You are on page 1of 8

George Bacovia

Lirica bacoviana a sedus critica literara inca de la inceput si, in ciuda aparente
monotonii,aproape nimeni nu l-a acuzat pe poet de manierism. Pe rand, criticii au
vorbit despre Bacovia poet simbolist sau expresionist, despre Bacovia sentimental sau
antisentimental, despre o lirica a rupturii (intre volumele Plumb si Stante burgheze) sau una a
continuitatii. S-a ajuns pana la a se afirma ca poetul joaca un rol, ca-si construieste o masca in
spatele careia se ascunde ironic si detasat de o lume degradata, infinit de lucid insa, iar poezia
lui este o continua explorare.
Urmărind opera lui Bacovia vom constata că avem de a face cu o operă autentică şi
originală. El mărturisea “mi-a plăcut în artă să urmăresc o problemă. Deşi am citit în tinereţe
Rebo Baudelaire şi alţii n-am simţit sufletul românesc vibrând lângă ei. Alt neam, altă vârstă.
Noi trebuie să ne străduim pentru originalitatea noastră. Să devenim o fiinţă organică, nu
paraziţi sau maimuţe”. Totuşi Bacovia va recunoaşte influenţa lui Baudelaire, Rollinaţ, Urlaine
şi Edgar Allan Poe în versurile unor poezii ca “Sonet” sau “Finiş”. Aceşti poeţi îl influenţează
prin gustul pentru oribil, nevroze, iubirea morbidă, culoarea şi sunetul care creează sugestia.
Din literatura română Bacovia este prevestit de Ion Păun Pincio şi Macedonski prin motivul
ploilor, al nopţilor, al corbilor, prin folosirea instrumentelor muzicale şi predilecţia pentru
imagini muzicale. Bacovia aduce o tonalitate nouă în lirica românească. În poezia lui domină
cerul de plumb apăsător, orizontul închis, străbătut de corbi, abatoare, ospicii, toamna galbenă,
macavrul (macabrul).

Temele poeziei bacoviene sunt:

1.) Existenţa cotidiană (de fiecare zi, obişnuită) este la el un pustiu lăuntric, care anticipează
sfârşitul. Camera în care trăieşte poetul este plină de fantasme, care îl înspăimântă. Ca dovadă
poeziile “Gri”, “Singur”:
“Şi ninge-n miezul nopţii glacial...
Şi tu iar tremuri, suflet singuratic,
Pe vatră-n para slabă, în jăratec,—
Încet cad lacrimi roze, de cristal.”
2.) Infernul citadin. Oraşul este la Bacovia un târg de provincie cu uliţe desfundate, cu care
mărunte, cu noroi, cu dezolare:
“Prin măhălăli mai neagră noaptea pare
Şivoaie-n care triste inundară
Şi auzi tuşind o rate-n sec, aramă
Prin ziduri vechi ce stau dărâmate.”
(“Sonet”)
Este un oraş cu cârciumi pline de disperaţi “Seară tristă”. La marginea oraşului bacovian e
abatorul, un adevărat câmp de execuţie “tablou de iarnă”. Oraşul are parcuri în descompunere
“Decor”, “În parc”, iar în aceste parcuri cântă fanfara militară “Fanfara”. Este un oraş cu copii
bolnavi “Moină” şi în acest oraş noaptea nu mai stârneşte emoţii.
3.) Natura la Bacovia este prezentă pron anotimpurile preferate care sunt toamna şi iarna.
Dintre fenomenele naturii frecvente sunt ploaia, vântul, zăpada. Aşa avem în poeziile “Pastel”,
“Spre toamnă”, “Nervi de toamnă”, “Plouă”:
“E toamnă, foşnete somn…
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol…
Şi-i frig, şi burează.”
(“Nervi de toamnă”)
4.) Sentimentul morţii. În oraşul bacovian se înmulţesc decesele, poetul ajunge să se considere
şi el un cadavru, cum se întâmplă în poezia “Renunţare”:
“Se uita-n grădina noastră
Luna albă, moartă —
Plumb, — corpul meu căzu
Pe banca de piatră.”
5.) Erosul este prezentă în poezia lui Bacovia. Casa iubitei este pentru poet adăpost ca şi în
poezia “Decembrie”.

Coloristica poeziei baciviene

Influenţat într-o oarecare măsură de simboliştii francezi Bacovia îşi exteriorizează impresiile
prin corespondenţe muzicale folosindu-se de variate tonuri de culoare. Una dintre culorile
preferate este negru, prin care se realizează o atmosferă de infern. Avem poezia “Negru” în
care se găsesc alăturate sicrie metalice, ase şi negre, flori carbonizate, veşminte funerare. Nu
numai lumea materială este simbolizată prin negru ci şi lumea sentimentelor. În acest decor
învăluit în negru tristul Amor are penele carbonizate. Uneori negru apare în contrast cu albul
creând un decor de doliu funerar. Dovadă poezia “Decor” în care:
“Copacii albi, copacii negri
Stau goli în parcul solitar
Decor de doliu funerar
Copacii albi, copacii negri.”
Alături de negru Bacovia foloseşte violetul. În amurgul de toamnă violet plopii îi par poetului
nişte “apostoli în odăjdii violete”. Până şi frigul în imaginaţia sa are culoarea violetului în
“Plumb de iarnă”. Ca să transcrie sentimentul tristeţii sfâşietoare poetul îi asociază violetului
galbenul:
“În toamna violetă
Pe galbene alei
Poeţii trişti declamă
Lungi poeme.”
Galbenul este la Bacovia culoarea maladivului (bolii) şi a mizeriei:
“Şi noaptea se lasă
Murdară şi goală
Şi galbeni trec bolnavi
Copii de la şcoală.”
(“Moină”)
Roşul când apare incidental în poezia bacoviană este culoarea ftizici (tuberculoză) şi e figurat
prin sângele tuberculaţilor “al atacaţilor”. Într-un amurg bolnav, însângerat frunzele curg de pe
ramuri ca “lacrimi mari de sânge”. Tot de sânge pare lacul şi luna.Peste acest peisaj colorat
când în gri, când în fumuriu de plumb, când în galben, negru, violet Bacovia aşează vieţile
oamenilor.
G. Bacovia moşteneşte de la Traian Demetrescu sentimentalismul proletar, ţinuta de
refractar, nostalgia maladivă, “filozofiile” triste şi mai ales tonul de romanţă sfâşietoare, cu
complicări estetice, precum audiţia colorată. Simbolismul poetului e acela din tradiţia sumbră
a baudelairianismului, cu ploi insinuante, provincie, urât funebru,monotonie burgheză, tristeţă
autumnală:
Plouă, plouă, plouă
Vreme de beţie
Şi s-asculţi pustiul
Prototipii sunt Rodenbach, Rimbaud şi Verlaine. De la Baudelaire vin cadavrele în putrefacţie,
sânii surpaţi ai iubitei, iar de la tuberculosul Jules Laforgue toamnele insalubre, tusea şi ftizia,
în timp ce nevrozele, macabrul, sentimentalismul morbid, claviristele care cântă marşuri
funebre de Chopin îşi au originea în Maurice Rollinat. Umiditatea pluvială de la Rodenbach ia
la Bacovia aspecte infernale şi se observă o adevărată teroare de apa tristă, ostilă, care
contaminează tot, un sentiment fizic de insalubritate:
Nu e nimeni... plouă... plânge-o cucuvaie
Pe-un acoperiş de piatră-n noapte cu ecouri de şivoaie,
Vai, e ora de-altădată, umbre ude se-ntretaie
Şi-n curentul unui gang aţipesc, plin de ploaie.
Ploaia şi ninsoarea (cu interesante efecte uneori de monotonieacustică) neliniştesc prin durată
şi imensitate:
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă...
Şi toamna şi iarna
Coboară amândouă;
Şi plouă şi ninge
Şi ninge şi plouă.
*
În parc ninsoarea cade rar...
Ninge grozav pe câmp la abator...
*
Eu nu mă mai duc azi acasă —
Potop e-napoi şi-nainte,
Te uită cum ninge decembre...
*
Afară ninge prăpădind,
Ninge secular...
*
Ninge grandios în oraşul vast cum nu mai este,
Ning la cinematografe grave drame sociale,
Pe când vântul hohoteşte-n bulevarde glaciale..
*
Ningea bogat, şi trist ningea...
Penetraţia umezelii peste tot, atmosfera ceţoasă care înăbuşe, crâşmele umede, murdare,
zidurile vechi ce se dărâmă, pereţii uzi şi frigul, un mort evreiesc pe ploaie, o fată îngropată pe
ploaie, toate acestea sfârşesc prin a da “nervi”, prin e exaspera. Atunci, după o fază de
prostraţie, simţurile sunt cuprinse de o agitaţie vecină cu demenţa. Poetul zgâlţână nervos
fereastra iubitei ca să-i arate cum plouă cu frunze, bolnavii isterizaţi răcnesc la ploaie, vitele
rag, răcnesc şi nebunii şi înnebunesc oamenii normali, cetăţenii delirează, vorbesc singuri pe
drum şi râd în neştire, cuprinşi de un răget intern asemeni osândiţilor din cercul al treilea
infernal care urlă în bătaia ploaiei. Ca supreme condensări ale teroarei de umid sunt de citat
Lacustră, halucinaţie a unui diluviu ce izbeşte cu valuri de apă pe adormit:
De-atâtea nopţi aud plouând,
Aud materia plângând...
Sunt singur, şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre.
Şi parcă dorm pe scânduri ude,
În spate mă izbeşte-un val —
Tresar prin somn şi mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.
Un gol istoric se întinde,
Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc...
Şi simt cum de atâta ploaie,
Piloţii grei se prăbuşesc.
şi viziunea apocaliptică a unei ploi negre, de cărbune:
Carbonizate flori, noian de negru...
Sicrie negre, arse, de metal,
Vestminte funerare de mangal,
Negru profund, noian de negru...
Vibrau scântei de vis... noian de nergu,
Carbonizat, amorul fumega
Parfum de pene arse, şi ploua...
Negru, numai noian de negru.
Bacovia şi-a creat un stil al pateticului, o varietate de satanism, cu punctul de plecare în
Rollinat şi în Edgar Poe. El stă singur în cavou,privind sicriele de plumb şi ascultând scârţâitul
coroanelor, prin parc apar fantome şi trece opasăre “cu pene albe, pene negre”, strigând“cu
glas amar”, poetul plânge şi râde sarcastic “în ha, în ha”, sau râde“hidos”, păşeşte singuratec
pe pustiile pieţe, intră în casa iubitei şi-iordonă să-i cânte un marş funebru. El se duce în
grădina autumnalăşi se-ntinde ca un mort pe masa părăsită, sau plânge în parcul dezolat,în
haine negre. Odaia lui e de o sinistritate hoffmanniană, fantasticăşi simbolică (într-o poezie
excelentă); prin ea cântă în mii de fluieretoamna, în mijlocul ei, pe masă, arde o făclie, făclia
tremură în oglindă,tablourile sunt negre, golul ei haotic e plin de ecouri:
Odaia mea mă înspăimântă
Cu brâie negre zugrăvită —
Prin noapte, toamna despletită
În mii de fluiere cântă.
— Odaie, plină de mistere,
În pacea ta e nebunie;
Dorm umbre negre prin unghere,
Pe masă arde o făclie.
De-atâtea nopţi aud plouând...
Tot tresărind, tot aşteptând...
Sunt singur, şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre...
— Odaie, plină de ecouri,
Când plânsu-ncepe să mă prindă;
Stau triste negrele tablouri —
Făclia tremură-n oglindă.
Odaia mea mă înspăimântă,
Aici n-ar sta nici o iubită —
Prin noapte, toamna despletită
În mii de fluiere cântă.
Când se apropie miezul nopţii, cuprins de terori subite la ora satanică,poetul fuge din
odaie-n odaie, iar când afară “ninge prăpădind”,iubita se aşează la pian şi cântă un marş
funebru, după care faptăcade în delir. Atunci poetul face un gest straniu: plângând
resfirăpletele iubitei. O altă femeie brună, în mantie neagră, cântă la clavir,gemând, marşul
funebru al lui Chopin, între făclii, într-un salon gol.
Apoi apare în salon o blondă goală, care ia o scripcă neagră şi-ncepe a cânta lugubrul
cântec. A doua poză (în această poezie deloc simplă)este retorica întoarsă, adică sfărâmarea
până la anarhie a solemnităţii,simulându-se pierderea şirului ideilor, pretenţia de filozofie,
declaraţiaabsurdă, intervenţia prozaică. Această simulaţie dă naştere unui fel de ermetism care
în poeziile din urmă, din exces de naivitate, duc la
un manierism insuportabil:
— O! corb!
Ce rost mai are-un suflet orb...
Ce vine singur în pustiu —
Când anii trec cum nu mai ştiu,
O, corb!
Ce rost mai are-un suflet orb...
— Chiar!
Cu toate acestea poetul e capabil de reînnoire şi e remarcabilă
încercarea de folclor în stil ermetic, cu o întâlnire absurdă de mitologii
şi geografii disparate, într-un cântec amestecat şi himeric:
Şi parcă mă cheamă,
De crengi atârnând,
Avesalomi gemând
Cu plete-ncâlcite...
De spaimă mă prind
Priviri rătăcite,
Şi mintea, de zgomo.

16. Cazul Bacovia
Intreaga poezie pe care am numit-o avangardistă (şi care nu trebuie confundată cu
avangarda istorică) vine, pe o cale sau alta, din Rimbaud, Lautreamont şi Whitman (cel dintîi
care a cîntat în poezie o locomotivă!), în epocă, dar şi după aceea, deosebirile dintre
modernism şi avangardism n-au fost întotdeauna sesizabile. Am ales exemplul unui poet
considerat aproape unanim simbolist (şi deci, modernist), la care apare însă, destul de limpede,
linia de ruptură faţă de mişcarea din care s-a nutrit intelectualiceşte. E vorba de G. Bacovia.
Recitit azi, el nu ni se înfăţişează ca un simbolist (şi cu atît mai puţin ca unul ortodox), ci ca un
precursor al spiritului care se va manifesta după război în avangardism, în 1914, Bacovia a
publicat în Noua revistă română o poezie intitulată Nervi de toamnă şi pe care a reluat-o în
volumul Plumb sub titlul în grădină. Iată această poezie, care, departe de a constitui o
excepţie, ne poate ajuta să definim mai bine bacovianismul. Sublinierile din text îmi aparţin:
Scîrţîie toamna din crengi ostenite
Pe garduri bătrlne, pe streşini de lemn,
Şi frunzele cad ca un sinistru semn
In liniştea grădinii adormite.
O palidă fată cu gesturi-grăbite " .
Aşteaptă pe noul amor...
Pe cînd, discordant şi înfiorător
Scîrţîie toamna din crengi ostenite.
La prima vedere, avem aici multe din clişeele simboliste: „nervii", peisajul autumnal,
grădina, fata palidă şi stîngace şi, mai presus de toate, atmosfera decepţionistă şi decadentă.
Sub acest strat, de care critica a luat act numaidecît, întrevedem însă un altul, rămas ascuns
pînă de curînd. Cuvintele subliniate aparţin acestuia din urmă. Poezia simbolistă era una a
consonanţei, a armoniei muzicale, caracterizată de o simţire discretă şi evazivă, fiind la ea
acasă în rafinamentul lipsit de vitalitate şi chiar fad, dintr-un impuls aristocrat-artistic. La
Bacovia însă, „scîrţîielile" ating urechea ca sunete „înfiorătoare" şi frunzele căzătoare produc
pe retină imagini „sinistre". Registrul stilistic nu poate fi întîmplător, cu atît mai mult cu cît îl
întîlnim pretutindeni în Plumb. Instinctul melodiosului, care conduce mîna tuturor
moderniştilor, este absent în poeziile lui Bacovia, a cărui artă pare să învedereze o ureche
nemuzicală sau, spre a nu se crede că o spun cu reproş, o ureche în stare să accepte disonanţa,
zgomotosul, dezordinea sonoră. E ca şi cum muzica simbolistă ar fi executată la alte
instrument decît acelea obişnuite. Viorile verlainiene scot, în mîinile lui Bacovia, sunete acute
sau „rupte", ţipete de trompetă răsună histeric în versuri stîngace; pianul pare dezacordat;
vocea femeii care cîntă în cafeneaua goală este „barbară".în raport cu arta subtilă a
simboliştilor, aceea bacoviană pare nespus de primitivă. Ea ne poate duce cu gîndul la pictura
primitivă din jurul lui 1900, la Gauguin sau la Le Douanier Rousseau mai curînd decît la
impresionişti. Primitivitate, vrea să spună, în acest caz, naivitate, renunţarea la procedeele
sofisticate ale malarmeanismului şi cultivarea unui limbaj mai prozaic. Unele din abaterile lui
Bacovia de la stilul dominant în epocă sînt resimţite încă şi astăzi ca „nepoetice": „Ninge
grozav pe cîmp la abator", spune poetul în Tablou de iarnă şi continuă în acelaşi spirit care
şochează urechea (prin dificultăţile de ritm şi printr-q sintaxă elementară, bazată pe repetiţia
mecanică); „Şi sînge • cald se scurge pe canal; /Plină-i zăpada de sînge animal/ Şi ninge mereu
pe-un trist patinor..." Anatol Vieru a remarcat într-un articol că o parte a muzicii moderne are
tendinţa să revină la o tehnică repetitivă, simplă, după ce serialismul, redescoperind el însuşi
variaţiunea, abandonase dezvoltarea tematică atît de caracteristică muzicii din secolul trecut.
Un lucru asemănător îl observăm în poezie. Poezia tradiţională, inclusiv cea romantică, preferă
dezvoltarea tematică, foarte complexă şi uneori în forme ample, epice. Variaţiunea apare în
Rondelurile lui Macedonski şi, în general, în poezia simbolistă şi modernistă. Pentru ca, în
fine, adeverind tendinţa spre simplificare şi mecanicitate, repetiţia primară să fie caracteristică
lui Bacovia şi, cum vom vedea, avangardiştilor. Acest procedeu a reţinut atenţia criticilor de
mult, dar el a fost greşit interpretat la început ca o dovadă de elerrientaritate. în ochii lui E.
Lovinescu, al cărui gust s-a format la şcoala simbolistă, Bacovia trecea drept un poet lipsit de
artificiu.
Opera lui George Bacovia este reprezentativă pentru unul dintre cei mai originali poeţi
români de după Eminescu, despre "bacovianism" vorbind toţi marii noştri critici. Poezia lui
Bacovia este expresia cea mai elocventă şi mai durabilă a simbolismului autohton, cu toate
temele, motivele şi tehnicile specifice acestui curent literar pe plan european. Se regăsesc în
opera sa poetică toate instrumentele tehnicii simboliste: simbolul, sugestia, corespondenţele,
muzicalitatea, cromatica, olfactivul, prozodia, precum şi temele şi motivele ce ilustrează şi
definesc acest curent: condiţia poetului şi a poeziei, solitudinea, melancolia, spleen-ul,
misterul, evadarea, natura (cu motivul ploii dezintegratoare şi al anotimpurilor nevrotice),
nevroza, iubirea deprimantă, oraşul sufocant ele.
Analizand poezia lui Bacovia, criticul Nicolae Manolescu ajunge la concluzia ca,
„Bacovia a transformat pesimismul eminescian in spaima antologica, fiind singurul poet roman
care a coborat in Infern“.