Dumitru Dădălău

Muzeul Jilţului

Editura Măiastra 2008
1

2

MUZEUL JILŢURILOR DIN MĂTĂSARI – O CULTURALĂ

NOUĂ INSTITUŢIE

Sâmbătă, 31 octombrie 1998, într-o splendidă zi de toamnă, a avut loc la Mătăsari întâlnirea fiilor Jilţului, prilej de revedere şi depănări de amintiri ale fiilor satelor Croici, Brădet, Brădeţel, Runcurel şi Mătăsari, componente ale comunei Mătăsari. Cu acest prilej a avut loc şi inaugurarea unui frumos muzeu, într-o sală spaţioasă din incinta liceului din Mătăsari, rod al muncii elevilor acestui liceu, sub competenta îndrumare a inimosului profesor Dumitru Dădălău. Muzeul, frumos organizat, are o tematică istorico-etnografică, piesele expuse provenind din toate satele comunei Mătăsari. Alături de documente originale şi fotografii din secolele XIX – XX, referitoare la viaţa social-economică a zonei Jilţurilor, au fost etalate numeroase costume naţionale din zonă, adevărate nestemate cusute de mâna harnicelor femei din comuna Mătăsari în cel mai pur stil gorjenesc. Locuitorii Jilţurilor au fost şi neîntrecuţii făuritori de obiecte de uz casnic din lemn, frumos încrustate (furci de tors, cauce şi vedre de apă, linguri, fluiere, cobiliţe, meliţe, vârtelniţe, suveici, sucale etc.) şi obiecte de fier (frigărui, dărace de lână, zăbale). Impresionează frumos şi ideea prezentării unor obiceiuri din zonă (mai ales cupluri de tineri căsătoriţi) dar şi al vieţii unei familii. Interesantă este şi etalarea exponatelor numismatice (monede şi bancnote ). Străduinţa celor care au realizat acest muzeu a fost completată de bunăvoinţa unor sponsori care au donat mobilierul adecvat prezentării acestor exponate (S.C. ROSTRAMO S.A. Tg.-Jiu, Muzeul judeţean Gorj ş.a.) La manifestarea de inaugurare a tinerei instituţii muzeale de la Mătăsari au participat oficialităţi de seamă ale judeţului (prefectul, subprefectul, preşedintele şi vicepreşedinţii Consiliului judeţean Gorj, directorul şi directorii adjuncţi ai Muzeului judeţean Gorj, directorul general adjunct al Companiei Naţionale a Lignitului Oltenia – inginer Eiml Huidu, cetăţean de onoare al comunei Mătăsari etc.)şi oficialităţi locale (primarul comunei, ingineri, profesori) precum si numeroşi cetăţeni şi elevi ai satelor comunei Mătăsari. Muzeul Jilţului poate fi şi trebuie îmbunătăţit tematic şi prin obiecte muzeale de istorie veche, ştiut fiind faptul că în zonă există câteva puncte arheologice din epoca bronzului şi geto-dacică în satele Croici şi Brădet. După inaugurarea acestei instituţii culturale, cum se obişnuieşte în astfel de împrejurări de sărbătoare, a avut loc un simpozion, lansarea revistei „Murmurul Jilţului”, urmate de momente de destindere şi bună dispoziţie în compania Ansamblului profesionist „Doina Gorjului”. 3

Aşadar, locuitorii comunei Mătăsari, alături de o toamnă bogată în roade, au avut şi o toamnă bogată în evenimente culturale. Prof. Vasile Marinoiu, director al Muzeului Judeţean Gorj Muzeul Jilţului Pe data de 31 octombrie a.c., în cadrul suitei de manifestări «ZILELE LICEULUI MĂTĂSARI», au fost sărbătoriţi «FIII JILŢULUI» după cum a fost intitulată ultima sâmbătă de toamnă capricioasă, prilej cu care s-a inaugurat MUZEUL JILŢULUI de către Fundaţia culturală «MURMURUL JILŢULUI» reprezentată de dl. profesor Dumitru Dădălău şi discipolii săi întru trudă creatoare. Situat într-o clădire vecină G.S.I.M. Mătăsari care cuprinde un cămin şi o grădiniţă pentru copii, fără a fi întins pe nu ştiu câte camere sau etaje cuprinde numai o încăpere muzeul este o lucrare superbă atât pentru un necunoscător cât şi pentru vizitatorul avizat. «Muzeul Jilţului» te primeşte şi te familiarizează cu o lume de acum un secol, poate şi mai bine. Mobilierul modem şi de calitate de la ROSTRAMO TG-JIU nu modifică cu nimic acest loc minunat unde poţi privi în voie costumele populare gorjeneşti, războiul de ţesut covoare, preşuri şi macaturi, fiare de călcat cu cărbuni, ţestul de copt pâine pe vatră, plugul de lemn, icoanele vechi, ghiozdanul interbelic, condeiul vechi, precum şi diferite unelte de ţesut, pive, vase vechi din lemn sau smalţ. Pe lângă frumuseţea aparte a costumelor populare, o parte interesantă a acestui muzeu o reprezintă o secţiune de numismatică, câteva publicaţii vechi – UNIVERSUL LITERAR din anii 1913-1916 şi mai multe numere din ALBINA pe anul 1935 precum şi un Abecedar din anul 1930. Interiorul este echilibrat de o tendinţă a simetriei culorilor şi obiectelor aranjate într-un stil care reliefează atât expresivitatea unei secţiuni a muzeului cât şi individualitatea şi frumuseţea fiecărui exponat în parte, folosindu-se o remarcabilă continuitate a ţesăturilor populare în care predomină negrul şi roşul, cu lemnul vechi,de acum o sută de ani. Muzeul are şi o «Carte de vizită» cum se numeşte registrul de pe o masă la intrare în care şi-au lăsat deja semnăturile câteva personalităţi culturale gorjene naţionale : Nicolae Dragoş, Alexandra Andrei, Nicolae Diaconu şi alţii, fiecare scriind un gând bun şi un «Doamne ajută» ! Să fie ! Cornel Bălescu, Gorjeanul Nr.2508 din 27 noiembrie 1998

4

POVESTEA CELOR CINCI FIICE ALE JILŢULUI Era spre sfârşitul lui Brumărel când s-au pornit din cele cinci sate cinci fete: Mărgălina, Rujalina, Savatina, Armindina şi Filipina. S-au pornit aşa, toate cinci, fără să ştie una de alta, fără să-şi dea de veste, când încă cocoşul nu vestise primul «cucurigu»! s-au pornit spre apa Jilţului. Trebuie să ştiţi d-voastră că ele avuseseră acelaşi vis : visară o apă şi cinci stele timide care le tot chemau într-acolo aşa cum steaua din Noul Testament chemase şi condusese pe cei trei magi spre staulul din Bethleem. Mai era la acea apă a Jilţului şi o cetate a Jilţului, o clădire în care erau păstrate adevărate nestemate cusute de mâna harnicelor femei din cele cinci sate, obiecte de uz casnic din lemn (furci de tors, căuce şi vedre de apă, linguri, fluiere, cobiliţe, meliţe, vârtelniţe, suveici, sucale) precum şi obiecte din fier (frigărui, dărace de lână, zăbale). Toate acestea - şi multe altele - erau simbol al dăruirii şi hărniciei locuitorilor acelor meleaguri, aduceri aminte peste veacuri de locurile în care s-au născut, de cuptorul din care au mâncat pâine, de ceaunul în care fierbeau lapte şi mămăliguţă. Înţelegeţi deci d-voastră, dragii noştri cititori, de ce trebuia ca neapărat la acea cetate a Jilţului, simbol al unei culturi şi civilizaţii dintre cele mai înfloritoare, să se petreacă lucrurile importante. Apoi, poate veţi vrea să ştiţi despre satele din care veneau cele cinci fete. Aveau şi ele denumirea lor : Mătăsari, Croici, Runcurel, Brădet şi Brădeţel. Toate formau o obşte, erau sate de oameni cum nu se poate mai harnici, iar pe deasupra erau şi plini de voie bună. Când era vorba de muncă munceau, când se vrea distracţie şi veselie apoi era distracţie şi veselie încât se ducea vestea şi prin împrejurimi. Acolo, în cele cinci sate, muncea atât bărbatul cât şi femeia şi copilul. Fiecare avea sarcinile lui iar bucuriile le disputau împreună. Şi fiindcă tot veni vorba de sate să vorbim puţin şi despre cele cinci fete. Cititorul, desigur, este dornic să le afle secretul. Una era vestită în satul ei şi nu numai prin măiestria cu care mânuia războiul. Nu gândiţi d-voastră că războiul acela era cu arme, iar mai nou cu bombe nucleare. Era vorba de un totul alt război aici. Covoare ţesute de fata noastră împodobeau casele celor cinci sate. Era o mulţumire mai mult decât firească să priveşti acele straie desigur moderne, adevărate mărgăritare ţesute de mâini femeieşti. Alta se pricepea să ţină furca în brâu şi să facă o serie de cojoace care nu numai că ţineau de cald la vreme de iarnă, dar erau şi superbe podoabe ţărăneşti. Alta făcea la cuptor cele mai proaspete şi bune turte, iar alta gătea cele mai gustoase bucate. Zălarul şi ceaunul erau «uneltele» ei. Dar să nu ne mai pierdem printre atâtea detalii şi să ne continuăm calea acţiunii care cu siguranţă că vă va interesa mai mult. In acea dimineaţă de sfârşit de Brumărel, cum era şi obiceiul la sate, se treziră cu noaptea în cap, lăsară tot: război cu suveici, sucale, vârtelniţe : furcă, cuptor, ceaun, zălar şi porniră să se întâlnească la cetatea Jilţului, despre care vorbirăm mai sus. 5

Se obişnuia prin acele locuri ca la acea vreme să se desfăşoare ceremonialul însurăţirii. Facem şi aici o mică deviere de la subiect şi spunem că însurăţirea nu era o însurăţire ca oricare alta. Cele cinci fete nu se “însurau” cum ar fi unii îndreptăţiţi să creadă. Prin această însurăţire, fetele care se înţelegeau cel mai bine, între care nu existau secrete, supărări, îmbrăcate în haine de sărbătoare, cădeau de acord să se “însurăţească” adică să se oblige să-şi zică una alteia “surată” până la moarte şi să se ajute în orice momente : bine, rău, necaz, bucurie. Deci însurăţitul este un fel de jurământ ca acel făcut între flăcăii care-şi jură credinţă veşnică devenind “fraţi de cruce”. lată că, atâta vreme cât noi pierdem timpul asupra organizării şi desfăşurării ceremonialului, fetele noastre trebuie să fi şi ajuns la cetatea Jilţului şi la apa Jilţului. Pentru că, ştiţi d-voastră, ele nu plecară din satele lor pe picioare, aveau cale lungă de străbătut, ci plecară fiecare cu carul încărcat cu bunătăţuri, ca să petreacă cum se cuvine. - Hai surată pân’la baltă ! - Merg surată păn’la baltă ! - Zici că-mi zici surată ? - Zic că-ţi zic surată. - De nu-mi zici surată ţi se uscă mâna dreaptă ! - De nu-ţi zic surată mi se uscă mâna dreaptă. - Până la moarte surată ! - Până la moarte ... Aruncară apoi cununa de salcie, făcută tocmai pentru acest moment pe apa Jilţului. Unde se va fi oprit numai Dumnezeu mai ştie. Ceea ce ştim noi, şi vă spunem şi vouă dragi cititori, e că fetele noastre nu mai erau cinci fete ci erau acum cinci surate. Curând veni seara şi făcură un foc mare încât arseră chiar mustăţile cerului de atâtea flăcări, gătiră, se ospătară pe măsură, apoi se şi veseliră. Se întinse o horă cât iadul de largă numai că aici oamenii erau bucuroşi şi cu voie bună. Cântă neica Fluier din capul satului atât de frumos că nici cerul nu mai putu fi supărat pentru mustăţile arse. Cele cinci fete, acum surate, scriseseră şi ele cu ocazia acestei sărbători în Cartea de Aur a cetăţii Jilţului ba chiar îşi aduseră şi contribuţia la păstrarea şi conservarea valorilor tradiţionale ale satului românesc. Veselia mai dură cât mai dură însă a doua zi de dimineaţă, fetele erau fiecare în satul ei, la casa ei. Realitatea însăşi nu şi-ar mai fi urmat cursul firesc dacă ele ar fi lipsit pentru mai mult timp. Am fost şi noi pe acolo, la acea sărbătoare încărcată de tradiţie şi sensibilitate a cetăţii Jilţului. Am băut, ne-am ospătat, am jucat chiar o horă, două. Până la urmă, veni vremea să plecăm, cu gândul să mai bem şi să ne mai ospătăm, ba chiar să mai jucăm vreo horă, două şi la anul. - Până la moarte surată ? - Pănă la moarte ... Alin Dobromirescu 6

DIN HRAMURlLE JILŢURILOR Sâmbăta Luminată Oare cum s-ar desfăşura convieţuirea unor săteni dacă nu ar exista în fiecare localitate câte un obicei specific? În satul meu, Runcurel, cel mai important obicei şi cel mai aşteptat cu nerăbdare este nedeia de Sâmbăta Luminată. Acest obicei a fost transmis din generaţie în generaţie şi toată lumea l-a respectat întocmai ca atunci. Aşteptarea unui astfel de moment nu este binevenită numai pentru noi sătenii ci şi pentru cei plecaţi, fiecare pe unde i-a dus soarta, întorcându-i pe la casele lor chiar dacă numai pentru o singură zi şi făcându-i să-şi amintească de copilărie, de părinţi, prieteni, cunoştinţe şi de viaţa de odinioară. «Sâmbăta Luminată» se găseşte în «Săptămâna Luminată», săptămâna de după Sf. Paşte şi este săptămâna în care toate se luminează căci lisus Hristos a luminat-o prin învierea sa din morţi. În această săptămână sătenii merg cu parastase la biserică. Înainte de nedeie toată lumea se pregăteşte, se coc pâinea şi colacii în cuptor şi se fac mari pregătiri pentru masa festivă, fiecare aleargă, care mai de care, ca să nu-l prindă «Sâmbăta Luminată» cu treburile nefăcute. încă de dimineaţă femeile pregătesc coşurile, cu tot ce trebuie la biserică, copiii, tinerii şi bătrânii se primenesc cu toţii şi se îndreaptă către biserică. Aici fiecare se aşază după firea şi locul fiecăruia, toţi au câte un loc anume care le aparţine încă de demult şi pentru că este un moment deosebit şi pentru că se adună o mulţime de oameni, de această dată se fac parastase şi la «capetele morţilor», adică la capătul mormintelor. Acestea au întotdeauna prioritate şi slujba începe iar oamenii ascultă cu evlavie ceea ce părintele rosteşte, cu sfinţenie, pentru iertarea păcatelor celor adormiţi. După slujbă se împart colaci şi apoi fiecare se îndreaptă către casele lor pentru a se aşeza la ospăţ, iar seara vine şi momentul mult aşteptat de către tineri, hora. În fiecare an, de «Sâmbăta Luminată» se fac hore, vin băieţi şi fete de prin toate satele vecine şi se joacă de seara şi până a doua zi dimineaţa, apoi fiecare se îndreaptă către casele lor, băieţii conducându-şi fiecare iubitele acasă şi astfel s-a încheiat încă o zi de sărbătoare şi cu părere de rău, că nu se sărbătoreşte decât o dată pe an, fiecare îşi reia activitatea sa aşteptând cu drag încă un an, încă o sărbătoare. Geta Buzărin Berbeniţa In numărul 3 al revistei «Murmurul Jilţului», într-un articol intitulat «Despre ţinuturile Jilţurilor», am amintit despre frumoasa nedeie din dealul «Berbeniţa», pe hotarul comunei Drăgoteşti, care, din informaţiile primite de la bătrânii satului, printre care amintesc pe Gh. Stănescu în vârstă de 94 de ani care şi el, la rândul lui, ştie de la străbunicul lui, că această nedeie, este cea mai veche din aceste ţinuturi 7

şi care nu era legată de hramul vreunei biserici, cum sunt celelalte de pe la noi, sau din împrejurimi, dar la început a fost tot cu caracter religios, căci în această culme de deal, a fost construită şi ridicată o cruce înaltă de lemn, în ziua de duminica «Tomii», prima duminică după Paşti, zi care a rămas tradiţională, până în zilele noastre, acest deal a fost stăpânit de o străveche familie numită «Bălani», de unde i se trage şi denumirea de nedeia din dealul Bălanilor. Un alt nume, care i-a mai rămas până astăzi este nedeia din dealul «Berbeniţa», denumire foarte veche care provine de la nişte vase din lemn, asemenea unor doniţi sau vedre, care veneau spre vânzare de la meşteri iscusiţi şi care se foloseau la păstrarea şi conservarea brânzei sau a cǎrnii, dovadă că în acele timpuri erau mari crescători de vite, vaci şi oi care păşteau aceste imense dealuri existente atunci şi care mai există şi astăzi. Tot la această nedeie mai veneau olari vestiţi pentru frumoasele obiecte de uz casnic folosite în acele vremuri ca: oale, ulcele, căni înflorate, sacsii pentru flori, sau obiecte de lemn ca: linguri, fuse şi furci pentru tors lâna sau cânepa, vedre de adus apă în fiecare locuinţă, cauce, cu care se bea apă din vadră, băniţi pentru dus mâncarea la oamenii plecaţi la muncile câmpului şi aşa cum am spus mai înainte şi berbeniţe. La început, această nedeie se ţinea fără lăutari dar treptat, s-a pierdut sensul ei iniţial de ceremonie unde lume multă venea să se roage, în jurul crucii la început de primăvară, pentru belşug de recoltă şi pentru a fi feriţi de grindină, de furtuni şi de alte rele, precum şi de diferite boli şi mai ales a ciumei, boală cutremurătoare în acele timpuri, pentru care şi această nedeie era trecută în rândul ciumărcilor, cum mai erau în multe sate din nord de Tr. Severin, termen care s-a pierdut odată cu dispariţia acestei boli. Dacă la început, la nedeie participau mai mult bărbaţi şi femei în vârstă, cu timpul, ea a devenit mijloc de întâlnire pentru băieţi şi fete din toate satele din împrejurimi şi de pe Valea Jiului, majoritatea lor fiind îmbrăcaţi în costume naţionale tradiţionale făcute în casă, mai ales fetele care se întreceau, care mai de care, să aibă cel mai frumos costum, lucrat cu mâna lor. Aici se recunoşteau aceste fete şi în zile de sărbătoare, erau vizitate de femei tinere şi fete pentru izvoade, adică pentru a cere şi ele modele ca să lucreze şi să-şi facă şi ele zestre pentru măritiş, având tot mai multe şi mai alese costume. Astăzi, această nedeie şi-a pierdut farmecul de altădată căci rar se mai poate vedea vreo fată în costum naţional, nemaivorbind de băieţi, de la care a dispărut costumul naţional. Este totuşi pozitiv faptul că în fiecare an în ziua de duminica “Tomii” se menţine această frumoasă nedeie, prima nedeie, în aceste ţinuturi, la început de primăvară. Vlad Nicolae înv. pensionar Drăgoteşti - Gorj

8

Gurbanele Când vorbim despre această ceremonie la Ursoiţa - Bolboşi atunci trebuie s-o luăm de la început. Aceste sărbători se desfăşoară de două ori pe an, pe 23 aprilie – Sfântul Gheorghe şi Ispasul - ziua înălţării Domnului. Aceste date pot însă fi modificate după o regulă numai de rudari stabilită. Ceremonialul începe cu grija fiecărui rudar de a se aproviziona cu un berbecuţ, vin şi făină de mălai. Acestea sunt indispensabile pentru desfăşurarea ceremoniei. În ziua respectivă, să zicem 23 aprilie, dis- de- dimineaţă, fiecare familie se orientează asupra locului unde va avea loc desfăşurarea propriu - zisă. În funcţie de posibilităţi, fiecare familie îşi face un fel de adăpost pentru orice fel de timp ar fi. Apoi este grija deosebită pentru strânsul lemnelor care trebuie să fie uscate şi în cantitate destul de mare pentru a frige berbecuţii. Berbecuţul se sacrifică, se jupoaie, apoi intestinele - inima, plămânii, ficatul (aşa numiţii “bureţi”), se spală foarte bine, se fierb puţin, se mărunţează şi se introduc în interiorul berbecului sacrificat, care după ce este cusut se pune pe o ţeapă la frigare ca alte vietăţi de pe timpul haiducilor. Timp de câteva ore, berbecuţul este lăsat să se frigă la foc (jar), din când în când, stropindu-se cu apă sărată. După câteva ore, atunci când stăpânul a considerat că este aproape gata fript, se face o mămăliguţă. Când este gata mămăliguţa şi berbecuţul este fript se aşează trei mese, se trage berbecuţul de pe ţeapă şi unul dintre cei adunaţi în jurul meselor rosteşte următorul descântec. «Voi sfintelor, bunelor coconiţelor (s-ar putea să fie corniţelor, dat fiind faptul că sunt doar berbecuţi), să vă aduceţi aminte de... (cel care face gurbanul), să-i daţi snaga şi puterea şi virtutea că şi el (ea) vă poartă din an în an cu un berbec gras, cu un cuptor de pâine, cu-o butie de vin» - «AMIN». Acest descântec se repetă de trei ori, cei strânşi în jurul meselor având obligaţia de a răspunde cu «AMIN» la încheierea descântecului. După cel de-al treilea descântec se trece la devorarea» berbecuţului”, în funcţie de participanţi, carnea se distribuie fără nici o reţinere. În acest timp, se consumă carnea cu mămăliguţa caldă şi se gustă din vin, sticla trecând dintr-o mână întralta, nu se fac nici un fel de aprecieri, glume, etc. După ce s-a consumat atât cât s-a putut (depinde de participanţi: s-ar putea să nu se ajungă, s-ar putea să rămână), participanţii trebuie să-şi spele mâinile într-o căldare cu apă caldă, nu au voie să-şi şteargă mâinile decât cu frunze verzi. Resturile rămase neconsumate nu se duc acasă ci se îngroapă unde s-a fript berbecuţul. La acest ceremonial participă orice călător (nu se invită - aşa era odată). Femeile care participă la ceremonial trebuie să fie «curate» cu cel puţin 30 de zile înainte. Aceste ceremoniale se încheie cu o horă câmpenească ce se 9

prelungeşte mult după miezul nopţii. Au consemnat de la Stuparu Victor directorul Şcolii Generale Valea, Vladu Elena Ramona şi Popescu Florida Drăgaica (Sânzienele) Ziua de 24 iunie reprezintă pentru oamenii de la ţară ca şi pentru cei din satul Corobăi din comuna Dragoteşti, sărbătoarea grâului. Această zi este renumită prin faptul că încă înainte de răsăritul soarelui, fetele în special, merg să adune spice de grâu din holde şi flori, mai ales floarea numită «sânziană». Din spicele de grâu adunate se face o cununiţă numită cununa grâului pe care o tânără o pune pe cap şi o poartă până acasă. La fel se procedează şi cu florile adunate în această zi de sărbătoare, se face cununiţa care aproape cu sfârşitul soarelui se aruncă pe casă, aceasta simbolizând dragostea. Se mai spune că florile adunate în această zi, din care se prepară fel şi fel de ceaiuri, sunt flori cu leac. În alte sate, cununiţa de flori, numai din sânziene, se păstrează şi tânăra care o face înainte de culcare trece de trei ori prin ea, apoi o pune sub pernă să-şi viseze alesul inimii. Tot în această zi, unele fete şi neveste tinere se spală cu rouă pe faţă, adunată de pe florile câmpului, ştiindu-se din bătrâni că această spălare cu rouă le va păstra prospeţimea şi frumuseţea feţei. În minunata zi, bătrânii satelor se adună la biserică şi cinstesc ziua de Sânziene prin parastase, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, majoritatea amintindu-şi timpurile mai vechi când veneau îmbrăcaţi în costume populare, cinstind această zi. Tot în această zi, după amiază, începe să se adune la hora satului, lumea ,unde stau până seara depănând amintiri şi privind fetele şi băieţii care se prind în horă. Alţi oameni rămân acasă, unde fac hram şi se bucură de această zi minunată. Nicolovici Elena Marina Este un obicei străvechi lăsat de la strămoşii strămoşilor noştri, ai satului Covrigi, comuna Văgiuleşti, jud. Gorj. Sătenii acestui sat, păstrează şi acum acest obicei cu mult drag. Obiceiul este păstrat şi acum cu multă bucurie de bătrânii satului dar mai ales de tineri, ce aşteaptă această sărbătoare cu nerăbdare. Această zi adună pe toţi aceia ce au plecat cu ani în urmă din satul lor natal şi s-au stabilit prin diferite oraşe, dar cea mai marc bucurie şi fericire o au sătenii. 10

Pentru că aici se întâlnesc cu prietenii de seama lor sau mai mari. Unii bătrâni, ai acestui sat, povestesc cum se strângeau în zilele de sărbătoare sau de duminică, cum este cea pe care v-o descriu eu, mergeau la horă în sat, jucau până dimineaţa, când se termina. Acest obicei străvechi are loc pe 17 iulie şi este una din zilele cele mai deosebite din viaţa sătenilor. Pentru această zi, pregătirile încep cu două zile mai înainte, făcându-se cele necesare acestui obicei. În cea de-a treia zi, satul parcă înfloreşte şi mai mult, când toţi sătenii merg la biserică pentru a participa la slujba religioasă, pe care preotul satului o ţine cu această ocazie. După terminarea slujbei religioase, sătenii se retrag fiecare pe la casele lor, tot satul începând să petreacă în felul lui tradiţional această sărbătoare religioasă lăsată de la moşii şi strămoşii lor. Mai pe înserat, veselia şi bucuria se intensifică pentru că, oamenii satului cu flăcăi şi fete se strâng, la locul unde se face hora. Flăcăii cei tineri, cu bucurie şi veselie, încep să joace. Bătrânii stând pe margine şi privind încep să-şi povestească întâmplări de la această sărbătoare pe când ei erau tineri. După terminarea acestei veselii, toată lumea pleacă acasă şi satul revine la aceeaşi linişte de altă dată unde în noaptea târzie se mai auzea câte un câine lătrând. După acea zi fermecătoare şi plină de veselie satul îşi reia activitatea până la o altă sărbătoare. Pampu Nicoleta BÂLCIUL DE LA DRĂGOTEŞTI În timpul jugului turcesc, în jurul anului 1800, în mijlocul moşiei lui Hârgot, venit de prin părţile Braşovului s-a construit o fântână. Boierul, având legături cu negustorii, cu căpetenii turceşti, cu zapcii, a hotărât ca să sărbătorească această fântână în fiecare an, la o dată fixă, alegându-se data de 27 iulie (Sf. Pantelimon), la care să ia parte locuitorii satului şi ai satelor vecine. Cu timpul, această sărbătoare a luat proporţii, ea devenind cunoscută în toate ţinuturile ţării, prin negustorii turci şi greci, unii dintre aceştia denumiţi tolbari fiindcă veneau cu mături în tobe. O parte din aceştia, şi-au cumpărat pământ şi s-au stabilit definitiv în Dragoteşti, aşa cum a fost familia Boiangiu, al cărui strămoş Boiangiu Răducan, a fost tolbar şi venea în bâlci cu vopsele pregătite de el, altul, pe nume Treistaru, care venea cu trăişti, desagi, secuie, făcute din păr de capră, urmaşul căruia, schimbându-şi numele a devenit Lăzăroiu, sau un altul, care venea cu boştină şi care a rămas cu numele Boştinaru. Aceste familii sunt şi azi în Dragoteşti. În fiecare an veneau tot mai mulţi negustori interesaţi să-şi vândă mărfurile, chiar cu 2-3 zile înainte de ziua fixată şi astfel perioada bâlciului s-a mărit, stabilindu-se între 22-28 iulie, recunoscut sub numele de - Bâlciul de la Dragoteşti 11

– sau Bâlciul de la „Bălălaia”, numele provenind de la un alt proprietar vecin cu moşia boierului Hârgot. Cele mai căutate mărfuri din acele timpuri erau costumele naţionale, cămăşi bărbăteşti şi femeieşti, vâlnice, oprege, veste, nădragi cu găitane, scoarţe, căciuli, cojoace, cazane de fabricat ţuică, căldări de aramă, tot felul de vase, aduse de vestiţii olari ş.a. Fiindcă în această regiune, ocupaţia locuitorilor era creşterea vitelor, s-a simţit nevoia să fie, pe lângă acest bâlci şi un târg de vite, devenind cu timpul cel mai important bâlci de vite din ţinutul Jilţurilor, mai ales că prin el se sporeau veniturile proprietarului, percepându-se taxe, pentru fiecare animal intrat în bâlci. Din primele zile ale bâlciului îşi făceau apariţia şi cârciumari vestiţi, atât de prin apropiere, cât şi de la mari depărtări (Strehaia, Broşteni, Turnu Severin, ş.a.), care îşi instalau cârciumile pe marginea Jilţului în care se petrecea până seara târziu. În ziua bâlciului (27 iulie), bâlciurenii veneau de acasă cu gustări tot mai delicioase, pe care le completau cu mici, gogoşar şi bere cumpărate din bâlci şi petreceau cu familia şi prietenii la umbra răcoroasă a zăvoiului, cântându-le lăutari vestiţi ca: Mitrici Epure de la Şiacu, Cioică Buznei de la Miluta, Dină Zlătaru de la Ohaba, Costică Mihu de la Peşteana ş.a. Spre seară, se încingeau hore ale tineretului cu care ocazie se făceau noi cunoştinţe, se legau prietenii între băieţi şi fete şi nu de puţine ori, acestea duceau la căsătorii. Merită să amintim şi tiribombele, care completau farmecul bâlciului şi care se instalau cu 8-10 zile înainte, spre marea bucurie copiilor, care veneau chiar de la distanţe mari – să se dea în tiribombă. Aspectul bâlciului s-a mai schimbat începând cu anul 1970, când a luat fiinţă concursul de muzică populară „Cântecul Văilor”, la iniţiativa Societăţii Culturale, care fiinţa în acea perioadă, iar câştigătorilor li se înmânau premii în obiecte. Printre laureaţi amintim pe Iulică Pârcălăbescu din Cojmăneşti, Elena Terheci din Dragoteşti, Stelică Ţuncu din Mătăsari – Brădet, Maria Bălăceanu din Bolboşi, Virgil Popescu din Covrigi ş.a. Ani în şir, aici în bâlci se făceau schimburi de experienţă, între formaţiile artistice din comunele din jur. În ultimii ani, pe scena din Bâlci, se mai prezintă doar formaţii locale afirmate la stăruinţa celor doi învăţători: Păsărescu Petre şi Păsărescu Mihai, animatori ai vieţii culturale din Dragoteşti. Vlad Nicolae Învăţător pensionar Dragoteşti.

12

DIN HRAMURILE, OBICEIURILE Şl DATINILE DE PE JILŢURI Însurăţirea Fiindcă tot i-am deschis apetitul bătrânei Căciulan Ecaterina de 70 ani din satul Croici, comuna Mătăsari, judeţul Gorj; aceasta mi-a vorbit despre “însurăţit”, un obicei rar întâlnit şi puţin discutat. Auzisem eu între femeile mai înaintate în vârstă apelativul “surată”. «Ce mai faci, surată?Încotro, surată? Mie mi s-a întâmplat aşa, surată», însă n-am prea dat importanţă până când bunica mea mi-a spus că acest obicei - mai bine zis ritual - se pregătea şi se “consuma” după nişte reguli prestabilite şi păstrate cu sfinţenie de către săteni. Aşadar, mi-a spus ea, că fetele care se înţelegeau cel mai bine, prietenele cele mai bune, între care nu existau secrete, supărări, cădeau de acord să se “însurăţească”, adică să se oblige să-şi zică “surată” până la moarte şi să se ajute în orice momente, bine, rău, necaz, bucurie. Deci, “însurăţitul” este un fel de jurământ asemenea ca cel făcut între flăcăi, care-şi jură credinţa veşnică devenind «fraţi de cruce». Poate că, deoarece la femei este puţin cam greu să se spună «surori de cruce» li s-au zis «surate». Dar să prezentăm faptele întocmai. Acest fel de mici sărbători are o zi anume în an; a treia marţi după Paşti. Fetele care doresc să se însurăţească se adună la o apă (în cel mai râu caz la un vălău); roşesc câteva ouă; fac o cununǎ de salcie pe care o pun pe apă. Şi ţineau una de un capăt, alta de celălalt capăt al cununii şi ziceau: - Hai, surată, pân’ la baltă! - Merg, surată, pân’ la baltă - Zici că-mi zici surată? - Zic că-ţi zic surată. - Dacă nu-mi zici surată ţi se usucă mâna dreaptă? - Dacă nu-ţi zic surată mi se usucă mâna dreapta! Dădeau apoi câte un ou roşu la un băiat, la care vroia fata respectivă, dintre cei aflaţi de faţa. Acesta avea datoria de a o lua de mână şi s-o treacă apa sau vălăul, unde se petrecea ‘’însurăţitul”. Apoi, se duceau acasă şi aşteptau să vină seara când, îmbrăcate în haine de sărbătoare, mergeau la horă unde jucau toate suratele şi flăcăii. Iar cele care se însurăţiseră nu încetau până la moarte a se adresa una alteia cu apelativul: «surată». ALIN DOBROMIRESCU

13

Sfântul Petru şi Pavel - la Drăgoteşti Pe data de 29 iunie - dată fixă - se ţine Hramul Bisericii filiale din satul Drăgoteşti de Jos: Sfântul Petru şi Pavel. Biserica este strămutată de pe locul vechi, unde astăzi se află Căminul Cultural “Mihail Eminescu” şi Şcoala Generală “Vâlceanu lon” din centrul satului. Are o vechime de peste 100 (una sută de ani) este refăcută din bârne vechi de lemn frumos măiestrite. În anul 1943 este refăcută şi pictura din interiorul şi exteriorul Bisericii. În anul 1991, lângă micuţa biserică s-a făcut un şopron cu ajutorul enoriaşilor pentru adăpostirea credincioşilor atât la Hram cât şi la diferite sărbători. Biserica prăznuieşte pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel care sunt socotiţi cei mai de seamă dintre apostolii Domnului nostru lisus Hristos. Sfântul Petru era pescar din Galileea se numea Simion,bun frate cu Sfântul Apostol Andrei care a propovăduit în ţinuturile Dobrogei de astăzi, a moşilor şi strămoşilor poporului nostru. Era cel mai în vârstă dintre Apostoli. în ceasurile grele de judecată a Domnului lisus Hristos - se lapădă de lisus Hristos de trei ori, aşa cum prevăzuse Mântuitorul. După a treia arătare a lui lisus Hristos, către ucenicii săi, Petru redobândeşte vrednicia de Apostol, mărturisind de trei ori dragostea faţa de Domnul nostru lisus Hristos. După înălţarea Domnului la ceruri şi după Pogorârea Sfântului Duh, începe fără odihnă - răspândirea dreptei credinţe creştine. Petru este pictat în icoane, ţinând în mână cheile Raiului. La Roma primeşte moarte martirică. Sfântul Apostol Pavel a fost bărbat învăţat, bine cunoscător al V. Testament. Era chemat cu numele de Saul. La început era împuternicit de marele Sinedru din Ierusalim de a prigonii pe cei ce erau creştini. Pe drumul Damascului - după o vedenie a lui lisus Hristos el devine creştin adevărat şi mare apărător al Sfintei credinţe creştine. Pentru activitatea sa printre neamurile păgâne s-a numit “Apostol al neamurilor’’ fiindcă el este marele Apostol care a vestit cel mai mult credinţa Domnului nostru lisus Hristos, între neamurile păgâne din acele timpuri. Moare ca martir în oraşul Roma. Cei doi Apostoli: Petru şi Pavel au strălucit pe bolta cerească cu multă lumină, cu ajutorul Sf. Duh – îndepărtând credinţa şi filosofia păgânească a popoarelor din vremea aceea. Biserica creştină îi prăznuieşte astăzi cu multă vioşenie ca apărători ai dreptei credinţe - lăsate de Mântuitorul nostru lisus Hristos, pentru mântuirea lumii de atunci şi cea de astăzi. În ziua Sf. Apostoli Petru şi Pavel se oficiază Sf. Liturghie, apoi se oficiază pomenirea parastaselor de vii şi răposaţi în Cimitirul Bisericii, băieţi şi fete în 14

costume naţionale merg la horă. Jocul are loc pe terenul Şcolii Generale: lon Vâlceanu donaţie făcută de familia D-lui Vuple Dumitru şi Gh. Armăşoiu. Preot iconom stravofor NIC. L. LUPULESCU Sân’ Petru - la Slivileşti În ziua de 29 iunie în calendarul ortodox se prăznuieşte o mare sărbătoare creştină. Este ziua în care se sărbătoresc Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel cunoscută în popor ca ziua lui Sân’ Petru, Sân’ Chetru sau Sân’ Pătru, zi în care, în satul Slivileşti din comuna cu acelaşi nume are loc nedeia sătească, după hramul bisericii, unde se adună toţi şi toate neamurile ce au plecat în cele mai îndepărtate colţuri din ţară. Este cu adevărat o mare sărbătoare. Bucuriile revederii sunt însoţite cu petreceri de mare amploare, unde bucuria şi buna dispoziţie cuprinde pe toţi cei ce vizitează satul după perioade mai mici sau mai mari de despărţire, se deapănă amintirile cele mai frumoase din clipele convieţuirii pe meleagurile natale. Cu o zi sau mai multe înainte de prăznuire se adună din toată ţara fii satului “plecaţi în lume după o pâine” şi ajută părinţii, fraţii sau rudele mai apropiate în pregătirea şi desfăşurarea ceremonialului creştinesc. În ziua prăznuirii toţi se îndreaptă cu coşurile pline de bunătăţi alese, băuturi şi bineînţeles colaci, spre biserică unde are loc ceremonialul creştin - religios pentru vii şi morţi. După slujbă oamenii se îndreaptă spre case unde sunt aşteptaţi de cei rămaşi acasă cu mesele încărcate şi încep petrecerile. Pe seară se îndreaptă spre locul hărăzit pentru distracţii, Aici poţi găsi vânzători ambulanţi cu tot felul de mărfuri, veniţi chiar cu o zi mai înainte şi lăutari în mai multe formaţii, gata să înceapă jocul care de cele mai multe ori se ţine până în zorii celei de a doua zile. În credinţa populară această zi este amintită - mai mult ca ziua Sf. Pătru (Petru) care ar deţine cheile cerului şi numai el primeşte pe cei drepţi la lăcaşul veşniciei. Sfântul Petru este acela ce hotărăşte ploile şi căldura pe pământ şi stopează relele; când oamenii încep să nu se mai înţeleagă îi avertizează cu grindină - ce în acest caz este egală cu un avertisment sever pentru omenire. Tot în credinţa poporului îl aflăm pe Sf. Petre alături de Dumnezeu la Scaunul Judecăţii; dar are şi puterea dumnezeiască de a judeca şi singur, având mai ales în atenţia sa pe beţivii care i-au adus numai necazuri când a călătorit prin lume. De ziua Sf. Petru se leagă şi multe şi felurite obiceiuri. Astfel femeile nu trebuie să mănânce mere până în ziua când se dau de pomană “merele de Sf. Petru”. 15

Acum se pomenesc morţii - ziua numindu-se şi Moşii de vara ai Sânpetrului. Legat de această zi mai sunt şi alte întâmplări de care e bine să luăm aminte. Dacă va tună şi fulgeră în această zi nucile şi alunii nu vor rodi - nucile vor fi seci, fără rod - “nuci fulgerate”. Tot în credinţa populară se spune că şi cucul ce cântă până în această zi va amuţi şi el se va transforma în uliu până la Buna Vestire din anul viitor. Cei doi Apostoli Petru şi Pavel, renumiţi prin credinţa lor, sunt sărbătoriţi în aceeaşi zi de 29 iunie, având vieţi şi destine aproape identice, iar pentru credinţa lor au avut mult de suferit. Până şi moartea acestora a fost deosebită. Sfântul Petru şi-a primit sfârşitul răstignit pe cruce cu capul în jos, iar Sf. Pavel şi-a sfârşit zilele, fiind decapitat. Prăznuirea acestor Apostoli în Slivileşti se face de Sfinţirea Sfântului lăcaş bisericesc, iar acum acest lăcaş este un adevărat muzeu de credinţă şi istorie naţională. De la sfinţirea sfântului lăcaş şi până în prezent în satul Slivileşti este o adevărată sărbătoare în ziua de 29 iunie, care apropie oamenii, făcându-i mai buni, mai cu frica lui Dumnezeu, măcar pentru câteva zile. Prof. N. CĂPTĂNESCU primarul comunei Slivileşti Bâlciul de la Ciuperceni Acest bâlci se ţine pe dealul Zorzilei, satul Zorzila, comuna Ciuperceni. El are o vechime de peste 150 de ani. Denumirea de Ciuperceni vine de la un negustor pe care îl chema Ciupercă şi care avea foarte multe ciuperci, o pădure numită Lupoaia şi o fântână numită “fântâna lui Ciupercă”. Bâlciul de Sfântul Petru de la Ciuperceni începe de pe data de 26 iunie şi ţine până pe data de 29 iunie. Pe data de 26-27 iunie este bâlciul de animale unde se vând şi se cumpără diferite vite aduse de negustori din toate părţile locului. Negustorii pun la încercat caii şi alte animale de tracţiune pentru a atrage cumpărătorii dornici de a achiziţiona astfel de animale. Pe data de 28 iunie este o zi liberă pentru a se putea face curăţenie după bâlciul de vite din zilele precedente şi pentru a-şi aranja marfa negustorii, deoarece în ziua următoare, adică pe data de 29 iunie este bâlciul de oameni sau nedeea. Denumirea creştină a sărbătorii este Sfântul Apostol Petru şi Pavel, iar în postul Sfântului Apostol Petru şi Pavel (15-28 iunie) nu se fac nunţi. Această sărbătoare nu are o denumire populară specifică. Are însă scopul de a-i face pe locuitorii acestei comune mai veseli, mai cunoscuţi, deoarece sărbătoarea aceasta de Sfântul Petru era cunoscută în toată ţara. Pe vremuri veneau oameni din toate colţurile ţării, cu două săptămâni înainte 16

de a începe bâlciul şi stăteau în corturi făcute de ei din frunze şi crengi de stejar, plop, anin, frigeau câte un miel sau purcel, dar acum nu mai este aşa pentru că s-a pierdut tradiţia. Aici se întâlneau cei mai renumiţi negustori din toată ţara care îşi expuneau marfa făcută de ei sau procurată de la diferiţi furnizori de o calitate foarte bună. Pe vremuri se jucau hore specifice meleagurilor gorjeneşti ca: hora în două părţi, ungurica, învârtita etc. Aici se întâlneau lăutari renumiţi, mai ales din Părău ca: Constantin Enoiu, Haralambie Cidoiu, Ion Enoiu, Turturică Păntilie, Măru Vasile etc. Înainte de colectivizare, adică în anul 1950 bâlciul era renumit, la ei luând parte foarte mulţi oameni, unde îşi expuneau marfa mulţi negustori din toată ţara, dar în timpul colectivizării activitatea sa a fost mai domoală. Unul dintre cele mai interesante lucruri din bâlciul de Sfântul Petru era portul, dar acum s-a pierdut. Femeile şi bărbaţii jucau hore în tradiţionalele costume populare specifice gorjeneşti. Femeile aveau costumul popular alcătuit din: şorţ, cămăşi ungureşti, vâlnice, oprege, brăciri pe şold, cârpe de borangic sau bumbac, boştelc; iar bărbaţii din: iţari, cămaşa de bumbac peste pantaloni cusută cu altiţă, brâu. Tot la bâlciul de Sfântu Petru a cântat şi Maria Lătăreţu cu numele de “Privighetoarea Gorjului” care plecând de aici s-a lansat cu mare succes la spectacole din oraşele mari ale ţǎrii. Bâlciul de Sfântul Petru nu-şi mai păstrează tradiţia sa de acum câţiva ani cu horele sale miraculoase şi alte multe lucruri frumoase, dar sperăm că într-o zi se va reveni la vechea tradiţie. PEPTAN GH. COSMIN Schimbarea la faţă în satul Ştiucani, comuna Slivileşti Omul nu este de fier şi de aceea din pricina ostenelii şi a muncii încordate simte nevoia de a se odihni şi de a-şi recâştiga puterile pierdute. Pentru aceasta avem sărbători în care pe de o parte ne odihnim trupul obosit şi slăbit de muncă iar pe de altă parte trebuie să ne gândim mai mult ca oricând la suflet, la Dumnezeu ca sa ne ierte păcatele. Aşa se face cǎ printre toate sărbătorile se numără şi sărbătoarea “Schimbarea la faţă”. Data calendaristicǎ a acestei sărbători este pe 6 august iar denumirea calendaristică este “Schimbarea la faţă”. Data rămâne aceeaşi dar numai ziua se schimbă din an în an. Ca denumire populară, oamenii o ştiu de “Probejenie” care se sărbătoreşte din an în an cu aceeaşi bucurie de până acum. În ziua de “Probejenie” fiecare om al satului este dator ca să-şi ia (cumpere) haine noi cu care să se ducă la biserică dar înainte în loc să cumpere haine le 17

făceau mamele, nevestele pentru copiii lor şi pentru bărbaţi. Cu aceste haine ei se duceau la biserică cum se duc şi în ziua de azi dar numai că acum nu le mai fac ei, le cumpără. La biserică lumea e datoare să facă fiecare câte un parastas, pomenindu-i pe cei morţi. În ziua de “probejenie” lumea ştie că încă de demult, li se dă voie să mănânce peşte dar nu alt fel de carne. Astfel fiecare familie este datoare să aibă în casă măcar o coadă de peşte cât ar fi el de sărac sau zgârcit cum zice românul. Duşi la biserică fac parastas, apoi vin acasă pun masa, mănâncă după aceea se duc la hora satului. Aici participă oameni cu diferite lucruri pe care să le vândă, iar alţii să le cumpere. Această sărbătoare mai este denumită şi bâlci numai dacă o iei bine şi o analizezi. Această horă a satului ţinea până la apusul soarelui până când oamenii vedeau că e vremea să se ducă să se culce. Astăzi această sărbătoare are şi acum tradiţiile ei dar numai acele hore în sat care încep la apusul soarelui şi se termină odată cu răsăritul soarelui a doua zi de dimineaţă. Iată cum această micǎ diferenţă poate duce la destrămarea sărbătorii, adică lumea începe să o uite şi să nu-i mai păstreze tradiţii. Aceasta dovedeşte că omul trebuie să ţină sărbătorile bisericeşti şi să se ferească de cele nebisericeşti, Să nu lucrăm în toate zilele de sărbătoare căci în loc de folos, care-l dobândim, pagubă mare vom avea. În loc de fapte rele, să mergem la biserică şi să facem bine aproapelui, fie cu vorbe bune fie cu fapte. Toate acestea să le ţinem seamă şi va fi bine pentru noi. STĂNILOIU MARIA MIRELA Adormirea Maicii Domnului Sat Bolboasa, comuna Bolboşi La noi în sat Adormirea Maicii Domnului mai este cunoscută sub numele de trecerea la cele veşnice a Sfintei Fecioare Maria şi mutarea ei la cer, se sărbătoreşte la 15 august al fiecărui an. Denumirea populară a acestei sărbători este cunoscută la noi românii ortodocşi Sfânta Maria Mare sau Sfântămăria. Sfânta Maria are la români o îndoită semnificaţie: una creştină şi alta populară. Semnificaţia creştină este dublată: în primul rând creştinii îşi reamintesc de 18

viaţa şi activitatea sfintei Fecioare Maria în special şi mai ales din momentul când Mântuitorul lisus Hristos se afla pe Sfânta Cruce şi-a încredinţat-o pe Mama sa, respectiv Fecioara Maria ucenicului său iubit Sfântul Ioan ca să aibă grijă de Ea. După ce a trăit o vreme în casa Sfântului Ioan şi împreună cu ucenicii Domnului, Ea va adormi întru-Domnul în timpul împăratului roman Claudius (41-54 d. Hr.). Este petrecută până în satul Ghetsimanii, la poalele micului munte al Măslinului unde a fost pusă în mormânt. Ne mai aducem aminte faptul că după trei zile a sosit şi Sfântul Toma şi dorind şi ei să o vadă, deschizând mormântul l-au găsit gol fără Sfântul Trup al Sfintei Fecioare ci numai giulgiul se mai afla - fapt ce mărturiseşte mutarea Sfintei Maria cu trupul la Cer. În al doilea rând semnificaţia sărbătoririi Sfintei Marii este aducerea aminte de moşii şi strămoşii noştri care au trecut din Biserica luptătoare (a celor vii) în biserica triumfătoare, a celor adormiţi. Atunci creştinii aduc jertfe şi daruri diferite pentru pomenirea şi iertarea păcatelor lor. Semnificaţia populară este incontestabil perpetuă prin obiceiurile vizibile de a se aduna cu “mic cu mare”, creştinii mai de aproape sau mai de departe ai localităţii Bolboasa din comuna Bolboşi la un loc. Se adună mai întâi la Sfânta Biserică al cărei hram îl poartă de la sfinţirea ei în (1835) cât şi înainte de aceasta dată. Tradiţia sfântă ne-a lăsat multe obiceiuri, datini care s-au păstrat parţial. După prezenţa la slujbă, creştinii se adună în faţa Bisericii cu hramul Adormirii Maicii Domnului bucurându-se şi veselindu-se, jucând jocuri populare tradiţionale româneşti. Nu se mai păstrează obiceiul de a se juca pe terenul de fotbal în această zi, aşa cum se spune de la bătrânii satului. Un aspect plăcut de relevat la noi în sat este ospitalitatea specifică românilor. Creştinii merg pe la prieteni şi rude unde petrec şi se bucură împreună cu gazdele. Lăutarii merg din casă-n casă cântând melodii româneşti vechi şi contemporane. Dacă multe obiceiuri au pierit în timp, ştim că de patimi grele şi vorbe goale e sătulă omenirea. Cum spunea şi marele G. Călinescu, “despre portretul făcut de mitropolitul Antim Ivireanul Sfîntei Fecioare: are exaltare lirică, suavitate; elogiu în stil franciscan al Sfintei Fecioare...”. Iată portretul: “Aleasă este cu adevărat, ca soarele pentru că eşti încununată cu toate darurile..., ca luna pentru că lumina ei stinge celelalte stele...”. Deţculescu Maria

19

Naşterea Maicii Domnului “Naşterea Ta de Dumnezeu Născătoare Fecioară bucurie a vestit la toată lumea’’ (Tropar) Împământenitǎ în popor sub numele de “Sfânta Maria Mică”, sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului este un eveniment mare de bucurie pentru neamul omenesc pentru că, acum, se împlineşte cuvântul pe care Dumnezeu îl spusese şarpelui: «Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi între sămânţa ei. Aceasta va zdrobi capul tău». Naşterea Fecioarei este prevestită de către prooroci şi în parte de patriarhii Vechiului Testament, ea fiind un adevărat model de viaţa creştinească. Leagănul îi este înconjurat de mică copilă - de smerenia cea mai adâncă şi sărăcia cea mai desăvârşită. Poate ca tocmai de aceea împăratul Solomon zicea despre ea: «Cine este această fericită făptură care se iveşte în calea vieţii cu atâtea haruri? Ea este strălucitoare ca zorile unei frumoase zile, plăcută ca luna şi aleasă ca soarele. Este puternică şi înfricoşătoare ca armele aşternute în linia de bătaie cărora nimeni nu le poate sta împotrivă». Iar naşterea ei a fost aşa: “În Palestina era un om cu numele Ioachim care avea o soţie, Ana. Oameni de neam mare, smeriţi şi evlavioşi, ajunşi la adânci bătrâneţi nu aveau copii. În vremea aceea, cei ce nu aveau copii erau socotiţi ca lepădaţi de Dumnezeu şi de aceea erau dispreţuiţi. Aşa stând lucrurile, Ioachim şi Ana au căzut cu lacrimi la Dumnezeu să-i binecuvânteze cu un copil. Ioachim s-a dus şi se ruga în munte iar Ana în grădina casei lor. Petrecând ei multe zile aşa, s-a milostivit Preaînaltul şi a trimis îngerul Gavril să le vestească: “Bucură-te Ioachime şi te veseleşte, eu sunt îngerul lui Dumnezeu Gavril, şi am venit la tine să-ţi spun că vei avea o fecioară, care va naşte în fecioria sa pe împăratul lumii”. Şi astfel a născut Ana pe Maria, cum au botezat-o în a opta zi de la naştere. Să spunem acum şi că Maria se tâlcuieşte împărătească iar în limbajul elinesc aceasta înseamnă izbăvitoare - va izbăvi deci neamul omenesc din ghearele diavolului. Odată ce Bisericile - lăcaşele de cult - au fost construite s-a dat acestora un hram, numele vreunui sfânt care să le păzească de urgii şi alte necazuri. Aşa şi Parohiei Mătăsari terminată în 1897 septembrie 12, i-a revenit hramul Sf. Nicolae. Filiala acestei Parohii - sfârşită şi ea la puţin timp după cea din Mătăsari, tot cu hramul Sf. Nicolae, se păstrează însă măreaţă spre Soare, rezistând furtunilor, vânturilor, fumului. Preotul Lupulescu - primul preot al Parohiei a fost unul dintre învăţaţii împrejurimilor la acea vreme.L-a urmat pe Stăniloiu Virgil din anul 1944 şi până în 1944 când preot a venit tânărul - pe atunci - Grivei Ion. De reţinut că preotul Stăniloiu Virgil, ca urmare a date avansate în care se sărbătorea Sf. Nicolae, a căzut de acord cu enoriaşii şi cu protoieria să schimbe data hramului Sf. Maria 20

Mică, pe 8 septembrie, dată ce s-a menţinut până astăzi. În satul Croici, unde oamenii sunt mai calzi la suflet parcă şi mai receptivi către păstrarea obiceiurilor, sărbătoarea debutează cu slujba la biserică unde lumea se adună cu parastasele şi se dă de pomana întru pomenirea sufletelor celor morţi ai casei. Este un adevărat ritual să vezi cum o bătrână zice: “Fie Doamne întru pomenirea sufletului lui...” iar tu - cel care primeşti - să răspunzi: “Bogdaproste! Să primească Dumnezeu!” Apoi, după ce se sfârşesc acestea la Biserică, fiecare se întoarce la casa lui, unde împreună cu toată familia, reunită cu ocazia acestor momente, se aşază la masă, mănâncă şi bea. Iar la masă se pun bucatele cele mai bune şi vinul cel mai dulce. Nu numai reunirea familiei înseamnă acest eveniment ci şi posibilitatea celor plecaţi de a-şi întoarce frunţile către origini, către locurile în care s-au născut şi au copilărit. Totodată, ospăţul este şi un prilej de logoree, numai atunci când există însă lubrefianţi şi tulburelul îşi face simţită prezenţa. Şi cum după o masă ca aceasta nu poţi refuza un somn bun, unii săteni îşi revitalizează forţele pentru a se scula ca noi şi mult mai dornici de petrecere. Asta pentru că vine seara, orele 6 din zi - când mare, mic, tânăr, bătrân, se îndreaptă spre un anume punct al satului, locul în care cei mai ludici încingeau o bătută oltenească. Şi spunea bunica mea, Căciulan Ecaterina, «Pe vremea mea, mama, începea hora devreme. Nu ca acuma, pe la ceasurile 6 ale zilei. Şi nu era ca acu’, era mai frumos parcă. Ne duceam fete, flăcăi, în costume populare: poale, cămaşă, cingătoare, oprege, vestă şi jucam şi ne veseleam până spre ziua cealaltă. Cei mai conştiincioşi plecam şi ne culcam apoi pentru că, a doua zi, începeam din nou munca, vitele trebuiau păscute şi multe altele. Aşa era, maică, pe vremea mea, când eram eu fată». Nu am mai iscodit-o cu vorba pentru ca bătrâna începuse deja să obosească. Însă, de reţinut este că, indiferent de sărbătoare, obiceiuri, datini şi tradiţii rămâne aureolată receptivitatea românului faţă de ceea ce este frumos, vechi. Şi dintre români, olteanul parcǎ a ştiut să întâmpine aceste momente cu sufletul mai deschis, mai larg şi mai vesel. La noi, în satul Croici, sătenii deja se înfruptă cu gândul viitorului hram. Sărbători fericite şi Poftă Bună! ALIN DOBROMIRESCU “Vinerea Mare” - hramul satului natal, Tehomir, comuna Slivileşti

Denumirea sărbătorii creştine este “Sfânta Paraschiva” iar denumirea populară, care se păstrează şi astăzi este “Vinerea Mare”. Din dorinţa de a sărbători şi de a pomeni câţi mai mulţi sfinţi care au trăit în trecut, biserica creştină ortodoxă, a 21

repartizat pe fiecare comună a ţării câte un hram, prin hram înţelegând sărbătoarea de pomenire, de jertfire adusă unui sfânt. Sărbătoarea este cu atât mai mare şi mai vestită, cu cât sătenii cărora le este repartizată această sărbătoare, se străduiesc cu toate puterile lor materiale şi spirituale să ducă mai departe tradiţia primită de la înaintaşi. După cum am spus sărbătoarea (hramul) satului meu natal Tehomir, este “Vinerea Mare”. Acest hram, constituie sărbătoarea cea mai de preţ a satului, alături de alte sărbători tradiţionale cum ar fi “Paştele”, “Crăciunul” etc. Pot spune că pentru sătenii mei această sărbătoare este mai presus de toate, şi aceasta prin faptul că toată lumea sărbătoreşte Paştele şi Crăciunul, dar să ai o sărbătoare în satul tău pe care nimeni nu o are prin împrejurimi, constituie un moment de mândrie pentru aceştia. Revenind la semnificaţiile sărbătorii, pot spune că “Sfânta Paraschiva” sau popular “Vinerea Mare” a fost pomenită şi sărbătorită din moşi strămoşi şi a rămas până astăzi în mare parte cu aceleaşi obiceiuri, cu aceleaşi rânduieli bisericeşti ce se fac cu această ocazie. Acest hram este un stimul pentru săteni, un stimul ce-i îndeamnă ca în această zi de sărbătoare să fie mai curaţi la suflet ca de obicei mai îngăduitori şi mult mai înţelegători. Se adună toate rudele, toate neamurile, care vin din toate colţurile ţării, deci acest hram este un moment în care se adună toţi fiii satului. După spusele bătrânilor, în trecut aveau loc cu această ocazie în vatra satului horă mare şi nedei la care participau şi tinerii şi bătrânii la un loc. Şi astăzi se păstrează acest obicei în pofida faptului că a apărut această perioadă de modernism, de înnoire, pe care sătenii le corelează între ele, astfel încât să păstreze şi vechile obiceiuri şi cele care tind să intre în viaţa satului. Sunt petrecute în bucurie şi totodată cu emoţie şi zilele premergătoare marii sărbători, deoarece în aceste zile se face curăţenie, se pregătesc mâncăruri diferite, se pun la cale surprize plăcute pentru cei dragi şi apropiaţi, şi nu în ultimul rând dar foarte important se înnoiesc sufleteşte. Data calendaristică în care este plasată sărbătoarea este 14 octombrie a fiecărui an. Această dată este foarte importantă din mai multe motive. Unul ar fi că este în anotimpul toamna când se adună roadele de pe ogoare, un motiv în plus de sărbătoare. Belşugul toamnei se revarsă în această sărbătoare făcând din aceasta o zi memorabilă din viaţa satului. Astăzi, hramul este sărbătorit în linii mari, la fel ca în trecut, cu mici modificări, care ţin de starea materială a satului. Mentalitatea este aceeaşi, starea spirituală de asemenea, şi ca schimbări putem remarca portul ţărănesc cu costumele populare care în prezent nu mai există. Un moment important în desfăşurarea hramului îl constituie parastasul de la biserică sau de la cimitir. Spun asta pentru că unii săteni doresc ca parastasul care constituie jertfa, pomana, să fie organizat fie la cimitir la capul morţilor, fie la biserică. Parastasul diferă de la om la om, după starea materială a fiecăruia dar componentele de bază nu lipsesc niciunuia. Un parastas se compune din nouă, 22

unsprezece sau treisprezece colaci, un căpeţel. o prescure pentru vii, una pentru morţi, cozonac, mere, coliva, bomboane şi nu în ultimul rând lumânări. Slujba, care este ţinută cu această ocazie, scoate în evidenţă importanţa acestei sărbători, aminteşte sătenilor cum trebuie să păstreze pe mai departe această tradiţie. GICAN GH. MARIUS Obiceiuri de primăvară Luna martie simbolizează începutul noii vieţi. Lumina şi căldura, care caracterizează anotimpul primăvara, sunt de un farmec deosebit. În fiecare an unele tradiţii se repetă, altele sunt noi, dar niciodată nu poţi spune păreri negative despre acestea. Din bătrâni obiceiurile ar trebui să se păstreze intacte, tinerii însă nu le prea respectă, gândindu-se că aceste lucruri au fost demult, că nu mai aparţin erei noastre. Chiar dacă unii au păreri proaste despre folclor şi tradiţiile româneşti, nimeni nu le stă în cale oamenilor cu suflet să dea naştere noilor sărbători. În fiecare an, luna martie va fi acel mult aşteptat „Mărţişor”, care ne aduce parfumuri îmbătătoare, culori pline de viaţă şi cerceii copilăriei, din florile pomilor. Astăzi, primăvara sufletelor noastre nu s-a mai grăbit să ne presare în drum petale, ca altădată. Paşii ei de mireasă nenuntită s-au oprit la porţile unui tărâm deopotrivă râvnit şi alungat din speranţele noastre. Din palma făcută căuş, roiesc seminţe purtate de vânt, către locul predestinat germinării. Acolo se află ziua noastră, cea de după noapte, temuta şi adorata clipă viitoare, unde vom merge să culegem frânturile de curcubeu topite în simfonia luminii. Din grădina din vis a rămas doar o nălucă şi, iată, ţinutul făgăduit ne cheamă să-l împrospătăm cu pământ de flori reavăn şi să-l stropim cu iubire. E luna fiorilor şi, dincolo de metaforă, viaţa ne cheamă, mai mult ca oricând, să-i împlinim aşteptările. Nu despre gheţuri, care ne ameninţă cu milenii de somn, ci despre flori şi lumină, trebuie să vorbim astăzi, la ceasul de taină al învierii FIRII. Niciodată nu e prea devreme, niciodată nu e prea târziu să ne mărturisim credinţa şi încrederea în oamenii ce ne însoţesc trecerea printre oameni şi să reînvăţăm semnificaţia de mult uitatului „împreună”. E luna florilor - rostesc din nou şi îmi amintesc că aproape fiecare om visează ca, la bătrâneţe, să se retragă într-o căsuţă liniştită, din pragul căreia o grădină plină de flori să-l cheme, în fiecare dimineaţă, la privit. Numai că pământul roditor din care tulpinile subţiri sorb culori şi esenţe, este aşezat acolo, la vreme de primăvară, de generaţii întregi. E vremea să înţelegem frumuseţea acestei îndeletniciri încărcate de simboluri 23

şi, chemând din memorie strigătul ce cufunda odinioară în mit singurătatea străzilor cetăţii - „Pământ de flori!...”-, să ne pătrundem de magia înlănţuirii cuvintelor sinonime cu veşnicia: Floare – Femeie – Fericire. Simbolul anotimpului primăvara sunt şi păsările. Menţionez una care ne încântă cu glasul său: privighetoarea. Să vorbim despre privighetoare, pentru că ea este unul din darurile primăverii şi a intrat demult în şirul numeroaselor simboluri ale fericirii, atât de dorite şi căutate. Şi cine ar putea să păstreze mai bine comoara acestor simboluri ale fericirii, decât excelenţa sa poetul, care este „privighetoarea”Cetăţii şi trezorierul exemplar al cuvintelor vindecătoare de suflet?! Noroc că - după cum ne garantează, într-o aserţiune gravă despre geniul poporului nostru, acel „rege al poeziei” numit de Eminescu „veselul Alecsandri”românul s-a născut poet. În existenţa noastră citadină, trepidantă şi zgomotoasă, pe care o trăim, te întrebi unde mai poţi găsi cântecul binefăcător al privighetorii şi am fost bucuroasă să aflu răspunsul acolo unde era de aşteptat, adică în versurile unui poet contemporan: „Privighetoarea de aur e viaţa/ Moartea numai un cuc”, N. Oancea 1985. Astfel, gândirea poetului extinde grădina raiului până la corespunderea lumii, fiindcă viaţa însăşi poate să fie un paradis care se cere continuu descoperit. Este o datorie a sufletului şi un exerciţiu de întreţinere a tinereţii fără bătrâneţe. De altfel, prin condiţia lui, omul trebuie să fie solidar cu binele şi cu frumuseţea discretă a lumii. Aşa e: veniţi, privighetoarea cântă ca să ne spună că o privighetoare de aur e viaţa. Trebuie numai să ai dorinţă să o asculţi! Serbările primăverii au început de la sfârşitul lunii februarie până pe 8 martie. În aceste zile s-au dăruit mărţişoare persoanelor dragi. În Gorj, fetele au primit de la băieţi mărţişoare. Se obişnuieşte ca ele să-şi lege un fir de mărţişor la mână şi să-şi pună o dorinţă. Când înfloresc pomii, fata pune pe băiatul iubit să-i rupă firul de mărţişor şi să-l pună într-un pom înflorit. Această tradiţie se păstrează şi în alte zone ale României. La numai 7 zile la această sărbătoare, pe 8.03.2002 este ziua femeii şi mamelor. În aceste momente mamele sunt copleşite de dragostea oferită de soţi şi copii, primind flori şi cadouri. Chateaubriand spunea: „Natura a spus femeii: fii frumoasă dacă poţi, înţeleaptă dacă vrei, dar respectată trebuie să fii” Sub acest crezământ toate clasele şi grupele de elevi de la învăţământul preprimar, primar, gimnazial, liceal, profesional şi de ucenici pe baza unei planificări în fiecare zi, au susţinut programe artistice de 15-20 minute în care cei mai buni creatori şi interpreţi, sprijiniţi de diriginţi şi profesori, au evoluat în faţa celor peste 1.800 de elevi, înveselindu-ne cu momente de emulaţie artistică, de sărbătoarea sufletului pentru că fiecare dintre noi am dovedit că facem un lucru frumos, plăcut şi util, care ne determină să fim mai încrezători în noi, să luptăm, 24

pentru creşterea prestigiului şi onoarei Colegiului în care învăţăm. Printr-un spectacol omagial şi de gală în aceiaşi timp, în prezenţa părinţilor, a colegilor şi distinşilor noştri profesori, ziua de 7 martie, a fost ziua răsplătirii muncii noastre, când juriul a deliberat şi a anunţat următoarele premii: Recitare: l - Tamba Alexandra grădiniţă; I! - Chetrariu Ramona VlI A; III - Dobromirescu Maria VI A; Sculptură: l - Olaru Laurenţiu X D; Scenetă: I – XIIA, IXA; II – IXB, XIA; III – IXE, XC; Interpretare comedie: l - Boulean Mircea, X A; Interpretare Instrument orgă: l - Popescu Adrian XI A; II- Bărbuţ Raluca VIII A, Dincă Adela; III- Epure Liviu VII A, Dincă Ionuţ VIII A; Interpretare instrument vioară: I - Şerbănoiu Petrişor II B; Interpretare instrumental vocală I - Nebancea Dumitru VII B, Cosnesnu Oana VII B; Grup vocal-muzică populară: I -VIIB; II -VIIA,VB; III-VID; Gimnastică artistică: I – Boruz Corina VC; Dans modern: I - VIIC,VIC; II -VIIB; III-VIA; Interpretare muzică populară: I - Şerbănoiu Maria VIII C, Pârvu lonuţ VIA, Vuiescu luliana VIII C; 25

II - Dăiescu Cristina IX C, Stăniloiu loana VI B; III - Priporeanu Giorgiana IX D, Elena Rămescu,VIII B; Interpretare muzică usoară: I - Nitu Nicoleta XC, Boruz Bianca X A, Oţelea Suzana X A; II-VelicaOanaVIA, Diţă Laura VI A, Petrişor Ana-Maria VIII A, Turlică Cristina X B; III - BoruzCorinaVC; Sezătoare I - Grupa pregătitoare; Brigada veseliei I - Grupa mare; Grup vocal I - Grupa mijlocie B; Scenetă în limba engleză I-VIIIB; Grup vocal în limba enqleză I-VIB; Creatii de modă I-I F. Monica MOGARZAN Pluguşorul În fiecare Ajun de An Nou, cu fastul impus de o sărbătoare pe care toţi o ţin, pluguşorul este datina care la români se menţine din moşi strămoşi. Cete de „urători”cu sau fără plug cu boi, dar niciodată nelipsite de o recuzită sugestivă, colindă gospodăriile, recitând un text, care, în variantele clasice fac ample referiri la muncile agricole, necesare obţinerii pâinii (arat, semănat, treierat, măcinat, făcutul colacilor), felicitându-i pe cei din casă şi urându-le belşug şi fericire. Aşadar, este vorba de un obicei complex, de o manifestare sincretică, materializată într-o diversitate de elemente de vârstă inegală în tradiţia folclorică românească şi străină, cu o istorie diferită în ceea ce priveşte apariţia şi evoluţia, închegarea în acelaşi tot, fiind problema principală ce ne reţine atenţia, intenţionând 26

să ne aducem contribuţii la explicarea acesteia. Apare, deci nevoia de a lua în considerare fiecare constituent în parte ca şi întregul rezultat din asocierea constantă. Pluguşorul este un colind menit să întâmpine venirea noului an, pentru ca acesta să aducă roade mai multe şi mai bune. Caracterul de colindă al pluguşorului rezultă din însuşirea sa principală de a fi reprezentat cu ocazia Anului Nou, la o familie,la alta, de cete anume constituite, după un ritual anume cu numeroase note care-l deosebesc de celelalte forme ale colindei. Ceata este alcătuită din 6 membrii şi o fată, simbolizând femeia care seamănă după plug, cu un săcui de grâu la gât. Ceilalţi sunt băieţi şi sunt rânduiţi astfel: doi trag de plug simbolizând boii, unul ţine de coarnele plugului simbolizând pe ţăranul plecat să are pentru semănăturile de primăvară, iar ceilalţi doi acompaniază strigăturile şi cântecul celorlalţi prin pocnirile de bici şi prin zângăitul zurgălăilor. Pluguşorul este făcut după forma unui plug normal tras de boi, dar el este mai mic şi este făcut din lemn. Este împodobit cu hârtie creponată de diferite culori, cu ciucuri şi crenguţe de brad. Formele colindului sunt puţin variabile. Ele au rolul să introducă direct în atmosfera specifică sărbătorilor. Primele cuvinte spuse de recitatori sunt: „Aho, aho!” ca şi cum la începutul aratului, plugarii ar fi trebuit să mai verifice o dată uneltele şi dacă plugul este bine pregătit pentru a fi pus în brazdă, când se face vremea de arat. La acest semn gazdele ies pe prispă spre a auzi mai bine textul. Stăpânul casei are obligaţia să asculte cu atenţie textul şi orice gest de indiferenţă a acestuia duce la scurtarea urării. Textul începe cu un îndemn către gazde, de a asculta colindul, spunând în felul următor: „Am venit la dumneavoastră / C-am văzut lumină-n casă!”, exprimându-se obiceiul de a recunoaşte dispoziţia de ospitalitate a gazdei după cum îşi luminează casa. Ceea ce convenţional numim în pluguşor formule mediane este, de fapt, mai mult decât atât. Din când în când recitatorul are nevoie de odihnă sau de timp în care să recompună pasajul următor zicând: „la mai sunaţi mă flăcăi / Şi sunaţi din zurgălăi!”, la care aceştia pocnesc din bici şi sună din zurgălăi. Din când în când intră în dialog şi ceata care-i susţine invariabil prin acţiune şi strigăt „hăi!”. Trecerea în text la final este anunţată printr-o curmare accidentală plină de umor: „Pluguşorul l-am aninat într-un os de râmă / Şi l-am mii frâmâ” După ce au urat gazdelor, colindătorii primesc bani, cozonac, prăjituri si vin. Viorel OLARU

27

Serbarea de Crăciun Vulpie Iuliana Odată cu sosirea iernii, obiceiurile tradiţionale sunt sărbătorite în toată ţara, ca sărbători de iarnă. Aceste sărbători sunt în luna decembrie, ce este numită luna cadourilor. Dar aşa cum cadourile nu vin singure, din iniţiativa domnului director Dumitru Dădălău, în colaborare cu profesorii şi elevii acestui liceu s-a făcut un program special pentru a întâmpina Crăciunul. Toate aceste evenimente au avut loc pe 19.12.2000 atunci când toţi elevii au fost invitaţi în sala de sport, împodobită cu baloane, crenguţe de brad şi bineînţeles bradul specific Crăciunului. Fiecare elev a muncit foarte mult pentru a putea ajunge la perfecţiunea cu care au fost prezenţi în sala de sport. Aceste obiceiuri de urare în Ziua Crăciunului se păstrează din vechi timpuri şi cum este vorba din bătrâni „câte bordeie atâtea obicee”. În sală era foarte multă agitaţie produsă de copiii care aşteptau nerăbdători începerea serbării. La început elevii au prezentat colindele culese din toate părţile ţării. Nu au ezitat să vină în colindat nici cei cu steaua, capra, vicleiul şi mai ales jocul ursului. Dar cum în ajunul Crăciunului copiii se duc în piţărăi, aşa şi elevii au venit în colindat la noi şi au fost primiţi cu colindeţi. Ceea ce ne-a făcut să ne deschidem sufletul şi să putem simţi că într-adevăr a venit Crăciunul, a fost momentul în care moşul cu barbă albă şi mantie roşie a sosit aşa cum ne povestesc părinţii, că vine în seara Crăciunului pentru a aduce cadouri copiilor. Aşa se face că ne-a adus cadouri şi a fost foarte încântat de colindele şi urările ce au fost rostite de glasurile elevilor. După ce moşul ne-a împărţit cadourile, am fost foarte încântaţi să aflăm că la ieşirea din sală ne aşteptau colăceii calzi, gata de a fi împărţiţi fiecărei persoane care ieşea încântată de ceea ce văzuse în sală. O dezamăgire ne-a cuprins pe toţi din ţară, nu numai pe noi din aceste locuri, că natura nu ne-a putut aduce pe Moş Crăciun pe o sanie cu reni deoarece lipsa zăpezii se face resimţită peste tot. Cu speranţa că de acum înainte moşul va putea veni pe sania trasă de reni şi că anul ce va urma va fi un an mai bun, cu multe împliniri şi realizări, ce vor urma a fi făcute într-un alt mileniu şi anume mileniul III, vă urez tradiţionalul: „La mulţi ani!”

28

Piţărăii Popescu Alina Naşterea Domnului sau Crăciunul se sărbătoreşte la data de 25 decembrie, întru preamărirea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care s-a întrupat şi s-a născut în cetatea Bethleemului pentru mântuirea oamenilor şi a lumii întregi. E decembrie. E vremea Crăciunului. E vremea datinilor strămoşeşti, Piţărăii este unul din obiceiurile care se păstrează pe pământul ţării noastre în memoria celor 14 mii de copii omorâţi de către Irod Împărat. În această perioadă a anului, oamenii sunt mai buni, mai generoşi, mai iertători. Cu o zi înainte de Naşterea lui Hristos, copiii din toate satele se adună dimineaţa sau seara la capătul satului, cu colinde afumate la lumânare şi cu trăistuţa pusă pe umăr; la porţile fiecărui om, copiii se adună grămadă şi încep a ura, şi cânta colinde până când gospodarul iese cu coşul de colăcei. Fiecare copil primeşte câte un colăcel, biscuiţi sau câte un măr sau chiar poame şi spune bogdaproste. Trecând mai apoi la cealaltă casă în chiote de bucurie până la capătul satului. Este un obicei care aduce multă bucurie şi veselie în sufletele colindătorilor. Copiii se întorc fiecare pe la casele lor, bucuroşi că au terminat şi de această dată cu piţărǎii. Apoi aşteaptă cu nerăbdare lângă brad alţi colindători, care vin să le ureze numai bine, sănătate, fericire şi tradiţionalul „La mulţi ani!”. Fără aceşti piţărăi, Crăciunul nu ar avea aceeaşi semnificaţie. Căpriţa Săceanu Petre Unul dintre obiceiurile care au loc în perioada sărbătorilor de iarnă este Căpriţa. Căpriţa este un obicei descoperit demult, dar care se cântă şi se joacă şi azi. Ea este făcută din lemn de brad, stejar sau paltin uscat; ca să pocnească tare şi are o formă asemănătoare cu capra domestică. Pe cap ea are două corniţe şi este acoperită cu piele de capră. Partea de jos a bărbiei se mişcă cu ajutorul unei aţe mai groasă care este trasă de cel care o joacă. De obicei cu, căpriţa merg la colindat cinci – şase băieţi dintre care unul joacă căpriţa iar ceilalţi cântă. Cel care joacă, căpriţa este învelit cu o pătură colorată care este împodobită cu ciucuri făcuţi din zdrenţe, beteală ,clopoţei şi hârtie colorată pentru ca aceasta să arate cât mai frumos. Cei care cântă căpriţa sunt îmbrăcaţi în fuste, cu cojoace întoarse pe dos. Pe faţă sunt machiaţi cu diferite culori, iar pe cap poartă căciuli cu blană sau sunt legaţi cu basmale pentru ca să nu fie cunoscuţi. Dintre băieţii care cântă căpriţa unul ţine toba care este bătută cu o lingură de 29

lemn, unul fluierul, unul clopotul iar ceilalţi doi au două ciomege împodobite cu beteală şi ciucuri de care sunt legate câte un clopoţel şi cu care bat în pământ. Căpriţa se joacă pe tot parcursul cântecului. Vicleiul Sărbătorile de iarnă durează cel mai mult şi au o importanţă deosebită .În Ajunul Crăciunului, cei trei Crai pleacă spre răsărit pentru a vesti naşterea Domnului Iisus Hristos. În aceasta perioadă Fecioara Maria caută un loc pentru a-l naşte pe Mesia, Domnul Iisus. Aceasta este lăsată să-l nască pe lisus în ieslea boilor, după ce fusese respinsă din grajdul cailor, pe care îi şi blesteamă, după cum se spune în una din cele 12 stele care se cântă şi la noi în zilele Crăciunului: „Fire-aţi voi cai blestemaţi, Să nu vă mai săturaţi, Numai în ziua de Ispas Şi atunci decât un ceas.” Unul din obiceiurile din bătrâni care se mai joacă în zona noastră în sărbătorile de iarnă este vicleiul, fiind tradiţional zonei noastre. Vicleiul se joacă în Ajunul şi noaptea Crăciunului, de câtre grupuri formate din cinci, şase tineri. Pentru acest obicei tinerii fac repetiţii câteva săptămâni înainte de Crăciun. Vicleiul este confecţionat din lemn şi hârtie pe care este pictată naşterea Domnului. Vicleiul este purtat pe braţe de doi tineri, toţi membrii care însoţesc vicleiul sunt costumaţi în diverse personaje cum ar fi: Irod împărat, Trei Crai, Soldat, Ţigancă şi altele. Piesa care se joacă în interiorul vicleiului se face cu ajutorul unor păpuşi care sunt mânuite de doi păpuşari. Pe lângă piesa care se joacă, membrii care merg cu vicleiul, cântă cu fluierul, muzicuţă sau acordeonul. Piesele care se joacă sunt pline de umor tradiţional care fac să descreţească frunţile gospodarilor ce primesc vicleiul. În Ajunul Crăciunului ,seara către noaptea Crăciunului, membrii care joacă vicleiul se strâng şi pornesc cu acesta din capul satului pentru a bate la toate porţile gospodarilor. Membrii vicleiului sunt răsplătiţi de către gazde cu colaci, vin şi ţuică fiartă, bani. Vicleiul se joacă toată noaptea Crăciunului dar şi de Revelion. Acest obicei este foarte apreciat în zona Gorjului şi se păstrează din moşi strămoşi. Tradiţia spune că familia care nu primeşte pe colindători nu va avea noroc tot anul. Vicleiul este cel mai frumos obicei de iarnă dintre toate obiceiurile; care mi-a plăcut cel mai mult. De-a lungul acestor tradiţii oamenii păstrează credinţa faţa de Dumnezeu prin cea mai mare sărbătoare a creştinilor şi anume prin „Sărbătoarea Crăciunului”. Bianca CIOABĂ 30

Vizita La Colegiul Naţional din Mătăsari Pe data de 11.10.2002, am făcut o vizită la Colegiul Naţional Tehnologic din Mătăsari, în cadrul unui schimb de experienţă între revistele şcolare, la care am participat alături de colectivele de redacţie de la Grupul Şcolar„Gheorghe Magheru”, Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu”, Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” şi Colegiul Naţional „Spiru Haret”. Ajungând la Mătăsari, un grup de elevi ne-a întâmpinat urându-ne un călduros „Bine aţi venit!”, iar domnul director, Dumitru Dădălău, de asemenea, întâmpinându-ne bucuros, ne-a condus la laboratorul de română, unde ne-a vorbit despre istoria colegiului, apoi am vizitat clasele unde liceenii aveau lecţii şi erau atenţi la explicaţiile profesorilor. Fiecare sală de clasă era mai frumoasă decât cealaltă. Apoi am vizitat Muzeul Jilţului, unde erau strânse lucruri vechi, fiecare cu o istorie proprie. Am văzut monede, ferfeniţite şi îngălbenite, din 1914, unelte, vase, si alte lucruri extraordinare. A fost o experienţă foarte plăcută. Am cunoscut oameni buni la suflet, inimoşi, care ne-au primit cu multă căldură în inimi. Elisabeta-Monica LUCA, redactor - şef al revistei „Jurnal 11” Ghiozdanul Domnului Dădălău Vineri, 11.10.2002, am fost în vizită la Colegiul Naţional Tehnologic Mătăsari. Ei ne-au primit cu mult drag şi căldură în suflet. Apoi am mers, am vizitat sălile de clasă şi laboratoarele. Ei au în clase un mobilier solid, au televizoare în fiecare clasă şi în laboratorul de limba română au cel puţin 3.500 de cărţi, donate de elevi. Au propria lor centrală şi propriul lor muzeu, la care elevii au contribuit prin strângerea şi aranjarea exponatelor. Vizitându-l, am rămas impresionat de cum arăta ghiozdanul domnului Dumitru Dădălău, directorul colegiului. Ghiozdanul era un obiect vechi din carton presat adunând în el aproape patru decenii de existenţă, era foarte „pitoresc”şi scorojit de ’’nerăbdarea’’ timpului Pe viitor, eu sper la cât mai multe întâlniri de genul acesta. Alexandru HUICĂ, secretar de redacţie, „Jurnal 11”

31

FOLCLOR Selecţii de cântece populare vechi, culese de elevii din liceu şi şcoală profesională de la bătrânii din zona Jilţului. FOAIE VERDE TREI MIGDALE Foaie verde trei migdale Curge Jilţu-al mic la vale Printră dealuri înverzite Prin luncile înflorite Pe Valea Conacelor De ispita fetelor Pe sub poale de pădure Printră sălci şi rugi de mure Jilţule frăţinule De-o răsări soarele Oglindeşte-ţi undele Să mă scald în apa ta Să nu te mai poţi uita Jilţule cu apă dulce Crede-mă nu m-aş mai duce Aş tot sta să te privesc Cu tine să tăinuiesc Să-ţi destăinui dorul meu Dor să-l şti doar tu şi eu Cât-şi de amar şi greu Că dragostea mea s-a dus Nu mai dă nici un răspuns Unde-te duci tu Jilţule Aşa lin şi limpede Ascultă voinicule Molcomeşte-ţi apele Nu zorii să treci la vale Că te-nghite Jiu-al Mare Şi te cară-n jos la Jiu De unde nu te mai şti De-acolo la Dunăre De te pierzi copilule C-aşa-i lumea asta mare Să petreci fiecare 32

Ca frunza de-pe cărare Cum s-o dus şi mândruţa Dor mi-e şi n-o pot vedea Că-i departe ca luna Mă gândesc mai de demult Câtă viaţă a trecut Am trecut viaţă prin tine Ca pasărea prin pădure Pădurea e d-aurită De păsări însufleţită Şi de flori Îmbălsămită Dar tu viaţă m-ai lăsat Să trăiesc însingurat De nimeni mângâiat Cu gânduri şi cu oftat. Cules în 1992 de LUPŞOIU NADIA, clasa a IX-a A, de la Geamănu Margareta, 67 ani, ţărancă, sat Tehomir, comuna Slivileşti, judeţul Gorj. PĂSĂRICĂ, PĂSĂREA Păsărică, păsărea N-ai văzut pe maică-mea Am văzut-o la cişmea Scotea apă şi plângea De ce plângi mămica mea Plâng de mine şi de noi Că a murit tatăl nostru în război Scoal’ tăticule din groapă De ne încalţă, ne-îmbracă Că mama este săracă Şi n-are ce să ne facă Cules în 1992 de Boiangiu Cosmin, clasa a IX-a A, de la Nedelcu Ion, 79 ani, ţăran din Comuna Dragoteşti, judeţul Gorj. CÂNTEC Frunză verde de secară, Nu mai e dreptate-n ţară De dai jalba la domnie, Te trezeşti la spătărie 33

Şi d-acolo la Divan, De-ţi pierzi vremea câte-un an. Frunză verde de molotru Dacă astăzi sunt în codru Cu pistol la cingătoare, Şi cu flinta pe spinare, De ce nu mă-ntrebi, creştine, Să-ţi spui focul ce–arde-n mine? Am avut mamă şi tată, Casă mare-ndestulată, Multe vite în coşar Şi parale-n buzunar. Cules în 1993 de Bălan I. Ionuţ Cosmin, clasa a IX-a B, de la Copiluş Elena, 68 ani, ţărancă din satul Brădet, comuna Mătăsari, judeţul Gorj. ELEMENTE DE ETNOGRAFIE ZONALĂ BOLBOASA: Numele acestui sat din Comuna Bolboşi a provenit de la un izvor unde ieşea apă sub formă de bolboroşi. De la aceşti bolboroşi de apă oamenii din partea locului au numit acest sat Bolboasa. BĂLĂCEŞTI: Numele acestui sat care aparţine comunei Bolboşi şi este învecinat cu satul Bolboasa, vine de la moşierul numit Bălăceanu. MICLOSU: Numele acestui sat care este învecinat cu celelalte două a venit de la numele unui ungur pe nume Miclosi care s-a stabilit în această zonă. SATU-NOU: Satu-Nou a luat numire între anii 1916-1918 după primul război mondial când s-a expropriat pământul boieresc şi s-au împărţit plaţuri la care li s-a dat numele de Satu-Nou. Culese în 1992 de Bobocu Octavian Marcel, clasa a IX-a A, de la Boruga 34

Vasile (ţăran) în vârstă de 87 ani din Comuna Bolboşi, sat Bolboasa, judeţul Gorj. BALADA LUI DRAGOŞ Dragoş mândru ca un soare A plecat la vânătoare Dioaca şi săgeata lui Fac pustiul codrului Cerbul mare, urşii pier Şi vulturii cad din cer Iată măre că deodată O poiană se arată Înverzită, şi-nflorită, Şi de lume tăinuită. Iar pe iarba-n poieniţă Cântă o dalbă copiliţă Dragoş, Dragoş frăţioare Lasă ochii tăi să zboare Peste văi, peste câmpii, Păscute de herghelii, Peste ape curgătoare, Şi dumbrăvi răcoritoare. Din râu iată că ieşa: Zimbru aprig ca un leu Cu coarne lungi, ca un zmeu, Fiară cruntă şi turbată Pleacă fruntea ei cea lată Şi trecând mugind de zori Peste mândrul vânător Iar Dragoş că se ţinea, Dioaca-n frunte-i arunca Fruntea-n două îi despica Şi-apoi capul i-l tăia, Şi într-o lance îl punea. Şi pleca cu veselie, Pe frumoasa lui moşie De păgâni să o ferească 35

Şi ca domn s-o stăpânească. Culeasă în 1993 de Ancuţeru Camelia, clasa a IX-a A, de la bătrâna Dragotoiu Maria, 87 ani din satul Runcurel, comuna Mătăsari, judeţul Gorj. ŞTII, MÂNDRO, CĂ TE-AI JURAT Ştii, mândro, că te-ai jurat La război când am plecat Că nu vei uita de mine Cât vei fi pe astă lume Ţi-o fi, mândro, păcat, M-ai iubit şi m-ai lăsat. Ajungă-te jurământul, Nu te-ar mai răbda pământul Că nu ţi-ai ţinut cuvântul Că atâta ne-am jelit Până când ne-am despărţit Atâta ai lăcrimat Până când ne-am depărtat Tu alt iubit ai cătat Şi pe mine m-ai uitat. Gândeşte-n cugetul tău Nu te bate Dumnezeu? Să te bată, mândră, bată Să te usuci din picioare Cum se vestejeşte-o floare, Să umbli pe drum plângând Şi de mine întrebând, Şapte ani să zaci în pat Numai pentru c-ai furat Să nu mori, să nu trăieşti, Numai să te pătimeşti, Şapte doftori s-ai la cap Şi să nu-ţi fie de leac, Leacul dintr-o farmacie Destul mândro să nu-ţi fie. Cules în 1993 de Tutilă Camelia, clasa a IX-a B, de la Dobrescu Ana, 84 ani, ţărancă din Ciuperceni, judeţul Gorj.

36

„Eminescu la Floreşti” interviu cu Liviu Poenaru, directorul Muzeului „Mihai Eminescu”, din Floreşti R - Domnule Liviu Poenaru, sunteţi sufletul acestor manifestări şi totodată omul cel mai potrivit pentru a ne vorbi despre Eminescu. V-am ruga să ne povestiţi despre venirea lui la Floreşti, ce l-a determinat să vină aici şi care au fost roadele şederii pe aceste meleaguri? L.P. - Sunt Liviu Poenaru, directorul muzeului «Mihai Eminescu» de la Floreşti. Venirea lui Eminescu la Floreşti în vara anului 1878, s-a datorat aşa cum am zis în cartea mea, apărută «Eminescu la Floreşti» - unui exil. Sunt primul care a spus aşa ceva şi mulţi m-au apreciat pentru ideea aceasta. De ce? Ce exil a fost? El, în 1876, era inspector şcolar la Iaşi şi Vaslui. Căzând guvernul Catargiu – guvern conservator, junimiştii, fiind şi ei conservatori automat, venind liberalii, l-au schimbat. Şi a rămas săracul muritor de foame. Atunci a venit prietenia cu Ion Creangă, cei doi prieteni la care mergea, mai mult să mănânce. Între timp, Ioan Slavici, ajunsese la ziarul ‘’Timpul”, care era ziar conservator, în Bucureşti. Aflând ce se întâmplă cu Mihai, l-a chemat la ziar. După asta, Mihai Eminescu cheamă şi pe Caragiale. De unde l-a cunoscut pe Caragiale? De la trupele teatrale pe care le-a însoţit prin ţară. Şi s-a format o conducere extraordinară. Ziarul care a avut trei genii în conducere: Eminescu, Slavici şi Caragiale. Ce i-au mai făcut, apoi, lui Eminescu? I-au pus în spinare un dosar penal, cum că ar fi furat cărţile când era directorul... Biblioteci Naţionale din laşi! Da. A fost salvat de Nicolae Mandrea, preşedintele Curţii de casaţie, cum ar fi acum procurorul general al României. Acesta i-a închis dosarul. Dar, el a căpătat o ură cumplită împotriva liberalilor. Şi a început atacul în ziarul Timpul, ajungând până acolo încât chiar Maiorescu a intervenit. Eminescu, însă a continuat să atace. C.A. Rosseti - pe care îl făcea în toate felurile - a zis în parlament, la un moment dat: “pe ăştia, cu mănuşi, aşa ca Eminescu, îi luăm şi îi băgăm în balamuc, cum fac nemţii”. Deci, ei deja îl condamnaseră nebun. Prietenii săi - Slavici, în special, care era cel mai bun prieten al lui – au hotărât să-l ducă undeva, să-l scape de liberali. Atunci, Nicolae Mandrea zice: “Măi, eu am la Floreşti un conac”. De unde avea el conacul? Fiind junimist, el venise şi el - era bucovinean - la Bucureşti. A cunoscut pe fata lui Barbu Bălcescu, fratele lui Nicolae Bălcescu, pe Zoe, pe cea mai mică, cu care s-a căsătorit foarte repede. Bălcescu voia chiar să scape de ea, deoarece se căsătorise a doua oară – îi murise nevasta - şi noua soţie se purta foarte urât cu fata. Şi a măritat-o! Deşi era o diferenţă de 30 de ani între el şi soţie s-au înţeles foarte bine. Şi zice Nicolae Mandrea: “Eu am moştenit la Floreşti, în Dolj, - în Dolj era atunci - un conac şi îl ducem acolo”. Slavici zice: «Dar cum îl 37

convingem să plece, fiind ştiut că el ataca în presă pe liberali. Cum îl convingem să plece? Şi atunci a zis Maiorescu: «Măi, tot avem lada plină cu documentele Hurmuzachi, să-i dăm să traducă primul volum». L-aţi convins că-i dau şi o mie de lei, dar Eminescu a acceptat mai mult ideea, pentru că el, din ‘76 până în ‘78 nu mai scrisese nicio poezie, făcuse numai politică. Şi a acceptat ideea - că aici este linişte, poate să scrie, mai primeşte şi nişte bani... Şi a venit la Floreşti. Dar nimeni nu a pus problema - eu am pus-o în cartea mea – nici Călinescu, nici Slavici - domnul Nicolae Mandrea locuia la Bucureşti cu nevasta, Bălcescu în Craiova cu familia, cine a avut grijă la Floreşti de Eminescu? Cum, stătea singur?! Slavici zice: “Am venit şi l-am găsit singur, aşa cum îi plăcea lui să stea” iar el trebuia să mănânce şi atunci, am plecat de la ideea asta: “Cineva trebuie să fi avut grijă de el”. Şi am început să caut prin arhive. N-am găsit! Întâmplător când am înfiinţat muzeul, în 1988, făcând curăţenie m-am suit în pod şi am găsit un maldăr de dosare, ale fostei primării Floreşti. Surpriza: găsesc un dosar din 1877, unde scrie: Administratorul moşiei, Sandu. Pătru. Zic: „Ăsta dacă a fost administrator, a trăit şi a murit. Trebuie să aibă o cruce”. Şi am plecat atunci în cimitirul Floreşti. Deodată, am văzut o cruce mare de piatră şi scria acolo: «Noi, Nicolae Mandrea şi Zoe Mandrea, ridicăm cruce întru cinstirea lui Sandu Pătru, pentru dreaptă credinţă». Deci, Eminescu a venit la Floreşti, Sandu Pătru trebuie să fi avut grijă de el, a fost vizitat de Zoe în câteva rânduri. Este o amintire a uneia din fiicele ei, care spune că mama, cât a stat Eminescu la Floreşti, l-a vizitat de mai multe ori şi a stat cu el la masă. R - Domnule Liviu Poenaru, dacă ne puteţi spune, cam în ce perioadă a stat Eminescu la Floreşti? L.P. - Aici, iar am încercat să mă documentez. Cineva a spus că a stat în iulieaugust. Nu este adevărat! A venit din iunie, în jurul lui 10 iunie, să zicem, şi în tot cazul, în jurul lui 15 august, el era deja la Bucureşti. Sunt mărturiile prietenilor. Deci, cam asta a fost perioada în care a stat aici, la Floreşti. R - S-a vorbit aici - la ospăţul în cinstea lui Eminescu - despre o eventuală boală a lui? L.P. - Da, dar iar s-a greşit. Un om bolnav nu putea să traducă 700 de pagini în două luni şi să creeze nişte poezii minunate: «0 zgâtie de fată»,»Freamăt de codru». «Fiind băiet păduri cutreieram», «Revedere», «Scrisoarea III». Dovada? Manuscrisele sunt cu aceeaşi culoare de hârtie cu care sunt traducerile din Hurmuzachi. A scris trei scrisori de aici - trei s-au păstrat, bineînţeles - căci cât a stat aici, au continuat să-i apară articole în «Timpul», scrisori pe care le trimitea prin poşta Filiaşi sau prin Slavici care venise odată la el, aici. In cele trei scrisori, într-una întreabă de fratele său – ofiţerul Matei - singurul care a avut urmaşi, într-una practică satira, iar în cea de-a treia întreabă despre bani. Ce se întâmplă de nu-i mai veneau banii! Are două poezii dedicate, aici, unei femei cu care a petrecut: “Freamăt de codru” şi “0 zgâtie de fată”. 38

R - Ce alte proiecte, întru cinstirea memoriei lui Eminescu, mai aveţi? L.P. - Acum, avem problema muzeului, înfiinţat în 1988, în condiţii extraordinar de grele. Ideea o duceam demult, în ‘78 am făcut parcul “Eminescu”, am pus o placă comemorativă cu ajutorul domnului Mocioi – preşedinte la cultură, pe atunci - şi după aceea a venit problema muzeului. Dar era foarte greu să găsesc documente. Am căutat la Arhivele statului, ajutat de foarte mulţi prieteni, oameni de cultură, o doamnă din Bucureşti, Maria Păunescu - general în Securitatea statului - care ne-a putut aduce un trailer de materiale, legate de Eminescu. Apoi, în 1989, am înfiinţat Societatea Prietenilor lui Eminescu, la Floreşti. Dar n-a fost acceptată de domnul Mocioi. După revoluţie însă, am făcut Societatea Prietenilor – legală, şi acum este Societatea Academică “Eminescu”. Am scos, în 1988, revista Luceafǎrul la Floreşti. În 1989 -17 octombrie, am fost arestat de securitate ca urmare a numărului 6 al revistei, acuzat că ‘”Prietenii lui Eminescu” e un fel de societate francmasonică care încearcă răsturnarea guvernului, în societate, or fi fost şi foşti legionari dar nu trebuie să confundăm legionarismul cu „Garda de Fier”. R - Domnule director, ce simţiţi ca om, ca locuitor al Floreştiului, despre viaţa lui Eminescu? L.P. –Pe mine, ideea Eminescu m-a urmărit de când eram copil. Atunci, taicămeu mă forţa să învăţ poezii de Eminescu. Zicea că, înainte de a mă închina, să învăţ o strofa din Eminescu. Când am terminat liceul mi-a căzut la examen “Poezia de dragoste”, imediat la facultate - şi, depindea, dacă nu luam examenul aveam ordinul de încorporare în buzunar - trag biletul şi; “Poezia de dragoste la Eminescu”. Am început să râd. Prof. Trăistaru, care era pe atunci, mă întreabă de ce râd? I-am arătat biletul şi zice: «Păi şi ce, eşti stăpân pe..? «Păi, da cum să nu fiu!» Mi-a propus - atunci - două variante: să trec în bancă să mă pregătesc şi apoi să răspund sau să răspund la o singură întrebare. Dacă nu ştiam pierdeam examenul. Am mizat şi zice: «Să-mi spui unde se întâlnea Eminescu cu iubita lui? Am trecut imediat în revistă... şi îi răspund: ‘’În „Sara pe deal». ‘’Bravo! Eşti student». S-a ridicat şi mi-a strâns mâna. Deci, ideea asta “Eminescu” m-a obsedat mereu. Sunt pe cale de a scoate a doua carte “’Eminescu sub semn astral”. Prima a fost considerata în presă “MONUMENT’’, a doua va fi “de senzaţie”. În această carte vreau să fac şi nişte rectificări. În primul rând cu data de naştere a lui Eminescu. El nu s-a născut la 15 ian. 1850 cum se ştie, ci la 20 dec. 1849. Există o însemnare a tatălui său, pe o Psaltire veche, unde zice: «Astăzi, 20 decembrie 1849, la orele 3 şi 15, europeneşti, s-a născut fiul meu Mihail». Dar, eu, pornesc pe horoscop. Nu pe ăsta care se dă în ziare d pe ăla cu rotiri, cu planete. Calculul vieţii lui Eminescu, cade exact la 40 de ani, când el trebuia să moară. Anul de vârf al lui Eminescu a fost 1878, când a fost la Floreşti şi vin apoi la perioada de nebunie, 1883. El, din 1881, intrase în Societatea francmasonică ‘’Carpaţi». Intrând în Societate nu mai aveai voie să ieşi, pentru că acolo depuneai un jurământ. El 39

a ieşit însă şi l-a îndemnat şi pe Slavici să nu intre. A fost atunci condamnat la moarte. S-a tras la sorţi şi a căzut doamna Slavici. Ea-l declară nebun. «A înnebunit Eminescu», îi scrie lui Maiorescu. Slavici fugise cu două zile înainte la Viena pentru a nu fi el implicat. Cum s-a întâmplat, de fapt, cu nebunia? După ce doamna Slavici îl declară nebun, unul dintre francmasoni îl ia şi îl duce la cârciumă, îi dă de băut, şi îl întreabă de ce crede că merg lucrurile prost în ţară. Eminescu răspunde că din cauza regelui, «Păi n-ar fi bine să-l fi omorât?» spune francmasonul. Eminescu - care ştia că era condamnat la moarte şi purta pistol să se apere, l-a scos şi l-a pus pe masă. Chelneriţa atunci a fugit. Francmasonul l-a luat şi au plecat cu o birjă la Cotroceni. Apoi, au mers la baia comunală. Acolo, îi zice ăsta: ‘’Nu facem şi noi o baie?» «Ba da», zice Eminescu. Îl bagă în baie, închise uşa pe dinafară şi dădu telefon la poliţie: «Veniţi că Eminescu a înnebunit, se arde în baie». De acolo, l-au arestat şi l-au băgat în ospiciul Şuţu. Şuţu era şi el francmason. Şi vin, acum, la moartea lui. La Viena - după ce fusese la Şuţu - i s-a găsit mercur, care era otrăvitor şi de aceea avea halucinaţii şi scenele acelea de nebunie. Întors la Şuţu, aceasta spune despre ziua morţii poetului: Eminescu a trimis după mine; să vină directorul spitalului, aduceţi-mi o cană cu lapte. Era într-o formă bună, după o oră, a murit”. Probabil că a fost ultima doză de mercur. Nu este nici o dovadă că el a fost bolnav de inimă, până atunci când a avut atacul. Apoi, este problema autopsiei, aici îi dispare cerebelul, după care îi dispare şi dosarul de internare la Şuţu. Creierul într-o stare de putrefracţie – este distrus şi el distrugându-se, astfel, dovada otrăvirii cu mercur. Dar, după grafic, Eminescu trebuia să moară. Că au contribuit şi ăştia, au contribuit. Dar el trebuia să moară. Aşa spun astrele. Vă mulţumim! Alin Dobromirescu Claudiu Giurescu Inscripţii în temelia istoriei În ciclul de programe culturale coordonate de Viorel Gârbaciu şi Ion Cepoi şi grupate sub genericul «Gorjul istoric şi cultural», cu prilejul a 750 ani de la atestarea Ţării Litua, a 500 ani de la atestarea judeţului Gorj, şi a 400 ani de viaţă urbană în municipiul Târgu-Jiu, s-au ţinut deja primele două manifestări. SUB SEMNUL LUI EMINESCU Cea dintâi s-a desfăşurat la Muzeul «Mihai Eminescu» din Floreşti sâmbătă, 14 iunie a.c., şi a cuprins o serie de comunicări, un festival-concurs de literatură, expoziţii şi lansări de carte, ilustraţii şi ex-libris, în organizarea Centrului judeţean al creaţiei Gorj, Societăţii Academice «Prietenii lui Eminescu la Floreşti» şi Consiliului local Ţânţăreni. Acţiunea continuă în pădurea Negraia, s-a constituit din întâlnirea scriitorilor doljeni şi a celor gorjeni, precum şi din adunarea generală a membrilor Societăţii Academice»Mihai Eminescu». Au participat 40

la dezbateri: Constantin Băbălău, deputat; Gheorghe M. Gheorghe, primar al comunei Ţânţăreni; Maria Pârvu, învăţătoare; Ion Mocioi, Mihai Duţescu, Liviu Poenaru, Petre Popescu-Gogan, Ioan Anastasia, Jean Băileşteanu, Zenovie Cârlugea, Costel Dobriţescu, Adrian Frăţilă, Aurel Antonie, Nicolae Diaconu, Ionel Buşe,Cristian George Brebenel, Constantin Popescu, Alin Dobromirescu, Claudiu Giurescu, Doru V. Fometescu, Marcel Rădulea, Mihai Fozache. Gorjeanul, nr. 2137 MĂTĂSARI – File de monografie Numele de Mătăsari, după informaţiile verificate mai temeinic s-ar trage de la faptul că strămoşii noştri care au trăit înainte vreme pe aceste văi s-au ocupat cu creşterea gândacilor de mătase, fiind în această regiune duzi cu a căror frunză s-au hrănit aceste mici vieţuitoare. A mai circulat o părere că s-ar fi ocupat parte din bătrânii noştri cu negoţul, această dovadă nu este întemeiată. Comuna Mătăsari este aşezată între dealurile Bohorel, Miculeşti, Bujorăscu şi Strâmba Vulcan. Ea este alcătuită din 4 sate: Mătăsari, Brădet, Runcurel şi Croici. Înainte de 1949 era alcătuită din două comune: Mătăsari, formată din satele: Mătăsari şi Croici, iar Brădetul format din satele Brădet şi Runcurel. Cele 4 sate care formează comuna Mătăsari în trecut au aparţinut de fostul judeţ Mehedinţi, erau aşezate la marginea judeţului de care depindea cele două comune care în prezent formează una singură. Legătura cu conducerea judeţului era foarte grea, cetăţenii trebuiau să plece cu o zi înainte să ajungă la timp unde erau chemaţi. Mijloacele de locomoţie nu existau. Din 1949 şi până în 1956, comuna Mătăsari a depins din punct de vedere administrativ de raionul Strehaia şi aici a întâmpinat greutăţi, Strehaia, reşedinţa raionului, se afla la 44 km de comuna Mătăsari. Din anul 1959 Mătăsarii aparţin raionului Tg-Jiu, distanţa dintre comună şi oraşul Tg-Jiu este de 30 km. Faţă de trecut este o aşezare mai bună, deşi avem 2 dealuri cu şosele proaste după ce s-a trecut peste aceste dealuri, şoseaua se îmbunătăţeşte, iar mijloacele de locomoţie se găsesc cu uşurinţă. Locuitorii din cele 4 sate care alcătuiesc comuna sunt oameni vrednici, cuminţi şi buni gospodari, au căsuţe vesele şi curate, livezi îngrijite, curţile pline de păsări, vite bine îngrijite, femeile bune gospodine şi bine îmbrăcate, lucrează zi şi noapte inul, cânepa, lâna, borangicul din a căror fire îşi fac îmbrăcămintea pentru întreaga familie şi pentru îmbrăcarea camerelor pe care ţi-e mai mare dragul să le priveşti. Hărnicia lor nu se rezumă numai aici, ci de primăvara şi până toamna dau ajutor soţilor la munca câmpului. Din punct de vedere geologic solul comunei noastre este felurit pe valea pârâului Jilţului, are mici lunchiţe, cu un pământ mai productiv, iar dealurile şi 41

vâlcelele de pe teritoriul comunei, solul e slab în producţie, hărnicia locuitorilor şi respectarea sfaturilor agronomice a făcut ca să se mai mărească producţia faţă de trecut. În urma ultimelor cercetări asupra satelor de pe raza comunei, cariere şi planuri înclinate prin toate satele de pe raza comunei s-a găsit cărbune în straturi groase la o adâncime nu prea mare. Apa o procură locuitorii prin puţuri săpate la o adâncime între 8-14m. Pe unele văi se găsesc izvoare unde locuitorii au săpat fântâni la o adâncime de 2-3m.,acestea însă sunt rare. Pentru agricultură locuitorii nu au de unde să-şi procure apa în comună, nu sunt râuri a căror apă s-o poată folosi cel puţin pentru grădinile de zarzavaturi. Toată nădejdea şi-o lasă în ploaie , la care au anexat arăturile adânci de toamnă şi muncile dese din timpul verii. În comună nefiind râuri, nu avem nici mori de apă. Clima în comuna noastră nu este aşa de aspră, rar avem ierni cu geruri mari şi zăpezi grele. Toamna, iarna şi primăvara sunt de multe ori foarte ploioase. Vânturi avem din răsărit, apus şi mai rar dinspre Dunăre. Căldură mai copleşitoare este în iulie şi august, dar nu în toţi anii la rând. Botanica. Pe raza comunei Mătăsari au fost pe vremuri păduri mari. În prezent se găsesc pe unele dealuri şi văi păduri izolate. Pe dealurile pe care nu au fost păduri după 23 august 1944, prin grija PMR, locuitorii comunei îndrumaţi şi îndemnaţi au plantat coastele prăpăstioase cu salcâmi care astăzi formează perdele când le priveşti sunt o podoabă şi plantarea acestora a salvat de la inundaţii terenurile fertile de pe valea Jilţului necesar agriculturii. Paralel cu acest mare avantaj, o parte din locuitori au căutat să intensifice agricultura ţinând seama că noile plantaţii cu salcâmi oferă albinelor floarea sa de care ele au absolută nevoie. Alte plante care cresc în comună în proporţii mai mari sunt: stejarul, ulmul, frasinul, fagul, iar pe văi plopul, aninele şi salcia. Prin crânguri creşte măceşul şi alunul. Ca dovezi sigure că în trecut au existat păduri în satele noastre sunt cărbunii care s-au găsit prin săpăturile făcute şi casele moştenite sunt toate construite din lemn ale căror bârne sunt masive şi bine încheiate. Sunt unele pivniţe sub case înalte care posedă uşi late de 1 m. Dealurile din vecinătatea satelor, coastele văilor au fost plantate cu pomi roditori ca: pruni, meri, peri, cireşi, nuci, gutui, într-o proporţie mai mare prunul. În vatra satelor pe marginea şoselelor şi în grădinile de pe lângă casă au plantat locuitorii: dudul, zarzărul, mărul şi părul. Pe pantele dealurilor au plantat viţă de vie, în trecut au avut vie românească care prin distrugerea de filaseră rar se mai găseşte câte un buştean pe locurile pe unde altădată erau vii frumoase şi cu producţie bogată. Varietatea care în prezent ocupă majoritatea suprafeţei din plantaţie este nova, alte soiuri sunt într-o proporţie foarte mică. Vie nobilă nu avem în comună. Din cereale se cultivă:porumbul, grâul, ovăzul şi mai puţin secara şi orzul. Până la 23 august, suprafaţa arabilă era cultivată mai mult cu porumb, grâul 42

ocupǎ cam 1/8 din suprafaţa arabilă. În prezent pe terenul arabil al G.A.C. Mătăsari suprafaţa cultivată cu grâu este cam 2/3 din suprafaţa totală de pământ arabil. O plantă care se mai cultivă este tutunul. Această plantă aduce locuitorilor un venit anual simţitor. Animalele. În comuna Mătăsari din animalele sălbatice trăiesc: vulpea, iepurele, lupul este călător. Dintre animalele domestice care au fost tovarăşii nedespărţiţi ai strămoşilor noştri şi care se menţin şi astăzi sunt: boul, vaca, calul, oaia, capra şi porcul. Oile în trecut au fost într-un nr. mult mai mare faţă de astăzi. În satele Brădet şi Runcurel până la al doilea război mondial caprele ocupau după oi un procent destul de simţitor, acum nr. lor s-a micşorat foarte mult şi în cele două sate. Calul în prezent faţă de trecut s-a redus la o proporţie foarte mică. Păsări. Dintre păsările domestice care trăiesc pe lângă casa omului în comuna Mătăsari sunt: curca, gâsca, găina, raţa şi într-un nr. restrâns bibilica. Acestea constituie hrana cetăţenilor prin carne şi ouă şi le asigură un venit anual prin vânzarea atât cooperativei cât şi pe piaţă. Note istorice. În comuna Mătăsari se găseşte un monument care s-a construit după primul război mondial, el s-a ridicat de locuitorii satului Mătăsari şi Croici în amintirea eroilor căzuţi în luptele de la Cerna, Jiu, Olt, Mărăşeşti şi Mărăşti în campania din 1916 – 1918 contra germanilor. Mijloacele de comunicaţie. Nu posedăm decât căi de comunicaţie alcătuite din şosele comunale, fiind aşezată comuna cu toate satele pe văi.Ca să se deplaseze locuitorii spre oraşe trebuie neapărat să traverseze două dealuri şi spre Tg-Jiu şi spre Turnu- Severin cu şosele nu în condiţii bune. Drumurile care fac legătura satelor sunt amenajate cu nisip, piatră roşie. Când sunt ploi mari legătura între sate devine grea, drumurile se strică cu uşurinţă, dacă nu s-a aşternut pe ele nisip bun. Şoseaua care leagă comuna cu TgJiu prin satul Timişeni din comuna Roşia Jiu, în ultima vreme prin grija deosebită a Comitetului de partid raional a devenit o şosea foarte bună şi cetăţenii astăzi circulă pe ea cu uşurinţă faţă de trecut unde nici cu 4 boi la car nu puteau să iasă din noroi şi să urce cele două dealuri, fie ducându-se la Tg-Jiu sau venind. Industrie. În satul nostru nu am avut niciun fel de industrie. Locuitorii din satul Mătăsari au practicat de mută vreme împletirea coşurilor din nuiele. Această meserie le-a adus un folos mare atât prin valorificarea coşurilor în bani cât şi prin schimbul cu cereale cu locuitorii din satele de la şes. Numărul familiilor din cele patru sate ale comunei în anul 1948 era de 765 în prezent 890. Avem o populaţie de 3449. Numărul muncitorilor şi salariaţilor din comună şi plecaţi dar legaţi de gospodărie, 292. 43

5.

Şcoli pe raza comunei în cele patru sate în anul 1948 erau 4, în prezent sunt

Numărul elevilor. În prezent avem la toate şcolile 455 dintre care 261 la clasele I-IV şi 194 la clasele V-VIII. Pe raza comunei nu avem copii rămaşi neşcolarizaţi. Numărul cadrelor didactice care predau au fost în 1948 la toate şcolile 10 în prezent sunt 22. Analfabeţi am avut, în prezent, nu mai avem. Dispensare n-am avut, astăzi avem unul. Personalul sanitar : în trecut erau 2, în prezent 8, dintre care 2 medici. Aparate de radio nu am avut în trecut, în prezent sunt 62. În comuna Mătăsari avem o gospodărie colectivă. A luat fiinţă în februarie 1962, şi a construit în fiecare sat pătule, magazie şi grajd. Activitatea culturală care urmăreşte formarea conştiinţei socialiste a oamenilor muncii şi dezvoltarea trăsăturilor morale ale omului nou este făcută de organizaţiile de partid şi căminele culturale din cele 4 sate care ţin legătura cu căminul de centru. La cămin se găsesc cărţi pentru cititori. Echipele artistice prezintă regulat programe bine pregătite. Cooperativele sunt mijlocul de a lupta cu succes împotriva capitalismului. Cooperativa din comuna Mătăsari are 4 magazine, în fiecare sat câte unul. (Material scris în 1962 de învăţătorul şi profesorul multor generaţii CONSTANTIN D. TĂNĂSOIU şi găsit la Fondul Arhivei comitetului Raionul Gorj, pag..162-168, textul fiind redactat conform cu exprimarea autorului) DOCUMENTE DE MOŞNENI În dorinţa de a da la lumină cât mai multe izvoare răzleţite prin casele satelor moşneneşti, publicăm aici o grupă de acte vechi ale moşnenilor din satul Brădet, judeţul Mehedinţi. Ele se referă la proprietatea indivizată a moşnenilor din Brădet şi s-au trimis spre transcriere la Arhivele Statului. Dintre acestea, 50 documente se află transcrise în condica de documente a moşnenilor şi în dosar sunt numai trei, care privesc tot Brădetul. Condica este deteriorată, roasă de vremi şi pătată de apa ce a pătruns prin şiţa afumată până la podina unde se păstra. O parte din legătura de piele de la cotor rămas încă, iar coperţile îi lipsesc. După filigrama hârtiei care poartă anul 1838, se vede a fi scrisă curând după acest an. Transcrierea cu caractere chirilice este unitară şi caracteristică primei jumătăţi a secolului XIX. Copistul, poate din Brădet, era cunoscător al scrierii, 44

era om de meseria aceasta fiindcă în unele locuri,imitând originile, a ornat textul cu litere în chinevar, în special literele majuscule şi data documentelor. Convinşi că documentele se pierd cu vremea şi odată cu ele şi dreptul la proprietate, moşnenii au hotărât concentrarea lor în condică aşa cum se făcea la mânăstiri şi prin casele boiereşti. Condica se încredinţa, de obicei, celui care avea mai multă proprietate şi datorită acestui fapt a ajuns până la noi. Deşi documentele interesau pe toate familiile de moşneni din Brădet, cel care a pus, probabil, la cale întocmirea acestora în condiţii este popa Ion Bălan, cel care stăpânea partea cea mai mare prin cumpărarea dreptului celorlalţi codevălmaşi. Nu credem să fi transcris el condica, căci avea peste 70 de ani la vremea aceasta, ci un om angajat înadins, care nu-şi însemnează însă numele. Transcrierea din condică reprezintă note cu destulă valoare pentru toţi, pentru că nu se vede a o fi prezentat la vreo autoritate pentru legalizare, cum s-ar fi făcut cu multe condici boiereşti sau mânăstireşti. Popa Ion Bălan a transmis condica fiului său Dumitraşcu, care şi-a transcris singur actele de proprietate ulterioare în această condică după anul 1850. El semnează cu numele de Dumitraşcu Popa Ion Bălan Brădeţeanu. Primele documente poartă număr de ordine de la 1 la 43.Ultimele fiind transcrise de Dumitraşcu din timp în timp, iar măsura în care se constituiau, nu mai au număr de ordine. Chiar grafica este mai variată la ultimele acte. Noi le publicăm în ordine cronologică numerotându-le astfel, unificându-le cu cele din dosar şi dând în transcriere întreagă pe cele vechi şi numai în rezumat pe cele din secolul XIX. Neapărat, pentru că pentru istoricul acestui sat de moşneni sunt tot atât de importante şi unele şi altele. Pentru lămurirea legăturilor între neamuri, acum mult mai ramificate, poate că tocmai documente mai noi să prezinte mai mult interes. După conţinut sunt mai toate zapise şi acte întocmite cu ocazia micilor neînţelegeri ivite între moşneni pentru determinarea hotarelor de moşii, din această cauză par a nu prezenta intrarea ca informaţie istorică generală. Lipsa actelor cauzate din cancelaria domnească arată că moşnenii au stăpânit netulburat din tată în fiu şi din această cauză n-a fost nevoie de întărirea domnească asupra dreptului de proprietate. Aceasta se vede şi din caracterul mai mult privat al actelor, nefiind nevoie decât, din când în când, să se stabilească dreptul fiecăruia prin alegeri de hotare fără să se facă apel la judecată. Pentru trecutul satului Brădet ele sunt destul de importante. Dacă menţionăm numai Ocolirea moşiei Brădet făcută în anul 1779 Februarie 4,cu lista tuturor moşnenilor din acea vreme, arătând suprafaţa de pământ ce aparţine fiecăruia, este de ajuns să ne dăm seama de cine sunt stâlpii neamurilor din acest sat şi de starea lor economică. Brădetul,sat aşezat la poalele dealului Bujorăscu, era un sat bine închegat, era un sat bine închegat,cu locuitori strâns legaţi între ei prin rudenie şi cu o stare economică bună. Proprietatea s-a transmis din tată în fiu în mod paşnic şi nu s-a fărâmiţat 45

prea mult ca în alte sate de moşneni unde proprietatea moşnenească aproape a dispărut. Aşa se explică lipsa actelor de natură juridică din această condică. Bănuim că se mai găsesc în Brădet şi alte acte vechi, unele poate mult mai vechi decât cele de aici. Acestea nefiind adunate ca cele din condică, sunt răzleţite din lăzile diverşilor urmaşi de moşneni şi sunt sortite pierzării. Cele de care ne ocupăm privesc mai mult familia Bălanilor şi pe cele cu care s-au înrudit, spre exemplu: Trocanii, Purdeştii, Bobeii, etc. Controlând lista moşnenilor din Ocalnica făcută în anul 1779 despre care au vorbit, cu „Tabele statisticeşti pe anul 1838” aflate la Arhivele Statului din Bucureşti, constatăm că este desăvârşită potrivire între ele găsind în ambele aceleaşi neamuri: Bălanii, Turtureii, (urmaşii lui Radu Turturea pomenit în actul din 1645 mai 3), Vezureii, Budeştii, Trotecanii, Purdeştii (urmaşii lui Gh. Purda, ginerele lui Ion Lăudat Turturea pomenit în actul din 1765 ianuarie 25), Cuculeştii, Bobeii, Bărcenii, Lupuleştii etc. De observat că păstrăm nu numai numele de familie ci şi pe cel de persoană, cu toate că numărul persoanelor creştea an după an. Aşa „Tabelele Statistice” arată că din 161 de familii câte se aflau în anul 1838 în Brădet, 25 purtau numele de Bălan (urmaşii lui Udrea Bălan pomenit în primele acte) iar la nouă dintre ele, capul de familie se numea Ion Bălan. Apoi 12 familii aparţineau neamului Turturea, 16 familii ale neamului Hârceanu, 9 ale neamului Buda(urmaşii lui Gavril Buda), 6 ale neamului Purda, 6 Trotea, 7 Vezure etc. Din documente şi din „Tabelele Statistice” rezultă că omul de bază al Brădetului era la începutul secolului XIX, popa Ion Bălan care la 1838 avea vârsta de 70 de ani, având de soţie pe Călina şi 5 copii(3 fete şi 2 băieţi: Ion şi Dumitraşcu). Popa Ion Bălan răscumpăra mereu de la rudele moşneni părţi de moşie şi închega o frumoasă moşie. Şi restul moşnenilor aveau situaţie bună materială fiindcă toţi sunt părtaşi ai moşiei actului, care era foarte variată: loc de cultură vie, pomet(mai ales pruni), silişte, fâneaţă, pădure, mori etc. În tot satul nu era decât un singur clăcaş, ţiganul Ion Neculae Ursaru, fierarul satului, restul fiind toţi proprietari. După cum am mai spus, chiar dacă alte acte referitoare la Brădet nu s-ar mai găsi în localitate, cele publicate aici, completate cu informaţiile din „Tabelele Statistice” alcătuiesc un izvor însemnat de informaţie istorică pentru luminarea trecutului unui act de moşneni cum este Brădetul, care pare a fi dus o viaţă mai tihnită decât alte sate ale ţării. Material prezentat de Preot C. PURDESCU Parohia Brădet 46

Despre ţinuturile Jilţurilor Mult stimate domnule profesor, în mod cu totul întâmplător, am observat la un fost elev al meu o revistă, al cărui titlu mi-a atras atenţia: „Murmurul Jilţului”, şi răsfoind-o am văzut conţinutul, care m-a bucurat nespus de mult şi pentru că iniţiativa a pornit de la dumneavoastră, vă felicit din toată inima, pentru reuşita ei şi mai ales pentru importanţa ce-o prezintă ea, pentru prestigiul liceului dumneavoastră, pentru contribuţia ei la dezvoltarea orizontului cunoaşterii în toate domeniile, ale elevilor dumneavoastră şi-n acelaşi timp la stimularea talentelor din cadrul liceului. Şi pentru că e vorba de frumosul nume al revistei, încerc să vă descriu un material, pe care, nu-i nevoie să-l publicaţi în paginile revistei, dar care totuşi să fie făcut cunoscut unor elevi ai liceului. Ţinutul acesta al Jilţurilor, cuprins între Jiu şi Motru, este spre Nord – Vest, separat de dealurile: Bujorăscu, Brădet, Roşia, este presărat la vale de şapte râuleţe, care, toate, poartă numele generic de Jilţ. Acestea sunt: Jilţului Bohorel – Negomir – Baniu Jilţului Brădeţelului – Mătăsari – Dragoteşti – Trestioara Jilţului Croici – Cojmăneşti – Slivileşti – Bolboşi – Borăscu Jilţului Ştiucani - Miculeşti - Slivileşti Jilţului Băzăvani – Strâmtu – Slivileşti Jilţului Hobiţa – Covrigi – Ohaba Jilţului Miluta – Menţi – Borăscu Despre frumuseţile văilor Jilţurilor se poate vorbi foarte mult, eu însă îmi propun să amintesc doar câteva din aceste frumuseţi. În aceste văi,s-au păstrat până mai curând şi se mai păstrează şi azi, foarte rar, tradiţiile străbunilor noştri printre care: costumele populare specifice acestor zone, cu cămăşi cusute în timpul nopţilor de iarnă de fetele noastre, cu oprege şi vâlnice, cu brăciri (bete) mai late pentru bărbaţi, mai înguste pentru femei, cu veste (jilepci) din dimie sau postav alb, brodate cu găitane, lucrate tot în casă din lână neagră, cu ciorapi cu ciucuri şi opinci încreţite, cu care fetele se încălţau la hora satului cu ocazia sărbătorilor de iarnă sau de primăvară, cu căciuli de miel de culoare neagră şi chiar albă. S-au păstrat şi cântece vechi, bătrâneşti fie cântate cu vocea fermecătoare a fetelor şi băieţilor şi chiar a bătrânilor, fie din diferite instrumente:fluier, caval, frunză, drămbă (drând), clarinet, clarinet, vioară, vuvă, solz ş.a. Pe văile Jilţurilor s-au jucat hore specifice locurilor şi se mai joacă încă, şi care au încântat privirile participanţilor la diferite nedei, bâlciuri sau serbări populare, care erau frecvente la căminele culturale sau serbările câmpeşti. Este bine să amintesc despre nedeea din dealul „Berbeniţa” cu o vechime de sute de ani, care se ţine în ziua de duminica „Tomii”, şi care la primele ei 47

începuturi era un mijloc de întâlnire a sătenilor din zona Jilţurilor şi chiar de pe Valea Jiului, pentru a se ruga la început de primăvară pentru roade bogate şi împotriva calamităţilor naturale, şi a bolilor, de unde au mai purtat denumirea şi de ciumărci, adică ruga împotriva cutremurătoarei boli din vremea aceea „ciuma”. Mai amintesc doar şi de tradiţionalul bâlci anual al Jilţurilor din zăvoiul de la Dragoteşti,din data de 27 iulie(Sf. Pantelimon) şi care are o vechime de peste 100 de ani, despre care îmi propun, dacă se va mai putea şi dacă se va considera interesant, să prezint, la altă dată, un material mai bogat. În încheiere, vă doresc, domnule profesor, mult succes atât în activitatea dumneavoastră didactică, cât şi în activitatea extraşcolară, pentru a putea educa elevii şi în spiritul dragostei faţă de locurile natale, faţă de frumuseţile şi bogăţiile patriei noastre, faţă de moşii şi strămoşii noştri, faţă de valorile culturii româneşti în general. Cu dragoste şi stimă VLAD Nicolae Învăţător pensionar - Dragoteşti Contribuţia locuitorilor de pe Valea Jilţului la cucerirea Independenţei României Cucerirea Independenţei a reprezentat un moment de o importanţă deosebită în dezvoltarea României moderne. Declarată la 9 mai 1877 a fost consfinţită prin jertfa şi contribuţia materială a întregului popor. Aflate la acea dată în componenţa judeţului Mehedinţi, localităţile traversate de pârâul Jilţ şi-au adus, după posibilităţi, contribuţia la câştigarea Independenţei. Documentele vremii atestă aportul populaţiei din această zonă la războiul din 1877 - 1878. Datorită aşezării geografice a judeţului Mehedinţi, în imediata apropiere a locurilor de desfăşurare a luptelor, resursele materiale şi umane ale comunelor componente au fost solicitate la o contribuţie maximă. La decretarea mobilizării armatei şi pe timpul operaţiunilor militare, cei mai mulţi dintre mehedinţeni s-au aflat în rândurile Regimentelor I Dorobanţi, I şi IV linie, II Călăraşi şi în Divizia teritorială militară I. Regimentele I şi IV linie au participat la apărarea Calafatului, la ocuparea redutelor Griviţa 1 şi Griviţa 2, la cucerirea Plevnei şi Rahovei, la încercuirea Vidinului. Printre cei răniţi şi rămaşi pe câmpul de luptă s-au numărat sergentul Dascălu Păun din Dragoteşti şi soldaţii Horcea lon din Brădet, Bâza Constantin Dragoteşti, Trandafir Vasile din Menţi, Nebunu Pantelie şi Carlaonţ Vasile din Miculeşti. 48

Pentru actele de bravură şi eroism în luptă au fost distinşi cu medalia „Virtutea Militară” Bejenaru Gheorghe, Petre Ciorecanu şi Gheorghe D. Gheorghinescu din Cojmăneşti. Prin subscrieri benevol, donaţii, ofrande şi rechiziţii, locuitorii de pe valea Jilţului au contribuit la aprovizionarea operativă, cu produse şi materiale, a unităţilor militare române. La apelul adresat populaţiei de Mihail Kogălniceanu pentru a dota armata cu puşti moderne, din comunele acestei zone, au fost strânse următoarele sume: 35 lei din Mătăsari, 30 lei din Miculeşti, 104 lei din Slivileşti, 16 lei şi 65 bani din Runcurel, 32 lei din Brădet, 7 lei şi 55 bani din Tehomir şi 50 lei din Dragoteşti. Locuitorul Alexandru Ciortan din cătunul Croici oferea armatei române 10 lei, 40 ocale grâu, 100 ocale porumb,10 ocale fasole şi un berbec. Pe aceeaşi listă de ofrade erau menţionaţi: preotul Voicu Cotoi din comuna Corobăi, lon Petrescu din Mătăsari, Vasile Gh. Păsărescu, lon Boiangiu, Nicolae Popescu şi loan Popa Constantin din comuna Dragoteşti. Aceştia donau armatei 22 lei, 90 ocale grâu, 270 ocale porumb,trei berbeci şi două vaci. In statisticile vremii sunt de asemenea consemnate 152 ocale fasole, două kilograme fân şi 11 kilograme grâu provenite de la localităţile Mătăsari, Negomir, Slivileşti, Miculeşti şi Strâmtu. Dovedind o adâncă înţelegere faţă de cerinţele ţării şi marele efort pe care-l depunea întregul popor, locuitorii văii Jilţului au adus o contribuţie importantă la câştigarea independenţei, făcându-şi pe deplin datoria. Prof. Liliana TAŞCĂU Arhivele Statului, Judeţul Gorj Datini şi obiceiuri de Florii şi Paşte din satul Runcurel, Mătăsari, judeţul Gorj Din vremuri de demult bătrânii povestesc cum s-a făcut lumea şi tot cuprinsul ei. Şi tot ei povestesc şi învaţă pe urmaşi despre bunul Dumnezeu şi cum umblau şi cum se purtau oamenii şi toate obiceiurile de atunci. În Oltenia, Muntenia, Moldova şi multe alte zone tradiţiile sunt diferite şi fiecare zonă are obiceiuri specifice ei. În Oltenia, oamenii au păstrat de-a lungul timpului tradiţiile specifice şi nimeni nu le-ar putea schimba. Cu drag ascultăm şi cu drag vorbesc bătrânii despre obiceiurile de demult. În localitatea Runcurel, comuna Mătăsari, din zona Gorjului, bătrânii nu au uitat obiceiurile pe care bunicii si străbunicii lor i-au învăţat. Floriile se serbează în ultima duminică din Păresimi. Legenda spune ca Iisus Hristos, după 49

învierea lui Lazăr a fost întâmpinat de locuitorii Ierusalimului cu ramuri verzi de salcie. Maica Domnului vrând să-l vadă pe Iisus răstignit a întâlnit în cale o apă. S-a rugat de toate plantele să o treacă dar niciuna nu a vrut, numai salcia a întins o cracă drept punte să treacă dincolo. Maica Domnului a binecuvântat-o să fie dusă la biserică de Florii iar după această zi, pomii înmuguresc si înfloresc. Floriile ţin o săptămână şi obiceiul este ca în această săptămână oamenii nu se spală pe cap să nu albească, precum pomii înfloriţi. Dacă apa e descântată se spală pe cap să le crească şi să nu le cadă părul. După ce s-au spălat, apa se pune la rădăcina unui pom altoit. De Florii se scutură pomii zicându-se: „câte flori atâtea mere, Dumnezeu ne dă avere”. În această săptămână nu se pune nimic în pământ fiindcă se fac flori dar nu se leagă rod. Se zice că aşa cum va fi de Florii va fi şi la Paşte. Paştele este o sărbătoare foarte importantă şi de aceea poate că este cea mai aşteptată. Se zice că pentru această zi toată lumea se înnoieşte, adică fiecare trebuie să aibă câte un rând de haine noi, sau curate, iar înainte de sosirea acestei zile se spală si se scoate tot afară din casă. Înainte de ziua Paştelui este Joia Mare, o zi foarte importantă. Este Joia de pe urmă din Păresimi, adică Joia din săptămâna Patimilor. Joia Mare e considerată apărătoarea morţilor. Bătrânii spun că morţii vin pe la locuinţele lor stau la streşina casei până înainte de Rusalii când se dau colaci şi ouă de pomană. În această zi nu se mătură prin casă şi nu se dă gunoiul afară, căci morţii sunt flămânzi şi cu gurile căscate, aşa că gunoiul azvârlit este înghiţit fără voia lor. Bătrânele pun în această zi câte o cloşcă pentru ca puii să fie numai cocoşei. În această zi nu se doarme pentru că acela care doarme va fi leneş tot anul. Seara, oamenii merg la biserică şi fiecare are câte o lumânare care în timpul slujbei se ţine aprinsă. În această seară slujba este numită denie şi toţi cei prezenţi îngenunchează de douăsprezece ori fiindcă se citesc douăsprezece Evanghelii. Vinerea din săptămâna patimilor se numeşte Vinerea Seacă şi în această zi nu se pune nimic în pământ deoarece va seca. Se mai numeşte şi Vinerea ouălelor, fiindcă în această zi se vopsesc ouăle de Paşte. Se ţine post negru ca să ne ajute Dumnezeu, ferindu-ne de boli şi necazuri. În această zi se scaldă atât bătrâni cât şi copii, deoarece cine se spală în această zi este curat atât sufleteşte cât şi trupeşte şi scapă de bube, de dureri de cap, dar şi scurgeri de sânge din nas. Vineri seară oamenii merg la biserică, la priveghe. În această seară femeile lipesc pe cruci lumânări din ceară curată, iar aceste lumânări sunt furate socotindu-se că sunt bune pentru farmece de dragoste,sau pentru a lipi pe uleiul stâlpilor ca să aibă ceară multă şi de calitate. Dacă va ploua în Vinerea Seacă ,anul va fi mănos. Se spune că cei care vor muri în această zi vor ajunge în iad fiindcă e ziua chinurilor lui Hristos. În ziua de Paşte înainte de a se îmbrăca în haina nouă se trece prin ea o monedă metalică sau un obiect metalic ca să fie omul sănătos şi cămaşa trainică. Când se 50

scoală, fiecare pune prima dată mâna pe fier sau clanţa de la uşă să fie sănătos şi tare. Fiecare se fereşte să nu pună mâna pe sare căci se vor păli mâinile şi nici ouăle roşii nu se mănâncă cu sare. Se pun brazde de pământ cu iarbă să treacă copiii peste ele când pleacă şi vin de la biserică, la pragul uşilor ,la case. La biserică fiecare are lumânare, leuştean şi flori. Pe drumul satului nu se spune „Bună ziua” ci „Hristos a înviat” ,iar răspunsul este: „Adevărat a înviat”.Fiecare are mai mult de doua ouă. Unul pentru a-l lăsa la biserică, unul sau mai multe pentru a ciocni, iar altul se păstrează. Când se ciocneşte oul spart este dat celui care a avut oul mai tare sau chiar altcuiva, deoarece daca nu se dă îi va ieşi gâlci şi buboaie cât oul. Oul se zice că reprezintă pe creatorul lumii. Anafura primită la Paşte se pune în sarea vitelor ca vacile şi oile să aibă mulţi viţei şi miei. La întoarcere, de la Paşte, se mănâncă carne, iar dintre fripturi cea mai însemnată este mielul, acesta semnifică pe Domnul Isus Hristos. Se spune că cine moare în ziua de Paşte merge în Rai, fără a fi judecat, ca şi cei care mor în Săptămâna Luminată. Săptămâna Luminată urmează după Paşte, iar Domnul Isus Hristos a luminat-o prin învierea sa din morţi, iar în această săptămâna se luminează toate. În sâmbăta din Săptămâna Luminată, sătenii merg la biserică cu parastase. La întoarcere se sărbătoreşte pentru că este nedeia de Sâmbăta Luminată. Rudele se adună de prin toate părţile şi vin pentru a se întâlni cu cei cunoscuţi, neamuri, prieteni etc. Sărbătoarea ţine toată ziua, de dimineaţa şi până seara când vin lăutarii şi cu toţii merg în sat la horă, şi până dimineaţa sărbătoarea e în toi, iar tinerii sunt neobosiţi. BUZARIN GETA, clasa a XI- a A (Din discuţiile avute cu bătrânii si preotul satului) ÎNVIERE Când s-o aprinde iar făclia Sufletele noastre-ntunecate, Lăcrima-v-a-n tihnă glia După stropi de libertate… Trâmbiţe când vor răsuna Între azur si străfund, Eternitatea iar va învia Pe un vad cu aspru prund! 51

Cetatea vremii se dărâmă, Rătăceşte margine de timp Şi piere a pământului urmă În lumina unui nimb… Arde iar în cer făclia Că întunericul s-a luminat, Şi suflete cernite, şi glia Cântă, „Hristos a înviat!” Alin DOBROMIRESCU Obiceiuri legate de momentele cruciale din viata omului MOARTEA Dacă ar fi să facem comparaţie între lumea străveche şi lumea nouă şi animalele de povară, astăzi circulă fel şi fel de maşini, pe unde în trecut zburau doar păsările, astăzi zburăm şi noi cu ajutorul avioanelor şi totuşi în aceasta lume în care trăim, ceva a rămas neschimbat şi anume obiceiurile. Obiceiurile străvechi şi ritualurile au rămas neschimbate, aducându-ţi aminte de lumea străveche. Printre aceste obiceiuri străvechi, putem enumera evenimentele hotărâtoare pentru destinul omului: naşterea, botezul, nunta şi moartea. Despre aceste evenimente au scris mulţi scriitori, unul dintre ei fiind şi Mihail Sadoveanu, care, în „Baltagul”, a înfăţişat acest eveniment, mai ales înmormântarea. Acest obicei nu este la fel peste tot, depinde de diferite zone. La noi, în judeţul Gorj, înmormântarea are mai multe faze. Când moare un om, după ce este spălat, îmbrăcat şi aşezat în pat cu mâinile pe piept, în fiecare zori de ziuă se cântă un cântec numit „Zorile”, pe care îl cântă trei femei: „Zorilor surorilor,/ nu pripireţi cu zoritul,/ că X cu gătitul,/ cu merinde de mâncare,/ cu ţoliţe de purtare,/soare, soare frăţiore,/ nu pripi cu răsăritul,/ până X cu gătitul.” Aceasta se repeta de trei ori. Se cântă până în ziua în care mortul trebuie îngropat. Înainte de a pleca de acasă spre cimitir se împart 44 de batiste, fiecare având câte o lumânare şi un ban. Când grupul de oameni pleacă spre biserică, mortul este pus într-un car unde sunt întinse aşternuturi lucrate la război de femeia casei. În fruntea convoiului merge un om care ţine crucea, după el vin copiii care ţin coroanele, urmează părintele şi paracliserul, după ei vine carul şi neamurile 52

mortului, iar la sfârşit oamenii din sat care vor să însoţească mortul. Pe drumul spre biserică convoiul se opreşte de trei ori, unde unii membrii ai familiei aruncă cu monezi. Când ajung la biserică, mortul este băgat în biserică unde toţi cei dragi îşi iau rămas bun. După ce carul care a adus mortul este gol, un om merge pentru a-l aduce acasă la poartă luându-i-se roata dreaptă din spate, simbol al dispariţiei unei persoane din casă. După ce este îngropat, un membru al familiei dă, peste groapă, 44 de gulere albe, fiecare guleraş fiind însoţit de un ban şi un colac cu colivă. Când se întorc de la biserică oamenii sunt chemaţi la pomană. Înainte să înceapă să mănânce preotul şi un membru al familiei dă ocol mesei de trei ori. Membrul familiei ţine în mână un toiag făcut din lemn de alun, care este crestat puţin la un cap unde se pune un ban. De toiag sunt legate o basma sau prosop, flori, o cană cu apă, lână şi lumânări. Toiagul este dat de pomană unui copil. În această seară se dau de pomană trei colaci, la o fată dacă a murit o femeie ,işi la un băiat dacă a murit un bărbat, numiţi colacii serilor. În această seară se pune după uşă unde a stat mortul un pahar cu apă acoperit cu o batistă, spunându-se că în decursul a cinci săptămâni, cât trebuie să stea paharul acolo, sufletul mortului vine să bea apă. De a doua zi trei copiii trebuie să aducă apă cu ulciorul timp de cinci săptămâni. Dacă mortul este femeie trebuie să aducă apă două fete şi un băiat, dacă este bărbat, trebuie să aducă apă doi băieţi şi o fată. După ce trec nouǎ zile se face iarăşi pomană şi se dau 44 de turtiţe cu diferite bucate pe ele, fiecare turtiţă este însoţită de câte un pahar de apă. La fel se dă la pomana de cinci săptămâni. Tot acum se sloboade şi apă, adică o femeie bătrână merge cu copiii care au adus apă, la un râu (apă curgătoare). Fiecare copil are toiagul său şi o ulcea de pământ cu care trebuie să arunce apă de 44 de ori spre răsărit. Femeia care este cu ei pune în trei troace (coaja de la un dovleac tăiată în mai multe bucăţi şi uscată,ca să poată pluti pe apă) câte o lumânare tăiată în două şi aşezată în formă de cruce. Fiecare copil aduce cu el un răboj (un lemn de alun cu 44 de crestături) pe care îl dau femeii care e cu ei. În timp ce troacele se pun pe apă cu lumânările aprinse, femeia taie fiecare crestătură a răbojului. Tot la slobozirea apei, mai participă un copil, în afară de cei trei care au cărat apă. Acest copil trebuie să fie de mărturie. După ce toate acestea se sfârşesc, femeia îl întreabă: „Tu soare,soare frăţiore ai fost de mărturie c-a adus X apă sufletului mortului să-i fie” ,iar el răspunde: „Am fost”. La această pomană se face iarăşi toiag. La pomana de şase săptămâni se face un parastas la capul mortului. Se mai face pomană de şase luni,la un an,la trei ani şi la şapte ani. Dacă moare o fată este îmbrăcată în mireasă, iar dacă moare un băiat se împodobeşte un pui de plop la fel cum este împodobit bradul de nuntă. Puiul de plop trebuie tăiat de un băiat, iar în vârf se pune un prosop. În drum spre biserică, băieţii ţin pomul de trunchi, iar fetele de vârf. Trei fete cânta un cântec numit „Steagul”- Steagule, steguţule/ Bradule, 53

brăduţule/ Cine mi te-a poruncit/ Jos de mi te-ai coborât/ X mi-a poruncit/ Că lui i-am trebuit/ Vara, vara de umbrit/ Iarna, iarna de scutit/Vara, vara de răcoare/ Iarna, iarna de viscoale/ Scoală X încă o dată/ Şi fă-ţi ochişorii roată/ Uită-te la lumea toată/ De-ţi vezi mamă/ De-ţi vezi tată/ De-ţi vezi fraţi/ De-ţi vezi surori/ Şi grădiniţa cu flori/ Gradina cu flori mărunte/N-are cine să le ude/ Gradina cu flori rotate/ N-are cin’ să le mai poarte”. Dacă moare un copil mic timp de patruzeci de zile se dă câte un izvor de lapte cu biscuiţi, nefăcându-i-se pomeni cu colaci şi colivă decât după ce se presupune că a crescut. În încheiere putem spune că obiceiurile vechi vor dăinui şi în viitor, indiferent de schimbările mediului în care trăim. Culese de

PAGNEJER Alina, clasa a IX-a A de la Pagnejer Elena, ţărancă din satul Croici, com. Mătăsari, în vârstă de 78 ani.

Cele mai importante evenimente din viaţa omului sunt: naşterea, botezul, cununia şi moartea, aceasta din urmă fiind şi cel mai dureros eveniment din viaţa omului. Atunci când moare un om, prima dată se spală, apoi se îmbracă şi se aşază pe nişte blane până când i se face coşciugul. Când moare un om, trebuie să stea în casă timp de trei zile, a treia fiind înmormântat. În aceste trei zile cât stă acasă, în fiecare dimineaţă trei femei se duc în zorii zilei şi înfig trei lumânări în curte, se întorc cu faţa spre răsărit şi cântă zorile: „Zorilor surorilor/ Pâna Maria cu gătitul/ Soare, soare frăţiore/ Nu pripi cu răsăritu/ Ca Maria cu gătitu / Cu nouă cuptoare de mălai/ Cu nouă buţi de vin/ Şi cu nouă de rachiu”. Mortului i se pregătesc toate cele necesare pentru înmormântare printre care i se fac gulerele din pânza prinse de o lumânare şi la fiecare guler se pune câte un ban. Femeile care fac aceste gulere cânta, zicând că ele cântă pomeţii: „Trecuşi Marie trecuşi,/ Pe lângă o fântână / Si văzuşi o babă/ Cu haina săină/ De ţi-o cerea tinereţea/ Tu să nu i-o dai/ Să-i dai un gulerel/ Cu banu din el”. La cei care mor necăsătoriţi li se face un steag din plop în vârful acestuia se prinde un prosop şi se împodobeşte. Acest steag se cânta atunci când cel mort este dus la biserică: „Steagule, steguţule/ Plopule, plopuţule/ Mai apleacă-ţi crengile/ Să se suie în tine odată/ Să se uite în lumea toată/ Să vadă fraţi si surori/ Să se uite in lumea toată/ Să vadă fraţi şi surori/ Să vadă pe mama sa/ Apa, apa aducând/ Şi turtitele făcând”. Când ajung aproape de biserică tot nişte femei cântă: „Bucură-te mănăstire/ 54

Că uite ce lăstar iţi vine/ Şi nu vine să umbrească/ Şi vine să putrezească”. Când se ajunge la bisericǎ mortul este băgat în biserică alături de mai mulţi oameni, unde i se face o slujba, după care este condus spre mormânt. Când este băgat in mormânt, o femeie cântă: „Ţărână, ţărână/ Să te pui uşoară / Să-i fii surioară/ Pământe, pământe / Să te pui uşor/ Să-i fii frăţior”. Acasă se pune un pahar cu apă spunând că sufletul mortului vine şi bea apă. Acest pahar cu apă trebuie ţinut timp de cinci săptămâni, în fiecare dimineaţa schimbându-se apa şi punându-se alta proaspătă. După ce s-a terminat cu toate ale înmormântării, rudele mortului se duc în fiecare sâmbăta timp de şase săptămâni, spunând că poartă sâmbetele. La cinci săptămâni după ce moare omul se face o pomană. În acest timp de 40 de zile trei copiii duc apă în fiecare dimineaţă cu excepţia zilei de duminică. Cei trei copiii care aduc apa sunt două fete si un băiat, dacă cel decedat este femeie, şi doi băieţi şi o fată, dacă este bărbat. Aceşti copiii merg .împreună cu o femeie la un izvor de unde slobod apa. Acestă femeie are cu ea trei toiege. Dacă sunt două fete, două toiege vor avea batic si un prosop, iar dacă sunt doi băieţi, două prosoape şi un batic. Cei trei copiii au câte un răboj făcut din alun pe care răboj sunt făcute 44 de crestături. Tot cu aceşti copiii mai vine un copil care să fie de mărturie. Această femeie îl întreabă pe copil de mărturie: „Soare, soare frăţioare/ Este de mărturie/ Că a cărat X apa/ Mariei să-i fie”, aceasta răspunzând scurt: „sunt”. Fiecare copil scoate din izvorul respectiv patruzeci şi patru de căni cu apă. Acasă, la pomană se dau 44 de sâmbecioare sub forma literei „S”. Culese de PANFILOIU Elena, clasa a IX-a A, de la Vâlsan Elena, ţărancă din satul Croici, comuna Mătăsari, Gorj. Moartea este ultimul lucru în viaţa unui om. Astăzi se regăsesc mai rar ritualurile ce se efectuau de către străbunii noştri la bătrânii satelor care îşi mai aduc aminte sau nu de acestea. Primul lucru după moartea omului este spălarea şi îmbrăcarea acestuia în haine noi. Trei nopţi la rând când mortul zăboveşte acasă femeile mai bătrâne vor cânta cântece de jale după pierderea omului drag familiei din care face parte. Astfel sunt cântate „Zorile”: „Zorilor, surorilor/ Nu pripiţi a zori/ Până X s-a găti/ Cu ţolite de purtare/ Cu merinde de mâncare/ Cu nouă oale de mâncare/ Cu nouă cuptoare de pâine / Şi cu nouă de mălai/ Şi cu nouă buţi de vin/ Şi cu noua de rachie”,acest cântec repetându-se de trei ori. Dacă mortul este un băiat sau un tânăr neînsurat va fi împodobit un plop 55

precum un brad, iar fetele vor fi îmbrăcate în mireasă. În această situaţie se va cânta „Bradul”: „Lemnule, lemnuţule/ Bradule, brăduţule/ Vara, vară de umbrit/ Iarna, iarnă de scutit/ Vara, vară de răcoare/ Iarna, iarnă de viscole/ Lemnule, lemnuţule/ Apleacă-ţi vârfurile/ Să mă iau cu mâinile/ Să văd fraţi să văd surori/ Şi să-l văd pe tatăl meu/ În vie intrând/ Struguri culegând/ Să-mi îndulcesc guriţa/ Să-mi îmbunesc inima/Lemnule,lemnuţule/ Apleacă-ţi vârfoaiele/ Să mă iau cu mâinile/ Şi să văd pe mama mea/ Turtiţa-mi făcea/ Să-mi îmbunesc inima ”. Un alt cântec este Gulerele care este cântat în cele trei zile în care mortul este în casa sa. „Hai X hai/ Hai înainte hai/ Hai pe-o potecuţă/ Şi-n poeniţă/ Să faci o fântâna/ Cu apă sălcie/ Cum îţi place ţie/ Şi-n fundul fântânii/ Să faci o bătrână/ Cu dinţii de lână/ Cu haina săină/ Cu cârja-n mână/ Şi de ţi-o cere fata/ Şi să nu i-o dai/ Că-ţi trebuie-n rai/ Şi să-i dai un guler/ Şi-un colăcel/ Şi cu bănuţul din el”. După zăbovirea mortului acasă timp de 3 zile va urma a fi înmormântat. Pe ultimul drum va fi întâmpinat de către un grup de persoane constituit din prieteni şi rude. Pe acest drum se vor face trei popasuri când părintele va citi decedatului,iar un membru al familiei va arunca cu monede. Ajuns în biserică, părintele va citi pentru iertarea păcatelor decedatului făcute cu vorba sau cu fapta. După înhumare un membru al familiei va da de pomană 44de gulere cu un ban, alături de un colac. Dacă omul a decedat nespovedit şi negrijit şi fără lumânare se va face pomană de la înmormântare, de la nouă zile şi sărindarele de la un an,doi ani şi trei ani. La aceste sărindare se procedează astfel:se face un toiag care este format dintr-o boată dreaptă crestată la cap unde este pus un ban, trei mere înfipte într-o creangă legată de capătul toiagului, un caier de lână şi un batic dacă decedatul este femeie şi un prosop la bărbat. La pomana de înmormântare se vor da 44 de pahare pline cu vin, alături de 44 de colaci sau prescuri mici. Lângă acestea, sărindarele şi pomenile sunt însoţite de o masă unde se va petrece. BALESCU Adrian, de la Vezure Vasilica, 65 ani, ţărancă din Brădet, Mătăsari Culese de

Dintre obiceiurile legate de momentele cruciale din viaţa omului face parte şi „moartea ” pe lângă „naştere” şi „nuntă”. După ce moare omul, se spală, se îmbracă şi se cheamă preotul pentru a citi ieşirea sufletului. Timp de trei zile, trei femei în revărsatul zorilor, cântă 56

un cântec special, numit „Zorile”. Cele trei femei iau câte o lumânare în mână, se duc la poartă, şi, aşezate cu faţa spre răsărit cântă Zorile: „Zorilor surorilor/ Nu pripiţi la zorit/ Că Gheorghe nu-i gătit/ Cu ţoliţe de-mbrăcat/ Cu merinde de mâncare/ Nouă cuptoare cu pâine/ Şi cu nouă de mălai/ Cu nouă butii de vin/ Şi cu nouă de rachiu/Că eu astăzi sunt chemat/ Ca să plec din al meu sat/ Pe poteci necunoscute/ Şi pe drumuri nevăzute/ Dintr-o lume-n altă lume/ Dintr-o ţară-n altă ţară/ Scoală Gheorghe în picioare/ Şi uită-te pe drum la vale/ Vezi,cine vine călare?/ Vine Domnul Isus Hristos/ Călare pe-un cal frumos/cu şaua luată/ Cu chinga cernita/ Cu frâu de mătase/ Să mi te scoată din casă/ Şi să te ducă în rai/ Că acolo e de trăit”. La înmormântarea unui copil sau unui băiat necăsătorit, se cântă de asemenea, un cântec special, numit „Steagul”: „Steagule,steguţule,/ Bradule, brăduţule/ Cine mi te-a poruncit/ Să te cobori pe pământ?/ Gheorghe mi-a poruncit/ Căci eu lui i-am trebuit/ Vara,vară,de umbrit,/ Iarna,iarnă de scutit/ Vara,vară de răcoare/ Iarna,iarnă de ninsoare/ De la loc frumos/ La loc furnicos/ De la loc cu iarbă/ La loc fără iarbă”. Când acesta ajunge în faţa bisericii, se cântă iarăşi: „ Bucură-te mânăstire/ Că plocon frumos îţi vine/ Şi nu vine să-nflorească/ Ci vine să putrezească”,iar la ajungerea copilului mort în groapă se zice: „Bucură-te pămâncior/ Că-ţi mai vine un fecior/ Şi nu vine să-nflorească/ Ci vine să putrezească”. De obicei mortul se ţine în casă trei zile,timp în care este jelit de către cei dragi. La o înmormântare, trebuie 44 de colaci şi 44 de batiste cu 44 de gulere zise şi „pomeţi” care au la un capăt o lumânare şi la celălalt învăluit câte un ban, care se împarte lângă groapa mortului. Pomeţii sunt consideraţi vama mortului, iar în timp ce se fac, se cântă un cântec de către o femeie bătrână: „Mergi înainte,mergi,/ Până la o fântână/ Şi acolo te-ai întâlni/ Cu o babă bătrână/ Cu haina săină/ Cu dinţii de lână/ Şi care te-ndeamnă/ Să mergi înainte, să mergi/ Ca să dai de vamă/ Dai un colăcel / Şi un gulerel cu bănuţu-n el/ Mai mergi înainte, mai mergi/ Şi iar te-ntâlneşti/ Cu baba bătrână/ Cu haina săină/ Cu dinţii de lână/ Ea ţi-o cere mâna dreaptă/ Tu să nu i-o dai/ Ei să mai dai un colăcel/ Şi un gulerel cu bănuţu-n el ”. Se ia un fir de aţă lungă cât mortul, se fac trei fire şi se înfăşoară ceara pe ea, făcându-se de forma unui colac şi punându-se pe pieptul mortului peste o cruce. Mortul trebuie îngropat întotdeauna cu capul spre apus şi cu picioarele spre răsărit. Atunci când moare, se pune o ulcea sub el care se ţine trei zile, iar când pleacă cu el la groapă,se sparge după uşă ca să nu mai vină mortul înapoi. Mergând cu mortul în drum spre biserică, se fac trei popasuri, iar la fiecare popas, preotul citeşte din carte şi un om aruncă cu bani înaintea carului. În faţa mortului, merge preotul, un om care duce crucea, gorniştii, copiii care 57

duc coroanele de flori şi două femei cu coşul de colaci. În biserică, i se aprinde lumânarea de pe piept, de când începe slujba, şi după ce se termină, i se dă unei femei care tămâie 40 de zile în urmă. După ce se termină slujba, toţi oamenii din biserică sărută Sfânta Evanghelie şi pe urmă toate rudele apropiate sărută mâna mortului în semn de respect şi de despărţire. Apoi,după o scurtă cuvântare din partea preotului sau a familiei îndurerate pornesc cu suferinţă pe drumul cel din urmă al celui care fusese drag tuturor, spre a-şi lua adio pentru totdeauna de la el, dar rămânând viu în sufletele celor care îl cunoscuseră şi îl îndrăgiseră. Ajungând cu el la groapă, se pune capacul tronului, se bagă în groapă,iar popa trage pământ peste el în semnul unei cruci. Apoi se pune crucea,care, prima dată trebuie să fie de lemn. După 40 de zile, aceasta se poate schimba. După toate acestea, oamenii care au fost după mort sunt chemaţi la pomană. Când moare omul, se fac 12 turtiţe, încă 12 la 9 zile şi la 5 săptămâni se fac restul până la 44, adică 20, care se dau cu câte un pahar cu apă. După ce mortul este îngropat, se pune după uşă o batistă cu zahăr pe ea şi un pahar de apă, apa schimbându-se în fiecare zi, ca să vină mortul să bea apă. După nouă zile, se face din nou pomană mortului, aducându-se totodată şi preotul pentru a citi ieşirea sufletului din casă. La cinci săptămâni se sloboade apa, trei izvoare de apă pe care le-au adus trei copii. Dacă mortul este bărbat, apa este adusă de doi băieţi şi o fată, iar dacă este femeie, de două fete şi un băiat. Se duc copiii la râu, cu trei toiege care au câte un pomet, lână, o basma sau un prosop, câte un ban în vârful toiagului şi câte un pahar. Înainte de toate, se pun pe apă trei troace cu câte două lumânări puse în cruce şi aprinse la fiecare capăt. Cel care aduce apa nu trebuie să măture sau să scuture, iar dacă trochiţa se înfundă sau se sting lumânările înseamnă că este plină de gunoi. Fiecare copil pune pe colţul prosopului câte 44 de pahare cu apă. Odată cu acestea, se ia un copil de martor că fiecare din cei trei copiii au adus 44 de izvoare de apă. Acesta este întrebat de trei ori: „Soare, soare, frăţioare,/ Fii de mărturie/ Că Ion a adus un izvor de apă/ Lui Gheorghe să-i fie”, iar el răspunde că a adus. Copiii pe lângă toiag mai au câte o boată cu 44 de crestături pe ea, numită „răbojă”, iar în timp ce copilul pune un pahar cu apă pe prosop, femeia taie o crestătură. Când se întorc acasă, se dă unui copil alt toiag şi un pahar cu apă, iar acesta trebuie să meargă după preot de trei ori în jurul mesei. Se mai face pomana mortului la şase luni, la un an, la trei ani, la şapte ani şi la nouă ani. La şapte ani când se face pomana, se dezgroapă mortul, se pun oasele într-o cutie de lemn, care este citită de preot şi lăsată o noapte în biserică. Apoi din nou trei copii aduc trei izvoare de apă, iar după 40 de zile se sloboade apa, totul făcându-se exact la fel cum a fost făcut înainte cu şapte ani, când omul 58

a murit şi a fost îngropat. Culese de STANCU Nicoleta, Cls. a IX-a A, de la Boiangiu Maria, ţărancă în vârstă de 68 ani, com. Drăgoteşti – Gorj Deşi gândul la moarte ne îngrozeşte, totuşi trebuie să ne gândim şi la ea deoarece mai devreme sau mai târziu ea va veni. O veche vorbă românească spune ca moartea este mai aproape decât cămaşa. Până nu moare, bărbatul sau femeia sunt spălaţi şi îmbrăcaţi deoarece se spune că hainele care le are pe el când moare cu ele va merge pe lumea cealaltă. După ce moare, mortul este pus pe o blană. În prima dimineaţă până la răsăritul soarelui, până la trei zile, trei femei cântă zorile, fiecare purtând în mână câte o basma cu câte o lumânare aprinsă. Zorile se cântă astfel: „Zorilor, surorilor/ Nu pripiţi cu zoritul/ Până X cu gătitul/ Cu ţoliţe de purtare/ Cu merinde de mâncare/ Cu 9 cuptoare de pâine/ Şi cu 9 de mălai/ Cu 9 butii de vin/ Şi cu 9 de rachiu/ Dintr-o ţară-n altă ţară/ Dintr-o lume-n altă lume/ De la fraţi de la surori/De la grădina cu flori”. Dacă este post, mâncarea se face de post, iar dacă nu se face mâncare de dulce. În seara următoare preotul vine şi citeşte ieşirea sufletului şi citeşte tronul ca după aceea să fie aşezat în el. Când mortul este aşezat în tron, o femeie îi leagă picioarele cu lână, iar în biserică când spune preotul este dezlegat iar aţa se bagă în tron. După aceea vin femeile şi fac pomeţii. Aceştia sunt nişte bucăţi de pânză albă rămasă de la pânza care se pune pe ochi. Aceşti pomeţi când sunt făcuţi se cântă şi ei astfel: „Plecaşi X plecaşi/ Pe-o cale-ndelungată/ Pe unde n-ai fost niciodată/ Înainte să mergi/ Capul să-l apleci/ În dreapta să te uiţi/ Că este o fântână cu apă sălcie/ Ce nu-ţi place ţie/ În uşa fântânii este o babă bătrână/ Cu dinţii de lână şi cu toiagul în mână/ Şi mi te-o cerea frumuseţea ta/ Tu să nu i-o dai/ Că-ţi trebuie-n rai/ Că tu ai ce-i da un colăcel cu gulerel/ Şi banii din el”. Dacă este fată sau băiat se îmbracă în mireasă sau în ginere şi se face un pom care cântă astfel: „Plopule,plopuţule,mai apleacă-ţi crăcile/ să se-arunce-n tine-odată/ Să facă ochişorii roată. Să vadă muma,să vadă tata/ Vadă fraţi, vadă surori/Vadă grădina cu flori”. Până nu pleacă cu mortul la groapă se fac 22 de turtiţe iar la 5 săptămâni se fac încă 22 făcute din făină albă şi porumb care se dau cu ou, carne, iar dacă este de post cu fasole sleită, miere de albine, şi câte o ceşcuţă de pământ plină cu apă, vin sau ţuică. După ce pleacă mortul, copiii celui mort, plătesc o femeie să măture prin cameră unde a stat mortul. Pe drum cei apropiaţi casei plâng sau se cântă pe 59

el. Înaintea mortului merg copiii având coroane, preotul cu dascălul, omul care duce crucea, gornistul, cel care duce sfeşnicul, două femei ducând coşul de colaci şi două femei cu o pânză albă care aşteaptă să treacă carul sau maşina peste ea, iar această pânză simbolizează puntea mortului. La fiecare odihnă pe care o face cu mortul, pentru a face preotul o mică slujba, se dă câte un colac la fiecare din cei trei gropari care se schimbă la boi şi se aruncă bani în faţa şi în spatele carului. După ce se face mortului slujba în biserică este dus la groapă. În timp ce groparii îngroapă mortul femeile dau colaci de pomană. Apoi lumea se întoarce acasă pentru a mânca mâncarea de la pomană. Atunci se pune femeia care tămâie şi cei trei copiii care aduc apă. La cinci săptămâni de la înmormântare se face pomană iar copiii merg la un râu pentru a slobozi apa. Cu cei trei copiii merge o femeie mai bătrână şi un copil de mărturie. Ajunşi la râu copiii spun următoarele cuvinte: „Soare,soare fii de mărturie/ C-am adus apă lui X să fie”. Iar copilul de mărturie zice astfel: „Şi eu sunt de mărturie c-a adus Y apă lui X să-i fie”. Dacă troacele cu două lumânări aprinse puse în cruce se scufundă sau se sting înseamnă că acei copii nu au adus apa curată. În timpul când ei aduc apă nu au voie să măture, să cearnă prin sită sau să scuture. La fiecare pomană se dă câte un toiag împodobit cu flori, lumânări, lână, un pomete cu bani în el şi o basma cu o oală de pământ. Dacă este bărbat în loc de batic se pune un prosop. Toiagul simbolizează acel toiag pe care Moise l-a purtat când a despărţit Marea Roşie în două pentru ca poporul ales de Dumnezeu să poată trece în partea cealaltă iar in urma lui marea s-a împreunat la loc omorându-i trupele lui Faraon care urmase poporul lui Israel pentru a-l ucide. Aşa se încheie ritualurile înmormântării până la cinci săptămâni. Pomeni pentru mort se fac la 6 luni, 1 an, 3 ani, 7 ani. Culese de ZAVOIANU IONELA Loredana Clasa a IX-a A, De la Puşcaşu Ecaterina, în vârstă de 78 ani, ţărancă din satul Miculeşti, comuna Slivileşti. În viaţa omului există patru evenimente prin care omul trece fie că sunt mai triste sau că sunt mai fericite. Acestea sunt: nunta, botezul, căsnicia şi moartea care face parte din evenimentul cel mai trist din viaţa omului. Suferinţa nu a părăsit omenirea numai de o desăvârşită stricăciune morală cu dânsa, a fost totodată şi cel mai puternic izvor al culturii omeneşti. La moartea unui om se cheamă trei femei din sat să spele mortul si să-l îmbrace cu haine noi şi după aceea este pus pe o masă unde trebuie să doarmă noaptea. Când noaptea se îmbină cu ziua cele trei femei cântă zorile care sunt 60

astfel: „Fir de trandafir ce n-ai împupit/ Şi astăzi dimineaţă ca ieri dimineaţă/ Am mai zăbovit de m-am despărţit/ De mama, de tata si de lumea toată/ De fraţi, de surori, de grădina cu flori/ Scoală X scoală,că vacile zbiară/ Că viţeii rag cu capul pe prag/ Că toţi se sculară, vacile mânară Numai boii tăi mug cu capul pe plug/ Scoală X scoală şi mi te roagă / De-ai trei meştri cu trei ferestrei/ Tot ţie să-ţi facă căsuţă de brad/ Cum ţi-a fost mai drag cu nouă ferestre/ Pe una să-ţi vină miros de tămâie/ Pe una să-ţi vină miros de pâine/ Pe una să-ţi vină miros de flori/ Pe una să-ţi vină miros de vin/ Pe una să-ţi vină miros de cozonac/ Pe una să-ţi vină miros de busuioc/ Pe una să-ţi vină miros de lămâiţă/ Pe una să-ţi vină miros de fân cosit/ Pe una să-ţi vină miros de aer curat”. După aceea se dă de pomană celor din casă şi cu care sunt alături, după care se cântă iară: „ Scoală X, scoală că noi am auzit/ Că ai adormit, la tine-am venit/ Cu-o lina lumina, tot ţie să-ţi vină”. Spre seara tot cele trei femei cântă şi bocetul: „Cântă cucul între brazi// Albă-i puica la obraz/ Cântă cucul la desişi/ Puica(neica) ţine ochii-nchişi/ Cântă cucul pe o creangă/ Ca de nunta mi-o îmbracă/ Cântă cucu-n vârf de nuc/ Pe puica (neica) la groapă mi-o duc” Dacă nefericitei familii îi moare un copil ,cele trei femei cântă astfel: „Dragu mamii sprâncenel/ Cum s-o face buruene/ Dragu mamii ochişori/ Cum or creste bozişori/ Dragile mamii mânuţe/ Cum n-or mai face trebuţe/ Dragile mamii picioruşe/ Cum n-or mai face urmuţe!/ Şi mânuţa când or şti/ C-acest loc l-or părăsi/ Şi-napoi iar oi veni/ Căruţa ţi-or potrivi/ De iarbă şi de mohor/ Să ştii că i-e mare dor/ De când tu m-ai părăsit/ Şi de la mine-ai pornit/Cămeşa ţi s-a-negrit/ De m-oi ruga munţilor/Să iei seama binişor/ Să-mi trimiţi cămăşuica/ Pe şuierul munţilor/ Pe fundul pământului/ Când cu albă ţi-oi spăla-o/ Şi frumos mi ţi-o urca-o/ Şi n-oi pune-o nici în boare/ Nici undeva la răcoare/ Nici în faţa soarelui/ Ci-n faţa pământului/ Şi t-ei şterge pe obraz/ De-or fi lăsat Dumnezeu/ Pământul cu-ncuetoare/ Să-l descui eu când mă doare!/ Să-mi descui cu ţărâna/ Să-mi astâmpăr inima/ Să-mi văd copilaşul/ Pământule, urâtule/ Lacăt ai, şi cheie n-ai/ Tot ce-ncui nu mai descui/ Copilul l-ai încuiat/ Şi nu l-ai mai descuiat”. Mai târziu spre seară se pune în tronul mortului o cuverturǎ şi o perină iar peste ele se pune mortul care este legat la picioare deoarece omul are păcate. A treia zi vine preotul şi îşi spune predicile împreunǎ cu cântăreţul. În drum spre biserică la fiecare intersecţie se aruncă cu monede. Când se iasă cu mortul din curte, cele trei femei cântă: „Rămâi casă sănătoasă/ Ca mă duc la altă casă/ Mai mândră, mai luminoasă”. În curte se dau de pomană 44 de batiste şi guleraşe cu un ban legate de lumânare. În drum spre cimitir, după ce pleacă din biserică cu mortul se cântă astfel: „Frunză verde, trei măsline/ Bucură-te mănăstire/ Ce garoafă intră-n tine/ Nu intră să-mbobocească/ Şi-mi intră să putrezească/Dacă nu-mi credeţi cuvântul/ 61

Aidiţi să v-arăt mormântul/ Daţi ţărâna la o parte/De vedeţi oase-nşirate/ Cobori Doamne pe pământ/ Nu vezi moartea ce-a făcut?” Când mortul este băgat în groapă cele trei femei cântă astfel: „Pământule, pământule, lasă-te uşor / Pe trupul meu de azi-nainte/ Tu-mi vei fi părinte” sau „Negrule pământule!/ Lacăt ai, şi chei n-ai,/Ce încui nu mai descui/ Cine-apucă a-ntruna sub tine/ Până-i lume nu mai vine/ Negrule pământule!/Mulţi oameni ai adunat/ Şi nu te-ai mai săturat/ Mulţi oameni ai înghiţit/ Şi tot nu te-ai mai hrănit”. După ce, cei din familia mortului îşi iau rămas bun, ia o mână de pământ şi o arunca peste umăr după care îşi fac cruce şi spun „Dumnezeu să-l ierte şi să se odihnească în pace”. Acasă este pregătită masa unde toţi cei care au fost după mort sunt chemaţi la masă, unde se dau de pomană 44 de ulcele cu câte un colac şi cu o lumânare, se dă şi o boată de alun crăpată la un capăt unde se pune un ban. Într-o pungă se pun dulciuri şi o batistă şi punga se leagă de băţ alături de lână şi cânepă. Cu acest bât se dă de pomană unui copil dar înainte ca acesta să ia bâtul, părintele şi cu cel care tot timpul trebuie să ţină bâtul şi copilul ocolesc masa de trei ori iar în urma lor o femeie cu o cană de apă stropeşte în jurul mesei. Copilului i se mai dă şi o strachină cu mâncare şi o lingură de lemn. După ce se termină pomana, unui copil din sat i se dau două ulcioare sau doua găletuţe pentru ca acesta să ducă timp de 44 de zile izvorul la trei case (casa mortului, la copil acasă şi la un vecin). După ce termină de dus izvorul, copilul este chemat împreună cu o martoră la slobozirea izvorului. Fata care este martoră este întrebată: „Eşti martoră că X a adus izvorul lui Y?”. După care martora răspunde: „Sunt martoră şi eu şi luna şi soarele” Numărul de găleţi (sau ulcioare) sunt trecute pe o boată de măr. Boata este ruptă în trei şi este aruncată în apa care curge la vale sau într-un jgheab cu apă. Se mai ia şi o cotovaică de dovleac în care se pun două lumânări aprinse la toate capetele în formă de cruce. Dacă lumânările se sting înseamnă că familia nu a ţinut doliu. După slobozirea izvorului se face iarăşi o masă cu oameni chemaţi din sat, unde se dau de pomană 44 de ulcele, 44 lipii şi mere sau altceva se pun lângă lumânare. Se dă şi aici un bât de alun cu ban în cap, cu o pungă de dulciuri, cu lână şi cânepă şi o crăcană de măr în care sunt înfipte trei mere. Să fie într-un ceas bun şi Dumnezeu să ne păzească de rele. Culese de Mutu Rusalina Clasa a - IX-a A, de la Muja Alexandrina din Peşteana Vulcan. Înainte de a fi înmormântată, persoana decedată se ţine trei zile în casă. 62

În aceste trei zile vine preotul de două ori şi-i citeşte ieşirea sufletului. Pentru înmormântare se pregătesc 44 de guleraşe, 44 de colaci ; de guleraşe sunt legate lumânări şi câte un ban. Mortul cât stă în casă se pânzuie cu pânză albă, pe care la mijloc i se coase o cruce neagră. Această pânză este cusută pe părţi cu fel şi fel de modeluri. Mortul se leagă cu aţă la picioare care i se dezleagă înainte de înmormântare. În cele trei zile cât stă în casă, trei femei îi cântă „Zorile” stând cu faţa spre răsărit, punând în curte sau în pământ trei lumânări aprinse. Pe pieptul mortului se pune un colac făcut din ceară de stup care poartă denumirea de stat. În sânul mortului se bagă un săcuiaş cu diferite lucruri utile (ac,aţă,ou, colac, pietre, marmură, oglindă, pieptene, creion, hârtie). Când se porneşte cu mortul spre biserică în faţă merg copiii cu coroanele, după ei urmează două femei cu coşul cu colaci,urmate de preoţi şi convoiul mortuar. În timp ce merg spre biserică se fac trei odihniri, la aceste odihni se dau colaci,citesc preoţii şi se aruncă bani mărunţi. Ajunşi la biserică i se face o slujbă şi în biserică şi la mormânt, se udă cu vin şi se dau colaci de pomană peste groapă. La persoanele care mor necăsătorite se cântă steagul: „Steagule,steguţule/ Bradule,brăduţule/ Cine mi te-a poruncit/ Să te cobor la pământ/ (numele mortului) că i-a trebuit/ Vara,vară,de umbrit,/ Iarna,iarnă de scutit/ Vara,vară de răcoare/ Iarna,iarnă de viscole/Steagule, steguţule/ Mai apleacă-ţi crengile/ Să se ia cu mâinile / Să-şi facă ochişorii roată/ Să se urce-n tine odată/ Să se uite pe drum la vale/ C-o vedea tot mese-ntinse/ Şi făclii de ceară aprinse”. La înmormântări se mai cântă şi guleraşul: „Plecaşi (prenumele mortului) o cale neumblată /Pe unde n-ai fost niciodată/ Să te uiţi la mâna dreaptă/ Că este fântână cu apă sălcie/ De aceea de-ţi place ţie/Şi-n uşa fântânii e o babă bătrână / Cu haina săină cu toiagu-n mână/ Şi-ţi cere tinereţea ta/ Să nu o dai/ Că-ţi trebuie în rai/ Şi să-i dai un gulerel/ Şi cu-n colăcel/ Cu bănuţu-n el”. Zorile: „ Zorile surorilor/ Nu pripiţi cu zoritul/Până(numele mortului) s-o găti/ Cu ţoliţe de purtare/ Cu merinde de mâncare/Şi cu nouă buţi de vin/ Şi cu nouă de rachiu/ Nouă cuptoare de pâine/ Şi cu nouă de mălai/ Să trimită răvaşele/ Pe la toate neamurile/Să vină să-l petreacă/Din lumea asta-n cealaltă. Culese de Stoichiţoiu Andreea, clasa a VI-a A de la Georgescu Eugenia,64 ani si Dădălău Drina 63 ani, ţărănci din satul Croici, Mătăsari, Gorj De ce mortul când moare se pune după uşă un pahar cu apă? Pentru că sufletul mortului timp de 40 de zile vine să bea apă. De ce omului când moare i se aduc 3 izvoare de apă? 63

Pentru că pe lumea cealaltă sunt puţine izvoare de apă,iar cei ce au ulcele pot lua apă, dar care au ulcioare nu pot lua. De ce se leagă morţii la picioare şi apoi în biserică se dezleagă? Morţii se leagă la picioare pentru ca să stea picioarele drepte, iar apoi se dezleagă fiindcă nu este bine să meargă împiedicat pe lumea cealaltă. Cum se dau turtiţele,cui i se dau? Turtiţele se dau cu câte o cană cu apă şi mâncare pe ele şi se dau în fiecare dimineaţă la cei 3 copii care aduc cele 3 izvoare de apă. Ce se pune la toiag, ce simbolizează toiagul? Toiagul când se dă de pomană se pune la el o basma sau un prosop, lână şi flori ca să nu se dea gol(adică numai boata). Mortul,pe lumea cealaltă îşi apără izvoarele cu toiagul. Ce se zice când se sloboade apa? Soare fii de mărturie, că a adus cutare apă, lui cutare să-i fie. Ce înseamnă cântecul „zorile”? Omul când moare,cheamă neamurile(să vină) să-l petreacă din lumea asta în cealaltă. Cântecul zorilor: „Zorilor surorilor// Nu pripiţi cu zoritul/ Până cutare cu gătitul/ Nouă cuptoare cu pâine/ Şi nouă butii cu vin/ Să trimită răvaşele/ Pe la toate neamurile/ Din lumea asta într-ailaltă”. Care este cântecul steagului şi de ce se cântă? „ Steagule brăduţule/ Cine te-a poruncit/ Să te cobori pe pământ/ Că lui i-a trebuit/ Vara de umbrit/ Iarna de scutit/ Vara de răcoare/ Iarna de viscoale”. Se spune de trei ori şi se cântă numai la băieţi şi fete necăsătoriţi şi la copii mici. Ce semnifică cei 44 de colaci şi cele 44 de gulere care se dau peste groapă de pomană? Când se fac gulerele la mort se cântă trei femei: „ Cutare plecaşi pe poteca neumblată/ Pe roua nescuturată/Să mergi tot înainte/ Să te uiţi la mâna stângă/ Că este o fântână/ Şi în tinda fântânii/ O muiere bătrână/ Cu haina săină/ Ţi-o cere puterile/ Să nu i le dai/ Îţi trebuie în Rai/ Îţi dau un guleraş/ Şi un colăcel cu grâu pe el”. Pe unde merge sunt 44 de vămi şi el trebuie să dea câte un colăcel cu colivă pe el şi cu gulerel. De ce unii oameni fac sarmale şi prăjituri la pomană şi unii fac varză şi gogoşi? Fiecare după posibilităţile lor,dar este bine sǎ se facă orice. De ce nu este bine să treacă mâţă peste mort, sau pe sub tron? Fiindcă se face vampir. Discuţie realizată de ZĂLIN Loredana, 64

ID prof. in 1997,cu bunica sa Zălin Elena, 87 de ani, ţărancă din satul Croici, comuna Mătăsari TRESTIOARA - DRAGOTEŞTI 500 de ani de ATESTARE DOCUMENTARE Socotesc că problematica socială e mai importantă decât cea politică şi problematica morală mai importantă decât cea socială. La 14 noiembrie 1998, DRAGOTEŞTENII au sărbătorit o taină a sufletului nostru: 500 de ani de atestare documentară. Dovadă că viaţa spirituală este o unitate în diversitate, măreţul eveniment a angajat vârste diferite, profesii diferite, chiar domicilii diferite, toţi care, însă, vibrează la fel, au acelaşi dor. Prima atestare documentară se referă la satul Trestioara şi este din 1498 – 1499, la 31 august, din timpul domniei lui Radu cel Mare (1495 – 1508), prin care numeşte câţiva dregători domneşti („slugilor domniei mele”), cărora li se întipăreşte stăpânirea în mai multe sate de pe Jilţ şi Jiu. Domnitorul împărţea stăpânirile din Trestioara, Gura Jilţului şi din alte localităţi în părţi egale, unor persoane care până atunci stăpâneau în „devălmăşie” (căci existenţa noastră pe aceste plaiuri este milenară). În satul Trestioara (împreună cu „Corobăile”), în prejma anului 1864, locuitorii se compuneau din 102 moşneni deosebiţi, dintre care 20 erau vălpaşi şi 40 clăcaşi. Pentru satele Dragoteşti, o primă documentare o avem din anul 1530, 13 septembrie (7039), când domnul Ţării Româneşti, Vlad Înecatul (1530-1532), fiul lui Vlădiţă Voievod (sau Vladislav) „întăreşte lui Stan, mare ban de Jilţ, moşia „Corimăneşti”, oricât a fost ţinutul Dragoteşti, pentru că „a fost lor veche şi dreaptă moştenire şi cumpărată în zilele bătrânului Radu Vodă””(deci aproximativ tot pe la 1498-1499, ca şi hrisovul menţionării satului Trestioara). Locuitorii satelor Dragoteşti au fost moşneni. Trecutul adânc, autentic, a făcut să vibreze, pe 14 noiembrie, sufletele locuitorilor comunei Dragoteşti, dar şi cele ale celor plecaţi şi stabiliţi în alte localităţi, potrivit slujbei şi destinului – dar a căror inimă a rămas leagănul copilăriei. Uniţi în acelaşi cuget şi aceleaşi simţiri, acordând înaltă cinstire eroilor strămoşi, întâlnirea a fost la Monumentul Eroilor, cuvântul primarului Nicolae Ivancu, un TE – DEUM şi recitalul literar- muzical „Ne aducem aminte eroii” (prezentat de elevii şcolii Corobăi, îndrumaţi de profesoarele Ana Goşa şi Margareta Gureanu), au constituit prima parte a întoarcerii spre începuturi, 65

retrăind în căutarea febrilă a unui spaţiu încărcat de semne, încercând cu nostalgie să recuperăm timpul pierdut, urmele şterse, să desprindem sensurile acolo unde uitarea a ţesut fire dese. În ritm de fanfară (invitată Fanfara Şcolii Populare de Artă şi a Casei de Cultură Novaci), ne-am deplasat spre Căminul Cultural Dragoteşti. Pe traseu, bucuria momentului a cuprins întreaga localitate: cu pâine caldă şi sare, cu ţuică oltenească fiartă sau vin fiert, locuitorii ne întâmpinau la porţi, sporind emoţia marşului universal (o întâmpinare cu totul deosebită a făcut-o familia Cârciu Aristică). Primul popas îl facem în curtea şcolii Dragoteşti, unde se află bustul lui Ion Vâlceanu (şcoala îi poartă numele), şi ne-am aplecat cu pioşenie în faţa ctitorului învăţământului din Dragoteşti, discipol consecvent al ideilor ministrului Spiru Haret. Aici am omagiat dascălii trecuţi în nefiinţă sau pensionari cu o vârstă apreciabilă: Victoria Vlad, Ana Toporâşte, Gheorghe Gridan, Dumitru Toporâşte, Ion Popescu, Melania Popescu, Ion Lupuleţ, Angela Lupuleţ, Ion Păsărescu, Constanţa Păsărescu, Nicolae Vlad. Intrăm în sala Căminului Cultural Drăgoteşti, unde ne întâmpină vernisajul expoziţiei de artă populară locală, organizat impecabil de învăţătoarea Valeria Stogoşelu. Întreaga expoziţie a evidenţiat un sat care, încercuit de tumultul şi trepidaţia lumii moderne, rămâne acelaşi , rămâne el însuşi. Aici, timpul pare a respira în eternitate. Aici , clipa pare a se fi oprit sub grelele troieniri ale unei istorii ce se confundă cu însăşi veşnicia neamului. Acest sat simbolic, al nostru, rămâne, cum spuneam – acelaşi, teafăr, prin anotimpuri, ani, epoci, asemenea satului românesc, asemenea istoriei lui. Acest loc în care s-a născut veşnicia, rămâne veşnic – cu toate valorile şi comorile, cu toate limpezimile şi enigmele cu toate formele artei şi civilizaţiile străvechi şi originale. Vernisajul expoziţiei pare o oază suspendată dincolo de timp, de mişcare, un loc în care timpul, mişcarea, par a rămâne în prag. Activitatea sa continuă cu simpozionul „Istorie şi contemporaneitate”. Prima intervenţie este a vârstnicului dascăl pensionar, fost inspector şcolar – jud. Dolj, Georgică Păsărescu, care lansează monografia comunei Dragoteşti, întocmită de domnia-sa. O valoroasă monografie a satului natal, o creaţie spirituală remarcabilă. Ea este rodul unei preocupări de o viaţă împlinită de temei şi modestie, cu neînduplecare şi discreţie, cu trudă şi jertfă, cu probitate ştiinţifică şi cu afecţiune umană. E mai mult decât o carte, este o legitimare a unei vieţi, a unei cariere. O moştenire!... Au urmat alocuţiunile reprezentanţilor Prefecturii şi Consiliului Judeţean Gorj, precum şi intervenţii, domnii: prefect Manta Pantelimon, Popescu Cornel – vicepreşedinte al Consiliului judeşean, deputat Ştefan Popescu Bejat (fiul localităţii), Nicolae Ivancu – primarul localităţii, Domnica Graure – profesoară, Vlad Nicolae – învăţător pensionar, Doru Fometescu – medic, Viorel Gârbaciu – consilier şef al Inspectoratului pentru Cultură Gorj, Ion Mocioi – profesor, 66

Nicolae Vânătoru – directorul Şcolii Populare de Artă, jurist Gheorghe Vâlceanu – preşedintele Camerei de Comerţ (fiu al localităţii). Cu emoţie s-a atins tot ce a aparţinut unui timp îndepărtat sau prezent ori s-au întrezărit direcţii pe care le vom parcurge în plan economic, social-cultural, în domeniul educaţiei, învăţământului, sănătăţii. Trecutul a devenit un spaţiu familiar, comunicând cu noi, dezvăluindu-şi tainele, oglindindu-şi existenţa fragilă în fiinţa noastră. Intrând în istorie, făceam istorie. A fost o lecţie de cultură autentică, curiozitate veşnic nesăturată de a şti, dar şi aceea de a trăi, de a pătrunde, de a te amesteca cu viaţa, de a nu rămâne străin şi îndepărtat de nici un caz al existenţei, al minţii ce judecă, al inimii ce crede sau se îndoieşte, al sentimentului în drama bucuriei sau a durerii. S-au armonizat binele şi frumosul în spiritul real al devenirii şi eternităţii . Totul s-a încheiat cu un spectacol folcloric unde, Formaţia de dansuri a copiilor şi grupul de naişti şi fluieraşi au fost la înălţime (înv. M. Păsărescu şi înv. P. Păsărescu). Au urmat hore populare, activităţi sportive. Consiliul Local Dragoteşti a înmânat – cu prilejul sărbătoririi a 500 de ani de atestare documentară – DIPLOME DE ONOARE pentru aportul de trudă şi suflet la propăşirea moral-spirituală şi materială a locuitorilor acestui străvechi sat românesc. Au fost invitaţi reprezentanţi ai Radio Craiova, TV. Tg-Jiu. Am participat şi eu la această sărbătoare. Fiinţa mea a fost nu doar tulburată, restructurată, radical modificată, ci mai aproape de adevăr, oricum înlocuită cu alta, în care cea dinainte aproape că nu se mai regăseşte decât, poate, în ce priveşte învelişul. A scrie despre satul meu este semnul iubirii şi al credinţei în trăinicia existenţei, în datini, în oameni. Profesor Domnica GRAURE Director al Şcolii Corobăi – Dragoteşti SUBREDACŢIE „MURMURUL JILŢULUI Runcurel 375 ani de existenţă 1624 (7132) ianuarie 14. Scris-am noi, Nicola şi Arca, acestu al nostru zapis sv<e>ntie mănăstire Tismenei, pentru că au lăsatu maica noastră Mărina să se îngroape la mănăstirea şi ş-au dat parte ei de moşie de la Roşiia şi de la Runcurel câtă să vă alege de în câmpu şi de în pădure peste totu hotarul, de noi încă să fie dată. Şi-încă am mai dat şi 1 sfintă să fie mică noastre pomeană şi sfânta mănăstire,moşie moşten<ire> şi ohabnică. Iar cine să va afla de ruda noastră să întoarcă acestă tocmi…….cu părinţii de 67

în sf<â>nta mănăstire, să fie procletu şi anathima de domnulu dumnezeu şi de 318 sv<i>nţi părinţi de Nechii. Mărturie este: Staico pop<a> de în Dărmocsa, de în Târg, Andriţa şi Gherghi, Pavel, feciorul lu Udrişt<e> şi jupăneasa Dochii şi jupăneasa Anuca şi fie-său Stoica de Şămoneşt<i> şi Anatasie unche-său. Eu Nicola. Eu Arca <Pe verso:> Gorj de Ploştină. Arh. St. Buc., M-rea Tismana, CXVII/10 Orig. Rom., hârtie, două peceţi aplicate. 110 ANI DE ÎNVĂŢĂMÂNT ÎN MĂTĂSARI DEZVOLTAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ÎN MĂTĂSARI Diverse documente, acte de vânzări, cumpărări de moşii precum şi cărţi de judecată întocmite şi semnate de oamenii de pe aceste meleaguri, demonstrează că scrisul a fost cunoscut de un grup restrâns, din timpuri vechi, în comuna noastră. După unele date transmise oral şi păstrate până azi de generaţiile de bătrâni, înainte de domnitorul Cuza – prin anii 1850-1860 – Ion Dascălu îi învaţă pe copii buchiile – probabil făcându-le pe nisip aşezat în lădiţe după cum afirmă bătrânii satului. Legea instrucţiunilor din 1864 prin care se punea bazele unui sistem de învăţământ unitar în teorie şi care prevedea obligativitatea instrucţiunii primare pentru copiii între 8-12 ani a fost aplicată numai parţial deoarece şcoala ca unitate de învăţământ a luat fiinţă la Mătăsari în anul 1893 – deci anul acesta sărbătorim 110 ani de învăţământ în Mătăsari, fără însă a avea local propriu şi funcţionând prin case particulare. În anii 1893-1894 a funcţionat ca învăţător Constantin Mîndruleanu care avea înscrişi într-o sală de cultură închiriată (la Zoiţa Constantin şi Popescu Ion) – 76 copii din care au promovat patru clase doar 18 elevi, iar cinci clase 2 elevi. Spre sfârşitul secolului Legea din 1864 a fost modificată cu „Legea învăţământului primar” din 1893 (Tache Ionescu): completată în 1896 (Petre Poni). Şi prin cele două legi ale lui Spiru Haret – „Legea învăţământului secundar şi primar” (1899) – au constituit progrese pe linia organizării învăţământului şi a conţinutului acestuia. Între anii 1894-1895 a funcţionat ca învăţător Velican Ion urmat de M.C.Popescu (1895-1898), Pupăzeanu Gheorghe 18999-1900, Nicolae Geamănu 68

1899-1904 din satul Temişeni. După 1909 au funcţionat Păsărescu Gheorghe, Păsărescu Vasile 1909-1940, Tutilă Gheorghe, la al doilea post înfiinţat în 1924, Nicolae Dragotoiu, Dăescu Ignat, Tănăsoiu Constantin, Vâlceanu Constantin, Păsărescu Aneta, Ursu Gheorghe, Stăniloiu Elisabeta, Gridan Gheorghe, Popescu Ion, Draga Gheorghe, Draga Elena, Stoichiţoiu Maria şi alţii. În anul 1900 la Runcurel s-a construit o şcoală cu o singură sală de clasă unde erau înscrişi 64 elevi, dintre care 61 la clasele I-IV şi 3 la clasa a V-a, din care au promovat 39 de elevi. După 1900 s-au pus oarecare baze materiale în învăţământul din satul Mătăsari prin construirea unui local de şcoală cu o sală de clasă şi o cămăruţă pentru păstrarea arhivei şcolare şi de cancelarie pentru învăţători. Erau înscrişi la cursurile şcolare în anul şcolar 1900-1901, 97 elevi în clasele I-IV şi cinci elevi în clasa a V-a promovând doar 38 elevi dintre care trei elevi din clasa a V-a. Începând cu anul 1924 numărul elevilor a crescut înfiinţânduse al doilea post de învăţător. Perioada 1916-1918 a constituit un regres pentru activitatea şcolară. În perioada anilor 1918-1944 regimul parlamentar burghez a dus o politică şcolară care s-a caracterizat prin intensificarea tendinţelor de dezvoltare a învăţământului românesc – burghezia fiind clasă progresivă. Legea învăţământului primar al statului şi primar normal din 1924, a doctorului Constantin Angelescu prevedea ca şcoala primară să fie prelungită cu trei clase supraprimare – această măsură a constituit un pas înainte în legislaţia şcolară românească după cum reiese din „Istoria învăţământului din România”. Această măsură n-a dus la micşorarea analfabetismului – care se menţinea la o cotă ridicată totuşi. În 1924 după cum reiese din documente: - în Mătăsari erau 508 neştiutori de carte din 1411 locuitori, dintre care 860 erau femei. - În Brădet erau 298 neştiutori de carte din 877 locuitori - În Croici (în anul 1930) erau 236 neştiutori de carte din 426 locuitori, din care 229 erau femei. În anul 1914 – satul Brădet avea o şcoală construită din lemn unde erau înscrişi 66 elevi şi frecventau 55, iar de promovat au promovat doar 38 elevi. Lipsa localurilor de şcoală a determinat cetăţenii satelor să se adreseze organelor judeţene pentru a-i sprijini în acest sens. Astfel, comitetul de construcţie al şcolii Croici se adresează la 4 iulie 1924 Prefecturii judeţului Mehedinţi să le aprobe o sumă de bani pentru a putea să continue lucrul mai departe la localul de şcoală început. Revizoratul şcolilor din judeţul Mehedinţi prin adresa 4987 din 29 octombrie 1926 către prefectura judeţului arată starea precară în care se găsesc foarte multe localuri de şcoală 69

din judeţ printre care şi Runcurel şi cele pentru 1927 un milion de lei, subvenţia arătând că pentru construcţii şi reparaţii s-au prevăzut doar 200 de mii lei. În 1928, Maria Dădălău din Croici înaintează Ministerului de Interne o petiţie prin care arată că primăria nu a plătit chirie pentru localul închiriat din 1926. Pretorul răspunde că n-a existat un contract între primărie şi reclamantă iar comuna nu poate să-i achite plata „fiind săracă” – adică primăria nu avea fonduri. Din aceste cauze, în 1934, a început construirea unui nou local de şcoală cu ajutorul cetăţenilor, în acest scop fiecărui locuitor – cap de familie îi era impusă plata unei sume între 100 şi 200 lei, după posibilităţile familiei respective. Cetăţenii, conform documentelor, au făcut sacrificii foarte mari pentru a se termina localul de şcoală dar nu s-a finalizat decât parţial ; de altfel este edificator un proces verbal din 11 ianuarie 1939 care precizează că localul şcolii cel vechi este în stare de ruină, iar cel nou nu este încă terminat. În perioada celui de-al II-lea Război mondial învăţământul din comuna Mătăsari are de suferit deoarece bărbaţii erau pe front şi la catedre vor preda doar femei – totuşi şcoala nu s-a închis. Învăţământul, după 1945 a continuat să se dezvolte aici funcţionând şi clase V-VII, putând să înveţe carte nu doar copiii din Mătăsari ci şi cei din Dragoteşti. Baza materială s-a dezvoltat mult şi copiii au dovedit interes pentru carte de aici pornind spre liceu şi apoi spre facultăţi, elevii bine pregătiţi care s-au răspândit în toată ţara – de la muncitori până la medici, profesori, oameni politici, diplomaţi, oameni de cultură. Istoria învăţământului din Oltenia În Ţările Române – ca pretutindeni în Europa – imediat după înăbuşirea Revoluţiei de la 1848 a urmat o perioadă de dominare, pe plan politic, a forţelor sociale conservatoare. Mersul firesc al istoriei n-a putut fi,însă, oprit. Aspiraţiunile care au animat activitatea revoluţionarilor români de la 1848- în rândul cărora s-au aflat numeroşi dascăli ai şcolii oltene aveau să se împlinească treptat, începând chiar deceniul următor: Unirea Principatelor(1869), împroprietărirea ţăranilor (1864), Dobândirea independenţei de stat (1877)- toate aceste izbânzi de importanţă istorică devenind premise ale marii înfăptuiri din 1918: desăvârşirea unităţii de stat a României. în ansamblul importantelor prefaceri ce au avut loc, în perioada 1848-1918, pe plan social, economic, politic şi cultural, învăţământul de toate gradele a cunoscut, cum era şi firesc o serie de importante transformări, determinate de evoluţia continuă a societăţii româneşti şi a adus o contribuţie remarcabilă la asigurarea forţei de lucru calificate, pentru inteprinderile şi instituţiile societăţii capitaliste la ampla manifestare a geniului creator al poporului român în domeniile ştiinţei, tehnicii, literaturii şi artei. 70

Încă din deceniul al şaselea al secolului trecut în domeniul politicii şcolare s- au impus trei direcţii fundamentale: extinderile capacităţii de instruire a maselor, organizarea instituţiilor de învăţământ superior şi orientarea învăţământului cu faţa către principalele cerinţe ale economiei Naţionale.Aceste idei au fost clar exprimate de domnitorul Alexandru loan Cuza în mesajul domnesc din 6 decembrie 1859: «eu ţin numaidecât ca fiecare locuitor să ştie în curând a scrie şi citi (-..), ştirea de azi a României şi viitorul ei cer numaidecât o facultate de ştiinţă economică şi administrativă, precum şi o facultate de ştiinţă agronomo - industrială şi comercială;(...) doresc ca, într-un viitor apropiat, un doctor în agronomie să ajungă în ţară la aceeaşi considerare şi avantaje materiale precum un doctor în litere.»Învăţământul românesc a înregistrat un serios pas înainte în urma aplicării în viaţă a principalelor prevederi ale Legii asupra instrucţiunii din 1864- prima lege şcolară a statului naţional român, document cu caracter democrat îndeosebi prin decretarea caracterului general, obligatoriu şi gratuit al învăţământului primar. Câteva legi şcolare succesive, elaborate şi promulgate în perioada când la conducerea învăţământului s-au aflat miniştrii Take lonescu, Petru Poni, dar mai ales Spiru Haret, au aşezat pe baze noi, superioare, întregul proces de învăţământ. În aceste condiţii, se accelerează construcţia localurilor deja, creşte simţitor gradul de cuprindere în învăţământul primar a copiilor de vârstă şcolară, se fac evidente progrese în acţiunea de pregătire a cadrelor didactice, se organizează un însemnat număr de biblioteci şcolare, se perfecţionează metodele de predare şi se îmbunătăţeşte calitatea materialului didactic; se lărgeşte simţitor accesul fetelor la învăţătură, se pune accentul mai mare pe învăţământul cu caracter practic, profesional. Ca urmare, organizarea ,conţinutul, nivelul şi calitatea învăţământului din România devin comparabile cu cele existente în ţările avansate ale Europei. Legea instrucţiunii din 1864 n-a prevăzut măsuri în vederea asigurării condiţiilor materiale necesare pentru traducerea în viaţă a unora din prevederile sale esenţiale.Nevoia făcută din şcoli : numărul redus al cadrelor didactice, condiţiile grele de trai ale ţărănimii, însăşi starea socială generală, au făcut ca această lege să nu poată fi aplicată decât în mică măsură. Învăţământul secundar este frecventat mai ales de tinerii proveniţi din păturile sociale înstărite şi mijlocii. Deşi Vodă Cuza dorise o şcoală realistă, planurile de învăţământ ale liceului păstrau încă o orientare dominant filologică şi clasicistă. Şcolile cu orientare practică – denumite Şcoli reale – care păstrau tineretul pentru exercitarea unei arte sau profesiuni, se bucurau de mai puţin prestigiu decât liceele, ele erau şi mai puţine. Învăţământul pentru fete continua să rămână inferior celui destinat băieţilor. Menţinerea unui mare număr de şcoli particulare şi confesionale şi a religiei, ca principală disciplină de studiu, frâna, de asemenea, dezvoltarea învăţământului românesc. Proletariatul român – care, în această perioadă, începe să organizeze, să-şi creeze cercuri socialiste, organe de presă, iar în 1893, un partid propriu, Partidul 71

Social Democrat al muncitorilor din România – relevă caracterul de clasă al învăţământului şi necesitatea luptei pentru democratizarea lui reală, militează activ pentru un învăţământ, «cu adevărat » laic, gratuit, obligatoriu şi «integral » pentru toţi copiii oamenilor muncii, fără deosebire de naţionalitate şi religie. Programul adoptat în 1893, mai prevedea între altele : dezvoltarea învăţământului profesional şi agricol, acordarea unui sprijin material real prin organizarea de cantine şcolare şi asigurarea de ajutoare sub formă de îmbrăcăminte, hrană şi cărţi copiilor săraci. NIŢĂ VICTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTUL PARTICULAR DIN OLTENIA În Oltenia, ca pretutindeni în ţară, într-o vreme când şcolile publice, considerate adevărate focare ale revoluţiei, au fost, cu vrăjmăşie închise, iar dascălii lor prigoniţi, arestaţi şi condamnaţi, flacăra ştiinţei de carte a continuat să lumineze prin intermediul unui însemnat număr de şcoli şi pensioane particulare. O bună parte din profesorii şi educatorii care au slujit aceste şcoli erau oameni cu experienţă deja câştigată şi valoroasă în domeniul învăţământului, dascăli competenţi, pasionaţi şi entuziaşti, dornici să-şi aducă contribuţia la luminarea poporului. Referindu-se la şcolile particulare din Oltenia în perioada 1848-1864 trebuie să scoatem în evidenţă fapta patriotică a numeroşi cetăţeni şi, în primul rând, pe cea a lui Ştefan Româneanu din Craiova. Iubitor de cultură şi doritor ca fiicele oltenilor de condiţie mai modestă să capete învăţătură de carte şi să se bucure de «buna creştere», acest vrednic cititor de şcoală a cumpărat «casa» pentru şcoala de fete, ce avea să-i poarte numele, şi şi-a lăsat toată averea pentru întreţinerea ei. Şcolile şi pensioanele au avut, în acele vremuri de grea încercare pentru şcoala românească, un rol pozitiv, deosebit de important, în acţiunea de răspândire a ştiinţei de carte în rândurile tinerilor. Printre şcolile particulare din Oltenia amintim : - şcoala din Cerneţi - Mehedinţi - şcoala de băieţi din Turnu Severin - şcoala de fete din Cerneţi - şcoala de fete din Turnu Severin - şcoala de băieţi din Caracal Şcoli particulare în judeţul Gorj- Institutul Săvoiu Reprezintă prima şcoală particulară de fete din Târgu-Jiu şi a luat fiinţă în anul 1855. În acest an, la 16 ianuarie, Constantin Săvoiu îl înştiinţează pe magistratul 72

Târgu-Jiului că dăruieşte seliştea sa şi că «se obligă» în acelaşi timp, «a clădi pe acest loc un edificiu de zid, cu cheltuiala de la sine», în vederea organizării unei şcoli pentru fetele din oraş. La 25 februarie 1855, magistratul Târgu-Jiului informa, în legătură cu gestul acestui «om de bine», despre «dorinţa» locuitorilor oraşului de a înfiinţa o şcoală de fete unde, pe lângă obiectele predate în limba română, «să fie şi un profesor de limbă străină», şcoală în care «fiicele de părinţi scăpătaţi să poată lua o educaţie îngrijită şi mai apropiată de datoriile de bună soţie şi mamă». Tot în Târgu-Jiu funcţionase din toamna lui 1845, o şcoală mixtă. Frecventată de fiicele bogătaşilor din Târgu-Jiu, această şcoală îşi încetează existenţa la 10 octombrie 1863, când se va unifica cu Institutul Săvoiu.În anul şcolar 1862-1863,institutul Săvoiu era frecventat doar de 23 de eleve. Din 1867 Hermina lodie a ţinut în Târgu-Jiu o «şcoală particulară pentru fete», cu învăţături în limbile franceză şi germană, lucru, desen, pian. Mult mai târziu, abia în 1905, apar alte trei noi şcoli: una profesională, condusă de El. Costescu, cu 64 de eleve, o şcoală de băieţi condusă de N Bobancu cu 55 de elevi şi o şcoală catolică cu 60 de elevi. Şcoli particulare în judeţul Romanaţi- Şcoala de băieţi din Caracal Această şcoală a fost înfiinţată în anul 1849 de Arisrides Mavrocordat. Numără 26 de elevi. Dintre aceştia, unii proveneau de la sate. Această şcoală îşi desfăşura învăţăturile în limbile: română, greacă şi franceză, după o programă care cuprindea: citirea, scrierea, caligrafia, istoria sfântă, aritmetica.În 1850 învăţau aici 18 elevi. Şcoala de limba română a lui lon Stoicescu Funcţiona cu 27 de elevi în 1850. Este interesant de menţionat că lon Stoicescu preda lecţiile după sistemul lancasterian. În alte şcoli particulare în limba română se învăţa, de regulă, citirea după ceaslov, octaih sau psaltire, scrierea după model şi «ceva socoteli». Şcoala de fete din Caracal. La 9 iulie 1857, locuitorii oraşului Caracal se adresează la domnie, solicitând înfiinţarea unei şcoli de fete în oraşul de reşedinţă al judeţului Romanaţi. Cu toate cheltuielile necesitate de buna organizare şi funcţionare a şcolii, ei solicită totuşi un ajutor de 300 de lei pe lună din fondul Casei şcolilor. În anul şcolar 1860-1861, şcoala era frecventată de 72 de elevi. Şcoala de ţârcovnici loan Truţulescu, conducătorul şcolii publice din Caracal, raporta Eforiei că, începând cu luna iulie 1852, protopopul judeţului a început să atragă copiii din oraş şi de la sate, pe care îi învăţa cântări, citire, scriere, catehism, istorie sfântă şi «oarecare lucrări de aritmetică». larna se adunau până la 30 de elevi. 73

Şcoli particulare în judeţul Mehedinţi Şcoala din Cerneţi Încă din 1849, ţinea aici o şcoală cu învăţături în limba română dascălul lon G. Ruptureanu. În 1850, şcoala lui avea 93 de elevi, iar cea a lui Antonie Ţucăr avea 21 de elevi. Îndată, după închiderea şcolilor, în noiembrie 1848, la Cerneţi continua şcoala condusă de Antonie Ţucăr.În septembrie 1849, şcoala funcţiona cu trei clase şi număra 15 elevi, toţi români. Şcoala de băieţi din Turnu-Severin Sunt cunoscute aici unele pensioane în Iimba germană deschise de August Olnersong (1857), Friederic Roeser şi Antonie ,Ţucăr. În anul şcolar 1859-1860, funcţiona aici un pension de băieţi care avea doi institutori şi cuprindea un efectiv de 35 de elevi. Şcoala de fete din Cerneţi Încă din anul 1849, la şcoala particulară pe care o ţinea aici lon Ruptureanu, învăţau, la un loc cu băieţii şi unele fete . Învăţătoarea se obliga ca la fiecare trei luni să ţină «un mic examen», iar la şase luni examenul «formal». În şcoală vor fi primite până la 15 eleve. Şcoala de fete din Turnu Severin Şi aici, la început, fetele învăţau la un loc cu băieţii. La 19 noiembrie 1854, G.Brăileanu, institutorul de clasa l şi a ll-a de la şcoala publică a acestui oraş, arată Eforiei şcolilor că “ţăranii şi negustorii săraci” nu pot plăti pentru o şcoală privată şi, atunci, copiii lor rămân “în întuneric”, fără învăţătură de carte. Popescu Alina Televiziunea este o modalitate de a informa, educa şi nu în ultimul rând de a forma noi oameni pentru viitor. Nu putem spune că ceea ce se difuzează pe postul naţional de televiziune este întotdeauna benefic telespectatorului, dar atâta timp cât «piaţa» cere un anumit tip de emisiuni, televiziunea le «comercializează». Oamenii s-au uitat pentru prima oară la televizoarele cu carcase mari de lemn şi cu diagonala ecranului de douăzeci de centimetri şi au afirmat că televiziunea nu va avea succes niciodată. Respinsă la început ca o jucărie nouă, scumpă şi nesemnificativă, ea a cucerit apoi lumea, afectând vieţile oamenilor în moduri în care nimeni nu le credea posibile. Datorită evoluţiei rapide a tehnologiei, televiziunea a ajuns să fie foarte bine cotată şi bineînţeles plătită foarte bine pentru serviciile prestate, astfel audienţa unui post de televiziune reiese din taxa plătită de societăţile de cablu, pe număr de abonat al postului respectiv, taxă ce se plăteşte la un anumit interval de timp. Am putea spune că din orice emisiune difuzată pe postul de televiziune 74

putem învăţa ceva, atât timp cât educaţia dată de cei din jurul nostru este bună şi capacitatea noastră de a separa binele de rău are o temelie solidă. Atâta timp cât ştii ce este într-adevăr rău reuşeşti, dintr-o emisiune care promovează lucruri neortodoxe, să găseşti şi să iei partea bună a acestor lucruri. Din momentul în care televiziunea a putut să se extindă, au luat naştere posturi ce au o anumită tematică, astfel în momentul când nu-ţi place ceea ce vezi pe un post TV ai posibilitatea de a comuta pe un altul. Sunt telespectatori care condamnă televiziunea acuzând-o de promovarea violenţei, sexualităţii, limbajului vulgar etc. După o lungă perioadă în care aceste acuzaţii au persistat CNA-ul a luat măsuri şi a interzis difuzarea pe post a: materialelor realizate de echipa ştirilor care au scene unde victimele sunt minori sau unde apare sânge; filmele şi emisiunile ce promovează violenţa, sexualitatea etc. pentru ca minorilor să li se reducă numărul surselor din care pot culege informaţii dăunătoare educaţiei şi formării lor. Televiziunea trebuie să fie un mod de relaxare, de divertisment, de delectare, graţie evoluţiei rapide a tehnologiei. Paleta diversificată a celor care constituie «telespectatorii» este în continuă schimbare, deoarece televiziunea pierde şi câştigă telespectatori, astfel realizându-se un echilibru existenţial al ei. Poate viaţa noastră, fără existenţa televiziunii, ar fi mai mult decât goală, plictisitoare chiar pentru cei care şi-au făcut, din vizionarea unui film, un viciu. Pentru aceştia, ea constituie parte componentă a vieţii, dat fiind faptul că te introduce într-o lume cu totul diferită de cea în care trăieşti şi te poate face să treci de la o stare de spirit la alta, foarte uşor. Cel ce realizează grila de programe are grijă, ca într-o zi să existe emisiuni şi filme care să poată să atingă atât tristeţea, ce există în sufletele multor oameni dar şi bucuria lor. Filmele sunt difuzate, de obicei nuanţat, întocmai pentru a-l putea transpune pe cel ce le vizionează într-o altă stare decât se află el în momentul respectiv sau pentru a o aprofunda pe cea deja existentă. Aici intervine logica celui ce doreşte să urmărească un film, el decizând care este starea de spirit şi dacă doreşte să o aprofundeze sau să o depăşească. Televiziunea creează şi promovează imagini, astfel au luat naştere emisiunile care caută să aducă pe micul ecran tinerii talentaţi.Încearcă să ofere posibilităţi de afirmare şi acelora care nu credeau că vor putea ajunge «pe sticlă». Majoritatea emisiunilor care-i promovează pe tineri, sunt pe linie muzicală. Astfel ea creează aşa zisele «vedete»; acele imagini pe care majoritatea tinerilor le iau drept modele, neştiind că sunt uneori decât persoane care vor să epateze şi că sunt multe lucruri care se ascund în spatele ecranului. Nu neapărat o persoană mediatizată este un model pentru cei din jur, pentru că poate, ceea ce ea vrea să propage este malefic celor din jurul său. Este uşor să ajungi în televiziune dar mai greu, însă, este să te poţi menţine acolo şi să continui să urci pe cele mai înalte 75

culmi.

Intelectualii consideră televiziunea un mijloc de informare, de a putea fi în strânsă legătură cu tot ceea ce se întâmplă în lume. Cred că pentru ei, însă, ea nu poate fi un mijloc de a uita de lumea în care trăiesc, de a evada din ea. De cele mai multe ori ea ne ajută să ne cunoaştem mai bine punându-ne faţă în faţă cu problemele existente deja în viaţa noastră dar de care noi ne ascundem. Cred că televiziunea este o prelungire a realităţii, în care noi existăm prin prisma unui actor. Sunt multe mesaje pe care televiziunea ni le transmite dar pe care noi ori nu le putem percepe la adevărata lor valoare, ori nu le observăm existenţa, pentru că, în loc să progresăm, să ne emancipăm, dat fiind faptul că avem posibilitatea de a vedea modul de viaţă al celor din Occident, mergem spre un pol opus celui despre care vorbeam şi acumulăm date în defavoarea noastră. Televiziunea presupune mai multă atenţie, mai mult discernământ din partea telespectatorului în momentul în care stă în faţa televizorului. Trebuie să poată, în momentul în care a terminat de vizionat o emisiune, un film, să poată să tragă o concluzie, să aibă o părere formată asupra a ceea ce a văzut. Televiziunea este un mod de viaţă! Boulean Maria Alexandra Învăţătorii. Selecţionarea şi pregătirea lor. Alegerea candidaţilor. S-a afirmat că, în general, învăţătorii satelor au fost clerici, fii de preoţi sau ţârcovnici, cântăreţi ai bisericilor. De la început, din primele circulare privind organizarea şcolilor de la sate, când se aminteşte de cei care vor trebui să predea învăţăturile, se scrie că aceştia vor fi căutaţi din rândul tinerilor ţărani „feciori de preoţi sau alţii”, cântăreţi sau „grămăticii de pe la biserici”. Datele rezultate din cercetarea materialelor de arhivă ne arată, însă, că majoritatea învăţătorilor erau uimiţi „mirenii”, fii de ţărani, în mare parte birnici. Iată, de pildă, că în judeţul Gorj, din 179 de învăţători, existenţi la 5 aprilie 1845, 137, deci 77%, erau fii de birnici, 26 – fii de preoţi, adică 14,5%; şi 16, adică 8,5% erau fii de diaconi, de mazili sau chiar de boieraşi. La Mehedinţi, din cei 263 de învăţători, aflaţi în slujbă în anul 1843, 213 erau fii de birnici, (adică 81%); restul erau fii de preoţi, diaconi, mazili, boieri de neam. La Vâlcea, cei mai mulţi învăţători erau, de asemenea, fii de birnici. După situaţia din 1845, din totalul de 172 învăţători, 119 erau fii de birnici, boieri şi negustori. În acest judeţ, 8 învăţători erau fii de boieri, unii din ei exersau şi profesia de avocat. 76

În judeţul Dolj, din cei 180 de învăţători existenţi la 1 ianuarie 1844, doar câţiva, erau fii de preoţi, restul erau mireni, fii de moşieri şi, mai ales fii de clăcaşi. La Romanaţi, după situaţia întocmită de profesorul Zaharia Boerescu, în 1843, situaţia celor 102 învăţători era următoarea: 59 fii de mireni, dintre care un fiu de „boiernaş”, fii de diaconi, şi, 32 fii de preoţi. În general, învăţătorii satelor erau tineri. În unele cazuri vârsta lor era trecută de 40 de ani, în timp ce altele nu atingeau nici măcar pe cea de 15 ani. Candidatul satului Veleşti, din plasa Amaradia, judeţul Dolj, de pildă, avea 14 ani iar cel din Rojeniţa,plasa Dumbrava de Sus, tot din Dolj, avea 13 ani. Într-un judeţ, învăţătorii erau mai în vârstă, acesta este judeţul Gorj. În 1841, profesorul N.A. Craiovescu arată că 2/3 din învăţătorii judeţului sunt în vârstă şi că se străduieşte să-şi facă o „rezervare” de tineri. Listele întocmite de profesorii şcolilor normale, prin care raportau Eforiei situaţia învăţătorilor din judeţ sunt bogate în date. Ele cuprind rubrici privind: data numirii (an, lună, zi), numele şi prenumele, în ce sat e învăţătorul, dacă locuieşte la şcoală, aproape sau departe de şcoală, peste ce sat sau sate alăturate e învăţător. De obicei, candidaţii la învăţători erau recomandaţi de către sate, în special de către aleşii satului. Toţi candidaţii participau la pulsurile de pregătire, care se organizau pe lângă şcoala publică a judeţului. Autoritatea centrală a şcolilor prevăzuse iniţial ca pregătirea candidaţilor să se facă şi în şcoală de la Reşedinţa plăşii, numită „şcoală preparentă”; sau „preparandană”. Ei trebuiau să locuiască şi să mănânce undeva, să aibă suficiente obiecte de lenjerie şi îmbrăcăminte pentru cărţi, etc. . Trebuie să reţinem că cea mai mare parte din ei erau fii de clăcaşi, lucrau, de regulă, la munca câmpului, alături de părinţii şi familiile lor. Şi în plus, ei nu şedeau la oraş 1-2 zile, ci câte 4-5 zile. Satele primiseră depoziţii să li se dea acestora, cu anticipaţie, jumătate din dreptul ce li se cuvenea, ca simbrie, pe un an, adică un leu de fiecare familie. În multe locuri, însă, strângerea acestui leu a constituit o mare greutate. Cei săraci, deşi binevoitori, n-aveau de unde să-l dea, în timp cei înstăriţi se sustrăgeau, sub diferite pretexte, în mod sistematic, de la această contribuţie. Conştiinţa insuflată de către şcoala lui Gheorghe Lazăr, patriotismul lor fierbinte, dorinţa de a contribui la luminarea neamului, le-a dat puteri să învingă numeroase greutăţi ivite în cale, precum şi împotrivirea unui regim care nu prevedea cu ochii buni acţiunea de ridicare a poporului din cultură. Modul în care au acţionat aceşti dascăli patrioţi, hotărârea cu care şi-au jertfit timp şi sănătatea pentru luminarea poporului constituie o luminoasă pildă, demnă 77

de urmat, pentru generaţiile de azi şi cele viitoare de învăţători şi profesori. Candidaţii veneau la centru de judeţ, pentru pregătirea „în rate”, nu toţi la aceeaşi dată. De obicei, îi adunau sub cârmuiri, de plăşi. Şi-i trimiteau la şcoala normală. În şcoala normală, învăţătorilor li se predau de la început, lecţii din programa prevăzută pentru clasa I şi a II-a de la şcoala începătoare. Dacă, la început, programa pentru pregătirea candidaţilor de învăţători se rezuma doar la cunoştinţele de clasa I şi a II-a începătoare, mai târziu, ea s-a extins şi asupra celor din clasa a III-a depăşind-o chiar. De fapt, candidaţilor nu li se acorda titlu de învăţător dacă nu posedau şi cunoştinţe prevăzute pentru clasa a III-a. Programul pentru lecţiile candidaţilor era în număr mare, încă de la începutul lui aprilie 1838. Eforia arată că acestora trebuie să li se predea lecţii de citire pe table lancasteriene şi de scriere caligrafică, cele patru „lucrări ale aritmeticii” cu numere „frângeroase”, „toate rugăciunile”, care sunt „mai de căpetenie” la „închinăciune” şi la biserică, precum şi cântări bisericeşti. Candidaţii frecventau cursurile de pregătire mai multe veri la rând (3-5 ani). În fiecare an, ei încheiau aceste pulsuri cu un examen. Eforia şcolilor a adus la cunoştinţă profesorilor de la şcolile normale cerinţe privitoare la nivelul de cunoştinţe pe care trebuie să-l posede un candidat spre a putea primi titlul de învăţător. Profesorul şcolilor normale din Tg-Jiu înainta, la 3 iulie 1840, o listă cu numele a 39 de candidaţi propuşi a li se da numirea de învăţători. În acest document sunt date unele preţioase relaţii în legătură cu examenul la care au fost supuşi, precum şi notele obţinute de ei. Fuseseră examinaţi la: scrierea dictando, citirea pe tabele şi pe cărţi, caligrafia, armetica, cu numere întregi şi frângeroase, regula de trei, regula de tovărăşie şi de dobândire. Nivelul bun de pregătire, demonstrat de candidaţi l-a determinat pe profesor să-i propună pentru acordarea titlului de învăţător numai după doi ani de pregătire, cu toate că Eforia stabilise ca titlul de învăţător să fie acordat candidaţilor care „vor stărui neclintit” timp de cinci ani. În 1844, profesorul de la Tg-Jiu trimite Euforiei catalogul general cu rezultatele de învăţătură ale candidaţilor „pe perioada de primăvară”, adică de la 1 mai la 30 iulie. La acest catalog el anexează şi programa cunoştinţelor cerute candidaţilor care fuseseră grupaţi în funcţie de nivelul lor de cunoştinţe. După cum am mai arătat pregătirea învăţătorilor în şcolile normale a continuat tot timpul, în perioada 1838-1840, pregătirea învăţătorilor urma să se facă şi în „şcolile preparande”, câte una din fiecare plasă, de obicei cea mai bună dintre ele. Materialele de arhivă ne arată că spre deosebire de situaţia existentă în judeţele din celelalte regiuni ale ţării din Oltenia au funcţionat şi şcoli 78

preparande. Titlul de şcoală preparandă îl găsim folosit destul de des, mai ales în corespondenţa şcolii normale din Tg-Jiu. O astfel de şcoală era socotită cea care o ţinea sub revizorul de plasă. Profesorul şcolii normale din Tg-Jiu scria Euforiei la 17 mai 1839 că pregătirea candidaţilor de învăţător avea loc în alt local de şcoală şi că el nu putea fi mereu prezent şi acolo. În aceste condiţii, l-a angajat ca ajutor, pe Ioan Marinescu. Acesta terminase „cu bună ştiinţă” doar „câteva clase umanioare” la şcoala din Craiova. La 17 martie 1838, Ioan Maiorescu arăta Eforiei că se apropie de sosirea candidaţilor şi, la Mănăstirea Obedeanu, nu mai pot fi primiţi, deoarece numărul candidaţior care învăţau aici trecea de 200.Îngrijorat de situaţia raportată, Eforia propune şcolii centrale din Craiova că, pentru pregătirea candidaţilor, să se facă un umbrar în curtea Mânăstirii Obedeanu şi aici să se ţină lecţiile. Menţionăm chiar că, la facerea umbrarului, să participe şi candidaţii. În toamna anului 1838 Eforia amintea Departamentului din Lăutru că „la sfârşitul lui octombrie 1838 s-au slobozit candidaţii mai deprinşi la învăţătură spre a deschide şcolile la sate”. Pregătiţi în condiţii grele şi deosebite eforturi, învăţătorii s-au întors în satele lor animaţi de dorinţa sinceră de a deschide şcolile şi a începe acţiunea de instruire a copiilor. Aveau nevoie de sprijin. Aveau nevoie, în primul rând, de bază materială absolut necesară organizării şi desfăşurării învăţământului local: combustibil, mobilier, material didactic. În aceste condiţii pătrunde învăţământul în lumea satelor – inclusiv în comuna noastră. IANĂŞI FLORENTINA Şcoli de Meserii Avântul luat de economia ţării, noile cerinţe ale societăţii româneşti au pus problema pregătirii de meseriaşi, în forme organizate, mai sistematice. Prin «Legea asupra învăţământului profesional» din anul 1899 şcolile profesionale, aparţinând din 1883-diverselor ministere, au fost trecute sub controlul Ministerului Instrucţiunii şi au dat învăţământului practic o orientare mai clară, mai concretă, mai strâns legată de nevoile reale ale societăţii româneşti. Spiru Haret, «omul şcolii», urmărea, de fapt, să realizeze o largă răspândire, mai ales la sate, a învăţământului practic, profesional, despre care - aprecia el, pe bună dreptate - «astăzi cea mai mare parte a populaţiei nici nu ştie că există». Potrivit legii lui Haret, învăţământul practic, profesional, cuprindea şcoli de agricultură, silvicultură, meserii şi comerţ (la care se adăugau cursurile pentru adulţi şi ucenici). Şcolile profesionale erau organizate pe trei grade: elementare, inferioare şi superioare, cu durata de 2-3-5 şi respectiv 4-6 ani. Învăţământul 79

profesional de meserii cuprindea, la rândul său: şcoli elementare de meserii (pentru băieţi şi fete), şcoli inferioare şi şcoli superioare de meserii (ultimele numai pentru băieţi) şi şcoli de arte şi meserii. Şcolile elementare de meserii primeau absolvenţi ai cursului primar. în cadrul acestui tip de şcoli puteau fi organizate următoarele secţii: lemnărie, dogărie, rotărie, împletituri (răchită, papură, paie), fabricarea jucăriilor, fierărie, croitorie, tăbăcărie, cizmărie, cojocărie, frângherie, olărie. Şcolile inferioare de meserii funcţionau cu două grade. Erau, ca urmare: şcoli de gradul I cu o durată de 5 ani şi şcoli de gradul II cu o durată de 2 ani. În judeţul nostru a funcţionat ca şcoală de meserii: ŞCOALA DE CERAMICĂ DE LA TG-JIU. Este prima şcoală de acest fel din ţară. A luat fiinţă în anul 1900 din iniţiativa profesorului transilvănean luliu Moisil, directorul Gimnaziului «Tudor Vladimirescu», cu sprijinul inginerului şef al .judeţului Gorj, Aurel Diaconovici, şi al profesorilor Vitold Rola Piekarski şi I. Popescu-Voiteşti. «Scopul nostru - avea să mărturisească, peste ani, luliu Moisil - era să pregătim terenul pentru a da o direcţie mai puternică ceramicii române» şi « pentru aceasta» a pregăti elevi şi a forma lucrători»dibaci, culţi, artistici, tehnici» care să execute»cât mai bine, mai solid, mai frumos şi mai artistic» obiectele «urmate de gospodărie, dar şi mai fine, ale artei» şi să aplice «cât mai intens motivele de artă naţională la ornamentarea lor». Şcoala era organizată pe două secţiuni: una «elementară»- cu 32 de elevi, absolvenţi ai cursului primar rural şi urban şi alta «artistică»- cu 10 elevi, absolvenţi ai gimnaziului. La început, şcoala a funcţionat în corpul localului gimnaziului. Ulterior, s-a extins în două clădiri (cu 16 încăperi) şi câteva anexe închiriate în oraş. Paralel cu grija pentru asigurarea spaţiului necesar, s-a manifestat o susţinută preocupare pentru dotarea atelierelor cu «toate cele necesare»: mobilier, strunguri, 50 roţi ale olarului, prese şi mori, coloranţi, smalţuri, o gamă largă de modele şi tipare (150 modele în gips, 60 tipare pentru vase, 20 tipare pentru sobe în teracotă, 1600 tipare pentru vase mari şi mici). Începând prin a folosi «un mic cuptor de ars pentru vasele nesmălţuite, în curtea gimnaziului, în colţul de lângă sala de gimnastică» ; şcoala a ajuns, între timp, să-şi construiască trei cuptoare moderne, de mare randament. Documentele consemnează faptul că, în perioada 1904-1913, şcoala a fost absolvită de 52 de tineri: 12 din absolvenţii promoţiei 1904 au fost angajaţi, ca muncitori calificaţi, de «Societatea de bazalt» din Bucureşti, pentru întâia faianţerie din Cotroceni. Planul de învăţământ al şcolii prevedea următoarele discipline (şi număr de ore): - Secţia elementară: Limba română (2 ore), aritmetica (1 oră), fiziografia 80

(1 oră), istoria veche (1 oră), igiena (1 oră), desen omamental (12 ore), desen constructiv (2 ore), modelare (12 ore), morală creştină (1 oră). - Secţia artistică: desen ornamental (20 ore), desen constructiv (2 ore), modelare (12 ore), lucrăm de forme şi vase în atelier (15 ore), gimnastică şi joc (2 ore). După cum se observă , planul de învăţământ era axat pe lucrări practice, modelare şi desen ornamental. Şcoala a fost încadrată, încă de la început, cu un colectiv valoros de cadre didactice: luliu Moisil (igiena şi desenul constructiv), Ştefan Bobancu (limba română), inspector şef al judeţului, A. Diaconovici (tehnologia şi enciclopedia artelor), I. Popescu-Voiteşti (aritmetica şi fiziografia), Ştefan Ciuceanu (istoria), L. Wirns (desen ornamental, caligrafia şi pictura ceramică), P. Chiriac (desenul geometric), lon Schmidt şi I. Papacostea (modelare), A. G. Nicolaescu (gimnastica şi jocuri), Paul Seidel (maestru ceramiez la atelier). Absolvenţii acestei şcoli au devenit buni meşteri în arta ceramică. Produsele şcolii au fost apreciate la expoziţiile organizate în anii 1902 şi 1903, vizitate şi de ministrul instrucţiuni Spiru Haret. Şcoala a participat, de asemenea la expoziţiile organizate ia Bucureşti în 1904 şi în 1906 şi la Sibiu, în 1905. Şcoala de ceramică a fost vizitată şi apreciată de câteva din marile personalităţi ale ţării noastre: Dr. C.l. Istrati, Nicolae lorga, Nicolae Densusianu, Ludovic Mrazek, E. Munteanu-Murgoci, Dimitrie Onciu, Dimitrie Sturza, George Coşbuc etc. Producţia anuală a şcolii era evaluată la 300.000 lei. Este de menţionat importanţa ce se acorda unor astfel de şcoli de către Ministerul Instrucţiunii şi, în acelaşi timp, lupta autorităţilor locale pentru menţinerea şcolilor cu profil teoretic. Acordând o subvenţie de 4000 lei pentru şcoala de ceramică, ministerul se adresează prefectului de Gorj «spre a-i aminti» că obiectivul legii este acela de a da «un impuls mai energic» învăţământului profesional «paralel cu o restrângere a celui teoretic», în aşa fel ca, «în viitorul apropiat», mai multe gimnazii să se transforme în şcoli profesionale. Subliniază că, în Târgu -Jiu, exista deja un început de şcoală profesională,»care merge bine», având aici «un mediu prielnic» şi, de aceea, este de părere că acestei şcoli trebuie să i se asigure «o dezvoltare cât mai mare», precizând că acest nobil deziderat «nu se poate împlini decât dacă se schimbă profilul gimnaziului, întrucât statul «nu poate suporta» cheltuieli bugetare pentru ambele şcoli. Prefectul judeţului a intervenit pentru a nu se desfiinţa gimnaziul, motivând că oraşul Târgu Jiu are mulţi comercianţi şi meseriaşi şi că, din rândul absolvenţilor gimnaziului, se recrutează şi viitori notari ai satelor. în răspunsul său, Spiru Haret îi arată că, pentru pregătirea viitorilor comercianţi şi meseriaşi, ar trebui înfiinţate şcoli cu profil comercial şi respectiv industrial. Cât priveşte situaţia notarilor săteşti, ministrul apreciază că gimnaziul nu este o pepinieră de notari. în 81

final, Spiru Haret îl asigură pe prefectul judeţului Gorj că nu va desfiinţa, totuşi, gimnaziul din Târgu - Jiu deoarece «nu voiam ca, prin desfiinţarea lui să lăsăm impresia gorjenilor ca statul intenţionează a le micşora mijloacele de cultură». « Avem convingerea - adaugă ministrul - că, prin dezvoltarea învăţământului profesional, gimnaziul va deveni inutil şi va dispărea de la sine». Stăniloiu Anamaria Pagini din istoria eroismului învăţătorilor, profesorilor şi elevilor gorjeni în anii primului război mondial Cineva spunea pe bună dreptate că istoria învăţământului, este în primul rând, istoria unui neîntrerupt şir de dascăli şi elevi aplecaţi de-a lungul timpului uneia din cele mai nobile îndeletnicire umane – «învăţătura de carte ». Un moment de seamă din istoria sa zbuciumata dar şi eroică,un moment de în care poporul român s-a ridicat la luptă pentru a-şi apăra dreptul la o existenţă demnă, la libertate şi independenţă a patriei îl reprezintă perioada 1916-1918. Au fost ani grei, în care românii de pretutindeni,îmbărbătaţi de faptele de vitejie ale străbunilor Decebal, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, lancu de Hunedoara, Mihai Viteazul, şi-au sporit eforturile rezistând eroic în faţa regimului de jaf şi teroare vremelnic instaurat de ocupanţi şi printr-un eroic efort “sorbind parcă puteri din ţarina de 20 de veacuri udată cu sângele străbunilor noştri” au dovedit că, peste pământul românesc duşmanul nu poate trece. Luptând eroic, brava noastră armată a înscris, cu litere nepieritoare, în marea carte de vitejie a neamului, pagini de epopee nemuritoare, aşa cum au fost cele ca la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz. În rândul fiilor ţării care, nici n-au apucat să sune bine goarnele mobilizării şi [...] “ au izvorât de pretutindeni, din oraşe şi sate, din văi şi dealuri, din cele mai îndepărtate şi uitate cătune [...] au răsărit din pământ şi au răspuns la glasul ţării ca un singur om, cu sufletul întărit de iubirea de Patrie ...” documentele menţionează prezenţa unui număr de învăţători şi profesori şi alături şi împreună cu ei- de foşti elevi ai şcolii oltene. Astfel au căzut dintre gorjeni: - sublocotenentul ION BARDAN- învăţător din Tg-Cărbuneşti care, aflat în formaţie de luptă cu plutonul, s-a “aruncat” la baionetă, în rândurile duşmane, făcând să cadă “polog” numeroşi bavarezi; cade însă, şi el străpuns “dintr-o dată” de mai multe baionete. - sublocotenentul Vasile Dlise din Cimpofeni, învăţător în comuna Runcu, este ucis în timp ce apăra “cu ai săi”cununa de munţi ce se ridicau semeţi deasupra localităţii în care fusese învăţător doar cu câteva luni înainte. - sublocotenentul ION BRĂILESCU din Colibaş, aflat în fruntea unei patrule 82

de recunoaştere în rândul trupelor duşmane, moare eroic împuşcat «prin cap şi braţe». - sublocotenentul-învăţător PETRE GH POPESCU , din Seara Budieni, cade, “străpuns de un glonţ” în luptele de pe Valea Oltului. -ATĂNĂSIE PATICA- sublocotenentul învăţător din Polovragi e “frânt de un snop de gloanţe”, pe malul Olteţului,la 15 noiembrie 1916. -GHEORGHE TEOTI, învăţătorul “cu faţa numai zâmbet”s-a prăbuşit de asemenea lovit de un proiectil venit din linia duşmanului. 0 strălucită pagină de eroism a scris în cronica luptei împotriva cotropitorilor germani, VICTOR POPESCU,învăţător în comuna Valea cu Apă, ofiţerul de rezervă care a format şi condus un grup de partizani ce a operat în zona judeţului Gorj şi Mehedinţi. Într-o înflăcărată “Proclamaţie”, dată în codrii Mehedinţului în luna mai 1917, redactată de statul major al acestui grup de partizani, se arată, între altele: «Fraţilor români! Soldaţilor! Trăim timpuri grele şi vom trăi şi mai rău dacă nu ne vom uni [...] Deşteptaţi-vă şi înviaţi odată, cum a înviat şi codrul. Arătaţi fiecare din voi că mai aveţi sânge românesc în vinele voastre. Puneţi mâna pe coasă, topor, şi apă şi pari şi « cântaţi veşnica pomenire» duşmanului care ne batjocoreşte femeile şi fetele noastre, ne ia hrana şi laptele de la gură copiilor». În continuare, în «Proclamaţie» se spunea : «decât prizonieri şi schingiui şi cu familiile batjocorite de duşmani mai bine la codru cu arma în mână, făcându-ne datoria pentru ţara şi strămoşii noştri sau să murim». «iar voi, soldaţi, pe care nenorocul v-a depărtat de fraţii voştri - se arăta, apoi, în acelaşi document-nu vă mai predaţi Inamicului, căci rău va fi de noi. Nu vă mai duceţi la duşmani contaţi pe şefii voştri şi înainte, la datorie, aşa cum aţi jurat pe drapelul ţării !». Din partea sa, comandantul grupului sublocotenentul Victor Popescu le adresa ostaşilor următoarea chemare: «Soldaţi de toate categoriile ! Eu, ofiţerul vostru vă ordon ca, fără nici o întârziere, să vă prezentaţi la statul meu major, să luptaţi şi să vă faceţi datoria faţă de ţară [...] Nu uitaţi că aţi jurat[...]a fi credincioşi ţării [...] ;drapelului nostru care a fâlfăit peste alte meleaguri. Gândiţi-vă că jurământul e sfânt, ţinut în orice împrejurimi şi feriţi-vă de a cădea în păcate». Adresându-se, apoi, sătenilor şi primarilor «Proclamaţia» le cerea:»Nu mai daţi duşmanului armătura noastră .ci daţi-o soldaţilor voştri [...] Cei ce vând ţara, armătura şi soldaţii, vor fi pedepsiţi cu moartea ! Să nu gândească nici un român că voi rămâne la nemţi»!. Nu! Asta niciodată! [...] Vedeţi că fronturile sunt aproape şi ei sunt închişi ca în cutie , nemaiştiind pe unde să fugă. De necaz, mizerabilii şi damblagii s-au apucat să bată bietele femei, copiii şi oamenii bătrâni, căci cu soldaţii nu mai sunt în stare să se bată , fiind neputincioşi [...] Să lase femeile şi copiii în pace, căci sunt nevinovaţi, ei se vor supăra şi vor încerca 83

să ne prindă dar va fi în zadar. Şi dacă ne vor prinde, ne vor lua morţi, dar vii niciodată. Vom muri ca români nu ca nişte mişei şi trădători de ţară”. Posedând armament şi muniţii şi bucurându-se de sprijinul larg al populaţiei, grupul condus de învăţătorul Victor Popescu «a băgat spaimă» în rândul vrăjmaşilor, «cutreierând pădurile din Judeţul Mehedinţi şi Gorj», parte din Vâlcea şi Gorj atacând posturile şi patrulele inamice.Îngrijorat de amploarea şi eficacitatea acţiunilor iniţiate de partizanii comandamentul german a luat împotriva lor şi a sublocotenentului Victor Popescu un şir de măsuri deosebit de drastice: au trimis împotriva lor puternice detaşamente de represiune, au lansat numeroase chemări şi ordonanţe privind prinderea şi arestarea lui Victor Popescu, căpetenia formaţiei de partizani, instituirea unui premiu de 30.000 de lei pentru prinderea şi predarea lui, maltratarea unora din membrii familiei sale.Învăţătorul Dumitru Popescu din Fărcăşeşti, tatăl lui Victor Popescu a fost ridicat de acasă cu întreaga familie, la 1 iunie 1917 şi dus la Tumu Severin, sora şi cumnata lui Victor Popescu,ambele domicilii în Slăviţeşti, au fost dezbrăcate, legate de scaune şi bătute barbar cu un bici de sârmă apoi, închise timp de o lună, la Turnu Severin. Au fost arestaţi şi schingiuiţi unii săteni, pentru a le smulge informaţii cu privire la Victor Popescu. Totul a fost, însă, zadarnic: sătenii n-au scos o vorbă, în legătură cu locurile unde se ascundeau partizanii. În aceste condiţii, numeroşi ţărani mehedinţeni, bănuiţi că ar fi ajutat grupul de partizani aflaţi sub comanda lui Victor Popescu au fost arestaţi şi aduşi în faţa tribunalului german.Instanţa a pronunţat în 10 din cazuri, sentinţa criminală de condamnare la moarte pentru “trădare în timp de război”.Hotărârea a fost adusă la cunoştinţa populaţiei româneşti prin afişe lipite pe case şi garduri. Între cei 10 martiri executaţi la Turnu Severin, s-a aflat şi învăţătorul Nicolae V Popescu din Covrigi Văgiuleşti, fost colaborator apropiat al lui Victor Popescu în toate principalele sale acţiuni. Execuţia a avut loc în ziua de 11 iulie 1917, prin împuşcare. Grupul partizanilor români condus de Victor Popescu în vara anului 1917 a luat drumul Moldovei, continuându-şi lupta la sfârşitul războiului. Eroul Victor Popescu, încununat cu gradul de căpitan a încetat din viaţă, în comuna sa natală,în anul 1970, după o viaţă pusă în slujba ridicării nivelului de cultură şi de viaţă al concetăţenilor săi. Faptele sale de vitejie au intrat, meritat, în legendă, în folclor, în literatură.Înregimentaţi în grupurile operative “Cerna”, “Jiu” şi “Olt” ,numeroşi învăţători mehedinţeni au luptat vitejeşte în eroicele confruntări din Carpaţi, de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. S-au distins, prin curajul şi spiritul lor de sacrificiu învăţătorii: Păunescu din Regimentul 31 Calafat, Dumitru Dâncă din Cremenea, Vasile Păsărescu din Mătăsari, Victor Pagubai din Strehaia, Gheorghe Rosculescu din Zegujani şi mulţi alţii care au luat parte, comportându84

se vitejeşte, în crâncenele bătălii ce au avut loc în defileul Jiului. Din rândul profesorilor gorjeni de cuvine să menţionăm mai întâi pe cel al lui Ştefan Bobancu- primul director al Gimnaziului din Tg-Jiu care, deşi în vârstă de 60 de ani, a plecat voluntar pe front; a fost între timp arestat, purtat prin diferite închisori şi internat, în cele din urmă, în lagărul de prizonieri de la lacul Balaton (Ungaria) de unde a evadat în 1918. Sublocotenentul Tiberiu Popescu, şi el fost director al Gimanziului din Tg Jiu (1909-1914), a căzut la 10 octombrie 1916, în fruntea plutonului Sciu, în crâncenele lupte de pe Valea Jiului - lovit de schija unui proiectil a murit în Spitalul din Tg-Jiu. La datorie a căzut în anul 1917, pe frontul din Moldova şi valorosul profesor de latină, căpitanul în rezervă Stelian Sterescu.Participant activ în războiul pentru întregirea neamului a fost, dintre gorjeni şi profesorul Augustin Crainic. A căzut cu faţa la Transilvania natală, într-una din cele mai înverşunate lupte. Numeroşi alţi învăţători, între care: D. Anescu şi I. Manolescu - Andreieşti, D. Stănescu - Stăneşti, Constantin Roman - Bâlta, D. Anescu şi C. BrâncuşiBrădiceni, C Rovenţa-Hodoreasa, V. Rădutoiu-Arcani, lon Nefterescu, N. Chiţibia - Curtişoara , Sergie Leuştean- Pociovăliştea, C. Mogoşanu, şi T. NiculescuTg-Cărbuneşti, V. Dogaru-Licurici, C. Diaconescu -Tg-Jiu au luptat eroic, sub steagul diferitelor unităţi militare şi s-au întors victorioşi în satele lor, cu gradul de căpitan în rezervă şi în - semn de meritată cinstire – decoraţi cu ordinul “Mihai Viteazul”. În timpul luptelor din primul război mondial pentru apărarea pământului patriei împotriva ocupanţilor milităreşti germani, pentru salvarea unităţii şi integrităţii teritoriale -oştirile române, masele populare din România au înscris în istoria ţării o pagină nepieritoare de eroism şi abnegaţii de spirit de jertfă şi patriotism fierbinte.În rândul acestora se numără-spre cinstea lor şi mândria noastră, a celor de azi, care le suntem urmaşi – numeroşi învăţători şi profesori, elevi sau absolvenţi ai şcoli oltene. Este de asemenea, impresionant de mare numărul cadrelor didactice din Gorj care în luptele din timpul celui de-al doilea război mondial au militat laolaltă cu întregul popor, s-au aflat alături de ţăranii răsculaţi pentru o cauză dreaptă, pentru pământ şi pentru pâine, fapt pentru care au fost arestaţi, schingiuiţi şi condamnaţi la ani grei de temniţă, iar unii dintre ei au înfruntat, adeseori, în mod demn şi curajos tirania, servind cu devotament şi abnegaţie cauza maselor de oameni ai muncii. Hobeanu Rodica Valentina

85

ÎNDATORIRILE PROFESORILOR ŞI ÎNVĂŢĂTORILOR Aşa cum şi dascălii noştri sunt exemple demne de urmat ei respectând o serie de norme şi reguli, încă de la începuturile învăţământului, dascălii au fost gata să îndeplinească toate sarcinile ce le reveneau. În acele începuturi stabilind sarcinile revizorului şcolar, “Regulamentul şcolilor” preciza şi îndatoririle profesorilor. Astfel ei erau obligaţi să aibă o “listă” cu toţi copiii care frecventează şcoala, o “tablă a învăţăturilor”, adică orarul şcolii, un tabel cu evidenţa copiilor săraci, o “însemnare” (dare de seamă) asupra ultimului examen, în care se cerea a fi menţionate purtarea şi silinţa la învăţătură a tuturor şcolarilor. Se pretindea ca, la acest “document” să se anexeze şi lucrările scrise de elevi. Profesorii erau obligaţi, de asemenea, să aibă şi să ţină “la zi” un registru în care era cuprinsă întreaga corespondenţă primită de la “Eforia Şcoalelor”, copia rapoartelor înaintate forurilor ierarhice superioare, precum şi orice cereri primite din partea învăţătorilor, părinţilor, etc. În acest mod special, Eforia cere şcolii centrale din Craiova ca, săptămânal, să-i înainteze “raport formal” cu “toate câte se ating” de şcolile din Oltenia. Conducerea şcolii era, de asemenea, obligată ca, la trei luni, să trimită o dare de seamă amănunţită asupra activităţii şcolilor comunale, şi la şase luni catagrafia tuturor satelor din judeţele Olteniei, deci inclusiv Gorj la fiecare şcoală era, de asemenea, un registru în care să se înregistreze prezenţa profesorilor. Este interesant de arătat că, terminând un asemenea registru, loan Maiorescu întreba Eforia şcolilor dacă mai este cazul să introducă altul deoarece el îl găsea ca fiind “nefolositor”. La întrebarea sa, Eforia îi face observaţie, arătând că o hotărâre luată trebuie să fie aplicată.Îi recomandă ca registrul de prezenţă să nu fie introdus “numai de formă” ci, prin el, să se urmărească “veniturile fiecărui profesor”. Tot prin Regulament se stabileau şi alte importante îndatoriri pentru profesori: - să se prezinte la şcoală la ore fixe şi să nu permită nici unui şcolar să părăsească sala de curs în timpul lecţiei; - în clasă să se asigure, în permanenţă, ordinea şi liniştea. În vederea însemnării elevilor prezenţi se menţiona, pentru profesor, obligaţia de a face zilnic apelul. Se dădeau indicaţii şi asupra modului de desfăşurare a lecţiilor. În general, un profesor - care era, în acelaşi timp, conducător de şcoală publică şi de şcoală normală - avea multe îndatoriri. Profesorul de la Târgu -Jiu, A. N. Craiovescu arăta Eforiei, în decembrie 1842 că are “prea multe lucruri” de făcut într-o zi. Luând “programul” său zilnic înclinăm să-i dăm dreptate: predarea lecţiilor la 5 clase (ceea ce însemna 7 ore pe zi), corespondenţa “fără sfârşit” cu 86

ocârmuirea şi subocârmuirile din judeţ, cu proprietarii, cu satele, cu candidaţii de învăţători. Tot în seama lor era pregătirea învăţătorilor, precum şi vânzarea cărţilor didactice şi a celor literare, primite la şcoală. Spre a-şi uşura munca, el cere, ca ajutor de profesor pe G Scorţeanu, care învăţa la seminarul din Râmnic şi preda, în acelaşi timp, “Cântări” la învăţători. Apreciind că cererea sa este întemeiată, Eforia se adresează Magistratului şi roagă ca pe lângă cei 40 lei pe care îi dădea lui G Scorţeanu, pentru cântări, să-i mai adauge 60 lei pentru a fi şi ajutor de profesor. Observaţii asupra volumului mare de sarcini a făcut şi profesorul de la Vâlcea. El raporta că lucrează, în mod obişnuit, câte 4 ore pe zi pentru clasele I şi a II a ; 3 ore pe zi pentru clasa a III a şi 3 ore pentru candidaţii de învăţători. Apoi, că în şcoală intră “300-400” de “hârbi” şi ies 500 în fiecare an. Vorbind de activitatea profesorilor, trebuie amintit şi preocuparea lor de a scrie şi a publica cărţi, de a elabora gazete etc. Sunt cunoscute lucrările tipărite de dascălii care au slujit şcoala olteană (Grigore Pleşoianu, Stanciu Căpăţâneanu, Aaron Florian, loan Maiorescu, Grigore Mihăiescu, lon Brezoianu, Alexe Marin, C. Lecca, etc.) Acordând importanţă deosebită presei, rolului ei cultural, profesorii şcolii craiovene au hotărât să scoată o gazetă pe care doreau s-o intituleze “Foaia Oltului” sau “Micii Români”. Pentru aprobare, s-au adresat Departamentului din Lăuntru. Cererea lor a fost discutată în Sfatul Administrativ Extraordinar, ajungând “până la Vodă”. Din adresa Departamentului din Lăuntru, trimisă Ocârmuirii judeţului Dolj la 14 aprilie 1844, aflăm că iniţiativa editării acestei gazete “politice şi literale” a aparţinut lui loan Maiorescu.În adresă se arată că cererea a fost susţinută şi de “alţi profesori” din Craiova şi trimisă la Departament încă din 1843. Sfatul administrativ n-a aprobat-o, motivând că “vatămă” pe proprietarii gazetelor existente şi, mai ales, pentru că, aparţine şcolii şi n-ar putea izvorî necuvinte din necenzurarea articulării. După ce termina cursurile de pregătire de la şcoala normală, învăţătorul pleca la satul de unde venise, spre a deschide şcoala. Avea asupra lui “bilet de învoire” adică atestatul dat de profesorul şcolii normale. De la acesta el primise şi instrucţiuni asupra felului cum îşi va desfăşura activitatea. Învăţătorul era obligat să strângă “pe toţi copiii satului” în vârstă de la 5 la 15 ani şi “să ţină şcoala” cu ei, în fiecare zi, în afară de duminici şi sărbători. În “bilet” se preciza obligaţia învăţătorului ca la 23 Aprilie, să revină la şcoala normală, pentru cursuri trebuind să rămână aici până la 26 octombrie. Aflat la şcoala satului, învăţătorul avea datoria ca, în fiecare săptămână, sâmbăta seara şi duminica dimineaţa, precum şi în “sărbători” să atragă copiii satului şi să se ducă cu ei la biserică. Aici, ajutat de copii el trebuia să „ţină strana”. În ceea ce priveşte deschiderea cursurilor şcolare, se stabilea că trebuie să 87

se facă “cu solemnitate”, adunând în sala de predare “pe copii, părinţi şi aleşii satului”. Înainte de începerea lecţiilor, dimineaţa, copiii rosteau ca rugăciunile dimineţii, după dictarea învăţătorului. Tot activitate de fiecare zi ca şi rostirea, în cor, la prânz a tablei lui Pitagora, iar după amiază a rugăciunilor de seară. Pentru a însemna “gradul învăţăturii”, în fiecare zi, învăţătorul era obligat să aibă un catalog. În acest “document” se făceau zilnic şi unele observaţii cu privire la purtarea şcolarilor. Elevii care nu veneau la biserică sau care rosteau vorbe urâte erau puşi în genunchi, în clasă sau erau ţinuţi la arest. Primeau’” “eminenţa mare” la purtare numai elevii care nu se abăteau de la asemenea reguli. În ceea ce priveşte “învăţăturile”, se făcea recomandarea să fie date “în mod treptat”, folosind “mijloace omenoase” şi “încurajatoare”. Rezultatele obţinute la învăţătură se vedeau mai des cu ocazia examenelor, care se desfăşurau public, în faţa proprietarului, a arendaşului, a preoţilor, a aleşilor satului, a părinţilor, precum şi a oricărei persoane, de deosebită importanţă care se afla în sat în acea zi. După terminarea examenului, învăţătorul avea obligaţia să raporteze profesorului şcolii normale asupra felului cum s-a „ desfăşurat, despre nivelul de pregătire a elevilor, despre darurile oferite de asistenţa şcolară ‘’etc. Acest raport se încheia cu semnăturile proprietarului, arendaşului, părinţilor şi cu pecetea satului. Instrucţiunile date de învăţător se refereau şi la admiterea în afara şcolii. Se stabilea, astfel, ca «în ceasurile de recreaţie», învăţătorul, pe lângă alte folositoare meditaţii, să se ocupe cu «repetarea declinaţiilor şi conjugărilor» din gramatică şi cu repetarea catehismului pe care trebuia să-l ştie pe dinafară. De fapt, în momentul înapoierii la şcoala normală, fiecărui învăţător i se cere să prezinte catehismul copiat «pe curat». În instrucţiuni se arată, de asemenea, că «privegherea» asupra felului cum îşi îndeplineşte învăţătorul sarcinile revine proprietarului lor, în lipsa acestuia, arendaşului sau preoţilor din sat. De altfel, instrucţiunile privind îndatoririle învăţătorului erau prezente, mai întâi, pentru a lua act de conţinutul lor proprietarului, arendaşului şi preoţilor şi , cu semnăturile acestora, se păstrau în sala de predare a şcolii, lipite deasupra catedrei învăţătorului. Erau ţinute aici până la 23 aprilie, când erau înapoiate, împreună cu observaţiile celor ce au inspectat şcoala. În afară de aceste îndatoriri, învăţătorul era obligat să întocmească catagrafia satului de 2 ori pe an să se îngrijească de aprovizionarea şcolii cu combustibil, de curăţenie etc. Adesea în sarcina învăţătorilor erau puse şi unele obligaţii care n-aveau nici o legătură cu menirea şi îndatoririle lor. Din caietul profesorului Ioan Maioresu din 3 septembrie 1843, aflăm, de pildă, că învăţătorii au fost obligaţi să primească în păstrare, nişte lipitori care au fost puse 88

în şcoli în timp ce învăţătorii se aflau la cursuri. Când aceştia au revenit în satele lor, pe unele le-au găsit moarte şi acum - adăuga loan Maiorescu sub cârmuitorii îi trag pe ei la răspundere pentru lipitorile care au pierit. Referindu-se la numărul exagerat de mare al îndatoririlor ce reveneau învăţătorilor, profesorul şcolii normale din judeţul Gorj scria, pe bună dreptate, Eforiei, în 1845 că , aceştia nu pot să care şi lemne din pădure, să le taie, să facă foc, să măture încăperile şcolii, să aducă apă de băut şcolarilor, să cumpere «şindrilă şi tot ei s-o bată pe şcoală, spre a nu ploua, să cumpere scânduri şi tot ei să confecţioneze uşile şi ferestrele necesare. Vorbind de îndatoririle profesorilor şi învăţătorilor, de organizare a şcolii din Oltenia se reţin în atenţie acele reguli şi chibzuiri, despre care loan Maiorescu spune că le-a aplicat, în şcolile din Dolj, după o încercare de mai mulţi ani. Ele sunt, deci, rezultatul unei acţiuni gândite, studiate şi experimentate în prealabil. Socotind că o parte din ele merită – pentru faptul că au valoare şi azi a fi amintite. Una din reguli se referă la obligaţia profesorului de a conversa cât mai mult cu elevii, întrucât, în felul acesta se micşorează distanţa ce “desparte pe profesor de elev”, se “uşurează” şi înţelegerea a ceea ce spune şi profesorul, pentru că, fiind o familiaritate, profesorul se va coborî la nivelul de înţelegere al elevului. Se subliniază, deci, necesitatea şi valoarea conversaţiei, a dialogului viu cu elevii, socotind acestea ca “singurul mijloc” de a atinge scopul urmărit de şcoală. Mai mult, folosind această metodă, “şcolarul se învaţă a se dezrobi de text”, luând din carte “numai înţelesul” celor cuprinse în ea. Una din “ reguli” sau “chibzuiri” conţine prevederea ca o zi pe săptămână, “un pătrare oră” profesorul să converseze cu elevul, “asupra bunei cuviinţe” în relaţiile lui cu şcolarii şi în societate. Regulile fixează, de asemenea, îndatorirea de” a deschide drumul apropierii”între ocârmuitori, conducătorii judeţelor şi profesorii, conducătorii şcolilor’’. Pentru pregătirea învăţătorilor, şi, mai ales, spre a se curma plângerile referitoare la neştiinţa învăţătorului de sat, se stabileşte ca aceştia să fie supuşi, de 2 ori pe an, examenului general la care să asiste şi ocârmuitorul judeţului. 0 altă regulă se referă la examenul public de la şcolile săteşti. Ioan Maiorescu socoteşte, pe bună dreptate, că o temeinică organizare a acestuia ar contribui la o mai bună frecvenţă a copiilor de săteni la şcoală. Devenită o adevărată “sărbătoare naţională”, ziua de examen ar face o întipărire plăcută locuitorilor ţărani, ce s-ar întrece a-şi trimite copiii la şcoală. Este de părere că, într-un asemenea cadru, s-ar gândi mulţi proprietari care să dea bani pentru premii, pentru ca numele lor să se înscrie în cartea naşterii unei naţii ce e atât de aplecată spre bine şi aşteaptă numai “îndemn şi curaj”. Interesantă şi deosebit de valoroasă prin bogatul conţinut de idei pe care-l va cuprinde, se pare şi circularǎ pe care loan Maiorescu o va trimite la 1. 01. 1848, “către domnii profesori ai clasei l elementare din judeţele Micii Românii”. După ce o arată, “cu părere de rău” că, din revizia făcută în cele 5 judeţe ale Olteniei a observat că numărul elevilor e mai mic decât în mai mulţi 89

ani, el propune următoarele măsuri, în vederea îmbunătăţirii situaţiei şcolare: 1. Să se străduiască pe lângă ocărmuitor spre a pune “ o mai mare responsabilitate” asupra logofeţilor şi aleşilor de sate, în vederea aducerii copiilor la şcoală. 2. Să se îndatoreze vătăşeii de sate ca săptămânal, când se duc sub ocârmuire să ia de la învăţător o «adeverinţă» în care să se menţioneze dacă locuitorii au trimis copiii la şcoală şi au adus lemne. Spre a ţine mereu trează atenţia ocârmuitorului pentru învăţământ, loan Maiorescu a trimis şi o scrisoare particulară la cei cinci ocârmuitori din judeţele oltene. lată începutul scrisorii:Domnul meu! Zelul cu care ai îmbrăţişat cauza din acel judeţ de bunăvoinţă cu care ai primit instrucţiunile ce eu, după 10 ani, le-am găsit folositoare şi le-am lăsat D-tale şi D-lor profesori ca un Îndreptoriu... în continuare arată că numărul elevilor care frecventează şcolile săteşti s-a împuţinat şi, de aceea, le cere să ia măsurile preconizate mai înainte. Observăm că din acele timpuri dascălii au fost luminătorii satelor şi oraşelor. Oricâte îndatoriri aveau, nu considerau că- i sunt prea numeroase, aşa cum nici azi » dascălii noştri nu sunt obosiţi şi munca lor , se reflectă în pregătirea noastră, în rezultatelor ce le obţinem noi. TURLICÂ MARIA CRISTINA Biserica noastră din Mătăsari Părintele Protopop Vasile Vlădoiu:’’ Înalte Preasfinţite Părinte Mitropolit, dle primar, preacurcenici părinţi, iubiţi copii, ziua de 13 iulie 2003 este o zi deosebită pentru protopopiatul nostru, pentru parohia noastră de la Mătăsari, fiindcă, astăzi prin vrerea lui Dumnezeu, s-a pus piatra de temelie pentru o nouă biserică în această urbe deosebită. Mulţumim Înalt- Preasfinţitului Părinte Teofan pentru grija deosebită pe care o poartă pentru sfântul lǎcaş şi Sfânta Episcopie a Craiovei, îi urăm bun venit pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu şi Dumnezeu să ne ajute pentru ridicarea acestui sfânt lăcaş, pentru noi şi pentru această comunitate aleasă din Mătăsari. Bine aţi venit Înalt- Preasfinţia- Voastră în mijlocul nostru.’’ Părintele Mitropolit:’’ Domnule primar, Prea Cucernice Părinte Protopop, domnilor consilieri ai Primăriei, iubiţi părinţi, slujitori ai sfintelor altare, iubit popor al lui Dumnezeu, eu din această de Dumnezeu păzită localitate, de dimineaţă am avut bucuria sfinţirii unei bisericii, nu departe aci peste deal, iar acum în după-amiaza aceasta nu ştiu de ce să mă bucur mai întâi: să mă bucur că plouă, să mă bucur că am pus piatra de temelie a bisericii. Nu cred că era o atmosferă mai plăcută ca aceasta, Oltenie însetată de ploaie să văd o biserică construită din trupuri umane. Aşa cum vă văd acum, deja biserica are preoţii de aici, preoţii din jur, protopopul acestei părţi de judeţ, dumneavoastră 90

cei care locuiţi aici, cei care aveţi o sarcină mai mare sau mai mică în sânul, în localitatea Mătăsari. Suntem cu toţii aici pentru că un vis ne trece prin minte. Visul acesta este Catedrala care se va înălţa aici. Şi deşi vedem zidurile atât de groase, încât ne înspăimântăm cât fier beton, cât ciment iar sus câtă cărămidă şi toate cele necesare pentru casă, iar dacă privim aici în groapa în care am aşezat piatra de temelie, sfiinţită astăzi, vedem câtă adâncime are acest falnic stejar, care se numeşte Biserica-Catedrală din localitatea Mătăsari. Aţi auzit că am pomenit aici doi Sfinţi: pe Sfântul Gheorghe atât de cunoscut de dumneavoastră, purtător de biruinţă, om mort pentru Hristos ca să învieze împreună cu El. Şi apoi am amintit un Sfânt mai puţin cunoscut dar sper să devină din ce în ce mai drag sufletului oltean: Sfântul Antim care a venit din îndepărtata Georgie acum 300 de ani şi a fost pentru o vreme Episcopul în această zonă. Toată Oltenia era sub oblăduirea lui, ceea ce fac acum e sub oblăduirea lui. Ceea ce fac eu acum cu slabele-mi puteri, a făcut el atunci când străbătea cu şareta sau călare pe cal întreaga Oltenie: de la Cozia până la Orşova, de la Lainici şi Tismana trecând bineînţeles pe aici până în sudul judeţului spre Bechet, Calafat, ş.a.m.d. şi acest Sfânt Antim iubiţilor care va fi împreună cu Sfântul Gheorghe ocrotitorul acestei Biserici, a murit pentru Hristos, deşi era străin neamului nostru, s-a indentificat cu doi metri de la pământ în sus. Dacă mai şi plouă înseamnă că dumneavoastră cu preoţii de aici, preoţii din jur, protopopul acestei părti de judeţ, dumneavoastră cei care locuiţi aici aveţi o sarcină mai mare sau mai mică în sânul, în localitatea Mătăsari. Suntem cu toţii aici pentru că un vis ne trece prin minte. Visul acesta este Catedrala care se va înălţa aici. Şi deşi vedem zidurile atât de groase, încât ne înspăimântăm cât fier beton, cât ciment iar sus câtă cărămidă şi toate cele necesare pentru casă, iar dacă privim aici în groapa în care am aşezat piatra de temelie, sfiinţită astăzi, vedem câtă adâncime are acest falnic stejar, care se numeşte Biserica-Catedrală din localitatea Mătăsari. Ne-am întâlnit cu dumneavoastră oamenii adulţi -ştie domnul director, parcă în zi de Crăciun sau în preajma Crăciunului pe 18 decembrie 2001, şi iată că acum vă văd, nu în incinta liceului, ci sub această catedrală mare care se numeşte-Cerul şi Norii săi, care ne acoperă acum şi în Ioc să ne jeneze acum prin ploaie, ne bucură cum spuneam la început. Zic că îi mulţumesc Cerului pentru această preafrumoasă zi plină de ploaie şi plină de Biserici: una sfinţită de dimineaţă peste deal cum vă spuneam la Miculeşti, alta acum zidită, văzută în mintea noastră deja ca o catedrală, măreaţă, care să ofere acestei zone , oamenilor acestora, ai adâncurilor, minierilor acestei zone care fac totuşi ca această zonă să nu fie moartă întru-totul. Căci ce s-ar face Mătăsariul, ori ce s-ar face Gorjul, în general, dacă nu am avea acest aur negru şi cărbunele poate fi numit aşa, care ne dă lumină, care ne dă căldură, în cele din urmă indirect ne dă pâinea de pe masă şi dumneavoastră nu vă puteţi închipui bucuria pe care am avut-o în momentul în care Părintele Protopop Vasile şi cu domnul primar al 91

dumneavoastră, ne-au anunţat că în Mătăsari, o localitate importantă dincolo de, să zicem mai marile oraşe ale judeţului, totuşi o localitate importantă cu număr impresionant de locuitori având biserica pe care o ştiţi. Bijuteria acestei localităţi, Biserică care bineînţeles nu trebuie uitată, cu atât mai multe trebuie îngrijită şi trebuie apreciată pentru că vine mai demult, şi în ea majoritatea v-aţi botezat, v-aţi cununat, mulţi dintre dumneavoastră şi părinţii v-au fost conduşi poate întru cele veşnice poate tot acolo. Dar trăind cu mila lui Dumnezeu timpuri de libertate, cu toate greutătile economice, sociale, politice - nu este treaba noastră cel puţin a Bisericii, treaba bisericii este educaţia, treaba bisericii este o localitate, treaba bisericii este să construiască biserici - căci unde poate fi educaţie mai bună, mai adâncă, mai puternică, verticală în adevăratul sens al cuvântului, decât în biserica lui Hristos, pentru că vedeţi dumneavoastră se schimbă regimurile politice, au fost voievozi, după voievozi, au venit cneji, după cneji, au venit regi după regi, au venit secretari de partid, după secretari de partid, au venit conducătorii de stat . Biserica însă a rămas cu acelaşi mesaj, cu aceeaşi haină, cu acelaşi patriarh şi dacă ne referim la cel care ne conduce biserica, de astăzi pentru că Hristos, cum spune scriptura, este aceeaşi, şi ieri şi azi, în vecii vecilor. Amin. Şi biserica sa la fel încât gândul de mulţumire este la Dumnezeu, căci ce ar face Mitropolitul sau protopopul sau preotul dumneavoastră, sau primarul fără ajutorul lui Dumnezeu. N-am fi decât trestie pe care o pală de vânt o culcă la pământ, dar dacă avem credinţă în Dumnezeu trebuie iubire, mulţumire, iată că se pot construi biserici, după exemplul marii Mănăstiri, de la Tismana, nu departe de acest loc, care ne inspiră atât de puternic, în tot ceea ce facem noi, aici cei din Oltenia, noi şi dumneavoastră. Dăm mărturie lui Dumnezeu şi dau mulţumire dumneavoastră, popor al lui Dumnezeu căci nu se poate ca dumneavoastră, să nu fi manifestat într-un fel sau altul, să avem şi noi o Biserică mai mare, că iată aci la Motru se zideşte o Catedrală, dincolo la Rovinari, o prea frumoasă Catedrală, în stânga şi-n dreapta se mai înalţă Biserici şi aici nu se înălţa nimic, deşi cum spuneam respectabilitatea şi onorabilitatea acestei localităţii, cerea acest lucru, şi iată prin stăruinţa dumneavoastră, preluată de conducerea localităţi în speţă de domnul primar, hotărau ca pe lângă cele necesare pentru comună; şcoală, dispensar şi toate celelalte ce trebuie pentru o localitate, ca toate aceste ca o instituţie publică, ca edilii acestei localităţi să se gândească şi la această biserică şi m-am bucurat foarte mult auzind de acest lucru şi mă bucur foarte mult că cu dumneavoastră astăzi, văd deja cu ochii deschişi conturul bisericii şi nu mi-aş dori decât un singur lucru şi cred că şi dumneavoastră vă doriţi acelaşi lucru, astfel nu aţi fi stat aici, să înfruntaţi ploaia. Să ne ajute Dumnezeu, să se înalţe văzând cu ochii această Catedrală a localităţii Mătăsari. Şi dau în faţa dumneavoastră mărturie ca om al bisericii de multă vreme, că nu am găsit în viaţa mea şi nici în istorie o biserică să se înceapă şi să nu se sfârşească. Au fost poate vremuri grele, s-a început biserica, s-a pus temelia, au venit vremuri grele, au trecut poate zeci de ani de 92

la punerea temeliei, 20-30 sau 40, bălăriile au crescut, nimeni nu mai spera, au venit timpuri de libertate, s-au dat bălăriile la o parte s-a făcut ceva acolo sus, la lucrarea temeliei şi biserica s-a ridicat. Pentru că nu se poate ca rugăciunea spusă aici, sfinţirea cu apă sfinţită, untdelemnul de care aţi luat aminte, l-au vărsat la colţurile, la piatra de temelie a bisericii, nu se poate ca această binecuvântare să nu dea roade şi dacă s-au petrecut aceste lucruri în timpuri mult mai grele, nu că acestea ar fi uşoare, dar Dumnezeu a adus în inima creştinilor nevolnici, puterea de a aduce la săvârşire această lucrare. De aceea dorinţa mea şi a noastră este să se înalţe biserica sfinţită mai devreme. Să ne ajute Dumnezeu, domnule primar, domnilor consilieri, ca, cu certitudine, nu peste decenii, ci peste ani, şi să ne ajute Dumnezeu să fie cât mai puţini, să ne întâlnim aici, aici în acest loc. Dumneavoastră să fiţi cu doi metri mai în interior, biserica să fie puţintel mai mică pentru că veţi fi înlăuntru zidurilor nu în afara conturului ei şi vom sluji aici slujba de sfinţire, fiecare mai bătrân cu un an, cu doi, cu trei, poate mulţi vom pleca la Dumnezeu, mulţi se vor naşte în această perioadă şi să dea Dumnezeu să se nască cât mai mulţi, vom participa la sfinţirea bisericii şi ne vom bucura şi de un praznic frumos, după săvârşirea Sfintei Liturghii, cum este rânduiala aci, la noi în Oltenia. Dumnezeu să ne binecuvânteze viaţa, faceţi în aşa fel încât să nu rămână locuitor al acestui oraş, care într-o formă sau alta să nu devină ctitor aici. Dacă ai un rol e foarte bine, să simţi că biserica aceasta nu e a Mitropolitului de la Craiova, nu e a Protopopului de la Tg-Jiu, nici a primarului sau a primăriei, nici a mea, adică este a dumneavoastră, a dumitale, a ta, sau a lui, ş. a. m. d. Faceţi în aşa fel încât să vă identificaţi cu această biserică şi când treceţi pe lânga ea să spune-ţi «biserica mea», nu biserica care s-a construit independent de dorinţa mea. Acolo, bănişorul puţin cât este, dacă nu este o zi de muncă, sau o masă pentru muncitori, sau să vin să duc cărămida de colo până colo, să urc pe schelă, etc. Aş dori ca această biserică să nu fie făcută doar de nişte specialişti.Constructorii să fie cei care sunt stăpânii lucrării şi planurilor pe care le-au văzut şi care sunt minunate , dar pe lângă ei să roiască acest sat, această localitate, să nu aşteptaţi în permanenţă chemarea preotului, dumneavoastră să veniţi şi să spuneţi: «Pot să fac şi eu ceva aici ?» «Aveţi ceva de cărat că stau şi eu trei ceasuri, să aduc contribuţia mea, că poate bani nu am, sau pe lângă banul ăsta puţin, mia mea de lei care constituie o părticică dintr-o cărămidă, dar e foarte importantă, pentru că este acolo şi te numeşti printre ctitorii acestei sfinte biserici. Asta îmi este dorinţa, aceasta este dorinţa pe care o pun la inima fiecăruia dintre dumneavoastră. Să 93

vă răsplătească Dumnezeu osteneala domnule primar, domnilor consilieri. lubiţi cetăţeni nu uitaţi; credinţa în Dumnezeu este singura care vă poate fundamenta o credinţă corectă, creştinească şi religioasă, educaţi-vă pruncii cu frica de Dumnezeu şi nu uitaţi de zilele de post.’’ A CONSEMNAT SIMONA BABOI MONUMENTUL EROILOR DIN MĂTĂSARI Proces-verbal Astăzi 1 februarie anul 1921 ‘’Noi, Ion Pv. Stoichiţoiu, primar al comunei Mătăsari din Plasa Motru de Sus, judeţul Mehedinţi, împreună cu preotul Achim Vlădulescu, parohul parohiei, Vasile Păsărescu, învăţător diriginte, Gh. Pv. Stoichiţoiu, Grig. Pv. Stoichiţoiu, Dumitru Dascălu, Constantin Gh. Popescu, Ion Gh. Păducel, lon D. Panfiloiu, Dumitru N. Dăescu şi Constantin Grecu, întrunit fiind astăzi ca locuitori de seamă invitaţi de dl. primar Ion Pav. Stoichiţoiu din îndemnul şi sfatul domniei sale, idei la care au participat şi preotul A. Vlădulescu şi V. Păsărescu învăţător în dorinţa de a dezvolta respectul şi veneraţia şi de a dezvolta Cultul eroilor comunei Mătăsari din acest judeţ, sufletele şi inimile generaţiilor prezente şi viitoare cum şi în dorinţa de a simboliza respectul celor duşi dintre noi pentru înfăptuirea marelui educaţional - pentr-un moment de piatră ridicat şi scrise în piatra cioplită numele tuturor eroilor din comună cum şi în dorinţa de a consola şi încuraja familiile îndoliate ale lor prin manifestarea sentimentului de recunoştinţă faţă de cei ce i-au pierdut. Ne-am constituit astăzi în comitetul eroilor din această comună şi judeţ în modul următor dispunând ca persoanele să îndeplinească sarcinile următoare: Lt. Colonel I Petrescu şi căpitan Constantin Pav. Stoichiţoiu -preşedinţi de onoare, Primar Ion Pav. Stoichiţoiu - preşedinte activ; Preot Achim Vlădulescu, Înv. V. Păsărescu, Gheorghe Pav. Stoichiţoiu, Grig. Pav. Stoichiţoiu, Dumitru Dascălu, Constantin Gh. Popescu, Ion C. Păducel, Ion. D. Pamfiloiu, Dumitru K. Dăescu şi Constantin Grecu - membri. Cu toţii împreună vom fi pentru ideile arătate mai sus şi în primul rând vom contribui cu tot cu sumele necesare pentru ridicarea monumentului dorit, primind şi donaţiile ce sătenii cu cea lor bună voie vor dărui fără obligaţie cu lista de subscripţie sau condică.’’

94

Nord Nistru şi Tisa Membri Comitetului Iniţiator Al Monumentului Lt. Col I. Petrescu Capit. C.Pv. Stoichiţoiu lon Pv. Stoichiţoiu Preşed. Onor. Preşed. activ.

Membrii Inv. V. Păsărescu, Gh. Pv. Stoichiţoiu, Const. G. Popescu, P. A. Vlădulescu, Gh. Pv. Stoichiţoiu, D. G. Dascălu, I. C. Păducel, I. D. Panfiloiu, D. R. Dăescu, C.C. Grecu Est Cerna Jiu Turtucaia Nişulescu G. lon Soldat Pârjol P. I. Gh. „ Păducel C. loan „ Purcel C. Nicolae „ Paliţă Florin „ Pârjol N. P. „ Popa Radu N. C-tin „ Purcel N. D-tru „ Pârjol R. Gh. C-dn „ Popescu I. P. loan „ Popescu C. Gh. „ Popescu N. Mihail „ Purcel C-tin „ Purdescu zis Mihail Gh Stǎic C-tin Pârţaiche V. Tăculescu P. Ioan „ Ţuncu St. Ioan Voicu Ioan Vâlsan Stancu Vasile „ Virtuţile neamului nostru s-au plămădit din foşnetul frunzelor, din murmurul izvoarelor şi din glia udată cu atâta sânge şi sudoare! 95

Eroii noştri în al II-lea Război Mondial Soldaţi : Bălan C. C-tin, Bălan I. Gh., Bălan Gr. Ar., Bălescu P.P., Burău C-tin, Becheriţu I., Buşe A. V., Buzărin D. P., Buzărin D. Pv., Cioclei C. V., Cioclei C. V., Cioclei A. Ion, Cojocaru T. I., Ciortan C-tin, Ciortan D. P., Grivei Aris., Cuţitoiu Ion, Dădălău N.C., Dăescu P. Gh., Dobrescu C., Dragotoiu Gh., Moldoveanu N., Peptenaru 0., Pârţache Gh., Pârcălăbescu M., Popescu Gh., Peptenaru G., Răduţ Gh. D, Rămescu C. I., Şerbănoiu P., Trotea T. C., Trotea T. I., Tănăsoiu Gh., Tănăsoiu C.I., Tănăsoiu V., Turturea Gh. I., Turturea Gh. II., Turturea A.P., Udrişte Ion, Urs C. Gh., Vijulie I.N., Dragotoiu C., Grivei Gh., Merei Fl., Com. de renovare: Purcel C. Primar, Dădălău N. dir. cult., Pamfiloiu C. dir. Ş.C., Popescu C-tin, Popescu Gh., Purdescu I., Panfiloiu D.

Sud Cine trăieşte Pe D-zeu el sfinţeşte Stema Cu noi este Dumnezeu Lupşoiu Mihai Sorin Popescu Alex. Ceauşescu I. Tanasie Panfiloiu M. D-tru Albulescu D. Ion Bălan P. Ion Băcărin Gh. Vasile „ Băcărin Gh. Ilie „ Ciortan V. C-tin Căruntu I. Nicolae „ Corăga I. Gh. Ciortan Gh. D-tru Ciortan C. Mihail Ciortan C. Iancu Carlaonţiu D. Ion Carlaonţi C. D-tru Ciortan N. Ion

Cap. sold. „ „ „ fraţi „ „ „ 96

Monument ridicat în amintirea eroilor din comuna Mătăsari Mehedinţi morţi în războiul mondial 1916-1919 pentru întregirea neamului românesc în zilele M.S.R. Ferdinand I. Vest Oituz Mărăşti Mărăşeşti Nişulescu C. Mihail sold. Ciauşescu D. Tanasia Croicea C. lon „ Dăescu R. D. Ion „ Dăescu Gh. Ion „ Dădălău N-lae zis Gh. Dădălău zis Giamănu D-tru Dragă N. Mihail „ Dădălău N. Gh. 1 fraţi Dădălău N. D-tru „ Giumancă D. Ion „ Giumancă N. C-tin „ Grivei I. C-tin Nicolae „ Gârjoi B. G. Dondera V. „ Hârceanu P. Ioan „ Joavină V Ioan „ Lupşoiu Milcu Purcel D. Ion Lupşoiu C. Alex. Vâlcu I. „ Mihai D. Trifon „ Căruntu D. Gh. „ „

„ „ „

Clipele sfinte ale Vremurilor trecute ne strigă: Cine fuge dinaintea duşmanului patriei este mişel şi mişeii nu sunt sângele nostru Mărturie staţi voi eroi!

97

Eroii morţi în al II-lea război mondial Căruntu C-tin – maior Pârţache D. – sub. Lt. Bălescu P. Gh. – plut. Căruntu Sever sg. Tr. Tănăsoiu D. Arist. Sg. tr. Popescu I Iancu sg. tr. Iancu D-tru serg Tănăsoiu I Ion Tănăsoiu C I Bălan C-tin – sergent Lupşoiu C-tin Vreja D-tru Bădescu Ion – caporal Dădălău C Gh. Panfiloiu Iancu Pârjol D-tru Buzărin D Gh- Fruntaş Horcea Gh Ion Proces Verbal ‘’Astăzi, anul una mie nouă sute douăzeci şi doi (1922), luna Septembrie, ziua 8/12, în ziua «Naşterii Maicii Domnului». Cu evaziunea şi a prăznuirii hramurilor bisericilor din această parohie şi comună. Noi membrii comitetului Eroilor, subsemnaţii din comuna Mătăsari, judeţul Mehedinţi procedând la inaugurarea solemnă a impozantului moment, care, din iniţiativa şi dăruirea mai de seamă a domnului preşedinte activ şi membrilor comitetului cum şi a altor enoriaşi binevoitori, s-a ridicat în centrul comunei, lângă primărie şi şcoală, în vecinici-amintire şi pioasă pomenire a scumpilor eroi ai acestei comune, căzuţi pe câmpul de luptă pentru completa izbăvire şi întregire a neamului românesc, constatăm următoarele: De dimineaţă slujba divină s-a oficiat în biserica parohială Sf. Nicolae, de cǎtre preotul Achim Vlădulescu, parohul respectiv, împreună cu cântăreţii parohiei, care, în faţa unei numeroase asistenţe de enoriaşi, adunaţi ca pentru o îndoită sărbătoare, au pomenit la slujba Sf. Liturghii, pe lângă eroii întregului neam ortodox român şi numele celor 65 de eroi din comuna Mătăsari, care se află înscrise şi pe monumentul ridicat din piatră cioplită. După terminarea serviciului divin s-a ascultat predica preotului despre «îndoita marea sărbătoare a enoriaşilor din comuna şi parohia Mătăsari». În acest timp 98

sosind şi preoţii vecini invitaţi din timp anume: Preotul I. Runcanu din parohia Miculeşti, Preotul Ioan Lupulescu din parohia Corobăile şi Preotul Gh. Săvoiu din parohia Drăgoteşti, s-a format cortegiul. care în sunetele clopotului a pornit spre monument. Cortegiul s-a format din elevii şcolilor din comunǎ, care purtau drapele tricolore, apoi drapelele celor două biserici din comună cu icoanele împărăteşti purtate de către elevii mai mari ai şcolilor, clerul compus din preoţii sus numiţi însoţiţi de cântăreţi respectivi şi înveşmântaţi cu veşminte şi odoarele cuvenite. Autorităţii comunale şi şcolare locale, la care se adăugau membrii comitetului şi alte persoane dintre autorităţile comunale, şcolare şi administrative, venite din împrejurimi, poporul format din enoriaşii satului şi alţii nenumăraţi veniţi de prin toate satele vecine, ca la o îndoită sărbătoare. În faţa monumentului, s-a oficiat de către preoţi slujba “Sfinţirii Apei celei mici”. Împreună cu celelalte rugăciuni şi serviri cuvenite sfinţirii Monumentului şi pomenirii eroilor din comuna Mătăsari în număr de 65 şi a celor de pretutindeni români eroi ortodocşi. În momentul scufundării sfintei cruci în sfinţita apă, pânza fiind desvelită şi dată jos de pe monument, a apărut deodată strălucitor, impozantul trup de piatră cioplită, care prin inscripţiunile săpate pe cele 4 feţe, mărturiseşte tuturor celor de faţă şi viitori privitori. vitejiile şi eroismul desfăşurat şi purtat la Jiu, Cerna. Oituz, Mărăşeşti, Măreşti. etc. de către cei 65 eroi ai Mătăsariului, iar prin inscripţiunea ce tronează pe frontispiciu “Cu noi este Dumnezeu” dovedeşte harul Providenţii Dumnezeieşti, care deapururea a întărit şi va întări braţul Românului ostaş. După săvârşirea frumoasei şi către cer înălţătoarei ceremonii religioase, Preotul Achim Vlădulescu parohul respectiv membru în comitet, inspirându-se din cuvintele de la frontispiciu “Cu noi este Dumnezeu” în cuvinte frumoase şi mişcătoare, vorbeşte poporului despre; Recunoştinţa ce poporul nostru român doreşte în primul rând Atotputerniciei divine, care în decursul veacurilor a întărit şi a izbăvit neamul românesc din primejdii de pierzanie, şi mai ales în timpul marelui război mondial, când nu numai duşmanii ne credeau bătuţi şi de ei şi de Dumnezeu, dar chiar mulţi dintre noi Românii credeau pierdut neamul românesc. Arată recunoştinţa ce în al doilea rând datorăm eroilor morţi, prin sângele cărora azi dovedim lumii care ne-a duşmănit şi le putem spune: “Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu”. Arată recunoştinţa şi dragostea ce datorăm soţiilor văduve şi copiilor pe multe locuri chiar orfani ai bravilor eroi, făcând apel la sentimentele de milă, dragoste, ajutor şi respect faţă de aceste familii. Arată rostul şi scopul monumentului, care pe lângă că e semnul de vecinică amintire şi recunoştinţă pentru cei duşi, mai este încă şi o vecinică îndemnare la rugăciune, pomenire, şi respect pentru cei ce au murit pentru lege, neam şi ţară. Este apoi, momentul, constituind o atenţionare la datoriile către familiile văduvite ale eroilor, 99

datorii ce cu toţi trebuie a le îndeplini, iar pentru generaţiile viitoare de copii este şcoala de unde vom putea şi vor trebui a învăţa datoriile către Dumnezeu, izbăvitorul neamului nostru către neam, lege şi ţară. După frumoasa vorbire a preotului A. Vlădulescu corul şcolii primare condus de domnul V. Păsărescu, învăţătorul diriginte al şcolii locale şi membrii ai comitetului intonează “Drumul Regal”. Preotul I. Runcanu Miculeşti vorbeşte despre istoria neamului arătând prin câte furtuni a trecut, despre întregirea lui şi că este la înălţimea popoarelor, şi rostul monumentului felicitând comuna Mătăsari pentru această frumoasă operă şi mai cu seamă pe domnul Ioan Stoichiţoiu, preşedintele activ care a depus şi cartea de aur în legătură cu monumentul. Elevul Stoichiţoiu Lucian, absolvent al Şcolii Primare din Turnu Severin, recitează poezia: “Sus fruntea”. Corul elevilor intonează “Latina gintă”. Elevul Stoichiţoiu C. Dumitru recită poezia “Mare e Dumnezeu”. Eleva Dumitra D. Dascălu recitează scrisoarea unei orfane. Elevul Ciortan D. Iancu recitează poezia “Rugăciunea cea din urmă”. Domnul preşedinte activ al comitetului, fost primar de mulţi ani al comunei, Ioan Pv. Stoichiţoiu, ca primul iniţiator care a depus multă energie şi alergătură cum şi multă autoritate între îndeplinirea frumoasei opere, vorbind deschis despre suferinţele eroilor, dintre care unii s-au sfârşit în locuri şi împrejurări cunoscute domniei sale, ca fost plutonier, aflător pe aceeaşi cale cu ei, face apel la sentimentele de milă, dragoste şi respect ale sătenilor faţă de familiile lor înduioşare şi cu cuvinte frumoase îmbărbătând pe văduvele şi copii eroilor, le arată că soţi şi părinţi lor ce s-au dus pentru ţară nu au pierit nu iau pierdut, nu au murit, ci din contră prin sângele lor sfinţit s-au născut din nou pentru ca să trăiască de pururea în inimile şi sufletele naţiunii române, cum şi în altarele ei de rugăciuni şi pomenire, dar şi fericire, de care nu mai eroii se învrednicesc. Tot deodată Domnul preşedinte ne mai prezintă două telegrame în legătură, una a domnului Marius Vârvoreanu prefect al judeţului Mehedinţi şi una a domnului Căpitan Stoichiţoiu Constantin. Comandantul Companiei de Jandarmerie Tighina Basarabia, prin care trimit călduroase felicitări comitetului şi locuitorilor comunei, pentru îndeplinirea operei înfăptuite, cerând scuza. că nu se pot prezenta la sfinţirea şi dezvelirea monumentului: primul având alte interese mai mari în judeţ, iar secundul fiind preocupat cu multele servicii şi îndatoriri de interes general fiind şi prea departe nu s-a putut deplasa. Mulţumeşte apoi membrilor comitetului, prin a căror dărnicie mai de seamă s-a putut îndeplini realizarea frumoasei lucrări: o fală a comunei şi în special mulţumeşte preotului paroh. A. Vlădulescu şi învăţător V. Păsărescu cu care a pus la cale ideea ridicării monumentului şi s-a încurajat la înfăptuirea lui. Preotul răspunde că concursul Sf. Sale s-a mărginit numai la donaţie şi îndemn, iar greul şi alergătura a executat-o numai dânsul ca preşedinte activ cu ceilalţi membri, deoarece Sf. Sa a fost prea greu ocupat cu alergătura la cele 3 parohii. După aceia domnul preşedinte activ, sub luare de jurământ, predă monumentul şi cartea lui de aur, spre paza, îngrijirea şi buna lui conservare 100

de veci, din neam în neam, domnului primar Gh. Pv. Stoichiţoiu, de asemenea membru în comitet şi donator, care de asemenea a depus destul concurs pentru înfăptuirea lui. - Domnule primar sub depunere de jurământ declară că primeşte sub paza D-sale frumosul monument cu cartea lui de aur pe care la rândul său, tot sub jurământ le va preda spre îngrijire viitorului primar care, şi va lua aceleaşi obligaţiuni, pe care le-a primit şi dânsul. Tot deodată D-sa îşi exprimă sentimentele de iubire, dragoste, recunoştinţă şi ajutorul cel va da femeilor văduve şi orfanilor de război, ai căror soţi şi părinţi s-a stins pe câmpul de luptă, iar alţii în mizeria prizoneriei în tot decursul campaniei fiind cu dânsul în captivitate. În urmă corul elevilor intonează: “Pe al nostru steag e scris unire”, după care poporul mişcat, mulţumit şi educat sufleteşte, se împrăştie la ora 2 p.m. pe la agapele creştineşti, date de enoriaşi cu ocazia pomenirii eroilor, dar mai ales cu ocaziunea prăznuirii hramului celor două biserici din parohie. Pentru care am adresat prezentul Proces-verbal scris în prezenta carte de aur a Monumentului.’’ N.B.: S-au consemnat toate acestea după. textele prezente în Cartea de aur a Monumentului Eroilor din Mătăsari precum şi în înscrisul aflat pe acest Monument. Unele date despre monument S-a ridicat în anul 1922 la iniţiativa lt col. I. Petrescu, primul om din Mătăsari care deţinea acest grad militar. Monumentul s-a ridicat datorită fondurilor băneşti pe care le-au dat familiile ce aveau morţi pe front. Constituirea sa a avut loc la Turnu-Severin, fiind adus în module, fiecare modul fiind adus pe câte un car tras de patru boi. Monumentul a fost amplasat în centrul comunei. Datorită interpretării greşite a simbolului pe care îl avea vulturul, acesta a fost distrus în noaptea de revelion 1955-1956 de către Panfiloiu Ion (fierar), Nicolae Stănescu, Becheanu Ion. Crucea pe care vulturul o purta în cioc a fost găsită a doua zi lângă monument de Grigore Stoichiţoiu. Pentru reîntregirea monumentului au fost comandate la Turnu-Severin un alt vultur (cel de azi) pentru a fi amplasat pe monument şi două plăci de marmură pe care erau scrise numele eroilor morţi în al doilea război mondial. De transportul şi amplasarea acestor obiecte s-au ocupat Gheorghe Tănăsoiu 101

şi Gheorghe Popescu. În anul 1981, cu aprobarea organelor judeţene, cu ştirea Primăriei Mătăsari, prin grija profesorilor Dumitru şi Ion Dădălău, monumentul a fost mutat în faţa Şcolii Generale nr. 2 Mătăsari, judeţul Gorj. Culeasă de Udrişte Cristi şi Dădălău Nicuşor de la bunicul lor Dădălău Dumitru, ţăran din comuna Mătăsari, 67ani, în 1996 Cântece populare de pe Jilţuri, Gorj Cules în ziua de 10 mai 1977 de la Gheorghe Păsărescu de 96 ani, din Cojmăneşti, veteran al Războiului întregirii Neamului, pe care l-a pregătit sufleteşte fiind învăţător, în care a luptat şi-a suferit pe front. « Trandafir, floare-n văpăi, Cine-a fost odată-n văi?! Cine-a fost cine-a luptat. Satele de-a râdecat?! Cine-a fost, cine-a trudit, Camătǎ de-a mântuit!? Fost Vâlcenii-n Dragoteşti. Păsărescu-n Cojmăneşti Şi Gingiuc în Slivileşti! Păcuraiu-n Miculeşti. În Costeşti - Erou Popescu. În Ursoaia Lunguţescu!... Din ţărani s-au ridicat Şcoli mari-au învăţat Şi venind dascăli în sat. Pentru progres au luptat! N-au luptat cu toroipanu: Cu mintea, munca, şi banu. Ei satele-au luminat. Cum Haret cu ei, a pus şcolii temei; Pe copii îi învăţară Şi prin trudă voluntară Satele le deşteptară!... Iar prin banca populară. De urgie ne scăpară! 102

Traiu-n bine ni-l schimbară Banca credite ne-a dat, Pământuri am cumpărat De clădit am scăpat. Boierii s-au mătrăşat, Arendaşii au plecat. Moşiile boierilor, Trecură ţăranilor Bucuria tuturor!... Ei pe muncă s-aşternură, Case bune îşi făcură; Şi cântă cu voioşie, C-au scăpat de sărăcie De amaruri, de urgie: C-arendaşii îi globeau, Munculicea le-o lua!... Luau din rod, - din doacă, una, Doacă zile găina, Slugărit întotdeauna!... Firu ierbii, năutu, Cumpărăm pământul Cu el traiul bun în casă, Bunătăţile pe masă!... Mulţumit c-are de toate, Jilţureanu harnic Pleacă-n luncă de cu noapte Şi cu sufletu-mpăcat, Se aşterne pe arat, De nimenea tulburat. Ascult cucu cântând Nevestica lui doinind, Prânzişoru aducând. Din frunză de-alun pocnind. Ea sub tei, masa-ntindea Cu dragoste mi-l chema; Amândoi să ospăta!... Sus în slava cerului, Păsărica Domnului. Ciocârlia ciripea. Pe săteni în câmp chema: Că munca ţăranului 103

Şi cu omenia lui, E sarea pământului, Izvoru belşugului. Fercirea omului. Lămurire: „Generaţia de învăţători de la începutul secolului actual, având în frunte pe Marele Haret, au dus o luminată şi viguroasă luptă profesional – patriotică - economică - socială şi culturală. Învăţământul de calitate, Cercurile Culturale, Obştiile săteşti, Cooperativele de credit pentru într-ajutorare, îndeplinirea idealului Naţional, Emanciparea săteanului, etc.; toate sunt opera lor şi a marilor energii ale neamului; sfinţii neamului nostru: Nicolae Iorga, Haret, Vlahuţă,Mehedinţi. Ion Simionescu, D. Brezulescu, Ion Ionescu de la Brad, etc. Ca pretutindeni în patrie, s-a activat şi pe Jilţuri, unde s-a resimţit o mare îmbunătăţire a traiului sătenilor. Cântecul de mai sus, fixează în timp o evoluţie social - economică. CÂND MIJEŞTE ÎNDRAGOSTIREA PE JILŢURI Străfulgerat de sentimentul iubirii, băiatul Jilţului cântă: “ Foaie verde florile Jilţule, voinicule, Jilţule, frăţânule Ogoieşte-ţi undele. Hodineşte-ţi apele Şi stai de-mi spune curat « N-sate câte-ai colindat ‘N-sus pe dalbia ta, N-ai văzut cumva, Pe urâta mea?!! Doru-mi-i de ea!. N-am ce - îmbrăţişa, Nici ce săruta, Nici mă cununa!... Jilţul, înduioşat de frământul tânărului îi răspunde cu compasiune « Şi dac-am văzut - o Dar n-am cunoscut-o!. Am văzut-o mai ieri, 104

La Minastireni. 0 fată frumoasă, Din toate, - aleasă! Faţa ei, ca Crinul Ochii ca săninu: De ispititori, Te cuprind fiori!... Păru ondulat, Mersu-abia săltat!. Fi-o, ori n-o fi, Eu nu o pot şti! Băiatul transfigurat îi descrie pe mândruţa lui cu adoraţie: “ Verde viorea, Pe mândruţa mea, Mândră ca o floare, N-are asămănare!... Ochişorii ei, Doi luceferei: Vălene clipe te ademenesc! Obrăjorii ei, foc de bujorei; Bujori de grădină. Dragostea alină. Sânişorii ei. flori de ghiocei. Răsar pe câmpie Şi-aduc bucurie Codiţele ei, doi balaurei: În gură-ncleştaţi Pe spate lăsat. Jocurile ei Zbor de fluturei; Saltă legănaţi, de flori greierei Care-n iarbă cânt, De stau şi-i ascult Cântecile ei, Vraja doiniţei Ce le ţine-n prag, S-o asculţi cu drag’’ ! Cules în 1933 de la I.M. de 19 ani de înv Adrian Em. Popescu 105

Covrigi şi păstrat în colecţia domnului Copaci Dumitru sigmă dirigintele Poştei din Mătăsari din mai1981 Vizită la muzeul arhitecturii populare – Curtişoara – Gorj Traseul excursiei organizate de catedra de istorie a Colegiului Naţional Tehnologic Mătăsari a fost: Mătăsari – Tg. Jiu – Muzeul Curtişoara – Muzeul Alexandru Ştefulescu Tg. Jiu – Mătăsari. La Curtişoara am vizitat cele 28 de clase – muzeu ale satelor gorjene, cea mai importantă fiind Cula Casei Cornoiu, construită în anul 1785. Biserica Sf. Ioan Botezătorul situată în incinta Muzeului, este un monument istoric construit în 1820, ce demonstrează apartenenţa religiei ortodoxe a acestor locuitori. Exponatele Muzeului sunt case care aparţin diferitelor zone ale Gorjului cum ar fi: Casa Nicolae Câlniceanu din Găleşoaia, Casa Constantin Negreanu din Ţicleni, Casa Colţescu din Cărbuneşti. Unul dintre cele mai importante obiective ale Muzeului îl constituie Casa Memorială a Ministrului şi Prim – Ministrului Liberal Gheorghe Tătărescu adusă de la Poiana Gorjului. Muzeul mai cuprinde fântâna acoperită, construită în anul 1896 de familia Cornoiu, pivniţa de deal din comuna Băleşti, şopronul Conacului de plai din Bumbeşti – Jiu care era o locuinţă sezonieră, folosită în timpul verii, când se duc vitele să pască în plaiul muntelui. Alături de acestea am întâlnit Moara cu ciutură din localitatea Padeş şi piva de bătut struguri. Eleva Săftău Oana impresionată spune că: „Arhitectura anumitor case nu-mi era deloc străină, deoarece chiar şi azi încă se mai păstrează puţin din stilul arhitectural.” Eleva Persu Floarea spune: „Am fost impresionată de Muzeul arhitecturii şi artei populare care păstrează valoroasele elemente de civilizaţie rurală pe care acest ţinut le-a adus ca dotă patrimoniului cultural naţional.” Cula, biserica, conacul, fântâna şi celelalte obiective sunt nişte splendori ale tradiţiei gorjene. Atmosfera a fost specifică, cu adieri de vânt tomnatic, aer curat şi proaspăt. Persu Floarea şi Săftău Oana

106

ÎN TRECERE PRIN MUZEUL JILŢULUI Azi 31 octombrie 1998 Am fost prezent la adunarea fiilor satului la Mătăsari. Azi 31 octombrie 1998, am vizitat Muzeul Jilţului. M-a impresionat întrun mod placut. D.Dădălău Am ramas profund mişcată de munca depusă pentru realizarea acestui muzeu. Nicoleta D. Să ne ajute Dumnezeu să ne cunoaştem străbunii ca să iubim mai mult această Ţara ! Dumitru D.Dădălău 31.10.1998 Un pas frumos spre a ne aduce aminte cine am fost şi cine suntem ! Nicolae D. Dădălău 31.0ct.1998 Vă felicităm pentru eforturile făcute pentru păstrarea şi transmiterea tradiţiilor locale. Continuaţi aşa, este frumos. 1 nov.1998 Un grup de cadre didactice de la Buftea – Jud.Ilfov Mă aplec cu respect în faţa prof. Dădălău şi apreciez munca depusă în realizarea acestui frumos muzeu precum şi organizarea Zilei Fiilor Jilţului. 01.11.1998 Pascu Ştefan Cezar – Buftea-Ilfov

Cele mai sincere felicitari şi urarile de sanatate pentru realizarea acestei bijuterii ,, Muzeul satului Mătăsari, le adresez harnicului şi stimatului profesor Dumitru Dădălău şi distinsei sale soţii. Profesor Racoceanu Fiul al satului Mătăsari 107

2.XI.1998 Multe cuvinte de laudă se cuvin spuse la adresa unuia din ,, Fiii Jilţului,, domnului profesor Dumitru Dădălău, pentru efortul şi pasiunea care s-au concretizat in acest muzeu, care ne întoarce în timp, în copilaria noastră, fie numai şi pentru câteva momente. Prof. Doina Hoara Ai reuşit să legi în prezent, trecutul de viitor pentru că ai ştiut să asculţi de zicala : Dacă pierzi – continuă, dacă poţi să căstigi – continuă. Pentru strădanie şi osârdie. Felicitari ! Prof. Luminiţa Dădălău 2.XI.1998 O muncă titanică, dar un efect impresionant ce înalţă sufletul şi ţi-l umple de bucurie şi mândrie. Doar cuvinte de laudă, admiraţie şi respect pentru ceea ce s-a realizat aici. Prof. Adriana Popescu 2.XI.1998 Cuvinte de laudă şi profund respect pentru unul din păstratorii de tradiţii ai satului românesc. Prof. Filip Elena 2.XI.1998 Multe felicitări şi profund respect pentru munca depusă la formarea acestui muzeu care reaminteşte tuturor vechile tradiţii ale satului românesc. Prof. Noroc Elena 11.XI.1998 Cu deosebită stimă pentru migala şi priceperea cu care s-au dedicat cadrele didactice şi elevii, îndeosebi pentru domnul prof. Dumitru Dădălău, care a depus în această minunată operă o parte din sufletul său. Felicitari, cu toată sinceritatea ! Constantin Popescu – Tg-Jiu Directorul Centrului Judeţean al Creaţiei Gorj Un mare suflet, un om de inima şi iniţiativă, domnul profesor Dumitru 108

Dădălău şi-a mai clădit viaţa cu încă o realizare care va rămâne – Muzeul Jilţului. Cu emoţie şi respect pentru tot ce este frumos, durabil şi cinsteşte moştenirea, zestrea lăsată de la strămoşi, felicitările noastre. Nicolae Dragos Acest Muzeu al satului este programul cu argumente extrem de concrete, o călătorie în timp, în istoria civilizaţiei rurale.Şi câtă nevoie am astazi să ne cunoaştem radacinile fără de care ne-am prabuşi extrem de uşor la prima adiere. Iniţiatorii nu pot fi decât nişte oameni normali într-o lume care tinde mai degrabă spre anormalitate. Felicitari sincere.Existenţa dumneavoastră domnilor este justificată în totalitate. 13 noiembrie 1998 Alexandra Andrei, Tg-Jiu Sunt impresionat de mişcarea culturală complexă din Mătăsari, într-o reformă care suntem aproape siguri că nu mai interesează pe nimeni. Întemeietorilor de aici li se cuvin nu felicitări, ci mulţumiri pentru gestul de pietate şi valoare. Mircea Dănescu 13 nov.1998 4.XI.1998 Multe felicitări şi profund respect pentru munca depusă şi mult noroc în continuare. Cu drag a dumneavoastră elevă Corega Delia 21.01.1999 Acestui muzeu îi dorim cât mai multe vorbe frumoase din partea marilor personalităţi ce vin să-l viziteze cu o curiozitate deplină. respect Din partea clasei a X-a A, cu multa stimă şi

21.01.1999 Acest muzeu reprezintă un pas spre a ne aduce aminte de vechile obiceiuri. Pentru intemeierea acestui muzeu a fost depusă o muncă enormă dar astăzi putem vedea că a fost o reuşită fiindcă în acest muzeu am reuşit să cunoaştem şi noi 109

tradiţia străbună. Sperăm ca acest muzeu să rămână peste ani şi să-i vada şi alţii adevărata valoare. Cu multă stimă şi respect din partea clasei a XI-a A 21.01.1999 În numele clasei a XI-a B, dorim să urăm numai gânduri bune tuturor celor care au contribuit la realizarea acestui muzeu, în special domnului Dumitru Dădălău. A fost o muncă enormă, nu fără greutăţi şi nereuşite, dar în final s-a realizat un lucru extraordinar. Dorim muzeului să prospere, colecţionând cât mai multe exponate şi să aibă parte de câti mai multi vizitatori. Cu respect, Turturea Marius şi Enache Camelia Clasa a XI-a B Ce se poate spune despre un loc unde sunt adunate toate amintirile şi rădăcinile unei comunităţi ? Este locul unde, poate vor veni generaţiile viitoare pentru a-si regăsi identitatea într-o lume din ce în ce mai amorfa şi mai absolută. 5.02.1999 Ion Sanda Chiar dacă nu sesizam de la început ,, Muzeul Mătăsari,, o simţim cu sau aici la Mătăsari, există poteci, există, e vie, e discretă, este ,, frumos Mătăsari,, înaintând timid, cu pasul, a unui spaţiu reuşit în scoarţa vremii, vâscoasa a vorbii. Ioan Flora 4 martie 1999 Acest muzeu mi-a adus în memorie însemne ale civilizaţiei morale între care mi-am petrecut frumoşii ani ai copilăriei într-un sat din sudul Gorjului, foarte asemănătoare unele cu altele, încât vezi pe viu cum venim dintr-o tradiţie, faţă de care avem datoria de-a o conserva şi de a o duce mai departe în veac, ca nobleţe şi herb de spiritualitate mirească. 5.03.1999 Zenovie Cârlugea Am vizitat cu emoţie şi interes Muzeul Jilţului, într-o atmosferă intelectuală şi afectivă deosebită, cu ocazia decadei culturii gorjene şi a salonului cultural gorjean. Felicitarile mele organizatorilor şi custodelui muzeului pentru reuşita de a înfaţişa piese – documente etnografice ilustrând istoria comunitaţii locale. 04.03.1999 Dr.Ionuţ Isac, Cluj-Napoca 110

Să ajutăm pe cei tineri să cunoască tradiţiile şi valorile culturale ale comunitaţii, pentru a-şi găsi identitatea şi rostul lor în viată, în lume. Acest muzeu, amenajat prin iniţiativa unor oameni inimoşi, de seamă, cred că va implini acest deziderat şi el trebuie apreciat şi îmbogaţit. Vă felicităm şi vă mulţumim. 1.1.1999 prof. Lupu Stefan - Stejari

Veşnicia s-a născut la sat. Dacă în fiecare zi ne aducem aminte de strămoşi înseamnă că ei n-au murit.Îi purtăm cu noi pretutindeni. Egiptenii pentru că se temeau de moarte şi-au ridicat piramidele, musulmanii au nenumarate moschee, francezii Turnul Eifel... Noi avem norocul sau nenorocul de a fi români şi ne avem stramoşii. E poate mult decât suficient. Ei cei care au fost, noi cei care suntem şi vom fi ştim să sfinţim locul. 5 iunie 1999 Băleanu Felicitari şi sincere aprecieri pentru această muncă titanică ! Alin Demetrian Vizita la acest muzeu a reprezentat o insursiune în tradiţia plaiurilor gorjene. Carla Dumitraşcu 15.09.1999 23 octombrie 1999 A II-a ediţie a sărbătorii ,, Fiii Jilţului,, la Mătăsari. Este greu să redai pe o coala de hârtie starea sentimentală din anuminte momente din viaţă sau în anumite locuri. Mă aflu la a doua ediţie şi sper să pot participa la cât mai multe ediţii indiferent de efortul care trebuie făcut. Apreciez deosebit de mult iniţiativa şi modul de organizare a acestor sărbători care unesc oameni veniţi din multe colţuri ale lumii să-şi revadă locul unde s-a născut. Oricât de dură ar fi munca pe care o faci, există sentimente care te domină şi te înmoaie chiar până la lacrimi scăpate fără voia ta atunci când te regaseşti cu istoria în viaţa ta de altă dată. Ajuns din nou la sărbătoarea de astăzi 13.X.1999 la Mătăsari ,, Fiii Jilţului,, 111

citind cartea editia I ,, Personalitaţi Gorjene,, şi mai ales revista ,, Murmurul Jilţului,, am fost profund răscolit de cele văzute, de cele auzite şi de cele trăite aici. Fără a avea pretenţia că pot emite o teorie nouă sau o curiozitate, doresc să întăresc îndemnul strămoşesc de a nu-ţi uita vatra, de a nu nega neamul, de a nuţi neglija sau uita de parinţi, de fraţi şi chiar neamul şi oriunde vestea te va duce în lume rămâne toată viaţa imensă în actul de bază , locul naşterii . Să purtăm respect pentru aceste locuri noi, gorjenii, fii ai Jilţului şi să-i mulţumim cu respect domnului profesor Dumitru Dădălau, familiei şi la colaboratorii lor, care au creat acest muzeu şi au iniţiat Sărbătoarea Fiii Jilţului. Bălescu Sevastian, 23.10.1999 23 octombrie 1999 Astăzi este o zi importantă pentru Mătăsari şi mai ales pentru Liceul Tehnologic Industrial Mătăsari, pentru că astăzi este a doua ediţie a Sărbătorii Fiilor Jilţului. Astăzi am vizitat şi minunatul muzeu al Jilţului, în care am vazut multe lucruri vechi, interesante şi folositoare ,, plug de lemn, foarfeci vechi, lămpi, butoiase, ţărne, monezi vechi şi documente importante. Mai important e că am văzut îmbrăcămintea populară bătrânească, război de ţesut şi multe alte lucruri interesante şi vechi. Tot aici am văzut numeroase desene ale copiilor foarte frumoase. Am venit din Dragotesti, jud. Gorj dar am o frumoasă impresie despre Mătăsari şi, mai ales despre liceu si muzeu. Trebuie să fim mandri că învăţăm în acest liceu.Trebuie să fim mândri că avem nişte dascăli minunţti. Popescu Mirela Maria – clasa a IX-a A Prof.diriginte Dădălau Ion Am vizitat acest muzeu al ,, Fiilor Jilţului’’, şi luând cu de-amănuntul toate aceste lucruri în parte, ne face să ne aducem aminte de trecutul prin care au trăit părinţii şi bunicii noştri. De aceea ţin să mulţumesc organizatorilor acestor sărbători de 23 octombrie şi sunt dornic să mai vin şi altădată. Fiu al Jilţului din Croici, Liviu P., 23.X.1999 23.OCT.1999 Pământ,oameni,istorii.Cât de frumos sună readucerea- aminte, de unde şi cum am plecat,cine suntem,de unde provenim.Într-un an am intrat aici,în muzeul Jilţului; seamănă cu pasul făcut în steaua bisericii.Trebuie să fii curat,în suflet,înatingere.Provin dintr-un univers asfaltic.Dar am simţit,intrând aici,fiorul 112

apartenenţei de veci.Undeva ,într-un trecut, strămoşi de-ai mei foloseau lucrurile expuse aici, trăiau,se bucurau sau plângeau. Şi mi-a venit dor de pământ,de un pământ real,nefictiv,în care păşind să-mi îngrop neputinţa de-a fi fost măcar pentru o clipă,trăiau,adevărat,emflemia de timp şi spaţiu martic.Aici,acum,mulţumesc celui care,cu atâta suflet şi pasiune,m-a făcut să mă simt,din nou,român. RUSU IONEL-prof.supl. G.T.S.I.M.Mătăsari

3.nov.1999 Sunt plăcut surprinsă pentru ceea ce am găsit şi fosta clasă de grădiniţă.Şi toate acestea se datorează minunatului om al satului, Dumitru Dădălău,care şi-a dedicat viaţa unei pasiuni înnăscute-aceea de a face cunoscute aceste meleaguri cu istoria şi tradiţia lor într-un mod personal şi profesional. Cu deosebit respect şi consideraţie. leana Mitelea,inspector scolar la ISJ Gorj 26.mai.2000 Activitatea cercului profesorilor de limba si literatura română din licee s-a transformat într-o sărbătoare,emoţie şi bucurie datorită unei colegiale şi calde primiri, datorită exponatelor şi sufletului ascuns în ele. Felicitări organizatorilor. prof.Pecingina Cornel prof.Tranăau Dan prof.Ion Sanda

Dacă veneau în acest liceu şi nu vizitau acest muzeu,era ca şi când n-aş fi trecut niciodată prin Mătăsari.Exprimă în cuvinte modeste,de informatician, respectul şi admiraţia mea pentru munca domnului Director,un adevărat etnograf. Prof.Popescu Sanda Un suflet mare a putut face aşa ceva.Mă bucur că am avut prilejul să vin şi să vizitez acest muzeu deosebit, care ne arată originile noastre. Multumesc pentru această ocazie. Ciortan Marinela 113

Cel care este sufletul acestor emiţătoare realizări,domnul Director Dădălău se dovedeşte un iubitor atât al trecutului ţinutului său natal cât şi al viitorului acestuia :muzeul dovedeşte dragostea pentru tradiţie,realizarile din şcoală,dragostea prin înfăptuire este lucrul cel mai rar şi nepreţuit. 2.06.2000 prof.Dorin Ciontescu

Mulţumim celor care au realizat acest mic muzeu care de fapt reprezintă un suflet mare. ss/indescifrabil Cinste şi onoare pentru cei care şi-au dat interesul, ei au avut înclinaţia pentru a aduna lucrurile de valoare pentru formarea muzeului de a nu se uita trecutul. 04-06-2000 ss/indescifrabil Am vizitat muzeul din Mătăsari şi am avut o impresie bună, de toate se găsesc în muzeu cu foarte mici probleme care mai trebuiesc procurate. ss/indescifrabil Am vizitat acest muzeu care m-a lăsat cu cele mai bune impresii,dovada care ne face să credem că nu am uitat de unde am plecat şi am crescut. ss/indescifrabil

11octombrie.2000 Sincere felicitări celor care au gândit acest loc. Dana Simovici Radio Oltenia Craiova 11.octombrie.2000 Paşeşti,vezi şi-ţi aduci aminte de casa bătrâanească. Felicitări şi numai ganduri bune! Dan Păsărin,un simplu trecator.

114

24.10.2000 Dacă numai un procent semnificativ din oameni ar folosi inteligenţa ,pasiunea şi vocaţia specifice speciei noastre aşa cum le-a folosit şi le foloseşte Domnul Director Dădălău Dumitru,atunci am fi păşit şi mileniul trei cu cel putin un veac mai înainte. Felicitări Domnului Director şi de la Dumnezeu multă,multă sănătate şi viaţă lungă! Prof.Stăncioiu Gheorghe, director CCD Gorj 24.10.2000 Am vizitat cu atentie acest muzeu şi am fost profund emoţionat şi impresionat de tot ceea ce am văzut.Toată stima şi admiraţia pentru munca depusă de cadrele didactice de la grupul şcolar Mătăsari şi mai ales pentru ctitorul acestor realizări, neobositul profesor Dădălau Dumitru, director al acestei prestigioase instituţii de învaţământ. Prof.Nicolae Dragota 20.03.2001 De echinocţiu, la ora când primăvara astronomică şi-a intrat în drepturi, mă întorc în timp şi îmi regăsesc copilăria, strămoşii privind exponatele din muzeu Jilţului. Şi multumesc domnului profesor Dumitru Dădălău că mi-a oferit posibilitatea să devin sentimentală şi un nou copil conştientizând însă odată faptul că suntem nemuritori prin frumuseţe. Liliana Hinoveanu Ursu Radio ,, Oltenia,, Craiova

Cu toată admiraţia şi cu tot respectul pentru neostoita străduinţă a profesorului şi directorului Dumitru Dădălău! Octavian Dobrişan Radio ,, Oltenia,, Craiova În toate există o măsură, dar orice măsură şi de oriunde ar fie ea este prea 115

mică pentru a găsi rezultatul muncii şi daruirii pentru învăţătura, cultura, date şi obiceiuri din acest colţ mirific dat ăi lăsat de Dumnezeu acestui împǎtimit profesor Mitică Dădălău. Felicitări prietene şi păcat că grupul nu are mai mulţi fii ca dumneata. Ceea ce am văzut eu azi în şcoala ta este cea mai grea palma dată celor ce te-au lovit când erai mai bun şi mai puternic ca ei. Dumnezeu este cu cei buni şi cu cei ce lasă altora ceva bun după ce nu vor mai fi. Îti mulţumesc că mi-ai oferit azi posibilitatea unei desfătări sufleteşti şi confirmarea că numai cei ce au ceva în comun pot sta alaturi unul de altul şi pot fi prieteni. Mătăsari 7.05.2001 Ing.prof.Dumitru Bunoiu Mă bucur că am avut ocazia să vizitez un liceu cu prestigiu. Constantin Dodu Lătăreţu Ceea ce s-a realizat în această instituţie este demn de cartea recordurilor iar cei implicaţi să fie gravaţi în placa de măsură pentru prosperitate. Recordul amenajărilor, dotărilor şi al timpului de realizare dă dreptul incontestabil al directorului instituţiei (prof.D.Dădălău)şi colaboratorilor sai de a fi scrisi într-o filă nemuritoare a existenţei Colegiul Naţional din Mătăsari. Felicitări.15 mai 2001 Preşedintele Uniunii Sindicatelor Libere din Gorj, Mija Vasile Am avut şi vedem ceva cum au putut vedea şi restul.Ceva incredibil un muzeu al culturii şi neamului nostru care realizează că ar fi trebuit să dispară.Am găsit aici o zi de festivităţi de istorie la fel cum am găsit lângă Tg-Jiu la Muzeul Satului.Vă felicit pentru ceea ce am văzut şi pentru exponentele pe care le aveţi în muzeu. Corespondent de presă Curentul--- Asociatia Mileniul III, Petroşani - Hunedoara ,,Eu stiu că veşnicia s-a nascut la ţară’’-acest adevăr al lui Blaga m-a făcut să rămân la ţară profesoară. Primul meu an a fost în această comună, an de învăţământ şi pentru mine. Am înţeles că într-un sat fără lumină electrică, lumina din sufletul dascălilor de aici era mult mai puternică. Din 1971 până ăn prezent, 2001, lumina electrică este alături de cea sufletească.Ce s-a facut aici este o 116

dovadă vie. Sunteţi minunaţi stimaţi colegi care aţi rămas ca Domnul Trandafir. 18.06.2001, Creţan 20.X.2001 Am vizitat cu multa placere toate exponentele frumos aranjate. Felicitari celor care au organizat acest muzeu cu obiecte vechi din viaţa de mai demult a poporului român. Cu stima şi respect. N.N.Caruntu Înv.pensionar În tot ceea ce facem căutăm să fim cât mai aproape de omul simplu de la ţară. Lumea satului ne da aripi de zbor în activitatea noastră şi ne inspiră cele mai frumoase poezii şi cântece.Felicitări pentru tot ceea ce aţi realizat, mii de mulţumiri că ne-aţi oferit câteva momente de amintiri ale copilăriei noastre, prin ceea ce am vizitat.Numai un om cu suflet mare putea s-o facă.Vă dorim multă sănătate, multă putere de muncă în continuare, iar cântecul nostru să vă rămână veşnic far la porţile sufletului. Cu toată dragostea şi respectul. Elena Tranca Miniş şi Grupul folcloric ,, Liliacul,, Din Baia de Aramă, Mehedinţi, 20.10.2001 Cu uimire, cu sfială şi cu gratitudine am întalnit cadrele didactice şi elevii aşezămintelor de învăţământ din Mătăsari. Feţe curate, frunţi senine cu izvor de frumuşele ţâşnit din adâncul pământului s-au transformat într-un imens cortegiu de colindători de aproximativ 2000 de inimi candide îngenunchiate în faţa lui Hristos, Dumnezeu. Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu toţi locuitorii acestor timpuri spre binele naţiunii române. Teofan, Mitropolitul Olteniei, 18.12.2001 31 mai 2002 Un aşezământ de învăţământ şi cultura- Muzeul de exponate populare din zona Mătăsarilor – un focar de înţelepciune, de învăţătură, de preţuire faţa de ceea ce ne atestă existenţa noastră milenară pe aceste meleaguri. Izvor de frumuseţe din adâncul sufletului, al inimilor noastre de români credincioşi originii noastre, credinţa în Dumnezeu şi în tot ce avem puterea sa 117

înfăptuim. Vă dorim să aveţi şi în continuare puterea de muncă şi de creaţie şi să vă binecuvânteze Dumnezeu în tot ce veţi face ca acest neam românesc să nu fie uitat şi să prospere. Profesor Sîrbulescu Angela, Şc.Gimnazială Câlceşti, Godineşti Plin de valori, ale poporului nostru, de care ne bucurăm. Să se păstreze pentru toti românii. 31.05.2002 G.Iliescu Revenind, după trei ani, la Mătăsari, cu elevii-redactori ai revistei ,, STUDIUM,, de la Colegiul Naţional ,, Ecaterina Teodoroiu,, regăsesc cu multă plăcere şi satisfacţie aceeaşi pasiune şi exemplar devotament al dascalului de excepţie, care este directorul Dumitru Dădălău, prietenul tuturor talentelor şcolare şi al condeielor gorjene. Am încă o dată convingerea că dacă zici Mătăsari, zici Dădălău – de aceea urez familiei de cultură de aici ( şi învăţământ ) cele mai bune realizări pe plan profesional, strălucite succese, pentru ceasurile plăcute petrecute pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu 11 octombrie 2002, Zenovie Cârlugea 11.X.2002 Pentru prima dată am venit la Colegiul Mătăsari, astăzi, la intalnirea colectivelor de redactie a revistelor scolare din căteva şcoli din judeţ.Noi reprezentam renta internă de la Colegiul Naţional ‘ ‘Spiru- Haret’’ din Tg-Jiu :prof Ion Pinţa,Andreea Iliescu,Elena Tănăsoiu. Am fost foarte plăcuţi impresionaţi de tot ce am vazut.Bine a zis dl director Dădălău:’’noi nu avem ce aveti dvs,dar nici dvs nu aveti ce avem noi’’. Cred că această şcoală ar trebui(fără exagerare)să fie dată ca model de preocupare pentru progres tuturor colectivelor didactice din lume. Prof Ion Pinţa 16.X.2002 Inspectoratul pentru Protecţia Mediului Tg-Jiu în vizită la muzeu, dus pentru prima dată.Am găsit o atmosferă impresionantă,simţind ca facem o incursiune în trecutul nostru românesc. ss/indescifrabil 118

16.X.2002 Elevii clasei a IV-a A de la CT Mătăsari sunt interesati de acest muzeu ca o lecţie de viaţă. Nistor Larisa. Mătăsari,ianuarie 2003.Îmi amintesc că am fost aici,prima dată,prin 1976.Am cărti :Amintiri din Valea Lumânării(1978) şi Cântec la cumpăna apelor(1983).După care am ajuns de prea puţine ori.Doamne cât s-au schimbat lucrurile si oamenii.Dar peste toate un punct de mare luminoazitate :Colegiul National Tehnologic.O şcoală cum n-am vazut în alte aşezări de aceeaşi talie. Felicitări domnului director Dădălău,cadrelor didactice şi tuturor celor ce diriguiesc, trebuiesc pe aceste locuri. Mircea Pospai, Radio Oltenia 14 Ianuarie2003Mătăsari, Colegiul Naţional Tehnologic,o zi de soare şi de oameni extraordinari.Sărbători ăn zăpadă,în inimă şi în vieţi.Profesori(unul director),elevi şi multa multa caldură,istoric de zăpadă,de soare.Pentru venituri,cu dragoste poeticească ! Ioana Dinulescu 17.04.2003 În vizită la Colegiul Naţional Tehnic Mătăsari. Ce zi însemnată pentru noi ! Totul este neaşteptat de măreţ şi copleşitate. Nu ştii ce să admiri mai întâi. Dotarea de excepţie, organizarea ireproşabilă, spiritul de daruire totală cu care te întâmpină directorul Colegiului, prof. Dumitru Dădălău, ,, Muzeul Jilţului,, avea să fie ultima surpriză ce ne-a fost facută de directorul Dădălău, fiu al Jilţului, născut parcă să dea din sufletul său viaţă acestor ţinuturi străvechi româneşti. Piatra de temelie a grandiosului complex şcolar vizitat, aveam să aflăm, a fost pusă tot de un ,, Dădălău,, respectatul prof.de fizică Ion Dădălău, fost director al aşezământului timp de 18 ani neîntrerupţi. Vivat, crescat,floreat ! Prof.univ. Gheorghe Mihaiţă Prof.univ.Gheorghe Tarcău Univ.,, Constantin Brâncuşi ,, Tg-Jiu 3.06.2003 Vizita mea împreună cu absolvenţii clasei a VIII-a de la Şcoala generală Raci, mi-a produs impresii plăcute, şi am avut posibilitatea de a vedea în cadrul Muzeului exponate specifice activităţilor din mediul rural. Apreciez aportul 119

organizatorilor de a ne oferi acest minunat prilej. Prof.Togoe Constantin 16.oct.2003 Este de apreciat demersul domnului director al Colegiului Mătăsari în păstrarea tradiţiilor populare prin grija de a aduna multe mărturii ale devenirii noastre. Pentru tinerii din ziua de azi este un reper şi un îndemn la pastrarea tradiţiilor. Nimic nu poate egala aceste mărturii care demonstrează ingeniozitatea ţăranului român,creativitatea şi spiritul de care a dat dovadă. Felicitări pentru sufletul mare pe care-l aveţi, pentru românism şi tradiţie. Inspector general MECT , Spiridon 12 Martie 2003 Este lăudabil efortul depus de colectivul Colegiului Mătăsari de a strânge părticele din sufletului nostru,făcut că nu sunt mulţi oameni ca dânşii în ţara noastră.Felicitări pentru realizările avute şi multă putere de muncă pentru viitor. Profund impresionat :inspector superior D.J.A.N.Gorj, Hobeanu Ion Un instant plonge vers les hestores de nos devanciers,nous eaneme de toute la vilante de dynamise notre futur en pensout a ce apue nous bausseront usc generations fateres.Quelle loude respectable. May 18th.2005 We would like to thank you for the possibility to know the culture and history of your country.You have a rich herritage of culture and we wish you to keep it for next generations.It was really interesting for us to be here and see all these things. THANK YOU !!! Colleagues from Ganjiena secondary school LATVIA Paldies ! ( Thank you !) Mătăsari, 18 mai 2005 L.S. Bedandet voor de averweldigende antoangst in jubbie amgevug.In dit museum hebben we oob nog een interessante oanwulling gehregen op het buld van de omgeving. Culturel gerien deub ile dat julbie dit gold moetan beuvaren, rodat oob de 120

volgende generies hunneu sien wat hun voorouders en ouders gedaan hebben om zaver te komen 20 als jullie un zyu. We weusen iedereeu eeu gezonde gcest in eeu gezond lichaam toe. Collega’s van Maastriecht Bonnefanten college Melissen Best mensen, Je leesez jezelf pas begrijpen als je je geschiedenis cent en accep seert. Il gen genaten van jublie kledendkscho en de gebruibelyhe stradities en gebruiken.Ih heb relf jarenlang geschiedenis grywer en go dat in de sochamst wederom docn.Dan zal ch’t nosit nalateh om cets aver jublie geschiedenis en sraditie se wesellen dan worden van,t lever. Blyf det doen dan worden we samen cen gelublige geschiedenis. Patrich Mannuel Bonne fantencolleye Of stuicht Cari amice rumeni, To travata molto resterenaute la vista el museo, euc sofrotentto vedere de avete un museo di Tradicioni popolari a disposizione dei ragem.Gli studenti devreo consacre la loro stana, le laro rodici ed esseme orgogliosi della horo stano. Mrosane Michelani 8.V.2006 Cele mai frumoase obiecte sunt puse în această sală atât cu sufletul cât şi cu intenţia de a duce mai departe tradiţia, obiceiurile şi dorinţa românului de a se remarca atât prin muncă cât şi prin obiceiurile de sărbătoare. Tradiţia înseamnă cultură, înseamnă muncă şi înseamnă voinţă. Putem remarca munca, dorinţa şi spiritul organizatoric al oamenilor care s-au gândit că veşnicia s-a născut la sat, după cum spunea un remarcabil om al literelor. Maria Grida, Ionica Dănilă, prof.Şc.Bolboşi Tot respectul pentru minunaţii oameni din cadrul Colegiului Tehnic Mătăsari care s-au ocupat de realizarea acestui minunat MUZEU în vederea conservării tradiţiilor SATULUI ROMÂNESC. Prof.Melania Popescu, Sc.Gen.Slivileşti Vizitand Muzeul dvs., alături de elevii claseor a VIII-a, de la Şcolile generale Godineşti şi Câlcesti, am fost foarte plăcut impresionaţi de tot ceea ce 121

am văzut. Felicitări organizatorilor. Vă mulţumim,

ss/indescifrabil

08.05.2006 Suntem profund impresionaţi de efortul depus de cadre şi elevi pentru realizarea acestui muzeu,muzeu care reuşeşte să aducă în prezent o fărâmă din istoria locului. Felicitări ! Şc.Gen.Câlnic Prof.Babucea Teodora 8.05.2006 În această frumoasă zi de primăvară a înflorit în inima noastra ideea de a veni la un liceu ca ,,o floare’’. Este de apreciat demersul domnului director al Colegiului Mătăsari în păstrarea tradiţiilor populare . Felicitări pentru realizările avute şi multă putere de munca în viitor. Şc.Gen.Valea 1. Prof.Alionescu Tamara 8.05.2006 În această zi însorită de mai am vizitat muzeul care ne-a impresionat profund şi ne-a prezentat o farâmă din istoria locului. Felicitari ! Şc.Gen. Telesti Prof.N.Dodenciu 8.05.2006 În această sală am privit un veritabil muzeu etnografic care a încântat elevii şi însoţitorii celor două şcoli : Dragoteşti şi Corobăi. Am fost profund impresionaţi de explicaţiile date de doamna profesoară Dădălău Floarea. Am citit în ochii elevilor uimire, curiozitate, interes trezit de ceea ce vad. Sincere felicitări ! Prof. Păsărescu Angela Prof.Găvan Diana 122

Prof.Ciortan Alina Cu toată admiraţia 8.05.2005 – prof.M.Gioi Şc.gen.Raci prof.Negrea Emilia Şc.gen.Negomir 12.05.2006 Sincere felicitări pentru un adevărat domn director, numai bine şi multă sănătate.De la un om mic pentru un om mare. Prof.Feţianu Adelina Bronio Romania ! Lalla from ITALY Matasari, Veuerdi 24/11/2006 Cfronie e tutti cer le vostro eccogliense – Suro di viedervi Preste – Ciao Andreine Nasoni La visita fatta sen questa stupends scuoh sende prin viciua l’Italia a voi. L’Europa la brooguo delle vostre tradissons e delle vostra staria perchisons e saranno sempu le basi su cui pater costruim una comunione d’intenti e d avans lauascero i stato molto bello, ma veche un po triste perchi menstrate de pri.Grasse pei le vestra accogesens ed aspstalist...arrivederce ! Giuo Telard Filly Lucci Wyroy wielhiego podricon dla tworcow wystawy datyergeej, tutejsrej vultwuy matavalwej pvredstawane, vo szkalnym muzeum. Maria Daneti Ce-am adunat prin timp am păstrat Ce-i frumos şi placut rămânând de neuitat Toată admiraţia pentru strădania dumneavoastră. 8.V.2007 prof.Vizitiu Loredana Azi 08.05.2007 Şcoala Generală Corobai – Dragoteşti, clasele a VIII-a, însotite de profesorii diriginţi Circiu Victor şi Iliescu Gigi am vizitat ,, Colegiul National Tehnologic Mătăsari,, Atât elevii cât şi noi profesorii am rămas plăcut impresionaţi de oferta acestei şcoli cât şi de condiţiile moderne de care beneficiazş şcoala; sperăm ca elevii 123

nostri să continue studiile la această scoală. Toată admiraţia şi stima pentru strădania conducerii şcolii. Prof.diriginte Circiu Victor, Gigi Iliescu Azi, 08.05.2007 Şcoala Generală Ciuperceni, clasa a VIII-a, însoţită de profesorul diriginte Peptan Simona a vizitat ,, Colegiul Naţional Tehnologic Mătăsari,, În urma acestei vizite putem spune că am rămas cu totii impresionaţi de condiţiile moderne de care beneficiază această unitate şi nutrim speranţe ca şi elevii scolii noastre să-şi continue studiile în acest loc. Prof.diriginte Peptan Simona Azi 08.05.2007 Şcoala generală Borăscu – clasa a VIII-a, însoţită de profesorul diriginte Cojocaru Mihai, am vizitat Colegiul Naţional Tehnologic Mătăsari, un liceu cu profesori foarte buni care face cinste judeţului Gorj. Sperăm că elevii nostri care au rămas impresionaţi vor veni ca elevi la acest liceu. Prof.Cojocaru Mihai Azi, 08.05.2007, am vizitat Colegiul Naţional Tehnologic Mătăsari, împreună cu elevii şcolilor generale de la Negomir şi am ramas profund impresionaţi de dotarea liceului, de modul de organizare judicioasă a procesului instructiveducativ, care, prin mulţimea de exponate adunate cu trudă şi migală aici, realizează o impresionantă pagină de etnografie, inspirată din realităţile zonei. De asemenea, responsabilul muzeului, doamna prof. Dădălău, dovedeste multă pricepere, profesionalism şi pune mult suflet în această activitate de culegere şi promovare a obiceiurilor şi tradiţiilor locale, muzeul fiind renumit în zonă şi chiar în ţară. Prof.Carcalicea Ion Azi,08.05.2007, am vizitat Colegiul Naţional Tehnologic Mătăsari, împreună cu elevii Şcolii generale Bolboşi şi am rămas încântaţi de cele ce am văzut la prestigioasa dumneavoastră unitate de învăţământ. De asemenea, am remarcat responsabilitatea şi devotamentul de care a dat dovada domnul director prof. Dumitru Dădălău în managementul acestei instituţii. Prof. Fetiţa Octavian Servab, Gridan Gheorghe Barbu

124

08.05.2007 Istoria reflectă ca o oglindă lungul şir de secole al vieţii omenirii, istoria luptei sale pentru existenţă, pentru un viitor mai luminos, suferinţele, bucuriile, înfrângerile şi biruinţele sale toate.Paşind în acest muzeu e ca şi cum te-ai întoarce în timp. Este locul ideal unde se poate realiza pe termen lung educaţia istorică a viitoarelor generaţii de elevi. Toată admiraţia şi stima pentru realizarea acestui muzeu. Şc.gen.Slivileşti, prof. Popescu Melania Astăzi 08.05.2007 am răspuns invitaţiei domnului Director al C.N.Mătăsari,dl Dumitru Dădălău şi am vizitat muzeul alături de liceu.Este pentru a nu stiu câta oară cănd vizitez acest muzeu şi parcă mereu l-aş mai vizita.Rămâi profund impresionat de eforturile făcute pentru amenajarea şi conservarea istoriei locale,o istorie plină de greutăţile muncilor ţărăneşti.Mulţumim pentru invitaţie şi pentru ce ne ofera ! Prof.Stuparu Victor Şc.gen.Valea Bolboşi Am rămas plăcut impresionată de valorile materiale,dar mai ales umane care au dat viaţă şi suflet acestor lucruri. «Omul sfinţeşte locul» şi doresc celor care au facut acest lucru posibil multă putere de muncă! 9.05.2007 Şef de lucr.dr.ing STĂNILĂ SORINA Astăzi 11 mai 2007 am venit la Mătăsari pentru a face examinarile psihologice întregului personal al liceului şi am rămas plăcut impresionată de valorile materiale,dar şi cele umane care sălăşluiesc şi dau viaţă întregii «INSTITUŢII» COLEGIUL TEHNIC MĂTĂSARI . Cred că aceste lucruri nu s-ar fi putut realiza fără sprijinul şi înţelegerea,dragostea de folclor (ex.muzeu) ale Domnului Director Dădălău. Eu am rămas profund impresionată de decorul liceului şi de lucrurile pe care Domnul Director le-a facut. Este un liceu de apreciat,un liceu frumos amenajat cu mult bun gust.Referitor 125

la primirea Domnului Director cât şi la cea a personalului a fost uimitoare şi încântătoare. Le doresc tuturor persoanelor care lucrează în această şcoală (liceu) multă sănătate şi putere de muncǎ. MIEIŞOR RAMONA LOREDANA (profesor consilier) Mă bucur mult că în ciuda trecerii vremii au mai rămas asemenea locuri rare în care liniştea se îmbină cu frumuseţea,iar bunătatea oamenilor face inima să înflorească şi să cânte. Vă mulţumim că mai păstraţi adevăratul spirit român. Cu respec Bahbanona Viorel (Republica Moldova), 19.07.2007 Cu toate că sunt din Gorj, nu am avut ocazia până acum să cunosc acest loc ;sunt impresionată. Ţineţi-o tot aşa!!! Ana-Maria,Motru-Gorj; 19-07-2007

Am fost impresionată de aerul tradiţional şi de modul în care aţi păstrat tradiţionalismul românesc şi în acelaşi timp de cum faceţi pasul către modernism! Tot respectul pentru munca minunată pe care o faceţi! Roxana Flueraşu, Motru-Gorj, 19.07.2007 dorewjiz. Bucada oldugumus ivin wok mutluyur.Packiyeye gok gozel mesajkala Giler-Nilufer-Huseuir, 19.07.2007

Thank uyw se much for the tou s anseweriny my many guasteono l love baming about aywer country Thanks ! Sarah-Ananca ,, Multumesc,, for the hospitaliky and the opportuniki to discover your Romania Culture thar we fau in love, kcon the people, cite an tradikional Cultura. Thanks ! A.Diertot, Severine France. Paldiers’par viesmilileu, velar izvopres, Iwn Sudai ! Catvia Iuda, 19.07.2007

126

Elevi mătăsăreni Parlamentul României

în

vizită

la

O delegaţie formată din 50 de elevi şi cadre didactice de la Colegiul Tehnic Mătăsari a efectuat o vizită educaţională la Palatul Parlamentului în data de 12 decembrie a acestui an. Această vizită a făcut parte din programul de vizite organizate de Centrul Educaţional. Delegaţia a fost formată din elevii care au obţinut cele mai bune rezultate în perioada desfăşurării Sărbătorii Fiilor Jilţului şi Zilelor Liceului. La Parlamentul României, delegaţia de la Colegiul Tehnic a fost însoţită de senatorul Ion Florescu care i-a informat pe elevi şi profesori despre modul de funcţionare a Camerei Deputaţilor, despre procesul de vot, despre rolul deputaţilor şi despre procesul legislativ. La finalul turului, tinerii gorjeni au primit cadouri de la reprezentanţii Parlamentului României. Tot în aceeaşi zi, elevii au mai vizitat fostul sediu al „Comitetului Central”, Biblioteca Naţională, Universitatea, Teatrul Naţional şi Banca Comercială a României. ANA ANDREI, Impact In Gorj, nr. 1333, marţi, 18 decembrie 2007

127

128

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful