TUDOR ARGHEZI

Personalitate artistică excepţională, Tudor Arghezi domină lirica românească şi este după unele aprecieri "cel mai de seamă poet contemporan". Este considerat al doilea mare poet român după Eminescu, opera sa încadrându-se în curentul modernist. Îndelungata sa activitate creatore prezintă puternice trăsături contradictorii, care au determinat dificultăţi reale în interpretarea operei sale. Critica literară a înregistrat de mult bogăţia şi plasticitatea expresiei poetice argheziene. Aceasta din urmă este un soi de reafirmare a realităţilor, prin expresia cea mai concretă, cea mai tangibilă, prin folosirea unor cuvinte atât de grele de înţelesuri: profunde încât cum spunea George Călinescu, "odată deschide o uşă, zece porţi se dau la o parte". ("Tudor Arghezi, Studiu critic, Jurnalul litarar", 1939). Expresia argheziană este precisă. poetul asociază termeni aparţinând unor domenii diferite ale existenţei, urmărind să exprime viziunea unei lumi supuse nesfârşitelor metafore. Epitetele argheziene materializează, sensibilizază. Sufletul e "şubred" (ca o construcţie gată să se năruiască). Poetul este cu desăvârşire împotriva debitului verbal gratuit, nesemnificativ. Pamfletele însăşi sunt concentrate. Romanele, precum s-a mai afirmat, au o structură poetică. Tocmai în direcţia acesta a densităţii şi a esenţializării, trebuie căutat geniul invocator arghezian. După Eminescu, elrealizează cel mai pregnant detaşarea de expresia prozaică. Un exemplu de caustică ionie argheziană, subordonându-se legilor grotescului, cu privire la unele moravuri universitare ale timpului. "Un profesor universitar îşi examinează studenţii în trăsură, luaţi ca ajutoare pentru transportarea bagajelor. În dorinţa de a căpăta bunăvoinţa examinatorului, candidatul e gata să alerge chiar cu valizele în spinare după trăsura domnului profesor, primind întrebările şi răspunsurile şi dând răspunsurile în pas alert. Calităţile de hamel se cumpănesc astfel cu meritele universitare. Examenul e rapid şi sintetic. Un fine de an ţine până la gară cu sesiunrea în vagon şi ocuparea de mai înainte a unui loc pentru savant. O licenţă se poate termina până la Chitila, iar doctoratul se conferă după 60 de kilometri până la Ploieşti în restaurantul cu plăcinţi". Arta lui Arghezi are un foarte pronunţat caracter naţional, vizibil în universul imagistic, constituind prin excelenţă peisajul autohton, ca şi în referinţele numeroase la trecutul istoric sau la numeroasele obiceiuri, învăţăminte şi credinţe acumulate de viaţa colectivă a poporului de-a lungul istoriei. Rădăcinile artei lui sale sunt înfipte puternic în tradiţia culturală, pornind de la savoarea primelor noastre cărţi bisericeşti şi trecând prin experienţa artistică a generaţiilor anterioare (I. Heliade Rădulescu, Eminescu, Caragiale, Macedonski). Dar Arghezi se foloseşte din plin de tezaurul artistico-popular. El foloseşte numeroase forme poetice împrumutate din creaţia populară, compunând doine, colinde, cântece. Apar în opera sa motive populare, ritmuri şi măsuri şi chiar tipuri de rime populare. Limba argheziană însăşi cuprinde toate straturile graiului românesc: cuvinte şi construcţii arhaice, vorbe câmpeneşti, expresii argotice, nenumărate neologisme. Puterea de exprimare a sufletului nostru naţional îi acordă lui poetului valoarea sa universală. La acesta se adaugă o îndelungată experienţă artistică de primul rang.

Din cadrul operelor in proza amintim lucrari mai mici ca: Icoane de lemn (1929), Poarta neagra (1930), Tablete din ora de Kuty (1933), Bilete de papagal (1946), Pagini din trecut (1955), Lume veche, lume noua (1958), Tablete de cronicar (1960), Cu bastonul prin Bucuresti (1962), Razlete (1967); si romane ca: Ochii maicii Domnului (1934), Cimitirul Buna-vestire (1936), Lina (1967). Poeziile sale au aparut in volume ca: Cuvinte potrivite (1927), Flori de mucigai (1931), Versuri de seara (1935), Hore (1939), Una suta una poeme (1947), 1907-Peizaje (1955), Cantare omului (1956), Stihuri pestrite (1957), Frunze (1961), Poeme noi (1963),

Cadente (1964), Silabe (1965), Ritmuri (1966), Noaptea (1967). In aceste poezii scriitorul abordeaza mai multe teme. In cadrul poeziei filozofice urmareste ars poetica in poeziile Ruga de seara, Testament, Portret; lirica sociogonica in “Cantarea omului”; si lirica existentiala in cautarea lui Dumnezeu si in confruntarea cu moartea. In Psalmi poezia filozofica argheziana se adapa din singuratatea, ca fiinta ganditoare a omului pe pamant. Sursa ei se afla in permanenta cautare a unui "Dumnezeu" care refuza a se arata si care determina o stare sufleteasca de permanenta pendulare intre credinta si tagada. Poetul accepta si refuza succesiv existenta dumnezeului, trecand prin cele mai felurite si contradictorii stari de spirit .Esecul lui Arghezi de a ajunge la revelatia divina l-a condus pe acesta la o viziune panteistica asupra vietii atata vreme cat cerul ramane mut. In tema confruntarii omului cu moartea distingem trei atitudini: 38732qub46tho8s a.) spaima de nefiinta, de neant (Duhovniceasca) b.) acceptarea ca pe un dat firesc, in sens mioritic, a mortii (De-a v-ati ascuns) c.) spaima de moarte care este atenuata de gandul ca, atat cat traieste, omul se ilustreaza prin realizarile si implinirile sale (De ce-as fi trist ?). Poezia sociala in conceptia lui Tudor Arghezi este una de angajare sociala, de participare activa la transformarea naturii si a omului insusi, a societatii asa cum vedem in Ruga de seara, Testament, Belsug, Plugule, Caligula, Blesteme, Cantare omului, 1907Peizaje. uh732q8346thho Poezia erotica argheziena se resimte de influenta eminesciana. Poezii de dragoste intalnim in volumele Cuvinte potrivite (Melancolie, Toamna, Despartire, Creion (obrajii tai mi-s dragi), Creion (Trecand pe puntea-ngusta)) si volumul Versuri de seara. Doua atitudini se pot defini in trairea sentimentului de dragoste: a.) Una de reticenta, de amanare a clipei erotice (Melancolie, Creion (Obrajii tai mi-s dragi) b.) Implinirea erotica care este urmarita si exprimata in ambianta universului casnic din care natura vegetala si animala, in toata bogatia, varietatea si splendoarea ei, nu poate lipsi. Femeia devine stapana acestui univers, ea fertilizeaza acest univers in care barbatul devine sub influenta pozitiva a femeii un luptator si un demiurg (Mireasa, Casnicie, Mirele). Urmarind Poezia jocului, a boabei si a faramei observam ca Tudor Arghezi continua traditia lui Emil Girleanu si a lui George Topirceanu in descrierea universului

marunt, al vietuitoarelor fara cuvant. Nicaieri ca pana la el lumea vietuitoarelor fara cuvant, de la gazele minuscule, la felurimea pasarilor (cocosi, randunele, vrabii, lastuni, etc.) si patrupedelor casnice (vaci, magari, iezi, purcei, catei, pisici, etc.) n-a capatat un contur mai unitar si mai complex zeitatea umana, in cele mai felurite ipostaze, de la copil pana la matur. Poetul se coboara pana la dimensiunea ludica a vietii. Din toata aceasta poezie (Cantec de adormit Mitura, Versuri de seara, Buruieni, Martisoare, Cartea cu jucarii, Copilaresti, Prisaca ), reiese gingasie, inocenta, prospetime si delicatete. Universul e marunt, atitudinea e de joc, dar mestesugul poetului e neintrecut si metafora se insinueaza firesc in text pentru a sublinia ca esentele cele mari ale vietii exista si in lumea marunta de cele mai multe ori adevarate si mai convingatoare ,in orice caz statornice, decat in lumea grava a oamenilor. Valoarea poeziei argheziene stă în primul rând în adâncimea perspectivelor interioare. În Testament se începe cu ideea legăturii între generaţii, se accentuează asupra sforţării pe care o depune natura spre a obţine un rezultat, apoi ochiul are o viziune de sus a germinaţiei antropologice. Străbunii vin din noapte prin gropi şi râpi, bătrânii se târăsc pe brânci, iar trudnicul lor efect este un morman de oseminte vărsat în poet: Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, Decât un nume adunat pe-o carte. În seara răzvrătită care vine De la străbunii mei până la tine Prin râpi şi gropi adânci, Suite de bătrânii mei pe brânci, Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă, Cartea mea-i, fiule, o treaptă. După aceea poemul apare ca o estetică, plină de probleme şi de puncte: arta argheziană e făcută din “veninuri”, “înjurături”; veninul s-a preschimbat în miere, lăsându-i-se puterea: Am luat ocara, şi torcând uşure Am pus-o când să-mbie, când să-njure. Procesul concentric e infinit. Unii au voit să insinueze că poezia lui Arghezi e “minoră”, dar ea, dimpotrivă, e dominată de probleme grave, dintre care cea mai frecventă e ceea a creaţiei sempiterne. Un fapt atât de umil ca încolţirea cartofilor e prilejul unui cântec suav al maternităţii vegetale: Îmbrăcaţi în straie de iască Sunt gata cartofii să nască, S-au pregătit o iarnă, de soroc, Cu cârtiţile launloc, Cu întunericul, cu coropijniţa şi râmele, Şi din toate fărâmele Au rămas grei ca mâţele, Umflându-li-se ţâţele. Auzi? Cartofii sunt lehuzi. Se poate ghici în înmulţirea prin negi procesul magic al naşterii prin cristalizare, nativitatea în regnul mineral al smaraldelor. În Blesteme (tema are tradiţie în literatura

noastră), partea revelatorie este viziunea luptei între organicul divin şi înmulţirea dezordonată, parazitară, replică diabolică la nativitatea cartofilor şi smaraldelor,urmare la geneza muşiţei pe care a invocat-o cu altă ocazie poetul: Pe tine, cadavru spoit cu unsoare, Te blestem să te-mpuţi pe picioare. Să-ţi crească măduva, bogată şi largă, Umflată-n sofale, mutată pe targă. Să nu se cunoască de frunte piciorul, Rotund ca dovleacul, gingaş ca urciorul. Oriunde cu zgârciuri ghiceşti mădulare, Să simţi că te arde puţin fiecare. Un ochi să se strângă şi să se sugrume Clipind de-amăruntul, întors către lume. Celalt să-ţi rămâie holbat şi deschis Şi rece-mpietrit ca-ntr-un vis. Un alt aspect profund este sentimentul de oscilare materială între două lumi cu densităţi deosebite, de osmoză între spiritual şi material, amândoi termenii luaţi ca momente îndepărtate ale aceleiaşi materii.Cerul şi pământul sunt două vase comunicante, materia fiind permeabilă prin spirit şi spiritul arătând tendinţe de degradare. În Vânt de toamnă întrepătrunderea celor doi factori ia forma unei stranii beţii, asemănătoare cu ameţeala produsă lui Dionis de aromatele şi geologia edenică a lunei: E pardosită lumea cu lumină, Ca o biserică de fum şi de răşină, Şi oamenii, de ceruri beţi, Se leagănă-n stihare de profeţi. În Cântec de boală, urmarea întrepătrunderii este tânjirea, senzaţia de evaporare. Poetul a băut dintr-un pahar divin şi, îmbolnăvit, se simte ca un ciur prin găurile căruia fiinţa lui prefăcută în ceaţă se risipeşte: Domnul, Dumnezeul mare Mi-a umplut două pahare Din cerescul lui rachiu Scos din lună c-un burghiu. Şi-n fiecare pahar A lăsat şi-un drob de har. Amândouă-s ale tale, Zise Domnul: Ia-le, bea-le. După ce m-a-mpărtăşit Insul mi s-a risipit, L-am pierdut jur împrejur, Ca o ceaţă dintr-un ciur. Cu Flori de mucigai Arghezi începe o poezie de savoare, presupunând un cititor pregătit. Punctul de plecare îl formează observarealimbajului, cu un puternic miros argotic, al puşcăriaşilor. Impresia de veselie, dealtfel savant dozată cu cel mai autentic lirism, nu e falsă.Amestecul seriozităţii cu bufoneria e în linia Anton Pann. Efectul artistic constă în surprinderea suavităţii sub expresia de mahala. E vorba de un dialectalism, asemănător aceluia napolitan al lui Salvatore di Giacomo sau acelui roman

al lui Cesare Pascarella, în care cu cât expresia e mai grotesc tipică, cu atât vibraţia autentică e mai surprinzătoare. Aceşti hoţi, borfaşi, ţigani au toată gama lirică a umanităţii şi o execută pe instrumente ce produc o duioasă ilaritate, într-o limbă indecentă, argotică, cum e cazul în delicata explicaţie mitologică a frumuseţii unui “fătălău”: Şi-am rămas pribeag în boare Ca un miros fără floare, Al căreia lemn uscat Rădăcina şi-a uitat. Ca un foc fără cărbune, Ca un fum fără tăciune. Sfintele sale potire Au intrat în clocotire, Sufletul îmi umblă beat Pe subt veac şi peste leat. Şi de sfântă băutură Mă ia cu frig şi căldură. Carnea n-ar fi mai bolnavă Dac-aş fi băut otravă. O fi fost mă-ta vioară, Trestie sau căprioară Şi-o fi prins în pântec plod De strigoi de voievod. Că din oamenii de rând Nu te-ai zămislit nicicând, Doar anapoda şi spârc, Horele, în ce au mai original şi mai serios valabil, intră în definiţia folclorului pur, tratat ca simplă formalitate plăcută ochiului şi urechii. Tema e o vitalitate excesivă, care caută descărcare într-o mişcare exuberantă, întro horă. Danţul e sau infantil, animist, întemeiat pe ceremonia enigmelor, sau persiflator, bufon: Ce e cercul? — Un pătrat. Cum e unghiul? — Crăcănat. Un căţel? — E un purcel. Ce-i altfel? — Tot ce-i la fel. Proza lui Tudor Arghezi intră în sfera liricului şi ar fi nedrept s-o judecăm altfel. O mare parte din compuneri sunt pamflete sterilizate, fără direcţie reală. Slujindu-se de nume fictive, umflând realitatea, intrând în plin fantastic, diatriba argheziană depăşeşte într-atât intenţia de a vulnera, încât rămâne o construcţie valabilă în sine, expresie cel mult a unei gratuite înverşunări de imagini. Este evident că în Icoane de lemn sunt zugrăvite figuri reale din clerul român contemporan cu tinereţea scriitorului, însă cititorul nu simte curiozitatea identificării, fiindcă pamfletarul încadrează pe om unui tip a cărei monografie sintetică o face, urmărind personalitatea umană în rigidităţile ei, ca pe un mecanism şi uneori un sistem de aparate,aplicându-se acelaşi procedeu şi în domeniul psihologicului, unde, subliniindu-se sistematica gândirii, se ajunge pornind de la premise

false la un monstruos al dialecticii. Scriitorul se coboară minuţios la detalii, pe care le măreşte independent, făcând din ele nişte reprezentă ri suficiente. În maşinăria prin care se degradează unitatea biologică a pisoiului părintelui Damian, limba, laba, nasul, ochiul formează momente de uimire şi de atenţii plastice. “Abjecţiunea” de care s-a vorbit atâta nu e decât un program artistic de a folosi, ca în pictură, orice coloare indiferent de provenienţa ei, de altfel în tradiţia bisericii, care exaltă materia înjosită, spre a zgudui spiritul. Starea sanitară a arhimandritului care şi-a frânt piciorul său murdar este tot atât de pură, plastic, ca şi jegurile şi pieile arse ale realiştilor din clasa lui Ribera şi Murillo. Câteodată totuşi se exagerează. În Tablete din ţara de Kuty, Arghezi dă pamfletului atmosfera fabuloasă din opera satirică a lui Swift şi a utopiştilor în genere. Ostilitatea e absorbită în mituri. Uitând punctul de plecare critic, poetul se instalează în fantasticul grotesc, determinându-şi o biologie, o psihologie, o filologie şi o politică extravagant de noi, admisibile în sine. În domeniul psihic(satirizare în fond a unui fost primar) se admite următoarea mentalitate,ducând la o edilitate de un gratuit sublim: “La masă, aflarăm concepţiile acestui bărbat de iniţiative, care nuvoia să închidă ochii fără să se reformeze oraşele după norme noi. Eldorea să strângă şi să sorteze edificiile de acelaşi fel într-un singur loc, bisericile cu bisericile, grădinile cu grădinile. Statuile adunate din toate părţile într-un Parc al Statuilor, şi de asemeni canalizările şi bulevardele, fiind mai lesne de îngrijit şi administrat laolaltă decât separate. Canalurile de pildă trebuiau scoase din pământ ca să nu-l mai incomodeze şi îngrămădite, ca în şantierul unei fabrici de tuburi de beton, la diametrul şi lungimile lor, în stive demonstrative în mijloculunui parc cu lac, iar becurile electrice aveau să fie scoase din oraş şiîngropate în lac ca să-l lumineze pe dedesubt în culori. Toate lucrurilela locul lor,este principiul Primarului General. E o simplificare şi oreorganizare a vieţii. Având de pildă 250.000 robinete de apă la unloc, debitul poate fi matematic supravegheat şi anarhia răspândiriilor în tot oraşul suprimată. Primarul a fost impresionat de vechiul simţ de grupare din Babilonia, unde toţi elefanţii de piatră ai uneiregiuni erau puşi alături pe două rânduri, ca să păzească intrarea întemplu. Ceea ce izbutise deocamdată era fericitul ansamblu al felinarelorpe care le-a transportat din municipiu pe un deal, lipind lămpileuna de alta.”Adevăratul nucleu al pretinsului roman Cimitirul Buna-Vestire este capitolul despre învierea morţilor, ce pare a fi inspirat din cazul de laMaglavit şi conţine atitudinea scriitorului faţă de miracol. Biserica oficialăce respinge anomalia, neprevăzută în texte, e confruntată cucredulitatea babelor. Remarcabilă, afară de măreţia halucinaţiei,esteposibilitatea raporturilor sociale ieşite din noua ordine de lucruri.Turburarea autorităţilor, răsturnarea vieţii zilnice sub imperiul miracoluluisunt văzute cu un mare simţ al evenimentelor fantastice.Apocalipsul cel mai grandios se amestecă cu ironia, în pagini excepţionale.
Puterea de exprimare a sufletului nostru naţional îi acordă lui poetului valoarea sa universală. La acesta se adaugă o îndelungată experienţă artistică de primul rang. La 14 iulie 1967, Tudor Arghezi ne-a părăsit pentru totdeauna, după o strălucită carieră impresionantă prin vastitate şi valoare artistică, îmbogăţind ca puţini alţii patrimoniul culturii naţionale şi universale. De la debutul său din 1896, poetul a fost mereu o vitalitate creatoare rar întâlnită în literatură, manifestată printr-o veşnică nelinişte şi îndoială în faţa credinţei.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful