Mai întîi, drepturile şi obligaţiile sînt obiecte temporale, întrucît ele apar la un moment dat şi dispar la un moment dat. Acestea nu sînt totuşi nici obiecte fizice, adică nu se confundă cu o simplă experienţă. Drepturile şi obligaţiile presupun, în acelaşi timp, unul sau mai mulţi protagonişti, ca şi un conţinut definit. Aceasta le apropie de experienţele care presupun şi existenţa unei fiinţe care are experienţă în chestiune; vom nota însă că, în cazul unei simple experienţe, fiinţa care are această experienţă poate fi un animal, dar animalul nu ar putea totuşi să aibă drepturi şi obligaţii. Conţinutul obligaţiilor este, fie în întregime, fie în parte, un act. într-adevăr, o obligaţie poate avea ca obiect actul însuşi sau consecinţe ale acestui act. Pe de altă parte, vom distinge obligaţia de a face ceva pentru cineva de obligaţia ca cineva să facă ceva. Astfel, dacă promit să conduc pe vecinul meu la gară, acest lucru este o obligaţie pe care o am de a face ceva pentru vecinul meu. Dar, dacă sînt obligat să-mi plătesc impozitele, obligaţia este pentru mine. Pornind de la această distincţie, putem arăta corelaţia dintre drept şi obli­ gaţie: fiecare are acelaşi conţinut, iar relaţiile dintre deţinătorul dreptului şi acela al obligaţiei se inversează chiar şi atunci cînd conţinutul poate să se adreseze oricui, ori chiar nimănui. In sfîrşit, drepturile şi obligaţiile au nişte cauze, iar aceste cauze sînt actele sociale. Să trecem acum la particularităţile actelor sociale ca experienţe. Un act social corespunde mai întîi unei experienţe care nu aparţine doar u n u i individ anume, ci u n u i individ activ. O astfel de experienţă este n u m i t ă de Reinach

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

37

un act spontan, spontaneitatea corespunzînd faptului că individul este sursa însăşi a experienţei. Dar aceasta nu este singura particularitate experenţială a actelor sociale: în timp ce numeroase acte, decizia, de exemplu, sînt îndeplinite în mod intern, fără necesitatea de a se exterioriza, actele sociale nu pot exista decît prin exte­ riorizare. Astfel, un act social implică doi indivizi diferiţi, unul care este la originea actului, iar celălalt care este beneficiarul. Iată deci particularitatea actelor sociale ca experienţă: un act social ca promisiunea nu este nici o pură experienţă internă, nici raportarea unei asemenea experienţe (adică el nu descrie această experienţă), dar are un aspect intern şi un aspect extern, constituind o unitate care include actul şi enunţul, ceea ce nu interzice ca ansamblul să facă obiectul unei relatări. Aceasta nu împiedică faptul ca un act social să implice o experienţă internă, convingerea pentru actul de a informa, incertitudinea pentru întrebare, dorinţa pentru cerere etc. Există, aşadar, un al treilea aspect al actelor sociale: acestea sînt susceptibile de diferite modificări. (i) Există întrebări retorice, cereri ipocrite, promisiuni care nu sînt sincere e t c : vom vorbi atunci de pseudo-performanţe. In acest caz, actul social nu mai pre­ supune experienţa internă de care este legat, ci dimpotrivă, pseudo-performanţa interzice această experienţă internă. (ii) Un act social poate fi condiţional sau necondiţional: alături de un ordin p u r şi simplu, există un ordin care presupune eventualitatea unui fapt sau al altuia. Să luăm exemplul promisiunii şi să examinăm (2): (2) Dacă primeşti zece la aritmetică, îţi promit că-ţi cumpăr o bicicletă de curse. Aici promisiunea este autentică, dar ea nu se va realiza decît dacă beneficiarul îndeplineşte condiţia enunţată în propoziţia condiţională Dacă primeşti zece la aritmetică... Vom nota că nu toate actele sociale sînt susceptibile de o asemenea modi­ ficare: actul de a informa, de exemplu, nu poate fi condiţionat în acest sens. Vom remarca, în sfîrşit, că există o restricţie asupra evenimentului care condiţionează un act social: acesta trebuie să fie posibil, dar nu trebuie să fie necesar. Trebuie, de asemenea, să distingem între actul social condiţional cu un conţinut noncondiţional şi actul social noncondiţional cu un conţinut condiţional. Dacă exemplul (2) este un exemplu de act social condiţional cu un conţinut noncon­ diţional, exemplul (3), este, din contră, un exemplu de act social noncondiţional cu un conţinut condiţional: (3) Iţi promit că, dacă primeşti zece la aritmetică, îţi cumpăr o bicicletă de curse. Promisiunea este autentică, dar ea nu se va realiza decît dacă evenimentul reprezentat prin dacă primeşti zece la aritmetică... este el însuşi realizat.

38

CAPITOLUL 1

(iii) Un act social poate fi îndeplinit de un anumit număr de persoane şi adresat unui anumit număr de persoane. In cazul în care un act social este adresat mai multor beneficiari, există o obligaţie sau un drept unic comun beneficiarilor în discuţie. Cînd mai mulţi indivizi realizează un act social, fiecare realizează actul în discuţie legat de ceilalţi şi avem de-a face cu un act unic cu mai mulţi subiecţi şi un singur drept sau o singură obligaţie. (iv) Putem indeplini un act social prin procură: în acest caz, actul social nu este îndeplinit de subiectul său, ci de către un reprezentant al acestui subiect. In acest caz, dreptul sau obligaţia beneficiarului actului nu se exercită către reprezentantul subiectului, ci către subiectul însuşi. 1.1.3. Originea drepturilor şi a obligaţiilor: actele sociale Ajungem acum la actele sociale ca sursă a drepturilor şi a obligaţiilor. Pentru ca un act social să producă un drept sau o obligaţie, trebuie ca beneficiarul să-1 sesizeze sau, dacă preferăm, să-1 înţeleagă. Se poate atunci să-1 refuze sau să-1 accepte în mod intern, şi să exprime sau să nu exprime exterior acest acord. Vom remarca totuşi că exprimarea refuzului sau a acceptării beneficiarului nu are în general rol în crearea dreptului sau a obligaţiei legat(e) de actul social realizat. Singurul caz în care refuzul sau acceptarea poate pune în discuţie crearea dreptului sau a obligaţiei este cazul în care actul social este un act condiţional, conţinutul condiţiei (dar nu cel al actului) fiind acceptarea actului de către beneficiar. Să luăm încă o dată cazul promisiunii şi să observăm următorul exemplu: (4) Dacă eşti de acord, îţi promit că voi veni mîine. Aici, conţinutul condiţiei ce se referă la actul social este acordul beneficiarului, în timp ce conţinutul actului este venirea subiectului. In acest caz, şi numai în acest caz, acordul beneficia­ rului este necesar creării obligaţiei subiectului. Vom nota că acordul în discuţie este, de asemenea, un act social el însuşi. Am văzut mai sus că un drept sau o obligaţie sînt obiecte temporale în sensul că ele au existenţă pe o durată determinată: ele se nasc dintr-un act social oarecare, iar dispariţia lor poate lua mai multe forme. (i) Conţinutul actului social este realizat, iar dreptul sau obligaţia dispar ipsofacto. Să admitem că Petre este subiectul lui (1): (1) Iţi promit că vin mîine. îndată ce Petre îşi ţine promisiunea venind să-1 vadă pe beneficiar a doua zi de la enunţarea lui (1), obligaţia pe care şi-a creat-o prin această enunţare, ca şi dreptul pe care 1-a acordat benefi­ ciarului, dispar prin însuşi faptul venirii sale.

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

39

(ii) Beneficiarul actului social renunţă la drepturile sale. Renunţarea este, vom vedea, un alt act social care are ca beneficiar subiectul actului social la care se renunţă. (iii) Subiectul actului social poate să-1 contramandeze (să-1 revoce) pe acesta. A revoca este tot un act social, care se adresează beneficiarului actului social care, se revocă. Pentru ca subiectul unui act social să poată revoca acest act social, trebuie îndeplinite anumite condiţii: subiectul actului social trebuie să fie împu­ ternicit, legal, cu revocarea actului său, şi această putere îi este acordată de bene­ ficiarul actului. Astfel, pentru a rezuma descrierea pe care Reinach o dă actelor sociale, vom spune că un act social implică o experienţă internă, fără ca prin aceasta el să reprezinte raportarea pur şi simplu a acestuia. Din contră, el trebuie să aibă un beneficiar, şi tot el creează drepturi şi obligaţii care nu se confundă cu dreptu­ rile şi obligaţiile morale. Este susceptibil de un anumit număr de modificări.
1.2. GARDINER ŞI ACTELE DE LIMBAJ

1.2.1. Distincţia limbă/discurs Dacă lucrarea lui Reinach despre actele sociale are în centrul ei acest fenomen lingvistic şi este o monografie relativ scurtă, nu acelaşi lucru se întîmplă cu lucrarea lui Gardiner care se prezintă sub forma unei lucrări mari consacrate limbajului în ansamblul său. Gardiner pleacă de la o distincţie între limbă şi discurs, destul de asemănătoare, dar fără să fie echivalentă cu distincţia saussuriană dintre limbă şi vorbire (cf. Saussure 1968).
N B : Să ne a m i n t i m că Saussure distinge limba, care este partea determinată din p u n c t de vedere social şi convenţional a limbajului, de vorbire, care este „execuţia" individuală a limbii. D u p ă Saussure, această distincţie dintre limbă şi vorbire p e r m i t e deosebirea în limbaj a ceea ce este social (limba) de ceea ce este individual (vorbirea), a ceea ce este esenţial (limba), de ceea ce este întîmplător (vorbirea). Ca urmare, ceea ce face obiectul lingvisticii este limba şi nu vorbirea.

In timp ce Saussure pleacă de la limbă pentru a defini vorbirea, Gardiner face un traseu invers, care porneşte de la discurs pentru a descrie limba. După el, discursul este o activitate umană, declanşată, în general, de un eveniment particular sau stimul, prin care un locutor comunică cu un interlocutor, utilizînd semnale verbale organizate după un cod comun. Limba este tocmai ansamblul cunoştinţelor care se referă la acest cod şi la aceste semnale, şi care permit comu­ nicarea. După Gardiner, fraza este unitatea discursului, iar cuvîntul unitatea limbii, iar aceste două niveluri trebuie distinse cu grijă, chiar în cazul în care fraza se reduce la un singur cuvînt.

40
Să analizăm următorul exemplu: (5) Un chirurg către o infirmieră în timpul operaţiei; «Bisturiul!»

CAPITOLUL 1

La nivelul discursului, avem, după Gardiner, o frază, iar, la nivelul limbii, un cuvînt. Vom remarca că acolo unde Gardiner vorbea de frază, azi am zice enunţ: fraza este considerată acum ca o construcţie teoretică abstractă, aparţinînd aspectelor sintactice ale limbii, în timp ce enunţul este fraza produsă de un anume subiect în circumstanţe particulare (cf. mai ales Ducrot 1980 a). Faţă de Saussure, care se serveşte de distincţia limbă/vorbire pentru a situa vorbirea în afara sferei de studiu a limbajului, Gardiner pune discursul la originea limbii; aceasta din urmă nu este altceva decît rezultatul ocurenţelor infinite ale discursului, iar, în această optică, discursul trebuie să fie studiat în acelaşi mod ca şi limba. 1.2.2. Subiect şi predicat: componentele frazei Concepînd cuvîntul ca unitate a limbii, iar fraza ca unitate a discursului, Gar­ diner introduce o subdiviziune în frază, remarcînd că frazele discursului se împart, la nivelul discursului, în subiect şi predicat, şi nu în cuvinte. Dacă putem defini predicaţia spunînd că ea constă în a spune ceva despre ceva, vom putea atunci spune că subiectul este lucrul despre care se spune ceva. M a i simplu, subiectul este lucrul despre care se vorbeşte, predicatul - ceea ce se spune despre acesta (cf. Gardiner 1989, cap. 3). Să luăm următorul exemplu, împrumutat de la Gardiner: (6) Ion a venit. La nivelul discursului, fraza Ion a venit se împarte în subiect, Ion, şi în predicat, a venit; cuvintele nu intră în discuţie. Ceea ce permite trecerea de la cuvinte la frază, precum şi la subiect şi predicatul pe care le conţine aceasta, este intenţia locutorului. Atunci cînd enunţă o frază mai curînd decît alta, locutorul are o intenţie determinată, iar ceea ce se reflectă în structura subiect/predicat este tocmai această intenţie. Cuvintele care, la nivelul limbii, formează subiectul şi predicatul, fac obiectul unei opţiuni, iar această opţiune determină, la nivelul discursului, subiectul şi predicatul. Gardiner observă totuşi că, dacă trebuie să apărăm distincţia dintre subiect şi predicat, orice cuvînt, de îndată ce este ales pentru a desemna un obiect specific, este într-o anumită măsură predicat, deoarece, desemînd acest obiect, el spune ceva despre acesta. Trebuie, după el, să distingem cinci feluri de predicaţii: (i) Orice cuvînt este predicat deoarece spune ceva despre obiectul la care se raportează.

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ Să considerăm exemplul (7): (7) Anne Reboul arată spre fiul ei şi spune: «Fiule!»

41

Această frază, care nu conţine decît un grup nominal, spune despre un individ, cu ajutorul predi­ catului, că este fiul Annei Reboul.

(ii) In măsura în care este o reacţie la un stimul, orice frază este un predicat care se referă la acest stimul.
Să luăm exemplul (8): (8) Petre priveşte ploaia care cade şi spune: «Plouă.»

Fraza din (8) este un predicat care califică situaţia meteorologică.

(iii) Orice cuvînt utilizat este un predicat al stării de fapt reprezentate prin cuvintele precedente.
In exemplul (9), cuvîntul repede califică starea de fapt reprezentată prin cuvintele prece­ dente, adică mersul lui Petre. (9) Petre merge repede.

(iv) In frazele care conţin un subiect şi un predicat, predicatul spune ceva despre subiect.
In exemplul (10), predicatul este frumoasă califică subiectul Măria: (10) Măria este frumoasă. (v) O r i c e c u v î n t d i n t r - o frază p o a t e fi folosit p r e d i c a t i v p e n t r u a s p u n e i m p l i c i t ceva d e s p r e a n s a m b l u l frazei. Să observăm exemplul (11): (11) Această piesă este oribilă! După Gardiner, cuvîntul oribilă califică ansamblul frazei, indicînd, în general datorită accentului pus pe cuvînt, faptul că ansamblul frazei vine să contrazică o altă părere, de tipul Această piesă este minunată.

Vom remarca totuşi că primele trei tipuri de predicaţie ţin de natura însăşi a limbajului, numai ultimele două fiind obiectul unei intenţii a locutorului, de unde şi interesul de a păstra distincţia subiect/predicat la nivelul dis­ cursului. 1.2.3. Diferitele forme ale frazei Există, după Gardiner, patru tipuri de fraze: declaraţiile, întrebările, cererile şi exclamaţiile.

42

CAPITOLUL 1

Ele sînt ilustrate fiecare prin exemplele (12) la (15), preluate de la Gardiner: (12) Mă gîndeam că cinezi acasă deseară. (13) A telefonat cineva? (14) Ssst! Taci! (15) Ce tîmpit! După Gardiner, într-adevăr, locutorul n-are numai intenţia de a comunica ceva, ci are un scop ulterior care poate fi foarte divers. Fraza trebuie aşadar, într-un fel sau altul, să dezvăluie scopul locutorului. Or, s-ar putea crede la prima vedere că scopurile posibile pentru care se enunţă o frază sînt în n u m ă r nelimitat: o declaraţie poate servi la a convinge, la a contesta o afirmaţie anterioară, la a convinge de adevărul unei afirmaţii anterioare, la a înşela etc. Totuşi forma frazei rămîne aceeaşi. Putem deci să ne gîndim la o reţetă care să ne permită să determinăm scopul locutorului care enunţă o frază dată. Gardiner propune să se rămînă la cele patru tipuri de fraze enumerate mai sus, care sînt singurele susceptibile să redea intenţia locutorului la un nivel la care ea poate fi indicată în fraza însăşi. Cu acestea, el anticipă anumite poziţii ale pragmaticii post-austiniene, deoarece cele patru tipuri de fraze corespund aceluiaşi n u m ă r de acte de limbaj şi se disting, în principal, prin formele predicative pe care le au: declaraţiile, întrebările, cererile şi exclamaţiile. Declaraţiile Declaraţiile reprezintă modelul frazei în care domină distincţia subiect/predicat. Aici subiectul are în general forma unui grup nominal. Cît despre predicat, acesta este introdus printr-un verb cu o formă personală (persoana întîi, a doua sau a treia singular sau plural). Particularitatea frazelor declarative este de a spune ceva despre ceva, de a realiza o aserţiune. Aserţiunea are două forme, o formă pozitivă care este afirmaţia, o formă negativă care este negaţia. A reprezenta o judecată de adevăr sau de falsitate cu privire la starea de lucruri reprezentată în frază ţine, de fapt, de natura declaraţiei. NB: Gardiner remarcă, pe bună dreptate, că nu trebuie să confundăm această caracteristică a declaraţiilor cu dogma logică conform căreia o declaraţie este în mod necesar adevărată sau falsă. Această relaţie dintre limbaj şi realitate nu se confundă cu intenţia locutorului, care constă în a afirma falsitatea sau adevărul unei stări de lucruri. Gardiner precizează că ceea ce declaraţiile prezintă drept adevărat sau fals faţă de subiectul lor este predicatul. El remarcă, pe de altă p a r t e , că declaraţia este însoţită de un anumit n u m ă r de presupoziţii care privesc mai ales sinceritatea locutorului, cunoştinţele pe care acesta le are despre ceea ce

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

43

vorbeşte şi, în sfîrşit, adevărul frazei înseşi. El constată că scopurile în vederea cărora sînt utilizate declaraţiile sînt mai greu de d e t e r m i n a t decît p e n t r u celelalte t i p u r i de fraze. întrebările In întrebări, reuşita actului depinde de îndeplinirea de către interlocutor a unei anumite acţiuni, de exemplu un răspuns verbal pertinent. De asemenea, pe baza răspunsului dorit, Gardiner distinge două tipuri de întrebări: întrebările care reclamă coroborarea, la care se poate răspunde prin da sau nu; întrebările care reclamă o specificare, în care interlocutorul trebuie să răspundă asupra unui punct particular. Vom remarca faptul că această distincţie se poate face şi pe baza predicaţiei: în cazul întrebărilor care cer coroborare, este interogat predicatul, care e obiectul incertitudinii; în cazul întrebărilor care cer specificare, predicatul nu mai e interogat, căci nu el este în discuţie. Să privim exemplele (16) şi (17): (16) A venit Petre? (17) Cine a venit? In cazul lui (16), locutorul pune o întrebare interlocutorului asupra adevărului sau falsităţii predicatului a venit. In cazul lui (17), predicatul nu mai este în discuţie, iar locutorul întreabă interlocutorul care este identitatea vizitatorului. Această diferenţă predicativă dintre întrebările care cer confirmarea sau infirmarea şi întrebările care cer o specificare se regăseşte în forma însăşi a frazelor folosite. întrebările care cer confirmarea sau infirmarea nu sînt marcate în fran­ ceză decît prin modificarea ordinii cuvintelor sau prin asocierea prealabilă a formulei Est-ce que. In întrebările care cer specificare, un element al frazei va fi pronume, adverb sau adjectiv interogativ {cine, ce, cum etc), care indică exact la ce punct se referă întrebarea locutorului pentru interlocutor. Cererile D u p ă Gardiner, frazele grupate sub această denumire au drept caracteristică principală exprimarea de către locutor a dorinţei unei acţiuni care nu depinde, sau nu numai, de voinţa locutorului. Sînt numeroase tipuri de cereri: ordinele, rugăminţile, rugăciunile, sfaturile etc. Cererea are, cel mai adesea, forma unui grup verbal (verb singur sau însoţit de un grup nominal), însoţit sau nu de o formulă de politeţe de tipul rom. vă rog [Ir. s'il vousplaît, je vous en prie]. Iată cîteva exemple: (18) închide uşa! (19) Pleacă!

44
(20) închide uşa, te rog! (21) Luaţi ioc, vă rog!

CAPITOLUL 1

Exclamaţiile
A

In cazul eclamaţiilor, pe primul plan este locutorul, exclamaţia reprezentînd ex­ primarea spontană, înainte de toate, a dispoziţiei, atitudinii sau dorinţei locutorului. Putem distinge între exclamaţii clasa interjecţiilor, care grupează mai curînd „strigăte semnificante" (după formula lui Gardiner) decît cuvinte. Vom cita printre interjecţii: au!pentru durere, ptiu! pentru dezgust, vaxl (ei aş.) pentru dispreţ etc. Să remarcăm totuşi că interjecţiile se grupează într-o clasă de cuvinte (adică depind atît de limbă, cît şi de discurs), în timp ce exclamaţiile corespund unor fraze (adică ţin de discurs). Astfel, începînd cu o distincţie dintre limbă şi discurs, teoria lui Gardiner introduce o a doua distincţie între cuvînt, unitate a limbii, şi frază, unitate a discursului, şi aceasta înainte de a subîmpărţi fraza între subiect şi predicat. Pe baza acestor diferite distincţii, Gardiner poate deosebi patru mari tipuri de fraze: declaraţiile, întrebările, cererile şi exclamaţiile, care corespund la numeroase acte de limbaj. Dacă el nu depăşeşte acest stadiu este pentru că deosebirile mai subtile nu se mai pot sprijini, după el, pe forma însăşi a frazelor, ca formă care dezvăluie intenţiile locutorului. 2. T E O R I A CLASICĂ Adevăratul interes pentru actele de limbaj în epoca contemporană se naşte o dată cu Austin. De asemenea, pragmatica, aşa cum o cunoaştem astăzi, s-a născut pornind de la descoperirea fenomenului de către acesta, şi cu studiul pe care 1-a făcut Searle. Vom începe aşadar acest paragraf asupra teoriei clasice a actelor de limbaj printr-o expunere a teoriei lui Austin. Vom aborda mai apoi teoria lui Searle, aşa cum a fost ea expusă în prima sa lucrare Les actes de langage (Searle 1972) [ediţia în limba franceză].
2.1. VERSIUNEA AUSTINIANĂ A TEORIEI ACTELOR DE LIMBAJ

Se pot distinge două etape în teoria actelor de limbaj, aşa cum a fost ea dezvoltată de Austin: prima, care se referă la distanţa dintre afirmaţiile care îndeplinesc un act şi cele care descriu realitatea; în a doua, afirmaţiile care descriu realitatea devin un caz (foarte) particular al afirmaţiilor care realizează un act. Totuşi, aceste două etape nu sînt efectiv distincte în timp, iar aici vom examina, pe un întreg

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

45

paragraf, marele text fondator pe care Austin 1-a consacrat acestui fenomen, şi anume Wittiam James Lectures, conferinţe ţinute la Harvard în 1955 şi publicate sub titlul (How to do Things with Words, text în engleză din 1962, versiunea franceză Quand dire c'estfaire, din 1970). 2.1.1. Performative şi constatative Scopul fundamental al lui Austin, în William James Lectures, este de a se opune convingerii, larg răspîndite în anturajul filozofilor anglo-saxoni ai epocii, conform căreia afirmaţiile, în special, şi limbajul, în general, au ca funcţie de a descrie o stare de fapte şi deci de a fi adevărate sau false. Faptul că numeroase e n u n ţ u r i , chiar afirmative, nu p o t să fie considerate în m o d legitim ca adevărate sau false a condus, în această optică, la catalogarea lor ca pseudo-afirmaţii. Postalatul privind caracterul fundamental descriptiv al limbajului, pe care Austin îl n u m e ş t e iluzie „descriptivă", este repus în dis­ cuţie p o r n i n d de la distincţia dintre afirmaţiile care sînt descrieri, şi pe care el le numeşte constatative, şi afirmaţiile care nu sînt descrieri. Aceasta p e n t r u a izola şi a descrie a doua clasă de afirmaţii. Austin consacră începutul lucră­ rilor sale circumscrierii şi descrierii acestei a doua clase de afirmaţii. El studiază enunţurile cu formă afirmativă care au un verb la persoana întîi singular, indicativ prezent, diateza activă, şi care au caracteristicile urmă­ toare: (i) Ele nu descriu nimic şi deci nu sînt nici adevărate, nici false. (ii) Ele corespund executării unei acţiuni.
Austin propune să n u m i m aceste e n u n ţ u r i performative. Vom î m p r u m u t a cîteva exemple de la Austin. (22) (23) (24) Da, vreau. (Răspuns la întrebarea «Vreţi să luaţi în căsătorie pe această femeie/ pe acest bărbat?» în t i m p u l ceremoniei de căsătorie). Dau acestui vapor n u m e l e de Queen Elizabeth, Pariez pe cinci franci că are să plouă.

Nu e suficient totuşi ca fraza în discuţie să fie pronunţată: pentru ca acţiunea care corespunde unui enunţ performativ să fie realizată efectiv, trebuie, de aseme­ nea, ca circumstanţele acestei enunţări să fie potrivite. 2.1.2. Reuşita şi eşecul (nereuşita) per formativelor Aceasta nu înseamnă că un performativ, pronunţat în circumstanţe necores­ punzătoare, este fals, ci, mai curînd, că actul este nul sau vacant (vid), că enunţul este nereuşit şi că actul a eşuat.

46

CAPITOLUL 1

Să luăm exemplul, îndrăgit de Austin, ca şi de Reinach, al promisiunii: dacă un locutor enunţă (25) fără să aibă intenţia de a veni, asta nu înseamnă că (25) este fals, şi nici că locutorul nu a promis. (25) Iţi promit că voi veni. Vom spune, mai curînd, că enunţul este nereuşit şi că actul a eşuat. Se poate vorbi cu siguranţă de „promisiune falsă" în acest caz, dar termenul/â/să n-are aici sensul său logico-filozofic obişnuit.

Austin întocmeşte lista condiţiilor necesare pentru reuşita unui performativ şi le comentează.
A. 1. Trebuie să existe o anumită procedură, recunoscută prin convenţie, dotată prin convenţie cu un anumit efect şi conţinînd enunţul anumitor cuvinte de către anumite persoane în anumite circumstanţe.

Enunţurile pe care Austin le-a luat pînă atunci în considerare sînt performative explicite. Cu toate acestea, există şi performative implicite care prezintă ambi­ guităţi pe care nu le întîlnim în performativele explicite.
Să reluăm cazul promisiunii şi să comparăm (25), performativ explicit, cu (26), performativ implicit: (25) Iţi promit că voi veni. (26) Voi veni. Dacă nu există îndoială că (25) este o promisiune, (26) poate fi o promisiune, o predicţie, o ameninţare etc.

In cazul performativelor implicite, nu avem de-a face cu nereuşită sau act in­ complet, ci cu o ambiguitate a enunţului.
A.2. In fiecare caz, pentru ca să se poată invoca procedura în discuţie, persoanele şi circumstanţele particulare trebuie să fie cele convenabile. Există un mare număr de cazuri de încălcare a acestei reguli, de exemplu, cazul lui (22) pronunţat de fratele miresei, al unui ordin dat de cineva care nu este investit cu puterea de a o face (un soldat comandantului său, de exemplu) etc. B.l. Procedura trebuie să fie executată corect de către toţi participanţii.

Aceasta corespunde mai ales utilizării unei formule incorecte. După cum remarcă Austin, exemple de acestea s-ar găsi, în principal, în performativele legale.
B.2. Procedura trebuie să fie executată integral de către toţi participanţii.

In acest caz, o formulă performativă nu-şi este suficientă sieşi pentru a executa actul. Poate trebuie un alt performativ ca răspuns la primul sau paralel primului. Ne vom gîndi aici la acordul care este necesar pentru ca un pariu să se producă într-adevăr sau la faptul că, pentru a avea loc căsătoria, fiecare dintre soţi trebuie să spună „da, vreau", la momentul oportun.

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

47

r 1. Cînd procedura presupune la cei care recurg la ea anumite sentimente, gînduri sau intenţii, cînd ea trebuie să provoace, drept urmare, un anumit c o m p o r t a m e n t din partea unuia sau altuia dintre participanţi, trebuie ca persoana care ia parte la procedură (şi prin aceasta o invocă) să aibă efectiv aceste gînduri, sentimente sau intenţii, iar participanţii să aibă intenţia de a adopta c o m p o r t a m e n t u l implicat. Austin dă exemple de absenţă a acestei condiţii în ceea ce priveşte sentimentele, gîndurile şi i n t e n ­ ţiile. P u t e m da următoarele exemple: Pentru sentimente

(27) Vă exprim condoleanţele mele. (Pronunţat atunci cînd locutorul n-are nici o simpatie pentru suferinţa interlocutorului său). Pentru gînduri

(28) Vă sfătuiesc să nu veniţi. (Pronunţat de un locutor care nu crede că aceasta este cea mai bună modalitate de a acţiona p e n t r u interlocutorul său.) Pentru intenţii

(29) Promit că voi veni. (Pronunţat de un locutor care n-are nici o intenţie de a se deplasa.) r . 2 . Participanţii trebuie să adopte c o m p o r t a m e n t u l implicat de p r o c e d u r ă în cursul evenimentelor. Austin nu comentează această ultimă regulă, poate pentru că ea pare evidentă. într-adevăr, se pot sugera exemple numeroase. Să observăm doar exemplul (25) şi nereuşita sa dacă locutorul nu vine.

încălcarea fiecăreia dintre aceste reguli corespunde unui tip special de nereuşită performativă. Conform lui Austin, se poate deci propune tabloul următor, care clasifică nereuşitele după condiţiile nerespectate cărora le corespund.

48

CAPITOLUL 1

Austin observă că nereuşita priveşte toate actele instituţionale, inclusiv pe cele care nu trec prin limbaj. Pe de altă parte, trebuie să se excludă din actele performative reuşite cele care nu sînt efectuate în mod serios, dacă, de exemplu, se pronunţă fraza corespunzătoare pe scena unui teatru, într-un film sau, mai ge­ neral, într-o ficţiune. Este vorba atunci de un tip special de nereuşită care cores­ punde utilizării parazitare a limbajului. Aceasta îl conduce pe Austin la două condiţii de succes foarte generale pentru un act de limbaj: (A) Trebuie ca locutorul să aibă un interlocutor, ca el să fie ascultat de cineva. (B) Trebuie ca interlocutorul să fi înţeles actul şi ca el să fi recunoscut despre ce act este vorba. Vom nota, în sfîrşit, că diferitele surse de nereuşită se pot combina între ele. 2.1.3. Reuşită versus adevăr, performative versus constatative Austin se află aici în punctul în care a pus la îndoială iluzia «descriptivă», introducînd, în interiorul clasei afirmaţiilor, o distincţie între afirmaţiile care realmente descriu şi care sînt susceptibile de a fi adevărate sau false, numite constatative, şi afirmaţiile care nu descriu, dar prin care se realizează acte şi care sînt susceptibile de a fi reuşite sau nereuşite, numite performative. Enunţurile constatative sînt adevărate dacă există o stare de lucruri care le verifică, şi false în caz contrar, iar enunţurile performative sînt reuşite dacă anumite condiţii sînt îndeplinite, nereuşite în caz contrar. Ajuns la acest stadiu, Austin constată totuşi că a spune, în această pers­ pectivă, că un enunţ performativ este reuşit dacă anumite condiţii sînt îndepli­ nite, înseamnă a spune că un enunţ performativ e reuşit dacă anumite afirmaţii sînt adevărate, şi anume acele afirmaţii care descriu sau privesc aceste condiţii. Trebuie oare atunci să abandonăm distincţia performativ/constatativ? Austin nu se angajează să accepte aceasta şi apără distincţia cu un argument forte. D u p ă el, dacă se poate spune că anumite afirmaţii trebuie să fie adevărate pentru ca un performativ să fie reuşit, nu înseamnă că un performativ se reduce la un constatativ. într-adevăr, chiar dacă se admite că într-un performativ explicit există un aspect descriptiv, descrierea în discuţie nu este verificată de o stare de lucruri independentă de ea: tocmai aspectul reuşit al afirmaţiei face adevărat aspectul său descriptiv. Să comparăm următoarele două enunţuri: (30) Alerg. (31) Mă scuz. Ce raporturi există între enunţul Alerg şi faptul de a alerga, între enunţul Mă scuz şi faptul de a se scuzai în cazul lui (30), faptul că alerg este independent de enunţarea mea din (30). In cazul lui (31), din contră, faptul ca mă scuz depinde direct de enunţarea mea din (31).

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

49

Distincţia constatativ/performativ se reduce aşadar, în ultimă instanţă, la distincţia dintre a zice şi a face. Cu toate acestea, adevărul unui anumit număr de afirmaţii este strîns legat de reuşita performativului: (i) Afirmaţia conform căreia este adevărat că locutorul face ceva şi, mai ales, că locutorul efectuează actul de... (ii) Afirmaţia conform căreia este adevărat că anumite condiţii sînt îndeplinite. (iii) Afirmaţia după care este adevărat că locutorul se angajează să îndeplinească o acţiune ulterioară. Dar relaţia de implicaţie care există între o afirmaţie dată şi una sau mai multe alte afirmaţii nu este uniformă. Ea poate îmbrăca trei aspecte, pe care le vom distinge mai ales la nivelul relaţiilor pe care le întreţin cazurile de negare a afirmaţiilor în discuţie. (i) O afirmaţie poate antrena una sau mai multe alte afirmaţii. (32) antrenează (33): (32) Toţi oamenii roşesc. (33) Anumiţi oameni roşesc. Nu putem spune într-adevăr, după cum remarcă Austin: Toţi oamenii roşesc, dar nu oricare. Dacă o afirmaţie a antrenează o afirmaţie b, atunci negarea lui b antrenează negarea lui a. Să observăm exemplul (33'), negarea lui (33): (33') Anumiţi oameni nu roşesc. Ea antrenează (32'), negarea lui (32): (32') Nu toţi oamenii roşesc. (ii) O afirmaţie poate lăsa să se înţeleagă una sau mai multe alte afirmaţii. (34) lasă să se înţeleagă (35): (34) Pisica este pe preş. (35) Cred că pisica este pe preş. Aici, din contră, dacă o afirmaţie a lasă să se înţeleagă o afirmaţie b, negarea lui b nu lasă să se înţeleagă negarea lui a. (35'), care este negarea lui (35), nu lasă să se înţeleagă (34'), care este negarea lui (34), (34') Pisica nu este pe preş. (35') Nu cred ca pisica să fie pe preş.

50

CAPITOLUL 1

Se va observa că (35') nu este incompatibil cu (34): se poate şi ca pisica să fie pe preş şi ca locutorul să nu creadă că pisica este pe preş.

Relaţia este simplă: asertarea unei propoziţii lasă să se înţeleagă convingerea în adevărul acestei propoziţii. (iii) O afirmaţie poate presupune una sau mai multe alte afirmaţii.
(36) presupune (37): (36) Copiii lui Ion sînt chei. (37) Ion are copii. (37'), care este negarea lui (37), nu presupune însă (36'), care este negarea lui (36): (36') Copiii lui Ion nu sînt chei. (37') Ion nu are copii.

Atunci cînd afirmaţia presupusă este falsă, Austin consideră că există nereuşita afirmaţiei iniţiale: ea este nula şi neavenită, iar nu adevărată sau falsă. Dacă revenim la afirmaţiile al căror adevăr este legat de reuşita performativului, vom remarca faptul că raportul dintre performativ şi adevărul afirmaţiilor privind condiţiile sale de reuşită va fi, după cum e vorba despre condiţiile din A. 1 şi A.2 sau de condiţia T.1, o presupoziţie şi, respectiv, ceea ce este lăsat să se înţeleagă. Dim­ potrivă, vom putea spune că raportul dintre reuşita performativului şi condiţia T.2 corespunde implicaţiei propriu-zise, în care o propoziţie antrenează o alta. Ne găsim aşadar în faţa fenomenului conform căruia consideraţiile asupra adevărului sau falsităţii pot afecta performativele. Şi mai mult: consideraţiile asupra reuşitei sau nereuşitei pot afecta afirmaţiile considerate pînă aici constatative.
Dacă, într-adevăr, examinăm exemplul (38), vom constata că este vorba cu siguranţă de un enunţ constatativ, dar că acest enunţ corespunde afirmaţiei (39), care este un performativ susceptibil de a fi reuşit sau nereuşit: (38) Va fi vreme bună. (39) Afirm că va fi vreme bună.

Austin se află astfel confruntat cu problema de a distinge între performative şi constatative, şi anume de a propune un test (eventual gramatical), iar aceasta întrucît distincţia, fiind bazată pe opoziţia adevărat/fals şi reuşit/nereuşit, este slăbită de eşecul acestei opoziţii. El începe prin a examina ipoteza conform căreia un performativ ar fi întotdeauna la persoana I a indicativului prezent, diateza activă, pentru a constata mai pe urmă că anumite performative au caracteristici foarte diferite.

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ Austin dă exemplele de la (40) la (42): (40) P r i n prezenta, sînteţi autorizat să plătiţi... (41) Călătorii sînt avertizaţi că traversarea căii ferate se face p r i n pasajul superior. (42) Intrarea interzisă. Contravenienţilor, amendă.

51

Modul şi timpul, la fel ca şi persoana, ar fi aşadar insuficiente pentru a determina un performativ. Anumite cuvinte par totuşi să indice clar caracterul performativ al unui enunţ, ca expresia prin prezenta. Am fi deci tentaţi să conchidem că prezenţa anumitor cuvinte este indispensabilă (ne gîndim \& a autoriza, a promite, periculos, atenţie etc). Totuşi, putem avea performative fără ca aceste cuvinte să fie prezente şi, în acelaşi timp, enunţuri nonperformative în care aceste cuvinte sînt prezente.
Austin dă următoarele exemple: (43) „ C u r b ă " p e n t r u „Curbă periculoasă". (44) „Taur" p e n t r u „Atenţie taur". (45) Mi-aţi promis că veniţi. In cazul lui (43) şi al lui (44), avem de-a face cu performative, fără prezenţa vreunui cuvînt «per­ formativ». Vom observa că aceasta este şi situaţia performativelor implicite, de u n d e şi ambi­ guitatea lor. In (45), în schimb, avem de-a face cu utilizarea unui cuvînt «performativ» (apromite), fără ca e n u n ţ u l să fie însă performativ,

Austin abandonează, prin urmare, ideea unei test pur lingvistic (sintactic sau lexical) şi revine la însăşi definiţia performativului: ceea ce defineşte un per­ formativ este că locutorul enunţului, prin însuşi faptul enunţării acestuia, îndeplineşte un act. Importanţa persoanei este aşadar mare, iar Austin propune următorul test:
Testul performativităţii Un e n u n ţ performativ trebuie să corespundă u n u i e n u n ţ cu un verb la persoana I singu­ lar, indicativ prezent, diateza activă. D i n această perspectivă, (46) este performativ p e n t r u că poate fi redus la (47): (46) Voi veni mîine. (47) Iţi promit că voi veni mîine.

Acest test îl conduce pe Austin la problema performativelor explicite şi a perfor­ mativelor implicite (cărora el preferă să le dea un alt nume, de performative primare).
Exemplul (46) este un performativ p r i m a r (implicit), iar (47) este un performativ explicit.

52

CAPITOLUL 1

Distincţia dintre cele două este importantă mai ales din punctul de vedere al interpretării, deoarece faţă de performativele explicite care nu sînt ambigue, performativele primare sînt. Există cu toate acestea dispozitive lingvistice sau paralingvistice care precizează interpretarea ce trebuie dată performativelor primare: modul (ne gîndim la imperativ), intonaţia, adverbele, conectorii, gestu­ rile şi, în cele din urmă, circumstanţele enunţării. In orice caz, nici unul dintre acestea nu este suficient pentru a înlătura toate incertitudinile referitoare la interpretarea performativelor primare. D u p ă Austin, performativele explicite sînt derivate istoric din perfor­ mativele primare, ceea ce explică faptul că nici performativele explicite nu sînt scutite de anumite inconveniente: întîi de toate, le putem confunda cu enunţurile descriptive sau constatative; după aceea,există formule ambigue care pot cores­ punde fie unui enunţ performativ explicit, fie unui enunţ descriptiv. Este vorba mai ales de comportative, care corespund unor reacţii, unor atitudini, unor senti­ mente sau unor comportamente faţă de ceilalţi. Astfel, Austin remarcă faptul că, dacă formula îmi cer scuze este un performativ explicit, formula Imitare râu este un semidescriptiv (are un aspect descriptiv), iar formula Regret este indiscutabil descriptivă. Există o altă clasă de formule, cea a expozitivelor (a susţine, a conchide, a atesta etc), care, la fel, exprimă atitudini şi reacţii. Pe de altă parte, trebuie să mai facem o distincţie între performativele explicite şi formulele de politeţe. In sfîrşit, Austin remarcă faptul că, în performative, chiar dacă enunţul reprezintă efectuarea unui act, toată propoziţia este adevărată. Să luăm exemplul (47): propoziţia Iţipromit că vin mîine este adevărată sau falsă, pe cînd enunţul Iţipromit că vin mîine serveşte la efectuarea unei promisiuni. 2.1.4. Constatative versus performative: actele de limbaj Preocupat mereu de a stabili distincţia dintre performative şi constatative, Aus­ tin caută să rezolve următoarea problemă: ce facem atunci cînd spunem ceva? După el, îndeplinim în m o d necesar trei acte: (i) actul fonetic, care constă în a produce anumite sunete; (ii) actul fatic, care constă în a produce anumite cuvinte într-o construcţie dată şi cu o intonaţie dată; (iii) actul retic [fr. rhetique], care constă în a utiliza o anumită construcţie cu o semnificaţie determinată, această semnificaţie fiind constituită din sensul şi referinţa componenţilor construcţiei folosite.

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

53

Austin observă că producerea actului fatic implică producerea actului fonetic, pe cînd contrariul nu este, bineînţeles, adevărat, şi că actul pe care îl raportăm în discursul indirect este cel retic. In sfîrşit, sensul şi referinţa care constituie semnificaţia sînt acte auxiliare efectuate prin executarea actului retic. Austin remarcă şi el că toate acestea nu lămuresc totuşi distincţia constatativ/performativ, deoarece aceste trei acte sînt indisociabile de orice producţie lingvistică dotată cu semnificaţie, indiferent dacă rezultatul acesteia este un enunţ constatativ sau un enunţ performativ. Austin propune atunci o nouă distincţie între alte trei acte: (i) actul locuţionar, pe care îl realizăm prin faptul de a spune ceva; (ii) actul ilocuţionar, pe care îl realizăm în spunere (spunînd ceva); (iii) actul perlocuţionar, pe care îl realizăm prin faptul de a spune ceva. Austin oferă exemplele următoare, corespunzătoare acestor categorii: (48) El mi-a spus „Trage asupra ei!", vrind să spună prin „trage", trage şi referindu-se prin „ea" la ea. (49) El mă obligă/ mă sfătui/ îmi ordonă să trag asupra ei. (50) El mă convinse să trag asupra ei. In cazul actului perlocuţionar, ca şi în cazul actului ilocuţionar, avem de-a face cu utilizarea limbajului, dar diferenţa dintre aceste două acte ţine de prezenţa în cel de-al doilea a unui aspect convenţional de care primul este lipsit. Marca acestei utilizări convenţionale este posibilitatea de a explicita un act ilocuţionar prin formula performativă corespunzătoare. Pe de altă parte, dacă actul perlo­ cuţionar, ca şi actul ilocuţionar, pot avea efecte, aceste efecte sînt diferite, după cum actul este ilocuţionar sau perlocuţionar. Există trei tipuri de efecte legate în mod caracteristic de actele ilocuţionare: (i) înţelegerea sensului şi a valorii locuţiunii [valoarea corespunde tipului de act ilocuţionar realizat) condiţionează direct reuşita actului. (ii) Efectele asociate în m o d convenţional unui act ilocuţionar trebuie deosebite de eventualele consecinţe ale acestui act. (iii) Al treilea tip de efecte este legat de faptul că majoritatea actelor ilocuţionare impun un act ulterior în cazul în care sînt reuşite. Austin revine atunci asupra distincţiei performativ/constatativ, abordînd-o de data aceasta dinspre actele constatative. El observă că afirmaţia este cazul tipic al unui constatativ. Or, într-o afirmaţie, locutorul efectuează un act ilocuţionar,

54

CAPITOLUL 1

la fel ca şi în cazul în care avertizează sau declară. Trebuie deci să se revină la problema adevărului sau falsului, iar Austin observă că la u r m a urmei nu există în mod necesar vreo contradicţie în a admite că un enunţ serveşte la îndeplinirea unui act şi că totodată acel enunţ, sau mai degrabă propoziţia pe care o exprimă, este adevărat(ă) sau fals(ă). In plus, afirmaţiile sînt susceptibile de reuşită sau de nereuşită ca şi celelalte acte ilocuţionare, şi pentru aceleaşi raţiuni. Rămîn totuşi unele diferenţe între performative şi afirmaţii. (i) Deşi majoritatea performativelor au un obiectiv perlocuţionar care le este asociat în m o d special, acest fapt nu pare să fie valabil în cazul afirmaţiilor. (ii) Chiar dacă enunţurile performative spun şi fac ceva în acelaşi timp, ele nu sînt totuşi adevărate sau false în acelaşi timp, aşa cum sînt afirmaţiile. (iii) Aşadar, diferenţa majoră dintre performative şi afirmaţii este că, în per­ formative, insistăm asupra aspectului ilocuţionar al enunţului, pe cînd într-o afirmaţie insistăm asupra aspectului locuţionar al enunţului. 2.1.5. Diferitele valori ilocuţionare Toate acestea implică necesitatea unei distincţii între actul locuţionar şi actul ilocuţionar, iar Austin îşi întemeiază această distincţie pe o taxinomie a diferi­ telor valori pe care le poate lua un act ilocuţionar. El dă o listă de cinci clase: (i) clasa verdictivelor, care este în principal aceea a actelor juridice şi corespunde unor verbe ca: a achita, a condamna, a-pronunţa, a decreta, a clasa, a evalua e t c ; (ii) clasa exercitivelor, care corespunde unei alte forme de judecată, aceea care se efectuează asupra a ceea ce ar trebui făcut mai degrabă decît asupra a ceea ce există. Ea cuprinde verbe ca: a destitui, a comanda, a ordona, a lăsa moştenire, a ierta e t c ; (iii) clasa promisivelor, care obligtă locutorul să adopte o anumită atitudine sau să efectueze o anumită acţiune. Ea cuprinde verbe ca: a promite, a face legâmînt, a garanta, a paria, ajura să... e t c ; (iv) clasa comportaţivelor, care implică o atitudine sau o reacţie faţă de conduita sau de situaţia celorlalţi şi care corespund u n o r verbe ca: a se scuza, a mulţumi, a compătimi, a critica, a brava e t c ; (v) în sfîrşit, clasa expozitivelor, care sînt utilizate în actele de expunere şi care corespund u n o r verbe ca: a afirma, a nega, a postula, a remarca etc.

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

55

în încheierea ultimei sale conferinţe, Austin subliniază caracterul pro­ gramatic al lucrărilor sale. Moartea îl va împiedeca să le continue, dar teoria sa va fi larg preluată în anii ce vor urma, iar succesorul său cel mai direct, filozoful american John Searle, îi va relua programul, în special pentru importanţa unei taxinomii a actelor de limbaj.
2.2. VERSIUNEA SEARLIANĂ A TEORIEI ACTELOR DE LIMBAJ

Există două aspecte în teoria searliană a actelor de limbaj: un aspect de examinare a condiţiilor de reuşită a unui act de limbaj, cu exemplul specific promisiunea (cf. Searle 1972); un alt aspect, al taxinomiei actelor de limbaj (cf. Searle, 1982). Vom aborda pe rînd aceste două aspecte, aşa cum au fost ele dezvoltate de Searle. 2.2.1. Acte propoziţionale şi acte ilocuţionare, mărci propoziţionale şi mărci de forţă ilocuţionară Searle pleacă de la principiul că unitatea de comunicare este producerea însăşi a cuvîntului sau a frazei, iar în această optică, producerea unei ocurenţe de frază reprezintă un act de limbaj. Ca urmare, după cum observă el însuşi, teoria limbajului este o parte indisociabilă a teoriei acţiunii. El adaugă la acest principiu un al doilea, principiul exprimabilităţii, conform căruia tot ceea ce vrem să spunem poate fi spus. Principiul exprimabilităţii Pentru orice semnificaţie X şi pentru orice locutor L, de fiecare dată cînd L vrea să semnifice (are intenţia de a transmite, doreşte să comunice etc.) X, e posibil să existe o expresie E, astfel încît E să fie expresia exactă sau formularea exactă a lui X. Plecînd de la aceste două principii, Searle adoptă metoda care constă în a începe cu enunţurile care sînt, literal, promisiuni. D u p ă Searle, a enunţa o frază dotată cu semnificaţie înseamnă a îndeplini patru tipuri de acte, dintre care ultimul este opţional: (i) un act de enunţare, care constă în a enunţa cuvinte sau fraze; (ii) acte propoziţionale, care corespund referinţei şi predicaţiei; (iii) acte ilocuţionare, care constau în a pune o întrebare, a ordona, a promite etc; (iv) în sfîrşit, acte perlocuţionare, care constau în a persuada, a convinge, a speria etc. Searle observă că noţiunile de acte propoziţionale şi acte ilocuţionare sînt strîns legate de forma lingvistică: actul ilocuţionar corespunde într-adevăr, în m o d necesar, unei fraze complete; cît despre actele propoziţionale, ele corespund

56

CAPITOLUL 1

enunţării unui grup nominal, dacă este vorba despre acte de referinţă, şi enunţării unui grup verbal sau predicat gramatical, dacă este vorba de acte de predicaţie. Cum putem izola într-un enunţ propoziţia, produs al actelor prepozi­ ţionale? Mai multe enunţuri, care au forţe ilocuţionare diferite, pot exprima aceeaşi propoziţie, de unde importanţa de a distinge, într-un enunţ, propoziţia exprimată de acest enunţ de actul ilocuţionar pe care îl îndeplineşte.
Să observăm exemplele următoare, împrumutate de la Searle: (51) Ion fumează mult, (52) Ion fumează mult? (53) Fumează mult, Ion! (54) Să dea numai Domnul ca Ion să fumeze mult! In (51), (52), (53) şi (54) este exprimată aceeaşi propoziţie, dar fiecare dintre aceste enunţuri îndeplineşte un act ilocuţionar diferit, adică o afirmaţie, o întrebare, un ordin şi, respectiv, o exclamaţie.

A exprima o propoziţie înseamnă a îndeplini un act propoziţional şi, ipsofacto, un act ilocuţionar. Pornind de la această distincţie dintre propoziţia exprimată şi actul ilocu­ ţionar îndeplinit, Searle propune să distingem două elemente ale structurii sintactice a frazei: marca de conţinut propoziţional şi marca de forţă ilocuţionară, prima indicînd propoziţia exprimată, a două indicînd actul ilocu­ ţionar îndeplinit.
Vom remarca faptul că această distincţie nu este cu adevărat observabilă din punct de vedere sintactic decît în performativele explicite: (55) Iţi ordon să închizi fereastra. (56) Iţi promit că voi închide fereastra. In (55) şi (56), propoziţia principală este marca de forţă ilocuţionară, iar subordonata e marca propoziţională. Desigur, nu toate enunţurile sînt performative explicite, dar principiul de exprimabilitate prevede că ele sînt reductibile la performative explicite.

Searle propune notaţia F(p), în care F corespunde mărcii de forţă ilocuţionară, iar p propoziţiei.
Searle remarcă faptul că distincţia dintre marca de forţă ilocuţionară şi marca de conţinut propoziţional permite explicarea anumitor fenomene de negaţie, autorizînd distincţia dintre negaţie ilocuţionară şi negaţie propoziţională; acestea se pot reprezenta, respectiv, în modul următor:

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

57

într-adevăr, după cum negaţia este ilocuţionară sau nu, actul ilocuţionar nu este acelaşi. Acest lucru se constată din exemple ca:

(57) Nu-ţi promit că voi veni. (59) Iţi promit că nu voi veni.

2.2.2. Reguli normative, reguli constitutive, convenţii Searle propune atunci o nouă distincţie, care nu este propriu-zis lingvistică. Este vorba de distincţia dintre reguli normative şi reguli constitutive. Regulile norma­ tive au ca obiect comportamente sau acţiuni care există independent de acestea; în schimb, regulile constitutive creează activităţi care nu au o existenţă indepen­ dentă. Astfel, regulile de politeţe, care guvernează relaţiile dintre indivizi, sînt reguli normative: ele girează un obiect, reprezentat de relaţiile individuale, obiect cu o existenţă independentă. Cît despre regulile constitutive, ele sînt tipic reguli ce guvernează jocurile, fotbalul, de exemplu: fără regulile constitutive care îl creează, fotbalul nu ar exista. Această caracteristică a regulilor constitutive are o consecinţă: pe cînd regulile normative au, în general, o formă imperativă, regulile constitutive pot foarte bine avea forma unei definiţii. Astfel, regula de şah-mat este definiţia a ceea ce reprezintă situaţia de şah-mat în jocul de şah. De aceea, dacă, după cum spune Searle, „a vorbi o limbă înseamnă a îndeplini acte conform unor reguli" (Searle 1972, 76), atunci realizarea unui act ilocuţionar corespunde enunţului unei fraze care, conform convenţiilor, satisface regulile constitutive ataşate actului ilocuţionar în discuţie. Astfel, convenţiile depind de limbile particulare, în timp ce regulile constitutive ale unui act de limbaj sau ale altuia sînt universale, acţionînd dincolo de limbi. Convenţiile definesc semnificaţia frazelor, iar satisfacerea regulilor constitutive permite îndeplinirea cutărui sau cutărui act ilocuţionar. Această problemă a relaţiei dintre actul ilocuţionar şi convenţie, care se reduce, în final, la aceea a raportului dintre ceea ce vrem să spunem şi semnificaţia cuvintelor pe care le întrebuinţăm, îl conduce pe Searle la problema generală a semnificaţiei şi, mai precis, la aceea a semnificaţiei nonnaturale, aşa cum a fost ea definită de Grice (cf. Grice 1957). 2.2.3. Semnificaţia nonnaturală revăzută de Searle Searle pleacă de la diferenţa care există între a emite sunete şi a îndeplini un act ilocuţionar: pentru ca emiţînd sunete să îndeplinim un act ilocuţionar, trebuie cel puţin ca sunetele să aibă o semnificaţie şi ca ele să fie întrebuinţate pentru a semnifica ceva. Cu alte cuvinte, locutorul trebuie să aibă intenţia de a sem­ nifica ceva. Filozoful american Grice (1957) a propus noţiunea de semnificaţie nonnaturală, pe care o defineşte, „informai", în felul următor: a spune că un

58

CAPITOLUL 1

locator L a vrut să semnifice ceva prin X înseamnă a spune că L a avut intenţia, enunţînd X, să producă un efect asupra auditorului A, prin recunoaşterea de către A a acestei intenţii. Punctul central al acestei definiţii este că locutorul provoacă efectul intenţionat asupra interlocutorului său prin însuşi faptul că interlocu­ torul îi recunoaşte intenţia. Totuşi, în ciuda interesului pentru noţiunea griceeană de semnificaţie nonnaturală, după Searle, aceasta nu este întru totul adecvată: Grice s-a gîndit în­ tr-adevăr mai ales la efecte perlocuţionare. Or, după Searle, a spune ceva şi a vrea să semnifici sau să comunici ceea ce spui înseamnă a îndeplini un act ilocutionar şi a viza, ipsofacto, un efect ilocutionar, de regulă înţelegerea a ceea ce a spus locutorul, Totuşi, a analiza semnificaţia în termeni de înţelegere ar fi o mişcare în cerc: şi tocmai acesta este momentul în care regulile constitutive joacă un rol, aşa cum se poate vedea comparînd analiza semnificaţiei nonnaturale dată de Grice şi modificarea acesteia de către Searle. Analiza semnificaţiei nonnaturale după Grice (prezentată de Searle). A spune că locutorul L semnifică în mod nonnatural ceva cu ajutorul lui X înseamnă a spune că: (a) L, prin utilizarea E a lui X, are intenţia z-1 de a produce la auditorul A un anumit efect perlocuţionar EP. (b) L are intenţia, prin E, de a produce EP, prin recunoaşterea intenţiei z-1. Analiza semnificaţiei nonnaturale după Searle A spune că L enunţă fraza T cu intenţia de a semnifica T (adică el semnifică literal ceea ce spune) înseamnă a spune că: L enunţă T şi că (a) L, prin enunţul E al lui T, are intenţia i-l de a-i face cunoscut lui A (de a-1 face să recunoască, să conştientizeze) că situaţia specificată de regulile lui T (sau de unele dintre ele) este realizată. (Să numim acest efect, efect ilocutionar EI.) (b) L are intenţia, prin E, să producă EI prin recunoaşterea intenţiei i-l. (c) intenţia lui L este ca i-l să fie recunoscută în virtutea (sau prin intermediul) cunoaşterii pe care A o are asupra regulilor (a unora dintre ele) care guvernează (elementele) T. Această reformulare a lui Searle a noţiunii de semnificaţie nonnaturală îl con­ duce la regulile constitutive ale actelor ilocuţionare, şi nu ne vom mira dacă, după Reinach şi Austin, exemplul său este tot promisiunea. 2.2.4. Promisiunea: reguli constitutive şi reguli semantice Ajuns în acest punct, Searle introduce posibilitatea nereuşitei unui act ilocu­ tionar. Dacă regulile constitutive, ce condiţionează însăşi existenţa u n u i act ilocutionar dat, nu sînt respectate, sau nu sînt toate respectate, se va înregistra un eşec al actului ilocutionar în discuţie, iar acest eşec va fi diferit, în funcţie de regula care a fost încălcată. Acest lucru îi va permite să distingă regulile consti-

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

59

tutive de regulile semantice. Primele sînt ataşate de chiar actul ilocuţionar, constituindu-1, în t i m p ce următoarele sînt derivate din reguli constitutive şi dictează numai folosirea mărcii de forţă ilocuţionară. Searle dă, pentru promisiune, următoarele reguli constitutive: Reguli constitutive ale promisiunii 1. Condiţiile normale de plecare şi de sosire sînt îndeplinite. 2. L exprimă propoziţia căp, întrebuinţînd T. 3. In exprimarea lui p, L enunţă vizavi de L un viitor act C. 4. A ar prefera îndeplinirea lui C de către L neîndeplinirii acestuia, iar L este convins de acest lucru. 5. Nu este evident, nici pentru L, nici pentru A, că L ar urma în orice condiţii să efectueze C. 6. L are intenţia de a efectua C. 7. Intenţia lui L este ca enunţarea lui T să-1 oblige să efectueze C. 8. L are intenţia z-1 de a-1 aduce pe A la cunoaşterea K conform căreia enunţarea lui T echivalează cu obligarea lui L de a efectua C. L intenţionează să producă K prin recunoaş­ terea z'-l, iar intenţia sa este ca z'-l să fie recunoscută în virtutea (prin intermediul) cu­ noaşterii pe care o are A asupra semnificaţiei lui T. 9. Regulile semantice ale limbii vorbite de către L şi A sînt de aşa natură încît T este întrebuinţat corect şi sincer dacă şi numai dacă condiţiile 1-8 sînt îndeplinite. Regula 1 corespunde condiţiilor pe care le implică orice comunicare: limba este comună, nici auditorul şi nici interlocutorul nu suferă de vreo infirmitate care i-ar împiedica să comunice, iar ei vorbesc serios (adică nu este vorba de o situaţie ficţională). Regula 2 izolează propoziţia de actul ilocuţionar însuşi. Regula 3 caracterizează mai precis promisiunea. Regulile 4 şi 5 sînt condiţiile preliminare ale acesteia: regula 4 permite să se distingă promisiunea de ameninţare, iar regula 5 corespunde unei legi a minimului efort care aminteşte de maxima griceeană a calităţii „fiţi pertinent". Regula 6 permite să se distingă promisiunile sincere de cele nesincere: Searle o numeşte condiţie de sinceritate. Regula 7 este condiţia esenţială şi constituie o nouă caracterizare a promisiunii. Regula 8 nu este decît reformularea searliană a noţiunii de semnificaţie nonnaturală. In sfîrşit, regula 9 priveşte convenţionalitatea şi indică i m p o r t a n ţ a p e n t r u îndeplinirea unei promisiuni a regulilor semantice care dictează întrebuinţarea mărcii de forţă ilocuţionară ataşată promisiunii. Searle revine totuşi asupra condiţiei de sinceritate: într-adevăr, nerespectarea acestei condiţii implică faptul că promisiunea nu e sinceră, dar nu şi faptul că nu se face o promisiune. Cu alte cuvinte, locutorul unei promisiuni, fie el sincer sau nu, exprimă, prin enunţul său, intenţia de a efectua acţiunea, ceea ce înseamnă că promisiunea, sinceră sau nu, implică întotdeauna angajarea locutorului. Prin urmare, Searle propune următoarea reformulare a condiţiei 6:

60

CAPITOLUL 1 6 a. Intenţia lui L este ca enunţarea lui T să-1 facă responsabil asupra intenţiei sale de a efectua C.

Searle ajunge apoi la regulile semantice care sînt derivate din regulile constitu­ tive ale promisiunii şi care guvernează folosirea mărcilor de forţă ilocuţionară ataşate promisiunii (sau Pr).
Regula 1. Pr se utilizează n u m a i în contextul unei fraze (sau al u n u i segment de discurs mai amplu) T, al cărui e n u n ţ permite predicarea unui act viitor C a propos de un locutor L (regula de conţinut prepoziţional). Regula 2. Pr se foloseşte numai dacă auditorul A preferă îndeplinirea lui C de către L neîndeplinirii acestui act, şi dacă L crede acest lucru (regulăpreliminară). Regula 3. Pr se întrebuinţează n u m a i dacă nu este evident, nici p e n t r u L, nici p e n t r u A, că L ar u r m a în orice condiţii să efectueze C (regulăpreliminară). Regula 4, Pr se utilizează numai dacă L are intenţia să efectueze C (regulă de sinceritate). Regula 5. A folosi Pr înseamnă a-şi asuma obligaţia de a efectua C (regula esenţială).

Searle observă că ordinea regulilor semantice nu este întîmplătoare şi că e necesar să fie aplicate întîi primele pentru ca apoi să poată fi şi următoarele. 2.2.5.Consecinţele regulilor constitutive şi ale regulilor semantice ale actelor ilocuţionare După Searle, acest dublu ansamblu de reguli are anumite consecinţe. (i) Cînd o stare psihologică, sentiment, convingere, intenţie, atitudine etc. cores­ punde unui act ilocuţionar, îndeplinirea acestui act implică, ipsofacto, exprimarea stării respective. (ii) Nu poate exista nonsinceritate decît atunci cînd actului ilocuţionar îi cores­ punde o stare psihologică dată. (iii) Prin realizarea unui act ilocuţionar, locutorul subînţelege că sînt îndeplinire condiţiile preliminare. (iv) Se poate îndeplini un act ilocuţionar în mod implicit atunci cînd situaţia indică natura acestui act. (v) Forţa ilocuţionară a unui enunţ poate deveni întotdeauna explicită. (vi) Anumite acte ilocuţionare sînt cazuri particulare ale altor acte; astfel, între­ barea este un caz particular al cererii. (vii) Condiţia esenţială determină celelalte condiţii.

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

61

(viii) Diferenţierile dintre actele ilocuţionare nu se fac uniform: ele se pot baza pe factori diferiţi, cum ar fi scopul actului, raportul dintre locutor.şi auditor, gradul de angajament implicat în act, diferenţa de conţinut propoziţional, ra­ portul dintre conţinutul propoziţional al actului şi intenţiile locutorului, stările psihologice exprimate, raportul dintre expresia utilizată şi contextul lingvistic în care apare această expresie. (ix) Anumite verbe ilocuţionare implică un efect perlocuţionar, dar aceasta nu este valabil pentru toate verbele ilocuţionare.
2.3. TAXINOMIA SEARLIANĂ A ACTELOR ILOCUŢIONARE

Intr-un articol apărut la cîţiva ani după Speech Acts (Les ades de langage), avînd drept titlul „A classification of illocutionary acts" (Searle 1977, 1979 şi, pentru versiunea franceză, 1982), Searle abordează actele ilocuţionare din punctul de vedere al clasificării. El începe prin a reaminti cele cinci categorii de bază propuse de Austin: verdictivele, exercitivele, promisivele, comportativele şi expozitivele. Ceea ce îşi propune să examineze şi să modifice sub anumite aspecte în articolul său, dacă e necesar, este tocmai această clasificare a lui Austin. Searle porneşte de la distincţia dintre verbele ilocuţionare şi actele ilocu­ ţionare: această distincţie se bazează pe diferenţa dintre aspectul ilocuţionar al limbajului, care se situează dincolo de deosebirile dintre limbile particulare, şi verbele ilocuţionare care aparţin limbilor particulare. 2.3.1. Criteriile unei taxinomii a actelor ilocuţionare Searle dă o listă a criteriilor pe care le reţine pentru stabilirea unei taxinomii a actelor ilocuţionare. (1) Scopul actului: scopul actului ilocuţionar sau scopul ilocuţionar corespunde condiţiilor esenţiale ale analizei searliene asupra actelor de limbaj. Acesta consti­ tuie o parte a forţei sale ilocuţionare. (2) Direcţia relaţiei de ajustare (potrivire) dintre cuvinte şi lume: ea are în vedere conţinutul propoziţional al actului şi reprezintă o parte sau o consecinţă a scopului său ilocuţionar. Intr-o aserţiune, cuvintele trebuie „să se potrivească" („să se ajusteze") cu lumea; în schimb, într-o promisiune, lumea este aceea care, prin actele locutorului, trebuie „să se potrivească", să se conformeze cuvintelor. (3) Stările psihologice exprimate: atunci cînd un locutor îndeplineşte un act ilocuţionar, el indică ipso facto o atitudine faţă de conţinutul propoziţional al actului. Vom observa că starea psihologică corespunde condiţiei de sinceritate din analiza actelor de limbaj.

62

CAPITOLUL 1

(4) Forţa cu care este prezentat scopul ilocuţionar: ea depinde adesea de gradul de explicitare mai mare sau mai puţin mare al actului, sau, dacă actul este ex­ plicit, de verbul performativ folosit.
Vom compara, într-o ordine crescătoare a forţei, exemplele (59), (60) şi (61): (59) Am putea merge la cinema. (60) Sugerez să mergem la cinema. (61) Vreau să mergem la cinema.

(5) Statutul locutorului, şi, respectiv, al interlocutorului, ca şi influenţa sa asupra forţei ilocuţionare a enunţului: acest criteriu corespunde uneia dintre condiţiile pregătitoare din analiza actelor de limbaj. (6) Relaţiile enunţului cu interesele locutorului şi ale interlocutorului: acest criteriu corespunde unei alte condiţii pregătitoare. (7) Relaţiile cu restul discursului: acest criteriu priveşte în principal expo­ zitivele din clasificarea austiniană, adică verbele de tipul a răspunde, a conchide, a obiecta etc. Putem adăuga conectori ca totuşi, de altfel etc. (8) Diferenţele din conţinutul propoziţional care sînt determinate de meca­ nismele legate de forţa ilocuţionară: ne vom gîndi aici la diferenţa dintre relatare, care priveşte stările de lucruri trecute sau prezente, dar nu viitoare, şi predicţie, care priveşte stările de lucruri viitoare. (9) Diferenţele dintre actele care nu pot fi îndeplinite decît prin acte de limbaj şi cele care pot fi îndeplinite şi astfel: putem decide, pune un diagnos­ tic etc. fără a spune că o facem, dar nu putem depune jurămînt fără să spunem că o facem. (10) Diferenţele dintre actele care au nevoie de instituţii extralingvistice pentru îndeplinirea lor şi cele care nu au nevoie: ne gîndim aici la exco­ municare, la declaraţia de război etc. (11) Diferenţele dintre actele al căror verb corespunzător are o utilizare performativă şi cele al căror verb nu are o asemenea întrebuinţare: ne gîndim aici la verbe cum sînt a se lăuda sau a ameninţa. (12) Stilul îndeplinirii actului: ne gîndim la diferenţa dintre a anunţa şi a se destăinui. 2.3.2. Alternativa searliană la clasificarea austiniană Searle aduce un anumit număr de critici clasificării austiniene a actelor ilo­ cuţionare: prima e că aceasta nu reprezintă o clasificare de acte ilocuţionare, ci

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

63

o clasificare de verbe, dintre care unele nici măcar nu sînt ilocuţionare. Pe de altă parte, taxinomia austiniană nu se bazează pe nici un principiu clar, nici chiar pe un ansamblu de principii, iar aceasta are drept consecinţă întrepătrunderea categoriilor, anumite verbe aparţinînd mai multor categorii diferite. In sfîrşit, anumite categorii conţin verbe foarte diferite, dintre care o parte nu satisfac definiţiile date de Austin. Searle propune deci propria sa clasificare, bazată pe numai patru dintre criteriile indicate mai sus şi permiţînd totodată o descriere a structurii sintactice de adîncime a enunţurilor corespunzătoare.
NB: Searle pleacă de la principiul că toate actele ilocuţionare au structura sintactică de adîncime: Eu verb ilocuţionar + S. Vom observa că această analiză corespunde ipotezei performative propuse de Ross (1970). Cf. şi infra cap. 3 § 1.4.1.

El dă următoarea listă: (i) reprezentativele: locutorul se angajează asupra adevărului propoziţiei expri­ mate (acesta este scopul ilocuţionar) ; cuvintele sînt conforme cu lumea; starea psihologică este convingerea; gradul de angajament depinde de verbul utilizat; testul pentru un verb reprezentativ este răspunsul la întrebarea: Putem spune în mod literal că enunţul este adevărat sau fals? Structura sintactică de adîncime a acestor acte este: Eu verb ilocuţionar că + S; (ii) directivele: scopul ilocuţionar al directivelor este că locutorul încearcă să-1 determine pe interlocutor să facă ceva; direcţia de ajustare merge dinspre lume spre cuvinte; atitudinea corespunzătoare condiţiei de sinceritate este dorinţa; conţinutul propoziţional este că interlocutorul trebuie să facă ceva; structura sintactică de adîncime este: Eu îţi verb ilocuţionar că tu VP {la viitor). (iii) promisivele: scopul ilocuţionar al promisivelor este de a obliga locutorul să realizeze (un) anumit(e) act(e); direcţia de ajustare merge de la lume la cuvinte; condiţia de sinceritate priveşte intenţia; conţinutul propoziţional este că locu­ torul va face ceva; structura sintactică de adîncime este: Eu îţi verb ilocuţionar că eu VP {la viitor). (iv) expresivele: scopul ilocuţionar al expresivelor este de a exprima starea psiho­ logică, specificată de condiţia de sinceritate, faţă de starea de lucruri specificată în conţinutul propoziţional; în expresive nu există direcţie de ajustare, iar ade­ vărul propoziţiei exprimate este presupus; structura de adîncime este: Eu te /îţi verb ilocuţionar de eu/tu VP ; (v) declarativele: au drept caracteristică de a provoca adevărul conţinutului lor propoziţional; ele sînt acelea care au reprezentat la începutul teoriei actelor de

64

CAPITOLUL 1

limbaj clasa performativelor; ele implică o instituţie extralingvistică, ca şi sta­ tute bine specificate pentru locutor şi, respectiv, interlocutor; direcţia de ajustare este dublă, ea merge atît în sensul cuvinte - lume, cît şi în sensul lume - cuvinte; structura sintactică de adîncime este: Eu verb ilocuţionar NPi + NPr Pe scurt, verbele ilocuţionare nu sînt întotdeauna mărci de scop ilocu­ ţionar, ci ele indică şi alte caracteristici ale actului ilocuţionar. După Searle, concluzia cea mai importantă la capătul acestei clasificări este că nu există, după cum ar vrea Wittgenstein şi succesorii săi, un număr infinit de jocuri de limbaj, ci o lipsă de claritate referitoare la criteriile utilizate pentru delimitarea jocurilor de limbaj. 3. TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ ŞI TEORIA PERTINENTEI In zilele noastre, teoria actelor de limbaj este abordată în două moduri radical diferite: pe de o parte sînt cercetătorii care încearcă să formalizeze în cadrul unei logici „ilocuţionare" rezultatele la care au ajuns Austin şi, mai ales, Searle, şi aceasta la nivelul condiţiilor de reuşită a actelor ilocuţionare, ca şi al criteriilor clasificării acestora (cf. Searle şi Venderveken 1985, Kuroda 1986); pe de altă parte, există lucrări recente care privesc mai critic teoria clasică a actelor de limbaj: ne gîndim la Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989) şi la capitolul pe care aceştia îl consacră actelor de limbaj în lucrarea lor despre teoria pertinenţei. Nu vom trata aici încercările de formalizare a teoriei clasice: ele n-au modificat cu nimic în profunzime ceea ce avea de spus despre fenomen teoria clasică. Vom expune, ca o concluzie a acestui capitol, punctul de vedere al pertinenţei asupra actelor de limbaj. Sperber şi Wilson fac o critică a teoriei clasice a actelor de limbaj, care se sprijină pe trei puncte diferite ale acesteia: (i) pe caracterul său antivericondiţionalist; (ii) pe presupoziţia conform căreia taxinomia actelor de limbaj are un rol de jucat în interpretarea enunţurilor; (iii) pe aspectul convenţional al teoriei clasice a actelor de limbaj. Aceste aspecte diferite ale teoriei clasice a actelor de limbaj sînt legate între ele, dar ele sînt legate, de asemenea, în critica pe care le-o fac Sperber şi Wilson. Vom arăta la început legătura care le uneşte în cadrul teoriei clasice, înainte de a expune critica lui Sperber şi Wilson şi de a da propria lor analiză asupra actelor de limbaj.

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ 3.1. TEORIA CLASICĂ: LEGĂTURA DINTRE ANTIVERICONDITIONALITATE, IMPORTANTA TAXINOMIEI SI CONVENŢIONALISM

65

3.1.1. Caracterul antivericondiţionalist al teoriei actelor de limbaj Ne a m i n t i m că, p e n t r u Austin, apoi p e n t r u Searle, u n u l d i n t r e scopurile teoriei actelor de limbaj este de a p u n e sub semnul întrebării „iluzia des­ criptivă", adică postulatul conform căruia toate afirmaţiile sînt folosite pen­ t r u a descrie stări de lucruri din lume şi, p r i n aceasta, sînt susceptibile de adevăr sau de falsitate. P r i m a mişcare a lui Austin fusese de a izola, în inte­ riorul categoriei afirmaţiilor, o clasă de e n u n ţ u r i zise performative care au o formă afirmativă, dar care, departe de a servi la descrierea stărilor de lu­ cruri, îndeplinesc un act oarecare şi care, prin aceasta, nu sînt susceptibile de adevăr sau falsitate, ci de reuşită sau nereuşită (eşec). D u p ă aceea, într-o a doua etapă, Austin observă că, în performative, există adevăr sau fals, iar în constatative, reuşită sau nereuşită. Altfel spus, graniţa dintre constatative, ca afirmaţii aparent descriptive, şi performative, ca afirmaţii care servesc la îndeplinirea unei acţiuni, trebuie să devină mai maleabilă, iar această maleabilitate constă, p e n t r u Austin, în a considera că actele constatative servesc şi ele la îndeplinirea u n o r acte, pe care el le va n u m i ilocuţionare. Cît despre Searle, el suprimă orice frontieră şi consideră că un e n u n ţ , dacă exprimă o frază gramaticală completă, corespunde ipso facto îndeplinirii u n u i act ilocuţionar. Iată motivul p e n t r u care ceea ce este primordial în interpretarea u n u i e n u n ţ nu mai este adevărul sau falsitatea propoziţiei pe care acesta o exprimă, ci actul ilocuţionar pe care îl îndeplineşte. De altfel, p u t e m exprima aceeaşi propoziţie în enunţuri diferite şi îndeplinind acte ilocuţionare diferite. 3.1.2. Taxinomia actelor ilocuţionare Dat fiind că orice enunţ care corespunde unei fraze gramaticale complete îndepli­ neşte un act ilocuţionar, devine obligatoriu ca, în interpretarea enunţului, interlo­ cutorul să fie în stare să stabilească despre ce act ilocuţionar este vorba şi care sînt consecinţele acestui act pentru propriile sale acţiuni viitoare sau p e n t r u ceea ce poate aştepta de la locutor. Astfel, la eventuala necesitate teoretică de a descrie complet fenomenul actelor ilocuţionare, stabilindu-le clasificarea p o r n i n d de la un anumit număr de criterii precise, se adaugă necesitatea de a da seamă de modul în care se efectuează această interpretare. Vom remarca faptul că cel care este locutorul are intenţia să realizeze cutare sau cutare act ilocuţionar şi că, prin aceasta, un enunţ care corespunde unui act ilocuţionar dat trebuie să exprime această intenţie a locutorului: recuperarea acestei intenţii de către interlocutor este chiar una dintre condiţiile de reuşită ale actului.

66

CAPITOLUL 1

3.1.3. Convenţionalismul teoriei actelor de limbaj Dacă prin faptul că îndeplinesc un act de limbaj enunţurile comunică ipsofacto intenţia locutorului de a realiza acest act şi dacă succesul actului depinde de recunoaşterea acestei intenţii de către interlocutor, atunci mecanismul prin care se face această recunoaştere trebuie să fie relativ simplu. După Searle, ca şi după Austin, modul în care se face această recunoaştere trece atît prin forma sintactică a frazei, cît şi prin cuvintele care o compun, iar anumite forme sintactice asociate anumitor cuvinte corespund unui act ilocuţionar sau altuia. Acesta este caracterul convenţional al teoriei actelor de limbaj. Sigur, nici Searle şi nici Austin nu pretind că orice îndeplinire a u n u i act de limbaj se poate face exclusiv prin recursul la o formulă fixă, dar pentru Austin, şi încă mai mult pentru Searle, care a enunţat principiul, există întotdeauna un enunţ explicit care ar fi putut fi utilizat în locul enunţului ambiguu produs efectiv p e n t r u a îndeplini actul ilocuţionar avut în vedere. 3.1.4. Rolul pivot al clasificării actelor ilocuţionare Se vede în felul acesta rolul central al clasificării actelor de limbaj: importanţa sa decurge din ideea conform căreia orice enunţ care exprimă o frază gramaticală completă îndeplineşte, prin aceasta, un act ilocuţionar. La rîndul său, ea con­ diţionează, într-o anumită măsură, ipoteza convenţionalistă a lui Searle şi a lui Austin. A clasifica actele ilocuţionare n-are de fapt sens decît dacă putem face să corespundă diferitelor acte astfel organizate enunţurile efectiv pronunţate; iar asocierea lor unui act ilocuţionar sau altuia care aparţine unei clase sau alteia se va efectua tocmai pe baza formei lor lingvistice.
3.2. CRITICA CLASIFICĂRII ACTELOR ILOCUŢIONARE

Sperber şi Wilson nu pun la îndoială clasificarea însăşi şi nici, de altfel, necesitatea ei teoretică în interiorul teoriei actelor de limbaj, ci ipoteza conform căreia a interpreta un enunţ înseamnă a determina actul ilocuţionar îndeplinit. D u p ă ei, această ipoteză n-a fost niciodată justificată în m o d independent şi, deşi anumite acte de limbaj trebuie efectiv identificate pentru a fi îndeplinite, nu aceeaşi este situaţia, nici pe departe, cu toate actele de limbaj. Sperber şi Wilson iau exemplul predicţiei. (62) Mîine va fi mai cald. (63) Locutorul prezice că mîine va fi mai cald. In teoria clasică a actelor de limbaj s-ar afirma că, pentru ca interlocutorul să fi înţeles enunţul (62), trebuie să fi înţeles ceva de genul (63). După Sperber şi Wilson, lucrurile nu stau aşa: după ei, ceea ce este important în interpretarea lui (62) nu este ca interlocutorul să fi înţeles (63), să fi

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

67

înţeles că locutorul intenţiona să facă o prevestire, ci, mai simplu, că a înţeles că enunţul comunică ceva în legătură cu un eveniment viitor. Aceasta, vom observa, nu înseamnă că interlocutorul nu înţelege niciodată (63), ci mai degrabă că a înţelege (63) nu este indispensabil pentru înţelegerea lui (62). Ar exista deci două grupe de acte de limbaj: cele care pentru a fi îndeplinite trebuie să fie identificate în acelaşi timp de către locutor şi de către interlocu­ tor, şi cele care sînt realizate fără ca o asemenea identificare să fie necesară. (i) In primul grup, cel al actelor pe care le-am putea n u m i instituţionale sau instituţionalizate, vom găsi acte ca botezul, declaraţia de război, pariul, dar şi acte cotidiene, ca promisiunea. (ii) In al doilea grup, cel al actelor noninstituţionale, vom găsi acte ca a aserta, a sugera, a nega, a avertiza etc. Primul grup de acte, cel al actelor instituţionale, nu ţine de lingvistică şi nici de pragmatică, ci pur şi simplu de studiul instituţiilor. Pentru a fi îndeplinite cu succes, actele necesită cel mai adesea circumstanţe instituţionale bine determi­ nate (statut, apartenenţă la cutare sau cutare corp etc). Cît despre al doilea grup, el ţine clar de lingvistică sau de pragmatică, dar nu impune în nici un fel clasifi­ carea actelor ilocuţionare, întrucît identificarea nu este indispensabilă îndepli­ nirii actelor care îl alcătuiesc.
3.3. ACTELE DE LIMBAJ ÎN TEORIA PERTINETEI

Există totuşi un al treilea grup de acte de limbaj care au o importanţă cu totul specială în pragmatică; acest grup corespunde la trei acte: a spune să, a spune că, şi a întreba dacă. Să luăm exemplele (64), (65), (66): (64) Ai închis uşa. (65) închide uşa! (66) Ai închis uşa? (64) este un act de a spune că, (65) este un act de a spune să, iar (66) este un act de a întreba dacă. Sperber şi Wilson observă că pot exista anumite asemănări între aceste acte diferite, mai ales atunci cînd exprimă aceeaşi propoziţie, dar că ele prezintă şi anumite diferenţe chiar la nivelul actului îndeplinit. Ei remarcă, de asemenea, că dacă actele instituţionale se schimbă în funcţie de cultură şi limbă (anumite acte nu există în anumite culturi), actele de a spune că, a spune să, şi a întreba dacă sînt universale.

68

CAPITOLUL 1

Am putea considera că cele trei acte reţinute de Sperber şi Wilson cores­ pund unei noi clasificări a actelor de limbaj, în acelaşi timp mai restrictivă şi bazată mai strîns pe sintaxă, dar care ar păstra caracteristicile esenţiale ale clasi­ ficării făcute actelor de limbaj de către Searle. Din această perspectivă, actul de a spune că ar fi o generalizare a clasei asertivelor, a spune să - o generalizare a directivelor, iar a întreba dacă - o formă interogativă a directivelor. Şi totuşi nu este aşa: dacă, într-adevăr, aceste trei acte sînt aparent strîns legate de forma lingvistică a enunţurilor, o privire asupra cîtorva exemple ne permite să vedem că diferitele condiţii indicate de Searle pentru clasele de acte ilocuţionare din teoria sa nu sînt întotdeauna respectate.
Să considerăm următoarele exemple, împrumutate mai mult sau mai puţin direct de la Sperber şi Wilson: (67) Hai, continuă, murdăreşte covorul! (68) Ce monstru ar îndrăzni să facă vreun rău unui copil nevinovat? (69) Vei pleca mîine. (70) Această carte este nemaipomenită. (67) este un enunţ ironic şi ne putem îndoi că este efectiv un act de a spune să: (68) este o întrebare retorică şi, din această cauză, nu este cu adevărat un act de a întreba daca. (69) este mai mult un act de a spune să decît un act de a spune că, iar (70) ar putea fi o exclamaţie sau o afirmaţie.

Astfel, se pare că trebuie abandonată atît o corespondenţă unu la unu între forma sintactică şi actul îndeplinit, cît şi tipologia tradiţională a actelor de limbaj, mai ales la nivelul condiţiilor de sinceritate ale acestora. Mai curînd decît o corespondenţă unu la unu între forma sintactică şi tipul de act, Sperber şi Wilson observă că există un larg evantai de indici lingvistici care permit determinarea actului îndeplinit. Ei dau o definiţie a fiecăruia dintre cele trei acte fundamentale.
A spune că P, unde P este forma propoziţională (sau conţinutul propoziţional) a(l) enun­ ţului, înseamnă a comunica că ideea exprimată prin P este întreţinută ca o descriere a unei stări de lucruri reale. A spune interlocutorului săP înseamnă a comunica faptul că ideea exprimată prin P este întreţinută ca descriere a unei stări de lucruri dorite. A întreba dacă P înseamnă: a) dacă răspunsul trebuie să fie da sau nu, a comunica faptul că ideea exprimată prin P ar fi pertinentă dacă ar fi adevărată. b) dacă răspunsul este deschis, liber, a comunica faptul că există o anumită modalitate de a completa ideea exprimată prin P, care ar face-o pertinentă dacă ea ar fi adevărată.

Se vede astfel că Sperber şi Wilson reduc numărul mare de acte din teoria clasică a actelor de limbaj la trei acte de bază, care nu sînt instituţionale dar, în acelaşi

TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ

69

timp, trebuie să fie identificate ca atare pentru ca interpretarea enunţului să fie satisfăcătoare. Pe de altă parte, teoria lor este o teorie vericondiţională, care combină îndeplinirea actelor şi adevărul propoziţiilor. 3.4. CONCLUZIE Am putea crede că teoria actelor de limbaj propusă de Sperber şi Wilson în cadrul teoriei pertinenţei corespunde unei simple întoarceri înapoi, spre o teorie apro­ piată de cea a lui Gardiner, căci ea reduce actele la cîteva forme sintactice pe care le putem repera cu uşurinţă. De fapt nu este aşa: ceea ce pune la îndoială teoria lor este tocmai legătura foarte strict convenţională dintre forma lingvistică şi actul de limbaj.

2. PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ

I

A

n momentul de faţă există în pragmatică două paradigme principale, pe care le vom numi pragmatică integrată şi pragmatică cognitivă.

(i) Pragmatica integrată este o teorie semantică ce integrează în codul lingvistic (limba în sensul lui Saussure 1968) aspectele enunţării.

(ii) Pragmatica cognitivă porneşte de la ipoteza că operaţiile legate de inter­ pretarea pragmatică a enunţurilor nu sînt specializate (adaptate sistemului lingvistic), ci aparţin sistemului central al gîndirii. Aceste două curente, reprezentate prin lucrările lui Ducrot (cf. 1972, 1980 c, 1984, Anscombre şi Ducrot 1983) şi, respectiv, cele ale lui Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989), formulează ipoteze suficient de asemănătoare, dar şi de diferite, pentru a justifica examinarea lor comparativă. Principalele analogii şi diferenţe sînt următoarele: Analogii (a) Ambele abordări refuză opoziţia clasică dintre un sens literal (sens al cuvin­ telor sau al frazei) şi un sens nonliteral (sens al enunţârii sau al locutorului); şi una şi cealaltă reprezintă abordări constructiviste (în sensul lui Ortony 1979).
NB: Orice teorie pragmatică ce ar adopta principiul separării dintre un sens literal şi un sens nonliteral ar fi afortiori nonconstructivistă.

(b) Amîndouă acordă un loc important noţiunii de instrucţiune, fie în sens de schemă interpretativă, fie în sens de informaţie procedurală. Diferenţe (a) Pentru pragmatica integrată, aluzia la activitatea enunţiativă este o proprietate asociată în mod specific codului lingvistic, înscrisă în structura limbii; pentru pragmatica cognitivă, aluzia la enunţare este un caz particular al unui fenomen general legat de întrebuinţarea unei expresii: întrebuinţarea sa interpretativă.

72

CAPITOLUL 2

(b) Statutul inferenţei constituie o altă diferenţă: pragmatica cognitivă atribuie un statut important proceselor inferenţiale deductive pentru comprehensiunea enunţurilor; în viziunea pragmaticii integrate, înţelegerea enunţurilor se pro­ duce prin procese «inferenţiale» specifice limbii, care sînt inferenţele argumentative, de natură nondeductivă şi de natură scalară, legate prin urmare de no­ ţiunea de gradual. (c) Pragmatica integrată este nonvericondiţională (nu este condiţionată de ade­ vărul logic) pentru că tezele sale urmăresc să reliefeze diferenţele dintre limbajul natural şi limbajul formal; pragmatica cognitivă este în schimb o teorie vericondiţională: aspectele vericondiţionale ale enunţurilor nu sînt limitate la se­ mantică, pragmatica avînd ca obiect, printre altele, atribuirea unei valori de adevăr enunţurilor. 1. PRAGMATICA INTEGRATĂ Vom da în acest paragraf o prezentare sintetică a diferitelor postulate ale prag­ maticii integrate. Pragmatica integrată se poate caracteriza prin următoarele teze: (i) Limba nu este un cod, avînd ca scop transmiterea de informaţii, în sensul tehnicist-ingineresc al acestui termen (cf. Shannon et Weaver 1949). C o d u l lingvistic are drept scop comunicarea în măsura în care sensul mesajului lingvistic depinde de enunţarea sa. De aceea se va spune că structura limbii reflectă, sau face aluzie la, enunţarea sa. (ii) Limba nu constituie doar un ansamblu de fenomene gramaticale posibile: există condiţii lingvistice foarte precise care impun restricţii înlănţuirii enun­ ţurilor. Pentru a ne referi la acele abordări care definesc discursul printr-un ansamblu de reguli de bună formare secvenţială, vom folosi expresia structura­ lism al discursului ideal. (iii) Faptul că pragmatica este integrată în semantică (sau în codul lingvistic) implică obligaţia ca în studiul «sensului» unei enunţări să se ţină seama de două aspecte: semnificaţia frazei (domeniu lingvistic) şi sensul enunţului (domeniu pragmatic sau retoric). Distincţia dintre semnificaţie şi sens este necesară de îndată ce, în construirea sensului, vrem să distingem valoarea elementelor lin­ gvistice de aceea a elementelor nonlingvistice. (iv) Relaţia dintre enunţuri este argumentativă şi nondeductivă. Regulile argumentative care determină legăturile dintre enunţuri şi interpretările lor nu sînt guvernate de reguli sau principii logice şi deductive, ci de locuri comune argu-

PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ

73

mentative, sau topoi (topos la singular). Aceste reguli sînt graduale, universale şi admise de toată lumea. (v) Enunţarea, adică activitatea ce se află la originea enunţurilor, utilizează o structură complexă de instanţe discursive cu funcţii diferite. Astfel se va distinge locutorul şi enunţiatorul de subiectul vorbitor empiric, iar printre actualizările locutorului, locutorul ca atare va fi disociat de locutorul ca fiinţă a lumii. Teoria enunţării implicată de pragmatica integrată este, deci, polifonică (cf. infra, cap. 12, §1.2). (vi) Modelul teoretic al pragmaticii integrate aparţine unei epistemologii a simu­ lării. Postulatul de bază constă în a distinge domeniul realităţii, pentru care sînt accesibile doar faptele .F(sau ieşirile modelului Af), de procesul de simulare (ştiin­ ţifică). Procesul de simulare constă în construirea unui model teoretic M, ana­ log modelului M care reprezintă sursa faptelor obervabile. M va avea ca scop producerea faptelor F, analoge faptelor F.
1.1. STRUCTURĂ ŞI ENUNŢARE, LIMBĂ ŞI DISCURS

1.1.1. Structuralismul lingvistic In lingvistică, structuralismul s-a definit prin două postulate care i-au permis să-şi precizeze obiectul în mod ştiinţific: (i) independenţa formei faţă de substanţă: forma lingvistică reprezintă un sistem autonom de dependenţe interne (o structură în sensul lui Hjelmslev 1968), valoa­ rea fiecărui element definindu-se printr-un sistem de diferenţe; (ii) autonomia limbajului faţă de realitate: semnul lingvistic nu are funcţia de a lega o expresie de un obiect al lumii (un referent), ci un semnificam (o imagine acustică) de un semnificat (un concept). Conceperea limbii ca nomenclatură este înlocuită, în acest fel, de înţelegerea limbii ca sistem (Saussure). Consecinţa principală a acestor două postulate a fost aceea de a da autonomie cercetării limbajului faţă de orice reflecţie psihologică sau filozofică: clasicele probleme legate de relaţia dintre limbaj şi gîndire, de actualitate la sfîrşitul secolului al XlX-lea, devin acum neştiinţifice, întocmai ca problema raportului limbaj-realitate. NB: Poziţia extremă a acestei rupturi cu tradiţia filozofică este reprezentată, în structu­ ralismul american, de către Bloomfield (1970), care renunţă total la dimensiunea semantică în descrierea limbajului. Pentru el, o asemenea tentativă este practic imposibilă, pentru că descrierea semantică a unităţilor limbii ar corespunde definiţiilor lor ştiinţifice ( H 2 0 pentru apă, NaCl pentru sare etc). Vom menţiona că se poate face o oarecare apropiere cu modul cum tratează filozofii americani Putnam şi Kripke sensul termenilor care desemnează substanţe sau specii naturale (cf. Putnam 1975, Kripke 1982 şi infra, cap. 5, §4.2.5 şi 4.2.6.).

74

CAPITOLUL 2

Concepţia structurală asupra limbajului a condus, pe baza opoziţiei limbă/ vorbire, la o consecinţă importantă, aceea de a elimina din domeniul lingvisticii cercetarea faptelor de enunţare şi de discurs. Pe de-o parte, opoziţia limbă/vorbire are drept urmare considerarea oricărui fapt enunţiativ sau legat de enunţare ca aparţinînd nu limbii, ci vorbirii, fiindcă opoziţiei limbă/vorbire îi corespunde opo­ ziţia sistem/utilizare. Pe de altă parte, discursul, ca actualizare a unităţilor lingvis­ tice în comunicare, presupune să se ia în considerare unii parametri exteriori limbii, cu care interacţionează unităţile lingvistice. In discurs, dimensiunea extra­ lingvistică (sau externă) primează asupra dimensiunii lingvistice (sau interne). Eliminarea acestor două aspecte (enunţarea şi discursul) din cîmpul lin­ gvisticii a fost atacată vehement în lucrările lui Benveniste (1966 şi 1974), care a arătat în mod strălucit în ce ar consta raporturile dintre structură şi enunţare, pe de-o parte, şi dintre limbă şi discurs, pe de altă parte. 1.1.2. Structură şi enunţare Analiza categoriei persoanei efectuată de Benveniste pune în evidenţă limitele opoziţiei structură/enunţare. Benveniste distinge persoana întîi, a doua şi a treia cu ajutorul a două sisteme de opoziţii (sau «corelaţii»): (i) corelaţia de personalitate: distincţia persoană/nonpersoană opune persoana întîi {eu) şi a doua (tu) persoanei a treia (el), absentă din situaţia de comunicare (actul comunicării fiind un fapt care ţine de eu, fiind adresat lui tu (alocutor)); (ii) corelaţia de subiectivitate: distincţia persoană subiectivă/persoană nonsubiectivă opune persoana întîi (subiectivă) persoanei a doua. Se obţine astfel următoarea structură funcţională:

Organizarea ierarhică a structurii persoanei se află la originea particularităţilor referenţiale ale prenumelor personale. Aceste pronume nu trimit, de fapt, nici la un concept, nici la un individ. Cazul lui eu este un prim contraexemplu la

PRAGMATICĂ INTEGRATA ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ

75

opoziţia structură/enunţare, deoarece este un fapt de structură care impune atribuirea referinţei unei unităţi lingvistice în virtutea întrebuinţării sale în discurs (cf. infra, cap. 13, § 2.1.). 1.1.3. Limbă şi discurs Opoziţia dintre sistemul limbii şi întrebuinţarea sa în discurs este de asemenea contestabilă, începînd cu examinarea comportamentului timpurilor verbale. Dacă mărcile temporale ar realiza un sistem, aşa cum lasă să se presupună anumite simetrii, precum opoziţiile forme simple/forme compuse în planurile prezen­ tului (prezent/perfect compus), al trecutului (imperfect/mai mult ca perfect, perfect simplu/perfect anterior [în l.fr. - N T ] şi al viitorului (viitor/viitor an­ terior), atunci organizarea sistemică ar trebui să poată fi definită independent de anumiţi parametri enunţiativi şi discursivi. Or, dimpotrivă, Benveniste pune în evidenţă corelaţia strînsă dintre planurile enunţaţii (cel al istoriei şi cel al discursului) şi distribuţia timpurilor verbale. (i) Enunţarea istorică {istorie), sau «modul enunţării care exclude orice formă lingvistică „autobiografică", are ca timpuri principale aoristul (perfectul simplu), imperfectul, condiţionalul şi mai mult ca perfectul, prezentul şi persoana întîi fiind excluse. (ii) Enunţarea discursivă {discurs) întrebuinţează, în schimb, toate persoanele şi toate timpurile, cu excepţia aoristului. Acest tip de enunţare implică prezenţa unui locutor şi a unui ascultător, precum şi intenţia celui dintîi de a-1 influenţa prin actul său comunicativ pe cel de-al doilea. Tot aici, planurile enunţării (istorie, discurs) nu sînt definite pornind de la criterii exterioare limbii. Prin urmare, opoziţia dintre limbaşi discurs nu este motivată nici structural, nici funcţional, enunţarea fiind, ea însăşi, o componentă funcţio­ nală a structurii. Şi dacă pragmatica este chemată să studieze utilizarea structu­ rilor lingvistice, atunci ea nu poate fi decît integrată în lingvistică.
1.2. STRUCTURALISMUL DISCURSULUI IDEAL

O formulare explicită a pragmaticii integrate a fost sintetizată foarte potrivit de Ducrot (1984, cap. 4) în expresia structuralism al discursului ideal. Această formulare are două corelate pe care le vom dezvolta: (i) Pragmatica integrată, ca disciplină asimilabilă semanticii, trebuie să fie structu­ rală (adică autonomă). (ii) Locul de manifestare a comunicării (discursul) este, pe de-o parte, o entitate abstractă (ideală), iar pe de alta, locul restricţiilor secvenţiale.

76

CAPITOLUL 2

1.2.1. Pragmatica integrată şi semantica structurală Semantica structurală se defineşte pornind de la postulate comune cu cele ale lingvisticii structurale: pe de-o parte valoarea semantică a unei unităţi este dife­ renţială; pe de altă parte, semantica este autonomă. Autonomia trebuie înţeleasă aici în raport cu realitatea: valoarea semantică, diferenţială, nu se află în referinţa expresiei, ci în produsul diferenţial care rezultă din opoziţiile semantice dintre expresii. Cum poate ţine pragmatica integrată de o semantică structurală? Prin simplul fapt că analiza enunţării necesită o descriere autonomă: semantica enun­ ţării va fi, deci, structurală şi autonomă. Argumentul principal constă în ca­ racterul autoreferenţial al oricărui act de enunţare. Dacă activitatea enunţiativă trimite la ea însăşi (aceasta fiind o componentă importantă a sensului său), atunci pragmatica integrată este autonomă.
NB: Consecinţa acestui postulat al autonomiei semanticii enunţării este readucerea în actualitate a principalelor postulate ale teoriei actelor de vorbire. Un act de vorbire nu mai poate fi conceput ca în versiunea lui Austin (1970) şi a lui Searle (1972) (cf. şi supra, cap. 1, § 2), unde actul se definea prin efectul de transformare a realităţii. Dacă ar fi aşa, principiul autonomiei nu s-ar mai putea aplica. De aceea Ducrot (1971/1980, 1984, cap. 6) va defini transformarea impusă de enunţarea unui act ilocuţionar ca fiind pretinsă şi cu valoare juridică.

1.2.2. Discurs ideal şi secvenţialitate Structuralismul discursului ideal, prin cea de-a doua caracteristică a lui, consideră că discursul este supus unor constrîngeri de bună-formare. Aşa cum în sintaxă s-au putut stabili condiţii de bună-formare a frazelor, pornind de la un anumit număr de observaţii empirice, Ducrot arată că, în secvenţele de enunţuri A-B, A impune restricţii asupra lui B. De exemplu, în cuplul întrebare-râspuns, răs­ punsul este supus unor anumite restricţii cu privire la tema sau la rema sa [„propos" - NT] (cf. (1) şi (2)). La fel,presupoziţia!'conţinutulpresupus nu poate face obiectul unei înlănţuiri, pentru că legea discursului impune secvenţei (lanţului) condiţia de a se putea construi doar pe baza conţinutului exprimat [„pose"] (cf. (3)). In fine, orientarea argumentativă a lui B, dacă este marcată lingvistic, trebuie să fie compatibilă cu direcţia argumentativă a lui A (cf. (4))
(1) A Ion a locuit la Paris anul trecut?

Bj

Da, în mai (în mai = r e m ă (comentariu)).

B2

?? N u , numai în mai.

(2)

A Bj B a. b.

Ion locuia la Paris anul trecut? ?? Da, în mai. Nu, numai în mai. Miracol la Roissy: unul dintre pasageri a putut fi salvat. ?? Miracol la Roissy: toţi pasagerii, în afară de unul, au pierit.

(3)

PRAGMATICĂ INTEGRATA ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ

77

(4)

a. b.

Grăbeşte-te: e aproape ora opt. ? Degeaba te grăbeşti: e aproape ora opt.

In (1) şi (2), distribuţia complementară a răspunsurilor ţine atît de statutul de comentariu tempo­ ral [propos temporet] atribuit indicaţiei temporale anul trecut (statut determinat de poziţia finală în enunţ), cît şi de timpul verbului. Diferenţa principală dintre imperfect şi perfectul compus : ţine de faptul că imperfectul prezintă acţiunea sau evenimentul descris prin verb ca echivalent al unei proprietăţi valabile pentru ansamblul referinţei temporale indicate prin comentariul său temporal. In acest caz, doar indicaţia temporală negativă nu, numai în mai poate constitui o înlănţuire (o secvenţă) cu imperfectul (cf. Ducrot 1979 a). In (3) informaţiile vehiculate prin enunţurile unul dintre pasageri a putut fi. salvat şi toţi pasagerii, în afară de unul, au pierit sînt identice: ele se implică unul pe altul şi au condiţii de adevăr identice. Dar statutul informaţiilor vehiculate, adică (3') şi (3"), nu este identic: (3') este exprimat, iar (3") este presupus în (3 a); (3') este presupus, iar (3") exprimat în (3 b) (cf. Ducrot 1972 şi 1977): (3') Unul dintre pasageri a fost salvat. (3") Toţi pasagerii, în afară de unul, sînt morţi. In fine, în (4), posibilităţile de a construi secvenţa cu ajutorul lui aproape sînt limitate de o anumită orientare atribuită enunţului este ora opt. Este aproape ora opt este orientat spre „tîrziu", ceea ce explică dificultatea secvenţei (4 b). NB: Vom vedea în 1.3.2. că o asemenea secvenţă devine acceptabilă printr-o regulă argumentativă diferită de cea utilizată în (4 a). Din acest moment, diferenţa n-ar mai fi seman­ tică, ci pragmatică, şi ar ţine de parcursurile interpretative diferite atribuite acestor două enunţuri (cf. Anscombre 1989, Anscombre şi Ducrot 1986 şi Ducrot 1983).
1.3. SENS ŞI SEMNIFICAŢIE

Strategia analizei structurale preconizată de pragmatica integrată conduce la formularea unei distincţii primare fundamentale, valabilă şi p e n t r u obiectul pragmaticii integrate, şi p e n t r u modelul său epistemologic subiacent. Această opoziţie este dublă: pe de-o parte ea priveşte obiectele {frază versus enunţ), iar pe de altă parte însuşirile lor {semnificaţie versus sens). 1.3.1. Frază şi semnificaţie Obiectul pragmaticii integrate este semnificaţia frazei. Fraza este definită ca o unitate abstractă, p r o d u s al c o m p o n e n t e i lingvistic. Semnificaţia u n e i fraze este derivată doar p r i n reguli lingvistice p o r n i n d de la i n s t r u c ţ i u n i ataşate constituenţilor frazali. In cadrul pragmaticii integrate, semnificaţia frazei nu este vericondiţională (ea nu este definită în t e r m e n i i condiţiilor de adevăr), iar interpretarea [„mode de calcul" - N T ] în acest tip de pragmatică nu este neapărat compoziţională. Ea ţine de a n u m i t e instrucţiuni asociate expresiilor (mărci argumentative, enunţiative e t c ) . P r i n t r e aceste mărci instrucţionale

78

CAPITOLUL 2

există unele care fac aluzie la enunţare. Astfel, componenta lingvistică trebuie să fie completată printr-o altă componentă, cea retorică, a cărei sarcină este de a atribui variabilelor conţinute în semnificaţia frazei o valoare, adică o constantă. Exemplele standard sînt conectorii argumentativi. Pentru a înţelege un enunţ de forma X dar Y, trebuie să se poată reconstitui structura semantică subiacentă P dar Q, pornind de la care, instrucţiunea asociată lui dar să poată fi aplicată: «din P, trageţi concluzia R; din Q, trageţi concluzia non-R; din P dar Q, trageţi concluzia non-R» (cf. Introducere, § 1.1.3.) Dar numai recurgînd la situaţie li se va putea atribui o valoare variabilelor R şi non-R (de exemplu concluziile «să mergem la plimbare» şi «să nu mergem la plimbare» pentru enunţul E timp frumos, dar eu sînt obosii). 1.3.2. Enunţ şi sens Fraza, şi afortiori semnificaţia care îi este ataşată, nu este un dat observabil. Ea este produsul unei construcţii a lingvistului, Ceea ce face obiectul observaţiei este sensul ataşat enunţului. Chiar dacă enunţul este produsul enunţării, el nu reprezintă, totuşi, un dat mai concret sau mai tangibil decît fraza. Ipoteza prag­ maticii integrate este, deci, că orice subiect vorbitor este capabil să facă ipoteze despre sensul unui enunţ (ceea ce Ducrot numeşte ipoteze externe), ipoteze care trebuie explicate. Explicaţia parcurge două etape: (i) Ipotezele externe (adică atribuirea unui sens enunţărilor) trebuie completate prin ipoteze interne, care constau într-un ansamblu de propoziţii; acestea de­ finesc proprietăţile modelului Af care simulează modelul M (inaccesibil) ce se află la originea faptele F, obiecte ale ipotezelor externe. (ii) Ipotezele interne, adică modelul Af, urmăresc să producă p r i n simulare fapte F, analoage faptelor F ce se găsesc la originea ipotezelor externe. Re­ laţiile dintre M şi M\ pe de-o parte, şi dintre Fşl F, pe de altă parte, sînt relaţii de analogie. Chiar dacă controlul relaţiei M-Af nu este efectiv (pregmatica integrată nefiind nici o teorie cognitivistă, nici una psiholingvistică, ci o teorie structu­ ralistă), relaţiaF-F este, la rîndul ei, verificabilă. Caracterul plauzibil al modelului M (şi, afortiori, cel falsificabil) depinde de consistenţa relaţiei dintre ipotezele externe (F) şi produsele ipotezelor interne (F). Structura generală a modelului pragmaticii integrate se poate reprezenta prin figura 2, care explicitează teoria simulării subiacente (cf. Ducrot 1980 a):

PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ

79

Să observăm că relaţia dintre F şi F nu este directă. Ceea ce îl produce pe M este sensul enunţurilor (F). Prin urmare, relaţia de analogie dintre Fşi F nu poate fi decît parţială, dată fiind arhitectura pragmaticii integrate. De fapt, aceasta se defineşte ca o teorie în Y, în care semnificaţia frazei, rezultată din componenta lingvistică, se transformă în sens al enunţului, ca produs al componentei retorice. Dezechilibrul dintre Fşi F ţine, deci, de necesitatea de a aplica sau nu legile discursului la nivelul semnificaţiei frazale. Dacă ipotezele externe corespund rezultatului obţinut la ieşirea din componenta lingvistică, adică semnificaţiei frazei, atunci nici o lege a discursului nu este aplicabilă. In schimb, dacă există divergenţe între ipotezele externe şi ceea ce provine din com­ ponenta lingvistică, aplicarea uneia sau a mai multor legi ale discursului este obligatorie.

1.4. ARGUMENTAREA

Pragmatica integrată este o teorie semantică nonvericondiţională. Prin teorie semantică nonvericondiţională trebuie să înţelegem nu o teorie care se ocupă doar de aspectele nonvericondiţionale ale enunţurilor (cum se întîmplă în cazul pragmaticii radicale, cf. Introducere), ci o teorie care face ipoteza forte că infor­ maţiile pertinente pentru înţelegerea enunţurilor în comunicare sînt argumentative şi nu informative. Pentru a exprima aceste lucruri într-o manieră lapidară, vom spune că valoarea informativă a unui enunţ este secundară în raport cu valoarea sa argumentativă, definită ca primară. Pentru a face acceptabilă teza primatului argumentării asupra informaţiei, este necesar să se definească în mod tehnic noţiunea de argumentare. In această privinţă, Ducrot (1987) distinge două sensuri ale termenului argumentare: argu­ mentare în sens obişnuit, curent, şi argumentare în sens tehnic (cf. Moeschler 1989 a pentru o prezentare generală). Pentru Ducrot, obiectul pragmaticii inte­ grate nu este argumentarea în sens curent, ci cea în sens tehnic.

80

CAPITOLUL 2

1.4.1. Argumentarea în sens curent In sensul său curent, argumentarea desemnează un ansamblu de dispozitive şi de strategii discursive utilizate de un locutor în scopul de a-şi convinge auditoriul. Aspectele specifice argumentării sînt considerate aici ca efecte de discurs şi nu sint asociate niciodată unor proprietăţi ale limbilor naturale. Studiul argumen­ tării în sens curent s-a concretizat în numeroase lucrări, îndeosebi în cadrul logicilor neformale (cf. Perelman 1977) sau naturale (cf. Grize 1982 şi 1990, Grize (ed.) 1984, Borel, Grize şi Mieville 1983, Vignaux 1976). In acest cadru, argu­ mentarea pune în relief ceea ce, în mod obişnuit, se numeşte analiza discursului (cf. infra, cap. 18 pentru o accepţie diferită a termenului analiza discursului). 1.4.2. Argumentarea în sens tehnic In sensul său tehnic, argumentarea desemnează un tip specific de relaţii între conţinuturi semantice, relaţii manifestate în discurs şi înscrise în limbă. Pro­ prietatea principală a relaţiei argumentative este de a fi scalară sau gradualâ, adică de a lega diferite scări. Relaţia argumentativă dintre un argument şi o concluzie este, deci, de forma: < + P, ± Q >, care dă naştere următoarelor patru forme de bază: < +P, + Q > , < - P , - Q > , < +P, - Q > , < - P , + Q > . Aceste forme d e bază, sau forme topice sînt reductibile la două structuri relaţionale, subsumînd, pe de-o parte, < + P, + Q > şi < -P, -Q > , iar pe de altă parte, < + P, -Q > şi < -P, + Q >. Aceste forme generice se numesc topoi (sing. topos) şi pot fi circum­ scrise conceptului de loc comun argumentativ. Formele de bază asociate acestor topoi definesc căile care trebuie parcurse pentru a explicita o argumentare. Astfel, pentru a trece de la argument la concluzie în (5), fazele sînt multiple şi pot fi exhaustiv reprezentate prin (6). In (7), însă, parcursurile nu sînt identice şi evidenţiază forme topice diferite: (5) a. Grăbeşte-te: e ora opt. b. Degeaba te grăbeşti: e ora opt. (6) a. T < cu cît ai mai puţin timp, cu atît mai mult trebuie să te grăbeşti > b. T,' < cu cît ai mai mult timp, cu atît mai puţin trebuie să te grăbeşti > c. T 2 < cu cît ai mai puţin timp, cu atît mai puţin trebuie să te grăbeşti > d. Tj' < cu cît ai mai mult timp, cu atît mai mult trebuie să te grăbeşti > (7) a. Grăbeşte-te: e aproape ora opt. b. Degeaba te grăbeşti: e aproape opt. Relaţia argumentativă în (5) se poate obţine fie prin (6 a), fie prin (6 d). Invers, (5 b) este explicabil prin (6 b) sau (6 c). Dar fiecare dintre aceste alegeri implică situaţii (contextuale) diferite. De exemplu, în interpretarea lui (5 b) prin (6 a), trebuie să presupunem că dacă cineva se grăbeşte, atunci mai are timp destul să facă ceea ce i-ar cere să se grăbească (să meargă la o întîlnire, la cinema etc); în schimb, în interpretarea lui (5 b) prin (6 c), forma topică explicitează, dimpotrivă, indicarea unui interval de timp prea restrîns: este prea tîrziu ca să mai poţi face lucrul pentru care ar trebui să te grăbeşti.

PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ

81

Pentru exemplul (7), situaţia este mai restrictivă: aproape dă argumentului o orientare argumentativă (îl poziţionează pe scara lui «tîrziu») şi tocmai această poziţionare este cea care explică faptul că se recurge la topoi diferiţi pentru a se ajunge la concluzii diferite. In acest sens, (7 a) îl utilizează în mod obligatoriu pe (6 a), pentru că (6 c) ar conduce la o concluzie inversă, cea din (7 b). Prin urmare, noţiunile de scară şi de orientare argumentativă sînt specifice relaţiei argumentative, fie că ea este indicată lingvistic, fie că este indusă prag­ matic. Acest sens tehnic al argumentării ne face să înţelegem cum poate fi apărată teza primatului argumentării asupra informaţiei. D i n punct de vedere informativ (sau vericondiţional) aproape P implică non P. Dar, o frază de forma aproape P nu cere un topos utilizabil pentru o frază de forma non P, ci un topos compatibil cu o frază de forma P. Valoarea argumentativă (indicarea scării argumentative pe care trebuie poziţionat faptul indicat prin enunţ) este, deci, primară faţă de valoarea sa informativă (cf. cap. 10 şi 11 p e n t r u o dezvoltare a tezelor argumentativiste).
1.5. POLIFONIA

Unul dintre aspectele originale ale pragmaticii integrate ţine de contestarea tezei unicităţii subiectului vorbitor, devenită clasică în lingvistică. Versiunea lui Benveniste asupra sistemului pronumelor personale - acestea sînt repartizate în indicatori şi substitute - lasă neanalizată noţiunea de locutor, asimilabilă subiec­ tului vorbitor. Privilegierea enunţiativului în analiza semantică a pragmaticii integrate 1-a condus pe Ducrot (cf. 1984 cap. 8 şi Ducrot 1989, cap 7) la o analiză a activităţii enunţiative definită ca produs al mai multor voci sau puncte de vedere (cf. infra, cap. 12 pentru o dezvoltare a noţiunii de enunţare). Această analiză nu este străină de domeniul reflecţiei structuraliste asupra discursului literar, în special. Genette (1982, dar şi 1983; cf. şi infra, cap. 16, § 1), ocupîndu-se de discursul narativ, a subliniat necesitatea de a se face distincţie între planul istoriei (diegesis sau structura evenimentelor ai căror protagonişti sînt personajele) şi planul narării, ai cărei protagonişti principali sînt naratorul şi naratarul (lectorul). Conceptul de narator nu se o p u n e doar protagoniştilor povestirii (personajele) prin capacitatea de a defini punctul de vedere din care este prezentată istoria, ci şi autorului ca fiinţă empirică. Privit comparativ şi dintr-un alt unghi, discursul teatral manifestă o analogie funcţională uimitoare cu discursul narativ şi cu problematica enunţării (cf. Reboul 1984 şi 1985, Moeschler şi Reboul 1985). Existenţa unei duble situaţii de comunicare, internă (personaj-personaj) şi externă (autor-cititor), arată că problema punctului de vedere nu poate fi redusă la unicitatea postulată a subiectului vorbitor ale cărui „urme" lingvistice ar fi mărcile persoanei întîi.

82

CAPITOLUL 2

Ducrot opune acestei teze a unicităţii subiectului vorbitor o teorie poli­ fonică a enunţării. Conceptul de polifonie implică ideea pluralităţii vocilor în acelaşi enunţ. Cele mai frapante exemple de manifestare polifonică în discursul locutorului sînt enunţurile negative, ironice şi întrebuinţarea u n o r anumiţi conectori, precum fiindcă: (8) (9) (10) Nu e timp frumos. (sub o ploaie puternică): Ce timp splendid e! Fiindcă tu ştii tot, dă-mi rezultatul pariului!

Pentru Ducrot, enunţul negativ nu constă în asertarea falsităţii unei propoziţii, ci în ciocnirea a două puncte de vedere: cel dintîi corespunde aserţiunii lui «e vreme frumoasă», iar cel de-al doilea exprimării refuzului acestei aserţiuni. Cele două puncte de vedere nu aparţin locutorului (L): ele sînt expresia a doi enunţiatori (E) diferiţi, puşi în scenă de către locutor, astfel încît doar cel de-al doilea este asimilat. Prin urmare, analiza lui (8) poate fi reprezentată prin (8'): (8') • E, e timp frumos E2 refuz (e timp frumos) L se asimilează lui E2 şi nu lui E,. Ducrot nu interpretează nici enunţul ironic conform ideii clasice că el exprimă, în mod implicit, contrarul a ceea ce afirmă. Aşa cum relevă Sperber şi Wilson (1978 şi 1989) - analiză parţial adoptată şi de Ducrot - ar fi dificil de înţeles cum ar putea fi pertinent din punctul de vedere al comunicării un fapt contrar realităţii. De fapt, în orice ironie există un fapt de menţiune (Sperber şi Wilson 1978) sau de aluzie polifonică (Ducrot 1984, cap. 8): prin enunţul său, locutorul trimite la o enunţare sau la un punct de vedere considerat absurd în circumstanţele actuale şi cu care locutorul refuză să se asimileze. Acelaşi principiu este valabil şi pentru (10). Deşi locutorul enunţă tu ştii tot, este mai mult decît probabil că (în special din cauza prezenţei lui fiindcă) el nu acceptă această propoziţie. Aşadar, cererea care urmează {dă-mi rezultatul pariului) devine absurdă, efectul fiind discreditarea enunţiatorului (aici alocutorul) care pretinde că ştie tot. Analiza acestor exemple demonstrează că este preferabil să se adopte o concepţie polifonică prin care s-a introdus în mod special distincţia dintre locutor (definit ca responsabil al actelor de limbaj) şi enunţiator (definind punctul sau punctele de vedere puse în scenă de locutor), în locul unei viziuni monolitice a subiectului vorbitor. Pentru a relua metafora teatrală menţionată de D u c r o t (1984, cap. 8) - bazată pe Reboul (1984) - locutorul este p e n t r u regizor ceea ce enunţiatorii sînt p e n t r u personaj (despre polifonie în lingvistică şi în literatură, cf. infra, cap. 12, § 1).
1.6. SINTEZĂ

Pragmatica integrată, definită ca o teorie semantică nonvericondiţională, fur­ nizează prin urmare următoarele indicaţii privind semnificaţia frazei:

PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ

83

(i) indicaţii asupra şirurilor posibile la care poate conduce enunţarea frazei (sau, dimpotrivă, indicaţii asupra şirurilor imposibile); (ii) indicaţii asupra potenţialului argumentativ al frazei (orientarea sa argumentativă); (iii) indicaţii asupra punctelor de vedere (enunţiatori) exprimate în frază. 2. PRAGMATICA COGNITIVĂ Teoria cea mai reprezentativă a pragmaticii cognitive este teoria pertinenţei elaborată de Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989). Teoria pertinenţei se bazează pe o idee simplă, aceea a randamentului. Pentru Sperber şi Wilson, gîndirea umană (cunoaşterea) este un organism orientat spre pertinenţă. Nu există acti­ vitate de comunicare, afortion, care să nu conţină (cel puţin) o prezumţie sau (cel mult) o garanţie de pertinenţă. Principiul de bază al teoriei este principiul pertinenţei, formulat de Sperber şi Wilson în felul următor:
Principiul pertinenţei Orice act de comunicare ostensivă comunică prezumţia propriei sale pertinenţe opti­ male. Ideea exprimată de acest principiu este că un act de comunicare (de exemplu, un enunţ) trebuie să transmită o garanţie de pertinenţă pentru ca astfel să putem explica de ce actul respectiv merită atenţia interlocutorului şi de ce produce un efect interpretativ. Interpretarea unui enunţ nu va fi un act gratuit şi va obţine, cu titlul de «recompensă», beneficiul unor anumite efecte cognitive.

Prin urmare, pertinenţa poate fi definită ca o noţiune comparativă, deter­ minată de doi factori principali: efortul cognitiv (costul de prelucrare) şi efectul contextual:
Pertinenţa (a) Intr-o situaţie dată, cu cît un enunţ produce mai multe efecte contextuale, cu atît este mai pertinent. (b) Intr-o situaţie dată, cu cît un enunţ pretinde mai puţine eforturi de prelucrare, cu atît este mai pertinent. Noţiunile de efort cognitiv şi de efect contextual vor fi dezvoltate în cap. 4. Eforturile cognitive sînt determinate mai cu seamă de natura stimulului care trebuie prelucrat: lungimea enunţului, structura sa sintactică, condiţiile care determină accesul lexical. La rîndul lor, efectele contextuale sînt produsul interpretării enunţurilor în raport cu un context particular (de unde termenul efect contextual). Efectele contextuale sînt de trei tipuri: (i) adaos de informaţie (se va utiliza implicaţia contextuală pentru a califica tipul de implicaţie extrasă concomitent din enunţul dat şi din contextul său);

84

CAPITOLUL 2

(ii) suprimare de informaţie (cînd o implicaţie contextuală sau forma prepoziţională a unui enunţ este contradictorie cu o propoziţie păstrată în memorie, ea este cea care se suprimă cel mai uşor); (iii) intensificarea forţei cu care este menţinută o propoziţie.

Teoria pertinenţei poate fi rezumată pornind de la următoarele patru teze, dezvoltate în continuarea acestui capitol: (i) Comunicarea verbală nu este în relaţie doar cu codul: ea mai este în relaţie şi cu inferenţa. (ii) In prelucrarea enunţurilor intervin două tipuri de procese mentale: procese legate de reprezentare (răspunzătoare de formarea ipotezelor) şi procese de natură computaţională (respunzătoare de calcule inferenţiale). (iii) Interpretarea pragmatică a enunţurilor constă, mai cu seamă, în îmbogăţirea a două aspecte ale formei prepoziţionale a unui enunţ: pe de-o parte, implicitările, iar pe de altă parte, explicitările sale. (iv) întrebuinţarea unui enunţ poate fi sau descriptivă (se va spune că forma prepoziţională a unui enunţ constituie o descriere a gîndului locutorului), sau interpretativă (se va spune că forma prepoziţională a enunţului constituie o interpretare a gîndului locutorului).
2.1. MODELUL CODULUI ŞI MODELUL INFERENŢEI

2.1.1. Modelul codului Modelul comunicării, predominant în lingvistica structurală şi în semiologie, a fost modelul codului descris în mod explicit de către ingineri ai comunicării (cf. Shannon şi Weaver 1949; pentru o descriere cu valoare mai generală cf. Eco 1972). Modelul codului funcţionează în felul următor (cf. Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989, cap.l): un cod este un ansamblu de simboluri sau un sistem de asociere < mesaj, semnal > . Mesajul, netransportabil, trimite la ceea ce în lingvistică se numeşte semnificat, în timp ce semnalul, care este transportabil, corespunde semnificantului, opusul semnificatului.
Codul, definit ca sistem al cuplului < mesaj, semnal >, poate fi mai complex decît o simplă listă de simboluri. Limbile naturale, la fel cu limbajele artificiale considerate drept coduri, sînt diferite prin reguli ale sintaxei, care dirijează concatenarea semnelor în secvenţe de simboluri, şi prin reguli semantice, care permit interpretarea secvenţelor de simboluri şi asocierea şirurilor de simboluri cu mesaje.

Modelul codului nu este caracterizat doar ca un sistem al cuplului < mesaj, semnal > . El explică, în mod efectiv, cum sînt emise, transmise şi interpretate

PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ

85

simbolurile în procesul de comunicare. In alţi termeni, modelul codului este o teorie a comunicării prin faptul că: (i) dă seama de codificare (relaţia sursă - cel care realizează codajul); (ii) dă seama de transferul simbolurilor (via un canal); (iii) dă seama de decodificare (relaţia decodificator - destinaţie). Un asemenea model poate fi reprezentat prin figura 3: mesaj ! semnal | semnal primit mesaj primit

T
zgomot Figura 3: MODELUL CODULUI (după Sperber şi Wilson 1989)
Caracteristica principală a acestui model al codului este viziunea simetrică a comunicării: procesul de decodare este replica simetrică a procesului de codificare. Modelul codului are avantajul de a dispune de o putere explicativă forte: acest model explică, de fapt, comunicarea reuşită. Condiţia suficientă pentru o comunicare reuşită este cunoaşterea reciprocă a codului comun. Comunicarea de proastă calitate se poate, şi ea, explica: unica sa cauză (pe lîngă absenţa codului comun) constă în perturbările ce pot afecta canalul şi care în limbaj tehnic se numesc «zgomote». Dacă modelul codului are o putere explicativă forte, el are, în schimb, inconvenientul de a deţine o slabă putere descriptivă. El nu explică deloc cum ajunge un ascultător să perceapă intenţia informativă a locutorului. Cauza acestei incapacităţi provine din faptul că în comunicare avem de-a face şi cu o problemă de inferenţă, nu numai cu una de cod. De aceea este necesar ca modelul codului să fie completat şi cu un model al inferenţei.

2.1.2. Modelul inferenţei Ideea de inferenţă (şi, afortiori, modelul inferenţei) poate fi asociată cu teoria implicaturilor a lui Grice (1975). Implicaturile corespund părţii neliterale a enunţului comunicat. In teoria lui Grice, implicaturile sînt denumite conver­ saţionale sau convenţionale (cf. infra cap. 7, § 2.2. pentru o descriere precisă a maximelor), în funcţie de faptul dacă sînt sau nu declanşate de maxime ale conversaţiei (de cantitate, de calitate, de pertinenţă, de mod).

Ideea inferenţei, asociată implicaturilor conversaţionale, poate fi explicitată prin urmă­ toarea procedură: Procedură de declanşare a implicaturilor conversaţionale: 1. Locutorul L a spus P. 2. Din perspectiva interlocutorului / nu se poate presupune că L nu respectă maximele conversaţionale sau cel puţin principiul de cooperare (CP).

86
3. De aceea, ar trebui ca L să creadă Q.

CAPITOLUL 2

4. L ştie (şi ştie că /ştie că L ştie) că /înţelege că este necesar să presupună că L crede Q. 5. L nu a făcut nimic pentru a-1 împiedica pe /să creadă Q. 6. I vrea, deci, ca /să creadă Q. 7. Prin urmare Z, a implicitat Q. Pentru a califica relaţia lui P cu Q, vom vorbi despre inferenţă pragmatică nondemonstrativă. Inferenţa este pragmatică pentru că nu este declanşată numai de forme sau semnificaţii frazale, ci de reunirea informaţiilor lingvistice şi a informaţiilor nelingvistice (maxime, informaţii din fondul comun de cunoştinţe). Inferenţa pragmatică este nondemonstrativă pentru că nu există nici o garanţie că, dat fiind P, Q ar fi inferat în mod obligatoriu.

Un model al inferenţei este, prin urmare, un model care explică în ce fel se recuperează implicaturile, pornind de la enunţ şi de la alte informaţii (situaţie, context, maxime conversaţionale). In mod mai general, vom spune (cf. Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989) că un model al inferenţei este un sistem care leagă un ansamblu de premise cu o concluzie, model reprezentat în figura 4:

Teoria pertinenţei a lui Sperber şi Wilson se distinge de cea a lui Grice prin următoarele aspecte: (i) Inferenţele sînt deductive şi nu inductive. (ii) Inferenţele nu sînt declanşate prin reguli sau maxime conversaţionale. (iii) Inferenţele nu au ca unic obiect implicaturile enunţului, ci şi îmbogăţirea formei sale logice (explicitarea sa).
2.2. REPREZENTARE ŞI CALCUL

In teoria pertinenţei, interpretarea enunţurilor este în acelaşi timp un proces reprezentaţional şi unul computaţional (de calcul). Reprezentarea şi calculul/ procesarea sînt două aspecte ale interpretării, asociate, pe de-o parte, constituirii contextului şi, pe de altă parte, procesului inferenţial.

PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ

87

2.2.1. Reprezentarea Dimensiunea reprezentaţională a interpretării enunţurilor este legată de latura creativă a acestui proces. Dacă interpretarea este o chestiune de inferenţă, ea este dependentă în mod fundamental şi de capacitatea (cognitivă) a interlocutorului de a construi un context suficient pentru a fi pertinent, adică un context care să-i permită producerea unei interpretări coerente cu principiul pertinenţei. într-o interpretare dată, un enunţ este coerent cu principiul pertinenţei dacă şi numai dacă locutorul s-a putut aştepta, în m o d raţional, ca acest enunţ să fie optimal pertinent pentru auditor în interpretarea dată. Consecinţa acestui fapt este că interpretarea obţinută este prima ale cărei efecte compensează efortul de prelucrare a enunţului, şi nu cea care produce cele mai numeroase efecte. In realitate, criteriul coerenţei cu principiul pertinenţei explică de ce, de îndată ce este obţinută o interpretare, procesul de tratare se opreşte, fără a continua la infinit: pentru a obţine o prelucrare coerentă cu principiul pertinenţei este de ajuns ca randamentul efort-efect să fie suficient. Predicţia pe care o face teoria pertinenţei este că interpretarea obţinută nu este, în mod necesar, aceea care produce cele mai multe efecte, ci cea care optimizează randamentul efort-efect (adică aceea care oferă suficiente efecte pentru un cost minimal de prelucrare). Interpretarea obţinută nu este, deci, un simplu fapt dependent de enunţ, ci este rezultatul combinării enunţului cu ipotezele, adică propoziţii înzestrate cu valoare de convingeri şi care alcătuiesc contextul. P r i n urmare, în teoria pertinenţei contextul enunţului are ca unică proprietate pe aceea de a fi construit şi nu de a fi dat prin situaţie (cf. infra cap. 4, § 4.1.1.). In alţi termeni, contextul constituie o variabilă şi nu o constantă. 2.2.2. Procesare La originea inferenţelor se află dimensiunea computaţională. In terminologia lui Sperber şi Wilson, rezultatul unei inferenţe care are ca premise o ipoteză contextuală şi enunţul se numeşte implicaţie contextuală: o implicaţie c o n ­ textuală este, deci, o propoziţie care n-ar putea fi extrasă nici exclusiv din con­ text, nici exclusiv din enunţ. Procesul care asociază ipotezele contextuale cu forma (mai puţin decît) propoziţională se numeşte contextualizare. C o m p o n e n t a computaţională (sau sistemul deductiv) nu conţine decît reguli deductive de eliminare. O regulă deductivă este o regulă de eliminare dacă şi numai dacă ea poate produce informaţie nouă, adică implicaţii nontriviale. Cît despre regulile deduc­ tive de introducere, acestea autorizează redundanţa sau iteraţia şi produc în felul acesta implicaţii triviale.

CAPITOLUL 2 Vom compara, în acest scop, regula de eliminare a implicaţiei materiale (sau mai cunos­ cutul modusponens) cu regula de introducere a conjuncţiei (;?): modus ponens (eliminarea lui dacă) intrări (i) dacă P atunci Q (dacă Max e înţelept, atunci va merge la cinema) (ii) P (Max este înţelept) ieşire Q (Max va merge la cinema) introducerea lui şi intrare ieşire P P şi P (Max e guraliv) (Max e guraliv şi Max e guraliv)

Argumentul pentru ca într-un sistem deductiv să nu fie păstrate decît regulile de eliminare este unul psihologic. Să reamintim că teoria pertinenţei face ipoteza că gîndirea umană este orientată spre pertinenţă. Din această cauză, nu s-ar înţelege cum ar putea sistemul deductiv să conţină reguli de inferenţă care să repete (fără nici o constrîngere) aceeaşi informaţie: nimic nu interzice producerea lui P şi P, (P şi P) şi P etc, pornind de la P, prin regula de introducere a lui şi.

O altă proprietate a sistemului deductiv (alături de regulile de eliminare) este aceea de a face distincţia dintre regulile analitice şi cele sintetice. Prin definiţie, o regulă analitică nu conţine decît o singură premisă ca intrare, în timp ce o regulă sintetică conţine două.
De exemplu regula de eliminare a conjuncţiei (?î) este analitică, pe cînd modus tollendo ponens (eliminarea lui sau) este sintetic: eliminarea lui şi intrare ieşire (i) ieşire (ii) P şi Q P Q (Max scrie şi Măria citeşte) (Max scrie) (Măria citeşte)

modus tollendo ponens (eliminarea lui sau) (a) intrări ieşire (b) intrări ieşire (i) (ii) (i) (ii) P sau Q (Max scrie sau Măria citeşte) non P Q non Q P (Max nu scrie) (Măria citeşte) (Măria nu citeşte) (Max citeşte)

P sau Q (Max scrie sau Măria citeşte)

Deosebirea dintre regulile analitice şi cele sintetice obligă regulile de eliminare, din implicaţiile contextuale, să fie reguli sintetice. Mai mult chiar, cum regulile de deducţie impli­ cate în procesul inferenţial sînt reguli de eliminare, implicaţiile rezultate din aplicarea lor sînt nontriviale (o implicaţie este trivială dacă este produsă printr-o regulă de introducere). O impli­ caţie contextuală este, prin urmare, sintetică şi nontrivială, ceea ce semnifică, din punct de vedere comunicaţional, că ea constă în adăugarea de informaţie nouă.

PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ
2.3. EXPLICITARE şi IMPLICITARE

89

Una dintre caracteristicile abordărilor pragmatice clasice, cum sînt teoria actelor de vorbire a lui Searle sau teoria implieaturilor a lui Grice, este aceea de a face distincţia dintre aspectele explicite ale sensului şi aspectele sale implicite. Re­ flectarea acestei deosebiri o regăsim în diferenţele dintre sens literal şi implicatură, (Grice>), între sensul frazei şi sensul enunţării de către locutor (Searle) sau, încă, dintre act secundar şi act primar. Aceste distincţii nu sînt contestate de nimeni în prezent, dar problema este de a şti dacă ele sînt necesare pentru descrierea proceselor de comprehensiune a enunţurilor. In teoriile clasice, sensul implicit este derivat din sensul literal şi din alte informaţii (din fondul comun de cunoş­ tinţe la Searle, din context la Grice) asociate unor reguli pragmatice (condiţii de reuşită ale actelor ilocuţionare, maxime de conversaţie). Decodarea sensului literal este, prin urmare, o condiţie necesară pentru realizarea acestuia, iar decizia ca procesul interpretativ să se continue sau nu este legată în mod esenţial de principiul cooperării şi de un diagnostic de defectuozitate. Una dintre con­ secinţele teoriilor clasice, contestată de teoria pertinenţei, este că starea normală a comunicării ar fi comunicarea literală şi că, afortiori, comunicarea indirectă sau nonliterală ar fi un caz marcat, adică nonpreferat; formele pe care comu­ nicarea literală le ia în metafore, în acte indirecte de vorbire, în metonimii, în ironie sau în întrebuinţări aproximative, ar fi cazuri de nerespectare a regulilor pragmatice.
Exemplele care urmează ilustrează asemenea situaţii; mai precis, este vorba despre cazul metaforei, al actului de vorbire indirect, al ironiei şi al enunţului vag: (11) a. b. c. d. Eşti sarea vieţii mele. Mi-ar plăcea să-ţi îmbraci rochia neagră. (pe o ploaie puternică) Ce timp splendid! Se pare că un cercetător ştiinţific nu cîştigă decît 10.000 de franci.

Diferenţa dintre dimensiunea literală şi cea nonliterală a sensului nu este contestată de Sperber şi Wilson, şi nici de teoria pertinenţei. Dar, pentru aceştia, dimensiunea fundamentală a comunicării nu este literalitatea. într-adevăr, ei fac ipoteza absenţei unei soluţii de continuitate între comunicarea literală şi cea nonliterală, precum şi ipoteza că tocmai comunicarea literală este cea care con­ stituie cazul marcat (cf., în legătură cu asta, infra cap. 15, § 4.2.). Pentru acest aspect, ar fi convingătoare compararea enunţurilor din (12) cu cele de sub (11):
(12) a. b. c. d. Eşti cauza fericirii mele. Iţi cer să-ţi îmbraci rochia neagră. Ce timp urît! Se pare că un cercetător ştiinţific nu cîştigă decît 9.897,68 de franci.

90

CAPITOLUL 2

Cele două dimensiuni ale sensului pe care le-am reamintit aici sînt de­ numite de Sperber şi Wilson explicitare şi, respectiv, impliatare. 2.3.1. Explicitarea Explicitările sînt dezvoltările formei logice a enunţului şi, de aceea, nu corespund sensului literal. Prin dezvoltarea formei logice trebuie să înţelegem atribuirea de referenţi anaforicelor şi deicticelor, determinarea atitudinii propoziţionale a locutorului etc. sau, pe scurt, orice îmbogăţire a formei logice produsă prin combinarea enunţului, a informaţiilor privind situaţia, a ipotezelor contextuale accesibile în memorie şi a proceselor inferenţiale. De exemplu, enunţurile de sub (13) au ca formă logică (14), iar ca explicitări (15): (13) a. b. c. a. b. c. (15) a. b. c. Nu l-am mai văzut de o veşnicie. îmi poţi da sarea? Myriarn a telefonat ieri. Locutorul nu 1-a văzut pe x de t < t o . Locutorul îl întreabă pe interlocutor dacă are posibilitatea de a-i da sarea. Myriarn i-a telefonat lui x în ziua precedentă enunţării. Jacques Moeschler nu 1-a mai văzut pe Jean-Claude Anscombre de un an. Jacques Moeschler doreşte ca Anne Reboul să-i dea sarea. Myriarn Bloede i-a telefonat lui Anne Reboul la întîi ianuarie 1992.

(14)

Explicitările corespund procesului de dezvoltare (sau îmbogăţire) a formei logice a enun­ ţului produs prin sistemul periferic lingvistic. Se vede, deci, că trecerea de la (13) la (15) nu se poate face numai pe baza informaţiilor date în (14). Explicitarea enunţurilor este o componentă funda­ mentală a procesului de interpretare pragmatică şi nu se poate reduce la un simplu proces de decodificare. Este vorba aici de ceva mai mult, adică de un proces de dezvoltare sau îmbogăţire a formei logice. 2.3.2. Implicitarea Implicitările unui enunţ (care nu sînt reductibile nici la implicaturile con­ versaţionale, nici la implicaturile convenţionale, ale lui Grice) nu corespund dezvoltărilor formei logice, ci ansamblului de ipoteze necesare pentru a obţine o interpretare coerentă cu principiul pertinenţei. Sperber şi Wilson fac distincţia între două tipuri de implicitări: premisele implicitate şi concluziile implicitate. Să luăm exemplul următor: (16) Petru: Ţi-ar plăcea să conduci un Mercedes? Măria: Nu mi-ar plăcea să conduc NICI UN automobil de lux.

PRAGMATICĂ INTEGRATĂ ŞI PRAGMATICA COGNITIVĂ

91

Pentru a înţelege răspunsul Măriei, trebuie să se recurgă la cunoştinţe numite enciclopedice, precum (17) care, asociat explicitării sale (18), produce implicaţia contextuala (19). (17) este o premisă implicitată, iar (19) este o concluzie implcitată. (17) (18) (19) Un Mercedes este un automobil de lux. Măria nu doreşte să conducă o maşină de lux. Măria nu doreşte să conducă un Mercedes.

NB: Definiţia dată implicitării nu coincide cu noţiunea griceiană de implicatură. în­ tr-adevăr, implicaturile sînt convenţionale atunci cînd sînt ataşate unei forme lingvistice particulare (nefiind detaşabile), cînd nu pretind nici un calcul inferenţial particular (nefiind calculabile), cînd sînt automat asociate expresiei lingvistice şi cînd nu pot fi anulate; implicaturile sînt conversaţionale dacă sînt detaşabile, calculabile, neconvenţionale şi neanulabile, adică atunci cînd sînt declanşate prin exploatarea sau violarea maximelor conversaţionale. Teoria pertinenţei nu face distincţie între aceste două tipuri de implicaturi, pentru că interpretarea pragmatică este declanşată de principiul pertinenţei şi nu de exploatarea sau violarea maximelor. Mai mult decît atît, teoria lui Grice face supoziţia că implicaturile (convenţionale şi conversaţionale) corespund aspectelor nonvericondiţionale ale enunţurilor. In pragmatica pertinenţei, însă, care este o teorie prag­ matică vericondiţională, implicitările, ca şi explicitările, au proprietăţi vericondiţionale (cf. infra cap. 6, § 3.3.4).

Distincţia între premise implicitate şi concluzii implicitate este crucială pentru teoria pertinenţei. Premisele implicitate trimit la ipotezele pe care inter­ locutorul trebuie să le facă pentru a obţine o interpretare coerentă cu principiul pertinenţei. In al doilea rînd, concluziile implicitate au proprietatea de a nu fi complet determinate. Dacă ceea ce Măria vroia să comunice în (16) ar fi co­ respuns lui (19), în mod legitim ne-am putea întreba de ce n-a răspuns pur şi simplu cu (19), adică de ce nu şi-a comunicat gîndul în mod literal şi complet. Răspunsul este că Măria comunică în (16) mai mult decît în (19). Date fiind (20) şi (21), la fel de accesibile ca (17), Măria comunică şi (22) şi (23) dar, cu siguranţă mai puţin accentuat decît (19):
(20) (21) (22) (23) Un Porsche este un automobil de lux. Un Ferrari este un automobil de lux. Măria nu doreşte să conducă un Porsche. Măria nu doreşte să conducă un Ferrari.

Dacă implicitările (şi, mai exact, concluziile implicitate) nu sînt complet deter­ minate, ele variază între ele în privinţa forţei lor. Astfel, cu siguranţă Măria comunică mai accentuat (19) decît (22) sau (23), din motive legate de tema dialogului. Dar, ar fi nepotrivit să spunem că Măria nu comunică şi (22) şi (23); dimpotrivă, tocmai aceste implicitări motivează răspunsul său indirect. Dacă ea

92

CAPITOLUL 2

n-ar fi avut intenţia de a comunica decît (19), ar fi răspuns direct, de exemplu prin (24):
(24) N-aş conduce niciodată lin Mercedes.

2.4. D E S C R I E R E Ş I I N T E R P R E T A R E
A

2.4.1. întrebuinţare şi menţiune Una dintre proprietăţile principale ale limbilor naturale este aceea că ele con­ stituie propriul lor metalimbaj. Aceasta înseamnă că, cu acelaşi lexic, cu aceeaşi sintaxă şi cu aceeaşi semantică, o limbă oarecare poate fi utilizată şi ca descriere (în funcţionarea sa referenţială obişnuită), şi ca menţiune (cînd referinţa expresiei este limba însăşi). Astfel, expresia trandafirul roşu este utilizată în mod descriptiv în (25 a), şi interpretativ sau ca menţiune în (25 b):
(25) a. Trandafirul roşu este în vază. b. «Trandafirul roşu» este o sintagmă nominală.

Literatura filozofică şi logică a dezvoltat pe larg această distincţie iar opoziţia clasică dintre uz şi menţiune este mărturia acestui fapt (pentru o sinteză în acest sens, cf. Recanati 1979 a). D i n punct de vedere logic, diferenţa dintre o expresie în întrebuinţare şi una în m e n ţ i u n e este perti­ nentă, căci, de îndată ce expresia este în m e n ţ i u n e , ea constituie un context opac (sau oblic) care schimbă condiţiile de validitate ale inferenţelor. într-adevăr, inferenţa (26) este n u m i t ă validă, căci premisele sînt adevărate şi din ele decurge o concluzie adevărată. In schimb, deşi p u t e m spune că premisele din (27) sînt adevărate, nu p u t e m afirma acelaşi lucru despre concluzie, iar explicaţia ţine de faptul că expresia San-Antonio în (27 a) este întrebuinţată, în t i m p ce în (27 b) ea este menţionată, p r i n aceasta contextul transparent din (26) devenind context opac în (27): (26) a. b. c. (27) a. b. c. San-Antonio = Frederic Dard. San-Antonio este autorul cărţii La Vie secrete de Walter Klosett Frederic Dard este autorul cărţii La Vie secrete de Walter Klosett San-Antonio = Frederic Dard San-Antonio are zece litere Frederic Dard are zece litere

2.4.2. întrebuinţare descriptivă şi întrebuinţare interpretativă

Teoria pertinenţei a acordat un statut central acestei opoziţii care se suprapune noţiunilor de descriere şi interpretare. Mai exact, vom vorbi despre întrebuinţare descriptivă şi întrebuinţare interpretativă a unei forme propoziţionale. O formă propoziţională are întrebuinţare descriptivă cînd reprezintă o stare de lucruri. In acest caz, forma propoziţională a enunţului este o descriere a unei anumite stări a lumii. Dar o formă propoziţională poate reprezenta şi altceva decît o stare

PRAGMATICĂ INTEGRATA ŞI PRAGMATICĂ COGNITIVĂ

93

de fapt: ea poate fi reprezentarea unei alte reprezentări cu formă propoziţională (de exemplu un gînd), în virtutea similitudinii celor două forme prepoziţionale. In acest caz, prima reprezentare este o interpretare a celei de-a doua şi vom spune că prin aceasta ea este utilizată interpretativ. Aici, noţiunea centrală este aceea de asemănare a formelor propoziţionale sau, mai precis, de asemănare interpretativă. Vom spune că două forme propo­ ziţionale se aseamănă din punct de vedere interpretativ dacă implicaţiile lor ana­ litice şi contextuale sînt comune. Asemănarea interpretativă este o noţiune com­ parativă şi susceptibilă de grade. Se pot lua în considerare trei tipuri de situaţii: (i) Cele două forme propoziţionale nu au în comun nici una dintre implicaţiile lor: în acest caz vom spune că asemănarea interpretativă este nulă. Un exemplu de tipul asemănării interpretative nule este situaţia de eşec al comunicării. (ii) Cele două forme propoziţionale au în comun numai o parte din implicaţiile lor: asemănarea interpretativă este doar parţială, această situaţie corespunzînd comunicării obişnuite, normale. Ea este reprezentată de comunicarea nonliterală şi, între altele, de tropi în general, şi de metaforă în special. (iii) Comunicarea literală corespunde acelei situaţii extreme, şi de excepţie, în care formele propoziţionale au în comun toate implicaţiile lor analitice şi con­ textuale. Comunicarea literală nu este considerată superioară din punct de vedere calitativ, constituind, de aceea, un caz marcat al comunicării. Diferitele tipuri de analogie interpretativă pun, deci, în centrul cercetărilor asupra întrebuinţării limbajului acele cazuri în care asemănarea interpretativă este parţială, aşa cum se întîmplă în comunicarea nonliterală. Recursul la noţiu­ nea de asemănare interpretativă, ca şi la distincţia dintre utilizarea descriptivă şi cea interpretativă explică faptul că, în teoria pertinenţei, sensul literal nu are statut teoretic. Dacă, dimpotrivă, lucrurile s-ar petrece altfel, consecinţa ar fi că starea obişnuită, normală, a comunicării ar corespunde comunicării literale, situaţie care, în teoria pertinenţei, constituie un pol extrem al analogiei inter­ pretative. Următoarea schemă a lui Sperber şi Wilson explicitează această situaţie generală şi, în mod special, diferenţa dintre descriere şi interpretare:

94

CAPITOLUL 2

3. INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR: FORMA LOGICĂ VERSUS FORMA PROPOZIŢIONALĂ, CODIFICAREA ŞI INFERENŢA

P

oate părea surprinzător ca, într-o lucrare consacrată pragmaticii, un întreg capitol să fie consacrat interpretării vericondiţionale a enunţurilor, acest subiect fiind considerat în mod tradiţional ca ţinînd de semantică. Răspunsul la acesta obiecţie trece, în ultimă instanţă, prin distincţia dintre forma logică şi forma propoziţională a unui enunţ. 1. NOŢIUNEA DE FORMĂ LOGICĂ
1.1. NOŢIUNEA DE FORMĂ LOGICĂ ŞI INTRODUCEREA EI ÎN LINGVISTICĂ

Noţiunea de formă logică apare la începutul secolului în lucrările de logică filozofică ale lui Russell şi Frege. După Russell (1905) şi Frege (1882/1971), forma logică a unei fraze este o formulă bine formată a unui limbaj formal oarecare, care corespunde structurii logice subiacente a acestei fraze. Se va observa că există o deosebire între structura aparentă a frazei şi structura sa logică, aşa cum se manifestă ea în forma logică. Forma logică determină condiţiile de adevăr ale frazei şi permite să i se atribuie acesteia o valoare de adevăr. La începutul anilor '70, noţiunea de formă logică a fost introdusă în lin­ gvistică de semantica generativă care propunea ipoteza că structura de adîncime, noţiune introdusă de gramatica generativă, se reduce pur şi simplu la forma logică. Transformările sintactice operează direct asupra formei logice, care, în această optică, se confundă cu structura de adîncime a frazei. Introducerea no­ ţiunii de formă logică are aşadar consecinţe importante: slăbirea şi chiar dispa­ riţia frontierei dintre sintaxă şi semantică. Deşi a avut un important succes, acest atac contra postulatului autonomiei sintaxei pune totuşi un anumit număr de probleme, legate de faptul că o formă logică redusă la structura de adîncime a frazei nu este susceptibilă să fie investită ea însăşi cu valoare de adevăr: acesteia trebuie să i se adauge cîteva elemente privind în special referinţa. Alt număr de

96

CAPITOLUL 3

probleme sînt considerate în general ca aparţinînd domeniului pragmaticii. Aşadar, ceea ce pînă la urmă s-a readus în discuţie prin introducerea noţiunii de formă logică, aşa cum a fost ea propusă de semantica generativă, este nu numai autonomia sintaxei, ci şi frontiera dintre semantică şi pragmatică. Cu alte cuvinte, ce trebuie inclus şi ce trebuie exclus din forma logică? Lycan tratează această problemă într-o lucrare recentă (cf. Lycan 1984) pe care am folosit-o în mare măsură în acest capitol.
1.2. RELATIVITATEA LA CONTEXT: PROBLEMA REFERINŢEI INDICIALE, A REFERINŢEI DEMONSTRATIVE ŞI A TERMENILOR VAGI

Limbile naturale folosesc foarte adesea elemente numite indiciale care sînt tot atît de diverse ca şi deicticele de persoana întîi şi a doua (eu/noi, tu/voi), de timp (acum, azi, ieri etc), de loc (aici, acolo etc.) şi timpurile verbale. Toate aceste elemente au drept însuşire comună de a-şi lua sensul numai din uz, şi aceasta faţă de un reper reprezentat de enunţarea frazei.
NB1: Termenul de enunţare trebuie înţeles aici în sensul lui Ducrot (cf. Ducrot 1980 a), ca un eveniment istoric care are loc într-un moment determinat, într-un loc determinat şi cu ajutorul unui individ determinat. NB2: In terminologia lui Milner (cf. Milner 1978, 1982), termenii indiciali nu au autonomie referenţială în măsura în care ei singuri nu sînt suficienţi ca să-şi determine referentul. In aceeaşi situaţie sînt şi demonstrativele, care nu au autonomie referenţială deoarece sînt lipsite de referinţă virtuală, adică de semnificaţie lexicală.

Astfel, pentru a i se putea conferi valoare de adevăr, forma logică trebuie să cuprindă un indice care are rolul de a relativiza adevărul la un moment şi la un locutor. Aceasta nu rezolvă însă şi problema demonstrativelor: în momentul în care vorbitorul indică printr-un termen demonstrativ însoţit de un gest despre ce vrea să vorbească, adevărul nu mai este relativ numai la vorbitor şi la moment, ci la vorbitor, la moment şi la obiectul desemnat. Mai rămîne problema termenilor vagi: într-adevăr, un anumit număr de expresii referenţiale sau nonreferenţiale nu au o semnificaţie proprie, ci mai degrabă o semnificaţie care va fi parţial determinată de situaţia de enunţare.
Avem un astfel de exemplu în fraza următoare, care provine dintr-o emisiune umoristică la postul de radio France Inter: (1) Şeful, cel adevărat, descinde mai întîi din tatăl lui şef, iar mai tîrziu din maşina R 25 metalizată, însoţită de motociclişti (Claude Villers la "Vrai-faux Journal", la France Inter, 31-3-1992). Termenul a descinde este luat aici în două accepţiuni succesive: în prima, este vorba despre accepţiunea biologică care spune că un fiu descinde din tatăl său; în a doua, despre accepţiunea fizică care exprimă trecerea de la o situaţie dată la o situaţie inferioară.

INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR

97

Toate aceste elemente, cele indiciale, cele demonstrative, ca şi termenii vagi, p u n problema referinţei, a legăturii dintre limbaj şi ceea ce exprimă limbajul în uz; faptul acesta e normal dacă se consideră că valoarea de adevăr a unei fraze depinde de faptul dacă această frază se verifică sau nu se verifică printr-o stare de lucruri din lume. Forma logică a unei fraze serveşte tocmai la precizarea condiţiilor de adevăr, adică a stării de lucruri din lume, dacă aceasta există, şi care verifică fraza în cauză. D u p ă Lycan, toate acestea au următoarea consecinţă: pentru a fi sus­ ceptibilă să primească o valoare de adevăr, forma logică trebuie să se poată adapta la întebuinţarea acelei fraze, adică la enunţ, şi ea trebuie relativizată la un context. NB: Termenul de context nu este înţeles aici într-un sens tehnic, şi nu are nimic de-a face cu sensul în care îl utilizează Sperber şi Wilson (cf. Sperber şi Wilson 1986 a, şi 1989, iar supra, cap. 2, § 2.2.1 şi infra, cap. 4, § 4.1.1). Aici, termenul desemnează destul de imprecis, terbuie să recunoaştem, situaţia de enunţare.
1.3. „SEMNIFICAŢIILE SECUNDARE": IMPLICATURILE CONVERSAŢIONALE, IMPLICITĂRILE ŞI PRESUPOZIŢIILE

Dacă logica clasică nu recunoaşte decît o relaţie implicativă unică şi forte, impli­ caţia materială, studiile asupra limbajului natural i-au adăugat alte fenomene, "para-logice": implicaturile conversaţionale (în sensul lui Grice 1975), implicitările (în sensul lui Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989) şi presupoziţiile. Acest adaus îşi are legitimitatea în apartenenţa acestor "semnificaţii secundare" la semnificaţia frazei, apartenenţă justificată ea însăşi prin afirmaţia conform căreia a nu sesiza aceste "semnificaţii secundare" înseamnă a nu înţelege fraza. Iată de ce, problema care se pune este de a preciza dacă aceste "semnificaţii secundare" sînt de inclus în forma logică a frazei sau trebuie excluse din aceasta. 1.3.1. Implicaturile conversaţionale Răspunsul lui Lycan la această problemă privind implicaturile conversaţionale ale lui Grice este simplu: el constă în a face observabil că implicaturile lui Grice nu ţin de semnificaţia înţeleasă în sens strict, adică de conţinutul propoziţional al frazei, ci de întrebuinţarea acesteia cu o anumită intenţie de către locutor. Exemplul următor permite să se vadă forţa argumentului lui Lycan: A Ţi-ar plăcea să conduci un Porsche? B Nu mi-ar plăcea să conduc nici o maşină de lux. (3) Lui B nu i-ar plăcea să conducă un Porsche. Se poate considera că implicatura conversaţională vehiculată de (2B) este (3). După cum se vede, este greu de pretins că (2B) semnifică (3), sau că semnificaţia lui (2B) conţine (3). Trebuie aşadar să se facă o deosebire între ceea ce face ca o propoziţie să fie adevărată sau falsă şi implicaturile acestei fraze. (2)

98

CAPITOLUL 3

1.3.2. Implicitările Problema implicitărilor în accepţia lui Sperber şi Wilson poate primi un răspuns asemănător. La fel ca implicaturile conversaţionale, ele nu ţin de semnificaţia frazei şi nu aparţin conţinutului propoziţional al acesteia. Răspunsul lui Lycan în privinţa lor este poate şi mai convingător, implicitările necorespunzînd întot­ deauna unei intenţii determinate a locutorului.
Să ne întoarcem la exemplul (2). Dacă în terminologia lui Grice (3) este o implicatură con­ versaţională a lui (2B), în terminologia lui Sperber şi Wilson (3) este o implicitare a lui (2B). Dar nu este singura: (4), (5) şi (6) sînt şi alte implicitări ale lui (2B) care, la fel ca (3), se pot deduce din (2B), dar care, cu siguranţă, n-au fost intenţionate de B şi sînt mai slab comunicate decît (3): (4) (5) (6) Lui B nu i-ar plăcea să conducă un Maserati. Lui B nu i-ar plăcea să conducă un Jaguar. Lui B nu i-ar plăcea să conducă un Rolls-Royce.

Atragem atenţia, de altfel, că nici Grice şi nici Sperber şi Wilson n-au pretins vreodată că im­ plicaturile conversaţionale ori implicitările trebuie incluse în forma logică a enunţului.

1.3.3. Presupoziţia şi prezumţia lexicală Rămîne problema presupoziţiei.
Presupoziţia este un fenomen uşor de descris în exemple: (7) (8) (9) a. Ion s-a lăsat de fumat. b. Ion fuma. Ion s-a lăsat de fumat? Ion nu s-a lăsat de fumat.

(7 a) reprezintă enunţul aşa cum a fost el rostit [sensul exprimat), iar (7 b) reprezintă presupoziţia sa, conţinutul presupui. Testul pentru presupoziţie este rezistenţa presupoziţiei la diferite modi­ ficări ale frazei, în special trecerea la forma interogativă (ca în (8)) şi negativă (ca în (9)).

Includerea presupoziţiei în forma logică nu are sens decît dacă presupoziţia este un fenomen semantic, cu repercusiuni asupra aspectelor vericondiţionale ale frazei, şi nu un simplu fenomen pragmatic.
NB: Sînt aici două aspecte antagonice: reluînd exemplul (7), ori se consideră că dacă (7 b) este fals, atunci şi (7 a) este fals (aceasta este poziţia lui Russel 1905); ori se consideră că dacă (7 b) este fals, atunci (7 a) nu mai are valoare de adevăr (aceasta este poziţia lui Strawson 1977, cf. infra, cap. 8, § 1.1.3).

Ca şi alte lucrări anterioare (cf. mai ales Wilson 1975 şi Kempson 1975), Lycan atacă noţiunea de presupoziţie semantică. După el, este într-adevăr de necon­ ceput a face să depindă adevărul unei propoziţii date de adevărul unei alte pro­ poziţii oarecare contingente, ceea ce ar fi cazul în prima ipoteză de mai sus. Pe

INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR

99

de altă parte - în optica sa în care forma logică este echivalentă cu structura de adîncime - o frază care ar fi deposedată de valoarea de adevăr ar fi agramaticală, ceea ce ar însemna, dacă se acceptă a doua ipoteză, că gramaticalitatea unei fraze poate depinde de fapte petrecute în lume, ipoteză care este inadmisibilă. Soluţia lui Lycan constă în înlăturarea noţiunii de presupoziţie, în favoarea noţiunii de prezumţie lexicală.
După afirmaţia lui Lycan, noţiunea de prezumţie lexicală este foarte apropiată de no­ ţiunea de implicatură convenţională a lui Grice. O prezumţie lexicală are următoarele însuşiri: (a) (10) (b) (c) nu este anulabilă, aşa cum o arată următorul exemplu: ?? Ion s-a lăsat de fumat, dar n-a fumat niciodată. este detaşabilă în sensul lui Grice (adică este asociată cuvîntului însuşi şi nu semnificaţiei acestuia); nu este calculabilă.

1.3.4. Două tipuri de gramaticalitate Lycan face ipoteza că structura de adîncime a enunţului, adică, în optica sa, forma logică a acestuia, nu reprezintă singura intrare a constituentului transformaţional, care ar opera astfel asupra structurii de adîncime şi asupra prezumţiilor lexicale în acelaşi timp. Aceste prezumţii factuale fac obiectul unui proces transformaţional de lexicalizare care se poate adeveri greşit. Trebuie aşadar deosebite două nivele de gramaticalitate: (i) gramaticalitate în sens larg, conform căreia o frază este gramaticală dacă i se atribuie o interpretare semantică, indiferent dacă a fost sau nu lexicalizată corect; (ii) gramaticalitate în sens restrîns, conform căreia o frază este gramaticală dacă este gramaticală în sens larg şi lexicalizată corect, în acelaşi timp. Vom observa aici că gramaticalitatea în sens larg poate fi determinată pentru o frază în afara utilizării ei, pe cînd gramaticalitatea în sens restrîns nu poate fi determinată decît în uz. E de la sine înţeles că gramaticalitatea care ţine de forma logică este gramaticalitatea în sens larg.
1.4. PERFORMATIVELE EXPLICITE, PERFORMATIVELE NONEXPLICITE ŞI ACTELE DE VORBIRE INDIRECTE

1.4.1. Ipoteza performativă şi performadoxur Ultimul fenomen pragmatic de importanţă abordat de Lycan este acela al performativelor: problema principală este ipoteza performativă (cf. Ross 1970) care, dacă este exactă, obligă la tratareaperformativelor nonexplicite în acelaşi mod ca şi performativele explicite (şi invers).
* paradoxul analizei performative [NT],

100

CAPITOLUL 3

Noţiunea de perforrrtativ provine din teoria actelor de vorbire dezvoltată de Austin (cf. Austin 1970), apoi de Searle (cf. Searle 1972, cf. şi supra, cap. 1, § 2). In primul stadiu al teoriei, o frază este considerată performativă dacă un act este îndeplinit prin însăşi enunţarea sa, ca în exemplul (11): (11) Promit că voi veni mîine. Rostind (11), locutorul îndeplineşte un act ilocuţionar de promisiune. In dezvoltările ulterioare ale teoriei actelor de vorbire, orice frază îndeplineşte un act ilocuţionar prin simplul fapt de a fi gramaticală şi enunţată. In exemplul (12), locutorul îndeplineşte un act ilocuţionar de aserţiune: (12) Plouă. In acest nou stadiu al teoriei, (11) este un performativ explicit, (12) un performativ nonexplicit. Ross, un sintactician generativist, a avansat o ipoteză (1970) care permite nu numai legitimarea sintactică a extinderii performativităţii la frazele nonexplicite, dar şi unificarea tuturor frazelor din punct de vedere sintactic. După Ross, toate frazele comportă în structura lor de adîncime ceea ce el numeşte o prefaţă performativă, care se poate menţine sau care poate fi elidată din structura de suprafaţă; primul caz corespunde performativelor explicite, iar al doilea celor nonexplicite. Conform acestei ipoteze, cunoscută sub numele de ipoteza sau analiza performativă, o frază ca (12) are o structură de adîncime de tipul (13): (13) Afirm că plouă. Aşadar, performativele explicite şi nonexplicite trebuie tratate în acelaşi mod.

Dacă acceptăm ipoteza performativă, înseamnă că în structura sa de adîncime, adică în forma sa logică, orice frază are o prefaţă performativă. Insă, aşa cum observă Lycan, acest fapt produce performadoxul: valoarea de adevăr a unei fraze declarative nu mai corespunde, într-adevăr, verificării printr-o stare de fapt din lume, ci, pur şi simplu, faptului enunţării sale. In versiunea sa completă, aşa cum o dă Lycan (cf. Lycan 1984), perfor­ madoxul se enunţă astfel: 1. Dacă analiza performativă este corectă, fiecare frază corectă a limbii franceze conţine la nivelul structurii sale de adîncime un verb performativ care o determină. 2. Dacă la nivelul structurii sale de adîncime orice frază conţine un verb per­ formativ care nu este interpretat din punct de vedere semantic, atunci ea însăşi este neinterpretabilă. 3. Dacă la nivelul structurii sale de adîncime orice frază conţine un verb per­ formativ care este interpretat din punct de vedere semantic, înseamnă că i se atribuie condiţii incorecte de adevăr. 4. Dacă analiza performativă este corectă, atunci ori frazele sînt neinterpretabile, ori li se atribuie condiţii de adevăr incorecte. 5. Este intolerabilă fiecare dintre aceste consecinţe.

4 "

" ' . " ^ '"

INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALA A ENUNŢURILOR

101

Intr-o primă etapă, aceasta îl conduce pe Lycan spre abandonarea ipotezei seman­ ticii generative conform căreia structura de adîncime şi forma logică sînt echivalente. In structura de adîncime, va trebui făcută o distincţie între forma logică şi prefaţa performativă. S-ar ajunge, cu alte cuvinte, la următoarea situaţie:
formă logică = structură de adîncime - prefaţă performativă NB: Această propunere se înscrie în cel mai pur spirit searlian. Să ne amintim că Searle (cf. Searle 1972) distinge într-un enunţ forţa ilocuţionară a enunţului, reprezentată lingvistic prin indicatorul forţei ilocuţionare, de conţinutul propoziţional, reprezentat prin indicatorul de conţinut propoziţional. Pentru exemplul (11), indicatorul forţei ilocuţionare corespunde lapromit, iar indicatorul conţinutului propoziţional, la voi veni mîine. Totuşi, atunci cînd fraza nu conţine o prefaţă performativă explicită, Searle - şi în aceasta constă principala diferenţă - nu postulează existenţa unei prefeţe performative implicite în structura de adîncime, ci spune că indicatorul forţei ilocuţionare este în acest caz însăşi forma sintactică a frazei: declarativă şi la indicativ pentru (12), de exemplu.

Se pune aşadar problema rolului pe care îl îndeplineşte prefaţa performativă. Care este utilitatea sa dacă ea nu contribuie la forma logică a enunţului, adică la condiţiile sale de adevăr, şi deci nu este interpretată semantic?
Mai este, însă, o altă problemă: prezenţa, în fraze în care nu există prefaţă performativă explicită, a unor adverbiale {săfiu sincer, la drept vorbind, pentru că mă întrebi etc.) care, fără doar şi poate, primesc o interpretare semantică: (14) (15) Să fiu sincer, mă plictiseşti. Pentru că mă întrebi, te părăsesc.

Aceste adverbiale indică limpede prezenţa unui verb performativ în structura de adîncime şi tocmai de aceea, este greu să se pretindă că adverbialul se interpretează semantic, pe cînd verbul pe care îl modifică, nu. Cu toate acestea, încorporarea verbului şi a adverbului în forma logică ne conduce din nou la performadox.

Părerea lui Lycan este că trebuie să se renunţe la ipoteza performativă conform căreia orice frază gramaticală enunţată comportă în structura sa de adîncime o prefaţă performativă şi să se facă o distincţie între fraze cu performative explicite sau adverbiale şi fraze fără performativ explicit. Performadoxul nu mai rămîne atunci valabil decît pentru performativele explicite, iar pentru alte fraze nu. Soluţia trece prin analiza paratactică, conform căreia atunci cînd se enunţă o frază de forma "afirm căp", complementul săup este, ipsofacto, el însuşi enunţat şi implică p. Aserţiunea poate fi atunci din nou tratată satisfăcător.
Să reluăm exemplul (12)-(13) şi să presupunem că ceea ce s-a enunţat a fost (13): (12) (13) Plouă. Afirm că plouă.

102

CAPITOLUL 3

Dată fiind enunţarea lui (13), este enunţat şi (12), şi implică Plouă. Fraza (13) are, aşadar, două seturi de condiţii de adevăr: un set care corespunde formei logice a enunţului (13) şi include prefaţa performativă explicită, şi un alt set de condiţii de adevăr care corespund formei logice a enunţu­ lui (12). De ce nu ar fi aplicabil acest tratament dacă ipoteza performativă s-ar revela exactă? Să reluăm exemplele (12) şi (13). Se enunţă (13). I se aplică analiza paratactică şi se admite că, ipso facto, a fost enunţat şi (12). In ipoteza performativă însă, (12) şi (13) au aceeaşi formă logică, ce include prefaţa performativă, pe aceea din (13). Ipoteza performativă interzice aşadar aplicarea cu succes a analizei paratactice.

Trebuie oare atunci abandonată ideea fundamentală a teoriei actelor de vorbire, aceea a celui de-al doilea Austin şi a lui Searle, conform căreia în orice frază gramaticală enunţată se îndeplineşte un act ilocuţionar? Desigur că nu, iar aici Lycan se întoarce la ideile lui Searle: indicatorii de forţă ilocuţionară sînt performativele explicite la persoana întîi; în absenţa lor, aceştia vor fi forma frazei (im­ perativă, declarativă, interogativă etc), modul verbal şi alţi indici de acelaşi tip. 1.4.2. Actele de vorbire indirecte Toate acestea ridică, însă, o altă problemă, aceea a actelor de vorbire indirecte. Un act de vorbire indirect se defineşte prin faptul că o frază al cărei indicator al forţei ilocuţionare indică o forţă ilocuţionară dată este de fapt folosită cu o forţă ilocuţionară complet diferită:
(16) Poţi să-mi dai sarea? Astfel, (16), prin forma sintactică pe care o are, ar trebui să deţină forţa ilocuţionară a unei cereri de informaţie. Or, (16) este aproape întotdeauna folosit ca o cerere, cu forţa ilocuţionară corespun­ zătoare acesteia.

Modul de a pune problema este, deci, simplu: dacă forţa ilocuţionară a unui enunţ este determinată de indicatorul de forţă ilocuţionară, cum se face atunci că o frază cu un indicator de forţă ilocuţionară dat poate fi folosit cu o forţă ilocuţionară care nu este forţa ilocuţionară corespunzătoare? Soluţia lui Lycan constă în distincţia pe care o face între trei tipuri de acte de vorbire indirecte, ce se repar­ tizează pe un continuum care merge de la indirecţia cea mai mare la direcţia cea mai mare: (i) (ii) (iii) frazele care pot fi folosite în mod indirect; frazele care au în mod normal o forţă indirectă; frazele care pot fi folosite numai indirect.
Cele trei tipuri corespund respectiv exemplelor (17), (18) şi (19): (17) In faţa unei ferestre deschise: „E cam frig aici".

INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR (18) (19) Poţi să-mi dai sarea? Poţi să-mi dai sarea, te rog?

103

Forţa ilocuţionară a unei fraze de primul tip se determină, după Grice, recurgîndu-se la o implicatură conversaţională, cea a unei fraze de tipul al doilea, după Morgan, printr-o convenţie de întrebuinţare, iar cea a unei fraze de tipul al treilea, printr-o convenţie de întrebuinţare ca cele ale lui Morgan, întărită de o expresie convenţională cum este te rog.
NB: Noţiunea de convenţie de uz este dezvoltată de Morgan (cf. Morgan 1978) pornind de la o observaţie a lui Searle. Deosebirea dintre convenţie de sens şi convenţie de uz este indicată limpede prin faptul că o convenţie de uz nu schimbă sensul expresiei căreia i se aplică şi nu o transformă într-o expresie idiomatică. Altfel spus, dacă ne întoarcem la exemplul (18), faptul că (18) este folosit în mod normal pentru a formula o cerere se datorează unei convenţii de uz, dar aceasta nu aduce nici o modificare sensului din enunţul (18). 1.5. FORMĂ LOGICĂ ŞI STRUCTURĂ DE ADÎNCIME

Pe scurt, se pune întrebarea, conform teoriei lui Lycan, dacă forma logică este echivalentă cu structura de adîncime. Răspunsul pare să fie afirmativ: forma logică a frazei, după Lycan, este structura de adîncime relativizată la un con­ text, într-un sens care, pentru acest termen, rămîne destul de vag. In această optică, structura de adîncime care corespunde formei logice a enunţului exclude prezumţiile lexicale (cf. supra § 1.3.3.). Ea mai exclude şi forţa ilocuţionară a frazelor care nu sînt performative explicite, ca şi forţa ilocuţionară a actelor de vorbire indirecte (cf. supra § 1.4). Cu toate acestea, prezumţiile lexicale şi forţa ilocuţionară trebuie tratate la un nivel lingvistic, iar Lycan prevede că structura de adîncime nu este singurul material asupra căruia se aplică transformările sin­ tactice (să ne amintim că Lycan se situează în perspectiva unei analize lingvistice de tip generativ). Componenta transformaţională se aplică aşadar structurii de adîncime, dar şi prezumţiilor lexicale şi forţei ilocuţionare. In acest sens, forma logică corespunde analizei semantice a frazei, dar nu epuizează interpretarea enunţului. 2. FORMĂ LOGICĂ, CODIFICARE ŞI INFERENŢĂ
2.1. DOUĂ SENSURI ALE CUVÎNTULUI SEMANTICĂ

Se va observa că forma logică, aşa cum este concepută de Lycan, şi în condiţiile în care corespunde analizei semantice a frazei, eşuează nu numai în a-i acorda acesteia o interpretare completă, ci şi în a-i specifica în întregime condiţiile de adevăr din uz. Astfel, dacă forma logică a frazei conferă acesteia o analiză semăn-

104

CAPITOLUL 3

tică în sens lingvistic, ea nu îi poate oferi şi o analiză semantică în sens filozofic. Trebuie distinse, într-adevăr, două sensuri ale cuvîntului semantică: (i) In primul sens, sensul lingvistic, termenul semantică desemnează analiza semnificaţiei aşa cum este ea oferită de codul limbii. (ii) In al doilea sens, sensul filozofic, termenul semantică desemnează condiţiile de adevăr ale unei fraze, iar semnificaţia frazei este echivalentă cu aceste condiţii de adevăr, fie că ele au fost obţinute pornind numai de la codul lingvistic, fie prin adjoncţiunea de elemente contextuale. Astfel, dacă forma logică, aşa cum este concepută de Lycan, corespunde unei analize semantice complete în sens lingvistic, ea nu corespunde unei analize semantice complete în sens filozofic.
Lycan s-ar putea aici apăra făcînd să intervină noţiunea de relativitate la un context. Dar, pe lîngă imprecizia noţiunii de context, trebuie remarcat că această noţiune pare să se reducă, în concepţia lui Lycan, la situaţia obiectivă în care se enunţă fraza. Or, nu este deloc greu să se arate că un astfel de context ar fi insuficient, în special pentru elementele referenţiale transfrastice de tip anaforic. Să luăm în considerare exemplul (20): (20) a. Petre şi-a pierdut pălăria. b. (El) Crede că i-a furat-o cineva la serviciu. In (20 b), există pronume personale de persoana a treia, care sînt anaforicele el, i, o. Structura de adîncime este o noţiune lingvistică ce respectă frontierele domeniului frazai. Altfel spus, structura de adîncime din (20 b) nu va putea spune nimic în plus despre referinţa anaforicelor din (20 b) decîţ că (el) din principală poate fi coreferenţial cu i din subordonată. Structura de adîncime nu va spune nimic despre referentul acestor diferite anaforice, întrucît antecedentele lor se află în afara domeniului acesteia. Altfel spus, forma logică pentru (20 b), dacă este echivalentă cu structura de adîncime, nu va putea determina referenţii anaforicelor în cauză, iar recurgerea la context, aşa cum este el înţeles de Lycan, nu-i va fi de ajutor în acest sens, căci ei nu se află în situaţia de enunţare.

Aşadar, prin specificarea condiţiilor de adevăr ale unei fraze, există ceva în plus faţă de forma logică în sensul pe care i-1 acordă Lycan, chiar dacă aceasta este relativizată la un context.
2.2. REFERINŢĂ, VERICONDIŢIONALITATE ŞI PROCEDURĂ

Distanţa care există între forma logică în sensul lui Lycan şi specificarea completă a condiţiilor de adevăr ale unei fraze ţine de unele expresii referenţiale a căror listă poate fi dată: termenii indiciali, demonstrativele, anaforicele (transfrastice) şi termenii vagi. Toate aceste expresii referenţiale au în comun următoarea carac­ teristică: semnificaţia lor lexicală nu este suficientă pentru determinarea refe-

INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR

105

rentului lor. Altfel spus, ele sînt lipsite de autonomie referenţială (cf. infra cap. 13), iar acest aspect le opune altor expresii referenţiale, cum sînt expresiile defi­ nite sau nondefinite şi numele proprii.
NB: O descripţie definită este o expresie nominală introdusă de un articol hotărît, iar o descripţie nondefinită este o expresie nominală introdusă de un articol nehotărît, respectiv în (21) şi în (22): (21) (22) Pisica neagră cumpărată de Anne Reboul în 20 mai 1992. O pisică neagră.

Alături de distincţia dintre semnificaţie vericondiţională şi semnificaţie nonvericondiţională, trebuie introdusă aici distincţia dintre semnificaţie descrip­ tivă şi semnificaţie procedurală. Expresiile referenţiale care, ca şi descripţiile defi­ nite şi nondefinite, au o semnificaţie lexicală suficientă pentru a le determina referentul, au, deci, prin aceasta, o autonomie referenţială şi ţin, în mod evident, de semnificaţia descriptivă. Cît despre expresiile referenţiale lipsite de autonomie referenţială (indiciale, demonstrative, anaforice şi termeni vagi), acestea ţin de semnificaţia procedurală (cf. supra Introducere, § 1.2.2).
Se poate spune despre un termen că ţine de semnificaţia procedurală atunci cînd ceea ce îi este ataşat în mod convenţional, lingvistic, este nu o semnificaţie lexicală, ci un ansamblu de instrucţiuni numit procedură. Un exemplu simplu ar fi pronumele de persoana întîi: eu nu are drept semnificaţie descriptivă individul care enunţă {raza aceasta, sau o altă formulă echivalentă. Dacă ar fi aşa, eu şi individul care enunţă această frază ar fi într-adevăr sinonime şi substituibile în toate contextele lingvistice, ceea ce nu este cazul. Formula individul care enunţă această frază nu este deci semnificaţia lexicală, descriptivă, a lui eu, ci numai descrierea procedurii care se ataşează lui eu şi care permite să se atribuie acestuia un referent (cf. infra, cap. 12, § 3.1).

Există tendinţa de a se considera că distincţia dintre semnificaţia veri­ condiţională şi semnificaţia nonvericondiţională şi distincţia dintre semnificaţia descriptivă şi semnificaţia procedurală îşi împart cîmpul semnificaţiei în mod analog. La fel, se consideră în general că semnificaţia vericondiţională şi des­ criptivă corespunde lingvisticii în sens restrîns, adică aspectelor codice ale limbajului, pe cînd semnificaţia nonvericondiţională şi semnificaţia pro­ cedurală ar corespunde pragmaticii. Această afirmaţie trebuie de fapt nuanţată: pe de o parte, procedurile fac obiectul unor codificări lingvistice şi sînt ataşate lexical cuvîntului, chiar dacă ele nu constituie, în sens propriu, semnificaţia lexicală; pe de altă parte, procedurile ataşate termenilor referenţiali nonautonomi contribuie la determinarea semnificaţiei vericondiţionale a frazei, întrucît permit atribuirea de referenţi acestor termeni. Ar însemna atunci că, cel puţin pentru acest caz, semnificaţia procedurală a acestor termeni ar ţine numai de lingvistică în sens restrîns? Nici într-un caz, deoarece aceste proceduri au drept

106

CAPITOLUL 3

intrări componente ale cotextului lingvistic care depăşesc domeniul frazei, şi elemente din situaţia de enunţare, fapt ce le conferă statut de proceduri prag­ matice. Cu alte cuvinte, determinarea semnificaţiei vericondiţionale a unei fraze trece prin analiza lingvistică a frazei, dar trece şi printr-o analiză pragmatică parţială a frazei (cf. Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989, şi Wilson şi Sperber 1990).
2.3. PRAGMATICĂ ŞI VERICONDIŢIONALITATE

Tocmai am văzut că determinarea condiţiilor de adevăr ale unui enunţ nu se poate face printr-un proces semantic codic. Mai sînt necesare în plus unul sau mai multe procese pragmatice, în special acelea care determină atribuirea refe­ renţilor. Dar legitimitatea tratării elementelor vericondiţionale într-un cadru pragmatic poate fi pusă la îndoială. Să ne amintim într-adevăr că anumite curente actuale ale pragmaticii, dintre care cel mai reprezentativ este cel al pragmaticii integrate a lui Ducrot, resping cu hotărîre orice ipoteză conform căreia limbajul are drept scop a repre­ zenta realitatea (cf. supra, cap. 2 şi infra, cap. 10 şi 11). Pragmatica integrată, care ţine de lingvistica structuralistă, adoptă postulatul de bază al acesteia, adică acela al independenţei dintre limbaj şi realitate, al autonomiei limbajului. Prin postu­ larea autonomiei enunţării, ea merge şi mai departe, afirmînd că orice act de enunţare este autoreferenţial. In această optică, problematica analizei vericon­ diţionale a enunţurilor nu mai prezintă nici un interes.
NB: Se va observa că postulatul autonomiei enunţării îl conduce pe Ducrot la modificarea teoriei actelor de vorbire: un act de limbaj nu are efect asupra realităţii, aşa cum nici locutorul său nu are intenţia să transforme realitatea prin enunţarea acestuia. Enunţarea unui act de limbaj mai degrabă pretinde să transforme realitatea, în timp ce singurul său efect este iusiv, ţine de legal, şi nu de real.

2.3.1. Cazul minciunii Toată problema depinde aşadar de validitatea postulatului autonomiei enunţării. Dacă acest postulat este valid, atunci nici limbajul ,şi nici întrebuinţarea sa n-au nimic de-a face cu realitatea stărilor de lucruri din lume. Este interesant, în acest sens, să observăm un fenomen a cărui natură este, desigur, pragmatică: min­ ciuna. Cînd un vorbitor produce un enunţ mincinos, el o face în virtutea mai multor intenţii, dintre care principala este aceea de a-1 convinge pe interlocutor că propoziţia exprimată de enunţul său, şi pe care vorbitorul o crede falsă, este adevărată. Pentru a obţine acest rezultat (atenţie, de natură perlocuţionară), locutorul enunţă o frază care, cel mai adesea, are o forţă ilocuţionară declarativă de aserţiune sau de afirmaţie.

INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALA A ENUNŢURILOR

107

NB: Austin deosebeşte între actele de limbaj actele locuţionare, care corespund faptului de a spune ceva, actele ilocuţionare, corespunzătoare actului realizat în momentul vorbirii (ordinul, botezul, promisiunea etc), şi actele perlocuţionare, care se realizează prin vorbire (minciuna sau convingerea, de exemplu)(cf. Austin 1970 şi supra, cap. 1, § 2.1).

Se poate oare într-adevăr afirma că în minciună intenţiile locutorului sau actul pe care îl îndeplineşte efectiv n-au nimic de-a face cu realitatea ori cu valoarea de adevăr a enunţului? Dimpotrivă, este absolut crucial pentru actul de vorbire a, minţi ca locutorul să creadă fraza pe care o pronunţă falsă, la fel cum, pentru succesul acestui act de limbaj, este crucial ca interlocutorul să o creadă adevărată.
Să luăm în considerare exemplul următor: (23) Măria, care are şaizeci de ani, îi răspunde Luciei la o întrebare legată de vîrsta ei: "Am patruzeci şi cinci de ani."

In acest exemplu, Măria crede că are şaizeci de ani. Enunţînd (23), ea intenţionează să o facă pe Lucia să creadă că are patruzeci şi cinci. Altfel spus, ea crede că (23) este fals şi vrea ca Lucia să creadă, prin intermediul enunţării frazei (23), că (23) este adevărat.

Sînt interesant de examinat fundamentele teoretice ale ideii conform căreia limbajul nu trebuie să facă obiectul unei analize vericondiţionale. Această idee a prins rădăcini în teoria actelor de vorbire, în special în momentul în care noţiunea de act ilocuţionar s-a extins la ansamblul enunţurilor. 2.3.2. Vericondiţionalitatea şi teoria actelor de vorbire Teoria actelor de vorbire a apărut ca reacţie la postulatul descriptiv, pe care Austin 1-a numit iluzia descriptivă. Conform acestui postulat, toate frazele de­ clarative au valoare de adevăr. Austin a adus argumente împotriva iluziei descrip­ tive, observînd că numeroase fraze declarative servesc de fapt nu la descrierea realitatăţii, ci la efectuarea unor acte foarte diferite, cum ar fi a promite, a da un ordin, a declara război etc. A extins apoi această constatare la ansamblul frazelor gramaticale enunţate. Se ajunge aşadar la concluzia că, dacă limbajul nu serveşte la descrierea realităţii, o analiză vericondiţională a frazelor nu-şi are rostul.
Să observăm că cele două argumente de la care a plecat teoria actelor de limbaj, postulatul descriptiv şi constatarea întrebuinţării nondescriptive a frazelor sînt amîndouă, pe de o parte, adevărate, însă, pe de altă parte, ele nu aparţin aceluiaşi registru de comentariu asupra limbajului. Postulatul descriptiv, pe care l-am putea formula ca Toate frazele declarative sînt adevărate sau false, ţine de metafizică. Cît despre constatarea uzului nondescriptiv al frazelor, acesta ţine de teoria actelor de vorbire, adică de o altă ramură a filozofiei, care a stat în largă măsură la baza prag­ maticii. Altfel spus, faptul că toate frazele declarative sînt adevărate ori false nu poate fi pus la îndoială de faptul că toate frazele declarative pot fi folosite pentru a face altceva decît a descrie lumea. Ceea ce înseamnă că o frază declarativă este adevărată sau falsă şi că, în acelaşi timp, ea poate fi întrebuinţată pentru a efectua un act ilocuţionar.

1C8 2.3.3. Valoarea de adevăr a enunţurilor şi folosirea lor

CAPITOLUL 3

Deci, dacă valoarea de adevăr care poate fi atribuită unei fraze este o problemă metafizică fără legătură cu întrebuinţarea posibilă a acelei fraze, determinarea condiţiilor de adevăr ale frazei în cauză nu prezintă interes. Dar problema nu este atît de simplă. Să ne întoarcem la subiectul minciunii. Atunci cîndun vorbitor produce un enunţ mincinos, el enunţă o frază care, în general, are o forţă ilocuţionară declarativă şi un conţinut propoziţional pe care vorbitorul îl crede fals. Iar locutorul îl crede fals pentru că este capabil să-1 interpreteze semantic, adică este în stare să determine condiţiile de adevăr ale acestei fraze. E posibil ca el să se înşele în privinţa valorii de adevăr a conţinutului propoziţional, dar faptul de a-1 crede adevărat ori fals nu este totuşi posibil decît pe baza condiţiilor de adevăr şi ale propriilor sale convingeri asupra lumii, şi în special asupra existenţei sau inexistenţei unei stări de fapt care să-1 verifice. Pe de altă parte, un vorbitor care produce un enunţ mincinos are anumite intenţii: să producă un enunţ declarativ cu un conţinut propoziţional dat; să-1 facă pe in­ terlocutor să creadă că el crede că acest conţinut propoziţional este adevărat; să1 facă pe interlocutor să creadă că acest conţinut propoziţional este adevărat. Cel puţin ultimele două intenţii presupun că interlocutorul va produce o analiză semantică a frazei care îi va permite să determine condiţiile de adevăr ale con­ ţinutului propoziţional al frazei. Altfel spus, determinarea condiţiilor de adevăr ale unei fraze declarative nu dă un răspuns doar problemei metafizice a valorii de adevăr a frazei, ci este parte integrantă a procesului interpretării acesteia. Astfel, determinarea completă a condiţiilor de adevăr trece prin procese pragmatice şi face parte în acelaşi timp din procesul lingvistic şi pragmatic al interpretării enunţului. 3. FORMĂ LOGICĂ VERSUS FORMĂ PROPOZIŢIONALĂ Faptul că sînt necesare unele procese pragmatice pentru determinarea completă a condiţiilor de adevăr conduce la analiza poziţiei lui Lycan privind forma logică: trebuie oare continuată postularea echivalenţei formei logice şi a structurii de adîncime a enunţului în condiţiile în care structura de adîncime nu este suficientă pentru determinarea completă a condiţiilor de adevăr nici atunci cînd este relati­ vizată la un context? In alţi termeni, ce motive ar exista să se considere că forma logică a enunţului corespunde structurii de adîncime îmbogăţite cu diverse specificări care determină condiţiile de adevăr complete ale enunţului, şi nu pur şi simplu structurii de adîncime?

INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR 3.1. FORMA LOGICĂ: SEMANTICĂ LINGVISTICĂ SAU SEMANTICĂ FILOZOFICĂ?

109

Să admitem că se introduc în forma logică a enunţului, în afară de structura de adîncime, diferite precizări, în special referenţiale, pe care le furnizează procesele pragmatice. Noţiunea de formă logică nu va mai ţine atunci doar de semantica lingvistică, ci de semantica filozofică. Consecinţa este următoarea: în această optică, forma logică nu mai poate fi dată pentru o frază în afara întrebuinţării ei, ci numai pentru o frază în uz. Cu alte cuvinte, se elimină din semantica lingvistică noţiunea de hors emploi "în afara întrebuinţării" care îi permite să dea o formă contribuţiilor pe care le aduce decodarea enunţului la determinarea condiţiilor de adevăr. Pe de altă parte, ne întoarcem la problema teoretică impor­ tantă a raportului dintre sintaxă şi semantică: dacă forma logică nu mai este structura de adîncime, atunci sintaxa şi semantica întreţin legături mai laxe decît s-ar dori, fără să fie totuşi complet disociate. In fine, a deschide noţiunea de formă logică rezultatelor proceselor pragmatice înseamnă a interzice să se facă vreo deosebire între condiţiile de adevăr care provin din decodarea lingvistică a enun­ ţului şi cele care provin din interpretarea sa pragmatică. Din toate aceste mo­ tive, Lycan doreşte, pe bună dreptate, să limiteze forma logică la structura de adîncime. Să însemne oare aceasta că, din punctul său de vedere, noţiunea de formă logică nu ţine decît de semantica lingvistică? In mod foarte evident, nu. Chiar dacă nu este suficientă singură pentru specificarea condiţiilor de adevăr ale enunţului, forma logică contribuie la aceasta şi, în acest sens, ţine de semantica filozofică. Astfel, chiar dacă se mărgineşte la aspectele lingvistice ale vericondiţionalităţii, noţiunea de formă logică aparţine totuşi semanticii filozofice. 3.1.1. Arhitectura procesului interpretativ In teoria lui Sperber şi Wilson, care adoptă aici tezele lui Fodor (cf. Fodor 1986), procesul interpretativ este un proces ierarhizat.
NB: Fodor este apărătorul unei concepţii ierarhizate a funcţionării cerebrale: datele percepţiei sînt tratate de moduli specializaţi care furnizează un input sistemului central nespecializat.

Mai întîi, enunţul este tratat de către transductori; aceştia îi conferă o formă care face enunţul accesibil proceselor cerebrale. Apoi el este tratat de modulul lingvistic specializat, care corespunde domeniilor acoperite în mod tradiţional de fonologie, sintaxă şi semantică. Acest modul lingvistic furnizează forma logică a enunţului, adică o suită structurată de concepte. Forma logică a enunţului serveşte în continuare drept input procesului pragmatic de interpretare, care corespunde exploatării nespecializate a enunţului de către sistemul central al gîndirii. Interpretarea pragmatică se face pe calea unui sistem deductiv care îşi

110

CAPITOLUL 3

ia drept premise pe de o parte forma logică a enunţului, iar pe de altă parte contextul. Contextul este constituit din propoziţii care corespund unor infor­ maţii luate din anturajul fizic al interlocutorului, din interpretarea enunţurilor imediat anterioare şi din informaţii conţinute în cunoştinţele pe care le are interlocutorul asupra lumii, cunoştinţe care devin accesibile cu ajutorul con­ ceptelor formei logice. Vom avea, deci, un sistem cu două etaje: (i) modulul lingvistic, care acoperă domeniile fonologiei, sintaxei şi semanticii, şi care furnizează forma logică a enunţului; (ii) sistemul central, care îşi ia drept sarcină interpretarea pragmatică a enunţului, dînd interpretarea completă a acestuia şi, deci, forma sa propoziţională. Astfel, distincţia formă logică/formă propoziţională corespunde, în arhitectura însăşi a sistemului de interpretare, unei distincţii dintre modulul lingvistic şi sistemul central. Forma logică este rodul procesului specializat al modulului lingvistic, iar forma propoziţională este rodul proceselor nespecializate ale siste­ mului central. Aceasta permite şi explicarea caracterului incomplet al formei logice.
3.2. CONDIŢII DE ADEVĂR ŞI FORMĂ PROPOZIŢIONALĂ

Am văzut că forma logică a enunţului trebuie să se mărginească la condiţiile de adevăr care provin din procesul lingvistic de interpretare a enunţului. Se poate adăuga un ultim argument în favoarea acestei decizii: procesele lingvistice şi procesele pragmatice nu sînt identice, iar deosebirea dintre ele este indispensabilă descrierii interpretării complete (lingvistice şi pragmatice) a enunţurilor. Rămîne însă o problemă: dacă forma logică nu conţine toate condiţiile de adevăr ale enunţurilor, care este statutul ansamblului acestor condiţii de adevăr, al celor care provin din forma logică, şi al celor care provin din interpretarea pragmatică? Intr-un mod perfect compatibil cu poziţia lui Lycan, Sperber şi Wilson propun să se numească formă logică rezultatul procesului de prelucrare lingvistică a enunţului, şi să rezerve termenul de formă propoziţională rezultatului prelucrării complete a enunţului, lingvistice şi pragmatice. Trecerea pragmatică de la forma logică la forma propoziţională se numeşte îmbogăţirea formei logice. Astfel, determinarea formei prepoziţionale, pornind de la forma logică a frazei dată de analiza lingvistică a acesteia, este un proces pragmatic care ţine de interpretarea pragmatică a frazei. înainte de a preciza amănuntele acestui proces, trebuie să ne întoarcem la problema actelor de limbaj: dacă, într-adevăr, forma propoziţională a enunţului

INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR

111

corespunde formei sale logice îmbogăţite cu rezultatele procesului pragmatic al interpretării enunţurilor, nu riscăm oare să ne întoarcem la problema denunţată de Lycan sub numele de performadox? 3.2.1. Reapariţia performadoxului Să ne amintim că performadoxul ia naştere prin includerea forţei ilocuţionare a enunţului în condiţiile sale de adevăr. Lycan evita această problemă reducînd condiţiile de adevăr la forma logică, ea însăşi echivalentă cu structura de adîncime din care, pentru enunţurile fără performativ explicit sau adverbiale, forţa ilocuţionară era exclusă. In schimb, dacă se admite ideea condiţiilor de adevăr determi­ nate de forma propoziţională, adică de forma logică îmbogăţită cu rezultatele interpretării pragmatice a enunţului, există riscul, important, de reapariţie a performadoxului. într-adevăr, unul dintre rezultatele interpretării pragmatice a enunţurilor este, inevitabil, determinarea forţei ilocuţionare. Cum să nu fie atunci inclusă forţa ilocuţionară în forma propoziţională a enunţului?
Vom atrage din nou atenţia aici că aplicarea analizei paratactice nu rezolvă problema. Să observăm următoarele exemple: (24) (25) (26) Napoleon era un tiran de temut. Afirm că Napoleon era un tiran de temut. Anne Reboul afirmă că Napoleon era un tiran de temut.

într-adevăr, să ne închipuim că fraza enunţată este (25): îi aplicăm analiza paratactică care spune că, enunţînd (25), locutorul a enunţat, ipsofacto, (24). Cu toate acestea, forma propoziţională din (24) va fi aceeaşi cu cea din (25), adică (26). Performadoxul reapare.

Pentru a rezolva această problemă, trebuie să se poată exclude forţa ilo­ cuţionară din forma propoziţională a enunţului.
3.3. EXPLICITARE şi IMPLICITARE: ÎMBOGĂŢIREA FORMEI LOGICE

Forţa ilocuţionară nu este singurul lucru care trebuie exclus din forma propo­ ziţională: mai trebuie excluse şi semnificaţiile "secundare", adică, în termenii lui Sperber şi Wilson, implicitârile. Sperber şi Wilson deosebesc implicitările unui enunţ de explicitările acestuia, pe care le definesc astfel:
Explicitare O ipoteză care se face pornind de la un enunţ este explicită dacă ea este o dezvoltare a formei logice codificate de enunţul în cauză. Implicitare Orice ipoteză ce se face pornind de la un enunţ fără ca ea să fie comunicată explicit este comunicată în mod implicit.

112

CAPITOLUL 3

In fine, trebuie spus că deosebirea explicitare/implicitare nu este, după Sperber şi Wilson, o distincţie absolută, ci o distincţie susceptibilă de grade. O ipoteză poate fi mai mult sau mai puţin explicită în funcţie de cantitatea de factori contextuali necesari obţinerii ei. Ne putem întoarce la problema semnificaţiilor "secundare" afirmînd că un enunţ n-a fost înţeles dacă n-au fost observate ipo­ tezele cele mai explicite pe care le comunică. Şi invers, un enunţ ale cărui implicitări n-au fost observate poate fi înţeles dacă i-au fost observate explicitările. Aşadar, nu avem motive să credem că implicitările fac parte din semnificaţia enunţului. Vom restrînge deci forma propoziţională a enunţului la expli­ citările sale. Se vede în acest fel că nu este cazul ca forma propoziţională să înglobeze toate rezultatele procesului interpretativ pragmatic. Condiţiile de adevăr ale unui enunţ nu epuizează interpretarea acestuia. Prima sarcină a interlocutorului constă în recuperarea explicitărilor, dar se poate oare spune că forma propoziţională a unui enunţ corespunde ansam­ blului explicitărilor acestuia? De fapt, problema nu este aceasta: forma pro­ poziţională a enunţului este una dintre explicitările sale, dar nu singura; aici se conturează răspunsul la noul performadox pe care l-ar constitui includerea de factori pragmatici în condiţiile de adevăr ale enunţului. Atribuirea forţei ilocuţionare u n u i enunţ reprezintă una dintre explicitările acestui enunţ, adică o îmbogăţire a formei sale logice. Este totuşi vorba de o îmbogăţire foarte specială, care oferă o ipoteză de ordin superior. Dacă reluăm exemplul (24), acestuia îi corespunde ipoteza de ordin superior (26): (26) Anne Reboul afirmă că Napoleon era un tiran de temut. (26) este o explicitare, dar nu şi forma propoziţională a lui (24). în schimb, propoziţia completivă din (26) corespunde formei propoziţionale a lui (24). P e n t r u a obţine forma propoziţională a u n u i enunţ, avem de-a face, aşadar, cu o îmbogăţire a formei logice, specială şi restrînsă la anumite domenii ale pragmaticii.
3.4. FORMA PROPOZIŢIONALĂ SI ÎMBOGĂŢIREA FORMEI LOGICE

Am văzut deja că, dacă forma logică corespunde analizei semantice (în sens lingvistic) a frazei în afara întrebuinţării [hors emplot], forma propoziţională cores­ punde, dimpotrivă, analizei semantice (în sens filozofic) a enunţului din uz. NB: Să ne amintim că distincţia frază/enunţ provine de la Ducrot: pentru Ducrot, fraza este o construcţie a lingvistului, corespunzătoare unei abstracţii care se face pornind de la enunţ. Enunţul este segmentul de limbă produs efectiv, la un moment dat, de către un anumit vorbitor. Fraza nu are altă existenţă decît teoretică. Cît despre enunţ, acesta are o existenţă materială: el este produsul evenimentului istoric pe care îl reprezintă enunţarea.

INTERPRETAREA VERICONDIŢÎONALĂ A ENUNŢURILOR

113

Această distincţie frază/enunţ corespunde parţial distincţiei care se face în filozofia şi lingvistica anglo-saxonă între type şi token: type corespunde frazei şi poate avea sensuri diferite în funcţie de împrejurările în care este enunţat; token corespunde în schimb enunţului şi nu are decît un sens, cel intenţionat de locutor.

Aceasta are drept consecinţă faptul că forma prepoziţională a enunţului in­ clude forma logică a frazei, iar incapacitatea formei logice de a furniza condiţiile de adevăr complete ale enunţurilor se explică prin aceea că o aceeaşi frază poate avea condiţii de adevăr foarte diferite în funcţie de împrejurări.
Să observăm exemplele următoare: (27) (28) (29) Pisica mea a ieşit din casă, iar eu o caut. Avimael a ieşit din casă, iar Anne Reboul o caută. Basteth a ieşit din casă, iar Jacques Moeschler o caută.

După cum fraza (27) este pronunţată de unul sau de celălalt dintre cei doi autori ai acestei lucrări, ea va avea o formă prepoziţională corespunzătoare lui (28)(dacă o are ca locutor pe Anne Reboul), sau lui (29)(dacă îl are ca locutor pe Jacques Moeschler).

Sarcina principală a interlocutorului constă în identificarea formei prepo­ ziţionale bune, aceea pe care locutorul avea intenţia să o comunice. Problema care se pune este a criteriului de alegere: e de la sine înţeles că nu poate fi vorba despre intenţia locutorului întrucît ceea ce încercăm să determinăm este tocmai aceasta. Pe de altă parte, nu e sigur că aplicarea unui proces interpretativ spe­ cial este suficientă pentru determinarea formei prepoziţionale bune.
Această imposibilitate se constată atunci cînd se examinează exemplele de enunţuri „cu întoarcere înapoi" sau fraze-labirint igarden path sentences): (30) a. Bătrînul duce o poartă. b. Nimeni altcineva din familie nu poartă emblema. (30 a) are două interpretări posibile: (31) a. Bătrînul om duce o poartă. b. Ducele bătrîn poartă emblema. (30 b) impune, dimpotrivă, interpretarea (31 b).

Sperber şi Wilson fac atunci să intervină principiul pertinenţei: forma pre­ poziţională pe care vorbitorul voia să o comunice este aceea care conduce la o interpretare completă, coerentă cu principiul pertinenţei.
Principiul pertinenţei Orice act de comunicare ostensivă comunică prezumţia propriei sale pertinenţe optimale. Prezumţia de pertinenţă optimală (a) Ansamblul ipotezelor pe care locutorul voia să le comunice este suficient de pertinent pentru ca prelucrarea stimulului ostensiv să fie rentabilă pentru interlocutor.

114

CAPITOLUL 3

(b) Stimulul ostensiv este cel mai pertinent pe care locutorul îl putea folosi pentru a comunica acel ansamblu de ipoteze. Pertinenţa (a) Intr-o situaţie dată, cu cît un enunţ produce mai multe efecte contextuale, cu atît acel enunţ este mai pertinent. (b) într-o situaţie dată, cu cît un enunţ cere mai puţine eforturi de prelucrare, cu atît acel enunţ este mai pertinent. Condiţiile de adevăr diferă în funcţie de circumstanţele enunţării (loc, moment, interlocutori), iar sarcinile pe care trebuie să le îndeplinească interpretarea prag­ matică pentru obţinerea formei propoziţionale a enunţului pornind de la forma logică a acestuia sînt, printre altele, dezambiguizarea, atribuirea de referenţi şi precizarea unor locuţiuni (pentru termenii vagi). Pentru forma propoziţională care, să ne amintim, exclude forţa ilocuţionară, dezam­ biguizarea corespunde la două tipuri de ambiguitate, ambiguitatea sintactică şi ambiguitatea semantică, în general lexicală; adică (32), cu dubla interpretare (32') şi (32") şi, respectiv, (33), cu interpretările (33') şi (33"): (32) Ce sare e acolo? (32') [S[SN ce sare][ sv e acolo]] (32") [S[SN[SNce] [ sv sare]] [SV e acolo]]] (33) Ion a introdus cheia în broască. (33') broască = gaură de la uşă (33") broască = animal în interpretarea (32'), sare este substantiv, pe cînd în (32") este verb. In schimb, în (33') şi (33"), In interpretarea în broască este substantiv, dar are două semnificaţii. Nu toate aceste sarcini se efectuează la fel. Unele sînt cel puţin parţial dependente de modulul periferic lingvistic, iar altele sînt inferenţiale. 3.4.1. Dezambiguizarea: un proces parţial codic Dezambiguizarea este un proces parţial periferic în măsura în care amîndouă interpretările sînt accesibile începînd de la modulul lingvistic, periferic, indi­ ferent că este vorba despre o ambiguitate sintactică sau despre o ambiguitate lexicală, semantică. Dacă ne întoarcem la exemplele (32) şi (33), interpretările (32') şi (32"), ca şi interpretările (33') şi (33") ar fi astfel produse automat de modulul periferic. S-ar putea deci presupune că dezambiguizarea este un proces pur pragmatic: din această perspectivă, modulul periferic lingvistic ar furniza cele două interpretări (sau mai multe) posibile ale frazei, de exemplu sub două forme logice diferite, iar sistemul central, prin inferenţe bazate pe informaţii contextuale nonlingvistice, ar selecta pe una sau pe cealaltă dintre ele. Această teorie ar avea meritul

INTERPRETAREA VERICONDIŢIONALĂ A ENUNŢURILOR

115

de a se adapta perfect teoriei modulariste a lui Fodor, conform căreia singura relaţie dintre modulul periferic şi sistemul central este producerea de către modulul periferic a formei logice asupra căreia va lucra sistemul central. Relaţia dintre modulul periferic şi sistemul central s-ar putea însă adeveri mai complexă.
Să observăm exemplul următor: (34) (34') (34") Copilul s-a jucat lîngă lac şi a lăsat broasca în apă. broască = animal broască = gaură de la uşă

Aici, interpretarea (34") trebuie înlăturată, şi se pare că nu ajunge la nivelul conştient.

Sperber şi Wilson fac ipoteza că modulul periferic lucrează în mod transparent pentru sistemul central, care are acces la prelucrarea enunţului pe măsură ce se produce. Aşadar, sistemnul central poate interveni pentru a inhiba unele procese de decodare inutile.
Ca să revenim la exemplul (34), prima parte a frazei Copilul s-a jucat lîngă, lac indică destul de clar interpretarea (34') pentru a face inutile prelucrarea şi producerea interpretării (34").

Astfel, dezambiguizarea este un proces mixt: ipotezele sînt decodate, dar sînt evaluate inferenţial, iar sistemul central joacă un rol inhibitor în prelucrarea codică a enunţului. 3.4.2. Atribuirea de referenţi: un proces inferenţial La fel cum sarcina interlocutorului privind producerea formei propoziţionale este de a găsi forma propoziţională „bună", aceea pe care o intenţiona locutorul, tot aşa, sarcina lui în ceea ce priveşte atribuirea de referenţi este de a găsi referentul „bun", referentul intenţionat de locutor. Este de la sine înţeles că relaţia dintre alegerea referentului „bun" şi aceea a formei logice „bune" este strînsă, amîndouă alegerile fiind dependente de intenţiile locutorului. Tot aşa cum interlocutorul îşi construieşte şi evaluează ipotezele pe baza formei propoziţionale a enunţului, tot aşa el îşi construieşte şi evaluează ipotezele asupra referenţilor. Aceste ipoteze se construiesc pornind de la semnificaţia descriptivă sau procedurală a expresiei referenţiale şi, de asemenea, pornind de la context. Alegerea ipotezei referenţiale bune, la fel ca şi alegerea formei propoziţionale bune, depinde de principiul pertinenţei. Referentul "bun" este cel care se potriveşte cu producerea formei propoziţionale "bune", adică forma propoziţională coerentă cu principiul pertinenţei.
Să observăm următorul exemplu: (35) A B Petre a cumpărat pîine? Nu el a promis că aduce.

116

CAPITOLUL 3

Interpretarea lui el din (35 B) depinde de interpretarea enunţului precedent (35A). Tot ceea ce oferă pronumele de persoana a treia este informaţia conform căreia referentul poate fi desemnat prin masculin. Faptul că este vorba de o fiinţă omenească devine sigur prin continuarea enunţului, iar identitatea acestei fiinţe omeneşti devine sigură din contextul constituit, între altele, din interpretarea enunţurilor imediat precedente.

Interpretarea termenilor vagi este şi ea un proces inferenţial care se supu­ ne aceloraşi mecanisme ca şi atribuirea referenţilor.
Să observăm exemplul (36): (36) (36') (36") Ion şi-a terminat cartea. Ion a terminat cartea al cărei autor este. Ion a terminat cartea care îi aparţine.

In (36), secvenţa (îjşi...cartea este susceptibilă de două interpretări, fără să se poată totuşi spune că este vorba propriu-zis de ambiguitate. Nu este o ambiguitate sintactică: în ambele cazuri, [îjşi...cartea corespunde la cartea lui Ion. Nu este vorba însă nici de o ambiguitate semantică: nici unul dintre cei doi termeni ai expresiei (îjşi...cartea nu este susceptibil el însuşi de mai multe interpretări. Mai degrabă ar trebui să se vorbească aici despre incompletitudine, ca în (37): (37) Am văzut pisica neagră.

Expresia pisica neagră este incompletă, şi singură nu este suficientă pentru determinarea-referentului. Numai contextul poate fi de ajutor.

Se vede aşadar că, singur, codul nu este suficient: e necesară şi inferenţa.

4. PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA ŞI ATRIBUIREA REFERENŢILOR

S

arcina principală a pragmaticii este de a descrie interpretarea completă a enunţului, pornind de la interpretarea parţială a frazei pe care o furnizează lingvistica înţeleasă în sens strict (fonologie, sintaxă, semantică). O parte a acestei obligaţii constă în selecţionarea unei interpretări în toate cazurile în care analiza lingvistică produce mai multe interpretări. O altă latură a acestei sarcini constă în a face ca diferiţilor termeni referenţiali să li se atribuie referenţi sau, într-un sens mai larg, obiecte ale lumii. Aceste două obligaţii nu sînt echivalente şi trebuie tratate diferit, chiar dacă mecanismele prin care se efectuează pot fi parţial similare (fiindcă apelează la context şi recurg la procese inferenţiale, de exemplu). însăşi ideea conform căreia dezambiguizarea enunţurilor şi atribuirea referenţilor ţine de pragmatică rezultă dintr-o viziune asupra interpretării enun­ ţurilor relativ ierarhizată şi situează cele două procese într-o etapă destul de avansată a procesului interpretativ, după interpretarea propriu-zis lingvistică. Termenul ierarhizată trebuie înţeles aici în două sensuri: el indică, mai întîi, că există o distincţie netă (chiar dacă ea nu este cu totul impermeabilă) între meca­ nismele interpretative lingvistice şi mecanismele interpretative pragmatice; apoi, subiacentă acestui sens este concepţia temporalizată a procesului inter­ pretativ, care s-ar constitui, astfel, dintr-o suită de etape. Acest fel de a concepe interpretarea enunţurilor este realist, pornind de la supoziţia că procesele pe care şi le asumă ea pentru a le descrie sînt procese produse în mod efectiv. Prin urmare, ele sînt în acelaşi timp şi cognitiviste, ceea ce face ca sarcina dificilă de descriere a procesului interpretativ să revină unei teorii cognitiviste. Aceste observaţii preliminare conduc la următoarele două posibilităţi: (i) fie că această teorie se manifestă ca o teorie al cărei unic obiect este procesul interpretativ al enunţurilor, fără a avea nimic de spus despre alte procese cogni­ tive;

118

CAPITOLUL 4

(ii) fie că această teorie se inserează într-un studiu general al proceselor cogni­ tive, cercetarea procesării enunţurilor servind doar la abordarea proceselor cog­ nitive, în generel. Aceste două posibilităţi nefiind interşanjabile, ele presupun două teorii cognitiviste diferite: (a) o teorie care consideră interpretarea enunţurilor ca un proces independent sau care poate fi studiat ca independent - de restul proceselor cognitive; (b) o teorie care, dimpotrivă, consideră că cel puţin o parte din interpretarea enunţurilor este nespecifică şi, de aceea, face obiectul proceselor cognitive ge­ nerale, aplicabile şi altor tipuri de stimuli (de exemplu comunicării nonverbale). Prima teorie poate fi susţinută mai greu, fiindcă pare incontestabil faptul că o seamă de informaţii dintre cele care intervin în interpretarea enunţurilor nu sînt de natură lingvistică. Rămîne, de aceea, cea de-a doua. La ora actuală, cea mai clară versiune a acestui mod de a vedea lucrurile este teoria propusă de Sperber şi "Wilson (cf. Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989), care se integrează într-o perspectivă modularistă şi reprezentaţionalistă a proceselor cognitive. 1. O V I Z I U N E M O D U L A R I S T Ă ŞI IERARHIZATĂ A M O D U L U I DE F U N C Ţ I O N A R E A G Î N D I R I I Prin psihologie cognitivă în momentul actual se înţelege acea ramură a psihologiei care este direct interesată de funcţionarea intelectuală a spiritului uman, şi nu de studiul sentimentelor sau de acela al anomaliilor mentale. In alţi termeni, mecanismele şi procesele cognitive sînt cele prin care dobîndim sau ne modificăm convingerile asupra lumii sau, mai general, procesele de învăţare, în sens larg. Teoria lui Sperber şi Wilson înscrie interpretarea enunţurilor în această perspectivă, iar cadrul ales p e n t r u dezvoltarea teoriei lor este concepţia mo­ dularistă a lui Fodor (cf. Fodor 1986). Nu se pune aici problema detalierii tuturor aspectelor teoriei lui Fodor cu privire la modul de funcţionare mentală; dorim, totuşi, să indicăm pe scurt punctele pe care s-au sprijinit Sperber şi Wilson pentru a-şi construi propria lor teorie de interpretare a enunţurilor. Teoria lui Fodor, aşa cum este ea expusă integral în lucrarea sa La Modularite de l'esprit, este o concepţie în acelaşi timp ierarhizată şi modulară a funcţionării gîndirii. Ea se bazează îndeaproape pe analogia cu modul de pro­ cesare a informaţiei de către calculator. D u p ă Fodor, procesul de prelucrare a informaţiei se face în mai multe etape, unele specializate, altele nu. Datele per­ ceptive, care pot fi de natură diversă (percepţii vizuale, auditive, tactile, olfactive,

PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA

119

lingvistice etc), sînt mai întîi prelucrate de către transductori, a căror sarcină este aceea de a le traduce pentru a le face accesibile mecanismelor ulterioare. Transductorii sînt, fără-ndoială, mecanisme specializate. Aşa cum sînt furnizate de transductori, datele sînt prelucrate apoi de sistemele periferice (sau sisteme de interfaţă) [permiţînd schimburile de informaţii - N T ] spre a le oferi o primă analiză. Există, în fine, sistemul central care, la rîndul său, nu este specializat şi operează asupra datelor furnizate de sistemele periferice. Dacă transductorii păstrează informaţiile conţinute în percepţii, mulţumindu-se să le traducă, nu acelaşi lucru se poate spune despre sistemele periferice. In opinia lui Fodor, acestea produc reprezentări care organizează lucrurile în lume şi au ca rezultat inferenţele; acestea au ca premise datele perceptive supuse procesului de prelucrare de către transductori, iar în calitate de concluzii, repre­ zentări ale u n o r obiecte sau ale unor tipuri de obiecte şi ale organizării lor. Aşa cum vom vedea, Sperber şi Wilson reiau, cel p u ţ i n în linii mari, această distribuire a sarcinilor. D u p ă ei, există şi un transductor lingvistic ce traduce datele perceptive lingvistice pentru a le face accesibile sistemului periferic lingvistic. In decupajul tradiţional al disciplinelor, acesta din u r m ă corespunde domeniului acoperit de lingvistica înţeleasă în sens strict (fonologie, sintaxă, semantică). Partea de interpretare a enunţurilor care se efectuează în sistemul central corespunde pragmaticii. Astfel, atît dezambiguizarea enunţurilor cît şi atribuirea referenţilor sînt procese pragmatice care pin de sistemul central al gîndirii şi care operează asupra datelor furnizate prin analiza lingvistică. 2. D E Z A M B I G U I Z A R E A E N U N Ţ U R I L O R Ce se înţelege, în general, prin dezambiguizarea enunţurilor? De la început vom preciza că este vorba despre ambiguitate lingvistică în sens strict: altfel spus, ne găsim aici în acea situaţie în care, cel puţin în principiu (în continuarea acestui capitol vom vedea că lucrurile sînt mai complexe), procesul de prelucrare lin­ gvistică al enunţului conduce la două sau mai multe interpretări lingvistice. In termeni mai simpli, există două situaţii: (i) (ii) ambiguităţile sintactice; ambiguităţile lexicale.

Cu destulă uşurinţă se pot da exemple pentru ambele cazuri. Pentru a începe cu am­ biguităţile sintactice, să analizăm următoarele exemple: (1) Bătrînul duce o poartă. (2) Fina sare o sapă. In (1), putem avea două interpretări, în funcţie de faptul că bătrînul este subiectul, duce verbul predicat, iar o poartă complementul direct, sau că subiectul este bătrînul duce, verbul predicat

120

CAPITOLUL 4

poartă, iar complementul direct o. In (2), în mod analog, subiectul poate li fina, verbul predicat sare, iar complementul direct o sapă sau, dimpotrivă, fina sare, sapă, o corespunzînd, respectiv, acestor trei funcţii sintactice. Aceste patru interpretări se reprezintă în felul următor:

poartă, iar complementul direct o. In (2), în mod analog, subiectul poate li fina, verbul predicat sare, iar complementul direct o sapă sau, dimpotrivă, fina sare, sapă, o corespunzînd, respectiv, acestor trei funcţii sintactice. Aceste patru interpretări se reprezintă în felul următor: (1') [s [SN Bătrinul] [ s v [v duce] [SN o poartă]]] (1") [ s [ SN Bătrînul duce] [ s v [ S N o] [ v poartă]]] ( 2 ') [5 C S N F i n a ] isv U s a r e l tSN ° sapă]]] 2 ( ") ts [SN Fina sare] [ s v [SN o] [v sapă]]] Vom observa că, în aceste exemple, ambiguitatea sintactică ţine nu numai de funcţia sintactică din frază (subiect, verb, complement etc), ci şi de categoria lexico-gramaticală căreia îi aparţine fiecare morfem: în (1') bătrinul este substantiv, în (1") este adjectiv, în (1') duce este verb, în (1") este substantiv etc. Să revenim acum la exemplele de ambiguitate lexicală în sens semantic. Să examinăm următorul exemplu preluat de la Sperber şi Wilson: (3) Le loup est gris. [In 1. rom., un exemplu similar ar putea fi Broasca este mare- NT] Nu există aici nici o ambiguitate sintactică; există, în schimb, o ambiguitate lexicală: le loup poate trimite fie la masca de carnaval [pentru 1. fr. - NT], fie la animalul carnivor.

Aşa-numitele ambiguităţi pragmatice sînt excluse din examinarea am­ biguităţii. De aceea nu vom discuta aici nici despre atribuirea forţei ilocuţionare, nici despre derivarea implicitărilor, şi nici despre interpretarea termenilor vagi. Toate aceste teme ţin, în realitate, de întrebuinţarea limbajului şi nici una dintre ele nu este direct accesibilă pornind de la analiza lingvistică. Ele vor face obiectul capitolelor ulterioare.

Să reamintim terminologia lui Austin: actele ilocuţionare se opun atît actelor locuţionare, cît şi celor perlocuţionare: cele dintîi sînt actele care se produc în limbaj (promisiunea, ordinul etc), următoarele sînt cele care se produc prin enunţarea unei fraze, iar cele din urmă sînt cele care se produc prin limbaj (persuasiunea) (cf. Austin 1970; aici, supra, cap.l, § 2.1). Lăsînd deoparte performativele explicite, ca în (4), care indică în mod clar forţa ilocuţionară, alte numeroase enunţuri pot avea mai multe forţe ilocuţionare diferite: (4) Iţi promit că voi veni mîine. (5) Voi veni mîine. Dacă în mod evident (4) este o promisiune, nu acelaşi lucru se întîmplă cu (5) care poate fi tot atît de bine un simplu anunţ anticipativ, ca şi o promisiune. Derivarea implicitărilor pune, în schimb, problema contextului; să urmărim un exemplu preluat de la Sperber şi Wilson: (6) A Vrei o cafea? B Cafeaua mă face să nu dorm. Dacă B vrea să meargă la culcare, răspunsul lui poate însemna că el nu vrea să bea cafea. In schimb, dacă B are de terminat urgent o lucrare şi are nevoie pentru asta de o parte din noapte, răspunsul poate însemna că B vrea o cafea.

PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA

121

In fine, pentru ceea ce înseamnă termeni vagi, să urmărim exemplul (7):
(7) Ion este chel. (7) poate reprezenta şi faptul că Ion nu mai are nici un singur fir de păr, şi faptul că Ion nu mai are prea mult păr.

Totuşi, vom remarca un fapt comun atît «ambiguităţilor pragmatice», cît şi ambiguităţilor sintactice şi semantice evocate anterior: în ambele cazuri este vorba de recuperarea interpretării «bune», a aceleia pe care locutorul intenţiona să o comunice. Tocmai în aceasta constă şi problema pragmatică. 3. ATRIBUIREA REFERENŢILOR Ca în problema ambiguităţii, şi în aceea a atribuirii referenţilor, alături de factori pragmatici sînt mobilizaţi factori lingvistici. Urmîndu-1 pe Milner (cf. Milner 1989), vom remarca de la început că funcţia limbajului este aceea de a desemna şi că studiul «funcţiei designative» a limbajului este una dintre sarcinile lingvis­ ticii. Cu toate acestea, aşa cum Milner însuşi o arată, lingvistica nu se poate reduce doar la atît, din multiple motive.
3.1. NECESITATEA UNEI ANALIZE PRAGMATICE: ARGUMENTELE LINGVISTICE

Există în primul rînd motive lingvitice care ar putea justifica această ineficientă a analizei lingvistice. într-adevăr, trebuie să menţionăm că «funcţia designativă» a limbajului ţine de domeniul expresiilor referenţiale care, în ciuda unei omo­ genităţi superficiale, sînt foarte diferite. Grupuri cu formă pronominală, cu formă nominală şi chiar cele care corespund numelor proprii sînt, toate, grupuri no­ minale. Dacă facem abstracţie de numele proprii care ridică probleme particulare, constatăm că grupurile nominale cu formă pronominală şi cele cu formă nomi­ nală oferă alte posibilităţi de diferenţiere: pronumele pot fi atît personale, cît şi demonstrative, iar expresiile nominale pot fi simple (determinant + nume: un pisoi, masa, doi dini) sau complexe (determinant + nume + adjectiv: un pisoi negru, masa roşie, doi dini agresivi, sau determinant + n u m e + relativ: un pisoi care zgîrie, o masă pe care mi-a dat-o mătuşa Ana, doi dini care se bat). Deter­ minanţii pot fi şi ei variaţi: pot fi articole definite sau nedefinite, adjective de­ monstrative sau posesive şi chiar numerale. 3.1.1. Autonomie şi nonautonomie referenţială Deşi toţi aceşti termeni sînt referenţiali, nu toţi sînt şi echivalenţi în privinţa contribuţiei lor la atribuirea referenţilor. Dacă, într-adevăr, semnificaţia lexicală a anumitor termeni referenţiali este suficientă, în principiu, pentru determinarea referentului termenilor respectivi, lucrurile se petrec diferit cu alţi termeni

122

CAPITOLUL 4

referenţiali care, practic, par lipsiţi de semnificaţie lexicală. în terminologia lui Milner, vom spune că primii sînt referenţial autonomi, în timp ce ultimii sînt lipsiţi de autonomie referenţială; termenul autonomie referenţială semnifică, în acelaşi timp, capacitatea unei expresii de a avea semnificaţie lexicală şi de a-şi determina prin sine însăşi referentul în cursul utilizării. In plus, semnificaţia lexicală este compoziţională, ceea ce înseamnă că, în cadrul expresiilor refe­ renţiale complexe, semnificaţiile lexicale ale tuturor componenţilor se combină pentru a oferi o semnificaţie globală care este tocmai semnificaţia expresiei complexe. Există, prin urmare, două tipuri de termeni sau de expresii referenţiale: cei care sînt dotaţi cu semnificaţie lexicală şi, deci, cu autonomie referenţială, şi cei care, fiind lipsiţi de semnificaţie lexicală, nu au autonomie referenţială. Această distincţie corespunde, numai parţial însă, diviziunii expresiilor referenţiale în expresii referenţiale cu formă nominală şi expresii referenţiale cu formă pro­ nominală, primele fiind autonome din punct de vedere referenţial, iar celelalte nu. înainte de a arăta că această corespondenţă nu se realizează întru totul, vrem să examinăm principala consecinţă a distincţiei menţionate mai sus: în mod previzibil, expresiile lipsite de autonomie referenţială sînt cele care, pentru a-şi determina referentul, depind de factori lingvistici sau extralingvistici.
E momentul să dăm cîteva exemple: (8) (9) (10) (11) Preşedintele Republicii Franceze, ales la 10 mai 1981, a fost reales în 1988. Ieri am venit să te văd. Asta-mi place! El şi-a pierdut pălăria [sa].

In (8) avem o descripţie definită, preşedintele Republicii Franceze care a fost ales la 10 mai 1981, dotată cu o semnificaţie lexicală care ne permite să-i atribuim un referent, Franţois Mitterand. In (9), (10) şi (11), avem diferite exemple de expresii referenţiale lipsite de autonomie: persoana întîi [conţinută în desinenţa verbului-predicat], un pronume de persoana a doua, te, un pronume demonstrativ, asta, un pronume de persoana a IEt-a, el, şi posesivul care îi corespunde, fi-. Vom obseva că pentru identificarea referenţilor lor nu se apelează la aceiaşi factori exteriori: în cazul prenumelor de persoana întîi şi a doua, este suficient să se recurgă la situaţia de discurs; în cazul pronumelui demonstrativ, el trebuie însoţit de un gest indicativ sau, dacă nu, înseamnă că el reia o altă expresie lingvistică, ea însăşi autonomă; aceleaşi posibilităţi apar şi pentru pronumele de persoana a treia; în ce priveşte posesivul, el depinde de identificarea referentului pentru pronumele de persoana a treia, fiindcă posesorul pălăriei coincide cu referentul. Să urmărim (10') şi (11'): (10') (11') J'ai visite la cathedrale de Chartres. Cest beau! Cest tres beau! [Am vizitat catedrala din Chartres. Asta-mi place!] Ion este distrat tot timpul. Acum el şi-a pierdut pălăria.

In (10') şi (11') sînt evidenţi factorii lingvistici exteriori [enunţului - NT] la care trimit pronumele demonstrativ şi pronumele de persoana a treia, catedrala din Chartres şi, respectiv Ion, doi termeni

PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA

123

referenţial autonomi. Dar locutorul ar fi avut aceleaşi şanse să fie înţeles şi pronunţînd (10), respectiv (11), cu condiţia de a indica printr-un gest catedrala din Chartres sau pe Ion. Altfel spus, pronumele demonstrative şi pronumele de persoana a treia pot fi utilizate tot atît de bine şi în mod demonstrativ [indicial - NT], cît şi în cadrul reluării lingvistice.

3.1.2. Expresii referenţial nonautonome: distincţia deictic/anaforic Pentru a reveni la distincţia dintre expresiile referenţial autonome şi expresiile referenţial nonautonome, paralela cu expresiile referenţiale cu formă nominală şi cele cu formă pronominală, deşi comodă, nu este pe deplin satisfăcătoare. întradevăr, să ne gîndim la expresiile referenţiale cu formă nominală, avînd drept component - de pildă, determinantul - un adjectiv demonstrativ sau posesiv. Simpla prezenţă a unei expresii nonautonome din punct de vedere referenţial este suficientă pentru ca expresiile nominale să-şi piardă autonomia referenţială, cu toate că aceasta nu ia nimic din sensul lexical al altor componente. Aici se poate introduce un al doilea clivaj în interiorul categoriei expre­ siilor lipsite de autonomie referenţială; acelea care, pentru a-şi determina refe­ rentul, recurg la factori lingvistici, vor fi numite anaforice, celelalte vor fi numite deictice. Să remarcăm că această distincţie nu se face, strict vorbind, între expresii (cu excepţia pronumelor de persoana întîi şi a doua care nu sînt susceptibile de întrebuinţare anaforică) ci, mai curînd, între utilizări.
Pentru distincţia anaforic/deictic, să revenim la exemplele (9) la (11), (10'), (11'): în (9), pronumele de persoana întîi (inclus în desinenţa verbului) şi a doua sînt deictice; în (10) şi (11), pronumele demonstrativ şi cel de persoana a treia sînt, şi ele, deictice; în (10') şi (11'), pronumele demonstrativ şi cel de persoana a treia sînt anaforice. Să reluăm problema expresiilor referenţiale cu formă nominală, care au un component lipsit de autonomie referenţială. Pentru asta, avem ca exemplu pălăria [sa] din (11) şi (11'): posesivul [sa] şi- interzice săi se atribuie expresiei un referent fără să se recurgă la factori lingvistici sau extralingvistici. Să luăm în considerare şi exemplul (12): (12) Candidatul la preşedinţia Republicii Franceze pe care l-am votat [eu] în 1981 este un politician rafinat. Să comparăm descripţia definită din (12), candidatul pe care l-am votat [eu] în 1981, cu descripţia definită din (8), preşedintele Republicii Franceze ales la 10 mai 1981: dacă prima descripţie, care conţine un pronume de persoana întîi, nu permite identificarea referentului, cea de-a doua, în schimb, care nu conţine un asemenea pronume, permite determinarea referentului.

Astfel, expresiile referenţial autonome sînt expresii referenţiale cu formă nominală, cu excepţia celor care conţin un element întrebuinţat deictic sau anaforic. In acest capitol vor fi examinate doar expresiile referenţiale autonome, urmînd ca problemele puse de referinţa anaforică şi de referinţa deictică să facă obiectul unui alt capitol (cf. infra, cap. 13).

124

CAPITOLUL 4

3.2. NECESITATEA UNEI ANALIZE PRAGMATICE: ARGUMENTELE PRAGMATICE

Dacă lăsăm în afara acestui capitol expresiile referenţiale anaforice şi deictice, expresiile referenţiale care conţin un element utilizat anaforic sau deictic şi, de asemenea, numele proprii, ne vom găsi în faţa a două tipuri de expresii referen­ ţiale: descripţiile definite şi descripţiile nedefinite.
NB: O descripţie definită este o expresie nominală compusă din articolul definit (-ul-/-a) [pentru limba română -NT] şi avînd în calitate de centru lexical un nume: calul negru, masa lucioasă etc. O descripţie nedefinită este o expresie nominală compusă din articolul nedefinit (un/o) şi avînd în calitate de centru lexical un nume: un cal negru, o masă lucioasă.

In principiu, descripţiile definite şi nedefinite sînt dotate cu autonomie lexicală, fiind capabile, de aceea, să-şi determine referentul în întrebuinţare, pornind de la sensul lor lexical. Totuşi, realitatea este mai complexă decît ar părea, fiindcă descripţiile definite şi nedefinite pot fi incomplete. 3.2.1. Descripţii definite complete şi incomplete înainte de a examina ce înseamnă să spunem despre o descripţie că este sau nu este completă, să ne întrebăm cum îşi poate determina o descripţie referentul pe baza semnificaţiei ei lexicale. După Milner care, în această privinţă, nu se deosebeşte de tradiţia filozofică (cf. Russell 1905 sau Frege 1882/1971), sem­ nificaţia lexicală a unui termen corespunde ansamblului de condiţii pe care un obiect al lumii trebuie să le satisfacă pentru a fi referentul termenului dat.
Reluînd unul dintre exemplele date mai sus, vom observa că, pentru a fi referentul des­ cripţiei masa lucioasă, un obiect va trebui să satisfacă un anumit număr de proprietăţi legate de faptul de a fi o masă (să aibă picioare, o suprafaţă plană etc.) şi să aibă, de asemenea, proprietatea de a fi lucioasă.

Cel puţin deocamdată, trebuie separată aici problema descripţiilor definite de aceea a descripţiilor nedefinite: la prima vedere, locutorul care utilizează o descriţie definită încearcă, într-adevăr, să desemneze un obiect unic din lume. Aşadar, ansamblul de condiţii rezultat din compoziţia semnificaţiilor lexicale ale diferiţilor termeni ce alcătuiesc descripţia definită trebuie să fie necesar şi suficient pentru a identifica un obiect unic. Dar, o asemenea situaţie este departe de a se produce totdeauna.
Să revenim la exemplul (8) şi să-i alăturăm, în scopul compunerii, exemplul (13): (8) Preşedintele Republicii Franceze, ales la 10 mai 1981, a fost reales în 1988. (13) Calul negru este al lui Filip. Este interesant să comparăm descripţia definită care apare în (8), preşedintele Republicii Franceze ales la 10 mai 1981, cu cea din (13), calul negru. Prima permite precizarea unui referent, oricare ar fi situaţia în care este enunţată. In cazul celei de a doua descripţii, lucrurile se petrec destul de

PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA

125

diferit: dacă, într-adevăr, există un individ şi numai unul singur care satisface condiţiile specifi­ cate prin descripţia definită preşedintele..,, oare cîte animale există care satisfac condiţiile spe­ cificate prin descripţia definită calul negru? Probabil nenumărate. Aici se poate garanta că situaţia de enunţare are de jucat un rol important: dacă (13) este pronunţată în faţa unui grajd în care se găsesc trei cai, unul negru, unul alb şi unul murg, în mod firesc vom fi tentaţi să credem că locutorul a vrut să se refere tocmai la calul negru din grajd şi nu la unul dintre celelalte animale. Prin urmare, vom spune despre descripţia definită preşedintele Republicii Franceze ales la 10 mai 1981 că este completă, fiind suficientă pentru identificarea unui individ unic, în timp ce descripţia definită calul negru nu are această calitate, nefiind suficientă prin ea însăşi pentru identificarea unui animal unic.

In felul acesta, se vede că şi descripţiile definite, deşi sînt dotate cu auto­ nomie referenţială, pot fi insuficiente pentru identificarea referentului lor şi, de aceea, trebuie făcută distincţia dintre descripţiile definite complete şi descripţiile definite incomplete. In acest al doilea caz, analiza lingvistică nu mai este suficientă şi, de aceea, trebuie să se ţină seama şi de alţi factori, mai cu seamă extralingvistici, care fac necesară şi revelatoare analiza pragmatică.
Să comparăm exemplele (14) şi (15): (14) (15) Chelul, candidat la preşedinţia Republicii Franceze în 1981, este un politician rafinat. Chelul, candidat la preşedinţia Republicii Franceze în 1981, a fost reales în 1988.

In timp ce predicatul este un politician rafinat nu ajunge pentru ca în (14) să poată fi identificat referentul descripţiei chelul, candidat la preşedinţia Republicii Franceze în 1981, predicatul a fost reales în 1988, împreună cu informaţiile conţinute în descripţia definită, permit identificarea lui Francois Mitterrand.

3.2.2. Descripţii nedefinite complete şi incomplete Să revenim la distincţia dintre descripţiile definite şi descripţiile indefinite şi, de asemenea, la problema completitudinii. Deşi, în mod aparent, descripţiile nedefinite, asemenea celor definite, indică un referent unic, totuşi locutorul care le produce nu are în minte un referent unic precis. Cu alte cuvinte, n-are im­ portanţă ce obiect care satisface o descripţie nedefinită dată este referentul acestei descripţii nedefinite şi, de aceea, problema completitudinii sau a incompletitudinii n-ar trebui pusă pentru descripţiile nedefinite. De fapt, lucrurile nu se petrec tocmai aşa fiindcă, uneori, descripţiile nedefinite sînt utilizate chiar şi cînd locutorul are în minte un referent particular.
Să examinăm exemplul (16): (16) Caut o pisică siameză saşie. In funcţie de împrejurările în care este pronunţat (16), locutorul ei va avea în minte fie un refe­ rent nu doar unic, ci şi particular, fie, dimpotrivă, oricare dintre referenţii ce satisfac descripţia

126

CAPITOLUL 4

nedefinită. Să presupunem că locutorul lui (16) ar fi Petru şi că (16) ar fi pronunţat într-un magazin animalier pe cheiul Dîmboviţei, la Bucureşti; în această situaţie, există toate şansele ca oricare dintre pisicile siameze saşii existente în prăvălie să satisfacă dorinţa lui Petru. Să presupunem, însă, că Petru îşi caută propria pisică, foarte îndrăgită, care s-a pierdut la ţară, şi că enunţul (16) este utilizat spre a cere informaţii unui trecător. In acest caz, scopul întrebuinţării descripţiei nedefinite este acela de a desemna un animal cu totul particular, pisica lui Petru, iar oricare altă pisică siameză saşie este exclusă din discuţie. In alţi termeni, vom spune că descripţia nedefinită o pisică siameză saşie este completă în cazul cînd (16) este pronunţat într-un magazin animalier de pe cheiul Dîmboviţei, şi incompletă în celălalt caz.

3.2.3. Utilizări atributive şi utilizări referenţiale In fine, există cazuri cînd locutorul unei descripţii definite are în minte un re­ ferent cu totul particular care, dintr-un motiv sau altul, nu corespunde condiţiilor indicate prin descripţia definită. In acest caz, doar factori extralingvistici, mai precis convingerile [opiniile despre lume ale] locutorului, fac posibilă atribuirea referentului intenţionat la descripţia definită dată.
Să luăm în discuţie exemplul (17): (17) Asasinul lui Paul este un nebun periculos. Să presupunen că descripţia definită asasinul lui Paul ar li completă fiind, deci, suficientă pentru identificarea referentului unic. Totuşi, aici există două posibilităţi: (i) locutorul lui (17) crede că asasinul lui Paul, oricine ar fi el, este un nebun periculos şi (ii), locutorul lui (17) crede că lonescu, pe care tocmai l-au arestat pentru omorîrea lui Paul, este un nebun periculos. In acest al doilea caz, situaţia se diferenţiază din nou, ca urmare a faptului că lonescu este într-adevăr asasinul lui Paul sau că lonescu a fost arestat din greşeală. Dacă în realitate s-a produs cea de-a doua alternativă, prin descripţia definită asasinul lui Paul locutorul se referă la lonescu, cu toate că referentul, de fapt, nu este lonescu, deoarece nu satisface condiţiile indicate în descripţia definită. In asemenea cazuri, în măsura în care convingerile locutorului sînt accesibile interlocutorului (de exemplu datorită enunţurilor precedente), aceste convingeri joacă un oarecare rol în atribuirea referenţilor.

Distincţia dintre utilizarea unei descripţii, definite sau nedefinite, pentru a desemna un obiect anume şi utilizarea unei descripţii, definite sau nedefinite, pentru a desemna orice obiect care satisface descripţia este o distincţie prag­ matică, între întrebuinţări, şi nu una lingvistică, între termeni; aceeaşi descripţie, definită sau nedefinită, poate fi utilizată în ambele scopuri. Cea dîntîi între­ buinţare, cu scopul desemnării unui obiect anume, se numeşte utilizare referenţială; cea de-a doua, cu scopul desemnării oricăruia dintre obiectele ce satisfac descripţia, se numeşte utilizare atributivă. Astfel, chiar dacă numele proprii şi expresiile referenţiale nonautonome din punct de vedere referenţial au fost eliminate din discuţie, totuşi rămîn încă o seamă de probleme: precizarea utilizării (referenţiale sau atributive) a descrip­ ţiei, determinarea completitudinii descripţiei, atribuirea referentului. Pentru a fi tratate, toate aceste probleme pretind ca la sensul lexical al descripţiei înseşi

PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA

127

să se adauge informaţii, care pot veni din anturajul lingvistic sau extralingvistic, prin urmare cunoştinţe asupra lumii, disponibile locutorului. Altfel spus, aceste probleme pretind crearea şi organizarea unui context şi activarea mecanismelor particulare care permit atribuirea de referenţi pe baza descripţiei definite şi a contextului. Pentru a răspunde acestor chestiuni, ne vom îndrepta atenţia spre. teoria lui Sperber şi Wilson şi, de asemenea, spre cea a dezambiguizării. 4. TEORIA PERTINENTEI Din motive ce urmează să fie expuse în continuare, teoria lui Sperber şi Wilson este denumită, în general, teoria pertinenţei [sau a relevanţei, după termenul englez - NT]. Aşa cum am arătat mai sus, este vorba despre o teorie pragmatică, înclusă în cadrul psihologiei cognitive şi legată, în mod special, de teoria modularistă şi reprezentaţionalistă a lui Fodor, una dintre variantele proprii psiho­ logiei cognitive. Dar înainte de a arăta la soluţionarea căror aspecte, dintre cele subliniate mai sus, contribuie teoria pertinenţei, am dori să indicăm, pe scurt, liniile sale principale.
4.1. CÎTEVA GENERALITĂŢI CU PRIVIRE LA TEORIA PERTINENŢEI

După Sperber şi Wilson, analiza pragmatică a enunţurilor este ultima dintr-o suită de etape care constituie procesul interpretativ al enunţului: după traducerea cu ajutorul transductorilor şi pe baza analizei lingvistice oferite de sistemul periferic lingvistic, sistemul central nespecializat încheie procesul interpretativ şi furnizează interpretarea completă a enunţului. Vom remarca, totuşi, că analiza lingvistică nu este singurul element dat asupra căruia funcţionează sistemul cen­ tral; dacă, totuşi, s-ar proceda astfel, atunci nu prea vedem ce i s-ar mai putea adăuga. Temele principale ale cărţii lui Sperber şi Wilson sînt următoarele: natura interpretării lingvistice, aceea a altor elemente de care dispune sistemul central, precum şi funcţionarea însăşi a sistemului central, cel puţin atunci cînd se pro­ duce o interpretare pragmatică. 4.1.1. Concepte şi contexte Conform opiniei lui Sperber şi Wilson, sistemul periferic lingvistic pune la dispoziţie o primă analiză (lingvistică) a enunţului: această primă analiză cores­ punde formei logice a enunţului, reprezentată printr-o suită structurată de concepte. Fiecare concept corespunde unei adrese în memoria sistemului cen­ tral. Sub această adresă sînt stocate informaţii de natură diferită: (i) logică: în acest caz, informaţiile corespund diferitelor relaţii logice (im­ plicaţie, contradicţie etc.) pe care conceptul le poate întreţine cu alte concepte;

128

CAPITOLUL 4

(ii) enciclopedică: sînt regrupate sub acest termen toate informaţiile care nu sînt nici logice, nici lexicale, şi care permit să i se atribuie conceptului o extensiune; (iii) lexicală: informaţiile corespund echivalentelor conceptului în una sau mai multe limbi naturale. Cel puţin în faza analizei pragmatice, un enunţ nu este interpretat în mod indepen­ dent, ci prin raportare la un context. In acest context apare, sub formă propoziţională, un anumit număr de informaţii aflate sub adresele conceptelor care intervin în enunţ. In această măsură, contextul nu este dat, ci construit, enunţ după enunţ. Dar, cu toate acestea, informaţiile conceptuale nu sînt singurele informaţii care intră în joc în formarea contextului: intervin aici, în egală măsură, atît interpretarea enun­ ţurilor imediat precedente, cît şi cadrul fizic în care se produce comunicarea. După Sperber şi Wilson, interpretarea enunţurilor imediat precedente nu este, în realitate, uitată, aşa cum nu este nici nemijlocit stocată în memoria sistemului central sau în memoria pe termen lung. Sistemul central dispune de trei memorii: (i) o memorie de lucru sau memorie pe termen scurt care corespunde contextului; (ii) o memorie pe termen mediu în care este stocată interpretarea enunţurilor imediat precedente; (iii) o memorie pe termen lung în care se găsesc informaţiile conceptuale despre care s-a vorbit mai sus. 4.1.2. Cadrul cognitiv Contextul în raport cu care este interpretat un enunţ corespunde conţinutului memoriei pe termen scurt sau memoriei de lucru, pe durata interpretării enun­ ţului. Aşa cum am văzut, contextul se compune din propoziţii cărora le cores­ pund trei tipuri de informaţii: informaţii obţinute din memoria pe termen lung, informaţii obţinute din memoria pe termen mediu şi din informaţii obţinute din anturajul fizic, adică din datele perceptive culese din situaţia sau de la locul comunicării. Aceste trei tipuri de date constituie cadrul cognitiv al interlo­ cutorilor. Cadrul cognitiv al unui individ este un ansamblu de fapte evidente (manifeste). Sperber şi Wilson dau următoarea definiţie faptului evident: Fapt evident Un fapt este evident pentru un individ, la un moment dat, dacă şi numai dacă acest individ este capabil în acel moment să-şi reprezinte mental acest fapt şi să accepte repre­ zentarea sa ca fiind adevărată sau probabil adevărată. Vom sublinia că această definiţie implică constatarea că anturajul sau cadrul cognitiv al unui individ dat, la un moment dat, conţine atît fapte pe care indi-

PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA

129

vidul le poate infera pe baza informaţiilor de care dispune, cît şi fapte pe care individul le poate percepe, şi aceasta indiferent dacă individul le percepe sau le inferează în mod efectiv.
Să presupunem că interlocutorii se găsesc într-o încăpere ai cărei pereţi sînt zugrăviţi în albastru. Faptul acesta devine evident pentru interlocutori în măsura în care ambii şi-1 pot repre­ zenta mental, acceptînd această reprezentare ca adevărată sau în mod evident adevărată. Că acest fapt le este evident nu implică, totuşi, ca interlocutorii să fie conştienţi de asta, ci doar posibilitatea de a fi conştienţi de acest lucru.

Prin urmare, după întreaga discuţie de mai sus, se poate spune că contextul în raport cu care este interpretat enunţul se constituie din informaţii obţinute din cadrul cognitiv al interlocutorului. Vom observa, totuşi, că un context ce ar regrupa toate informaţiile cu privire la concepte care apar în forma logică a enunţului, toate informaţiile obţinute din interpretarea enunţurilor precedente, precum şi toate informaţiile perceptive accesibile în anturajul fizic, ar fi atît de enorm, încît nu s-ar mai putea profita de pe urma lui. De aceea, contextul corespunde unei selecţii din sfera tuturor acestor informaţii diferite; ajungem acum şi la principiul pe baza căruia se produce această selecţie.
4.2. COMUNICAREA OSTENSIV-INFERENTIALĂ ŞI PRINCIPIUL PERTINENTEI

4.2.1. Comunicarea ostensiv-inferentială. Principiul care permite selecţionarea, din ansamblul de informaţii disponibile,, a acelora care vor alcătui contextul este principiul pertinenţei; el se justifică prin analiza făcută comunicării lingvistice de către Sperber şi Wilson. Conform opiniei autorilor, comunicarea lingvistică este, de fapt, o varietate a comunicării ostensiv-inferenţiale. In comunicarea lingvistică sau, mai general, în comu­ nicarea ostensiv-inferentială, se comunică două niveluri de informaţii: (i) (ii) informaţia conţinută în enunţ; informaţia că producerea enunţului este intenţională.

Sperber şi Wilson oferă comunicării ostensiv-inferenţiale următoarea definiţie:
Comunicarea ostensiv-inferentială Locutorul produce un stimul care face să devină mutual evident, atît pentru locutor, cît şi pentru destinatar, faptul că prin intermediul acestui stimul locutorul vrea să facă evi­ dent sau mai evident un ansamblu de ipoteze I pentru destinatar.

In această definiţie, Sperber şi Wilson introduc o nouă noţiune, cea de cunoaştere reciproc evidentă, care se defineşte pe baza următoarelor două noţiuni: cu­ noaştere evidentă şi cadru cognitiv reciproc. Vom numi cadru cognitiv reciproc

130

CAPITOLUL 4

un cadru cognitiv împărtăşit în care identitatea indivizilor care îl împart este evidentă. Aşadar, într-un cadru cognitiv evident, orice ipoteză evidentă este reciproc evidentă.
Să reluăm exemplul interlocutorilor dintr-o încăpere ai cărei pereţi sînt zugrăviţi în albastru. In această situaţie, interlocutorii au cadrul cognitiv în comun, fiind evident pentru fiecare dintre ei că celălalt împarte cu el acest cadru, în sensul în care fiecare dintre ei poate să-şi reprezinte faptul că celălalt împarte acelaşi cadru, dar că nu este necesar să o facă. Acest cadru este, deci, un cadru cognitiv reciproc pentru interlocutori. Ipoteza conform căreia pereţii încăperii sînt zugrăviţi în albastru este, aşa cum am văzut, evidentă şi, în măsura în care interlocutorii se află într-un anturaj cognitiv reciproc, această ipoteză este mutual evidentă. Să revenim acum la comunicarea ostensiv-inferenţială şi să presupunem că în cadrul deja specificat, unul dintre interlocutori (pe care îl vom numi A) pronunţă enunţul (18): (18) Nu suport albastrul.

Pronunţînd (18), A îndeplineşte un act comunicativ ostensiv-inferenţial, făcînd să devină reciproc evidentă, pentru el însuşi, precum şi pentru interlocutorul său B, intenţia sa de a-i face clar lui B faptul că el, A, nu suportă culoarea albastră.

4.2.2. Principiul pertinenţei Dorinţa (opţiunea) locutorului de a face să devină evidentă intenţia sa de a face evident un ansamblu de ipoteze, împreună cu însuşi acest ansamblu de ipoteze, implică faptul că actul său de comunicare ostensiv-inferenţială este însoţit de o garanţie de pertinenţă optimală.
Principiul pertinenţei Orice act de comunicare ostensivă comunică prezumţia propriei sale pertinenţe optimale. Prezumţie de pertinenţă optimală (a) Ansamblul ipotezelor pe care locutorul vrea să le comunice este suficient de perti­ nent pentru a merita, din partea interlocutorului, osteneala prelucrării stimulului ostensiv. (b) Stimulul ostensiv este cel mai pertinent dintre cele pe care locutorul îl (le) putea întrebuinţa în scopul de a comunica acest ansamblu de ipoteze. Pertinenţă (a) într-o situaţie dată, cu cît un enunţ produce mai multe efecte contextuale, cu atît este mai pertinent. (b) într-o situaţie dată, cu cît un enunţ pretinde mai puţine eforturi de prelucrare, cu atît este mai pertinent.

Aceste trei definiţii merită cîteva comentarii şi chiar un exemplu. Să-i reluăm pe interlocutorii noştri din camera lor albastră şi să revenim la exemplul (18). Aşa cum s-a văzut deja, enunţînd (18), A produce un act comunicativ ostensiv-

PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA

131

inferenţial. Acest act comunică, ipsofacto, prezumţia pertinenţei sale optimale, adică faptul că (18) este suficient de pertinent pentru a merita să fie prelucrat de către B, ca şi faptul că (18) este enunţul cel mai pertinent pe care A îl putea produce pentru a spune că nu-i place albastrul. 4.2.3. Efecte contextuale Fiind intens dependentă de noţiunile de efect contextual şi cost de prelucrare, pertinenţa este un concept comparativ care ne readuce la problema interpretării enunţului. Aşa cum am văzut, un enunţ este interpretat prin raportare la un context. Enunţul şi contextul constituie, împreună, premisele procesului prag­ matic de interpretare, un proces inferenţial ale cărui reguli sînt cele ale logicii clasice, excluzînd, totuşi, regulile de introducere.
In logică, se face distincţie între regulile de introducere şi cele de eliminare. Independent de orice formalism, putem lua ca exemplu regulile eliminării şi ale introducerii lui şi. Regula de introducere porneşte de la două propoziţii simple adevărate, de exemplu [Petru a venit] şi [Paul a plecai], pentru a face o singură propoziţie complexă adevărată: [Petru a venit şi Paul a plecai]. Regula de eliminare porneşte de la o propoziţie complexă adevărată cu şi, de exemplu [Petru a venit şi Paul aplecai], pentru a obţine două propoziţii simple adevărate; [Petru a venii] şi [Paul a plecat]. Şi totuşi, nu este obligatoriu ca, atunci cînd se întrebuinţează regula de introducere, cele două propoziţii legate prin şi să fie diferite; în felul acesta se pot obţine propoziţii complexe triviale, cînd acelaşi element este reprodus de mai multe ori: [Petru a venit şi Petru a venii], [Petru a venit şi Petru a venit şi Petru a venit] etc. Tocmai pentru a evita producerea sterilă a unor asemenea propoziţii complexe triviale, Sperber şi Wilson resping regulile de introducere.

Cele care produc procesul interpretării, pe baza premiselor reprezentate de forma logică a enunţului şi a propoziţiilor din care este constituit contextul, sînt efectele contextuale. Acestea sînt de trei feluri: (i) implicaţiile contextuale sau concluziile noi care se obţin concomitent pe baza enunţului şi a contextului; (ii) reevaluarea informaţiilor disponibile deja: se poate schimba convingerea care face ca o propoziţie să fie menţinută; (iii) eradicarea [eliminarea] propoziţiei cu şanse minime de a fi menţinută în cazul unei contradicţii dintre o propoziţie stocată deja în memorie şi o implicaţie contextuală.
Reluînd pe (18), îi putem presupune următorul context: (19) a. b. A şi B se află într-o încăpere. Pereţii acestei încăperi sînt zugrăviţi în albastru.

Dacă interpretăm (18) în contextul (19), putem obţine (20):

132
(20) Lui A nu-i place încăperea în care stă împreună cu B.

CAPITOLUL 4

Insă, dacă (20) ar fi singura implicaţie contextuală a lui (18) în (19), ne-am putea pune întrebări asupra pertinenţei lui (18): din punctul de vedere al costului prelucrării, n-ar fi fost oare mai economic ca A să enunţe (21)? (21) Nu-mi place încăperea asta. Totuşi, aceasta nu este nici pe departe singura implicaţie contextuală care se poate obţine din (18), ci şi: (22) (23) (24) A vrea să plece din cameră. Lui A nu i-ar plăcea ca B să-i dea cadou un obiect albastru. Lui A nu-i place să privească cerul sau marea. etc. In privinţa celorlalte efecte contextuale, să reluăm situaţia de bază în care A şi B stau într-o cameră cu pereţii zugrăviţi în albastru şi să-i adăugăm o specificare: B are daltonism şi îi este greu să identifice culorile. A îi spune: (25) Pereţii sînt albaştri.

In ce constă pertinenţa lui (25)? B are daltonism, ceea ce permite supoziţia că este lipsit de certitudini foarte ferme legate de culoarea pereţilor camerei în care stă. Să presupunem că, fără a fi sigur, B crede că pereţii sînt albaştri, iar enunţul (25) vine să-i întărească această opinie. Să presupunem şi că B crede că pereţii sînt roşii; dacă ştie că este daltonist, va fi înclinat să se îndoiască de opinia lui şi va accepta (25) ca fiind mai probabilă. în acest caz, efectul contextual al lui (25) va fi eliminarea propoziţiei Pereţii acestei încăperi sînt roşii.

Pornind de aici, putem explica în ce fel se face alegerea contextului: contextul selectat va fi contextul cel mai susceptibil de a optimiza pertinenţa.
4.3. FORMA PROPOZIŢIONALĂ ŞI ÎMBOGĂŢIREA FORMEI LOGICE

De la începutul acestui capitol am precizat că atît dezambiguizarea cit şi atri­ buirea de referenţi sînt două dintre sarcinile interpretării pragmatice şi că, în acest caz, interpretarea pur lingvistică nu este suficientă. înainte de a indica în ce fel poate fi privită în cadrul teoriei pertinenţei fiecare dintre aceste sarcini, am vrea să revenim la analiza lingvistică şi la forma logică. După cum am văzut mai sus, în opinia lui Sperber şi Wilson, forma logică este produsul sistemului periferic lingvistic, adică al analizei lingvistice a enunţului sau, altfel spus, forma logică este o succesiune structurată de concepte. Dacă dezambiguizarea precum şi atribuirea de referenţi ţin de domeniul pragmaticii, aceasta se explică prin faptul că sistemul periferic lingvistic nu este capabil să le facă. După Sperber şi Wilson, trebuie făcută o distincţie între forma propoziţională a unui enunţ şi forma sa logică; forma propoziţională a enunţului este susceptibilă să primească o valoare de adevăr, ceea ce înseamnă că nu mai conţine vreo ambiguitate şi că

PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA

133

aici termenii referenţiali sînt interpretaţi, că li s-a atribuit un referent. In anumite cazuri rare, forma logică a enunţului este de aşa natură încît i se poate atribui o valoare de adevăr (de exemplu, cînd propoziţia exprimată prin enunţ este în mod necesar adevărată sau falsă); dar, în majoritatea cazurilor, forma logică a enunţului nu este susceptibilă să primească o valoare de adevăr, deosebindu-se, prin urmare, de forma sa propoziţională. Dezambiguizarea şi atribuirea referenţilor sînt două sarcini ce trebuie îndeplinite pentru a se trece de la forma logică a enunţului la forma sa propoziţională. Totuşi, vom semnala că forma propoziţională de recu­ perat nu este orice formă propoziţională care s-ar pute obţine pe baza formei logice a enunţului, ci forma propoziţională «bună», cea pe care locutorul inten­ ţiona să o comunice. încă o dată, criteriul alegerii rămîne, aici, principiul per­ tinenţei. Avînd la dispoziţie acest principiu, ceea ce conduce la o interpretare a enunţului coerentă cu principiul pertinenţei este forma propoziţională bună a enunţului. D i n nou principiul pertinenţei este acela care intervine în fiecare moment al reconstituirii formei propoziţionale: dezambiguizarea, atribuirea referenţilor, eliminarea termenilor vagi. 5. D E Z A M B I G U I Z A R E A ŞI P R I N C I P I U L PERTINENTEI
5.1. FORMĂ LOGICĂ ŞI INTERPRETARE PREFERENŢIALĂ

Aşa cum am spus mai sus, vom examina în acest capitol doar ambiguităţile lingvistice şi nu «ambiguităţile pragmatice». De asemenea, am făcut distincţie între două tipuri de ambiguităţi lingvistice, sintactice şi lexicale. In ambele cazuri, ambiguitatea lingvistică, fie ea sintactică sau lexicală, corespunde posibilităţii de a produce cel puţin două forme logice diferite pentru unul şi acelaşi enunţ. Să revenim la exemplele (1) şi (3): (1) Bătrînul duce o poartă. (3) Le loup est gris. [în 1. rom., un exemplu analog ar putea fi (3') Broasca e mare - NT] După cum am arătat mai sus, (1) este un exemplu de ambiguitate sintactică, iar (3) de ambiguitate semantică. Insă, aşa cum am subliniat deja, ambiguitatea lui (1) este, în acelaşi timp, şi lexicală: (1) este ambiguu numai dacă bătrînul poate fi înţeles sau ca substantiv, sau ca adjectiv, duce, ca substantiv sau ca verb etc. Cu alte cuvinte, dacă ne reamintim că forma logică a unui enunţ este o succesiune structurată de concepte, atunci, în funcţie de înţelegerea lui bătrîn ca substantiv sau ca adjectiv, de înţelegerea lui duce ca substantiv sau ca verb, nu va mai fi vorba despre acelaşi con­ cept, ci de două concepte diferite. Deci, lui (1) îi pot fi asociate două forme logice distincte, alcătuite din concepte diferite. Pentru (3), am văzut că este vorba despre o ambiguitate semantică, produsă în exclusivitate de prezenţa unui termen ambiguu, loup [sau, similar în 1. rom., broască - NT]. Aici, nici un termen al enunţului nu are capacitatea de a trimite la două concepte diferite, ci doar la unul singur. In acest caz, deşi există doar un singur termen implicat, enunţul (3) va produce, fără-ndoială, două forme logice diferite, după cum conceptul corespunzător termenului loup trimite la obiectul de carnaval sau la animal.

134

CAPITOLUL 4

Pentru că cele două interpretări nu ajung să fie percepute în mod conştient decît foarte rar şi pentru că, în general, interpretarea preferenţială se dovedeşte a nu fi cea bună, ne-am luat precauţia de a spune producere posibilă a două forme
logice.
Să luăm în discuţie exemplul următor, împrumutat de la Sperber şi Wilson (1989): (26) La petite brise la glace. Aşa cum observă autorii, acest exemplu poate primi două interpretări, cea mai frecventă fiind, în afara contextului lingvistic, interpretarea (27 a): (27) a. La petite fille brise la glace. b. La petite brise lui donne froid. Dar în cele din urmă se va opta pentru interpretarea (27 b), dacă (26) se va continua în felul următor: (28) La petite brise la glace; qu'est-ce que ce serait s'il s'agissait d'un grand vent! Aici, întrucît se revine asupra enunţului pentru a-1 reinterpreta, înseamnă că ambele interpretări ajung să se conştientizeze.
5.2. CONSTRUCŢIE ŞI SELECŢIE DE INFORMAŢIE

însăşi posibilitatea reîntoarcerii asupra interpretării ne face să credem că procesul prin care se efectuează dezambiguizarea este un proces de formare de ipoteze. In această optică, sistemul periferic lingvistic va construi cele două (sau mai multe) forme logice corespunzînd enunţului ambiguu, iar cele care corespund interpretărilor false vor fi eliminate la nivel pragmatic. Totuşi, putem presupune că relaţia dintre sistemul periferic lingvistic şi sistemul central «pragmatic» ar fi mai complexă şi că sistemul central ar putea avea influenţă asupra Droceselor sistemului periferic lingvistic, inhibînd, de pildă, unele dintre ele. In această problemă, Sperber şi Wilson consideră că sistemul periferic lingvistic construieş­ te în mod efectiv diferitele interpretări ale fiecărui constituent al frazei şi că aceste interpretări, treptat, pe parcursul analizei lingvistice, sînt subordonate sistemului central care va alege o interpretare unică (în măsura în care dispune de informaţiile necesare). Să remarcăm că o asemenea optică nu contrazice ipoteza lui Fodor con­ form căreia sistemele periferice nu au acces la informaţiile sistemului central.
Să reluăm exemplul (26): (26) La petite brise la glace. Dacă (26) este pronunţat în timp ce interlocutorii privesc fotografia unei lipone, ocupată să-şi facă o copcă într-o banchiză, sistemul central îl va interpreta pe brise ca verb şi nu ca substantiv, îndepărtînd, în acelaşi timp, tot restul interpretării (27 b), în avantajul lui (27 a). Dacă, însă, (26) este precedat de (29), lucrurile se petrec diferit: (29) Regarde Franţoise: elle n'est pas faite pour la campagne. La petite brise la glace.

PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA

135

In acest caz, brise va fi interpretat ca substantiv şi nu ca verb, iar interpretarea (27 b) va fi preferată lui (27 a). Altfel spus, momentul în care una dintre cele două interpretări este reţinută în detri­ mentul celeilalte se situează foarte devreme în cursul analizei lingvistice a enunţului, iar din momentul cînd o interpretare este preferată, sistemul central pur şi simplu inhibă producerea celeilalte interpretări de către sistemul periferic.

Care este importanţa sistemului central? Să remarcăm că acesta permite redu­ cerea costului în prelucrarea enunţului prin inhibarea unei părţi a procesului interpretativ lingvistic. Totuşi, pe ce bază alegem interpretarea fiecărui nou termen în cursul desfăşurării enunţului? Aici intră în joc, din nou, principiul pertinenţei: date fiind două interpretări posibile ale aceluiaşi termen, este selec­ tată aceea dintre ele care pare cea mai susceptibilă de a optimiza pertinenţa ansamblului enunţial, prin urmare cea mai coerentă cu principiul pertinenţei.
Să revenim la exemplele (26) şi (29): (26) La petite brise la glace. (29) Regarde Francoise: elle n'est pas faite pour vivre â la compagne. La petite brise la glace. [Priveşte-o pe E: nu e făcută să trăiască la ţară. Un vînt slab o face să tremure.] In situaţia cînd interlocutorii privesc fotografia unei mici lipone ocupată să-şi facă o copcă în banchiză, brise va fi interpretat ca verb fiindcă, în contextul dat, interpretarea (27 a) este mai accesibilă decît interpretarea (27 b) şi, prin urmare, mai economică în ce priveşte costul prelucrării ei. In schimb, pentru (29), contextul furnizat de prima frază face interpretarea (27 b) mai accesibilă şi mai economică din punctul de vedere al prelucrării.

Aşadar, interpretarea coerentă cu principiul pertinenţei este cea mai accesibilă. Vom mai observa că ipotezele supuse acţiunii de dezambiguizare sînt date de sistemul periferic şi selectate de sistemul central. Vom vedea, însă, că atribuirea referenţilor nu se produce în acelaşi fel. 6. ATRIBUIREA REFERENŢILOR ŞI PRINCIPIUL PERTINENŢEI De la început, să reamintim că nu vom examina decît atribuirea de referenţi descripţiilor definite şi nedefinite. Să reamintin de asemenea că, precum în cazul dezambiguizării, nu orice referent este potrivit, ci doar referentul «bun», cel pe care locutorul avea intenţia să-1 designeze prin întrebuinţarea descripţiei respec­ tive. Aşa cum am văzut, în anumite cazuri, atunci cînd descripţia definită este completă şi cînd este vorba de o întrebuinţare atributivă, în principiu analiza lingvistică este suficientă pentru a atribui un referent.
Să revenim la exemplul (8): (8) Preşedintele Republicii Franceze, ales la 10 mai 1981, a fost reales în 1988.

136

CAPITOLUL 4

Expresia preşedintele Republicii Franceze, ales la 10 mai 1981 este o descripţie definită şi, în plus, mai este şi completă, pentru că identifică un individ unic, Franţois Mitterrand, şi pentru că nici un alt individ nu satisface condiţiile specificate. De aceea s-ar putea crede că în cazul unei descripţii definite complete, analiza lingvistică, prin ea însăşi, este sufucientă. Cu toate acestea, lucrurile se petrec cu totul diferit. Dacă, în realitate, locutorul lui (8) crede câ preşedintele Republicii Franceze, ales la 10 mai 1981 nu este Franţois Mitterrand, ci Valery Giscard d'Estaing, atunci el poate enunţa (8) sau cu intenţia de a desemna individul care satisface condiţiile indicate prin descripţia definită, oricare ar fi acest individ, sau cu intenţia de a-1 desemna pe Valery Giscard d'Estaing. In acest al doilea caz, descripţia definită este utilizată referenţial, iar analiza lingvistică, deşi permite să i se atribuie un referent, nu permite atribuirea referentului «bun», tocmai pentru că această descripţie definită ajunge în mod necesar la Franţois Mitterrand şi nu la Valery Giscard d'Estaing.
A

In privinţa descripţiilor definite sau nedefinite complete, utilizate referenţial, precum şi a descripţiilor definite sau nedefinite incomplete, există încă probleme.
6.1. ATRIBUIREA DE REFERENŢI DESCRIPŢIILOR COMPLETE

Să începem cu descripţiile definite sau nedefinite complete utilizate în mod referenţial. A priori, problema se pune în felul următor: atunci cînd ne găsim în faţa unei descripţii definite sau nedefinite, aceasta este utilizată atributiv sau referenţial, prin urmare pentru a desemna orice obiect care o satisface, sau pentru a desemna un obiect particular? In alţi termeni, problema este cum putem de­ cide dacă o descripţie este atributivă sau referenţială? De la început, să ne amin­ tim că orice descripţie definită poate fi utilizată în mod atributiv sau referenţial, distincţia atributiv/referenţial ţinînd de utilizarea limbii şi nu de limba însăşi. Prin urmare, cel puţin în interiorul descripţiei, nu există mărci lingvistice spe­ cifice unui tip sau altul. Am putea considera, atunci, că ar fi util să ne orientăm spre ansamblul enunţului în care apare descripţia şi să presupunem că anumite construcţii lingvistice s-ar preta mai curînd decît altele la una sau la cealaltă dintre cele două utilizări. Şi totuşi, o descriere dată, într-o frază dată, poate fi utilizată, în aceeaşi frază, fie atributiv, fie referenţial, în funcţie de intenţia cu care este enunţată în acea frază.
Să reluăm exemplul (8) (8) Preşedintele Republicii Franceze, ales la 10 mai 1981, a fost reales în 1988. Am putea fi tentaţi să credem că, în această frază, singura utilizare posibilă a descripţiei definite în această frază este cea referenţială. Să ne imaginăm, totuşi, o situaţie în care exemplul (8) ar fi pronunţat în anul 2500 de către un istoric care ar şti o seamă de lucruri despre tradiţiile Republicii Franceze de la sfîrşitul secolului al XX-lea (şi, în special, despre periodicitatea alegerilor electorale), dar căruia i s-au şters din memorie numele preşedinţilor celei de-a cincea Republici. Acest istoric imaginar nu mai dispune decît de două informaţii: în 1981, la 10 mai, cu ocazia alegerii preşedin­ telui Republicii Franceze a avut loc o festivitate în piaţa Bastiliei şi, în 1988, preşedintele a fost

PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA

137

reales. Avînd aceste informaţii, istoricul deduce că primele alegeri au avut loc la 10 mai 1981 şi pronunţă fraza (8). El nu ştie, însă, cine era preşedinte ales în 1981 (de fapt, nu ştie nici cine era candidat). Pronunţînd descripţia dtiiaită. preşedintele..., tot ceea ce încearcă să spună este că oricine ar fi fost individul ales ca preşedinte în 1981, acelaşi individ a fost reales în 1988; o spune, prin urmare, fără vreo intenţie de a desemna un individ anume. Se vede, astfel, că în funcţie de circumstanţele şi intenţiile enunţării sale, aceeaşi descripţie definită din aceeaşi frază poate corespunde unei utilizări atributive sau unei utilizări referenţiale.
6.2. REZOLVAREA PRAGMATICĂ A ALEGERII D I N T R E o UTILIZARE ATRIBUTIVĂ ŞI UNA REFERENŢIALĂ

Aşadar, numai un proces pragmatic ne permite să decidem dacă o întrebuinţare este atributivă sau referenţială. Să vedem în ce fel devine posibil acest fapt. Vom începe remarcînd că, la rigoare, problema nu este pusă corect, fiindcă inter­ pretarea pragmatică este interesată doar de atribuirea referenţilor, în timp ce destinaţia utilizare atributivă/utilizare referenţială nu este relevantă în această privinţă decît dacă îndeplineşte un rol în atribuirea referenţilor. Prin urmare, am putea presupune că rolul acestei distincţii ar fi acela de a activa procese diferite după natura atributivă sau referenţială a utilizării descripţiei; dacă este vorba de o întrebuinţare atributivă, de exemplu, atunci analiza lingvistică ar fi suficientă şi singură (în cazul unei descripţii complete). Dacă, însă, este vorba de o între­ buinţare referenţială, procesul ar trebui să continue prin luarea în considerare a factorilor pragmatici. Totuşi, trebuie să remarcăm aici că situaţia nu este atît de simplă cum pare ea la prima vedere; în realitate descripţiile complete reprezintă mai curînd excepţia, decît regula.
Să examinăm exemplele următoare: (30) (31) Unde-i pisica? Unde-i pisica neagră cu ochi verzi, cumpărată de Paul şi Sylvie Dubois în 20 noiembrie 1987 la Cluny în Saone-et-Loire?

Enunţul (30) va fi rostit într-un număr mult mai mare de situaţii decît enunţul (31), cu toate că descripţia definită pisica din (30) este incompletă, în timp ce descripţia definită pisica neagră cu ochi verzi... este completă. S-ar putea presupune, deci, că enunţul (31) ar trebui să fie cel preferat fiindcă, în principiu, simpla analiza lingvistică este suficientă pentru a-i putea atribui descripţiei din (31) un referent, în timp ce în (30) este necesar să se ţină cont de factori pragmatici. Şi totuşi nu se întîmplă aşa.

Cum se poate explica această situaţie care pare să contrazică principiul pertinenţei? Prin faptul că, chiar dacă atribuirea unui referent trece totdeauna printr-o analiză lingvistică, atribuirea nu se face niciodată exclusiv prin acest fel de analiză. într-adevăr, determinarea referenţilor se produce de către indivizi

138

CAPITOLUL 4

care nu pot lua în considerare ansamblul obiectelor lumii, dat fiind că atît capa­ cităţile cognitive, cît şi cunoştinţele lor sînt limitate. Această situaţie ne face să bănuim că referentul unei descripţii, ca de altfel acela al oricărui termen refe­ renţial, trebuie să facă parte din cadrul cognitiv reciproc, adică trebuie sau să fie identificat deja, sau identificabil pentru ambii interlocutori.
Să reluăm exemplele (30) şi (31). Vom spune că, în cele mai multe cazuri, (30) va fi preferat lui (31). Să luăm în discuţie cel mai probabil caz, cînd (30) este pronunţat de Sylvie Dubois adresîndu-se lui Paul Dubois: (30) Sylvie către Paul:

«Unde-i pisica?» Este evident că aici referentul descripţiei este deja identificat şi că face parte din cadrul cognitiv reciproc. Deşi cele mai numeroase cazuri de utilizare a termenilor referenţiali se produc în aceste condiţii, nu înseamnă, totuşi, că toţi referenţii sînt accesibili în acelaşi grad sau în acelaşi fel. Tocmai aici intră în joc semnificaţia lexicală a termenilor referenţiali, împreună cu factorii pragmatici.

Aşadar, distincţia dintre utilizarea atributivă şi utilizarea referenţială a unei descripţii trebuie considerată mai curînd o distincţie teoretică decît una pe care o fac interlocutorii, în sensul că ea le-ar impune procese interpretative diferite. Această distincţie teoretică nu este perceptibilă în atribuirea referenţilor decît în cazul cînd descripţia este utilizată referenţial şi cînd referentul din mintea locutorului nu este cel care satisface condiţiile indicate în descripţie. Problema descripţiilor complete utilizate referenţial se reduce, în felul acesta, la problema descripţiilor incomplete; pentru a ajunge la referentul bun, în ambele cazuri trebuie adăugate informaţii furnizate de descripţia însăşi, de informaţii ulterioare, împrumutate din restul enunţului, din enunţurile precedente sau din spaţiul extralingvistic, într-un cuvînt, informaţii care ţin de cadrul cognitiv mutual.
6.3. R O L U L INFORMAŢIILOR EXTRALINGVISTICE

Necesitatea de a ţine seama de informaţii care ar putea fi extralingvistice a fost recunoscută în mod ocazional. Trebuie, însă, să remarcăm importanţa teoriei lui Sperber şi Wilson care permite ca informaţiile lingvistice şi cele extralin­ gvistice, alcătuind împreună cadrul cognitiv reciproc, să fie echivalent girate prin intermediul contextului. Dar ne punem întrebarea cum se completează infor­ maţiile date prin analiza lingvistică a descripţiei? Am evocat deja mai multe posibilităţi: restul enunţului (cum ar fi, de pildă, predicatul aplicat descripţiei); interpretarea enunţurilor precedente graţie informaţiilor pe care analiza le poate da cu privire la convingerile locutorului; informaţiile nelingvistice, enciclopedice sau furnizate de anturajul enunţiativ de care dispune interlocutorul; combinarea

PRAGMATICA CONTEXTULUI: DEZAMBIGUIZAREA

139

informaţiilor provenite din toate aceste surse diferite. Vom observa că toate acestea corespund surselor posibile ale contextului şi se supun regulilor obişnuite de formare a acestuia, cu alte cuvinte, selecţiei unui context care permite să se obţină o interpretare a enunţului, coerentă cu principiul pertinenţei. Atribuirea referenţilor se face, ca şi dezambiguizarea, prin formarea şi confirmarea de ipoteze. Dar, spre deosebire de dezambiguizare, procesul de formare a ipotezelor în scopul atribuirii referenţilor se face în mod real la nivelul sistemului central, pe baza premiselor instituite de context şi de enunţul însuşi.
Să luăm în considerare diferitele posibilităţi, începînd cu descripţia utilizată fie atributiv, fie referenţial, cînd există o coincidenţă între referentul intenţionat şi referentul determinat exclusiv pe baza sensului descripţiei. Să reluăm exemplul (8): (8) Preşedintele Republicii Franceze, ales la 10 mai 1981, a fost reales în 1988. Locutorul a enunţat (8) fie cu intenţia de a-1 desemna pe Mitterrand, fie cu intenţia de a desemna individul - oricare ar fi el - ales la 10 mai 1981 la preşedinţia Republicii Franceze. Interlocutorul poate dispune de un context unde figurează informaţia (32): (32) Franţois Mitterrand a fost ales preşedinte al Republicii Franceze la 10 mai 1981. In acest caz, interlocutorul îl identifică pe Franţois Mitterrand cu referentul descripţiei preşe­ dintele..,, pe baza sensului lexical al descripţiei şi pe baza lui (32). Să presupunem acum că interlo­ cutorul nu dispune de informaţia (32), ci de informaţia (33): (33) Franţois Mitterrand a fost ales preşedinte al Republicii în 1988. In acest caz, pe baza analizei lingvistice a predicatului a fost reales în 1988 şi a lui (33), inter­ locutorul îl identifică pe Franţois Mitterrand ca fiind referentul descripţiei. Să obsevăm acum exemplul (34): (34) Preşedintele Republicii Franceze, ales la 10 mai 1981, este originar din Auvergne şi primar al localităţii Chamalieres. In acest caz, locutorul crede că preşedintele ales în 1981 este Valery Giscard d'Estaing; descripţia preşedintele... este utilizată referenţial, Să presupunem că interlocutorul dispune, în contextul cunoştinţelor sale, de informaţia (32) şi (35): (35) Valery Giscard d'Estaing este originar din Auvergne şi este primar al localităţii Chamalieres. Deşi sensul lexical al descripţiei, împreună cu informaţia (32), l-ar conduce spre soluţia de a atribui descripţiei preşedintele..., în calitate de referent, pe Franţois Mitterrand, sensul lexical al predi­ catului este originar din Auvergne şi este primar al localităţii Chamalieres, alături de informaţia (35), îl determină pe interlocutor să infereze (36): (36) Locutorul crede că preşedintele Republicii, ales la 10 mai 1981, este Valery Giscard d'Estaing. Pornind de la (36) şi de la descripţia preşedintele..., el poate atribui descripţiei, ca referent, pe Valery Giscard d'Estaing.

140
Să examinăm acum dialogul următor: (37) A

CAPITOLUL 4

îmi place mult preşedintele Republicii. E un om simplu: a rămas primar la Chamalieres, cu toate funcţiile sale înalte şi succesele sale politice. Primar la Chamalieres? Succese politice? Sigur! Preşedintele Republicii, ales în 1981, a fost reales în 1988.

B A

Aici, trebuie să presupunem din nou că locutorul crede că preşedintele Republicii este Valery Giscard d'Estaing şi, pe deasupra, că el crede şi că utilizează în mod referenţial descripţia pre­ şedintele Republicii, care a fost ales în 1981 pentru a trimite la Giscard d'Estaing. Aici, B atribuie descripţiei, ca referent, pe Giscard d'Estaing, tocmai pe baza lui (36) şi a enunţurilor precedente din discursul lui A.

Totuşi, vom sublinia că mecanismul de atribuire a referenţilor nu este infailibil, tot aşa cum nu este nici acela al dezambiguizării. Altfel spus, dacă locutorul se înşeală cu privire la ceea ce face parte din cadrul cognitiv reciproc, se poate întîmpla ca referentul pe care îl atribuie interlocutorul unui termen referenţial oarecare dintre cei utilizaţi de către locutor să nu coincidă cu cel pe care locutorul intenţiona să-1 designeze. O asemenea posibilitate nu este deloc specifică doar atribuirii referenţilor sau dezambiguizării, fiind, dimpotrivă, o caracteristică generală a oricărui act de comunicare.

5. PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ: LUMI POSIBILE ŞI SPAŢII MENTALE

D

ouă teorii relativ recente s-au ocupat de referinţă, teoria lumilor posibile şi teoria spaţiilor mentale. Ele au abordat însă această problemă din per­ spectiva unor postulate şi obiective foarte diferite, date de particularităţile lor specifice: teoria lumilor posibile este o logică modală care a făcut obiectul unui mare număr de lucrări în domeniul filozofiei analitice, cu precădere ale lui Kripke (1982), Putnam (1975), Kaplan (1977) şi Lewis (1973, 1983); teoria spa­ ţiilor mentale, pe de altă parte, este o teorie cognitivă, rod al muncii unui lingvist, Fauconnier (1984), şi a fost elaborată pornind de la lucrările unui alt lingvist, Nunberg (1978). 1. PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ In ce măsură este referinţa o problemă pragmatică? Un lingvist, Milner (cf. 1989), a afirmat că funcţia principală a limbajului este designarea şi că studiul acestei funcţii designatoare este una dintre problemele fundamentale ale lingvisticii, înţeleasă într-un sens strict (fonologie, sintaxă şi semantică). Dacă nu există nici un dubiu privind faptul că una dintre funcţiile principale ale limbajului este designarea, referinţa, nu este mai puţin adevărat că referinţa, care este relaţia dintre limbaj şi realitate (sau, în termeni mai filozofici, relaţia cuvinte-lume), nu este de fapt o problemă exclusiv lingvistică. Pe de o parte, limbajul nu este singurul mijloc de designare sau de referire, chiar dacă este mijlocul principal: referinţa poate fi realizată printr-un gest (comunicare nonverbală) şi se poate spune (cf. Goodman 1976) că reprezentarea picturală se realizează prin denotaţie, prin referinţă. Pe de altă parte, cînd referinţa se realizează printr-un mijloc lingvistic, însoţit sau nu de un gest demonstrativ, analiza pur lingvistică nu este în general suficientă pentru identificarea unui referent situat în lume.
NB: Una dintre sarcinile pragmaticii constă în a permite, pornind de la interpretarea parţială oferită de interpretarea lingvistică (fonologie, sintaxă, semantică) a frazelor, interpretarea completă a enunţului. Stabilirea condiţiilor de adevăr ale unui enunţ este unul dintre elementele interpretării complete a enunţului. Or, o parte a stabilirii con­ diţiilor de adevăr, dincolo de analiza pur lingvistică, constă în atribuirea referenţilor.

142

CAPITOLUL 5

Astfel, pe lîngă procesele ce ţin de codul lingvistic propriu-zis, trebuie să recurgem la procese diferite, cum ar fi cele extralingvistice şi inferenţiale, care permit identificarea din ansamblul de referenţi posibili a referentului „cores­ punzător", referentul avut în vedere de locutor. In ce măsură sînt aceste procese de ordin pragmatic? Mai întîi, dacă referentul „corespunzător" este referentul avut în vedere de locutor, nu se poate specifica referentul unei expresii referenţiale decît dacă aceasta este întrebuinţată, pentru că numai prin întrebuinţare i se atribuie un referent: cu alte cuvinte, referinţa este un fenomen care se produce în utilizarea limbii şi nu în afara acesteia. Caracteristica în discuţie este ilustrată, de altfel, de anumite expresii referenţiale, expresiile deictice.
Astfel, expresia pisica mea nu identifică, prin ea însăşi, în afara uzului, un referent. In schimb, dacă ea apare în enunţul următor, pronunţat de Anne Reboul la 14 mai 1992, i se poate atribui unul: (1) îmi caut pisica [mea].
A

înseamnă oare aceasta că lingvistica nu are nici un aport la identificarea refe­ renţilor? Dimpotrivă: dacă decodificarea lingvistică nu este suficientă pentru asignarea referenţilor, ea face posibilă, totuşi, interpretarea semantică a expresiilor referenţiale. Să notăm că această contribuţie nu este la fel de importantă şi nu are aceeaşi natură pentru toate expresiile referenţiale: semnificaţia referenţială a decripţiilor definite şi nedefinite (de exemplu pisica neagră şi, respectiv, o pisică neagră) este descriptivă, iar aceea a deicticelor, a anaforicelor şi a demonstra­ tivelor pare mai degrabă procedurală. Mai rămîne un tip de expresii referenţiale care pare să scape lingvisticii: numele proprii, care în teoria dezvoltată de Kripke nu au deloc semnificaţie. 2. REFERINŢA: O PROBLEMATICĂ MULTIPLĂ Tocmai am văzut în ce măsură referinţa este (parţial) o problemă lingvistică: în funcţie de sensul său, o expresie referenţială va desemna un obiect sau altul din lume. Expresiile referenţiale sînt de natură diversă: există întotdeauna grupuri nominale (sau, dacă vreţi, expresii nominale), dar acestea iau forme foarte variate, pronume personale sau demonstrative, nume proprii, expresii definite şi nede­ finite, expresii demonstrative sau posesive. In afară de numele proprii, care ridică probleme speciale, există o serie de alte motive pentru care sensul lexical poate fi insuficient pentru a specifica, el singur şi într-o situaţie dată, o referinţă. (i) Mai întîi, expresia referenţială în sine poate fi lipsită de un sens lexical suficient pentru a specifica, într-o situaţie, o referinţă: este cazul pronumelui la persoana a treia şi al posesivelor care îi corespund; este, de asemenea, cazul

PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ

143

demonstrativelor, al pronumelor sau al adjectivelor; şi, în fine, este cazul des­ cripţiilor definite incomplete care, într-o situaţie dată, nu identifică un obiect unic, ci mai multe obiecte posibile. (ii) Grupul nominal poate identifica, el singur, în principiu, un referent, dar modul în care este folosit nu-i permite acest lucru: este cazul expresiilor defi­ nite sau nedefinite şi al numelor proprii întrebuinţate într-o manieră indirectă, metonimică, spre exemplu.
Vom reaminti aici exemplele preferate ale lui Nunberg (cf. 1978) sau ale lui Fauconnier (cf. 1984): (2) Omleta cu şuncă a plecat fără să plătească. (3) George Sand este pe al treilea raft de jos. (unde omleta cu şuncă desemnează clientul care a comandat o omletă cu şuncă, iar George Sand desemnează cărţile şi nu pe autoarea lor).

In aceste cazuri, deşi are de îndeplinit un rol, analiza lingvistică se dove­ deşte incapabilă să precizeze referentul; Trebuie atunci să-şi intre în atribuţii analiza pragmatică. Este vorba de aspectul pragmatic al referinţei. Mai rămîne, în final, ultima faţetă a problemei referinţei: relaţia dintre cuvinte sau interpretarea acestora (inclusiv interpretarea pragmatică) şi lume. In funcţie de termenii referenţiali întrebuinţaţi, raportul cuvinte-lume nu este de fapt identic, după anumite teorii, cum ar fi teoria lumilor posibile. Acesta reprezintă aspectul metafizic al problemei. 3. TEORIA PSIHOLOGICĂ VERSUS TEORIA LOGICĂ Teoria spaţiilor mentale a fost adesea comparată cu teoria lumilor posibile: trebuie totuşi arătat că aceste teorii, în pofida unei asemănări superficiale, prezintă numeroase diferenţe, în primul rînd, în ceea ce priveşte problema tratării refe­ rinţei. Dacă, după cum am văzut, problema referinţei comportă trei aspecte, un aspect lingvistic, un aspect pragmatic şi un aspect metafizic, atunci teoria spaţii­ lor mentale se poate distinge, într-o manieră simplă dar corectă, de teoria lumilor posibile, considerînd că prima se preocupă de aspectul pragmatic al referinţei, în timp ce a doua se preocupă de aspectul său metafizic. Dacă, într-adevăr, teoria lumilor posibile este o teorie de factură logică filozofică care abordează problema modalităţilor (posibilitate, adevăr contingent, adevăr necesar), teoria spaţiilor mentale este o teorie psihologică, în sensul psihologiei cognitive, adică acela în care psihologia se preocupă mai degrabă de funcţionarea proceselor intelectuale decît de studiul sentimentelor sau al aberaţiilor mintale. Astfel, prin ele însele,

144

CAPITOLUL 5

teoria spaţiilor mentale şi teoria lumilor posibile acoperă, în principiu, întregul aspect nonlingvistic al referinţei, adică aspectul său pragmatic şi aspectul său
metafizic.

4. SPAŢII MENTALE ŞI LUMI POSIBILE
4.1. SPAŢII MENTALE

După Fauconnier (1984), inventatorul ei, teoria spaţiilor mentale constă în a considera limbajul şi uzul său drept o construcţie mentală şi abstractă de spaţii şi elemente, de roluri şi de relaţii între spaţii. In aceeaşi concepţie, a comunica ar consta în a stabili construcţii de spaţii similare sau identice. Scopul teoriei spaţiilor mentale este de a studia modul sau modurile de construire a spaţiilor şi a relaţiilor dintre spaţii. Spre deosebire de ceea ce se întîmplă în cazul teoriei lumilor posibile, după cum vom vedea mai jos, în teoria spaţiilor mentale nu este vorba de relaţia dintre cuvinte şi lume, ci cel mult de relaţia dintre cuvinte şi construcţiile mentale pe care le produc locutorul şi interlocutorul. 4.1.1. Noţiunea de funcţie pragmatică Teoria spaţiilor mentale s-a născut şi se sprijină pe noţiunea de funcţie referenţialâ, dezvoltată recent de lingvistul american Nunberg (cf. Nunberg 1978). Funcţia referenţialâ este cea care permite stabilirea de relaţii între obiecte diferite, indi­ ferent dacă aceste relaţii vin în beneficiul psihologiei, al culturii sau al prag­ maticii. Nunberg dă un anumit număr de exemple de funcţii referenţiale: «tip de», «cauză a», «proprietar al», «parte a» etc. Pentru Fauconnier, care reia pe cont propriu noţiunea rebotezînd-o funcţie pragmatică, funcţia pragmatică permite trecerea de la un spaţiu la altul. Procesul prin care se trece de la un spaţiu la altul este procesul de identificare pe care Fauconnier îl defineşte în felul următor:
Identificarea Dacă două obiecte (în sensul cel mai larg) a şi b sînt legate printr-o funcţie pragmatică F(b - Ffa)), o descriere a lui a poate servi la identificarea corespondentului său b.

In terminologia lui Fauconnier, a este declanşatorul referinţei, b ţinta referinţei, iar F conectorul.
Pentru a relua exemplele (2) şi (3) date mai sus, dacă omleta cu şunca este declanşatorul, iar clientul ţinta, conectorul este o funcţie pragmatică care, într-o situaţie de tip restaurant, pune în relaţie clientul cu mîncarea pe care a comandat-o; în mod similar, dacă George Sand este declan­ şatorul, iar volumele pe care le-a scris ţinta, conectorul pune în relaţie, în cazul de faţă, scriitorii cu cărţile lor. La modul general, identificarea poate fi reprezentată în felul următor:

PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ

145

In sfîrşit, vom nota că una dintre funcţiile pragmatice fundamentale este identitatea, aceea care face, spre exemplu, ca cititorul de astăzi să fie un individ identic cu cel din ziua în care s-a născut, în ciuda tuturor modificărilor pe care le-a suferit între timp.

Noţiunea de funcţie pragmatică prezintă un interes pentru referinţă şi pentru că ea permite, aşa cum vom vedea mai departe, tratarea, printre altele, a unor probleme lingvistice cum ar fi pronominalizarea. 4.1.2. Generalităţi privind spaţiile mentale Spaţiile mentale sînt reprezentate de ansambluri structurate de elemente şi de relaţiile dintre aceste elemente. In acelaşi timp, ansamblurile pot fi modificate, adăugîndu-li-se noi elemente şi stabilindu-se noi relaţii între aceste elemente. Am văzut mai sus că, pentru Fauconnier, construcţia spaţiilor mentale şi a relaţiilor dintre acestea este strîns legată de limbaj: anumite expresii lingvistice stabilesc într-adevăr spaţii sau desemnează spaţii existente. Acestea se numesc introducton de spaţiu. Un spaţiu este întotdeauna introdus în interiorul unui alt spaţiu, care va fi numit spaţiu-pârinte, includerea fiind indicată fie prin Încapsularea sintactică a introductorilor, fie prin inferenţă pragmatică. Astfel spaţiile sînt ordonate parţial prin relaţia de incluziune care, să remarcăm, nu afectează elementele: în­ tr-adevăr, spaţiile mentale sînt în întregime distincte unele de altele în ceea ce priveşte elementele lor. Legătura pragmatică între un spaţiu dat şi spaţiul-părinte este creată de conectorii pragmatici dintre declanşatorii spaţiilor-părinţi şi ţintele spaţiilor-copii.
Introductorii de spaţiu sînt mai ales, dar nu numai, expresii ce introduc convingeri (în spiritul.,., conform..., ...crede că etc.) sau care desemnează reprezentări, imagini, relatări (în foto­ grafia ..., în portretul..., în filmul..., în romanul... etc). Trebuie să adăugăm la acestea spaţiile ipotetice introduse prin condiţionale [dacă... atunci..) sau prin expresii modale (probabil, se poate presupune că... etc). Să considerăm exemplul (4) preluat de la Fauconnier: (4) In mintea lui Luk, fata cu ochi albaştri are ochi verzi. In acest exemplu, In mintea lui Luk introduce un spaţiu-copil (spaţiul-părinte fiind acela al convingerilor vorbitorului), declanşatorul este fata cu ochi albaştri, iar ţinta (fata cu) ochi verzi. Totul se reprezintă în felul următor:

146

CAPITOLUL 5

4.1.3. Conectorii Conectorii fac parte din ceea ce, ca şi alţi lingvişti dinaintea lui (cf. Fillmore 1982, Lakoff 1982), Fauconnier numeşte modele cognitive idealizate fidealized cogni­ tive models sau ICM) şi, în această calitate, ei sînt susceptibili de a fi construiţi sau de a fi învăţaţi. Un conector poate fi deschis sau închis. El va fi: - deschis dacă ţinta şi declanşatorul său sînt antecedente posibile ale unui pro­ nume şi/sau dacă se aplică pronumelor; - închis dacă ţinta sa singură este un antecedent posibil şi/sau nu se aplică pro­ numelor. Cu aceasta ajungem la problema pronominalizării sau, mai exact, la pronominalizarea în cazul unei referinţe indirecte. După Fauconnier, în această situaţie, cele care permit rezolvarea problemei sînt funcţiile pragmatice. Să ne reamintim că, în conformitate cu principiul de identificare, o descriere a declanşa­ torului poate servi la identificarea ţintei care, din acel moment, poate servi, uneori cel puţin, drept antecedent.
Să luăm exemplul (5), împrumutat tot de la Fauconnier: (5) George Sand este pe raftul din stînga. După cum am văzut mai sus, acest exemplu se analizează în felul următor:

PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ Exemplele (6) şi (7) arată că pronominalizarea poate viza declanşatorul sau ţinta: (6) George Sand este pe raftul din stînga. [£/] e legat în piele, [volumul]

147

(7) George Sand este pe raftul din stînga. Vei vedea că [ea] scrie dumnezeieşte, [scriitoarea] In (6) ţinta serveşte drept antecedent al pronumelui ea, în (7) declanşatorul serveşte drept ante­ cedent al pronumelui ea. Conectorul F este deci deschis. Nu se întîmplă însă la fel în exemplul (8): (8) Omleta cu ciuperci a plecat fără să plătească.

(9) Omleta cu ciuperci a plecat fără să plătească. [El] s-a urcat într-un taxi. (10) Omleta cu ciuperci a plecat fără să plătească. '''Ea era de nemîncat. Aici, numai ţinta este un antecedent posibil, iar conectorul F' este închis.

In sfîrşit, cu cît un conector este mai familiar şi mai uşor de întrebuinţat, accesibil într-un fel, cu atît mai pronunţată va fi tendinţa ca acesta să fie deschis. 4.1.4. Elementele spaţiilor Mijloacele prin care spaţiile mentale şi-au dobîndit elementele sînt cele lingvisti­ ce: grupurile nominale deţin rolul principal în introducerea elementelor în spaţii, iar aici se observă că se profilează o a doua legătură dintre realitatea lingvistică şi teoria spaţiilor mentale. într-adevăr, un grup nominal nu va avea acelaşi efect asupra unui spaţiu dat dacă este marcat printr-un articol hotărît (-ui, -a, -i, -le) sau printr-urj articol nehotărît (un, o, nişte). Un grup nominal cu articolul hotărît, N-ul, semnalează un element deja introdus într-un spaţiu, în timp ce un grup no­ minal cu articolul nehotărît, un N, introduce un element nou în spaţiu. Fauconnier descrie această diferenţă prin următoafele două formule:
Articolul nehotărît un Grupul nominal un N dintr-o expresie lingvistică introduce într-un spaţiu un nou ele­ ment w astfel încît N(w) este valid în acest spaţiu. Articolul hotărît -«/, -a, -i, -le Grupul nominal N-ul dintr-o expresie lingvistică semnalează un element a, deja introdus într-un spaţiu M astfel încît N(a) este valid în acest spaţiu.

148

CAPITOLUL 5

(N desemnează proprietatea denotată de substantivul comun N care poate fi simplu sau com­ plex). Să considerăm exemplele (11) şi (12), împrumutate de la Fauconnier: (11) In desenul lui Luk, o vrăjitoare călăreşte un unicorn. (12) In desenul lui Luk, vrăjitoarea călăreşte unicornul. Să observăm că (11) şi (12) au în comun acelaşi introductor de spaţiu, In desenul lui Luk, şi, deci, acelaşi spaţiu. Elementele pe care le introduc sau, respectiv, le desemnează sînt aceleaşi. Totuşi, contribuţia grupurilor nominale nu este identică, iar dacă a şi b reprezintă elementele existente în spaţiul în discuţie, în timp ce v şi w reprezintă elementele introduse în acest spaţiu, (11) si (12) pot fi reprezentate prin figurile 5 şi 6:

Printre altele, există o anumită asimetrie între ţinte şi declanşatori: ţintele, spre deosebire de declanşatori, nu trebuie să fie introduse neapărat în mod ex­ plicit întrucît principiul identificării are rolul de a le preciza. Fauconnier dă o nouă versiune acestui principiu, care este adaptată spaţiilor:
Principiu de identificare a spaţiilor Fiind date două spaţii M şi M', legate printr-un conector F şi un grup nominal GN, care introduce sau semnalează un element x al lui M: - dacă x are un corespondent x' (x' = F(xJ) în M', GN poate să-1 identifice pe x'\ - dacă x nu are un corespondent stabilit în M\ GN poate stabili şi identifica un nou ele­ ment x' în M\ astfel încît x' = F(xj.

Notăm că aici, din nou, grupurile nominale definite sau nedefinite se vor com­ porta în mod diferit pentru că ele corespund, respectiv, celor două situaţii diferite

PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ

149

evocate mai sus. Aceasta implică faptul că grupurile nominale nedefinite vor putea prezenta o anumită ambiguitate a valorii semantice [„portee"] care ţine de faptul că ele pot să introducă un nou element atît în spaţiul-copil cît şi în spaţiul-părinte.
Să considerăm exemplul (13) împrumutat de la Fauconnier: (13) In acest fikn, un fost boxer adoptă copii nefericiţi. In acest film este introductor al unui spaţiu M' în M, conectorul leagă actorii din M de personajele din M', iar grupul nominal un fost boxer trebuie să identifice un element în M'. Insă, datorită principiului identificării, acest lucru se poate produce în două moduri: fie noul element w corespunzător lui un fost boxer este introdus direct în M\ iar atunci w va avea proprietatea, în M', de a fi un fost boxer care adoptă copii nefericiţi; fie noul element w este introdus în M, iar atunci w are proprietatea, în M, de a fi un fost boxer (devenit actor) iar principiul care identifică personajul corespunzător (care adoptă copii nefericiţi) în M" este cel al identificării. Cele două posibilităţi sînt reprezentate, respectiv, în figurile 7 şi 8:

Să notăm că această ambiguitate a valorii semantice a elementelor nedefinite se manifestă şi atunci cînd sînt în joc mai mult de două spaţii. In acest caz, grupul nominal poate să introducă noul element w în oricare dintre aceste spaţii, producînd astfel tot atîtea interpretări contextuale diferite.

150

CAPITOLUL 5

4.1.5. Roluri şi valori Conectorii, precum şi elementele corespunzătoare (ţinte şi declanşatori), pot fi multipli, această multiplicitate explicîndu-se prin faptul că descripţiile definite (sau grupurile nominale cu articol hotărît, de exemplu,preşedintele) desemnează atît funcţii de roluri cît şi valorile acestor funcţii. Funcţia de rol poate fi aplicată la momente, locuri, situaţii, contexte e t c , cu alte cuvinte, la tot ce poate constitui un spaţiu mental. Rolul îşi ia valoarea în funcţie de elementele spaţiilor, avînd proprietatea N indicată de grupul nominal. Pentru a relua exemplul lui Fauconnier, grupul nominal preşedintele desemnează indivizi diferiţi în funcţie de epoci şi ţări, iar funcţia de voi preşedintele va avea valori diferite în funcţie de aceşti parametri, Proprietatea N denotată de TVpoate fi o proprietate a valorii rolului într-un context dat sau o proprietate a rolului însuşi. Fauconnier notează aceste două posibilităţi în felul următor: p(r) p(r (m)) proprietatea unui rol proprietatea unei valori a rolului

In măsura în care legătura dintre un rol şi valoarea sa este o funcţie pragmatică, adică un conector, faptul că o descriere lingvistică poate identifica rolul sau valoarea sa este un caz de referinţă declanşator-ţintă amînată, dat fiind anumiţi parametri, ceea ce Fauconnier reprezintă în felul următor: F (m, r) = r (m) Deci, un rol ia valori diferite în spaţii diferite. Dar atribuirea unei valori unui rol nu este obligatorie, iar conectorii care leagă rolurile de valorile lor sînt des­ chişi. Aceasta are o consecinţă: elementele spaţiilor mentale pot fi atît roluri cît şi valori de roluri. Să luăm un exemplu pe care, de data aceasta, nu-1 împrumutăm de la Fauconnier: (14) Primul ministru a plecat să inaugureze noua centrală nucleară pusă în funcţiune de EDF.

PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ Atît (15) cît şi (16) sînt posibile:

151

(15) Primul ministru a plecat să inaugureze noua centrală nucleară pusă în funcţiune de EDF. Ea a rostit un discurs de glorificare a tehnologiei franceze. (16) Primul ministru a plecat să inaugureze noua centrală nucleară pusă în funcţiune de EDF. El a rostit un discurs de glorificare a tehnologiei franceze. In (15), pronumele ea are ca antecedent ţinta a\ adică valoarea funcţiei de rol Primul ministru. In (16), pronumele el are ca antecedent declanşatorul a, adică rolul însuşi. Rezultatul este că numai interpretarea care porneşte de la rol este posibilă, ca în (17): (17) In 1992, Primul ministru a distribuit două miliarde funcţionarilor.

in 1992, nu Edith Cresson şi Pierre Beregovoy au fost aceia care au distribuit, fiecare, separat, două miliarde funcţionarilor. Interpretarea se opreşte la funcţie, adică la declanşatorul a. Cu alte cuvinte, interpretarea universală din (17) este exclusă. Nu avem: (18) Pentru orice x (Primul ministru în 1992, x) —> x a distribuit două miliarde funcţionarilor în 1991.

Aici, în sfîrşit, se poate trata diferenţa dintre descripţiile definite şi numele proprii: descripţiile definite pot desemna atît rolul însuşi cît şi valoarea sa, în timp ce numele proprii desemnează valoarea.
4.2. LUMILE POSIBILE

4.2.1. Două teorii ale numelor proprii: teoria Russell-Frege şi teoria Mill-Kripke După cum am văzut mai sus, numele proprii nu ţin, propriu-zis, de lingvistică: nu sînt traductibile în sensul strict al cuvîntului şi nu par să aibă sens lexical. Această ultimă caracteristică a fost revelată de o teorie relativ recentă: aceea a numelor proprii dezvoltată de Kripke în cadrul teoriei lumilor posibile. Aşa cum este ea expusă în lucrarea sa, Logica numelor proprii (1982), teoria lui Kripke nu

152

CAPITOLUL 5

priveşte numai numele proprii, ci şi problema necesităţii. Spre deosebire de anumiţi autori, în special Russell (1905) şi Frege (1882/1971), Kripke resuscitează o teorie filozofică veche, aceea a lui John Stuart Mill, conform căreia, substantivele proprii au un referent fără a avea propriu-zis semnificaţie. Această teorie se izbeşte, după mărturisirea lui Kripke, de un anumit n u m ă r de probleme, dintre care prima este aceea a identificării referentului. In teoria Russell-Frege, un nume propriu corespunde abrevierii unei descripţii definite. Astfel, se poate considera că numele propriu y4m£ote/este abrevierea următoarei descripţii definite filozoful stagirit, elev al lui Platon şi preceptor al lui Alexandru cel Mare. Dacă există un individ şi numai unul care stisface această descripţie, individul în discuţie este referentul Aristotel. O altă problemă căreia teoria Mill-Kripke trebuie să-i facă faţă este aceea a enunţurilor ecuaţionale [enonces d'identite]. Să analizăm următorul exemplu (tradiţional): (19) Hesperus este Phosphorus. Dacă, precum în teoria Mill-Kripke, numele proprii nu au semnificaţie ci numai un referent, atunci tot ce spune acest enunţ este că un obiect este identic cu sine însuşi, informaţie ce pare trivială. In teoria Russell-Frege, în schimb, Hesperus şi Phosphorus au un sens, o semnificaţie, iar (19) trebuie interpretat ca (20): (20) Planeta care se vede seara este identică cu planeta care se vede dimineaţa. S-ar părea deci că teoria Russell-Frege, care rezolvă în acelaşi timp pro­ blema identificării referentului şi aceea a trivialităţii enunţurilor ecuaţionale, este preferabilă teoriei Mill-Kripke. Totuşi, se confruntă şi ea cu anumite proble­ me, dintre care cea mai neînsemnată nu este că semnificaţia aceluiaşi n u m e propriu poate să difere în funcţie de indivizi. O soluţie pentru a depăşi această dificultate constă în a considera că semnificaţia unui n u m e propriu nu este o descripţie definită unică, ci mai degrabă un fascicul de descripţii definite, din care unele pot fi abstrase. O altă soluţie constă în a spune că fasciculul de descrip­ ţii definite sau descripţia definită unică nu este sensul numelui propriu, ci ser­ veşte numai la precizarea referinţei acestuia. Să notăm totuşi că, în această optică, teoria Russell-Frege astfel modificată nu mai dă răspuns la problema enunţurilor ecuaţionale şi a eventualei lor naturi triviale. 4.2.2. Referinţă şi nume proprii Rămîne totuşi problema atribuirii unui referent numelor proprii: dacă se acceptă teoria Mill-Kripke, conform căreia numele proprii au un referent fără a avea o sem­ nificaţie, nu vedem, de fapt, cum poate un interlocutor atribui un referent unui nume propriu care a fost întrebuinţat de un locutor. Kripke avansează deci o teză,

PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ

153

teza lanţului cauzal, pentru a da seamă de asignarea de referenţi numelor proprii. După el, există mai întîi un „botez" iniţial prin care se atribuie un anumit nume propriu unui obiect dat, identificînd astfel acest obiect într-o manieră ostensivă, printr-un gest, spre exemplu, sau într-o manieră descriptivă. Apoi, restul comunităţii lingvistice poate învăţa cum să se servească de numele propriu, înţelegîndu-se de la sine că un individ care învaţă numele propriu va avea intenţia să întrebuinţeze acest nume propriu pentru a se referi la acelaşi obiect ca şi individul de la care a învăţat numele. 4.2.3. Necesitate şi trivialitate în cazul enunţurilor ecuaţionale După Kripke, noţiunea de necesitate are două semnificaţii: (i) o semnificaţie epistemică, în care termenul necesitate este luat drept echi­ valent al termenului apriori, şi desemnează ceea ce se poate cunoaşte independent de experienţă; (ii) o semnificaţie metafizică, în care termenul necesitate trimite la ceea ce nu poate fi diferit. Aceste două semnificaţii nu sînt echivalente: chiar dacă anumite propoziţii sînt în acelaşi timp necesare în sens metafizic şi necesare în sens epistemic, în prin­ cipiu nu există vreun motiv să se creadă că nu pot exista propoziţii care să fie necesare în sens metafizic fără a fi şi în sens epistemic (ele sînt atunci a poste­ riori) sau care să fie necesare în sens epistemic fără a fi şi în sens metafizic (ele sînt atunci contingente).
NB: Avem astfel patru termeni: necesar, contingent, apriori şi aposteriori. In urma acestei expuneri noi, rezervăm termenii necesar şi contingent pentru domeniul metafizicii, unde ei vor califica, respectiv, propoziţiile ce descriu o stare de fapt care nu ar putea fi diferită şi pe acelea care descriu o stare de fapt ce ar putea să fie. Vom rezerva termenii apriori şi a posteriori pentru domeniul epistemic, unde ei vor califica, respectiv, propoziţiile a căror valoare de adevăr se cunoaşte independent de experienţă şi pe acelea a căror valoare de adevăr nu se cunoaşte decît prin experienţă.

Există, totuşi, un tip de enunţuri care sînt în acelaşi timp apriorice şi necesare: enunţurile analitice, care sînt adevărate în virtutea sensului lor, sînt în acelaşi timp adevărate în mod necesar şi adevărate a priori. Dacă se acceptă analiza lui Kripke, problema trivialităţii enunţurilor ecuaţionale poate fi pusă în felul următor: dacă un enunţ ecuaţional este adevărat, este oare adevărat în mod necesar, iar aceasta în mod aprioric}
Să reluăm exemplul (19). Enunţul Hesperus este Phosphorus este adevărat. Problema este de a şti, pe de o parte, dacă Hesperus este Phosphorus este adevărat în mod necesar sau în mod contingent, şi, pe de altă parte, dacă este adevărat apriori sau aposteriori. Toată analiza lui Kripke

154

CAPITOLUL 5

privind necesitatea este apriori, iar insistenţa lui asupra distincţiei dintre semnificaţiile epistemică şi metafizică ale termenului necesitate nu are vreun alt scop decît de a arăta că răspunsul la una dintre aceste două întrebări nu presupune în nici un fel răspunsul la cealaltă problemă. Cu alte cuvinte, dacă este adevărat căHesperus estePhosphorus, atunci aceasta este adevărat în toate lumile posibile şi se poate spune că este în mod necesar adevărat. Dar un adevăr poate fi necesar şi să facă obiectul unei descoperiri, adică să fie necesar a posteriori şi nu a priori. Descoperirea identităţii dintre Hesperus şi Phosphorus se face într-o manieră empirică.

Astfel, un enunţ adevărat poate fi în mod necesar adevărat fără a fi şi în mod apriori. Chiar dacă enunţurile ecuaţionale ar fi necesarmente adevărate, aceasta nu le-ar face să fie în mod automat adevărate apriori. Or, trivialitatea, adică faptul de a nu aduce nici o informaţie, depinde de acest caracter aprioric. 4.2.4. Necesitate şi lumi posibile Dacă ne raportăm la definiţia intuitivă a necesităţii metafizice aşa cum am preluat-o mai sus de la Kripke, vom vedea că necesitatea sau contingenţa unui enunţ ţine de faptul că starea de lucruri pe care o reprezintă propoziţia ce o exprimă ar fi putut sau nu ar fi putut să fie diferită. Cu alte cuvinte, noţiunea de necesitate este modalizată prin aceea de posibilitate, iar pentru a-şi preciza poziţia privind necesitatea, Kripke face apel în mod absolut firesc la o teorie a logicii modale, la dezvoltarea căreia a avut o contribuţie substanţială, teoria lumilor posibile. Intr-o prezentare intuitivă a teoriei lumilor posibile, ca aceea pe care o dă Kripke în lucrarea sa (cf. Kripke 1982), se poate spune despre o lume posibilă că ea reprezintă o situaţie contrafactuală. Din acel moment, o lume posibilă este o lume „stipulată" şi specificată prin „condiţii descriptive" pe care i le atribuim noi, ca să întrebuinţăm termenii lui Kripke însuşi. In cadrul teoriei lumilor posibile, o propoziţie adevărată în lumea noastră este în mod necesar adevărată dacă ea este adevărată în toate lumile posibile; o propoziţie adevărată în lumea noastră este în mod contingent adevărată dacă ea este adevărată în anumite lumi şi falsă în alte lumi; în sfîrşit, o propoziţie falsă în lumea noastră este în mod necesar falsă dacă ea este falsă în toate lumile posibile.
Cîteva exemple sînt aici binevenite. Propoziţia luceafărul de Dimineaţă este luceafărul de Seară este adevărată în lumea noastră şi adevărată în toate lumile posibile: ea este deci în mod necesar adevărată. In schimb, propoziţia Francois Mitterrand este unul dintre preşedinţii celei de a cincea Republici este adevărată în lumea noastră, dar nu este adevărată în toate lumile posibile: există lumi posibile în care Francois Mitterrand nu a devenit niciodată preşedinte al Republicii (el a murit înainte de mai 1981 sau Valery Giscard d'Estaing a cîştigat alegerile etc.) In acest caz, propoziţia Francois Mitterrand este unul dintre preşedinţii Republicii este în mod contingent adevărată. In sfîrşit, propoziţia luceafărul de Dimineaţă nu este luceafărul de Seară este falsă în lumea noastră, ca şi în toate lumile posibile (pentru că propoziţia luceafărul de Dimineaţă este

PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ

155

luceafărul de Seară este adevărată în lumea noastră şi în toate lumile posibile): ea este deci în mod necesar falsă.

Aceasta ne conduce la problema numelor proprii: pentru ca o propoziţie care conţine un nume propriu să poată fi adevărată în toate lumile posibile, numele propriu în discuţie trebuie să desemneze acelaşi individ în toate lumile posibile. Este ceea ce se numeşte identitate în toate lumile posibile [identite a travers Ies mondes possibles]. Să notăm că un obiect care există în lumea noastră poate să nu existe în alte lumi posibile, fără ca aceasta să pună sub semnul întrebării problema identităţii în toate lumile posibile. Identitatea în toate lumile posibile nu este o chestiune lingvistică: ea se reduce pur şi simplu la teza con­ form căreia dacă un obiect dat A există în lumea noastră reală M şi acest obiect A există şi într-o lume posibilăM' diferită de Af, atunci este vorba de acelaşi obiect care există în M şi M\ şi nu de două obiecte diferite dar asemănătoare. Dacă identitatea în toate lumile posibile nu este o noţiune lingvistică, ea permite totuşi stabilirea unei distincţii între termenii referenţiali: anumiţi termeni referenţiali desemnează acelaşi obiect în toate lumile posibile, în timp ce alţii desemnează obiecte diferite în diferite lumi posibile. Kripke le numeşte pe primele designatori rigizi, iar pe celelalte designatori nonrigizi sau accidentali. După el, numele proprii aparţin primei categorii, în timp ce, spre exemplu, descripţiile definite aparţin celei de-a doua. El distinge în mod similar două tipuri de definiţii, demonstrînd că a da sens unei expresii nu înseamnă a-i fixa referinţa. Distincţia se aplică şi numelor proprii, dar atunci, chiar dacă o descripţie definită oarecare poate fixa, în anumite cazuri, referinţa numelui propriu în discuţie, ea nu face totuşi parte din sensul său.
Chiar dacă putem fixa referinţa numelui propriu Aristotel cu ajutorul descripţiei filozof stagirit, elev al lui Platou fi preceptor al lui Alexandru cel Mare, putem rosti (21) în mod contrafactual, fără riscul de a ne contrazice, în timp ce aşa ceva nu se poate pentru (22): (21) Să presupunem că Aristotel nu a făcut niciodată filozofie. (22) Să presupunem că filozoful stagirit care a fost elevul lui Platon şi preceptorul lui Alexandru cel Mare nu a făcut niciodată filozofie. Cu alte cuvinte, (21) şi (22) nu sînt sinonime, iar distincţia dintre a fixa referinţa şi a da sensul unui termen este esenţială pentru a deosebi designatorii rigizi de designatorii accidentali.

Astfel, dat fiind că un nume propriu este un designator rigid, el are acelaşi referent în toate lumile posibile, iar un enunţ ecuaţional care conţine nume proprii, dacă este adevărat, este în mod necesar adevărat, ceea ce nu înseamnă că este şi trivial.Tot ceea ce este aprioric la un enunţ ecuaţional care conţine nume proprii este că dacă acest enunţ este adevărat, el este adevărat în mod necesar.

156

CAPITOLUL 5

4.2.5. Necesitate şi nume de specii naturale, de fenomene naturale şi de substanţe Caracterul de designator rigid este oare rezervat numai numelor proprii? După Kripke, numele de specii naturale, de fenomene naturale şi de substanţe sînt foarte apropriate de numele proprii, iar enunţurile ecuaţionale care conţin astfel de nume şi care exprimă descoperiri ştiinţifice sînt în mod necesar adevărate atunci cînd sînt adevărate.
Numele de specii naturale, de fenomene naturale şi de substanţe sînt substantive precum vacă, tigru, fiinţă umană, primat, sau căldură, sunet, lumină, respectiv aur, apă etc. Un exemplu de enunţ ecuaţional de tipul celor evocate de Kripke este (23): (23) Apă = H 2 0 După Kripke, (23) este în mod necesar adevărat, dacă, cum avem dreptul să presupunem, (23) este adevărat. Aceasta înseamnă un lucru: pe de o parte, că nu există lume posibilă în care apa nu ar avea compoziţia chimică H 2 0 ; pe de altă parte, că termenul apă desemnează acelaşi lucru în toate lumile posibile în care există apă. Deci, termenul apă (asemenea tuturor numelor de specii naturale) este un designator rigid, iar enunţurile ecuaţionale teoretice, precum (23), sînt în mod necesar adevărate atunci cînd sînt adevărate.

Care este raportul dintre enunţurile ecuaţionale teoretice şi modul în care identificăm referentul termenilor ce apar în acestea? Pe de o parte, să reţinem că noi nu întrebuinţăm compoziţia chimică a apei aşa cum este ea descrisă de formula H 2 0 pentru a identifica în discursul obişnuit referentul termenului apă: deci, această formulă nu serveşte, la drept vorbind, la a fixa referinţa termenului apă. De fapt, după Kripke, ca şi în cazul numelor proprii, semnificaţia unui termen ca apă, căldură sau primat nu corespunde modului în care este fixat referentul. într-adevăr, fixarea referentului se face printr-un enunţ ecuaţional (nonteoretic), care se bazează pe una sau pe mai multe proprietăţi ale obiectului, proprietăţi ce pot fi contingente.
Să luăm exemplul următor: (24) Omul este un biped fără pene. Acest enunţ este adesea dat ca exemplu de enunţ analitic. Totuşi, dacă proprietatea de a fi un biped este exemplificată în mod plenar de fiinţele umane, există fiinţe umane care, accidental sau din motive congenitale, sînt unipede sau chiar lipsite de ambele picioare. Ele rămîn, totuşi, fiinţe umane. Astfel, (24) este aprioric, dar nu este nici necesar şi nici analitic, iar în acest sens, chiar dacă biped, fără pene poate fi un mod comod de a fixa referinţa numelui speciei naturale om, el nu reprezintă sensul acestuia.

4.2.6. Diviziune a muncii lingvistice şi stereotip Cel care a introdus noţiunea de diviziune a muncii lingvistice într-un spirit foarte apropiat de cel al lui Kripke este filozoful american Putnam (cf. Putnam 1975). Această noţiune priveşte termenii generali despre care era vorba în paragraful

PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ

157

precedent, nume de specii naturale, nume de substanţe sau nume de fenomene naturale. Noţiunea de diviziune a muncii lingvistice răspunde, cel p u ţ i n în parte, la întrebarea privind atribuirea referenţilor. Dacă un mare n u m ă r de enunţuri teoretic ecuaţionale ne este inaccesibil (cine ştie că aurul are numărul atomic 79?), cum putem atribui referenţi cu un minim de certitudine acestor termeni? P u t n a m răspunde la această întrebare în două moduri: prin recursul la noţiunea de diviziune a muncii lingvistice şi prin recursul la noţiunea de stereotip. Noţiunea de diviziune a muncii lingvistice corespunde recurgerii la experţi, care sînt singurii capabili să specifice o intensiune (sau, dacă preferaţi, o semnificaţie) pentru un termen general dat; la rîndul său, noţiunea de stereotip este o noţiune sociologică ce corespunde la ceea ce vorbitorul nonexpert ştie şi care îi este suficient pentru întrebuinţarea termenului în discurs. Diviziunea lin gvistică a sarcinilor funcţionează aproximativ în acelaşi fel ca şi lanţul cauzal postulat de Kripke pentru numele proprii: experţii botează obiectele, iar vor­ bitorii întrebuinţează numele astfel obţinute pe baza stereotipului transmis din aproape în aproape. 5. EVALUAREA CELOR D O U Ă TEORII
A

In ce măsură cele două teorii reprezintă sau nu reprezintă soluţii la diversele probleme ale referinţei? Mai întîi, vom menţiona că, de vreme ce aportul lor nu este de aceeaşi natură, nici soluţiile pe care le propun sau obiecţiile pe care le ridică nu sînt similare. La început cel puţin, trebuie deci să distingem problemele cu care se confruntă teoria spaţiilor mentale de acelea cu care se confruntă teoria lumilor posibile.
5.1. PROBLEMELE TEORIEI SPAŢIILOR MENTALE

Aşa cum este ea dezvoltată de Fauconnier, teoria spaţiilor mentale este seducă­ toare în măsura în care oferă, în aparenţă cel puţin, soluţii simple dar elegante la multe dintre problemele pentru care nu s-au găsit încă răspunsuri susceptibile a fi unanim acceptate. Este cazul problemelor pe care le-am abordat aici, anume acelea ale pronominalizării şi ale acordului, precum şi acelea ale referinţei in­ directe. Totuşi, avem motive să ne temem că teoria lui Fauconnier păcătuieşte prin exces de simplitate. Problema centrală cu care se confruntă teoria spaţiilor mentale se învîrte, şi nu e de mirare, în jurul noţiunii de funcţie pragmatică care, dacă o examinăm, pare să ridice un număr de obiecţii egal cu numărul de dificultăţi pe care reuşeşte să le rezolve. Funcţia pragmatică, să ne amintim, este legătura care, pornind de la un element-declanşator al unui spaţiu-părinte, identifică un element-ţintă dintr-un

158

CAPITOLUL 5

spaţiu-copil, operînd astfel conexiunea dintre aceste două spaţii. într-o mare măsură, dificultatea cu care se confruntă noţiunea priveşte aplicarea sa şi, în primul rînd, rolul factorilor pragmatici şi lingvistici. 5.1.1. Funcţie pragmatică şi factori pragmatici Aşa se întîmplă, spre exemplu, cu fenomenul pronominalizării şi al acordului.
Să reluăm exemplele (15) şi (16) rostite în 1992, înaintea nominalizării lui Pierre Beregovoy, adică atunci cînd Edith Cresson era Primul ministru. (15) (16) Primul ministru a plecat să inaugureze noua centrală nucleară pusă în funcţiune de EDF. Ea a rostit un discurs de glorificare a tehnologiei franceze. Primul ministru a plecat să inaugureze noua centrală nucleară pusă în funcţiune de EDE El a rostit un discurs de glorificare a tehnologiei franceze.

Am observat că în (15) pronominalizarea vizează valoarea funcţiei de rol Prim ministru, în timp ce în (16) ea vizează rolul însuşi.

Totuşi, faptul că pronominalizarea poate viza cînd rolul, cînd valoarea sa, nu ne spune nimic despre statutul lingvistic al funcţiei pragmatice care pune în relaţie rolul cu valoarea sa, şi nici despre statutul lingvistic al declanşatorului şi al ţintei. Altfel spus, legătura dintre spaţiile mentale şi procesele lingvistice (precum pronominalizarea) nu este nuanţată în mod satisfăcător, cu toate că Fauconnier insistă puternic asupra acesteia. Pe de altă parte, ne putem întreba ce se întîmplă atunci cînd mai multe funcţii pragmatice sînt în principiu posibile. In acest caz, factorii pragmatici şi/sau lingvistici joacă un rol în alegerea funcţiei pragmatice „corespunzătoare", dar natura acestui rol şi modul în care acesta funcţionează rămîn un mister.
Să reluăm exemplul (3): (3) George Sand este pe al treilea raft de jos. In acest caz este evident faptul că în joc este funcţia pragmatică ce pune în relaţie scriitorii cu operele lor. Dar nu vedem ceea ce, în principiu, suspendă funcţia pragmatică care leagă un proprietar de obiectul pe care îl posedă. De ce, dacă putem întrebuinţa numele propriu George Sand pentru a desemna cărţile scrise de ea, nu putem utiliza acest nume propriu pentru a desemna cărţile pe care ea le posedă? Teoria spaţiilor mentale nu ne spune nimic despre acest tip de pro­ bleme, lucru cu atît mai surprinzător cu cît funcţia pragmatici, proprietar al este o funcţie deschisă, după cum indică exemplele (25) şi (26): (25) A arătînd spre pălăria Măriei: «[Ea] a venit ieri.» (26) A arătînd spre pălăria Măriei: «[Ea] S-a deformat.»

Există cazuri, dincolo de acestea, în care factorii pragmatici intervin pentru dezambiguizarea unui enunţ. Aici, din nou, Fauconnier nu dă nici o indicaţie

PRAGMATICA ŞI REFERINŢĂ

159

despre modul în care funcţionează relaţia dintre funcţia pragmatică şi alţi factori pragmatici. Să revenim la exemplul (17): (17) In 1992, Primul ministru a distribuit două miliarde funcţionarilor. Am observat deja că interpretarea universală este imposibilă în acest caz, fapt care, în teoria spaţiilor mentale, înseamnă că referentul lui Primul ministru este rolul şi nu valoarea sa. Din motive pragmatice («culturale»), interpretarea universală, în care Edith Cresson şi Pierre Beregovoy distribuie, fiecare, separat, două miliarde funcţionarilor, este suspendată. In (27), la fel, din raţiuni pragmatice sau «culturale», este reţinută interpretarea universală: (27) In 1981, preşedintele Republicii a prezidat Consiliul de Miniştri o dată pe sâptămînă. Aici este preferată interpretarea universală, iar predicatul vizează cele două valori ale rolului preşedinte al Republicii în 1981, mai exact Giscard d'Estaing şi Mitterrand. 5.1.2. Imposibilitatea de a recurge la o funcţie pragmatică Ajungem, în sfîrşit, la cazul în care recursul la funcţia pragmatică pare imposibil din două motive: (i) (ii) Fie funcţia pragmatică este inaccesibilă pentru interlocutor; Fie nu există nici o funcţie pragmatică. Primul caz poate corespunde ignoranţei interlocutorului. Să luăm următorul exemplu: (28) Balestrini este pe al treilea raft de jos. Dacă interlocutorul ignoră că Balestrini este un scriitor italian contemporan, este dificil pentru el să aplice funcţia pragmatică care conduce de la autor la operele sale. Totuşi, ni se pare că acest enunţ nu este chiar imposibil de interpretat. Al doilea caz ni se pare destul de clar şi se prezintă, printre altele, drept un exemplu de uz «multidimensional» al limbajului, ca în (29): (29) înainte de a merge acolo, nu scăpaţi «Plaja» (Monde des livres, 19 iunie 1992) Aici, trebuie să presupunem că există o funcţie pragmatică care porneşte de la grupul nominal «Plaja», menţionat numai ca titlu al unei nuvele, şi se opreşte la grupul nominal plaja din uzul său cotidian, cînd desemnează un loc, şi care este supus pronominalizării. Am avea o problemă analogă chiar mai clară în exemple ca (30): (30) Elle ota son corsage pour en offrir un qui ne l'etait guere. ["'Ea îşi scoase cuminţea partea de sus pentru a oferi una care nu era deloc] Aici, pronominalizarea se referă la corp, iar anafora deloc trimite la cuminte [sage], fără a se putea emite ipoteze verosimile privind o funcţie pragmatică ce ar porni de la partea de sus [corsage] şi s-ar îndrepta spre corp şi cuminte]. Astfel, în pofida interesului său de netăgăduit, teoria lui Fauconnier rămîne foarte parţială şi insuficient nuanţată pentru a oferi prin ea însăşi o soluţie problemelor pronominalizării. In fine, trebuie să mai adăugăm că teoria lui

160

CAPITOLUL 5

Fauconnier depinde în mare parte de rezolvarea problemei referinţei directe, problemă pe care, spre deosebire de teoria lumilor posibile, teoria spaţiilor mentale nu o abordează.
5.2. PROBLEMELE TEORIEI LUMILOR POSIBILE

5.2.1. Contexte opace Problema principală cu care se confruntă teoria lumilor posibile privind numele proprii este problema clasică a contextelor opace: într-un context intensional, creat, spre exemplu, de un verb de atitudine propoziţională ca a gîndi, a crede, unui nume propriu dat nu i se poate substitui un alt nume propriu fără riscul de a modifica valoarea de adevăr a frazei.
Să considerăm exemplele următoare: (31) Ion crede că Augustus a fost primul împărat roman. (32) Augustus = Octavius (33) Ion crede că Octavius a fost primul împărat roman. Din faptul că (31) şi (32) sînt adevărate, nu putem deduce că (33) este adevărat. Cu alte cuvinte, Octavius din (33) nu se poate substitui lui Augustus din (31) fără a risca modificarea valorii de adevăr a frazei, sau, mai general, nu se poate substitui unui nume propriu dat un alt nume propriu coreferenţial, salva veritate.
A

In ce măsură este problema contextelor opace atît de acută pentru teoria kripkeană a numelor proprii? Spre deosebire de ceea ce se întîmplă în teoria Russell-Frege în care numele proprii au semnificaţii, în teoria kripkeană numele proprii nu au semnificaţie. Astfel, în prima teorie se poate recurge la semnificaţia numelor proprii pentru a explica imposibilitatea de a substitui salva veritate unui nume propriu un alt nume propriu coreferenţial într-un context opac, în timp ce în a doua nu. Această diferenţă dintre teoria Russell-Frege şi teoria kripkeană are o altă consecinţă: în a doua teorie, numele proprii nu ar trebui să fie substituibile numai salva veritate ci şi salva significatione. Este ceea ce distinge numele proprii de descripţiile definite. Or, dacă această predicţie este bine realizată în contextele modale, nu se întîmplă la fel în contextele epistemice, adică în contextele opace. Problema poate fi pusă, deci, în felul următor: cum poate un vorbitor să creadă, spre exemplu, că Cicero era chel fără să creadă că Tullius era chel? 5.2.2. Principiul discitaţional şi cel al traducerii Intr-un articol important (cf. Kripke 1979), Kripke a arătat că problema, contrar a ceea ce s-ar putea crede la prima vedere, nu se rezumă la intersubstituibilitatea numelor proprii şi nici la absenţa acestei intersubstituibilităţi. El utilizează

PRAGMATICĂ ŞI REFERINŢĂ

161

pentru acest fapt două principii: principiul discitaţional (disquotational principie) şi principiul traducerii:
Principiul discitaţional Un vorbitor francez normal, care nu este reticent, va fi dispus să accepte sincer şi reflexiv că «p» dacă şi numai dacă el crede ci.p. Principiul traducerii Dacă o frază dintr-o limbă exprimă un adevăr în acea limbă, atunci orice traducere a acestei fraze într-o altă limbă exprimă şi acest adevăr (în această altă limbă). Pornind de la aceste două principii, Kripke dă paradoxului propria sa versiune: el presupune că un francez, Pierre, care trăieşte în Franţă şi nu vorbeşte decît franţuzeşte, spune, în limba franceză: «Londra este frumoasă.» Pe baza acestui enunţ sincer şi a principiului discitaţional, noi putem conchide: (34) Pierre crede că Londra este frumoasă. Apoi Pierre se mută şi locuieşte într-o parte mai puţin atractivă a Londrei, învaţă engleza la faţa locului şi se referă la locul unde trăieşte prin termenul London. El este de acord cu propoziţia (35) din limba engleză şi în dezacord cu (36): (35) London is not pretty. (36) London is pretty. Pierre continuă totuşi să fie de acord cu (37): (37) Londra este frumoasă. Deci, Pierre crede în acelaşi timp că Londra este frumoasă şi că Londra nu este frumoasă, iar noi credem că el crede aceste lucruri.

Pornind de la aceste două principii, Kripke poate să arate că nu numai con­ vingerile unui anumit individ pot fi contradictorii, ci şi convingerile pe care noi le avem despre aceste convingeri. Din acest moment, problema nu mai este că numele proprii coreferenţiale sînt substituibile salva significatione sau chiar salva veritate, ci că discitarea singură, însoţită eventual de traducere, este suficientă pentru ca problema să fie pusă fără apel la substituibilitate. Cu alte cuvinte, nu este vorba de o simplă problemă a contextului opac. Să notăm că, în acest sens, problema este valabilă nu numai pentru teoria kripkeană a numelor proprii, ci şi pentru toate teoriile numelor proprii.

6. OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI

1. OPERATOR ŞI C O N E C T O R In lucrările de logică şi de pragmatică nu se face întotdeauna distincţie între operator şi conector. Vom stabili aici o opoziţie între aceştia în termeni de inci­ denţă. Prin definiţie, un operator este un functor care are drept argument o propoziţie nucleară, în timp ce un conector este un functor care are drept argu­ ment o pereche ordonată de propoziţii. Această definiţie nu dă a priori rangul funcţiei, căci opoziţia în cauză nu ţine numai de logică sau de semantica formală, în care rangul este mulţimea nevidă a valorilor de adevăr {F, A}, unde F = „fals" şi A = „adevărat". Prin de­ finiţie, operatorii şi conectorii logici au ca rang mulţimea {F, A}, în t i m p ce rangul operatorilor şi al conectorilor nonlogici este o mulţime de perechi ordo­ nate < condiţii de întrebuinţare, condiţii de interpretare >. Recunoaşterea caracterului nonvericondiţional al operatorilor şi al conectorilor în limbile natu­ rale a dat naştere de altfel unei inflaţii terminologice: se vorbeşte de pildă de conectori semantici şi de conectori pragmatici (van Dijk 1977), de conectori argumentativi (Ducrot et al. 1980), de conectori discursivi (Blakemore 1987), de co­ nectori interactivi (Roulet et al. 1985), de conectori pragmatici (Moeschler 1989 a), de mărci ale conexiunii (Luscher 1994), de operatori argumentativi (Ducrot 1983) etc. Vom rezerva, în ce ne priveşte, termenii de operator şi de conector nonlogic pentru a desemna proprietăţile semantice, pragmatice şi discursive ale operatorilor şi conectorilor din limbile naturale, indiferent dacă au sau nu un corespondent în limbajele formale şi în logica propoziţiilor sau a predicatelor.
1.1 OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI

Conform definiţiei de mai sus, ar trebui să distingem două tipuri de constante funcţionale proprii limbajelor logice: operatorul de negaţie, pe de o parte, şi conectorii de conjuncţie, de disjuncţie, de implicaţie şi de echivalenţă, pe de alta. De fapt, logica tradiţională nu a operat cu această distincţie, deoarece proprietăţile

164

CAPITOLUL 6

logice (reguli de introducere şi de eliminare din deducţia naturală, semantica conectorilor) sînt formulate independent de numărul de argumente al funcţiei. Aceasta înseamnă că există atît diferenţe de ordin terminologic, cît şi diferenţe mai substanţiale: astfel, în tradiţia anglo-saxonă se vorbeşte de obicei de conectori propoziţionali (cf. Allwood, Anderson şi Dahl 1977, McCawley 1981), iar în tradiţia continentală de operatori propoziţionali, de functori sau de relatori (cf. Grize 1972). Găsim mai cu seamă în manualele lui Grize distincţia matematică dintre operator sau functor, pe de o parte, şi relator, pe de altă parte: functorii operează asupra variabilelor sau metavariabilelor logice (negaţie, disjuncţie, condiţională, bicondiţională), în timp ce relatorii (implicaţie, echivalenţă) se definesc prin operaţii de tip boolean (reflexivitate, simetrie, tranzitivitate). Vom folosi în mod convenţional termenul de conector (opus celui de operator în ter­ meni de incidenţă) şi vom preciza, ori de cîte ori va fi nevoie, valoarea pe care le-o atribuim (logică sau nonlogică).
Sintactic vorbind, un conector logic (notat aici cu*) este o funcţie ce are drept argument o mulţime ordonată de propoziţii (P, Q), iar ca valoare o nouă propoziţie (S), ceea ce se poate reprezenta prin formula: Semantica unui conector constă în atribuirea unei valori de adevăr propoziţiei S în raport cu valorile de adevăr conferite propoziţiilor P şi Q. Limbajele logice clasice de ordinul unu cum ar fi logica predicatelor şi logica propoziţiilor au definit, din necesităţi impuse de demonstrarea teoremelor, conectorii de conjuncţie (A), de disjuncţie (v), de condiţionalitate (—>) şi de bicondiţionalitate (<->), precum şi operatorul de negaţie (->) în felul următor:
{

Conjuncţie (şi notat A) Q A F A F
PAQ

p A A F F

A F F F

Tabelul de adevăr 1 Disjuncţie (sau inclusiv, notat v) PvQ P 0 A A A A F A F A A F F F Tabelul de adevăr 2 ]

OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI

165

Tabelul de adevăr 3

Tabelul de adevăr 4

Tabelul de adevăr 5
Această analiză este greu de aplicat la faptele de limbă, care infirmă în general semantica co­ nectorilor logici. Vom vedea că negaţia lingvistică nu are întotdeauna ca efect negarea valorii de adevăr a propoziţiei, că disjuncţia poate primi în limbile naturale o interpretare exclusivă (versus incluşi vă) sau că dacă nu are întotdeauna o întrebuinţare condiţională (în sensul implicaţiei materiale date mai sus). Această chestiune se află de altfel în centrul discuţiilor referitoare la caracterul logic sau nonlogic al conectorilor şi al operatorilor din limbile naturale. Mulţimea conectorilor şi operatorilor logici daţi mai sus nu constituie decît o submulţime a mulţimii funcţiilor ce au ca argumente perechile de valori de adevăr {(A, A), (A, F), (F, F)}, iar rangul este constituit de mulţimea {A, F}. Mulţimea conectorilor posibili din punct de vedere logic este în număr de' 16, adică 24. Tabelul de mai jos conţine mulţimea conectorilor vericondiţionali pe care îi poate utiliza teoretic un sistem formal (cf. Gazdar 1979):

166

CAPITOLUL 6

Argu­ mente A A F F A F A F

A A

B C A A

D E F A A A F F A

F G F F F A A F A A

H A F A F

I

J K

L F A F F

M O F F A F F F F F

V A A A A

X F F F A

A F A A A F F F A F F F

A A F A F F A A

A A

Tabelul de adevăr 6
1.2. OPERATORI SI CONECTORI ÎN LIMBILE NATURALE

Una din problemele cel mai frecvent dezbătute este cea a caracterului logic sau nonlogic al conectorilor din limbile naturale. Problema care se pune nu este dacă conectorii au în limbile naturale întrebuinţări deviante în raport cu semnificaţia lor logică, ci mai degrabă, dacă decalajul dintre semnificaţiile logice ale conec­ torilor şi întrebuinţările lor în discurs interzice sau nu posibilitatea de a le asocia o semnificaţie logică. Vom examina în primul rînd cîteva întrebuinţări sem­ nificative care ilustrează divergenţele dintre semnificaţia logică şi sensul conec­ torilor în discurs. Vom aborda în al doilea rînd problema conectorilor din limbile naturale care nu au corespondent logic. 1.2.1. întrebuinţări pragmatice ale operatorilor şi conectorilor logici Negaţia Cu siguranţă că negaţia este cel mai spectaculos exemplu care ilustrează diver­ genţele dintre semnificaţia vericondiţională şi sensul pragmatic (nonvericondiţional) al conectorului. Numeroase întrebuinţări ale negaţiei sînt considerate nonvericondiţionale, întrucît negaţia nu afectează valoarea de adevăr a pro­ poziţiei. (1) (2) (3) (4) Mary: Ai tăiat bucatul de carne? Max: N-am tăiat bucata/, am tăiat bucata de carne. Ana nu are trei copii, are patru. Directorul nu mi-a spus să ies, m-a dat afară. Nu sînt fiul lui, el este tatăl meu.

Se poate oare spune că, în aceste enunţuri, propoziţiile „am tăiat bucatul de carne", „Ana are trei copii", „directorul mi-a spus să ies", „sînt fiul lui" sînt false? întrebarea aceasta nu prea are

OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI

167

sens. In cazul lui (I), ceea ce se neagă este acceptabilitatea enunţului am tăiat bucatul de carne, adică posibilitatea asertării (asertabilitatea) acestuia. In (2), propoziţia a doua „Ana are patru copii" o implică pe cea negată „Ana are trei copii". Faptul este cu atît mai paradoxal cu cît propoziţia „Ana are trei copii" ar trebui declarată falsă în virtutea negaţiei. La fel, în (3) şi (4), propoziţia a doua o implică pe prima, dar este la rîndul ei implicată de către aceasta.

Dacă (i) Anumite întrebuinţări ale acestui conector, zise austiniene, nu introduc o condiţie suficientă (definită logic ca o condiţie necesară pentru o premisă):
(5) Dacă ţi-e sete, este bere în frigider.

(ii) De asemenea, în (6), conectorul dacă, zis de inferenţă invitată [„invitee" în 1. fr. - NT] (cf. Geiss şi Zwicky 1971), ar produce în lectură vericondiţională o interpretare aberantă potrivit căreia întoarcerea acasă după ora zece poate fi urmată de o pedeapsă (în lectură vericondiţională, o premisă falsă duce la o propoziţie condiţională adevărată):
(6) Un tată către fiul său: Dacă te întorci după ora zece, vei fi pedepsit. Lectura adecvată ar fi aceea care îl interpretează pe dacă drept o funcţie bicondiţională, care restrînge valoarea de adevăr a relaţiei la caracterul adevărat sau fals atît al premisei cît şi al consecinţei.

(iii) O altă întrebuinţare spectaculoasă a lui dacă este cea observată de Grice:
(7) Nu e adevărat că, dacă X va lua penicilină, se va simţi mai bine. (7) nu are semnificaţia logică corespunzătoare formulei (7'), dată în tabelul de adevăr 7. Altfel spus, (7*) nu înseamnă (8), contrar celor ce decurg din semantica conectorilor logici (cf. tabelul de adevăr 8). Ceea ce semnifică (7) este faptul că locutorul refuză să aserteze relaţia condiţională:

(7') non (dacă P, atunci Q)

Tabelul de adevăr 7

168 (8) non (dacă P, atunci Q) <-» P şi non-Q

CAPITOLUL 6

Tabelul de adevăr 8 Sau S-a observat că majoritatea întrebuinţărilor lui sau sînt exclusive: este vorba de cele al căror tabel de adevăr corespunde conectorului J (cf. tabelul de adevăr 6). Aşadar, dacă în meniul unui restaurant francez se spune fromage ou dessert, clientul va deduce că i se propune să aleagă între cele două feluri de mîncare, nicidecum să opteze pentru amîndouă. Să fie deci sau din limbile naturale mai degrabă exclusiv decît inclusiv? Dacă ar fi aşa, atunci semantica lui sau din limbile naturale ar fi următoarea:

Tabelul de adevăr 9 Dar anumite întrebuinţări ale lui sau sînt exclusive:
(9) a. In după-amiaza asta merg la cinema sau la plimbare, sau şi una şi alta. b. (Intr-un ascensor) 3 persoane sau 240 de kg.

Din perspectiva prezentată aici, ar trebui să considerăm conectorii din limbile naturale ambigui din punct de vedere semantic. Fiecăreia dintre între­ buinţările lor i-ar corespunde o semnificaţie vericondiţională sau nonvericondiţională. In realitate, această soluţie nu poate fi acceptată. Ar fi de preferat să se adopte în cazul conectorilor un principiu general care să permită pe cît posibil limitarea semnificaţiilor acestora. Problema care se ridică atunci este aceea a valorii lor semantice de bază.

OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI

169

1.2.2. întrebuinţări pragmatice ale conectorilor nonlogici Problema se pune diferit pentru conectorii nonlogici, adică cei care nu au cores­ pondent în limbajele formale. Ne putem astfel întreba care este natura condiţiilor de adevăr ce pot fi atribuite lui dar. Dacă ne referim la tabelul de adevăr 6, atunci K este conectorul care corespunde cel mai bine semanticii lui dar. Cum însă K este conectorul de conjuncţie, semantica vericondiţională asociată lui dar nu s-ar deosebi practic de cea a lui şi. Ce să mai spunem de alţi conectori ca totuşi, ale cărui funcţii sînt apropiate în anumite privinţe de cele ale lui dar; ce să mai spunem de conectori ca donc, alors, apres tout, d'ailleurs {deci, atunci, în fond, de altfel) etc, care conţin toţi presupoziţia că cele două părţi (propoziţii) sînt adevă­ rate şi care s-ar reduce astfel cu toţii la semantica lui şi} Ne putem deci întreba pe bună dreptate care ar fi rostul unei analize vericondiţionale a conectorilor nonlogici. Proprietăţile lor, pragmatice prin excelenţă, nu au a priori prea mult de a face cu condiţiile de adevăr. Iată cîteva din aceste proprietăţi pragmatice fundamentale. (i) Conectorii nonlogici au drept semnificaţie un ansamblu de instrucţiuni prag­ matice care se prezintă sub forma unor perechi ordonate < condiţii de întrebuin­ ţare, condiţii de interpretare > (cf. Moeschler 1989 a). Condiţiile de întrebuin­ ţare sînt suma condiţiilor pe care trebuie să le satisfacă termenii relaţiei, în timp ce condiţiile de interpretare definesc inferenţele impuse de prezenţa conectorului.
Exemplele din (10) ilustrează cele două instrucţiuni asociate lui dar, răspunzătoare de între­ buinţările directă şi respectiv indirecta din (11) ale acestui conector: (10) . (11) a. Plouă, dar am să ies. b. Plouă, dar vreau să iau aer. a. <plouă —> nu (ies), am să ies > b. <plouă —> nu (ies), vreau să iau aer —> am să ies>

(ii) Conectorii au domenii sau incidenţe variabile, care nu corespund neapărat cu segmentele situate la stînga sau la dreapta conectorului.
De exemplu, în secvenţa de conectori pentru că ... totuşi, pentru că introduce cauza Q ce produce efectul P, în timp ce totuşiîl leagă pe Q de o propoziţie T inexistentă în relaţia discursivă, aşa cum arată exemplul (12) şi interpretarea sa din (13): (12) Am să ies pentru că vreau totuşi să iau aer. (13) pentru că (vreau să iau aer, am să ies) totuşi (plouă, vreau să iau aer) Aceste două relaţii conduc la următoarea analiză: (14) a. (vreau să iau aer) CAUZA (am să ies) b. < plouă —> nu (ies), vreau să iau aer —> am să ies >

170

CAPITOLUL 6

(iii) A treia proprietate a conectorilor din limbile naturale este natura variabilă a termenilor relaţiei. Aceştia pot fi un conţinut propoziţional, o forţă ilocuţionară şi, respectiv, o enunţare:
(15) a. Măria e bolnavă pentru că a mîncat prea mult. b. Măria e bolnavă (pentru) că n-am văzut-o la birou. c. Este pui în frigider, (pentru) că n-am chef să fac de mîncare. Relaţiile pe care le introduce pentru că pot fi parafrazate prin (16) şi, respectiv, exprimate mai tehnic prin (17): (16) a. Motivul (cauza) bolii Măriei este că a mîncat prea mult. b. Măria e bolnavă? şi întreb pentru că n-am văzut-o la birou. c. Este pui în frigider, şi spun asta pentru că n-am chef să fac de mîncare. (17) a. CAUZA (Măria a mîncat prea mult, Măria e bolnavă) b. CAUZA (n-am văzut-o pe Măria, ÎNTREBARE (Măria e bolnavă)) c. CAUZA (n-am chef să gătesc), A SPUNE (este pui în frigider))

(iv) In fine, proprietatea cea mai importantă a acestor conectori este faptul că semnificaţia lor variază de la un context la altul. Conectorii logici au o sem­ nificaţie vericondiţională independentă de conţinutul propoziţional şi de con­ text. Dimpotrivă, conectorii pragmatici sînt sensibili la conţinutul exprimat, la topică şi la contextul în care trebuie interpretat enunţul.
Se va recunoaşte fără greutate că enunţurile (18) nu sînt sinonime (aşa cum arată plasarea lor în contextul (19)), în timp ce corespondenţii lor logici dau rezultate identice: (18) (19) a. Max este inteligent, dar împrăştiat, b. Max este împrăştiat, dar inteligent. (Se caută spre angajare o persoană inteligentă) a. Max este inteligent, dar împrăştiat. b. Max este împrăştiat, dar inteligent. Seva observa de asemenea că secvenţa Pşi Q n u echivalează în discurs cu secvenţa Q şi P, contrar celor preconizate de semantica logică a conectorului de conjuncţie: (20) Ceea ce s-a întîmplat a fost nu că Petru a plecat şi (apoi) Măria s-a înfuriat, ci că Măria s-a înfuriat şi (apoi) Petru a plecat.

2. ABORDAREA FORMALISTĂ A CONECTORILOR ÎN LIMBA NATURALĂ Ca urmare a celor postulate de Grice (1975), Gazdar (1979) a formulat în mod corect problema raporturilor dintre logică şi limbajul natural, cu referire la conectori. Concepţia sa caută, pe de o parte, să explice care sînt conectorii posibili din punct de vedere logic în limbile naturale şi, pe de altă parte, de ce, din

OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI

171

mulţimea conectorilor posibili, limbile naturale nu au selectat decît o submulţime relativ restrînsă. Concepţia şi raţionamentul său sînt inspirate de Grice şi utilizează, ca principii explicative, regulile pragmatice care sînt maximele conversaţionale (cf. Grice 1975 şi infra, cap. 7, § 2.2.). Vom examina pe rînd cazul operatorilor şi pe cel al conectorilor.
2.1.OPERATORI VERICONDIT'ONALI

Care sînt operatorii, adică conectorii unari, posibili? Există două valori posibile ale argumentului în mulţimea {F, A} şi două valori (F şi A) pentru rangul argu­ mentului, ceea ce ne dă 22 cazuri posibile:

Tabelul de adevăr 10 Or, limbile naturale nu conţin decît operatorul N. De ce? Răspunsul nu este legat de semantica limbilor naturale, ci de pragmatica lor: (i) Operatorul T este eliminat de maxima de mod („fiţi concis"); într-adevăr, între o propoziţie oarecare < şi aceeaşi propoziţie modificată de operatorul (TO) există > j o echivalenţă: TO <-» O. (ii) Operatorii P şi Q sînt eliminaţi de maxima de pertinenţă („fiţi la subiect"): oricare ar fi valoarea de adevăr a lui C> şi a lui VP, PO est adevărat şi P*F este adevărat, ceea ce conduce la echivalenţa dintre PO şi P*¥: PO <-» P*F; acelaşi raţionament este valabil şi pentru operatorul Q: oricare ar fi valoarea de adevăr a lui O şi a lui *F, QO este fals şi Q¥ este fals, ceea ce conduce la echivalenţa dintre Q<5 şi Q^-. Q 3 <-» Q¥. <> (iii) In consecinţă, numai N este disponibil pentru limbile naturale, operator care poate fi de altfel utilizat pentru a-1 defini pe T: T O <h» N N O .
2.2. CONECTORI VERICONDITIONALI

Care sînt conectorii vericonditionali posibili în limbile naturale? Pentru a răs­ punde la această întrebare, Gazdar (1979) dă o definiţie restrictivă conectorilor vericonditionali şi propune limitarea mulţimii cazurilor posibile (în număr de 16 după combinaţiile date în tabelul de adevăr 6). Definiţia pe care o dă el conectorilor vericonditionali este următoarea:

172
Conector vericondiţional

CAPITOLUL 6

Un conector vericondiţional este din punct de vedere semantic o funcţie care ia o mulţime de valori de adevăr drept singur argument.

Care este mulţimea argumentelor posibile pentru un conector? Mulţimea S a argumentelor posibile este mulţimea submulţimilor nevide a valorilor de adevăr T, unde T = {F, A}. Mai exact, S este format din submulţimile {F}, {A} şi {F, A}: S= {{F}, {A}, {F, A}}. Putem defini acum mulţimea C a conectorilor vericondiţionali. C este mulţimea funcţiilor lui S în T: C = T s . Cum T are două elemente iar S trei elemente, mulţimea cazurilor posibile este dată de 23 = 8. Mulţimea conectorilor este reprezentată de următorii opt conectori:

Tabelul de adevăr 11 Nu toţi aceşti conectori sînt realizaţi în limbile naturale şi întrebarea este din ce cauză. Răspunsul trece pe de o parte printr-un principiu semantic aplicat conectorilor vericondiţionali candidaţi la funcţia de conector în limbile natu­ rale {principiul confesionalitâţit) şi, pe de altă parte, prin maximele conversa­ ţionale ale lui Grice {maxima de pertinenţă cf. infra, cap. 7, § 2.2.):
Principiu de confesionalitate [confessionnalite în 1. fr. - N T ] Un conector trebuie să confeseze că constituenţii săi sînt falşi atunci cînd determină valoarea de adevăr a întregii fraze.

Acest principiu exclude din limbile naturale conectorii nonconfesionali, adică pe cei care nu declară că argumentele lor sînt false. Acest principiu exclude din limbile naturale orice conector care produce o valoare de adevăr pozitivă atunci ! ; cînd părţile sale sînt false. Ca atare, acest principiu elimină conectorii D' ", E' ", V* şi X*, care sînt conectori nonconfesionali. Un conector ce C este deci con­ fesional dacă şi numai dacă c({F}) = F, adică dacă valoarea sa de adevăr este falsă atunci cînd argumentele sale sînt false. Mai rămîn drept candidaţi posibili conectorii A*, J", K* şi O*. Insă maxima de pertinenţă elimină conectorul O* aşa cum a eliminat şi operatorul Q. într-adevăr, v 0*(O r .. OJ = O'CFj... *PJ pentru orice O,... O n şi ^ . . . F m . Conectorii rămaşi,

OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI

•173

adică A*, J* şi K* corespund respectiv lui sau inclusiv, lui sau exclusiv şi lui şi. Implicaţia materială {daca} şi bicondiţionala {daca şi numai daca) sînt excluse, deoarece ambii conectori sînt nonconfesionali. Cel mai surprinzător este faptul că acest raţionament conduce fie la considerarea lui sau drept semantic ambiguu între două semnificaţii, fie la concluzia că sau ar avea două intrări lexicale dis­ tincte, fiecare cu semnificaţia ei (A* şi, respectiv, J*). NB: Se va vedea de fapt că sau exclusiv este explicat ca fiind rezultatul unei implicaturi scalare coroborat cu sensul primar inclusiv al lui sau. Conectori logici în limbile natu­ rale nu mai rămîn atunci decît A* şi K*.

3. ABORDĂRI NONFORMALISTE ALE CONECTORILOR DIN LIMBILE NATURALE Abordarea rionformalistă a fost determinată de nonechivalenţa vericondiţională a enunţurilor de tipul următor:
(21) a; Dacă bătrînul rege a murit de inimă şi a fost proclamată republica, atunci Tom va fi mulţumit. b. Dacă republica a fost proclamată şi bătrînul rege a murit de inimă, atunci Tom va fi mulţumit. (22) a, Luky Luke încalecă pe cal şi dispăru în zare. b.? Luky Luke dispăru în zare şi încalecă pe cal. In aceste exemple, cele două fraze nu sînt echivalente din punct de vedere semantic: în (21 a), proclamarea republicii urmează, fiind o consecinţă a morţii bătrînului rege, în timp ce în (21b), proclamarea republicii precedă, fiind cauza morţii bătrînului rege. In (22 a), dispariţia călăreţului are loc după ce a urcat pe cal, în timp ce relaţia inversă dă naştere unei interpretări bizare (22 b).

In aceste întrebuinţări, şi pare să se asocieze deci unui efect de sens tem­ poral şi/sau cauzal. Acest efect face oare parte din sensul său sau este derivat cu ajutorul unor reguli sau maxime conversaţionale (legi discursive)?
3.1. ABORDAREA NONREDUCŢIONISTĂ

Concepţia luiDucrot (cf. Ducrot 1972, 1973, 1989, cap. 2) este rionformalistă şi nonreducţionistă. Este nonformalistă prin aceea că operatorii şi conectorii din limbile naturale nu au, după opinia sa, o semnificaţie logică; concepţia sa este pe de altă parte nonreducţionistă în măsura în care refuză să considere între­ buinţările nonlogice ale conectorilor ca fiind nonlogice doar în aparenţă, cu alte cuvinte, respinge ipoteza după care enunţurile sînt interpretate ca reducţii ale unor relaţii logice mai complexe.

174

CAPITOLUL 6

3.1.1. Analiza reducţionistă a lui dacă şi a lui şi Exemplul lui dacă şi al lui şi permit explicarea tezei nonformaliste şi nonreducţioniste a lui Ducrot. Concepţia formalistă este motivată în principal de voinţa de a explica fenomenele de inferenţă din limbile naturale şi de a da seama de aceste fenomene plecînd de la semnificaţia logică a unor cuvinte ca nu, şi, sau, dacă, toţi, cîţiva etc. După opinia lui Ducrot, se poate aduce din păcate o obiecţie radicală tezei formaliste, invocînd drept argument proprietăţile inferenţiale ale cuvintelor logice. într-adevăr, din punct de vedere logic, din dacâP, atunci Q se poate deduce dacă non-Q, atunci non-P; de asemenea, din P şi Q, se pot deduce pe de o parte P şi pe de alta Q.
Enunţurile (23) si (24) ilustrează cazurile standard de inferenţă (23') si (24'): (23) Dacă vine Petru, vom juca bridge. (24) Petru şi Măria au venit. (23') Dacă nu jucăm bridge, atunci Petru nu a venit. ( 24') a. Petru a venit, b. Măria a venit. Problemele apar cînd trecem la enunţurile (25) şi (26): (25) Petru poate veni, dacă vrea. (26) Dacă ţi-e sete, este bere în frigider, într-adevăr, inferenţele logice obişnuite nu mai sînt posibile: (25') ? Dacă Petru nu poate veni, înseamnă că nu vrea. (26') ? Dacă nu e bere la frigider, înseamnă că nu ţi-e sete. Explicaţia formalistă constă în a spune că enunţurile (25)-(26) nu sînt enunţuri autentice, ci reprezintă variante reduse ale enunţurilor (25")-(26"): (25") Petru poate veni şi va profita de asta, dacă vrea să vină. (26") Este bere în frigider şi vei profita de asta dacă ţi-e sete. Dar Ducrot arată că programul reducţionist nu permite explicarea modului în care funcţionează ţi în (28) faţă de cel din (27): (27) l-ar plăcea să viziteze Polul Nord şi Africa. (28) l-ar plăcea să-i daţi whisky şi apă. (27') (28') a. I-ar plăcea să viziteze Polul Nord. b. I-ar plăcea să viziteze Africa. a. I-ar plăcea să-i daţi whisky. b. I-ar plăcea să-i daţi apă. Concluziile (27') pot fi deduse din (27); în schimb, (28) nu justifică concluziile (28'). Cum explică analiza reducţionistă aceste fenomene? Recurgînd la enunţurile de bază (27") şi (28"), faţă de care (27) şi (28) nu ar fi decît nişte variante reduse; (27") Dacă ar vizita Polul Nord, ar fi mulţumit şi dacă ar vizita Africa, ar fi mulţumit.

OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI

175

(28")Dacă i-aţi da whisky şi dacă i-aţi da apă, ar fi mulţumit. Dar (27") justifică inferenţa (27"'), care este forma canonică a lui (27'), în timp ce (28") nu justifică (28"'), şi aceasta din raţiuni pur logice: (27"') Dacă ar vizita Polul Nord, ar fi mulţumit. (28"') Dacă i-aţi da apă, ar fi mulţumit, într-adevăr, forma logică dacă P, atunci Q şi dacă R, atunci S permite inferenţa dacă P, atunci Q. In schimb, forma logică dacă Pţi Q, atunci R nu permite inferenţa dacă P, atunci R. 3.1.2. Obiecţiile aduse concepţiei reducţioniste Concluzia pe care o trage Ducrot din aceste fapte este următoarea: conectorii logici din limbile naturale nu au proprietăţi inferenţiale decît dacă admitem teza reducţionistă. Concepţia sa, nonreducţionistă, contestă legitimitatea reducţiei. Principalul său argument este că fenomenele de inferenţă nu privesc relaţiile dintre enunţuri, ci relaţiile dintre propoziţii. Altfel spus, inferenţa nu-1 inte­ resează pe lingvist decît în mod indirect. Conexiunile dintre enunţuri ţin de fenomene semantice mai primitive, legate de enunţare şi de argumentare. Dacă enunţurile comunică nişte inferenţe, acestea sînt de natură nonlogică şi nonvericondiţională, deoarece sînt rezultatul unor fenomene discursive (cf. infra cap. 10 şi 11 pentru o dezvoltare a abordării argumentative).
3.2. ABORDAREA MINIMALISTA

Abordarea minimalistă (Cornulier 1985) tinde să deosebească trei componente în semnificaţia conectorilor: sensul maximal sau S-maximal (sensul temporal, cauzal al lui şi, de exemplu), sensul minimal sau S-minimal (ce corespunde in­ variantei semantice a conectorului) şi informaţia contextuală, care permite trecerea de la sensul minimal la sensul maximal şi care se defineşte ca rezultînd din S-maximal minus S-minimal. Analiza minimalistă se opune următoarelor două teze: pe de o parte tezei ambiguităţii, care constă în a considera conectorii ambigui din punct de vedere semantic (si, de pildă, ar fi ambiguu, avînd un sens temporal, cauzal, opozitiv, logic etc); pe de altă parte, tezei nonreducţioniste şi mai exact argumentelor ce se invocă împotriva interpretării inferenţiale a conectorilor logici din limbile naturale. 3.2.1. Sens minimal si ambiguitate semantică Pentru a defini natura sensului minimal al conectorilor, vom lua cazul lui sau, care prezintă o ambiguitate între sensul inclusiv şi sensul exclusiv. Astfel, (29) admite cele două lecturi (30) şi (31), expresiile sau şi una şi alta, respectiv dar nu şi una şi alta permiţînd dezambiguizarea sensului enunţului:

176
(29) (Sau) Marcu este bolnav sau Pavel este plecat. (30) Marcu este bolnav sau Pavel este plecat sau şi una şi alta. (31) Marcu este bolnav sau Pavel este plecat dar nu şi una şi alta.

CAPITOLUL 6

Lecturilor (30) şi (31) le vom da formulările logice (32) şi (33), unde Marcu este bolnav = M, Pavel este plecat = P, sau şi una şi alta = sau (Mşi P), dar nu şi una şi alta = şi nu (M şi P); (32) (M sau P) sau (M şi P) (33) (M sau P) şi nu (M şi P) Problema pe care o ridică Cornulier este ce interpretare anume trebuie să i se dea lui sau în aceste forme logice. Cum sau apare de două ori în (32) şi poate lua două valori (disjuncţie inclusivă (v) disjuncţie exclusivă (V)), se obţin patru lecturi posibile, reprezentate în tabelul de adevăr 12; cum sau apare doar o singură dată în (33), nu mai există decît două lecturi posibile, una cu v şi cealaltă cu V (cf. tabelul de adevăr 13):

Tabelul de adevăr 12
Conform tabelului de adevăr 12, lecturile 1, 3 şi 4 sînt identice. Numai lectura 2 dă rezultate diferite. In primul grup de lectură, condiţiile de adevăr ale propoziţiei P sau Q sau şi una şi alta sînt echivalente c u P v Q : interpretarea primului sau ca inclusiv sau exclusiv nu este deci pertinentă. In al doilea grup de lectură, rezultatul este determinat de al doilea sau, cu valoare exclusivă: condiţiile de adevăr nu ne spun deci nimic despre valoarea primului sau. Rezultă de aici că sau nu este ambiguu şi că în M sau P, sau trebuie interpretat ca inclusiv. Acest rezultat poate fi confirmat prin examinarea condiţiilor de adevăr ale celei de-a doua lecturi a lui MsauP, adică M sau P dar nu şi una şi alta (cf. (33)). Aceste condiţii sînt date în tabelul de adevăr 13:

Tabelul de adevăr 13

OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI

177

Concluzia pe care o trage Cornulier de aici este dublă: nu se justifică deloc faptul de a considera sensul lui sau din limbile naturale drept un sens exclusiv, care s-ar opune valorii inclusive a semnificaţiei logice; pe de altă parte, în loc de a-1 considera pe sau ambiguu din punct de vedere semantic, ar fi de preferat să i se atribuie un sens minimal inclusiv şi să se explice valoarea în discurs (sens exclusiv în fromage ou dessert, de pildă) drept un produs al sensului minimal completat cu informaţii contextuale şi cu principii pragmatice generale: dacă vom deriva sensul maximal exclusiv este tocmai pentru că, în calitate de client, ştim că meniurile franţuzeşti pot oferi la alegere un ultim fel dulce sau sărat (informaţie contextuală); dar dacă enunţul/rom^ge ou dessert trebuie să însemne, pentru a fi adevărat, fromage v dessert (sens minimal inclusiv), aceasta se datorează şi faptului că restaurantul care afişează fromage ou dessert se angajează să aibă la dispoziţie şi brînză şi desert. Analiza minimalistă se opune astfel atît teoriei ambiguităţii, cît şi teoriei nonreducţioniste a lui Ducrot, care atribuie lui sau un sens mini­ mal exclusiv. 3.2.2. Inferenţe logice şi principii pragmatice (şi) Există un caz care pare să pledeze în favoarea analizei nonreducţioniste a lui Ducrot şi să se opună analizei minimaliste: este cazul lui şi, cu precădere în întrebuinţări de tipul (34): (34) Drapelul este albastru şi roşu. Exemplele de acest tip contrazic cazurile standard de folosire a lui şi, în care sînt satisfăcute proprietăţile sale logice şi inferenţiale: (35) Masa este albă şi pătrată. In ambele cazuri, forma logică a enunţului este dată de X este Yşi Z. După opinia lui Ducrot, funcţiile logice ale lui şi trebuie să ne permită să prevedem că, din X este Yşi Z se poate deduce X este Yşi X este Z. In cadrul acestei analize, se va deduce (35' a şi b) dar nu (34' a şi b): (34') (35') a. Drapelul este albastru, b. Drapelul este roşu. a. Masa este albă. b. Masa este pătrată.

NB: Se va reţine că acest raţionament nu este corect din punct de vedere logic, sau că necesită în orice caz o explicitare. Din punct de vedere formal, o formă logică de tipul (A şi B) x, unde A şi B sînt predicate, iar x o variabilă de argument, nu poate permite inferenţele Ax şi Bx pentru simplul motiv că (A şi B) x nu este o formulă bine formată: conjuncţia (şi) din limbajele logice clasice este un operator propoziţional şi nu poate deci conecta decît formule sau propoziţii. Pentru a obţine Ax şi Bx, e nevoie de fapt ca sursa inferenţei să fie forma \op.ciAxşiBx. In acest caz,^4x ţiBx sînt inferenţe valide din punct de vedere logic.

178

CAPITOLUL 6

Dacă s-ar putea deci deriva în toate cazurile Xeste Yşi X este Z din forma logică X este Y şi 2, atunci s-ar putea conchide că şi are în limbile naturale semnificaţia sa logică. Dar, cum aceste inferenţe nu sînt posibile în toate cazurile, trebuie să conchidem că şi nu are sensul său logic, sau, în orice caz, nu are proprietăţile inferenţiale ce decurg din acesta. Se pune întrebarea dacă această diferenţă de comportament inferenţial se datorează lui şi sau altor factori, şi în special sensului predicatului din frază (cf. Cornulier 1985).
Să comparăm în această privinţă (34) şi (36): (34) Drapelul este albastru şi roşu, (36) Drapelul este albastru. (36) prezintă următoarele două semnificaţii: (36') a. b. Drapelul este complet albastru, Drapelul este parţial albastru.

Notăm că semnificaţia (36' a) este semnificaţia obişnuită a lui (36), şi aceasta în virtutea maximei de cantitate „daţi cantitatea de informaţie cerută". Pentru a interpreta enunţul, interlocutorul are toate motivele să creadă că locutorul i-a dat informaţia cea mai puternică. Nu aşa stau lucrurile, în schimb, cu (34): dacă drapelul este albastru şi roşu, drapelul nu poate fi decît parţial albastru. Implicaţiile lui (34 ) şi, respectiv, (36 ) sînt aşadar: (34") (36") a. Drapelul este în parte albastru. b, Drapelul este în parte roşu. Drapelul este în întregime albastru.

Concluzia acestor observaţii este că, dacă implicaţiile lui (34) şi (36) sînt diferite, aceasta nu se datorează sensului \mşi, ci sensurilor diferite ale lui albas­ tru, într-adevăr, dacă explicităm sensul lui (34) cu ajutorul lui (37), vom deriva fără nici o greutate implicaţiile (34"), conform proprietăţilor logice ale lui şi:
(37) Drapelul este în parte albastru şi în parte roşu.

Astfel, argumentul invocat împotriva unei definiţii logice sau minimale a lui şi nu se mai poate menţine. Rămîne totuşi nerezolvată o chestiune centrală, pe care nu o abordează deschis analiza minimalistă. Cum s-ar putea explica diversele valori ale lui şi în discurs, pornind de la sensul lui logic? Răspunsul la această întrebare trece prin teoria implicaturilor lui Grice (1975).
3.3. ABORDAREA LUI GRICE

O versiune paralelă cu analiza minimalistă este abordarea lui Grice, reprezentată prin lucrările lui Horn (1972), Gazdar (1979) şi Levinson (1983). Această abor-

OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI

179

dare se bazează pe noţiunea de implicatură, şi îndeosebi pe noţiunile de impli­ catură conversaţională şi de implicatură convenţională. Ipoteza de la care se pleacă este că semnificaţiile atribuite conectorilor în limbile naturale nu sînt diferite de semnificaţiile lor logice: ele sînt, dimpotrivă, produsul implicaturilor conven­ ţionale sau al implicaturilor conversaţionale.
Se va spune de pildă, din această perspectivă, că în (38), şi implicitează conversaţional relaţia de ordine secvenţială dintre a se căsători, a fi fericit şi a avea mulţi copii; în mod paralel, deci implicitează convenţional că a fi curajos decurge din faptul de a fi englez, în (39); (38) (39) Se căsătoriră, trăiră fericiţi şi avură mulţi copii. John este englez, el este deci curajos.

Aşadar, conectorii declanşează procese inferenţiale, fie doar în virtutea semnificaţiei lor (implicatură convenţională), fie în virtutea interacţiunii dintre semnificaţia lor şi maximele conversaţionale. 3.3.1. Implicatură convenţională şi conversaţională Noţiunea de implicatură, care dă seama de aspectele nonvericondiţionale ale sensului enunţurilor, are ca rol principal (i) să dea faptelor de limbă o explicaţie funcţională, (ii) să explice posibilitatea de a semnifica mai mult decît se spune literal şi (iii) să simplifice descrierea semantică.
într-adevăr, ca să revenim la cazul luifz, semnificaţia „şi apoi" din (38) nu este diferită de sensul logic simetric al hii;i (cf. (40) versus (41)), ci o implicatură conversaţională declanşată de maxima de mod „fiţi ordonat": (40) (41) a. Parisul e capitala Franţei şi Londra e capitala Angliei, b. Londra e capitala Angliei şi Parisul e capitala Franţei. a. Lucky Luke încalecă pe cal şi dispăru în zare. b. ? Lucky Luke dispăru în zare şi încalecă pe cal.

Deosebirea dintre implicaturile conversaţionale şi cele convenţionale rezidă în faptul că doar primele sînt declanşate de maximele conversaţionale (cantitate, calitate, pertinenţă, mod, cf. infra, cap. 7, § 2.2.). In plus, proprietăţile celor două tipuri de implicaturi nu sînt identice. Implicaturile conversaţionale sînt anulabile dar nu detaşabile (adică sînt inferenţe bazate mai curînd pe semnificaţie decît pe formă). Implicaturile convenţionale, în schimb, sînt detaşabile dar nu anula­ bile (cf. infra, cap. 9, § 1.4.).
Se va compara în acest sens (42) cu (43), în ce priveşte anulabilitatea, şi (44) cu (45), în ce priveşte detaşabilitatea: (42) a. Ion 1-a insultat pe Paul şi Paul 1-a lovit. b. Mai întîi Ion 1-a insultat pe Paul şi apoi Paul 1-a lovit. c. Ion 1-a insultat pe Paul şi Paul 1-a lovit, dar nu neapărat în ordinea asta.

180
(43) a. Le duc de Norfolk a trois châteaux, et en fait plus.

CAPITOLUL 6

b. ?? Le duc de Norfolk a trois châteaux, mais seulement une voiture, et ii n'y a en fait aucun contraste entre ces deux faits. a. [Ducele de Norfolk are trei castele dar de fapt mai multe,] b. [?? Ducele de Norfolk are trei castele, dar numai o maşină însă nu e de fapt nici un contrast între aceste lucruri.] (44) a. Ion este un geniu. b. Ion are o inteligenţă prodigioasă. c. Ion are o minte strălucită. d. Ion este un idiot. (45) a. Tu eşti profesorul. b. Dumneavoastră sînteţi profesorul. Faptul că (42 c) este posibil arată că relaţia de ordine secvenţială poate fi anulată, constituind deci o implicatură conversaţională. In (43 a), interpretarea conform căreia trei castele înseamnă trei şi numai trei castele este anulată de şi de fapt mai multe. In schimb, ideea de contrast introdusă de către dar nu poate fi anulată, aşa cum arată (43 b): dar introduce deci ca o implicatură con­ venţională faptul că există un contrast între P şi Q în P dar Q (sensul vericondiţional al lui P dar Q fiind dat de P A Q). în (44), interpretarea ironică (44 d) poate fi implicitată de către oricare din enunţurile (44 a-c): implicaturile conversaţionale sînt aşadar nedetaşabile. In schimb, im­ plicatură din (45 b) asociată lui Dumneavoastră (interlocutorul este din punct de vedere social distant faţă de locutor sau superior boitorului) este detaşabilă, deoarece nu este asociată formei tu.

3.3.2. Implicatură scalară Cum se explică faptul că şi are un sens logic, iar dintre implicaturile sale con­ versaţionale sensul temporal „şi apoi", ori că sau are ca sens literal sensul logic inclusiv şi ca implicatură conversaţională sensul exclusiv? Răspunsul la prima întrebare convoacă maxima de mod („fiţi ordonat"), care se va presupune a fi respectată şi va implicita conversaţional, pentru orice secvenţă P şi Q, relaţia t(P) < t.(Q). Răspunsul la a doua întrebare trece prin noţiunile de scară cantitativă şi de implicatură scalară (după Horn 1972, Gazdar 1979 şi Levinson 1983):
Scară cantitativă O scară cantitativă este o mulţime ordonată de predicate < e,, e2, ey..ea > astfel încît, dacă A este un cadru sintactic, hrA(e) o frază bine formată, A(e) implică A(e),A(e^j implică A{e^, dar nu şi invers. De exemplu, cuantificatorii toţi şi cîţiva formează o scară < toţi, cîţiva >, căci (46) implică (47), în timp ce (47) nu implică (46): (46) (47) Toţi băieţii s-au dus la recepţie. Cîţiva băieţi s-au dus la recepţie.

OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI

181

Noţiunea de implicaturâ scalară se referă la relaţia dintre predicatul mai slab şi predicatul mai forte: dacă un locutor asertează un predicat slab, atunci el implicitează conversaţional că neagă predicatul mai forte:
Implicaturâ scalară Fie o scară <et, e2, ey.. en>. Dacă un locutor aserteazăA(e1), atunci el implicitează -> A(e^j, dacă asertează /l(e,), atunci implicitează -> A(ei) şi -• /4(e,) şi, în general, dacă asertează A(eJ, atunci implicitează -> A(e^), -> A(ea2) şi tot aşa pînă la -> A(e), (Levinson 1983, 133),

Ipoteza scalară constă în aceea că există o scară cantitativă ce leagă conectorii şi şi sau: < şi, sau >. Asta înseamnă că orice enunţ de forma P sau Q implicitează conversaţional -i (P A Q):
(48) Implicaturâ scalară a lui sau Psau Q implicitează conversaţional-* (P AQ). De exemplu, dessert oufromage implicitează conversaţional -> (fromage A dessert).

Cum se obţine lectura exclusivă a lui ou (sau), folosit de pildă în fromage ou dessert (brînză sau desert}) Pentru aceasta este suficient să asociem implicaturâ scalară a lui sau cu sensul său inclusiv, cum arată tabelul de adevăr 14 ce verifică relaţia de echivalentă din (49):

Tabelul de adevăr 14 Astfel, deci, sensul lui sau este sensul său logic sau inclusiv, dat fiind că sensul său exclusiv este echivalent cu conjuncţia dintre sensul primitiv inclusiv şi implicatură sa scalară.
NB: Se va observa că sensul exclusiv nu este definit aici ca o implicatură sau ca un efect de sens, cum se procedează în cadrul abordării minimaliste.

3.3.3. Principiu de informativitate Sînt unele întrebuinţări pragmatice ale lui;i care par să nu se poată explica doar cu ajutorul maximei de ordine, şi aceasta în special pentru că ele implicitează o relaţie consecutivă şi/sau o relaţie cauzală, ca în exemplul (50):

182 (50) El învîrti cheia şi motorul porni.

CAPITOLUL 6

(50) va fi interpretat într-un sens maximal ca implicitînd o relaţie cauzală între P şi Q (cf. intra cap. 9, §4.2.). Levinson (1983,146) propune (51) ca algoritm de interpretare a lui^i, mai ales p e n t r u a putea explica diferitele lecturi la care se pretează (50): (51) Fie P şi Q. încercaţi să-1 interpretaţi ca: (î) „Pşi apoi Q"; dacă este posibil, încercaţi: (ii) „Pşi deci Q"; dacă este posibil, încercaţi: (iii) „P, şi P este cauza lui Q". Problema pe care o ridică algoritmul (51) este că, pentru a explica trecerea de la (50) la (51 iii), nu se poate recurge la maxima de cantitate. Motivul este că, dacă locutorul ar avea în minte informaţia cea mai puternică, ar fi trebuit să o dea: maxima de cantitate spune într-adevăr că locutorul trebuie să dea cantitatea de informaţie cerută, ceea ce-1 autorizează pe interlocutor să deducă faptul că i s-a dat informaţia cea mai puternică. Pentru a explica interpretarea lui (50) via (51), Levinson face apel la un principiu simetric maximei de cantitate, anume principiul de informativitate (Levinson 1983, 146): Principiu de informativitate In anumite împrejurări, citiţi în enunţ mai multă informaţie decît conţine efectiv, pentru ca acesta să corespundă cu ceea ce dumneavoastră ştiţi despre lume. Conform acestui principiu, pentru ca enunţul să fie congruent cu ceea ce ştim noi despre lume, e nevoie să implicităm un raport de cauză la efect între învîrtirea cheii şi pornirea motorului: în mod normal, cînd î n v î r t i m cheia la maşină, motorul se pune în mişcare (cf. infra, cap. 9, § 4.2. p e n t r u mai multe detalii). 3.3.4. Explicitare Explicaţia lui Grice face din diferitele sensuri ale lui;z nişte implicaturi. In acest sens, contribuţia lui şi la sensul enunţului are două proprietăţi: (i) semnificaţia temporală (cauzală etc.) nu face parte din sensul lui^z, ci constituie o implicatură conversaţională; (ii) implicatură conversaţională nu contribuie la condiţiile de adevăr ale enunţului. Această abordare presupune deci că, ori de cîte ori P şi Q implicitează o relaţie temporală sau cauzală, acest aspect al semnificaţiei nu determină condiţiile de adevăr ale enunţului. Există totuşi exemple (cf. Cohen 1971, Carston 1988, Wilson şi Sperber 1993) care atestă faptul că aportul lui şi afectează valoarea de adevăr a enunţului: (52) (53) La recepţii se întîmplă mereu acelaşi lucru: sau nimeni nu vorbeşte cu mine şi mă îmbăt, sau mă îmbăt şi nimeni nu vorbeşte cu mine. Ceea ce s-a petrecut este nu faptul că Petru a plecat şi Măria s-a înfuriat, ci că Măria s-a înfuriat şi Petru a plecat.

OPERATORI ŞI CONECTORI LOGICI ŞI NONLOGICI

183

Formele logice ale acestor enunţuri sînt, respectiv:
(52') (53')
(-, P A S) v (S A -. P)

- (P A M) A (M A P)

Dintr-un punct de vedere strict logic, (52') este tautologic (Pşi Qeste echivalentul logic al lui Q şi P) iar (53') este contradictoriu (non-P şi P este o contradicţie logică). C u m , din punct de vedere pragmatic, lucrurile nu stau aşa, înseamnă că ordinea propoziţiilor afectează valoarea de adevăr a enunţului. Dar faptul de a lua în considerare valorile temporale ale lui şi pentru a determina condiţiile de adevăr are o consecinţă importantă: valoarea temporală nu poate fi considerată ca o implicatură, deoarece o implicatură nu determină condiţiile de adevăr ale enunţului. Dacă valorile temporale, cauzale etc. ale lui şi nu sînt implicaturi, ce sînt ele atunci? Singurul răspuns posibil ar fi că ele sînt nişte explicitări ale enunţului, adică nişte dezvoltări (îmbogăţiri) ale formei logice a enunţului. D a r atunci aceste efecte nu mai pot fi considerate ca decurgînd din maximele con­ versaţionale. Trebuie să se recurgă la alte principii. In cadrul teoriei pertinenţei (cf. Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989), se emite ipoteza că interpretarea temporală, cauzală etc. este interpretarea care asigură randamentul optim dintre efortul de prelucrare şi efectele contextuale, adică interpretarea coerentă cu principiul pertinenţei. Dat fiind că interpretarea enunţurilor este un produs rezultînd din exploatarea informaţiilor lingvistice precum şi a celor nonlingvistice, nu mai este nevoie să se facă apel la circumstanţe sau la cunoştinţe despre lume p e n t r u a explica cazurile infirmate de maxima de cantitate. Aplicarea principiului perti­ nenţei produce automat rezultatele scontate, cu condiţia de a interpreta valorile temporale, cauzale etc. ca pe nişte explicitări.

7. LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVERSAŢIONALE ŞI POSTULATE CONVERSAŢIONALE

1. PRAGMATICA ŞI LEGILE DISCURSULUI Una dintre contribuţiile cele mai importante ale teoriei pragmatice la înţelegerea faptelor de limbaj este desigur ideea următoare: comportamentele noastre lingvis­ tice sînt dictate de reguli sau principii universale de natură raţională. Această idee contrastează în mod evident cu o concepţie mai tradiţională a raportului dintre limbaj şi folosirea acestuia, conform căreia ceea ce determină valoarea în uz a unui enunţ într-un context este ansamblul coordonatelor pragmatice (spa­ ţiale, temporale, şi mai ales personale), ca şi un ansamblu de cunoştinţe comune participanţilor la comunicare. Altfel spus, teoria clasică presupune că sensul unui enunţ în uz (definit ca variabil) este dependent de contextul (definit ca o con­ stantă) în care acesta a fost rostit.
Astfel, în mod tradiţional, valoarea pragmatică a lui (1) este determinată prin interpretarea contextuală a expresiilor deictice cum sînt pronumele de persoana întîi şi a doua, adverbele de timp şi de loc, a căror referinţă actuală (cf. cap. 13, § 1) nu poate fi determinată decît în relaţie cu situaţia de enunţare: (1) Eu n-am să-£z spun aici ce voi face mîine.

La polul opus al concepţiei contextuale de interpretare a enunţurilor se află un număr de abordări pragmatice care fac ipoteza că modurile noastre de a folosi limbajul în comunicare şi discurs sînt determinate de principii generale care stau la baza inferenţelor pragmatice. Această strategie a fost inaugurată de Grice într-un articol publicat în 1975 (cf. Grice 1975, şi 1979 pentru traducerea franceză), şi a inaugurat o tradiţie de analiză pragmatică, al cărei scop este în principal de a limita domeniul semanticii la aspectele vericondiţionale ale enun­ ţurilor. Această tradiţie are o oarecare legătură cu analiza actelor de limbaj in­ directe şi a unor figuri de discurs cum este metafora (cf. infra cap. 15), analiză propusă în lucrările de filozofie a limbajului (cf. Searle 1982), ca şi cu analiza actelor de limbaj indirecte pe care o face semantica generativă (cf. Gordon şi

186

CAPITOLUL 7

Lakoff 1975). Paralel tradiţiei lui Grice, pe urmele structuralismului continen­ tal, s-a dezvoltat în Franţa o tradiţie de analiză pragmatică vizînd să limiteze, sau să controleze modul de utilizare a principiilor pragmatice. Contrar abordării de tip Grice, această tradiţie, care îşi are originea în lucrările lui Ducrot asupra argumentării (cf. Ducrot 1972, 1973, 1980 c, Anscombre şi Ducrot 1983), vede în aspectele vericondiţionale ale enunţurilor consecinţe ale proprietăţilor argumentative înscrise în structura limbii. Legile discursului n-ar mai fi atunci prin­ cipii explicative pentru efectele de sens legate de folosirea enunţurilor, ci prin­ cipii care explică divergenţa dintre proprietăţile argumentative ale frazelor din limbă şi proprietăţile lor referenţiale din discurs (cf. supra cap. 2, § 1 pentru o prezentare generală a.pragmaticii integrate a lui Ducrot, şi cap. 10 şi 11 pentru o analiză detaliată a teoriei sale asupra argumentării). 2. LOGICA CONVERSAŢIEI Teoria lui Grice a inaugurat o viziune complet nouă asupra pragmaticii şi asupra problemei comunicării. In plan teoretic, contribuţia principală a lui Grice este că a introdus o nouă noţiune, aceea de implicatură, care permite explicarea frecventei divergenţe dintre semnificaţia frazei şi sensul comunicat prin enunţ. In ceea ce priveşte comunicarea, Grice a propus un principiu general, principiul de cooperare: pentru ca auditorul să poată interpreta ce a vrut să spună vor­ bitorul, trebuie presupus că acesta din urmă a respectat acest principiu.
2.1. IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI IMPLICATURI CONVERSAŢIONALE

Grice a observat că anumite enunţuri comunică mai mult decît semnifică îm­ preună cuvintele care le compun. Această parte a semnificaţiei enunţurilor care scapă condiţiilor de adevăr ale frazei a fost numită de Grice implicatură acesteia. Asta înseamnă că locutorul dă de înţeles auditorului mai mult decît sensul lite­ ral al frazei. După cum implicatură este declanşată de o expresie lingvistică ori de principii generale legate de comunicare şi de raţionalitate, implicatură va fi numită convenţională sau conversaţională.
Astfel, în (2), chiar dacă vorbitorul spune despre John că este englez şi că este curajos, el nu spune la modul literal că acest curaj decurge din naţionalitatea sa, dar o implicitează. Pentru că această implicatură (cf (3)) este declanşată de prezenţa lui deci, ea se va numi convenţională: (2) (3) John e englez; deci este curajos. Toţi englezii sînt curajoşi (implicatură convenţională).

In schimb, faptul că se înţelege plecînd de la replica lui B în (4) că C este în general supus ispitei şi are tendinţa să se comporte necinstit nu ţine de semnificaţia vreunui cuvînt, ci de un fond de cunoştinţe pe care B le consideră accesibile lui A; (5) este, aşadar, o implicatură conversaţională a lui (4):

LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE... (4) (A îl întreabă pe B cum merge noua slujbă a lui C la o bancă) B (5)

187

O, nu cred că rău, se înţelege bine cu colegii şi încă n-a fost arestat.

C nu e cinstit la serviciu.

Diferenţa dintre natura elementelor care declanşează implicatura (element lingvistic versus element nonlingvistic) ar trebui să permită definirea clară a tipului de implicatura. Lucrurile sînt de fapt mai complicate, căci Grice propune ca, din ansamblul implicaturilor conversaţionale, cele care se asociază unei ex­ presii lingvistice să se distingă de cele care nu sînt declanşate decît de relaţia dintre enunţ şi context. Grice (1975) dă exemplul sintagmei nominale un X, care implicitează conversaţional că X nu aparţine sau nu este într-o relaţie de proximitate cu o anume persoană (locutor sau nu). Grice numeşte implicaturi conver­ saţionale generalizate implicaturile care sînt declanşate de o formă lingvistică, şi implicaturi conversaţionale particulare, pe celelalte (cum este (5)).
Astfel, în (6), locutorul implicitează că apartamentul la care se referă nu este în relaţie de proximitate cu el, pe cînd în (7) şi în (8) da: (6) (7) (8) Am intrat într-un apartament. Am intrat în apartament. Am intrat în apartamentul meu.

Pentru a deosebi implicaturile convenţionale, implicaturile conversaţionale generalizate şi implicaturile conversaţionale particulare, Grice propune anumite criterii cum sînt anulabilitatea, detaşabilitatea, calculabilitatea şi determinarea implicaturii. Implicaturile conversaţionale sînt anulabile, nondetaşabile (implicatura este asociată mai degrabă sensului expresiei care o declan­ şează decît formei acesteia), calculabile şi nedeterminate, pe cînd implicaturile convenţionale sînt neanulabile, detaşabile, noncalculabile şi determinate (cf. infra cap. 9, § 1.4. pentru o analiză detaliată a acestor criterii).

Dar diferenţa principală dintre implicatura conversaţională şi implicatura convenţională constă în faptul că implicaturile convenţionale sînt declanşate de cuvinte sau de expresii lingvistice, pe cînd implicaturile conversaţionale sînt declanşate de o procedură care face să intervină două noţiuni: cea de principiu de cooperare şi cea de maximă conversaţională. Această procedură este ur­ mătoarea:
Procedură de declanşare a implicaturilor conversaţionale 1. Locutorul L a spus P. 2. Interlocutorul I nu are dreptate cînd presupune că L nu respectă maximele de conversaţie, sau cel puţin principiul de cooperare. 3. Prezumţia că L respectă principiul de cooperare şi maximele implică L crede Q. 4. L ştie (şi ştie că I ştie că L ştie) că I înţelege că nu este necesar să presupună că L crede Q.

188 5. L n-a făcut nimic pentru a-1 împiedica pe I să creadă Q. 6. L vrea deci ca I să creadă Q. 7. Deci L a implicitat Q.

CAPITOLUL 7

Această procedură explicitează faptul că o implicatură conversaţională face obiectul unui calcul (se va spune mai exact că inferenţa este nondemonstrativă şi inductivă) şi că inferenţa al cărei obiect este mobilizează un principiu de comunicare cooperativă şi reguli sau maxime de conversaţie.
2.2. PRINCIPIUL DE COOPERARE ŞI MAXIMELE CONVERSAŢIONALE

Ideea lui Grice este următoarea: în schimbul conversaţional, contribuţiile locutorilor sînt conduse de un principiu general, acceptat în mod tacit de inter­ locutori, pe care Grice îl numeşte principiul de cooperare. P e n t r u Grice, a coopera înseamnă pentru un locutor care participă la un schimb conversaţional ca acesta să îndeplinească ceea ce i se cere, în funcţie de desfăşurarea conversaţiei şi de direcţia în care aceasta se îndreaptă. Grice formulează acest principiu astfel: Principiul de cooperare In momentul în care intervine, contribuţia dumneavoastră să fie conformă obiectivului sau direcţiei acceptate a schimbului verbal în care v-aţi angajat. Ideea de cooperare poate fi explicitată mai exact prin patru categorii generale, legate de cantitatea de informaţie produsă, de caracterul veridic al acesteia, de relevanţa sa, ca şi de modul în care este formulată; aceste categorii au fost numite maxime conversaţionale. Maxima de cantitate 1. Contribuţia dumneavoastră să conţină atîta informaţie cîtă se cere. 2. Contribuţia dumneavoastră să nu conţină mai multă informaţie decît se cere. Maximele de calitate (de veridicitate) Contribuţia dumneavoastră să fie veridică: 1. Nu afirmaţi ceea ce consideraţi fals. 2. Nu faceţi afirmaţii pentru care nu aveţi dovezi. Maxima de relaţie (de relevanţă/pertinenţă) Vorbiţi la subiect (fiţi relevant). Maxima de mod Fiţi clar: 1. Evitaţi exprimarea neclară, confuză. 2. Evitaţi ambiguitatea. 3. Fiţi scurt (evitaţi orice prolixitate inutilă). 4. Fiţi ordonat.

LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE...

189

Astfel, a da prea multă sau prea puţină informaţie, a aserta ceva ce este cunoscut sau ce se consideră fals ori fără garanţie de adevăr, a spune ceva ce nu are legătură cu obiectul conversaţiei, a vorbi neclar, ambiguu, prolix sau dezordonat constituie comportamente noncooperative.

Ajunşi în acest stadiu, am putea crede că Grice are o concepţie idealistă şi normativă asupra comunicării, întrucît comportamentele efective ale locutorilor traduc adesea încălcarea acestor principii, ca şi faptul că ar fi iluzoriu să se teoretizeze un comportament interacţional, cum este conversaţia, pornind de la principii normative. De fapt, două sînt motivele pentru care teoria lui Grice nu trebuie interpretată astfel. In primul rînd, concepţia lui nu constituie un corpus de principii normative care impun participanţilor la o conversaţie să se comporte într-un fel sau altul. Concepţia aceasta este în principal o teorie a interpretării enunţurilor, şi în mod special, o versiune ameliorată a teoriei lui Grice asupra semnificaţiei nonnaturale (cf. Grice 1957). Pe de altă parte, Grice arată că respectarea maximelor nu este o condiţie necesară declanşării implicaturilor: în multe cazuri este vorba despre ceea ce Grice numeşte exploatarea maximei prin încălcarea ei ostensivă. Astfel, un vorbitor are la dispoziţie două strategii de bază pentru declanşarea unei implicaturi: sau să respecte maximele, sau să le exploateze via încălcarea uneia dintre ele. 2.2.1. Utilizarea maximelor Maxima de cantitate In exemplul (9), prima dintre maximele de. cantitate („daţi informaţia cea mai puternică") permite implicatura conversaţională (10), implicatură care este blo­ cată în (11). De asemenea, (12) implicitează (13), căci dacă ar implicita (14), s-ar putea reproşa locutorului că nu a respectat maxima de cantitate:
(9) (10) (11) (12) (13) (14) Drapelul este alb. Drapelul este în întregime alb. Drapelul este alb cu negru. Jacques şi Anne au paisprezece copii. Jacques şi Anne au exact paisprezece copii. Jacques şi Anne au cinsprezece copii.

Maxima de calitate întrebarea este dacă există implicaturi conversaţionale produse prin folosirea uneia sau a alteia dintre maximele de calitate. Levinson (1983) dă următorul exemplu:
(15) (16) Jean are două doctorate. Cred că Jean are două doctorate, şi am dovezi că le are.

190

CAPITOLUL 7

Analiza lui Levinson nu este griceeanăîn sensul strict al cuvîntului, căci dacă putem presupune că (16) este într-un fel implicată sau presupusă de (15) (condiţia de sinceritate a unei aserţiuni, cu alte cuvinte faptul de a crede este implicat/presupus prin enunţarea aserţiunii), se poate totuşi spune că (15) implicitează pe (16)? Grice pare să afirme contrariul, mai ales atunci cînd afirmă (Grice 1978, 114): „In modul meu de abordare, nu este adevărat că dacă spun că p, implicitez conversaţional că eu cred cip; căci a presupune că eu cred că p este pur şi simplu a presupune că respect maxima întîi de caliate în această situaţie. [...] A-l descrie pe cel care a spus căp ca implicitînd, indicînd ori sugerînd a crede căp nu este o folosire naturală a limbajului; modul natu­ ral de a spune este că el a exprimat convingerea că/>." Nu trebuie aşadar presupus că un locutor poate implicita o propoziţie Q folosind pozitiv o maximă de calitate în timpul enunţării lui P. Maxima de relaţie

Exemplul pe care îl dă Grice este un exemplu clasic în care trebuie presupus că există o relaţie de relevanţă între informaţia dată de B şi cererea lui A: (17) A (B) Am o pană de benzină. Este o staţie auto în colţul străzii.

Dacă se presupune că B respectă principiul de cooperare şi maximele, A va putea infera că B a dat o informaţie pertinentă/relavantă, şi anume legată de cererea lui A (care implicitează (18)). Se va putea aşadar spune că B a implicitat (19): (18) (19) Maxime de Puteţi să-mi spuneţi unde pot găsi benzină? Staţia auto e deschisă şi este şi benzină. mod

Maxima de ordine este cel mai bun exemplu de expoatare a unei maxime de mod. C u m ar trebui interpretată valoarea temporală a lui şi din (20) (semnificînd "şi apoi")? Răspunsul griceean constă în a considera valoarea temporală a lui şi ca o implicatură conversaţională produsă prin maxima de ordine (cf. supra, cap. 6, § 3.3.1): corespendenţa dintre ordinea faptelor şi ordinea discursului decurge din repectarea maximei de ordine: (20) (21) Lucky Luke se urcă pe Jolly Jumper şi dispăru spre apus. Lucky Luke se urcă pe Jolly Jumper şi apoi dispăru spre apus.

2.2.2. Exploatarea maximelor Menţionăm mai întîi cazul în care încălcarea unei maxime se face p e n t r u a evita încălcarea alteia, a cărei respectare ar angaja vorbitorul în măsură mai mare. D ă m mai jos un exemplu al lui Grice de încălcare a unei maxime de cantitate, şi care se face p e n t r u a evita încălcarea primei maxime de calitate: (22) A B Unde locuieşte C? Undeva în sudul Franţei.

LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE...
A

191

In acest exemplu, se presupune că B n-are nici un motiv să-i ascundă lui A ceva despre C (se poate presupune că A şi B pregătesc o călătorie în Franţa şi că le-ar face plăcere să-1 viziteze pe C). Răspunsul lui B, nefiind suficient de informativ, încalcă maxima întîi de cantitate. Dar această încălcare este condiţionată de dorinţa de a nu încălca maxima întîi de calitate. Acest telescopaj are drept efect implicatura (23): (23) B nu ştie exact unde locuieşte C.

Maxima de cantitate Tautologiile constituie exemple bune de încălcare a primei maxime de cantitate: într-adevăr, o tautologie este o propoziţie mereu adevărată (în mod necesar adevărată). In afară de faptul că n- ar trebui să fie informative, enunţurile (24) şi (26) ar trebui să aibă acelaşi sens, întrucît au aceleaşi condiţii de adevăr. Or, acest fapt nu ţine seamă de implicaturile lor conversaţionale, pe care le dăm în (25) şi în (27): '
(24) (25) (26) (27) Un bărbat e un bărbat. Toţi bărbaţii sînt la fel (egoişti, misogini, vanitoşi, iresponsabili etc.) Ion ori vine ori nu vine. Nu se poate face nimic pentru a influenţa venirea lui Ion.

Maximele de calitate Grice dă multe exemple de încălcare a primei maxime de calitate (maxima de veridicitate), exemple în care locutorul asertează un enunţ fals din punct de vedere literal. Toate aparţin la ceea ce tradiţional poartă numele de figuri retorice sau tropi, cum sînt ironia, metafora sau litota:
(28) A Ce se va întîmpla dacă francezii vor spune nu la referendumul asupra Europei? * B Ei, doar nu-ţi închipui că francezii nu vor vrea să-i facă pe plac lui Mitterrand. Sophie e un sloi de gheaţă. La un control de circulaţie, A suflă în balon şi explică poliţiştilor cele 2 grame de alcool constatate, astfel: Am băut un pic la prînz.

(29) (30)

In mod evident, locutorul nu produce aceste enunţuri pentru a-1 induce în eroare pe auditor. Dacă sensul lor nu se poate reduce la cel literal, este pentru că ele comunică implicaturi. Dar în figurile retorice implicaturile sînt mai mult sau mai puţin determinate, mai ales metaforele, şi depind de gradul în care s-a fixat expresia. Astfel, implicatura din (31) este cu siguranţă mai puţin determinată decît cea din (29): (31) Max e un buldozer.

Sperber şi Wilson au adus însă o obiecţie majoră tratării tropilor ca im­ plicaturi conversaţionale (cf. Sperber şi Wilson 1979). Argumentele lor sînt

192

CAPITOLUL 7

următoarele. In primul rînd acela că, dacă în cazurile obişnuite implicaturile se adaugă semnificaţiei frazei, în cazul tropilor, implicaturile se substituie sem­ nificaţiei literale. In al doilea rînd, relaţiile dintre propoziţiile care intervin în tropi nu sînt o problemă de logică, ci de psihologie (anumite legături fiind mai frapante decît altele). In fine, se constată că încălcarea maximei de veridicitate nu constituie o condiţie suficientă pentru tropi. De exemplu, pentru a produce un enunţ ironic, o metaforă sau o litotă, nu e de ajuns să enunţi (32), (33) sau (34) în timp ce dai interlocutorului o bancnotă de o sută de franci:
(32) (33) (34) Iţi dau bancnota asta care nu e de 100 de franci. Iţi dau bancnota asta de 100 de dolari. Iţi dau bancnota asta de 20 de franci.

Maxima de relaţie A şi B vorbesc despre un anume profesor X. A declară dintr-o dată (35 A), fără să observe că Y, colegul său, se află în spatele său. B încearcă să schimbe subiectul, enunţînd (35 B):
(35) A B (36) Profesorul X e un cretin bătrîn. Apropo, unde mergi în vacanţă la vară?

B implicitează ceva de genul (36): Să vorbim despre altceva, te rog.

Maxima de mod (i) Submaxima de claritate:
(37) A B (ii) (38) A şi B vorbesc în faţa copiilor: Ce-ar fi să ne ducem la plajă? Da, dar fără Î-N-G-H-E-Ţ-A-T-A la întoarcere. Un critic muzical relatează despre prestaţia unei cîntăreţe:

Submaxima de concizie:

Doamna Bianca Castafiore, celebra privighetoare de la Milano, a produs o suită de sunete care aduceau oarecumva cu aria Bijuteriilor din Faust de Gounod. In aceste două exemple, încălcării unei maxime i se adaugă o implicatură, (39), respectiv (40): (39) (40) Copiii nu trebuie să înţeleagă ce spunem. Prestaţia solistei a fost catastrofală.

2.3. ACTELE DE LIMBAJ INDIRECTE

Teoria actelor de limbaj, dezvoltată de Searle (cf. Searle 1969 şi 1979, respectiv 1972 şi 1982 pentru traducerea franceză, iar supra, cap. 1, § 2.2), s-a lovit de o problemă asemănătoare celei a implicaturilor conversaţionale generalizate: actele

LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE...

193

de limbaj indirecte. Intr-un act de limbaj indirect, prin intermediul u n u i act ilocuţionar secundar, vorbitorul realizează un act ilocuţionar primar, şi vrea ca intenţia sa ilocuţionară (realizarea unui act primar) să fie recunoscută de au­ ditor. Exemplul clasic este dat de enunţul (41), analizat în (42): (41) Puteţi să-mi daţi sarea? (42) Act ilocuţionar primar CERERE Act iloucţionar secundar ÎNTREBARE Altfel spus, cererea (de a da sarea, adresată interlocutorului) se realizează prin intermediul unei întrebări (care se referă la capacitatea interlocutorului de a da sarea). Searle face următoarea ipoteză: "în cazul actelor indirecte de limbaj, locutorul comunică auditorului mai mult decît spune efectiv, bazîndu-se pe un fond de cunoştinţe comune, de natură atît lingvistică cît şi nonlingvistică, dar şi pe aptitudinile generale de raţionalitate şi de inferenţă ale auditorului" (Searle 1975, 60-1). Pentru a explica mecanismele care stau la baza actelor indirecte de limbaj, Searle recurge pe de o parte la teoria actelor de limbaj, iar pe de alta, la principiile generale de conversaţie dezvoltate de Grice. 2.3.1. Procedura de derivare a actelor de limbaj indirecte Dar cum intervin teoria actelor de limbaj, informaţiile de fundal şi principiile de conversaţie cooperativă pentru a explica realizarea unui act ilocuţionar primar via enunţarea unui act ilocuţionar secundar? D u p ă Searle (1975, 73-4), pentru a obţine actul primar de a cere sarea, plecînd de la actul secundar de întrebare Puteţi să-mi daţi sarea?, trebuie să se treacă printr-o procedură cu zece etape. Obiectul acestei proceduri este de a explica rolul informaţiilor de fundal (cunoaşterea pe care o avem despre lume), principiile de cooperare conversaţională ale lui Grice (principiul de cooperare şi maximele de conversaţie), ca şi regulile semantice din teoria actelor de limbaj (mai precis condiţiile lor de îndeplinire). Dar această procedură este mai degrabă o reconstrucţie logică, aptă să explice diferitele etape ale procesului inferenţial, decît o schemă inferenţială motivată din punct de vedere psihologic şi cognitiv. Procedură de derivare a actului primar Etapa 1: X m-a întrebat daci am capacitatea să-i dau sarea (fapt conversaţional). Etapa 2: Presupun că el cooperează la această conversaţie şi că enunţul său are deci un obiect sau un scop (principii de cooperare conversaţională). Etapa 3: Cadrul conversaţiei noastre nu este unul care să justifice interesul teoretic faţă de capacitatea mea de a da sarea (informaţie factuală de fundal). Etapa 4: In afară de aceasta, el ştie deja probabil că răspunsul la această întrebare este da (informaţie factuală de fundal).

194

CAPITOLUL 7 Etapa 5: Aşadar, enunţarea sa nu este probabil o simplă întrebare. Ea are probabil un alt scop ilocuţionar (inferenţa etapelor 1-4). Care poate fi acesta? Etapa 6: Una dintre condiţiile pregătitoare ale oricărui act ilocuţionar directiv este capa­ citatea interlocutorului I de a realiza actul care este predicat în condiţia de conţinut propoziţional (teoria actelor de limbaj). Etapa 7; Aşadar, X mi-a pus o întrebare al cărei răspuns afirmativ ar implica îndeplinirea condiţiei pregătitoare pentru cererea de a da sarea (inferenţa etapelor 1 şi 6). Etapa 8: Sîntem la masa de prînz şi în mod normal punem sare la masă, ne-o dăm unul altuia, încercăm să ne-o dăm unul altuia etc. (informaţie de fundal). Etapa 9: X a făcut deci aluzie la îndeplinirea uneia dintre condiţiile pregătitoare ale unei cereri, pentru care probabil doreşte să îndeplinesc condiţiile de respectare (inferenţa etapelor 7 şi 8). Etapa 10: în absenţa altui scop ilocuţionar plauzibil, îmi cere aşadar probabil să-i dau sarea (inferenţa etapelor 5 şi 9).

Se observă că răspunsul la problema actelor indirecte de limbaj trece prin relaţia dintre condiţiile de îndeplinire a actelor ilocuţionare (cf. etapele 7 şi 9) şi relaţia care există între aceste condiţii şi forma lingvistică a enunţului (aici forma inte­ rogativă a cererii).' 2.3.2. Cererile indirecte. Condiţii de îndeplinire Care sînt diferitele moduri de a realiza un act indirect? Există o relaţie între aceste mijloace şi condiţiile de îndeplinire a unei cereri? In articolul său privitor la actele indirecte de limbaj, Searle (1975, 64-67) propune următoarele categorii de cereri indirecte:
Grupa 1: Fraze care privesc capacitatea lui I de a îndeplini A Puteţi să-mi daţi sarea? Aţi putea face mai puţină gălăgie? Aţi putea face mai puţină gălăgie. Acum poţi pleca. Grupa 2: Fraze privitoare la dorinţa sau voinţa lui Leal să efectueze A Mi-ar plăcea să pleci acum. Vreau să faci asta pentru mine. Sper că o vei face. Grupa 3: Fraze privitoare la executarea lui Q prin A De aici înainte, la cină, ofiţerii vor purta cravată. încetezi cu gălăgia asta infernală? Aţi binevoi să nu mă mai călcaţi pe picioare? Nu terminaţi cu zgomotul ăsta? Grupa 4: Fraze care privesc dorinţa sau consimţămîntul lui I de a face A Aţi accepta să scrieţi o scrisoare de recomandare pentru mine? Vrei să-mi dai ciocanul de pe masă? V-ar deranja să faceţi mai puţin zgomot?

LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE... Grupa 5: Fraze privind motivele de a efectua A Ar'trebui să fii mai politicos cu mama ta. Ar trebui să pleci imediat. Trebuie neapărat să tot loveşti cu ciocanul ăla? N-ar fi mai bine să pleci acum? De ce nu ne-am opri aici?

195

Grupa 6: Fraze care inserează unul dintre aceste elemente în altul; dar si fraze care intercalează un verb ilocuţionar directiv explicit într-unui dintre aceste contexte V-ar deranja să vă întreb dacă puteţi să-mi scrieţi o scrisoare de recomandare? V-aş cere prea mult dacă v-aş sugera să faceţi ceva mai puţin zgomot, dacă puteţi? V-aş putea ruga să vă scoateţi pălăria?

Cum se pot explica aceste moduri diferite de a realiza o cerere? După Searle, ceea ce trebuie luat în considerare este analiza actelor directive (ordin, cerere etc.) pe care o efectuează teoria actelor de limbaj în termeni de condiţii de îndeplinire a acestui tip de acte. O condiţie de îndeplinire a unui act ilocuţionar este o condiţie necesară realizării sale nondefectuoase, ansamblul condiţiilor de îndeplinire fiind o condiţie suficientă pentru realizarea fericită a acestuia, adică pentru realizarea sa nondefectuoasă. Condiţiile de îndeplinire pentru un act directiv cum este cererea sînt următoarele: Condiţii de îndeplinire a actelor directive Condiţia pregătitoare Condiţia de sinceritate Condiţia de conţinut propoziţional Condiţia esenţială I poate îndeplini A L vrea ca I să facă A Enunţarea de către L a predicaţiei unei acţiuni viitoare A a lui I echivalează cu tentativa lui L de a-1 face pe I să efectueze A Figura 1
Amintim că, pentru actele de limbaj, condiţiile de îndeplinire se referă la următoarele: a. Condiţia de conţinut propoziţional defineşte proprietăţile conţinutului propoziţional al actului (pentru actele directive, „acţiune viitoare a interlocutorului"). b. Condiţia/condiţiile preliminară/e defineşte/esc condiţiile care trebuie îndeplinite în prealabil pentru ca actul să poată fi îndeplinit (pentru actele directive, „capacitatea interlocutorului de a realiza acţiunea"). c. Condiţia de sinceritate defineşte starea psihologică a locutorului (pentru actele directive, „dorinţă"). d. Condiţia esenţială defineşte scopul ilocuţionar al actului (pentru actele directive, „a-1 face pe interlocutor să realizeze acţiunea").

196

CAPITOLUL 7

Ce putem spune atunci despre actele indirecte de cerere? Unele grupe (13) fac să intervină condiţiile de îndeplinire a cererii, altele (4 şi 5) privesc motivele de a efectua actul, în fine, cea din urmă grupă include unul dintre aceste elemente în celălalt. Mai exact, grupa 1 face să intervină condiţia pregătitoare, grupa 2 condiţia de sinceritate, grupa 3 condiţia de conţinut propoziţional. Pornind de la aceste remarci, Searle propune patru generalizări care trebuie să permită explicarea relaţiilor sistematice dintre forma frazelor din grupele 1-6 şi tipul lor ilocuţionar (directiv)(cf. Searle 1975, 72):
Generalizări asupra actelor directive Generalizarea 1: L poate face o cerere indirectă (sau alt act directiv) fie întrebînd dacă, fie afirmînd că este îndeplinită o condiţie pregătitoare privind capacitatea lui Ide a face A. Generalizarea 2: L poate efectua un directiv indirect fie punînd o întrebare despre, fie afirmînd îndeplinirea condiţiei de conţinut propoziţional. Generalizarea 3: L poate efectua un directiv indirect afirmînd îndeplinirea condiţiei de sinceritate, dar nu şi punînd o întrebare asupra îndeplinirii acesteia. Generalizarea 4: L poate efectua un directiv indirect fie afirmînd că, fie întrebînd dacă există motive relevante sau determinante pentru efectuarea lui A, în afară de situaţia cînd motivul este că /vrea, sau doreşte etc. să efectueze A, caz în care este suficient ca el să întrebe dacă /vrea, doreşte etc. să încă. A (Searle 1975, 72).

Originalitatea analizei actelor de limbaj constă în faptul că ea nu necesită nici o regulă, şi nici principii conversaţionale, cu excepţia postulatului iniţial al unui principiu de cooperare conversaţională şi postulatele teoriei actelor de limbaj. Vom examina acum o abordare alternativă, care are acelaşi obiect (actele indirecte de limbaj), dar care face să intervină în gramatică principii conver­ saţionale.
2.4. GRAMATICA ŞI LOGICA NATURALA

In cadrul semanticii generative (cf. supra, cap. 3, § 1.4.1), Gordon şi Lakoff (1975) au propus o versiune formală a principiilor care permit explicarea actelor ilocuţionare indirecte. Analiza lor constă în formularea explicită a condiţiilor de sinceritate şi de raţionalitate ale actelor de limbaj (de exemplu o cerere), în scopul introducerii la baza derivării actelor indirecte a două noţiuni: postulatele de sens şi postulatele de conversaţie.
NB: Gordon şi Lakoff (1975) folosesc termenul de reasonability, tradus în versiunea franceză prin neologismul raisonnabilite (cf. Gordon şi Lakoff 1973), [In română se folo­ seşte raţionalitate.]

LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE...

197

2.4.1. Postulate de sens şi postulate de conversaţie Postulatele de sens p u n în legătură structura logică a unei fraze {forma logică a acesteia, sau structura profundă, în semantica generativă) cu clasa de implicaţii (entailments) pe care le permite logica naturală (în sensul lui Lakoff 1972 a). Dacă L este structura logică a unei fraze şi E(L) ansamblul implicaţiilor acesteia, pos­ tulatele de sens se vor defini prin relaţia: Postulat de sens L II- E(L) (L implică fiecare membru al E(L)) Postulatele de conversaţie sînt definite ca reguli care permit explicarea modului în care, în clase de contexte determinate (acelea în care structura logică este adevărată), structurile logice comunică mai mult decît clasa implicaţiilor E(L). Gordon şi Lakoff introduc noţiunea de implicaţie conversaţională într-o clasă de contexte pentru a defini funcţia al cărei domeniu este reuniunea unei clase de contexte cu postulatele de conversaţie şi cu structura logică a frazei, şi a cărei valoare este implicaţia conversaţională a lui L: Implicaţie conversaţională L implică conversaţional P în contextul CON. dacă şi numai dacă uniunea contextului C O N , a postulatelor de conversaţie CP şi a structurii logice {L} a frazei L implică P, adică dacă şi numai dacă C O N u C P u {L} II- P L se numeşte sensul literal al frazei, iar P sensul implicat conversaţional. NB: Terminologia lui Gordon şi Lakoff nu este prea fericită. Pe de o parte, recurgerea la principii sau reguli de conversaţie semnalează caracterul nonlogic al relaţiilor dintre L şi P: nu este vorba despre o implicaţie (entailment) în sens strict, ci de o implicatură. Pe de altă parte, după cum vom vedea, domeniul de aplicaţie nu este acela al implicaturilor conversaţuionale particulare, ci al implicaturilor conversaţionale generalizate, şi în spe­ cial actele indirecte de limbaj. într-adevăr, postulatele de conversaţie nu se referă la maxime generale de conversaţie, ci la condiţiile de îndeplinire a actelor ilocuţionare. 2.4.2. Condiţiile de sinceritate şi de raţionalitate ale cererilor Principiul de analiză este aşadar următorul: (i) a se determina, pentru fiecare tip ilocuţionar, postulatele de sens asociate pe de o parte condiţiilor de sinceritate, iar pe de alta condiţiilor de raţionalitate; (ii) a se asocia fiecărui postulat de sens postulatul de conversaţie care explică relaţia dintre actul ilocuţionar secundar şi actul ilocuţionar primar. Postulate de sens şi de conversaţie legate de condiţiile de sinceritate Pentru Gordon şi Lakoff, o cerere sinceră se defineşte prin următoarele postu­ late de sens:

198
(43) a. SINCER (a, A CERE (a, b, Q)) -> A DORI (a, Q)

CAPITOLUL 7

b. SINCER (a, A CERE (a, b, Q)) -> A PRESUPUNE (a, CAPABIL (b, Q)) c. SINCER (a, A CERE (a, b, Q)) -» A PRESUPUNE (a, A VREA (b, Q)) d. SINCER (a, A CERE (a, b, Q)) -» A PRESUPUNE (a, non-Q) unde Q - VIITOR (A FACE (b, R)) (b va face acţiunea R) Altfel spus, dacă a îi cere sincer lui b să facă acţiunea viitoare R, atunci a doreşte ca b să facă R, a presupune cădeşte capabil să facă/?, că vrea să o facă, şi căi? nu va fi efectuată în afara cererii.

Dacă luăm ansamblul exemplelor (44), vom constata că postulatele de sens (43) determină ansamblul de postulate de conversaţie (45). Aceste postulate constau fie în asertarea, fie în interogarea uneia dintre condiţiile de sinceritate din (43), ceea ce este rezumat în principiul (46):
(44) a. Vreau să duci gunoiul afară. b. Poţi duce gunoiul afară? c. Ai vrea să duci gunoiul afară? d. O să duci gunoiul afară?
s

(45)

a. A SPUNE (a, b, A DORI (a, Q)) -> A CERE (a, b, Q) b. A ÎNTREBA (a, b, CAPABIL (b, Q)) -> A CERE (a, b, Q) c. A ÎNTREBA (a, b, A VREA (b, Q)) -> A CERE (a, b, Q) d. A ÎNTREBA (a, b, Q) -> A CERE (a, b, Q) în care Q = VIITOR (A FACE (b, R))(b va face acţiunea R)

(46)

O cerere se poate comunica (a) asertînd o condiţie de sinceritate a locutorului sau (b) interogînd o condiţie de sinceritate a auditorului (Gordon şi Lakoff 1975, 35).

Postulatele de conversaţie (45) explică posibilitatea ca un act ilocuţionar să comunice un altul prin faptul că cei doi membri ai implicaţiei conţin un verb performativ. NB: Să ne amintim aici ipoteza semanticii generative, conform căreia structura de profunzime a oricărei fraze (structura sau forma sa logică) este prefixată de un predicat performativ subiacent (cf. Ross 1970, Lakoff 1972 a, Sadock 1974 şi supra, cap. 3, § 1.4.1).

In plus, principiul (46) explică distribuţiile complementare dintre condiţiile de sinceritate ale locutorului şi condiţiile de sinceritate ale auditorului. Astfel, exemplele (47) nu permit realizarea unor cereri sincere dacă valorile lui a şi b nu corespund indicaţiilor din (46):
(47) a. Vrei să duci gunoiul afară (aserţiune) b. Pot duce gunoiul afară? (a cere permisiunea) c. Oare vreau să duc gunoiul afară? (întrebare ecou) d. O să duc gunoiul afară? (întrebare ecou)

LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE...

199

Postulate de sens şi de conversaţie legate de condiţiile de raţionalitate Am văzut că unul dintre modurile de a efectua o cerere indirectă constă în indicarea motivelor de a efectua actul în cauză. Gordon şi Lakoff extind această idee la principiul conform căruia fiecărei condiţii de sinceritate îi corespunde o condiţie de raţionalitate. Postulatele de sens care definesc condiţiile de sinceritate ale cererilor din (43) pot fi aşadar completate prin postulatele de sens care de­ finesc condiţiile de raţionalitate ale cererilor:
(48) a. RAŢIONAL (a, A CERE (a, b, Q)) -> (3r) MOTIV (r, a, A DORI(a, Q)) b. RAŢIONAL (a, A CERE (a, b, Q)) -> (3r) MOTIV (r, a, A PRESUPUNE (a, CAPABIL (b, Q))) c. RAŢIONAL (a, A CERE (a, b, Q)) -» (3r) MOTIV (r, a, A PRESUPUNE (a, A VREA (b, Q))) d. RAŢIONAL (a, A CERE (a, b, Q)) -> (3r) MOTIV (r, a, A PRESUPUNE (a, non-Q)) în care Q = VIITOR (A FACE (b, R) (b va face acţiunea R)

Ceea ce înseamnă (cf. Gordon şi Lakoff 1975, 90): (49) a. b. c. d. O cerere este raţională numai dacă locutorul are un motiv să dorească realizarea acesteia. O cerere este raţională numai dacă locutorul are motive să presupună că auditorul este capabil să o realizeze. O cerere este raţională numai dacă locutorul are motive să presupună că locutorul este dispus să o realizeze. O cerere este raţională numai dacă locutorul are un motiv să presupună că auditorul n-ar fi realizat-o altfel.

Aceste postulate de conversaţie pot fi ilustrate prin următoarele exemple, care interoghează existenţa unei condiţii de raţionalitate: (50) a. De ce vreţi să fac asta? b. Ce vă face să credeţi că pot face asta? c. Ce vă face să credeţi că aş fi dispus să fac asta? d. De ce credeţi că n-aş face asta oricum?

In paralel, a recuza o condiţie de raţionalitate înseamnă a recuza actul însuşi (aici o cerere): (51) a. De fapt nu vreţi ca eu să fac asta - e contrar intereselor dumneavoastră. b. Nu pot efectua asta - m-am lovit la mînă. c. Nu voi fi niciodată dispus să fac asta - e contrar eticii mele. d. Oricum, urma s-o fac.

2.5.

SINTEZĂ

Principiile de derivare pe care le-am examinat mai sus aparţin unor strategii total diferite. In cazul analizei lui Searle, principiile sau generalizările asupra actelor indirecte de limbaj folosesc principii generale de conversaţie cooperativă, fondul

200

CAPITOLUL 7

de cunoştinţe comune şi teoria actelor de limbaj. Procedura de derivare este inferenţială, şi nu demonstrativă şi inductivă. In schimb, în analiza lui Gordon şi Lakoff, procesele inferenţiale sînt reduse la reguli implicative (postulate de conversaţie) care aparţin gramaticii. Teoria care trebuie să dea seamă de gene­ ralizările dintre formele lingvistice şi funcţiile pragmatice este aşadar o teorie lingvistică (în cazul acesta, semantica generativă). Cele două abordări s-au limitat la principii convenţionale asupra actelor de limbaj (condiţii de îndeplinire la Searle, condiţii de sinceritate şi de raţio­ nalitate la Gordon şi Lakoff), cu alte cuvinte, la domeniul implicaturilor conver­ saţionale generalizate. Se constată în mod simptomatic că domeniul implicaturilor conversaţionale particulare nu se explică prin principii subiacente teoriei actelor de limbaj. Searle a încercat să dea o explicaţie generală tropilor cum sînt ironia sau metafora (cf. Searle 1982, şi infra, cap. 15, § 2.2), dar principiile desprinse nu pot fi considerate generalizări pentru actele indirecte de limbaj. C u m trebuie atunci analizat cazul clasic de act indirect de limbaj care aparţine categoriei implicaturilor conversaţionale particulare, ca cel din (52), folosit pentru a co­ munica (53)?
(52) (53) E curent. închide uşa.

Prin analiza lui Searle, am clasifica (52) în grupa 5 de exemple, care indică motivul de a efectua actul cerut. D u p ă analiza lui Gordon şi Lakoff, (52) ilustrează o condiţie de raţionalitate. Dar am fi într-o adevărată încurcătură dacă ar trebui să explicăm prin ce postulat de sens se obţine (53) din (52): realizarea sinceră şi raţională a lui (52) presupune de fapt să fie îndeplinite toate condiţiile de raţio­ nalitate. De asemenea, dacă se acceptă descrierea lui Searle pentru (52), p u t e m totuşi folosi generalizarea 4, conform căreia, pentru a cere efectuarea lui Q, e suficientă asertarea existenţei unui motiv valabil pentru a face Q? Acest principiu nu este cu siguranţă suficient, căci mai sînt necesare cunoştinţe comune care să explice că un curent este un fapt neplăcut, pe care o persoană raţională încearcă în general să-1 înlăture. 3. LEGILE D I S C U R S U L U I ŞI C O M P O N E N T A RETORICĂ Poate părea surprinzător la prima vedere că o tradiţie nonlogicistă cum este pragmatica integrată a lui Ducrot a dezvoltat o abordare originală a legilor discursului (echivalentul maximelor conversaţionale), cîtă vreme ansamblul lucrărilor lui Ducrot caută să argumenteze în favoarea unei concepţii noninferenţiale asupra pragmaticii. De fapt, lucrările lui Ducrot despre argumentaţie, şi în

LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE...

201

special asupra fenomenelor scalare (cf. Ducrot 1972, 1973, 1980 c şi Anscombre şi Ducrot 1983), au constat în principal în limitarea recursului la principii prag­ matice de tipul legi ale discursului şi, paralel, în îmbogăţirea descrierii semantice. Argumentul său fundamental (care completează concepţia sa nonreducţionistă, dezvoltată în capitolul 6) este de tip non-griceean, şi constă în explicarea unor fapte vericondiţionale cum sînt consecinţele proprietăţilor argumentative, şi nu aceea a proprietăţilor argumentative ale enunţurilor ca derivabile din aspecte veri­ condiţionale (cf. infra, cap. 11, § 2 pentru o dezvoltare a acestei teze).
3.1. LEGILE DISCURSULUI ÎN PRAGMATICA INTEGRATĂ

Ducrot (1979 b şi 1984, cap. 5) a încercat să justifice de ce s-a recurs, în cadrul pragmaticii integrate, la legile discursului. Aceasta se explică prin arhitectura generală a pragmaticii integrate, care concepe descrierea unui enunţ ca pe un proces în două etape, una care ţine de componenta lingvistică, iar cealaltă de componenta retorică. Componenta lingvistică dă semnificaţia frazei, entitate abstractă, a cărei ocurenţă este enunţul, el însuşi rezultat al evenimentului istoric numit enunţare. Cît despre componenta retorică, aceasta preia drept input output-ul componentei lingvistice, precum şi circumstanţele enunţării, iar drept output, sensul enunţului (cf. supra, Introducere, § 1.1.2 şi cap. 2, § 1.3 pentru o dezvoltare a arhitecturii pragmaticii integrate). Primul motiv al folosirii legilor discursului este, aşadar, de natură teoretică: legile discursului sînt consecinţa directă a distincţiei, pe de o parte dintre frază şi enunţ (şi al corolarului acesteia, dintre semnificaţie şi sens), iar pe de alta, dintre componenta lingvistică şi componenta retorică. Ce funcţie trebuie atribuită componentei retorice? Se poate imagina ur­ mătoarea soluţie: dacă s-ar atribui frazei o valoare referenţială sau o valoare argumentativă, semnificaţia ar fi o funcţie al cărei argument va fi situaţia de discurs: trebuie într-adevăr ca circumstanţele enunţării să completeze com­ ponenta lingvistică oferind informaţii care permit atribuirea de valori variabilelor înscrise în semnificaţia frazei. Altfel spus, interpretarea retorică, adică sensul (înţeles ca output al componentei retorice), este valoarea funcţiei care îşi ia drept argument situaţia de discurs. Mai clar:

Această concepţie a componentei retorice este totuşi, pentru Ducrot, contrară ideii înseşi de lege discursivă, căci ne-am reîntoarce, în acest caz, la concepţia clasică a pragmaticii, care conferă contextului lingvistic rolul de constante refe-

202

CAPITOLUL 7

renţiale. In cazul opus, introducerea legilor discursului presupune ca însăşi componenta retorică să reprezinte o funcţie, ale cărei argumente sînt constituite pe de o parte din semnificaţie, iar de cealaltă parte, din situaţia de discurs. Mai precis, componenta retorică este împărţită în două subcomponente: prima are drept sarcină atribuirea de valori referenţiale şi argumentative, al căror rezultat ar corespunde sensului literal; a doua subcomponentă operează asupra unei combinaţii dintre sensul literal şi circumstanţele enunţării. Această împărţire a sarcinilor din componenta retorică se explică prin faptul că recurgerea la legi ale discursului presupune posibilitatea unei distincţii între două nivele de sens: sensul literal (aici produsul instanţierilor referenţiale şi argumentative) şi di­ versele efecte de sens sau subînţelesuri (determinate aici de combinaţia dintre circumstanţele enunţării şi legile discursului) pe care locutorul le lasă să se înţeleagă ori le dă de înţeles (cf. Recanati 1979 b). Rămîne de rezolvat o problemă. Dacă se admite că sensul unui enunţ reprezintă indicarea diferitelor acte de vorbire realizate prin enunţarea frazei (aceasta este ipoteza majoră a pragmaticii integrate), care ar fi explicaţia faptului că locutorul îşi poate asuma răspunderea unui sens literal, subînţelegînd alte acte de vorbire (de exemplu, asertînd căP, locutorul poate reproşa, la modul subîn­ ţeles, că P)l Răspunsul lui Ducrot este legat de ipoteza conform căreia subînţe­ lesul este un „mod de manifestare a actelor de vorbire" (Ducrot 1984, 102), produsul legilor discursului, care constituie astfel un „dispozitiv de reglare a dezbaterii intersubiective" (jind., 105). NB: Notăm aici că recurgerea la legile discursului se poare înţelege în două moduri diferite. Fie că legile discursului leagă semnificaţia frazei de sensul enunţului: în cazul acesta, ele joacă acelaşi rol metodologic ca şi transformările chomskiene, adică servesc la explicarea unor efecte de sens (echivalentul structurilor de suprafaţă) pornind de la prin­ cipii nonlingvistice şi de la semnificaţia lingvistică(echivalentul structurilor de adîncime). Fie că legile discursului leagă sensul literal (el însuşi produs al primei subcomponente retorice) şi sensul subînţeles pe care locutorul îl „dă de înţeles în mod intenţionat" (Recanati 1979 b). In acest caz, legile discursului nu mai operează asupra output-ului componentei lingvistice, ci asupra output-ului primei subcomponente retorice. Poziţia lui Ducrot asupra acestui punct nu este suficient de limpede, dar ansamblul analizelor sale conduce la adoptarea celei de-a doua soluţii.
3.2. COMPONENTA RETORICĂ ŞI LEGILE DISCURSULUI

Comunicarea verbală pare plină de situaţii în care un auditor este autorizat să înţeleagă mai mult decît semnifică literal frazele vorbitorului, şi aceasta inde­ pendent de intenţiile sale comunicative exacte. Se cuvine să deosebim aici două moduri de a înţelege legile discursului şi rolul lor în comunicare, deosebire pe care Ducrot nu o face întotdeauna.

LEGI ALE DISCURSULUI, A4AXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE...

203

(i) Se poate imagina un anumit număr de principii, reguli, norme ale comunicării verbale care, în anumite împrejurări, permit un anumit subînţeles al enunţului produs de locutor. Dar caracterul intenţional nu este aici sigur: pe de o parte, natura acestor legi pare să depindă mai degrabă de norme de comunicare sau de convenţii sociale decît de principii raţionale universale; pe de alta, vorbitorul căruia i se atribuie un acte de a subînţelege Q cu ajutorul lui P poate oricînd nega vreo intenţie de a comunica Q. Pentru a deosebi aceste principii de legile discursului propriu-zise, vom aduce aici în discuţie conceptul de norme de co­ municare. (ii) Pe de altă parte, se poate imagina un anumit număr de legi care nu depind de norme de comunicare, ci de principii de raţionalitate. Legile discursului sînt aici mai aproape de maximele conversaţionale ale lui Grice şi au însuşirea de a se asocia unor contexte de declanşare speciale. Vom rezerva termenul de legi ale discursului acestei a doua categorii de principii. 3.2.1. Cîteva exemple de norme de comunicare In Dire et ne pas dire, Ducrot (1972) dă un anumit număr de exemple de legi ale discursului care funcţionează ca norme de comunicare. Iată cîteva: (i) „A vorbi despre un subiect X unui interlocutor F înseamnă, în anumite împrejurări, a spune, la modul implicit, că pe F î l intereseazăX. Şi invers, pentru auditorul Y, a lăsa locutorul să vorbească despre X poate fi interpretat ca o mărturie de interes pentru X" (Ducrot 1972, 9). De exemplu, conform acestui principiu, a cere noutăţi despre copiii lui Yînseamnă a subînţelege că pe F î l interesează copiii săi. NB; Această normă de comunicare este parţial contraintuitivă şi s-ar putea foarte bine formula astfel: „A vorbi despre un subiect X cu un interlocutor Y înseamnă, în anumite împrejurări, a spune la modul implicit că pe locutor îl interesează X." Astfel, dacă îl întreb pe Y despre copiii lui, subînţeleg prin însuşi acest fapt că el mă interesează. (ii) Pentru a fi realizate în mod nedefectuos, anumite acte, cum ar fi ordinul, presupun îndeplinirea unor condiţii pregătitoare. Astfel, ca un ordin să se poată da, cel care dă ordinul trebuie să fie ierarhic superior destinatarului ordinului. Tot după Ducrot, se poate foarte bine imagina că faptul de a da un ordin comu­ nică, prin subînţeles, că „te afli în situaţia de a-l da"(Ducrot 1972, 9). Această lege a discursului are un efect cu valoare socială paradoxală: din condiţie necesară p e n t r u actul de ordin, condiţia pregătitoare (a fi ierarhic superior) devine o condiţie suficientă a acestuia. De exemplu, conform acestei legi, a da un ordin înseamnă pentru un caporal nu numai a pune să se execute o acţiune, dar şi a comunica soldatului că el, caporalul, este îndreptăţit să i-1 dea.

204

CAPITOLUL 7

(iii) Avînd în vedere caracterul auto-referenţial al sensului, nu este deloc surprin­ zător că Ducrot propune o lege conform căreia „a vorbi despre un fapt X ca un auditor Fpoate însemna, în anumite împrejurări [...] că e bine ca Fsă fie la curent cuX" (Ducrot 1972,10). Astfel, conform acestei legi, "a semnala cuiva cît e ceasul poate însemna [...] a-i cere să plece" (ibid., 11). 3.2.2. Cîteva exemple de legi ale discursului: legea informativităţii, legea exhaustivităţii şi legea litotei înainte de a da cîteva exemple de legi discursive şi de roluri ale acestora în dospozitivul general al pragmaticii integrate, să reamintim că, la fel ca implicatura conversaţională pentru Grice, sensul subînţeles produs de o lege a discursului este pentru Ducrot produsul unui raţionament care se poate reduce la schema următoare (Ducrot 1972, 132): „DacăXa crezut de cuviinţă să spună F, este pentru că credea 2". Dar punctul important pentru Ducrot este că 2 se conchide „nu din ceea ce s-a spus, ci din faptul de a o spune" (ibid.). Aşadar, ceea ce este la originea raţionamentului şi a concluziei în acelaşi timp este enunţarea unui anumit act de vorbire. Pentru a explica declanşarea sensului subînţeles prin legile discursului, vom examina pe rînd trei legi discursive: legea informativităţii, legea exhaustivităţii şi legea litotei.
NB: Alte cîteva legi discursive, cum sînt legile asociate negaţiei, legea insuficienţei, legea economiei, sînt dezvoltate în capitolul 10, § 2.2.

Legea informativităţii Această lege spune că „orice enunţ A, dacă este prezentat ca sursă de informaţie, induce sensul subînţeles că destinatarul ignorai, ori chiar, eventual, că ar fi mai degrabă aşteptat nonA " (Ducrot 1972, 133). Această lege nu priveşte decît con­ ţinuturile exprimate, şi nu conţinuturile presupuse (cf. infra, cap. 8, § 3).
De exemplu, la nivelul componentei lingvistice, enunţul (54) va fi analizat într-un con­ ţinut exprimat e (55 a) şi un conţinut presupus pp (55 b). Dar această descriere semantică nu exploatează toate resursele pragmatice ale enunţului, şi cu atît mai puţin faptul că vorbitorul ar fi putut dori să comunice (56): (54) (55) (56) Numai Petre a venit. a. e b. pp Nimeni altcineva decît Petre a venit, Petre a venit.

Şi alţii puteau veni.

Vom nota că (56) nu se referă la presupoziţie, ci numai la conţinutul exprimat. într-adevăr, sensul subînţeles (56) constituie dezvoltarea conţinutului exprimat: dacă enunţul spune că n-a venit nimeni altcineva decît Petre, această informaţie este compatibilă cu faptul că era de aşteptat să vină şi alte persoane. Informaţia comunicată non-A cu punct de plecare în enunţul A constituie aşadar sensul său subînţeles, declanşat de legea informativităţii.

LEGI ALE DISCURSULUI, MAXIME CONVENŢIONALE ŞI POSTULATE...

205

Legea exhaustivităţii Legea exhaustivităţii, care este echivalentul primei maxime de cantitate la Grice, pretinde ca „la tema despre care vorbeşte, vorbitorul să dea informaţiile cele mai puternice pe care le are, şi care sînt susceptibile să intereseze destinatarul" (Ducrot 1972). Această lege poate fi ilustrată prin cazul cuantificatorului unii. într-adevăr, dacă se afirmă că unii X sînt Y, se subînţelege, via legea exhaustivităţii, că. alţi X nu sînt Y, căci dacă locutorul ar fi putut da o informaţie mai puternică (cum ar fi cei mai mulţi Xsînt X'sau chiar toţi Xsînt Y), în virtutea legii exhaustivităţii, ar fi trebuit să o facă.
Mai concret, se va spune că (57) subînţelege, via legea exhaustivităţii, (58): (57) (58) Unele capitole din această carte sînt interesante. Unele capitole din această carte nu sînt interesante.

Legea exhaustivităţii are drept efect special interpretarea lui unii drept numai unii, ceea ce se opune proprietăţilor sale argumentative. într-adevăr, relaţia cu chiar, ca în (59), contrazice sensul subînţeles asociat lui unii. Această observaţie justifică împărţirea sarcinilor între componenta lingvistică şi componenta retorică, şi chiar între cele două componente retorice, deoarece pro­ prietăţile argumentative ale enunţului sînt rezultatul componentei lingvistice (sau, în versiunea mai puţin radicală a pragmaticii integrate, al primei subcomponente retorice): (59) Unele capitole sînt interesante, ba chiar toate.

Un alt exemplu, care este ambiguu din punct de vedere pragmatic, permite explicarea recursului la legea exhaustivităţii: este vorba despre cunoscutul anunţ Deschis marţea, care, în funcţie de contexte, va fi interpretat fie ca „Deschis chiar şi marţea", fie ca „Deschis numai marţea". După Ducrot, componenta lingvistică este neutră relativ la aceste două interpretări, şi va da numai semnificaţia „Acest magazin este deschis marţea". Pentru a înţelege cele două informaţii, enunţarea trebuie situată într-un context special. Dacă enunţul este pronunţat într-o lume în care, în mod normal, magazinele sînt deschise marţea, va prevala interpretarea „Deschis numai marţea". Se presupune, într-adevăr, că legea informativităţii nu permite păstrarea interpretării neutre. Dacă, însă, enunţul este produs într-o lume în care magazinele sînt de obicei închise marţea, atunci interpretarea neutră se păstrează, legea informativităţii neputînd să o blocheze. Legea litotei Legea litotei, care corespunde principiului de informativitate la Levinson (cf. supra, cap. 6, § 3.3.3 şi infra, cap. 9, § 4.2), „conduce la interpretarea unui enunţ ca spunînd mai mult decît semnificaţia sa literală" (Ducrot 1972, 137). La fel ca celelalte legi ale discursului, legea litotei nu priveşte decît conţinuturile expri­ mate. De fapt, legea litotei este legea complementară legii exhaustivităţii. Con­ form acesteia, am văzut că unii este interpretat ca semnificînd numai unii. Or,

206

CAPITOLUL 7

în nenumărate contexte, unii poate fi interpretat ca semnificînd toţi. Demersul interpretativ este deci următorul: "locutorul a ales A, care este cel mai puternic enunţ permis, pentru că voia fără îndoială să spună mai mult, dar nu putea" (ibid., 137-8). Astfel, dacă un ziarist pronunţă (60), în funcţie de legea exhaustivităţii, se va putea desigur înţelege că voia să semnifice (61), dar nimic nu interzice să credem că, în contextul "afacerilor" legate de Partidul socialist francez, vorbitorul să fi vrut să semnifice (62):
(60) (61) (62) U n i i deputaţi socialişti sînt corupţi. N u m a i unii deputaţi socialişti sînt corupţi. Toţi deputaţii socialişti sînt corupţi.

După Ducrot, pentru ca legea litotei să se poată aplica, trebuie ca anumite condiţii contextuale să fie îndeplinite, şi mai ales ca "în situaţia de discurs dată, anumite motive (probabil convenţii sociale) să se opună folosirii unui enunţ mai puternic" (ibid., 137).
De folosirea negaţiei sînt legate o serie întreagă de cazuri problematice. S-a observat astfel că negarea u n u i t e r m e n se poate interpreta ca afirmare a termenului contrar, aşa cum o arată următoarele exemple: (63) (64( (65) Nu vreau = refuz. Nu eşti bun = eşti rău. Nu-i frumos = e urît.

Dar această interpretare lexicală pune de la început probleme. In cazul cuplurilor de antonime, trebuie explicată asimetria comportamentală faţă de negare, întrucît dacă negarea u n u i t e r m e n pozitiv (sau nonmarcat) echivalează cu negarea termenului negativ (termenul marcat), inversul nu este adevărat: (66) (67) (68) Nu refuz ? vreau. Nu eşti rău ? eşti bun. Nu-i urît ? e frumos,

D a r sînt situaţii şi mai dificile. In anumite cazuri, se pare că negarea termenului marcat trebuie interpretata ca semnificînd mult mai mult, aşa cum este în (69) şi în (70): (69) (70) Nu te urăsc deloc - te iubesc. Nu-i rău = e bine.

Prin această serie de exemple, se vede că ar fi costisitor să se explice efectele de sens ale negaţiei pornind numai de la componenta lingvistică. Căci, în acest caz, ori se admite că există o simetrie fundamentală între negarea termenului pozitiv şi cea a termenului negativ - dar atunci devin greu de explicat asimetriile (66)-(68) - , ori se acceptă o asimetrie semantică fundamentală, ceea ce permite explicarea cazurilor de ameliorare a negaţiei (ca în (69) şi (70)) pornind de la legea litotei - cazuri care se opun efectelor clasice de reducţie a negaţiei (X nu este mare semnifică implicit că X este mai puţin decît mare, şi nu că este mai mult decît mare). Dar dacă se acceptă această asimetrie între negarea termenului pozitiv şi negarea termenului negativ, trebuie atunci admisă existenţa a două componente, şi limitată valabilitatea descrierii semantice, prin recurgerea la legile discursului.

8. PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE

P

roblema presupoziţiei este fără îndoială cea care, în ultimele trei decenii, a dat ocazia elaborării celui mai mare număr de lucrări în semantică şi în pragmatică. Nu numai că a trezit interesul filozofilor, al logicienilor şi al lingviş­ tilor, dar a atins ansamblul domeniilor lingvisticii (de la sintaxă pînă la prag­ matică, traversînd şi semantica), ca şi al teoriilor lingvistice (gramatica generativă, semantica lui Montague, teoria implicaturilor şi a actelor de limbaj etc). In ciuda caracterului deosebit de tehnic şi de sofisticat al descrierilor şi al teoriilor dez­ voltate, problema presupoziţiei este centrală pentru semantica şi pragmatica limbilor naturale pentru că natura răspunsurilor date la întrebările pe care le pune determină configuraţia generală a teoriei lingvistice. Cu alte cuvinte, pre­ supoziţia nu se poate aborda ca un fenomen local.
Este interesant de constatat că, în ultimii zece ani, problema presupoziţiei a fost oarecum neglijată de semanticieni şi de pragmaticieni. I-au luat locul alte probleme, ca aceea a prototipurilor sau cea a implicitărilor. Aceasta se explică în parte prin istoria teoriilor asupra presupoziţiei. Din logice, ele au devenit pragmatice; din vericondiţionale, au devenit nonvericondiţionale. Cu alte cuvinte, ceea ce mult timp a fost izolat ca fenomen particular, cu propriile sale condiţii de po­ sibilitate, a fost explicat progresiv în cadrul teoriilor pragmatice mai generale.

In acest capitol nu vom putea aprecia meritele tuturor studiilor şi teoriilor. Ne preocupă mai ales ideea de a respecta coerenţa lucrării. Acesta este şi motivul pentru care vom organiza acest capitol în jurul problemelor de implicaţii logice, de implicaturi conversaţionale şi deforma logică, în jurul noţiunilor de fundal conver­ saţional şi de coeziune discursivă. Vom încerca să iniţiem şi o discuţie despre pro­ blema negaţiei, care este un criteriu fundamental şi clasic în descrierea presupozi­ ţiei, dar care n-a fost tratată coerent în lucrările referitoare la acest domeniu.
Printre numeroasele lucrări consacrate presupoziţiei, trimitem cititorul la capitolul 4 din Levinson (1983) pentru o sinteză completă, la Fillmore şi Langendoen (ed.) (1971), pentru un prim studiu ligvistic al presupoziţiei, la Rogers, Wall şi Murphy (1977) pentru unele articole fundamentale (Karttunen şi Stalnaker), la Wilson (1975) şi Kempson (1975) pentru o abordare griceeană şi nonvericondiţională, la Gazdar (1979), pentru problema proiectării, şi mai ales la culegerea lui Oh şi Dinneen (1979), pentru cele mai importante contribuţii de la sfîrşitul anilor 70. In sfîrşit, nu putem omite lucrarea lui Ducrot (1972), caracterizată printr-o abordare cu totul originală a presupoziţiei în cadrul teoriei actelor de limbaj.

208 1. ASERŢIUNE ŞI PRESUPOZIŢIE: DESCRIPŢII DEFINITE ŞI NEGAŢIE
1.1. KEPLER ŞI REGELE FRANŢEI

CAPITOLUL 8

1.1.1. Sens, denotaţie şi presupoziţie Tradiţia logică şi filozofică atribuie lui Frege (1882/1971) descoperirea unei importante proprietăţi a unor construcţii sintactice. In (1), sensul subordonatei nu este pentru Frege o idee completă, iar denotaţia sa (sau referinţa) o valoare de adevăr, ci un individ, şi anume Kepler (cf. identitatea valorilor de adevăr din (1) Şi (2)):
(1) Cel care a descoperit forma eliptică a orbitelor planetare a murit în mizerie. (2) Kepler a murit în mizerie. Din punct de vedere logic, problema care se pune este următoarea. Dacă, în (2), Kepler desemnează un individ, nu putem totuşi trage concluzia că ideea semnalată de numele Kepler este conţinutul sensului propoziţiei „Kepler a murit în mizerie." Pentru că, dacă ar fi aşa, negarea lui (2) n-ar trebui să fie (3), ci (4): (3) Kepler n-a murit în mizerie. (4) Sau Kepler n-a murit în mizerie, sau numele de Kepler nu denotă nimic. Aceasta ţine de faptul că dacă forma logică a lui (2) este suma compoziţională a ideilor „Kepler a murit în mizerie" (P) şi „numele de Kepler denotă un individ" (R), atunci negarea unei conjuncţii este disjuncţia propoziţiilor negate, cum arată axioma logică (5):

Cu alte cuvinte, forma logică a lui (3) nu poate fi decît (6), şi anume negarea propoziţiei P „Kepler a murit în mizerie" şi asertarea propoziţiei Q „numele de Kepler denotă un individ": (6) Kepler n-a murit în mizerie şi numele de Kepler denotă un individ.

Comportarea specială a negaţiei, în raport cu clasicele sale proprietăţi logice, i-a sugerat lui Frege să nu identifice cele două idei care constituie forma logică a enunţului. Propoziţia Q primeşte astfel numele de presupoziţie (vorausgesetzt), termen incorect tradus în limba franceză prin supoziţie. Vom distinge astfel, printre componentele formei logice a unei propoziţii, informaţia care constituie presupoziţia de cea care constituie asertarea propoziţiei. Astfel, dacă un enunţ E asertează P şi presupune Q, negaţia sa non-E va aserta non-P şi va presupune Q. Vom vedea astfel că presupoziţia este strîns legată de problema negaţiei.

PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE

209

1.1.2. Descripţii definite şi falsitate Russel (1905) s-a opus poziţiei apărate de Frege. Ideea pe care se bazează el este că, dacă o descripţie definită dintr-o propoziţie (ca regele Franţei) nu are referent, nu înseamnă că propoziţia nu are sens şi nici referinţă. In timp ce la Frege deosebirea dintre ceea ce este asertat şi ceea ce estepresupus face din presupoziţii o condiţie de conţinut, Russel susţine ideea că o frază care conţine o descripţie definită fără referent este pur şi simplu falsă.
Să luăm enunţul (7): (7) Regele Franţei este înţelept. Acest enunţ nu are ca formă logică R este S sau S(R) (în care R = regele Franţei şi S= înţelept). Forma sa logică este, dimpotrivă, reuniunea propoziţiilor date în (8), ceea ce se poate reprezenta mai formal în (9): (8) a. Există un x care are proprietatea de a fi rege al Franţei (R). b. Nu există un y distinct de x şi care să aibă proprietatea R. c. x are proprietatea de a fi înţelept (S). „Există un x astfel încît (i) x este rege al Franţei şi (ii) nu există un y astfel încît y este diferit de x şi y este rege şi (iii) x este înţelept."

Consecinţa acestei analize este dublă: pe de-o parte, presupoziţia de existenţă nu este distinctă de asertare, dar este asociată cu forma logică; pe de altă parte, atunci cînd fraza (7) este negată, ca în (10), ea va putea fi falsă fie pentru că nu există un rege al Franţei (vom spune că negaţia are o incidenţă largă (wide-scope)) (cf. (11)), fie pentru că proprietatea de a fi înţelept nu este satisfăcută de individul despre care se spune că este rege al Franţei (vom spune că negaţia are o incidenţă restrînsă (narrow scope)) (cf. (12)):
(10) Regele Franţei nu este înţelept. „Nu este adevărat că există un x astfel încît (i) x este rege al Franţei şi (ii) nu există un y astfel încît y este diferit de x şi y este rege şi (iii) x este înţelept." „Există unx astfel încît (i) x este rege al Franţei şi (ii) nu există un y astfel încît y este diferit de x şi y este rege şi (iii) x nu este înţelept."

Principala consecinţă a analizei lui Russel, asupra căreia vom reveni, este de a atribui negaţiei ambiguitatea interpretării din (11), (12) şi (10). Cu alte cuvinte, conform teoriei lui Russel, negaţia este ambiguă din motive de incidenţă.

210

CAPITOLUL 8

1.1.3. Presupoziţia, condiţie de întrebuinţare Poziţia lui Russel a fost sever contestată de Strawson (1977) care, pentru a o critica, reia teoria acestuia despre descripţiile definite. Intr-o frază enunţată ca Regele Franţei este înţelept, trebuie să distingem, în opinia lui Strawson, două tipuri de relaţii: pe de-o parte, locutorul implică (în sens nelogic) că există un rege al Franţei, pe de altă parte, el asertează despre regele Franţei că este înţelept. Problema principală este că dacă implicaţia (vom spune presupoziţia) este falsă, pentru Strawson, problema sensului enunţului nici nu se pune. Cu alte cuvinte, pentru ca un enunţ să aibă sens, trebuie să fie satisfăcute presupoziţiile sale existenţiale; dacă nu, problema valorii de adevăr a enunţului nu se pune deloc. Această analiză are două consecinţe importante. Prima este că presupo­ ziţiile constituie condiţii de întrebuinţare a enunţurilor: dacă presupoziţiile sînt adevărate, enunţul poate fi sau adevărat sau fals; dacă, dimpotrivă, ele sînt false, enunţul nu are sens, căci el nu poate fi nici adevărat şi nici fals. A doua consecinţă a analizei lui Strawson este că un enunţ negativ ca Regele Franţei nu este înţelept trebuie considerat ca ambiguu, iar negaţia, ca o expresie lingvistică ambiguă din punct de vedere semantic, după cum se neagă actul de asertare sau presupoziţia existenţială. Constatăm astfel că, deşi fundamental diferite ca tipuri de analiză a descripţiilor definite, analizele lui Russel şi Strawson se aseamănă în problema ambiguităţii enunţurilor negative. Vom face din nou trimiteri la aceste teorii cînd vom vorbi despre teoriile ambiguităţii în contrast cu teoriile univocităţii, care consideră că negaţia nu este ambiguă.
1.2. PRESUPOZIŢIE SEMANTICĂ ŞI NEGAŢIE
A
t

.

.

.

.

.

In acest stadiu al analizei, este posibil să dăm presupoziţiei o versiune mai explicită. Ceea ce am descris sub numele de presupoziţie poate fi analizat semantic (într-o semantică vericondiţională) în cadrul sistemelor logice complete (cf. mai ales J.-N. Martin 1979) 1.2.1. Presupoziţie semantică şi implicaţie Din perspectivă logicistă, sau formalistă, presupoziţia este o relaţie semantică analoagă implicaţiei semantice, dar diferită de aceasta. Vom da următoarele definiţii ale presupoziţiei semantice şi ale implicaţiei (cf. Levinson 1983):
Presupoziţie semantică O propoziţie P presupune semantic o propoziţie Q dacă şi numai dacă (i) în toate situaţiile în care P este adevărată, Q este adevărată şi (ii) în toate situaţiile în care P este falsă, Q este adevărată.

Această definiţie se bazează pe definiţia implicaţiei semantice:

PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE

211

Implicaţie semantică O propoziţie P implică semantic o propoziţie Q (notat P | (- Q) dacă şi numai dacă orice situaţie care face ca P să fie adevărată o face şi pe Q adevărată.

Definiţia dată implicaţiei permite reformularea definiţiei presupoziţiei semantice în termeni de implicaţie:
Presupoziţie semantică O propoziţie P presupune semantic o propoziţie Q dacă şi numai dacă:

Această definiţie pune o problemă teoretică importantă în cadrul logicilor clasice care admit principiul bivalentei. într-adevăr, în logicile clasice care nu conţin decît două valori de adevăr, principiul bivalentei spune că o propoziţie oarecare este sau adevărată sau falsă. Pornind de la aceasta, consecinţele definiţiei semantice a presupoziţiei se pot formula în felul următor (cf. Levinson 1983, 175, după Gazdar 1979, 90). Dacă spunem că P presupune Q, atunci P implică Q, iar non-P implică Q. Dacă fiecare propoziţie P are o pereche negativă non-P, putem trage concluzia, pe baza bivalentei şi a legii negaţiei, că Q trebuie să fie întotdeauna adevărată, aşa cum arată demonstraţia următoare:

Intr-o logică ce admite principiul bivalentei, ne găsim deci într-o situaţie critică, pentru că orice presupoziţie este întotdeauna adevărată. Or, există multe cazuri în care o presupoziţie poate să fie falsă. Dacă afirm astăzi că Regele Franţei este înţelept, presupun că există un individ care poate să corespundă descripţiei definite regele Franţei. Din moment ce Franţa este republică, presupoziţia „există un rege ai Franţei" este falsă. Argumentul din (13) este deci neîntemeiat.

Cum se poate ieşi din această situaţie paradoxală? Nu există decît două posibilităţi: sau renunţăm la definiţia semantică a presupoziţiei şi o definim în acest caz ca pe o relaţie pragmatică dintre enunţuri şi nu ca pe o relaţie semantică dintre propoziţii; sau lărgim semantic calculul logic adăugind o a treia valoare de adevăr, valoarea neutră, care înseamnă „nici adevărat, nici fals". Vom examina ambele posibilităţi. 1.2.2. Logică cu trei valori, negaţie externă şi negaţie internă Să admitem că presupoziţia poate fi definită în termeni de valori de adevăr. Putem să propunem deci următorul tabel al valorilor de adevăr (cf. Kempson 1975, 49):

212

CAPITOLUL 8

Tabel de adevăr 1 Acest tabel poate fi pus în contrast cu cel al implicaţiei, pe care îl dăm mai jos:

Tabel de adevăr 2
In tabelul 1, presupoziţia nu mai este definită numai ca o relaţie de implicaţie de la P la Q, ci şi prin relaţia de la Q la P. Dacă Q este falsă, se poate deduce că P nu poate să fie nici adevărată, nici falsă, în sensul în care, cînd spun Regele Franţei este înţelept, deşi nu există un rege al Franţei, nu putem considera P adevărată sau falsă. In implicaţia semantică, situaţia este diferită. Dacă P este falsă, nu este absolut necesar ca şi Q să fie falsă (Q poate să fie adevărată), pe cînd, dacă Q este falsă, şi P trebuie să fie falsă (cf. R. Martin 1976). Pentru a ilustra tabelul 2, vom lua următoarele exemple: (14) (15) (16) (17) Max Max Max Max a cumpărat un Citroen. a cumpărat un automobil. n-a cumpărat un Citroen. n-a cumpărat un automobil.

Vom admite că (14) implică (15) din cauza relaţiei de hiponimie care există între termenul hiperonim automobil şi hiponimul său Citroen. In schimb, (16) nu implică în mod necesar (17), după cum arată (18). In sfîrşit, dacă (15) este fals, atunci şi (14) este fals, după cum arată (19): (18) (19) a. b. a. b. Max n-a cumpărat un Citroen, ci o motocicletă, Max n-a cumpărat un Citroen, ci un Peugeot. Max n-a cumpărat un automobil, ci o motocicletă, ?? Max n-a cumpărat un automobil, ci un Citroen.

Cu toate acestea, ne putem pune întrebarea dacă tabelul de adevăr 1 este suficient pentru a explica faptele de presupoziţie. într-adevăr, aşa cum este întrebuinţat, sistemul nu conţine decît două valori de adevăr (adevărat şi fals) şi un singur operator de negaţie. Dar în realitate, zona definită prin valoarea

PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE

213

-i (A v F) introduce o a treia valoare, după cum arată figura 1 de mai jos (cf. Horn 1972, 7):

într-adevăr, zona definită prin nonadevărat şi nonfals defineşte o intersecţie în care propoziţia în cauză nu poate fi adevărată şi nu poate fi falsă. Această zonă intermediară se numeşte valoare neutră şi constituie o a treia valoare de adevăr. Logica necesară pentru descrierea presupoziţiei va trebui să conţină deci trei valori de adevăr: adevărat (A), fals (F) şi neutru (N). Mai mult, pentru a deosebi valoarea N de celelalte valori, trebuie să distingem două negaţii, una internă (-i P) şi una externă (P—>). Sistemul logic cu trei valori de adevăr şi cu două negaţii poate fi reprezentat în tabelul 3 care urmează:

Tabel de adevăr 3
Cum se interpretează acest tabel de adevăr? Problema principală se referă la interpretarea valorilor neutre în cele două tipuri de negaţie, internă şi externă. Să admitem că valoarea neutră corespunde lecturii Regele Franţei este înţelept în cazul în care nu există un rege al Franţei (valoare N). In acest caz, fraza negativă cu negaţie internă, Regele Franţei nu este înţelept semnifică faptul că regele Franţei nu are calitatea de a fi înţelept (poate să fie de exemplu războinic). Dar cum presupoziţia existenţială nu mai este satisfăcută decît în fraza pozitivă, valoarea de adevăr nu poate fi diferită, iar enunţul este interpretat ca N. In schimb, negaţia externă care afectează presupoziţiile, aşa cum arată (20), primeşte o valoare pozitivă (A), căci, dacă este adevărat că nu există un rege al Franţei, enunţul Regele Franţei nu este înţelept nu poate fi decît adevărat: (20) Regele Franţei nu este înţelept, căci nu există un rege al Franţei.

214

CAPITOLUL 8

Cum se interpretează celelalte două valori ale negaţiei externe, şi anume negaţia externă a unei propoziţii adevărate şi cea a unei propoziţii false? Să luăm fraza (7) repetată mai jos: (7) Regele Franţei este înţelept. Dacă (7) este adevărat, negaţia sa externă, cea care neagă existenţa unui rege al Franţei (cf. (20)), nu poate să interpreteze propoziţia „regele Franţei este înţelept" decît ca falsă. De asemenea, dacă (7) este falsă, negaţia sa externă va da o propoziţie adevărată, în care este adevărat că nu există un rege al Franţei. Cu alte cuvinte, fraza nagativă (10) va fi adevărată dacă negaţia este şi internă şi externă: (10) Regele Franţei nu este înţelept. Trebuie să remarcăm totuşi că tabelul de adevăr 3 nu corespunde pe deplin analizei lui Russell, pentru că tabelul defineşte negaţia ca lexical ambiguă (cf. diferenţa dintre -> P şi P), în timp ce ambiguitatea, la Russell, este o ambiguitate a incidenţei {a valorii semantice). Pentru a da o versiune a ambiguităţii în termeni de incidenţă, este suficient să introducem conectorul într-un loc t, care vizează o propoziţie şi care înseamnă „este adevărat că...", care interpretează valorile de adevăr date unei propoziţii oarecare P şi care traduce indirect valoarea asociată negaţiei interne. Pentru a introduce negaţia externă, este suficient să negăm conectorul t, ceea ce ne dă noul tabel de adevăr care urmează:

Tabel de adevăr 4 Acest nou tabel pune următoarea problemă interesantă. Conectorul t este un conector bivalent, ceea ce înseamnă că el interpretează în termeni de adevărat sau fals orice valoare de adevăr. O propoziţie P cu valoarea N va fi deci interpretată prin t ca falsă. Prin urmare, negaţia valorii neutre va fi valoarea inversă, şi anume A. In acelaşi timp, o propoziţie falsă este interpretată prin t ca falsă, iar negaţia ei va fi, prin urmare, adevărată. Problema crucială este deci că negaţia internă şi negaţia externă sînt definite prin -> t (respectiv pentru valorile F şi valorile N ale lui P). Fie că este vorba de o versiune lexicalistă ori de o versiune în termeni de incidenţă, dispunem aşadar de o descriere bună a negaţiei, care permite să distin­ gem negaţia externă de negaţia internă şi să rezolvăm astfel problema presupo­ ziţiei în termeni de valori de adevăr. Se poate aduce totuşi o obiecţie importantă acestui mod de a trata problema, şi anume, faptul că negaţia este văzută aici ca o expresie ambiguă. Or, aproape toate lucrările de orientare pragmatică interesate de problema presupoziţiei au adoptat o poziţie diferită faţă de negaţie şi au propus o versiune nonambiguă a acesteia. Este ceea ce noi am n u m i t teoriile univocitâţii şi pe care le vom examina mai jos.

PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE

215

1.2.3. Univocitatea negaţiei lingvistice Elementul crucial al studiilor despre presupoziţie este că analiza şi-a schimbat orientarea nu pe baza unor fenomene empirice noi, ci pe baza analizei negaţiei. In abordare semantică discutată în paragrafele precedente, definirea vericondiţională a presupoziţiei ne determină să privim negaţia ca ambiguă, fie prin incidenţă, fie din punct de vedere lexical. întrebarea pe care şi-au pus-o pragmaticienii se referă la legitimitatea empirică a unei astfel de distincţii. S-a observat astfel că atunci cînd limbile naturale dispun de mai multe mărci negative, mai ales de o opoziţie între o negaţie nonmarcată şi o negaţie marcată sau emfatică (ca, de exemplu, în greaca veche ou şi me, în latină non şi ne, în franceză pas şi non etc), această opoziţie nu corespundea niciodată cu diferenţa dintre negaţia internă şi negaţia externă. Mai mult, o limbă ca franceza, care construieşte negaţia cu ajutorul a două morfeme disjuncte, posedă nu mai puţin de şase indici negativi care nu se diferenţiază deloc în termeni de negaţie internă sau de negaţie externă (cf. (21)):
(21) (ne)... pas/point/aucun/personne/rien/jamais

Astfel, se pare că nu există nici o justificare empirică a existenţei în limbă a două tipuri de negaţie. Pe lîngă această obiecţie empirică, există şi o obiecţie teoretică, pe care Grice (1978, 118-9) a formulat-o sub forma principiului modificat al briciului lui Occam:
Principiul modificat al briciului lui Occam Semnificaţiile nu vor fi multiplicate mai mult decît este necesar.

Unul dintre exemplele date de Grice este următorul:
(22) Nu este adevărat că dacă X ia penicilină se va simţi mai bine. Ideea importantă este în acest caz că nu putem asocia negaţia cu falsitatea unei propoziţii. Dacă ar fi aşa, enunţul (22), cu care vom asocia forma logică (23), ar trebui să însemne (24), şi aceasta în conformitate cu ceea ce prevede logica propoziţiilor (cf. tabelul de adevăr 5) (23) a. non (dacă P atunci Q), sau

Tabel de adevăr 5

216

CAPITOLUL 8

Ceea ce explică acest exemplu este că există o diferenţă între adevărul unei propoziţii şi asertabilitatea ei. Ceea ce refuză locutorul nu este adevărul con­ diţionalei, ci asertarea acestei propoziţii. Nu este deci cazul să considerăm că negaţia are două sensuri, un sens vericondiţional, dat de logica clasică, şi un sens pragmatic, întîlnit în exemple ca (22). Dimpotrivă, ceea ce pare mult mai raţional este de a reţine că negaţia poate avea mai multe valori de întrebuinţare, printre care şi cea pragmatică de tipul (22). Observaţia aceasta, ca şi cea a unor cazuri ca (25), 1-a determinat pe Horn (1985) să vadă două negaţii, o negaţie descriptivă, vericondiţională, şi o negaţie metalingvistică, nonvericondiţională:
(25) a. b. c. d. Nu ne place cafeaua, o adorăm. Ana nu are trei copii, are patru. Ana nu a citit cîteva dintre cărţile lui Chomsky, le-a citit pe toate. Eu nu sînt fiul lui, el este tatăl meu.

Dacă punem în relaţie aceste exemple cu cazurile de negaţie externă care afectează presupoziţiile, ne aflăm într-o situaţie similară. In fiecare dintre cazurile de mai sus, este anulată o implicatură (lexicală, scalară) sau o presupoziţie. Astfel, ne găsim într-o situaţie mult mai favorabilă decît cea anterioară: fenomenul legat de negaţia externă care afectează presupoziţiile nu pare să fie specific tipului de inferenţă semantică reprezentat de presupoziţie, ci negaţiei. Ajunşi în acest stadiu, avem două strategii posibile pentru a explica comportamentul negaţiei şi faptele grupate sub eticheta de presupoziţie. Sau să reve­ nim substanţial asupra definiţiei presupoziţiei, renunţînd la definiţia ei semanti­ că; sau să includem faptele de presupoziţie într-o clasă de fenomene nonvericondiţionale mai vaste (implicaturile). Aceste două strategii au fost folosite în cadrul unor curente pragmatice nonformaliste şi, respectiv, formaliste. Vom exa­ mina în cele ce urmează prima soluţie. A doua face obiectul capitolului 9, § 2. 2. PRESUPOZIŢIA PRAGMATICĂ ŞI TEORIA CUNOŞTINŢELOR COMUNE Alternativa poziţiei semantice sau vericondiţionale a presupoziţiei constă în a lua în serios concepţia lui Strawson, fără a încerca totuşi o reducere logicistă a acesteia. Strawson consideră presupoziţia nu ca fiind o relaţie semantică dintre propoziţii, ci o relaţie pragmatică dintre enunţuri. Atitudinea aceasta a generat două orientări, distincte prin tradiţia lor, dar care nu se exclud totuşi una pe alta: pe de-o parte, o teorie care face din presupoziţii un ansamblu de convingeri din fondul de cunoştinţe pentru enunţările locutorului (cf. Stalnaker, 1977, van der Auwera 1981); pe de altă parte, o teorie care face din presupoziţii un ansamblu de condiţii pentru coeziunea discursului (cf. Ducrot 1972 şi infra, § 3).

PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE 2.1. PRESUPOZIŢIE PRAGMATICĂ ŞI CONVINGERI DIN FONDUL DE CUNOŞTINŢE

217

Stalnaker (1977) este un reprezentant tipic al curentului nonformalist din prag­ matică, bazat pe lucrările fundamentale ale lui Grice. In concepţia acestuia, presupoziţia nu se defineşte în termeni de conţinut al propoziţiilor exprimate, ci în termenii situaţiilor în care este făcută o afirmaţie, situaţii care conţin în special atitudinile propoziţionale şi intenţiile locutorului şi ale interlocutorului său. Presupoziţiile trimit deci la convingeri din fondul de cunoştinţe, şi anume, la propoziţii pe care locutorul le consideră adevărate. Noţiunea de convingere din fondul de cunoştiţe este motivată de anumite „certitudini" pe care le avem asupra comunicării. In primul rînd, comunicarea verbală sau nonverbală nu poate exista, după părerea lui Stalnaker, decît pe baza unor convingeri din fondul de cunoştinţe împărtăşite de locutor şi de interlocutorul său. Existenţa unor ipoteze de acest fel este o necesitate pentru comunicare: fără ele, comunicarea nu ar fi posibilă, pentru că ar trebui să formulăm explicit informaţiile din fondul de cunoştinţe care stau la baza enunţurilor pe care le rostim. Astfel, de exemplu, dacă discut cu frizerul meu despre situaţia economică, trebuie să considerăm un anumit număr de fapte ca formînd un fond de cunoştinţe comun al comunicării noastre, în special că inflaţia este un factor de criză economică, că o politică deflaţionistă duce la scăderea consumului, că o persoană sau o societate nu poate cheltui mai mult decît cîştigă fără să-şi pună în pericol situaţia, că francul francez se află în sfera de influenţă a mărcii etc. Chiar dacă unele dintre aceste ipoteze pot face obiectul unei discuţii, totuşi un anumit număr de propoziţii trebuie să fie comune pentru ca schimbul comunicativ să se poată produce. In al doilea rînd, raportul care există între aserţiuni sau celelalte tipuri de acte ilocuţionare şi ipotezele din fondul de cunoştinţe nu este imuabil. Acesta este un raport dinamic: orice informaţie asertată sau implicată se adaugă ipote­ zelor de fond care formează situaţia discursivă. Prin urmare, fondul comun locu­ torului şi interlocutorului se poate defini ca ansamblu al situaţiilor posibile pe care locutorul intenţionează să le deosebească prin intermediul aserţiunilor sale. P u t e m defini acum presupoziţia pragmatică aşa cum este formulată de Stalnaker (1977, 137): Definiţia presupoziţiei pragmatice O presupoziţie P este o presupoziţie pragmatică a unui locutor într-un context dat dacă locutorul asumă sau crede căP, asumă sau crede că interlocutorul său asumă sau crede că P, şi asumă sau crede că interlocutorul său recunoaşte că el face aceste ipoteze sau are aceste convingeri. Să subliniem înainte de toate ideea că cei care au presupuneri sînt persoanele (locutorii), şi nu enunţurile. Poziţia lui Stalnaker nu este deci ortodoxă p e n t r u că, tradiţional vorbind, fie că sînt privite semantic ori pragmatic, presupoziţiile sînt considerate obiecte lingvistice. In al doilea rînd, s-ar putea crede că presupoziţia

218

CAPITOLUL 8

este o atitudine, cum ar fi a crede că P, sau a crede că Q. Pentru Stalnaker însă, presupoziţia este o «dispoziţie lingvistică» a locutorului pentru întrebuinţarea limbajului.
Pentru Stalnaker, poziţia pragmatică are patru avantaje faţă de definiţia semantică a presupoziţiei. (i) Primul avantaj este că definiţia presupoziţiilor dată independent de condiţiile de adevăr permite să se explice variaţia presupoziţiilor de la un context la altul. Exemplul pe care îl dă el este următorul: (26) Vărul meu nu mai este [un] băiat. După context, aceasta poate să însemne că vărul meu este acum un bărbat tînăr (pentru că a crescut) sau că nu mai este un băiat pentru că şi-a schimbat sexul. Numai în funcţie de ipotezele din fondul de cunoştinţe se vor putea actualiza aceste diferite interpretări. (ii) Al doilea avantaj este acela de a ne permite să distingem net problema implicaţiilor de cea a presupoziţiilor. Vom reaminti că, în definiţia semantică, A presupune B dacă şi numai dacă B este necesar atît lui A, cît şi lu'mon-A, iar A implică B dacă şi numai dacă 5 este necesar lui/1, dar nu şi lui non-A. Una dintre problemele acestor definiţii este că în enunţul Max realizează că P, P este în acelaşi timp implicat şi presupus. In cadrul definiţiei pragmatice, o presupoziţie poate fi, dar nu trebuie să fie şi implicată. (iii) Al treilea avantaj este legat de natura graduală a restricţiilor pe care le impune o aserţiune presupoziţiilor sale. Ideea este că anumite presupoziţii sînt impuse ca necesare (în Max a fost surprins că Chiracpierde alegerile, locutorul presupune ca fiind necesar că Chirac a pierdut ale­ gerile), în timp ce altele sînt comunicate cu mai puţină convingere. De exemplu, (27) poate presupune (28), dar într-un context apropriat, presupoziţia poate fi anulată; (27) Dacă Barre ar fi vorbit mai clar, Chirac cîştiga alegerile. (28) Chirac a pierdut alegerile. Contextul (29) îl anulează pe (28): (29) Dacă Barre ar fi vorbit mai clar, Chirac cîştiga (totuşi) alegerile. (iv) Ultimul avantaj al definiţiei pragmatice a presupoziţiei este acela de a introduce o simplificare a descrierii lingvistice. Se ştie că există o diferenţă între definiţiile unităţilor lexicale din limbă şi întrebuinţarea acestora în conversaţia cotidiană. Decît să complicăm descrierea semantică şi lexicul prin explicarea acestor fapte, preferăm să recurgem la o definiţie pragmatică a presupoziţiei. Un exemplu de acest fel poate fi verbul factiv a şti, care implică şi presupune adevărul completivei sale (propoziţia introdusă prin că şi care are funcţia de complement). Or, dacă admitem că în conversaţie avem de-a face cu o serie de acţiuni raţionale, cum explicăm faptul că locutorul alege forma x ştie că P, dacă acest enunţ presupune P, şi dacă P face prin urmare parte din ipotezele fondului comun de cunoştinţe? Răspunsul lui Stalnaker este că un locutor poate să aleagă forma aceasta fie într-un context în care Peste îndoielnic pentru interlocutor (acesta ar fi atunci obligat să accepte faptul P ca pe o convingere din fondul de cunoştinţe), fie într-un context în care locutorul ştie că interlocutorul său ignoră că P (în acest caz interlocutorul este determinat să-şi sporească informaţiile de fond printr-o presupoziţie). Prin urmare, nu mai este cazul să explicăm aceste fapte pe cale lexicală sau semantică: ceea ce explică rolul presupoziţiilor este întrebuinţarea limbajului şi varietatea contextelor.

PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE
2.2. O CRITICĂ PERTINENTĂ A TEORIEI CUNOŞTINŢELOR C O M U N E

219

In Relevance, Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989) formulează o critică generală a teoriilor cunoaşterii comune sau a fondului comun de cunoştinţe. Principalul argument este următorul: definiţia cunoştinţelor comune este psihologic nerealistă, pentru că impune o procedură de verificare care nu poate fi dusă la bun sfîrşit. Pentru a demonstra acest lucru, trebuie să dăm cunoaşterii comune sau reciproce o definiţie mai formală de felul următor (Sperber şi Wilson 1982, 63):
Definiţia cunoştinţelor reciproce Un locutor L şi un interlocutor /cunosc reciproc o propoziţie P dacă şi numai dacă: (i) L ştie că P (ii) / ştie că P (iii) L ştie (ii) (iv) / ştie (i) (v) L ştie (iv) (vi) / ştie (iii) .... şi aşa mai departe pînă la infinit. Cu alte cuvinte, pentru ca o cunoştinţă să fie comună, nu este suficient ca propoziţia P, are se presupune că face parte din ansamblul S de cunoştinţe comune pentru L şi /, să fie cunoscută de L şi de /. Dacă situaţia se prezintă astfel, atunci rezultă cu siguranţă că P face parte din ansamblul de cunoştinţe ale lui L şi din ansamblul de cunoştinţe ale lui /, dar dacă aceasta constituie o condiţie necesară pentru apartenenţa la S, ea nu este o condiţie suficientă. Este nevoie în plus de o procedură care să permită să verificăm, şi pentru L şi pentru/, că Peste într-adevăr o cunoştinţă comună. Paradoxul este că singura procedură fiabilă face să intervină în mod necesar cunoştinţe de ordin superior (cf. propoziţiile (iii) şi (iv)) care, la rîndul lor, ca să se verifice bine că sînt într-adevăr cunoştinţe comune, trebuie să fie verificate de cunoştinţe de ordin superior. Dacă, după cum se vede, teoria cunoştinţelor comune dă o definiţie precisă a ceea ce este o cunoştinţă comună, ea implică în acelaşi timp şi o procedură foarte restrictivă de verificare care duce în mod necesar la un regres spre infinit.

In această fază, situaţia pare neclară. Noţiunea de cunoştinţe comune (şi a fordori cea de presupoziţie pragmatică) este necesară pentru definirea contextului, dar procedura care este inevitabil legată de ea produce o regresie spre infinit. în cazul acesta, cum să explicăm noţiunile de cunoştinţe comune şi depresupoziţiepragmatică} Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989) au dat un răspuns acestei probleme, răspuns care, din nefericire, abandonează noţiunea de cunoştinţe comune, şi, deci, şi pe cea de presupoziţie pragmatică. înainte de a găsi o soluţie alternativă, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este de a şti dacă cunoştinţele comune sînt condiţii necesare şi suficiente pentru comunicare. Răspunsul autorilor este negativ, iar justificarea este următoarea. 2.2.1. Cunoştinţe comune şi condiţii suficiente de apartenenţă la context Ideea lui Sperber şi Wilson (1982) este că fondul comun de cunoştinţe nu repre­ zintă o condiţie suficientă pentru constituirea contextului în care este prelucrată informaţia. Exemplul pe care îl dau ei este următorul:

220
(30) Sînt musulman. Nu beau alcool.

CAPITOLUL 8

Pentru a înţelege (30), se presupune că interlocutorul poate să recupereze informaţia (31): (31) Musulmanilor li se interzice să bea alcool. Putem accepta totuşi ca (31) să fie recuperat pe baza ansamblului cunoştinţelor comune ale interlocutorilor? Pentru motive legate de dimensiunea ansamblului de cunoştinţe comune şi de rapiditatea procesului de înţelegere, nu pare raţional să facem această ipoteză. Dacă (31) devine necesar pentru a prelucra pe (30), şi dacă (31) face parte din contextul care ne permite să inter­ pretăm pe (30), înseamnă că (31) este accesibil pe baza unor principii diferite de cele ale teoriei cunoştinţelor comune. Un alt exemplu va ilustra mai bine acest fapt. Să presupunem că prin enunţul (32) locutorul îi cere interlocutorului să închidă fereastra: (32) închide fereastra. Să presupunem că în încăperea unde se află interlocutorii ar exista mai multe ferestre. Deşi faptul acesta este reciproc împărtăşit, el nu este şi suficient pentru determinarea referentului bun al ferestrei.

Concluzia este simplă. Ansamblul informaţiilor necesare înţelegerii enunţurilor, cu alte cuvinte contextul, este în mod inevitabil mai mic decît ansamblul cunoştinţelor zise comune sau reciproc cunoscute. In ambele exemple, într-adevăr, ipotezele contextuale necesare înţelegerii enunţului constituie un subansamblu al cunoştinţelor comune. 2.2.2. Cunoştinţe comune şi condiţii necesare de apartenenţă la context In cazul în care cunoştinţele comune nu sînt condiţii suficiente pentru consti­ tuirea contextului, se poate totuşi spune că ele sînt condiţii necesare ale acestuia? Răspunsul este negativ pentru următorul motiv: a considera cunoştinţele comune condiţii necesare constituirii contextului presupune a concepe comunicarea ca un proces pe deplin reuşit, iar cunoştinţele comune ca avînd rolul de condiţii necesare ale comunicării. In realitate, ne putem îndoi că o comunicare, dacă reuşeşte, reuşeşte complet. Pentru Sperber şi Wilson, dimpotrivă, comunicarea este un proces cu un mare risc. Nu există nici o garanţie apriori care să ne permită să afirmăm că procesul comunicării nu va eşua. In caz de eşec al comunicării, cauza nu se află în mod necesar în lipsa unui cod comun între partenerii comu­ nicării. Să ne reamintim că teoria pertinenţei a dezvoltat o concepţie mixtă despre comunicare, întemeiată pe modelul codului şi, totodată, pe cel al inferen­ ţei. Punctul crucial nu este aici opoziţia celor două modele, ci faptul de a şti dacă modelul inferenţei poate fi formulat pe baza modelului codului. Pentru Sperber şi Wilson, o astfel de posibilitate este satisfăcută de modelul lui Grice, care cere totuşi, ca o condiţie necesară şi suficientă, să se recurgă la cunoştinţele comune. Vedem aici, prin urmare, care este costul teoretic al recurgerii la noţiunea de cunoştinţe comune: posibilitatea de a trata fenomene inferenţiale în cadrul unei teorii amplificate a codului (cf. Sperber şi Wilson 1986 a şi 1989).

PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE

221

Teoria pertinenţei dezvoltă o cu totul altă ipoteză despre comunicare: modelul codului este limitat la prelucrarea aspectelor lingvistice ale comunicării. Aspectele nonlingvistice (atribuirea referenţilor, dezambiguizarea, atribuirea forţei ilocuţionare, determinarea implicitărilor) sînt de resortul modelului infe­ renţei. D i n moment ce modelul inferenţei nu se conduce după principiile mo­ delului codic, se poate deduce că noţiunea de cunoştinţe comune nu mai este necesară. Totuşi, pentru a explica lipsa divergenţei totale în construcţia con­ textelor necesare înţelegerii dintre locutor şi interlocutor, Sperber şiWilson întrebuinţează o noţiune mai suplă decît cea de cunoştinţe comune, şi anume cea de ipoteză reciproc evidentă (cf. supra cap. 4, § 4.2.1 p e n t r u o definire precisă a acestui concept). Ideea centrală a noţiunii de fapt reciproc evident este cea de cadru cognitiv reciproc. Se spune că un fapt este evident pentru cineva dacă aparţine cadrului său cognitiv, iar că un fapt este reciproc evident, dacă aparţine cadrului cognitiv reciproc al locutorului şi al interlocutorului. Pentru ca o ipoteză să poată fi impusă ca ipoteză contextuală, trebuie, dar nu este sufi­ cient, ca ea să facă parte din cadrul cognitiv reciproc. 3. PRESUPOZIŢIE, ACTE DE LIMBAJ ŞI C O E Z I U N E D I S C U R S I V Ă Teoria presupoziţiei pe care a dezvoltat-o Ducrot (1972, cap. 3) este originală în cea mai mare parte a sa. Pe de-o parte, Ducrot încearcă să demonstreze că pre­ supoziţia nu este nici o condiţie de întrebuinţare a unui enunţ şi nici o condiţie de conţinut, ci o condiţie asupra cadrului care este impus discursului. Tot aşa cum în teoria actelor de limbaj, actele ilocuţionare se asociază u n u i anumit număr de constrîngeri juridice care se exercită asupra acţiunilor (discursive sau nondiscursive) ale interlocutorilor (a întreba obligă interlocutorul să răspundă, a promite obligă locutorul să realizeze conţinutul propoziţional al promisiunii sale etc), pentru Ducrot, orice act ilocuţionar presupune realizarea u n u i act de presupoziţie, a cărui funcţie este de a fixa cadrul ulterior al discursului. Con­ diţiile pragmatice ale presupoziţiei nu mai sînt de ordin cognitiv sau epistemic (ca în versiunea nonformalistă a presupoziţiei), ci de natură discursivă, cu alte cuvinte discursul este acela care i m p u n e fondul de cunoştinţe asupra căruia nu se poate reveni decît pe calea u n o r mecanisme de respingere polemică (cf. Moeschler 1982 pentru o analiză a respingerilor presupoziţionale). Să ne închipuim ci A este convins că C e un mare fumător. A, care a constatat că C nu fumează, produce (33 A). B, care ştie că Cn-a fumat niciodată, ripostează polemic combătînd presupoziţia lui A. In felul acesta, el refuză cadrul de discurs propus prin presupoziţia enunţului lui A: (33) A. B. C s-a lăsat de fumat. Cum, doar C n-a fumat niciodată.

222

CAPITOLUL 8

Mai explicit, orice enunţ se analizează în două conţinuturi care corespund respectiv conţinuturilor actelor de asertare şi de presupoziţie: conţinutul exprimat [fr. pose] (notat p) şi conţinutul pre­ supus [ir.presuppose] (notat pp): (34) p pp C nu fumează acum. C fuma înainte,

NB:Terminologia întrebuinţată de Ducrot, care opune conţinutul exprimat conţinutului presupus, corespunde întocmai terminologiei anglo-saxone, care opune asertarea pre­ supoziţiei. 3.1. NEGAŢIE, INTEROGAŢIE ŞI ÎNLĂNŢUIRE

Criteriul folosit de Ducrot pentru a descoperi conţinutul presupus este aici criteriul negaţiei şi al interogaţiei, pentru că aceste două construcţii păstrează conţinutul presupus. Vom constata că enunţurile (35) şi (36), cum arată descrierile (37) şi (38), au acelaşi conţinut presupus.
(35) (36) (37) (38) C nu s-a lăsat de fumat. C s-a lăsat de fumat? p pp p pp nu (C nu fumează acum), sau C fumează acum. C fuma înainte. ÎNTREBARE (C nu fumează acum), C fuma înainte.

In concepţia lui Ducrot, întrebuinţarea criteriului negaţiei şi al interogaţiei nu trebuie înţeleasă ca o revenire la concepţia vericondiţională a presupoziţiei. El nu concepe negaţia decît ca pe un criteriu şi nu ca pe o proprietate definitorie. Dealtfel, acest criteriu nu se poate folosi întotdeauna. Dovadă este faptul că testul negaţiei este greu de folosit pentru enunţuri negative ca (39):
(39) (40) Max nu mai fumează. a. b. *Max nu fumează mai mult. Nu este adevărat că Max nu mai fumează.

Dificultatea aceasta nu trebuie să ne interzică totuşi să analizăm un enunţ ca (39) ca avînd două conţinuturi semantice: un conţinut exprimat şi un conţinut pre­ supus, după cum arată (41):
(41) p pp Max nu fumează acum. Max fuma înainte.

Cum se poate justifica o astfel de analiză dacă criteriul principal (negaţia) devine inoperant? Ca să răspundem la această întrebare, vom folosi un exemplu ase­ mănător cu (39), dar pe care îl completează înlănţuirile (a) şi (b):

PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE (42) Ion nu mai mănîncă icre la micul dejun, a. pentru că trebuie sâ-şi plătească impozitele. b. ? deci altădată a mîncat.

223

Cele două înlănţuiri nu au acelaşi grad de firesc, iar prin analiza pe care o face presupoziţiei, Ducrot prezice că numai înlănţuirea (a) este acceptabilă într-o situaţie de discurs normală. Cum se explică acest fapt? Desigur el nu are aici nici o legătură cu întrebuinţarea conectorilor, din mo­ ment ce găsim înlănţuiri cu pentru că şi cu deci, inacceptabile şi, respectiv, acceptabile: (43) Ion nu mai mănîncă icre la micul dejun, a. ? pentru că mînca altădată. b. deci îşi va putea plăti impozitele.

Raţiunea înlănţuirilor posibile şi imposibile este dublă: ea ţine, pe de-o parte, de analiza presupoziţională din (42), iar pe de altă parte, de o lege discursivă privind înlănţuirea, care este numită legea înlănţuirii. Analiza presupoziţională a lui (42) este deci următoarea:
(44) p pp Acum Ion nu mănîncă icre la micul dejun, Altădată, Ion mînca icre la micul dejun.

Această analiză permite să facem o ipoteză interesantă asupra înlănţuirilor. Dacă revenim asupra acestora în (42) şi în (43), independent de tipul de conector întrebuinţat, constatăm că numai înlănţuirile incidente la conţinutul exprimat sînt acceptabile. Cu alte cuvinte, atunci cînd cel care face obiectul înlănţuirii este conţinutul presupus, secvenţa discursivă este inacceptabilă. Se poate propune deci următoarea lege discursivă privind presupoziţiile (cf. Ducrot 1972, 81):
Legea înlănţuirii Cînd un enunţ A se leagă de un alt enunţ B, legătura dintre A şi B nu priveşte niciodată ceea ce este presupus, ci numai ceea ce este exprimat în A şi în B. NB: Formularea completă a lui Ducrot se abate de la acest principiu, atunci cînd co­ nexiunea este operată prin et (fî) său prin si (dacă). Aceşti conectori se pot folosi deci în secvenţe care par să încalce legea înlănţuirii, aşa cum arată exemplele următoare: (45) (46) Nu ştii ultima noutate despre Ion? Ei bine, mînca icre la micul dejun, iar acum nu mai mănîncă. Dacă Ion mînca icre la micul dejun, acum nu mai mănîncă.

Ducrot (1977) dă un exemplu mai spectaculos pentru legea înlănţuirii. Să ne închipuim următoarea situaţie: după o catastrofă aeriană la Roissy, un cotidian parizian are de ales între două înlănţuiri pentru titlul sâu pe cinci coloane. Aceste două enunţuri dau aceleaşi informaţii, dar nu sînt la fel de acceptabile. înlănţuirea (47 a) va fi în general aleasă în presa de informaţie, în timp ce (47 b) va putea fi aleasă, la nevoie, de un ziar satiric: (47) a. b. Miracol la Roissy: unul dintre pasageri a putut fi salvat. ? Miracol la Roissy: toţi pasagerii au pierit în afară de unul.

Dacă ceea ce a fost pus în valoare este aspectul catastrofal, va fi ales mai degrabă (48 a) decît (48 b) , în timp ce, cum am prevăzut, (48 b) nu poate fi decît de prost gust:

224
(48) a. b.

CAPITOLUL 8 Catastrofă la Roissy: toţi pasagerii au pierit, în afară de unul. ? Catastrofă la Roissy: unul dintre pasageri a putut fi salvat.

Cum se explică aceste fapte? Deosebirea dintre conţinutul exprimat şi conţinutul presupus, ca şi legea înlănţuirii, sînt suficiente. Astfel, în (47) conţinuturile următoare vor avea funcţii diferite (exprimat şi presupus), ceea ce explică faptul că înlănţuirea din (47 a) se face cu conţinutul exprimat, iar cea din (47 b), cu conţinutul presupus, aşa cum o arată analizele din (49) ale lui (47): (49) a. b. p pp p pp Unul dintre pasageri n-a pierit. Toţi pasagerii au pierit, în afară de unul. Toţi pasagerii au pierit, în afară de unul Unul dintre pasageri n-a pierit.

3.2. FUNCŢIILE DISCURSIVE ALE PRESUPOZIŢIEI

Se înţelege deci că, avînd ca punct de plecare criteriul înlănţuirii, definiţia pe care o propune Ducrot pentru presupoziţie face din aceasta o noţiune mai de­ grabă discursivă decît semantică. La baza acestei analize se află un număr de ipoteze privind funcţionarea discursului şi principiile sale de reglare. Dar, în primul rînd, analiza lui este condusă de o concepţie structuralistă despre discurs, ceea ce Ducrot (1984, cap. 4) a numit structuralismul discursului ideal (cf. supra, cap. 2, § 1.2. pentru dezvoltarea acestei noţiuni). Ideea lui Ducrot este că nu orice secvenţă de enunţuri formează automat un discurs şi că există principii de bună formare discursivă. Unul dintre principiile fundamentale ale reglării discur­ sului, alături de principiile argumentative şi de legile discursive (cf. cap. 7, 10 şi 11), este legea înlănţuirii. Care sînt diferitele funcţii discursive care se pot asocia presupoziţiilor? Ducrot enumera mai cu seamă trei. (i) Prima funcţie a presupoziţiilor este menţinerea lor în jocul întrebărilor şi al răspunsurilor. Pentru ca o secvenţă întrebare-răspuns să fie bine construită din punct de vedere discursiv, sau coerentă, trebuie ca întrebarea şi răspunsul să aibă în comun aceleaşi presupoziţii.
Putem ilustra a contraria ipoteza aceasta cu ajutorul următoarei secvenţe dialogale: (50) Comisarul: Inculpatul: Unde aţi pus corpul soţiei dumneavoastră? Niciunde, din moment ce n-am omorît-o.

In acest scurt schimb de cuvinte, întrebarea presupune că inculpatul a pus undeva corpul soţiei sale (ceea ce implică faptul că a omorît-o), lucru pe care acesta îl neagă. Să observăm aici că răspunsul nu este inadecvat: pe de-o parte, el indică locul {niciunde), iar pe de altă parte, a refuza cadrul presupoziţional nu înseamnă a te situa în afara dialogului, ci doar a refuza bazele pe care acesta se desfăşoară.

(ii) A doua funcţie a presupoziţiilor este de a asigura o anumită redundanţă în discurs. După părerea lui Ducrot, pentru a fi bine construit, un discurs trebuie

PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE

225

să satisfacă două condiţii: pe de-o parte, o condiţie de progres, care asigură dezvoltarea informaţiei discursului; pe de altă parte, o condiţie de coerenţă, care fixează cadrul în care anumite informaţii sînt suficient de redundante ca să nu avem impresia unei exprimări incoerente, fără şir. Presupoziţiile au tocmai funcţia de a fixa cadrul de coerenţă a discursului (cf. infra cap. 17, § 3.1.).
Astfel, enunţul (51 a) nu satisface condiţia de coerenţă: nici o legătură nu pare accesibilă, frapantă sau pertinentă între conţinuturile conectate cu dar. In (51 b), în schimb, condiţia care nu este satisfăcută este condiţia progresului: propoziţiile conectate cu şi au nu numai aceeaşi valoare de adevăr, dar ele se implică una pe alta, fără să aduci nici o informaţie nouă (cf. Moeschler 1985 b pentru o analiză a acestui tip de exemple în teatrul lui Ionesco): (51) a. b. Mergem cu picioarele, dar ne încălzim cu curent electric sau cu cărbuni (Ionesco, Cîntăreaţa cheală) Max este burlac şi nu este căsătorit.

(iii) A treia funcţie a presupoziţiilor în discurs este ceea ce Ducrot numeşte exterioritatea lor în raport cu înlănţuirile din discurs. Am văzut, într-adevăr, că legea înlănţuirii nu se referă decît la conţinuturile exprimate, nu şi la cele presupuse. Cînd o înlănţuire realizată de un enunţ B cu un enunţ A trimite la conţinutul presupus al lui A şi nu la cel exprimat, ea produce fie ceva jenant, fie o inadecvare discursivă fundamentală. Cu alte cuvinte, presupoziţiile nu alimentează discursul pe plan informaţional, ci constituie doar cadrul acestuia. In acest sens, conţinuturile presupuse au aceeaşi funcţie în raport cu cele expri­ mate ca şi fondul faţă de figură, din teoria formei (Gestalttheorie).

226

CAPITOLUL 8

Dacă examinăm figura 2 (infra), faptul că vedem un pătrat într-un dreptunghi presupune că cel care determină figura, adică pătratul (cf. figura 3 infra) este planul secund (dreptunghiul). Este posibilă totuşi încă o interpretare: figura ar fi dreptunghiul, în timp ce planul secund, din care n-am vedea decît urma prin pătrat, ar fi ascuns de prim-plan (de exemplu, o gaură într-o masă (cf. figura 4, infra), Cf. Jackendoff (1983) şi Reinhardt (1986) pentru o introducere în principiile teoriei formei. Se fac trimiteri şi la numeroasele exemple de figuri ambigue, ca raţaiepure a lui Wittgenstein, fata-vrăjitoare, Voltaire-călugăriţe sau sfeşnicele-profiluri umane.

4. PROBLEMELE PRESUPOZIŢIEI: ANULABILITATE ŞI PROIECŢIE Una dintre principalele probleme ale presupoziţiilor este, pe de-o parte, faptul că ele pot să fie anulate în anumite contexte, mai ales în cele în care implicaţiile continuă să existe, iar pe de altă parte, faptul că dispar în contexte lingvistice în care ne-am aştepta să le întîlnim şi în care implicaţiile continuă să existe. Aceste două probleme sînt numite tradiţional problema anulabilitâţii (defeasibility) şi problema proiecţiei.
4.1. ANULABILITATEA PRESUPOZIŢIILOR
A

In anumite situaţii (context lingvistic, context discursiv sau context situaţional), presupoziţiile care sînt în mod normal lagate de o expresie sau de o structură lingvistică se anulează. Vom da cîteva exemple de astfel de anulări, indicîndu-le cauzele. (i) Să luăm verbul a şti. Acest verb este numit factiv pentru că presupune ade­ vărul frazei sale completive (subordonata cu funcţie de complement direct, introdusă prin că). Dar factivitatea verbului a şti se anulează la persoana întîi singular, la timpul prezent. Schimbarea de persoană poate să constituie deci un factor care determină anularea supoziţiilor.
(52) (53) a. b. Ion ştie că Paul va veni. Ion nu ştie că Paul va veni.

Paul va veni.

Fraza pozitivă şi fraza negativă la persoana a treia presupun fraza introdusă prin că, şi anume Paul va veni. Nu se întîmplă la fel pentru persoana întîi: numai fraza pozitivă (54 a) presupune adevărul completivei sale, în timp ce fraza negativă (54 b) la persoana întîi nu poate aserta un fapt ignorat şi totodată un conţinut presupus cunoscut de locutor: (54) a. b. Ştiu că Paul va veni. Nu ştiu că Paul va veni.

Dimpotrivă, forma gramatical posibilă cu dacă dă rezultate inverse: (55 a) este rău construit sau ciudat, pe cînd (55 b) este posibil şi exprimă îndoiala locutorului, dar nu mai corespunde între­ buinţării factive a verbului a şti. (55) a. b. ? Ştiu dacă Paul va veni. Nu ştiu dacă Paul va veni.

PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE

227

(ii) In anumite cazuri, nu contextul lingvistic este cel care anulează presupoziţia, ci cunoştinţele comune locutorului şi auditorului său. Să presupunem că A îl informează pe B că lui Ion i-a fost refuzată înscrierea la doctorat. B poate aserta (56), fără ca enunţul său să implice (57), presupoziţie care, în mod normal, se asociază cu verbul activ a regreta, aşa cum arată enunţurile (58) şi (59), care presupun (60):
(56) (57) (58) (59) (60) Cel puţin, Ion nu va regreta că şi-a susţinut teza. Ion şi-a susţinut teza. Ion regretă că nu şi-a terminat redactarea tezei. Ion nu regretă că nu şi-a terminat redactarea tezei. Ion nu şi-a terminat redactarea tezei.

(iii) In alte cazuri, ceea ce anulează presupoziţia nu este nici contextul lingvistic şi nici cunoaşterea unei anumite situaţii, ci cunoaşterea realităţii înconjurătoare. Astfel, propoziţiile introduse prin conjuncţia temporală înainte ca / de sînt în general presupuse, aşa cum arată (61) relativ la (62). Or, presupoziţia (62) se păstrează în contextul (63):
(61) (62) (63) Măria a plîns înainte de a-şi termina teza. Măria şi-a terminat teza. Măria a murit înainte de a-şi termina teza.

(iv) In sfîrşit, presupoziţia se suspendă în interiorul enunţului negativ, atunci cînd justificarea negaţiei asertează negarea presupoziţiei, ca în enunţurile urmă­ toare:
(64) (65) (66) (67) (68) (69) Nu regret că Max a murit, din moment ce e sănătos tun. Max n-a încercat să-şi ia examenele; de fapt nici nu s-a prezentat. Max nu are patru copii, din moment ce nu are nici unul. Max a murit. Max s-a prezentat la examene. Max are copii.

In aceste enunţuri, presupoziţiile respective sînt suspendate sau anulate:

4.2. PROBLEMA PROIECŢIEI

Problema proiecţiei s-a pus în cadrul semanticii formale; aceasta a adoptat un principiu logic fundamental, tradiţional numit principiul lui Frege sau principiul compoziţionalităţii.
Principiul compoziţionalităţii Sensul unei fraze depinde de sensul părţilor sale.

228

CAPITOLUL 8

Aplicat la presupoziţii, principiul compoziţionalităţii se formulează în felul următor (cf. Langendoen şi Savin 1971):
Principiul proiecţiei presupoziţiilor Ansamblul presupoziţiilor unei fraze complexe este produsul compoziţional al presupoziţiilor propoziţiilor care o formează. Cu alte cuvinte, dacă o frazat este formată dintr-o serie de fraze 5,, S2,..., Sa, atunci presupoziţiile lui S0sînt egale cu suma presupoziţiilor din Sv &,, ..., Sn.

Dacă putem vorbi despre problema proiecţiei, este pentru că principiul presupoziţiilor nu se aplică întotdeauna proiecţiei. Situaţia este relativ complexă, căci ne găsim în faţa unor situaţii de o mare diversitate. (i) Găsim cazuri în care presupoziţiile continuă să existe, în timp ce implicaţiile nu: în acest caz, întreaga frază preia presupoziţiile frazelor care o alcătuiesc. Se vorbeşte atunci despre spaţii libere [trous în 1. fr. - NT] (cf. Karttunen 1973).
Există un anumit număr de contexte lingvistice pe care le putem considera spaţii libere: în special verbele factive, negaţia şi modalităţile. Astfel, neluînd decît exemplul negaţiei şi al modalităţilor, (70) presupune (71) şi implică (72), ceea ce arată enunţul negativ (73), care presupune tot (71), dar nu mai implică (72): (70) (71) (72) (73) Comisarul Maigret a arestat trei oameni. Există un comisar numit Maigret. Comisarul Maigret a arestat doi oameni. Comisarul Maigret n-a arestat trei oameni.

Dacă introducem un operator modal aletk (privind adevărul propoziţiei), epistemic (privind convingerile) sau deontic (privind obligaţiile), presupoziţia (71) continuă să se păstreze, ceea ce nu este cazul implicaţiei (72): (74) (75) (76) Este posibil ca Maigret să fi arestat trei oameni (sens aletic). Comisarul Maigret trebuie să fi arestat trei oameni (sens epistemic). Comisarul Maigret ar fi trebuit să aresteze trei oameni (sens deontic).

(ii) Există contexte care blochează păstrarea presupoziţiilor, atunci cînd impli­ caţiile rămîn: în acest caz nu toată fraza preia presupoziţii ale propoziţiilor care o alcătuiesc, şi vorbim atunci de dopuri [bouchons în 1. fr. - NT].
Verbele de atitudine prepoziţională ca a dori, a crede, a-şi închipui, a visa, etc, ca şi verba dicendi: a zice, a povesti, a murmura, a replica etc, funcţionează ca nişte dopuri; presupoziţiile pe care le declanşează completivele lor nu sînt preluate de toată fraza, în întregimea ei. Astfel, (77) presupune (78), dar nu (79), la fel (80), (81) şi (82): (77) (78) (79) CICR ignoră că există lagăre ale morţii în Bosnia. Există lagăre ale morţii în Bosnia. Purtătorul de cuvînt al CICR a declarat că CICR ignora că există lagăre ale morţii în Bosnia.

PRESUPOZIŢII SEMANTICE ŞI PRAGMATICE

229

(80) (81) (82)

Domnul de X este regele Franţei. Există un rege al Franţei. Domnul de X crede că el este regele Franţei.

(iii) In sfîrşit, există construcţii care, în anumite contexte, păstrează presupoziţiile părţilor şi care, în alte contexte, le blochează: prelucrarea presupoziţiilor este dependentă contextual, şi vorbim atunci de filtre. Construcţiile care funcţionează tipic ca filtre sînt conectorii dacă şi sau, care păstrează în anumite contexte presupoziţiile constituenţilor lor, dar care, în alte contexte, le blochează. Cu alte cuvinte, filtrele asociate cu aceşti conectori funcţionează ca găuri şi totodată ca dopuri. Karttunen (1973) a propus pentru conectorii dacă şi sau următoarele condiţii de filtraj: Filtrul lui dacă [fr. si] Intr-o frază de forma Dacă Patunci Q, presupoziţiile părţilor sînt preluate de toată fraza, cu condiţia ca Q să nu presupună R, iar P să nu implice R. Filtrul lui sau [fr. ou] Intr-o frază de forma P sau Q, presupoziţiile părţilor sînt preluate de toată fraza, cu condiţia ca Q să nu presupună R, iar non-P să nu implice R. Să luăm exemplul (83) pentru filtrul lui dacă: (83) Dacă Ion va face lingvistică, va regreta. In mod normal, consecinţa lui (83), şi anume că Ion va regreta că face lingvistică, presupune că Ion va face lingvistică. Or, această presupoziţie nu este păstrată în (83). Poate oare filtrul lui dacă să explice aceasta? Desigur. Dacă P =Ionface lingvistică, Q = Ion va regreta că face lingvistică şi R = Ion va face lingvistică, obţinem relaţiile din (84) care confirmă că filtrul a funcţionat şi că (83) nu presupune R: (84) a, b. Q presupune R. P implică R.

Ca exemplu de filtru pentru sau, să luăm exemplul (85), în care non-P = Măria a fost mormonă, Q = Mana nu mai poartă o lenjerie respectabilă şi R = Măria a purtat o lenjerie respectabilă: (85) Sau Măria nu a fost niciodată mormonă, sau nu mai poartă o lenjerie respectabilă.

Aici, filtrul lui sau funcţionează, şi anume (85) nu presupune (86), din moment ce (85) produce relaţiile din (87): (86) (87) Măria a purtat o lenjerie respectabilă, a. Q presupune R. b. Non-P implică R. Trebuie să observăm că pentru ca relaţia (87 b) să fie acceptabilă, trebuie să înţelegem că în contextul frazei disjunctive, a fi mormon implică a purta o lenjerie respectabilă.

9. IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE

I

n capitolul 7 am dat un prim rezumat al teoriei griceene a implicaturilor. N-am discutat totuşi decît principiile pragmatice pornind de la care, infe­ renţele par sau trebuie să se declanşeze în comunicarea verbală. In acest capitol, vom discuta în mod mai temeinic noţiunea de implicatură, aşa cum a fost ea introdusă de Grice şi apoi utilizată în curentul pragmaticii neogriceene. Această discuţie ne va conduce la dezvoltarea următoarelor puncte: (i) In primul rînd, vom prezenta distincţia dintre implicaturi convenţionale şi implicaturi conversaţionale (cf. Grice 1975). (ii) In al doilea rînd, vom lua în considerare consecinţele utilizării noţiunii de implicatură asupra tratamentului presupoziţiilor (cf. Karttunen şi Peters 1979). (iii) In al treilea rînd, vom aborda două tipuri importante de implicaturi can­ titative, implicaturi scalare şi implicaturile clauzale (cf. Gazdar 1979). (iv) In sfîrşit, vom discuta două dezvoltări recente ale teoriei griceene, bazate, pe de o parte, pe principiul-R şi pe principiul-Q (cf. Horn 1984 şi 1988) şi, pe de altă parte, pe principiul-I (Atlas şi Levinson 1981, Levinson 1987). 1. DIFERITELE TIPURI DE IMPLICATURI ŞI CRITERIILE DE DEOSEBIRE A ACESTORA
1.1. CONŢINUTUL EXPRIMAT ŞI CEL LMPLICITAT

A

Noţiunea de implicatură (cf. Grice 1975) este bazată pe distincţia fundamentală dintre ceea ce este exprimat şi ceea ce este implicitat într-un enunţ. Conţinutul comunicat la modul spus corespunde conţinutului logic al enunţului, adică aspectelor sale vericondiţionale. Ceea ce este implicitat, în schimb, este definit negativ ca „ceea ce este comunicat minus ceea ce este spus". In alţi termeni,

232

CAPITOLUL 9

implicaturile privesc, în principal, aspectele nonvericondiţionale ale enun­ ţurilor.
Pentru a ilustra diferenţa dintre aspectele vericondiţionale şi aspectele nonvericondiţionale ale enunţurilor, să luăm exemplele (1) şi (2): (1) Este adevărat că Max e lingvist. (2) Este surprinzător că Max e lingvist. Se observă că pentru ca (1) să fie adevărat, trebuie ca propoziţia Max este lingvist să fie adevărată, ceea ce nu este necesar în (2): Max este lingvist poate foarte bine să fie falsă, şi întreaga frază va fi considerată ca adevărată, dacă faptul că Max este lingvist este surprinzător.
1.2. IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI IMPLICATURI N O N C O N V E N Ţ I O N A L E

Clasa implicaturilor este constituită din două subclase, implicaturile conven­ ţionale şi implicaturile nonconvenţionale. Implicaturile convenţionale sînt aspecte nonvericondiţionale ale enunţurilor determinate exclusiv începînd de la cuvinte şi de la forma frazelor enunţate. Astfel, faptul că locutorul lui (2) presupune că Max este lingvist este adevărat ar fi, în sensul griceean, o implicatură convenţională. Alături de implicaturile convenţionale, vom vorbi de o mare subclasă a implicaturilor nonconvenţionale (cf. Sadock 1987, Levinson 1983). Implicaturile nonconvenţionale se împart în două categorii inegale, implicaturile conversaţionale şi implicaturile nonconversaţionale. (i) Implicaturile conversaţionale implică principiul de cooperare şi maximele con­ versaţionale. Principiul cooperării stipulează că există prezumţia că, orice partici­ pant la o conversaţie cooperează la schimb astfel încît contribuţia sa trebuie să corespundă la ceea ce se aşteaptă de la el, în funcţie de direcţia schimbului şi de scopurile sale acceptate în mod tacit. Un comportament cooperativ presupune ca, în cursul interacţiunii, locutorul să utilizeze (adică să exploateze) maximele conver­ saţionale următoare (cf. supra, cap 7, § 2.2. pentru o descriere mai precisă):
1. maximele de cantitate, care cer locutorului să nu dea nici mai multă, nici mai puţină informaţie decît o cere scopul comunicării; 2. maximele de calitate, care cer locutorului să nu afirme lucruri pe care le crede false şi pentru care nu are dovezi; 3. maximele de relaţie, care cer locutorului să facă în aşa fel, încît contribuţia sa să fie pertinentă; 4. maximele de mod, care cer locutorului să contribuie la conversaţie într-o manieră ordonată şi să evite ambiguităţile, prolixitatea şi obscuritatea. NB: Comportamentul cooperativ al locutorului nu implică în mod obligatoriu ca locu­ torul să respecte maximele, în sensul în care contribuţia sa ar fi în mod necesar informa-

IM-PLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE

233

tivă, adaptată, adevărată, pertinentă şi clară. Am văzut în capitolul 7 (§ 2.2.2.) că Grice întrevede cazuri în care locutorul exploatează maximele, şi anume le încalcă cu ostentaţie în scopul transmiterii unei implicaturi (cazurile cele mai evidente constînd din tropi ca ironia, metafora, litota, în care e încălcată prima maximă de calitate).

(ii) Implicaturile nonconversaţionale sînt calculate pe baza sensului convenţional al cuvintelor şi al fondului de cunoştinţe: ele depind de maxime sau reguli nonconversaţionale de natură „estetică, socială sau morală". In legătură cu aceasta, Grice dă exemplul maximei „fiţi politicos", care nu este pentru el o maximă conversaţională, ceea ce-i permite să excludă din categoria implicaturilor con­ versaţionale fenomenele de politeţe (cf. totuşi Brown şi Levinson 1978 şi 1987 pentru o opţiune radical diferită). Acestea fiind spuse, după cum remarcă judicios Sadock (1978), implicaturile nonconversaţionale sînt mai apropiate de implica­ turile conversaţionale decît de implicaturile convenţionale.
Ne putem întreba dacă există maxime nonconversaţionale şi dacă maximele de politeţe la care face aluzie Grice nu sînt în fond reguli de conversaţie. Vom găsi în R. Lakoff (1973) o propunere de completare a maximelor griceene cu maxime de politeţe, şi, de ase­ menea, în Leech (1980 şi 1990), un ansamblu de maxime de politeţe care dirijează compor­ tamentele conversaţionale ale participanţilor. Aşadar, graniţa dintre regulă conversaţională şi regulă nonconversaţională, ca şi corolarele lor implicatură conversaţională şi implicatură nonconversaţională, este legată de o opoziţie fundamentală pentru teoria pragmatică: distincţia dintre principii pragmatice universale şi principii pragmatice dependente din punct de vedere cultural. Este evident că din această perspectivă, maximele de conversaţie pretind la universalitate, în timp ce ar fi absurd să se definească regulile de politeţe ca reguli universale. Cf. Keenan (1976) pentru o discuţie asupra unversalităţii principiilor conver­ saţionale ale lui Grice. 1.3. IMPLICATURI CONVERSAŢIONALE GENERALIZATE ŞI PARTICULARE

Implicaturile conversaţionale se împart ele înseşi în două mari clase: impli­ caturile conversaţionale generalizate (generalized) şi implicaturile conver­ saţionale particulare (particularized). Fiecare dintre aceste clase implică utilizarea maximelor conversaţionale, dar, în timp ce implicaturile parti­ culare sînt contextual dependente (ele presupun accesul la un ansamblu de informaţii de fundal, constituind cunoştinţele comune), implicaturile gene­ ralizate sînt declanşate pornind numai de la materialul lingvistic şi sînt deci independente de context. Din acest punct de vedere, fiind fundamental de­ pendente de forma expresiilor şi de conţinutul lor, ele tind să fie confundate cu implicaturile convenţionale. Ansamblul tipurilor de implicaturi poate fi reprezentat prin schema urmă­ toare (cf. Sadock 1978, Levinson 1983, Horn 1988):

234

CAPITOLUL 9

Figura 1
Trebuie să remarcăm că aceste opoziţii nu produc, în mod direct, o separare a sarcinilor între semantică şi pragmatică. Separarea depinde, de fapt, de definiţia dată în prealabil seman­ ticii. Dacă semantica are drept obiect aspectele vericondiţionale ale enunţurilor, atunci semantica se limitează la ceea ce e conţinutul exprimat, iar pragmatica include domeniul implicaturilor, fie că ele sînt convenţionale sau nonconvenţionale. Dacă, din contră, semantica îşi ia ca domeniu aspectele „convenţionale" ale semnificaţiei, iar pragmatica aspectele „naturale" ale acesteia, atunci frontiera dintre semantică şi pragmatică va trece prin noţiunea de implicatură: implicaturile convenţionale ţin de semantică, iar implicaturile nonconvenţionale ţin numai de pragmatică. Pentru a evita acest gen de confuzie, Sadock (1978) propune să se reprezinte diferitele categorii introduse de Grice, plecînd de la figura 2, care are avantajul de a stabili o distincţie nonambiguă între sarcinile lingvisticii (care se limitează la aspectele semantice convenţionale) şi cele ale pragmaticii.

IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE
1.4. CRITERII DE DEOSEBIRE A IMPLICATURILOR

235

La sfîrşitul articolului său, Grice (1975) dă şase criterii care permit o distincţie între diferitele tipuri de implicaturi. Aceste criterii sînt cele ale calculabilitâţii, ale anulabilităţii şi ale nondetaşabilitâţii, ale convenţionalităţii, ale enunţării şi ale indeterminârii. Implicaturile conversaţionale şi implicaturile convenţionale sînt definite pornind de la aceste criterii în modul următor: Implicaturi conversaţionale calculabile anulabile nondetaşabile nonconvenţionale dependente de enunţare nedeterminate Figura 3 1.4.1. Calculabilitatea Implicaturile conversaţionale se rezolvă, de regulă, pe baza principiului coope­ rării şi a maximelor conversaţionale: ele sînt aşadar calculabile; prin opoziţie, implicaturile convenţionale nu sînt calculabile, ci declanşate automat pe baza conţinutului expresiei.
Criteriul calculabilitâţii pune două feluri de probleme. Pe de o parte, deoarece implica­ turile conversaţionale sînt calculate pe baza principiului cooperării şi a maximelor conver­ saţionale, aceasta presupune ca maximele să fie suficient de precise pentru a determina explicit implicaturile calculate. Or, formularea lor este atît de vagă încît, uneori, ele explică aceleaşi fapte: de exemplu, cum poţi fi în acelaşi timp pertinent şi să spui sau mai mult sau mai puţin decît ceea ce se cere? Pe de altă parte, calculabilitatea nu este o condiţie suficientă, iar aceasta ţine de faptul că treptat implicaturile conversaţionale s-au convenţionalizat. Exemplul cel mai semnificativ este acela ai idiomurilor, cum este enunţul (3), care nu este contradictoriu (cf. Morgan 1978): (3) Mon chien est alle aux toilettes sur le tapis du salon. [* Cîinele meu a mers la toaletă pe covorul din salon.]

Implicaturi convenţionale noncalculabile nonanulabile detaşabile convenţionale independente de enunţare determinate

1.4.2. Anulabilitatea Criteriul anulabilităţii {cancellability) arată că o implicatură conversaţională poate fi anulată fără a produce o contradicţie, iar anularea unei implicaturi convenţionale, din contră, produce.
Astfel, pe cînd implicatură conversaţională a lui (4) din (5) poate fi foarte bine anulată, aşa cum o arată (6), implicatură convenţională a lui (7), dată în (8), nu poate fi (cf. (9)):

236
(4) (5) (6) (7) (8) (9) Max îl insultă pe Paul, iar Paul îi dădu un pumn.

CAPITOLUL 9

Mai întîi Max îl insultă pe Paul; iar apoi Paul îi dădu un pumn. Max îl insultă pe Paul, iar Paul îi dădu un pumn, dar nu neapărat în această ordine. Ducele de Norfolk are trei castele, dar numai o maşină. Există un contrast între faptul de a avea trei castele şi numai o maşină. ? Ducele de Norfolk are trei castele, dar numai o maşină, iar între aceste două fapte nu există în fond nici un contrast.

In contrast cu implicaturile conversaţionale, implicaţiile sînt nonanulabile: (10) implicitează conversaţional (11) via maxima de cantitate (locutorul este bănuit că a dat cea mai puternică informaţie), însă implică (12) (în sensul implicaţiei semantice definite în capitolul 8 § 1.2.1.: o propoziţie P implică din punct de vedere semantic o propoziţie Q dacă şi numai dacă fiecare situaţie care o face pe P adevărată o face şi pe Q adevărată). într-adevăr, dacă (10) este adevărat, atunci şi (12) este adevărat: acela care are trei copii are, din punct de vedere logic, doi copii. Putem arăta această diferenţă prin faptul că anularea implicaturii nu face enunţul contradictoriu (cf. (13)), pe cînd anularea implicaţiei semantice îl face (cf. (14)): (10) (11) (12) (13) (14) Ana are trei copii. Ana are trei copii şi nu mai mulţi. Ana are doi copii. Ana are trei copii, dacă nu are patru. ? Ana are trei copii, dacă nu are doi.

1.4.3. Nondetaşabilitatea Fie X o expresie cu un sens S iar Ic implicatura conversaţională bazată pe enun­ ţarea lui Xîn contextul C. Vom spune că, dacă nu e posibilă găsirea unei expresii X' care să aibă acelaşi sens cu Xşi care să nu aibă implicatura conversaţională Ic, atunci implicatura conversaţională / este nondetaşabilă. Altfel spus, o impli­ catura este nondetaşabilă atunci cînd ea se bazează mai curînd pe forma expresiei şi deci atunci cînd implicatura nu poate fi detaşată de enunţ prin simpla înlocuire a expresiei cu unul dintre sinonimele sale.
De exemplu, implicaturile conversaţionale particulare, cum este ironia, sînt nondetaşabile, deoarece, pentru a comunica (15), locutorul are de ales între expresiile din (16): (15) (16) Max este un imbecil. a. Max este un geniu. b. Max este de o inteligenţă prodigioasă. c. Max are cap etc.

IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE

237

In schimb, (17) implickează (18) şi are aceleaşi condiţii de adevăr ca (19). Dar (19) nu implicitează deloc (18); vom spune deci că (17) implicitează în mod convenţional (18): (17) (18) (19) Max n-a reuşit să ajungă la culme. Max a încercat să ajungă la culme. Max n-a ajuns la culme.

Sadock (1978) a arătat că nondetaşabilitatea, ca şi calculabilitatea, nu este o condiţie suficientă pentru determinarea unei implicaturi conversaţionale. De fapt, nondetaşabilitatea nu e suficientă pentru a distinge implicaturile conversaţionale de implicaţii. Exemplul pe care îl dă este acela al lui şi. Pentru Sadock nu e posibil să parafrazăm Ion şi Paulauplecat fără a comunica faptul că Paul a plecat. Or, propoziţia Paul a plecat nu este o implicatură conversaţională, ci o inferenţă logică. 1.4.4. Nonconvenţionalitatea Criteriul nonconvenţionalitâţii implicaturilor conversaţionale traduce p u r şi simplu ideea că implicaturile conversaţionale, contrar implicaturilor conven­ ţionale, nu fac parte din sensul convenţional al expresiilor ligvistice. Argumentele care se aduc sînt relativ dogmatice, în sensul că ele presupun o ierarhie de prelucrare, pe de o parte, între sensul literal şi sensul implicitat, şi, de cealaltă parte, între aspecte vericondiţionale şi nonvericondiţionale ale enunţului. într-adevăr, dacă admitem că trebuie să calculăm sensul literal al unui enunţ înainte de a calcula implicaturile acestuia, atunci implicaturile nu pot face parte din sensul convenţional al expresiilor lingvistice. Pe de altă parte, se poate foarte bine ca un enunţ să fie adevărat în timp ce implicaturile sale sînt false. Dacă locutorul afirmă ci. Ana are trei copii, pe cînd ea are patru, enunţul său nu este fals, dar implicatură sa conversaţională (Ana are trei copii şi nu are mai mulţi) este falsă. De fapt, acest criteriu este circular: implicaturile conversaţionale sînt prin definiţie nonconvenţionale. Mai mult, dacă s-ar putea determina intuitiv ceea ce este convenţional de ceea ce nu este convenţional, n-am mai avea nevoie de acest criteriu. 1.4.5. Dependenţa de enunţare Acest criteriu nu este în general pus în discuţie, dar e coerent cu criteriul non­ convenţionalitâţii implicaturilor conversaţionale. Dacă într-adevăr o implicatură conversaţională nu face parte din sensul convenţional al enunţului, şi a fanion din ceea ce este spus/exprimat, rezultă că ea nu poate fi declanşată decît p r i n faptul de a enunţa o anumită expresie cu un anumit sens. Observaţia are, p r i n aceasta, un aspect pernicios: dacă implicaturile conversaţionale p r o v i n mai degrabă din faptul de a spune decît din ceea ce este spus/exprimat, p e n t r u ca acest criteriu să fie utilizabil, ar trebui ca soluţia să fie cunoscută dinainte, şi anume să fie cunoscut ansamblul implicaturilor conversaţionale ale unei expresii independent de enunţarea sa; dar atunci acest criteriu ar fi n o n p e r t i n e n t .

238

CAPITOLUL 9

1.4.6. Indeterminarea Cel mai bun exemplu de implicatura conversaţională nedeterminată este acela al metaforelor. In anumite metafore, într-adevăr, implicatura conversaţională are o determinare mai curînd superior decît inferior determinată, în timp ce în altele, aceasta are o determinare mai curînd inferioară decît superioară. Variaţia în determinarea implicaturilor conversaţionale depinde de fapt de gradul de fixare a metaforei. Cu cît o metaforă este mai fixă, cu atît implicaturile sale sînt mai determinate; cu cît o metaforă este mai puţin fixă (cu cît este mai creativă), cu atît implicaturile sale sînt mai nedeterminate.
Să comparăm, legat de aceasta, următoarele două metafore: (20) Camera asta-i o cocină. (21) Max e un buldozer. Implicaturile lui (20) şi, respectiv, (21) sînt: (22) Această cameră este într-o asemenea stare, încît seamănă cu o cocină de porci. (23) Max este solid, robust, fiabil, o persoană pe care nu o poate opri nimic etc. Este relativ simplu să determinăm implicaturile lui (20). In schimb, dependenţa contextuală a lui (21) este mult mai mare. După cum se vorbeşte, pozitiv sau negativ, despre Max, implicaturile inferabile din (21) nu sînt aceleaşi. In plus, nimic nu interzice să considerăm că lista dată în (23) n-ar fi exhaustivă şi că nu epuizează ideea complexă pe care voia să o comunice locutorul. A se consulta asupra problemei metaforei capitolul 15.

Vom constata deci că criteriile propuse de Grice nu sînt nici condiţii necesare şi nici condiţii suficiente pentru determinarea caracterului conver­ saţional al unei implicaturi.
Calculabilitatea este cu siguranţă o condiţie necesară, chiar dacă nu suficientă, dar în mod obişnuit necesară. Nondetaşabilitatea nu este o condiţie necesară a implicaturilor conversaţionale: nimic nu ne interzice să gîndim că într-o limbă naturală două unităţi lexicale diferă prin aceea că una anulează implicatura conversaţională asociată celeilalte. Dacă anulabilitatea este o condiţie necesară a implicaturilor conversaţionale, ea nu constituie totuşi o proprietate calitativă a acestora; cu cît implicatura este mai generalizată (cu cît ea este mai fixată), cu atît este mai greu de a o anula. Referitor la celelalte criterii, am văzut că ele sînt fie implicate în mod trivial (obişnuit) prin definirea implicaturilor conversaţionale, fie circulare în propria lor definire. Noţiunea de implicatura conversaţională este deci o noţiune cu contururi relativ vagi.

2. PRESUPOZIŢII ŞI IMPLICATURI Noţiunea de implicatura convenţională a fost ruda săracă a pragmaticii şi a trebuit să apară articolul important al lui Karttuner şi Peters (1979) pentru a i se acorda drept de cetate în literatura pragmatică. Acest articol este original în măsura în care:

IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE

239

(i) încearcă să arate că un mare număr de fenomene grupate în categoria generală a presupoziţiilor sînt, de fapt, cazuri clasice de implicaturi, fie convenţionale, fie conversaţionale; (ii) integrează analiza implicaturilor convenţionale în cadrul unei semantici formale, semantica lui Montague în A Proper Treatment o/Quantification (PTQ) (cf. Montague 1974 pentru principalele sale lucrări, Dowty, Wall et Peters 1981 pentru o introducere foarte bună la P T Q , ca şi Galmiche 1991 pentru o primă introducere în franceză). In acest paragraf, nu vom aborda decît două puncte: pe de o parte, analiza u n o r cazuri de presupoziţii ca implicaturi conversaţionale particulare, şi, pe de altă parte, analiza unor cazuri de presupoziţii ca implicaturi convenţionale.
2.1. PRESUPOZIŢIE ŞI IMPLICATURĂ CONVERSAŢIONALĂ PARTICULARĂ

Primul caz de figură examinată de Karttunen şi Peters este acela al frazelor condiţionale şi în special al condiţionalelor contrafactuale. U n a dintre nume­ roasele analize care a fost făcută asupra acestora (cf. Lakoff 1972 şi Jayez şi Reboul 1990 pentru o sinteză) constă în a spune că propoziţiile condiţionale contrafactuale presupun falsitatea antecedentului lor. Astfel, enunţul (24) presupune că nu plouă afară: (24) Dacă ar ploua afară, zgomotul ploii pe acoperiş ne-ar acoperi vocile. Vom observa aici că, dacă întreaga frază este adevărată, ea presupune, pentru raţiuni care nu sînt de natură logică, că antecedentul este fals: interlocutorul, auzindu-1 clar pe locutor, deduce falsitatea antecedentului. Remarcăm, de asemenea, că ar fi de neconceput, şi tot din raţiuni pragmatice, să ne imaginăm o situaţie în care antecedentul ar fi adevărat iar consecinţa falsă. Pe scurt, raţiunile care ne permit să efectuăm o analiză strict vericondiţională sau semantică a condiţionalelor contrafactuale nu par să fie suficiente, deoarece le putem da şi o interpretare pragmatică, Dar mai există şi alte cazuri: anumite condiţionale contrafactuale se inter­ pretează în m o d necesar ca avînd antecedentul adevărat, după cum o arată şi exemplul (25): Dacă Măria ar fi alergică la penicilină, ar avea exact simptomele pe care le manifestă. Aici, interlocutorul conchide că Măria este alergică la penicilină. Nu p u t e m aşadar considera ca valabilă regula: „o condiţională contrafactuală de forma logică dacă P, Q presupune falsitatea lui P". Falsitatea acestei reguli nu se datorează faptului că propoziţiile condiţionale contrafactuale nu au proprietăţile care le sînt atribuite, ci mai degrabă faptului că falsitatea ante(25)

240

CAPITOLUL 9

cedentului lor nu este presupusă, ci impicitată. în alţi termeni, condiţionalele contrafactuale constituie tot atîtea cazuri de implicaturi conversaţionale par­ ticulare care necesită nu numai recurgerea la context, dar şi la maximele con­ versaţionale. Maximele la care se va face referinţă aici sînt maximele de calitate sau de veridicitate („nu afirmaţi ceea ce credeţi că este fals") şi maxima de perti­ nenţă („fiţi pertinent").
2.2. PRESUPOZIŢIE ŞI IMPLICATURĂ CONVENŢIONALĂ

Ipoteza lui Karttunen şi Peters este că un mare număr de cazuri de presupoziţii sînt, de fapt, implicaturi convenţionale. Printre exemplele cele mai semnificative sînt operatorii seulement, meme, aussi (numai, chiar şi de asemenea), verbele factive a uita, a realiza, verbele implicative a reuşi, a eşua şi, în sfîrşit, construcţiile clivate sau pseudo-clivate. Nu vom discuta aici decît cazul operatorului meme (chiar (şî)). 2.2.1. Analiza lui meme S-a observat că operatorul meme (chiar (şi)) nu joacă nici un rol în determinarea condiţiilor de adevăr ale enunţului. In alţi termeni, condiţiile de adevăr din (26) sînt exact aceleaşi ca în (27); aceste două fraze sînt adevărate dacă şi numai dacă este adevărat că Bill o iubeşte pe Măria.
(26) (27) Meme Bill aime Mărie. [Chiar şi Bill o iubeşte pe Măria.] Bill aime Mărie. [Bill o iubeşte pe Mariaj

Aşadar, dacă meme nu joacă nici un rol în condiţiile de adevăr din (26), nu înseamnă totuşi că el nu aduce nici o contribuţie la sensul enunţului. într-adevăr, pornind de la (26), poate fi inferat (28), ceea ce (27) nu o permite:
(28) a. Şi alte persoane decît Bill o iubesc pe Măria. b. Printre aceste persoane, Bill este cel mai puţin susceptibil de a o îndrăgi. Trebuie să remarcăm aici că, pentru Karttunen şi Peters, locutorul lui (26) se angajează faţă de (28) în aceeaşi măsură ca şi faţă de (27). Dar importanţa acestor două tipuri de informaţii nu este aceeaşi. într-adevăr, contestarea enunţurilor din (28) care îl privesc pe meme va fi mai slabă decît contestarea lui (27), care reprezintă o parte din (26).

Punctul important este că diferenţa dintre (26) şi (27) este aceea care există între ceea ce este spus/exprimat şi ceea ce e implicitat: cu alte cuvinte, locutorul lui (26) spune că este adevărat că Bill o iubeşte pe Măria şi implicitează că şi alţii decît Bill o iubesc pe Măria, precum şi că ne-am fi putut aştepta ca Bill să n-o

IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE

241

iubească. Mai mult, aceste implicaturi sînt convenţionale: pe de o parte, ele nu pot fi atribuite oricărui principiu conversaţional sau oricărui context de enunţare şi sînt declanşate de prezenţa lui meme {chiar) în enunţ; pe de altă parte, ele nu pot fi anulate fără a produce un enunţ contradictoriu, după cum o arată (29):
(29) ? Meme Bill aime Mărie, mais personne d'autre ne l'aime. [? Chiar şi Bill o iubeşte pe Măria, dar nimeni altcineva nu o iubeşte.]

Una dintre problemele pe care le rezolvă Karttunen şi Peters este pro­ blema proiecţiei, şi anume a prelucrării presupoziţiilor (sau a implicaturilor convenţionale) în frazele complexe (cf. capitolul 8 § 4.2.). Să luăm cazul unui verb factiv ca a remarca şi al construcţiei condiţionale:
(30) (31) Je viens de remarquer que meme Bill aime Mărie. [Tocmai am remarcat că pînă şi Bill o iubeşte pe Măria.] Si meme Bill aime Mărie, alors tout va bien. [Dacă chiar şi Bill o iubeşte pe Măria, atunci totul e bine.] Fraza (30) spune că locatorul a remarcat că Bill o iubeşte pe Măria, dar nu înseamnă că locutorul a observat că şi alţii decît Bill o iubesc pe Măria sau câ Bill este persoana cea mai puţin susceptibilă de a o iubi. In alţi termeni, din punct de vedere vericondiţional, sensul lui a remarca nu se aplică decît proproziţiei care determină condiţiile de adevăr ale lui Meme Bill aime Mărie {Chiar şi Bill o iubeşte pe Măria), adică Bill aime Mărie (Bill o iubşte pe Măria). Mai mult decît atît. Locutorul din (30) se angajează asupra adevărului din (28) în acelaşi fel ca şi locutorul lui (26): implicaturile convenţionale ale frazei completive sînt aşadar moştenite (inherited) de fraza complexă. Acelaşi tip de analiză se aplică frazei condiţionale (31). Aici locutorul nu se angajează asupra adevărului din (27). El nu ştie dacă propoziţia „Bill o iubeşte pe Măria" este adevărată. Dar el se angajează asupra adevărului din (28), în sensul în care se angajează şi locutorul din (26),

2.2.2. Implicaturi convenţionale şi presupoziţii pragmatice Analiza pe care o efectuează Karttunen şi Peters noţiunii de implicatură conven­ ţională se plasează în cadrul unei teorii formale: semantica lui Montague (obser­ vaţiile informale formulate în 2.2.1. sînt traduse în logica intensională din A Proper Treatment of Quantification, cf. Montague 1974). Dar ei încearcă în plus să dea o explicaţie funcţională. Acesta este punctul în care, privind noţiunea de presupoziţie pragmatică, intuiţiile lor se alătură celor ale lui Stalnaker şi în care teoria griceeană a implicaturilor este dependentă în mod explicit de noţiunea de cunoaştere comună (fond de cunoştinţe). Ipoteza lor este că în fiecare mo­ ment al conversaţiei, un ansamblu de propoziţii este considerat ca adevărat de către participanţii la conversaţie, de exemplu în funcţie de ceea ce s-a spus în conversaţie pînă atunci. Acest ansamblu de propoziţii constituie fondul comun al conversaţiei (common ground). In plus, aceştia presupun că, într-o conversaţie

242

CAPITOLUL 9

cooperativă, o frază nu poate fi enunţată decît dacă ea implică în mod conven­ ţional propoziţii care ar fi putut fi supuse discuţiei în acest punct al conversaţiei. Şi cum propoziţiile cel mai puţin supuse discuţiei sînt tocmai acelea care aparţin fondului comun al conversaţiei, se poate deduce că fiecare implicatura conven­ ţională aparţine fondului comun al conversaţiei. In alţi termeni, implicaturile convenţionale, din punctul de vedere al funcţiei lor, corespund la ceea ce s-a numit presupoziţii pragmatice (cf. Stalnaker 1977, Gazdar 1979). Dacă Karttunen şi Peters au putut arăta că, din punctul de vedere al pro­ prietăţilor lingvistice, un număr mare de presupoziţii semantice sînt de fapt implicaturi convenţionale, arată aici că, din punt de vedere funcţional, noţiunea de implicatura convenţională se suprapune în întregime pe aceea de presupoziţie pragmatică. Deci mai curînd decît să continuăm a distinge două tipuri de presu­ poziţii, presupoziţiile semantice şi presupoziţiile pragmatice, este preferabil să recurgem la o noţiune nonvericondiţională şi pragmatică, aceea de implicatura convenţională. 2.2.3. Negaţie obişnuită şi negaţie contradictorie Oricît de seducătoare ar părea, analiza lui Karttunen şi Peters nu rezolvă toate problemele legate de noţiunea de presupoziţie, şi mai ales de statutul negaţiei. Am văzut în capitolul 8 că una dintre problemele puse de noţiunea de presupoziţie semantică este cvasiobligaţia de a concepe două negaţii, o negaţie internă, care să nu afecteze presupoziţiile, şi o negaţie externă, care afectează presupoziţiile. Am calificat teoriile care conduc la recunoaşterea a două negaţii teorii ale ambi­ guităţii, opunîndu-le teoriilor univocităţii. Dar ce se întîmplă cu abordarea presupoziţiilor ca implicaturi convenţionale din perspectiva negaţiei? Karttunen şi Peters recunosc că anumite enunţuri, în care a doua parte neagă implicatura convenţională a celei dintîi, nu sînt contradictorii:
(32) a. Ion n-a ratat ocazia să vină. De fapt, nu trebuia să vină deloc. b. Bill n-a uitat deja că azi e vineri, pentru că azi e joi. c. Măria nu este şi ea bolnavă. Nimeni altcineva decît Măria nu e bolnav.

Soluţia constă în a distinge două tipuri de negaţii, pe care ei le numesc negaţie obişnuită (corespunzînd negaţiei interne), pe de o parte, şi negaţie contradic­ torie (corespunzînd negaţiei externe), de cealaltă parte. Negaţia contradictorie se caracterizează, în principal, prin aceea că ea afectează nu numai ceea ce se spune, dar, de asemenea, şi ceea ce se implicitează convenţional, pe cînd negaţia obişnuită nu afectează decît ceea ce se spune, nu şi implicaturile convenţionale.

IMPUCATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE
e j e

243

Dacă < este o frază afirmativă al cărei sens este reprezentat prin < (}>; <> >, unde (j) este ( > ţ extensiunea lui < (ceea ce se spune prin <> iar ty implicaturile convenţionale ale lui <> atunci cele j ) )) ţ, două negaţii se pot defini în modul următor: (33) a. negaţia obişnuită a lui <j): < <ţ>; (j)' > b. negaţia contradictorie a lui < : < - [ ( " A 0']; [ ţ ' v -><ţ>'] > > ><> | <> Cu alte cuvinte, negaţia obişnuită nu face decît să nege explicitarea propoziţiei 0, în timp ce negaţia contradictorie se înţelege ca negînd conjuncţia dintre explicitare şi implicatură, lâsînd deschisă posibilitatea negării implicaturii convenţionale.
e

Se vede deci că soluţia lui Karttunen şi Peters este mai mult o soluţie tehnică decît un tratament de fond al problemelor puse de noţiunile de presupo­ zuţie semantică şi de presupozuţie pragmatică. Vom examina acum, în acelaşi cadrul teoretic, o modalitate de abordare care are avantajul de a pune în relaţie ansamblul fenomenelor inferenţiale, fie ele semantice (adică vericondiţionale) sau pragmatice (adică nonvericondiţionale). Este vorba despre abordarea lui Gazdar, formulată în teza sa (cf. Gazdar 1977) şi reluată în Gazdar (1979). 3. IMPLICATURI CANTITATIVE GENERALIZATE Una dintre problemele constante ale literaturii pragmatice asupra presupoziţiilor şi implicaturilor este problema anulabilităţii acestora. Una dintre soluţiile cele mai interesante la această problemă a fost propusă de către Gazdar (1979), care dezvoltă o ierarhie între tipuri de inferenţe pragmatice. Ideea este că implicaturile şi presupoziţiile, dar nu şi implicaţiile, pot fi contextual anulate. Iată de ce, pentru a determina posibilitatea anulării, trebuie să se decidă o ordine de aplicare a in­ ferenţelor pragmatice. Ierarhia propusă este următoarea (cf. Levinson 1983, 213):
Ordinea aplicării inferenţelor pragmatice 1. Implicaţiile frazei enunţate P. 2. Implicaturile clauzale ale lui P. 3. Implicaturile scalare ale lui P. 4. Presupoziţiile lui P.

Cu alte cuvinte, primele inferenţe extrase dintr-o frază P sînt implicaţiile sale, apoi implicaturile şi, în sfîrşit, presupoziţiile sale. Implicaţiile nefiind anulabile, cele care vor fi anulate vor fi implicaturile şi presupoziţiile, în cazurile în care ele contrazic o propoziţie oarecare aparţinînd fondului comun al conversaţiei şi, mai ales, o implicaţie. Vom reveni asupra acestor cazuri mai jos.
3.1. IMPUCATURI GENERALIZATE, IMPUCATURI POTENŢIALE ŞI PRESUPOZIŢII

Noţiunea centrală a lui Gazdar este aceea de implicatură generalizată ce cores­ punde unui subansamblu al implicaturilor conversaţionale. Aceste implicaturi

244

CAPITOLUL 9

sînt conversaţionale în' măsura în care sînt declanşate de o maximă conver­ saţională. Gazdar foloseşte mai ales maximele de calitate şi de cantitate. In plus, vom vedea că abordarea sa necesită o distincţie între două tipuri de implicaturi: implicaturile potenţiale sau im-plicaturile, care sînt calculabile independent de contexte, şi implicaturile actuale, care sînt rezultatul interacţiunii contextului cu fraza enunţată. Acelaşi principiu este valabil pentru presupoziţii, şi vom distinge din acest punct de vedere presupoziţiile potenţiale (sau presupoziţiile) de presupoziţiile actuale. 3.1.1. Implicaturi calitative şi cantitative Prima maximă de calitate („nu spuneţi ceea ce credeţi că este fals" este reformulată de Gazdar (1979, 46) în felul următor:
Calitate Nu spuneţi decît ceea ce ştiţi

Consecinţa acestei reformulări este că enunţarea unui act de aserţiune produce automat o implicatura calitativă (quality implicaturi):
Implicatura calitativă Enunţarea lui 0 de către un locutor L implicitează K ţ (unde K<j) se citeşte „L ştie că $"). <> Astfel, condiţiile de reuşită ale unui act ilocuţionar de aserţiune (cf. cap. 1) nu ar fi decît un caz particular de implicaturi, şi anume implicaturile conversaţionale calitative. NB: Am văzut în capitorul 7 (§ 2.2.1.) că Grice refuza să considere condiţiile de reuşită a aserţiunilor ca implicaturi conversaţionale. Pentru el, dacă I spune P sub formă de aserţiune, totuşi el nu implicitează, în sensul pe care Grice îl acordă lui a implicita, că L ştie sau crede căP. Lovitura de forţă a lui Gazdar se explică aici prin voinţa sa de a formaliza implicaturile şi prin recursul necesar, în cadrul semanticii lui Montague, la logica intensională. Faptul de a recurge la operatori epistemici precum K (pentru „a şti") este o dovadă evidentă pentru aceasta.

Recurgerea la maximele de cantitate („daţi atîta informaţie cîtă se cere" şi „nu daţi mai multă informaţie decît se cere") a permis formularea unei soluţii generale pentru problema următoare. In exemplele (34) — (38), frazele-b sînt im­ plicaturi ale frazelor-a, frazele-c conţin o propoziţie ce anulează implicatura, iar frazele-d implică frazele-a, dar sînt inconsistente cu implicaturile lor (frazele-b):
(34) a. La recepţie erau cîţiva băieţi. b. Nu toţi băieţii erau la recepţie. c. La recepţie erau cîţiva băieţi, şi de fapt toţi. d. Toţi băieţii erau la recepţie.

IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE

245

(35)

a. Măria a încercat să încaseze un cec. b. Măria nu a reuşit să încaseze un cec. c. Măria a încercat, şi de fapt a reuşit, să încaseze un cec. d. Măria a reuşit să încaseze un cec. a. Cred că (el) e bolnav. b. Nu ştiu dacă el este bolnav. c. Cred, şi de fapt ştiu, că el este bolnav. d. Ştiu că el este bolnav. a. Dacă Ion mă vede, îi va spune Măriei. b. Nu ştiu dacă Ion o să mă vadă. c. Dacă Ion mă vede, şi ştiu că o să mă vadă, îi va spune Măriei. d. Deoarece Ion o să mă vadă, îi va spune Măriei. a. Sora mea este sau în baie, sau în bucătărie. b. Nu ştiu dacă sora mea este în baie şi nu ştiu dacă este în bucătărie. c. Sora mea este sau în baie sau în bucătărie, iar eu ştiu unde. d. Ştiu că sora mea este în baie. d'. Ştiu că sora mea este în bucătărie.

(36)

(37)

,

(38)

Generalizarea pe care o propune Gazdar este următoarea: orice persoană enunţă o frază-a şi ar avea posibilitatea să enunţe o frază-d dă mai puţină informaţie decît ar fi p u t u t da, dat fiind faptul că fraza-d este mai puternică decît fraza-a. Dacă locutorul este cooperativ şi respectă maximele de cantitate, atunci a enunţa o frază-a înseamnă a implicita negarea frazei-d. Cu alte cuvinte, negarea unei fraze-d este o implicatură cantitativă generalizată a unei fraze-a. Astfel, Nu toţi băieţii au fost la recepţie este o implicatură cantitativă generalizată a lui Cîţiva băieţi erau la recepţie. 3.1.2. Implicaturi potenţiale şi actuale, pesupoziţii potenţiale şi actuale Gazdar introduce concomitent o'distincţie, şi p e n t r u implicaturi, şi p e n t r u presupoziţii, între inferenţă potenţială şi inferenţă actuală. O implicatură poten­ ţială sau im-plicaturâ corespunde implicaturii pe care o frază ar putea să o comu­ nice înainte de anularea contextuală. Cu alte cuvinte, fenomenele de anulare a implicaturii, ca şi fenomenele de anulare a presupoziţiei, nu sînt considerate contraexemple la definirea implicaturilor şi presupoziţiilor, ci sînt definite, din contră, ca procese contextuale. Astfel, descrierea lingvistică trebuie să prevadă ansamblul implicaturilor potenţiale şi al presupoziţiilor potenţiale (sau pre­ supoziţii) şi, de asemenea, un anumit număr de restricţii care să blocheze deri­ varea implicaturilor potenţiale şi a presupoziţiilor potenţiale. Condiţiile de trecerea a unei implicaturi sau a unei presupoziţii potenţiale la statutul de im­ plicatură sau de presupoziţie actuală nu sînt determinate aici de o serie de constrîngeri lingvistice (asociate u n o r unităţi lexicale cu funcţie de goluri, dopuri

246

CAPITOLUL 9

sau filtre, ca la Karttunen 1973, cf. supra cap, 8, § 4.2.), ci de condiţii pragmatice precise. Pentru ca o inferenţă pragmatică să nu fie anulată (adică o im-plicatură sau o presupoziţie), trebuie ca ea să fie consistentă cu propoziţiile care constituie contextul, Acesta este definit ca ansamblul propoziţiilor acceptate de către parti­ cipanţi ca nondiscutabile, adică nesupuse contestării. Să examinăm cazul anulării presupoziţiilor, aşa cum apare ea în exemplul (39): (39) Lui Ion nu-i pare rău că a avut un eşec, întrucît a reuşit. (39) implică (40), implicaţie ce va fi adăugată contextului înainte de presupoziţia potenţială (41): (40) Ion a reuşit. (41) Ion a avut un eşec. Cum (41) este inconsistent faţă de (40) şi cum (40) a fost adăugat contextului în mod obligatoriu în calitate de implicaţie, rezultă că presupoziţia (41) nu va fi şi nu va putea fi adăugată contextului, Procesul de anulare este aşadar explicat prin simpla ordine de declanşare a inferenţelor pragmatice. Pentru a explica procesul de anulare a implicaturilor cantitative ale frazelor-b din (34)-(38), trebuie să dăm o definiţie precisă la două n o ţ i u n i care intervin în ierarhia inferenţelor pragmatice, noţiunile de implicatură scalară şi de implicatură clauzalâ.
3.2. IMPLICATURI SCALARE ŞI IMPLICATURI CLAUZALE

Implicaturile scalare sînt asociate predicatelor scalare, în timp ce implicaturile clauzale [clausal implicatures) sînt asociate conectorilor logici dacă şi sau. 3.2.1. Scări cantitative şi implicaturi scalare Noţiunea centrală este aceea de scară cantitativă. Vom da următoarea definiţie a acesteia (după H o r n 1972 şi Gazdar 1979 şi Levinson 1983): Scară cantitativă O scară cantitativă este un ansamblu ordonat de predicate <e,, e2,e3, ...en > astfel încît, dacă A este un cadru sintactic ş\.A(e^ o frază bine alcătuită, A(e,) implică A(e), A(e) implică A (e), dar nu şi invers. Se pot da următoarele exemple de scări cantitative: (42) <toţi, cea mai mare parte, mulţi, cîfiva, puţini...) < niciunul, nu toţi > < sigur, probabil, posibil > < întotdeauna, adesea, cîteodată> < şi, sau > < n , ... 5, 4,3,2, 1 > < excelent, b u n > < fierbinte, cald > <rece, răcoros > etc.

IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE

247

De exemplu, vom admite că dacă ceaiul este fierbinte, atunci ceaiul este cald, dar nu şi invers. De asemenea, dacă este sigur că va ploua, atunci este probabil că va ploua, dar nu şi invers. Deci noţiunea care stă la baza scărilor cantitative este aceea de implicaţie. In general, vom spune că într-o scară cantitativă, predicatele sînt legate în jos (lower-bound) prin implicaţie. Acum putem să definim implicatura scalară (cf. Levinson 1983,133, după Gazdar 1979, 58): Implicatura scalară Fie o scară <e , e2, e3, ... e n > . Dacă un locutor afirmă că v4(e2), atunci el implicitează -<A(e^, dacă el afirmă A(ei), el implicitează -<A(e^ şi ->A{e^, dacă el afirmă A(e^), el implicitează ~'A(eli,), ^4(e„.2) şi tot aşa pînâ la ->A(e^. Să reluăm frazele (34) pentru a explica noţiunea de implicatura scalară: (34) a. La recepţie erau cîţiva băieţi. b. Nu toţi băieţii erau la recepţie. c. La recepţie erau cîţiva băieţi, şi de fapt toţi. d. Toţi băieţii erau la recepţie.

Am văzut că (34 a) are ca implicatura cantitativă (34 b) şi că (34 d) implică (34 a). Din punct de vedere cantitativ, toţi şi cîţiva aparţin aceleiaşi scări, toţi fiind superior lui cîţiva în această scară, din cauza relaţiei de implicaţie care merge de la toţi la cîţiva. Dacă toţi şi cîţiva aparţin aceleiaşi scări cantitative, atunci se poate prevedea că enunţarea lui cîţiva X produce implicatura conversaţională nu toţi X: într-adevăr dacă predicatele unei scări sînt inferior legate în jos prin implicaţie, ele sînt legate în sus prin implicatura. Cu alte cuvinte, (34 a) implicitează cantitativ (34 b). Rămîne de explicat posibilitatea lui (34 c). C u m se face, într-adevăr, că această frază, care anulează implicatura potenţială asociată la ciţiva, nu este considerată drept contradictorie? C u m se explică, pe de altă parte, posibilitatea însăşi a unei asemenea anulări? Răspunsul la aceste două întrebări trece prin noţiunea de implicatura potenţială sau im-plicatură şi prin recurgere la relaţia de ordine dintre inferenţele pragmatice. (34 c) implică (34 d) şi această implicaţie e incompatibilă cu implicatura scalară (34 b). C u m ordinea de aplicare a inferen­ ţelor prevede ca cele care să fie mai întîi adăugate contextului să fie implicaţiile, şi numai după aceea implicaturile, vom înţelege de ce implicatura potenţială este blocată prin implicaţie. Pentru explicarea anulării implicaturilor scalare, procesul este deci identic cu cel care explică anularea presupoziţiilor. 3.2.2.Implicaturi clauzale Explicarea în termeni de implicatura scalară nu permite explicarea exemplelor de implicaturi cantitative legate de conectori, ca în (37) şi în (38):

248
(37)

CAPITOLUL 9 a. Dacă Ion mă vede, îi va spune Măriei. b. Nu ştiu dacă Ion o să mă vadă. c. Dacă Ion mă vede, şi ştiu că o să mă vadă, îi va spune Măriei. d. Deoarece Ion mă va vedea, îi va spune Măriei. a. Sora mea este sau în baie, sau în bucătărie. b. Nu ştiu dacă sora mea este în baie şi nu ştiu dacă este în bucătărie. c. Sora mea este sau în baie, sau în bucătărie, iar eu ştiu unde. d. Ştiu că sora mea e în baie. d'. Ştiu că sora mea e în bucătărie.

(38)

Am văzut că sau aparţine scării cantitative < şi, sau >, de unde putem infera prin implicatură scalară interpretarea sa exclusivă (cf. supra 6, § 3.3.2.). Dar o asemenea procedură nu explică faptul pertinent că locutorul nu ştie unde se găseşte sora sa, ceea ce este comunicat prin implicatură (38 b). Această im­ plicatură, deci, nu este scalară: ea e numită clauzală, deoarece e legată de tipul de frază sau de construcţie sintactică ce o declanşează. In (37), interpretarea în termeni de implicatură scalară ar presupune existenţa scării cantitative < de­ oarece, dacâ>, ce nu poate fi motivată în termeni vericondiţionali. Deci, faptul că (37 a) implicitează (37 b) se explică prin aceea că este vorba de un tip diferit de implicatură cantitativă: implicatură clauzală. Definiţia unei implicaturi clauzale este următoarea (cf. Gazdar 1979, 59, Levinson 1983, 136):
Implicatură clauzală F i e ^ o frază complexă, care conţine o frază intercalată q, astfel încît p nu implică, şi nici nu presupune q. Fie r o expresie alternativă la p conţinînd q, astfel încît r implică sau presupune q. Vom spune că afirmîndp mai degrabă decît r, locutorul implicitează că nu ştie dacă q este adevărată sau falsă şi că el implicitează Pq A P ->q („este posibil ca q şi este posibil ca non-q").

Intuiţia pe care o traduce această definiţie este următoarea: dacă o expresie lingvistică oarecare nu angajează locutorul în adevărul unei propoziţii intercalate şi dacă există o expresie mai puternică care l-ar angaja, atunci enunţarea expresiei celei mai slabe implicitează clauzal că locutorul nu ştie dacă propoziţia intercalată este adevărată sau falsă. Un exemplu foarte simplu va explica acest fenomen:
(43) Cred că Măria a ieşit. (44) Ştiu că Măria a ieşit. (44) implică şi presupune că Măria a ieşit. (43) nu implică şi nici nu presupune că Măria a ieşit. Deci, dacă locutorul alege (43) în loc de (44), înseamnă că el nu ştie dacă propoziţia „Măria a ieşit" este adevărată sau falsă.

Cum permite definiţia implicaturii clauzale să se explice implicaturile cantitative (37 b) şi (38 b), ca şi caracterul non-contradictoriu al lui (37 c) şi (38 c), în care implicatură clauzală este suspendată? Pentru a răspunde la aceste

IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE

249

întrebări, trebuie să admitem că dacă şi sau au o formă mai puternică, respectiv (cdjdoar şi şi. Dacă locutorul respectă maxima de cantitate, aceasta înseamnă că el nu poate enunţa forma cea mai puternică şi deci că el nu se poate angaja în privinţa adevărului propoziţiei condiţionale sau asupra uneia dintre propoziţiile disjuncţiei. Se pot astfel formula în mod mai riguros implicaturile clauzale ale conectorilor dacă şi sau:
Implicaturi clauzale ale lui dacă şi sau Conectorii logici dacă şi sau implicitează clauzal ansamblul propoziţiilor {Pp.P-ip. Pq, P->q}.

Cu alte cuvinte, locutorul care afirmă dacăp, q, nu se poate în acelaşi timp să se angajeze asupra adevărului lui p şi adevărului lui q: înseamnă că este posibil ca p să fie adevărată, sau că este posibil cap să fie falsă, sau că este posibil ca q să fie adevărată, sau că este posibil ca q să fie falsă. Acelaşi rezultat este valabil pentru conectorul sau. Pentru a rezuma relaţia dintre forme forte, forme slabe şi impli­ caturi cantitative, se poate construi tabelul următor:

Figura 4 Posibilitatea lui (37 c) şi a lui (38 c) se explică acum în felul următor: (37 c) şi (38 c) implică respectiv (37 d) şi (38 d-d'). Cum frazele-d sînt mai puternice decît frazele-a, şi cum ele implică, respectiv, că este adevărat că Ion mă va vedea şi că este adevărat că sora mea este în baie sau că este în bucătărie, se poate deduce de aici, conform principiului implicaturii clauzale, că, în frazele-a, locutorul nu ştie dacă Ion îl va vedea şi că el nu ştie dacă sora sa este în baie sau că el nu ştie dacă ea este în bucătărie. Dar aceste inferenţe sînt implicaturi şi, ca atare, ele pot fi anulate. Deci dacă ele sînt anulabile fără ca enunţul să fie inconsistent sau con­ tradictoriu se explică prin faptul că ele sînt derivate după implicaţii. Implicaţiile sînt singurele care se adaugă contextului, implicaturile poten­ ţiale ale frazei condiţionale sau ale frazei disjunctive fiind suspendate. Am examinat aici o modalitate de abordare completă a fenomenelor de implicatură cantitativă, care reglează totodată problema presupoziţiilor, a anulabilităţii şi a proiecţiei lor. Vom prezenta acum o modalitate de abordare de aceeaşi orientare, care vizează simplificarea şi sistematizarea numărului şi funcţiei maximelor convenţionale. Principalii săi reprezentanţi sînt Horn şi Levinson.

250
4. DE LA MAXIME LA PRINCIPII

CAPITOLUL 9

Am văzut în paragraful precedent că maximele conversaţionale utilizate în calculul implicaturilor conversaţionale generalizate se limitau la maximele de cantitate, a căror presupusă respectare dă naştere la implicaturi cantitative gene­ ralizate. Incepînd cu lucrările lui Gazdar, un anumit număr de pragmaticieni au căutat fie să reducă numărul maximelor conversaţionale, fie să le explice pornind de la principii comunicaţionale mai generale. Vom face un rezumat rapid a două orientări de acest tip: cele ale lui Horn şi Levinson.
NB: Pentru a fi complet, tabelul ar trebui să includă lucrările lui Sperber şi Wilson asupra pertinenţei (cf. Sperber şi Wilson 1986 şi 1989). De fapt, vom trata în alte capitole teoria pertinenţei şi, mai ales, transformarea principiului cooperării şi a maximelor conver­ saţionale într-un singur principiu fundamental al comunicării verbale, principiul perti­ nenţei. Cf. supra cap. 2, 3, 4, 6 şii infra cap. 15. Vom găsi în Carston (1990) o prezentare completă a acestor cercetări ca şi o confirmare a lor în cadrul teoriei pertinenţei.

4.1. P R I N C I P I U L - Q ŞI PREMCIPIUL-R

Horn (1984-1988) a propus gruparea maximelor conversaţionale în două prin­ cipii antinomice: un principiu bazat pe locutor, principiul R sau principiul de minimalizare a formelor lingvistice (corespunzător unui principiu al minimului efort), pe de o parte, şi un principiu bazat pe interlocutor, principiul Q sau principiul de maximalizare a conţinutului informativ (corespunzător maximelor de cantitate ale lui Grice), pe de altă parte.
NB; Simbolurile R şi Q desemnează, respectiv, maxima de Relaţie (sau de pertinenţă) şi maxima de Cantitatate a lui Grice.

Horn (1988) rezumă aceste două principii în felul următor:
Principiul-Q Faceţi în aşa fel încît contribuţia d-voastră să fie suficientă; spuneţi atît cît puteţi (dat fiind R) Principiu de legătură inferioară, inducînd im­ plicaturi legate în sus Grupează maxima de cantitate a lui Grice („fiţi informativ") şi submaximele de moda­ litate „evitaţi ambiguităţile" şi „evitaţi necla­ rităţile" Exemplu tip: implicaturile scalare Principiul-R Faceţi astfel încît contribuţia d-voastră să fie necesară; nu spuneţi mai mult decît trebuie (dat Principiu de legătură superioară, inducînd im­ plicaturi legate în jos Grupează maxima de relaţie a lui Grice („fiţi pertinent"), a Ii-a maximă de cantitate („nu daţi mai multă informaţie decît se cere") şi submaxima de modalitate „evitaţi prolixitatea" Exemplu tip: actele de limbaj indirecte

fiind Q)

Figura 5

IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE

251

Printre factorii care determină relaţia de forţă dintre principiul-R şi principiul-Q, pe de o parte, şi inferenţele care decurg din acestea, vom nota faptul de a putea dispune de o scară cantitativă care tinde să întărească schemele inferenţiale guvernate de principiul-Q, sau de stereo­ tipii particulare care întăresc inferenţele guvernate de principiul-R (cf. § 4.2.)
4.2. PRINCIPIUL-I ŞI P R I N C I P I U L - Q

O dezvoltare paralelă a maximelor lui Grice este datorată lui Levinson (cf. Atlas şi Levinson 1981 şi Levinson 1987): punctul său de plecare constă în observarea con­ flictului dintre două tipuri de implicaturi: implicaturile cantitative (scalare sau clauzale), sau implicaturile-Q, şi implicaturile informative, sau implicaturile-I. Am văzut în paragraful 3 că implicaturile-Q presupun că locutorul a dat infor­ maţia cea mai puternică. Or, se pare că există un mare număr de situaţii în care implicatura cantitativă este declanşată pe baza faptului că locutorul a dat in­ formaţia cea mai slabă. Mai exact, Levinson (1987, 65) defineşte implicaturile-I în modul următor:
Implicaturi-I Fie o formă slabă/şi o formă forte F aparţinînd aceluiaşi domeniu semantic, astfel încît A(F) implică A (f). Dacă, locutorul afirmă Aff), atunci el implicitează propoziţia mai puternică A(F), cu condiţia ca ea să fie compatibilă cu ceea ce este considerat adevărat adică cu ceea ce aparţine fondului comun al conversaţiei. Exemplele de implicaturi-I sînt următoarele (frazele-a descriu declanşatorii, iar frazele-b, -c etc, implicaturile-I): (45) întărirea conjuncţiilor (conjunction buttressing) (Atlas şi Levinson 1987) a. Max răsuci cheia şi motorul demară. b. Max răsuci cheia şi după aceea motorul demară. c. Max răsuci cheia şi din această cauză motorul demară. d. Max răsuci cheia pentru ca motorul să demareze. (46) Inferenţă invitată (Geiss şi Zwicky 1971) a. Dacă tunzi peluza, îţi voi da 50 de franci. b. Dacă şi numai dacă tunzi peluza, îţi voi da 50 de franci. Pontaj inferenţial (Clark şi Haviland 1977) a. Max despacheta alimentele. Berea era caldă. b. Berea face parte din alimente. Structură de apartenenţă categorială (Sacks 1972) a. Bebeluşul ţipă: mama îl luă în braţe. b. Mama este mama bebeluşului. Inferenţă dirijată de un stereotip (Atlas şi Levinson 1981) a. Ion îl salută pe profesor şi apoi zîmbi. b. Ion îl salută pe profesorul-bărbat şi apoi îi zîmbi.

(47)

(48) .

(49)

252
(50) Conferinţă preferată (Levmson 1987) a. Ion intră şi se aşeză. b. Ion intră şi Ion se aşeză.

CAPITOLUL 9

In (49), stereotipul asociat lui profesor este că acest substantiv desemnează o persoană de sex masculin (pentru motive mai degrabă lingvistice decît sociologice). In (50), interpretarea prefe­ renţială este cea care asigură o relaţie de coreferinţă între Ion şi el. Interpretarea noncoreferenţială este cu siguranţă întotdeauna posibilă, dar rămîne cazul marcat. Cînd se spune că (49 b) şi (50 b), sau că (45 b-d), (46 b), (47 b), (48 b) sînt implicaturi-I, vrea să se spună că aceste inferenţe sînt automat autorizate, în afară de cazul dacă sînt contradictorii cu ceea ce se ştie despre lume.

Pentru a explica implicaturile-I, care sînt în conflict potenţial cu implicaturileQ, este necesar să se dispună de un principiu, pincipiul-I, care autorizează îmbogăţirea informativă provocată de implicaturile-I. Mecanismul propus de Levinson este următorul (cf. Atlas şi Levinson 1981, Levinson 1987, 66):
Maxima de relativitate (i) Nu încercaţi să spuneţi lucruri nediscutabile. (ii) înţelegeţi ceea ce se spune ca un lucru consistent cu lucruri nediscutabile. Convenţia de nondiscutabilitate (i) Faptul că unii referenţi şi unele situaţii au proprietăţi stereotipe nu este discutabil, (ii) Existenţa sau realitatea faptului despre care vorbeşte o frază (is about) nu e discutabila. Principiul informativităţii Cea mai bună interpretare a unui enunţ este interpretarea cea mai informativă consistentă cu ceea ce nu este discutabil.

Implicaturile-I şi implicaturile-Q sînt incompatibile între ele: Implicaturile-Q ne permit să conchidem că locutorul a dat informaţia cea mai puternică, în timp ce implicaturile-I cer să se extragă mai mult decît ceea ce se spune prin enunţ. Acest conflict este şi el la originea principiilor-Q şi -R ale lui Horn, întrucît principiul-Q explică implicaturile scalare şi clauzale, iar principiul-R interpre­ tările asociate aşteptărilor stereotipe. Aceasta este raţiunea pentru care Levinson (1987, 67-8) opune cele două principii-Q şi -I, pe care le reformulează în felul următor:
Principiul-Q 1. Maxima locutorului „Faceţi în aşa fel încît contribuţia dumneavoastră să fie tot atît de informativă pe cît o cer scopurile schimbului conversaţional". Mai exact: nu faceţi o afirmaţie care este mai slabă din punct de vedere informativ decît ceea ce vă permite cunoaşterea dumneavoastră despre lume, aceasta dacă o afirmaţie mai puternică nu contrazice principiul-I. 2. Corolarul interlocutorului „înţelegeţi că locutorul a făcut afirmaţia cea mai consistentă cu ceea ce ştie el"

IMPLICATURI CONVENŢIONALE ŞI CONVERSAŢIONALE Principiul-I

253

1. Maxima locutorului: maxima de miminalizare „Spuneţi numai atît cît este necesar", adică produceţi secvenţa lingvistică minimală sufi­ cientă pentru a vă realiza scopurile comunicaţionale. 2. Corolarul interlocutorului: regula de îmbogăţire „Amplificaţi conţinutul informaţional al enunţului locutorului, găsind o interpertare mai specifică, pînă ce consideraţi că aţi ajuns la intenţia informativă a locutorului."

Punctul principal este legat de maxima de minimalizare: această maximă arată că se poate semnifica mai mult spunînd puţin. Ea trebuie însă să fie contra­ balansată de o regulă de interpretare ce corespunde unei maxime de maximalizare inferenţială care cere să se infereze cît mai mult cu putinţă. Trebuie, de asemenea, să notăm că punctul central al acestor două prin­ cipii este noţiunea de nondiscutabilitate. Pentru ca o inferenţă să fie permisă, trebuie ca implicatura care decurge din ea să fie compatibilă cu ceea ce constituie fondul comun al conversaţiei, deci ca ea să fie nondiscutabilă. In acest mod propune Levinson să se rezolve ruptura dintre inferenţele-Q şi inferenţele-I.
Rezolvarea conflictului dintre implicaturile-Q şi impicaturile-I Cînd există un adevărat conflict, implicaturile-Q o iau înaintea implicaturilor-I, cu ex­ cepţia cazului cînd implicaturile-Q sînt inconsistente cu ceea ce e considerat adevărat.

Cu alte cuvinte, în caz de conflict, Q are cîştig de cauză în faţa lui I. Trebuie să observăm cu toate acestea că elementele de la originea acestor două tipuri de implicaturi nu sînt identice. Implicaturile-I induc interpretări stereotipe şi sînt, în principal, asociate unor termeni nemarcaţi. Cît despre implicaturile-Q, ele sînt puternic determinate de caracterul marcat al elementelor care le declanşează. Mai degrabă decît calificarea drept implicaturi-Q, Levinson propune calificarea acestor implicaturi ca implicaturi-Q/M, deoarece folosirea maximei de cantitate este direct tributară submaximelor de modalitate „fiţi scurt" şi „evitaţi prolixitatea". Problema conflictului dintre implicaturi se poate reformula în felul următor:
Rezolvară conflictului (2) (i) Adevăratele implicaturi-Q au un avantaj asupra implicaturilor-I, (ii) In celelalte cazuri, implicaturile-I induc interpretări stereotipe specifice. (iii) Dacă există două sau mai multe expresii coextensive în semnificaţiile lor, una marcată în formă şi cealaltă nemarcată, forma nemarcată comunică o implicatură-I, iar forma marcată implicitează-Q/M nonaplicabilitatea implicaturii-I pertinente.

Astfel, dacă (51 a) implicitează-I (51 b) (aceasta este forma nemarcată), (51 c) implicitează-Q/M (51 d), adică nonaplicabilitatea lui (51b). In consecinţă, vom

254

CAPITOLUL 9

înţelege atunci de ce implicaturile-I au ca reprezentanţi tipici actele de limbaj indirecte, aşa cum prevedea principiul-R al lui Horn:
(51) a. Ion a putut să rezolve problema. b. Ion a rezolvat problema. c. Ion putea să rezolve problema. d. E posibil ca Ion să nu fi rezolvat problema.

10. SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE

1. LIMBAJ ŞI SCALARITATE Un mare număr de fenomene semantice şi pragmatice au fost descrise pe baza pro­ prietăţilor lor scalare. Prin definiţie, se spune despre un fenomen, lingvistic sau de alt fel, că are o proprietate scalară dacă în descrierea sa intervine cel puţin o corelaţie şi dacă între cele două există o relaţie implicativă. Ansamblul corela­ telor constituie ceea ce se numeşte o scară în interiorul căreia între termeni inter­ vine o relaţie de ordine. Vom da două exemple clasice de fenomene scalare: ter­ menii complementari şi antonimi pe de-o parte, şi cuantificatorii pe de altă parte.
1.1. TERMENI COMPLEMENTARI ŞI A N T O N I M I

Să luăm un exemplu lingvistic pentru a ilustra diferenţa dintre noţiunile scalare şi noţiunile nonscalare. Vom admite că într-o civilizaţie în care căsătoria se opune celibatului, a afirma despre un individ adult că nu este căsătorit implică ideea că este celibatar, ceea ce se poate rezuma cu ajutorul postulatului de sens dat în (1):
(1) Vx (necăsătorit (x) —> celibatar (x)) pentru orice x, dacă x nu este căsătorit, atunci x este celibatar.

In paralel, se va admite că dacă x este căsătorit, acest fapt implică ideea că x nu este celibatar, aşa cum explicitează postulatul de sens (2):
(2) Vx (căsătorit (x) —» noncelibatar (x)) pentru orice x, dacă x este căsătorit, atunci x nu este celibatar.

NB: Vom admite aici că opoziţia lexicale pertinentă este internă ansamblului constituit de unităţile lexicale {căsătorit, celibatar}. In realitate, ar trebui să luăm în considerare ansamblul lexical următor: {căsătorit, celibatar, văduv, divorţat}. In acest caz, sistemul de opoziţie lexicală este mai sofisticat, după cum arată exemplele următoare: (3) a. b. Max nu e căsătorit, e văduv, Max nu e căsătorit, e divorţat.

Să examinăm acum un caz în care nu este posibil în mod aprioric să defi­ nim cele două postulate de sens date în (4), ci numai în (4 a). In (5), într-adevăr,

256

CAPITOLUL 10

numai implicaţia (6 a) este validă, implicaţia (6 b) nefiind, căci P şi Q indică fiecare un predicat cu un loc:
(4) (5) (6) a. b. a. b. a. b. Vx (P(x) -> non-Q(x)) Vx (non-P(x) -> Q(x)) Mathilda May e frumoasă. Mathilda May nu e frumoasă. Mathilda May e frumoasă —» Mathilda May nu e urîtă. Mathilda May nu e frumoasă A Mathilda May e urîtă.

Motivul imposibilităţii de a implica nu frumoasă în urîtă ţine de faptul că adjecti­ vele frumos şi urît nu sînt termeni complementari, aşa cum sînt căsătorit şi celibatar, ci termeni antonimi, a căror caracteristică principală este de a defini cei doi poli ai unei scări. Desigur, prin litotă putem interpreta nu frumoasă ca fiind urîtă, dar această interpretare poate foarte bine să fie concurată de o inter­ pretare alternativă, ca în (7):
(7) Mathilda May nu e frumoasă, ci o oarecare. NB: Vom reveni mai departe asupra faptului că interpretările negative ilustrează com­ portamente ale negaţiei diferite de cele ale interpretărilor pozitive, ca în (8): (8) Mathilda May nu e frumoasă, ci foarte frumoasă.

1.2. CUANTIFICATORI

Domeniul adjectivelor antonime nu este singurul potrivit pentru ilustrarea faptelor de scalaritate. Să luăm un alt caz, la fel de clasic, cel al cuantificatorilor. Să ne reamintim că într-o limbă naturală ca franceza, un cuantificator este un cuvînt {chaque, le, un etc.) fiecare, -l, un) sau o locuţiune {laplupart des, une kyrielle de, une flopee de, un tas de etc.) {cea mai mare parte a, o droaie de, o puzderie de, o grămadă de etc), aparţinînd unor categorii sintactice variabile (determinant pentru tous, chaque, quelques, aucun etc. {toţi, fiecare, cîţiva, nici unul tic), adverb pentru beaucoup, trop, peu, unpeu etc. {mult,prea mult,puţin, unpic etc), ce exprimă cantitatea atribuită acelor TVpe care îi determină. Aceste expresii cantitative au proprietatea de a defini scări cantitative. De exemplu, scara cantitativă pozitivă (nonexhaustivă) va conţine un, unpeu, quelques, beaucoup, tous {un, unpic, cîţiva/cîteva, mult, toţi). Existenţa scărilor cantitative asociate cuantificatorilor are drept consecinţă două fapte prag­ matice care se află în contradicţie cu două predicţii logice. 1.2.1. Cuantificatori logici şi cuantificatori lingvistici Prima consecinţă este o divergenţă între proprietăţile semantice ale cuanti­ ficatorilor dintr-o limbă naturală şi cuantificatorii logicii predicatelor, aşa cum este cuantificatorul universal \/x(pentru orice x) şi cuantificatorul existenţial

SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE

257

3x(existâ cel puţin un x). într-adevăr, toţi termenii x nu înseamnă întotdeauna Vx, la fel cum un x nu are întotdeauna semnificaţia logică 3x, aşa cum o arată exem­ plele următoare:
(9) a. b. Tous Ies garcons, sauf Paul, peuvent aller se baigner. [Toţi băieţii, în afară de Paul, se pot duce la scăldat]. Un homme est un homme. [Un bărbat e un bărbat].

In (9 a), interpretarea pe care trebuie să o dăm sintagmei toţi băieţii nu e cea logică. Aceasta implică într-adevăr ideea că orice element al mulţimii băieţilor al căror număr cardinal este n satisface fără excepţie proprietatea de „a putea să se ducă la scăldat." In limba franceză tous Ies x sont P [toţi termenii x sînt P] nu semnifică în mod necesar că orice element al ansamblului termenilor x are, fără excepţie, proprietatea P: coocurenţa lui tous [toţi] cu sauf[în afară de] arată că numărul cardinal al mulţimii termenilor x care posedă proprietatea P se poate interpreta ca avînd sem­ nificaţia „mai mic decît n". Tot aşa, un homme din (9 b) nu semnifică „există cel puţin un x astfel încît x este un bărbat": în limba franceză, un homme în un homme est un homme [un bărbat e un bărbat] implicitează tous Ies hommes, [toţi bărbaţii].

1.2.2. Semnificaţia logică şi lingvistică a cuantificatorilor A doua consecinţă a divergenţei dintre semnificaţia lingvistică şi semnificaţia logică a cuantificatorilor este legată de înlănţuirile pe care le produc aceştia, şi deci, afortiori, de proprietăţile lor argumentative aparent contradictorii cu proprietăţile lor logice:
(10) a. b. Max n-a citit toate romanele lui Balzac. Max a citit cîteva romane de Balzac.

Intuiţia, asociată unor repere cantitative, este următoarea: dacă interlocutorul îl întreabă pe locutor dacă Max este un bun cunoscător al lui Balzac şi va putea să-i dea informaţii despre o lucrare din Comedia umană, răspunsul (10 a) va fi mai favorabil pentru Max decît răspunsul (10 b). într-adevăr, dacă spunem despre cineva că n-a citit toate romanele lui Balzac, ne putem aştepta ca acesta să fi citit multe, ba chiar aproape pe toate. In schimb, dacă spunem că a citit cîteva romane de Balzac, vom înţelege prin cîteva romane doar cîteva romane. Cu alte cuvinte, cîteva ar fi pe scara cantitativă a cărţilor lui Balzac citite de Max, inferior faţă de nu toate, aşa cum este reprezentat pe scara cantitativă următoare:

258

CAPITOLUL 10

Această intuiţie semantică este contestată de Ducrot (cf. Ducrot 1980 c, 7-11): pentru el, (10 a) este orientat către o concluzie negativă de tipul Max connaît mal Balzac, Max îl cunoaşte puţin pe Balzac, şi numai (10 b) are o orientare argu­ mentativă pozitivă, pentru o concluzie de tipul Max connaît Balzac, Max îl cunoaşte pe Balzac. Orientarea argumentativă respectivă a acestor două enunţuri se poate verifica, pe de-o parte, cu ajutorul înlănţuirilor cu concluziile posibile (cf. (11) şi (12), iar pe de altă parte, cu ajutorul înlănţuirilor cu meme [chiar, ba chiar], care intro­ duce un argument mai puternic, de aceeaşi orientare argumentativă (cf. (13) şi (14)):
(11) a. Max ne pourra pas te donner le renseignement que tu cherches: ii n'a pas Iu tous Ies romans de Balzac. [Max nu-ţi va putea da informaţia pe care o cauţi: n-a citit toate romanele lui Balzac] ?? Max pourra te donner le renseignement que tu cherches: ii n'a pas iu tous ies romans de Balzac. [?? Max îţi va putea da informaţia pe care o cauţi: n-a citit toate romanele lui Balzac] Max pourra te donner le renseignement que tu cherches: ii a Iu quelques romans de Balzac. [Max îţi va putea da informaţia pe care o cauţi: a citit cîteva romane de Balzac] ?? Max ne pourra pas te donner le renseignement que tu cherches: ii a Iu quelques romans de Balzac. [?? Max nu-ţi va putea da informaţia pe care o cauţi: a citit cîteva romane de Balzac] Max n'a pas Iu tous Ies romans de Balzac, ii n'en a meme Iu aucun. [Max n-a citit toate romanele lui Balzac, ba chiar n-a citit nici unul.] ?? Max n'a pas Iu tous Ies romans de Balzac, ii Ies a meme presque tous lus. [?? Max n-a citit toate romanele lui Balzac, ba chiar le-a citit aproape pe toate.] Max a Iu quelques romans de Balzac, et meme tous. [Max a citit cîteva romane de Balzac, ba chiar pe toate.] ?? Max a Iu quelques romans de Balzac, et meme aucun. [?? Max a citit cîteva romane de Balzac, ba chiar nici unul.]

b.

(12)

a.

b.

(13)

a. b.

(14)

a. b.

A

In acest capitol vom examina problema scalarităţii în limbile naturale dintr-un punct de vedere pragmatic şi vom aborda problemele pe care le pun scările argumentative şi predicatele scalare din punctul de vedere al teoriei argumentării. 2. SCĂRILE ARGUMENTATIVE Teoria scărilor argumentative a fost formulată într-o primă versiune în Ducrot (1973, cap. 13), şi a fost pe urmă reluată în Ducrot (1980 c). Ea corespunde primei încercări de formulare explicită a teoriei argumentării, pe care am calificat-o drept

SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE

259

argumentativism slab. Nu vom trata aici despre argumentativismul forte, dez­ voltat în capitolul 11, care corespunde versiunii topice a teoriei argumentării. In acest paragraf, vom aborda noţiunile de bază ale teoriei scărilor argumenta­ tive, problema negaţiei şi rolul legilor discursive în prelucrarea fenomenelor scalare.
2.1. NOŢIUNILE ARGUMENTATIVE DE BAZĂ: CLASĂ, SCARĂ ŞI FORŢĂ ARGUMENTATIVE

2.1.1. Clasă argumentativă Vom spune că două enunţuri p şi p' aparţin aceleiaşi clase argumentative de­ terminate de un enunţ r dacă locutorul le consideră pe p şi pe p' ca argumente în favoarea lui r (Ducrot 1980 c, 17). Noţiunea de clasă argumentativă este deci relativă la noţiunea de concluzie, pe de-o parte, şi la cea de locutor, pe de altă parte: dacă două enunţuri sau mai multe aparţin aceleiaşi clase argumentative, înseamnă că ele permit să servească aceleiaşi concluzii şi că reprezintă opţiunea aceluiaşi locutor. 2.1.2. Forţă argumentativă Argumentele care aparţin aceleiaşi clase argumentative sînt într-o relaţie de ordine: unele argumente sînt mai puternice, altele sînt mai slabe. Să privim două enunţurip şip', care aparţin aceleiaşi clase argumentative. Vom spune czp' este prezentat de locutor ca un argument mai puternic decît p, dacă concluzia lui p la r implică concluzia lui p' la r, inversul nefiind adevărat (Ducrot 1980 c,18). 2.1.3. Scară argumentativă Cînd o relaţie de ordine sau de forţă intervine în interiorul unei clase argumen­ tative, vom spune că argumentele aparţin aceleiaşi scări argumentative (Ducrot 1980 c, 18). O scară argumentativă este deci o clasă argumentativă orientată. Vom reprezenta o scară argumentativă determinată atît de concluzia r cît şi de argu­ mentele p şi p' care satisfac definiţia forţei argumentative în felul următor:

Figura 2 Pentru a ilustra mai concret aceste noţiuni, vom discuta cazul conectorilor argumentativi meme [chiar] şi mais [dar, ci].

260

CAPITOLUL 10

Reamintim că un conector este o marcă lingvistică ce leagă două acte de limbaj în interio­ rul aceleiaşi enunţări. Vom spune despre un conector că este argumentativ dacă leagă două acte argumentative şi că un act argumentativ constă în enunţarea unui enunţ cu funcţie de argument.

2.1.4. Exemplele conectorilor meme şi mais Meme [chiar] Pentru Ducrot, relaţia de forţă argumentativă este indicată convenţional de conectorul argumentativ meme [chiar]. Intr-o secvenţă/» et meme q [p şi chiar q], pşiq aparţin aceleiaşi scări argumentative, dar din punct de vedere argumentativ q este mai puternic decît p, aşa cum arată figura 3: r

Figura 3
Această relaţie de ordine poate să fie ilustrată prin următoarea paradigmă de exemple: (15) b. a. Pierre a une these de troisieme cycle, et meme une these d'Etat. [Petru are o teză de ciclul al treilea, şi chiar o teză de stat.] ?? Pierre a une these d'Etat, et meme une these de troisieme cycle. [Petru are o teză de stat, şi chiar o teză de ciclul al treilea.]

Admitem aici că ordinea valorilor instituţionale este (teză de ciclul al treilea < teză de stat). Faptul că aceste două informaţii se pot conecta prin meme [chiar], presupune că enunţurile Pierre a une these d'Etat, [Petru are o teză de stat] şi Pierre a une these de troisieme cycle [Petru are o teză de ciclul al treilea] aparţin aceleiaşi clase argumentative. Dacă meme q [chiar q] (a avea o teză de stat) este mai tare din punct de vedere argumentativ decîtp (a avea o teză de ciclul al treilea), aceasta presupune că r poate să fie mai bine susţinut de q decît Aep.

Vom observa că un conector apropiat de meme [chiar], care este surtout [mai ales], nu impune acest tip de condiţii de întrebuinţare: vom nota diferenţa din planul subînţelesurilor (implicaturi) dintre următoarele două enunţuri:
(16) a. b. En France, Ies femmes sont belles, surtout â Paris. [In Franţa, femeile sînt frumoase, mai ales la Paris.] En France, Ies femmes sont belles, meme â Paris. [In Franţa, femeile sînt frumoase, chiar şi la Paris.]

Subînţelesul lui (16 a) este că femeile sînt mai frumoase la Paris decît în altă parte a Franţei, în timp ce subînţelesul lui (16 b) este că nu ne-am aştepta ca femeile să fie frumoase la Paris.

SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE

261

NB: Comentariul întrebuinţării lui meme [chiar] de mai sus nu face să intervină pro­ prietăţile sale argumentative, ci cele semantice (cf. supra cap. 9 § 2.2.1.). Vom discuta mai departe cazul lui meme şi diferitele modalităţi de a-i explica semnificaţia. Un ultim exemplu, extras dintr-o reclamă pentru tricourile Kooka'i ne permite să arătăm exact diferenţa dintre surtout [mai ales] şi meme [chiar]. (17) En face de la photographie d'une jeune adolescente au tee-shirt decollete: a. L'ete sera chaud, surtout pour Ies garcons. b. L'ete sera chaud, meme pour Ies garcons. [In faţa fotografiei unui tinere adolescente îmbrăcată cu un tricou decoltat: a. Vara va fi caldă, mai ales pentru băieţi. b. ? Vara va fi caldă, chiar şi pentru băieţi.]

Metis {dar, însă, ci) Conectorul argumentativ mais ilustrează relaţia de forţă argumentativă şi o noţiune nouă, cea de contradicţie argumentativă. Relaţia aceasta presupune că dacă un argument p apaţine unei clase argumentative determinate printr-o concluzie r, există un argument p' aparţinînd unei clase argumentative deter­ minate prin concluzia opusă non-r. Cînd două enunţurip şip' aparţin aceleiaşi clase argumentative, vom spune că sînt coorientate sau că au aceeaşi orientare argumentativă. In schimb, cînd/? şip' aparţin unor clase argumentative opuse, vom spune că sînt antiorientate sau că au o orientare argumentativă opusă. Vom reprezenta relaţia de contradicţie argumentativă în felul următor: non r

Figura 4 Mais are o proprietate argumentativă surprinzătoare, aceea de a combina relaţia de forţă argumentativă şi relaţia de contradicţie argumentativă. In acest sens, cînd există o relaţie de forţă argumentativă între două argumente, aceasta nu implică în mod necesar faptul că argumentele aparţin aceleiaşi scări argumen­ tative. Pentru a explicita aceste două proprietăţi argumentative, vom examina următoarele exemple:
(18) a. A ta place, je ne confierais pas ce travail â Max: ii est competent, mais brouillon. [In locul tău, n-aş încredinţa treaba asta lui Max: e competent, dar un încurcă-lume.]

262
b.

CAPITOLUL 10 ?? A ta place, je ne confierais pas ce travail â Max: ii est brouillon, mais competent. [In locul tău, n-aş încredinţa treaba asta lui Max: e un încurcă-lume, dar competent.] ?? A ta place, je ne confierais pas ce travail â Max: ii est competent, mais brouillon. [In locul tău, aş încredinţa treaba asta lui Max: e competent dar un încurcă-lume.] A ta place, je confierais ce travail â Max: ii est brouillon, mais competent. [In locul tău, aş încredinţa treaba asta lui Max: e un încurcă-lume, dar competent.]

(19)

a.

b.

Vom admite că. a fi competent apaţine clasei argumentative determinate de concluzia In locul tău, aş încredinţa treaba asta lui Max, şi ci a fi un încurcă-lume aparţine clasei argumentative deter­ minate de concluzia inversă. Se vede că relaţia de ordine sau de forţă argumentativâ nu poate exista apriori: în (18 a), argumentul Max este un încurcă-lume este mai tare decît argumentul Max este competent, în timp ce în (19 b) situaţia este inversă. In plus, se vede că, pentru ca enunţul să fie bine format din punct de vedere argumentativ, este necesar să existe o compatibilitate între concluzie şi clasa argumentativâ a argumentului introdus prin mais. Putem astfel reprezenta structura semantică a lui mais prin următorul careu argumentativ (cf. Moeschler 1989 â, 57):

Pentru a explica respectiv pe (18 a) şi pe (19 b), această schemă primeşte următoarele valori:

SCARI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE
2.2. NEGAŢIA ŞI LEGILE DISCURSIVE

263

Tratarea argumentativă a negaţiei aduce lămuriri din mai multe puncte de vedere, căci pe de o parte pune în lumină comportamentul negaţiei din limbă în raport cu scările argumentative, iar pe de altă parte implică recursul la un anumit număr de legi discursive. Pentru a evita orice ambiguitate, vom arăta de la început că tratamentul pe care Ducrot îl propune pentru negaţie se limitează le ceea ce el numeşte negaţia descriptiva, în opoziţie cu negaţia polemică şi cu negaţia metalingvistică. NB: Vom reaminti că negaţia, descriptivă corespunde simplei descrieri a unei stări de fapt negativ, în timp ce negaţiile polemice şi metalingvistice se opun unor enunţări şi constituie acte, fie de rectificare, fie de respingere. Trimitem la Moeschler (1982, 1991 şi 1992) pentru o analiză a celor trei tipuri de negaţii, la Ducrot (1984, cap. 8), iar în lucrarea de faţă, la cap. 12, § 1.2.4. pentru a descriere polifonică a negaţiei, şi la Ducrot (1972), pentru o primă descriere pragmatică a negaţiei. Pentru a descrie proprietăţile argumentative ale negaţiei, trebuie să facem apel la un anumit număr de legi discursive: legea negaţiei, legea inversiunii, legea insuficienţei, legea reducţiei şi legea exhaustivităţii. Aceste legi ale discursului aparţin componentei retorice, aşa cum este descrisă în Introducere, § 3.2. şi în cap. 7, § 3.1. 2.2.1. Legea negaţiei Această primă lege se referă la un fapt argumentativ intuitiv, care nu are un corespondent logic. Ea stipulează într-adevăr că dacă un argument p aparţine clasei argumentative determinate de concluzia r, negaţia sa non-p va fi considerată ca un argument pentru concluzia non-r. De exemplu, dacă acceptăm argumentaţia dată în (20), va trebui să acceptăm a fortion argumentaţia negativă (21): (20) Max est intelligent: ii a passe son bac. [Max este deştept: şi-a luat bacalaureatul.] (21) Max n'est pas intelligent: ii n-a pas passe son bac. [Max nu este deştept: nu şi-a luat bacalaureatul.] NB: Vom observa că relaţia argumentativă care există între un argument şi concluzia sa se comportă, din acest punct de vedere, într-un mod diferit de implicaţia materială a logicii clasice. Se ştie într-adevăr că dacă p implică q, din aceasta nu decurge că non-p implică non-q. Cel mult putem pune între p implică q şi non-q implică non-p echivalenţa logică (22) (echivalenţă numită contrapoziţie): (22) (p —> q) <-> (non-q —> non-p)

2.2.2. Legea inversiunii argumentative Legea inversiunii argumentative este o explicitare a legii negaţiei care ţine seama de proprietăţile argumentelor aparţinînd unei scări argumentative. Această lege

264

CAPITOLUL 10

stipulează că scara enunţurilor negative este inversul scării enunţurilor pozitive. Deci, dacăp' este mai tare decît p, pe scara argumentativă determinată de con­ cluzia r, legea inversiunii argumentative prezice că scara negativă face din nonp un argument mai tare decît nonp' pentru concluzia non-r, ceea ce este repre­ zentat în figura 8:

De exemplu, dacă admitem că a avea doctoratul de stat este un argument superior celui de a avea ciclul al treilea, vom admite pentru o concluzie r particulară că pentru a apăra concluzia opusă, cel care se impune în ordinea argumentelor este inversul: (23) (24) a. b. a. b. Max are ciclul al treilea şi chiar doctoratul de stat. Max nu are doctoratul de stat, nici măcar ciclul al treilea. ?? Max are doctoratul de stat, şi chiar ciclul al treilea. ?? Max nu are ciclul al treilea, nici măcar doctoratul de stat.

Vom observa că legea inversiunii nu explică decît comportamentul negaţiei descriptive, căci întrebuinţările matalingvistice ale negaţiei nu sînt explicate: negaţia are aici, într-adevăr, o întrebuinţare ameliorantă şi nu atenuantă (cf. legea reducţiei) (25) Max n'est pas satisfait de sa nouvelle voiture, ii en est enthousiaste. [Max nu e satisfăcut de noua sa maşină, e entuziasmat.]

2.2.3. Legea insuficienţei Legea insuficienţei arată că dacă un enunţ p aparţine clasei argumentative de­ terminate de r dar este un argument slab pentru r, atunci, în anumite împrejurări, p poate să fie un argument pentru non-r. Cu alte cuvinte, „afirmarea unei cantităţi care este considerată slabă echivalează cu afirmarea insuficienţei acestei cantităţi." (Ducrot 1980 c, 30). Să presupunem că locutorul încearcă să-şi convingă interlo­ cutorul că biletul de teatru este ieftin. El poate folosi fie un enunţ pozitiv, fie unul negativ:
(26) a. b. Tu ne te ruineras pas: la place coute 50 francs. [Nu te vei ruina: biletul costă 50 de franci.] Tu ne te ruineras pas: la place ne coute pas 50 francs. [Nu te vei ruina: biletul nu costă 50 de franci.]

Recursul la legea insuficienţei este necesar aici ca să explicăm întrebuinţarea argumentativă din biletul costa 50 de franci. Dacă n-ar interveni legea insuficienţei, n-am putea explica relaţia argu-

SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE

265

mentativă dată în (26 a): clasa argumentativă a argumentului pozitiv este într-adevăr determinată de concluzia te vei ruina, după cum arată scările argumentative din figura 9:

2.2.4. Legea reducţiei Legea reducţiei explicitează ideea că negaţia lingvistică descriptivă semnifică „mai puţin decît" (Ducrot 1980 c, 31). Această lege arată că enunţurile (27) semnifică (28) şi nu (29):
(27) a. b. (28) a. b. (29) a. b. îl ne fait pas froid. [Nu e frig.] II n'y avait pas beaucoup d'amis a la reunion. [Nu erau mulţi prieteni la reuniune. II fait tiede (ou chaud). [E călduţ (sau cald).] Peu d'amis sont venus. [Puţini prieteni au venit.] îl fait plus que froid. [E mai mult decît frig.] Aucun ami n'est venu â la reunion. [Nici un prieten n-a venit la reuniune.]

Formularea explicită a legii reducţiei devine mai complexă prin faptul că trebuie să introducem o noţiune intermediară între graduarea fizică (de exemplu de temperatură) care nu are nici o orientare, şi scara argumentativă, care este orien­ tată. Pentru acest motiv, pentru a defini graduarea fizică orientată conform scării argumentative corespunzătoare, Ducrot (1980 c, 32) va introduce noţiunea de graduare omoloagă a unei scări argumentative. Fie / zona graduării obiective analoagă scării argumentative pe care o verifică un enunţ p aparţinînd clasei argumentative determinate de r. Legea reducţiei va spune că dacă p se verifică în /, non-p se verifică în zona inferioară lui / şi nu în zona superioară.
Pentru a explica mai concret legea reducţiei, să luăm scara argumentativă dată în figura 10 şi graduarea fizică omoloagă dată în figura 11. Vom observa că graduările fizice corespunzătoare enunţurilor sînt arbitrare şi nu schimbă structura regulii. Constatăm că zonele asociate enunţu­ rilor negative definesc o zonă a graduării fizice neapărat inferioară:

266

CAPITOLUL 10

Legea inversiunii preconizează că scara enunţurilor negative corespunzind scării pozitive din figura 10 corespunde scării inverse pe care am dat-o în figura 12. Dar legea inversiunii nu permite a pune în legătură scara argumentativă cu o graduare fizică omoloagă. Legea care va explica aceasta va fi legea reducţiei.

2.2.5. Legea exhaustivităţii Rămîne o ultimă problemă creată de legea reducţiei. Conform indicaţiilor din figura 11, zona l\ a temperaturilor enunţului Nu e foarte frig, fiind inferioară zonei / a temperaturilor E foarte frig, rezultă că /' include zonele de temperatură Nu efrig şi Nu e răcoare. Problema de natură pragmatică este deci de a şti de ce un locutor, pentru a comunica ideea că temperatura este agreabilă, nu se va servi

SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE

267

de enunţul Nu e foarte frig, ci mai degrabă de Nu efrig sau de Nu e răcoare. Soluţia constă aici în recursul la legea exhaustivităţii (sau maxima de cantitate, la Grice 1975). Legea exhaustivităţii impune folosirea enunţului care dă cele mai multe informaţii, deci a enunţului celui mai tare. Aşa cum figura 11 prezintă zone omoloage de graduare fizică pentru enunţurile pozitive, legea exhaustivităţii permite să luăm în considerare zone care corectează efectul abuziv al legii reduc­ ţiei, după cum o arată figura 13. 2.3. PEU [pc/rwj şi UNPEU [PUTINJ: PRESUPOZIŢIE ŞI SUBÎNŢELES 2.3.1. Interpretări cantitative şi modale Opoziţia care există în limba franceză între peu [puţinj şi un peu [puţin,] a primit tradiţional o explicaţie cantitativă: astfel, s-ar admite că în (30 a) cantitatea descrisă este mai slabă decît cea indicată în (30 b):

Figura 13
(30) a. b. Q'ai bu peu de vin.] Am băut pupirij vin [în limba română, cu accentul pe puţin ; - NT]. Q'ai bu un peu de vin.] Am băut puţin 2 vin. [In limba română, fără emfază pe puţin 2 - NT].

Această interpretare are un fond de legitimitate. U n u i poliţist care te întreabă ce ai băut înainte de a te urca la volan, e preferabil să-i răspunzi (30 a) decît (30 b): (30 b) suportă într-adevăr o interpretare litotică (am băut mult vin), ceea ce nu este cazul în (30 a). D a r interpretarea cantitativă se complică atunci cînd predicatul nu are semnificaţie referenţială cantitativă, ca în (31): (31) [Certe situation est peu genante.] Situaţia aceasta este p\x\lnl jenantă. fCette situation est un peu genante.] Situaţia aceasta este puţinjenantă.

268

CAPITOLUL 10

Aici opoziţia este modală, în măsura în care vom interpreta (31 a) ca apropiat de un enunţ negativ (această situaţie nu este jenantă), pe cînd (31 b) se află mai aproape de interpretarea pozitivă (această situaţie este jenantă). 2.3.2. Interpretări argumentative şi presupoziţionale Pentru a evita o delimitare netă între două puncte de vedere, Ducrot (1972, cap. 7) propune o soluţie alternativă în termeni de presupoziţie şi de scară argumentativă. Pentru el, peu (puţin) şi un peu (puţin)) se opun nu în termeni cantitativi sau modali, ci în termeni argumentativi şi presupoziţionali. Prima observaţie care sprijină această ipoteză se bazează pe înlănţuirile pe care le efectuează peu (puţin) şi unpeu (puţin). Vom admite într-adevăr că în (32) înlănţuirile sînt acceptabile, pe cînd în (33), ele par bizare:
(32) (33) a. b. a. b. Max pare să devină un sobru: a băut puţinx vin aseară. Max pare să devină mai puţin sobru: a băut puţinî vin aseară. ? Max pare să devină sobru: a băut puţin2 vin aseară. ? Max pare să devină mai puţin sobru: a băut puţin[ vin aseară.

Să remarcăm că şi aceste înlănţuiri pot fi explicate în cadrul abordărilor cantitative sau modale: daca peu (puţin) indică o cantitate mică sau este apropiat de negaţie, vom înţelege de ce putem argumenta cu peu de vin (puţin1 vin) pentru sobrietate. Astfel, dacă diferenţa n-ar fi decît canti­ tativă sau modală, modificarea lui peu (puţin^) şi a lui unpeu (puţin) spre argumentare pentru primul şi spre diminuare pentru al doilea ar trebui să ne permită să ajungem la o echivalenţă a orientărilor lor argumentative. Exemplele (34) şi (35) arată clar că această ipoteză nu este corectă. (34) a. b. Max semble devenir sobre: ii a bu assez peu de vin hier soir. [Max pare să devină un sobru: a băut destul de puţin^ vin aseară.] Max semble devenir moins sobre: ii a bu un tout petit peu de vin hier soir. [Max pare să devină mai puţin sobru: a băut puţintel vin aseară.] ? Max pare să devină un sobru: a băut puţintel vin aseară. ? Max pare să devină mai puţin sobru: a băut destul de puţin vin aseară.

(35)

a. b.

Dacă realmente diferenţa dintre peu (puţin) şi unpeu (puţin)) n-ar fi decît cantitativă sau modală, ar trebui să ne aşteptăm ca (35) să fie la fel de acceptabil ca şi (34). Dacă nu este aşa, înseamnă că diferenţa este în altă parte. Vom admite deci, într-o primă etapă, CĂ peu (puţin) şi unpeu (puţin) aparţin unor categorii semantice care nu sînt nici cantitative şi nici modale. Ducrot (1972, 200) propune o localizare a acestei diferenţe în termeni de categorii ale poziţiei (pentru unpeu (puţin) şi ale limitării (pentru peu (puţin)), după cum o arată scările argumen­ tative următoare:

SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE

269

Categoria limitării

A

Figura 14 Dacă diferenţa nu este nici cantitativă şi nici modală, atunci cum ar putea fi ea exprimată? Ducrot propune să se recurgă la diferenţa dintre presupoziţie şi subînţeles. Vom spune că un conţinut q este conţinutul presupus al unui enunţ cu conţinut p dacă, atunci cînd se interoghează sau se neagă p, q se păstrează (şi anume nu face nici obiectul interogaţiei, şi nici pe cel al negaţiei). Vom spune în schimb că un conţinut q este un subînţeles al unui enunţ/» dacă, enunţîndp, locutorul lasă să se înţeleagă q, şi dacă presupune că destinatarul lui p dispune de suficiente informaţii care să-i permită să recupereze pe q pornind de la p şi de la o lege discursivă (cf. supra, cap. 7, § 3). Conţinutul presupus ţine deci de domeniul componentei lingvistice, pe cînd subînţelesul, de al celei retorice. Reamintind aceste noţiuni, ne vom servi de ele pentru a descrie pe peu [puţin^ şi pe un peu [puţin2] (i) Fie a enunţul Pierre a bu du vin hier [Petru a băut ieri vin] şi A enunţul Pierre a bupeu de vin hier [ Petru a băut ieri puţin x vin]. Descrierea luiyl, aşa cum este ea propusă de Ducrot, este următoarea: A presupune ceea ce exprimă a (şi anume Petru a băut ieri vin) şi exprimă ideea că vinul a fost băut în cantitate mică. Descrierea aceasta este confirmată în enunţurile negative şi interogative cores­ punzătoare care presupun într-adevăr că Petru a băut ieri vin:
(36) a. b. Pierre n'a pas bu peu de vin hier. [Petru n-a băut puţinx vin ieri.] Est-ce que Pierre a bu peu de vin hier? [Petru a băut puţinl vin ieri?]

'

Max n'a pas bu du tout Max n-a băut deloc Max n'a pas bu Max n-a băut Max a peu bu Max a băut puţin,

(ii) Fie enunţul Pierre a bu un peu de vin [Petru a bâutpuţin2 vin], format pornind de la a. In acest caz, B afirmă că a, limitînd cantitatea despre care este vorba la o cantitate mică. Cu alte cuvinte, un peu (puţin^j afirmă existenţa lui a limitîndu-1 la o cantitate mică, în timp ce peu [puţin^ presupune a. Vom verifica faptul că (37 a) şi (37 b) nu aduc nici un conţinut presupus special, aşa cum o arată înlăn­ ţuirile din (38):

270
(37) (38) a. b. a. b. Petru n-a băut puţin 2 vin ieri. Petru a băut puţin 2 vin ieri?

CAPITOLUL 10

Petru n-a băut puţin 2 vin ieri, n-a băut chiar deloc. Petru a băut puţin 2 vin ieri? Pentru că în general nu bea.

2.3.3. Descriere presupoziţională şi legi discursive Descrierea pe care o propune Ducrot are anumite avantaje. In primul rînd, ea permite explicarea anumitor efecte de sens legate de întrebuinţarea luipeu {puţin^ şi a lui unpeu {puţin^, care nu trebuie să intre în descrierea lor semantică: este vorbain special despre efectele legii litotei, care atenuează afirmaţia cu unpeu (puţin^) şi negaţia cu peu {puţin^j. Dacă un locutor enunţă (39 a) cînd are mulţi bani la el, reproşul care i s-ar putea face nu este că el ar fi minţit, ci că a lăsat să se înţeleagă o interpretare limitativă determinată de legea exhaustivităţii (cf. totuşi contextul (39 b) care impune interpretarea litotică); tot aşa, nu există contradicţie atunci cînd credem că o carte nu este interesantă, şi spunem în (40 a) că este peu interessant {puţin interesantă): legea litotei explică faptul d&peu {puţin^ comunică mai mult decît indică semnificaţia sa din limbă (cf. (40 b) compatibilitatea înlănţuirii cu meme):
(39) a. b. (40) a. b. J'ai un peu d'argent sur moi. [Am ceva bani la mine] Si j'ai un peu d'argent cet ete, j'irai en vacances en Italie. [Dacă voi avea ceva bani la vară, îmi voi petrece vacanţa în Italia.] Ce livre est peu interessant. [Cartea aceasta este puţinx interesantă.] Ce livre est peu interessant, ii ne l'est meme pas du tout. [Cartea aceasta este puţin^ interesantă, ba chiar nu este deloc]

Primul avantaj al descrierii presupoziţionale este deci de a face compatibilă descrierea semantică a lui peu {puţin^ şi a lui un peu (puţin^ cu întrebuinţarea legilor discursive. Dar mai există un avantaj, nu mai puţin important: explicarea fenomenelor neclare din cadrul analizei tradiţionale. In acest sens, să comparăm (41) şi (42). Cum se poate explica faptul că numai (41) are subînţelesul (43), şi anume că numai peu {puţin^j poate introduce un contrast?
(41) (42) (43) Pierre a bu peu de vin blanc. [Petru a băut puţinj vin alb.] Pierre a bu un peu de vin blanc. [Petru a băut puţin 2 vin alb.] Pierre a bu du vin autre que blanc (rouge par exemple) ou d'autres boissons alcoolisees. [Petru a băut altfel de vin decît alb (roşu, de exemplu) sau alte băuturi alcoolice.]

SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE

271

Pentru a explica diferenţa aceasta, trebuie să ne întoarcem, într-o primă etapă, la descrierea presupoziţională a lui peu (puţin^j şi a lui unpeu (puţin^. Descrierile pentru (41) şi (42) sînt respectiv următoarele:
(41') (42') conţinut presupus conţinut exprimat conţinut exprimat Petru a băut vin alb... Cantitatea de vin alb băută este mică. Petru a băut o anumită cantitate (cel puţin mică) de vin alb.

Efectul de sens (43) va fi atribuit unei legi discursive şi nu descrierii semantice. Această lege discursivă este legea economiei determinative care „pretinde ca fiecare determinare particulară introdusă într-un enunţ afirmativ să aibă o va­ loare informativă" (Ducrot 1972, 201). Această lege se înţelege în felul următor. Fie A o frază şi b o expresie determinativă (în exemplele noastre, alb din puţinx vin alb,puţin1 vin alb). Vom spune că b are o valoare informativă mA dacă una dintre următoarele două condiţii este satisfăcută: (a) (b) Auditorul nu poate trage concluzia A din A - b. Locutorul nu poate garanta adevărul lui A - b.

înainte de a aplica această lege la (41) şi la (42), vom reaminti că legile discur­ sive nu privesc decît conţinutul exprimat şi niciodată pe cel presupus (conţi­ nuturile presupuse sînt condiţii de continuitate a discursului). Deci, dacă A conţine o expresie b, care se poate extrage din A fără a altera structura frazei, legea economiei determinative ne permite să prezicem că „întrebuinţarea lui^l pretinde în mod obişnuit, şi deci subînţelege, sau că. A - b este nesigur, sau că informaţia exprimată de A nu decurge din cea pe care o exprimă^ - b" (Ducrot 1972, 203).
Să luăm mai întîi cazul lui un peu \puţin%\ Conţinutul exprimat de (42) este că Petru a băut o cantitate oarecare (cel puţin mică) de vin alb. Dat fiind că nu putem deduce conţinutul exprimat de A pornind de la. A - b (Petru a băut puţin2 vin), rezultă că legea economiei va fi considerată ca fiind satisfăcută şi nu va fi vehiculat nici un subînţeles. Ce se întîmplă cu (41), pornind de lapeu [puţin]} Conţinutul exprimat este „cantitatea de vin alb băută este mică". Or, această informaţie se poate deduce din A - b, şi anume că Petru a băut puţin 1 vin. Dacă prima condiţie a legii economiei nu este satisfăcută, ce se întîmplă cu a doua, şi anume, „locutorul nu poate garanta adevărul \\\\A - b"} Cu alte cuvinte, a spune despre cineva că a băut puţin vin alb înseamnă a prezenta faptul că a băut puţin vin ca nesigur? Desigur că nu. Pot spune foarte bine despre cineva că a băut puţin vin alb şi să adaug că a băut mult vin roşu. Pentru Ducrot, această informaţie este subînţeleasă, şi subînţelesul este declanşat de legea economiei determinative. Aceasta decurge din faptul că „întrebuinţarea unui enunţ subînţelege că toate determinările cuprinse în el au o valoare informativă" (Ducrot 1972, 202). Cu alte cuvinte, „a întrebuinţa pe A înseamnă a lăsa să se înţeleagă sau că A - b este nesigur, sau că locutorul nu poate extrage din A - b toate informaţiile pe care i le aduce/l (ibid). In exemplul (42), pentru că această primă condiţie

272

CAPITOLUL 10

este satisfăcută, enunţul subînţelege că Petru a băut o cantitate (mică sau mare) de altfel de vin decît alb; şi pentru că numai această a doua condiţie este satisfăcută, enunţul cu un peu (pufin^j nu declanşează nici un subînţeles,

3. ARGUMENTATIVISM ŞI MINIMALISM: DESPRE BUNA ÎNTREBUINŢARE A LEGILOR DISCURSIVE Către sfîrşitul anilor şaptezeci, discutarea fenomenelor scalare în limbile natu­ rale a dat naştere unei discuţii foarte complexe între adepţii a două orientări pragmatice divergente: pe de-o parte, adepţii unui argumentativism radi­ cal (cf. Anscombre şi Ducrot 1983, cap. 2); pe de altă parte adepţii unei abordări semantice zisă minimalistâ (Fauconnier 1976 şi Cornulier 1984), al cărei obiect este de a recurge în mod sistematic la întrebuinţarea legilor discursive. Dincolo de această divergenţă de principiu, se profilează o diferenţă care are un efect considerabil: necesitatea sau inutilitatea recurgerii la principii logice în explicarea faptelor semantice.
3.1. RECURSUL LA LEGILE DISCURSIVE

Oricare ar fi poziţia teoretică adoptată, recursul la legile discursive pare necesar şi justificat pentru următoarele motive. Enunţul (44) face posibile două inter­ pretări, una pe care o vom numi restrictivă (j'ai un peu de temps [am puţin2 timp] înseamnă; W seulement unpeu de temps [am numaipuţin timp§ şi o interpretare nonrestrictivă (j'ai un peu de temps înseamnă am cel puţin un pic de timp). Pentru a explica faptul că în general sensul care se atribuie lui (44) este cel restrictiv, se face ipoteza că această interpretare este produsul unei legi discursive, legea exhaustivităţii. Recursul la această lege este necesară pentru că altfel n-am înţelege cum este posibil să dăm, în anumite contexte lingvistice, o interpretare nonrestrictivă (mai ales în contextele condiţionale, ca în (45)):
(44) (45) J'ai un peu de temps libre. [Am puţin 2 timp liber] Si j'ai un peu de temps libre cet ete, je partirai en vacances en Italie. [Dacă voi avea puţin 2 timp liber la vară, îmi voi petrece vacanţa în Italia.]

Cu alte cuvinte, deoarece observaţia conform căreia expresia un peu de x [puţin2 x] poate primi o interpretare restrictivă (însemnînd seulement un peu de x [numai puţin x]) şi o interpretare nonrestrictivă (însemnînd au moms un peu de x, [cel puţin un pic de x]), un peu de x [puţin 2 x] va avea ca semnificaţie fundamentală valoarea nonrestrictivă din care se va deriva valoarea restrictivă prin intermediul legii exhaustivităţii. Poziţia aceasta corespunde poziţiei minimaliste, a cărei proprietate principală este de a reduce la minimum valoarea

SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE

273

semantică fundamentală şi de a întrebuinţa în mod sistematic legile discursive pentru explicarea efectelor de sens legate de enunţarea frazelor în context.
NB: Trebuie să remarcăm că poziţia alternativă, reprezentată de argumentativismul radical al lui Anscombre şi Ducrot, nu constă în a recuza întrebuinţarea legilor discursive, ci în a limita cît mai mult întrebuinţarea lor. Mai mult chiar, poziţia argumentativistă, contrar celei minimaliste, respinge ideea conform căreia ordinii scalare a faptelor de limbă îi cores-, punde o ordine logică de implicaţie între enunţări.
3.2. F E N O M E N E SCALARE ŞI IMPLICAŢII

Să admitem scara dată în figura 15, determinată de relaţiile existente în limbă între adjectivele care exprimă temperatura. Această scară este motivată de faptul următor: categoriile asociate temperaturii sînt orientate, în sensul czglacial este mai mult (în ordinea frigului) decît/ng, iar fierbinte este mai mult (în ordinea căldurii) decît cald:

Cum se justifică această scară? Mai întîi, trebuie să admitem că ceea ce se pune în relaţie pe scara aceasta nu sînt categoriile (adjectivele de temperatură), ci frazele care conţin aceste cuvinte, enunţate în context. In al doilea rînd, relaţia de ordine indicată pe scară este determinată de relaţiile implicative pe care le întreţin aceste fraze. Cu alte cuvinte, relaţia de ordine existentă mite puţin rece-rece-glacial este determinată de implicaţiile următoare:
(46) a. b. apa este glacială —> apa este rece apa este rece —> apa este puţin rece

Principiul implicaţiei scalare este deci următorul: fiind dat un ansamblu de categorii Cp C , ..., Cn aşezat în ordine pe o scară pe care relaţia de ordine este C, > C 2 > ... > Cn, frazele care conţin Cx implică frazele care conţin C2, .,., Cn, frazele care conţin C2, implică frazele care conţin C 2 + 1 , C 2 + ; , ..., Ca. Cu alte cuvinte, frazele superioare implică toate frazele inferioare lor de pe scară. Această relaţie de ordine, motivată de relaţiile de implicaţii semantice existente între fraze, are o importantă consecinţă. Dacă admitem că două fraze

274

CAPITOLUL 10

care aparţin aceleiaşi scări intră într-o relaţie de implicaţie, aceasta înseamnă că ele sînt compatibile între ele. De exemplu, da.ca.apa este glacială implică apa este puţin1 rece, trebuie să admitem că apa este în acelaşi timp glacială şi puţin rece. Dar, pentru a evita o contradicţie neplăcută, trebuie ca termenul inferior să fie înţeles cu sensul de cel puţin, pentru că altfel nu s-ar înţelege că frazele apa este glaciala şi apa este puţin2 rece pot să fie adevărate împreună. Cu alte cuvinte, apa estepuţin2 rece trebuie înţeles ca semnificînd apa este cel puţin rece. Teza minimalistă constă, prin urmare, în a atribui unui termen scalar x, care exprimă o cantitate q, semnificaţia fundamentală de cel puţin q. De exemplu, pen­ tru a justifica faptul că cele două fraze din (47) sînt compatibile între ele (mai precis faptul că (47 a) implică (47 b)), trebuie să interpretăm (47 b) cu sensul lui (48):
(47) (48) a. Ana are trei copii, b. Ana are doi copii. Ana are cel puţin doi copii.

Semnificaţia fundamentală fiind exprimată pe baza determinării cel puţin x (ceea ce am numit semnificaţia nonrestrictivă), semnificaţia restrictivă se explică uşor prin recursul la legea exhaustivităţii sau la maxima de cantitate.
3.3. OBIECŢIILE ADUSE MINIMALISMULUI

Anscombre şi Ducrot (1983, cap. 3) au adresat un număr de obiecţii poziţiei minimaliste şi, mai cu seamă, versiunii pe care a apărat-o Fauconnier (1976). (i) Prima obiecţie este legată de lipsa de simplitate la care conduce poziţia mini­ malistă. De exemplu, cum se poate interpreta întrebarea (49), dacă a fi băut o cantitate x înseamnă a fi băut cel puţin x, şi anume, un ansamblu (infinit) de cantităţi? Cu alte cuvinte, dacă singura interpretare care se poate da lui (49) este (50), aceasta înseamnă să trecem semnificaţia unei expresii singulare asupra unei semnificaţii plurale:
(49) (50) Ce cantitate a băut Petru? Ce cantităţi a băut Petru?

Pe lîngă această complicare inutilă, Anscombre şi Ducrot (1983, 68) notează o contradicţie teoretică fundamentală între momentul în care trebuie să intervină efectiv legile discursive şi momentul apariţiei lor teoretice. Să ne reamintim că, teoretic, legile discursive intervin după ce au fost aplicate toate operaţiunile logice şi lingvistice. Or, pentru a explica semnificaţia întrebării (49), trebuie să admitem că ea s-a obţinut pornind de la transformarea interogativă aplicată frazei asertive Petru a bâutx. Cum valoarea sa fundamentală este nonrestrictivă, şi anume Petru a băut cel puţin x, trebuie să aplicăm deci legea exhaustivităţii pentru a obţine interpretarea restrictivă Petru a băut exact x. Numai după ce a fost aplicată legea discursivă poate interveni operaţia

SCĂRI ARGUMENTATIVE ŞI FENOMENE SCALARE

275

sintactică ce transformă Petru a băut exact x în Ce cantitate a băut Petru} Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă a aplica o regulă pragmatică (o lege discursivă) înainte de a termina aplicarea regulilor sintactice. (ii) O a doua obiecţie adusă minimalismului este legată de caracterul noncontrolabil al declanşării legilor discursive şi mai ales al legii exhaustivităţii. Să luăm exemplul (51): (51) ? Pentru o călătorie care durează 21 de zile şi 45 cel mult, puteţi beneficia de tariful APEX.

După părerea lui Anscombre şi Ducrot (1983, 71), exemplul acesta este prea puţin natural, pe cînd inserarea lui cel puţin îl face complet acceptabil: (52) Pentru o călătorie care durează 21 de zile cel puţin şi 45 cel mult, puteţi bene­ ficia de tariful APEX.

Or, problema este că în (52), a dura 21 de zile nu este înţeles ca fiind compatibil cu a dura 22 de zile sau cu a dura 23 de zile etc. Cu alte cuvinte, singura interpretare care se poate da pentru a dura 21 de zile, în (52), implică aplicarea obligatorie a legii exhaustivităţii, care permite lectura a dura exact 21 de zile. Intervin însă două probleme: pe de-o parte, legea exhaustivităţii ar trebui să se aplice unui constituent de frază, şi nu frazei în întregime; pe de altă parte, cum să explicăm aplicarea legii exhaustivităţii într-un context lingvistic compatibil cu o interpretare nonrestrictivă (cf. (51))? Aceste obiecţii nu sînt totuşi suficiente, căci ipoteza minimalistă (sau implicativă) rezolvă un anumit n u m ă r de exemple problematice pe care abordarea argumentativă le tratează cu neîndemînare.
3.4. AVANTAJELE ŞI INCONVENIENTELE MINLMALISMULUI

U n u l dintre efectele cele mai spectaculoase ale ipotezei implicative este de a explica direct efectul reductiv al negaţiei, fără să recurgă la o anumită lege discursivă. De exemplu, fraza (53) semnifică (54) şi aceasta din cauza proprietă­ ţilor negaţiei descriptive: (53) (54) Biletul nu costă 50 de franci, Biletul costă mai puţin de 50 de franci.

Mai mult chiar: negarea unei fraze p este incompatibilă cup şi cu toate frazele imediat superioare lui p, ceea ce face ca (53) să fie incompatibilă cu (55) şi cu (56): ^ ^ (55) (56) Biletul costă 50 de franci. Biletul costă 60 de franci.

Teoria implicativă explică uşor aceste fapte, din moment ce (56) implică (55):

276
(57) Biletul costă 60 de franci —> biletul costă 50 de franci.

CAPITOLUL 10

Prin contrapoziţie, se poate explica deci efectul reductiv al frazei negative (53):
(58) Biletul nu costă 50 de franci —> nu (biletul costă 50 de franci) —> nu (biletul costă 60 de franci).

Concluzia este simplă: decît să se recurgă la legi discursive complicate şi adhoc, aşa cum este legea reducţiei, este suficient să adoptăm ipoteza implicativă care justifică efectele reductive ale negaţiei. Astfel, există un efect al negaţiei pe care ipoteza implicativă nu pare să-1 poată prelucra în mod elegant. Este vorba despre întrebuinţările negaţiei pole­ mice sau metalingvistice, aşa cum apar ele în (59):
(59) Biletul nu costă 50 de franci, ci 60.

Pentru a interpreta aceste fapte în cadrul implicativ, ar trebui să admitem că implicaţia de la 60 de franci la 50 de franci a fost ştearsă înainte de a aplica negaţia, şi anume, înainte de a aplica o operaţie logică. Or, minimalismul presupune (în orice caz în gîndirea lui Anscombre şi Ducrot) că ordinea de aplicare a legilor discursive este după operaţiile logice.
NB: Vom găsi în Cornulier (1984) o contestare a principiilor de ordine a aplicării regulilor lingvistice şi pragmatice pe care Anscombre şi Ducrot par să le atribuie minimalismului.

In argumentativism, nu mai este cazul să se pună problema ridicată de negaţia polemică. Pentru aceasta, este suficient să admitem că (i) negaţia polemică nu ţine seama de valoarea argumentativă a frazei (care nu este decît de resortul negaţiei descriptive), (ii) legea reducţiei, care nu priveşte decît negaţia descriptivă, nu se poate deci aplica în contextele de negaţie polemică, (iii) argumentativitatea unei fraze este unul dintre conţinuturile sale presupuse şi (iv) conţinuturile presupuse sînt puse între paranteze de către negaţia polemică. Cu alte cuvinte, efectul legat de regula reducţiei este blocat de statutul polemic sau metalingvistic al negaţiei, ceea ce are drept principal corolar faptul că negaţia nu afectează proprietăţile argumentative ale frazei, ci pe cele ilocuţionare sau presupoziţionale.
3.5. SINTEZĂ

Dezbaterea dintre argumentativism şi minimalism conduce la intervenţia unor concepţii diferite despre limbaj şi despre teoria lingvistică. In argumentativism, valorile semantice fundamentale nu sînt determinate de relaţiile implicative dintre fraze, ci de orientările argumentative pe care i le atribuie expresiile lingvistice care le conţin; legile discursive nu sînt convocate decît atunci cînd descrierea lingvistică nu mai permite salvarea ipotezei argumentative. Cît despre

SCĂRI ARGUMENTATTVE ŞI FENOMENE SCALARE

277

ipoteza minimalistă, aceasta presupune că fenomenele scalare care intervin în limbile naturale sînt determinate de relaţiile implicative (sau logice) care există între ele; în ceea ce priveşte legile discursive, acestea nu intervin adhoc, ci sînt convocate în mod sistematic pentru a explica divergenţa dintre relaţiile impli­ cative întreţinute de fraze şi efectele lor de sens în context. Problema crucială, din punctul de vedere al puterii descriptive şi explica­ tive a acestor două abordări, este că fiecare poate fi susţinută pornind de la un ansamblu, adeseori restrîns, de exemple paradigmatice, a căror explicaţie este mai coerentă şi mai simplă decît interpretarea concurentă. Dar este simptomatic şi să vedem în ce măsură preferinţa pentru una sau pentru cealaltă depinde mai mult de factori exteriori (ipoteza asupra funcţiei limbajului, scopul teoriei lingvistice, raportul logică - limbaj etc.) decît de structura ştiinţifică a argumentelor. Cu alte cuvinte, dacă pe terenul ştiinţific meciul a rămas nul (în sensul fotbalistic al termenului), cu siguranţă el n-a rămas nul şi în planul convingerilor.

11. ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ

1. ARGUMENTAŢIE, D I S C U R S ŞI LIMBĂ E uşor de observat că enunţurile şi discursurile pot fi utilizate cu scopuri argumentative. Experienţa discursului politic, dar, de asemenea, necesităţile cotidiene din viaţa obişnuită (a negocia cu banca, cu asigurările sau cu administraţia etc.) ne permit să deosebim, printre discursurile argumentative cu care ne-am confruntat, pe cele eficiente de cele care nu sînt, pe cele înşelătoare de cele neînşelătoare, pe cele perti­ nente de cele nonpertinente. In schimb, este mai greu să faci ipoteza că proprietăţile argumentative ale enunţurilor noastre nu sînt proprietăţi induse de situaţia de comunicare sau de factori pragmatici, ci sînt proprietăţi lingvistice sau semantice. Această teză, care înscrie faptele argumentative ca fapte constitutive ale structurii interne a limbii, este unul dintre fundamentele teoriei argumentaţiei dezvoltate de către Jean-Claude Anscombre şi Oswald Ducrot de cincisprezece ani încoace (cf. mai ales Anscombre şi Ducrot 1983, Ducrot 1980 c). Această abordare, care se înscrie de la sine în pragmatica integrată, este o teorie „ascriptivistă" şi nu logistică a limbajului. Ea lansează ipoteza ca limbajul nu are în m o d fundamental funcţia de reprezentare şi de descriere. Consecinţa teoretică este că valoarea referenţială a e n u n ţ u r i l o r nu este primară, din p u n c t de vedere semantic, ci secundară; şi invers: valorile argumentative, pe care le considerăm, în general, ca fapte ţinînd de discurs sau de contextul pragmatic, sînt pentru Anscombre şi Ducrot primare şi înscrise în structura însăşi a limbii. Cu alte cuvinte, ipoteza lor este că faptele semantice primare nu privesc valoarea de adevăr a enunţurilor, ci valoarea argumentativă a frazelor, şi că este posibilă descrierea valorilor de adevăr ale enunţurilor ca derivînd, din p u n t de vedere pragmatic, din valorile argumentative. A admite caracterul înainte de toate argumentativ al semnificaţiei din limbă presupune o ipoteză suplimentară asupra naturii faptelor semantice. Tot pentru Anscombre şi Ducrot, faptele semantice, deci faptele argumentative, sînt fundamental graduale. Acest lucru presupune că regulile argumentative care

280

CAPITOLUL 11

permit legarea enunţurilor între ele în discurs sînt reguli scalare. Anscombre şi Ducrot au introdus un tip de reguli specifice pentru a explica aceste relaţii, topoi (topos la singular), al căror principiu de funcţionare îşi are originea în locurile comune ale lui Aristotel. Contrar regulilor de inferenţă, topoi nu sînt reguli de deducţie, ci principii, construite în discurs, care explicitează căile necesare pentru a atribui enunţului un sens. Argumentul principal pentru a refuza caracterul deductiv sau inferenţial al regulilor argumentative este următo­ rul. Regulile de inferenţă privesc raţionamentul şi au drept obiect propoziţiile, a căror interpretare este, în mod necesar, vericondiţională (acest lucru înseamnă, între altele, că o propoziţie P primeşte drept interpretare semantică valoarea Adevărat sau Fals); în schimb, regulile argumentative nu au ca obiecte propoziţii, ci enunţuri, adică produsele actelor de enunţare, care dobîndesc sens în discurs. Ar fi aşadar abuzivă calchierea relaţiilor logice pe un obiect a cărui organizare internă, fără a fi arbitrară, este dirijată pe principii diferite care îi sînt proprii. Sarcina pragmaticii integrate, şi, mai precis, a teoriei argumentaţiei, este de a dezvălui natura acestor principii şi funcţia lor în comunicare.
NB: Teoria argumentaţiei a stat la baza unui mare număr de lucrări individuale sau colaborări ale lui Ducrot şi Anscombre. Ne vom referi, mai ales, la Ducrot (1973), (1980 c), (1982), (1983), Anscombre (1973), (1975), (1979), precum şi Anscombre şi Ducrot (1983). Vom găsi sinteze ale teoriei argumentaţiei în Moeschler (1985 a, cap. 2) şi Moeschler (1989 a, cap. 1).

2. ARGUMENTAŢIE ŞI INFORMAŢIE Am văzut în paragraful precedent că teoria argumentaţiei face ipoteza că faptele argumentative sînt primare, ceea ce înseamnă că valoarea informativă a enunţului (ceea ce enunţul spune despre lume) este secundară. Evident că această ipoteză trebuie susţinută cu fapte lingvistice (cf. Anscombre şi Ducrot 1983, Anscombre 1989).
2.1. CONTRADICŢIE LOGICA ŞI COERENŢA ARGUMENTATIVĂ

Anumite enunţuri, date fiind implicaţiile lor logice, sînt contradictorii din punct de vedere logic, chiar dacă sînt perfect acceptabile din punctul de vedere al argumentaţiei. Vom analiza aici cazurile lui presque, âpeine şipeut-etre {aproape, de-abia şi poate). 2.1.1. Presque {aproape) Fie/7 o propoziţie oarecare, iarp'propoziţia construită cu/? modificată cu ajutorul lui presque (p'= presquep). Din punct de vedere semantic, adică în termenii condiţiilor de adevăr, p' implică non-p. într-adevăr, dacă un locutor afirmă că a

ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ

281

venit aproape la timp, acest lucru implică, din punct de vedere logic, că n-a venit la timp. Să ne imaginăm acum următorul dialog:
(1) A B Dupont, vous etes encore en retard. [Dupont, iar ai întîrziat.] Oui, mais j'etais presque â l'heure. [Da, dar am venit aproape la timp.]

Cum să explicăm aici că informaţiile „etre en retard" („a întîrzia") şi „etre presque â l'heure" („a veni aproape la timp") sînt antiorientate, adică merg în sensuri contrare din punct de vedere argumentativ (cf. descrierea lui mais (dar) făcută de Anscombre şi Ducrot 1977), chiar dacă, din punct de vedere logic, relaţiile (2) sînt satisfăcute?
(2) a. b. aproape la timp —> nu (la timp) nu (la timp) —> în întîrziere

In cazul lui (3), lucrurile sînt şi mai explicite, deoarece enunţul lui B ar trebui să fie contradictoriu: presque preţ (aproape gata) îl implică pepaspret (nu egata) care este contradictoriu cu răspunsul afirmativ oui (da). (3) A B Est-ce que le dîner est preţ? [E gata masa?] Oui, presque. [Da, aproape.]

Dacă examinăm paradigma răspunsurilor posibile, constatăm că un răspuns afirmativ nu se poate da decît cu presque (aproape), iar un răspuns negativ trebuie, din contră, să folosească un sinonim informativ al lui presque (aproape) şi anume pas toutafait (nu chiar). Aspectul hotărîtor este aici câ nici non,presque (nu, aproape) şi nici oui,pas toutafait (da, nu chiar) nu sînt răspunsuri posibile: (4) A B Est-ce que le dîner est preţ? [E gata masa?] a. b. c. d. Oui, presque. [Da, aproape.] ?? Non, presque. [??Nu, aproape.] Non, pas tout â fait. [Nu, nu chiar.] ?? Oui, pas tout a fait. [??Da, nu chiar.]

Răspunsul la întrebările pe care le pun aceste exemple se bazează pe dife­ renţa dintre valoare informativă şi valoare argumentativă. Prima observaţie care trebuie făcută este că înlănţuirile din discurs nu se fac între valorile infor­ mative ale enunţurilor, ci între valorile lor argumentative. Ipoteza care stă la originea acestei prime teze este că propoziţia presque p (aproapep) dă o orientare argumentativă frazei în care este enunţată, orientare identică cu cea a enunţării lui/?. Dacă presque p (aproape p) implică, din punct de vedere informativ, nonp, dar are aceeaşi valoare argumentativă ca şip, acest lucru înseamnă că presque p (aproapep) şip aparţin aceleiaşi scări argumentative, şi anume unei scări cantita-

282

CAPITOLUL 11

tive orientate spe o clasă de concluzii identice. Pentru ca două enunţuri p şi p' să aparţină aceleiaşi scări argumentative, trebuie ca (i) ele să aparţină aceleiaşi clase argumentative, şi anume să fie considerate ca argumente pentru aceeaşi concluzie r, şi (ii) să existe o relaţie de ordine sau de forţă argumentativă între p şi p' (cf. supra cap. 10, § 2.1.2.). Relaţia de ordine dintre aproapep şip'se poate atunci reprezenta în felul următor:

Vom observa de îndată că această primă analiză dă seamă de exemplul (2). în­ tr-adevăr, dacă le dîner este presque preţ {masa e aproape gata) este un argument mai slab decît le dîner est preţ {masa este gata) pentru o concluzie r, înlănţuirea oui, le dîner est preţ {da, masa este gata) este mai puternică decît oui, ii est presque preţ {da, este aproape gata). Această analiză pune mai multe probleme pentru înlănţuirea (1), care, dacă se suprimă presque {aproape), devine incoerentă:
(T) A B Dupont, vous etes encore en retard. [Dupont, iar ai întîrziat.] ?? Oui, mais j'etais â Pheure. [??Da, dar am venit la timp.]

Alt contra-exemplu clasic: să presupunem că doi brancardieri ajung la locul unui accident. Pentru a-1 incita pe şofer să se grăbească, colegul său îi spune:
(5) Depeche-toi: ii est presque mort. [Grăbeşte-te: e aproape mort.]

Dacă presque mort {aproape mort) este un argument mai slab, dar de aceeaşi orientare ca şi mort, nu se înţelege cum de acest argument poate fi folosit pentru concluzia depeche-toi (grăbeşte-te). Se constată într-adevăr că înlănţuirea f&r&presque (aproape) trebuie să impună concluzia inversă: (6) Inutile de te presser: ii est mort. [Degeaba te grăbeşti: e mort.]

Răspunsul la aceste obiecţii va trece prin două tipuri de fenomene: pe de o parte, modificarea descrierii date lui presque {aproape), iar, pe de altă parte, introducerea unei noţiuni mai flexibile pentru a explica înlănţuirile argumentative, noţiunea de topos (cf. § 3.3.3.).

ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ

283

2.1.2, Â peine (de-abia, numai un pic) A peine {de-abia, numai un pic), din punctul de vedere al valorii sale argumentative, are implicaţii inverse faţă de cele ale lui presque {aproape): dacă presquep {aproape p) implică nonp, a peine p {de-abia p) implică p. Cu alte cuvinte, dacă un locutor anunţă că de-abia a început să-şi scrie articolul, acest lucru implică faptul că a început să-1 scrie.
(7) â peine p —> p [de-abia p —> p]

Dar exemplele (8) arată că proprietăţile argumentative ale lui a peine {de-abia) sînt inverse faţă de proprietăţile sale informative: altfel spus, legăturile discur­ sive se fac numai cu valoarea informativă non-p şi nu cup (cf. Anscombre 1989):
(8) A B Je vais faire un petit tour en attendant que tu sois prete. [Am să fac o mică plimbare, pînă cînd eşti gata.] a. Tu vas devoir attendre, j'ai â peine commence. [Va trebui să aştepţi, de-abia am început.] b. ?? Tu n'auras pas â attendre longtemps, j'ai â peine commence. [??Nu va trebui să aştepţi mult timp, de-abia am început.]

In alţi termeni, dacă a peine p {de-abia p) implică p, ar trebui să se prezică faptul că j'ai a peine commence (de-abia am începui) permite înlănţuirea cu tu n'auras pas a attendre longtemps (nu va trebui să aştepţi mult timp). De fapt, valoarea aspectuală incoativă (care exprimă începutul unui proces) a lui a peine (de-abia) merge în sens contrar: procesul nu este încheiat, este la început şi, în consecinţă, nu poate fi considerat în întregime. Vom înţelege atunci de ce înlănţuirea nu se poate face decît cu valoarea non-p. Din punct de vedere argumentativ, înseamnă că a peine p (de-abiap) aparţine aceleiaşi scări argumentative ca şi non-p, dar introduce un argument mai slab decît non-p, după cum o arată figura 2:

La polul opus, vom găsi înlănţuirile inverse cupresque (aproape) din (8), aşa cum o arată (8'):
(8') A B Je vais faire un petit tour en attendant que tu sois prete. (Am să fac o mică plimbare, pînă cînd eşti gata.] a. ?? Tu vas devoir attendre, j'ai presque fini. [??Va trebui să aştepţi, aproape am terminat.] b. Tu n'auras pas â attendre longtemps, j'ai presque fini. [Nu va trebui să aştepţi mult timp, aproape am terminat.]

284

CAPITOLUL 11

Atragem atenţia că nu avem cu a peine (de-abia) un comportament simetric în cazul exemplului cu brancardierii. într-adevăr, dacă a peine p (de-abia p) este un argument cu aceeaşi orientare argumentativă ca şi non-p, dar mai slabă din punct de vedere argumentativ, trebuie să ne aşteptăm ca (10) să fie mai puternic argumentativ decît (9), ceea ce se şi întîmplă, contrar comportamentelor lui (5) şi (6) cu presque (aproape): (9) (10) Inutile de te presser: ii est â peine blesse. [Degeaba te grăbeşti: abia dacă-i rănit.] Inutile de te presser: ii n'est pas blesse. [Degeaba te grăbeşti: nu este rănit.]

Cît despre problema pe care o pune exemplul (1), se vede că transformarea lui în (11) nu poate genera (12), contrar predicţiilor analizei argumentative. (11) A B (12) A B Dupont, vous etes encore en retard. [Dupont, iar ai întârzia.] Ou, mais j'etais a peine en retard. [Da, dar am întîrziat numai un pic] Dupont, vous etes encore en retard. [Dupont, iar ai întîrziat.] ?? Oui, mais je n'etais pas en retard. [??Da, dar n-am întîrziat.]

2.1.3. Peut-etre (poate) Cazul lui peut-etre (poate) este şi mai interesant. Se admite că o frază de forma peut-etrep (poatep) e compatibilă, din punctul de vedere al condiţiilor de adevăr, cup şi non-p, după cum o arată exemplul (13):
(13) A B II y a un probleme: Piere viendra peut-etre dîner ce soir. [E o problemă: poate Petre vine deseară la cină.] Pas de probleme! S'il vient, on mettra un couvert de plus, et s'il ne vient pas, le probleme est resolu. [Nici o problemă! Dacă vine, punem un tacîm în plus, iar dacă nu vine, problema e rezolvată.]

Or, Anscombre (1989) a constatat că: înlănţuirile cu. peut-etre (poate) nu se pot face decît cu o eventualitate pozitivă; cu alte cuvinte, numai o concluzie refe­ ritoare la faptul F asociat lui p este posibilă.
(14) a. b. Mets un couvert de plus, Pierre viendra peut-etre ce soir. [Pune un tacîm în plus, poate Petre vine deseară la cină.] ?? Retire un couvert, Pierre viendra peut-etre dîner ce soir. [??Ia un tacîm de pe masă, poate vine Petre deseară la cină.)

Analiza logică, în care peut-etrep (poatep) semnifică/? sau non-p, este prin urmare incapabilă să dea seamă de regularitatea înlănţuirilor cu concluziile inferabile

ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ

285

ale luip şi deci de orientarea pozitivă a luipeut-etrep (poatep). O descriere scalară a acestui fenomen ne-ar conduce astfel la propunerea următoarei scări argumentative pentru peut-etre {poate):

P peut-etre p (poate p) Figura 3
2.2. ÎNTREBĂRI ŞI ARGUMENTAŢIE

A efectua o analiză semantică clasică a întrebărilor închise (de tipul est-ce-que /??) (oare pî) înseamnă a propune alternativa p sau non-p: (15) est-ce que p —» p sau non-p (oare p?) Ipoteza argumentativă (cf. Anscombre şi Ducrot 1983) este total diferită: orien­ tarea argumentativă (notată OR) a lui est-ce quep} (oarep?) este identică cu aceea a lui non-p: (16) OR (est-ce que p?) = OR (non-p) Dacă această ipoteză e corectă, înseamnă că există e n u n ţ u r i care au valoare argumentativă fără ca prin aceasta să aibă valoare informativă (vom admite că o întrebare de tipul est-ce que p? (oare pf) exprimă îndoiala locutorului asupra adevărului luip). Demonstraţia se face cu înlănţuirile efectuate prin conectori. Fie următoarele enunţuri afirmative (cf. Anscombre 1989): (17) a. b. J'ai des doutes sur la victoire d'Edberg: ii est le favori a Wimbledon. [??Am îndoieli asupra victoriei lui Edberg: e favoritul de la Wim­ bledon.] ?? J'ai des doutes sur la victoire d'Edberg: ii est le favori a Wimble­ don, mais ii battra Agassi. [??Am îndoieli asupra victoriei lui Edberg: e favoritul de la Wimble­ don, dar îl va bate pe Agassi.]

Cu alte cuvinte, segmentul de discurs introdus prin mais (dar) trebuie să fie argumentul care sprijină concluzia am îndoieli asupra victoriei lui Edberg, raţiune pentru care propoziţia „Edberg îl va bate pe Agassi" nu poate fi un argument orientat spre această concluzie. întrebarea pe care ne-o p u n e m acum priveşte comportamentul enunţurilor interogative, în cazul în care acestea sînt utilizate

286

CAPITOLUL 11

ca argumente. De fapt, în (18), observăm rezultate cu totul opuse celor obţinute în (17), iar pentru a avea comportamente identice în întrebare, trebuie să se intro­ ducă o negaţie (cf. 19). Altfel spus, est-ce que? (oarepfj se comportă ca afirmarea lui non-p din punct de vedere argumentativ:
(18) a. ?? J'ai des doutes sur la victoire d'Edberg: ii est le favori â Wimbledon, mais ii perdra devant Agassi? [?? Am îndoieli asupra victoriei lui Edberg: e favoritul de la Wimble­ don, dar va pierde oare în faţa lui Agassi?] J'ai des doutes sur la victoire d'Edberg: ii est le favori â Wimbledon, mais est-ce qu'il battra Agassi? [Am îndoieli asupra victoriei lui Edberg: e favoritul de la Wimbledon, dar îl va bate oare pe Agassi?] J'ai des doutes sur Ia victoire d'Edberg: ii est le favori â Wimbledon, mais est-ce qu'il ne perdra pas devant Agassi? [Am îndoieli asupra victoriei lui Edberg: e favoritul de la Wimble­ don, dar nu va pierde oare în faţa lui Agassi?] ?? J'ai des doutes sur la victoire d'Edberg: ii est le favori â Wimbledon, mais est-ce qu'il ne battra pas Agassi? [?? Am îndoieli asupra victoriei lui Edberg: e favoritul de la Wimble­ don, dar nu-1 va bate oare pe Agassi?]

b.

(19)

a.

b.

Pentru ca demonstraţia să fie completă, trebuie să punem în corespondenţă enunţurile interogative şi corespondentele lor negative, ca în (20):
(20) a. ?? J'ai des doutes sur la victorie d'Edberg: ii este le favori a Wimbledon, mais ii ne perdra pas devant Agassi. [?? Am îndoieli asupra victoriei Iui Edberg: e favoritul de la Wimble­ don, dar nu va pierde în faţa lui Agassi.] J'ai des doutes sur la victoire d'Edberg: ii est le favori â Wimbledon, mais ii ne battra pas Agassi. [Am îndoieli asupra victoriei lui Edberg: e favoritul de la Wimble­ don, dar nu-1 va bate pe Agassi.]
2.3. VALOARE INFORMATIVĂ ŞI VALOARE ARGUMENTATIVĂ

b.

Un al treilea tip de argument pentru a afirma primatul argumentaţiei asupra informaţiei constă în a arăta că anumite valori informative trebuie derivate din valoarea argumentativă şi nu invers. Vom examina succesiv cazurile lui presque {aproape), al comparativului de egalitate şi al unor predicate ca deştept, bun etc. 2.3.1. Ambiguitatea lui presque 10% {aproape 10%) Anscombre (1989) dă un exemplu interesant de valoare informativă derivată dintr-o valoare argumentativă:

ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATCVA (21) Le parti communiste a atteint persque 10% dans Ies derniers sondages. [Partidul comunist a atins aproape 10% la ultimele sondaje.]

287

Observaţia este următoarea: presque 10% (aproape 10%) poate semnifica fie „ceva mai puţin de 10%", fie „ceva mai mult de 10%. In afară de context, presque 10% {aproape 10%) ar fi interpretat ca semnificînd „ceva mai puţin de 10%". Dar contextul lingvistic impune lectura descrescătoare, în care presque 10% {aproape 10%) semnifică „ceva mai mult de 10%";
(22) Le parti communiste perd des voix: autrefois a 21%, ii atteint presque 10% dans ies derniers sondages. [Partidul comunist pierde voturi: faţă de altădată cînd avea 21%, la ultimele sondaje atinge aproape 10%.]

Lectura ascendentă, semnificînd „ceva mai puţin de 10%" ar fi convocată în contextul următor:
(23) dans Le parti communiste gagne des voix: autrefois â 5%, ii atteint presque 10% Ies derniers sondages. [Partidul comunist cîşitigă voturi: faţă de 5% cît avea la ultimele sondaje, atinge aproape 10%.]

Cu alte cuvinte, pentru a cunoaşte valoarea informativă a lui presque 10% {aproape 10%) trebuie să cunoaştem orientarea argumentativă generală a enunţului, adică să alegem între următoarele două scări argumentative:

Un alt exemplu cu presque {aproape) este dat de Anscombre şi Ducrot (1983) în (24), în care există o contradicţie între orientările argumentative asociate \uipeu (puţin) (scara lui minus) şi respectiv lui presque (aproape) (scara lui plus): (24) Peu d'automobilistes depassent le 120 km/h (presque 20%). [Puţini automobilişti depăşesc 120 km/h (aproape 20%.)]

Anscombre şi Ducrot (1983) atrag atenţia că în locul Inipresque (aproape), ar fi trebuit să avem aici pe a peine (de-abia) sau secvenţa antiorientată maispresque (dar aproape). Problema pe care o ilustrează acest exemplu este că valoarea informativă a lui presque 20% (aproape 20%) este fie determinată de orientarea negativă atribuită enunţului prinpeu (puţin) (presque 20%

288

CAPITOLUL 11

ar însemna atunci „ceva mai mult decît 20%"), fie determinată de orientarea sa pozitivă horscontexte, fapt care explică ciudăţenia argumentativă. Dar se va fi observat că orientarea argumentativă e cea care determină valoarea informativă a enunţului, şi aceasta indiferent de cazul luat în considerare.

2.3.2. Comparativul de egalitate Anscombre (1975) a efectuat o analiză argumentativă originală a comparativului de egalitate, analiză reluată frecvent în Anscombre şi Ducrot (1983). Punctul lor de plecare este comparaţia dintre comparativul de egalitate (25) şi (pseudo-) parafraza sa (26):
(25) (26) Pierre est aussi grand que Mărie. [Petre este la fel de înalt ca Măria.] Pierre a la meme taille que Mărie. [Petre are aceeaşi statură ca Măria.]

La prima vedere, semnificaţia lui (25) este informativă şi poate fi redusă la (26). Dar acestei ipoteze i se pot aduce următoarele obiecţii; (i) Dacă se examinează corespondentele negative ale lui (25) şi (26), constatăm că (27) are sensul (28), în timp ce (29) poate să însemne (30 a) sau (30 b). Altfel spus, nu atît de înalt înseamnă întotdeauna mai puţin înalt, ceea ce nu e cazul pentru negarea lui a avea aceeaşi statură:
(27) (28) (29) (30) Pierre n'est pas aussi grand que Mărie. [Petre nu este la fel de înalt ca Măria.] Pierre est moins grand que Mărie. [Petre este mai puţin înalt decît Măria.] Pierre n'a pas la meme taille que Mărie. [Petre nu are aceeaşi înălţime ca Măria.] a. b. Pierre [Petre Pierre [Petre est moins grand que Mărie. este mai puţin înalt decît Măria.] est plus grand que Mărie. este mai înalt decît Măria.]

(ii) alături de această primă diferenţă semantică, Anscombre şi Ducrot propun anumite diferenţe pragmatice. Să admitem că Petre şi Măria sînt doi copii şi că există, în general, o corelaţie între vîrstă şi înălţime. Observăm că (25) poate oferi concluziile Petre este mai înalt pentru vîrsta lui. Măria nu este înaltă pentru vîrsta ei, dar nu şi concluziile Petre nu este înalt pentru vîrsta lui sau Mana este înaltă pentru vîrsta ei.
(31) Pierre est grand pour son âge: ii est aussi grand que Mărie, qui a deux ans des plus. [Petre este înalt pentru vîrsta lui: este la fel de înalt ca Măria, care este cu doi ani mai mare.]

ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ (32)

289

Mărie n'est pas grande pour son âge: Pierre, qui a deux ans de moins, est aussi grand qu'elle. [Măria nu este înaltă pentru vîrsta ei: Petre, care este cu doi ani mai mic, este la fel de înalt ca ea.] ? Pierre n'est pas grand pour son âge: ii est aussi grand que Mărie, qui a deux ans de moins. [? Petre nu est înalt pentru vîrsta lui: e la fel de înalt ca Măria, care are cu doi ani mai puţin.]

(33)

(34)

[? Măria este înaltă pentru vîrsta ei: Petre, care are cu doi ani mai mult, este la fel de înalt ca ea.] Ce proprietăţi putem atribui comparativului de egalitate din perspectiva acestor exemple? Atunci cînd Petre este tema enunţului (mai precis a concluziei), Petre este la fel de înalt ca Măria nu poate să susţină decît concluzii privind înălţimea sa, concluzii pentru care s-ar fi putut folosi un argu­ ment mai puternic ca Petre este înalt, dar nu un argument orientat negativ cum este Petre nu este înalt. In schimb, cînd tema concluziei este Măria, observăm că Petre este la fel de înalt ca Măria nu poate avea decît aceeaşi orientare ca Măria nu este înaltă. Comparativul de egalitate are, aşadar, o valoare argumentativă fundamentală, care primează asupra valorii sale informative.

qu'elle.

? Mărie est grande pour son âge: Pierre, qui a deux ans de plus, est aussi grand

(iii) Anscombre (1975) a adus argumente suplimentare pentru a arăta că la fel de înalt nu este reductibil la „cel puţin egal cu" ( > ) . Cum se explică faptul că (35) este redundant, iar (36) contradictoriu, dacă la fel de înalt are drept valoare informativă primitivă > ? Ne-am aştepta, într-adevăr, ca segmentele situate pe locul doi în enunţuri să fie informative, ceea ce însă nu se întîmplă:
(35) (36) Pierre est aussi grand que Mărie, et Mărie est aussi grande que Pierre. [Petre este la fel de înalt ca Măria, iar Măria este la fel de înaltă ca Petre.] Pierre est aussi grand que Mărie, mais Mărie n'est pas aussi grande que Pierre. [Petre este la fel de înalt ca Măria, dar Măria nu este la fel de înaltă ca Petre.]

Mai mult, cum să explicăm în cadrul unei descripţii informative, că (37) este posibil, mai cu seamă pentru a răspunde cuiva care 1-a declarat pe Petre mai înalt, şi cum să explicăm că nu avem niciodată (38)?
(37) (38) Pierre est aussi grand que Mărie, mais pas plus grand. [Petre e la fel de înalt ca Măria, dar nu mai înalt.] ?? Pierre est aussi grand que Mărie, mais ii n'a pas la meme taille. [?? Petre este la fel de înalt ca Măria, dar nu de aceeaşi statură.]

Vom trage de aici concluzia următoare: comparativul de egalitate nu este simetric (contrar lui a avea aceeaşi statura) şi are o valoare argumentativă primitivă, a cărei orientare este pozitivă (situată pe aceeaşi scară cu înalt).

290

CAPITOLUL 11

2.3.3. Argumentaţie şi delocutivitate Ultimul tip de argument pe care îl vom menţiona pentru caracterul primitiv al valorii argumentative este oferit de predicate precum deştept sau bun pe care le găsim în exemplele de sub (39):
(39) a. b. Pierre est intelligent. [Petre e deştept.] Cet hotel est bon. [Acest hotel e bun.]

Aceste predicate contrastează cu alte predicate cum sînt pătrat sau roşu, deoarece, pe de o parte, sensul lor este aparent legat de o evaluare subiectivă (a inteligenţei, a calităţii), iar, pe de altă parte, ele permit realizarea de acte ilocuţionare, cum ar fi elogiul şi recomandarea. In schimb, locutorul enunţurilor din (40) nu poate pretinde că a realizat acte diferite de actele de aserţiune.
(40) a. b. La table est carree. [Masa e pătrată.] La nappe est rouge. [Faţa de masă e roşie.]

Ducrot (1984, cap. 6) şi Anscombre şi Ducrot (1983, cap. 7) aduc anumite argu­ mente pentru a arăta că valoarea pragmatică (ilocuţionară) nu este derivată din valoarea informativă, ci invers: valoarea care ar fi derivată dintr-o valoare fun­ damentală, de natură argumentativă, este tocmai valoarea informativă. Argumen­ tul acţionează în doi timpi. (i) Mai întîi, dacă hotărîm să atribuim acestor predicate o valoare informativă primitivă, înseamnă că, în metalimbajul semanticianului, există o definiţie „ştiinţifică" a acestora. Anscombre şi Ducrot recuză posibilitatea unei asemenea definiţii. Cu alte cuvinte, pentru susţinătorii pragmaticii integrate nu există concepte clar definite, obiectivabile, înzestrate cu condiţii de adevăr şi care să corespundă semnificaţiei unităţilor lexicale deştept sau bun.
NB: Ne găsim confruntaţi aici cu o problemă care, în formularea şi în rezolvarea sa, este apropiată de aceea a termenilor nonclasificanţi şi a termenilor vagi. Vom aminti (cf. cap. 14, § 2.1.1. pentru o dezvoltare) că un termen nonclasificant (ca tîmpit, idiot etc.) are drept definiţie semantică faptul că nu primeşte o valoare (referenţială sau de altă natură) decît în întrebuinţare: e tîmpit acela despre care se spune că e tîmpit. Problema termenilor vagi este puţin diferită, dar se pune cam în acelaşi mod: un cuvînt precum chel nu are la prima vedere o semnificaţie precisă, întrucît condiţiile sale de întrebuinţare contrazic, în general, condiţiile sale de adevăr: vom spune într-adevăr despre cineva care şi-a pierdut o bună parte din păr că este chel, admiţînd totodată că lexemul chel înseamnă „fără nici un fir de păr". In cele două cazuri, ca şi acela al predicatelor evaluative, cum sînt bun şi deştept, sensul nu poate fi definit independent de utilizarea expresiei. In cadrul teoriilor semantice clasice, un concept ca deştept este definit printr-un ansamblu de condiţii numite necesare şi suficiente. Pentru ca un individ x să poată fi numit deştept, adică pentru ca relaţia DEŞTEPT (x) să poată fi adevărată, trebuie ca x să satisfacă toate condiţiile

ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVA

291

necesare care definesc predicatul. Problema empirică care se pune semanticianului este de a şti cum să definească aceste condiţii. Semantica formală a rezolvat într-un fel problema. Semnificaţia unui predicat unar, şi anume a unui predicat care are un singur argument (ca deştept, bun etc.) constă din ansamblul termenilor constitutivi ai extensiei sale. Semnificaţia unui predicat unar este deci un ansamblu de elemente sau de termeni care satisfac această relaţie (cf. Dowty, Wall şi Peters 1981, Galmiche 1991). Vom găsi o abordare de tip nonclasic, diferită, în lucrările de semantică cognitivă care se reclamă de la teoria prototipurilor (cf. Lakoff 1987 şi Kleiber 1990 a pentru o remarcabile sinteză). In cadrul teoriei prototipurilor, sensul unui concept nu este definit în termeni de condiţii necesare şi suficiente, ci în termeni de caracteristici sau trăsături tipice sau acelea care au cea mai mare probabilitate de a fi comune exemplarelor categoriei şi pe al căror concept îl reprezintă expresia. Aplicat predicatelor evaluative, acest fapt are drept consecinţă că, de exemplu, deştept nu este definit pornind de la proprietăţile necesare, ci de la proprietăţile tipice. Problema va fi atunci pe de o parte aceea de a şti care sînt proprietăţile tipice ale conceptului deştept, iar, pe de altă parte, dacă are sens să definim semnificaţia conceptelor evaluative în termeni de prototip (cf. infra cap. 14, §2.2.).

(ii) Cum se pot aşadar aplica valorile pragmatice ale enunţurilor de tipul (39)? Poziţia clasică sau descriptivistă va recurge la legile discursului pentru a explica de ce atunci cînd spunem despre un hotel că este bun, de fapt îl recomandăm (cf. supra cap. 7, § 3). Această lege discursivă ar avea următoarea formă: „a caracteriza un obiect prin proprietăţile considerate pozitive în­ seamnă a-1 lăuda" (cf. Anscombre şi Ducrot 1983, 172). Această lege ar func­ ţiona şi pentru explicarea valorii laudative a lui Petre este deştept. Avantajul acestui calcul este sigur. El explică, pe de o parte, posibilitatea de a folosi enunţuri de acest tip în silogisme, ca în (41), iar, pe de altă parte, de a nu folosi principii ad boc care explică, pentru anumite tipuri de construcţii (mai ales în fraze intercalate, cum sînt condiţionalele), de ce enunţul iniţial îşi pierde valoarea pragmatică: în analiza clasică, condiţionala din (42 a) s-ar interpreta în acelaşi fel ca şi (42 b).
(41) a. b. c. (42) a. b. Si cet hotel est bon, ii est cher. [Dacă hotelul e bun, e şi scump.] Cet hotel est bon. [Hotelul e bun.] Donc ii est cher. [Deci e scump.] Si cet hotel est bon, ii doit etre cher. [Dacă hotelul e bun, trebuie să fie şi scump.] Si cet hotel est en plein centre viile, ii doit etre cher. [Dacă hotelul e în centrul oraşului, trebuie să fie şi scump.]

292

CAPITOLUL 11

Pentru a rezolva aceste dificultăţi şi pentru a explica valoarea argumentativă primară a predicatelor evaluative, poziţia lui Anscombre şi Ducrot este o poziţie ascriptivistă radicală, care refuză recurgerea la legile discursului. Strategia lor este complet diferită şi face apel la noţiunea, introdusă prima dată de Benveniste (1966, cap. 23), aceea de delocutivitate (cf. Anscombre 1979 pentru o dezvoltare a acestui concept). Ideea este că valoarea informativă este un derivat delocutiv din valoarea argumentativă primitivă. Conceptul de delocutivitate trebuie înţeles în modul următor: „O expre­ sie E 2 este derivată prin delocutivitate dintr-o expresie E v dacă, pe de altă parte, semnificantul lui E 2 este format din modelul semnificantului l u i £ j şi, pe de altă parte, dacă semnificantul S2 al lui E2 face să intervină nu semnificantul S1 al lui £, ci o valoare pragmatică legată de enunţarea l u i £ 1 " (Anscombre şi Ducrot 1983, 173). De exemplu, verbul francez remercier este un derivat delocutiv lexical de la expreisa Mercil C u m s-ar putea explica atunci valoarea descriptivă a enunţului Hotelul este bun pe baza noţiunii de derivare delocutivă? Sensul S : al expresiei E 1 (X e bun) este un act de argumentare în favoarea lui X. Pornind de la expresia £p trebuie să admitem formarea unei expresii £ , al cărei sens S 2 nu mai e iden­ tic cu Sj (a argumenta în favoarea lui X), ci încorporează proprietăţile asociate la şi derivate din actul realizat prin Et: conform unei legi a discursului care presupune că „enunţarea care îndeplineşte un act de argumentare apare ca justi­ ficată, şi anume justificată cu ajutorul unei proprietăţi a obiectului în legătură cu care se argumentează" (Anscombre şi Ducrot 1983, 173), proprietăţile obiec­ tive asociate predicatului bun pornind de la Sj sînt supuse unei derivări delocutive pentru a alcătui semnificaţia S 2 asociată lui£ 2 . Pe scurt, de fiecare dată cînd folosim o frază ca Hotelul este bun, procesul de derivare delocutivă ne îndreptă­ ţeşte să o citim ca semnificînd „acest hotel are proprietăţi ce legitimează actul de argumentare pe care îl îndeplinim spunînd Acest hotel este bun (ibid., 174). NB: Vom nota că pentru a explica procesul de derivare delocutivă este necesară intervenţia unei legi discursive care să arate trecerea lui S, la S2. Renunţarea la legile discursive pare aşadar imposibilă: în analiza descriptivistă, legile discursive intervin pentru a explica trecerea de la valoarea informativă la valoarea pragmatică; în analiza argumentativă, legile discursului intervin pentru a justifica procesul de derivare delocutivă care este la originea trecerii de la valoarea argumentativă la valoarea informativă. 3. ARGUMENTARE, ŞI TOPOI
3.1. ARGUMENTARE ŞI INFERENŢĂ

Una dintre caracteristicile principale ale teoriei argumentative a lui Anscombre şi Ducrot este că au refuzat să confunde sau să asocieze argumentaţia şi inferenţa. Pentru ei, argumentaţia este o relaţie de natură discursivă care există între două enunţuri,

ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ

293

un argument şi o concluzie, locutorul prezentînd argumentul ca destinat acceptării concluziei. Cît despre inferenţă, aceasta reprezintă relaţia care există între un fapt X şi enunţarea unui enunţ E, în care X este prezentat ca punctul de plecare al unei deducţii ce ajunge la enunţarea lui E. Astfel, în exemplul (43), primul enunţ este prezentat ca un argument al celui de al doilea, în timp ce în (44), faptul care permite inferenţa de la originea enunţării lui B este cel prezentat în enunţul lui A:
(43) (44) Nu sînt chiar atît de rău: uite, îţi dau maşina să te duci la film. A. B. Petre a telefonat, va veni mîine. Aşadar, trebuie să fii mulţumit.

In (43), relaţia argumentativă intervine nu între două conţinuturi, ci între două acte ilocuţionare: o aserţiune şi o permisiune. înseamnă că, într-o argumentaţie, se îndeplinesc două acte: un act de argumentare şi un act de concluzie. In (44), faptul X de la originea inferenţei este un enunţ, dar acest lucru nu este deloc obligatoriu. De exemplu, dacă A ridică jaluzelele într-o dimineaţă şi se uită la vremea frumoasă de vară, el poate face o inferenţă care duce le enunţarea (45): (45) Excursia o facem, deci? Anscombre şi Ducrot (1983, 11) mai au în vedere şi un alt caz: acela în care inferenţa se poate realiza pornind de la enunţarea unui act, cum ar fi întrebarea, adică de la faptul particular pe care îl constituie o enunţare, aşa cum o arată (46): (46) Spune-mi, ce mai face Petre? B. Te interesezi deci de Petre.

Distincţia dintre argumentaţie şi inferenţă se poate justifica în felul următor: pe de o parte, găsim inferenţe posibile în dialog, dar imposibile în monolog (cf. (47) şi (48)); pe de altă parte, însă, anumite argumentaţii nu se sprijină pe nici o inferenţă (cf. (49)): (47) (48) (49) A. B, Petre bănuieşte că Măria este acolo. Ia te uită, Măria este deci acolo?

? Petre bănuieşte că Măria este acolo, ea este deci acolo. Şovăi să cumpăr maşina asta: e oare economică din toate punctele de vedere?

In (47) interlocutorul B poate efectua legătura cu presupoziţia „Măria este acolo" şi semnala prin aceasta că, înainte de enunţarea de către A a propoziţiei Petre bănuieşte că Măria este acolo, el nu avea cunoştinţă de prezenţa Măriei. Dar această posibilitate este exclusă în monolog: un locutor nu poate să presupună un conţinut p şi totodată să afirme acelaşi conţinut p, şi aceasta conform legii antitautologiei lui Ducrot (1972, 83), care „condamnă ca ridicole inferenţele în care concluzia se mulţumeşte să reformuleze premisele". In (49), nu putem susţine că la originea unei enunţări este un fapt X, întrucît în locul aserţiunii unui fapt, locutorul pune o întrebare. Din această cauză şl în virtutea ipotezei argumentative conform căreia o întrebare de forma est-ce-que p} {oare p?) are ca orientare argumentativă non-p, vom înţelege că întrebarea constituie un argument în favoarea concluziei Şovăi să cumpăr această maşină. 3.2, ARGUMENTAŢIE, ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ ŞI OPERATORI ARGUMENTATIVI

Una dintre problemele pe care ni le putem pune abordînd argumentaţia din limbă, aşa cum este ea propusă în teoria argumentării, este aceea de a şti cu

294

CAPITOLUL 11

ajutorul căror principii, reguli sau legi pot fi puse în legătură enunţurile în interiorul unei argumentaţii. Dacă acceptăm diferenţa dintre argumentaţie şi inferenţă, putem deja prevedea că principiile în discuţie nu vor fi principii de inferenţă. In concepţia lui Anscombre şi Ducrot, acestea sînt nişte principii cu un fundament discursiv şi argumentativ. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că domeniul de aplicare al acestor principii este discursul, iar, pe de altă parte, că ele posedă ca proprietate argumentativă caracterul scalar. O a treia proprietate le poate fi deja atribuită: dacă argumentaţia impune discursului anumite tipuri de înlănţuiri, anumite dezvoltări, atunci principiile argumentative au ca obiect orientarea argumentativă a frazelor care intervin într-o argumentaţie. Vom defini orientarea argumentativă astfel: orientarea argumentativă reprezintă direcţia care se dă enunţului cu scopul de a ajunge la o anumită clasă de concluzii. Orientarea argumentativă este o proprietate a frazei, obiect al enunţării, ce determină sensul enunţului. Cu alte cuvinte, o orientare se atribuie unei fraze cu titlu de argument, iar argumentul poate servi unei clase de concluzii sau alteia în virtutea acestei orientări. Care sînt factorii care determină sau nu atribuirea unei orientări frazei enunţate? Există două tipuri de factori principali care determină orientarea frazei: factori discursivi şi factori lingvistici. Prin factori discursivi trebuie să înţelegem înlănţuirile pe care le poate produce o frază; prin factori lingvistici, trebuie să înţelegem prezenţa u n o r mărci lingvistice specializate în indicarea orientării ar­ gumentative. Aceste mărci sînt numite operatori argumentativi. Un operator argumentativ este o marcă de tip lingvistic, care, operînd asupra unei fraze, îşi restrînge potenţialul argumentativ, atribuind acesteia o orientare argumentativă. Vom examina aceste noţiuni (orientare argumentativă, operator argumentativ) pornind de la următoarele exemple: (50) (51) a. b. a. b. O să te ruinezi: chestia asta costă 200 de franci. O să faci economie: chestia asta costă 200 de franci. ?? O să te ruinezi: chestia asta nu costă decît 200 de franci, O să faci economie: chestia asta nu costă decît 200 de franci.

Aceste exemple ilustrează următorul fapt: pe cînd enunţul chestia asta costă 200 de franci este neutru din punctul de vedere al orientării argumentative (el poate servi ca argument pentru concluzia o să te ruinezi şi, în acelaşi timp, pentru concluzia inversă), enunţul chestia asta nu costă decît 200 de franci nu poate servi decît concluziei o să faci economie. Aşadar, există o restricţie a posibilităţilor de a argumenta pornind de la enunţul chestia asta nu costă decît 200 de franci. Nu... decît funcţionează ca un operator argumentativ care limitează potenţialul argumentativ al frazei căreia i se aplică. NB: Vom nota că determinarea orientării argumentative a enunţului nu este, în cadrul teoretic analizat aici, un fapt contextual. Ceea ce determină orientările argumentative din (50) sînt înlănţuirile discursive, iar în (51) prezenţa lui nu... decît.

ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVĂ

295

Aceste exemple ne arată diferenţa care există între concluzie şi orientare argumentativă. Concluzia este enunţul, implicit sau explicit, pentru care este folosit argumentul. Orientarea argumentativă este direcţia atribuită frazei. Astfel, chestia asta costă 200 de franci primeşte orientarea „scump" în (50 a) şi orientarea „ieftin" în (50 b), iar aceasta în virtutea relaţiei care există între argument şi concluzie. In schimb, enunţul chestia asta nu costă decît 200 de franci nu poate primi decît orientarea „ieftin". Interesant este aici că această restricţie argumen­ tativă este independentă de orice modificare referenţială sau informativă: a nu costa decît 200 de franci înseamnă întotdeauna, din punct de vedere informativ, a costa 200 de franci; în schimb, a nu costa decît 200 de franci nu înseamnă, din punct de vedere argumentativ, a costa 200 de franci. Pentru a da seamă de diferenţele introduse între (50) şi (51), Anscombre reprezintă lucrurile în cadrul teoriei mulţimilor: mulţimea concluziilor r vizate de P (chestia asta costă 200 de franci) este în relaţie de intersecţie parţială cu clasa concluziilor vizate de P! = P + nu... decît (cf. figura 5):

ci r (P) = clasa concluziilor r vizate de P Figura 5 Situaţia reprezentată de exemplele (50) şi (51) ar trebui deci să se poată explica prin noţiunea de orientare argumentativă şi de operator argumentativ. Din nefericire, situaţia nu este întotdeauna la fel de favorabilă, nici chiar cu aceleaşi operator argumentativ. Acest lucru se întîmplă mai ales în următoarea (52) a. Grăbeşte-te: e ora opt. serie de exemple, în care introducerea operatorului nu... decît nu limitează posi­ bilităţile de argumentare: te grăbi: e ora opt. b. Nu
(53) a. Grăbeşte-te: nu e decît ora opt. Nu te grăbi: nu e decît ora opt.

b.

296

CAPITOLUL 11

Analiza în termeni de orientare argumentativă şi de operator argumentativ ar trebui să conducă la realizarea predicţiei că (53 a) este din punct de vedere argu­ mentativ imposibilă: dacă, într-adevăr, nu este decît ora opt este orientat din punct de vedere argumentativ spre „devreme", nu înţelegem cum şi de ce acest argu­ ment poate servi concluziei grăbeşte-te. Pentru a explica acest fapt paradoxal, trebuie să adăugăm la descrierea argumentativă o nouă noţiune, aceea de topos sau de regulă argumentativă.
3.3. ÎNLĂNŢUIRI ARGUMENTATIVE ŞI TOPOI

3.3.1. Topoi şi forme topice Noţiunea de topos (pi. topoi), împrumutată din Topicele lui Aristotel, desemnează principii generale, admise în sînul unei comunităţi lingvistice, care servesc drept sprijin argumentaţiei. Dacă îmi justific dorinţa de a privi etapa Turului Franţei la ciclism la Alpe-d'Huez prin enunţul (54), este pentru că fac aluzie la un topos de tipul „nu trebuie să scapi evenimentele sportive spectaculoase". (54) Am să mă uit la finişul etapei de la Alpe d'Huez: este etapa cea mai spectaculoasă din tur.

Ne aflăm în următoarea situaţie: decît să facă din legătura argumentativă o legătură automată între o clasă de argumente şi o clasă de concluzii, Anscombre şi Ducrot (cf. Ducrot 1982,1983,1987, Anscombre şi Ducrot 1986, Anscombre 1989) definesc această legătură ca fiind mijlocită de convocarea unor reguli argumentative. Aceste reguli au proprietatea principală (în afara faptului de a fi admise de toată lumea) de a fi de natură scalară: forma lor generală este de tipul: „cu cît un obiect O are proprietatea P, cu atît obiectul O' (identic cu sau diferit de O are într-o mai mare măsură proprietatea P". Dacă rezumăm relaţiile P(0) şi P'(O') prin formele pre­ poziţionale P şi respectiv Q, vom obţine, prin combinare logică, patru structuri logice, mxm\x.e forme topice (cf. Ducrot 1983 şi 1987) de felul: (55) a. < + P, + Q > b. < - P, - Q > c. < + P, - Q > d. < - P, + Q >

Din punct de vedere logic, formele topice (a) şi (b), pe de o parte, şi (c) şi (d), pe de altă parte, trebuie să semnifice într-o anumită măsură aceeaşi relaţie. Deci vom spune că aceste patru forme topice corespund la doi topoi contrari, reprezentînd două „ideologii" diferite, în timp ce formele (a) şi (b), pe de o parte, şi (c) şi (d), pe de altă parte, sînt forme topice reciproce: un locutor care ar accepta (55 a) nu ar putea refuza, de exemplu, (55 b). Vom mai observa, înainte de a da o explicaţie funcţionării topoilor din înlănţuirile dis­ cursive, că topoi sînt rareori explicităţi, şi anume fac rareori obiectul unei aserţiuni. Vom compara, în acest scop, gradul de „naturaleţe" al argumentaţiilor următoare:

ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVA (56) (57) A B A B Mai vreţi un pahar de vin? Nu, mulţumesc, conduc.

297

Mai vreţi un pahar de vin? ? Nu, mulţumesc, cu cît bei, cu atît rişti, cînd conduci, să provoci un accident.

In plus, legătura introdusă de topos nu poate fi valabilă decît într-o zonă de validitate particulară. Dacă se poate accepta toposul conform căruia „se face baie cînd e timp frumos", putem foarte bine indica, dată fiind o temperatură copleşitoare, că limitele de căldură care fac posibilă aplicarea toposului sînt depăşite: (58) A B Vii să faci baie? Nu, este prea cald.

Un adverb caprea indică tocmai că e depăşită zona dedesubtul căreia toposul este aplicabil şi deci că toposul nu mai poate fi aplicat.

3.3.2. Topoi şi trasee interpretative Să reluăm exemplele care pun probleme teoriei nontopice a argumentării, teorie numită argumentativism slab (cf. Moeschler 1989 a):
(52) (53) a. b. a. b. Grăbeşte-te: e ora opt. Nu te grăbi: e ora opt. Grăbeşte-te: nu e decît ora opt. Nu te grăbi: nu este decît ora opt.

Cum se explică posibilitatea înlănţuirii (53 a), în timp ce nu... decît ar trebui, a priori, să orienteze fraza Este ora opt pe scara lui „devreme"? Pentru a explica acest fapt, Anscombre şi Ducrot fac ipoteza că există două moduri de a privi timpul pe care îl avem la dispoziţie. Conform primului principiu, nu trebuie să te grăbeşti, ci să-ţi foloseşti timpul de care dispui, ceea ce implică: „cu cît avem mai mult timp, cu atît trebuie să ne grăbim mai puţin" (cf. (T3) din (59)). Al doilea principiu arată, dimpotrivă, că nu trebuie să-ţi pierzi timpul, ceea ce se poate reprezenta prin forma topică „cu cît avem mai mult timp, cu atîta trebuie să ne grăbim mai mult" (cf. (Tt) din (59)). Dacă-P = „avem timp" şi Q = „trebuie să ne grăbim", obţinem următoarele patru forme topice:
(59) (T) (T„) (Tj) (T) Cu cît avem mai mult timp, cu atîta trebuie să ne grăbim mai mult. < + P, + Q > Cu cît avem mai puţin timp, cu atît trebuie să ne grăbim mai puţin. <-P,-Q> Cu cît avem mai mult timp, cu atît trebuie să ne grăbim mai puţin. <+P,-Q> Cu cît avem mai puţin timp, cu atît mai mult trebuie să ne grăbim.

< - P, + Q >

298

CAPITOLUL 11

Ce reprezintă aceste forme topice diferite? Pentru Anscombre şi Ducrot, ele definesc traseele sau căile prin care trebuie să trecem pentru a lega un argument de o concluzie. Anscombre (1989, 25) reprezintă acest lucru prin următoarele scheme:

Funcţia atribuită topoilor are drept consecinţă modificarea definiţiei opera­ torilor argumentativi. După cum o arată figura 6, nu mai putem spune că un operator restrînge posibilităţile de argumentare ale unei fraze. Ceea ce el restrînge sînt parcursurile interpretative care leagă argumentul de concluzie. Remarcăm într-adevăr că£ ora opt poate să ajungă la o concluzie Grâbeşte-te prin două trasee diferite (Tj sau TJ, în timp ce calea de la Nu e decît ora opt la Grâbeşte-te urmează în mod necesar parcursul Tr Nu... decît blochează astfel utilizarea lui T4 ca traseu posibil, legînd argumentul de concluzie. Anscombre (1989) utilizează înlănţuirile prin meme (chiar) pentru a arăta rolul jucat de nu... decît în autorizarea sau blocarea anumitor trasee. Vom reaminti (cf. supra cap. 10, § 2.1.4.) că meme {chiar) indică faptul că argumentul pe care îl modifică este situat întotdeauna mai sus pe scara argumentativă. Deci trebuie ca în P, meme Q (P, chiar Q), P şi chiar Q să fie coorientate din punct de vedere argumentativ, ceea ce înseamnă că aparţin aceleiaşi scări argumentative. Para­ digma de exemple modificate prin meme (chiar) este următoarea: sînt indicaţi între paranteze topoi utilizaţi sau interzişi (*):
(60) (61) (62)

a.

b.
a.

Grăbeşte-te: e ora opt, ba chiar opt şi cinci minute. (T^) Grăbeşte-te: este ora opt, ba chiar nu-i decît opt fără cinci (T,). Nu te grăbi: este ora opt, ba chiar opt şi cinci (T2). Nu te grăbi: este ora opt, ba chiar opt fără cinci (T3). "•Grăbeşte-te: nu e decît opt, ba chiar nu-i decît opt fără cinci (*TJ. * Grăbeşte-te: nu e decît opt, ba chiar nu-i decît opt fără cinci (T,). *Nu te grăbi: nu e decît ora opt, ba chiar nu-i decît opt şi cinci (*T2). Nu te grăbi: nu e decît ora opt, ba chiar nu-i decît opt fără cinci (Tj).

b.
a.

b.
(63)

a.

b.

ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATTVÂ

299

Care sînt concluziile pe care le putem trage din această analiză? Ele sînt în număr de trei (cf. Anscombre 1989, 24): (i) O frază determină clasa de concluzii la care poate ajunge via topoilor graduali care îi pot fi asociaţi, şi nu prin simpla ocurenţă a frazei în discurs. (ii) Pentru a ajunge la o concluzie, nu este suficient să cunoaştem orientarea argumentativă a frazei enunţate, ci trebuie, în mod obligatoriu, să trecem printr-un topos. (iii) Operatorii argumentativi nu determină direct orientarea argumentativă a frazelor pe care le modifică, ci au drept funcţie limitarea folosirii topoilor care permit să se ajungă la o clasă de concluzii. 3.3.3. Argumentativism slab şi argumentativism forte: reexaminarea lui presque (aproape) In cadrul teoriei clasice sau nontopice a argumentării (argumentativismul slab), s-au ivit cîteva probleme în explicarea anumitor utilizări ale luipresque (aproape), mai ales a celei din exemplul (5):
(5) Depeche-toi: ii est presque mort.

Problema este legată de faptul că, în argumentativismul slab, operatorul argumentativ conferă frazei pe care o modifică o orientare argumentativă, mai precis aceeaşi orientare ca a frazei nemodificate. Paradoxul era clar, întrucît ar fi complet absurd să considerăm că presque mort (aproape mort) are aceeaşi orientare argu­ mentativă ca şi mort. Oare această analiză în termeni de topoi, care ţine de argumentativismul forte, poate duce la rezolvarea problemei? In cadrul argumentativismului forte, operatorul argumentativ presque (aproape) nu atribuie direct o orientare argumentativă frazei pe care o modifică, ci selecţionează traseele interpretative (topoî). Constatăm din acest punct de vedere că traseele selecţionate de presque (aproape) sînt inverse faţă de cele selecţio­ nate de nu... decît, aşa cum o arată exemplele (64) şi (65):
(64) a. b. Depeche-toi: ii est presque huit heures, et meme huit heures (TJ. [Grăbeşte-te: este aproape opt, ba chiar opt fix.] *Depeche-toi: ii est presque huit heures, et meme huit heures moins

dix c-g.

['''Grăbeşte-te: este aproape opt, ba chiar opt fără zece (*Tj).] (65) a. b. Prends ton temps: ii est presque huit heures, el meme huit heures (T2). [Nu te grăbi: este aproape opt, ba chiar opt fix (T2).] "'Prends ton temps: ii est presque huit heures, et meme huit heures moins dix (*T3). [""Nu te grăbi: este aproape opt, ba chiar opt fără zece (*T3).]

300

CAPITOLUL 11

Ce se întîmplă cu exemplul (5), Depeche-toi; ii est presque mort.(Grăbeşte-te: e aproape mort.)} Pentru a explica acest exemplu, să luăm paradigma următoarelor exemple:
(66) (67) (68) a. b. a. b. a. b. Nu te grăbi: e mort. Grăbeşte-te: e mort. Nu te grăbi: nu e mort. Grăbeşte-te: nu e mort. Nu te grăbi: e aproape mort. Grăbeşte-te: e aproape mort.

Să admitem, pentru a explica posibilitatea acestor enunţuri, formele topice asemănătoare:
(69) (Tj) (Tj) (Tj) (TJ cu cît moartea este mai aproape, cu atît trebuie să ne grăbim cu cît moartea este mai puţin aproape, cu atît mai puţin trebuie să ne grăbim cu cît moartea este mai aproape, cu atît mai puţin trebuie să ne grăbim cu cît moartea este mai puţin aproape, cu atît mai mult trebuie să ne grăbim

(Tj) şi (T2) sînt incompatibile cu (T3) şi (TJ. Ideologia pe care o putem asocia uzului acestor forme topice reciproce poate fi reprezentată prin următorii doi topoi contrari:
(70) a. b. Topos 1: urgenţa este proporţională cu iminenţa morţii Topos 2: urgenţa este proporţională cu depărtarea morţii

NB: Toposul 2 poate părea amoral sau imposibil de conceput. De fapt, toată strategia sanitară militară (oricum cea elveţiană) se supune acestui principiu. In schimb, toposul 1 corespunde mai mult ideologiei care a dus în Franţa la crearea Salvării (SAMU) şi care dirijează comportamentele întregului personal de îngrijire medicală.

Să revenim acum la exemplele de la (66) la (68). Vom obţine următoarele analize:
• • • (66 a) (67 a) (68 a) se explică prin (T3), (66 b) prin (TJ (vom admite că mort reprezintă ultima poziţie pe scara proximităţii morţii); se explică prin (T), (67 b) prin (T^); se explică prin (T3), (68 b) prin (T,).

Cu alte cuvinte, topoi selecţionaţi aici de presque (aproape) sînt identici cu cei ai frazelor pozitive fără presque (aproape). Trebuie să remarcăm faptul că aceste enunţuri, şi anume (66), nu se pot explica dacă trecem prin topoii (T3) şi (TI). Fără recurgerea la aceşti topoi, aceste fraze sînt absurde. In sfîrşit, faptul că frazele modificate de presque (aproape) necesită trecerea prin aceiaşi topoi ca cei ai frazelor pozitive explicitează o intuiţie a analizei argumentativismului slab conform căreia presquep (aproapep) are aceeaşi orientare cap.

î
ARGUMENTAŢIE ŞI ORIENTARE ARGUMENTATIVA

I Biblioteca,, ASTRA"!
S ! S ! U

~ i

301

Ce legătură există între noţiunile de argumentaţie, de operator argumentativ, de topos, şi concepţia limbii dezvoltate în cadrul pragmaticii integrate? Ducrot (1987) rezumă argumentativismul forte în modul următor: (i) Teza argumentaţiei din limbă presupune că posibilităţile argumentative sînt înscrise în lexic şi în structurile lingvistice. (ii) Operatorii argumentativi sînt urmele explicite ale înscrierii proprietăţilor argumentative în structura limbii. (iii) Pentru ca să aibă loc o argumentare, şi anume pentru ca o frază folosită în discurs să poată servi la o concluzie dată sau la o clasă de concluzii, trebuie să se facă apel la un topos. (iv) Topoii sînt graduali, primesc două forme topice reciproce şi echivalente, o formă cu „mai mult" şi o formă cu „mai puţin". (v) Operatorii argumentativi au drept funcţie specifică determinarea orientării argumentative a frazei, selecţionînd forma topică potrivită unei înlănţuiri dis­ cursive. (vi) Utilizarea limbii în discurs presupune un repertoriu de topoi. + (vii) Dacă limba determină structura topoilor, ea nu determină şi conţinutul lor (această clauză este legată de faptul că limba admite topoi contrari).

12. POLIFONIE ŞI ENUNŢARE

C

ele două noţiuni de polifonie şi enunţare sînt legate între ele începînd de la lucrările fai Oswald Ducrot încoace, apărute la începutul anilor '80. Noţiunea de enunţare depăşeşte totuşi cu mult problematica pragmaticii inte­ grate, care dă o accepţie sau o definiţie mult mai îngustă, după cum vom vedea, decît definiţia lingvistică tradiţională a acesteia. La origine, termenul enunţare desemnează expresiile al căror sens depinde, în parte cel puţin, de situaţia în care ele sînt întrebuinţate şi care se modifică în funcţie de aceasta: cu alte cuvinte, este vorba de expresiile care ţin de referinţa deictică. Se disting deicticele, a căror interpretare depinde de situaţia de enunţare, de anaforice, a căror interpretare depinde de contextul lingvistic. Să examinăm exemplele următoare:
(1) (2) [Eu] Am venit aici azi dimineaţă. Ego tocmai a sosit în familia Moeschler. E un cîine terra-nova de şaizeci de kilograme, dar [el] e foarte liniştit.

In exemplul (1), eu, aici, azi dimineaţa sînt deictice, adică au o interpretare diferită în funcţie de persoana care enunţă fraza, locul unde este enunţată şi momentul în care este enunţată. In exemplul (2), pentru a interpreta pe el, care este o expresie anaforică, acestuia trebuie să i se precizeze antecedentul, în cazul de faţă Ego, iar el desemnează cîinele terra-nova de şaizeci de kilograme care tocmai a sosit în excentrică familie Moeschler.

Particularitatea lucrărilor lui Ducrot privind enunţarea constă în aceea că autorul lor a insistat asupra aspectului polifonic al discursului, adică asupra multiplicităţii punctelor de vedere exprimate într-un enunţ unic. El a fost pre­ cedat în această direcţie de Bahtin. Vom începe prin a evoca lucrările lui Bahtin, apoi pe acelea ale lui Ducrot, înainte de a ajunge la problema enunţării din lingvistică, în sensul ei tradiţional, adică a expresiei subiectivităţii în limbaj. 1. DIALOGISM ŞI POLIFONIE
1.1. DlALOGISM BAHTINIAN

Se poate considera, şi aceasta este opinia lui Ducrot însuşi, că teoria polifoniei este strîns legată de teoria bahtiniană a dialogismului. Nu în sensul că lucrările

304

CAPITOLUL 12

lui Ducrot ar fi direct inspirate din acelea ale lui Bahtin: mai degrabă în acela că Bahtin şi Ducrot au un scop comun, anume acela de a pune sub semnul întrebării unicitatea subiectului vorbitor. Bahtin s-a preocupat în primul rînd de probleme legate de lingvistică şi literatură, manifestînd o preferinţă netă pentru literatură (cf. Bahtin 1977,1978 şi 1984). Acest lucru nu ar trebui să ne surprindă, căci locul privilegiat al dialogismului, după el, este textul literar. Frontiera dintre studiile lingvistice şi studiile literare este, la Bahtin, permeabilă: el pune într-adevăr problemapolivocalităţii [„polylinguisme"] limbajului romanesc pornind de la plurilingvismul [„plurilinguisme"] limbajului, şi consideră că trăsătura specifică a limbajului romanesc constă în a oferi o imagine a limbajului mai degrabă decît o imagine a omului. Dialogismul se manifestă în diverse moduri în discursul romanesc: (i) prin reprezentarea multiplicităţii idiolectelor: dialecte regionale, jargoane profesionale, argouri diverse etc; (ii) prin dimensiunea „intertextuală", adică prin capacitatea unui discurs de a se asocia la (sau a se disocia de) alte discursuri pe aceeaşi temă; (iii) prin dimensiunea „interpretativă", adică prin faptul că înţelegerea este dialectică, condiţionată de răspunsul pe care îl condiţionează. (iv) în sfîrşit, prin dimensiunea „productivă", prin intermediul diferitelor mo­ duri ale discursului raportat. Aceste dimensiuni diferite se reflectă în fenomene semantice şi sintactice care, după Bahtin, ţin de domeniul stilistic. Lucrările sale repun deci în discuţie, la nivelul textului, unicitatea subiec­ tului vorbitor.
1.2. TEORIA POLIFONICĂ A LUI DUCROT

1.2.1. Polifonia şi postulatul unicităţii subiectului vorbitor Lucrările lui Ducrot asupra polifoniei datează de la sfîrşitul anilor '70 şi începutul anilor '80. Teoria propriu-zisă este expusă în trei articole principale (cf. Anscombre şi Ducrot 1983, Ducrot 1980a şi 1984). Ea a suferit anumite modificări între prima şi ultima dintre aceste lucrări; vom încerca să o explicăm de-a lungul expunerii noastre. în ultimul său articol major privind polifonia (cf. Ducrot 1984), Ducrot spune că teoria sa privind polifonia este o extindere la domeniul lingvisticii, şi deci al enunţului, a lucrărilor lui Bahtin despre literatură şi deci despre text.

POLIFONIE ŞI ENUNŢARE

305

Asemenea lui Bahtin, el pune sub semnul întrebării postulatul unicităţii subiectului vorbitor, pe care îl caracterizează în felul următor: Postulat al unicităţii subiectului vorbitor un enunţ - un subiect Pentru susţinătorii acestui postulat, subiectul este responsabil de activităţile psihologice şi fiziologice legate de enunţare. El este desemnat prin mărcile per­ soanei întîi. Independent de lucrările lui Bathin, teoria polifoniei este totuşi motivată de unele probleme lingvistice, la care Ducrot lucra deja de mult, şi în special de distanţa frecventă dintre semnificaţia frazei şi sensul enunţului. 1.2.2. Frază, enunţ, enunţare In primul său articol despre polifonie (cf. Ducrot 1980a), Ducrot începe prin a distinge fraza de enunţ: fraza este o entitate abstractă care corespunde unui ansamblu de cuvinte combinate după reguli sintactice; enunţul corespunde unei enunţări par­ ticulare a frazei. In terminologia lui Ducrot, se va vorbi de semnificaţia frazei şi de sensul enunţului. Ducrot are în vedere cazul în care sensul atribuit enunţului este imposibil de dedus din semnificaţia frazei aşa cum este ea concepută de lingvişti, într-adevăr, pentru tradiţia lingvistică, semnificaţia frazei este „sensul literal", în care expresia sens literal desemnează ceea ce rămîne stabil de la o enunţare a frazei la o altă enunţare. Posibilitatea ca sensul enunţului să nu poată fi dedus din semnificaţia frazei astfel înţelese îl conduce pe Ducrot la mai irnlte inovaţii teoretice. Pe de o parte, semnificaţia frazei nu mai e<te ceva ce se poate exprima în cuvinte, ci mai degrabă un ansamblu de instrucţiuni care, pornind de la situaţia de discurs, permit captarea sensului enunţului. Pe de altă parte, intenţia locutorului care produce un enunţ nu mai este de a produce ipsofacto semnificaţia frazei, ci de a-1 determina pe interlocutorul său să descopere o concluzie anume, care este aceea pe care el o vizează producînd enunţul. Enunţarea, care joacă un rol important în semantica enunţului, dacă nu în aceea a frazei, este evenimentul istoric constituit de apariţia enunţului. Iată de ce se poate spune că sensul enunţului este reprezentarea propriei sale enunţări. Definiţia enunţului, limitată în primul său articol (cf. Ducrot 1980a), este modificată în ultimul articol (cf. Ducrot 1984): Ducrot adaugă aici un criteriu de delimitare a enunţului care trebuie să facă obiectul unei alegeri „relativ autonome" în raport cu alegerea altor enunţuri. Criteriul autonomiei relative corespunde el însuşi la două condiţii, coeziunea şi independenţa. Coeziunea corespunde faptului că alegerea fiecărui constituent al enunţului este determinată

306

CAPITOLUL 12

de alegerea ansamblului enunţului. Independenţa corespunde faptului că alegerea enunţului nu depinde de alegerea unui ansamblu mai vast din care el ar fi un element. Să observăm că, din acest moment, fraza şi enunţul nu coincid în mod automat.
Acesta este modul în care Ducrot precizează că ansamblul unui text (o piesă de teatru sau un roman, spre exemplu) poate fi considerat drept un enunţ unic, deşi acest text conţine numeroase fraze. într-adevăr, fiecare tiradă a unui text de teatru este motivată de locul său în ansamblul textului: este vorba de criteriul coerenţei. In schimb, ansamblul textului nu depinde de un ansamblu mai vast, întrucît îşi este sieşi suficient: este vorba de criteriul independenţei. In acest caz, după cum se vede, fraza şi enunţul nu coincid.

Să revenim la primul articol al lui Ducrot şi la ipoteza pe care o avansează în tratarea diferenţei dintre semnificaţia frazei şi sensul enunţului: el ne pro­ pune să considerăm că enunţuri întregi sau fragmente de enunţuri constituie un discurs pe care locutorul îl atribuie unui enunţiator fictiv. Această ipoteză, care este baza teoriei polifoniei, introduce diverse entităţi teoretice care stau la baza diviziunii conceptului de subiect. 1.2.3. Subiect vorbitor, locutor şi enunţiator Dacă, după Ducrot, trebuie respins postulatul unicităţii subiectului vorbitor şi dacă, în acest scop, el introduce diferite entităţi, atunci se impune să menţionăm că aceste diverse entităţi corespund unor persoane cu statut teoretic şi nu unor indivizi din lumea reală. Ducrot stabileşte astfel o frontieră de netrecut între subiectul vorbitor pe de o parte, adică individul situat în lume şi care pronunţă enunţul, şi locutorul şi enunţiatorii de cealaltă parte, care rămîn entităţi teore­ tice şi nu sînt fiinţe în carne şi oase. Dacă sensul enunţului este o reprezentare a enunţării lui, această reprezentare începe cu mărcile persoanei întîi; acestea desemnează locutorul, cu excepţia discursului raportat în stilul direct. Locutorul este deci responsabil de enunţare; lui îi corespunde alocutorul [„allocutaire"], cel căruia îi este adresată enunţarea. Pe de altă parte, enunţarea este la originea anumitor efecte, legate de actele ilocuţionare pe care le înfăptuieşte. Pentru a da seamă de actele ilocuţionare, Ducrot introduce un nou cuplu de entităţi teoretice: enunţiatorul, care este responsabil de actele ilocuţionare, şi destinatarul, căruia îi sînt adresate actele ilocuţionare. , Din acest moment putem admite că, în acelaşi discurs, în acelaşi enunţ chiar, sînt exprimate o pluritate de voci, acelea ale enunţiatorilor, adică o poli­ fonie care, după Ducrot, nu se reduce niciodată la un simplu discurs raportat.

POLIFONIE ŞI ENUNŢARE

307

Un bun exemplu al distincţiei dintre locutor (prin definiţie unic în acest stadiu) şi enunţiatori (care pot să fie mai mulţi) este un act de vorbire indirect: (3) Nu vi se pare că este frig aici?

In (3) avem un locutor care produce un enunţ şi doi enunţiatori, unul care este responsabil de întrebare şi celălalt care este responsabil de cererea exprimată {închideţi fereastraf). Aici alocutarul sau alocutarii se confundă cu destinatarul unic sau cu destinatarii plurali. Ne putem totuşi imagina situaţii în care aşa ceva nu se întîmplă. Aşa spre exemplu, în scena 6, actul II din Femeile savante de Moliere, Chrysale, constrîns şi forţat de soţia sa Philaminte, o dă afară astfel pe servitoarea sa Martine: (4) Hai, ieşi. (în şoaptă) Du-te, copila mea.

Am putea propune aici o analiză în care alocutarul este Philaminte, în timp ce destinatarul este Martine.

La fel ca şi noţiunea de enunţ, noţiunile de locutor şi de enunţiator suferă un anumit număr de modificări între primul articol (cf. Ducrot 1980a) şi ultimul (cf. Ducrot 1984). Să începem cu noţiunea de locutor: ea se subdivide în acest ultim articol în două entităţi teoretice diferite, locutorul ca atare (abreviat L) şi locutorul ca fiinţă din lume (abreviat X). Primul este responsabil numai de enun­ ţare, în timp ce al doilea este o persoană completă, adică susceptibilă să i se atribuie proprietăţi particulare, deşi rămîne o fiinţă discursivă. Aşa cum vom vedea în continuare, această distincţie ne va permite să tratăm fenomenul autoironiei. In ceea ce îl priveşte pe enunţiator, acesta nu suferă modificări în definiţie, dar Ducrot îi restrînge atribuţiile: el nu mai este responsabil de acte ilocuţionare, ci se reduce la entitatea sau entităţile a cărei/căror voce este exprimată de enunţ. Aceasta permite evitarea realizării simultane a mai multor acte ilocuţionare. Această diversificare a entităţilor teoretice şi a rolului lor în discurs îi permite lui Ducrot să trateze diverse fenomene lingvistice sau pragmatice cum ar fi negaţia, ironia sau discursul raportat. Spre aceste diverse analize ne vom îndrepta acum atenţia. 1.2.4. Analiza polifonică a negaţiei Ducrot dă două analize diferite ale negaţiei, una în primul său articol (cf. Ducrot 1980a), iar cealaltă în ultimul (cf. Ducrot 1984). Noi nu vom trata aici decît a doua analiză (cf. Ducrot 1984, 217 şi următoarele). In acest ultim articol, Ducrot distinge trei forme de negaţie, pe care le analizează în cadrul teoriei polifoniei: (i) O negaţie matalingvistică, care vine să contrazică un enunţ efectiv pronunţat. Această negaţie permite, printre altele, anularea în mod explicit a presupoziţiilor

308

CAPITOLUL 12

enunţului pozitiv corespunzător şi oferă, tot în mod explicit, un efect ampli­ ficator [„majorant"].
Să luăm exemplele (5) şi (6) împrumutate de la Ducrot: (5) (6) Petru nu s-a lăsat niciodată de fumat; de fapt nu a fumat niciodată în viaţă. Petru nu este inteligent, este genial.

(5) contrazice enunţul pozitiv Petru s-a lăsat de fumat. Să observăm că el contrazice în mod ex­ plicit în ultima sa parte (de fapt el nu afumat niciodată în viaţă) presupoziţia Petru fuma şi că el nu este posibil decît dacă un alt locutor a pronunţat efectiv „Petru s-a lăsat de fumat". (6) contrazice enunţul pozitiv Petru este inteligent. Dar ceea ce permite negaţia metalingvistică, dincolo de simpla contradicţie, este să adauge în mod explicit Petru este genial, adică să inverseze efectul obişnuit al negaţiei, care este atenuator (Petru este mai puţin decît inteligent, el este debil mintal), şi de a produce un efect amplificator (Petre este mai mult decît inteligent, el este genial).

(ii) o negaţie polemică: ea se diferenţiază de negaţia metalingvistică prin faptul că enunţul pozitiv corespunzător nu trebuie neapărat pronunţat în mod efectiv.
Să considerăm exemplele (7) şi (8): (7) (8) Petru nu s-a lăsat de fumat. Petru nu este inteligent.

Vom nota că (7) şi (8) se disting respectiv de (5) şi (6) prin faptul că nu conţin urmarea (adică, respectiv: de fapt el nu afumat niciodată în viaţa sa şi el este genial). Vom observa că aceste două urmări nu sînt posibile dacă enunţul pozitiv (adică, respectiv: Petru s-a lăsat de fumat şl Petru este inteligent) nu a fost efectiv pronunţat. După cum o indică descrierea lui Ducrot, presupoziţia Petru fuma nu este invalidată de (7), iar (8) are un efect atenuator de tipul: Petru este mai puţin decît inteligent. Analiza lui Ducrot este polifonică pentru că ea presupune că locutorul L a pus în scenă doi enunţiatori: - enunţiatorul £2 cu care L se identifică, care spune „Petru nu s-a lăsat de fumat" (sau „Petru nu este inteligent") şi care se opune - enunţiatorului E2, de care L se distanţează, şi care spune „Petru s-a lăsat de fumat" (sau „Petru este inteligent")

In acest caz, într-adevăr, locutorul enunţului negativ nu contrazice un alt enunţ efectiv pronunţat de un alt locutor: el pune în scenă doi enunţiatori Ex şi E2, al doilea, E2, cu care se asimilează, negînd un enunţ pe care îl atribuie l u i £ r Efectele negaţiei polemice sînt diferite şi de acelea ale negaţiei metalingvistice: în timp ce negaţia metalingvistică permite să contrazicem presupoziţiile enunţului po­ zitiv şi are un efect amplificator, negaţia polemică are un efect atenuator şi nu contrazice presupoziţiile. (iii) O negaţie descriptivă: aceasta este, după Ducrot, un derivat delocutiv al negaţiei polemice, în sensul în care prin producerea unui enunţ negativ se atribuie

POLIFONIE ŞI ENUNŢARE

309

subiectului o (pseudo) proprietate care justifică poziţia locutorului din negaţia polemică corespunzătoare.
Să reluăm exemplul (8): în negaţia descriptivă, locutorul nu pune în scenă doi enunţiatori, ci atribuie lui Petre pseudoproprietatea care ar justifica poziţia locutorului din negaţia polemică corespunzătoare.

1.2.5. Analiza polifonică a ironiei Analiza ironiei pe care o propune Ducrot se sprijină, cu cîteva modificări, pe aceea a lui Sperber şi Wilson (cf. Sperber şi Wilson 1978), precum şi pe lucrările lui Berrendonner (1981). Asemenea acestor autori, el respinge analiza ironiei ca antifrază, care ar consta în a spune A'pentra a face să se înţeleagă non-A. Ca şi autorii în discuţie, el face din ironie un fel de reluare a unui discurs real sau fictiv. In teoria polifoniei, un locutor care produce un enunţ ironic îşi prezintă enun­ ţarea ca expresie a punctului de vedere al unui enunţiator E de care el se dis­ tanţează. L este responsabil de enunţare, dar nu şi de punctul de vedere exprimat în enunţ, care este acela al lui E. O distincţie majoră între negaţia polemică şi ironie este aceea că în ironie locutorul pune în scenă un enunţiator unic care susţine un punct de vedere absurd şi nu doi enunţiatori, unul care ar susţine acest punct de vedere absurd, şi de care L s-ar distanţa, pe cînd celălalt ar susţine un punct de vedere raţional, pe care L şi l-ar însuşi. Distanţa dintre L şi E este indicată de hiatusul dintre situaţie şi conţinutul enunţului, de intonaţii speciale şi, oca­ zional, de turnuri specifice cum ar fi Frumos! sau Am văzut şi lucruri mai bune/ grozave/...!
Să ne imaginăm situaţia următoare: Petru şi Măria sînt în vacanţă şi plănuiesc să plece la un picnic. In dimineaţa zilei planificate cerul este înnorat, iar Petre îi spune Măriei: „Vei vedea: timpul se va îndrepta." Ei pleacă deci, dar nici nu apucă să parcurgă cîţiva kilometri că izbucneşte o furtună violentă. Măria îi spune atunci lui Petru: (9) Eşti un meteorolog nemaipomenit: chiar că se îndreaptă vremea.

Locutorul L din (9) pune în scenă un enunţiator E, asimilat lui Petru, căruia îi atribuie discursul absurd chiar că se îndreaptă vremea. Asimilarea enunţiatorului £ lui Petru face în acest caz ironia agresivă, dar trebuie să observăm că un enunţ poate fi ironic chiar dacă nu reia un enunţ efectiv pronunţat şi dacă enunţiatorul nu este asimilat unui individ particular din lume, de exemplu, atunci cînd enunţul reia un Ioc comun într-o situaţie care îl face fals.

Există alte două cazuri particulare de ironie care merită menţionate: pri­ mul este autoironia, în care locutorul se ironizează pe sine însuşi; al doilea este cazul enunţurilor ironice negative care pun problema combinării dintre analiza polifonică a negaţiei şi analiza polifonică a ironiei. Să începem prin cazul autoironiei. In acest caz, locutorul îşi bate joc de sine însuşi şi se pare că aceasta vine în contradicţie cu analiza ironiei dată mai

310

CAPITOLUL 12

sus. De fapt, introducerea distincţiei dintre locutorul ca atare (L) şi Locutorul ca fiinţă din lume (X) va rezolva dificultatea. Dacă ne folosim de această distincţie, se poate propune, într-adevăr, analiza următoare: L este responsabil de enunţare şi pune în scenă un enunţiator E al cărui punct de vedere absurd îl exprimă. Acest enunţiator este asimilat nu lui L însuşi, ci lui X.
Să reluăm situaţia descrisă mai sus. In ciuda cerului ameninţător, Petru şi Măria au plecat la picnicul lor datorită certitudinii lui Petru privind evoluţia situaţiei meteorologice, dar se trezesc în mijlocul unei violente furtuni. Atunci Petru va spune: (10) Ai văzut ce meteorolog sînt eu! Chiar că se îndreaptă vremea.

Locutorul L din (10) pune în scenă un enunţiator E pe care îl asimilează lui X, şi care, vom menţiona, este diferit de L.

Rămîne în sfîrşit problema enunţurilor care sînt ironice şi negative în acelaşi timp, şi care este mult mai greu de rezolvat. 1.2.6. Dificultăţile analizei polifonice pentru enunţurile ironice negative O primă soluţie ar consta în a trata enunţul ironic negativ ca pe un oricare alt enunţ negativ polemic în care L pune în scenă doi enunţiatori Ey şi £2; al doilea este responsabil de enunţul efectiv pronunţat şi este asimilat personajului alocutorului dintr-o conservaţie anterioară; primul este responsabil de enunţul pozitiv corespunzător şi este asimilat personajului locutorului dintr-o conversaţie ante­ rioară, adică lui X, Ironia ţine de faptul că enunţiatorii nu sînt asimilaţi, nici unul şi nici celălalt, locutorului enunţului ironic.
Să luăm situaţia imaginată de Ducrot în care există o conversaţie între două personaje N şi Z. 2 pretinde că îşi va termina articolul la timp, iar Nrăspunde că este imposibil. 2 termină articolul la timp şi i-1 dă lui N zicînd: (11) Vezi, n-am terminat articolul la timp.

Locutorul L pune în scenă pe £., asimilat personajului locutorului din prima sa întrevedere cu N, care prevede terminarea articolului la timp, precum şi pe L2, asimilat lui N din prima con­ versaţie, care este responsabil de enunţul negativ.

Totuşi, după cum pe drept cuvînt remarcă Ducrot, dacă este acceptabil ca E1 să fie asimilat personajului locutorului dintr-o conversaţie anterioară, atunci, pentru ca enunţul să fie în mod autentic ironic, E2 ar trebui să fie mai degrabă asimilat alocutorului din prezenta conversaţie decît personajului alocutar din conversaţia precedentă. Atunci însă devine dificil să nu admitem că Ex este mai degrabă asimilat lui X decît lui L. Ducrot propune deci o altă soluţie care constă în a presupune că cei doi enunţiatori nu sînt situaţi pe acelaşi plan. Am avea astfel un enunţiator E0 asimilat

POLIFONIE ŞI ENUNŢARE

311

alocutorului în momentul celei de a doua conversaţii, iar acest enunţiator EQ ar pune în scenă la un nivel inferior alţi doi enunţiatori, E^ şi E2, între care ar avea loc un schimb negativ complet.
Să reluăm exemplul (12) şi situaţia care îl însoţeşte: în această nouă analiză, am avea deci un enunţiator £0 asimilat lui N în momentul celei de a doua conversaţii, care pune în scenă doi enunţiatori £, şi Er E, este asimilat lui 2 în momentul celei de a doua conversaţii şi produce enunţul pozitiv: Vezi, am terminat articolul la timp. E2, căruia i se asimilează EQ, recuză această afirmaţie.

Această soluţie are avantajul de a interzice asimilarea unuia dintre enunţiatorii E1 sau EQ lui L pentru că nu L este cel care îi pune acum în scenă, ci EQ. Ea are totuşi dezavantajul de a ridica alte dificultăţi, mai ales pe acelea pe care le ridică subordonarea enunţiatorilor unii altora, fapt care îi apropie în mod periculos pe enunţiatori de locutor. Ducrot vede în aceasta avantajul de a înlătura conţinutul atitudinilor enunţiatorilor din descrierea realităţii. Conţinuturile, în această optică, reprezintă punctele de vedere ale unor enunţiatori inferiori. 1.2.7. Polifonie şi discurs raportat în stilul direct Preocuparea pentru discursul raportat apropie punctul de vedere al lui Ducrot de punctul de vedere al lingvisticii tradiţionale asupra enunţării. într-adevăr, pentru lingvistica tradiţională, enunţarea trimite la întregul cîmp de referinţă deictică, adică în principal la mărcile persoanei întîi. In lingvistica tradiţională, care susţine postulatul unicităţii subiectului vorbitor, se consideră în general că pronumele de persoana întîi singular desemnează subiectul vorbitor. Aceasta vine în contradicţie cu un exemplu apropiat: discursul raportat în stilul direct.
Se deosebesc trei tipuri de discurs raportat: (12) (13) (14) Petru: «Măria a spus: „[Eu] voi veni mîine".» Petru: «Măria a spus că va veni mîine.» Petru: «Măria va veni mîine, spuse ea.»

(12) este un discurs raportat în stilul direct, (13) este un discurs raportat în stilul indirect, iar (14) este un discurs raportat în stilul indirect liber.

Dacă în discursul raportat în stilul direct apare un eu, el nu trimite la subiectul vorbitor care a produs ansamblul discursului.
Să reluăm exemplul (12): eu-l care apare în discursul raportat, mai precis „[Eu] voi veni mîine", nu îl desemnează pe Petru, care pronunţă (12), ci pe Măria, care este autoarea discursului pe care îl raportează Petru.

312

CAPITOLUL 12

O soluţie frecvent adoptată constă în a considera că discursul care apare între ghilimele nu este întrebuinţat, ci pur şi simplu menţionat: cu alte cuvinte, cînd Petru pronunţă „[Eu] voi veni mîine" el nu se referă la ceva extralingvistic, ci se mulţumeşte să citeze discursul Măriei. Pentru Ducrot, care pune sub semnul întrebării teza unicităţii subiectului vorbitor, persoana întîi nu desemnează o fiinţă din lume, subiectul vorbitor, ci o entitate teoretică, locutorul, responsabilul enunţării. La fel, el respinge teza conform căreia locutorul unui discurs raportat se mulţumeşte să citeze persoana al cărei discurs îl raportează. Dar din acel moment, mutatis mutandis, el se confruntă cu aceeaşi problemă ca şi susţinătorii analizei clasice. Dacă mărcile persoanei întîi desemnează locutorul, cum pot fi oare ele tratate dacă apar într-un discurs pe care locutorul îl raportează, dar al cărui locutor nu este el însuşi?
Să luăm exemplul (12'): (12') Petru: «Măria mi-a spus: „[Eu] Voi veni mîine."»

Problema, aici, nu este că ea-1 din „[Eu] voi veni mîine" desemnează mai degrabă pe Măria decît pe Petru, ci că marca persoanei întîi care intervine în Măria mi-a spus nu desemnează aceeaşi entitate ca marca pentru persoana întîi care intervine în „[Eu] voi veni mîine".

Soluţia propusă de Ducrot constă în a spune că avem într-adevăr de-a face aici cu un enunţ unic, dar că acest enunţ unic prezintă doi locutori, primul asimilat subiectului vorbitor al enunţului global, în timp ce al doilea este asimilat subiec­ tului vorbitor al discursului raportat.
Această analiză, aplicată exemplului (12'), ar avea în vedere doi locutori: primul, respon­ sabil de enunţarea lui (12'), este asimilat lui Petru, în timp ce al doilea, responsabil de enunţarea lui „[Eu] voi veni mîine", este asimilat Măriei.

Ducrot îşi propune să facă din această soluţie definiţia însăşi a discursului raportat în stilul direct care, în această optică, ar consta într-o reprezentare a enunţării ca un fenomen dual, în măsura în care sensul enunţului atribuie enun­ ţării doi locutori diferiţi, care pot fi subordonaţi.
1.3. O CRITICĂ A POLIFONIEI

Teoria polifoniei datorată lui Ducrot a avut meritul de a pune în lumină un anumit număr de fenomene şi de a oferi o nouă analiză a acestora. Ea se confruntă totuşi cu un anumit număr de probleme. Prima dintre aceste probleme ţine de motivaţia însăşi a analizei polifonice: într-adevăr, motivaţia sa principală nu este de a combate unicitatea subiectului vorbitor, ci de a da seamă de hiatusul care desparte semnificaţia frazei, înţeleasă în sens tradiţional, de sensul enunţului. Or, ne putem întreba dacă această

POLIFONIE ŞI ENUNŢARE

313

motivaţie, corelată cu opţiunile teoretice ale lui Ducrot, este într-adevăr necesară. Pe de o parte, redefinirea semnificaţiei frazei operată de Ducrot - despre care vom nota că nu are strînsă legătură cu polifonia şi conform căreia semnificaţia frazei nu este acea parte a sensului enunţului care rămîne stabilă în fiecare enunţare, ci un ansamblu de instrucţiuni care vizează situaţia de enunţare, permiţînd captarea sensului enunţului - pare să fie suficientă pentru explicarea acestui hiatus pe care aceasta are de altfel scopul de a-1 umple. Pe de altă parte, noţiunea de enunţ suferă o modificare importantă între primul şi ultimul articol al lui Ducrot despre polifonie, modificare care priveşte delimitarea acesteia: la început, enunţul corespundea enunţării frazei; mai tîrziu, enunţul corespunde acelui fragment dintr-un discurs care face obiectul unei alegeri „relativ autonome", acest segment putînd să nu coincidă cu fraza. Atunci nu este însă prea clar ce înseamnă umplerea hiatusului dintre frază şi enunţ. Să admitem că enunţul corespunde mai multor fraze. Cu siguranţă sensul său nu corespunde semnificaţiei (în sensul tradiţional al) unei singure fraze. Acest fapt nu ne poate însă mira.
Să luăm exemplul (15): (15) Petru: «Măria m-a înjurat: „Imbecilule", mi-a spus».

Aici, conform criteriului autonomiei relative, avem un singur enunţ, dar două fraze {Măria m-a înjurat şi „Imbecilule", mi-a spus): şansele ca sensul enunţului să corespundă semnificaţiei vreuneia dintre aceste două fraze sînt nule. Dar, dacă admitem că sensul enunţului corespunde semnificaţiei acestor două fraze, definiţia semnificaţiei frazei date de Ducrot ar trebui să fie suficientă pentru a explica sensul enunţului.

Nu există de aici înainte decît o singură explicaţie posibilă: să considerăm că instrucţiunile pe care le cuprinde semnificaţia frazei sînt în mod necesar poli­ fonice, ceea ce concordă perfect cu ipoteza lui Ducrot care vede în semnificaţia frazei un ansamblu de instrucţiuni ce conduc la sensul enunţului, adică la repre­ zentarea enunţării. Rămîne totuşi o ultimă problemă, ridicată de Ducrot însuşi în analiza sa asupra enunţurilor ironice negative, aceea a compatibilităţii diferitelor analize polifonice între ele. Se poate considera că multiplicarea entităţilor teoretice este o dificultate majoră: ca să nu contrazică analiza ironiei care interzice asimilarea locutorului cu a unui enunţiator, analiza autoironiei impune divizarea locutorului în două persoane cu statut teoretic diferit, locutorul ca atare şi locutorul ca fiinţă din lume; analiza enunţurilor ironice negative conduce la ipoteza unor enunţiatori la nivele diferite, şi ne putem pune întrebări în legătură cu numărul de entităţi teoretice sau de nivele pe care le-ar necesita un număr mai mare de fenomene lingvistice. In sfîrşit, această multiplicare pune o problemă pentru analiza actelor de limbaj.

314

CAPITOLUL 12

Astfel, în pofida interesului său evident, teoria lui Ducrot nu rezolvă toate problemele enunţării şi, în special, ea lasă în umbră, într-un mod prea puţin surprinzător, aspectul referenţial al fenomenelor legate de enunţare. Mai grav, ea ignoră atît rolul mărcilor enunţării, cît şi, mai ales, pe cele ale persoanei întîi în exprimarea subiectivităţii prin limbaj. 2. ENUNŢARE ŞI EXPRIMAREA SUBIECTIVITĂŢII PRIN LIMBAJ Enunţarea, în definiţia ei tradiţională, corespunde în mare măsură termenilor deictici. După cum am avut deja ocazia să constatăm, cel puţin o bună parte dintre termenii deictici sînt termeni referenţiali, care desemnează obiecte (în sens larg) din lume. Este vorba de aspectul referenţial al deixei. Există totuşi un alt aspect al deixei legat de enunţare, care priveşte mai ales mărcile persoanei întîi, dar se poate extinde, după cum vom vedea, şi la acelea ale persoanei a doua şi a treia: expresia subiectivităţii.
2.1. PRONUMELE PERSONALE ŞI EXPRIMAREA SUBIECTIVITĂŢII

Lucrările cele mai marcante privind pronumele personale în domeniul francofon sînt, fără îndoială, acelea ale lui Benveniste (cf. Benveniste 1966). Benveniste credea că pronumele personale din franceză se organizează într-un sistem de opoziţii, sistem pe care a început să-1 descrie. După el, terminologia care atribuie numele de persoană celor trei pronume de persoana întîi, a doua şi a treia este înşelătoare şi a dat naştere primei opoziţii: dacă pronumele de persoana întîi şi a doua corespund într-adevăr unei persoane determinate din situaţia de comu­ nicare, mai exact locutorul şi interlocutorul, persoana a treia trimite la un individ absent din situaţie şi se opune, după Benveniste, celorlalte două pronume per­ sonale din corelaţia de personalitate.
NB: Să notăm că reluăm aici terminologia noastră de la început, în care locutorul este individul care vorbeşte, iar interlocutorul individul căruia i se vorbeşte; nu mai între­ buinţăm deci terminologia lui Ducrot,

Astfel, pronumele de persoana întîi şi a doua care desemnează protagoniştii comunicării sînt într-adevăr pronume de persoană [„de personne"], pe cînd pronumele de persoana a treia care desemnează un individ absent exprimă nonpersoana. Acest fapt are un anumit număr de consecinţe: (i) Pronumele de persoana întîi şi a doua determină un individ unic imediat reperabil prin rolul său în comunicare, în timp ce pronumele de persoana a treia nu determină prin el însuşi un individ unic, ci o infinitate de indivizi.

POLIFONIE ŞI ENUNŢARE

315

(ii) Pronumele de persoana întîi se substituie pronumelui de persoana a doua şi vice-versa, atunci cînd interlocutorii îşi schimbă rolurile. (iii) Pronumele de persoana a treia este singurul care poate fi întrebuinţat pentru a desemna obiecte neînsufleţite. Corelaţia de personalitate nu este totuşi singura în interiorul căreia se constituie sistemul de opoziţii al pronumelor: acesteia trebuie să i se adauge corelaţia de subiectivitate. Corelaţia de subiectivitate nu priveşte decît pronumele personale propriu-zise, iar pronumele de persoana a treia este exclus dintre acestea: ea îl opune pe eu lui tu, ca singura expresie posibilă a subiectivităţii, şi face din tu pronumele non-eu. Eu este deci persoana subiectivă, în timp ce tu este persoana nonsubiectivă. Eu este de asemenea persoana transcendentală care i se opune lui tu nu numai în raportul său cu interioritatea, pentru că eu exprimă subiecti­ vitatea, fiind singura persoană care o poate face, dar şi în raportul său cu trans­ cendenţa, pentru că eu este persoana de bază în raport de care se definesc celelalte. Benveniste îşi indică astfel poziţia în m o d clar: există o unică marcă a subiectivităţii în limbaj, anume pronumele de persoana întîi şi mărcile care îi sînt asociate.
2.2. EXPRIMAREA SUBIECTIVITĂŢII ÎN STILUL INDIRECT LIBER

In acest stadiu al expunerii noastre ne găsim în faţa a două teorii, una, aceea a lui Ducrot, care priveşte enunţarea şi polifonia, celalaltă, aceea a lui Benveniste, care priveşte sistemul pronumelor şi exprimarea subiectivităţii. Ducrot, ca şi Bahtin, combate postulatul unicităţii subiectului vorbitor, conform căruia, pen­ tru un enunţ nu poate exista decît un subiect unic, responsabil de activităţile psihologice situate la originea enunţului şi, în acelaşi timp, sursă a punctelor de vedere şi a atitudinilor care sînt exprimate. Benveniste, ale cărui lucrări le-au precedat pe acelea ale lui Ducrot referitoare la polifonie, nu s-a pronunţat, bine­ înţeles, asupra acestui punct, dar, pornind de la insistenţa sa asupra persoanei întîi ca unică expresie posibilă a subiectivităţii, se poate presupune că el ar susţine postulatul unicităţii subiectului vorbitor, cel puţin ca sursă unică pentru punctele de vedere şi atitudinile exprimate în enunţ, precum şi ca desemnare a acestei surse unice prin persoana întîi. Or, aceste două teorii sînt infirmate, din motive diferite, de fenomenul stilului indirect liber. 2.2.1. Stilul indirect liber şi polifonia Descrierea cea mai completă a stilului indirect liber de care dispunem la ora actuală este aceea a lui Ann Banfield (cf. Banfield 1982). Banfield se situează într-o perspectivă diametral opusă celei a lui Ducrot: pentru acesta din urmă,

316

CAPITOLUL 12

ca şi pentru Bahtin, limbajul este înainte de toate un instrument de comunicare; pentru Banfield, care se situează aici în prelungirea lui Chomsky, limbajul, din contră, este înainte de toate un obiect de cunoaştere şi numai în mod accesoriu un instrument de comunicare. In ochii ei, stilul indirect liber constituie prilejul de a apăra acest punct de vedere. Pornind de la un anumit număr de construcţii lingvistice pe care ea le grupează sub termenul general de subiectivitate în limbaj (exclamaţii, insulte, pronume personale, deictice etc.) Banfield defineşte stilul drept prezenţa sau absenţa acestor construcţii dintr-un discurs dat. Existenţa acestor construcţii este în general considerată drept argument în favoarea tezei limbajului ca instrument de comunicare. Scopul lui Banfield în analiza pe care ea o dă stilului indirect liber este de a arăta că aceste construcţii apar în contexte necomunicaţionale. In consecinţă, ele nu mai pot servi la funda­ mentarea tezei comunicaţionale a limbajului. După Banfield, discursul narativ, care scapă comunicării orale, reprezintă un asemenea context. Iată însă descrierea pe care o dă ea stilului indirect liber: (i) El aparţine exclusiv textelor literare, adică nu se întîlneşte în discursul oral şi nici în textele neliterare. (ii) Are un anumit număr de caracteristici sintactice: a) Spre deosebire de stilul indirect, el nu este incapsulat, adică nu comportă o introducere (prefaţă) de tipul Xzice că... sau X crede că... b) Este o frază completă. c) Prezintă un anumit număr de construcţii sintactice caracteristice dis­ cursului direct. d) In interiorul său, imperfectul coexistă cu acum, astăzi etc, iar persoana a treia este utilizată pînă la excluderea relativă a persoanei întîi şi excluderea totală a persoanei a doua. (iii) Stilul indirect liber este exclusiv reprezentarea subiectivităţii la persoana a treia. In conformitate cu Banfield, frazele din stilul indirect liber au în comun un mare număr de caracteristici cu discursul direct: ea propune regula următoare, care este valabilă pentru frazele din stilul indirect liber şi pentru acelea din discursul direct:
Regula unicităţii subiectului stării de conştiinţă ["sujet de conscience"] 1. Pentru fiecare frază în stil indirect liber sau în discurs direct, există cel mult un refe­ rent, numit subiect al stării de conştiinţa, căruia îi sînt atribuite toate elementele expresive. Ceea ce înseamnă că toate realizările subiectului stării de conştiinţă dintr-o frază unică sînt coreferenţiale.

POLIFONIE ŞI ENUNŢARE

317

2. Dacă există un eu, eu este coreferenţial cu subiectul stării de conştiinţă. în absenţa unui eu, un pronume personal la persoana a treia poate fi interpretat ca subiect al stării de conştiinţă. 3. Dacă este legată în mod anaforic de complementul unui verb al stării de conştiinţă, subiectul stării de conştiinţă al acestuia este coreferenţial cu subiectul sau obiectul indirect al acestui verb.

După cum se vede, analiza lui Banfield o contrazice pe aceea a lui Ducrot, pentru că ea respinge posibilitatea ca în aceeaşi frază să fie mai multe subiecte diferite ale stării de conştiinţă, dar şi pe aceea a unui subiect, al stării de conştiinţă diferit de locutor. Ducrot a răspuns acestui atac îndreptat împotriva polifoniei afirmînd că Banfield, cînd defineşte stilul indirect liber într-un mod atît de restrictiv, în mod artificial, îl limitează. Pentru a susţine această opinie, el dă un exemplu în care se exprimă două puncte de vedere diferite.
II reproducem aici. Este luat din fabula lui La Fontaine Le Savetier et lefinancier (Cizmarul şi bancherul) [trad. D. Anghel şi Şt. O. IosifJ: (16) Si quelque chat faisait du bruit Le chat prenait l'argent... [De se-ntîmpla motanul/ Să facă tărăboi, Motanu-i fura banii...]

După Ducrot, al doilea vers din (16) este în stilul indirect liber şi corespunde mai multor puncte de vedere: termenul referenţial motanul redă punctul de vedere al autorului fabulei care ştie că este vorba de o pisică, în timp ce predicatul/«ra banii exprimă punctul de vedere al cizmarului care, auzind pisica, se gîndeşte că este vorba de un hoţ.

Una dintre probleme este, bineînţeles, de a şti dacă exemplul propus de Ducrot aparţine într-adevăr stilului indirect liber, chiar independent de descrierea pe care i-o dă Banfield. Or, nu există nici o dovadă pentru aceasta.
Să reluăm exemplul (16). Dacă examinăm primul vers şi ignorăm versul al doilea, obser­ văm că este vorba de antecedentul unei condiţionale (De se-ntîmpla motanul să facă tărăboi) pentru care al doilea vers este consecinţa (Motanu-i fura banii). Iată de ce ni se pare că cele două versuri trebuie interpretate ca expresie a gîndirii fabulistului care presupune care ar fi reacţia cizmarului dacă..., şi nu ca gîndul propriu-zis al cizmarului. Este vorba deci de o simplă frază a naraţiunii avînd drept subiect al stării de conştiinţă pe autorul fabulei, şi nu de o frază în stilul indirect liber avînd drept subiecte ale stării de conştiinţă pe cizmar şi pe autorul fabulei.

Dincolo de această dificultate, am văzut deja că teoria lui Ducrot, prin însăşi forma sa, ridică unele probleme. 2.2.2. Stilul indirect liber şi exprimarea subiectivităţii Dacă analiza pe care o face Banfield stilului indirect liber contrazice teoria polifoniei, fenomenul însuşi al stilului indirect liber contrazice ipoteza lui Ben-

318

CAPITOLUL 12

veniste privind sistemul prenumelor, şi în primul rînd insistenţa sa asupra persoa­ nei întîi ca fiind singura expresie posibilă a subiectivităţii.
Să examinăm exemplul următor, selectat din Madame Bovary (frazele în stilul indirect liber sînt în cursive). Pasajul o descrie pe prima soţie a lui Charles: (17) Trebuia să-şi primească ceaşca cu cacao în fiecare dimineaţă şi să fie răsfăţată la nesfîrşit. Se plîngea necontenit de nervi, de piept, de proasta ei dispoziţie, Zgo­ motul paşilor îi făcea rău; lăsată singură, singurătatea îi devenea de nesuferit; dacă revenea la ea, o găsea fără îndoială murind. Seara, cînd se întorcea Charles, îşi scotea braţele lungi şi uscate de sub aşternut, i le arunca pe după gît, şi, silindu-1 să se aşeze pe marginea patului, se apuca să-i vorbească de necazurile ei: el o uita, iubea pe alta! Bine îi spusese lumea că va fi nefericită; şi îi cerea un pic de sirop pentru sănătatea ei şi ceva mai multă dragoste.

Sîntem confruntaţi aici cu un exemplu în care ceea ce se raportează aparţine discursului. Exemplul următor, selectat tot din Madame Bovary, relatează gîndurile Emmei despre Leon:
(18) Ea nu-şi putea lua ochii de la covorul pe care călcase el, de la acele fotolii goale pe care a stat el. Rîul continua să curgă, împingîndu-şi valurile mărunte de-a lungul malului lunecos. Se plimbaseră de atîtea ori pe acolo, şi undele murmurau la fel pe pietrele acoperite cu muşchi. Ce zile însorite au avut! Ce minunate după-amiezi, singuri, la umbră, în fundul grădinii! El citea tare, cu capul descoperit, stîndpe un scăunel de nuiele uscate; boarea răcoroasă a pajiştii făcea să tremure filele cărţii şi conduraşii din bolta chioşcului... Ah! Singurul farmec al vieţii ei, singura speranţă posibilă a unei fericiri erau de-acum departe! Cum de n-a văzut ea fericirea aceea, atunci cînd era aproape! De ce n-a apucat-o cu amîndouă mîinile, cu amîndoi ge­ nunchii atunci cînd voia să-i scape?

Vedem în aceste două exemple că frazele în stilul indirect liber sînt la persoana a treia şi exprimă în acelaşi timp subiectivitatea. Această capacitate pe care o are stilul indirect liber de a exprima subiectivitatea şi de a o exprima la persoana a treia contrazice total analiza lui Benveniste asupra sistemului pronumelor personale: cum poate oare exprima subiectivitatea pro­ numele care exprimă nonpersoana şi care este astfel exclus din corelaţia de subiec­ tivitate? înainte de a răspunde la această întrebare într-un paragraf ulterior, am dori să ne oprim la analiza stilului indirect liber pe care o efectuează Banfield şi să punctăm, la început, două aspecte: excluderea totală a persoanei a doua şi excluderea parţială a persoanei întîi din stilul indirect liber. Ni se pare într-adevăr că există, contrar celor afirmate de Banfield, un număr deloc neglijabil de exemple de stil indirect liber la persoana întîi.
Să examinăm următoarele două exemple, primul selectat din l'Ami retrouve [Prietenul regăsit] de Uhlman, iar al doilea din Memoires d'Hadrien [Memoriile lui Hadrian] de Yourcenar:

POLIFONIE şi ENUNŢARE (19)

319

Mă uitam cu atenţie la faţa sa mîndră cu trăsături frumos cizelate şi, în realitate, nici un adorator nu ar fi putut să o contemple pe Elena din Troia mai intens sau să fie mai convins de propria sa inferioritate. Cine eram eu pentru a îndrăzni să-i vorbesc? In ce ghetouri din Europa zăcuseră strămoşii mei cînd Frederic von Hohenstaufen i-a întins lui Anno von Hobenfels mîna împodobită cu inele? Ce puteam oferi deci eu, fiul unui medic evreu, nepot şi strănepot al unui rabin, descen­ dent al unor mici comercianţi şi negustori de animale, acestui băiat cu pârul de aur al cărui nume era de-ajuns ca să mă. copleşească de un atît de mare respect amestecat cu teamă? Eu înţelegeam altfel obligaţiile mele de supravieţuitor. Această moarte ar fi zadar­ nică dacă n-aş avea curajul să o privesc în faţa, să mă leg de aceste realităţi ale frigului, ale tăcerii, ale sîngelui coagulat, ale membrelor înţepenite pe care omul le acoperă atît de repede cu pămînt şi ipocrizie.

(20)

Frazele cu caractere cursive sînt în stilul indirect liber, dar, contrar celor pretinse de Banfield, subiectivitatea nu este exprimată, aici, la persoana a treia, ci la persoana întîi.

Astfel, dincolo de stilul indirect liber, subiectivitatea poate fi exprimată atît la persoana a treia, cît şi la persoana întîi. Dar, oricît de puţine ar fi, există, credem, exemple de stil indirect liber la persoana a doua.
Romanul lui Butor, intitulat Modificarea, care este în întregime la persoana a doua, cuprinde numeroase pasaje în stilul indirect liber: (21) După masă, hotărît lucru, vă veţi plimba în toată această parte a oraşului în care se întîlnesc la fiecare pas ruinele vechilor monumente ale Imperiului [...]. Veţi traversa Forumul, veţi urca la Palatin, iar acolo, aproape fiecare piatră, fiecare zid de cărămidă vă va aminti vreun cuvînt al lui Caecilius, ceva ce aţi citit sau aţi învăţat pentru a i le putea împărtăşi; veţi privi din palatul lui Septimius Sever cum se lasă seara peste buclele termelor lui Caracalla, ce se înalţă în mijlocul pinilor.

Cu alte cuvinte, contrar celor afirmate de Banfield, stilul indirect liber este expresia privilegiată a subiectivităţii la persoana a treia, dar permite şi exprimarea subiectivităţii la persoana întîi şi a doua. Cel puţin în aparenţă, el contrazice prin aceasta, analiza lui Benveniste, pentru care persoana întîi este pronumele subiectiv prin excelenţă. Iată-ne deci confruntaţi cu două tipuri de probleme diferite: (i) Pe de o parte, multiplicarea entităţilor teoretice nu pare a fi cea mai bună manieră de a descrie enunţarea. (ii) Pe de altă parte, contrar a ceea ce ne-am aştepta, subiectivitatea poate fi exprimată nu numai prin persoana întîi, ci şi prin persoanele a doua şi a treia. Aceste două probleme ne obligă să căutăm o descriere a enunţării care, fără a cădea în dificultăţile pe care le întîmpină aceea a lui Ducrot, să ne permită să explicăm multiplele posibilităţi de exprimare a subiectivităţii oferite de limbaj.

320
3. ENUNŢAREA ŞI EXPRIMAREA SUBIECTIVITĂŢII

CAPITOLUL 12

Am văzut mai sus că, într-o anumită măsură, punctele de vedere ale lui Benveniste şi ale lui Ducrot sînt opuse: după primul, mărcile persoanei întîi sînt singurele capabile să exprime subiectivitatea; după Ducrot, ele se mulţumesc să desemneze pe locutorul responsabil de enunţare şi nu sursa punctelor de vedere exprimate în enunţ, pentru că acestea sînt atribuite enunţiatorilor. Să remarcăm totuşi că teoria lui Ducrot, în conformitate cu care locutorul şi enunţiatorii sînt nişte persoane cu statut teoretic ce nu trebuie, în principiu, să fie identificate cu un individ din lume, nu tratează de fapt problema subiectivităţii. Dacă admitem împreună cu Banfield că exprimarea subiectivităţii prin anumite mărci lingvistice, între care pronumele personale - ne vom ocupa în continuare în exclusivitate de ele în capitolul de faţă -, constituie stilul, ar trebui de asemenea, dacă Benveniste ar avea dreptate atunci cînd limitează posibilităţile exprimării subiectivităţii la persoana întîi, să admitem că stilul şi enunţarea sînt doi termeni prin care se vorbeşte despre acelaşi lucru. într-adevăr, după cum am văzut, Benveniste se înşală, crezînd că numai persoana întîi poate reprezenta subiectivitatea, iar Banfield se înşală crezînd că expresia subiectivităţii este limitată, în stilul indirect liber, la persoana a treia. Stilul şi enunţarea nu se confundă deci. Ne vom ocupa în continuare în acest capitol de întreaga problemă a delimitării stilului şi a enunţării, prin intermediul unui studiu succint al prenu­ melor personale.
3.1. PARTICULARITĂŢILE PERSOANEI ÎNTÎI

Primul lucru care trebuie precizat cu privire la pronumele de persoana întîi, ca de altfel cu privire la toate pronumele personale, este faptul că avem de-a face cu un termen referenţial. Or, pronumele de persoana întîi are anumite particu­ larităţi interesante din acest punct de vedere. Referinţa este înainte de toate un act de vorbire, şi, ca orice act de vorbire, poate reuşi sau nu. Pentru a preciza condiţiile de reuşită ale acestuia, trebuie reamintită o distincţie de bază, distincţia dintre referinţa semantică şi referinţa intenţionată de vorbitor, [pe scurt referinţa locutorului]. 3.1.1. Referinţă semantică versus referinţă intenţionată de vorbitor Distincţia dintre referinţa semantică şi referinţa intenţionată, de vorbitor, care nu este recentă, a fost pusă din nou în discuţie de Donnellan (cf. Donnellan 1979): ea opune, pornind de la o expresie referenţială întrebuinţată, obiectul pe care vorbitorul voia să îl desemneze şi obiectul la care ajunge interlocutorul pe baza semnificaţiei expresiei referenţiale în discuţie. Aceste două obiecte pot fi identice,

POLIFONIE ŞI ENUNŢARE

321

în care caz actul de referinţă a reuşit, sau pot fi distincte, în care caz actul de referinţă a eşuat. Pornind deci de la această distincţie, se poate propune urmă­ toarea definiţie a condiţiilor de reuşită a unui act de referinţă:
Condiţii de reuşită a actului de referinţă Un act de referinţă este încununat de succes dacă şi numai dacă referinţa intenţionată de vorbitor şi referinţa semantică coincid.

Ne putem totuşi întreba ce anume poate determina eşecul unui act de referinţă: pentru descripţiile definite {pisica neagră, rochia roşie a Isabelei etc), răspunsul este simplu. Descripţiile definite delimitează prin sensul lor lexical un ansamblu de condiţii pe care un obiect trebuie să le satisfacă pentru a fi referentul descripţiei definite în discuţie. In acest caz, există două posibilităţi pentru ca un act de referinţă care conţine o descripţie definită să se soldeze cu un eşec: (i) Descripţia definită este incompletă, condiţiile pe care ea le pune fiind satisfă­ cute de mai multe obiecte din lume, şi devine deci imposibil să i se atribuie o referinţă unică. (ii) Descripţia definită pune condiţii care sînt satisfăcute de un obiect care nu este identic cu acela la care vorbitorul vroia să se refere prin întrebuinţarea acestei expresii pentru că vorbitorul se înşela în privinţa proprietăţilor acestui obiect. Pentru pronumele personale de persoana întîi şi a doua (vom reveni mai tîrziu asupra cazului pronumelui de persoana a treia), situaţia este diferită: într-adevăr, semnificaţia lexicală a pronumelor de persoana întîi şi a doua nu constă într-un ansamblu de condiţii pe care un obiect trebuie să le satisfacă, ci mai degrabă într-o procedură care se aplică situaţiei de comunicare. Semnificaţiile lui eu şi tu sînt deci procedurale, iar procesul de atribuire a referenţilor care li se ataşează constă în a aplica următoarele formule: a căuta persoana care vorbeşte, respectiv a căuta persoana căreia i se vorbeşte. Atunci, în ce condiţii poate oare eşua actul de referinţă care întrebuinţează un pronume personal de persoana întîi sau a doua? In condiţiile în care, folosind pronumele în discuţie, locutorul intenţionează să desemneze un alt individ decît acela la care ajunge procedura de atribuire a referentului. 3.1.2. Infailibilitatea personală: fenomen referenţial sau fenomen stilistic? Tocmai aici intervine particularitatea majoră a pronumelui de persoana întîi: dacă ne putem imagina fără dificultate că locutorul întrebuinţează pronumele de persoana a doua înşelîndu-se asupra persoanei căreia îi vorbeşte (la telefon, spre exemplu, sau pentru că nu s-a uitat la ea), este însă imposibil să ne gîndim că el se înşală asupra persoanei desemnate prin eu.

322
Aici sînt binevenite cîteva exemple: (22) Catherine Durând: "Eu sînt Napoleon Bonaparte,"

CAPITOLUL 12

Propoziţia exprimată de (22), Catherine Durând este Napoleon Bonaparte este falsă. Dar, şi acesta este aspectul interesant, ea nu este falsă deoarece Catherine Durând eşuează în a se referi la sine, ci deoarece Catherine Durând se înşală asupra proprietăţilor pe care şi le atribuie: sexul, situaţia socială, fapte vitejeşti etc. Totuşi, atunci cînd Catherine Durând spune eu în (22), ea nu intenţio­ nează să se refere la un alt individ decît ea însăşi. Să ne imaginăm acum situaţia următoare: Catherine Durând are doi fii, Jacques şi Pierre. Ea se uită în salon la televizor, iar fiul său Pierre intră în încăpere; ea crede că este Jacques şi spune; (23) A, tu eşti? Unde-i Pierre?

Aici Catherine Durând se înşală nu în privinţa calităţilor pe care le atribuie referentului său, ci asupra referentului însuşi. Ne găsim deci în situaţia în care referentul scontat de vorbitor nu este identic cu referentul semantic: Catherine Durând voia să se refere la Jacques, dar ea se referă de fapt la Pierre.

Această particularitate a persoanei întîi o vom desemna prin termenul de infaili­ bilitate personală, expresie care desemnează faptul că, atunci cînd se întrebuin­ ţează persoana întîi, nu poate exista o noncoincidenţă între referinţa intenţionată de vorbitor şi referinţa semantică. Rămîne acum de explicat infailibilitatea per­ sonală, iar aici avem două ipoteze: (i) infailibilitatea personală se explică prin faptul că vorbitorul întrebuinţează persoana întîi pentru a se referi la sine însuşi. (ii) infailibilitatea personală se explică prin faptul că întrebuinţarea însăşi a persoanei întîi este actul prin care locutorul îşi sintetizează propria subiectivitate.
NB: Această ipoteză este aceea a lui Nozick (cf, Nozick 1981), care a reperat fenomenul de infailibilitate personală. După el, infailibilitatea personală nu se poate explica decît prin aceea că referentul persoanei întîi, adică subiectivitatea, se creează prin întrebuinţarea însăşi a pronumelui de persoana întîi. Dacă Nozick ar avea dreptate în această privinţă, atragem atenţia că aceasta ar însemna că în mod efectiv numai persona întîi poate exprima subiectivitatea, întrucît numai ea o poate crea, o poate face să existe.

Dacă adoptăm prima ipoteză, admitem că infailibilitatea personală este un fenomen referenţial, în timp ce dacă o acceptăm pe a doua, admitem că infaili­ bilitatea personală este un fenomen stilistic în sensul în care stilul este strîns legat de expresia subiectivităţii. Vom încerca, în cele ce urmează, să vedem dacă este posibil să alegem între cele două ipoteze. 3.1.3. Infailibilitate şi proces de identificare Infailibilitatea personală poate fi descrisă în felul următor:

POLIFONIE ŞI ENUNŢARE

323

Infailibilitate personală Pentru orice ocurenţă a lui eu, referinţa locutorului este identică cu referinţa semantică.

Pentru a alege una dintre soluţiile expuse mai sus, se poate compara infaili­ bilitatea pronumelui de persoana întîi şi failibilitatea [„faillibilite"] pronumelui de persoana a doua, din punctul de vedere al distincţiei referinţă semantică/ referinţă intenţionată a vorbitorului. Dacă începem prin referinţa semantică, ajungem la faptul evident că procedura asociată pronumelui de persoana întîi duce la locutor, în timp ce procedura asociată pronumelui de persoana a doua duce la interlocutor: cu alte cuvinte, în primul caz, locutorul se referă la sine însuşi, în timp ce în al doilea, la un individ altul decît el însuşi. Aceasta implică în mod evident faptul că referinţa locutorului va avea un conţinut diferit de la un caz la altul. In ce constă însă conţinutul referinţei locutorului? Putem răs­ punde, în mod general, că referinţa locutorului are drept conţinut modul în care locutorul identifică obiectul pe care are intenţia să-1 desemneze prin întrebuin­ ţarea unei expresii referenţiale date. Să menţionăm că această identificare nu trebuie să corespundă conţinutului semnificaţiei lexicale a expresiei în discuţie, iar această diferenţă de conţinut, cu toate că poate duce şi ea la un eşec al actului de referinţă, nu pune în mod necesar în pericol reuşita actului de referinţă.
Să ne imaginăm situaţia următoare: Paul este agent secret. El a reuşit să-1 facă pe un funcţionar de la ambasada unei puteri adverse, Mihai, să-i furnizeze nişte documente. El vorbeşte cu cineva, care nu ştie nimic despre activităţile sale şi ale lui Mihai. El îl identifică pe Mihai cu agentul meu din ambasada X. E de la sine înţeles totuşi că el nu întrebuinţează descripţia definită corespunzătoare cînd vorbeşte despre Mihai cu interlocutorul său: el spune ataşatul de ambasadă Mihai N... In acest caz, actul de referinţă este încununat de succes: referinţa intenţionată a vorbi­ torului şi referinţa semantică coincid chiar dacă conţinutul referinţei locutorului (modul în care vorbitorul identifică pentru sine însuşi individul despre care doreşte să vorbească) şi conţinutul sensului lexical al expresiei referenţiale utilizate sînt distincte.

Dar atunci, cum se poate explica oare că referinţa intenţionată a vorbitorului şi referinţa semantică coincid întotdeauna în cazul persoanei întîi, dar nu şi în cazul celei de a doua? Ipoteza noastră este că în cazul persoanei a doua, această noncoincidenţă este posibilă deoarece conţinutul referinţei locutorului poate identifica un obiect care nu este referinţa semantică. Pe scurt, dacă există infaili­ bilitate personală, este aşa fiindcă un locutor care foloseşte persoana întîi are intenţia de a se desemna pe sine însuşi, fără însă a trebui să se identifice pentru sine însuşi. Este ceea ce se numeşte accesul privilegiat: noi avem un acces privilegiat la propriile noastre senzaţii, la sentimentele noastre, la opiniile noastre, şi nu e nevoie să ne întrebăm dacă sînt ale noastre. Locutorul are deci o intenţie referenţială, dar nu se identifică pentru sine însuşi şi, în consecinţă, neexistînd identificarea pe care o face

324

CAPITOLUL 12

pentru sine însuşi a obiectului pe care înţelege să îl desemneze, ea nu poate ajunge la un obiect diferit de referinţa semantică. Ne putem întreba dacă acest răspuns corespunde ipotezei referenţiale sau ipotezei stilistice privind infailibilitatea personală. Ni se pare că ea este în primul rînd referenţială (vorbitorul nu se poate înşela atunci cînd întrebuinţează eu tocmai pentru că el se referă la sine însuşi) şi, parţial, stilistică (locutorul nu se poate înşela atunci cînd întrebuinţează eu tocmai deoarece caracteristica subiec­ tivităţii este accesul imediat la sine însuşi). Vom observa totuşi că această a doua parte a explicaţiei noastre nu este legată de vreo caracteristică a termenului eu, ci de o caracteristică a subiectivităţii care există independent de persoana întîi şi de folosirea sa. Iată de ce persoana întîi este cu siguranţă o reprezentare posibilă a subiectivităţii, dar nu singura.
3.2. EXPRIMAREA SUBIECTIVITĂŢII PRIN PERSOANA A DOUA ŞI A TREIA

Examinarea stilului indirect liber a arătat că exprimarea subiectivităţii se poate face atît la persoana întîi, cît şi la a doua sau la a treia. Vom consacra acest sfîrşit de capitol tocmai explicaţiei acestor posibilităţi multiple. 3.2.1. Regulile de protejare a referinţei Vom observa mai întîi că deoarece pronumele personale sînt termeni referenţiali, trebuie să ţinem cont de această caracteristică pentru a le explica întrebuinţările. Pe de altă parte, dacă stilul indirect liber are un anumit n u m ă r de proprietăţi comune cu discursul direct, el are de asemenea un anumit număr de caracteristici comune cu discursul indirect, în primul rînd acelea care privesc schimbarea anumitor termeni referenţiali în timpul trecerii de la discursul direct la cel in­ direct. Această schimbare face obiectul regulilor care permit protejarea referinţei: Reguli de protejare a referinţei în stilul indirect 1. Cînd locutorul îşi raportează propriul său discurs sau propriul său gînd, el trebuie să întrebuinţeze eu pentru a se referi la sine însuşi. 2. Cînd locutorul îşi raportează propriul său discurs sau discursul altcuiva a propos de interlocutorul său, el trebuie să întrebuinţeze tu pentru a se referi la interlocutorul său. 3. Cînd locutorul raportează discursul cuiva diferit de sine însuşi sau de interlocutor, ori â propos de cineva diferit de el însuşi sau de interlocutor, el trebuie să întrebuinţeze el/ ea sau o altă expresie coreferenţială pentru a desemna acest individ. Vedem deci că aceste reguli nu au alt scop decît să păstreze intactă, să protejeze referinţa, şi vom observa de altfel că ele nu sînt suficiente p e n t r u a descrie stilul indirect liber: într-adevăr, dacă în stilul indirect liber putem întrebuinţa un nume propriu sau o descripţie definită pentru a desemna un individ care face obiectul discursului sau al gîndului raportat, în chiar enunţul în stil indirect liber nu poate

POLIFONIE ŞI ENUNŢARE

325

fi vorba de utilizarea unui nume propriu sau a unei descripţii definite pentru desemnarea locutorului enunţului iniţial sau a subiectului gîndului iniţial. Există deci în stilul indirect liber ceva mai mult decît simpla protejare a referinţei, iar acest plus este legat de exprimarea subiectivităţii. 3.2.2. Exprimarea subiectivităţii şi protejarea transparenţei propoziţionale Opoziţia dintre transparenţă şi opacitate referenţială nu este ceva nou.
Problema opacităţii referenţiale se pune în contextele numite oblice sau opace care se caracterizează prin prezenţa unui verb de atitudine propoziţională, ca de exemplu a crede. In aceste contexte, unei expresii referenţiale date nu i se poate substitui o altă expresie coreferenţială cu prima fără a schimba valoarea de adevăr a întregii fraze. Cu alte cuvinte, unei expresii nu i se poate substitui o expresie coreferenţială salva veritate: (24) a Ion crede că Seneca era preceptorul lui Alexandru cel Mare. b. Seneca = preceptorul lui Nero. c. (F) Ion crede că preceptorul lui Nero era preceptorul Iui Alexandru cel Mare.

A trebuit să vină Castaneda (cf. Castaneda 1979, 1989) ca să se poată opera distincţia între transparenţă şi opacitate propoziţională. Castaneda propune într-adevăr o teorie a referinţei care se sprijină pe distincţia dintre trei fenomene (majore), cel mai des confundate: (i) firstperson thinking reference, adică referinţa pe care un anumit individ o face la o anumită entitate prin simplul fapt de a se gîndi la aceasta; (ii) second person attribution of reference, sau atribuirea de către locutor a unui act de referinţă unei alte persoane (sau unei persoane despre care crede că este alta), pe drept sau pe nedrept; (iii) denotaţia înscrisă în sensul lexical. Tipul fundamental de referinţă este primul şi, după Castaneda, comunicarea este completă atunci cînd propoziţiile sînt comunicate aşa cum au fost ele pronunţate sau împărtăşite, fie că enunţurile pot fi repetate pur şi simplu aşa cum au fost ele produse, fie că ele pot fi formulate în termeni corespunzători. De aici rezultă că transparenţa sau opacitatea propoziţională ţin de fidelitatea dintre rapor­ tarea gîndirii sau a vorbirii [„parole"] de către o a terţa persoană şi gîndul sau vorbirea acestei terţe persoane înseşi. Transparenţa propoziţională nu se confun­ dă cu transparenţa referenţială, iar un enunţ poate fi transparent din punct de vedere propoziţional fără a fi transparent din punct de vedere referenţial şi vice-versa. Aceasta ridică o problemă imediată: dacă raportăm discursul altcuiva şi dacă acest discurs conţine o referinţă la locutor prin întrebuinţarea uneia dintre mărcile persoanei întîi, acest discurs nu poate fi reprodus verbatim fără a-i compromite referinţa, dar atunci

326

CAPITOLUL 12

nu îl putem transmite păstrîndu-i intactă transparenţa prepoziţională. Există totuşi un mijloc de a o face prin ceea ce Castaneda numeşte cvasiindicatori: cvasiindicatorii se opun indicatorilor, iar definiţiile lor sînt următoarele:
Definiţia unui indicator Un termen este întrebuinţat ca indicator dacă, în această întrebuinţare, el se înscrie în primul tip de referinţă, firstperson thinking reference, adică dacă el este întrebuinţat de un anume individ pentru o referinţă deictică sau demonstrativă. Definiţia unui cvasiindicator Un termen este întrebuinţat ca cvasiindicator dacă, în această întrebuinţare, el se înscrie în cel de-al doilea tip de referinţă, second person attribution of reference, adică dacă este întrebuinţat de un anume individ pentru a atribui unui alt individ (sau unui individ despre care acesta crede că este altul) activitatea şi modalitatea unei referinţe particulare. Distincţia dintre indicatori şi cvasiindicatori este pragmatică, ea avînd legătură mai de­ grabă cu întrebuinţarea termenilor decît cu semnificaţia lor. Remarcăm totuşi că indicatorii sînt cel mai adesea termeni indiciali {eu, aici, acum etc.) pe cînd cvasiindicatorii sînt cel mai adesea expresii anaforice. Se constată cu toate acestea şi indici pe rol de cvasiindicatori. Pentru aceasta putem trimite la exemplele selectate din Butor, Yourcenar sau Uhlman ((19), (20), respectiv (21)).

Vedem că definiţia indicatorilor şi a cvasiindicatorilor este în mare parte prag­ matică. Vom observa totuşi că numai unii dintre termenii referenţiali pot fi întrebuinţaţi într-un mod indexic sau cvasiindexic: pronumele personale şi terme­ nii care le sînt asociaţi (posesive, reflexive, clitice etc.) şi termenii demonstrativi. Revenind la exprimarea subiectivităţii, ce putem spune despre ea? Că pentru ea este esenţial ca fenomenul de firstperson thinking să fie menţinut sau, cu alte cuvinte, ca transparenţa prepoziţională să fie maximă. In cazul acesta, termenii referenţiali întrebuinţaţi într-un discurs care exprimă subiectivitatea vor trebui să fie cvasiindicatori, atît cît se poate, atunci cînd simpla repetiţie a discursului riscă să încalce regulile de protejare a referinţei indicate mai sus. Astfel, stilul indirect liber, care este forma discursului raportat avînd drept scop exprimarea subiectivităţii (de unde şi importanţa sa în discursul literar) nu se supune doar regulilor de protejare a referinţei: el se supune şi unei reguli foarte generale de protejare a transparenţei prepoziţionale, care îi prescrie să utilizeze acei cvasiindicatori care sînt corespunzători indicatorilor întrebuinţaţi în dis­ cursul sau în gîndul iniţial.

13. DEIXIS ŞI ANAFORÂ

D

EIXA şi ANAFORA sînt două dintre formele diferite pe care le poate lua referinţa: referinţa directă, referinţa indirectă, referinţa demonstrativă, referinţa deictică şi referinţa anaforică:
Iată cîte un exemplu pentru fiecare tip menţionat: (1) (2) (3) (4) (5) Marco Polo este şi un personaj al cărţii Villes invisibles de Italo Calvino. Omleta cu şuncă (clientul care a comandat-o) a plecat fără să plătească. A, arătîridu-1 cu mîna pe C: «Copilul ăsta are febră». Mă dor dinţii. Petra şi-a pierdut pălăria. [El.] E foarte distrat.

In (1), numele proprii Marco Polo şi Italo Calvino servesc la efectuarea unor acte de referinţă directă; în (2), descripţia definită (articol definit + nume (+modificator)) omleta cu şuncă foloseşte la efectuarea unui act de referinţă indirectă; în (3), grupul nominal demonstrativ copilul ăsta serveşte la operarea unui act de referinţă demonstrativă; în (4), pronumele de persoana întîi mâ foloseşte la efectuarea unui act de referinţă deictică; în (5), pronumele de persoana a treia el serveşte la efectuarea unui act de referinţă anafonică.

In general se consideră că referinţa demonstrativă este o formă de referinţă deictică. Vom vedea, însă, în continuare, că această opinie este discutabilă. Deo­ camdată, vom include referinţa demonstrativă în cea deictică. O analiză a deicticelor şi a anaforei presupune, înainte de toate, un răspuns la următoarele două întrebări: (i) Ce elemente comune există în referinţa deictică şi în cea anaforică? (ii) Ce anume le separă? 1. DEIXIS ŞI ANAFORA: LIPSA AUTONOMIEI REFERENŢIALE Meritul de a fi propus o teorie lingvistică a referinţei îi revine lingvistului francez Jean-Claude Milner (cf. Milner 1982). Intre altele, această teorie are avantajul de a indica limitele analizei lingvistice în atribuirea referenţilor şi de a explica această insuficienţă, din perspectiva teoriei înseşi, pe baza particularităţilor semantice ale termenilor referenţiali care intervin în referinţa deictică şi în cea

328

CAPITOLUL 13

anaforică. Dincolo de diferitele lor tipuri de întrebuinţare, termenii referenţiali au o unitate de suprafaţă determinată de apartenenţa prenumelor, a numelor proprii, a descripţiilor definite şi nedefinite etc. la grupurile nominale. Unui termen referenţial i se atribuie un referent pe baza semnificaţiei lexicale a acestui termen. In terminologia lui Milner se vorbeşte de referinţă actuală, pentru a desemna referentul termenului, şi de referinţă virtuală, pentru a desemna semnificaţia lui lexicală. Dacă un termen referenţial are referinţă virtuală inde­ pendent de întrebuinţarea lui, în schimb el nu poate avea referinţă actuală decît în întrebuinţare. De aceea, unui termen referenţial i se poate atribui un refe­ rent, adică o referinţă actuală, doar dacă acest termen apare într-un enunţ produs de un locutor. Să vedem care este, în mod precis, rolul referinţei virtuale în operaţia de atribuire a unei referinţe actuale unui termen referenţial. Referinţa virtuală a unui termen referenţial dat menţionează condiţiile pe care trebuie să le satisfacă un obiect din lume (în sens larg) pentru a putea fi referentul termenului respectiv. In situaţia descripţiilor definite şi nedefinite, de pildă, expresia referenţială nu este simplă, ci complexă: în acest caz, principiul compoziţionalităţii se aplică, iar referinţa virtuală rezultă din combinarea referinţelor virtuale ale diverşilor componenţi ai expresiei.
Să observăm exemplul următor: (6) Pisica neagră a ieşit pe fereastră. Expresia referenţială.pisica neagră este o descripţie definită complexă. Pentru a-i putea fi referent, un obiect din lume ar trebui să satisfacă condiţiile legate de faptul de a fi pisică şi de condiţiile corespunzătoare faptului de a fi negru.

Şi totuşi, anumiţi termeni referenţiali sînt lipsiţi de referinţă virtuală. Este cazul pronumelor în general, fie ele personale sau demonstrative, cărora este imposibil să li se atribuie o referinţă actuală pe baza referinţei lor virtuale, pentru că nu o au. Aceste pronume sînt incapabile, deci, prin ele înseşi, să-şi determine referinţa actuală în întrebuinţare şi, de aceea, Milner le consideră lipsite de autonomie referenţială. Aşadar, există printre termenii referenţiali o distincţie între termenii care sînt dotaţi cu referinţă virtuală şi cu autonomie referenţială şi cei lipsiţi de referinţă virtuală şi autonomie referenţială. Expresiile referenţiale utilizate în acest din urmă caz, pentru referinţa deictică şi pentru cea anaforică, nu au autonomie referenţială. Caracteristica lor comună constă, deci, tocmai în această privaţiune (lipsă) împărtăşită.
Să reluăm exemplul (6) şi să-1 comparăm cu (4) şi (5): (6) Pisica neagră a ieşit pe fereastră.

DEIXIS ŞI ANAFORÂ (4) Mă dor dinţii. (5) Petrii şi-a pierdut pălăria. [EL] E foarte distrat.
A

329

In exemplul (6), cel puţin în principiu este posibilă atribuirea unui referent pentru descripţia deîimtăpisica neagră; aceasta specifică un anumit număr de condiţii pe care trebuie să le satisfacă un obiect pentru a putea fi referentul descripţiei. Pentru pronumele de persoana întîi din (4), nu există altă condiţie decît aceea de a spune eu, condiţie oarecum circulară. Pentru pronumele de persoana a treia din (5), situaţia este şi mai dificilă: singura condiţie impusă referentului este aceea de a putea fi desemnat printr-un masculin.

2. DEIXIS ŞI ANAFORĂ: RECURSUL LA ANTECEDENT ŞI RECURSUL LA SITUAŢIA DE ENUNŢARE
2.1. SATURARE SEMANTICĂ ŞI REFERINŢĂ VIRTUALĂ

Cum am văzut deja, punctul comun în cazul referinţei deictice şi al referinţei anaforice îl constituie lipsa de autonomie referenţială a termenilor utilizaţi. Dacă definim saturarea semantică drept proprietate a unei referinţe virtuale (cf. Milner 1989), această lipsă de autonomie referenţială corespunde unei slabe saturări semantice. Să subliniem că saturarea semantică este o proprietate com­ parativă: un termen poate fi saturat semantic slab, mediu sau puternic. Termenii utilizaţi pentru referinţa anaforică şi pentru cea deictică au ca punct comun capacitatea de a fi slab saturaţi semantic: prin urmare, procesul care permite să li se atribuie un referent este un proces de saturare semantică; ceea ce distinge, însă, referinţa deictică de cea anaforică constă în faptul că procesul de saturare nu este identic. Desigur, şi într-un caz, şi-n celălalt, carenţele referinţei virtuale trebuie suplinite prin informaţii împrumutate din alte părţi, dar sursa acestor informaţii este diferită, pe bună dreptate, în funcţie de natura referinţei: deictică, respectiv anaforică. (i) într-adevăr, în cazul referinţei anaforice, cotextul lingvistic este locul unde se va căuta suplimentul de informaţie, sub forma unui antecedent, adică a unui termen referenţial autonom care este legat de elementul anaforic printr-o dublă relaţie, de coreferinţă şi de reluare, şi care împrumută referinţa sa virtuală elementului anaforic, dîndu-i în acelaşi timp posibilitatea de a dobîndi o referinţă actuală. (ii) In cazul referinţei deictice, referentul va fi căutat direct în anturajul fizic, fie în virtutea unui gest indicativ, cînd referentul se va numi demonstraţie, fie al unei determinări (parţiale) prin instrucţiunile lingvistic ataşate termenului deictic.
Prin urmare, în principiu, referinţa anaforică rămîne lingvistică; referinţa deictică, în schimb, îmbină aspecte lingvistice cu aspecte nelingvistice.

330
Să examinăm din nou exemplele (3), (4) şi (5): (3) A, arătîndu-1 cu mîna pe C: «Copilul ăsta are febră.» (4) Mă dor dinţii. (5) Petru, şi-a pierdut pălăria. [El] E foarte distrat.
A

CAPITOLUL 13

In (3) şi (4), ne găsim în faţa unor exemple de referinţă deictică, în (5), în faţa unui exemplu de referinţă anaforică. In (3) este vorba de cazul particular al referinţei demonstrative: interlocutorul lui A identifică referentul lui copilul ăsta pe baza expresiei referenţiale şi a gestului lui A. In (4) avem o referinţă deictică nondemonstrativă: interlocutorul îl identifică pe locutorul lui (4) ca fiind referentul lui mă pe baza referinţei virtuale a lui mă [eu] (care, în această optică, ar trimite la ceva de felul lui locutorul acestui enunţ) şi a situaţiei de enunţare. In fine, în (5) este vorba de o referinţă anaforică: persoanei a treia [el] i se atribuie un referent pe baza antecedentului său, Petru. 2.2. COREFERINŢA ACTUALĂ ŞI COREFERINŢA VIRTUALĂ

Pentru a încheia această primă abordare a distincţiei anaforă/deixis, vom reveni pentru o clipă la anaforă. Aşa cum am spus, elementul anaforic şi antecedentul său sînt într-o dublă relaţie, de coreferinţa, pe de-o parte, şi de reluare, pe de altă parte. Milner introduce aici, alături de distincţia referinţă virtuală/referinţă actuală şi paralel cu această distincţie, o alta, între coreferinţa virtuală şi corefe­ rinţa actuală.
Să examinăm următoarele exemple împrumutate din Milner: (7) (8) On a coupe la chevelure de Samson et on l'a brulee. [Lui Samson i-au tăiat părul şi i l-au ars], On a coupe la chevelure de Samson et elle a repousse. [Lui Samson i-au tăiat părul şi (acesta) i-a crescut din nou]. In (7), ca şi în (8), pronumele (respectiv /' şi elle) [iar pentru 1. rom, /- şi acesta - NT] are ca ante­ cedent descripţia definită la chevelure de Samson: în ce priveşte relaţia de coreferinţa dintre pronume şi antecedentul său, există o diferenţă. In (7), ceea ce i s-a tăiat de pe cap lui Samson coincide cu ceea ce a fost ars, realizîndu-se astfel, simultan, coreferinţa virtuală şi coreferinţa actuală dintre pronume şi antecedent. In (8), ceea ce i s-a tăiat de pe cap lui Samson nu este iden­ tic cu ceea ce i-a crescut din nou pe cap; în acest caz, coreferinţa pronumelui cu antecedentul său nu este decît virtuală.

După părerea lui Milner, coreferinţa virtuală şi cea actuală nu joacă acelaşi rol în referinţa anaforică. într-adevăr, dacă relaţia de coreferinţa dintre pronume şi antecedent este cel mai adeseori dublă, coreferinţa virtuală şi actuală în acelaşi timp, în referinţa anaforică, în schimb, este esenţială doar relaţia de coreferinţa virtuală; în realitate, aceasta este cea care permite atribuirea unei referinţe actuale pronumelui. Prin urmare, referinţă anaforică fără coreferinţa virtuală nu există.

DEIXIS ŞI ANAFORA

331

3. DIFICULTĂŢILE ANALIZEI T R A D I Ţ I O N A L E A DEIXEI ŞI A A N A F O R E I Este meritul lui Milner de a fi dat definiţiilor din lingvistica tradiţională, adesea cam incerte, o formă mai precisă care permite, în problema dată, o evaluare atît a avantajelor, cît şi a limitelor. într-adevăr, în maniera admirabil expusă de Milner, devine evident că teoria tradiţională întîmpină o seamă de probleme cînd este confruntată cu realitatea lingvistică. In m o d previzibil, aceste dificultăţi nu sînt identice cînd este vorba de definirea anaforei sau de cea a deixei. Vom începe prin examinarea dificultăţilor care apar în definirea anaforei (cf. asupra acestui aspect, Kleiber 1989).
3.1. ESTE ANAFORA CU ADEVĂRAT UN FENOMEN LFNGVISTIC?

3.1.1. Inexistenţa termenilor anaforici Dacă anafora ar fi un fenomen lingvistic, ne-am aştepta ca acest fenomen să fie marcat lingvistic, adică să existe anumite expresii referenţiale destinate doar acestei unice utilizări posibile. Să reluăm caracteristicile anaforei: (i) existenţa unui proces particular de identificare referenţială; (ii) trecerea printr-o altă expresie referenţială: antecedentul; (iii) faptul că expresia referenţială este lipsită de autonomie referenţială (ceea ce se întîmplă în mod obişnuit în cazul pronumelui); (iv) existenţa unei relaţii de coreferinţă; (v) existenţa unei relaţii de reluare. Lăsînd deoparte pronumele de persoana a treia, vom sublinia că nici ceilalţi termeni referenţiali consideraţi în mod curent drept anaforici nu îndeplinesc toate aceste caracteristici. Fenomenul este evident în special cu privire la expresiile demonstrative sau la descripţiile definite: uneori, acestea pot fi utilizate într-un fel care, cel puţin la suprafaţă, pare apropiat de o întrebuinţare anaforică. Să examinăm exemplele (9) şi (10): (9) (10) Ai văzut maşina nouă a lui Petru? Rabla asta poate atinge 260 de km. Gorila parcului zoologic din Romaneches-Thorins e melancolică. Animalul şi-a pierdut perechea.

Cele două expresii rabla asta şi animalul sînt utilizate într-un mod calificabil drept anaforic. Cu toate acestea, nici una dintre expresii nu este lipsită de referinţă virtuală. Şi totuşi, vom observa că datorită prezenţei unui adjectiv demonstrativ, expresia rabla asta se remarcă prin lipsă de

332

CAPITOLUL 13

autonomie referenţială, ceea ce nu se întîmplă cu descripţia definită animalul. De aceea, n-ar fi legitim să susţinem că numai un termen referenţial complet lipsit de referinţă virtuală poate fi anaforic.

Pe de altă parte, dacă este adevărat că pronumele de persoana a treia reuneşte toate aceste caracteristici, nu rămîne mai puţin adevărat că el este susceptibil şi de alte întrebuinţări, mai precis de utilizări demonstrative.
Să luăm în discuţie exemplul (11): (11) A, arătîndu-1 pe C: «Doctore, el are febră!»

Aici, pronumele de persoana a treia este utilizat demonstrativ şi nu anaforic. Ceea ce permite să i se atribuie pronumelui o referinţă actuală este tocmai gestul însoţitor al lui A cînd acesta rosteşte forma pronominală, fapt care face inutil orice recurs la vreun antecedent.

Prin urmare, pare să nu existe un ansamblu de expresii referenţiale care să fie rezervate referinţei anaforice, iar anafora, chiar dacă este un fenomen lingvistic, cu siguranţă nu este un fenomen marcat prin mijloace lingvistice. 3.1.2. Dificultăţile noţiunii de reluare In conformitate cu definiţia dată mai sus anaforei ca utilizare a unui termen referenţial nesaturat, al cărui proces de saturare semantică se obţine recurgînd la contextul lingvistic, vom atrage atenţia că nu există motive să considerăm anafora altceva decît un fenomen lingvistic. De altfel Milner însuşi (cf. Milner 1982) insistă asupra acestui punct şi spune clar că anafora se reglează doar la nivelul cotextului lingvistic. Pe de altă parte, chiar dacă relaţia de coreferinţă, în sine, nu este specifică anaforei, în schimb cele două relaţii, de coreferinţă şi de reluare, sînt cruciale; relaţia de reluare este elementul esenţial în definirea anaforei ca o relaţie asimetrică între un termen lipsit de autonomie referenţială şi un termen care o posedă. Dar şi noţiunea de reluare este, ea însăşi, departe de a fi clară. Care sînt caracteristicile ei principale? Pe de-o parte, ea este considerată adesea ca o relaţie sintactică (mai cu seamă în lingvistica generativă); pe de altă parte, dacă analiza (esenţial semantică, să subliniem acest lucru) propusă de Milner este exactă, reluarea se bazează pe noţiunea de anterioritate: pentru ca termenului anaforic să i se poată atribui un referent, antecedentul trebuie să-1 preceadă. Care este situaţia acestor două caracteristici? Nu vom oferi aici o analiză detaliată a relaţiei sintactice de reluare. Ne vom mulţumi să menţionăm că domeniul de manifestare al frazei este acela al sintaxei şi că, fără-ndoială, într-un anumit număr de cazuri, antecedentul şi termenul anaforic aparţin aceleiaşi fraze.

DEIXIS ŞI ANAFORĂ Din acest punct de vedere, să luăm în considerare exemplele (12) şi (13): (12) (13) Ioni crede că [el] a căzut Ia examen. Ion. şi.-a pierdut pălăria.

333

Aici nu sînt probleme: antecedentul, adică Ion, şi pronumele din (12) sau adjectivul posesiv [în 1. rom. un reflexiv în dativ-posesiv - N T ] din (13) apar în aceeaşi frază. Prin urmare, aceste elemente pot fi în relaţie sintactică de reluare, oricare ar fi ea.

Totuşi, trebuie să remarcăm că o coexistenţă în aceeaşi frază a doi termeni referenţiali, unul dotat (prevăzut) cu autonomie referenţială, iar celălalt lipsit de ea, nu implică cu nimic legătura acestor doi termeni printr-o reluare şi nici, cu atît mai mult, printr-o anaforă.
(14) şi (15), care inserează pe (12) şi, respectiv, pe (13) într-un context, sînt lămuritoare în acest sens: (14) (15) Paul. este indispus. Ion crede că [el.] a căzut la examen. Paul este indispus. Ion şt-a pierdut pălăria.

Aici, pronumele dm propoziţia a doua are ca antecedent numele propriu din prima propoziţie, nefiind deci în vreo relaţie anaforică cu numele propriu din propoziţia a doua.

Şi totuşi, mai e ceva: cum va fi posibilă o relaţie sintactică de reluare în cazurile cînd elementul anaforic urmează să-şi caute antecedentul dincolo de limitele frazei?
Aici ne aflăm în faţa cazurilor ilustrate prin (14) şi (15). Relaţia anaforică ce se stabileşte între Paul din prima propoziţie şi, respectiv, el din a doua propoziţie, ca şi între Paul din prima propoziţie şi pronumele şi- din cea de-a doua, nu poate corespunde, în nici un caz, unei relaţii sintactice de reluare.

Prin urmare, este dificil să considerăm noţiunea de reluare ca o relaţie sintactică; acest fapt s-ar putea admite doar dacă am presupune că nu toate cazurile tratate în general ca anaforice (cînd elementul anaforic îşi va căuta referentul într-o frază anterioară celei în care apare el) sînt cu adevărat cazuri de anafore. Vom remarca, de asemeni, că dacă noţiunea de reluare ar fi sintactică, ne-am putea aştepta să existe acord între elementul anaforic şi antecedentul său. Or, nu totdeauna se întîmplă aşa.
Să examinăm exemplul (16): (16) Primul ministru a inaugurat noua centrală nucleară deschisă de EDR Ea/El a ţinut un discurs de glorificare a tehnologiei franceze.

Dacă primul ministru ar fi o femeie, atunci reluarea este la fel de posibilă aici printr-un pronume personal de persoana a treia feminin sau masculin. Prin urmare, se pare că n-am avea de-a face cu o relaţie de acord.

334

CAPITOLUL 13

Aşadar, putem pune la îndoială caracterul sintactic al noţiunii de reluare, şi aceasta din cauza posibilităţii unui antecedent plasat în afara frazei şi datorită caracterului neobligatoriu al acordului. Ce rămîne să mai însemne atunci anterioritate? Dacă este adevărat că noţiunea de reluare (şi, deci, cea de anaforă) pare să impună o ordine în apariţia celor două elemente pe care le leagă, termenul referenţial autonom precedînd termenul neautonom, această ordine este oare respectată în realitate? Noţiunea de cataforă, care apare tocmai pentru a da seama de cazurile cînd termenul autonom urmează termenului neautonom, contrazice obligativitatea anteriorităţii.
Să considerăm următoarele exemple: (17) (18) Doar cînd el. s-a atîrnat de plafon devorînd o banană cu coajă cu tot, Max a observat că amicul său BilL era un cimpanzeu. Cade singur în ea. cine sapă groapa, altuia.

In (17), antecedentul lui el de la începutul frazei este Bill, care apare doar mai tîrziu. In (18), antecedentul lui ea este groapa, penultimul cuvînt al frazei. Totuşi vom observa că gramatica generativă a propus o regulă care autorizează coreferinţa între un anaforic şi un antecedent care îl precedă într-o construcţie sintactică specifică, regulă cunoscută sub denumirea de c-comandă, dar care îl interzice, în aceeaşi construcţie, dacă ante­ cedentul precedă anaforicul: (19) (19') Ion. crede că [el.] va obţine postul. * EL crede că Ioa va obţine postul.

In (19), antecedentul Ion precedă anaforicul el [exprimat desinenţial în forma de persoana a treia a verbului, în 1. rom. - N T ] , şi coreferinţa este posibilă. In (19'), antecedentul Ion urmează anaforicului el, iar coreferinţa este imposibilă pentru că e/îşi c-comandă antecedentul (în termeni mai puţin tehnici, e/îşi domină sintactic antecedentul). Cu toate acestea, s-a remarcat că (cf. Bach 1987, Castaneda 1989) în (19') coreferinţa nu este deloc imposibilă dacă ne situăm în ipoteza conform căreia Ion nu ştie că el însuşi este Ion (suferind de amnezie sau de dedublarea personalităţii etc.) sau în cazul anumitor personalităţi precum generalul de Gaulle, Alain Delon sau Yves Montând (pentru a nu cita decît cîteva exemple), care se desemnează ele înseşi prin persoana a treia.

Aşadar, noţiunea de reluare rămîne destul de nebuloasă, pe de-o parte nefiind sintactică, pe de altă parte necorespunzînd totdeauna unei anteriorităţi. Noţiunea de anaforă, la rîndul ei, pare să se reducă la noţiunea de coreferinţa, pe de-o parte, iar pe de alta, la o relaţie de dependenţă dintre un termen care îşi poate atribui o referinţă actuală independent de alţi componenţi ai frazei şi un termen inapt de această funcţionare. 3.1.3. Dificultăţile coreferinţei Aşa cum am văzut mai sus, coreferinţa se separă în două relaţii, una de coreferinţa virtuală, cînd cei doi termeni au în comun referinţa virtuală, şi relaţia de corefe-

DEIXIS ŞI ANAFORĂ

335

rinţă actuală, cînd referinţa actuală este comună celor doi termeni. Vom reaminti că, deşi coreferinţă actuală se realizează frecvent în relaţia anaforică, totuşi ea nu este esenţială; rolul principal revine coreferinţei virtuale din cauza depen­ denţei termenului neautonom referenţial faţă de termenul autonom din punct de vedere referenţial, care îi asigură, indirect, posesia unei referinţe actuale. De aceea sîntem tentaţi să spunem că, în definitiv, ceea ce caracterizează anafora este pur şi simplu relaţia de coreferinţă virtuală. Şi totuşi există numeroase obstacole în faţa acestui mod de a vedea lucrurile: mai întîi, posibilitatea ca acea coreferinţă virtuală dată să fie insuficientă pentru stabilirea antecedentului «bun» în cazurile cînd există mai mulţi candidaţi la funcţia de antecedent; în al doilea rînd, even­ tualitatea unei relaţii anaforice fără coreferinţă virtuală. Se dovedeşte că aceste două posibilităţi se realizează. Determinarea antecedentului «bun» Una dintre problemele ivite în determinarea antecedentului «bun» pe baza unei simple relaţii de coreferinţă virtuală este, cu siguranţă, slaba saturare semantică a elementului anaforic, cînd acesta este un pronume de persoana a treia. în­ tr-adevăr, în acest caz, singura informaţie pe care o aduce pronumele este că refe­ rentul antecedentului său (fiindcă, aşa cum s-a văzut mai sus, acordul cu antece­ dentul nu este garantat totdeauna) poate fi desemnat printr-un termen masculin, dacă pronumele de persoana a treia este la masculin, sau printr-un termen fe­ minin, dacă pronumele are formă de feminin. De aceea, este de-ajuns ca mai mulţi termeni referenţiali să aibă aceeaşi caracteristică de gen pentru ca deter­ minarea referentului, în absenţa unor informaţii suplimentare, să devină dificilă.
Vom împrumuta un exemplu din Mehler şi Dupoux (cf. 1987), devenit clasic: (20) Patronul 1-a concediat pe muncitor pentru că [el] era un comunist convins.

Nimic din semnificaţia lui [e/] sau din sintaxa acestei fraze nu ne permite să decidem dacă antece­ dentul lui el este patronul sau muncitorul.

Prin urmare, dacă noţiunea de coreferinţă virtuală este necesară anaforei, ea nu îi este şi suficientă, cel puţin în privinţa determinării antecedentului. Anaforă fără coreferinţă virtuală Dar coreferinţă virtuală este ea absolut necesară anaforei? Dacă ar fi, atunci nu s-ar putea găsi anafore lipsite de coreferinţă virtuală. Or, se pare că există, mai cu seamă cînd anafora se realizează asupra unui termen al cărui referent se transformă cu timpul. într-adevăr, noţiunea de coreferinţă virtuală presupune identitatea sensului lexical al celor doi termeni puşi în relaţie: aşadar, ar trebui

334

CAPITOLUL 13

Aşadar, putem pune la îndoială caracterul sintactic al noţiunii de reluare, şi aceasta din cauza posibilităţii unui antecedent plasat în afara frazei şi datorită caracterului neobligatoriu al acordului. Ce rămîne să mai însemne atunci anterioritate? Dacă este adevărat că noţiunea de reluare (şi, deci, cea de anaforă) pare să impună o ordine în apariţia celor două elemente pe care le leagă, termenul referenţial autonom precedînd termenul neautonom, această ordine este oare respectată în realitate? Noţiunea de cataforă, care apare tocmai pentru a da seama de cazurile cînd termenul autonom urmează termenului neautonom, contrazice obligativitatea anteriorităţii.
Să considerăm următoarele exemple: (17) (18) Doar cînd el. s-a atîrnat de plafon devorînd o banană cu coajă cu tot, Max a observat că amicul său BilL era un cimpanzeu. Cade singur în ea cine sapă groapa< altuia.

In (17), antecedentul lui el de la începutul frazei este Bill, care apare doar mai tîrziu. In (18), antecedentul lui ea este groapa, penultimul cuvînt al frazei. Totuşi vom observa că gramatica generativă a propus o regulă care autorizează coreferinţa între un anaforic şi un antecedent care îl precedă într-o construcţie sintactică specifică, regulă cunoscută sub denumirea de c-comandă, dar care îl interzice, în aceeaşi construcţie, dacă ante­ cedentul precedă anaforicul: (19) (19') Ion. crede că [el] va obţine postul. * EL crede că Ionj va obţine postul.

In (19), antecedentul Ion precedă anaforicul el [exprimat desinenţial în forma de persoana a treia a verbului, în 1. rom. - N T ] , şi coreferinţa este posibilă. In (19'), antecedentul Ion urmează anaforicului el, iar coreferinţa este imposibilă pentru că el îşi c-comandă antecedentul (în termeni mai puţin tehnici, e/îşi domină sintactic antecedentul). Cu toate acestea, s-a remarcat că (cf. Bach 1987, Castaneda 1989) în (19') coreferinţa nu este deloc imposibilă dacă ne situăm în ipoteza conform căreia Ion nu ştie că el însuşi este Ion (suferind de amnezie sau de dedublarea personalităţii etc.) sau în cazul anumitor personalităţi precum generalul de Gaulle, Alain Delon sau Yves Montând (pentru a nu cita decît cîteva exemple), care se desemnează ele înseşi prin persoana a treia.

Aşadar, noţiunea de reluare rămîne destul de nebuloasă, pe de-o parte nefiind sintactică, pe de altă parte necorespunzînd totdeauna unei anteriorităţi. Noţiunea de anaforă, la rîndul ei, pare să se reducă la noţiunea de coreferinţa, pe de-o parte, iar pe de alta, la o relaţie de dependenţă dintre un termen care îşi poate atribui o referinţă actuală independent de alţi componenţi ai frazei şi un termen inapt de această funcţionare. 3.1.3. Dificultăţile coreferinţei Aşa cum am văzut mai sus, coreferinţa se separă în două relaţii, una de coreferinţa virtuală, cînd cei doi termeni au în comun referinţa virtuală, şi relaţia de corefe-

DEIXIS ŞI ANAFORĂ

335

rinţă actuală, cînd referinţa actuală este comună celor doi termeni. Vom reaminti că, deşi coreferinţă actuală se realizează frecvent în relaţia anaforică, totuşi ea nu este esenţială; rolul principal revine coreferinţei virtuale din cauza depen­ denţei termenului neautonom referenţial faţă de termenul autonom din punct de vedere referenţial, care îi asigură, indirect, posesia unei referinţe actuale. De aceea sîntem tentaţi să spunem că, în definitiv, ceea ce caracterizează anafora este pur şi simplu relaţia de coreferinţă virtuală. Şi totuşi există numeroase obstacole în faţa acestui mod de a vedea lucrurile: mai întîi, posibilitatea ca acea coreferinţă virtuală dată să fie insuficientă pentru stabilirea antecedentului «bun» în cazurile cînd există mai mulţi candidaţi la funcţia de antecedent; în al doilea rînd, even­ tualitatea unei relaţii anaforice fără coreferinţă virtuală. Se dovedeşte că aceste două posibilităţi se realizează. Determinarea antecedentului «bun» Una dintre problemele ivite în determinarea antecedentului «bun» pe baza unei simple relaţii de coreferinţă virtuală este, cu siguranţă, slaba saturare semantică a elementului anaforic, cînd acesta este un pronume de persoana a treia. în­ tr-adevăr, în acest caz, singura informaţie pe care o aduce pronumele este că refe­ rentul antecedentului său (fiindcă, aşa cum s-a văzut mai sus, acordul cu antece­ dentul nu este garantat totdeauna) poate fi desemnat printr-un termen masculin, dacă pronumele de persoana a treia este la masculin, sau printr-un termen fe­ minin, dacă pronumele are formă de feminin. De aceea, este de-ajuns ca mai mulţi termeni referenţiali să aibă aceeaşi caracteristică de gen pentru ca deter­ minarea referentului, în absenţa unor informaţii suplimentare, să devină dificilă.
Vom împrumuta un exemplu din Mehler şi Dupoux (cf. 1987), devenit clasic: (20) Patronul S-a concediat pe muncitor pentru că [el] era un comunist convins.

Nimic din semnificaţia lui [e/] sau din sintaxa acestei fraze nu ne permite să decidem dacă antece­ dentul lui el este patronul sau muncitorul.

Prin urmare, dacă noţiunea de coreferinţă virtuală este necesară anaforei, ea nu îi este şi suficientă, cel puţin în privinţa determinării antecedentului. Anaforă fără coreferinţă virtuală Dar coreferinţă virtuală este ea absolut necesară anaforei? Dacă ar fi, atunci nu s-ar putea găsi anafore lipsite de coreferinţă virtuală. Or, se pare că există, mai cu seamă cînd anafora se realizează asupra unui termen al cărui referent se transformă cu timpul. într-adevăr, noţiunea de coreferinţă virtuală presupune identitatea sensului lexical al celor doi termeni puşi în relaţie: aşadar, ar trebui

336

CAPITOLUL 13

ca termenul intens saturat referenţial să poată substitui termenul slab saturat din punct de vedere referenţial. Insă, şi acesta este punctul crucial, substituţia încetează să mai fie posibilă dacă referentul termenului intens saturat referenţial conţine în descrierea lui un număr de transformări pe care acesta le-a suferit.
Să urmărim un alt exemplu (extras din Le Petit Perret gourmand): (21) (22) Luaţi o curcă viguroasă şi grasă, cam de 4-5 kg, tăiaţi-o, jumuliţi-o de pene, scoateţi-i măruntaiele, pîrliţi-o, desfaceţi-o, apoi dezosaţi-o. Luaţi o curcă viguroasă şi grasă, cam de 4-5 kg, tăiaţi o curcă viguroasă şi grasă, cam de 4-5 kg, jumuliţi de pene o curcă viguroasă şi grasă de vreo 4-5 kg, pîrliţi o curcă viguroasă şi grasă de vreo 4-5 kg, [etc. etc.].

Aruncînd o simplă privire la fraza (22), în care am substituit pronumele o din (21) cu antecedentul o curcă viguroasă şi grasă cam de 4-5 kg, observăm că substituţia conduce la un rezultat grotesc şi transformă o reţetă culinară cu totul banală într-o lecţie pentru sado-masochişti. Aşadar, în acest exemplu nu avem o coreferinţă virtuală, în schimb există, fără-ndoială, coreferinţă actuală.

Cu toate acestea, în cazurile menţionate, anafora continuă să existe. Astfel, se pare că relaţia de coreferinţă virtuală, deşi este frecventă, n-ar fi necesară anaforei, aşa cum nu este suficientă nici determinării antecedentului anaforei. Vom observa că toate acestea pun o problemă mai generală: aşa cum am văzut la începutul acestui capitol, însăşi noţiunea de anaforă se bazează pe ideea că procesul de saturare, activat în scopul de a atribui referenţi termenilor utilizaţi anaforic, este un proces specific şi - conform opiniei lui Milner, care în privinţa aceasta ur­ mează linia tradiţională - pur lingvistic. Dar la baza acestui proces era pusă relaţia de coreferinţă virtuală, însemnînd că termenul anaforic neautonom îşi dobîndeşte referinţa actuală de la referinţa virtuală pe care o împrumută de la un termen autonom din punct de vedere referenţial. Dar dacă relaţia de coreferinţă virtuală nu mai rămîne o regulă generală, atunci se pune întrebarea cum îşi poate obţine o referinţă actuală elementul neautonom referenţial, care nu este utilizat nici demonstrativ, nici deictic.
3.2. REFERINŢA DEMONSTRATIVĂ ESTE ÎNTR-ADEVĂR UN C A Z PARTICULAR AL REFERINŢEI DEICTICE?

Luăm în discuţie în acest paragraf, în primul rînd, cazurile de referinţă deictică nondemonstrativă, prin urmare cazurile în care un termen referenţial nedotat cu autonomie referenţială îşi obţine referentul din anturajul fizic, fără a se recurge la un gest. Acest caz corespunde pronumelor de persoana întîi şi a doua, precum şi unor anumiţi termeni spaţiali sau temporali ca aici şi acum. In continuare, ne vom ocupa totuşi doar de pronumele de persoana întîi şi a doua.

DEIXIS ŞI ANAFORĂ

337

Care sînt particularităţile lor? De la început vom remarca faptul că, pentru a determina referinţa actuală a unui pronume de persoana întîi sau a doua, nu este necesar ca elementul lingvistic exprimat prin pronume să fie însoţit de un element nelingvistic din categoria gestului. Fiind dată situaţia de enunţare şi pronumele, referinţa este determinată direct, imediat. Astfel, deşi pronumele de persoana întîi şi a doua - pe care le vom numi acum deictice pentru a le deosebi de pronumele de persoana a treia - sînt lipsite de autonomie referenţială, fiindcă pentru atribuirea referentului lor trebuie să se ţină seama de situaţia de enunţare, ele nu sînt, totuşi, total lipsite de referinţă virtuală; tocmai aceasta din urmă este cea care defineşte condiţii suficient de precise pentru ca, în între­ buinţare şi în prezenţa situaţiei de enunţare, să li se poată atribui un referent.
Să ne imaginăm un locutor şi un interlocutor, primul spunîndu-i celui de-al doilea: «De­ seară [eu] te invit la cină». Pentru cei doi interlocutori nu există nici cea mai mică îndoială cu privire la referentul lui eu [exprimat desinenţial în 1. rom. - NT] şi al lui tu.

Trebuie să insistăm asupra acestei caracteristici cu totul extraordinare a pre­ numelor deictice care nu se mai întîlneşte la nici un alt termen nonautonom din punct de vedere referenţial. Dar pronumele deictice mai au şi o altă caracteristică cu totul surprin­ zătoare pentru termenii lipsiţi de autonomie referenţială: aceste pronume nu pot fi întrebuinţate altfel decît deictic. In timp ce termenii demonstrativi pot fi utilizaţi anaforic, iar pronumele de persoana a treia - considerat adesea drept cazul standard al termenului anaforic - poate fi întrebuinţat demonstrativ, pro­ numele deictice de persoana întîi şi a doua nu pot fi utilizate nici demonstrativ, nici anaforic.
Astfel, putem avea: (9) (11) Dar nu avem: (23) (24) *Fratele lui Petra este un escroc, ta o ştii bine. "'Anne Reboul. crede că nu eu. sînt autorul acestei cărţi. Ai văzut maşina cea nouă a lui Petru? Rabla asta poate atinge 260 pe oră. A, arătîndu-1 pe C: «Doctore, el are febră!».

Să observăm că (23) şi (24) ar fi posibile dacă s-ar admite că identitatea lui Petru şi a interlo­ cutorului lui (23), la fel cu cea a lui Anne Reboul şi a locutorului din (24) le sînt, fiecăruia în parte, necunoscute. Există o paralelă interesantă cu (25), exprimare teoretic imposibilă, dar a cărei imposibilitate ar dispărea dacă Ion n-ar şti că el este Ion: (25) El. crede că Ion. a murit. Ni s-ar putea contraargumenta prin exemplul discursului raportat în stil direct: (26) Ion; a spus: «Ea sînt cel mai bun».

338

CAPITOLUL 13

Şi totuşi, determinarea referentului lui eu nu funcţionează aici în mod diferit faţă de funcţionarea sa în discursul direct neraportat: se ajunge la Ion prin aplicarea aceleiaşi proceduri. Singura diferenţă este că situaţia de enunţare pertinentă pentru determinarea referentului lui eu este descrisă în enunţul însuşi.

Aşadar, se poate considera că termenii demonstrativi şi anaforici indică prin mijloace lingvistice lipsa autonomiei lor referenţiale, fără a indica, totuşi, cum poate fi ea remediată, în timp ce deicticele, indicînd lipsa lor de autonomie referenţială, permit, în acelaşi timp, remedierea ei. 4. REFERINŢĂ ANAFORICĂ, REFERINŢĂ DEICTICĂ, REFERINŢĂ DEMONSTRATIVĂ: ATRIBUIREA REFERENŢILOR Aşa cum am văzut mai sus, procesul de saturare semantică este acela care, în principiu, reglează problema atribuirii referenţilor şi conduce la diferenţierea diverselor tipuri de referinţe abordate aici: referinţă anaforică, referinţă deictică, referinţă demonstrativă. Totuşi, una dintre primele probleme ce se impun este aceea a echivalenţei de principiu, conform tradiţiei lingvistice, dintre procesul de saturare semantică şi atribuirea de referenţi. Altfel spus, este oare suficient procesul saturării semantice a unei expresii referenţiale date pentru ca acestei expresii să i se poată atribui un referent? La această întrebare putem răspunde simplu prin examinarea expresiilor referenţiale saturate semantic şi pe care Milner le descrie ca fiind dotate cu autonomie referenţială: descripţiile definite.
4.1. SATURARE SEMANTICĂ ŞI AUTONOMIE REFERENŢIALĂ: CAZUL DESCRIPŢIILOR DEFINITE

In opinia lui Milner, concordantă cu cea a tradiţiei lingvistice, dacă un termen referenţial are o referinţă virtuală, el este saturat semantic, iar această saturare semantică îi asigură autonomie referenţială, ceea ce înseamnă capacitatea de a identifica, pe baza referinţei sale virtuale, obiectul din lume reprezentînd refe­ rinţa sa actuală. Şi totuşi, ne-am putea întreba dacă totdeauna se întîmplă astfel: o expresie referenţială saturată semantic, precum o descripţie definită, dacă defi­ neşte cel puţin un ansamblu de condiţii pe care un obiect trebuie să le satisfacă pentru a-i fi referent, poate eşua în procesul identificării, pe această cale, a obiectului unic, fenomen ce se produce cînd există mai multe obiecte ale lumii care satisfac ansamblul de condiţii puse. Aceasta este situaţia cînd o expresie refe­ renţială este saturată semantic şi, în consecinţă, dotată cu autonomie referenţială, însă eşuează, cu toate acestea, în atribuirea unui referent prin ea însăşi.
Să examinăm exemplul (6): (6) Pisica neagră a ieşit pe fereastră.

DEIXIS ŞI ANAFORĂ

339

Aici avem o descripţie deî'mk&pisica neagră care, cel puţin în principiu, ar trebui să fie suficientă pentru identificarea unui referent. Este evident însă că ea n-are nici o şansă să ajungă la asta fără alăturarea altor elemente: într-adevăr, există numeroase obiecte în lume care satisfac condiţiile legate de faptul de a fi pisică şi de a fi negru. Or, nu oricare dintre aceste obiecte ar putea fi referentul expresiei pisica neagră. In realitate, cînd locutorul a utilizat descripţia pisica neagră, el avea intenţia să desemneze un anume animal, bine determinat.

Această posibilitate, care se realizează în fapt adeseori, corespunde la ceea ce, în cazul descripţiilor definite, se numeşte incompletitudine. Se spune despre o descripţie definită că este incompletă cînd ea eşuează în a-şi determina ca refe­ rent un obiect unic din lume. Deşi este totdeauna saturată semantic şi, prin urmare, în principiu este autonomă referenţial, o descripţie definită poate eşua totuşi în procesul de a-şi atribui un referent. In cazul acesta, saturarea seman­ tică nu este o condiţie suficientă pentru identificarea referenţilor. Deci, chiar dacă procesul de saturare semantică a termenilor slab saturaţi semantic este o parte a procesului de atribuire de referenţi, nu există motive să credem că acesta din urmă l-ar echivala pe cel dintîi. Mai mult chiar, nimic nu ne împiedică să considerăm a priori că dacă în comunicarea curentă ajungem, fără dificultate, să atribuim referenţi descripţiilor definite incomplete, procesele prin care ajun­ gem aici sînt în joc şi în cazul cînd trebuie să atribuim referenţi unor termeni slab saturaţi. Să precizăm, însă, că aceste procese nu sînt - sau nu sînt doar procese de saturare semantică.
4.2. SATURARE SEMANTICĂ ŞI SATURARE REFERENŢIALĂ

Aşa cun spuneam chiar mai înainte, noţiunea de saturare semantică este insufi­ cientă pentru a da seama de atribuirea de referenţi. Vom propune o altă noţiune, saturare referenţială; înainte, însă, de a arăta prin ce diferă ea de noţiunea de saturare semantică, am vrea să reamintim cîteva generalităţi despre referinţă. De la început să remarcăm că referinţa este un act de limbaj în care un locutor foloseşte o expresie referenţială dată cu intenţia ca, prin întrebuinţarea acestei expresii referenţiale, să desemneze un obiect din lume. Ca orice act de limbaj, actul de referinţă poate reuşi sau eşua şi i se poate propune următoarea condiţie de reuşită:
Condiţie de reuşită a actului de referinţă Se va spune despre un act de referinţă dat că este reuşit dacă obiectul pe care interlocutorul îl atribuie ca referent expresiei referenţiale este identic cu obiectul pe care locutorul avea intenţia să-1 desemneze prin întrebuinţarea acestei expresii referenţiale.

Vom sublinia, de la început, că scopul interlocutorului nu este acela de a atribui un referent oarecare unei expresii referenţiale, ci referentul «bun», adică pe acela pe care locutorul avea intenţia să-1 desemneze. Pe de altă parte, atribuirea de

340

CAPITOLUL 13

referenţi care, în sens strict, este legată de relaţia dintre cuvinte şi lucruri sau, dacă preferăm, dintre cuvinte şi lume, n-ar putea fi un fenomen pur lingvistic. In fine, atribuirea de referenţi este actul unei fiinţe umane, interlocutorul; capaci­ tăţile sale cognitive limitate îl împiedică să considere drept candidaţi la funcţia de referent toate obiectele lumii. Toate aceste precizări conduc la tratarea refe­ rinţei ca un fenomen dublu, parţial lingvistic şi parţial pragmatic. Astfel, dacă noţiunea de saturare semantică corespunde aspectului lingvistic al fenomenului, ea lasă loc, în vecinătatea sa, şi unei alte noţiuni, care să ţină seama de aspectele pragmatice şi cognitive ale fenomenului. Din această perspectivă, propunem să se facă distincţie între saturarea semantică a unui expresii referenţiale şi saturarea sa referenţială: prima depinde de referinţa virtuală, de sensul lexical al expresiei şi, deci, este determinată în afara întrebuinţării; cea de-a doua depinde de capacitatea expresiei în între­ buinţare, într-o situaţie dată, de a identifica un referent pe baza referinţei sale virtuale şi a elementelor de care dispune interlocutorul:
Saturare referenţială O expresie referenţială dată este saturată referenţial dacă, fiind dat un context şi referinţa virtuală a expresiei în discuţie, acesteia i se poate atribui un referent. NB: Aici, expresia context trebuie înţeleasă în sensul lui Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989) şi corespunde unui ansamblu de propoziţii pe care interlocutorul le crede adevărate, acest ansamblu fiind constituit pentru fiecare enunţ pe baza principiului pertinenţei şi nu dat o dată pentru totdeauna (cf., pe această temă, supra, cap. 4, § 4.1.1.),

Deşi între saturarea semantică şi cea referenţială există o legătură parţială dată de faptul că, dacă o expresie referenţială este saturată semantic, şansele ei de a fi şi referenţial saturată sînt sporite, totuşi această legătură nu este absolută, cum se poate observa cu privire la referinţa deictică.
Să luăm în considerare exemplul (4): (4) Mă dor dinţii. Fiind date situaţia de enunţare şi referinţa virtuală a lui eu [mă] (care, să ne amintim, nu ajunge pentru a asigura autonomia referenţială a pronumelui de persoana întîi), acestuia i se poate atribui un referent, fără dificultate. Aşadar, pronumele de persoana întîi are o saturare semantică slabă dar, din momentul întrebuinţării sale, dobîndeşte o saturare referenţială forte.

Aşa cum se poate vorbi despre un proces de saturare semantică prin care un termen referenţial îşi îmbogăţeşte referinţa virtuală (modelul acestui proces fiind determinarea unui antecedent prin intermediul unui termen anaforic), tot astfel se poate vorbi şi despre un proces de saturare referenţială, trimiţînd la procesul prin care un termen referenţial îşi dobîndeşte referinţa actuală în cazul cînd referinţa sa virtuală îi este insuficientă pentru a şi-o determina pe cea dintîi.

DEIXIS ŞI ANAFORA 4.3. PROCESUL DE SATURARE REFERENŢIALĂ

341

înainte de a indica în ce constă procesul de saturare referenţială, trebuie să răspundem la o ultimă întrebare: dată fiind distincţia deictic, demonstrativ şi anaforic în sfera termenilor nonautonomi din punct de vedere referenţial, trebuie să presupunem, oare, că referinţele deictice, demonstrative şi anaforice fac obiec­ tul unor procese diferite de saturare referenţială? Această problemă aduce după sine o alta: care este utilitatea distincţiei dintre referinţa anaforică, pe de-o parte, şi, pe de alta, referinţa demonstrativă şi deictică, de vreme ce sînt cunoscute dificultăţile întîmpinate în precizarea noţiunii tradiţionale de anaforă. într-adevăr, aşa cum am văzut mai sus, definirea în termeni pozitivi a unei categorii generale de anaforă este dificilă, deoarece un n u m ă r însemnat de feno­ mene referenţiale considerate în mod obişnuit ca anaforice nu răspund caracte­ risticilor enumerate prin definiţia tradiţională a anaforei. De aceea, se pune o întrebare legitimă cu privire la motivele menţinerii denumirii de anaforă pentru aceste fenomene. După părerea noastră, răspunsul este simplu: le numim anafore pentru că ele nu ţin nici de referinţa directă, nici de referinţa indirectă, nici de referinţa deictică, şi nici de referinţa demonstrativă. Aşadar, vom defini anaforă, neformai şi în mod negativ, ca fiind fenomenul corespunzător cazurilor cînd referinţa virtuală a expresiilor referenţiale eşuează prin ea însăşi în stabilirea unui referent, fără a fi vorba, cu toate aceste, de referinţă deictică sau de­ monstrativă. Imposibilitatea în care ne găsim de a da o definiţie pozitivă a anaforei ne obligă, în schimb, să examinăm în manieră pozitivă referinţa deictică şi pe cea demonstrativă, la care ne vom reîntoarce acum. 4.3.1. Procesul de saturare referenţială în referinţa deictică Aşa cum am arătat mai sus (cf. § 3.2), referinţa deictică oferă numeroase caracte­ ristici frapante: pe de-o parte, termenii care sînt utilizaţi pentru referinţa deictică sînt rezervaţi acestui tip de referinţă; pe de altă parte, deşi se caracterizează printr-o slabă saturare semantică în afara întrebuinţării, ei dobîndesc o foarte puternică saturare semantică în întrebuinţare. Să reamintim că nu luăm în considerare aici decît pronumele de persoana întîi şi a doua, nu şi adverbele de timp şi de loc. Termenii deictici combină slaba saturare semantică cu saturarea referen­ ţială puternică - două caracteristici pe care, a priori, le-am putea crede opuse datorită particularităţii referinţei lor virtuale. De fapt, de ce natură este referinţa lor virtuală? Să remarcăm, de la început, că semnificaţia lexicală a unui termen deictic nu corespunde descrierii condiţiilor de utilizare, spre deosebire de ceea ce se întîmplă în cazul descripţiei definite. Este sigur că referentul unui pronume de persoana întîi trebuie să fi enunţat acest pronume. Dar faptul de a fi locutorul

342

CAPITOLUL 13

enunţului în care apare pronumele de persoana întîi nu înseamnă în nici un fel a-1 şi descrie. Dacă semnificaţia termenilor deictici ar fi descriptivă, atunci termenul referenţial s-ar putea substitui cu descripţia care i-ar corespunde, ceea ce nu se petrece, însă.
Să examinăm următorul exemplu împrumutat din Kaplan (1977, 1978): (27) (27') Eu nu exist. Locutorul acestei fraze nu există.

Dacă semnificaţia pronumelui de persoana întîi ar fi descriptivă, ar trebui să admitem că (27) nu poate fi adevărată decît în situaţia specificată în (27') în care locutorul enunţului nu există. Dacă ar fi aşa, atunci ar trebui să constatăm că (27) n-ar putea fi adevărată niciodată şi că ar trebui să admitem ca necesară existenţa individului care enunţă fraza. Concluzia aceasta este aberantă, iar Kaplan propune abandonarea ideii că semnificaţia pronumelui de persoana întîi este descriptivă.

Insă, dacă semnificaţia lexicală a termenilor deictici nu este descriptivă, cum este ea şi în ce constă? In opinia noastră, răspunsul la această întrebare traversează distincţia semnificaţie descriptivă vs semnificaţie procedurală (cf. Wilson şi Sperber 1990). Am văzut deja ce este semnificaţia descriptivă: semnificaţia descriptivă sau reprezentaţionalâ, cel puţin în cazul termenilor referenţiali, corespunde unui ansamblu de caracteristici esenţiale, de condiţii care permit să se specifice - cel puţin în principiu - un referent. In ce priveşte semnificaţia procedurală sau computaţională, ea constă într-un ansamblu de instrucţiuni care corespund unei proceduri; aplicată informaţiilor de care dispune mecanismul interpretativ, procedura respectivă furnizează referentul.
Să vedem cum poate ea funcţiona în cazul pronumelui de persoana întîi şi a doua: în locul unei descrieri a referentului, semnificaţia celor două pronume va corespunde unei formule, fie ceva de genul a specifica locutorul, în situaţia enunţiativă dată, fie, respectiv, a specifica interlocutorul, în situaţia enunţiativă dată. In ce măsură problema ridicată de Kaplan se rezolvă în felul acesta? Să reluăm exemplul (27): (27) Eu nu exist.

Dacă semnificaţia pronumelui de persoana întîi este una procedurală, atunci nu se mai pune problema substituirii pronumelui cu o semnificaţie descriptivă inexistentă şi, în acest caz, (27') nu mai este echivalent cu (27): (27') Locutorul acestei fraze nu există.

Dacă (27) a fost enunţat de Anne Reboul, (27") este echivalent cu (27), iar (27"), spre deosebire de (27'), nu este în mod necesar fals: (27") Anne Reboul nu există.

Propoziţia exprimată prin acest enunţ se dovedeşte a fi falsă, dar ea ar putea fi adevărată.

DEIXIS ŞI ANAFORÂ

343

Natura semnificaţiei lexicale a termenilor deictici explică slaba lor saturare semantică şi intensitatea saturării referenţiale: referinţa lor virtuală sau, dacă preferăm, semnificaţia lor lexicală nu este descriptivă, ci computaţională, iar procesul pe care această semnificaţie îl indică se aplică situaţiei enunţiative. Aşadar, referinţa virtuală nu specifică vreun ansamblu de condiţii pe care refe­ rentul ar trebui să-1 satisfacă, termenii deictici neavînd autonomie referenţială şi fiind slab saturaţi. Şi totuşi, cînd termenii deictici sînt întrebuinţaţi, situaţia enunţiativă este accesibilă procesului indicat prin referinţa virtuală, iar acest proces este suficient pentru a le preciza acestora un referent. 4.3.2. Procesul de saturare referenţială în referinţa demonstrativă Spre deosebire de referinţa deictică, corespunzătoare unui ansamblu finit de termeni dotaţi cu o semnificaţie procedurală care permite, în ciuda lipsei lor de saturare semantică, să li se atribuie un referent, termenii referenţiali utilizaţi în referinţa demonstrativă nu sînt specifici. In realitate, termenii cărora li se spune demonstrativi nu sînt destinaţi exclusiv referinţei anaforice, dar pot interveni în referinţa anaforică, iar unii termeni care în mod obişnuit nu sînt consideraţi ca demonstrativi - de exemplu, pronumele de persoana a treia - pot fi utilizaţi în referinţa demonstrativă. Cu toate acestea, să observăm că toţi termenii utilizaţi în referinţa demonstrativă au o trăsătură comună: sînt slab saturaţi seman­ tic şi lipsiţi de autonomie referenţială. Totuşi, trebuie să menţionăm că printre termenii utilizaţi pentru referinţa demonstrativă se găsesc şi descripţii al căror determinant este un adjectiv demonstrativ. Aceeaşi descripţie, avînd ca deter­ minant articolul definit, nu va fi considerată ca fiind slab saturată din punct de vedere referenţial sau ca lipsită de autonomie referenţială.
Să examinăm următoarele exemple: (28) (29) Clinele din rasa terra-nova este foarte calm. Acest cîine din rasa terra-nova este foarte calm.

Aceeaşi descripţie, căreia i se schimbă doar determinantul -le/acest, va fi considerată incompletă în cazul cînd este introdusă prin demonstrativ [acest cîine din rasa terra-nova) şi, prin urmare, va trebui să fie însoţită de un gest de indicare pentru a i se putea atribui un referent. In schimb, cînd este utilizat (28), în principiu nu este necesar să se adauge un gest indicativ pentru ca descripţiei să i se stabilească referentul.

Fiindcă singura diferenţă rezidă în determinant, trebuie să admitem că principala funcţie a adjectivelor sau a pronumelor demonstrative este aceea de a arăta că saturarea semantică a termenului referenţial în ansamblul său nu este suficientă pentru ca acestuia să i se atribuie un referent. Nu se poate spune că prezenţa unui determinant demonstrativ indică în ce fel trebuie să fie completată referinţa

344

CAPITOLUL 13

virtuală a expresiei date, pentru că aceeaşi expresie ar putea fi utilizată tot atît de bine anaforic sau demonstrativ. Aşadar, neputînd spune că distincţia dintre referinţa anaforică şi cea demonstrativă este marcată lingvistic, vom menţiona pur şi simplu că termenii utilizaţi în scopul referinţei demonstrative eşuează în obţinerea unui referent doar pe baza referinţei lor virtuale. Prin urmare, ce anume deosebeşte referinţa demonstrativă de cea ana­ forică? Referinţa demonstrativă, cînd nu conţine, precum referinţa deictică, specificarea lingvistică a procesului de saturare referenţială ce trebuie să i se aplice, este însoţită totuşi de un gest fizic care desemnează obiectul ce îi este referent. Acest gest este denumit, în general, demonstraţie (cf. Kaplan 1977). Vom observa că o referinţă demonstrativă, similar descripţiei definite, poate fi incompletă dacă, concomitent cu referinţa virtuală a expresiei utilizate, demonstraţia care o însoţeşte eşuează în identificarea unui obiect unic. In acest caz, expresia referen­ ţială utilizată nu este saturată din punct de vedere referenţial. Prin urmare, şi pentru referinţa demonstrativă există posibilitatea unui eşec. 4.3.3. Procesul de saturare referenţială în referinţa anaforică Definiţia anaforei Să reluăm definiţia neformală şi negativă a anaforei: o referinţă care nu este nici directă, nici indirectă, nici deictică şi nici demonstrativă este anaforică. In plus, însă, termenii utilizaţi pentru referinţa demonstrativă, pentru cea deictică şi pentru cea anaforică au un punct comun: referinţa lor virtuală eşuează, prin ea însăşi, în stabilirea unui referent. In fine, am avansat ipoteza conform căreia distincţia dintre aceste trei tipuri de referinţe se bazează pe modul lor de saturare referenţială, diferit în cele trei cazuri. Putem încerca acum să propunem o defi­ niţie a anaforei care, deşi formală, nu va fi mai puţin negativă:
Definiţia referinţei anaforice Un termen referenţial a cărui referinţă virtuală este insuficientă pentru identificarea referentului (fie din cauza lipsei de saturare semantică, fie, în cazul descripţiilor definite şi nedefinite, prin incompletitudine), fără ca această incapacitate să conducă la eşecul actului de referinţă, este utilizat în scopul realizării referinţei anaforice dacă: 1. referinţa sa virtuală nu indică un proces particular de saturare referenţială; 2. termenul nu este dublat de o demonstraţie [un gest indicativ].

Deşi negativă, această definiţie nu este inutilă, fiindcă ne permite să delimităm un ansamblu de fenomene destul de diferite dar care, toate, ţin de anaforă. In realitate, imposibilitatea de a da o definiţie pozitivă anaforei trebuie pusă în relaţie cu diversitatea fenomenelor grupate sub numele de anaforă. In cazul

DEIXIS ŞI ANAFORA

345

referinţei anaforice, consecinţa acestei imposibilităţi este că procesul de saturare referenţială ia forme diferite. Cazul standard Vom începe prin cazul standard, cînd procesul de saturare referenţială se reduce la procesul de saturare semantică, adică la identificarea unui antecedent. In acest caz, corespunzător celui analizat de Milner, se pot face două ipoteze: 1. Precizarea antecedentului este un proces lingvistic în sens strict, adică realizat sintactic şi semantic. 2. Precizarea antecedentului este un proces pragmatic, efectuat printr-un meca­ nism de formare şi de confirmare a unor ipoteze. Cu toate acestea, trebuie să remarcăm că nimic nu ne împiedică să consi­ derăm că anumite tipuri de anafore au o soluţie lingvistică (sintactică şi/sau semantică), în timp ce altele vor avea o soluţie pragmatică. De altminteri, în măsura în care domeniul sintaxei este fraza, orice anaforă cu un antecedent într-o altă frază decît cea în care ea apare face, ipsofacto, obiectul unui proces pragmatic de stabilire a antecedentului. Ar rămîne, prin urmare, un anumit n u m ă r de cazuri cînd anaforă şi antecedentul său apar în aceeaşi frază: întîi de toate, însă, acest fapt nu este suficient pentru a dovedi că precizarea referentului este de natură lingvistică, ci doar că ar putea fi. Apoi, nu este imposibil de considerat că în anumite cazuri am putea avea de-a face cu interacţiunea unor factori lingvis­ tici şi pragmatici, în scopul precizării referentului. Deci, ne vom găsi în faţa a trei cazuri cînd saturarea referenţială se rezumă la saturarea semantică: (i) stabilirea antecedentului prin mijloace lingvistice (antecedentul şi anaforă se găsesc, obligatoriu, în aceeaşi frază): acesta este cazul standard; (ii) stabilirea antecedentului prin mijloace pragmatice (antecedentul şi anaforă se pot găsi în aceeaşi frază sau în fraze diferite): acesta este cazul nonstandard; (iii) stabilirea antecedentului prin mijloace mixte, lingvistice şi pragmatice (antecedentul şi anaforă se pot găsi în fraze diferite): acesta este un alt caz non­ standard. Un caz aparent standard Să începem prin eliminarea unui caz ce pare p u r sintactic, care nu este sintactic în realitate: cazul cînd antecedentul şi anaforicul apar în aceeaşi frază şi cînd există supoziţia că pentru aceeaşi anaforă s-ar găsi mai mulţi termeni antecedenţi posibili, fără ca sintaxa să poată indica clar pe unul dintre aceştia.

346 Să urmărim exemplele (30) şi (31): (30) (31)

C A P I T O L U L 13

Ion locuieşte în apartamentul bunicului său care are şapte încăperi. Ion locuieşte în apartamentul bunicului său care este foarte în vîrstă.

Aici sintaxa este riguros aceeaşi, iar locutorul precizează că antecedentul lui care este apartamentul in (30) şi bunicul său în (31), pe baza predicatului de care este însoţit (are şapte încăperi şi, respectiv, este foarte în vîrstă). Să observăm, însă, că apartenenţa antecedentului şi a anaforicului la aceeaşi frază nu pare să joace nici un rol, aşa cum o arată exemplele următoare: (32) (33) Ion locuieşte în apartamentul bunicului său. El are şapte încăperi. Ion locuieşte în apartamentul bunicului său. El este foarte în vîrstă.

Verbe cu orientare [a biais în orig. - N T ]

In schimb, în alte cazuri, denumite adesea verbe cu orientare, se poate admite că există factori lingvistici, sintactici şi/sau semantici, care au un anume rol. Fenomenul se manifestă în construcţiile cauzale de tipul SN V SN2 pentru câ pro... Anumite verbe care apar în principală în construcţii de acest tip favorizează coreferinţa dintre subiectul subordonatei [pro] şi subiectul principalei [STVj], în timp ce altele favorizează coreferinţa subiectului din subordonată [pro] cu obiectul [SN2] din principală. In fine, cea de-a treia categorie de verbe care apare în această poziţie pare să nu favorizeze nici una dintre cele două posibilităţi. Toate aceste fapte facilitează ipoteza conform căreia orientarea [le biais] este un feno­ men parţial semantic (legat de verb) şi parţial sintactic (legat de construcţia în care apare verbul).
Intr-un excelent articol care aduce precizări esenţiale în această privinţă, Charoîles şi Sprenger-Charolles (1989) dau numeroase exemple: (34) (35) Paul îl dezaprobă pe Petru pentru că [el] a spart vaza. Paul îl dezgustă pe Petru pentru că [el] fumează.

In (34), verbul a dezaproba este un verb cu orientare în favoarea obiectului, iar coreferinţa se stabileşte cu Petru. In (35), a dezgusta este un verb cu orientare în favoarea subiectului şi de aceea coreferinţa se stabileşte cu Paul.

Totuşi această orientare este un fenomen reversibil: în funcţie de predicatul subordonatei, orientarea poate fi infirmată, iar în acest caz un verb cu orientare în favoarea obiectului nu va împiedica coreferinţa cu subiectul, şi vice versa. Faptul acesta pare să favorizeze ipoteza în baza căreia, în aceste construcţii, prag­ matica are de jucat un rol oarecare, predicatul subordonatei fiind destinat să confirme sau să infirme ipoteza impusă printr-o primă analiză lingvistică.
Să observăm exemplul (36): (36) Paul îl dezaprobă pe Petru fiindcă [el] este nemilos. Aici, coreferinţa cu subiectul este cel puţin posibilă (cf. Reboul 1994).

DEIXIS ŞI ANAFORA

347

Un caz nonstandard Am ajuns, prin urmare, la acel caz în care procesul de saturare referenţială se rezumă la saturarea semantică, adică la identificarea unui antecedent, caz în care procesul este pragmatic. Să remarcăm de la început că este destul de ciudat acest mod de exprimare prin care se afirmă că este vorba de un proces de saturare semantică pentru a se adăuga apoi că el este pragmatic. Din această perspectivă, nu este lipsit de interes să comparăm acest caz cu acela în care procesul de saturare referenţială nu se reduce la procesul de saturare semantică pentru că nu există un antecedent. Cu siguranţă în acest caz s-ar putea obiecta că fraza n-ar fi gra­ maticală, ceea ce, fără îndoială, este exact. Dar constatăm că în conversaţiile curente se produc numeroase enunţuri de acest tip şi, mai mult chiar, că ele sînt interpretate fără cea mai mică dificultate. In acest caz, se poate face ipoteza că atribuirea unui referent care, aparent, nu trece prin faza identificării antece­ dentului se reduce la aspecte destul de apropiate de cele ale identificării refe­ rentului pentru descripţiile definite şi nedefinite incomplete.
Să examinăm următoarele două exemple autentice preluate din Reichler-Beguelin (cf. 1988) şi Yule (1982): (37) (38) II neige et elle tient. [Ninge şi ţine] La voiture arrive au carrefour et ii commence â tourner â droite. [Maşina ajunge la intersecţie şi el începe s-o ia la dreapta].

Ea din (37) trimite la zăpadă, iar e/din (38) la şoferul maşinii. în aceste cazuri nu există un ante­ cedent exprimat lingvistic. In schimb, prima propoziţie a fiecărui enunţ {ninge în (37) şi maşina ajunge la intersecţie în (38)) permite constituirea unui context pe baza cunoştinţelor enciclopedice (asupra lumii) ale interlocutorului şi atribuirea unui referent pronumelui anaforic [ea în (37) şi el în (38) - N T ] printr-un mecanism asemănător celui realizat cînd se atribuie un referent des­ cripţiilor definite sau nedefinite incomplete.

Cu toate acestea, în două articole scrise de Tasmowski şi Verluyten (cf. Tasmowski-De Ryck şi Verluyten 1982 şi 1985) se avansează o ipoteză contrară. In opinia acestor autori, în cazurile anaforelor aparent lipsite de antecedent, trebuie să se ţină seama de fenomenul de acord care, după ei, ar trebui să conducă la ipoteza unui control lingvistic printr-un «antecedent absent».
Să reluăm exemplele (37) şi (38). Fără-ndoială, unul dintre factorii care conduc la atribuirea referentului „zăpada" lui ea, în (37), şi a referentului „şoferul maşinii" lui el, în (38), este genul pronumelor, feminin în primul caz şi masculin în cel de-al doilea.

Totuşi ni se pare că există un obstacol în faţa acestui mod de a vedea lucrurile; obstacolul îl constituie acele cazuri în care chiar există un antecedent, dar pro­ numele nu se acordă cu acest antecedent.

348

CAPITOLUL 13

Vom relua exemplul (16) şi îi vom adăuga exemplul (39) împrumutat de la Kleiber (1990 b): (16) (39) Primul ministru a inaugurat noua centrală nucleară deschisă de EDF. Ea/E! a ţinut un discurs de glorificare a tehnologiei franceze. Paul n-are decît un copil care se numeşte Sofia. Ea/*E1 are opt ani.

Dacă în (16) există două posibilităţi, fie acordul cu antecedentul Primul ministru, fie utilizarea unui pronume ales în funcţie de sexul referentului, în (39), în schimb, nu există decît o singură posibilitate, căci genul pronumelui depinde de sexul referentului. Desigur, s-ar putea admite că pronumele în cazul din (39) se acordă cu numele propriu, Sofia, utilizat în general pentru indivizi de sex feminin. Aruncînd însă o privire asupra exemplului (40), vom constata că lucrurile nu stau tocmai aşa: (40)
A

Paul n-are decît un copil. Ea se numeşte Sofia.

In acest exemplu, Sofia nu poate fi, în nici un caz, antecedentul lui ea.

In aceste situaţii, mult mai numeroase decît s-ar putea bănui, credem că nu este vorba atît despre un «control lingvistic prin intermediul unui antecedent absent», (însăşi această noţiune de «antecedent absent» fiind destul de dificil de precizat şi de susţinut), cît despre un caz în care chiar semantismul pronumelui are un rol decisiv. într-adevăr, pînă aici am urmat direcţia propusă de Milner, în baza căreia pronumele de persoana a treia este cu totul lipsit de referinţă virtuală. Şi totuşi, referinţa virtuală a pronumelui de parsoana a treia, avînd o formă masculină şi una feminină, trebuie să conţină o instrucţiune corespunzătoare acestei posibilităţi, adică să specifice că referentul lui el trebuie să poată fi desemnat printr-un termen masculin, în timp ce referentul lui ea va trebui să poată fi desemnat printr-un termen feminin. Deşi foarte redusă, referinţa virtuală nu este complet vidă. Prin urmare, s-ar putea considera că în aceste cazuri, cînd între antecedentul exprimat lingvistic şi anaforă nu există acord, ca şi în cazurile de anaforă fără antecedent, atribuirea unui referent pronumelui se produce printr-un mecanism apropiat în mod esenţial de cel care se aplică des­ cripţiilor definite şi nedefinite. In alţi termeni, se poate spune că din raţiuni ce ţin de limitele capacităţilor umane cognitive, subliniate mai sus, referentul pro­ numelui, ca şi cel al tuturor expresiilor referenţiale, trebuie să fie un obiect identificat deja sau identificabil, adică să fie reciproc evident [mutuellement manifeste, în orig., NT] în sensul lui Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989). Totuşi, în cazul pronumelor de persoana a treia, sărăcia referinţei lor virtuale ridică încă probleme. Tocmai către acestea ne vom îndrepta atenţia acum. Referinţa virtuală a pronumelui de persoana a treia şi atribuirea unui referent în cazurile nonstandard Atribuirea de referenţi expresiilor referenţiale de orice fel trebuie să parcurgă două etape, mai mult sau mai puţin distincte:

DEIXIS ŞI ANAFORA

349

(i) delimitarea unui ansamblu de referenţi posibili (ceea ce în teoria pertinenţei corespunde constituirii unui context: cf. Sperber şi Wilson 1986 şi 1989); (ii) alegerea unui referent din cadrul acestui ansamblu. Kleiber (cf. 1990 b) a remarcat că sensul pronumelui de persoana a treia trebuie să mai conţină şi alte instrucţiuni cu privire la căutarea unui referent, pentru a circumscrie această căutare unei situaţii pregnante sau evidente şi pentru a găsi tocmai aici un obiect care să fie actorul principal. In această optică, chiar dacă referinţa virtuală rămîne slab saturată semantic, ea ar fi departe de a lăsa locul vacant, tocmai pentru că deţine indicaţii cu privire la constituirea contextului şi cu privire la alegerea referentului din interiorul acestui context. Această ipoteză se armonizează destul de bine cu cea susţinută de Ariei (cf. 1988), conform căreia diversele expresii referenţiale indică prin mijloace convenţionale (aparţinînd codului lingvistic) gradul de accesibilitate a referenţilor lor. In mod previzibil, această ipoteză presupune că cu cît expresia referenţială este mai saturată seman­ tic, cu atît referentul său trebuie să fie mai puţin accesibil, în timp ce cu cît ea este mai puţin saturată semantic, cu atît referentul său trebuie să fie mai accesibil, această diferenţă de accesibilitate fiind exprimată printr-un indice de accesibilitate (cf. infra, cap. 17, § 2.2.2.). In ce ne priveşte, considerăm că, în mod evident, un indice de ac­ cesibilitate nu este necesar: pentru cine s-ar situa în teoria pertinenţei, cum pare s-o facă Ariei, cea mai mare accesibilitate a referentului unei expresii slab saturate semantic decurge din principiul pertinenţei. De aceea, nu vedem necesitatea de a admite că accesibilitatea ar fi obiectul unei mărci lingvistice oarecare: ea decurge doar din semnificaţia lexicală a termenului şi din prin­ cipiul pertinenţei. Mutatis mutandis, acelaşi argument este valabil şi pentru sugestia lui Kleiber: dată fiind slaba saturare semantică a pronumelui de persoana a treia, principiul pertinenţei arată că referentul său trebuie să apară în context (în sensul lui Sperber şi Wilson) şi să fie pregnant în acest con­ text. Pentru un referent, un mod de a fi pregnant într-un context este să fi fost rezultatul unei proceduri de atribuire de referent, adică de a fi un «an­ tecedent». Există o categorie a anaforei? Totuşi rămîne o problemă. După tot ceea ce am văzut mai sus, rezultă că anafora nonstandard nu are în mod real un proces de saturare referenţială, ea fiind inter­ pretată aproape ca o descripţie definită sau nedefinită incompletă. Aşadar, cu ce legitimitate putem vorbi despre anaforă?

350

CAPITOLUL 13

Nu putem decît să repetăm aici ceea ce spuneam la începutul acestui paragraf consacrat anaforei: acesteia nu i se poate da o definiţie care să nu fie negativă şi, din acest motiv, nu îi putem atribui un proces unificat de saturare referenţială. In această situaţie, se poate considera fie că ţin de anaforă doar cazurile de anaforă standard, rezolvate prin mijloace pur lingvistice, dacă acestea există, fie că ansamblul tuturor cazurilor considerate în general ca anaforice ţin de anaforă, chiar dacă ele nu sînt cazuri standard. In această lucrare am optat pentru cea de-a doua soluţie.

14. CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE

I

n acest capitol nu va fi vorba despre descrieri incomplete, şi nici despre ambiguităţi sintactice sau semantice. O descripţie definită sau indefinită este incompletă dacă eşuează în determinarea unui referent unic. Această incompletitudine se rezolvă în general prin proceduri pragmatice de recurgere la context. Să observăm următoarele descripţii definite: filozoful stagirit, elev al lui Pluton şi preceptor al lui Alexandru cel Mare şi pisica siameză. Cea dintîi este completă prin faptul că determină un referent unic, pe Aristotel. Cea de-a doua este incompletă întrucît în lume multe animale sînt pisici siameze: expresia eşuează deci în determinarea unui referent unic. Vom reţine totuşi că în uz, într-o situaţie în care există o pisică siameză şi una singură, considerarea elementelor contextuale permite să se atribuie acestei descripţii un referent unic. Semantică ori sintactică, ambiguitatea este totdeauna lexicală. Ea este sintactică atunci cînd un termen poate aparţine la două sau mai multe categorii sintactice . Ambiguitatea este semantică atunci cînd un termen poate primi două sau mai multe semnificaţii. Este de la sine înţeles că un termen ambiguu din punct de vedere sintactic este ambiguu şi din punct de vedere semantic, dar nu şi invers. Ambiguitatea, fie sintactică, fie semantică, se elimină în general prin context.
Următorul exemplu de ambiguitate sintactică îl preluăm de la Sperber şi Wilson (1989): (1) La petite brise la glace. In acest CAZ, petite poate fi substantiv sau adjectiv, iar brise poate fi substantiv sau verb; la fel pentru glace. In următoarele contexte însă, ambiguitatea este înlăturată: (l1) a. La petite brise la glace. Que serait-ce s'il s'agissait d'un grand vent! b. La petite brise la glace. La banquise n'est pas trop epaisse a cet endroit-lâ. (cf. şi supra, cap. 3, ex. (30)). Iată acum un exemplu de ambiguitate semantică a cărui dezambiguizare este operată de context: (2) Şeful, cel adevărat, descinde întîi din tatăl lui şef, iar mai tîrziu din maşina Renault 25 metalizată, însoţită de motociclişti (Claude Villers la emisiunea "Vrai-faux Journal", la France Inter, 31-3-1992).

A

352

CAPITOLUL 14

In acest caz, verbul descinde este folosit în două sensuri diferite, sensul biologic şi sensul psiho-motor. Fenomenele de care ne vom ocupa în continuare sînt şi ele de tip lexical, în sensul că se referă la anumiţi termeni pe care îi folosim în vorbire: fără să aibă mai multe semnificaţii şi să fie aşadar propriu-zis ambigui, ei sînt totuşi relativ nedeterminaţi sau vagi. Aşa este, de exemplu, cazul termenului chel. Atît despre Yul Brinner, al cărui craniu este complet chel, cît şi despre Valery Giscard d'Estaing, care mai are cîteva fire de păr, se va spune că sînt chei. Faţă de aceste fenomene putem face diverse ipoteze care nu se exclud unele pe celelalte: (i) Lumea este vagă, iar limbajul reflectă pur şi simplu această proprietate.

(ii) Lumea nu este vagă, însă percepţia noastră asupra lumii este vagă, iar limbajul reflectă această proprietate. (iii) este. Nici lumea şi nici percepţia noastră asupra ei nu sînt vagi: limbajul însă

(iv) Nici lumea, nici percepţia noastră despre lume şi nici limbajul nu sînt vagi: ceea ce este vag, cel puţin în parte, este întrebuinţarea pe care noi o dăm lim­ bajului. Pentru a evita confuzia, vom da acestor diferite ipoteze nume: prima va fi ipoteza filozofică; a doua, ipoteza psihologică; a treia, ipoteza lingvistică, şi, în sfîrşit, a patra va fi ipoteza pragmatică. Le vom examina pe toate, cu excepţia ipotezei filozofice. Dar înainte de toate, va trebui să hotărîm dacă există unul sau mai multe feluri de termeni vagi sau nedeterminaţi. 1. TERMENII VAGI: TRĂSĂTURI C O M U N E ŞI D I F E R E N T E
1.1. VAGUL

Dacă termenii vagi sau nedeterminaţi au toţi o proprietate comună, aceasta este tocmai caracterul lor vag. Această proprietate trebuie totuşi clar definită. Ne va ajuta o comparaţie cu ambiguitatea semantică: aşa cum am precizat, termenii ambigui din punct de vedere semantic sînt ambigui pentru că pot primi mai multe semnificaţii diferite; cît despre termenii vagi, aceştia nu primesc decît o singură semnificaţie, dar aceasta nu este suficientă pentru a determina, pentru fiecare obiect din lume, dacă termenul i se aplică sau nu. Cu alte cuvinte, în cazul

CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE

353

ambiguităţii, ceea ce este nedeterminat între mai multe semnificaţii este ter­ menul, pe cînd în cazul vagului, semnificaţia este nedeterminată la nivelul extensiunii. Aşadar, un termen este ambiguu dacă i se pot atribui mai multe semnificaţii cel puţin parţial diferite, pe cînd un termen este vag atunci cînd extensiunea sa este greu de determinat în mod precis.
NB: Atragem atenţia asupra faptului că, cel puţin în principiu, un termen poate fi în acelaşi timp şi vag şi ambiguu. In acest caz, un termen ar determina mai multe exten­ siuni, dintre care cel puţin una ar fi neclară.

Plecînd de la observaţiile precedente, se poate propune o definiţie a ceea ce înseamnă pentru un termen a fi vag.
Definiţia unui termen vag Un termen T este vag dacă şi numai dacă în lume există cel puţin un obiect O de aşa natură, încît despre propoziţia O este Tsă nu se poată spune dacă este adevărată sau falsă. Altfel spus, ceea ce p e r m i t e să se s p u n ă despre un t e r m e n că este vag este existenţa cazurilor limită. Să luăm din nou exemplul termenului chel. Existenţa cazurilor limită se manifestă adesea în schimburi lingvistice de tipul: (3) A B Ion e chel. A, nu, atîta doar că are păr cam rar.

Existenţa unor asemenea cazuri limită nu se manifestă totuşi în mod identic; ea nu are aceleaşi efecte pentru toţi termenii vagi şi se pare că diferenţele ţin de proprietăţile desemnate de aceşti termeni.
1.2. DIFERITELE TIPURI DE TERMENI VAGI

Au putut fi deosebite trei tipuri de „vag" (cf. Kleiber 1987): (i) (ii) (iii) vagul observaţional; vagul subiectiv; vagul multidimensional.
Aceste trei tipuri de vag corespund respectiv următoarelor exemple: (4) (5) (6) Petre este înalt. Paul este frumos. Aceasta este o pasăre.

In exemplul (4), termenul înalt nu va avea aceeaşi semnificaţie dacă Petre e pigmeu sau suedez. In exemplul (5), părerile privind frumuseţea lui Paul pot diferi şi se pare că nici nu există vreun criteriu obiectiv de decizie. In fine, în exemplul (6), unii nu vor putea hotărî uşor dacă un ani­ mal este sau nu pasăre, iar criteriile de decizie vor fi multiple.

354

CAPITOLUL 14

Această împărţire a termenilor vagi în trei tipuri este interesantă î n t r u c î t ea pare să corespundă u n o r c o m p o r t a m e n t e logice, lingvistice şi psihologice distincte.
1.3. DIFERITELE EFECTE ALE VAGULUI

1.3.1. Termenii observaţionali Una dintre caracteristicile principale ale termenilor care aparţin vagului observaţional este de a produce paradoxul lui Wang. Funcţionarea paradoxului lui Wang constă în a aplica unei definiţii un principiu general conform căruia dacă un obiect, care este E, are n-ifire de păr, centimetri, kilograme etc), atunci un obiect care are n+/-l (fire de pâr, centimetri, kilograme etc.) este tot E. Paradoxul lui Wang se poate enunţa în modul următor: (7) Paradoxul lui Wang Cifra 0 este mică. Dacă n este mic, atunci şi n + 1 este mic. Deci toate numerele sînt mici. Se pare că o versiune oarecare a paradoxului lui Wang se poate aplica mutatis mutandis la termenii observaţionali. Să verificăm acest lucru pe două exemple pe care deja le-am dat: (8) Paradoxul calviţiei Un om fără nici un fir de păr pe cap este chel. Dacă un om care are n fire de păr este chel, atunci unul care are n +1 fire de păr este chel. Toţi oamenii sînt chei. Paradoxul înălţimii Un om care are 1,50 metri este mic. Dacă un om care are n centimetri este mic, atunci un om care are n +1 centimetri este mic. Toţi oamenii sînt mici.

(9)

Pornind de aici, se poate adopta fie soluţia filozofică, care ar consta în a spune că însăşi lumea este nedeterminată în privinţa mărimii, a calviţiei sau a oricărei alte proprietăţi observaţionale a indivizilor şi a obiectelor care o compun, fie soluţia psihologică, care constă în a spune că ceea ce este nedeterminat este percepţia noastră, fie soluţia lingvistică, care constă în a spune că termenul însuşi este nedeterminat, fie, în sfîrşit, soluţia pragmatică, care constă în a spune că ceea ce este vag este întrebuinţarea pe care o dăm noi limbajului. Nu este totuşi evident că toate aceste soluţii sînt acceptabile în aceeaşi măsură.

CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE

355

Să reluăm exemplele (8) şi (9). Atragem atenţia asupra faptului că problema care se pune nu este de a determina numărul de fire de păr pe care le are un individ, ci de a şti dacă, pe baza numărului firelor de păr, acesta va fi aşezat printre chei sau printre ne-chei. De asemenea, pro­ blema următoare nu este de a determina în centimetri înălţimea unui individ, ci de a şti, plecînd de la această determinare, dacă el va fi clasificat între înalţi sau între scunzi. Putem susţine această observaţie şi prin următoarea constatare: paradoxul lui Wang se poate aplica la termeni care desemnează proprietăţi ce nu sînt, apriori, imediat măsurabile, cum este culoarea. Să vedem paradoxul următor: (10) Paradoxul saturaţiei de culoare Conţinutul unui anumit vas cu vopsea este roşu. Dacă vopseaua din acest vas este roşie, diluînd-o cu puţină apă, ea va rămîne roşie. Conţinutul vasului va fi tot timpul roşu.

Se pare aşadar că primele două soluţii trebuie înlăturate de aici, adică soluţia filozofică şi soluţia psihologică, întrucît ceea ce pune aici probleme nu pare să fie măsura însăşi a obiectului ori a podoabei sale capilare etc, ci faptul ca această măsură să reprezinte un criteriu. Altfel spus, nu lumea însăşi sau percepţia pe care o avem asupra ei pun probleme, ci determinarea criteriului pe care trebuie să-1 respectăm pentru aplicarea unui termen. Termenii vagi sînt adesea însoţiţi de locuţiuni adverbiale care arată carac­ terul vag al termenului în cauză. Aceste locuţiuni adverbiale sînt în general numite relativizatori (în engl. hedges, cf. Lakoff 1972 b [în fr. enclosuresj), iar acestea diferă după cum termenul vag pe care îl însoţesc este observaţional, subiectiv sau multidimensional. Astfel, termenii observaţionali nu apar în general într-un context care conţine relativizatori de tipul într-o anumită măsura, din anumite puncte de vedere, în fond etc, care indică existenţa mai multor criterii; ei suportă însă per­ fect relativizatorii „neutri" cum sînt ioarte, după părerea mea, mai degrabă.
Putem observa aceasta cu ajutorul următoarelor exemple, preluate de la Kleiber (1987): (11) (12) ?Intr-o anumită măsură/din anumite puncte de vedere/ în fond/ într-un sens/ în principal, Paul este înalt. a. b. Paul este foarte/mai degrabă înalt, După părerea mea, Paul este înalt.

1.3.2. Termenii subiectivi Termenii subiectivi sînt de tipul bun, inteligent, plăcut, amabil, tîmpit etc. Diferă în primul rînd de predicatele observaţionale prin faptul că nu sînt expuse para­ doxului lui Wang. Pot fi consideraţi vagi nu fiindcă, pentru un anumit individ, ei prezintă cazuri limită, în sensul că un individ nu s-ar putea pronunţa faţă de un obiect, ci pentru că mai mulţi indivizi nu vor fi în mod necesar de acord asupra aceleiaşi judecăţi faţă de un obiect dat. Ne-am putea gîndi, cu alte cuvinte, că ar trebui adoptată aici soluţia psihologică. Şi totuşi, ceea ce este în joc, nu este percepţia noastră asupra lumii, de altfel nici lumea însăşi, ci capacitatea noastră

356

CAPITOLUL 14

de a ne pune de acord asupra termenului subiectiv care trebuie atribuit unui obiect dat: se poate aşadar susţine ori soluţia lingvistică, ori soluţia pragmatică. In ceea ce priveşte particularităţile termenilor subiectivi, se va observa mai întîi că ei tolerează foarte bine relativizatorii pe care termenii observaţionali îi respingeau, şi anume: într-o anumită măsură, din anumite puncte de vedere, în fond etc. Ei mai tolerează şi relativizatorii acceptaţi de termenii observaţionali, cum sînt foarte, după părerea mea etc. In fine, ei admit un ultim tip de relativizatori nonadverbiali, cum sînt: un fel de sau o specie de.
Să examinăm următoarele exemple: (13) (14) (15) Intr-anumită măsură/ din anumite puncte de vedere/în fond, Petre este inteligent, a. b. Petre este foarte/ mai degrabă inteligent, După mine, Petre e inteligent.

Ion e un soi de imbecil mulţumit de sine.

Acestea nu sînt însă singurele caracteristici ale termenilor subiectivi; Milner (1978) a trecut în revistă multe dintre proprietăţile lor sintactice. Nu le vom enumera decît pe cele mai importante. (i) Unele substantive subiective, cum sînt substantivele cantitative, pot apărea în construcţii de tipul N de Nr
Să vedem următoarele exemple, pe care le-am preluat de la Milner (1978): (16) Un kilogram de , O bucată de \ pîine. O firimitură de ' (17) a. Tîmpitul de Ion. b. Un imbecil de jandarm c. Cretinul de bărbatu-meu. d. Idioata de soră-mea.

Se va observa că în expresiile din (16) şi (17), spre deosebire de ceea ce se întîmplă în expresiile obişnuite N1 de N2 (ca de exemplu maşina de cusut, nu 7V2 îl determină pe iVp ci Ni pe N2. (ii) termenii subiectivi (substantive sau adjective, depinde de caz) pot intra în exclamaţii, interpelări la persoana a doua, reflecţie la persoana a treia, incidenţă calitativă şi anaforă.
Aceste diferite construcţii sînt respectiv reprezentate în exemplele următoare: (18) (19) (20) (21) (22) Ce frumos e! Tîmpitule! Tîmpitul! Tîmpitul de el a crezut! Ion a plecat în America. Tîmpitul credea că e uşor să faci avere acolo!

CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE

357

Pe baza acestor comportamente lingvistice speciale, am putea fi tentaţi să le aplicăm soluţia lingvistică. Se va vedea mai jos că aceasta este şi opţiunea lui Milner (1978) şi a lui Ducrot (1984). 1.3.3. Termenii multidimensionali Din anumite puncte de vedere, termenii multidimensionali sînt apropiaţi de termenii subiectivi, în special pentru că ei nu permit paradoxul lui Wang şi pentru că acceptă relativizatori de tipuldin anumite puncte de vedere, în fond, în principaletc. In schimb, ei refuză relativizatorii care se referă la grade, cum este foarte.
Vom observa toate acestea prin următoarele exemple: (23) (24) Din anumite puncte de vedere/In principal/In fond, ăsta e un scaun. * Acesta este un foarte scaun.

Ei mai acceptă şi alţi relativizatori nonadverbiali, cum sînt un fel de, un gen de, care sînt acceptaţi şi de substantivele subiective.
Să observăm exemplele (25) şi (26): (25) (26) E un fel de/un gen de scaun. Un dodo este un fel de/o specie de pasăre.

Totuşi, spre deosebire de termenii subiectivi, trebuie să atragem atenţia că aceşti termeni sînt numai substantive şi că, pe de altă parte, deşi pot exista diferenţe individuale în atribuirea lor, aceste diferenţe nu ţin în mod aparent de faptul că criteriile variază de la un individ la altul, ci mai degrabă de numărul mare de criterii care trebuie examinate pentru a decide dacă termenul se aplică sau nu. In acest sens, s-ar putea considera aici că ceea ce este prea vag pentru a îngădui decizia şi a adopta ipoteza psihologică este percepţia noastră asupra lumii. Vom vedea că, într-o anumită măsură, ipoteza adoptată a fost aceasta. 2. TERMENII VAGI: MULTIPLICITATEA IPOTEZELOR Intrucît termenii vagi diferă între ei în ceea ce priveşte efectele sau contextul lingvistic în care pot apărea, li s-au propus soluţii diferite, care sînt, aşa cum vom vedea, mai mult sau mai puţin legate de două dintre ipotezele noastre, ipoteza psihologică şi ipoteza lingvistică.
2.1. IPOTEZA LINGVISTICĂ

Ipoteza lingvistică se referă la termenii subiectivi. Ea a dat naştere la două versiuni independente, deşi învecinate, versiunea lui Milner (1978) şi cea a lui Ducrot (1984). Le vom examina pe rînd.

358

CAPITOLUL 14

2.1.1. Clasificanţă şi nonclasificanţă Milner preferă opoziţiei dintre termenii subiectivi şi ceilalţi termeni opoziţia termeni clasificanţi vs termeni nonclasificanţi. Termenii clasificanţi corespund în mare termenilor pe care i-am putea numi obişnuiţi, pe cînd termenii nonclasi­ ficanţi corespund în principal numelor de calităţi/calificative (şi adjectivelor care le sînt asociate).
NB: După Milner, substantivele obişnuite şi substantivele calificative se opun la un anumit număr de nivele. Substantivele obişnuite au următoarele proprietăţi: (i) îşi determină ele înseşi referentul. (ii) In întrebuinţare atributivă, permit o interpretare care stabileşte apartenenţa la o clasă. (iii) Această judecată de apartenenţă poate fi şi negativă. (iv) Pot fi folosite la modul opozitiv pentru a desemna o submulţime. (v) In general nu se pot substitui unul altuia fără modificarea radicală a frazei. Cît despre sunstantivele calificative, ele au proprietăţile următoare: (i) Pot fi folosite în mod nonautonom şi îşi pot primi referinţa de la un substantiv obişnuit anterior. (ii) In întrebuinţare atributivă, nu exprimă întotdeauna o apartenenţă, dar pot constitui o insultă, fapt ce le apropie de performative. (iii) Această apropiere este ratificată de comportamentul lor din propoziţiile atributive negative şi din citări. (iv) Numele calificative pot fi folosite la modul nerestrictiv fără să desemneze submulţimi. (v) Cu condiţia respectării performativităţii lor, numele calificative sînt substituibile, fără să vorbim în cazul lor de sinonimie.

Milner este de părere că numele de calităţi au drept caracteristică proprie faptul că împărtăşesc anumite proprietăţi (mai ales semantice) ale pronumelor. Ca şi substantivele, pronumele sînt termeni referenţiali, dar spre deosebire de substantive, nu-şi pot determina singure un referent. Amintim aici că Milner are o terminologie proprie, pe care o vom folosi şi noi în acest paragraf: referentul unui termen referenţial, obiectul din lume pe care îl desemnează acest termen, este referinţa actuală a termenului; semnificaţia lexicală a termenului referenţial, care determină condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un obiect din lume pentru a fi referinţa actuală a termenului în cauză, este referinţa sa virtuală; un termen referenţial este autonom din punct de vedere referenţial dacă ceea ce permi­ te să i se atribuie o referinţă actuală este referinţa sa virtuală; în caz contrar, el nu are sau este lipsit de autonomie referenţială. Pronumele, incapabile să-şi determine prin ele însele referinţa actuală, sînt lipsite de referinţă virtuală şi, deci, de

CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE

359

autonomie referenţială. După Milner, particularitatea comună a numelor de calităţi (de exemplu bun, frumos, deştept, tîmpit etc.) şi a pronumelor este tocmai lipsa autonomiei referenţiale. Atragem atenţia că acest fapt nu înseamnă totuşi că un substantiv calificativ sau un pronume nu-şi poate dobîndi o referinţă actuală: acesta nu o va avea însă decît prin însoţirea sa cu un substantiv obişnuit, dacă acesta din urmă este prevăzut cu o referinţă virtuală care îi permite să-şi determine un referent (cf. supra, cap. 13, § 1). într-adevăr, referinţa virtuală poate îmbrăca două forme diferite: ea poate defini un termen, fără ca termenul însuşi să apară în această definiţie; pe de altă parte, ea poate defini termenul făcîndu-1 să apară în definiţia însăşi.
Să luăm cazul termenului calificativ idiot: condiţia pe care un obiect din lume trebuie s-o îndeplinească pentru a putea fi numit idiot este să fie numit idiot.

Primul caz corespunde substantivelor obişnuite clasificante, iar al doilea, substan­ tivelor calificative nonclasificante. O definiţie care conţine termenul de definit este circulară, ceea ce explică lipsa de autonomie referenţială a termenilor nonclasicanţi. Consecinţa acestei caracteristici este următoarea: pentru a-şi determina referinţa actuală, un termen nonclasificant este dependent de enunţarea sa, de împrejurările în care a fost produs enunţul. In acest sens, termenii nonclasificanţi, ca şi noţiunea însăşi de nonclasificanţă, scapă lingvisticii propriu-zise (fonologie, sintaxă, semantică), în parte, cel puţin. In ce măsură rezolvă teoria lui Milner problema vagului la termenii subiec­ tivi? Făcînd ca atribuirea termenilor subiectivi să depindă de propria lor enun­ ţare, el dă indici suficienţi pentru a se înţelege că această atribuire depinde de criterii mai degrabă subiective decît obiective. Cu alte cuvinte, unei propoziţii care conţine un termen subiectiv nu i se poate atribui valoare de adevăr. 2.1.2. Termenii subiectivi şi delocutivitatea Spre deosebire de Milner, a cărui propunere asupra termenilor subiectivi a devenit o întreagă teorie, sugestiile lui Ducrot n-au făcut obiectul unei expuneri complete, ci mai degrabă al unor observaţii disparate din lucrările sale. El a avansat cîteva sugestii cu ocazia unor cercetări epistemologice asupra lingvisticii (cf. Ducrot 1984, cap. 6). Ducrot începe cu observaţia că termenii subiectivi nu desemnează pro­ prietăţi bine delimitate şi că, în acest sens, un vorbitor care produce un enunţ în care califică un obiect sau un individ cu ajutorul unui termen subiectiv nu atribuie acestui obiect sau acestui individ o proprietate dată.
Să observăm exemplul (27): (27) Ion e deştept.

360

CAPITOLUL 14

Prin enunţarea acestuia, locutorul din exemplul (27) nu se angajează asupra adevărului unei propoziţii care i-ar atribui lui Ion o anumită proprietate, şi nici nu se angajează asupra adevărului unei propoziţii care l-ar situa pe Ion într-o mulţime definită la modul independent, mulţimea oamenilor deştepţi.

După Ducrot, un vorbitor care produce un asemenea enunţ nu îndeplineşte prin aceasta un act de afirmare: el argumentează mai degrabă în favoarea unei anumite concluzii. Termenul deştept nu are aşadar un conţinut care să-i aparţină, ceea ce explică caracterul său vag. Dar dacă n-are sens, cum poate el totuşi servi unei argumentaţii în favoarea unei concluzii date? Răspunsul lui Ducrot la această problemă trece prin noţiunea de delocutivitate (cf. supra, cap. 11, § 2.3.3).
NB: Delocutivitatea constă în construirea unei proprietăţi plecînd de la un discurs. Exemplul clasic este expresia franceză etre unm 'as-tu-vu, care derivă delocutiv din obiceiul pe care îl aveau unii actori de la începutul secolului de a spune „M'as-tu vu dans Rodrigue?" (M-ai văzut în Rodrigo?), „M'as-tu vu dans Hamlet?" (M-ai văzut în Hamlet?) etc.

Altfel spus, termenul subiectiv este folosit într-o primă etapă în favoarea unui anumit tip de concluzie - în linii mari concluzii favorabile sau defavorabile individului despre care se spune că este x - apoi, în etapa a doua, derivarea delocutivă produce o (pseudo-)semnificaţie sub forma unei (pseudo-)proprietăţi presupusă a corespunde termenului în cauză. Să observăm apropierea evidentă dintre analizele lui Milner şi Ducrot care, pentru descrierea termenilor subiectivi, trimit, amîndouă, la discurs, la enunţare. Există totuşi o diferenţă aparentă: conform lui Ducrot, cel puţin în etapa a doua, termenul subiectiv are o (pseudo-)semnificaţie. Această semnificaţie trimite însă la o (pseudo-)proprietate a cărei singură existenţă depinde, după Ducrot, de enunţarea termenului considerat că o desemnează. Diferenţa este aşadar foarte mică. Analizele lui Milner şi Ducrot sînt lingvistice în măsura în care ele pre­ supun că vagul termenilor subiectivi ţine de natura semnificaţiei acestor termeni: circulară, la Milner, delocutivă, la Ducrot. Pe baza insistenţei lor comune asupra enunţării, am putea considera că ele sînt şi pragmatice. Ele nu sînt totuşi prag­ matice în măsura în care enunţarea face obiectul unei reprezentări lingvistice şi în care, în analizele lui Ducrot şi Milner, vagul termenilor subiectivi ţine mai degrabă de o semantică specială a acestor termeni decît de întrebuinţarea care li s-ar da.
2.2. IPOTEZA PSIHOLOGICĂ: TEORIA PROTOTIPURILOR

Ipoteza psihologică priveşte în special termenii multidimensionali şi numai în mod accidental termenii observaţionali. Este o teorie recentă, creată nu de lingvişti, ci de psihologii care lucrau asupra conceptelor în cadrul psihologiei cognitive, acea ramură a psihologiei care priveşte nu studiul sentimentelor şi nici pe cel al aberaţiilor

CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE

361

mentale, ci studiul funcţionării intelectului. Cunoscută sub numele de teoria prototipurilor, această ipoteză psihologică s-a constituit ca reacţie împotriva teoriilor filozofice sau lingvistice tradiţionale referitoare pe de o parte la concepte, iar pe de alta la lexic. 2.2.1. Teoriile clasice: modelul condiţiilor necesare şi suficiente Teoriile clasice se sprijină pe o anumită concepţie asupra raţiunii umane, con­ cepţie care poate fi rezumată în patru propoziţii (cf. Lakoff 1987): (i) Raţiunea este abstractă şi acorporală. (ii) Raţionamentul este literal, adică se referă la propoziţii care sînt adevărate sau false. (iii) Gîndirea este logică în sens filozofic şi modelabilă matematic. (iv) Spiritul reflectă natura: el foloseşte simboluri abstracte care sînt reprezentarea internă a realităţii externe. In această optică, problema centrală este categorizarea, iar întrebarea la care trebuie să se răspundă este următoarea: ce criterii sînt hotărîtoare pentru a stabili apartenenţa sau nonapartenenţa unui obiect la o categorie? Incepînd din antichitate, filozofia a propus un răspuns relativ simplu la această întrebare: membrii unei categorii au în comun aceleaşi caracteristici, iar criteriul de apartenenţă la categoria în cauză îl reprezintă deţinerea acestor caracteristici. Categorizarea se bazează aşadar pe un model al condiţiilor nece­ sare şi suficiente şi pe următoarele propoziţii (cf. Kleiber 1990 a): (i) Conceptele sau categoriile sînt entităţi cu frontiere clar delimitate. (ii) Apartenenţa unei entităţi particulare la o categorie răspunde sistemului adevărat - fals. (iii) Membrii unei aceleiaşi categorii au un statut categorial egal.
Această ultimă propoziţie corespunde ideii conform căreia nu poţi fi mai mult sau mai puţin om sau pasăre. Conform acestei propoziţii, frazele următoare n-au nici un sens: (28) (29) O vrabie e mai mult pasăre decît struţ. Un cîine lup german e mai mult cîine decît un shar-pe'i.

Apartenenţa unui obiect dat la o categorie depinde de faptul ca acest obiect să satisfacă un ansamblu de condiţii necesare şi suficiente. Cu toate acestea, carac­ terele de necesar şi suficient nu se referă la acelaşi lucru (cf. Kleiber 1990 a): primul se aplică la fiecare dintre condiţiile ansamblului, adică fiecare dintre condiţii este necesară; dar nici una nu este suficientă, ceea ce este suficient

362

CAPITOLUL 14

este ansamblul tuturor condiţiilor. Altfel spus, pentru a aparţine unei categorii, un obiect trebuie să satisfacă toate condiţiile ataşate categoriei în cauză. Legătura acestei teorii cu lexicologia tradiţională este aceea că, în majo­ ritatea teoriilor lexicale compoziţionale, ansamblul condiţiilor necesare şi sufi­ ciente corespunde sensului unui termen lexical. Altfel spus, categoriei naturale căreia îi aparţin obiectele îi corespunde un concept, iar conceptului, un termen lexical. Pentru ca un obiect să aparţină categoriei, să corespundă conceptului, să poată fi desemnat printr-un cuvînt, trebuie ca el să satisfacă ansamblul con­ diţiilor necesare şi suficiente. Notăm că pe lîngă proprietăţile care corespund condiţiilor necesare şi suficiente (care, într-o teorie esenţialistă, ar corespunde esenţei obiectului), obiectele din lume deţin un anumit număr de proprietăţi contingente, accidentale. Distincţia dintre proprietăţile necesare şi suficiente ale obiectului, care corespund sensului termenului lexical ce desemnează acel obiect, şi proprietăţile contingente, care corespund cunoştinţelor enciclopedice pe care le putem avea asupra obiectului, se întîlneşte în majoritatea teoriilor lingvistice (la Milner 1982, de exemplu, unde sensul lexical al unui termen este definit ca ansamblul condiţiilor necesare şi suficiente pe care trebuie să le în­ deplinească un obiect din lume pentru a fi referentul obiectului); iar această diferenţă presupune distincţia dintre lingvistică şi pragmatică, sensul lexical ţinînd de lingvistică, pe cînd cunoştinţele enciclopedice de pragmatică.
Pentru a vedea distincţia dintre condiţiile necesare şi suficiente, să luăm exemplul mierlei: ca să fie mierlă, un obiect din lume trebuie să aibă un anumit număr de proprietăţi biologice, dintre care cea mai evidentă este că trebuie să fie pasăre. Acest ansamblu de proprietăţi corespunde ansamblului condiţiilor necesare şi suficiente ataşate categoriei mierlă. Notăm totuşi că există proprietăţi care sînt bine distribuite în mulţimea mierlelor, cum sînt de exemplu penele negre, fără însă ca ele să fie proprietăţi necesare şi suficiente, căci există şi mierle albe. Propoziţia mierlele sînt negre face parte din cunoştinţele noastre enciclopedice asupra mierlelor, dar nu face parte din sensul lexical al termenului mierlă.

In pofida popularităţii şi interesului său, modelul condiţiilor necesare şi suficiente se loveşte de cîteva dificultăţi. 2.2.2. Dificultăţile modelului condiţiilor necesare şi suficiente Din punct de vedere psihologic, modelul condiţiilor necesare şi suficiente cores­ punde unei duble intuiţii (cf. Kleiber 1990 a): (i) Fiecare cuvînt are o semnificaţie precisă. (ii) Categoriile sînt entităţi discrete: altfel spus, există un "decupaj natural" al obiectelor lumii în care fiecare specie, şi chiar fiecare tip de artefact, este clar distinct(ă) de vecinul său.

CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE

363

Dificultăţile pe care le întîmpină modelul condiţiilor necesare şi suficiente sînt direct sau indirect legate de aceste două intuiţii. (i) Nu se poate verifica pentru fiecare membru al unei categorii dacă satisface sau nu ansamblul de condiţii necesare şi suficiente ataşate categoriei în cauză. (ii) Modelul condiţiilor necesare şi suficiente întîmpină dificultăţi în descrierea unor categorii, mai ales a celor care privesc speciile naturale şi culorile, care generează vagul. (iii) Modelul condiţiilor necesare şi suficiente nu explică de ce un obiect care în principiu poate fi desemnat prin mai mulţi termeni corespunzători diferitelor categorii cărora le aparţine nu va fi desemnat în general în actele de referinţă pe care le produce decît printr-unul singur dintre aceşti termeni.
Să luăm cazul lui Milou [cîinele din seria de benzi desenate Ţintiri], foxterier, cîine, mamifer şi animal. In majoritatea situaţiilor, Milou va fi desemnat drept un dine, dinele, dinele ăsta. Problema care se pune este aşadar următoarea: de ce, într-un anumit număr de situaţii, nu se pot folosi indiferent, pentru a referi la un obiect, toţi termenii care corespund diferitelor categorii cărora le aparţine acest obiect?

(iv) Modelul condiţiilor necesare şi suficiente nu poate da seamă de vagul referenţial: vagul referenţial intervine atunci cînd se întrebuinţează un acelaşi cuvînt pentru a desemna obiecte diferite, fără să se poată considera că avem dea face cu un caz de omonimie, adică cu existenţa mai multor cuvinte diferite.
Este ceea ce se întîmplă atunci cînd este folosit un acelaşi cuvînt, nu numai pentru a trimite la un animal care aparţine categoriei corespunzătoare şi la carnea acestui animal, şi la pielea sa: viţel = animal, carne, piele.

(v) Contrar la ceea ce pretinde modelul condiţiilor necesare şi suficiente, con­ form căruia toţi membrii unei aceleiaşi categorii sînt echivalenţi, testele psiho­ logice arată existenţa unor ierarhii interne categoriilor.
Vom relua un exemplu pe care l-am evocat deja, acela al categoriei pasăre. Unele teste arată că dacă oamenilor li se cere să numească un exemplu caracteristic al categoriei, sau să clasifice diferite păsări în funcţie de gradul lor de de aparteneţă la categorie, vrabia apare ca un exemplu de pasăre mai bun decît găina ori struţul. In acest sens şi contrar prezicerilor modelului condiţiilor necesare şi suficiente, fraza (30) nu este lipsită de sens: (30) Vrabia este mai pasăre decît este struţul pasăre.

(vi) In sfîrşit, modelul condiţiilor necesare şi suficiente obligă la eliminarea anumitor proprietăţi de identificare, întîlnite în general, dar nu universal, în mulţimea membrilor din categorie.

364

CAPITOLUL 14

Aşa se întîmplă în cazul penelor negre la mierle. Modelul condiţiilor necesare şi suficiente obligă la eliminarea condiţiei corespunzătoare acestei proprietăţi din ansamblul condiţiilor ne­ cesare şi suficiente care defineşte categoria de mierlă, şi aceasta întrucît există şi mierle albinoase. Cu toate acestea, penele negre joacă un rol sigur în identificarea mierlelor.

Toate aceste greutăţi au determinat pe anumiţi lingvişti (cf. mai ales Lakoff 1987) să propună o teorie concurentă bazată pe cercetări psihologice recente în domeniul categorizării (cf. în special Rosch 1977 şi 1978). Această teorie a evoluat cu timpul, iar aici, ca să-i expunem rapid cea mai veche versiune, versiunea stan­ dard, şi versiunea cea mai recentă, versiunea extinsă, ne bazăm pe o lucrare excelentă (cf. Kleiber 1990). 2.2.3. Versiunea standard a teoriei prototipurilor Nu este de mirare că teoria prototipurilor şi-a luat drept sarcină să rezolve dificul­ tăţile pe care le întîlneşte modelul condiţiilor necesare şi suficiente. Ea se referă atît la dimensiune orizontală a structurării interne a categoriilor, cît şi la dimen­ siunea verticală a structurării dintre categorii.
Cu alte cuvinte, ea explică de ce fraza (30) are sens şi de ce, în majoritatea situaţiilor, Milou va fi desemnat ca un cîine mai degrabă decît un mamifer sau animal.

Dimensiunea orizontală Pentru a înlocui noţiunea de ansamblu de condiţii necesare şi suficiente cu noţiunea de asemănare cu un prototip, care devine astfel baza categorizării, teoria prototipurilor se sprijină pe ierarhia internă categoriilor. Prototipul este cel mai bun exemplar al categoriei şi este definit statistic prin frecvenţa cu care este menţionat.
Din această perspectivă, în categoria/«5dre, vrabia ar fi cel mai bun exemplar al categoriei, prototipul acesteia, apartenenţa unui' obiect la categorie fiind decisă plecînd de la gradul de asemănare dintre obiectul în cauză şi o vrabie.

Teoria standard a prototipului se bazează pe un anumit număr de ipoteze: (i) Orice categorie are o structură internă prototipică. (ii) Un exemplar al categoriei este reprezentativ în funcţie de gradul său de apartenenţă la categorie. (iii) Frontierele categoriilor sînt vagi. (iv) Membrii unei categorii nu împărtăşesc toţi aceleaşi proprietăţi: ceea ce îi leagă este o asemănare de familie.
NB: Noţiunea de asemănare de familie este preluată de la Wiugenstein (1953). Wittgenstein pleacă de la exemplul jocurilor. Noi numim prin acelaşi cuvînt, prin termenul joc,

CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE

365

un anumit număr de activităţi care, la urma urmei, sînt destul de diferite şi nu par să aibă în comun nici măcar o proprietate. Noi întrebuinţăm totuşi acelaşi cuvînt pentru a desemna aceste activităţi diverse, şi considerăm că ele aparţin aceleiaşi categorii. Cum e posibil în aceste condiţii să justificăm această apartenenţă comună? Wittgenstein intro­ duce atunci noţiunea de asemănare de familie: jocurile au între ele aceeaşi legătură de asemănare care există între mebrii diferiţi ai unei aceleiaşi familii. Ei pot să nu aibă proprietăţi comune şi să aibă totuşi o asemănare de familie; aceasta constă în faptul că oricare dintre membrii unei familii date are în comun cu cel puţin un alt membru al acelei familii cel puţin una dintre caracteristicile sale. Acelaşi tip de relaţie leagă între ei şi diferiţii membri ai categoriei de joc: nu este, desigur, nici o asemănare la prima vedere între bridge şi rugby, dar între rugby şi fotbal există, între fotbal şi basket la fel, ş.a.m.d.

(v) Decizia privind aparteneţa unui obiect la o categorie dată se face pe baza gradului de asemănare dintre obiectul în cauză şi prototipul categoriei. (vi) Apartenenţa nu se face analitic, comparînd fiecare dintre proprietăţile obiec­ tului cu fiecare dintre proprietăţile prototipului, ci global. La fel cum semantica compoziţională corespunde modelului condiţiilor ne­ cesare şi suficiente, tot aşa semantica prototipului corespunde teoriei prototipu­ rilor. Aceasta presupune un număr de alunecări, cea mai importantă fiind aceea că prototipul nu mai este un obiect din lume, cel mai bun exemplar al categoriei, ci o imagine mentală sau un stereotip asociat cuvîntului corespunzător categoriei. Această imagine mentală poate fi considerată sensul cuvîntului. Se va observa astfel că o altă alunecare este posibilă: se poate considera că prototipul este cel mai bun exemplar al categoriei pentru că el deţine proprietăţile considerate tipice ale categoriei în cauză, fapt pentru care el nu mai este în mod necesar o instanţă a categoriei, ci poate fi o construcţie mentală. Aceasta presupune o schimbare de orientare: atunci cînd proto­ tipul corespunde unui obiect din lume, proprietăţile tipice ale membrilor categoriei se determină plecînd de la el; atunci, cînd corespunde unei construcţii mentale, se pleacă de la proprietăţile tipice pentru a se ajunge la prototip. Dacă ne întoarcem la noţiunea de asemănare de familie, prototipul poate apărea astfel drept obiectul care deţine cel mai mare număr de proprietăţi tipice şi deci care are cele mai multe relaţii de asemănare cu ceilalţi membri ai categoriei. Dimensiunea verticală După cum am văzut mai sus, teoria prototipurilor vorbeşte şi despre dimen­ siunea verticală a relaţiilor dintre categorii. Un acelaşi obiect poate aparţine la mai multe categorii diferite.
Astfel, Milou este foxterier, cîine, mamifer, animal.

Aceste diferite categorii aparţin la o aceeaşi ierarhie intercategorială şi nu sînt echivalente între ele. Au fost deosebite trei nivele de categorizare:

366 (i) (ii) (iii) Nivelul supraordonat: La nivelul supraordonat, Milou este animal. Nivelul bazic: La nivelul bazic, Milou este cîine. Nivelul subordonat: La nivel subordonat, Milou este foxterier.

CAPITOLUL 14

Pornind de la această ierarhie intercategorială, se poate explica de ce termenii cel mai curent întrebuinţaţi pentru a referi la obiecte sînt cei care corespund categoriilor de bază. Categoriile de bază au patru particularităţi interesante: (i) Corespund percepţiei unei asemănări globale şi deci unei identificări rapide. (ii) Dacă o categorie reuneşte activităţi, ea corespunde unui program motor gene­ ral, iar nivelul la care se stabileşte asemănarea este acest nivel de generalitate. (iii) Cuvintele corespunzătoare unei categorii de bază sînt în general mai scurte, sînt cel mai curent folosite şi primele care se învaţă. (iv) Sînt categoriile cele mai informative, fiind cele care oferă gradul cel mai înalt de cue validity. Cue validity priveşte atributele sau proprietăţile şi se defineşte în funcţie de două criterii:
Definiţia cue validity (i) Cu cît un atribut este mai bine împărtăşit de membrii categoriei, cu atît cue validity al acesteia este mai mare. (ii) Cu cît un atribut este mai slab împărtăşit de membrii altor categorii, cu atît cue va­ lidity al acesteia este mai mare: Notăm că aceasta implică următoarele: cu cît cue validity al unei categorii este mai mare, cu atît va fi mai uşor de deosebit între obiectele care aparţin acestei categorii şi cele care nu aparţin acesteia.

2.2.4. Dificultăţile teoriei standard a prototipurilor Teoria prototipurilor are unele avantaje: cel puţin în principiu, ea permite expli­ carea vagului întrucît prevede că frontierele dintre categorii sînt ele însele vagi. Atragem atenţia totuşi că la urma urmelor semantica prototipului nu pune cu adevărat la îndoială principiul compoziţionalităţii sensului lexical, întrucît pro­ prietăţile tipice vor înlocui condiţiile necesare şi suficiente. Ea se mulţumeşte să îl facă mai suplu. Teoria prototipurilor întîmpină aşadar unele dificultăţi, (i) Nu îi este mai uşor decît modelului condiţiilor necesare şi suficiente să trateze categoriile legate de culori.

CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE

367

(ii) Nu este analitică şi respinge posibilitatea universalităţii unor categorii: or, această universalitate pare indispensabilă categorizării.
Vom spune, reluînd un exemplu al lui Kleiber (1990 a), că animalitatea pare o proprietate univer­ sală pentru membrii categoriei pisică, iar această universalitate este clară dacă se consideră caracte­ rul straniu al unor enunţuri (semnul de întrebare care le precedă indică tocmai acest caracter): (31) a. b. c. d. e. f. g. ? E o pisică, dar este un animal. ? E o pisică, dar nu este un animal. (?) Toate pisicile sînt animale. (?) Pisica este un animal. ? Pisica nu este un animal. ? Am cumpărat o pisică şi un animal. Am cumpărat o pisică şi un alt animal.

(iii) Funcţionează mai bine în anumite sectoare (specii naturale şi artefacte) decît în altele, şi mai bine la substantive decît la verbe şi adjective, ceea ce se explică prin necesitatea parţială a referenţialităţii. (iv) Nu funcţionează bine cu expresiile compuse, cum sînt descrierile definite sau nedefinite.
Să luăm un exemplu de-al lui Kleiber (1990 a), cel al ciinelui galben. Un cîine galben nu va avea aceeaşi culoare ca un canar galben, de exemplu.

(v) Nu este omogenă: reprezentativitatea prototipului provine, în cazul catego­ riilor supraordonate, din faptul că este cunoscut, iar la categoriile de bază, din proprietăţile tipice. (vi) Nu permite să se decidă cu certitudine apartenenţa unui obiect la o categorie, întrucît nici proprietăţile tipice nu trebuie să fie comune tuturor membrilor unei aceleiaşi categorii. (vii) Mai rău, decizia de apartenenţă la o categorie are mari şanse să fie circulară din cauza absenţei condiţiilor necesare şi suficiente: în acest sens, trebuie într-a­ devăr să ne reducem la raţionamente de tipul dacă x este un E, şi dacă nu există informaţii contrare, atunci x poate..., suficient să arate că apartenenţa lui x la categoria £ trebuie să fie prestabilită; dar atunci la ce servesc proprietăţile tipice?
Să luăm exemplul struţului: să-i aplicăm un raţionament de acelaşi tip cu raţionamentul de mai sus: dacă struţul este pasăre, si dacă nu există nici o informaţie contrară, atunci struţul poate zbura. Or, ştim cu toţii că struţul nu poate zbura. Aşadar, proprietatea tipică a fi capabil de zbor nu ne este de nici un ajutor pentru a determina dacă struţul este pasăre, iar aceasta este valabil pentru toate proprietăţile tipice.

Toate aceste dificultăţi i-au condus pe adepţii teoriei prototipului să dea o nouă versiune, versiunea extinsă.

368

CAPITOLUL 14

2.2.5. Versiunea extinsă a teoriei prototipului Pentru a salva teoria prototipului, s-a propus să se considere categoriile mai mult sau mai puţin prototipice, adică să se aplice teoria prototipurilor la categoriile înseşi.
Din această perspectivă, anumite categorii sînt exemplare mai bune, prototipuri mai bune a ceea ce este o categorie prototipică decît altele.

Această versiune extinsă a teoriei prototipurilor defineşte categoria prototipică prin următoarele patru caracteristici: (i) Are în acelaşi timp o pluralitate de referinţe şi o unitate intuitivă a sem­ nificaţiei.
Termenul pasăre, corespunzător categoriei pasăre, desemnează vrăbiile, găinile, struţii, rîndunelele etc. Din acest punct de vedere, este polisemie (adică are mai mulţi referenţi). Noi îl percepem însă ca monosemic (ca avînd un sens unic).

(ii) Prezintă o asemănare de familie, ceea ce se traduce prin suprapuneri de sens sau de proprietăţi. (iii) Membrii ei nu sînt echivalenţi, ceea ce înseamnă că au grade de reprezentativitate diferite. (iv) Categoria are frontiere vagi. Aceste proprietăţi definesc aşadar categoriile prototipice, iar o categorie oarecare poate deţine una sau mai multe dintre aceste proprietăţi, fără să le deţină pe toate. Altfel spus, categoriile sînt mai mult sau mai puţin prototipice. Se va observa că, din această perspectivă, numai două dintre ipotezele teoriei standard se regăsesc în teoria extinsă: (i) Există efecte prototipice. (ii) Ceea ce reuneşte membrii diferiţi ai unei categorii este asemănarea de familie. Toate acestea au drept consecinţă abandonarea noţiunii de prototip ca cel mai bun exemplar din fiecare categorie, a cărui imagine mentală ar constitui sem­ nificaţia termenului corespunzător. In acest sens, versiunea standard a teoriei prototipului care era o teorie monosemică devine, după extinderea sa, o teorie polisemică. Ba mai mult, judecata vorbitorilor nu mai interesează, deoarece nu mai există exemplar mai bun asupra căruia să se efectueze această judecată. Versiunea extinsă are aşadar următoarele caracteristici referitoare la prototip: (i) Prototipul este un fenomen de suprafaţă (adică de uz). (ii) Se manifestă sub forme diferite în funcţie de categorie, iar aceste forme se numesc efecte prototipice.

CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE

369

(iii) In judecata vorbitorilor, el nu este întotdeauna cel mai bun exemplar al categoriei. Noţiunea de prototip dispărînd, teoria extinsă nu mai poate da seamă, aşadar, de structura categoriilor. Pentru a o explica, s-a recurs (cf. mai ales Lakoff 1987) la modelele cognitive idealizate (idealized cognitive models sau ICM) care se conduc după patru principii: (i) principiul structurilor prepoziţionale, care corespunde unor modele de tipul aceluia al condiţiilor necesare şi suficiente: adică existenţei unui ansamblu de proprietăţi comune tuturor membrilor categoriei; (ii) principiul structurilor cu schemă de imagini, care integrează imaginile men­ tale procesului de categorizare; (iii) principiul extinderilor metaforice, care integrează procesele metaforice pro­ cesului de categorizare; (iv) principiul extinderilor metonimice, care integrează procesele metonimice procesului de categorizare. Pe de altă parte, dacă asemănarea de familie constituie legătura dintre membrii unei aceleiaşi categorii, aceasta înseamnă că polisemia trebuie introdusă în teorie, de unde o alunecare naturală a noţiunii de categorie la aceea de termen lexical. In aceste condiţii, se postulează că dacă există un termen lexical unic, nu există decît o singură categorie, dar asta nu înseamnă că unui termen lexical unic să-i corespundă mai multe categorii. Totuşi, dacă un termen lexical este tratat drept corespondent al unei categorii unice, va trebui să se facă deosebire între termenii monosemici (care grupează referenţi asemănători) şi termenii polisemiei (care grupează referenţi diferiţi).
Să luăm iarăşi cîteva exemple analizate: vom spune că termenul vrabie este un termen monosemic pantru că toţi indivizii pe care îi reuneşte (prin diferenţa mascul/femelă) sînt asemă­ nători; în schimb, termenul pasăre este un termen polisemie deoarece desemnează indivizi diferiţi (vrabie, piţigoi, găină, struţ, kiwi, dodo, emu, bîtlan etc).

In cazul acesta însă, dacă termenul corespunzător este monosemic sau polisemie, apartenenţa la o categorie nu se va mai supune aceloraşi criterii: (i) Dacă termenul este monosemic, se va spune că obiectul aparţine categoriei fiindcă deţine proprietăţi asociate categoriei.
De exemplu, o pasăre anume va fi mierlă pentru că este pasăre, pentru că este ceva mai mare decît o vrăbiuţă, pentru că e neagră cu cioc galben, şi pentru că fluieră.

370

CAPITOLUL 14

(ii) Dacă termenul este polisemie, se va spune că obiectul aparţine categoriei pentru că deţine proprietăţi asociate altei categorii, aceasta altă categorie aparţinînd categoriei de plecare.
De exemplu, un struţ va fi pasăre pentru că, la fel cu vrabia, este ovipar şi are pene.

Astfel, versiunea extinsă la teoriei prototipurilor are inconvenientul de a deter­ mina în mod foarte diferit apartenenţa la o categorie.
2.3. DIFICULTĂŢILE IPOTEZELOR PSIHOLOGICE ŞI LINGVISTICE

Pînă aici nu am exploatat decît două ipoteze: ipoteza psihologică, conform căreia ceea ce este considerat vag este percepţia noastră asupra obiectelor lumii - ea corespunde teoriei prototipului, în special în varianta sa standard - şi ipoteza lingvistică, conform căreia ceea ce este considerat vag este semnificaţia lexicală; aceasta corespunde teoriilor lui Ducrot şi Milner, a căror apropiere am subliniat-o deja, ca şi versiunii extinse a teoriei prototipului. In ciuda faptului că sînt interesante, toate aceste analize par nesatisfă­ cătoare. Nu vom vorbi aici despre dificultăţile teoriei standard a prototipului: pe de o parte, despre aceasta am vorbit deja, iar pe de alta, ea a fost abandonată de către partizanii săi prin versiunea „radicală". Ne vom mărgini aici la teoriile care corespund ipotezei lingvistice, deci la cea a lui Ducrot, la cea a lui Milner şi la versiunea extinsă a teoriei prototipului. 2.3.1. Teoriile lui Ducrot şi Milner Teoriile lui Ducrot şi Milner au multe puncte comune: (i) In ciuda insistenţelor lui Ducrot şi Milner, acestea sînt teorii lingvistice prin faptul că ele consideră caracterul vag ca fiind legat nu de întrebuinţarea cuvin­ telor, ci de o caracteristică semantică. (ii) In ciuda unor diferenţe de suprafaţă, această caracteristică semantică este o vacuitate semantică: termenii vagi nu au sens propriu, deşi pot avea efecte, argumentative pentru Ducrot, performative pentru Milner.
A

In ce măsură se poate spune despre sensul unui termen vag că este vacant, ne­ ocupat? După Milner, semnificaţia unui termen nonclasificant este circulară: el se defineşte prin apel la el însuşi. Analiza lui Ducrot este aparent mai complexă, dar ajunge la acelaşi rezultat: în teoria lui Ducrot, termeni precum deştept, amabil, frumos etc. nu au sens prin ei înşişi, dar ei pot fi întrebuinţaţi pentru a îndrepta argumentaţia spre concluzii pozitive sau negative pentru individul la care sînt aplicaţi. Intr-o etapă ulterioară, prin delocutivitate, ei dobîndesc drept

CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE

371

„semnificaţie" argumentaţiile pe care le pot produce. Există semne de întrebare asupra caracterului explicativ al acestei teorii: dacă termenul deştept este folosit pentru a argumenta într-o anumită direcţie {pozitivă, să zicem), iar termenul prost pentru a argumenta în direcţia contrară, şi dacă aceste capacităţi argumentative le pot fi atribuite drept sens prin delocutivitate, ne putem pune întrebări asupra originii acestor capacităţi avînd în vedere că, într-o primă etapă, aceşti termeni erau absolut goi de sens.
Să reluăm exemplul tip al derivării delocutive, cel care constă în a numi în franceză un m'as-tu-vu („m-ai văzut") un individ care are tendinţa de a-şi atrage complimente, prin delocu­ tivitate, pornind de la tendinţa egotistă a actorilor de la sfîrşitul secolului trecut de a-şi pune reciproc întrebări ca „M'as-tu vu dans Alceste?" (M-ai văzut în Alceste?), „M'as-tu vu dans Othello?" (M-ai văzut în Othello?) etc. Dar există o diferenţă importantă între acest exemplu şi analiza termenilor vagi la Ducrot. într-adevăr, în exemplul tip al delocutivităţii, expresia m'as-tu-vu se derivă din întrebuinţări precedente ale formulei. Dar în aceste întrebuinţări pre­ cedente, formula avea deja un sens, diferit, desigur (şi aici intervine delocutivitatea), dar era un sens. In analiza lui Ducrot, termenul deştept îşi derivă semnificaţia (argumentativă) prin delocutivitate din întrebuinţări argumentative precedente, în care termenul nu avea nici un sens. E o mare diferenţă.

Cele două teorii sînt, la urma urmei, mult mai asemănătoare decît pare, ajungînd amîndouă să atribuie un semantism nul termenilor subiectivi. Prin aceasta, ele se condamnă însă la imposibilitatea explicării cauzei pentru care aceşti diferiţi termeni subiectivi nu sînt pur şi simplu sinonimi, şi pentru care, din două fraze obţinute prin substituţia unui termen prin altul, este imposibil să se tragă aceeaşi concluzie.
Să observăm următoarele două exemple: (32) (33) Măria este frumoasă. Măria este inteligentă.

Din cele două fraze, se pot trage respectiv următoarele două concluzii: (32') (33') Măria poate face o carieră de manechin. Măria poate urma Şcoală Normală de Administraţie.

Prin considerarea exemplelor următoare, această diferenţă la nivelul concluziilor care pot fi trase din cele două enunţuri (32) şi (33) este evidentă: (32") (33") ? Măria este frumoasă: poate urma Şcoala Normală de Administraţie. ? Măria este inteligentă: poate face carieră de manechin.

In aceste condiţii, ne putem îndoi că teoriile lui Ducrot şi Milner rezolvă pro­ blema termenilor subiectivi: ele explică poate caracterul vag al acestora, dar în mod cert nu explică întrebuinţarea care le poate fi dată.

372

CAPITOLUL 14

2.3.2. Teoria extinsă a prototipului Bazîndu-se pe noţiunea de asemănare de familie, teoria extinsă a prototipului are o consecinţă greu de acceptat: orice obiect poate aparţine oricărei categorii. Să ne amintim într-adevăr că, pentru a aparţine unei categorii date, un obiect are cel puţin o proprietate în comun cu un membru al categoriei. In momentul în care o are, devine el însuşi mambru al acestei categorii. De aici încolo, se poate admite că, din aproape în aproape, toate obiectele lumii vor aparţine acestei categorii, ca de altfel tuturor celorlalte categorii.
NB: Intr-o oarecare măsură, avem de-a face cu un nou paradox, destul de apropiat de paradoxul lui Wang: Dacă un obiect x este membru al categoriei C, şi dacă un obiect y are în comun cu x o proprietate P, atunci y aparţine lui C. Dacă un obiectz are în comun cuy o proprietate Q (care poate fi diferită deP, z aparţine lui C. Etc. Toate obiectele lumii aparţin lui C.

Simpla lipsă a condiţiilor necesare şi suficiente ajunge de altfel pentru a pune această problemă.
Să ne întoarcem la categoria pasăre. Există o proprietate comună omului şi oricărei păsări: aceea de a fi biped. Ar trebui deci să putem spune ca omul este o pasăre.

Categorizarea prin asemănarea de familie ajunge la urma urmei, aşa cum se vede, la absenţa categorizării. 3. TERMENII VAGI: IPOTEZA PRAGMATICĂ Astfel, se pare că ipoteza psihologică, ca şi ipoteza lingvistică, n-au dus la nici un rezultat. Este deci momentul să avansăm o ipoteză pragmatică pentru a explica vagul. In definiţia largă pe care am dat-o mai sus, ipoteza pragmatică aşază vagul nu în lumea însăşi, nici în percepţia noastră asupra lumii, nici în sem­ nificaţia lexicală a termenilor, ci în întrebuinţarea lor. Ipoteza pragmatică cea mai convingătoare aparţine lui Sperber şi Wilson (1986 b), iar ea constă în a spune că termenii corespund la concepte clar definite, dar sînt folosiţi în mod mai puţin decît literal. După Sperber şi Wilson (1986 a şi 1989), orice enunţ reprezintă o gîndire a locutorului. Această gîndire este ea însăşi o reprezentare care poate avea drept obiect o altă reprezentare, gîndită sau enunţată, sau o stare de lucruri. Vom putea astfel spune că, în măsura în care reprezintă o gîndire a locutorului, orice enunţ este o interpretare a acestei gîndiri, iar această interpretare va fi mai mult sau mai puţin literală, în funcţie de gradul de asemănare dintre enunţ şi gîndire.

CONCEPTE VAGI ŞI UTILIZĂRI APROXIMATIVE

373

Gîndirea şi enunţul sînt două reprezentări cu formă prepoziţională, iar relaţia de asemănare, care este comparativă, trece prin formele lor prepoziţionale. Vom spune că un enunţ este o interpretare literală a gîndirii pe care o reprezintă atunci cînd enunţul şi gîndirea, interpretate faţă de un acelaşi con­ text, furnizează acelaşi ansamblu de concluzii. In toate celelalte cazuri, enunţul va fi o interpretare mai puţin decît literală a gîndirii pe care o reprezintă, gradul de literalitate fiind evaluat în raport cu numărul de concluzii comune care pot fi trase din unul sau din celălalt, în raport cu acelaşi context. După Sperber şi Wilson, majoritatea enunţurilor sînt interpretări mai puţin decît literale ale gîndirii pe care o reprezintă, corespunzînd fie unor meta­ fore sau altor figuri retorice, fie unui uz aproximativ al limbii. A doua posibilitate este cea care ne interesează aici.
Sa analizam u r m ă t o r u l exemplu: (34) A Bj B2 Cît cîştigi pe lună? Cîştig 12.776 de franci şi 53 de centime. Cîştig 12.800 de franci.

In acest caz precis, răspunsul Bj este adevărat, iar B2 fals. Pe de altă parte, răspunsul Bt este o interpretare literală a gîndirii vorbitorului, pe cînd răspunsul B 2 este o interpretare mai puţin decît literală a acestei gîndiri. Că locutorul răspunde prin B 2 mai degrabă decît prin Bj se explică prin faptul că B 2 are, cu mici excepţii, aceleaşi consecinţe ca şi B ] ( şi prin faptul că B 2 este mai uşor de interpretat. Aşadar, locutorul întrebuinţează mai degrabă B 2 decît B pentru că doreşte să fie mai pertinent.

Ipoteza lui Sperber şi Wilson în ceea ce priveşte vagul este aşadar următoarea: deşi au un sens precis, anumiţi termeni sînt aproape întotdeauna folosiţi non literal. Aceasta rezolvă problema vagului, dar nu explică efectele prototipice. Vom avansa ipoteza că efectele prototipice se explică prin familiaritatea majorităţii vorbitorilor cu unii membri ai categoriei mai degrabă decît cu alţii. Pe de altă parte, ni se pare că ierarhia dintre categorii nu este atît de simplă precum ar vrea să lasă să se creadă versiunea standard a teoriei prototipului. In fine, folosirea unui termen care desemnează mai degrabă o categorie la care aparţine obiectul decît o alta se poate explica prin recurgerea la principiul pertinenţei. Altfel spus, categoria de bază nu este întotdeauna cel mai des folosită.
Astfel, deşi o găină este o pasăre, ea este în general desemnată prin termenul o găină decît prin termenul categoriei de bază o pasăre. Pe de altă parte, dacă avem de-a face cu un amator de cîini, îl vom desemna pe Milou mai degrabă ca unfoxterier decît ca un dine. Nici aici termenul folosit nu este cel al categoriei de bază.

Astfel, ipoteza pragmatică are meritul de a oferi o soluţie la problema vagului, soluţie care nu obligă la a slăbi frontierele categoriilor sau la a refuza un sens lexical precis termenilor lingvistici.

15. SENS LITERAL ŞI SENS FIGURAT: CAZUL METAFOREI

D

eosebirea dintre sens literal şi sens figurat datează din perioada retoricii tradiţionale, iar problema întrebuinţării nonliterale a limbajului a făcut obiectul a numeroase studii întinse în timp pe perioade foarte lungi. Trebuie deci să începem acest capitol printr-o scurtă trecere în revistă istorică a literaturii retorice, pe care o vom reduce la cazul metaforei. 1. PANORAMĂ ISTORICĂ A LUCRĂRILOR DESPRE METAFORĂ

In literatura contemporană referitoare la metaforă (cf. Ortony 1979), se disting în general două abordări, cea constructivistă şi cea nonconstructivistă. Abor­ darea constructivistă corespunde în mod fundamental unor lucrări recente şi constă în a minimaliza, ba chiar în a suprima deosebirea dintre discursul literal şi cel figurat. Abordarea nonconstructivistă corespunde retoricii clasice şi cîtorva lucrări recente: ea se bazează pe două deosebiri, una dintre discursul literal şi discursul figurat, cealaltă dintre sensul literal şi sensul figurat. Vom consacra în întregime acest paragraf unor lucrări din domeniul nonconstructivist. Lucrările despre metaforă încep din Antichitate, cele mai cunoscute şi poate mai interesante fiind cele ale lui Aristotel. Vom începe aşadar cu el. Pe urmă ne vom ocupa de lucrările succesorilor lui, retoricienii tradiţionali, cu examinarea teoriei lui Fontanier.
1.1 ARISTOTEL ŞI METAFORA

Analiza aristoteliciană a metaforei se găseşte în două lucrări ale filozofului, Poetica şi Retorica (cartea a LII-a). Analiza nu este identică în cele două lucrări, dar nu este nici contradictorie. Vom examina aici numai Retorica, lucrare pe care o cităm frecvent. Pentru Aristotel, retorica se împarte în trei părţi: invenţia, corespunzînd subiectului despre care se vorbeşte şi argumentelor folosite; dispoziţia, cores­ punzînd felului în care se înlănţuie părţile discursului sau cuvintele; stilul, care corespunde caracteristicilor individuale ale discursului studiat. Nu este surprin-

376

CAPITOLUL 15

zător faptul că metafora aparţine stilului. Stilul poate avea două calităţi: claritatea, care corespunde întrebuinţării proprii a cuvintelor, adică unei întrebuinţări adecvate; ornamentul, care corespunde la ceea ce se abate de la întrebuinţarea obişnuită. D u p ă părerea lui Aristotel - iar el se îndepărtează în acest caz de părerea retoricii ulterioare - metafora, care nu este specifică poeziei, din moment ce apare şi în proză, ţine mai mult de claritate decît de ornament. Claritatea metaforei se bazează pe analogie, iar specificul ei este de a apropia obiecte şi forme pe baza unei anumite asemănări, a unei cuplări. Aceasta apropie în mod evident metafora de comparaţie; Aristotel afirmă de altfel despre comparaţie că este o formă a metaforei. Exemplele pe care ie foloseşte Aristotel pentru a dovedi această idee sînt extrase din Homer: (1) (2) El (Ahile) se avîntă ca un leu. Leul (Ahile) se avîntă.

Aristotel arată în comentariul său că (1) este o comparaţie, iar (2) o metaforă: în acest caz spe­ cific, particularitatea metaforei este că analogia dintre Ahile şi un leu îi permite lui Homer să-1 numească pe Ahile leu. Metaforele şi comparaţiile au deci aceeaşi întrebuinţare şi trebuie să se supună aceloraşi reguli care privesc analogia obiectelor puse în legătură unul cu altul: termenii întrebuinţaţi trebuie să aparţină aceleiaşi categorii, iar obiectele pe care le exprimă să fie într-o relaţie de analogie reciprocă. Metafora are totuşi un avantaj faţă de comparaţie, avantaj care decurge din dimensiunile sale reduse: ea este mai concisă decît comparaţia şi permite „să învăţăm mai uşor", lucru ce place. Metafora şi comparaţia vor fi cu atît mai eficace în domeniul învăţării şi deci cu atît mai plăcute, cu cît vor apropia obiecte care se supun legii analogiei, fără ca totuşi acestea să fie prea apropiate: cu alte cuvinte, ele nu trebuie să exprime o situaţie evidentă. Prin ce este retorica lui Aristotel nonconstructivistă? Desigur, ea nu face o deosebire strictă între un sens literal şi un sens figurat, lăsînd această problemă în seama retoricilor ulterioare. Mai mult, împărţirea retoricii în trei părţi, dintre care cel puţin primele două privesc discursul în ansamblul său, mai degrabă decît un anumit tip de discurs, arată, pînă la un anumit punct, că distincţia dintre discursul literal şi discursul figurat nu este cu adevărat oportună. Cu toate acestea, Aristotel apropie metafora de comparaţie şi se înscrie ipsofacto în tradiţia teo­ riilor comparaţiei, pentru care sensul figurat al unei metafore este comparaţia corespunzătoare acesteia, adică, în teoriile dublei semnificaţii, conform cărora există două sensuri, cel al metaforei şi cel al comparaţiei corespunzătoare.

SENS LITERAL ŞI SENS FIGURAT: CAZUL METAFOREI

377

într-o teorie a comparaţiei, metafora lui Romeo (Romeo şijulieta, actul II, scena 2) repro­ dusă aici în (3), are acelaşi sens, adică este echivalentă din punct de vedere semantic cu (4): (3) (4) Julieta este soarele. Julieta este ca soarele.

Din această perspectivă, un enunţ ca (3) are două semnificaţii în acelaşi timp: semnificaţia sa literală, care este falsă, şi conform căreia Julieta este (literal) soarele, şi semnificaţia sa figurată, conform căreia Julieta este ca soarele. Teoriile comparaţiei sînt deci în acelaşi timp şi teorii ale dublei semnificaţii.
1.2. RETORICILE CLASICE: FONTANIER

Retorica lui Fontanier (1830/1968) se ocupă de toate figurile discursului care se definesc ca o abatere de la normă, reprezentată fie de expresia simplă şi comună, discursul cotidian, fie de sensul literal. Printre aceste figuri se află tropii sau figuri ale semnificaţiei, care constau în a da unui termen un sens nou, aplicîndu-1 altui obiect sau altei „idei". Metafora este un trop, adică, cu alte cuvinte, o figură de cuvînt. Pentru un cuvînt folosit într-un trop există două sensuri, un sens primitiv, sensul obişnuit al acestui cuvînt în discursul literal, şi un sens tropologic care, după caz, este figurat sau extensiv. Sensul tropologic este figurat dacă nu este motivat de altceva decît de fantezia locutorului; el este extensiv dacă semnificaţia nouă a devenit obişnuită. Dacă sensul tropologic este figurat, putem vorbi de o autentică figură de semnificaţie; dacă este extensiv, se spune că este o catahreză. Să privim următoarele exemple: (5) (6) Camera asta-i o cocină. Omul este o trestie gînditoare.

Exemplul (5) este o catahreză: într-adevăr, dacă cuvîntul cocină nu are aici sensul său primitiv prin care desemnează adăpostul porcilor, sensul tropologic pe care îl are nu este figurat, ci extensiv. Prin extindere, s-a folosit cuvîntul cocină pentru a denumi un loc murdar şi dezordonat. In (6), expresia trestie gînditoare nu este folosită cu sensul său primitiv, în care de altfel ea nu exprimă nimic pentru că nu există trestii care să fie gînditoare. Expresia este folosită deci cu un sens tropologic, iar acest sens tropologic este figurat şi nonextensiv: el nu are deci nimic obişnuit. (6) este prin urmare o figură de semnificaţie, în cazul acesta, o mataforă. Există trei tipuri de tropi, cei prin corespondenţă, dintre care figura cea mai caracteristică este metonimia, tropii prin conexiune sau de tip sinecdocă şi, în sfîrşit, tropii prin asemănare, dintre care, în primul rînd, metafora. Să luăm exemplele (7) şi (8): (7) (8) Marea era acoperită de catarge. In secolul al XVIII-lea, negustorii de sclavi negri se dedau odiosului lor comerţ, iar Africa era în lanţuri.

378

CAPITOLUL 15

In (7), cuvîntul catarge exprimă corăbii cu pînze: metonimia exploatează aici raportul dintre parte şi întreg. In (8), cuvîntul lanţuri se referă la sclavie: sinecdoca exploatează raportul dintre un instrument şi practica socială care 1-a inventat. Metafora sau tropul prin asemănare constă în a reprezenta un obiect sau o idee printr-un alt obiect sau o altă idee care întreţine cu primul (prima) un raport de analogie. Fontanier apreciază foarte just că orice categorie sintactică (substantiv, verb, adjectiv etc.) poate să fie întrebuinţată metaforic. Raportul dintre metaforă şi comparaţie este strîns: matafora se bazează în­ tr-adevăr, după părerea lui Fontanier, pe o analogie reală între două obiecte existente în lumea reală, şi nu pe o simplă analogie presupusă între doi termeni dintr-un enunţ. Acest lucru apare clar în exemplul pe care îl foloseşte şi în comentariul acestuia: (9) O viaţă furtunoasă. După părerea lui Fontanier, dacă putem spune despre o viaţă că este sau că a fost furtunoasă, acest lucru este posibil pentru că această viaţă a fost agitată şi pentru că individul care a trăit-o a trecut prin mari pasiuni şi suferinţe; există deci o asemănare (pe care am fi tentaţi să o numim obiectiva) între această viaţă şi o vreme de furtună. Dacă Fontanier nu insistă mai mult asupra apropierii dintre matafora şi com­ paraţie, e pentru că s-a produs o alunecare de sens şi pentru că, în concepţia lui, metafora nu mai ţine de claritate, ci de ornament. El privilegiază deci un anumit număr de aspecte superficiale ale metaforei (obiectele pe care aceasta le apropie etc), asupra cărora nu ne vom opri. Putem totuşi remarca unde ne conduce apropierea dintre matafora şi comparaţie: dacă, pentru Aristotel, comparaţia era o formă a metaforei, într-un fel subordonată mataforei, pentru Fontanier raportul se inversează, iar metafora este abaterea de la norma constituită de comparaţie. Prin urmare, teoriile retorice sînt de resortul abordării nonconstructiviste: această abordare a căzut complet în desuetudine, în vremurile noastre, dar păs­ trează cîţiva adepţi printre care Grupul \L, grup de retoricieni moderni, care a creat o versiune structuralistă a retoricii (cf. Grupul |1 1982): nu vom vorbi aici despre ea, întrucît nu a beneficiat de o mare adeziune. Vom vorbi în schimb despre deosebirea dintre sens literal şi sens figurat, aşa cum a fost ea redefinită de unii filozofi contemporani ai limbajului, mai ales de Searle (1982). 2. DEOSEBIREA SENS LITERAL/SENS FIGURAT
2.1. SENSUL LITERAL

Sensul literal este în general considerat sensul frazei interpretate în afară de context. Searle (1982) se opune însă acestei păreri şi propune, dimpotrivă, să considerăm că noţiunea de sens literal nu are sens decît în prezenţa unui fundal informativ.

SENS LITERAL ŞI SENS FIGURAT: CAZUL METAFOREI

379

Searle reia un exemplu foarte obişnuit în lucrările de filozofie a limbajului şi respinge chiar de la început problema termenilor indexicali, adică a elemen­ telor lingvistice care nu au sens decît în situaţia de enunţare.
Exemplul lui Searle este următorul: (10) Pisica este pe preş.

Elementele care trebuie precizate în această frază sînt următoarele: pisica şi preşul. Searle arată clar că ceea ce interesează aici nu este să ştim cum atribuim acestora un referent.

Ceea ce-1 interesează sînt următoarele: condiţiile de adevăr ale unei fraze declarative depind de un anumit număr de convingeri (sau ipoteze contextuale sau de fundal), iar aceste convingeri nu se confundă cu problemele de indexicalitate, de ambiguitate, de presupoziţie etc.^Aceste ipoteze de fundal pot să fie variabile sau să lipsească în anumite situaţii: aceste modificări pot determina modificarea condiţiilor de adevăr ale frazei, ba chiar, pur şi simplu, imposibilitatea de a-i determina condiţiile de adevăr. Astfel, aceste ipoteze de fundal nu sînt constante. Cu toate acestea, noţiunea de sens literal se poate aplica numai în funcţie de existenţa lor.
Searle presupune astfel că fraza (10) se poate aplica în spaţiul intersideral în care legea gravitaţiei nu se aplică. In cazul acesta, pisica este, de exemplu, cu 20 cm deasupra preşului. Ipotezele de fundal vor trebui atunci modificate în consecinţă.

Necesitatea ipotezelor de fundal pentru sensul literal se aplică de ase­ menea, mutatis mutandis, şi frazelor nonliterale, ca cele care exprimă un ordin. In cazul acesta, nu mai vorbim de condiţii de adevăr, ci de condiţii de îndeplinire.
Searle dă exemplul (11) enunţat într-un restaurant: (11) Daţi-mi un hamburger bine fript, cu ketchup şi muştar dar nu cu prea mulţi castraveciori.

Searle notează că dacă i se aduce un hamburger lung de un kilometru sau un hamburger într-un cub de plastic care trebuie spart cu picamerul, ordinul n-a fost îndeplinit din cauza ipotezelor de fundal privitoare la mărimea unui hamburger şi la modul de a-1 servi.

Astfel, sensul literal al frazei se leagă de ipotezele de fundal pe care le impune situaţia. Cu toate acestea, Searle respinge cele două concluzii conform cărora sensul literal nu există sau conform cărora relativitatea sa ar implica faptul că el trebuie să se confunde cu sensul pe care locutorul înţelege să-1 vehiculeze (sau, în terminologia lui Searle, sensul enunţării locutoruluî). In concluzie, articolul lui Searle susţine următoarele patru teze: (i) Sensul literal nu corespunde semnificaţiei frazei în afara contextului. (ii) Sensul literal al frazei - adică, după caz, condiţiile sale de adevăr sau condiţiile sale de îndeplinire - depinde de ipotezele de fundal.

380

CAPITOLUL 15

(iii) Sensul literal al frazei este deci relativ, ceea ce nu înseamnă că este inexis­ tent. (iv) Există o deosebire de principiu între sensul literal al unei fraze şi sensul enunţării locutorului care corespunde acestei fraze. Searle a studiat metafora în aceeaşi lucrare (cf. Searle (1982) şi p o r n i n d de la noţiuni învecinate (ipoteze de fundal, deosebirea dintre semnificaţia frazei şi sensul enunţării locutorului), iar teoriile moderne asupra metaforei le vom aborda cu ajutorul lui. 2.2.SENSUL FIGURAT: METAFORA Searle începe prin a enumera problemele de bază referitoare la metaforă: (i) Care sînt particularităţile definitorii ale metaforei? (ii) De ce folosim matafore? (iii) C u m funcţionează metaforele? (iv) Ce constituie calitatea metaforelor? El încearcă să dea răspuns întrebării (iii) consacrate funcţionării metaforelor. După părerea sa, problema metaforei nu se poate rezolva decît pornind de la o distincţie fundamentală dintre sensul frazei sau al cuvîntului, pe de-o parte, şi sensul enunţării locutorului, pe de altă parte. NB: Traducătoarea acestei lucrări a lui Searle [în franceză] a tradus în mod constant cuvîntul englez utterance prin cuvîntul francez enonciation (enunţare), deşi utterance poate exprima atît procesul, cît şi rezultatul acestuia. Ni se pare că traducerea sensul enunţului locutorului ar fi fost mai bună în acest caz, dar, ca să evităm confuziile, vom continua să folosim expresia sensul enunţării locutorului. Deosebirea aceasta corespunde deosebirii de sens dintre a spune ceva şi a vrea să spună ceva. Să luăm un exemplu relativ asemănător cu cel pe care Aristotel îl lua din Homer: (12) Ahile este un leu. Exemplul (12) corespunde sensului frazei. Sensul corespunzător enunţării locutorului este (13): (13) Ahile este puternic şi curajos. Prin urmare, putem defini discursul figurat ca un discurs în care ceea ce vrem să spunem nu corespunde cu ceea ce spunem: Discursul figurat Un enunţ dat este figurat dacă şi numai dacă sensul frazei nu coincide cu sensul enunţării locutorului.

SENS LITERAL ŞI SENS FIGURAT: CAZUL METAFOREI

381

In această optică, problema funcţionării metaforei este de a şti cum poate ajunge interlocutorul de la sensul frazei la sensul enunţării locutorului. Searle face ipoteza că există principii care permit trecerea de la unul la celălalt. El distinge trei etape în interpretarea metaforelor, şi aceasta limitîndu-se la exemplele în care sensul frazei este S este P, în timp ce sensul enunţării locutorului este S este R: Ej A stabili că este vorba despre o enunţare metaforică. E, A calcula, pe baza unui ansamblu de strategii sau de principii, valorile posibile ale lui R. E3 A limita, pe baza unui ansamblu de strategii, domeniul lui R. Fiecărei etape îi corespunde o strategie: Sj Cînd enunţarea considerată literal este defectuoasă, caută un sens al enun­ ţării care să difere de sensul frazei. 52 Pentru toate valorile posibile ale lui R, cînd auzi „S este P", caută în ce ar putea S să se asemene lui P, iar pentru a şti în cefei S ar putea să se asemene lui P, caută trăsăturile frapante, bine cunoscute şi distinctive ale obiectelor P. 53 Revino la termenul S şi vezi care dintre numeroşii candidaţi la valoarea lui R constituie proprietăţi verosimile ale lui S. Searle propune şi următoarele principii care explică trecerea de la P la R: Pj Obiectele care sînt P sîntR prin definiţie. Dacă metafora funcţionează, R va fi în general una dintre caracteristicele definitorii frapante ale lui P. Astfel, un uriaş este mare prin definiţie, iar dacă spunem că Petru este uriaş, înseamnă că spunem că este mare. P2 Obiectele care sînt P sînt în mod accidental R. Şi iarăşi, dacă metafora funcţionează, proprietatea R trebuie să fie o proprietate frapantă sau cunoscută a obiectelor P. Porcii sînt în general consideraţi murdari, iar a spune despre cineva că e porc, înseamnă că spunem că e murdar. P3 Se spune sau se crede în general că obiectele care sînt P sînt R, chiar dacă locutorul şi auditorul ştiu că R este fals de P. Se crede în general greşit că gorilele sînt animale feroce, iar cînd se spune despre un om că e o gorilă, nu se pune în evidenţă nici fineţea şi nici delicateţea sa. P Obiectele care sînt P nu sînt R, nici nu se aseamănă cu obiectele R, nici nu sînt luate drept R; sîntem totuşi îndemnaţi de sensibilitatea noastră, conform

382

CAPITOLUL 15

unei determinări care poate să fie culturală sau naturală, să vedem între ele un raport astfel încît P se asociază în mintea noastră cu proprietăţi ale lui R. Dacă spunem despre o femeie că este un sloi de gheaţă, înţelegem că nu prea este amabilă şi că este probabil frigidă. P5 Obiectele P nu se aseamănă cu obiectele R şi nimeni nu crede că se asea­ mănă; totuşi, starea în care se află un P se aseamănă cu starea în care se află un R. Să luăm cazul în care se spune unui copil, cu ocazia aniversării zilei lui de naştere: „De acum eşti bărbat!" Copilul nu este bărbat, dar înaintarea lui în vîrstă face să i se pretindă tot mai mult un comportament de adult. P6 Există cazuri în care Pşi R au un sens identic sau analog, dar unul dintre ele, în general P, are o aplicabilitate restrînsâ, aşa încît nu se aplică literal lui S. Este cazul cînd spunem, despre o carte sau despre un film că sînt greu de digerat. Cartea sau filmul nu intră într-un proces de digestie, dar lectura ei sau vizionarea lui produc un sentiment de indispoziţie şi de plictiseală. P 7 Acest principiu este un mod de a aplica principiile precedente unor cazuri în care sensul enunţării locutorului nu este „S este /?" Sarcina care-i revine audito­ rului este de a trece, nu de la „S este P" la „S este R", ci de la „S relaţie PS' " la „S relaţie RS' "; el trebuie să găsească o relaţie R diferită de relaţia P, dar asemănătoare cu aceasta sub un anumit aspect. Aplicat acestui tip de caz, principiul Px se modifică astfel: relaţiile P sînt prin definiţie relaţii R.
Principiul acesta se referă la cazurile în care metafora nu priveşte un substantiv, ci un adverb, un adjectiv, un verb etc, ca în exemplul următor:

(14)

Vaporul ară marea.

P8 în analiza searliană a metaforei, este o problemă de terminologie să ştim dacă vom face din metonimie şi din sinecdocă nişte cazuri particulare de metaforă sau tropi independenţi. Cînd vrem să spunem „S este R " spunînd „S este P", P şi R pot să fie asociate prin relaţii ca aceea dintre întreg şi parte, recipient şi conţinut, sau chiar relaţia dintre îmbrăcăminte şi cel care o poartă. Prin urmare, prin acest ansamblu de strategii şi de principii, Searle răspunde întrebării despre funcţionarea metaforei. Vom remarca totuşi că dacă el răspunde acestei întrebări, o face numai indirect în cazul calităţii unei metafore şi o evită pe cea a definiţiei metaforei (defineşte discursul figurat, dar nu şi metafora) şi pe cea a interesului întrebuinţării metaforei. Către aceste două problematici ne vom orienta acum pentru a evalua răspunsul pe care Searle îl dâ întrebării asupra funcţionării mataforei.

SENS LITERAL ŞI SENS FIGURAT: CAZUL METAFOREI

383

3. METAFORA: ASPECTE LINGVISTICE ŞI FILOZOFICE
3.1. PARTICULARITĂŢILE METAFOREI: MALFORMAŢIE LEXICALĂ ŞI TEORIE A COMPARAŢIEI

Dacă Searle defineşte discursul figurat dar nu şi metafora, retorica clasică defineşte în acelaşi timp şi discursul figurat şi metafora; conform retoricii clasice, discursul figurat se defineşte ca o abatere de la o normă, iar metafora este tropul asemănării. In ceea ce priveşte discursul figurat, această definiţie este în orice caz respinsă şi ceea ce se caută este mai degrabă să se determine o particularitate lingvistică a metaforei. Particularitatea aceasta nu se poate situa în domeniul sintactic din moment ce, aşa cum a remarcat retorica clasică, metafora poate atinge toate părţile de vorbire, cu alte cuvinte, orice cuvînt, oricare ar fi categoria sintactică căreia îi apaţine. Ipoteza unei particularităţi fonologice nu pare foarte promiţătoare. Dacă ne menţinem la ideea lingvisticii în sens strict (fonologie, sintaxă, semantică), rămîne ipoteza se­ mantică, iar aici se situează o particularitate a metaforei destul de larg recunoscută, „ciudăţenia", malformaţia lexicală, care se traduce prin falsitatea enunţurilor meta­ forice. Acest fapt explică tendinţa de a postula două sensuri pentru enunţurile mataforice (aşa cum o face Searle de exemplu), iar această tendinţă consideră că un enunţ metaforic este echivalent comparaţiei corespunzătoare (ca la Aristotel sau la Fontanier). Această opţiune, preferată de numeroase teorii ale metaforei, a făcut ca acestea să fie desemnate prin termenul general de teorii ale comparaţiei. In această optică, exemplul (12) este echivalent din punct de vedere semantic cu (12'): (12) Ahile este un leu. (12') Ahile este ca un leu. Astfel, diferenţa dintre enunţurile metaforice şi enunţurile nonmetaforice ar ţine de malformaţia lexicală a celor dintîi şi de falsitatea care decurge din aceasta, pentru că malformaţia, în general, ia forma unei predicaţii inadecvate. Să reluăm exemplul (12): (12) Ahile este un leu. Ahile desemnează o fiinfă umană, iar locutorul îi atribuie proprietatea de a fi un leu, adică un animal, şi nu o fiinţă umană. Cu alte cuvinte, în (12), locutorul pune în relaţie două concepte incompatibile. Vom observa că aceste cazuri de malformaţie lexicală nu se confundă cu cazuri de nonsens ca (15): (15) Verdele este unde. Pentru ca malformaţia lexicală să constituie efectiv specificul definitoriu al mataforei, trebuie: (i) ca numai metaforele să aibă această caracteristică: acesta este aspectul suficient; (ii) ca toate metaforele să o aibă: acesta este aspectul necesar.

384

CAPITOLUL 15

Ne întrebăm dacă aşa stau lucrurile. Retorica clasică a descris alte tipuri de enunţuri care prezintă o malformaţie lexicală, o „ciudăţenie" asemănătoare cu cea care se atribuie metaforei: este cazul paradoxurilor, al oximoroanelor şi al unor enunţuri ironice, fără a mai vorbi, într-o mai mică măsură, de zeugmă. Să vedem exemplele următoare: (16) (17) (18) Omul nu este decît o trestie, cea mai slabă din lume, dar e o trestie gînditoare (Pascal, Cugetări) Te împiedică să mai trăieşti, înainte de a fi murit (La Fontaine, Filozoful scit) Jumătate dintre minciunile care se spun despre mine sînt adevărate (Smullyan, 1983)

(16) este într-adevăr o metaforă, dar (17) este un oximoron, iar (18) un enunţ ironic. In acest sens, malformaţia lexicală nu este o condiţie suficientă pentru ca un enunţ să fie metaforic. Este ea atunci o condiţie necesară pentru metaforă? Ca să fie necesară, ar trebui ca un enunţ să nu poată fi şi adevărat şi metaforic. Or, se pare că există enunţuri adevărate şi în acelaşi timp metaforice, fie că ele corespund negaţiei unui enunţ metaforic, negaţie care ar face enunţul adevărat fără să-i anuleze caracterul metaforic, fie că ele sînt pur şi simplu adevărate. Să observăm exemplele următoare: (12") Ahile nu este un leu. (19) Nici un om nu este o insulă. (12") este negarea lui (12). Vom nota că (12") păstrează caracterul metaforic al lui (12). (19) este traducerea unei fraze a lui John Donne (No man is an island) şi este în acelaşi timp şi adevărat şi metaforic. Astfel, malformaţia lingvistică nu este nici condiţie suficientă, nici condiţie necesară pentru caracterul metaforic al unui enunţ. E oricum îndoielnic ca specificul metaforei să fie de natură lingvistică. Există într-adevăr enunţuri care sînt susceptibile de a fi folosite şi metaforic şi nemetaforic. Cel puţin, în acest caz, caracterul metaforic al enunţurilor este o problemă de întrebuinţare, adică o problemă pragmatică. Să observăm exemplul următor: (20) Stînca bătrînă este sfărîmicioasă. Această frază poate fi folosită de alpinişti ca să descrie riscurile la care se expune cel care se caţără pe un anumit tip de piatră: în acest caz, enunţul nu are nimic metaforic. El poate totuşi să fie folosit pentru a descrie un bătrîn a cărui minte a obosit: în acest caz, enunţul este metaforic. Vom nota că acest ultim tip de exemple elimină sugestia conform căreia am putea păstra noţiunea de malformaţie lexicală dacă am îndepărta-o pe cea de falsitate

SENS LITERAL ŞI SENS FIGURAT: CAZUL METAFOREI

385

a metaforelor. în acest caz, într-adevăr, nu poate fi vorba despre malformaţie lexicală. Ne-am putea deci mulţumi cu ideea lui Searle conform căreia marca unui enunţ figurat, dacă nu a unui enunţ metaforic, este noncoincidenţa sensului frazei şi a sensului enunţării locutorului. Această noncoincidenţa ar constitui deci o condiţie necesară, dacă nu o condiţie suficientă a metaforei. Cu toate acestea, prima etapă a interpretării metaforelor, după părerea lui Searle, este de a deter­ mina dacă un enunţ este metaforic: din această determinare se deduce diferenţa dintre sensul frazei şi sensul enunţării locutorului. Prin urmare, este greu de presupus că această diferenţă ar fi marca metaforei din moment ce, departe de a putea deduce din aceasta că un enunţ este metaforic, trebuie să o deducem pe ea din acest fapt. Iată deci o primă dificultate în analiza funcţionării enunţurilor metaforice a lui Searle.
3.2. UTILITATEA METAFOREI

Cu toate acestea, Searle nu se mulţumeşte să nu dea un răspuns întrebării despre particularitatea metaforei, crucială totuşi pentru analiza pe care o face el meta­ forei; ne p u t e m întreba de asemenea dacă soluţia pe care o propune el problemei funcţionării metaforei nu interzice cumva a se da un răspuns întrebării privitoare la utilitatea metaforei. In termeni generali, putem formula această întrebare în felul următor: de ce se preferă o metaforă unui enunţ literal? In termenii lui Searle, întrebarea s-ar pune astfel: de ce cînd locutorul vrea să spună S este R spune S este P ? E greu de răspuns la această formulare searliană a problemei utilităţii metaforei, dar această dificultate de a răspunde la întrebare nu e proprie meta­ forei. Ea e legată de ipoteza conform căreia există două sensuri care acţionează în metaforă. Or, deosebirea dintre sensul frazei şi sensul enunţării locutorului este, după părerea lui Searle, însăşi baza deosebirii dintre discursul literal şi discursul figurat. S-ar putea presupune totuşi că problema aceasta nu apare decît dacă cele două sensuri despre care este vorba aparţin conţinutului seman­ tic al enunţului. Or, evident, aceasta nu este cazul, din moment ce, după părerea lui Searle, pentru a ajunge la sensul enunţării locutorului SesteR, pornind de la sensul frazei S este P, trebuie să folosim un ansamblu de strategii şi. de principii destul de complicate, corespunzătoare, mai degrabă, exploatării cunoştinţelor de fundal decît semnificaţiei semantice a frazei înseşi. S-ar putea admite, deci, că sensul enunţării locutorului nu ţine de semantică, pe cînd sensul frazei ţine de aceasta. Dar nu se vede atunci de ce locutorul n-a spus simplu ce voia să spună, dacă ceea ce voia să spună se putea formula lingvistic.

386

CAPITOLUL 15

Or, în analiza lui Searle, nimic nu implică ideea că sensul enunţării locutorului este imposibil de formulat lingvistic: ba chiar din contră, Searle însuşi vorbeşte despre metaforă ca despre un fapt în care locutorul spune S este P atunci cînd el voia să spună S este R. Desigur, Searle neagă faptul că metafora ar fi parafrazabilă, din moment ce spune că ceea ce este important este să ajungem la sensul enunţării locutorului prin sensul frazei. Nu este mai puţin adevărat că analiza pe care o face asupra funcţionării metaforei contrazice această afirmaţie asupra imposibilităţii parafrazării unei metafore; pe de altă parte, aceasta nu arată de ce este important să ajungem la sensul enunţării locutorului prin sensul frazei, şi chiar dacă ar face-o, după cum am văzut, analiza ar fi foarte ameninţată de dificultatea găsirii unei (sau a mai multor) caracteristici definitorii ale metaforei. Prin urmare, putem trata teoria lui Searle aşa cum putem trata orice teorie care postulează că în spatele unei metafore există două sensuri, unul literal şi unul figurat; primul ar corespunde sensului metaforei înseşi, iar celălalt, com­ paraţiei derivate. Cel mai mare obstacol în acest tip de teorii este incapacitatea lor de a răspunde întrebării: de ce se preferă un enunţ metaforic unuia literal? Singurul răspuns la această întrebare este, într-adevăr, că nu se poate folosi un alt enunţ, iar acest răspuns e imposibil din moment ce presupunem că metafora are două sensuri, unul literal şi unul figurat, ambele exprimabile lingvistic. Aceasta nu este, totuşi, singura problemă pe care o întîlnesc teoriile meta­ forei bazate pe ipoteza amintită şi care se numesc, pentru acest motiv, teoriile dublei semnificaţii. Davidson (1984) le-a criticat într-un articol excelent. Către această critică ne vom îndrepta în cele ce urmează.
3.3. CRITICA TEORIILOR DUBLEI SEMNIFICAŢII

Davidson enunţă clar, chiar de la începutul articolului său, principiul de la care porneşte: după părerea lui, metaforele nu au decît o semnificaţie, cea pe care o obţinem luînd elementele enunţului ca punct de plecare, cu alte cuvinte, ceea ce n u m i m în general semnificaţie literală. Vom remarca totuşi că articolul lui nu constă atît în propunerea unei teorii noi, cît în critica teoriilor anterioare, şi mai ales a celor pe care el le numeşte teoriile dublei semnificaţii, adică toate teoriile care postulează că o metaforă are două sensuri, unul literal şi unul figurat sau metaforic. Este cazul tuturor teoriilor comparaţiei. Davidson constată chiar de la început că nu se poate parafraza o metaforă creativă în mod satisfăcător, adică într-un mod care să-i epuizeze toată sem­ nificaţia. Această imposibilitate, după părerea lui, nu ţine de faptul că o metaforă ar avea un sens figurat imposibil de exprimat literal, ci de faptul că metafora nu are alt sens decît cel al cuvintelor care intră în compoziţia sa şi că, prin urmare,

SENS LITERAL ŞI SENS FIGURAT: CAZUL METAFOREI

387

orice parafrază este de prisos. Aceasta nu înseamnă că Davidson ar nega existenţa unei diferenţe dintre enunţurile metaforice şi cele nonmetaforice. Dar această diferenţă nu este pur semantică. Ea se situează pe frontiera dintre semantic şi pragmatic şi se bazează pe distincţia dintre semnificaţia cuvintelor şi între­ buinţarea lor. Metafora, şi în special efectele ei, depind de întrebuinţarea cuvin­ telor. In metaforă, cuvintele sînt întrebuinţate în mod creator, iar efectele apar fără ca sensul cuvintelor să fie modificat. Am putea fi tentaţi să propunem o teorie conform căreia să căutăm în metaforă proprietatea comună membrilor clasei desemn