You are on page 1of 136

Redactor:

Corectură asigurată de Iulia Platona Copertă şi ilustraţii de Mihai Dănilă

1

2

INSTITUŢII DE COOPERARE POLIŢIENEASCĂ

- NOŢIUNI INTRODUCTIVE -

3

4

Prefaţă

A fi poliţist european înseamnă, totodată, cunoaştere, capacitate de adaptare la tot ce este nou, asimilarea unei înalte culturi organizaţionale, integrarea într-un sistem dinamic şi, mai presus de toate, vocaţie, încredere în valorile umane, în forţa binelui şi a dreptăţii. Pregătirea sa profesională continuă are scopul să-l racordeze la realităţile evoluţiilor instituţionale internaţionale şi să-l transforme într-un agent activ în construcţia noii imaginii a Poliţiei Române, aflată într-un plin proces de modernizare, dându-i şansa de a fi pilon în demersul naţional pentru integrarea României în viitoarea arhitectură a Europei Unite. Studiul şi perfecţionarea poliţienească continuă sunt menite să modeleze în ochii publicului vizat o altă imagine a poliţistului, care face ca munca sa să aibă valoare europeană, recunoscută şi apreciată. Cartea “Instituţii de cooperare poliţienească” vine să umple un gol în literatura specialitate, contribuind la clarificarea conceptelor şi elementelor care definesc instrumentele şi structurile europene, internaţionale şi naţionale de cooperare poliţienească. Se simţea nevoia unui demers intelectual de sintetizare a principalelor aspecte ale acestui fenomen, care pornea de la geneza conceptului, pentru ca apoi să aprofundeze evoluţia instrumentelor şi structurilor de cooperare. Primul capitol oferă o privire de ansamblu a conceptelor şi evoluţiei istorice a cooperării poliţieneşti

5

şi, prin condimentarea dimensiunii istorice cu valenţele sociologice, cucereşte cititorul transpunând-ul într-un timp şi spaţiu predestinat să evolueze spre o transformare profundă, în care cooperarea poliţienească reprezintă evoluţia firească spre care se îndreaptă progresul socialului. Cel de-al doilea capitol prezintă principalele instituţii de cooperare poliţienească, precum şi instrumentele specifice la nivel internaţional şi naţional. Supune atenţiei cititorului aspecte importante ale evoluţiei managementului şi organizării Europolului, a cooperării Schengen şi a Interpolului, precum şi a transformărilor instituţionale pe care le presupune procesul de integrare. De asemenea, în acest capitol sunt prezentate obiectivele şi sarcinile Colegiului European de Poliţie CEPOL şi evoluţiile recente pe plan internaţional în domeniul cooperării poliţieneşti, cum ar fi crearea, în anul 2005, a Agenţiei Europerne pentru Managementul Cooperării Operaţionale la Graniţele Externe ale Statelor Membre (Frontex). În capitolul trei sunt descrise facilităţile pe care instituţiile de resort din domeniul cooperării le oferă poliţiştilor din România, şi sunt prezentate structurile de cooperare internaţională la nivel intern: Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţionlă, Biroul Naţional Interpol, Punctul Naţional Focal. Contribuţia deosebit de valoroasă a cărţii este de a evidenţia racordarea Poliţiei Române la circuitul informaţional şi la mediul instituţional european şi cooperarea poliţiei cu instituţii UE similare şi din alte domenii conexe. Această carte are meritul de a creşte încrederea societăţii civile în instituţie şi de a o face

6

atentă la modernizarea şi reformarea instituţională pe care o presupune acest proces al cooperării poliţieneşti. Poliţistul trebuie să conştientizeze că reprezintă în ochii societăţii imaginea unui garant al siguranţei, un apărător al vieţii şi al adevărului. Prin această carte, el are posibilitatea de se informa despre instrumentele şi căile de cooperare poliţienească şi despre progresul de ansamblu al instituţiei pe care o deserveşte. Cartea nu se adresează numai poliţiştilor pentru care reprezintă un instrument deosebit de util de perfecţionare profesională, ci se doreşte a fi un sprijin util tuturor celor care sunt interesaţi să contribuie la crearea unui spaţiu al “libertăţii, siguranţei şi respectării legilor”. Orice politică eficientă de luptă împotriva formelor de manifestare a criminalităţii trebuie acompaniată de abordări multidisciplinare. De aceea, este de salutat acest demers care va reprezenta o bibliografie valoroasă în sprijinul pregătirii poliţieneşti.

Inspector General al Poliţiei Române chestor principal de poliţie Dan Valentin Fătuloiu

7

Cuvânt înainte

Odată cu evoluţia şi progresul pe care îl observăm în toate domeniile, lumea în care trăim devine din ce în ce mai mică, îndeosebi Europa. Noţiunea de „frontieră” nu mai are acelaşi sens. Frontierele între ţări nu mai sunt bariere de netrecut ce separau o populaţie de alta. Astfel, tot ce uşurează viaţa cetăţenilor, uşurează şi activitatea infractorilor. La ora când restricţiile în călătoriile internaţionale au fost simplificate şi când mijloacele de transport şi comunicare s-au modernizat, posibilităţile oferite criminalităţii internaţionale au crescut considerabil. Dezvoltarea economică şi socială a societăţii moderne, implementarea elementelor noi de structură deschid continuu noi posibilităţi criminalităţii internaţionale. Expresia “criminalitate internaţională” nu înseamnă o categorie de infracţiuni delimitate juridic. Ea se aplică totuşi la un număr mare de infracţiuni, cum ar fi falsul de monedă, comerţul cu fiinţe umane, proxenetismul, traficul de droguri, care sunt prevăzute de diverse convenţii internaţionale. În toate cazurile menţionate, autorii infracţiunilor se dovedesc a fi greu de identificat şi de arestat. Numai cooperarea şi conlucrarea internaţională, schimbul de informaţii între autorităţile de poliţie ale ţărilor cointeresate, vor contribui la aducerea infractorilor în faţa justiţiei. Cooperarea poliţienească internaţională nu este o idee nouă, ea datând încă din secolul al XIX-lea, deşi interesul pentru realizarea acesteia era unul politic şi mai puţin generat de necesitatea reducerii criminalităţii.

8

Astfel, au fost dezvoltate instituţii de cooperare organizate în funcţie de problematica pe care o abordau sau de teritoriul pe care aveau competenţe. Construcţia politică a unei Europe Unite a avut pe agenda sa şi facilitarea capacităţilor de cooperare poliţienească la nivel european, care, în prezent, se regăsesc într-un concept mai larg: un spaţiu european al

libertăţii, securităţii şi justiţiei. Strategia de Securitate a Uniunii Europene, adoptată în decembrie 2003, prevede o întărire a capacităţilor interne de asigurare a securităţii cetăţenilor din spaţiul comunitar, prin:

– o mai bună cooperare poliţienească la nivel european; – colectare centralizată a datelor prin intermediul Sistemului de Informaţii Schengen;

– o politică transversală de combatere a drogurilor;

– o politică globală de combatere a traficului de fiinţe umane şi migraţie ilegală; managementul integrat al frontierelor externe ale Uniunii Europene;

– o luptă puternică împotriva terorismului internaţional;

– o strânsă cooperare cu statele nemembre. În lucrare se prezintă, sumar, principalele instituţii de cooperare poliţienească, la nivel internaţional, cu implicaţii directe în activitatea operativă a poliţiştilor din România. Primul capitol oferă o privire de ansamblu a conceptelor şi dimensiunii istorice a cooperării poliţieneşti. Diferenţele dintre noţiunea de cooperare judiciară şi cooperare poliţienească sunt importante, deşi de cele mai multe ori folosesc aceleaşi instrumente de cooperare. Istoria cooperării poliţieneşti introduce cititorul în contextul politic care a favorizat, în secolul al

9

XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, dezvoltarea cooperării poliţieneşti. Capitolul al doilea prezintă, pe scurt, principalele instituţii de cooperare poliţienească şi instrumentele specifice la nivel internaţional şi, în special, european. Cel de-al treilea capitol ne introduce în problematica instituţiilor de cooperare polţienească din România şi oferă o descriere a facilităţilor pe care le oferă poliţiştilor. Prezenta lucrare nu are pretenţia unui tratat aprofundat al domeniului, ci îşi propune să fie un instrument pentru cunoaşterea instituţiilor, instrumentelor şi căilor de cooperare poliţienească la nivel internaţional şi european.

Autorii

10

Cuprins:

Prefaţă 5 Cuvânt înainte 8

CAPITOL I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE COOPERAREA POLIŢIENEASCĂ Istoria cooperării poliţeneşti internaţionale Cooperarea poliţienească în cadrul Uniunii Europene Cooperarea judiciară versus cooperarea poliţieneacă. Instrumente de cooperare CAPITOLUL II. STRUCTURI EUROPENE ŞI INTERNAŢIONALE DE COOPERARE POLIŢIENEASCĂ Oficiul European de Poliţie - Europol Cooperarea Schengen Frontex – Agenţia Europeană pentru Managementul Cooperării Operaţionale la Frontierele Externe ale

Frontex – Agen ţ ia European ă pentru Managementul Cooper ă rii Opera ţ ionale la
Frontex – Agen ţ ia European ă pentru Managementul Cooper ă rii Opera ţ ionale la
Frontex – Agen ţ ia European ă pentru Managementul Cooper ă rii Opera ţ ionale la
Frontex – Agen ţ ia European ă pentru Managementul Cooper ă rii Opera ţ ionale la
Frontex – Agen ţ ia European ă pentru Managementul Cooper ă rii Opera ţ ionale la
Frontex – Agen ţ ia European ă pentru Managementul Cooper ă rii Opera ţ ionale la

12

12

20

29

36

36

43

Statelor Membre (European Agency for the Management of Operational Cooperation at the External Borders of the

Member States)

60

Colegiul European de Poliţie – CEPOL

64

Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale – INTERPOL (O.I.P.C. – INTERPOL)

67

CAPITOLUL III. STRUCTURI DE COOPERARE INTERNAŢIONALĂ LA NIVEL INTERN

78

Organizarea şi competenţele Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională

78

Biroul Naţional Interpol

80

Punctul Naţional Focal

89

11

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE COOPERAREA POLIŢIENEASCĂ

Istoria cooperării poliţeneşti internaţionale

Activitatea poliţienească internaţională nu este o invenţie a lumii contemporane, ci datează din timpul formării statelor moderne. Primele forme de cooperare poliţienească sunt atestate la începutul secolului al XIX- lea şi au avut caracter politic, distinct de realizarea unor obiective privind criminalitatea şi au fost limitate în timp, lipsindu-le organizarea internaţională a acestui tip de cooperare. Organizaţiile de poliţie cu reprezentare la nivel internaţional nu au fost formate până când instituţiile de poliţie naţionale nu au devenit suficient de autonome de centrele politice ale statelor naţionale şi nu au avut propria lor birocraţie. Atunci când condiţia structurală a autonomiei instituţionale a fost realizată 1 , instituţiile naţionale de poliţie au început să colaboreze cu alte instituţii similare din alte state, pentru a schimba concepte cu privire la dezvoltarea şi controlul criminalităţii internaţionale. Astfel, formele de cooperare

1 În teoria weberiană, birocraţia dezvoltată de o instituţie este considerată ca fiind condiţie necesară creării autonomiei respectivei instituţii într-un stat.

12

poliţienească, care pe durata secolului al XIX-lea au fost orientate către protecţia regimurilor politice autocratice constituite, în special pe continentul european, vor conduce la constituirea, în 1923, a Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminală, organizaţie cunoscută astăzi ca Interpol 2 . În secolul XX, instituţiile poliţieneşti americane nu au jucat un rol deosebit în dezvoltarea unor modele de cooperare interstatale semnificative. Dimensiunea internaţională a cooperării poliţiilor americane se rezuma la contextul politic, caracterizat prin realizarea unor obiective asociate cu sclavia, imigrarea şi formarea graniţelor statelor din America de Nord. În Europa, practica cooperării poliţieneşti apare după mijlocul secolului al XIX-lea şi privea scopuri politice legate de protecţia regimurilor conservatoriste de activităţi

subversive, anarhiste. Cel mai bun exemplu îl constituie cazul Uniunii Poliţieneşti a Statelor Germane, o organizaţie poliţienească internaţională care a activat din 1851 până în 1866, pentru a suprima opoziţia politică a anarhiştilor, democraţilor şi socialiştilor. Uniunea a fost special creată pentru instituirea unor sisteme de schimb de informaţii între membri cu ajutorul unor formulare sau

în cadrul întâlnirilor poliţieneşti. Însă Uniunea nu a reuşit

decât atragerea unui număr de şapte poliţii ce reprezentau

state vorbitoare de limba germană, constituite politic într-

o formă federală. Deoarece organizarea poliţienească a

fost strâns legată de dimensiunea politică a statului,

2 Deflem Mathieu, International Police Cooperation - History of The Encyclopedia of Criminology, editată de Richard Wright şi J. Mitchell Miller, Routledge, New York, 2005.

13

declanşarea ostilităţilor între Prusia şi Austria a însemnat şi sfârşitul Uniunii Poliţieneşti a Statelor Germane 3 . La sfârşitul secolului al XIX-lea, incidentele violente susţinute de ideile politice radicale au determinat regimurile autocratice din Europa să accelereze activitatea de cooperare poliţienească internaţională. La 10 septembrie 1898, Regina Elisabeta a Austriei a fost ucisă de un anarhist italian pe nume Luigi Lucheni, fapt ce a determinat creşterea îngrijorărilor claselor politice cu privire la activităţile anarhiste. În mai puţin de trei săptămâni, la 29 septembrie 1898, guvernul italian a organizat o conferinţă internaţională la Roma pentru a organiza lupta antianarhistă. Conferinţa Internaţională de la Roma pentru Apărarea Socială Împotriva Anarhiştilor a fost organizată în perioada 24 noiembrie – 21 decembrie 1898 şi au participat peste 54 de delegaţi din 21 de ţări europene. În protocolul final al Conferinţei, anarhismul a fost definit ca fiind orice act care foloseşte mijloace violente pentru a distruge organizarea societăţii. Cu privire la activitatea specifică poliţiei, protocolul de la Roma a inclus planuri de încurajare a forţelor de poliţie de a supraveghea anarhiştii şi de a schimba informaţii între poliţiile naţionale. Tot cu această ocazie a fost adoptată metoda de identificare a portretului vorbit 4 şi au fost stipulate prevederi referitoare la extrădarea persoanelor implicate în crime şi răpiri ale unor personalităţi politice.

3 idem 4 Metoda portretului vorbit - portrait parlé - de identificare criminalistică, adoptată prin protocol, este o tehnică dezvoltată de Alphonse Bertillon, ce are la bază măsurarea diferitor părţi ale corpului.

14

În martie 1904, invocându-se asasinarea preşedintelui american McKenley, din septembrie 1901, de către un anarhist, autorităţile din Rusia au organizat la St. Petersburg a doua conferinţă antianarhistă, unde peste zece ţări au fost de acord cu semnarea Protocolului Secret pentru Războiul Internaţional asupra Anarhismului. Deşi la nivel internaţional se semnaseră două protocoale, foarte puţine ţări au introdus în legislaţia naţională prevederi referitoare la anarhism. Cu atât mai puţin se putea crea contextul politic internaţional pentru realizarea unei structuri internaţionale pentru schimbul de informaţii cu privire la anarhişti. Alături de anarhism, atenţia lumii internaţionale a fost atrasă şi de “sclavia albă”, termen folosit în acea perioadă pentru a denigra prostituţia. Prima conferinţă internaţională cu privire la sclavia albă a fost organizată de către autorităţile franceze la Paris, în 15 iulie 1902. Urmare a întâlnirii de la Paris, în 1904, Înţelegerea Internaţională pentru Eliminarea Traficului de Sclavie Albă a fost semnată de 12 guverne ale statelor europene. Statele Unite, deşi nu au semnat înţelegerea, au aplicat prevederile ei. La 4 mai 1910, înţelegerea a fost resemnată de 13 ţări europene. Deşi eficienţa în lupta împotriva sclaviei albe nu a avut rezultate semnificative, abordarea la nivel internaţional a unei probleme nonpolitice a oferit un cadru de cooperare al forţelor poliţieneşti naţionale, care devin din ce în ce mai autonome de clasa politică. Conform argumentării susţinute de sociologul Deflem Mathieu, organizarea poliţienească internaţională este un rezultat al creşterii autonomiei structurale în cadrul statului naţional, prin dezvoltarea propriei birocraţii

15

instituţionale, prin desprinderea scopurilor activităţii poliţieneşti de interesele clasei politice şi prin apariţia temelor cu caracter internaţional pentru facilitarea dialogului de specialitate 5 . “Cu cât este mai mare distanţa pe care instituţiile naţionale de poliţie au câştigat-o în poziţionarea independenţei faţă de centrele lor politice, cu atât este mai mare şansa ca aceste instituţii să poată dezvolta cooperarea internaţională6 . În România, autonomia organelor poliţieneşti faţă de clasa politică se realizează prin intrarea în vigoare a primei legi organice privind organizarea poliţienească, respectiv Legea organizării Poliţiei Generale a statului din 1 aprilie 1903. Elaborată de ministrul de interne Vasile Lascăr 7 , legea preciza atribuţiile şi stabilea competenţele personalului poliţiei şi instituia principiul stabilităţii organelor poliţieneşti şi scoaterea lor în afara luptelor politice 8 . Referitor la acest fapt, Vasile Lascăr afirma: „Noi voim ca agenţii de poliţie să fie la ordinele legii, să facă nu ceea ce le poruncim noi, ci ceea ce legea le ordonă9 .

5 Deflem, Mathieu, and Lindsay C. Maybin, Interpol and the Policing of International Terrorism: Developments and Dynamics since September 11, pag. 175-191 în Terrorism: Research, Readings, & Realities, editată de Lynne L. Snowden şi Brad Whitsel, Upper Saddle River, NJ: Pearson Prentice Hall, 2005.

6 Deflem, Mathieu, Policing world society. Historical foundations of international police cooperation. Clarendon Studies in Criminology. Oxford – New York: Oxford University Press, 2002, pag 21.

7 Vasile Lascăr este cunoscut posterităţii şi ca părintele şi organizatorul Poliţiei din România.

8 Cârjan Lazăr, Istoria Poliţiei Române de la origini până în 1949, Ed. Vestala, Bucureşti, 2000, pag. 17.

9 Idem, pag.180.

16

Începutul secolului XX oferă premisele necesare dezvoltării cooperării poliţieneşti internaţionale. Deşi multe încercări de internaţionalizare nu au fost reuşite, cert este că dimensiunea internaţională a criminalităţii se manifesta, iar necesitatea de reacţie era afirmată. Prima iniţiativă de a crea o organizaţie poliţienească internaţională, care să-şi desfăşoare activitatea cu privire la scopuri nonpolitice, a fost adoptată la Primul Congres al Poliţiei Criminale Internaţionale de la Monaco din 1914. Deşi obiectivele Congresului se circumscriau obligaţiilor de combatere a criminalităţii, noua instituţie internaţională nu a fost constituită deoarece participanţii nu au fost poliţişti ci oameni politici şi jurişti, care au purtat discuţiile doar cu privire la cadrul dreptului internaţional care să asigure procedurile de extrădare şi alte măsuri specifice. Încercări de organizare poliţienească internaţională s- au realizat şi pe teritoriul american, însă au fost orientate către dezvoltarea relaţiilor pe prietenie între forţele de poliţie şi mai puţin către obiective profesionale de reducere a criminalităţii. Astfel, au fost organizate conferinţe internaţionale la Buenos Aires în 1905 şi 1920 şi la Sao Paolo în 1912. Probabil cea mai importantă organizaţie internaţională de cooperare poliţienească este Interpol – Comisia Internaţională de Poliţie Criminală – care a fost fondată în 1923 la Congresul Poliţienesc Internaţional de la Viena, nu ca o iniţiativă diplomatică, ci ca o iniţiativă independentă, luată de reprezentanţii poliţiilor naţionale din diferite ţări, în principal din Europa. Percepţia specialiştilor cu privire la creşterea ratei criminalităţii a fost una din condiţiile ce au favorizat constituirea unei

17

organizaţii de cooperare poliţienească internaţională. “Statisticile furnizate de oficiali la întâlnire au confirmat necesitatea unui răspuns adecvat al poliţiei şi, în acelaşi timp, similitudinea de probleme cu care poliţiile europene se confruntau” 10 . Marea majoritate a participanţilor şi-au exprimat îngrijorarea cu privire la abilitatea crescândă a criminalilor. Comisia a fost realizată fără semnarea unui tratat internaţional sau document cu caracter legal, iar activitatea se planifica la diferite întâlniri sau prin corespondenţă între şefii structurilor poliţieneşti, fără controlul politic naţional. Pentru o perioadă lungă de timp nu au existat o recunoaştere internaţională a acestei organizări poliţieneşti şi o procedură legală de a fi membru. Pentru prima dată conducerea a fost stabilită la Viena, unde poliţia dispunea de facilităţi avansate în munca poliţienească. La sediul central, erau divizii specializate de identificare a paşapoarelor furate şi de evidenţă a amprentelor şi fotografiilor. Cele mai importante dezvoltări realizate de Comisie au fost mijloacele de comunicare directă poliţist-poliţist, precum şi reţeaua de radio şi publicaţiile de specialitate. Existenţa unei organizaţii profesionale poliţieneşti la nivel internaţional, cum este Comisia Internaţională de Poliţie Criminală într-un mediu politic eterogen, precum cel din prima jumătate a secolului al XX-lea, se datorează în principal caracterului pur poliţienesc al activităţilor desfăşurate sub egida sa şi a dimensiunii internaţionale a

10 Deflem Mathieu, Policing world society. Historical foundations of international police cooperation. Clarendon Studies in Criminology. Oxford – New York: Oxford University Press, 2002, pag. 143.

18

criminalităţii care devenea din ce în ce mai conştientă pentru instituţiile statului. Natura apolitică a Comisiei Internaţionale a Poliţiei Criminale a fost readusă în discuţie odată cu expansiunea nazistă în Europa, dar de data aceasta, ca mecanism de control al regimurilor politice. Astfel, după anexarea Austriei din 1938 şi instituirea regimului nazist, preşedinţia Comisiei a fost luată de un oficial german care a mutat sediul la Berlin, sub controlul structurilor SS. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a însemnat şi reforma Comisiei care, începând din 1946, urmare a deciziei reuniunii poliţieneşti din Bruxelles, Belgia şi-a mutat sediul la Lion, Franţa. Din acel moment, Interpol s-a extins ajungând în prezent la peste 180 de membri.

19

Cooperarea poliţienească în cadrul Uniunii Europene

Cooperarea poliţienească în cadrul Comunităţii Europene nu are acelaşi parcurs istoric ca şi instituţiile europene (cadrul Cronologie 11 ). Tratatul de la Roma din 25 martie 1957 a pus bazele Comunităţii Economice Europene şi mai puţin a avut în vedere cooperarea judiciară şi în special cea poliţienească, însă a facilitat dialogul şi a creat premisele unor forme de cooperare, tocmai prin crearea unui spaţiu economic comun. De fapt, cooperarea vamală şi cea judiciară în materie civilă se dezvoltă începând cu anii ’60, iar în anii ’70, urmare a conştientizării ameninţărilor euroterorismului se intensifică şi cooperarea în materie penală precum şi cea poliţienească. În anul 1975 a fost iniţiat un grup informal denumit Grupul TREVI, cu scopul de a asigura cooperarea în lupta împotriva terorismului. În acest context, preşedintele francez, Giscard d’Estaing propune crearea „spaţiului judiciar european în materie penală”, pentru statele membre ale Comunităţii Europene. Această idee urmărea să intensifice cooperarea judiciară în materie penală, care deja exista într-un cadru mai larg, respectiv cel al Consiliului Europei. Această iniţiativă nu a reuşit să ofere premisele creării unei instituţii de cooperare internaţionale datorită opoziţiei Olandei, care considera

11 HISTORIC STAGES An area of freedom, security and justice EU “Information and communication" Unit, Directorate-General JUSTICE, FREEDOM AND SECURITY, B-1049 Brussels – November 2004.

20

necesară menţinerea monopolului de către Consiliul Europei, în materie de cooperare judiciară.

Cadru: CRONOLOGIE

– iunie 1976: prima întâlnire a Gruplui Trevi;

– iunie 1985: semnarea primului acord Schengen de către cinci State Membre;

– iunie 1990: semnarea Convenţiei Schengen;

– februarie 1992: semnarea Tratatului Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht);

– martie 1995: aplicarea Convenţiei Schengen în şase State Membre;

– octombrie 1997: semnarea Tratatului de la Amsterdam;

– mai 1999: se aplică Tratatul de la Amsterdam;

– octombrie 1999: Consiliul European de la Tampere;

– decembrie 2000: proclamarea Cartei Drepturilor Fundamentale;

– februarie 2001: semnarea Tratatului de la Nice şi adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene;

– septembrie 2001: Consiliul aprobă planul de acţiune european de luptă împotriva terorismului, care va fi revizuit după atacurile de la Madrid, din 2004;

– februarie 2002: a fost înfinţat Eurojust, cu sediul la Haga;

– iunie 2002 Consiliul adoptă decizia cadru pentru mandatul de arestare european;

– ianuarie 2003: baza de date Eurodac a devenit operaţională

– februarie 2003: se aplică Tratatul de la Nice;

– iulie 2003: concluziile Convenţiei cu privire la viitorul Europei, ce au realizat pasul către Constituţia Europei;

– iunie 2004: adoptarea Constituţiei Europene de şefii statelor sau de guverne;

– octombrie 2004: semnarea Constituţiei Europene.

Precum într-un joc de domino, necesitatea realizării cooperării internaţionale apare odată cu intensificarea ameninţărilor privind creşterea criminalităţii şi a

21

riscurilor, datorită creării pieţei europene, care a presupus eliminarea controalelor de la frontierele interne. Pentru evitarea problemelor legate de securitate după adoptarea Actului Unic European, în 1986, eliminarea controalelor interne a fost un proces desfăşurat în paralel cu intensificarea cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne 12 . Dezideratele cooperării judiciare şi a celei poliţieneşti se realizează, începând cu 1970, sub necesitatea cooperării în faţa ameninţărilor comune şi capătă cadrul legal formal prin constituirea celui de-al treilea pilon Justiţie şi Afaceri Interne (JAI). Politica JAI a fost prevăzută în cadrul Tratatului de la Maastricht şi a fost dezvoltată, în forma cea mai avansată, în Constituţia Europeană. Primii paşi către cooperarea poliţienească s-au făcut datorită necesităţii cooperării în cadrul Comunităţii Europene împotriva ameninţării terorismului 13 . Astfel, în cadrul Consiliului European de la Roma, din 1 decembrie 1975, s-a hotărât constituirea Grupului TREVI, care s-a întâlnit, pentru prima dată, la 29 iunie 1976, fiind format din reprezentanţi ministeriali. Scopul Grupului era de a stabili modalităţi de cooperare şi schimb de informaţii cu privire la ameninţările teroriste şi de a facilita dezvoltarea de strategii complementare ale Statelor Membre în lupta antiteroristă. Începând cu 1985, Grupului TREVI i s-a

12 Anne Weyembergh, Building A European Legal Area: What Has

Been Achieved And What Has Still To Be Done?, disertaţie susţinută la seminarul organizat de Fundaţia Cicero "Justice and Home Affairs - How to Implement the Amsterdam Treaty?", PARIS, 13-14 Aprilie

2000.

13 Brigăzile Roşii din Italia şi Fracţiunea Armată Roşie din Germania

22

extins activitatea şi asupra imigraţiei ilegale şi combaterii criminalităţii organizate. Grupul TREVI a dezvoltat politica JAI, în special în probleme de contraterorism (TREVI I), cooperare poliţienească (TREVI II), lupta împotriva criminalităţii internaţionale (TREVI III) şi eliminarea frontierelor (TREVI 1992) 14 . Grupurile de lucru senioriale realizate au prefigurat structura interguvernamentală ce a pus bazele Acordurilor Schengen şi al Tratatului de la Maastricht. Cooperarea poliţienească în cadrul comunitar s-a dezvoltat ca o reacţie a evoluţiei pe care Piaţa Comună europeană o avea, şi a transformărilor pe care le producea în mecanismele clasice ale statelor europene. Afirmarea principiului libertăţii de mişcare, atât a bunurilor, cât şi a cetăţenilor a determinat eliminarea graniţelor dintre Statele Membre. Eliminarea treptată a controlului de la graniţă asupra persoanelor care se deplasau în spaţiul Comunităţii Europene a determinat semnarea primului Acord Schengen, la 14 iunie 1985 în localitatea Schengen (Luxemburg) de către Germania, Franţa, Belgia, Luxemburg şi Olanda. Acordul a intrat în vigoare începând cu 2 martie 1986. La 19 iunie 1990, aceleaşi cinci state au semnat Convenţia pentru implementarea Acordului Schengen (Convenţia Schengen) dând naştere astfel, mecanismului principal de eliminare a controlului persoanelor la graniţă. Sistemul Schengen a introdus ofiţerii de legătură între statele semnatare, care să coordoneze schimbul de informaţii cu privire la migraţia ilegală, criminalitatea organizată, traficul de droguri şi terorismul. A fost

14 *** Living in an Area of Freedom, Security and Justice, Consiliul Uniunii Europene, Secretariatul General, Direcţia F – Comunicare, 1 ianuarie 2005, pag. 8.

23

introdus dreptul de a urmări persoanele suspecte şi pe teritoriul statelor membre. Semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, Tratatul de la Maastricht a creat Uniunea Europeană ce avea propriul corp instituţional şi trei mari direcţii de acţiune, cunoscute ca piloni:

Comunităţile Europene, Politica Comună de Securitate şi Externe şi cooperare în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne. Pentru JAI, Tratatul a prevăzut crearea unui Comitet de Coordonare în cadrul Consiliului European. JAI încorporează şi organizează cooperarea interguvernamentală ce a fost dezvoltată din anii ‘70 şi este reglementată în Titlul VI al Tratatului de la Maastricht. Cooperarea are la bază nouă probleme de interes comun:

– azilul;

– trecerea frontierelor externe;

– imigrarea;

– politica privind naţionalii din celelalte ţări;

– lupta împotriva drogurilor şi a consumului de droguri;

– lupta împotriva fraudelor internaţionale;

– cooperarea judiciară în materie civilă;

– cooperarea judiciară în materie penală;

– cooperarea poliţienească şi vamală, inclusiv crearea

Europol-ului 15 . Deşi în cinci ani au fost adoptate peste 500 de decizii privind politica europeană în materie de justiţie şi afaceri interne, cel mai important rezultat obţinut prin politica

15 *** Living in an Area of Freedom, Security and Justice, Consiliul Uniunii Europene, Secretariatul General, Direcţia F – Comunicare, 1 ianuarie 2005, pag. 9.

24

JAI a fost semnarea Convenţiei Europol, în 1995, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1999. Prin această convenţie a fost constituit Oficiul de Poliţie European ce a promovat, în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, principiile conlucrării şi al cooperării, în schimbul de informaţii între instituţiile de aplicare a legii din Statele Membre. Tratatul de la Amsterdam împarte cel de-al treilea pilon constituit prin tratatul de la Maastricht, în două părţi şi transferă aproape toată problematica către primul pilon. Politica de azil şi migraţie, statutul naţionalilor din ţările terţe, trecerea graniţelor externe, cooperarea judiciară în materie civilă au devenit comunitare. Aceasta implică recurgerea la instrumentele Comunităţii Europene, precum directive şi reglementări, care sunt mult mai efective decât cele din cel de-al treilea pilon. De asemenea, acestea se supun controlului Curţii de Justiţie de la Luxemburg, cu câteva excepţii. Cooperarea poliţienească şi cooperarea judiciară în materie penală rămân într-un al treilea pilon reînnoit. Acest al treilea pilon continuă să aibă o natură interguvernamentală, iar rolul Parlamentului European este limitat, însă Curtea de Justiţie este introdusă, cu anumite limite, în domeniul cooperării poliţieneşti şi în cooperarea judiciară în materie penală. Tratatul de la Amsterdam a definit mai clar obiectivele fiecărui stat membru şi ale autorităţilor implicate în dezvoltarea politicii celui de-al treilea pilon. De asemenea, rolul Europolului a crescut, iar politica Justiţie şi Afaceri Interne (JAI) a fost cristalizată într-un nou concept: „un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei” care a fost implementat prin Programul de la Tampere, adoptat de Consiliul European, în 1999, pentru o perioadă de 5 ani.

25

Pentru libertate”, scopul fiind extinderea libertăţii de mişcare a persoanelor, precum şi promovarea cetăţeniei Uniunii, protecţia drepturilor fundamentale şi facilitarea integrării cetăţenilor din ţările non-europene. Spaţiul de securitate cuprinde toate formele de luptă împotriva criminalităţii organizate, precum migraţia ilegală, traficul de fiinţe umane, traficul de droguri şi terorismul internaţional. Prin spaţiul justiţiei, scopul Uniunii este de a garanta acces egal cetăţenilor europeni la justiţie şi de a facilita cooperarea între autorităţile judiciare ale statelor membre.” 16 Programul de la Tampere a pus în practică prevederile Tratatului de la Amsterdam şi a solicitat realizarea de urgenţă, de echipe de investigaţie comune ca primă etapă în lupta împotriva traficului de fiinţe umane şi a terorismului. Se avansează în procesul de euroconformizare prin identificarea sectoarelor asupra cărora trebuie să se convină cu privire la definiţii, sancţiuni şi incriminări comune. Prin concluziile de la Tampere se creează şi Eurojust compusă din procurori, magistraţi şi ofiţeri de poliţie cu competenţă echivalentă la nivel naţional, pentru a facilita coordonarea autorităţilor de urmărire penală şi susţinerea investigaţiilor criminale în domeniul criminalităţii organizate. La 5 noiembrie 2004, Consiliul European a adoptat un nou program cunoscut ca „Programul de la Haga”, pentru realizarea în Uniunea Europeană a unui spaţiu de justiţie, securitate şi libertate pentru următorii 5 ani.

16 *** Living in an Area of Freedom, Security and Justice, Consiliul Uniunii Europene, Secretariatul General, Direcţia F – Comunicare, 1 ianuarie 2005, pag.5.

26

Cadrul PROGRAMUL DE LA HAGA – 10 PRIORITĂŢI

Planul de acţiune pe următorii 5 ani pentru Libertate, Justiţie şi Securitate este o iniţiativă politică decisivă şi piatra de temelie a Obiectivelor Comisiei Strategice pentru 2010. Planul de Acţiune preia majoritatea priorităţilor pentru Libertate, Justiţie şi Securitate – aprobat de către Consiliul European în Noiembrie 2004 – şi le transformă în acţiuni concrete, incluzând un orar de adoptare şi implementare. Acesta identifică 10 zone cheie de acţiune prioritară:

1. Drepturi fundamentale şi cetăţenie (Fundamental rights and citizenship) Asigură dezvoltarea completă şi întărirea politicilor referitoare la cetăţenie, monitorizarea şi promovarea respectării drepturilor fundamentale.

2. Lupta împotriva terorismului (The fight against terrorism) Axată pe diferite aspecte de prevenire, pregătire şi răspuns, pentru a întări în continuare, iar unde este necesar pentru a spori capacitatea Statelor Membre de a lupta împotriva terorismului.

3. Managementul migraţiei (Migration management) Defineşte o abordare echilibrată a managementului migraţiei prin dezvoltarea unei politici comune pentru imigrare la nivelul Uniunii Europene, în acelaşi timp cu întărirea luptei împotriva migraţiei ilegale şi traficului cu fiinţe umane, în special cu femei şi copii.

4. Graniţele interne, externe şi vizele(Internal borders, external borders and visas) Continuarea dezvoltării unui management integrat al graniţelor externe şi a unei politici comune a vizelor, în acelaşi timp asigurându-se circulaţia liberă a persoanelor.

5. O zonă comună pentru azil (A common asylum area) Se lucrează pentru stabilirea unei zone comune pentru azil, luând în considerare tradiţia umanitară şi respectarea obligaţiilor internaţionale de către Uniune şi eficientizarea unei proceduri armonioase.

6. Integrarea: impactul pozitiv al migraţiei asupra societăţii şi economiei (Integration:

the positive impact of migration on our society and economy) Adoptă, sprijină şi încurajează măsurile Statelor Membre pentru adoptarea unor politici mai bune în domeniul integrării pentru maximizarea impactului pozitiv al migraţiei asupra societăţii şi economiei noastre.

7. Datele personale şi protecţia schimbului de informaţii (Privacy and security in sharing information) Stabilirea unui echilibru pentru schimbul de date personale şi protecţia informaţiilor între agenţiile de aplicare a legii şi autorităţile judiciare, respectând în întregime drepturile fundamentale la intimitate şi protecţia datelor personale, cât şi principiul disponibilităţii informaţiilor.

8. Lupta împotriva crimei organizate (The fight against organised crime) Dezvoltarea şi implementarea unui concept strategic pentru confruntarea cu crima organizată la nivelul UE, incluzând cunoaşterea fenomenului, cooperarea între agenţiile de aplicare a legii, cooperarea judiciară, iniţiative legislative şi non-legislative şi cooperarea cu ţările din lume a treia şi organizaţii internaţionale. Folosirea la capacitate maximă şi dezvoltarea în continuare a Europol şi Eurojust.

9. Justiţia penală şi civilă: o zonă europeană eficientă în domeniul justiţiei pentru fiecare (Civil and criminal justice: an effective European area of justice for all) Garantează o zona europeană eficientă în domeniul justiţiei prin asigurarea unui acces eficient la justiţie pentru fiecare şi aplicarea hotărârilor judecătoreşti.

10. Libertate, Securitate şi Justiţie: împărţirea responsabilităţilor şi solidaritate (Freedom, Security and Justice: sharing responsibility and solidarity) Acordarea de înţeles noţiunilor de împărţire a responsabilităţilor şi solidaritate între Statele Membre prin revizuirea tipurilor de politici şi instrumente financiare care întrunesc obiectivele pentru Libertate, Securitate şi Justiţie în cel mai eficient mod.

În concluzie, cooperarea poliţienească europeană este parte a cooperării promovate prin pilonul al treilea al Uniunii Europene, JAI, care a fost adoptat prin Tratatul

27

Uniunii Europene ce a intrat în vigoare din 1993. În efortul de a asigura o singură piaţă europeană şi o singură cetăţenie europeană, sub JAI s-a dezvoltat o arhitectură instituţională complexă şi o varietate de instrumente legale. În prezent, cadrul juridic european de cooperare poliţienească este dat de articolele 29 şi 30 (K.1 şi K.2) ale Tratatului Uniunii Europene şi de articolul 135 (116) al Tratatului privind Constituţia Europeană, iar Comisia Europeană a stabilit următoarele priorităţi de acţiune:

- crearea de structuri de coordonare la nivel european, în domeniile informaţiei operative (Europol), al comunicării interpersonale a top-managerilor (Task- Force-ul European al Şefilor de Poliţie), al pregătirii personalului (Colegiul European de Poliţie) şi al participării la eforturile de peacekeeping (Forţa Europeană de Reacţie Rapidă); – prevenirea criminalităţii transnaţionale prin promovarea celor mai bune practici şi suţinerea Forum- ului de Prevenire a Criminalităţii; – implementarea măsurilor prevăzute pentru poliţie din Convenţia Schengen, cu privire la Libertatea de Circulaţie;

– combaterea huliganismului la evenimentele sportive majore.

– combaterea terorismului.

28

Cooperarea judiciară versus cooperarea poliţienească. Instrumente de cooperare

Starea de maturitate pe care societatea internaţională

o atinge pe diferitele sale paliere de existenţă a dus la

crearea organismelor internaţionale de cooperare. Internaţionalizarea fenomenelor criminale a determinat un răspuns de aceeaşi natură din partea statelor afectate, iar subiecte precum combaterea crimei organizate sau a terorismului au intrat cu prioritate pe agenda politică a liderilor internaţionali şi au determinat crearea unor organisme care să asigure spaţiul de comunicare internaţional, în special european şi să ofere instrumente legale de cooperare care să respecte statul de drept şi suveranitatea tuturor reprezentanţilor naţionali. Încă de la început, trebuie făcută diferenţa între cooperarea judiciară şi cea poliţienească, termeni ce se circumscriu la două mari capitole: justiţie şi securitate. Deşi cele două merg în paralel, ambele se determină una

pe cealaltă şi se asigură reciproc. Cooperarea judiciară are ca scop recunoaşterea reciprocă a deciziilor judiciare, armonizarea legislativă şi dezvoltarea unor mecanisme de cooperare operaţională (Eurojust, EJN – European Judicial Network etc.) pentru realizarea unui spaţiu de justiţie (legalitate). Pentru Uniunea Europeană, subiectul este nou şi apare ca necesitate a eliminării graniţelor. Primii paşi sunt realizaţi în contextul Schengen, primele îmbunătăţiri sunt efectuate odată cu Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de

la Amsterdam.

29

Recunoaşterea reciprocă a deciziilor judiciare presupune ca o decizie luată într-unul din Statele Membre să fie recunoscută şi implementată în toate celelalte State Membre, ca decizie naţională. În anul 2000 a fost adoptat Programul european pentru recunoaşterea reciprocă în materie penală, iar în 2005 a fost adoptat un plan de acţiune în vederea asigurării implementării conceptului. Principalele activităţi în acest domeniu au vizat: mandatul de arest european, deciziile cadru cu privire la recunoaşterea reciprocă a penalităţilor financiare, a deciziilor de confiscare, executarea sentinţelor în închisoare, cazierul judiciar etc. Aceste activităţi au fost susţinute prin implementarea unor definiţii comune a infracţiunilor, în special cele transnaţionale şi prevederi similare referitoare la nivelul minim de sancţionare a infracţiunilor în legislaţia penală a Statelor Membre. Cooperarea poliţienească presupune asigurarea schimbului de informaţii, cooperarea, conlucrarea şi colaborarea pentru prevenirea şi reducerea criminalităţii şi asigurarea unui spaţiu de securitate naţională şi, implicit, internaţională. Cooperarea, conlucrarea şi colaborarea exprimă modalităţile concrete prin care agenţiile de aplicare a legii acţionează în vederea realizării unor obiective comune. Coordonarea eforturilor informative, schimbul de informaţii şi alte nevoi de cooperare se realizează prin protocoale, programe, proiecte ori operaţiuni informative. Cooperarea semnifică organizarea, coordonarea, susţinerea şi realizarea în comun, pe baza unor programe specializate sau planuri de măsuri, de către structurile privind schimbul de date şi informaţii, în raport de

30

competenţe, a unor acţiuni specifice, care vizează obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor şi produselor informaţionale cu relevanţă pentru combaterea infracţionalităţii, de care să beneficieze toţi participanţii. Conlucrarea defineşte modalităţile concrete de organizare şi desfăşurare de către personal sau compartimente specializate, în raport de competenţe, în beneficiul autorităţilor, a unor acţiuni specifice, limitate în timp şi spaţiu, care vizează obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor şi produselor informaţionale cu relevanţă operativă. Colaborarea se realizează pentru necesităţile de angajare a competenţelor altor autorităţi sau instituţii publice/organizaţii de drept privat, agenţii de aplicare a legii şi structuri departamentale iniţiind şi dezvoltând proiecte de colaborare pe baza şi în executarea dispoziţiilor legii 17 . Instituţiile de cooperare poliţienească la nivelul României sunt: Punctul Naţional Focal, Unitatea Naţională Europol, Biroul S.I.R.E.N.E. – în stadiu de dezvoltare şi implementare, Instituţia ataşaţilor de afaceri interne/ofiţerilor de legătură, Centrul Regional SECI, Biroul Naţional Interpol. Ele reflectă principalele instituţii de cooperare poliţienească internaţională de la diferite nivele:

regional – Europol, Centrul SECI;

OIPC

global

Interpol,

ONU

programe);

(convenţii,

17 *** Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională - componentă modernă în lupta împotriva criminalităţii transfrontaliere, material de prezentare, www.mai.gov.ro

31

multilateral – Task Force-uri;

bilateral – instituţia ataşaţilor de afaceri interne şi

ofiţerilor de legătură. Cooperarea poliţienească internaţională se realizează prin instrumente specifice, care au rolul de a asigura cadrul legal oferit atât de dreptul naţional, cât şi de dreptul public internaţional. Instrumentele de cooperare se constituie ca forme-cadru, reciproc recunoscute de state, care stabilesc condiţiile şi modalităţile de cooperare. În continuare, vor fi dezvoltate instrumentele de cooperare statuate prin intermediul Uniunii Europene. Tratatul de la Amsterdam reuşeşte să clarifice şi să simplifice instrumentele legale de cooperare europeană pentru asigurarea spaţiului de libertate, securitate şi justiţie. Ele diferă în funcţie de pilonul sub care se află problematica pentru care se solicită cooperarea. Asigurarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie îşi răsfrânge activitatea sub primul pilon comunitar şi în special sub cel de-al treilea.

Instrumentele legale ale celui de-al treilea pilon îşi au baza în modelul celui de-al doilea pilon (politica unitară în domeniul străinilor şi securităţii). Înaintea adoptării Tratatului de la Amsterdam, cele mai importante instrumente ale Consiliului în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne au fost clasicele convenţii internaţionale. Implementarea convenţiilor este însă lentă şi dificilă, în orice caz, Tratatul de la Amsterdam a creat două noi instrumente: deciziile şi sistemul decizional. Convenţiile sunt instrumente tradiţionale de drept internaţional. Consiliul Uniunii Europene poate încheia convenţii şi poate recomanda adoptarea lor de către Statele Membre. Spre deosebire de poziţiile comune şi

32

alte decizii, convenţiile trebuiau ratificate de către parlamentele naţionale ale tuturor Statelor Membre, până la data la care Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare. Până la acea dată, convenţiile s-au aplicat, cu unele excepţii, imediat ce măcar jumătate din Statele Membre le-au ratificat. Spre exemplu, pe 26 iulie 1995, Consiliul a adoptat o convenţie stabilind un Birou European Poliţienesc (Europol). Sistemul decizional, asemenea directivelor Comunitare, este influenţat de Statele Membre, în funcţie de rezultatele care urmează a fi obţinute, în timp ce alegerea formei şi metodelor rămân în sarcina autorităţilor naţionale, spre deosebire de directive. Sistemul decizional nu are un efect direct (şi din această cauză nu poate fi folosit ca bază în procedurile judiciare, de către indivizi). Acestea sunt folosite pentru a aproxima legile şi regulamentele din Statele Membre. De exemplu, la data de 22 decembrie 2003, Consiliul a adoptat Decizia cadru privind lupta împotriva exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile. Deciziile sunt obligatorii, dar nu au efect direct. Ele sunt însoţite, în mod consecvent, de către măsurile de implementare. O decizie – în sens legal – poate fi luată pentru orice scop, mai puţin pentru a aproxima legile şi regulamentele interne ale Statelor Membre. Deciziile au fost adoptate, spre exemplu, pentru probleme de cooperare judiciară (crearea Eurojust) şi cooperare poliţienească (crearea Colegiului European Poliţienesc). Consiliul acţionează unanim pentru adoptarea deciziilor cadru şi a deciziilor. Implementarea măsurilor poate fi aplicată de către majoritatea calificată, în anumite cazuri.

33

Poziţiile comune definesc abordarea Uniunii referitoare la o anumită problemă, pe care Statele Membre le apără în organizaţii şi conferinţe

internaţionale. Anterior intrării în vigoare a Tratatului de

la Amsterdam, Consiliul a adoptat o poziţie comună pe

definiţia exactă a termenului „refugiat” pentru problemele referitoare la azil. Instrumentele comunitare (ale primului pilon) sunt folosite din ce în ce mai des în vederea implementării politicilor pentru justiţie şi afaceri interne. Această

tendinţă reflectă greutatea politică în creştere a Comisiei,

a Parlamentului European, a Curţii de Justiţie ale

Comunităţilor Europene, în relaţie cu Consiliul. Regulamentele sunt obligatorii în toate elementele lor şi direct aplicabile în toate Statele Membre. Nici o măsură naţională nu este necesară pentru implementarea acestora. Acestea sunt generale, ca scop şi obligatorii

pentru toate Statele Membre. La data de 18 februarie 2003, spre exemplu, Consiliul a adoptat Regulamentul care stabileşte criteriile şi mecanismele folosite pentru determinarea Statului responsabil să examineze cererea

de azil.

Directivele europene stabilesc obiective şi rezultate pe care Statele Membre trebuie să le atingă, prin intermediul legislaţiei naţionale sau alte măsuri corespunzătoare. Exemplu: la data de 29 aprilie 2004, Consiliul a adoptat Directiva care stabilea condiţiile pentru recunoaşterea statutului de refugiat şi definea drepturile implicite. Deciziile sunt obligatorii şi pot fi adresate unuia sau mai multor State Membre în special sau tuturor Statelor Membre, companiilor şi indivizilor.

34

Recomandările şi opiniile sunt instrumente ce nu sunt obligatorii din punct de vedere legal şi nu constituie instrumente legislative. Ele sunt adresate în mod frecvent Statelor Membre şi reprezintă un obiectiv general sau definesc un set de măsuri recomandate de către Consiliu. Rezoluţiile, declaraţiile şi concluziile oferă punctul de vedere al Consiliului şi nu sunt obligatorii. Acestea pot avea, fără discuţie, un impact politic important 18 . Tratatul de la Amsterdam a introdus modificări substanţiale pentru cel de-al treilea pilon, care au afectat în mod profund suveranitatea naţională şi principiul teritorialităţii. Acesta oferă posibilitatea efectuării de operaţii către Europol şi stabileşte implementarea de măsuri pentru asigurarea unor reguli minime, cu privire la elementele constitutive ale infracţiunilor în domeniul crimei organizate, terorismului şi traficului ilicit de droguri 19 .

18 *** Living in an Area of Freedom, Security and Justice, Consiliul Uniunii Europene, Secretariatul General, Direcţia F – Comunicare, 1 ianuarie 2005, pag. 13.

19 Anne Weyembergh, Building A European Legal Area: What Has Been Achieved And What Has Still To Be Done?, disertaţie susţinută la seminarul organizat de Fundaţia Cicero "Justice and Home Affairs - How to Implement the Amsterdam Treaty?", PARIS, 13-14 Aprilie

2000.

35

CAPITOLUL II STRUCTURI EUROPENE ŞI INTERNAŢIONALE DE COOPERARE POLIŢIENEASCĂ

Oficiul European de Poliţie - Europol

Misiune şi istoric

Europol este organizaţia care se ocupă de aplicarea legii, în cadrul Uniunii Europene şi care operează cu informaţiile referitoare la criminalitate. Obiectivul său este acela de a îmbunătăţi eficacitatea şi cooperarea autorităţilor competente din statele membre, în ceea ce priveşte prevenirea şi combaterea formelor grave de crimă internaţională organizată şi de terorism. Europol-ul are misiunea de a-şi aduce o contribuţie semnificativă la acţiunea Uniunii Europene de aplicare a legii împotriva crimei organizate şi a terorismului, concentrându-şi eforturile asupra organizaţiilor criminale. Înfiinţarea organizaţiei Europol a fost convenită prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană, din 7 februarie 1992. Având sediul la Haga, în Olanda, Europol a început să-şi desfăşoare activitatea pe 3 ianuarie 1994, sub denumirea de Unitatea Droguri Europol (EDU), acţiunile sale fiind limitate la lupta împotriva drogurilor. Treptat, s-au adăugat şi alte domenii importante de criminalitate. Începând de la 1 ianuarie, mandatul Europol-ului s-a extins pentru a

36

cuprinde toate formele grave de criminalitate internaţională, aşa cum sunt enumerate în Anexa la Convenţia Europol. Convenţia Europol a fost ratificată de toate statele membre şi a intrat în vigoare la 1 octombrie 1998. În urma adoptării mai multor hotărâri cu caracter juridic privind Convenţia, Europol-ul a început să îşi desfăşoare toate activităţile în data de 1 iulie 1999. Pe data de 1 mai 2004, Uniunea Europeană le-a întâmpinat pe cele 10 noi state membre: statelor membre ale UE li s-a alăturat Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia în crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Însă, obţinerea statutului de membru Europol nu se face automat. Aderarea la Uniunea Europeană reprezintă doar un pas în obţinerea statutului de stat membru al Europol. Fiecare nou stat trebuie să adopte Convenţia Europol şi să înştiinţeze UE de intenţia lui de a se alătura organizaţiei. Statul candidat devine, în cele din urmă, membru cu drepturi depline, după 3 luni de la primirea înştiinţării de către UE. Cipru, Republica Cehă, Ungaria, Letonia, Lituania, Slovacia şi Slovenia au devenit membre Europol pe data de 1 septembrie 2004, urmate de Malta, pe 1 octombrie şi de Polonia, o lună mai târziu. Estonia le-a urmat exemplul la 1 iulie 2005. În prezent, se desfăşoară următoarea fază a proiectului de Extindere Europol: Bulgaria şi România au semnat Tratatul de Aderare la UE în aprilie 2005, urmând ca la 1 ianuarie 2007 să devină membre ale Uniunii Europene. Totodată, negocierile de aderare a Croaţiei la Uniunea Europeană sunt pe punctul de a începe. Managementul şi controlul Europolului

37

Europol-ul răspunde în faţa Consiliului Miniştrilor Justiţiei şi Afacerilor Interne. Consiliul răspunde de îndrumarea şi controlul Europol-ului. El numeşte Directorul şi Directorii adjuncţi