Tanti Milly si deschiderea celui de-al treilea ochi În cele din urmă m-am hotărât: mă duc la doctor!

De fapt în alte părţi ale ţării s-ar zice “Mă duc la doctoră!” Dar, ce contează, cum îi zice, contează ce îmi face. Zis şi făcut. Am pus mâna pe telefon, am dat de centrala spitalului tebece şi am cerut cu doamna doctor Geta. După o scurtă aşteptare am recunoscut vocea fostei mele colege de bancă din primară şi am căzut de acord să ne vedem. Adică mai mult ea pe mine, decât eu pe ea. Dar ce contează când te duci la doctor şi nu trebuie să aştepţi, să duci adeverinţe imposibil de obţinut şi să fi stresat de eventualitatea unui consult prost datorită pliculeţului prea subţine. Ei bine, mâine după orele cinsprezece pot să intru pe poarta spitalului şi să mă întrept spre cabinetul cu pricina, că Geta va fi de gardă. Ce uşurare! Stând câta strâmb, dar judecând atât de drept, anticipam mica mea excursie la oraş. Voi lua trenul, voi lua tramvaiul, voi vedea magazine, voi face cumpărături şi voi avea un diagnostic şi un tratament. Ca să ajung la liniştea interioară desăvârşită, merita sacrificarea unei jumătăţi de zi. Eram sâcâit nu numai de o flegmă consistentă, dar şi de unele senzaţii puţin cam ciudate care mi se declanşau când aveau chef şi unde aveau chef. Mai precis, imaginea se albea, dar se albea tare, cu toate că nu aveam ameţeli, nu am remarcat accelerarea pulsului sau rărirea lui. Nu, nici deşirarea - răutăţilor! În fine, cum mi se părea o persoană demnă de încredere, am apelat la Geta. Nu îmi va ascunde adevărul, acel „adevărul şi numai adevărul”, atât de râvnit în tribunalele noastre. Dar ce mă mai încurc cu tribunalele, iată-mă la poarta spitalului. - Dumneavoastră? - Eu, la doamna doctor Geta. - Urcaţi la etajul trei. - Mulţumesc. 1

Ei, nu i-a mers. Nu tre să dau şpagă să intru, nu tre să mă duc la caserie şi nici nu stau la coadă la fişier. Urc încet, dar sigur, treptele spitalului. O scară largă, dar un miros tipic de spital românesc. Precis nu e englezesc, că am fost şi acolo şi nu mirosea aşa. Afişe afumate ce prezentau pericolul reinfectării cu tebece, alte sfaturi populare pe mai toţi pereţii. O uşă mare dublă cu sticlă dă pe palier. O deschid şi o iau spre dreapta, că nu sunt stângaci. Toate saloanele cu uşile deschise, paturi vechi de metal, saltele ce se vedeau de sub cearceafurile pătate şi patinate. Mă rog, n-am ştiut că bolnavii de la tebece patinează în spital, dar cred că trebuie să fie o recomandare importantă şi generală, având în vedere culoarea nedefinită a cearceafurilor odată albe ca zapada Everestului. De ce Everest, pentru că numai acolo poţi rămâne în pană de oxigen, aşa cum am rămas eu la al treilea etaj al spitalului, odată cu intrarea pe palierul cu acelaşi număr. M-am orientat din mers şi învingând ruşinea de a fi bărbat şi a nu şti unde merg, am întrebat o tanti mare şi dolofană (nu cred că suferea de tebece) în halat alb, unde ar trebui să fie fosta mea colegă dintr-a patra. Arătând cu privirea undeva în spatele meu, mă încredinţă: - În fund, pe dreapta! Alarmată de posibilitatea ca ochii mei să ia contact cu mozaicul proaspăt zoit cu teul statului, se scuză cu o voce gâtuită de importanţa funcţiei ei din ştatul de funcţiuni al spitalului: - Ah, mă scuzaţi, ultima uşă pe dreapta. Acolo unde scrie cabinet doctori. Conform obiceiului britanic mormăi un fel de senks pe româneşte şi îmi îndreptai fundul, adică posteriorul spre locaţia cu acelaşi nume. Vedea-m-ar mama! Ajung la uşa, bat de două ori şi intru. Pupături, prezentări celor două colege şi în fine, după ce acestea s-au prins că trebuie să dispară, sunt dezbrăcat la jumătatea de sus şi atins cu un stetoscop prospăt scos din frigider. Ăsta părea că nu era nici bine ieşit din congelator! Mai pe nas, mai pe gură, mai profund, mai adînc, iată-mă bătut, de data asta pe spate, rostind fatidica 2

cifră vecină cu tebeceul: 33. 33 o dată, 33 de două ori, 33 de trei ori, adjudecat! Mă pune să tuşesc, spun şi la fel de tradiţionalul „Aaaaaaaaa” cu o limbă fotogenică, rudă cu cea a furnicarului lui Dali şi în cele din urmă sunt declarat sănătos tun. Totdeauna mi-am dorit să fiu sănătos tanc, ca să am şi puţină mobilitate şi să urmăresc, în caz de ceva, boala în retragere şi s-o nimicesc nu numai cu tunul, ci şi cu cele trei mitraliere din dotare: aia antiaeriană de 12,7, cea coaxială tunului şi cea grea a conducătorului. Vise din copilărie, ce mai! Dar, la ceaiul de mentă aromat şi fierbinte, ce ne aştepta cuminte în cănile de porţelan socialist, după ce fusese îndulcit cu cîte o linguriţă de miere de tei (cît să ne calmeze de tot stresul zilei), am vrut să deschid cel de-al doilea front al luptei mele contra factorilor naturii şi a unei eventuale internări premature la secţia de geriatrie a spitalului municipal, că la cel tebece nu mai putea fi vorba. Dar înainte să-mi termin gîndul (eu gîndesc încet şi temeinic, că sunt ardelean tipic) şi ca neuronii mei să comunice gurii să se deschidă, buzelor şi limbii să încerce să articuleze o conversaţie semi-gnostă, semi-doctă şi semi cu cartofi (aş fi mîncat o pîine întreagă după ceaiul ăla!) doamna doctor Geta, fosta mea colegă de bancă dintr-a I-a pînă într-a patra, vecină de palier, dar nu de scară, de clădire şi uneori de cameră cînd ne puneau părinţii să dormim după-masa la noi sau la ei, că mămicile lucrau şi noi ne prosteau de-l înnebuneam pe taică-meu ce se culcase că trebuia să meargă la servici în tură de noapte că lucra la cefere, căsătorită şi disvorţată de cel mai bun prieten al meu din copilărie, pînă s-a căsătorit cu ea şi eu cu altcineva, mi se adresă nitam-nisam (încălcînd Codul adresărilor doctor-pacient, publicat la Editura Casa Scînteii, Bucureşti, 1989, capitolul 3, aliniatul (b), în 5000 de exemplare), direct şi franc, în faţă, de parcă ne cunoşteam de-o viaţă: - Ai primit mesajul meu? - ???...!!!...??? - Ţi-am trimis un mesaj acum două săptămîni. 3

- Nu... l-am primit... - Telepatic... La faza asta am înghiţit în sec şi am băgat instinctiv mîinile în buzunarele de la pantaloni (ce bine că nu îmi luasem jeanşii!): mîna stîngă ca să pipăi lăbuţa mea norocoasă de iepure mort şi mîna dreaptă ca să mă pişc pe nevăzute şi să aflu dacă cumva mai sunt viu sau am trecut şi eu în lumea iepurelui cu laba norocoasă. Probabil că celelate părţi ale corpului său nu au fost atît de norocoase că altfel s-ar fi păstrat. Sau poate că nu a fost deloc norocos că l-au ...împuşcat. Mă rog, ce contează! Dar cine ştie, poate o fi dat norocul peste cine a mîncat iepurele mort şi fript bine. Dacă vă interesează ştiu o reţetă bună de sos vînătoresc. Se ia 1 ceapă potrivită, 1 ardei gras roşu sau gogoşar, 2-3 căţei usturoi după mărime, 2 linguri făină albă, 250 ml vin cadarcă, 1 lingură oţet natural din vin roşu, 50 g margarină de oricare numai să nu foie din cutie, 1 linguriţă zahăr fin, 1 foaie de dafin, un pic de cimbru, rozmarin, un vărf de cuţit de sare grunjoasă şi cîteva boabe de piper negru măcinat. Se pune margarina la topit, după care se adaugă ceapa şi ardeiul ras mărunt şi se lasă puţin la călit. Făina se pune într-un castron de porţelan chinezesc alb cu model albastru, peste care se adaugă cadarca (Atenţie să nu bea soţul toată sticla înainte de a face sosul! Dumneavoastră puteţi bea, că am încredere în dumneavoastă!), zahărul şi oţetul şi se amestecă bine pînă cînd amestecul devine omogen. Se toarnă peste ceapa şi ardeiul prăjite, se pun şi celalalte condimente, indiferent de ordine, deci în dezordine: usturoiul pisat, piperul şi sarea, după gust. În final puneţi un bob de cardamon. Se lasă totul la foc mic timp de 45 minue să fiarbă. Se lasă la răcit şi, cînd e aproape rece, se strecoară. Acest sos se pretează numai la iepure. Exemplu de utilizare: 1 kg de carne de iepure se prăjeşte în puţin ulei pe ambele părţi, se adaugă sosul de mai sus strecurat şi se lasă la foc mic 1 h. Se serveşte cald. În caz că are un gust infect, aruncaţi sosul, adăugaţi cît ardei iute

4

cuprinde peste friptură şi beţi rapid ce a mai rămas din sticla aia de cadarcă! În caz de urgenţă apelaţi 112. - Păi, cum tu, un tip cu afinităţi spirituale ca tine, nu ai primit mesajul? - Acum două săptămîni eram în sesiune, mult stress. Poate de aia... - Mda... poate. Voiam să-ţi spun că o să ai probleme... Mi se părea mie sau... Se uita la mine ca la o eventuală, posibilă victimă a unui atac de apoplexie, vecină cu un atac cerebral, ăla de-i zice la catastif strouc. Totuşi, profitînd de portiţa ce mi s-a deschis, ca de stargheitul ce se deschide o dată la o mie de ani sau de gaura de vierme ce se deschide ori de cîte ori ataci cu un cuţit bine ascuţit mărul Ionatan cumpărat de la piaţă, îngăim: - Da, mai am o problemă... Doamna doctor Geta se aşeză la birou, îşi împreună mîinile ca-ntr-o rugăciune pioasă şi aşteptă privindu-mă bănuitor, aş putea spune chiar cu ceva neîncredere calitatea I extra. Eu încep să îi descriu simtomele mele în care nu mai vedeam aproape nimic, în afara albului care mă stresa la culme. Acum vedeam bine mersi. Doamna doctor Geta îmi comunică ceva foarte ciudat auzului meu (na, că acum aveam probleme şi cu auzul!): - Cred că ţi se deschide al treilea ochi! Făcu o păuză extrem, dar, vă jur pe ochii mei, extrem de semnificativă şi continuă cu un ton misterios. Săracu Bach! Dacă ar fi dat el de tonul ăsta misterios, i-ar fi înebunit el şi mai tare pe ăia cu tocattaşi fuga lui! - Fac şi eu parte din grupul lui Francisc. Conducătorul nostru merge pe Retezat şi se roagă. Toţi sunt îmbrăcaţi în alb, merg doar pe măgari. Biserica Ortodoxă nu îi recunoaşte. Noi vedem la cei ce sunt fii întunerecului, fii Satanei, un sul de fum negru deasupra capului, iar la cei ce sunt de-ai noştri un sul alb.

5

M-am simţit ca împăratul pe stradă, de cînd cu afacerea hainelor ce puteau fi văzute doar de cei deştepţi. Mă simţeam prost: oare capul meu ce fel de fum scoate? Nu îndrăzneam să ridic ochii în sus, nici să mă uit în oglindă. Eram paralizat. Dacă... - Eu nu pot să stau de vorbă cu ăia negri! Automat m-am liniştit. Deci, nu eram din ălalalt! În acelaşi timp telefonul sună prelung. Doamna doctor răspunse. Răspundea totuşi la telefon, vorbea la telefon, deci putea comunica prin telefon. Privirea i se schimbă, vocea i se precipită, puse rapid receptoru-n furcă, înşfăcă pardesiul şi ieşi în trombă, lăsîndu-mă în pană de idei: - Soră-mea e la municipal cu atac de cord! Fug! Asta vedeam şi eu. A fugit doamna doctor, am fugit şi eu. Pacienţii au fugit la sala de mese, portarul a fugit după un boschetar ce fugea cu unicul scaun pe rotile al spitalului. Către seară am ajuns acasă. Am trecut pe lîngă casa lui Tanti Milly, şi pe cînd mergeam aşa, spre uşa casei mele, am văzut-o pe Tanti Milly ce tocmai îşi băga raţele în ocol şi îmi făcea semn că „avem de vorbit”. Ce bine că, spre deosebire de unii ingineri, politicieni, dansatori şi dansatoare din buric, poliţişti, vatmani, vînzătoare de îngheţată şi de zahăr pe băţ şi alţi participanţi la traficul verbal, Tanti Milly ştia să comunice şi non-verbal. Îmi făcea semn cu bîta. M-am oprit şi m-am întors din trei mişcări lente, destul de imprecise. Eram obosit de vizita la oraş. Dar ca să nu pierd prea mult timp la taclale am preluat iniţiativa şi am deschis gura să îi spun un „Sara bună”. Asta este ceea ce eu voiam să spun. Dar pe gură mi-a ieşit altceva. - „O născut Ica, o fată şi un băiat, îs bine. Doctorul s-o mulţumit cu o sută de dolari. Joi iese. Şi-o rupt picioru baba Misirca, o pierdut Sandu abonamentul de tren şi l-a dat afară pe Mircea lu Păţocu.”

6

Instinctiv mi-am băgat în gură sticla de Pepsi trăgînd cu nesaţ. Aiureli! De unde leam scos şi pe astea? Şuvoiul de Pepsi îmi spălă limba, îmi degresă dinţii şi îmi deblocă mintea. Începeam să gîndesc limpede, doar că privirea mi se înceţoşa. O, Doamne, nu acum! Mai că muşcam din sticla de sticlă de pepsi. Înnecată în pepsi lemon albeaţa din privire dispăru în fundul creierului. - Vecinu, da dă indie ştiţi tătie aştea? Aţi vorbit cu careva dă aici? O fost înainte de termen. O luat-o salvarea după ce v-aţ dus la tren... Io pus numele Emilia, ca pă minie şi Alexandru ca pă dumnieta, spuse veselă Tanti Milly. Pă Misirca am văzut-o cum o picat, Sandu n-o vinit încă, da Florica a lu Mircea o trecut p-aici şi o zîs că a iei o plecat în Italia că l-o băgat în şomaj. Am rămas cu sticla de pepsi în gură, că era mai sigur aşa. Cine ştie ce mai declaram şi cui. Poate mă declaram vinovat de prăbuşirea feneiului, de fraudarea alegerilor trecute şi viitoare şi de masacrarea generalilor Nuţă şi Dincă! Ajungeam de miru lumii. De parcă nu eram deja! - Şi o trecut p-aci nişte oameni tăţ îmbrăcaţ în alb şi călări pă măgari. La biserică or tras clopotiele ca dă foc. Mie mi s-a părut că văd tăt zăpadă şi fuljere. Parcă ninje şi trăznia. Da amu s-or dus. Am fost pînă la bar, la Ză Blec Engeălz şi (făcîndu-mi complice cu ochiul), am aranjat grădiniţa! Că vizavi o dăschis Silviu a lu Bercea un dutian dă plante medicinale: „Al Treilea Oki”. Cu sticla de pepsi în gură ca şi cu o trompetă ce nu îşi mai termina niciodată melodia am uşchito spre casă. M-am săturat de al treilea ochi, de Maytrei, de clopote, men in uait, de măgari pe toate drumurile, de naşteri înainte de termen, prin cezariană sau nu, cu anestezie totală sau cu epidurală! Mă bag în pat! Dar înainte de a mă băga în pat, soţia atrasă de conversaţie îmi deschide uşa în faţă şi sticla de pepsi mă plezneşte peste ochiul drept. Văd stele roşi şi verzi. Apoi Calea Lactee. Toată! Apoi alb. Mult alb... Numai alb.

7

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful