P. 1
Lucian Blaga

Lucian Blaga

3.0

|Views: 857|Likes:
Published by madallinaina

More info:

Published by: madallinaina on Mar 01, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

10/30/2012

pdf

text

original

LUCIAN BLAGA Personalitate impunătoare şi polivalentă a culturii interbelice, Lucian Blaga a marcat perioada respectivă prin elemente de originalitate

compatibile cu înscrierea sa în universalitate Lucian Blaga este un scriitor reprezentativ al literaturii romanesti care s-ai concretizat vocaţia creatoare in dramaturgie cu opera „Meşterul Manole”, in eseistica, dar mai ales in poezie. Poezia lui Lucian Blaga isi motivează unitatea interioara si dimensiunile prin relaţia eului poetic cu universul. In creaţia poetica a lui Lucian Blaga se disting trei momente distincte care corespund unor ipostaze ale eului poetic: I. In primele doua volume : „Poemele luminii” si „Paşii profetului” apare un eu stihial care se simte parte integrata marelui „Tot” (întregului). Reprezentativa pentru aceasta etapa a creaţiei armane poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, poezia care oferă in linii mari o schiţa a viziunii sale poetice. In poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” poetul Lucian Blaga isi expune concepţia personala despre procesul creaţiei, motiv pentru care aceasta opera literara este o arta poetica. Poetul ii prezintă cititorului, in aceasta poezie o lume văzuta ca o unitate, ipostazele fenomenale constituind adevărate minuni sintetizate de metafora „corola de minuni a lumii” acesta figura de stil este deosebit de sugestiva datorita semnificaţiilor corolei se poate vorbi aşadar despre ideea de perfecţiune a acestor fenomene. Relaţia eului cu lumea este acum de protejare a tainelor, eul nu doreşte sa profaneze valorile pure ale acestei lumi, dimpotrivă acesta se simte dator sa le ocrotească, aceasta idee este exprimata chiar de titlu. Eul poetic este adeptul unei lumini aparte si al unui anumit mod de cunoaştere, poetic, eul intra in relaţie cu lumea prin raţiune si iubire. Astfel acesta nu ucide „cu mintea” tainele lumii fata de care-si manifesta afecţiunea spunând ca iubeşte „si flori si ochi si buze si morminte” termenii acestei enumeraţii nu sunt aleşi la întâmplare, ei sugerând in mod metaforic cele mai importante taine care-i sunt oferite omului spre cunoaştere: florile simbolizează natura, ochii omul, buzele cuvântul sau poate chiar iubirea si mormintele bineinteles moartea. In aceasta poezie lumina apare in doua ipostaze antitetice, prima este „Lumina altora” care rapeste frumuseţea lumii, idee sugerata de personificarea „sugruma vraja nepătrunsului ascuns”. Folosind conjuncţia adversativa „dar” autorul insista asupra opoziţiei fundamentale dinte cele doua ipostaze ale luminii, cea de a doua ipostaza, lumina eului potenteaza, adanceste misterul lumii. Acesta idee este foarte bine ilustrata de comparaţia: „eu cu lumina mea sporesc a lumii taina/…cum cu razele ei albe luna / …/mareste si mai tare taina nopţii” Eul este conştient de rezultatul si de importanta actului creator de motiv pentru care acesta spune ca imbogateste ceea ce el metaforic numeşte „întunecata zare” astfel sugerând misterul, adică tainele aceste lumi. Ideea de neanteles apare in aceasta opera literara ca un element cu un farmec aparte care se pierde odată cu găsirea unei explicaţii raţionale, logice pentru aceasta de aceea eul se disociază de ceilalţi care abordează realitatea pe cale raţionala, dsitrugand

misterul, el preferând sa privească aceste neintelesuri in mod subiectiv, eul prefera explicarea lor prin prizma propriilor valori, astfel născându-se mult mai multe neintelesuri, ipoteze care sporesc frumuseţea lumii. II. Icepand cu ciclul „Moartea lui Pan” din volumul „Paşii Profetului” vârsta edenica a comunicării depline a omului cu natura se încheie, poetul propunând o alta condiţie a eului care traiste drama singuratatii si a ruperii sale de întreg. Eul se simte fragment, izolat de universul căruia ii aparţine, ceea ce-i determina starea concretizata in „tristeţe metafizica” Daca in primele doua volume eul tindea sa se contopească cu întregul, acum acest eu este tulburat de aspiraţia spre un orizont de dincolo de realitatea imediata. Nu mai avem de aici un eu stihial, ci un eu interogativ care descifrează-n permanent realitatea căutând semnele absolutului. Eul acest are constiinta păcatului, păcatul nefiind altul decât gândul care individualizează eul, îl rupe de lume, dsitantandu-l inevitabil de aceasta. Eul interogativ din aceasta etapa este chinuit de mari nelinişti existenţiale iar drama sa este drama omului care intelege ca este alungat din Edenul biblic. Pentru acest eu interogativ universul nu mai este o unitate, o „corola de minuni a lumii”, ci un „paradis in destrămare”, o lume care intra in declin deoarece i-au murit marile mituri. Semnificativa pentru aceasta etapa este creaţia „Paradis in destrămare” In care poetul surprinde un moment al realitatii moderne in care Lumea isi pierde miturile si isi anulează condiţia edenica. Pentru a crea un tablou cat mai expresiv al aceste Lumi decăzute poetul apelează la o serie de mituri pe care le prelucrează in funcţie de necesitatule sale de exprimare. Cel mai important mit al aceste opere literare este cel al Paradisului. Acesta nu este ales la întâmplare deoarece, in concepţia lui Lucian Blaga după izgonirea din Paradis Divinul s-a retras din lume rupând definitiv legătura cu omul. Astfel, prelucrând acest motiv, autorul obţine imaginea unei lumi moderne decăzute, din care sacrul lipseşte cu desavarsire . Pentru a face imaginea si mai expresiva poetul apelează la o desacralizare a simbolurilor creştine, este conturata astfel imaginea portarului înaripat care tine in mana un cotor de sabie fara de flăcări. Aceasta imagine scoate in evidenta degradarea deoarece portarul nu mai este decât un paznic inutil al unui târam care si-a pierdut de mult calitatile esenţiale, cotorul de sabie este deosebit de sugestiv deoarece acesta reprezintă o ramasita inutila a unu obiect sacru. Din întreg textul reiese un puternic sentiment de dezolare, de inutilitate, acel portar nu se lupta cu nimeni insa se simte învins. Ideea de destrămare este scoasa in evidenta in continuare de o tratare materiala a figuatiei biblice: serafimii sunt vazuti in plan teluric, ei se afla pe „pajişti si pe ogor”, aceştia au parul nins, astfel autorul sugerează in mod metaforic ideea ca serafimii au intrat sub zodia devenirii. Modificările pe care le suferă condiţia divina a îngerilor nu se termina aici aceştia se afla in căutarea adevărului care le nu le este permis astfel serafimii sunt reduşi la o condiţie pur umana. Heruvimii sunt si ei umanizaţi, aceştia fiind implicaţi in regimul utilitarii heruvimii sun surprinşi „arând fara indemn”. Autorul duce ideea de desacralizare a îngerilor si mai departe exprimând ideea ca pentru aceştia propria condiţie este o povara de vreme ce zborul nu le mai este permis îngerii sunt incomodaţi de greutatea propriilor aripi.

Sfântul Duh apare in aceasta poezie sub forma unui porumbel care „cu pliscul stinge cele din urma lumini” anulând creaţia, astfel accentuându-se declinul lumii al cărui izvor de viata, metaforic numit de către poet „apa vie”, este anulat de prezenta păianjenilor care sunt un semn al pustiului. Imaginea îngerilor goi ,care „zgibulind se culca-n fan”, scoate in evidenta ideea ca elementele sacre suferă ca oamenii, autorul continuând aceasta idee exprima declinul elementului divin care va sfarsi ca oamenii, prin moarte, îngerii putrezind sub glie. Utilizând interjecţia: „Vai mie, vai ţie!” autorul isi face simţita prezenta exprimându-si durerea in fata unui destin care impune suferinţa. Finalul poeziei este dominat de o viziune sumbra, deoarece in urma acestei degradări nu dispare numai materia ci si modelul acesteia, povestea (acesta fiind un motiv recurent la Blaga). III. Cu Volumul „Nebanuitele Trepte” se produce o recuperare a armoniei pierdute, eul depaseste acel sentiment al „tristeţii metafizice” trăind bucuria solidarizării cu tot ce exista. Daca in cea de a doua etapa a creaţiei erosul era absent, acum deţine o pondere însemnata fiindcă este văzut ca o forţa regeneratoare, iar iubirea are chiar menirea de a reactualiza timpul genezei. Lucian Blaga cânta acum mirobila samanta, bucuria rodului si a devenirii . Întreaga poezie dobandeste o nota de calm si de seninătate chiar ideea morţii este acceptata cu o anumita seninătate fiindcă moartea este integrata firesc in ordinea lumii. Semnificativa pentru aceasta perioada este poezia „Oda simplisimei flori" Aceasta poezie face parte dintre versurile ultimei perioade ale creaţiei lui Blaga lăsând sa se vadă renunţarea la neliniştile si spaimele existentei legate de sentimentul trecerii. Atitudinea poetului este una de seninătate si de echilibru, eul descoperă cu bucurie universul minor care trebuie luat in seama si care merita sa devină obiect al cântecului. Aceasta idee reiese in mod clar din titlu: „Oda simplisimei flori”. Lucian Blaga cânta cu o nereţinuta plăcere lucrurile simple pe care le încarcă insa de adânci semnificaţii. Intre eul liric si universul vegetal se stabileşte o legătura directa, poetul adresându-se păpădiei : „Păpădie, ecumenica floare”. Autorul ii atribuie florii insusiri deosebite prin intermediul epitetului ecumenica. Eul redimensioneaza lumea ridicând elementul nesemnificativ la dimensiuni solare aceasta idee este sugerata de metafora „aurie ardoare” care desemnează strălucirea soarelui, ce este aici atribuita păpădiei. Astfel eul aparent neînsemnat devine acum un principiu cosmic determinând ordinea lumii. Papadia este prezentata de către poet ca un element lipsit de importanta dar care merita totuşi sa fie sărbătorit pentru faptul ca este un simbol al rodirii. Utilizând adresarea directa autorul exprima intr-un mod foarte convingător aceste idei, eul astfel numeşte papaia „ne luata-n seama, floare de rând/ Samanta sa faci pe pamant/ e tot ce-ti doreşti”. Finalul poeziei surprinde cu pioşenie evoluţia si moartea micului univers al florii studiate de eul liric al acestei opere literare si ii oferă prin actul poetic o aureola de sfânt.

Lucian Blaga este un poet deosebit de original propunând un limbaj de o indiscutabila expresivitate: Prin capacitatea de plasticizare a ideilor Blaga propune idei de făcură filosofica prin imagini semnificative realizând idei poetice. Imaginea Blagiana se realizează intr-o comparaţie ce asociază elemente abstracte cu elemente concrete ale lumii materiale. Autorul poemelor Luminii resemantizeaza cuvintele incarcandu-le cu puteri magice si cu o forţa mitica. In toata opera poetica a lui Blaga se intanlesc cele doua tipuri de metafore teoretizate de poet: Este vorba despre Metaforele Plasticizante. Aceste metafore se produc in cadrul limbajul prin apropierea unui fapte altul ambele tinand de domeniul lumii date: Ex. „Pe uliti, subţire si-nalta/ ploaia umbla pe cataligi”. A doua categorie de metafore este cea a Metaforelor Revelatorii. Acestea sunt destinate sa scoată la iveala ceva ascuns, încearcă relevarea unui mister prin mijloace pe care le pune la indemna lumea concreta. In acest caz o metafora revelatorie surprinde ninsoare: „Cenuşa îngerilor arşi in ceruri / ne cade fulguind pe umeri si pe case”. Printr-o metafora revelatorie este prezentata de Lucian Blaga soarele „Soarele lacrima Domnului/ cade in marile somnului” Întâile versuri ale lui Lucian Blaga (Poemele Luminii) au o pulsaţie panteistică scurtă, apăsată metaforic într-un singur punct: Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud Cum se izbesc de geamuri razele de lună!... În Paşii Profetului, Zamolxe, panteismul, superior artisticeşte, ia forme virgiliene. Pan întrupează voluptatea de a participa la toate regnurile, de a surprinde cele mai mărunte mişcări vitale: Ah, Pan! Îl văd cum îşi întinde mâna, prinde-un ram — şi-i pipăie cu mângâieri uşoare mugurii. Un miel s-apropie printre tufişuri, Orbul îl aude şi zâmbeşte, căci n-are Pan mai mare bucurie decât de-a prinde-n palme-ncetişor căpşorul mieilor şi de-a le căuta corniţele sub năstureii moi de lână. E pestetot o beţie de vegetal, de fructe, de animalitate rece.Vegetalele au ceva cărnos animalic (flori cu “sâni de lapte”, struguri enormi hrăniţi din stârvuri de om), animalele se confundă cu vegetalele, fiind preferate acelea inerte, mimetice: şopârle, lăcuste, melci. Bacantele sunt verzi şi sar ca lăcustele: Nouă preotese verzi Sar prin codri şi livezi. Zamolxe însuşi caută contactul rece cu şopârlele: Altădată nopţile-mi erau un leagăn de odihnă, iar ziua lucrurile dimprejur se prefăceau în mine într-un vis atât de liniştit,

că reci şi jilave şopârlele veneau să caute soarele pe picioarele mele goale... Zamolxe e un “mister păgân”, un mit autohton, încadrat într-o mică dramă de idei, pe care poetul o va repeta în Meşterul Manole. Zamolxe nu mai crede în zei şi, ascuns într-o peşteră, cultivă pe Marele Orb, simbol al inconştientei forţe cosmice. El însuşi e divinizat, şi când încearcă să-şi dărâme statuia din templu mulţimea îl omoară, semn că ficţiunea a devenit mai puternică decât creatorul ei. Valoarea poemului stă în palparea universului: ...şi pescuiam din fluvii somni rotunzi ca pulpele fecioarelor. * Mi-am sfârticat cinci oi şi-am plâns în lâna lor.Apoi Lucian Blaga îşi spiritualizează virgilianismul, dându-i direcţieortodoxă. Acum poeziile sunt străbătute de nostalgie, de temerea morţii, şi elementele agreste se sanctifică. Reptila devine “şarpele binelui”, grădinile sunt ale “Omului”, plugul ară împins de arhangheli,flora şi fauna se fac ascetice, simbolice, dobitoacele au “ochi cuminţi”,ţapii lubrici sunt înlocuiţi prin melancolicii cerbi, câmpul face loc pădurii. Fauna aleargă rănită de melancolii: Mistuiţi de răni lăuntrice ne trecem prin veac, Din când în când ne mai ridicăm ochii spre zăvoaiele raiului, apoi ne-aplecăm capetele în şi mai mare tristeţe. Pentru noi cerul e zăvorât şi zăvorâte sunt şi cetăţile. În zadar căprioarele beau apă din mâinile noastre, În zadar câinii ni se închină, suntem fără scăpare singuri în amiaza nopţii. Totul continuă a fi material: Fecioara Maria a legat rod ca un pom. * Lepădaţi-vă coarnele moarte bătrânilor cerbi cum pomii îşi lasă frunza uscată... însă aureolat: Toate turmele pământului au aureole sfinte peste capetele lor. Poetul aplică un puternic hieratism bizantinizant. Tineri goi şi fecioare albe trec în procesiuni, sălbăticiunile migrează apocaliptic spre oraşe: Din depărtate sălbăticii cu stele mari doar căprioare vor pătrunde în oraşe să pască iarba din cenuşă. Cerbi cu ochii uriaşi şi blânzi intra-vor în bisericile vechi cu porţile deschise — uitându-se miraţi în jur.

Plugurile înseşi sunt nişte întraripate picate din spaţiul extra-cosmic, de care se cuvine să te apropii cântând: Pe dealuri, unde te-ntorci, cu ciocuri înfipte-n ogor sănătos sunt pluguri, pluguri, nenumărate pluguri: mari paseri negre ce-au coborât din cer pe pământ. Ca să nu le sperii trebuie să te apropii de ele cântând. În Lauda Somnului Blaga cade într-o nostalgie de eden, într-o lâncezeală numită “tristeţe metafizică”, încercând să evoce un “peisaj transcendent”. Stilul devine liturgic şi Aleluia răsună pestetot. Poetul îşi face “biografia”, încercând să surprindă elementul coral în desfăşurarea Universului, marile glasuri haotice: Unde şi când m-am ivit în lumină nu ştiu, — din umbră mă ispitesc singur să cred că lumea e o cântare. Străin zâmbind, vrăjit suind în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare. Câteodată spun vorbe care nu mă cuprind, câteodată iubesc lucruri care nu-mi răspund. Piesele lui Lucian Blaga sunt din speţa teatrului de poezie şi sunt valabile mereu prin imagini, deşi preocupările ideologice nu le lipsesc.Unele sunt freudiste, cum e Daria. O femeie tânără, căsătorită cu un bătrân, se îmbolnăveşte de idei fixe şi se constată că pe cât de mortală e metoda pedagogică, pe atât de salutar ar fi exerciţiul liber al instinctelor.În Fapta, un pictor obsedat că ar putea face o crimă nu se vindecă decât trăgând un glonte în gol, cu alte cuvinte prin “faptă”.Meşterul Manole, reluând ideea din Zamolxe, răspunde la problema estetică. Creaţia are ca punct de plecare tehnica, dar nu devine operă vie fără factorul iraţional, fără har. Acest har pretinde însă artistului suferinţa. Pe de altă parte opera artistică, ieşită din jertfa omului, are o existenţă independentă şi spectatorul o contemplă ignorând şi uneori brutalizând pe creator. In peste patru decenii de activitate literara, Blaga a scris aproape cinci sute de poeme, care compun o opera cat se poate de unitara. Poezia postuma a fost grupata de Blaga in patru cicluri: “Varsta de fier 1940-1944”, “Ce aude unicornul”, “Cantecul focului”, “Corabii cu cenusa”. Prin întreaga sa activitate literara Lucian Blaga se conturează ca un autentic reper valoric in spaţiul literaturii romane.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->