P. 1
Twain, Mark - Un Yankeu La Curtea Regelui Arthur

Twain, Mark - Un Yankeu La Curtea Regelui Arthur

|Views: 40|Likes:
Published by andree

More info:

Published by: andree on Feb 20, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as RTF, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/30/2015

pdf

text

original

Excomunicarea

Deodată atenţia mi-a fost îndepărtată de la această problemă: copila
începea să-şi piardă puterile şi starea sa se agravase atât de rău încât a
trebuit s-o veghem mereu. Nu răbdam să ne ajute cineva la îngrijirea ei,
aşa că Sandy şi cu mine am stat de veghe – schimbându-ne pe rând la
căpătâi – zile întregi. Ah, ce inimă curată avea Sandy; cât de simplă, cât
de sinceră şi de bună era! Într-adevăr, o soţie şi o mamă fără cusur; şi
totuşi mă însurasem cu ea fără nici un motiv anumit, în afară de acela că –
după tradiţiile cavalereşti – era proprietatea mea până în clipa în care
vreun alt cavaler mi-ar fi câştigat-o pe arena de întreceri. Rătăcise prin
toată Britania pe urmele mele; mă găsise la spânzurătoarea din marginea
Londrei şi îşi reluase pe dată vechiul loc alături de mine – şi asta în chipul
cel mai senin, de parcă ar fi fost dreptul ei. Cum eram cetăţean al Noii-
Anglii, acest soi de cârdăşie avea să-i scoată – mai curând sau mai târziu –
un nume rău. Asta era părerea mea, dar ea nu pricepea de ce; de aceea
am curmat iute discuţiile şi am făcut nunta.
Nu ştiam că trăsesem lozul cel mare; totuşi, aşa a fost. Într-un an, am
ajuns s-o ador şi între noi exista cea mai drăgăstoasă şi cea mai
desăvârşită camaraderie care se poate închipui. Lumea vorbeşte despre
prieteniile frumoase dintre două persoane de acelaşi sex. Dar contează
chiar şi cea mai măreaţă prietenie din acestea, faţă de prietenia dintre un
soţ şi o soţie, în care se contopesc cele mai bune porniri şi cele mai înalte
idealuri ale amândurora? Nu-i chip să asemeni aceste două feluri de
prietenie: una e pământească, cealaltă divină. La început, mai rătăceam în
visele mele cale de treisprezece veacuri şi sufletul meu nemulţumit chema
într-una umbrele unei lumi spulberate, ciulind urechile fără a căpăta vreun
răspuns. De multe ori, Sandy m-a auzit cum, prin somn, îmi ţâşnea pe
buze o chemare – un strigăt – strigătul acela de implorare. Cu nobilă
mărinimie, ea boteză copilul nostru după strigătul acela, închipuindu-şi că
era numele vreunei iubite pierdute. Fapta sa m-a mişcat până la lacrimi şi
chiar m-a dat gata, când mi-a zâmbit în faţă, cerând o răsplată meritată...
Şi aşa mi-a făcut drăgălaşa şi nostima ei surpriză.
— Numele unei făpturi, carea dragă inimii iaste, păstrat fi-va, şi sfinţit,
spre desfătarea de-a pururea a urechilor luminăţiei tale. Iară acum sărută-
mă, întru aflarea numelui ce l-am hărăzit copilei.

Cu toate astea, nu am descoperit ce nume putea fi. Habar n-aveam.
Dar ar fi fost o cruzime să-i mărturisesc Alisandei neştiinţa mea, stricând
frumosul ei joc, aşa că nu m-am dat de gol ci i-am zis:
— Da, ştiu, iubito, cât de drăgăstoasă şi cât de bună eşti! Dară voiesc
să aud buzele acestea ale tale, care sunt şi ale mele aşijderea, rostindu-l
mai întâi. Numai atunci viersul lui va fi desăvârşit.
Nespus de încântată, ea murmură:
— ALO-CENTRALA!
N-am pufnit în râs şi mă bucur şi azi că m-am stăpânit – dar încordata
abţinere de a nu râde a făcut să-mi trosnească toate cartilajele şi
încheieturile trupului şi săptămâni de-a rândul îmi auzeam oasele pocnind,
când începeam să merg. Sandy însă n-a descoperit niciodată greşeala ce-o
săvârşise. Prima dată când a auzit această formă de salut la telefon, a fost
mirată şi nu prea încântată: dar am spus că dădusem eu ordin şi că din
momentul acela, şi pentru totdeauna, telefonul urma să fie invocat prin
acea formalitate respectuoasă, spre veşnica slavă şi amintire a prietenei
mele pierdute şi a micii ei porecle. Nu era adevărat, dar s-a prins.
Ce să vă spun – două săptămâni şi jumătate am vegheat eu şi cu
Sandy lângă copilă şi, copleşiţi de teamă, nu mai ştiam ce se petrece pe
lume, dincolo de patul suferinţei. Apoi am fost răsplătiţi; centrul
universului nostru trecu hopul şi începu să se întremeze. Vă întrebaţi dacă
nutream simţământul recunoştinţei, în zilele acelea? Cuvântul
"recunoştinţă" nu e potrivit. Nu există nici un cuvânt pentru aşa ceva. Ştiţi
şi singuri – doar v-aţi vegheat copiii, când au trecut prin Valea Umbrelor şi
i-aţi văzut întorcându-se iar la viaţă şi alungând întunericul de pe faţa
pământului doar cu un singur zâmbet, care lumina toate cele şi pe care
totuşi l-ai fi putut acoperi cu mâna.
Ce mai, într-o clipită ne-am întors iar pe lume! Apoi, am zărit fiecare
în ochii celuilalt aceeaşi îngrijorare: trecuseră mai bine de două săptămâni
şi nava aceea tot nu se întorsese!
În clipa următoare, m-am înfăţişat suitei mele. Pe chipurile tuturor
vedeai că fuseseră frământaţi tot timpul de negre presimţiri. Mi-am
chemat escorta şi am galopat vreo cinci mile, până pe creasta unei coline
care domina marea. Unde era vasta flotă comercială, care în ultima vreme
populase şi înfrumuseţase lucitoarele întinsuri ale mării cu stolurile-i de
aripe albe? Pierise până la ultimul vas. Nici o pânză, de la un capăt la altul
al ţărmului, nici o dâră de fum – doar o singurătate moartă şi pustie, în
locul vieţii aceleia însufleţite şi pline.
M-am întors în grabă, fără să suflu un cuvânt nimănui, l-am spus
Alisandei vestea înspăimântătoare. Nu ne dădea prin cap nimic care să
poată explica lucrurile măcar în parte. Fusese vreo năvălire? Vreun
cutremur? Vreo molimă? Naţiunea fusese rasă de pe faţa pământului? Dar
cu ghicitul n-ajungi la nici un rezultat. Trebuia să plec imediat. Am
împrumutat flota regelui de acolo – adică un "vas" care nu era mai mare
decât o şalupă – şi în curând am fost gata de plecare.
Despărţirea – o, da – a fost tare grea. În timp ce-mi sărutam ca un
bezmetic fetiţa pentru ultima dată, ea s-a înviorat şi a gângurit ceva –
prima dată după mai bine de două săptămâni. Fetiţa ne-a umplut inimile
de bucurie. Dragile vorbe scâlciate ale copilăriei! O, doamne, nici o muzică
nu le poate întrece! Şi cât de mâhnit eşti când pier şi se prefac într-un
limbaj corect, ştiind că ele n-o să-ţi mai răsune niciodată în auzul care le
va duce dorul. Oricum, era foarte îmbucurător că puteam duce cu mine

această gingaşă amintire!
A doua zi dimineaţa, m-am apropiat de ţărmul englez, fiind singurul
stăpân al întinsei căi de apă sărată. În portul Dover erau ancorate nişte
vase, dar fără pânze şi nu se zărea nici un semn de viaţă pe ele. Era
duminică; totuşi la Canterbury străzile erau goale; mai ciudat decât orice,
nu se zărea nici un preot şi nu se auzea nici un dangăt de clopot. Pretu-
tindeni parcă domnea doliul. Nu mă puteam dumiri. În cele din urmă, la
capătul cel mai îndepărtat al orăşelului, am văzut o mică înmormântare.
Doar o familie şi câţiva prieteni urmau coşciugul – fără nici un preot; o
înmormântare fără clopote, evanghelii sau lumânări. În apropiere, se afla o
biserică, dar au trecut pe lângă ea plângând, fără stări şi ectenii. M-am
uitat înspre clopotniţă şi clopotul atârna acolo, învelit într-un giulgiu negru
cu limba legată. Acum ştiam ce se întâmplase! Acum înţelesei pacostea
cumplită care se abătuse asupra Angliei. Invazie? O invazie e floare la
ureche pe lângă asta. Era excomunicarea!
N-am mai întrebat nimic. N-aveam nevoie să mai pun întrebări.
Biserica dăduse lovitura! Acum trebuia să mă travestesc şi să o iau cu
băgare de seamă. Unul din slujitori îmi dădu nişte haine şi când am trecut
de oraş, nesupăraţi de nimeni, le-am îmbrăcat şi din clipa aceea am
călătorit singur, căci nu puteam risca să fiu stânjenit, mergând în grup.
A fost o călătorie nenorocită. Pretutindeni, domnea o tăcere jalnică,
până şi la Londra. Circulaţia încetase. Oamenii nu discutau, nu râdeau, nici
nu mergeau în grupuri sau măcar perechi. Rătăceau în neştire, fiecare de
capul lui, cu ochii în pământ şi cu inima stăpânită de amar şi de spaimă.
Pe pereţii Turnului Londrei se zăreau răni proaspete pricinuite de război,
într-adevăr, între timp se întâmplaseră multe.
Bineânţeles, am vrut să iau trenul spre Camelot. Tren? Care tren, că
gara era deşartă ca o peşteră, ia-l de unde nu-i! Am mers mai departe.
Drumul până la Camelot a însemnat o repetare a celor văzute până atunci.
Lunea şi marţea nu s-au deosebit cu nimic de duminică. Am sosit noaptea
târziu. De unde fusese oraşul cel mai bine luminat cu electricitate din
întregul regat şi cel mai asemănător cu un soare-apune, devenise pur şi
simplu o pată – o pată aruncată în... beznă. Adică era mai întunecat şi mai
compact decât restul întunericului, aşa că-l puteai desluşi ceva mai bine.
Priveliştea mi s-a părut oarecum simbolică: era semnul că de acum încolo
biserica avea de gând să domine şi să stingă deopotrivă toată frumoasa-
mi civilizaţie. Pe străzile acelea sumbre, nu vedeai nici ţipenie de om. Mi-
am dibuit drumul, bâjbâind cu inima grea de amar. Măreţul castel se
profila negru pe creasta colinei şi nici o licărire nu se întrezărea pe acolo.
Podişca era lăsată şi poarta cea mare era larg deschisă. Am intrat fără să
dau de veste; zornăitul pintenilor mei era singurul zgomot ce se auzea. Şi
zău că era destul de înfiorător, în acele necuprinse curţi pustii!

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->