You are on page 1of 163

motto:

… lasă o amintire urmaşilor tăi


pentru a nu fi urmărit de gândul
că ai trăit în zadar pe pământ …

DOAR IUBIND…
Cu ce să te asemăn?

Cu ce să te asemăn,
Făptură dragă mie,
Căci nu există-n lume,
Ceva să semene ţie ?

Să te asemăn cu o floare ?
Păleşte lângă tine,
Căci tu eşti mult mai pură,
Mai gingaşă, mai fină.

Să te asemăn Lunii ?
Degeaba ostenire,
Ea e pustie, rece...
Tu, radiezi iubire.

Să te asemăn Afroditei ?
Aş face o greşeală …
Căci ar schimba-o Zeus,
Iar eu te-aş pierde iară.

Să te asemăn cu-n rubin,


Cu-n diamant sau cu un soare?
Nu are rost s-o fac,
Tu, străluceşti mai tare.

Cu ce să te asemăn ?
Cu ce să te compar ?
Pe tine, doar cu tine ...

3
Căci restu-s în zadar.

Suflet timid

O iubire oarbă a unui suflet timid,


Ce n-a avut curaj să rostească,
Să strige, să urle . . . te-am iubit,
La câtă iubire, o vorbă firească.

Cu ochi umezi şi suflet tremurând,


Fiind lângă tine, simţind că mă topesc,
Vreau să-ţi împărtăşesc iubirea plângând,
Dar crede iubito, nu pot să vorbesc,

Căci apăsarea din suflet e cît un munte,


Mă rog lui Eros să-mi vină-n ajutor,
S-o rupă, s-o spargă, curaj să mă inunde,
Să-ţi pot spune iubito, că fără tine mor.

Dar Eros nu-mi ascultă rugămintea,


Rostită pentru a nu ştiu-câta oară,
Neputinţa îmi întuneca mintea,
Iubirea printre degete îmi zboară.

Rămân cu sufletul si inima aridă,


De amor şi iubiri mistuite,
Căci sunt o fiinţă timidă,
A cărui vorbe rămân nerostite.

4
Iubirea

Eu sunt inima, tu corpul.


Amândoi formăm o viaţă,
Dăruind iubirii noastre,
Soare unde este ceaţă.

Tu eşti vântul, eu copacul,


Adiind redai în muguri,
Sentimente demult moarte,
Iubiri îngheţate-n ruguri.

Eu sunt râul, tu eşti piatra,


Curg în murmur peste tine,
Val tresaltă de-îndată,
Şi se sparge-n dulci suspine.

Tu eşti versul, eu sunt rima,


Amândoi cântăm iubirea,
Stă în loc toată suflarea,
Şi ne-admiră fericirea.

5
De n-ai fi fost …

De n-ai fi fost a mea salvare,


În a vieţii neagră clipă,
Junele cu înalte idealuri,
Şi-ar fi închis iubirea-n criptă.

De n-ar fi fost al tău cuvânt,


Plin de amor… şoptit în tunet,
A mea dragoste-n curând,
Ar fi devenit al harpei sunet.

De nu venea-i cu sărutarea,
Pură ca un strop de rouă, vie,
Scâncet mi-ar fi fost strigarea,
Şi n-avea nimeni să mă ştie.

De nu venea-i cu-al tău amor,


În clipa când am stat să mor,
Iubirea şi al său ritm cromat,
Ar fi ajuns un lac secat.

De n-ai fi fost, aş fi pierit,


În gândul unui tânăr neiubit,
Şi-n mintea sa aşi fi adus,
Cenuşa trupului răpus.

6
Doar iubind …

Doar iubind poţi cere lunii,


Peste tine să coboare,
Al său clar, şi-a sa splendoare,
Şi lumini rupte din soare.

Doar iubind poţi cere apei,


Peste tine lin să curgă,
Ca iubirea-ţi să ajungă,
Dintr-o clipă … viaţă lungă.

Doar iubind, codrului poţi cere,


A sa umbră şi răcoare,
Triluri de privighetoare,
Şi un murmur de izvoare.

Doar iubind, vântului poţi cere,


A sa blândă adiere,
Să-ţi trezească acea plăcere,
Ce-o trăia-i în luni de miere.

Doar iubind poţi cere vieţii,


Lin să cearnă peste tine,
Sentimente dulci, sublime,
Risipind sumbre destine.

7
Fără mesaj

Când noaptea îţi vorbeşte prin vise,


Iar tu te-ntrebi ce vrea să-ţi spună,
Atunci stele - ţi şoptesc din culise,
Nu o lua în seamă, căci e nebună.

Când zorii te strigă prin raze imature,


Ce se zbat s-ajungă, geamul să-ţi sărute,
Atunci un ecou de cuc din pădure,
Privirea de la geam încearcă să ţi-o mute.

Când ziua te ademeneşte cu pofta ei de


viaţă,
Luându-te prizonier în al ei cerc vicios,
Un nor supărat o risipă ca pe-o ceaţă,
Şi cu o răcoare sinceră o mustră duios.

Când vântu-ţi povesteşte viaţa-i agitată,


Sângerând dintr-o nară cu brize de ocean,
O adiere blândă, cândva de el curtată,
Îţi strigă printre frunze că vântu-i un golan.

Când însuşi natura vine să se–nchine,


Rugându-te s-o ierţi copilă ne-ncepută,

8
Că nu-i zămislit ceva mai gingaş ca tine,
Tu râzi cu lacrimi şi-o crezi nepricepută.

Ce e cu tine ?

Ce s-a întâmplat cu tine prinţeso ?


Ce ursitoare te-o fi blestemat ?
Căci dragostea ce mulţi au înţeles-o,
Pe tine te-a ocolit ori te-a înşelat.

De ce te închizi în neantul tău precar ,


Şi nu accepţi mâna unui adevărat amic ?
Căci sufletul tău nici nu speră măcar,
Şi nici nu aşteaptă de la iubire nimic.

Te pierzi într-un abis urât şi negru,


Pe fundul căruia domneşte suferinţa,
Şi-acolo al tău suflet blând, integru,
Va eclipsa şi-şi va ştirbi credinţa.

Te scalzi în amăgiri cumplite,


Înoţi doar prin iluzii de iubire,
Te îmbeţi cu visuri năruite,
Când totu-n jur e fericire.

Ajută-mă să spargem în cristale,


Gheaţa sub care iubirea ta e prinsă,
Căci plânge cu lacrimi amare,

9
Simţindu-se trădată şi învinsă.

Reîntoarcere

Mă voi întoarce în trecutul meu,


Voi dispărea precum o ceaţă,
Dar inima cu tine îmi va fi mereu,
Şi voi trăi iubirea într-o altă viaţă.

Am să mă-nchid din nou în cuşcă cu


melancolia,
Mă voi hrăni cu amintiri şi visuri,
În clipe negre ochii umezi îmi vor trezi
copilăria,
Căci doar aceasta mă poate scoate din
abisuri.

Voi adormi în mine resentimente necurate,


Plângând, voi retrezi iubirea ce-am pierdut,
Voi implora la stele, cerşind trăiri adevărate,
Fărâmă doar din clipele ce le-am avut.

Voi resădi în mine speranţe şi adevăruri,


Şi am să îngrijesc de ele precum o mamă
bună,
Crescând, cândva din ele or să erupă nouri,

10
Ce vor însenina iubirea ce acum în chip îmi
tună.

Retras acolo în haosul din suflet,


Mă voi gândi cu ce oare am greşit,
De nu-mi poţi oferi un zâmbet,
Când eu atât de multe am oferit.

Pluteşte-n sublim

Sărută obraji de femei violate,


Rupe năframe de pe copile,
Scuipă pe-acele de amor însetate,
Şi din furia nebună, vino-ţi în fire.

Tremur în voce sentimentul să-ţi fie,


Inimii pale, pulsul să-i fiarbă,
Albastrul din iris să reînvie,
Şi-adânca tristeţe încet să se piardă.

Gândurile negre în stoluri să plece,


Şi- odată cu ele trimite şi ura,
Încălzeşte-ţi iubirea rănită şi rece,
Uită trecutul şi adoră-ţi făptura.

Pluteşte-n sublim şi sublimul în tine,


Şi-n sufletul plin doar de suspine,
Delirul iubirii cuib să îşi facă,

11
Nebunia să cânte iar tristeţea să tacă.

Pierdere

Sunt prinţul transformat în broască,


Ce n-a avut fericirea să te cunoască,
Înaintea celui acum hărăzit,
Ce l-ai ales să-ţi fie iubit.

Sunt cel care a pierdut al speranţei tren,


De a avea o fericire pură, un amor etern,
Alături de tine făptură gingaşă,
Cu zâmbet de înger şi păr de mătasă.

Sunt cel sortit pentru a fi pe locul doi,


Privat de fericirea de a fi amândoi,
Cu greu mă lupt, dar mă închin,
În faţa acestui nefericit destin.

Sunt cel lipsit de un mare noroc,


De a fi prinţeso cu tine la un loc,
Căci timpul şi soarta au fost,

12
În sufletu-mi pur un uragan anost.

Nu vreau să-ţi distrug fericirea,


Nu pot să îţi schimb iubirea,
Sau ceea ce tu simţi,
Pentru tânărul tău prinţ.

Daţi-mi voie să fiu trist

Daţi-mi voie să fiu trist,


Daţi-mi voie să plâng,
Să uit că exist,
Să urlu că sunt.

Daţi-mi voie să sufăr,


Să mă chinui cumplit,
Căci nu pot să supăr,
Pe cei ce-am iubit.

Izgoniţi-mă departe,
În lumi neumblate,
Acolo să cuget,
S-aspir la dreptate.

Suflaţi-mi tărie,

13
Încredere-n viaţă,
Să simt c-o să fie,
Din nou dimineaţă.

Poarta iubirii
(glossă)

Nu pot iubi decât distrugându-mă,


Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Într-o melancolică trăire.
Încerc de mine să fiu mai aproape,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Poarta închisă de propria-mi iubire.

Arunc lumini şi accept umbre,


Râd din priviri de chipuri groteşti,
De suflete maladive şi sumbre,
Ce-n spiritu-mi şubred le întâlneşti.
Caduc aşa, prin trup hoinăresc,
Prin trucuri viclene demascându-mă,
Strigând la toţi ce-i întâlnesc,
Nu pot iubi decât distrugându-mă.

14
Tăcerea îmi pare un urlet atunci,
O bestie perversă cu care mă lupt,
Căci conştiinţei îi lasă urme adânci,
Urme mârşave de care sunt supt.
De nebunia supremă un pas mă desparte,
Un simţ netrăit îmi erupe din fire,
Acopăr infinitul cu tot ce împarte,
Ca un suprem pătimaş în iubire.

Inundaţii de foc şi incendii de apă,


Ca pe o nălucă mă cuceresc,
Chiar moartea din mine încet se adapă,
Dându-mi rezerve să mai trăiesc.
Plăcerea mi-i suferinţă iar suferinţa plăcere,
Spre culmile voluptăţii o simt ducându-mă,
Fiind singurul nefericit făcut să spere,
Că nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă.

Cu lacrimi izvorâte din singurătate,


Îmi ard obrazul pur şi inocent,
Iar ochiul în orbită mi se zbate,
Simţindu-se stingher şi delincvent.
Cascade de tăcere îmi tună în chip,
Lovit de fulger cad în nesimţire,
Iar sufletul şi zâmbetul se înfirip,
Dintr-o melancolică trăire.

Sunt cunoscut drept violatorul de mistere,


Căci toate le ştiu sau le pot afla,
Numai împotriva-mi nu am această putere,
Iar a mea taină nu o pot dezlega.
Cu strigăte îmi trăiesc viaţa ciudată,

15
Îndopând-o cu tot ce se mai poate,
Cu speranţa demult anulată,
Încerc de mine să fiu mai aproape.

Faptul că exist, râd sau plâng,


Îmi ascunde orice pudoare,
Căci în mine se risipă sau strâng,
Bucurii amare şi tristeţi zâmbitoare.
Eu sunt Dumnezeul meu; afirm cu eroism,
Căci în mine toate au intrare sau ieşire,
Din mine pornesc spre culmi de paroxism,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire.

Izvorăşte în flux din apele vieţii,


Iubirea supremă dorită de toţi,
Se stinge-n reflux în agonia tinereţii,
Cărând cu ea a fericirii porţi;
Lacrimile reflectă cer şi infern,
Apusuri de ziuă şi răsărituri de noapte,
Şi-n ochii eclipsaţi, ele discern…
Ca un suprem indiscret le caut prin
şoapte.

Aici mi se pare fatalitatea o glumă,


Eternitatea o vorbă rostită, un joc.
Iluzia-împlinire şi dorinţă comună,
Adevărul minciună iar ghinionul noroc.
De-o inimă plăpândă, găsesc ferecată,
Cu lanţuri împletite din gânduri intime de
mire,
Cu lacăte de nervi şi-o cheie sângerândă,
Poarta închisă de propria-mi iubire.

Poarta închisă de propria-mi iubire,

16
Ca un suprem indiscret o caut prin şoapte,
Cu fiece pas, triumf ori prăbuşire,
Încerc de mine să fiu mai aproape.
Într-o melancolică trăire,
Nu pot fi iubit decât prăbuşindu-mă,
Ca un suprem pătimaş în iubire,
Nu pot iubi, decât distrugându-mă.

Ecoul inimii

În umbra sufletului meu cald,


Şi a iubirii mele aprinse,
Trăiesc lumini care nu ard,
Şi ruguri demult stinse.

Ai apărut precum o zână,


Nu te cunosc, deşi aşi vrea,
Frumoasă eşti ca o cadână,
Şi radiezi precum o stea.

În chipul fraged ca o fructă coaptă,


Pe pielea albă ca o cală înflorită,
Sclipesc doi ochi ce-mi spun în şoaptă,
Că tu eşti fata mult-căutată şi dorită.

17
Doar neantul îmi mai stă în cale,
Căci nu pot şti ce oare tu gândeşti,
Şi-a ta mişcare tristă, moale,
Îmi sugerează că ai uitat să mai iubeşti.

Doresc enorm sa-ţi fac pe plac,


Să râzi…din tine să emane fericire,
Dar sunt cuprins de teamă şi de trac,
Că ai să râzi de mine şi a mea iubire.

Aşi da orice să pot să-nving,


A ta privire ce tot curajul mi-l distruge,
Şi-n trupul tău focul iubirii să îl sting,
Cu sărutări, iar noaptea cu plimbări năuce.

Nu-ţi pot mărturisi

Cât eşti de frumoasă şi nu te pot avea,


Căci viaţa ţi-i legată de alt mire,
Şi-a ta iubire să o am nu voi putea,
De aceea încă nu îmi vin în fire.

Pe loc ţi-aşi mărturisi a mea iubire,


Dar te-aş compromite şi nu pot accepta,
Să fii privită altfel: murdar sau cu-njosire,
Mai bine mor sau sufăr şi nu te pot trăda.

Trăiesc cu dragostea închisă în mine,


Trăiesc şi cu speranţa că liberă vei fi,
Şi c-o să-ţi văd făptura suavă şi senină,
Alăturea să-mi fie şi - atunci pot muri.

18
Te voi pândi ca un hoţ de iubire,
Să te văd, să te simt, ca să pot trăi,
Să te aud râzând de fericire,
Şi-al tău cristalin în suflet l-oi opri.

Cu lacrimi şiroaie pe umbră îţi alerg,


Iar locurile atinse cu patimi le sărut,
Că-mi eşti în minte şi nu pot să te şterg,
Şi-a mele sentimente, nu par a fi trecut.

Sufletul ochilor

Ascunzi tristeţi care ştiu să râdă,


Te închizi în cuşti cu zăbrelele rupte,
Încerci să porţi o mască prea hâdă,
Dar ochii te trădează şi-mi spun multe.

Arhitectura disperării o cunoşti,


Zeii tăi pe un cer subteran transpir,
Sânge decolorat de nopţi albe împroşti,
Prin strălucirea amară a unor ochi de safir.

Sub călcătura ta piatra se sfarmă,


Te plimbi poetic într-o mantie de ceaţă,
Oricine te-ntâlneşte nu mai vrea să doarmă,
Căci e vrăjit de privirea ce sufletul îngheaţă.

19
Sărbătoreşti monştrii căci sfinţii te-au părăsit,
Îndoieli aromate arunci şi-n Dumnezeu,
Ai frânt zâmbetele îngerilor ce te-au iubit,
Asta îmi strigă ochii tăi umezi … mereu.

Ascultă tăcerea şi înăbuşi-i glasul,


Culege speranţe şi împleteşte-ţi cununa,
Cu zeul iubirii ţine mereu pasul,
Acum, aici, acolo, niciodată şi întotdeauna.

Săgeată-mă Cupidon

Săgeată-mă Cupidon,
Aruncă săgeţi în mine,
Să-mi curgă iubire prin vine,
Săgeată-mă Cupidon.

Săgeată-mă Cupidon,
Până vei rupe a arcului coardă,
Ca iubirea încet să mă ardă,
Săgeată-mă Cupidon.

20
Săgeată-mă Cupidon,
Până la ultima săgeată,
Să plouă cu iubire curată,
Săgeată-mă Cupidon.

Săgeată-mă Cupidon,
Cu toate săgeţile deodată,
Să-mi faci tristeţea uitată,
Săgeată-mă Cupidon.

Te-ai reîntors

După o tăcere lungă mormântuală,


Cel mai frumos sunet ce poate fi auzit,
Este a ta voce blândă, senzuală,
Ce învie sentimentele ce au murit.

Singura lumină ce poate să lucească,


După întunericul ce viaţa a vrut să mi-o
deşire,
Este cea venită din privirea-ţi
îngerească,

21
Un vechi luceafăr reîntors la a sa
iubire.

După frigul ce iubirea doreşte a


îngenunchea,
Făcând-o să se simtă stingheră şi
umilă,
Unica căldură ce mai poate radia,
Este cea din sufletu-ţi pur de copilă.

Iar după tristul meu destin primit,


Singura plăcere ce mi-am dorit s-apară,
Ai fost tu fiinţă cu trup nepreţuit,
Ce ai adus iubirea de odinioară.

Te-ai reîntors la mine chip de soare,


După atâta suferinţă ce-am purtat,
Sunt fericit acum, dar ştii tu oare,
Cât în durerea mea eu te-am strigat…?

Cântec pentru
iubirea mea

Îmi legăn iubirea ca pe-un copil,


O alint, o răsfăţ … şi atunci zbor,
Cu inima plină de-un dulce trotil,

22
Ce în explozia lui mă cufundă-n amor.

Iubirea mi-e pavăză şi putere,


Iubirea mi-e aer şi apă,
La ea voluptatea se-nchină şi cere,
Trăiri mai puţine căci paroxismul o
îneacă.

O port ca un zâmbet pe buze,


Şi o sărut ca pe-o rană adâncă,
Căci toţi ce-au încercat să m-acuze,
S-au spart ca valul de stâncă.

Sunt soare şi umbră tot-odată,


Mă scald într-o iubire eternă,
Şi nimeni n-o va distruge vreodată,
Căci a întrecut şi iubirea maternă.

Iubesc, am iubit, voi iubi …


Acestea sunt armele mele,
Şi atunci când va fi şi-oi muri,
Sunt viu …căci iubirea nu piere.

Noaptea

23
Cu noaptea sub alte ceruri
trăiesc,
Săruturi de sfântă pe frunte primesc,
Boala îmi cântă durerea,
Şi-n cuiburi de lacrimi îmi caut puterea.

Mă avânt ca o săgeată printre vise,


Mă strecor în a coşmarurilor culise,
Alerg ca un nebun în căutarea mea,
Cu gândul că în zori mă voi afla.

La moartea fiecărui om asist,


Căci am moşit la naşterea lui Crist,
Nefericiri de fete îşi varsă-n mine ura,
Culoarea înecului îmi întunecă făptura.

Furişându-mă printre aţipiri şi-un


căscat,
Pătrund în al insomniei palat,
Îngenunchind în faţa tronului feeric,
Pios, sărut picioarele de întuneric.

Noapte …O, tu tăcere îndoliată,


Cu trup de neant şi suflet de stricată,
M-ai făcut sa te ador enorm,
Şi să nu mai am dreptul s-adorm.

24
Iubita mea

Eşti tristă, deprimată şi retrasă,


Refuzi în ochi să mă priveşti,
Pentru că lumea-i tare nemiloasă,
Şi nu te lasă iubirea să-ţi trăieşti.

De ce contează lumea pentru tine,


Mai mult decât iubirea mea reală ?
Lasă-i să vorbească pentru sine,
Iar noi să devorăm a dragostei petală.

E ultima ce a rămas din floarea


noastră,
Floare ce cu atât patos am sădit-o,
Dar tu, dând curs la vorba păcătoasă,
Încet, încet ai ofilit-o.

Mie nu-mi pasă cât de în vârstă eşti,


Căci sentimentele ce-ţi port sunt pure,
Şi-aş da orice ca tu să cântăreşti,
Iubirea şi etatea prin vorbe dulci,
mature.

Numai atunci poţi înţelege bine,


Că dragostea şi vârsta nu pot fi în
război,
Căci sunt de - aceeaşi parte, şi
orişicine,
Ar da averi să aibă ce avem noi.

Să devorăm această dragoste nebună,

25
Fără a privi la lume sau în viitor,
Uită de toate iubita mea bătrână,
Şi vino-mi alături, căci fără tine mor.

Relaxare erotică

Din vise şi idei eu te-am creat,


Făptură unică în lume,
Dispari şi apari neîncetat,
Şi încă nu pot să îţi dau un nume.

Eu te-am creat să-mi fii iubită,


Dar te pierzi ca stelele-n amurg,
Mă laşi s-aştept cu inima rănită,
Să număr clipe ce cu greu se scurg.

Rămâi cu mine draga mea,


Şi lasă-mă să-ţi fiu iubit,
Rămâi … te rog, nu dispărea,
Te voi iubi la nesfârşit.

Ne vom crea o lume exotică,


La fiecare pas, amor şi iubire,
Fântâni cu apă erotică,
Din care vom bea in neştire.

Iubeşte-mă ...ruşinea ţi-o astupă,


Sau lasă-te în voia mea,
Căci un vulcan de iubire o să erupă,
Să ne scăldăm în lava sa.

26
Iubirea tinereţii

Când noaptea moare în zori,


Şi totul de la capăt se reia,
Mă scald în speranţa că deseori,
Totul se rezumă numai la ea.

Când iubirea se risipă-n cuvânt,


Şi inima îţi străpunge cu durere,
Îţi jur că fără tine pe pământ,
Viaţa-mi anostă, e doar o părere.

În părul lung ca o noapte albă,


Ca să-ţi aducă aminte de mine,
Îţi prind a iubirii gingaşă salbă,
Împletită din clipe petrecute cu tine.

Totul e perfect în al tău chip,


Chiar şi Afrodita te-ar invidia,
Dar sufletul îţi e împietrit,
Şi nu răspunde la chemarea mea.

Înţelege că totul e trecător,


Un raid vijelios al vieţii,
În care dispare prea uşor,
Acest diamant … Iubirea tinereţii.

27
Nu-mi spune

Nu-mi spune că mă iubeşti cumplit,


Că inima-ţi de mine e furată,
Iar alăturea-mi eşti fericit,
Nu-mi spune, ci mi-o arată.

Nu-mi spune că ai să-mi cânţi


serenadă,
Să mă încânţi cu vocea-ţi blândă,
Şi am să-ţi ies plângând în stradă,
Nu-mi spune, ci mi-o cântă.

Îmi spui că mă doreşti pe loc,


Şi-a ta fiinţă mi-o închini toată,
Şi că ai să mă iubeşti cu foc,
Nu-mi spune, ci mi-o arată.

Îmi promiţi chiar luna de pe cer,


Să dovedeşti că alăturea-mi păleşte,
Căci sunt suavă, cu chip de înger,
Nu îmi promite, ci mi-o dăruieşte.

28
Nu-mi spune că nu mă părăseşti,
Că n-ai să te desparţi de mine
niciodată,
Şi că întotdeauna ai să mă iubeşti,
Nu-mi spune, ci mi-o arată.

Plânge-ţi pentru
mine

Plânge-ţi pentru mine ochi,


Plânge-ţi în hohote,
Să curgă cei mai mari stropi,
Şi să se audă ropote.

Plânge-ţi pentru mine ochi,


Cu lacrimi mai pure,
Să curgă cei mai mari stropi,
Peste luminile-mi obscure.

Plângi pentru mine tu suflet,


În hohote să plângi,
Să mi se nască un zâmbet,
Din rănile adânci.

29
Plângi pentru mine suflet trist,
Căci eşti mai trist ca mine,
Şi nu uita că totuşi exist,
Când simţi că mă îndepărtez de tine.

Iubitei mele

Ca mama pe copil,
Aşa mult mai iubit,
Mereu ţi-am fost ostil,
Şi nu te-am preţuit.

Ca Dumnezeu la muritori,
Aşa-i ţinut la mine,
Dar mult prea deseori,
Mă îndepărtam de tine.

Ca un copil la jucăria sa,


Atât de mult ţineai,
N-am preţuit iubirea ta,
Eu te goneam, dar tu … veneai.

Tu m-ai iubit nespus,


Ba chiar mai idolarizat,
Prin înşelări eu te-am distrus,

30
Greşeala îmi e de neiertat.

Aşi vrea să se întoarcă timpul,


Să te iubesc, să te devor,
Cu gura să îţi mângâi chipul,
Să-ţi spun că fără tine mor.

Redă-mi iubirea

Redă-mi putere în iubire,


Dezleagă-mi sentimentul sugrumat,
Căci totul e blestem şi pătimire,
Şi amorul pur, acum mi-e necurat.

Adună ce ai risipit din mine,


Redă-mă tot la fel de iubitor,
Varsă culoare sângelui în vine,
Să-i fiu lui Eros iarăşi slujitor.

Întoarce-ţi gândul peste amintiri,


Şi adu-ţi aminte cum seara,
Ne alintam cu sărutări, iar din priviri,
Topeam amorul, precum ceara.

Adu-ţi aminte de-acea clipă,


Când ne scăldam în rouă, istoviţi

31
De atâta dragoste şi - apoi cu frică,
Păşeam în lume stingheri, dar fericiţi.

Redă-mi puterea în iubire,


Şi adu înapoi acea trăire,
Când ne credeam rebeli în rai,
Căci dulci săruturi îmi furai.

Iubirea noastră

Iubirea noastră a-ngheţat


treptat,
Arunci cu raze să-şi revină,
Dar ochii radioşi ce i-am curtat,
Pierdut-au din sclipirea lor divină.

Duios te-ntreci în suferinţe,


Nu vrei s-accepţi, nu pot să cred,
Că închinându-te unei dorinţe,
Poţi să ascunzi al tău secret.

Umbra unui zâmbet te încântă,


Prin ea arunc o vorbă sacră,
Inima-ţi tresaltă şi-nspăimântă,

32
A ta faţă tristă, acră.

Tot aia eşti, tot ăla sunt,


Oricât am vrea să ne schimbăm,
Sentimentele ne-au fost, şi sunt,
Umbrite de-al tău crud cuvânt.

Aş vrea să fiu o
urmă pe nisip

Aş vrea să fiu o urmă pe nisip,


Să mă şteargă apa mării … apoi,
Să plâng, să râd şi să strig,
Că tot ce-am trăit, e doar un gunoi.

Să mă spulbere vântul ca pe un fulg,


Să plutesc peste ruina din mine,
Spini din coroana Domnului să smulg,
Şi c-o plăcere amară să mi-i introduc în
vine.

Tu, el sau cei ce mă cunoaşteţi,

33
Veniţi să mă vedeţi răstignit,
Tristeţi alături de mine să paşte-ţi,
În clipa din urmă să mă ştiu iubit.

În tihnă apoi să mă îngropaţi,


Şi puneţi-mi în raclă dulci poeme,
Ca-n negru infinit, când voi fi plictisit,
Să mai citesc câte unul din vreme în
vreme.

Nu mai pot să
iubesc

Sufletul mi-a devenit un cimitir fără


soartă,
Al iubirilor ucise şi prefăcu-te în scrum,
Iar eu, preotul şi mulţimea îndoliată,
Ce le-a condus pe ultimul drum.

Un vot în urna disperării e fiecare clipă


trăită,
O nouă creaţie a mea, e fiecare om
întristat,

34
Iar cuvintele tandre rostite de iubită,
Au devenit jigniri şi - aduceri de păcat.

Privesc fără să văd, ascult fără să aud,


Miracolul invoc la petrecerile din
cavouri,
Aici unde speranţele adorm ori se
ascund,
Mustrate de demonii coborâţi din nouri.

Mă sfâşii pentru ca să pot trăi,


Iubirile se sting în mine asemeni
scânteilor,
Nimic din lumea aceasta nu mai pot
iubi,
Căci nu mai pot respecta poruncile
zeilor.

Aştept cu nerăbdare vremea când


viermii,
Vor visa zâmbitori pe oasele mele,
Şi timpul când mama în mijlocul iernii,
Îmi va pune la cap mănunchiuri de
stele.

Iubire ucisă

Iubirea ţi-am rostit cu inima încinsă,


Luna lăcrima la auzul vorbelor mele,
A ta privire părea şi ea atinsă,

35
Romanticul suprem se renăştea sub
stele.

O seară ruptă din poveşti am petrecut,


Vorbeam ca doi copii neştiutori,
Toată iubirea lumii atunci s-a născut,
Din ochii mei candizi şi visători.

A doua zi o vrajă te răpuse,


Şi tot frumosul ce a fost în noapte,
Părea prin gestul tău că nici nu fuse,
Căci ucidea-i a mele sentimente
coapte.

M-ai alungat prin vorbe aspre şi haine,


După iubirea şi-ncrederea ce ţi-am
rostit,
O mare laşitate răbufnea din tine,
Şi întunecase chipul care l-am iubit.

Iubirea ce atunci mi-ai promis,


Ai renegat-o cu mare nepăsare,
Dragostea cu ură mi-ai ucis,
Şi triumfai pentru a ta trădare.

Mă ignorai atunci când ne-ntâlneam,


Sărbătorind a ta prostie,
Cu toată dragostea eu te iertam,
Dar arunca-i indiferenţă şi trufie.

36
Măcar să ne vorbim, cu lacrimi te-am
rugat,
Al tău glas frumos de înger să-l aud,
Dar în zadar, căci iar m-ai alungat,
Lăsându-te învinsă de un sentiment
absurd.

Mi-ai ucis cu ură şi sadism iubirea,


Nu ştiu dacă o voi mai putea trezi
vreodată,
Dar ştiu că pentru acele clipe,
amintirea,
Va rămâne în mintea mea, frumoasă şi
curată.

Of ! Cât îmi doresc să înţeleg,


Purtarea ta ilogică şi tristă,
În al tău suflet să intru şi să dreg,
Această răutate, ură, care te închistă.

37
Ascunzi
iubirea

Ascunzi iubirea şi împrăştii speranţa,


Iar eu nu pot decât să te privesc,
Un bob de neghină mi-i cutezanţa,
Şi nu-ţi pot şopti cât te iubesc.

Încerc întunericul să îl adorm,


Fiecare zi să o suprim,
Dorm când sunt treaz, şi-s treaz pe
când dorm,
Iubirea-mi acerbă în nopţi albe o
exprim.

Mângâieri fără viaţă am simţit,


Când glasul meu spart, amar şi trist,
Şoptitu-ţi-a cu multă ardoare,
Sărută-mă şi uită apoi că exist.

Străpunge-mi inima când e dulceagă,


Soarbe-mi lacrimile arzătoare,
Fă-mă să mor la pieptu-ţi dragă …
Şi învie-mă apoi cu-a ta splendoare.

Aprinde jăratecul de sub a mea cenuşă,


Şi la picioarele tale voi arde mocnit;
Răspunde frumoaso la tăcerea adusă,

38
Dintr-un suflet şi trup ce te-a iubit.

Visând

Miroşi frumos a flori de tei,


Iz ce mă adoarme în a ta poală,
Visez dragostea a doi porumbei,
Ce în iubire frumos zboară.

Ţi-e pielea ca a unui nou născut,


Şi s-o privesc, parcă mi-e frică,
Căci e compusă dintr-un alt ţesut,
Iar de-o atingi parcă se strică.

Ai ochii în privire de jăratec,


Şi de-i priveşti, parcă se sting,
Iar trupu-ţi goneşte singuratic,

Prin amintiri ce-n cale-i se frâng,


Strigând după sentimentul sălbatic,
Ajută-mă iubire să strâng.

39
Iubire

În noaptea neagră cu luceferi stinşi,


Cu licurici livizi, neluminând,
Te aud iubito plângând,
Iar ai tăi ochi în lacrimi sunt prinşi.

Îţi simt inima chemarea-mi cântând,


Şi buzele şi ochii aprinşi,
De dragoste şi amor cuprinşi,
Şi trupu-ţi de plăcere gemând.

Un strigăt ce mă poartă-n extaz,


Şi mă inundă cu plăceri divine,
Smulgându-mă din vise treaz,

Şi mă aduce lângă tine …


Dar inimii nu îi lăsa răgaz,
Şi întoarce-te la mine.

40
Trup şi suflet

Pe-un colţ de suflet m-am aşezat,


Cerşind iubire proprie-mi simţiri,
Căci e pierdută într-un hău întunecat,
Ce mi se reflectă în priviri.

Te rog iubeşte-mă un pic,


Dublura mea spirituală,
Fă-mă părtaş la tot şi la nimic,
Din viaţa noastră conjugală.

Te rog iubeşte trupul ce te poartă,


Şi nu-ţi mai bate joc de el,
Târându-l într-o crudă soartă,
El te iubeşte, deci fii şi tu fidel.

Nu vreau să par acel Narcis,


Dar nici automutilat nu vreau,
Redă frumosul nostru vis,
În care trup şi suflet împreună stau.

Nu lăsa să te inunde ura,


Căci înseamnă nebunie ori moarte,
Întoarce-te înapoi întru făptura,

41
Din care faceţi parte.

Amintiri

Amintiri uitate-n ramă,


Şi iubiri ascunse-n taină,
Toate acum duios mă cheamă,
Să îmbrac amor ca haină.

Două şoapte ne rostite,


Dintr-o frază deocheată,
Vor acum să mă invite,
Să-mi rostesc iubirea toată.

Ochii albaştri se dilată,


Faţa se-nroşeşte toată,
Căci nu pot să mai ascundă,
Iubirea ce îi inundă.

Mâna-mi cade ostenită,


Gându-mi zboară stânjenit,
Spre copila cea iubită,
Ce din suflet n-a pierit.

42
Prietenul nopţii

Sunt singurul ce-ţi ştiu durerea,


Sunt unicul ce poate s-o aline,
Din tine-mi creşte faima si puterea,
Iar dragostea-mi răsare tot din tine.

Eşti singura ce-mi ştii suspinul,


Şi unica ce mă iubeşte amarnic,
A ta tristeţe neagră îmi arde sânul,
În timp ce-a ta splendoare creşte
falnic.

Pe aleile adormite enigmatic mă plimb,


Glumesc în şoaptă cu vântul ce adie,
Întunecimea ta contrastă în al meu
nimb,
Nimb ce se pierde în a cerului feerie.

Prietenă îmi eşti când suferinţa mă


încearcă,
Cu tine ea dispare şi mă inundă viaţa,
Aşi vrea să nu mai fie ziuă parcă,
Şi nici să nu se mai ivească dimineaţa.

43
Când ploaia cea urâtă prin ropot te
loveşte,
Şi frigul crunt începe să domnească,
Sunt singurul ce stă cu tine şi îţi
vorbeşte,
Căci sunt amicul ce n-a `ncetat să te
iubească.

Ad literam

În trista mea înţelepciune,


Sub aura ce am hulit-o,
Am râs, am plâns, am fost minune,
Minune ce am irosit-o.

Cu-n mers trădat de călcătură,


Cu paşi bolnavi şi mult prea mari,
Scuipând din ochi mister şi ură,
Am spânzurat poeţi şi cărturari.

Cu Dostoevski, Goethe, Eminescu,


Nopţi albe am mâncat pe pâine,
Râdea de noi bătrânul Maiorescu,
Căci nu ştiam de-i azi ori mâine.

Biblioteci am ars zâmbind,


Din cărţi mi-am construit coşciug,

44
Cu Shakespeware m-am trezit
dormind,
Iar cu Giordano am ars pe rug.

Prin salturi de
greier…

Prin salturi de greier,


Mă apropii de tine,
Sentimente suave să treier,
Să-mi curgă prin vine.

Din ochii scăldaţi în cristale,


Să sorb c-o sete infinită,
Privirea-ţi dulce în care,
Se oglindeşte o inimă tristă, rănită.

Să pot apoi să-ţi inspir,


Încredere, forţă, tărie,
Sufletul să ţi se scalde în mir,
Izvorât din propria-ţi duioşie.

45
Adieri prin păr să îţi fiu,
Fulger în al tău trup şi fiinţă,
Să ard, să iubesc şi să ştiu,
Că-ţi pot împlini orice dorinţă.

Voluptos vei pluti peste tine,


Inima-ţi frântă din nou o să bată,
Trăirile vechi îţi vor deveni ruine,
Peste care ve-i păşi exaltată.

Nu pot …şi nu
vrei

Amândoi ne privim,
Amândoi ne minţim,
Plutim în nimic,
Torturându-ne un pic.

Plăceri ne înconjoară,
Încep să ne doară,
Dar noi le sfidăm,
Şi-n neîncredere stăm.

Să te ignor, nu pot.
Să mă ignori, nu vrei.

46
Nimicul e tot …
Nu pot … şi nu vrei.

Privirea ta
iubito

Ca o rază de lumină,
Ce reflectă peste apă,
Aşa privirea ta blajină,
Mă apasă şi mă îneacă.

Ca un licăr de iubire,
Ce trece prin perdea,
Priveşti cu ocolire,
La suferinţa mea.

Ca firul cel de brumă,


Din părul tău bălai,
Privirea ta e crudă,
Speranţe nu îmi dai.

47
Un pic să-mi fii iubită,
Atâta numa-ţi cer …
Privirea ţi-e zidită,
Iar inima de fier.

Sărută-mă o dată,
Cu buzele ca mierea …
Privirea ţi-e `ngheţată,
Iar inima ca fierea.

O fericire plină,
Îţi jur că vei avea,
Privirea ţi-o alină,
Înmoaie-ţi inima.

Scrisoare

Eşti asemenea unei păsări ce zboară,


Spre orizonturi noi şi necunoscute,
Eşti neobositul ce după adevăruri se
omoară,
Şi a cărui sentimente cu iubire sunt
umplute.

Trupul şi sufletul purificate îţi sunt,


Tot ce e trist, fals, aici se estompează,
Imposibilul din cale-ţi dispare
plângând,
Căci iubirea din tine la înălţimi mari
planează.

48
Cele mai desăvârşite gânduri te
stăpânesc,
Luminându-ţi mintea prin culori
înmiresmate,
Trăiri paroxiste vijelios în trup îţi roiesc,
Golindu-ţi inima de purtări necurate.

Eşti asemenea unui râu care se lasă


purtat,
De o revărsare nelumească, eruptă din a
sa făptură,
Asemeni unui val care de mal ce s-a
apropiat,
Speră ca stânca de care se sparge să
nu fie prea dură.

Apari asemenea unui strop de rouă,


Care deşi minuscul şi lipsit de măreţie,
Oferă frunzei o alură nouă,
Şi din a sa morbiditate o învie.

Eşti totul pentru mine iubite,


Iar eu sunt aura ce te înconjoară.
Iubirile noastre sunt acum infinite,
Şi prin puterea lor, tot răul omoară.

Nu fi niciodată
tristă

Oricât de deasă asupra ta e ceaţa,


Şi oricât de grea îţi pare viaţa,
Nu uita că un strop de iubire există,
De aceea, nu fi niciodată tristă.

49
Iar atunci când te îneacă suspinul,
Căci prea tare te-a `ncercat destinul,
Şi chiar dacă asupra ta persistă,
Te rog să nu fii niciodată tristă.

Dacă iubitul te-a părăsit cumva,


Sau dacă te supără mereu ceva,
Nu te lăsa, cu impertinenţă insistă,
Dar să nu pari niciodată tristă.

Iar cu părinţii de eşti certată,


Că ai comis vreo faptă necugetată,
Nu uita că iertarea există,
De aceea, nu fi niciodată tristă.

Iar de ai iscat mici incidente,


Purtată de val sau de sentimente,
Şi ai pornit pe o greşită pistă,
Se-ntâmplă … dar nu rămâne tristă.

De nu prea ai fost fericită,


Căci de noroc ai fost ocolită,
Nu uita că Dumnezeu există,
De aceea, nu fi niciodată tristă.

Dacă ai ştiut …

Dacă ai ştiut că nu sunt bun,


De ce-ai venit la mine ?

50
De ce-ai voit să mă iubeşti,
Jurând să mori cu mine,
Dacă ai ştiut că nu sunt bun ?

Dacă ai ştiut că s-a pierdut,


Iubirea ce a fost,
De ce-ai venit şi-am petrecut,
Amor şi tot ce-a fost,
Dacă ai ştiut că s-a pierdut ?

Dacă ai ştiut că nu mă vrei,


De ce-ai plâns după mine ?
De ce-ai venit amor să-mi ceri,
Vrând iar să sper la tine,
Dacă ai ştiut că nu mă vrei ?

În sufletul
tău

În inima sufletului tău privesc,


Răcoarea de aici îmi îngheaţă curajul,
Lumini otrăvite dezarmonios dănţuiesc,

51
Lăcrimându-mi privirea şi umbrind
peisajul.

Chipu-ţi de înger e albastru senin,


Ochii tăi mari par luceferi pe cer,
Ce mă strigă, îndeamnă, m-adulmecă
lin,
Să sorb a lor vrajă, să iubesc şi să sper.

Mă arunc în vârtejuri ce mă ameţesc,


Vânt ce-ţi adie prin păr, eu mă simt,
În tunet şi fulger aprig trosnesc,
Şi buzele tale duios mă alint.

Sângele-n trup începe să-mi fiarbă,


Sentimente adormite, încet se trezesc,
Tristeţea din mine pare să piardă,
Şi-n inimă şoapte îmi cer să iubesc.

Iubind

Atunci când bolta cristalină,

52
Mă inundă de lumină,
Sufletul încet se îneacă,
Într-o iubire afrodiziacă.

Şi cum marea agitată,


Se strecoară printre stânci,
Te strecori la pieptu-mi toată,
Ura vrând să o alungi.

Iar cum piatra cade-n apă,


Şi în cercuri mici o crapă,
Ale tale buze dulci, sublime,
Nasc fiori fierbinţi în mine.

Precum cade frunza jos,


Acoperind pământul gol,
Eu cad pe trupu-ţi mlădios,
Iubindu-te de zor.

Iar când stropii în geam lovesc,


Anunţându-ne furtuna,
Îţi şoptesc că te iubesc,
Azi, mereu şi întotdeauna.

Te iubesc …

53
De ce atât de mult mi-a trebuit,
Să aud şoapta din suflet,
Să simt sângele întorcându-se în mine
Atunci când mâna duios te-a atins …
Să explic ochilor, că ce au văzut,
este iubirea mea, acoperită, ca o
statuie
care îşi aşteaptă solemn inaugurarea

şi la care eveniment, sper să fiu şi eu
prezent.
De ce atât de mult mi-a trebuit,
Să accept ce inima mă roagă ?
Cuvântul ce l-am spart risipindu-se-n
cioburi …
Acum îmi pare nelipsit din suflet,
Simţindu-mă orfan fără el.
Cu regret, încerc să adun din eter,
Literă cu literă, şoaptă cu şoaptă,
Să le anim cu puţină viaţă din sufletu-
mi trist,
Şi lipindu-le pe buzele uscate de
aşteptarea lor,
Să încerc din nou să trăiesc,
Şi să pot să-ţi şoptesc … Te iubesc …

54
Te Iubesc

Tornada vieţii totul a spulberat,


Elanul spre glorii fiindu-mi tăiat,

Iubirea din rădăcini smulsă mi-a fost,


Uitându-mă în urmă nu vedeam decât
abisuri,
Barbară a fost viaţa, şi toată fără rost,
Eram amfora ciobită a celui fără visuri,
Stând strânse laolaltă aici: iubiri,
decepţii, ură,
Căci toate te aşteptau s-apari făptură.

Ecou al rugăminţii şi aşteptării mele


eşti,
Minune izvorâtă din cele vechi trăiri,
Iubeşti ca acele zâne din basmele
cereşti,
Lăsând culoare-n suflet şi viaţă în
simţiri,
Iar toate acum mi le oferi şi le trăim,
A ta iubire fiindu-mi destin.

55
Gabriel

Un sat retras între dealuri,


Ce ca un crater de vulcan arată,
Şi-n care noaptea cade-n valuri,
Bătând mereu la Lună-n poartă,

Păduri şi ape vechi de ere,


Livezi şi lanuri, un tezaur,
Şi toate poartă mari mistere,
Căci fuse rupte dintr-un laur.

Firimituri de natură divină,


Presărate din coşuri astrale,
Ce umple peisajul de lumină,
Zămislind frumuseţi boreale.

Un crater de vulcan aprins,


Drept lavă purtând fericire,
Căci de la prunc pân` la cel nins,
Toţi sunt plămădiţi din iubire.

Un sat de obşte pur românesc,

56
Rupt din Amintirile lui Creangă,
Şi-n faţa lui metropole pălesc,
Ori se ascund, mânate de talangă.

De sus de pe deal de îl priveşti,


De n-ai orbit de-a lui frumuseţe,
Atunci spre paroxism porneşti,
Împietrind în câmpul cu fâneţe.

De-a lungul râului plutind,


Simţi fericirea coborând în trup,
Senzaţii dulci ţi se aprind,
Trăiri nesăţioase se-astup.

Iar codrul cu pasul de vei trece,


Curată nebunie, îndoială nu încape,
Căci spaima rău o să te înece,
Şi nici un vraci n-o să te scape.

Doar vinul de aici din sat,


Torent-a spaimă ţi-o alină,
Căci e buchet, e unicat …
Boboc de floare în grădină.

[[Chiar şi apusul soarelui aici,


E altfel. Ce te miri ?
O ! nu sunt cuvinte ca să zici,
Ce simţi atunci când îl admiri.

57
De răsărit nu-ncerc să vă mai spun,
Cum, de ce evit aceasta ?
Pentru c-o să mă credeţi un nebun,
Sau că de minciuni mi-i plină ţeasta.]]

Ah ! cît îmi doresc să fii aici,


O dimineaţă sau poate un amurg,
Atunci nebun n-o să-mi mai zici,
Când simţi senzaţii cum în tine curg.

Să simţi că toate sentimentele avute,


Se sting ca o scânteie în vânt,
Pentru a erupe apoi născute,
Din fulgerele ne-ajunse pe pământ.

Îţi pare atunci că toată fericirea,


S-a infiltrat adânc în tine,
Zidite-ţi sunt tristeţea şi mâhnirea,
Iar lacrimi dulci renasc sublime.

Să poţi muri într-un apus de soare,


Şi să te naşti plângând în zori de
dimineţi,
Vei striga atunci în gura mare,
Că te-ai lipsi de o mie de vieţi.

Şi zi de zi aceste plăceri ne efemere,


Ce te înalţă în paradisuri reale,
La care tot mai mulţi încep să spere,
Iar rusticul devine a lor cale,

58
Sunt trăite cu patos de un tânăr,
Cu-a lui poveste ce pare o dulce
dramă,
Dar care atârnă de un fir de păr,
Ce nici acela nu-i luat în seama.

Un cavaler născut din spumă,


Frumos ca un poem sau cântec,
Cu ochi de foc şi păr de brumă,
Cu cingătoare prinsă-n pântec.

A lui alură foarte atletă,


Cu spate drept şi fruntea sus,
Cu faţa-i albă ca de cretă,
Pe multe dame a supus.

Căci vorba-i caldă şi mieroasă,


Capcană e pentru domniţe,
Şi a ei vrajă mincinoasă,
Cu tâlc li se-mpleteşte în cosiţe.

Auzindu-i glasul fraged şi timid,


Rupt parcă dintr-un gângurit,
Multe inimioare se deschid,
Şi încep să bată cu alt ritm.

În ochii inunda-ţi de foc şi lumini,


Şi-n care irusul e prinţul de cleştar,

59
Te pierzi sfios, până te-nchini,
În faţa acestui fecioraş bizar.

Ferice mama ce-a născut aşa băiat,


Cu trup şi frumuseţe de zeu,
De Eros în braţe a fost purtat,
Căci e îndrăgostit mereu.

Mereu îi cade câte-o fată în braţuri,


Mereu îi pare alta mai frumoasă,
Acestui Don Juan ce-ntinde laţuri,
Din crini şi roză amoroasă.

Iar Gabriel căci ăsta nume poartă,


Născut e ca să fie un viclean,
E tânăr şi îşi bate joc de soartă,
Şi nu adună an cu an.

Nu cată peste vremuri ce-o să facă,


Când anii o să-i plângă în etate,
Iar fetele pe lângă-i or să treacă,
Făcându-i semne pe la spate.

E plin acum de veselie şi umor,


Şi doar trei lucruri sunt viaţă pentru el:
Iubire, dragoste şi amor ;
Micuţul şi sărmanul Gabriel.

60
Păcat că e isteţ bătu-l-ar focul,
Şi mulţi ar vrea să aibă a lui minte,
Dar lui nu-i place decât jocul,
Şi-a sa iubire prea fierbinte.

S-a fript de multe ori cu ea,


Dar suflă şi caută în altă parte,
Căci e tare dulce … şi cu ea,
Nimeni şi nimic nu îi desparte.

Cu fetele ce s-a întâlnit,


În zbor de înger le-a purtat,
Ne-bănuind nici una c-a minţit,
Căci nici o vorbă nu l-a înşelat.

Le ştie meşteşugul în rostire,


Şi arta de-a orna cu ele,
Udându-le cu lacrimi din privire,
El le transformă-n nişte iele,

Ce încet te-adulmecă prin şoapte,


Iar inima îţi cade zăvorâtă,
Căci dragostea-i o dulce noapte,
Ba e senină, ba e mohorâtă.

Cuvintele ieşite din gura-i aurită,


Se-ncheagă în poeme de iubire,
Chiar şi acea inimă împietrită,
Se sfarmă sub a lui privire.

61
Iar trupul atunci când cucereşte,
E un cameleon fără - ndoială,
Căci s-a schimbat şi te vrăjeşte,
Iar mângâieri acide te doboară.

Eşti uluit de forţa ce-l străbate,


De felul cum se dăruieşte,
De clipa când inima nu îi mai bate,
Când trupul, de iubire se topeşte.

E diavol aici în satul său,


Iar ţărăncuţele îi ştiu de frică,
Ocol îi dau toate mereu,
Şi nici nu îi vorbesc nimică.

Căci ştiu că doar o întâlnire,


O vorbă avută la apus cu el,
Şi fericirea le rămâne amintire,
Şi gând de răzbunare pentru Gabriel.

Crescând în ani rusticul prinţ,


Începe să aleagă dintre fete,
Curtând acum din cele mai cuminţi,
Şi numai care poartă blond în plete.

Zburdă în sat trei copiliţe,


Pe gustul ce acum îl inundă,
Şi toate au prinse în cosiţe,
Ca semn pentru fecioare, o fundă.

62
În câmpul cu fâneţe aromate,
E hora satului pornită,
Aici fetele-s curtate,
De flăcăi cu mustaţa mijită.

Şi-n horă prinse se dansau,


Şi cele trei fecioare,
Cu glas subţire chiuiau,
Şi amarnic băteau din picioare.

Pământul sub a lor bătaie,


Roşind se retrăgea în sine,
Căci copiliţele bălaie,
Creau în el dureri sublime.

Iar Gabriel privea năuc băiatul,


La a lor frumuseţe rară,
Apoi prinse lângă una cu jucatul,
Fără ca voie să îi ceară.

O clipă mâna şi-o retrase,


Din a lui mână rugătoare,
Dar mai apoi se împăcase,
Cu compania-i fermecătoare.

Îl cunoştea pe Gabriel,
Şi a lui cuceriri năuce,
Chiar dacă pare un mieluşel,
Ea mai departe nu s-o duce.

63
Iar hora cum de s-a gătat,
Copila dă să fugă ruşinată,
Dar el mâna cald i-a sărutat,
Părând că i-o mănâncă toată.

Cu glasu-i fraged şi mieros,


El o întreabă cum o cheamă,
Ea retrăgându-se duios,
Răspunse brusc cu teamă:

- Lasă-mă şi fugi de lângă mine,


Căci eu te ştiu cât eşti de rău,
Sunt Mădălina, dacă ţi-i mai bine,
Şi pleacă acum de ştii numele meu.

- O, Mădălino nu te face speriată,


Căci mult acuma m-am schimbat,
Haidem acolo pe-acea cioată …
Şi o porni înainte ruşinat.

O clipă ea fugi, apoi se-ntoarse,


Pe Gabriel strigă timidă,
Şi prinse încet în păr a-şi coase,
Trifoi uscat şi o firidă.

Se puse lângă el pe cioată,


O clipă liniştea se aşternu,
Căci tremurând de frică toată,

64
Să scoată o vorbă, nu putu.

Viclean întinse a sa mână,


Iar liniştea se risipi,
Şi începuse să îi spună,
Că începe mult a o iubi.

- Iar în suflet a pătruns lumină,


Potop de fericire l-a scăldat,
Erupt din tine Mădălină,
Gingaşă roză fără de păcat.

Şi pe furiş o sărută dulceag,


Ea ca răspuns îi dă o palmă,
Apoi îl sărută cu drag,
Arătându-se cu mult mai calmă.

Încet iubirea aripi prinse,


Iar cele două trupuri cad în iarbă,
De-o singură dorinţă sunt cuprinse,
Ca dragostea în ele, încet să fiarbă.

- Ce minunat fu Mădălina mea,


Rostise el cu fonda-n gură,
Iar ea roşind, mereu rostea :
- Să nu mă părăseşti … te jură.

- Nu fi prostuţă Mădălină,
Încrede-te-n cuvântul meu,

65
Cu tine viaţa mi-e senină,
Şi alăturea-ţi voi fi mereu.

Dar timpul trece nemilos,


Iar Mădălina aşteaptă înlăcrimată,
Să treacă al ei Făt Frumos,
Prin faţă pe la poartă.

Cu faţa plânsă şi de geam lipită,


Privind portiţa ce o bate vântul,
Rosti copila, acum nefericită,
Acide vorbe, blestemându-l :

- O, Gabriele, fii nefericit,


Să mori în suferinţă,
Şi să nu poţi de la cel iubit,
Să-ţi ceri iertare şi căinţă.

Te-a uitat, tu, Mădălină dragă,


Căci stilul lui e cam murdar,
Blestemul tău îl ia în şagă,
Şi-i clar că e un tip bizar.

Ca şi când pe suflet ne-având nimic,


Iar inima nu-i plânge-n trup,
Spre alta se îndreaptă câte-un pic,
Şi alte sentimente îi erup,

Şi curg torente înspre Floarea,

66
Altă fecioară blondă, suplă,
Ce cântă ca privighetoarea,
Vrând inima să îţi o rupă.

De mult o urmăreşte pe furiş,


Atunci când vine la fântână,
Şi de acolo din tufiş,
Priveşte trupul de cadână.

Răbdă aşa mai multe săptămâni,


Dar prinde un prea-timpuriu amurg,
Când stelele par muribunzi tăciuni,
Şi de pe boltă trişti se scurg,

Şi atunci când Floarea scotea apă,


El sare, şi-i pune mâinile la ochi,
Speriindu-se găleata în puţ ea scapă,
Sărindu-i pe obraz vreo câţiva stropi.

Duios îi şterge picătura,


Cu ochi blajini ea îi surâde,
Cu buzele atunci îi cată gura,
Si o sărută pe când râde.

Pe loc s-a propulsat amorul,


Fără cuvinte ori vorbe alese,
Si Floarea se lăsă cu binişorul ,
Căci din priviri se înţelese.

67
Sub cerul ce părea incendiat,
Cu fonda-n mână Floarea-i fericită,
Şi pricopsită-i c-un păcat,
Dar nu îi pasă căci crede că-i iubită.

Fericirea nu-i mai încăpea în piele,


Când zi de zi cu Gabriel se întâlnea,
Şi toate o făceau să spere,
Că el e viaţa pentru ea.

Trăieşte ca în rai cadâna,


Plutind uşor peste iubire,
Pe cap cu lauri îi cununa,
Şi chipul plin de fericire.

Dar peste puţină vreme,


Iubitul nu mai trece pe la ea,
Iar Floarea, proasta, ea se teme,
Să nu i se fi întâmplat ceva.

Aşteaptă la fântână nopţi în şir,


Ca prinţişorul să-i sosească,
Din păr şi iarbă împletind un fir,
Cu gând să-l dăruiască.

Cu fiecare zi, noaptea e mai neagră,


Şi aşteptarea îi pare o veşnicie,
Culori închise par să o atragă,
Căci prinţul nu mai vrea să vie.

68
Cu lacrimi în ochi şi inima frântă,
Ea caută pe Gabriel nervoasă,
Cu nimeni în cale nu cuvântă,
Trântind portiţa intră furtunoasă.

Lângă pridvor la umbră sub o viţă,


Stă căutatul foarte relaxat …
Tresare când o zăreşte pe fetiţă,
Şi-n cale îi sare îngrijorat.

- O! Ce-i cu tine dragă Floare,


De intri tunet şi în grabă,
Sfârşitul lumii vine oare ?
Ori ţie minte nu ţi-e întreagă ?

- Spui vorbe aspre măi mişele,


Şi de-al meu of te faci străin,
Căci de-ai strivit visele mele,
Eu te omor pungaş hain.

- Şezi cuminte Floricică,


Mânia ce te umple jos o varsă,
Că doar nu crezi frumoasă mititică,
Că ţi-am jucat vreo farsă,

- Deci mă iubeşti, frumosul meu,


Ah ! cât m-am îndoit de tine …
El retrăgându-se mereu,
Distanţa între Floarea o menţine.

69
Când se mai potoli biata copilă,
Strângându-şi degetele ce-i pocnesc,
Tâlharu-i spuse fără milă,
- Tu Floareo … eu nu te mai iubesc.

Cu faţa îngrozită şi împietrită,


Buimacă cată către dânsul,
Cu zece ani se face îmbătrânită,
Şi o îneacă plânsul.

Prin râu de lacrimi, temătoare,


Ea cere implorare şi iubire,
Dar viaţa neîndurătoare,
I-a dăruit o aspră amăgire.

Cu mâna rugătoare către el,


O ultimă speranţă - i cere fata,
Dar crudul, ne-umanul Gabriel,
În faţă îi trânteşte poarta.

Prinzând a porţii flori fieroase,


Săraca Floarea strigă răvăşită,
Blestemul unei prea frumoase,
Dar prea puţin iubită:

- O, Gabriele, fii nefericit,


Să mori în suferinţă,
Şi să nu poţi de la cel iubit,

70
Să-ţi ceri iertare şi căinţă.

Nepăsător el intră în casă,


În patul moale se ascunde,
Privind fotografia de pe masă,
În care un chip blajin surâde.

Se întinde o ia şi o sărută,
La pieptul său amar o strânge,
Căci ea acum e zâna apărută,
După care inima îi plânge.

Şi-n gând cu sâmbăta de clacă,


Când pe deal la coasă o să-i adune,
El tot mai mult în vis se îneacă,
Pierind încet, încet din astă lume.

Visează clipa când o întâlneşte,


Şi o devoră ca un lup flămând,
Nimic nu pare că-l trezeşte,
Din visul său frumos şi blând.

Flăcăi şi fete o porni,


Când naşte dimineaţa,
Şi-n ochii lor puteai citi,
Cât de frumoasă-i viaţa.

Cu glume, cântece şi dans,


Scurtau a drumului lungime,

71
Iar seceri, coase în balans,
Se unduiau sublime.

E ritualul unor gâde,


Căci marea galbenă-o să cadă,
Sub soarele ce încă râde,
În dinţii lor de pradă.

Ajung în lanul plin de spice,


Din care bobul stă să iasă,
Copile-şi prind pe cap baticuri,
Flăcăi trag cutea peste coasă.

În partea mai ascunsă dinspre râu,


Coseşte Gabriel de zor,
Cu trupul zvelt cuprins în brâu,
Iar gându-i fugăreşte - un nor,

Cu chip să-l mâne către copiliţa,


Leită celei de la piept, din poză,
Ca să-i umbrească lin guriţa,
Şi să i-o facă din nou roză,

Căci soarele stea ticăloasă,


Un misogin rău şi cumplit,
Îi arde pielea albă şi frumoasă,
Şi-i seacă a ochiului sclipit.

Privind la brazda doborâtă,

72
Privind şi către fata blondă,
Ce pare azi posomorâtă,
Dar singura în păr cu fondă,

Abia aşteaptă timp de răsuflare,


Când trupul ca răsplată-l cere,
Când toţi se strâng în roată mare,
Şi-şi sting dogoarea în tăcere.

Atunci întreabă un cunoscut,


Ce nume poartă fetişoara,
Acesta pe un ton nu prea plăcut,
Îi spune totuşi, păi … Mioara.

- Dar vezi de stai departe,


Căci nu-i de cele ce cunoşti,
Şi dragoste ea nu împarte,
Şi nici nu cată înspre proşti.

- O vezi de vorba ţi-o alină,


Şi nu vorbi fără cusur,
Ori pusa-i tu ochi pe felină,
Şi frică ţi-e să nu ţi-o fur.

- A, nu, vorbeam şi eu în vânt,


Căci te cam ştiu de poamă bună,
Dar dragostea-i citită în cuvânt,
Şi în privirea sa nebună.

73
Mioara fuge către o căpiţă,
Şi se cufundă adânc în ea,
Iar trupu-i pare o mlădiţă,
În vârf cu-o nestemată stea.

Acum e pentru mine momentul,


( Îşi zise Gabriel în gând ),
Să-i îndulcesc Mioarei sentimentul,
Cu-o floare şi-un mieros cuvânt.

Porni cu-n roşu mac în mână,


Rupt dintr-un pâlc însângerat,
Înspre făptura ca o zână,
Ce în căpiţă s-a culcat.

Tiptil, tiptil să n-o trezească,


Vicleanu` ajunge lângă ea,
Pe faţa alba îngerească,
Cu macul, fin o mângâia.

În somnu-i dulce ea zâmbeşte,


Cu mâna vrea să-ndepărteze,
Acel ceva ce-o necăjeşte ,
Şi-i face trupul să vibreze.

Un pic ea crapă ochişorii,


Prin ceaţă îl zăreşte pe băiat,
Pe loc prind roşu obrăjorii,
Şi în şezut s-a ridicat.

74
- Ce faci tu aici străine ?
Ce cauţi să mă trezeşti ?
- Tu Mioaro şezi cu bine,
Şi te rog să îmi zâmbeşti.

Ia în dar această floare,


Ce roşeşte ca şi tine,
Las-o încolo de pudoare,
Şi vino de şezi cu mine.

Un timp ea se arătă cuminte,


Apoi treptat se puse lângă el,
Şi îl întrebă fierbinte :
- Ce vrei tu măi Gabriel ?

Îi ia în palmă părul moale,


Şi îl sărută cu plăcere,
Spice alese îi pune-n poale,
Şi o întreabă cu durere :

- Vrei tu copiliţă oare,


La horă să-mi fii parteneră,
Mâine de sfânta sărbătoare,
Căci inima-mi la tine speră ?

- Nu ştiu zău ce-o să-ţi răspund,


Căci tot se aude că eşti rău,
Iar fetele de tine se ascund,

75
Înşelăciunea fiind scopul tău.

- Acestea - s vorbe tu Mioară,


Spuse de-un suflet egoist,
Care vrea ca să mă piară,
Şi să uite că exist.

Şi apoi ce poate fi o zi,


De joc, de veselie mare,
De bine nu te vei simţi,
Jur să nu-ţi dau căutare.

- O parte din mine te place,


Dar alta mă trage înapoi,
Ceva în mine nu-mi dă pace,
Dar tot ceva mă face să mă-nmoi.

- Ei bine Gabriel ai câştigat,


Accept a ta invitaţie,
Dar un singur gest de rău băiat,
Şi mi-ai căzut în dizgraţie.

Mână în mână încet se ridică,


Prin grâul cosit alene păşesc,
Toţi cei prezenţi nu mai mişcă,
Ci împietriţi la ei privesc…

76
- Cum poate fi aşa cuceritor,
De frânge inima în fată ?
Ce spune de-i aşa convingător,
Sau cu ce licoare o îmbată ?

Furat-a oare a lui Cupidon săgeţi,


De-i cad în plasă toate nemişcate,
( Se întreabă o ceată de băieţi ),
Căci să fie altceva, nu poate.

De o oră se găteşte la oglindă,


Şi toată garderoba e în van,
Doar de-o găsi ceva să-l prindă,
Încât să pară un gentleman.

Mai bine ca un mire s-a îmbrăcat,


De l-ai vedea pe loc te-ai şi topi,
Se-ntorc priviri pe uliţa din sat,
Şi se întreabă, cine o fi ?

Cu roze o aşteaptă pe Mioara,


Când îl zăreşte ea rămâne mută,
Şi roşie toată se făcu fecioara,
Căci nu-i senzaţie mai plăcută.

Văzându-i pe amândoi cum dănţuiesc,


Mulţimea se opreşte din jucat,
Îndrăgostiţii cu ochii lacrimi îi privesc,
Căci nu-i ceva mai minunat.

77
Făcură bătături de-atâta joc,
Şi frânţi căzură pe o bancă,
Retrasă undeva lângă un foc,
Ce mai trăieşte printr-o creangă.

Şi vrând pe păr să o mângâie,


Ea se retrage speriată,
E galbenă ca o lămâie,
Şi-n ochi o lacrimă-i se-arată.

- O, ce-i cu tine tu Mioară,


De feri ca un iepuraş fricos,
Nu lăsa amorul să dispară,
Şi atinge-mă şi tu duios.

- Mi-e frică dragă să-ţi vorbesc,


Mi-e teamă şi că nu te pot atinge,
Deşi încep să te iubesc,
Al tău trecut murdar mă-nvinge.

- Nu fi copilă tu fiinţă,
E timpul să te maturizezi,
La vorbe nu mai da credinţă,
Căci nu te lasă să visezi.

Şi uită vorba unor rău voiţi,


Căci rupi din dragostea ce o visezi,
Ea face rău la cei îndrăgostiţi,

78
Şi-ţi smulge ţelu` în care crezi.

Aceste vorbe rostindu-le mieros,


El îi înmoaie inima de piatră,
Şi atingându-i trupul mlădios,
O poartă într-un tremur toată.

Ea îi răspunde prin dulci mângâieri,


Pornite din buzele-i rozii,
În inimi li se nasc noi primăveri,
În care zburdă doi inocenţi copii.

Chiar focul muribund se întremează,


Când simte atâta dragoste în jur,
Prin pâlpâiri duioase luminează,
Amorul ce a prins contur.

Copila-i prinsă în al iubirii labirint,


Plin de plăceri tot mai sublime,
Însă plăceri care te mint,
Şi te devoră când te simţi mai bine.

A fericirii o expresie pură,


E lacrima ce-i curge pe obraz,
El i-o soarbe cu a sa gură,
Prinzând-o tandru de grumaz.

- Îţi mulţumesc prinţesă mică,


Pentru această clipă de amor …
Ea îi răspunse în piept cu frică,

79
- Mi-e teamă c-am să mor.

De sub bancă fonda ridicându-i,


- Care-i motivul ? O întrebă mirat,
În braţe amarnic ea plângându-i,
Printre suspine îi spuse tremurat:

- Mi-e teamă să nu mă părăseşti,


Să fie pentru tine doar o aventură,
Gândind că vrei să amăgeşti,
Şi să-ţi baţi joc de-a mea făptură.

Cu-n râs puternic şi perfid,


El saltă în picioare lângă foc,
Bolţile o clipă se deschid,
Privind la fata fără de noroc.

Cu băţul aruncând în neant scântei,


Mişelu-i spuse fără ocolire,
Că tot ce fuse între ei,
A fost plăcere, nu iubire.

Minute în şir rămase fără grai,


Privind buimacă către lună,
Şi-n noapte părul său bălai,
Părea o zi într-o furtună.

80
O gâză ce nu i-a ştiut amarul,
O trezeşte la realitate,
Ea ne-privind înspre tâlharul,
Ce i-a ucis iubirea cu bestialitate,

Porni încet cu-n mers bolnav,


Ce desenează un sfârşit de lume,
Un rest de glas din trupul său firav,
Făcu ca bezna să răsune:

- O, Gabriele, fii nefericit,


Să mori în suferinţă,
Şi să nu poţi de la cel iubit,
Să-ţi ceri iertare şi căinţă.

Pe uliţa din satul pitoresc,


Se plimbă flăcăul întristat,
Căci toţi cu ură îl privesc,
Şi-l ocolesc ca pe-un ciumat.

Prieteni de viaţă adolescentină,


Fete ce cândva de el erau îndrăgostite,
Azi îl privesc ca pe-o botină,
Ferind din calea-i îngrozite.

Încearcă acum la cele urâţele,


Căci el tot ca un prinţ arată,
Crezând că e firesc ca ele,
Să îl iubească de îndată.

81
Dar şi mai trist atunci devine,
Iar inima şi mintea-i se golesc,
Văzând că şi cele la trup pline,
Îi râd în nas şi-l ocolesc,

Strigându-i adevărul peste umăr,


Că în iubire nu e totul s-arăţi bine,
Oricum ai fi, bătrân sau tânăr,
Contează sufletul din tine.

Căzut în dizgraţie băiatul,


Ne-putând prezentul să accepte,
Cum că a fost cândva afemeiatul,
Ce a purtat prea multe sceptre …

E plin de-o rece suferinţă,


Ar vrea ca timpul să-l întoarcă,
Să îndrepte răul din a sa fiinţă,
Iubirea ce acum îl seacă.

În haos i se pierde mintea încet,


Privirea-i cată rugătoare,
Cu amintirile într-un duet,
Porneşte spre a pierzaniei vâltoare.

Orice femeie pe care o întâlneşte,


O întreabă de vrea să-i fie soaţă,
Cu glasu-i său mieros îi povesteşte,
Cum copilele-i îngenuncheau în faţă.

82
Nici una nu îl bagă în seamă,
Căci toate îl ştiu pe nefericit,
Că a înnebunit doar de o teamă,
Aceea de a nu mai fi iubit.

Unii copii mai neastâmpăraţi,


Ori fetişcane ce încep a se mări,
Se ţin de dânsul agăţaţi,
Şi dinaintea-i încep a sări,

Iar unul strigă cât ce poate,


- Acesta-i nebunul ce a fost blestemat,
De cele trei fecioare ruşinate,
Şi de al său amor necurat.

Atunci el se pune pe fugă,


Şi-n casă se-nchide disperând,
Iertare le cere prin rugă,
Şi în rugă adoarme plângând.

Îl ajunse blestemul aruncat,


De fetele ce au fost umilite,
În piept îl roade acel păcat,
Iar zilele i se scurg umbrite.

Şi noaptea i-a devenit calvar,


Căci visele frumoase ce le-avea,
S-au concentrat într-un coşmar,
Ce îi apasă greu mintea.

83
Şi zi de zi îi este tot mai rău,
Şi mai închis la minte se arată,
Speranţa piere încet din chipul său,
Furişându-se într-o inimă de fată.

Simte moartea neagră, rece,


Cei cere ca iubită s-o aleagă,
Mângâindu-l peste trupu-i trece,
El … nu poate s-o înţeleagă.

Ea îi joacă feste crude,


Apărându-i ca fecioarele,
Blonde, albe, mici şi nude,
Sărutând picioarele.

Apoi roată în juru-i dănţuiesc,


Râzând cu poftă de al lui necaz,
Ba îl sărută, ba îl pălmuiesc,
Şi-n a lor joacă - l ţine treaz.

Dispar. Zăreşte o picătură de lumină,


Ce scapără într-un fulger mai apoi,
Din care se naşte frumoasa Mădălină,
Ce plânge cu lacrimi puhoi.

- O, cât te-am iubit prostuţule,


Dar nu ai vrut să crezi în mine,
Te las acum drăguţule,
Şi-mi pare rău de tine …

84
Încearcă amarnic să o strige,
Ea piere eclipsată de un gând,
Ce poartă roze şi ferige,
Iar pe petale stă Floarea râzând.

- Ah ! Ce mai faci tu prinţ frumos?


De-ai şti cât am plâns iubirea noastră,
Dar tu ai fost mult prea fălos,
Şi ai ucis o pasăre măiastră.

- Tu Floareo … răsună un glas,


Dar roza se scutură şi ofileşte,
Şi din sămânţa cea rămas,
Frumoasa Mioară, se iveşte .

- Of, mica mea frumoasă pacoste,


Te plânge inima-mi necontenit,
Chiar dacă în a noastră dragoste,
Am fost singura care a iubit.

- Aşteaptă, o vorbă să îţi spun…


Ea piere sub a morţii coasă,
La fel şi chipul lui nebun,
Cu a sa poveste dureroasă.

Chiar şi în această dusă clipă,


N-a încetat iubirea să-şi arate,
Pentru femeia blondă, mică,
Ce l-a purtat către eternitate.

85
Strigătul
inimii

Chipul tău mintea-mi hărţuieşte,


Mă simt cumplit de straniu şi-ncurcat,
Orice idee, gând din calea lui fereşte,
Iar sentimente ce-au fost moarte au
înviat.

Te văd, te simt, la fiecare pas al meu,


Eşti ca o umbră dulce ce inima-mi
apasă,
Eu te alung … dar tu revii mereu,
Mult mai tentantă, splendidă şi
frumoasă.

Orice ating simt că este trupu-ţi


mlădios,
Dar totul într-o clipă în eter se sfarmă,
Rămâne în minte doar chipul tău
frumos,
Ce mă sărută dulce şi-ncearcă să m-
adoarmă.

Mă poartă într-un vis ce-l vreau


realitate,
Căci este prea frumos să fie o utopie,
Şi nu ştiu cât voi mai putea să port în
spate,

86
Aceste sentimente ce ucid şi apoi învie.

Sunt sufocat de-al tău miraj prinţeso,


Te rog dispari sau lasă-mă să te iubesc,
Să simt a ta iubire ce mulţi n-au
înţeles-o,
Şi pentru care sunt gata cu patimă să
mă jertfesc.

Întoarce-te

Voi merge către absolut,


Voi săruta edenul,
N-am să mă las şi am să lupt,
Până - am să sparg blestemul.

Voi roade pielea din genunchi,


Târându - mă spăşit,
Pe chip îmi vor cădea mănunchi,
Fire din păru - mi răvăşit.

Voi implora cu lacrimi blânde,


Precum un sfânt surghiunit,
Şi prin aceste buze sângerânde,
Îţi voi striga cât te-am iubit.

87
De-ai să te-ntorci îţi voi jura,
Că fericirea îţi va fi umbră,
Şi-n ea mereu vom căuta,
Răcoarea-i să ne-ajungă.

Dorinţă

Sunt singur, retras în neantul meu,


Undeva la marginea unui abis,
Şi-n hăul său mă simt atras mereu,
Căci în inimă totul e zidit şi închis.

Am nevoie de cineva să mă scoată de-


aici,
Am nevoie de-o iubire sinceră şi
curată,
Ca zidul să-l facă mii de fărâme mici,
Să scoată pe braţe o fiinţă trădată.

O, cît de sumbru pare totul în jur,


Unde e steaua de a cărui lumină am
nevoie ?
Încerc cu disperare iubire să fur,
Dar întunericul strigă că nu am voie.

88
Sunt prinţul blestemat de o zână rea,
Ce cândva cu patimă şi foc am iubit-o,
Iar blestemul îl poate dezlega,
Fiinţa a cărui iubire e pură şi
nepreţuită.

Mă rog cu ardoare inima să-i plângă,


Şi iubirii mele libertatea să-i redea,
Şi-n al meu suflet cu rana sa adâncă,
A sa dragoste să poată radia.

Răutate

O răutate sclipitoare afişezi,


Până şi umbra ţi-i bolnavă,
De-atâta calm te enervezi,
Şi savurezi cotidian otravă.

A ta iubire ce-n imnuri o cântai,


Amestec de lacrimi şi scuipat a
devenit,
Roşie de supărare apăreai,
Şi criticai duios tot ce-ai iubit.

89
Dezmăţu-ţi transpiră pe frunte,
Organizezi în cavouri serate,
Respingi mângâierile blânde,
Şi-accepţi provocări deocheate.

Cu-o şoaptă născută din scâncet,


Şi-un zâmbet grotesc şi cam rânced,
Prin lacrima-ţi rimelată,
Te ştergi … Şi totuşi rămâne o pată.

Iubeşte - mă

Rupe din mine,


Rupe încet,
Iubiri şi suspine,
Idei de poet.

Arde-mi gândirea,
Arde-mi curajul,
Fă-mi scrum fericirea,
Dar lasă-mi iubirea.

Îneacă-mi mânia,
Îneacă-mi dorinţa,
Distruge-mi trufia,

90
Şi lasă-mi credinţa.

Alungă din mine,


Alungă pe veci,
Păcatul ce-mi ţine,
Sentimentele reci.

Redă vieţii mele,


Multă tandreţe,
Iubire, putere,
Să poată să-nveţe.

Iubeşte-mă zână,
Iubeşte-mă mai …
Şi mână în mână,
Păşi-v-om în rai.

Sunt trist

Tristeţea mă îneacă într-o clipă,


La răbufnirea iubirii tale neadevărate,
A mea prietenie devine tot mai mică,
Încerc s-o schimb, dar am mâinile
legate.

De-ai şti cât îmi doresc fericirea s-o ai,


Dar tu mă minţi şi nu mă laşi să ţi-o
ofer,
Speranţe negre, răspunsuri sumbre ai,
Şi totuşi, în a ta schimbare sper.

91
Mă simt Don Juanul ce luptă cu morile
de vânt,
Închis într-un balon plin cu tristeţe,
Din care văd iubirea ce ţi-o port
plângând,
Şi care suferă, căci multe poate să te-
nveţe.

O revoluţie acidă port acum în trup,


Căci tot ce am clădit, s-a ruinat,
Tristeţi ucigătoare din mine furibund
erup,
Şi învăluie amorul ce-am sperat.

Atunci …

Sfios păşesc pe muşchi de stejar,


Te strig fericire … dar în zadar,
Goneşti bucuroasă şi nu îmi deplângi,
Sentimentele pure păstrate adânci,
De atunci …

Sub frunze triste de cicoare,


Mă-ntreb adesea cu pudoare,
De ce iubirea vrei s-o frângi,

92
Când arde amor în ochii tăi adânci,
Şi atunci …?

Uitat- ai cum spre seară,


Ardeam în chipul tău de ceară,
Şi încet la pieptu-ţi mă topeam,
Iubirea pura o simţeam
Atunci …?

În poieniţa unde martor era luna,


Ne împleteam din vise şi amor cununa,
Buzele-mi ca fraga doreai să le
mănânci,
Şi miile de sărutări în ele să le frângi,
Atunci …

A dispărut tot ce-am trăit frumos,


Te-ai stins cum se stinge tot cei
luminos,
Iubirii de alături cu ură i-ai dat brânci,
Făcând-o să trăiască în tristeţi adânci,
De atunci ….

Nu poate nimeni

Nu poate nimeni să stârpească,


Eternele surâsuri maternale,
Şi nici copiii sa-i lovească,
În pura lor splendoare.

93
Nu poate nimeni să închidă,
Pasărea ce liber zboară,
Şi nici infernul să deschidă,
Pentru o faptă rea ori prea banală.

Nu poate nimeni să închege,


Sângele într-un tânăr trup,
Şi nici iubirea să i-o lege,
Când sentimentele-i erup.

Nu poate nimeni să atingă,


Supremul ce iubirea l-a atins,
Şi nici rugul să i-l stingă,
Când răutatea nu şi-a învins.

Urme

Îţi pierzi privirea printre aştri,


Nici ochii nu-ţi mai sunt aşa albaştri,
Adulmeci urma unei sincere iubiri,
Şi împarţi cu neantul vechi trăiri.

94
Cu lumea cauţi să te-mpaci,
Urând iubirea în care zaci,
Poeme scrii fără de muză,
Şi pentru toate cauţi scuză.

Te-ncântă flori uitate în vază,


Ferestre care pot opri o rază,
Cuvinte aruncate în dispreţ,
Şi multe lucruri fără preţ.

Adormi mereu înfricoşat,


La piept strângi perna ruşinat,
Visezi acelaşi vis murdar,
Şi-n noapte împrăştii clipe de coşmar.

Dilemă

Aşi fi putut,
Dar nu a vrut.
Aşi fi încercat,
Dar n-am sperat.

95
Am înţeles,
Dar nu a mers.
Am întrebat,
Dar n-am ascultat.

Aşi renunţa,
La viaţa mea.
Şi-aş reveni,
Când voi iubi.

M-aş ascunde,
Dar unde ?
M-aş arăta,
Dar nu este ea.

Să mai revin ?
Să mai încerc ?
Să mai trăiesc ?
Să mai iubesc ?

Ale tale gânduri

Ale tale gânduri fată,


Zbor agale către mine,
Şi în suflet laşi o pată,
Răni adânci şi lungi suspine.

96
Caut viaţa să-ţi alin,
Ca un doctor în iubire,
Să răstorn un crud destin,
Ca să sorbi din fericire.

Vino iarăşi lângă mine,


Să te strâng la pieptu-mi cald,
Să-ţi alin dintre suspine,
Să-ţi şterg lacrimi care ard.

Pe aceiaşi
bancă

Pe aceiaşi bancă, ca întotdeauna,


Ĭn parcul cu platani m-am aşezat,
Spre o frunză moartă întind mâna,
Şi-i caut ramul de unde-a picat.

Încerc s-astup golul din mine,


Cu mici prostii şi dulci iluzii,
Să trag cortina peste tine,

97
Să strig, să mă audă surzii.

De atâta timp cald am păstrat,


Aici pe bancă al tău loc,
Şi zi de zi câte o roză am aşezat,
Dar nu mai vrei s-apari deloc.

Aşteaptă porumbeii ale tale firimituri,


Aşteaptă a ta mână caldă, moale,
M-alătur şi aştept acele guri,
Ce le furai când îţi stăteam cu capu-n
poale.

Mi-e dor de mersul tău pe alee,


De clipa când te-am sărutat,
De izul tău de azalee,
De părul blond cârlionţat.

De-a noastre dulci plimbări mi-e dor,


Şi plâng ca un copil flămând,
Aici pe bancă vreau să mor,
Şi-aici să-mi fie şi mormânt.

Decepţie

Am hotărât capăt să pun,


Unei iubiri deşarte,
Nimic nu am să îţi mai spun,
Şi vreau să plec departe.

98
M-am săturat iubirea să-ţi rostesc,
Am obosit cu mângâierea,
Deşi juram să te iubesc,
Tu mi-ai secat plăcerea.

Nu voi nicicând să mai am parte,


De clipele ce le-am trăit,
Vrăjit fiind ziuă şi noapte,
De-un chip ce n-a iubit.

Adio pot doar să îţi spun,


Acum îmi-e totuna,
Eu te-am iubit ca un nebun,
Tu însă ai frânt cununa.

N-ai vrut deloc să mă iubeşti,


N-ai acceptat iubirea,
Te voi lăsa să îţi trăieşti,
Demonic fericirea.

Când
priveam…

Când privesc apusul,


La moarte mă gândesc,
Cu mâna îmi iau pulsul,

99
Dar nu mă regăsesc.

Când priveam în urmă,


Pe tine te zăream,
Şi gândurile-mi scurmă,
Trăirile ce aveam.

Când mă gândesc la tine,


Un răsărit răsare,
Doar o clipită ţine,
Mă-ncântă şi dispare.

Când mă gândesc la mine,


Apusul iar apare,
O veşnicie ţine,
Şi nici că mai dispare.

Când mă gândesc la noi,


Deşertul se arată,
Şi plângem amândoi,
Cu-o lacrimă sărată.

De ce …?

De ce curaj nu am avut,
Să-ţi spun că te iubesc,

100
Să-ţi fur doar un sărut,
Cu el să mă-ncălzesc ?

De ce îmi era frică,


Iubirea să-ţi rostesc,
Şi o guriţă mică,
Din buze să-ţi răpesc ?

De ce îmi era teamă,


În ochi să te privesc,
Să te sărut pe geană,
Să-ţi spun că te iubesc ?

Mereu cu firea m-am pierdut,


Când te aveam aproape,
Şi-ncet, încet a dispărut,
O dragoste de-o noapte.

Călătorul

Mă plimb mereu fără vreun scop,

101
Şi fac risipă de noroc,
Adaug înc-un drum la viaţa-mi lungă,
Şi fac pământului degeaba umbră.

Străbat cărări nicicând umblate,


Itinerarii lungi cărând în spate,
Fac hărţi din scoarţă de alun,
Şi le arunc la un sfârşit de drum.

Mă-ncurc în vorbe şi în gânduri,


Prin faţă clipele-mi trec rânduri,
Doar una pare să mai stea,
Şi-ncerc să mai trăiesc prin ea.

În aer simt mirosul morţii,


Rămân la învoiala sorţii,
Nimic din mine nu mai vrea nimic,
Doar eu, mai vreau să mă mai plimb
un pic.

Priveşte-n
ochii mei femeie

102
Priveşte-n ochii mei femeie,
Şi zi de vezi iubire,
Transformă-n foc a mea scânteie,
Să ard de fericire.

Priveşte-n ochii mei femeie,


Şi spune-mi că iubeşti,
Transformă-mi versu-n epopee,
Şi într-un vers să mi-o citeşti.

Priveşte-n ochii mei femeie,


Şi spune-mi că mă placi,
Transformă-mă într-o idee,
Şi-ncearcă să o placi.

Priveşte-n ochii mei femeie,


Şi spune-mi că mă vrei,
Transformă-mă în azalee,
Şi uit-o între sânii tăi.

103
Marea

Din neagra genune,


Şi-al mării talaz,
Pe alge şi spume,
Tu cazi.

Priveşti noua lume,


Şi minune îţi pare,
Te scuturi de spume,
În mare.

Păşeşti tremurând,
Pe nisipul fierbinte,
Şi frica-ţi pătrunde în gând,
Şi în minte.

Mirată te-ntrebi,
De-i ţara ta,
Căci trăita-i aici,
Cândva .

Şi brusc ţi se-aprind,
Sentimentele-n trup,
Încet se încing,
Şi erup.

104
Misterul se sfarmă,
Privind noua lume,
Iar marea întoarnă,
Iar spume.

A ta fuse ţara,
Şi tot ce cuprinde,
Şi-ncet inimioara,
Se-aprinde.

Pierit-a sub ape pământul,


Când se deschise cerul,
Rămase în urmă doar vântul,
Şi gerul.

105
Viaţă şi
moarte

Luceferi de noapte,
În straie de moarte,
Şi visuri deşarte,
Ce viaţa împarte,
În zgomot şi şoapte,
Mă poartă departe,
În lumi populate,
Cu-n erou de o noapte,
Scos dintr-o carte,
Ce neantul împarte,
În iluzii deşarte,
Strigând de departe,
Prin murmur şi şoapte,
Trăirile toate,
Cu tot ce împarte :
Scenete trucate,
Zgomot şi şoapte,
Visuri deşarte,
Luceferi de noapte,
Viaţă şi moarte.

106
Departe
de casă

Atât de mult eu îmi doresc,


Să plec departe,
Iar, teiului bătrân să îi vorbesc,
Prin şoapte.

Aşa mi-e silă de-acest loc,


Şi vreau acasă,
Mai dă-l încolo de soroc,
Căci greu m-apasă.

Aşa străin am devenit,


De mine şi de toate,
Şi-n suflet aprig sunt lovit,
De moarte.

Nu voi aici să mai trăiesc,


Că-mi prelungesc durerea,
Lăsaţi-mă să plec căci mult voiesc,
Să muşc plăcerea.

Să fiu iarăşi cu ai mei,


Acolo, acasă.
Să punem sub bătrânul tei,
Bucatele pe masă.

Ca-n alte dă-ţi să chefuim,


Până în noapte,

107
Căci multe avem să povestim,
Şi multe a împarte.

Fata din vis

Umbre adânci şi mişcări efemere,


Parcurg nonşalant drumul vieţii
presărat,
Cu iubire transformate în năluci şi
himere,
Căci adevărul a devenit iarăşi păcat.

Tot ce a fost încă mai este,


Tot ce mai este încă n-a fost,
Sunt un erou dintr-o poveste,
A cărui isprăvi au fost fără rost.

Doar iubirea curată a fetei din vis,


Un înger timid ce se pierde cu firea,
Ca o cală plăpândă încet s-a deschis,
Arătându-mi ce înseamnă iubirea.

108
Iubirea
nu moare

Cu chipul rămas într-un ochi de apă


retrasă,
Tăcut ca floarea de gheaţă din geam,
Alung din lumina unei lacrimi rămasă,
Într-un colţ de idee în care speram.

Rotunde petale de roză mă-ncântă,


În stoluri răzleţe zbor negre iubiri,
Alungate din cuib de-o copilă
plăpândă,
Cu-n suflet sclipind prin doi ochi de
safir.

E inima speranţei şi geneza iubirii,


Graţia nebună a unei iluzii de cuplu,
Păşind către mine păleau trandafirii,
Iar crizanteme albe roşind îşi plecau
trupul.

Încet m-a pătruns privirea-i ca focul,

109
Şi-n suflet speranţa mi s-a aprins …
Iubirea nu moare căci ea este
totul,
Şi răul în cale îi sfârşeşte
învins.

Autopo
rtret

Un fulger ostenit trăieşte în mine,


Sunt sufletul golului şi inima nimicului,
Chiar şi să mor îmi este ruşine,
Căci m-am scăldat în apele misticului.
În spaţiu fără tărâmuri, n-am unde mă
ascunde,
Sunt stârv şi vulcan totodată,
Cu fiecare clipă aştept să mi se-
nfunde,
Să fiu şters ca să rămân o pată.
Sunt intervalul dintre bătăile inimii,
Călău al timpului şi paznic al infinitului,
Spun poveşti de groază fii-mi-i,
Iar ea crede în nebunia tăticului.
Îmi irig nopţile cu groaznice coşmaruri,
Mă simt o fiinţă fără chip,
Care oferă copiilor dulciuri şi daruri,
Ce-ascund tristeţi iar bucurii nimic.

Cu întunericul ce în mine zace,

110
Aş putea acoperi soarele pe vecie,
Răutatea mea ar putea fi război ori
pace,
Şi-ar instala peste bucurii sclavie.
Înroşesc universul cu flăcările mele,
Prepar otrăvuri dulci pentru soţie,
Sunt demon în rai şi înger în stele,
Nu am ideii, ci numai clocot, obsesii,
nebunie.
Sângele mă străbate în curenţi
arzători,
Fericirea mi-i fisurată de trecute clipe
amare,
Privirea-mi pluteşte nebună pe nori,
Iar sufletu-mi scuipă venin peste-o
floare.

Am nefericirea de a nu fi nefericit,
Mă nasc în apusuri, mă clătesc cu
umbre,
Car idei şi gânduri într-un suflet pustiit,
Şi invoc lumini din cele mai sumbre …

Risipiţi-mă pe întinderea nostalgiilor,


Departe de mine şi aproape de
depărtări,
Cântaţi-mi muzică din scâncetul
copiilor,
Şi înveseliţi-mă cu cele mai hidoase
arătări.
Reclamaţi-mă sfinţilor ce i-am iubit,
Luaţi-mi plăcerile şi striviţi fericirea,
Căci în cel ce a fost un om neiubit,
Se naşte acum poetic iubirea …

111
Rămâi iubire

Unicul meu vis e să fim împreună,


Să trăim o dragoste nebună,
Dar tu dispari scuzându-te cu dibăcie,
Iar eu rostesc, lipsit de bucurie,
Iubito nu pleca ! Rămâi o veşnicie.

112
Îţi place să mă chinui ştiind că te
iubesc,
Şi alta ca tine nicicând n-o să-ntâlnesc,
Vino minune … cu mine dragostea
împarte,
Că nimeni şi nimic nu ne va desparte,
Dar să nu fugi, te rog, rămâi până la
moarte.

Nici nu clipeşti măcar la a mea


rugăminte,
Îngheţi cu-a ta privire şi sufletu-mi
fierbinte,
Te ştiu că eşti aparte cu spirit neuman,
Şi-a mea iubire a fost rostită în van,
De aceea te rog din suflet, rămâi.
Măcar un an.

De mână amândoi o să zburăm prin


univers,
Îţi voi cânta mii de poeme şi toate într-
un vers,
Chiar de nu crezi din aştri îţi voi împleti
cunună,
Iubindu-ne necontenit sub clar de lună,
Dar să nu pleci. Rămâi puţin. Măcar o
lună.

Eşti numitorul comun a tot ce e


frumos,
Dar alăturea-ţi roşesc ca un frate
incestuos,

113
Mi-e teamă într-una că mă vei părăsi,
De-o fi să-ntâmple asta, eu nu voi mai
trăi.
De aceea te rog iubito, rămâi, măcar o
zi.

Vom merge chiar şi-n paradis,


Ne preschimbăm în îngeri şi vom trăi
un vis,
Cu stele şi luceferi ne vom prinde-n
horă,
Iar când dragostea afrodiziacă ne
devoră,
Iubito … să nu pleci, mai stai o oră.

De ce vrei să dispari mereu prinţesa


mea ?
De ce vrei oare să-mi sfâşii inima ?
Mă rog cu îndârjire, dar tu eşti
neclintită,
Ai inima de gheaţă? Că faţa ţi-e
împietrită …
De ce nu vrei să mai rămâi? Măcar o
clipă !

114
M-ai prins în mrejele
tale

M-ai prins în mrejele tale,


Copilă suavă cu surâs de izvor,
Calci peste inima ce ţi-am scos-o în
cale,
Născând sentimente ce amarnic dor.

Misterul şi trufia le porţi ca veşmânt,


Precum un vulcan arunci priviri reci,
Striveşti a mea încercare cu-n despotic
cuvânt,
Fărâma de iubire vrând să mi-o îneci.

Pluteşti agale peste tărâmuri de vis,


Departe de orice trăire frumoasă,
Poarta iubirii pe veci ai închis,
Amorul strivindu-l din faşă.

Dezbracă aceste urâte veşminte,


Încrede-te-n tine şi-n inima ta,
Căci ea niciodată nu minte,
Şi atunci spre iubire frumos vom zbura.

115
Ultimul obstacol al
primului sentiment

Iubirea cheamă iubire şi ea,


Cu toată puterea şi dragostea sa,
Dar ura e oarbă şi îşi iese din minţi,
Prin gelozii scăldate-n îndoieli fierbinţi.

Fiinţe umile nepăsătoare trec,


Prin torturi, în grotesc se întrec,
Trecut-am prin ele ca un fulger prin
nor,
Şi am simţit că mă nasc, cresc şi apoi
mor.

În universul pierdut în neştiinţă,


În ploaia rece şi cu gust amar,
Eu par un crin ce râde-n suferinţă,
Şi cere nopţii visuri de coşmar.

116
Mi-aş fi dorit să nu mă nasc,
Să nu-mi văd zâmbetul crispat,
M-am săturat tristeţi să mai pasc,
Şi să cerşesc speranţe din păcat.

Nu te-am putut salva

Îmi fuge pământul de sub picioare,


Mă doare în suflet, îmi vine să plâng,
Totul e sumbru, e rece, şi-n cale
Speranţe şi visuri laolaltă se frâng.

Mă strig în tăcerea din mine,


Mă caut în trupu-mi pustiu,
Tristeţi mă săgeată cu mare cruzime,
Nu vreau să exist, nu pot să mai fiu.

Nu te-am putut salva fiinţă suavă,


Acum planez peste ruina din mine,
Aşteptând cu o indiferenţă bolnavă,
Să vină acea clipă, să fiu lângă tine.

117
Iubire

Vino iubito,
Sărută-mi obrazul,
Alintă-mi iubirea,
Cum mângâi turcoazul.

Zâmbeşte copilă,
Trăieşte iubirea,
Apucă-mi braţul,
Redă-mi fericirea.

Sărutu-ţi obrajii,
Plini de bujori,
Zburăm prin iubire,
Plutim peste nori.

118
Amorul ne-apasă,
Plăcerea trăim,
Iubirea-i frumoasă,
În ea să murim.

Iertare cer …

Ştiu că voi muri,


De aceea îmi cer iertare,
Să mă puteţi iubi,
Venind s-aprindeţi lumânare.

Îmi cer iertare mamă,


C-am fost un răzvrătit,
Iar tu trăia-i cu spaimă,
Că nu te-aş fi iubit.

Îţi cer iertare tată,


De-acolo unde eşti,
Că n-am fost niciodată,
Fecior să te mândreşti.

Iertare vouă la surori,


Mă-nchin ca să vă cer,
Căci n-am fost deseori,
Cu voi un cavaler.

Iar fraţilor, vouă,


La fel. Vă cer iertare,
C-o vorbă rea sau două,

119
V-am spus la fiecare.

Iar vouă, dragi nepoţi,


Iertare v-am cerut,
Că n-ajung să vă dau la toţi,
Un sfat, o vorbă, un bănuţ.

Iertare şi vouă amici,


Şi să nu fiţi supăraţi,
Iar când nu voi mai fi aici,
Vă rog pe toţi, nu mă uitaţi.

Lasă-mă să te
ajut

Am zărit cum te zbaţi între două iubiri,


Am simţit că eşti tristă şi îngândurată,
Că în tine trăiesc două melancolice firi,
Iar una a fost demult spulberată.

Doar prin iubire ea poate să renască,


Deschide-ţi aşadar inima-ţi caldă,
Nu mai purta această jalnică mască,
Sub care ochii în lacrimi se scaldă.

Lasă-mă să te duc departe de lume,


Să-ţi arăt cât de frumoasă e viaţa,
În trup trăiri voluptoase or să se adune,
Şi-ai să iubeşti îngeresc dimineaţa.

Lasă-mă să te port pe aripi de amor,


Să simţi cât de plăcut este să fii iubit,
Căci eu aş da orice de iubire să mor,
Căci fără de ea, în zadar ai trăit.

120
Nu amâna iubirea, căci nu o să se-
ntoarcă,
Este o trăire aparte şi unică în felul
său,
Iar cine o trăieşte se simte atunci de
parcă,
Ar zbura de mână cu Dumnezeu.

Bucăţi de fericire îţi erup din trup,


Te simţi stăpân peste iubirea toată,
Clipele amare încet, încet se duc …
Şi din beţia dragostei nu poate nimeni
să te scoată.

Încercări

Un pumn de iluzii am stors cu putere,


Cerşind-o pe cea fără durere,
Căci nu mai pot îndura, ştii bine,
Viaţa trăită departe de tine.

Mănunchi de idei am aruncat în eter,


Căutând să dezleg eternul mister,
Ce ascunde o fericire pură,
Alături de tine gingaşă făptură ?

Un cuib de speranţe am distrus,


Cu gând să ajung la cea de mai sus,

121
Ce arată a noastră iubire,
Cum tinde acerb spre împlinire.

Potop de sentimente am irosit,


Să-ţi dovedesc cât te-am iubit,
Dar toate s-au lovit şi sfărmat,
De-al tău amor necurat.

Paşi moi se aud de


nicăieri …

Paşi moi se aud de nicăieri,


Te-ntorci şi-n jur e albastru,
Dezamăgiri îţi curg din rana ce-o porţi,
Nefiresc dar totuşi mai iubeşti.

Paşi moi se aud de nicăieri,


Te-ntorci şi adie doar vântul,
Lacrimile-ţi cromează obrajii pierduţi,
În iubiri ucise de sunet de harpă.

122
Paşi moi se aud de pretutindeni,
Te-ntorci şi în jur sunt doar eu,
Venit să-ţi alin durerea în cântec,
Să-ţi îngrop supărarea în sterpe
pământuri.

Paşi moi se aud cadenţat …


Ne-ntoarcem şi-n jur totu-i sihastru,
Se văd stoluri negre plecând,
Lăsând urme de negru şi albastru.

Paşi moi se aud de nicăieri,


Mă întorc şi în jur e albastru,
Dezamăgiri îmi curg din rana ce-o port,
Nefiresc dar totuşi te mai iubesc.

Mi-e frică

Mi-e frică de înălţimi,


De pereţi curbi şi roşii,
De petale de creier,
Ce-mi muşcă din gânduri,
De mine şi floarea de colţ,
De ape uscate şi falnice bolţi.
Mi-e dulce să calc pe nisipuri cernute,

123
Să-mi chem tovarăşii la un taifas,
Să împrăştii cuvinte murdare,
Şi să beau cu cine-a rămas.

Mereu te caut în imagini

Mereu te caut în imagini,


Sau prin a vieţii triste pagini,
Melancolii învăluite-n ceaţă mă inundă,
Iubirii vechi nu vor să îi răspundă.

Mereu te strig din depărtări,


Ecouri fruntea îţi lovesc,

124
Şi-n ale tale desfătări,
Duioase şoapte te trezesc.

Mereu te chem cu vocea sugrumată,


Căci singur simt că sunt pierdut,
Aştept şi mă încred în soartă,
Pe cin` să-ntreb, pe cin` s-ascult ?

Scrisoarea

Ţi-am scris iubito pentru a mia oară,


Scrisori în care dragostea ţi-o arătam,
Găsind cuvinte dulci care să nu doară,
Căci o iubire sinceră-ţi purtam.

Poeme aşezate în pagini


parfumate,
Tot ce şi-ar dori o femeie am scris,
Căci clipele de tine îmi sunt legate,
Şi în al tău amor sunt prins.

Dar tu nu vrei să îmi răspunzi,

125
Lăsându-mă să ard, să mă topesc,
Fiindu-mi dor de trupul şi de ochii
blânzi,
De gura-ţi după care mă sfârşesc.

Fierbe în mine nebunaticul sânge,


Căci ştie frumoaso cît te iubesc,
Iar inima tristă amarnic mai plânge,
Şi după al tău sărut cu patimă tânjesc.

Un singur cuvânt doar să îmi scrii,


De mă adori un sfert cât te ador,
Măcar puţin la mine dacă ţii,
Te rog scrie-mi, căci sentimentele mă
dor.

Prin tăcere mă goneşti din a ta viaţă,


Iar inima şi sentimentele le-ascunzi,
Şi le transformi apoi în sloi de gheaţă,
Numai ca să nu - mi răspunzi.

Zadarnic, căci am să-ţi scriu până la


moarte,
Un munte de scrisori să ai la poartă,
Iar dragostea să-ţi fie căutare,
Căci ţi-ai uitat iubirea în scrisoare.

Blestem de
poet

Blestem pe toţi acei,


Ce vor poezia să înjosească,

126
Să nu aibă parte aceşti mişei,
De mângâiere sufletească.

Căci poezia asta este,


O alinare când la greu suntem,
Şi ne ajută să trecem peste,
Necazurile care le avem.

Este medicamentul pentru visători,


Şi pentru romantici leac,
La toţi aceştia deseori,
Tristeţii i-a venit de hac.

Este limbajul de comunicare,


Între cei îndrăgostiţi,
Expresia pentru fiecare
Sentiment ce vreţi să-l rostiţi.

E crema vorbei cu efect abil,


Un minunat şirag de cuvinte,
Un colier de figuri de stil,
Ce de frumos îţi aduce aminte.

Poezia e la toate antidotul,


Căci inimile între oameni leagă,
Iar cel ce o ia în râs netotul,
Să nu poată să o înţeleagă.

127
Acesta-i blestemul cel mai potrivit,
Căci cel ce nu înţelege poezia,
Va fi între oameni un nefericit,
Şi-o să-l cuprindă nebunia.

Va fi mereu în viaţă,
Cu inima şi sufletul arid,
Iar sentimentele-i vor fi de gheaţă,
Şi asta în suferinţă îl închid.

Tu care te numeşti femeie

Tu care te numeşti femeie,


Cu păru-n vânt şi ochi scânteie,

128
Cu mersul coregraf şi graţios,
Ce dai nuanţă cuvântului frumos,

Am amuţit la a ta ştire,
Că vrei să schimbi a ta menire,
Să schimbi principii şi idei,
Şi multe lucruri cu temei.

Şi scuipi trecutul fără jenă,


Renunţi la dragostea maternă,
Îţi plâng copiii lângă tine,
Şi-ţi fierbe sângele în vine.

Dar a ta inimă e piatră,


Şi vrei acum o nouă soartă,
Ca lucrul de bărbat să-l faci,
Chiar dacă peste obiceiuri calci.

Doar de putere şi avere-ţi pasă,


Şi uiţi că trebuie să fii frumoasă,
Să pregăteşti copiilor bucate,
Să fii totul peste toate.

De ce refuzi să-ţi zică mamă,


Şi faci din traiul tău o dramă?
De ce schimbi dulcele tău sânge,
Căci sus în cer … fecioara plânge.

129
M-am săturat să scriu
poeme

M-am săturat să scriu poeme,


Să uit de mine şi de vreme,
Să fiu trist şi melancolic,
Să plutesc pe-un nour euforic.

Am obosit muza s-alerg,


Să scriu o filă şi-alte patru şterg,
Să pun în vers a mea trăire,
Şi-apoi s-o împart ca pe o ştire.

De ce nu pot să fiu ca orişicare,


Să râd, să cânt, să n-am păsare ?
De ce văd lumea în alt strai,
Şi sunt indiferent cu al meu trai?

De ce port Doamne ca povară,


Să-mi fie dor de orişice ca prima oară,
Să fiu sortit doar să iubesc,
Şi amarul lumii să-l trăiesc ?

O, cît aş vrea să sfărm durerea,


Să fug, să mă ascund, să simt
plăcerea,
La cărţile din rafturi să dau foc,
Să uit pentru o clipă de acest loc.

130
De ce nu vii ?

În a mea umedă odaie,


Ce-i luminată de a focului văpaie,
Gândesc iubito iar la tine,
Şi-mi curg prin suflet doar suspine.

Mi-e dor de tine fată dragă,


Mi-e dor de lumea ta întreagă,
Accept pe loc orice nelegiuire,
Doar pentru o oră de iubire.

Mi-e sufletul crispat şi faţa pală,


Şi totul împrejur e plin de boală,
Aici pe patul morţii îmi cânt durerea,
Şi simt agonic cum îmi pierd puterea.

Doar gândul către tine îmi dă viaţă,


Îmi dă curaj să râd şi morţii-n faţă,
Mă vizitează în noapte albele stafii,
Doar tu mai părăsit şi nu mai vii.

Cu ce-am greşit de te iubesc ca un


nebun,
Şi-am presărat petale pe-al tău drum ?
De ce nu vii, doar un minut …
Să-ţi spun adio cu-n sărut ?

131
Să mor ţinându-te de mână,
Să ştiu că moartea-i doar o glumă,
Să plângem sub a îngerului aripă,
Să ne iubim cu foc pentru o clipă …

Oare iubirea mea a fost deşartă,


De ea nu vrea să mă mai vadă ?
Acum când totu-n jurul meu e sumbru,
Iar eu nu pot ca să mai umblu.

Nu pot s-ajung să-i fiu aproape,


Căci de-aş putea aş trece munţi şi ape,
Alăturea s-o am pentru o clipă,
S-o strâng în braţe şi să-i zic în pripă,

Că tot ce am iubit doar ea a fost,


Că viaţa acum nu are rost,
Că dulce-i boala când ţi-e dor,
Şi nu îmi pasă dacă mor.

132
De mult aştept în noapte

Am petrecut o noapte,
În faţa casei tale,
Sub fructele necoapte,
Cu izuri de migdale.

Şi te zăream o umbră,
Ce se plimba sfioasă,
Iar în lumina sumbră,
Părea-i şi mai frumoasă.

Doream să tragi perdeaua,


Să-mi pot vedea iubirea,
Să vezi cum luce steaua,
Iar eu să-ţi sorb privirea.

Fereastra ai deschis încet,


Să auzi cântul de greier,
Pornit-am din priviri discret,
Făptura să-ţi cutreier.

Şi în lumina lunii,
Păreai un giuvaer,
Ce-aruncă asupra lumii,
Tandreţe şi mister.

Şi-ncet se rupse cerul,


Iar zorii apărură,
Pierise tot misterul,
Plecă şi-a mea făptură.

Se scutură migdalii,
De fructele prea coapte,
Cu ochii spre vitralii,
Stau si aştept în noapte.

133
Uscată mi-e peniţa

Uscată e peniţa-n toc,


Iar muză nu mai am deloc,
Urlă cuvântul aşternut pe foaie,
Iar mâna mi-e tot mai greoaie.

În bucăţi rima se sfarmă,


În cap ideea se răstoarnă,
Nimic nu mă mai încântă,
Şi-a mea liră nu mai cântă.

Deşertu-n faţă mi se-ntinde,


Tristeţea jalnic mă cuprinde,
Mi-e dor de izul de cerneală,
De buchea scrisă cu migală,

Mi-e dor de mine şi de muză,


De toţi acei ce mă acuză,
De cartea de la căpătâi,
Şi de iubirea mea dintâi.

134
Prea târziu …

Prea târziu să iubesc,


Prea bătrân,
Sentimentul să mi-l strunesc,
Nu-s stăpân.

Prea bătrân să încerc,


Prea târziu,
Peste iubire să trec,
Nu mă ştiu.

Prea bătrân să iubesc,


Prea bătrân ...
Când respir şi trăiesc,
C-un plămân.

Prea târziu să încerc,


Prea târziu ...
Căci spre moarte eu plec,
Deşi - s viu.

135
Poveste

Au murit trandafirii în glastră,


S-a sfârşit o poveste măiastră,
Şi încet sub privirea-mi sihastră,
S-a născut acea clipă nefastă.

Şi-a cuprins deşertul oază,


Îngheţând în muguri fraza,
S-a întors în lumină raza,
Lăsând noapte peste toată
amiaza.

Ai plecat trădând iubirea,


A murit în mine fericirea,
Gânduri negre îmi rod firea,
Şi lacrimi îmi acoperă privirea.

Mă pierd, mă întunec, nu mai sunt.


Delirul înşfacă şi ultimul gând,
Undeva departe aud inima-mi
plângând,
Şi - aproape de mine a îngerului cânt.

136
De avem aceleaşi visuri

De avem aceleaşi visuri,


Piară lumea acum în ele,
Traiul meu e în abisuri,
Iară sufletul în stele.

De trăim aceleaşi patimi,


Mângâieri ne-or fi blesteme,
Vom sorbi din irişi lacrimi,
Şi vom recita poeme.

De nutrim acelaşi gând,


Vom cânta imnul iubirii,
Şi din trupul tău plăpând,
Or să crească trandafirii.

Şi-om trăi iubirea noastră,


De - astă lume mult departe,
Şi-om privi de la fereastră,
Cum lumina-n cer se-mparte.

137
Decepţie

Cum poţi crede că nu te mai iubesc,


Când fără tine sunt nebun iar cu tine
înnebunesc?
Cum poţi spune că în iubirea mea totu-i
defect,
Când fără dragoste mă simt incomplet
?

Nu mă judeca ci lacrimile-mi
cântăreşte,
Şi vei înţelege cât fiinţa-mi te iubeşte,
Dezmăţul inimii, diavolul romanţios din
mine,
V-a construi poduri peste abisul din
tine.

Eşti ca o mare înspumată care-şi


retrage valul,
Pe nisipu-ţi fierbinte, trist, îmi savurez
calvarul,
Şi totul lângă tine a devenit o noapte
înfiorătoare,
Iar lumina din mine, nu mai e
folositoare.

138
Într-un burete să mă transform aş vrea,
Să absorb toată iubirea din inima ta,
La picioarele tale să ard mocnit,
Şi-n lacrimile tale să mă sting subit.

Deşert ai fost rugii mele, mormânt


glasului meu,
Ai fost piedica în avântul spre iubire,
mereu …
Am încercat să extrag fericiri din
dureri,
Dar indiferenţa ta, mi-a secat din
puteri.

Trăiesc prin
tine

Toată chemarea şi ieşirea tinereţii,


Spre toate plăcerile vieţii,
Le-am găsit în tine prinţesă,
Cu chip de înger şi trup de metresă.

Din tine răsare fericire,


Artă, sentiment şi natură;
Dorinţă, plăcere, iubire,
Toate le porţi tu făptură.

Ieşirea mea la mare,


E în lacrima ta sfântă,
Unde soarele răsare,

139
Din privirea-ţi blândă.

Ieşirea mea la munte,


Sunt sânii tăi de miere,
Iar trupul tău e punte,
Înspre extaz şi plăcere.

Ieşirea mea în artă,


E trupu-ţi şi chipul ce zâmbeşte,
Cu formele-i sculptate ca în piatră,
Te vrea, te cheamă, te doreşte.

Ieşirea mea în pictură,


Eşti tu cu prospeţimea vie,
Cu tenul de-o culoare pură,
Că de-l atingi, dorinţa-ţi reînvie.

Ieşirea mea în necunoscut,


Sunt ochii tăi de jar,
Căci ei împart amorul neştiut,
Şi nici visat de muribunzi măcar.

Chemarea mea spre cântec,


E vocea-ţi de privighetoare,
Că triluri dulci îţi ies din pântec,
Vrând inima să îmi omoare.

Chemarea mea spre dans,


E trupu-ţi plin de graţie,
Cu tine alături în balans,
Mi-e corpul în vibraţie.

Chemarea mea spre bucurie,

140
E râsul tău cel cristalin,
El curge în cascade ce învie,
Dorinţa mea de-a te iubi puţin.

Chemarea mea în iubire,


Eşti tu frumoasa mea copilă,
Mă scoţi din minţi cu a ta privire,
Mă torturezi şi nu ai milă.

Trecut-au anii

Trecut-au anii ca o clipă,


Cuib îşi făcuse şi uitarea,
Şi doar fotografia de sub sticlă,
Îmi mai trezea din când în când
ardoarea.

Străbat cu gându`
împovărat de ani,
Încet a timpului cărare,
Căci pe băncuţă sub castani,
A mea iubire e, ori mi se pare ?

Cu pasul lent şi mult prea


mic,
Sfios ca-n anii tinereţii,
Mă simt un june de bunic,

141
Ce dă răscoală vieţii.

Şi îmi ridic rebel reverul,


Aprind şi o ţigară ca boem să par,
Prin fumul rotocoale priveam cerul,
Şi mă gândeam cam cum s-apar.

Şi în gândirea mea bătrână


şi firavă,
Cum să îmi fac intrarea-n scenă,
Trecuse timpul prea în grabă,
Şi sparse clipa mea boemă.

Iar când privirea de pe cer


am coborât,
Băncuţa era goală …
Îmi las reverul hotărât,
Şi suflu amar în fumul de ţigară.

Mă aşez pe bancă şi oftez,


Căci tristă-i viaţa spre sfârşit,
Să mă gândesc la tinereţe, nu cutez,
Căci gându-mi este obosit.

Doar poetul …

Călătoresc în noapte,
Prin murmur de şoapte,
Mă agăţ de culori,
Mă înec în pudori.

Goale puştoaice mă-mbie,


Luna amorul mi-l seacă,

142
Tot ce-am ucis o să-nvie,
Golind infinitul de-ndată.

Mă car în coşciugul de aramă,


De pe frunte dau flori la o parte,
Întreaga suflare mă bagă în seamă,
Încep monologul, deschizând a mea
carte :

Veniţi să vedeţi tristeţea în lanţuri,


Crestată pe fruntea brăzdată de
şanţuri,
Râde - ţi de mine şi scuipaţi-mă-n faţă,
Căci eu sunt călăul de dimineaţă.

Eu am ucis bucuriile voastre,


Din porunci pe care eu mi le-am dat,
Nu-mi pasă de moarte, de soartă, de
astre,
Nu-mi pasă de mine, iar pe voi v-am
trădat.

Căutaţi-mi mormântul şi profanaţi-l,


Lespedea, crucea să le faceţi fărâme,
Doar poetul … pe dânsul, iertaţi-l,
Căci trist s-a născut şi trist v-a rămâne.

Eminescu

Din inima ţărânii româneşti,


Acea Moldovă foarte veche,
S-a zămislit în Ipoteşti,

143
Luceafărul făr` de pereche.

Străluce falnic peste ţară,


Din valurile vremii pitoreşti,
Făcând mereu ca el să pară,
Prin poezie Crăiasa din poveşti.

Singurătatea ţi-o risipă într-o clipă,


Pe loc te va răpune o Melancolie,
Şi cauţi răvăşit şi-n pripă,
Să devorezi a sa divină poezie.

Un Înger de pază pentru suflet,


Când amintirile … te părăsesc,
O oază de lumină într-un zâmbet,
O Floare Albastră pe cîmpul
românesc.

Atunci când trecem negrăbiţi,


Pe lângă plopii fără soţ,
Şi ne simţim trişti, neiubiţi,
Pajul Cupidon ne-aşteaptă-n colţ,

Şi ne şopteşte la ureche,
Ce e amorul sau a sa poveste,
Tot prin ale sale versuri nepereche,
Ce-s pline de vorbe măiestre :

Iubind în taină mi-am aflat Dorinţa,


Să mă recite prunc şi cel bătrân,
Iar Criticilor mei le rog fiinţa,
Să nu mă mustre c-am fost bun român.

144
Nu vreau o Despărţire pentru noi,
Când însuşi glasul ne e unul,
Ci doar iubire în nevoi,
Căci asta ştie tot românul.

Povestea codrului să mă lăsaţi,


Să mi-o ascult ca-n tinereţe,
Scrisorile să mi le daţi,
Să le citesc printre fâneţe.

Iar Lacul, Noaptea să-l privesc,


Înger şi demon să mă fi simţit,
Să-mi dea puteri să-mi amintesc,
De – O Mamă…dulce mamă, ce-am
iubit.

Şi-n Freamăt de codru agitat,


De câte ori iubito mi-am dorit,
O Revedere cu al tău chip curat,
Şi-a ta iubire de granit.

Departe sunt de tine


acum,
Adio nu-ţi voi spune niciodat,
Căci Doina mea de om nebun,
O lume întreagă a schimbat.

S-a dus amorul, s-au dus cam toate,


Atât de fragedă e amintirea,
Departe sînt de tine frate,

145
Dar tot la tine mi-e iubirea.

De-or trece anii peste mine,


M-ai am un singur dor români,
E Rugăciunea unui dac, ştiţi bine,
Iubiţi-vă şi fiţi pe voi stăpâni.

O clipă vom rămâne înmărmuriţi,


Nu ştim de-i vis sau o dorinţă,
Dar ştiu că toţi îi mulţumiţi,
Cu o dreaptă cuviinţă :

Mărite Eminescu îţi mulţumim,


Pentru iubirea ce ai arătat-o orişicui,
Ea ne inundă atunci când te citim,
Şi mult am vrea să-ţi spunem,
O rămâi …

146
Călătorie în spaţiu

Cu aripi de foc în spate,


De pe pământ eu mă grăbesc,
Să mă înec în noapte,
Şi-n spaţiu gonesc.

Şi trec din albastrul planetei,


În negrul intens din univers,
Întrec chiar şi zborul rachetei,
Şi-n urmă Pământul s-a şters.

Curg bucăţi de planete în stropi,


Inima şi corpul mi-e rece,
Văd alb de stele în ochi,
Şi trupul, viteza luminii întrece.

Corpul parcă se dezmembrează,


Dar gândul că-n spaţiu voi călători,
Mă avântă mai tare, mă remontează,
Şi nu-mi pare rău de voi muri.

În cale cometa-mi apare,


Şi flăcări de aur ea scoate,
Cu trena-i de foc ea pare,
Regina galaxiilor toate.

147
O forţă trupu-mi străbate,
Şi mă excită un fior de gheaţă,
Iar inima ca un clopot îmi bate,
Rămân o clipă fără viaţă.

În urmă lasă infinitul,


Prin neant goneşte nebună,
Cu foc îmi orbeşte privitul,
Şi capul de zgomot îmi sună.

O ! Ce sentiment aparte,
Şi unic am trăit …
Păcat că zboară departe,
Şi nici nu m-a privit.

Puţin mai departe în zbor,


Fac escală pe un meteorit,
Căci de cometă mi-e dor,
S-o mai văd, aş fi fericit.

Ajung la planeta vecină,


Cu nume de zeu din Olimp,
Un Venus plin de lumină,
Ce e călăuză în timp.

Mă apropii de soare din depărtare,


Orbit de lumină, privesc o secundă,
Oceanul de lavă emană dogoare,
Şi fac cale-ntoarsă căci mă inundă.

148
Viteza în zboru-mi e colosală,
Şi anii lumină îi transformă în clipe,
Puterea din mine e infernală,
Aproape că rupe ale mele aripe.

Zăresc de departe Pământul,


Fericirea şi bucuria mă-neacă,
Acasă … îmi răsună cuvântul,
Iar aripa în zboru-mi se-apleacă.

149
Râul

Pe poteci întortocheate,
Salt grăbit cu gând la râu,
Unde-i umbră şi se-abate,
Adieri de vânt molâu.

Codru-i rai, e vis, dorinţă,


Şi-al meu cânt în el răsună,
Şi-atunci tot ce e fiinţă,
Vine şi îmi cântă-n strună.

Păsări, animale mici,


Înspre râu pornim în cântec,
Iar copacii de aici,
Ne susţin dansând din pântec.

Vocile devin mai line,


Căci se aude un murmur vag,
Da! E el … îl simt în vine,
Este râul meu cel drag.

Ce frumos prin pânza neagră,


Se zăreşte arta pură,
Oaza ce frumos încheagă,
Diamantul regelui natură.

150
Voluptos m-arunc în apă,
În culorile înecului mă joc,
Extazul ca pe-o nadă mă înşfacă,
Şi mă înalţă spre trăiri de foc.

Atingeri de copilă neîncepută,


Sunt ale tale unde reci,
Şi nu-i senzaţie mai plăcută,
Când chiar sublimul îl întreci.

Mă nasc acum încă odată,


Şi-n apa ta vreau botezat,
Căci râule, prieten fără pată,
Mereu să mor în tine am visat.

151
Primăvara

Gheaţa crapă ca o coajă,


Soarele râde iară,
Iese ursul din găboajă,
Va fi iarăşi primăvară.

Iarba luptă în pământ,


Să poată ieşi afară,
Peste tot oameni săpând,
Pe ogor se ară iară.

Iese puiul din găoace,


Câmpu-i plin de ghiocei,
Sosesc păsările - ncoace,
Iar la stână primii mei.

Mugurele crapă-n ram,


În ecou se-aude cucul,
Grădinarul tam-nesam,
Curăţă acuma nucul.

Codrul prinde iar verdeaţă,


Musca zboară amorţită,
Un batal cu lână creaţă,
Umblă să îşi ia iubită.

152
Hornul nu mai scoate fum,
S-a ieşit din hibernare,
Toate s-au trezit acum,
Soba, merge la culcare.

Un broscoi pe cap cu gheaţă,


A ieşit acum din mâl,
Se holbează la albeaţă,
- Încă nu-i topit destul.

Curg pâraiele la vale,


Râul stă să se revarsă,
Strânge tot ce-i iese-n cale,
Cară tot, nimic nu lasă.

Se aud triluri în văzduh,


Păsări, stoluri mari, sosesc,
Raţa îşi cată cuibu-n stuf,
Totul e prea pitoresc.

Se trezeşte iar natura,


Lin se metamorfozează,
Iar îşi va schimba alura,
Totu-n jur vibrează.

153
Bună
dimineaţa!

De când noaptea încet se crapă,


Şi ziua îşi prinde viaţa,
O forfotă mare se-arată …
Bună dimineaţa!

Scoate capul roşiatic,


Soarele s-alunge ceaţa,
Se trezeşte un lunatic,
Bună dimineaţa!

Trece un roi de albinuţe,


Din flori să strângă dulceaţa,
Pe ram îşi dau două vrăbiuţe,
Bună dimineaţa!

Iese în grabă o gospodină,


Merge să îşi facă piaţa,
Şi-i urează o vecină,
Bună dimineaţa!

154
Iese turma într-un ropot,
Să pască verdeaţa,
Doi batali îşi dau din clopot,
Bună dimineaţa!

Se ciocnesc doi slabi de fire,


Însă unul sparge gheaţa,
Şi îi zice din privire,
Bună dimineaţa!

Oricine tu vei fi,


Citeşte şi te adună,
Şi îţi urez în fiecare zi,
O dimineaţă bună.

155
Cuprins

1. Cu ce să te asemăn ?
…………………………………………………. 3
2. Suflet timid
……………………………………………….................4
3. Iubirea
……………………………………………………................5
4. De n-ai fi fost
………………………………………………................6
5. Doar iubind
……………………………………………….................7
6. Fără mesaj
………………………………………………...................8
7. Ce e cu tine ?
……………………………………………….................9
8. Reîntoarcere
…………………………………………………............10
9. Pluteşte-n sublim
……………………………………………..............11
10. Pierdere
………………………………………………………...........12
11. Daţi-mi voie să fiu trist
……………………………………….............13
12. Poarta Iubirii
………………………………………………...............14
13. Ecoul inimii
………………………………………………….............17

156
14. Nu-ţi pot mărturisi
…………………………………………..............18
15. Sufletul ochilor
………………………………………………...........19
16. Săgeată - mă Cupidon
………………………………………….........20
17. Te-ai reîntors
…………………………………………………..........21
18. Cântec pentru iubirea mea
……………………………………….......22
19. Noaptea
……………………………………………………….......23
20. Iubita mea
……………………………………………………........24
21. Relaxare erotică
………………………………………………........25
22. Iubirea tinereţii
…………………………………………….............26
23. Nu-mi spune
………………………………………………..............27
24. Plânge-ţi pentru mine
……………………………………………....28
25. Iubitei mele
……………………………………………………….29
26. Redă - mi iubirea
…………………………………………………..30
27. Iubirea noastră
……………………………………………………31
28. Aşi vrea să fiu o urmă pe nisip
……………………………………...32
29. Nu mai pot să iubesc
………………………………………………33
30. Iubire ucisă
……………………………………………………….34
31. Ascunzi iubirea ..
…………………………………………………36
32. Visând( sonet )
……………………………………………………37
33. Iubire ( sonet )
…………………………………………………….38
34. Trup şi suflet
……………………………………………………...39
35. Amintiri ………………………………………………………….40

157
36. Prietenul nopţii
…………………………………………………….41
37. Ad literam …………………………………………………………
42
38. Prin salturi de greier
………………………………………………..43
39. Nu pot şi nu vrei
…………………………………………………...44
40. Privirea ta iubito
…………………………………………………..45
41. Scrisoare
…………………………………………………………..46
42. Nu fi niciodată tristă
………………………………………………47
43. Dacă ai ştiut …? …………………………………………………
48
44. În sufletul tău ……………………………………………………
49
45. Iubind ……………………………………………………………50
46. Te Iubesc …………………………………………………………
51
47. Te Iubesc
…………………………………………………………..52
48. Gabriel ……………………………………………………………
53
49. Strigătul inimii
………………………………………………….....82
50. Întoarce-te
………………………………………………………...83
51. Dorinţă
…………………………………………………………...84
52. Răutate
…………………………………………………………...85
53. Iubeşte – mă ………………………………………………………
86
54. Sunt trist
………………………………………………………….87
55. Atunci … …………………………………………………………
88

158
56. Nu poate nimeni
…………………………………………………...89
57. Urme
……………………………………………………………..90
58. Dilemă ……………………………………………………………
91
59. Ale tale gânduri
…………………………………………………....92
60. Pe aceeaşi bancă
……………………………………………………93
61. Decepţie
…………………………………………………………...94
62. Când priveam
……………………………………………………....95
63. De ce …?
…………………………………………………………..96
64. Călătorul
…………………………………………………………...97
65. Priveşte-n ochii mei femeie
……………………………………………98
66. Marea
……………………………………………………………....99
67. Viaţă şi moarte
……………………………………………………...101
68. Departe de casă
……………………………………………………..102
69. Fata din vis
………………………………………………………...103
70. Iubirea nu moare
……………………………………………………104
71. Autoportret
………………………………………………………...105
72. Rămâi iubire
………………………………………………………..107
73. M-ai prins în mrejele tale
……………………………………………109
74. Ultimul obstacol al primului sentiment
……………………………….110
75. Nu te-am putut salva
……………………………………………….111

76. In noaptea de Inviere


………………………………………………..112

159
77. Iubire
……………………………………………………………....115
78. Iertare cer …
……………………………………………………....116
79. Lasă – mă să te ajut
………………………………………………...117
80. Incercări
…………………………………………………………...118
81. Paşi moi se aud de nicăieri
…………………………………………...119
82. Mi-e frică
…………………………………………………………..120
83. Mereu te caut în imagini
…………………………………………….121
84. Scrisoarea
…………………………………………………………..122
85. Blestem de poet
……………………………………………………..123
86. Tu care te numeşti femeie
……………………………………………125
87. M-am săturat să scriu poeme
………………………………………...126
88. De ce nu vii ?
……………………………………………………….127
89. Demult aştept în noapte
……………………………………………..129
90. Uscată mi-e peniţa
………………………………………………….130
91. Prea târziu
…………………………………………………………131
92. Poveste
……………………………………………………………..132
93. De avem acelaşi visuri
……………………………………………….133
94. Decepţie
……………………………………………………………134
95. Trăiesc prin tine
……………………………………………………..135
96. Trecut - au anii
……………………………………………………...137
97. Doar poetul
………………………………………………………....138

160
98. Eminescu
…………………………………………………………...139
99. Călătorie în spaţiu
……………………………………………….......142
100. Râul
……………………………………………………….............145
101. Primăvara
………………………………………………………....147
102. Bună dimineaţa
…………………………………………………....149

161
162
Section 0.1

163
Article I.

Article II.
1)
2)
3)
4)
5)
6)
7)
8)
9)
10)
Article III.

164

You might also like