You are on page 1of 3

Capitolul I.

Introducere
I.1 Originea ideii de Uniune Europeană
’Uniunea Europeană a fost şi rămâne una dintre cele mai de succes creaţii din is
toria relaţiilor internaţionale şi a dreptului internaţional: armonizarea politi
cilor publice ale multor state europene în ultima jumătate de secol XX a făcut c
a un război în Vestul Europei să devină imposibil şi a crescut standardul de via
ţă a milioane de oameni.
În acelaşi timp, Uniunea Europeană este o realitate greu de descris şi de înţele
s, atât datorită complexităţii raporturilor juridice stabilite între statele mem
bre şi instituţiile comunitare, cât şi datorită ambiguităţii constructive pe car
e o implică această sintagmă.’
’Ideea de Uniune Europeană îşi are originea într-o serie de proiecte mai vechi,
dintre care unele au prin viaţă, prin transpunerea lor, într-o formă sau alta, î
n practică, dar cele mai multe au rămas fără o finalitate concretă.
La început, ideea privind unitatea europeană o găsim în cercurile filozofice şi
la vizionari. Victor Hugo, căruia îi datorăm expresia ’Statele Unite ale Europei
’, îi dădea acesteia o interpretare umanistă şi pacifistă. În 1900, la Congresul
ştiinţelor politice de la Paris, juristul şi sociologul francez Anatole Leroy-B
eaulieu expune această idee, prezentând în detaliu modalităţile practice de real
izare a unei Federaţii Europene. După terminarea Primului Război Mondial, preocu
pările în această direcţie se reiau cu mai multă intensitate. Î 1922, austriacul
Richard Coudenhove-Kalergi, prin mai multe articole publicate, milita pentru cr
earea unei Uniuni Paneuropene după modelul SUA. În 1926, Gaston Riou a publicat
cartea ’Europa, patria mea’, iar în 1927, Louis Loucher milita pentru ca prin in
tervenţia directă a guvernelor ţărilor interesate să se formeze carteluri europe
ne ale cărbunelul şi oţelului. În 1929 Aristide Briand, ministru de externe al F
ranţei atunci, a prezentat în Adunarea Societăţilor Naţiunilor propunerea privin
d un proiect de creare a Statelor Unite ale Europei. Se urmărea atât stabilirea
unui gen de ’legătură federală’ între ţările europene, cât şi o anumită ’coopera
re economică’ între acestea, în vederea menţinerii păcii şi asigurării dezvoltăr
ii economice pe continent.După terminarea Celui de-al Doilea Război Mondial, ţăr
ile europene, în preocupările lor de refacere şi modernizare a economiilor, văd
în Europa unită o soluţie pentru ieşirea din haos şi pentru asigurarea progresul
ui. Multe personalităţi politice vedeau în cooperarea statelor europene calea ca
re să conducă la evitarea unor noi războaie între aceste ţări şi la asigurarea p
rogresului lor economico-social rapid. În 1948, la Haga, a avut loc primul Congr
es European ce a reunit 800 de delegaţi din 19 ţări. Atunci s-a pus problema une
i zone europeene de comerţ liber şi a necesităţii de creare a unor instituţii eu
ropene (în principal a unui Parlament European şi a unei Curţi de Justiţie).’
’Completarea Pieţei Europene Unice şi progresul către Uniunea Economică şi Monet
ară şi-au concentrat atenţia pe Uniunea Europeană ca şi factor cheie în procesul
de integrare europeană. Uniunea Europeană a fost implicată de asemenea într-o s
erie de politici care afectează multe aspecte ale activităţilor economice şi soc
iale ale statelor membre. Problemele legate de agricultură au fost cândva singur
a politică importantă a Uniunii Europene. Oricum integrarea în creştere a statel
or a adus politici competitive, sociale, regionale şi de mediu în fruntea activi
tăţilor Uniunii Europene.
Un număr de alţi factori a contribuit la o creştere a Uniunii Europene. Comunita
tea a experimentat o serie de extinderi care au crescut numărul statelor membre
de la cele 6 state originale.’
’Primele încercări de cooperare economică şi militară între statele Europei occi
dentale sunt marcate însă de principiile abordării interguvernamentale, care în
esenţă relevă dorinţa statelor de a-şi păstra neatinsă suveranitatea în cursul p
rocesului de cooperare. Abordarea interguvernamentală este profund opusă celei c
omunitare: în interguvernamentalitate nu există transfer de competenţe, statele
implicate fiind angajate doar pe calea cooperării, concentrării eforturilor, iar
decizia este luată prin consens, neavând forţă juridică sau obligativitate.’
II.2 Instituţiile Uniunii Europene
’Parlamentul European, forul de reprezentare a popoarelor europene, are rol de c
o-legislator şi de autoritate bugetară, alături de Consiliu, şi exercită control
ul asupra Comisiei. Parlamentul va alege Preşedintele Comisiei. Domeniile în car
e procedura codeciziei se aplică sunt mai numeroase, iar noua denumire sub care
procedura va fi cunoscută este aceea de procedură legislativă.
Consiliul European are rolul de a da Uniunii impulsurile politice necesare conti
nuării dezvoltării sale. Nu are puteri legislative, lucrează prin consens, reuni
unile sale fiind de regulă trimestriale.
Consiliul va fi format din şefii de stat sau de guvern din statele membre, Preşe
dintele Consiliului şi Preşedintele Comisiei (ultimii doi fără drept de vot); la
lucrări va participa şi Ministrul de externe al Uniunii.
Preşedintele Consiliului va fi ales de către Consiliu, cu majoritate calificată,
pentru o perioadă de doi ani şi jumătate, cu posibilitate de reînnoire a mandat
ului o singură dată. Demiterea se va face respectând aceeaşi procedură.
Rolul preşedintelui va fi acela de a prezida şi a impulsiona lucrările Consiliul
ui european, precum şi de a reprezenta Uniunea în domeniul politicii externe şi
de securitate comună, fără a prejudicia atribuţiile Ministrului de externe al Un
iunii.
Consiliul de miniştri, format din câte un reprezentant la nivel guvernamental (m
inistru) al fiecărui stat membru, este organul legislativ şi bugetar al Uniunii
(împreună cu Parlamentul), şi are rolul principal în procesul de decizie din dom
eniul politicii externe şi de securitate comună.
Comisia europeană este creată ca organ independent ce reprezintă interesul comun
itar, ea este chemată să asigure aplicarea Constituţiei şi să vegheze la aplicar
ea ei de către celelalte instituţii comunitare.
Comisia are drept de iniţiativă legislativă, urmând ca Parlamentul şi Consiliul
să adopte împreună legislaţia.
Comisia asigură formularea şi implementarea politicilor comunitare, administreaz
ă bugetul şi programele comunitare, cu ajutorul administraţiilor naţionale.
Comisia reprezintă Uniunea în negocierile internaţionale din toate domeniile, cu
excepţia domeniului politicii externe şi de securitate comună, unde intervine M
inistrul de externe al Uniunii.
Comisia decide cu majoritate simplă şi este responsabilă colectiv In faţa Parlam
entului european, care poate adopta o moţiune de cenzură.
Pentru 2009, Comisia va fi compusă astfel: Colegiul va cuprinde Preşedintele Com
isiei, Ministru afacerilor externe ca vicepreşedinte, şi 13 comisari europeni, s
electaţi din statele membre pe baza unui sistem echitabil de rotaţie.
Din statele membre care nu au comisari întrun mandat, Preşedintele Comisiei va d
esemna comisari fără drept de vot.
Preşedintele Comisiei va fi numit ca şi până acum, însă Cosililul european va tr
ebui să ţină seama în prpunerea pe care o face Parlamentului european de rezulta
tul alegerilor europene.
Numirea comisarilor de către Preşedinte va fi făcută de pe liste de către tre
i candidaţi (în care să fie şi o femeie, sau, invers, şi un bărbat ), propuse d
e fiecare stat membru.
Ministrul de Externe al Uniunii. Una dintre cele mai spectaculoase inovaţii ale
Proiectului constituţional vizează acest post, care se vrea a fi unul care să d
ea consistenţă politicii externe şi de securitate comună a Uniunii, şi să promov
eze o persoană în care statele terţe să identifice mai uşor vocea Uniunii pe pl
an internaţional.
Ministrul va fi numit de Consiliul european cu cu majoritate calificată, cu apr
obarea Preşedintelui comisiei. Această dublă condiţie la numire reflectă dubla
funcţie pe care o persoană în cauză o va avea: reprezentant al Consiliului pentr
u politica externă, respectiv vicepreşedinte al Comisiei.
Curtea de Justiţie. Curtea va cuprinde actuala Curte Europeană de Justiţie, Tri
bunalul de Primă Instanţă (denumit de proiect Inalta Curte) şi tribunale sau cur
ţi specializate.
Atribuţiile Curţii vizează soluţionarea litigiilor dintre statele membre, dintr
e Uniune şi statele membre, dintre instituţiile unionale şi dintre particulari ş
i Uniune. Ea rezolvă de asemenea cererile de interpretare a dreptului comunitar
adresate de tribunalele naţionale, necesare în vederea aplicării unitare a drept
ului comunitar pe teritoriul unional.
Banca Centrală Europeană. Creată în vederea gestionării procesului de trecere l
a moneda unică, Banca dirijează prin organele sale Sistemul European de Bănci Ce
ntrale, format din aceasta şi din băncile centrale din statele membre care au ad
optat euro, şi care are sarcina de a administra dezvoltarea sistemului monetar u
nic, de a menţine stabilitatea preţurilor, precum şi funcţionarea sistemului de
plăţi intracomunitare.
Curtea auditorilor monitorizează veniturile şi cheltuielile comunitare, fiind i
nstituţia de audit financiar a Uniunii.
Comitetul regiunilor reprezintă autorităţile locale şi regionale, fiind consulta
t de Consiliu şi Parlament în domeniu cum ar fi educaţia, sănătatea publică, coe
ziunea economică şi socială.
Membrii săi sunt numiţi de Consiliu pentru un mandat de 5 ani, fiind în număr de
maxim 350.
Consiliul Economic şi Social, format din reprezentanţi ai organizaţiilor economi
ce şi sociale şi ai societăţii civile, este consultat de regulă în procedura leg
islativă, fiind format tot din maxim 350 de membri, numiţi de Consiliu pentru 5
ani.’