Ion N.

Oprea

VASLUI - CAPITALA „ŢĂRII DE JOS” ÎN PRESA VREMII -1875-2005

Coperta: Cristian Almăşanu

EDITAT CU SPRIJINUL AGENŢIEI NAŢIONALE PENTRU CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ

Redactor: Aurel Ştefanachi Culegere text: Constantin Huşanu, Violeta Perju Bun de tipar: R. Ungureanu Tehnoredactor: Constantin Huşanu

ISBN: 973-8422-95-7 © Tipografia Moldova Iaşi, 2005 Tipărit la Tipografia Moldova, Bulevardul Carol I Nr. 3-5, Iaşi Telefon/Fax: 0232206549 E-mail: tipo@iasi.astral.ro

Ion N. Oprea

VASLUI - CAPITALA „ŢĂRII DE JOS” ÎN PRESA VREMII -1875-2005
Cu o postfaţă de Constantin Huşanu

De acelaşi autor:

1. Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei Bârlădene 1870-2003 2. Bucovina în presa vremii (I) 1811-2004 3. Bucovina pământ românesc (II) Ctitoria voievodală a lui Bogdan – Întemeietorul. Rădăuţi în presa vremii 1893-2004

Înainte de carte
Cunoscătorii socotesc diferit timpul cât Vasluiul a fost capitala Ţării de Jos” – unii acordându-i 4-5 ani, alţii chiar două decenii şi jumătate. Le-am consemnat susţinerile conform ziselor vremii. În ce priveşte prezenţa voievodului Ştefan cel Mare la Vaslui, istoricii sunt mai riguroşi. Unul din Iaşi, căruia îi păstrez numele în textul de carte, notează: „… Cu toate că îşi avea reşedinţa principală la Suceava, Ştefan cel Mare a acordat o atenţie aparte Vasluiului, prezenţa sa fiind menţionată aici de mai multe ori decât în toate celelalte reşedinţe domneşti secundare, unde construise curţi domneşti. În iunieiulie 1454, martie 1465, iulie 1471, mai-iulie 1472, august şi noiembrie 1474, mai şi ianuarie 1495, în februarie-martie 1497 şi în martie 1502, el se află împreună cu curtea sa la Vaslui.” Urmaşii lui Ştefan cel Mare, considerând Vasluiul o moştenire de la părintele lor, în 1508 Bogdan îşi fixează reşedinţa la Vaslui, de unde emite acte domneşti; Ştefăniţă Vodă supraveghează de la Vaslui mişcările tătarilor şi, atunci când este nevoie, împreună cu vornicul de Vaslui Petrea Cărăbăţ, îi
5

loveşte cum trebuie; Petru Rareş, în 1528, dă şi el de la Vaslui numeroase acte juridice şi-şi cheamă oastea cea mare să-i atace pe secui; sub Ştefan Vodă Lăcustă, Ilieş Vodă şi chiar sub domnia lui Vodă Alexandru Lăpuşneanu fac să devină Vasluiul „CIVITATE NOSTRA VASLO” la 1557… La Vaslui, Ştefan cel Mare a fost şi un prolific ridicător de altare. Biserica şi şcoala au fost stâlpi ai românismului şi în ţinuturile Ţării de jos. Şcoala are rădăcini adânci încă dinainte de 1890. De Vaslui şi locurile din zonă sunt legate nume sonore precum Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir, Alecu Beldiman, Alexandru Vlahuţă, Mihai Eminescu, N.D. Cocea, Corneliu Moldovan, Elena Farago, Ion Adam, Victor Ion Popa, Virgil Caraivan, George Tutoveanu, Mihai Ralea, Constantin Tănase, Ştefan Ciubotăraşu, Valer Mitru, dar şi personalităţi ştiinţifice: Emil Racoviţă, Dimitrie Bagdazar, Alexandru Philippide, Vasile Pârvan, Ştefan Procopiu, Nicolae Hortolomei, Nicolaie Gh. Lupu, Gheorghe Vrânceanu, Ion Juvara, Nicolae I. Profiri, Constantin C. Balmuş ş.a. De Vaslui sunt legate numele unor personalităţi politice care au jucat un rol important în viaţa spirituală a ţării: D. Cantemir, N. Iorga, Alecsandri, Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu. De la Vocea Rahovei – se pare nu primul ziar apărut la Vaslui în 1882 şi până la Adevărul, Observator şi Monitorul de Vaslui, care-s prezente astăzi la Vaslui, dar pe care generaţia de mâine nu le
6

va putea consulta la bibliotecile publice din marile oraşe ale României pentru că editurile şi conducerile ziarelor nu-s interesate de ceea ce înseamnă conservarea valorilor pentru posteritate, la Vaslui au desfăşurat activitate socială, economică şi culturală multe publicaţii. Ca cel care timp de 9 luni am făcut muncă de construcţie a socialismului într-o unitate a administraţiei de stat la Vaslui, deşi tânjeam după Bârlad, locul meu de suflet, m-am simţit onorat şi dator celor care m-au cunoscut, să răsfoiesc presa vremii şi să reţin fapte şi oameni care marchează dezvoltarea oraşului şi judeţului Vaslui, a împrejurimilor, scriind despre acestea. Îndatorat cititorilor mei, vă invit să le parcurgem împreună şi să le judecăm stabilindu-le veridicitatea şi importanţa. Aniversarea a 600 de ani de la prima atestare documentară a Vasluiului ori dezvelirea statuii ecvestre a lui Ştefan cel Mare pe locul unde s-a dat bătălia cu turcii în 1475 sunt fapte nepieritoare… Merg cu bucurie şi satisfacţie cu dumneavoastră în această frumoasă, alambicată şi neînchipuit de ademenitoare călătorie publică. Vă mulţumesc celor care mă însoţiţi, fiind convins că veţi veni, în timp, şi dumneavoastră cu cărămizile trebuitoare completărilor absolut inerente.

Autorul
7

Albina vasluiană
Albina vasluiană de la 29 iunie anunţă că în acel oraş s-ar fi ivit în cursul lunii expirate anghina difterică şi că într-o săptămână s-ar fi făcut victime cinci copilaşi.
*

În Vaslui a apărut de curând o foaie Ebdomadora intitulată Albina Vasluiului. Profesia sa de credinţă şi scopul se rezumă în următoarele: „Credinţa noastră politică este limpede. Nu suntem nici pentru a tămâia toate faptele guvernului, ori din ce partid s-ar compune el, nici pentru a-i face opoziţie sistematică. Intenţia noastră este pură: voim a înlesni pe onorabilii noştri lectori cu o mică parte din scrieri, de informaţii săptămânale în interesul judeţului şi cu o foaie periodică, în care să se poată publica trebuinţele indispensabile societăţii vasluiene.” (Din ziarul Românul, rubrica „Felurimi”, 9 iulie 1875, p.611) *

Acta Moldaviae Meridionalis – Anuarul Muzeului judeţean Vaslui pentru 1979 avea în colegiul de redacţie pe Alexandru Andronic, Ionel Bauman, Ghenuţă Coman, Ioan Mancaş – secretar de
8

redacţie, Constantin Popescu – redactor responsabil, Rica Popescu. Se solicita: „orice corespondenţă se va adresa: Muzeului judeţean Vaslui, Piaţa Independenţei nr. 1 Vaslui.” Din „Cuvânt înainte”, semnat de Dumitru Bran, preşedintele Comitetului de cultură, rezultă că Anuarul se vrea a „înmănunchea eforturile de cercetare şi investigare a istoriei acestor locuri aureolate de faima plăieşilor lui Ştefan cel Mare şi a dorobanţilor de la ʹ77”… Prefaţatorul evidenţia personalităţile politice şi culturale „reprezentanţi de faimă ai spiritualităţii româneşti cum ar fi: Nicolae Milescu spătarul, Dimitrie Cantemir, Alexandru Ioan Cuza, ctitorul României moderne, Emil Racoviţă, întemeietorul biospeologiei, I.C. Frimu, Gheorghe Gheorghiu –Dej, militanţi politici, Alexandru Vlahuţă, Victor Ion Popa, N.D. Cocea, Constantin Chiriţă, scriitori reprezentativi ai literaturii române, Mihai Ralea, fraţii Dumitru şi Nicolae Bagdazar şi încă mulţi alţii”… Dacă Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Bârlad stau mărturie: Diploma de bacalaureat a Facultăţii de litere de la Universitatea din Paris din 21 noiembrie 1836 pe care este menţionat oraşul Bârlad ca localitatea natală a acestuia; Certificatul de deces, eliberat la Heidelberg, la 15 mai 1873, pe marginea căruia există o adnotare
9

făcută la cererea doamnei Elena Cuza în care Bârladul este notat drept urbea în care s-a născut domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
*

Acta Moldaviae Meridionalis, primul număr al Anuarului muzeului judeţean Vaslui apare la jumătatea anului 1980. Este o lucrare ştiinţifică de proporţii. Ea înmănunchează într-un tot interesant studii şi comunicări, note privind istoria, arta şi analiza zonei Vaslui, sub semnătura unor autori de prestigiu. Semnează specialişti din institute ale Academiei Române, de la universităţile din Iaşi şi Bucureşti, de la muzeul din judeţ. Se remarcă studiile semnate de Al. Andronic referitoare la continuitatea de viaţă spirituală şi materială pe meleagurile vasluiene, studiul antropologic referitor la populaţia care a trăit în zona oraşului Bârlad (Olga Necrasov şi Serafima Antoniu), cultura geto-dacică din Moldova secolelor IV-III î.e.n., rezultatele cercetărilor în perimetrul fostelor Curţi Domneşti din Vaslui şi de pe Valea Lohanului. Interesante sunt şi materialele semnate de Constantin Cihodaru, Dumitru Vitcu, Ecaterina Negreşti, Ioan Mancaş. Din colegiul de redacţie al volumului de aproape 200 pagini fac parte:Al. Andronic, Ionel Bauman, Ghenuţă Coman, Ioan Mancaş, Const. Popesc, Rica Popesc.
*

„Acta Moldaviae Meridionalis” a constituit tema unor sesiuni de comunicări ştiinţifice, cum a
10

fost şi aceea desfăşurată la Vaslui în zilele de 5 şi 6 decembrie 1980, organizată de Comitetul de cultură şi educaţie socialistă şi Muzeul judeţean Vaslui, cu o varietate tematică şi o ridicată valoare ştiinţifică şi noutate a subiectelor. Au participat cu lucrări diverse cadre universitare, cercetători şi muzeografi din Iaşi, Bacău, Cluj, Suceava, Piatra Neamţ, Târgovişte, cadre didactice de specialitate. Desfăşurată în plen şi pe secţiuni, sesiunea anuală s-a înscris ca o manifestare prestigioasă menită să înnobileze personalitatea Vasluiului şi a cercetării din Ţara de Jos a Moldovei.
*

Actualitatea satului, gazetă volantă a consiliului unic agroindustrial de stat şi cooperatist Tutova, apare în format 30x22 cm., în 6 pagini, fără aşi preciza data tipăririi şi nici redactorii. Publică articole valabile în orice sezon al anului: „Consiliul unic agroindustrial – formă superioară de organizare a agriculturii” de Aurel
11

Blaj, organizator de partid, preşedintele Consiliului unic agroindustrial Tutova; „Eficienţa muncii politice în realizarea sarcinilor economice” de Mircea Călmăţuianu, secretar adjunct cu probleme de propagandă al comitetului comunal de partid Perieni;„Ferma zootehnică a IAS Bârlad – o preocupare prioritară – realizarea integrală a producţiei de lapte planificată” de Napoleon Cazan, şef de fermă, Dumitru Costache, secretarul organizaţiei de partid etc. Foaia cuprindea grafice, fotografii ale fruntaşilor, materiale referitoare la viticultură - izvor de venituri, harta cu structura organizatorică, teritorială a consiliului unic agroindustrial Tutova – format din comunele: Tutova, Iveşti, Perieni şi Coroieşti. Semnau şi : Timofte Sărbuşcă, Mircea Chirilă, dr. ing. Titus Neamţu, ing. Const, Grigorescu ş.a.
*

Agricultura huşană, foaie volantă editată de organizaţiile de partid din consiliul intercooperatist Huşi, februarie 1979, îşi deschide cele patru pagini cu editorialul „Munca politică – strâns legată de

12

preocupările oamenilor”, autor Ioan Croitoru, prim secretar al Comitetului orăşenesc Huşi al P.C.R. Gh. Croitoru, preşedintele C.A.P. Pogăneşti, scria la rubrica „Din experienţa fruntaşilor” despre „Producţii superioare” iar ing. Paraschiva Dârvaru şefă la ferma legumicolă a CAP Huşi, despre ce se întâmplă bine… Când totul este perfect sincronizat.” Un grupaj de epigrame semnau C. Slavic şi V. Văsâi iar alţi autori - Cezar Velichi, Vartolomei Andrieşoiu, ing. Aron Herşcovici, Filomela Dumitrache, Spiru Caravia îşi spuneau părerile despre diferite aspecte concrete ale activităţii lor de producţie în sectoarele unde lucrau. Formatul 22x30 cm.
*

Adevărul, organ al Consiliului judeţean Vaslui al Frontului Salvării Naţionale,apare pe 22 decembrie 1989, iar la 26 decembrie, în numărul 3, în Cuvânt către cititori, Comitetul redacţional provizoriu, angajându-se, sub « jurământ de inimă şi conştiinţă să slujească cu abnegaţie poporul » îşi dezvăluie componenţa : Paul Munteanu, Ion Enache,
13

Ion Iancu Lefter, Dan Barbu, Dan Răvaru, Corneliu Bichineţ, Teodor Codreanu, Virgil Giuşcă, Mihai Vicol, Livia Iamandi, Paul Olaru, Gabriel Ciureanu, Lili Trifu, Miluţă Moga, Ion Parfeni, Constantin Manea, Mihai Florea, Iustinian Moga, Marius Niţică, Maricela Donciu, Vasile Avram, Teodor Pracsiu, Dumitru Humă, Vasile Văsâi, Vasile Barbu, Alexandru Croitoru, Constantin Slavic, Vasile Sbârnu, Constantin Jomir, Constantin Sbârnea, Petrică Lascăr. În ziar semnau: M. Moga, C. Slavic, C. Jomir, D. Humă, Al. Croitoru, preot Ion Hriţcu, Vasile Barbu, Dan Răvaru, Ion Enache. Redacţia şi administraţia: Vaslui, strada Ştefan cel Mare nr.72; tiparul la Tipografia din Vaslui. Format:28/42 cm., în 4 pagini. Numărul 3 din 26 decembrie 1989 este singurul exemplar care se poate consulta la Biblioteca Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi. La 24 august 1999 ziarul Adevărul de Vaslui şia aniversat cea de a 1000-a apariţie. Cu acest prilej, la restaurantul Motelului Racova, în timpul festivităţii, directorul publicaţiei Constantin Jomir şi-a exprimat nădejdea că ziarul va deveni cotidian şi a transmis tinerilor, care ar fi dorit să lucreze într-o echipă, „să muncească mult şi cu un strop de talent şi curaj”, iar Constantin Sbârnea, alt gazetar, îşi exprima optimismul gândind că la „cei 45 de ani ai săi poate să-şi facă meseria tot mai bine”. Alexandru Croitoru

14

credea şi el, că acum „poate face mai mult decât acum 24 de ani, când s-a apucat să lucreze în presă.” *

Adevărul de Vaslui cu numărul 1080 din 27-28 noiembrie 2004 are ca director pe Silviu Labeş, editor pe Luminiţa Moldovanu şi următorul colectiv de redacţie : Daniel Tănăsuc – la administraţie ; Alex Lupu – învăţământ şi cultură ; Bogdan Ogrinji – speciale şi sănătate ; Dorelian David – Sport; Adrian Baciu – foto-reporter; Gabriel Mocanu – publicitate; Nuşa Roşu – difuzare. Colaboratori: Serghei Coloşenco, Petru Necula şi Teodor Pracsiu. La subredacţia din Bârlad: Cezara Mironică. Deci aproape nimeni nu mai există din colectivul redacţional care a întemeiat ziarul în decembrie 1989. Ziarul este structurat pe probleme de interes: evenimente locale, naţionale şi internaţionale, probleme religioase, sport, mondene, mică publicitate, program radio-TV şi o …agendă electorală. În cele 16 pagini, format 28x42 cm.
15

semnează doar Bogdan Ogrinj, Dorelian David, Cezara Mironică, Alex Lupu, Silviu Labeş, Daniel Tănăsuc şi Irodiacon Visarion Iugulescu. Adevărul de Vaslui are ca subtitlu: „Primul ziar al judeţului Vaslui – Fondat pe 22 decembrie 1989”. „Dar, se ştie, primul ziar al reînfiinţatului judeţ Vaslui în anul 1968 a fost Vremea nouă. Anul XIV, serie nouă – de pe frontispiciu cer explicaţii. Nu a existat la Vaslui în 1975 un asemenea ziar cu titlul de …Adevărul. Redacţia şi administraţia ziarului nu-şi dezvăluie nici periodicitatea, nici adresa. Subredacţia din Bârlad nu are notată nici ea sediul de lucru. Adevărul de Vaslui se tipăreşte la Tipografia S.C.Letea SA Bacău. * Almanahul Revistei Populare Catolice „Viaţa” pentru anul 1916. Îşi avea sediul redacţional, ca şi revista, în Răducăneni, judeţul Fălciu, iar numărul apărut în 1927 la Hălăuceşti, judeţul Roman, unde era şi Seminarul franciscan. Almanahul, calendarul
16

de perete şi revista se tipăreau la Tipografia „Serafka” a Seminarului, „cu aprobarea Superiorilor Regulari şi a Ordinariatului.” Almanahul pe anul 1916 înscrie în prim-plan: sărbătorile anului (de poruncă, vechile sărbători dezlegate, sărbătorile schimbătoare, posturile în Eparhia de Iaşi) şi sărbătorile naţionale, după care erau înşirate lunile anului cu calendarul propriu-zis, împestriţate cu lămuriri pentru credincioşi (ce înseamnă cuvântul almanah şi ce este acesta; câte ceasuri trebuie să dormi, reţete, vorbe de haz, o listă a Papilor care în decursul veacurilor au fost împăciuitori mai însemnaţi între popoare ((„Papii şi pacea între popoare”), participarea călugăriţelor pe câmpul de rîzboi (opt mii dintre ele), înşiruirea a 21 declaraţii de război numai în anul 1914 etc.). Iată două reţete din almanah, folositoare şi în zilele noastre: a) În contra moliilor – „Pentru a feri hainele de lână să nu fie roase de molii unii întrebuinţează naftalina, dar e primejdioasă pentru sănătate şi nu produce efectul dorit. Cel mai bun lucru este de a pune printre haine frunze uscate de pelin sau tutun b) În contra viermilor la fasole – „Pentru ca viermii să nu strice fasolele, să se pună în sacul sau în grămada cu fasole, crenguţe de cimbru.” În continuare almanahul cuprindea literatură specifică, proză şi versuri semnate de: P.B. Morariu, Martin M.C., P. Bişoc, P.I. Tălmăcel, P. Fr.Mattaş, D. Niculăeş ş.a. Se publica şi o piesă de teatru pentru fete: „Copilele la Betleem”.
17

Almanahul pe anul 1927 este bogat ilustrat cu fotografii ale sfântului Francisc de Assisi, în diferite ipostaze: naşterea (1182), la rugăciune, rămas gol, îngenunchind înaintea Papei, dăruind hrana călugărească, la înfiinţarea Ordinului al III-lea, la Binecuvântare, înaintea sultanului Egiptului, rugându-se în biserică, pe muntele Alverni, privind rănile Mântuitorului, moartea sa (1226), cu rostirea ultimului său sfat: „Respectaţi, scumpii mei şi iubiţi pe Doamna noastră scumpă, Sfânta Sărăcie, căreia i-am jurat credinţă.” Cuprindea şi acesta literatură specifică, din care redăm din almanah un fragment preluat şi folosit din Albina: „Belşugul casei şi numărul copiilor”: …”Un ţăran ardelean a mers odată la împăratul Iosif al Austriei. Împăratul l-a întrebat: - Câţi copii ai, măi române? - He,he! Am mulţi Măria Ta, că de copii şi de coate goale nu ne văităm noi, românii. - Cam câţi? - Apoi, dă, numără şi Măria Ta: Doi în braţe/ Doi în maţe / Doi în faşă…/ Doi în pat / doi sub pat / Doi la oi / Şi doi la boi / Şi doi slugi la ciocoi / Doi la vatra focului / Doi la gura hornului; / Iar Costică şi Năică / Petrică şi Ionică,/ Cu Gheorghiţă şi Matei, / Şi Anton şi Doroftei,/ Şed culcaţi, că-s mititei. „Să mi-i trăiască Cel de Sus” a râs împăratul şi l-a bătut pe umeri”… „Biserica parohială se afla pe la începutul veacului al XIX-lea tot pe locul unde se află cea
18

actuală în Corni. Biserica nouă a fost începută în anul 1805 şi terminată în 1808. Era zidită din cărămidă, acoperită cu şindrilă. Parohia pe atunci era împărţită în patru mahalale: Cotroceni, Corni în Vale, Corni în Deal şi Cârtoi. Aceeaşi biserică a fost din nou reclădită în anul 1840 de parohul Anton de Ştefano O.M.C. (Ord. Min. Conv misionar apostolic din Moldova), mai pe urmă episcop la Iaşi. Biserica actuală fu începută la 1898 de părintele Bernardin Just şi terminată şi sfinţită la 1900.”

Biserica catolică şi casa Parohială din Huşi „Casa parohială a fost clădită în 1916 de părintele Felix Rafael, cu concursul populaţiei”… …”O podoabă însemnată a parohiei Huşi este orfelinatul catolic de băieţi „Sf. Anton, clădit în 1921 pe locul unde odinioară a fost cimitirul şi biserica din oraş, de către părintele Ulderic Cipolleni, cu pomeni adunate de la enoriaşi…!”
19

Almanahul pe anul 1927, la pagina 94, înscria „Seria parohilor din Huşi” în perioada 1787-1925… 1 Gheorghe Castellani O. M. C. 1787, 2 Gabriel Bărbieri O. M: C. 1800. 3 Fran. M. Longhi O. M, C. 1808-1809: 4 Ludovic Scarpali O. M. C. 1809 5 Iosif Colonna O M. C. 1810. 6 R. Maciejowki M. C. 1811-1813. 7 Canonicul And. deʹChiari 1813-1816. 8 Mat. Rasedillovich O. M. C. 1816-1819 9 Iosif Fulvi. M. C. 1819-1833. 10 Ant. de Stefano O. M, C. 1833-1842. 11 I. Bot. Dornseiffer O. M. C, 1842. 12 Iosif Clementi O. M. C. 1843. 13 Bonaven. Brayda O. M. C. 1844. 14 Eug. Zapolski O. M. C. 1849-1850, 15 Filip Iosif Nicola O. M. C. 1851
20

16 Iosif Blandi O. M. C, 1851. 17 Marian Giglio O. M. ,C. 1852-1860. 18 Alois Ghiglio O. M. C. 1861-1869. 19 Ferdi. Signorini O. M. C. 1870-1876. 20 Iacob GantariniO. M. C. 1877-1893. 21 Ernest Herden S. I, 1893. 22 Iosif Meli S. I, 1893. 23 Andrei Czarnota S. I. 1894-1895, 24 Sta. Czelusniak O, M. C. 1896-1898 25 Bernad. Just O. M. C. 1898 1912. 26 Berna. Florea O. M. C. 1912. 27 Felix Raffaeli O, M. C. 1912-1920. 28 Ulderic Cipolloni O.M. C. 1921-1923 29 Păci. Bonanni O. M. C. 1923-1925. 30 Bonaven. Morariu O. M. C, 1925… La „Cronica întâmplărilor mai însemnate” din perioada 15 noiembrie 1925, 15 noiembrie 1926 în Almanah se menţiona: „La Răducăneni s-a întâmplat o mare nenorocire în ziua de 16 octombrie. P. Benvenut Wiener suindu-se pe schele pentru a inspecta zidirea bisericii, când se cobora a căzut de la o mare înălţime şi-a rămas mort pe loc. I s-a făcut înmormântare frumoasă la care a luat parte şi Prea sfinţitul nostru Episcop cu mai mulţi preoţi şi a fost îngropat în biserica ce e pe sfârşite. În ziua de 26 noiembrie, tocmai când se împlinea o lună de la moarte, i s-a făcut un frumos parastas şi s-a binecuvântat tot atunci crucea ce a fost aşezată pe turnul bisericii la o înălţime de 45 metri.”
21

Răducăneni: Biserica nouă în lucrare. După terminarea cursului de filozofie şi teologie P. Benvenut Rudolf Viener a fost sfinţit preot la Roma în ziua de 22 decembrie 1906. Întors în ţară a fost pe rând vicerector şi profesor la Seminarul Franciscan din Hălăuceşti, ajutor de paroh la Săbăoani, directorul Şcolii de dascăli din Hălăuceşti, iar din vara anului 1916 şi până la 26 octombrie 1926 paroh râvnic de Răducăneni.

22

P.Benevenut Rudolf Wiener, franciscan conventuat (mort la 26 octombrie 1926)

„Conştiinţă delicată, religios exemplar, preot râvnic, predicator iscusit, scriitor ales”…, aşa era caracterizat cel ce lăsase „un gol foarte simţit”, la doar 45 de ani.
*

Ardeiul (III) numărul 1, reapărea la Bârlad cu subtitlul „Trufanda de sezon, apare şi dispare după
23

anotimp”, în februarie 1926, „redacţia în Gheena, administraţia în Codrul Popeni”. În „Să nu vă miraţi!” …- un fel de cuvânt înainte, Ardeiul declară: „Reapărem… pentru a vă face mai plăcută mâncarea… ce vor să vă pregătească cei care de 4 ani v-au hrănit cu minciuni…” (adică liberalii,n.n). „Reapărem, ştiind dinainte că numai Ardeiul cu iuţeala lui va înflăcăra… spiritele, trezindu-le din apatia nenorocită în care zace de atâta amar de vreme. Reapărem cu Ardeiul în mână pentru a freca… cum se cuvine pe mincinoşi, leneşi, ipocriţi şi mai ales pe cei ce au stat în fruntea comunei, lăsând-o în halul în care se găseşte, îngrijindu-se numai de ei să aibă toate bunătăţile, afară de Ardei.” Realizată în două pagini, format 31/44 cm. la Tipografia şi legătoria de cărţi „Tiparul Tutovei” Bârlad, strada Regală nr. 125, purtând semnături ca Horbotă, Ghiţă, Părlici, Sachi Varză-acră, Ziurich şi W. „Ardeiul” trata despre „Cum se distribuie cărţile de alegător”, care este „Noua comisie interimară” în măsură a „satisface pe partizanii evrei în alegeri” şi adresa „o scrisoare deschisă dlui I. Angheluţă”, negustor în Cojocari, prin care Sachi Varză – acră îl ruga să-i „lase fata în pace” şi să se întoarcă la servitoarele lui – care erau şi ale negustorilor jidani, după voturile cărora umbla şi… adrisantul. Într-o notă publicitară erau invitaţi alegătorii aflaţi în cimitirele urbei „precum cimitirul Eternitatea, Trei
24

Erarhi şi cimitirul evreiesc de la Hanul Epure şi cel din regimentele de roşiori, să se prezinte la primărie pentru a-şi ridica cărţile de alegători pentru comună.” Erau tuşaţi şi vitriolaţi tot felul de opozanţi din Bârladul acestui timp: Dorneanu de la ţărănişti „agăţat acum de barba dlui Iorga”, Simionescu, Georgescu, Lupaşcu – cu tipografia, Bontaş şi Galin, senatori, Guriţă – „actualul preşedinte al comisiei interimare”, Alecu Lalu, Altangiu, consilieri, Tecuceanu, Ţarălungă, Barasch şi Taşcă – toţi „din marea lume a liberalilor”, dar şi „un oarecare Finkelştein, zis Corbu, zis Scânteie, zis Achile, zis…” –„dat afară de la o gazetă a partidului naţional din Timişoara şi ajuns la Bârlad pentru a scoate o gazetă a naţionaliştilor, ca să susţină opoziţia şi să atace pe liberali”… Deci, electoriale peste… electoriale. Intitulându-şi cupletul „Politica în galop”, Ghiţă, cum făcuse altădată şi în Curierul de la Bancaziarul iarmarocului, realiza cronica rimată a apropiatelor alegeri: „În ţară este iar bucluc, buluc, alegeri, culegeri de beţe… Ziare bizare, cu şi fără buzunare… necitite, lipite, mototolite, neplătite; apar placarde, batarde, afişe făţişe cu miez… dau ghes la citit votanţi, opozanţi, combatanţi, comercianţi, muzicanţi ambulanţi, diletanţi; n-au carte, n-au parte de vot. Alegători, minori, bugetiori, farsori, trântori, gardişti, sinecurişti, contrabandişti, propagandişti…; morţii votează cu toţi; întruniri cu pocniri, interpuşi,
25

bătăuşi, puşi, ascunşi, ascultând, vociferând, bătând, raportând la stăpâni – liberali, venerali, vandali, şacali: vor reuşită mituită, plătită, ieşită cu sânge… Opoziţia unită, cinstită, independenţi, fervenţi, naţionalişti populişti, socialişti, unionişti, porniţi la muncă cinstită. Trânteală, buşeală, repezeală, oblojeală, primită gratuită, sărăcită de opoziţia unită.” După un asemenea declamatoriu, cu iz de bâlci, ca la iarmarocul de la Banca unde se difuza „Curierul de la Banca”, Ardeiul, după ce urzica cu aluziile şi în nordul Moldovei, în Bucovina, pe la „fostul ministru averescan Dori Popovici” şi pe la „redacţia ziarului dlui Ion Nistor pe atunci opozant liberal” cobora în rândul alegătorilor de la Bârlad, cărora îi era destinat, şi-i îndruma: „Votaţi lista frontului unic care are de semn două linii verticale – II”. Cu „Întâmplări de la primărie”, „O anchetă în rândul liberalilor” şi „Informaţii” din lumea politică locală, Ardeiul nu şi-a susţinut eficienţa pentru că n-a prea fost cunoscut. La Biblioteca centrală universitară „M. Eminescu” n-a fost colecţionat decât numărul recenzat, din care rezultă că primul său număr a fost editat în anul 1923 sau… 1924.
*

Despre presa de la Bârlad în lucrarea „Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene 1870-2003”, de acelaşi autor, apărută la Editura TIPOMOLDOVA Iaşi. Publicaţiile de la Bârlad îşi găsesc locul în lucrarea de faţă numai în măsura în care prezintă noutăţi de documentare.
26

*

Axa

Axa, revistă şi ştiinţifică, bianuală, a Liceului de cultură generală Negreşti, judeţul Vaslui, apare în anul 1971, sub conducerea unui colectiv de redacţie, profesor coordonator Mircea Cibotaru, realizată la I.P.I., subunitatea poligrafică Bârlad, şi « încearcă să concretizeze în formă estetică şi-n formulă generalizatoare» posibilităţile de realizare literară a creatorilor. Revista promitea că «va încerca să devină un catalizator al reacţiilor intelectuale, fermentul stărilor poetice – amintirea scriitorilor de altădată care au debutat la Muza someşeană, şi Şcoala nouă, la Revista şcoalei, la Zig-zac, sau la alte reviste şcolare, unele dintre ele foiţe manuscrise, revenind acum ca
27

un argument «pentru Axa, iar « îndemnul lor răsună peste ani ca o mustrare pentru ceea ce am fi putut face şi nu am făcut» - spune editorialul în «Argumentul » redacţiei. Parcurgând poezia adolescentină, oferită de Axa, ajungi la însăşi concluzia împărtăşită cititorilor de chiar profesorul coordonator al periodicului – Mircea Ciubotaru: poezia adolescentină, scrisă pe băncile şcolii, cu «versuri uneori slabe” ; dar şi « cu filoane de aur » , cu timiditate şi păstrată adesea ascunsă », este plină de « adevăr şi sinceritate când o citeşti în pagină tipărită, iertându-i influenţele şi apreciindu-i transpunerea. Cum a scris fiecare e treaba criticii literare să se pronunţe, dar o fac şi elevii ei în de ei. E important că Axa a propus şi dezvăluit preocupări şi tendinţe, în proză şi versuri, în critica literară, în ştiinţă. Materialele de la rubrica „Historia Magistra Vitae” - , „Negreşti şi satele din apropiere văzute în documentele istoriei” de prof. Elena Roman; „România cum era până în 1918” de N. Iorga – recenzie de Marian Enache; „Glasurile conştiinţei” – selecţie făcută de D. Roman -, ca şi documentarele publicate în caseta „Mult e dulce şi frumoasă” – „ Al. Graur: „Capcanele” limbii române” – recenzie de prof. M. Ciubotaru: „Lingvistica pe înţelesul tuturor” de Al. Graur, recenzie de Florinel Ilie; N. Mihăescu: „Carte despre limba românească” – recenzie de Pan Bazon – sunt instructive, educative, informative, în

28

măsură să cultive sentimentul de românitate cititorilor. Dialoguri şcolare, rubrică unde au fost recenzate revistele „Năzuinţi” de la Liceul M. Kogălniceanu din Huşi, „Vlăstarul” de la Liceul M. Kogălniceanu din Vaslui, „Aripi tinere” de la fostul Liceu Gheorghe Gheorghiu Dej din Bârlad, „Zorile” de la Liceul Cuza Vodă din Huşi, „Debuturi şi tradiţii” de la Liceul Gheorghe Roşca Codreanu din Bârlad, „Făclia” de la Liceul pedagogic Alexandru Vlahuţă din Bârlad, „Speranţa” de la Liceul Gheorghe Lazăr din Bucureşti, „Revista noastră” de la Liceul Unirea din Focşani sunt analize făcute cu interes şi înţelegere colegială, cu speranţe ale perfecţionării căutărilor şi dăruirilor. Uneori cu reveniri la acelaşi obiect de analiză, evidenţiind succesele apărute. Dar şi cu bilanţuri îmbucurătoare ca în cazul Axa-bilanţ, unde gândurile recenzentei – eleva Mariana Ionescu, se îndreaptă spre talentaţii colaboratori ai revistei Axa, care… au aprins la noi flacăra poeziei, cum spune prof. dr. Tudor Opriş; Elena Leuştean – un talent indiscutabil, evidenţiată la concursul naţional Tinere condeie; Georgeta Matei remarcată la concursuri de literatură şi poate în antologii; Vladimira Codiţă al cărei talent a fost apreciat şi de prof. George Şovu şi de prof. univ. Nicolae Mihăescu; Mihaela Haciu şi Mioara Hapău, promisiuni certe.” Nu era omis din evidenţierea Marianei Ionescu „cu valoare de bilanţ” ingeniosul Florinel Ilie,
29

graficianul tuturor numerelor” (Axa nr.1 (13), 1979, Anul VII). Revista Axa avea ascendentul moral asigurat când făcea asemenea aprecieri: la primul concurs judeţean al revistelor şcolare – mai 1978 – obţinuse premiul II, prof. dr. Tudor Opriş evidenţiind personal „ambiţia şi ascensiunea revistei”. Cum a fost primită Axa la Vaslui rezultă din comentariul alăturat, publicat în ziarul „Vremea nouă” nr.1045 de la 6 iulie 1971: O nouă revistă şcolară:AXA Cea mai tânără revistă literară din judeţ se numeşte Axa (Dragostea pentru frumos şi adevăr) ne structurează intim şi profund, conferă un sens existenţei noastre, ne echilibrează moral. În ansamblu, se poate aprecia că, încă de la numărul de debut, revista Axa se afirmă ca una dintre publicaţiile şcolare demne de stimă, prin calitatea aspiraţiilor spre frumos şi cunoaştere; viitoarele apariţii vor consolida, nădăjduim, acest merituos început, vor lărgi sfera de preocupări, vor afirma mai multe „nume noi”, astfel încât revista săşi dobândească, printre elevii liceului, prestigiul unui autentic fapt de cultură. * „Reviste literare ale elevilor (1834-1974)” de Tudor Opriş este cartea poate cea mai dragă elevilor care au scris şi scriu la revistele şcolăreşti, de care s-a ocupat într-o recenzie Ovidiu Galavan, evidenţiind publicaţiile apărute în zona de interes: „Şcoala
30

nouă”, revistă socialistă, ateistă, materialistă, în sfârşit revoluţionară în toate direcţiile” – scoasă de G. Ibrăileanu la Bârlad când, după 1870 societăţile de lectură şi revistele şcolare pătrund şi dincoace de munţi”… Se aminteşte şi de revista „Vlăstarul” de la Vaslui, „Revista noastră” a Liceului Unirea din Focşani, „Zorile” de la Liceul M. Kogălniceanu din Huşi dar, grăbit, se trece prea repede peste pagini din cartea lui Tudor Opriş şi nu se aminteşte nimic despre „Mugurii” de la Rădăuţi, „Primăvara” – unde Dragoş Vicol debutează cu „Cer bucovinean”, cea „mai frumoasă poezie cu caracter patriotic întâlnită din zecile de reviste pe care le-am parcurs” – spune Tudor Opriş, p.86 -, „Revista tinerimii” de la Dorohoi, unde publică Eusebiu Camilar (Eusebius Landry – Camilar), revista judeţeană „Şcoala tutoveană”, scoasă între decembrie 1938 şi aprilie 1939, unde a debutat (Ion Hobana), Aurelian Manta Roşie elev în clasa a II-a a şcolii primare nr.4) cu o lucrare realizată pe baza povestirii bunicilor şi care primea la Poşta redacţiei un răspuns pe care şi-l doreşte orice începător: „Ne-a plăcut mult poezioara ta hazlie „Porecla”. O vom publica în numărul viitor fiindcă ne-ai adus-o prea târziu.” Cartea recenzată se ocupă şi de revista „Luminiţa” de la Grupul şcolar C.F.R. Paşcani (19311940), de revista „Tinereţe” (1936-1941), organ al vestitei şcoli normale „Vasile Lupu” din Iaşi (p.142143).
31

Interesată permanent de promovarea noului în literatură şi ştiinţă, revista Axa, la înfiinţarea cenaclului literar-artistic „Nicolae Iorga” la Biblioteca orăşenească Negreşti, în 16 octombrie 1979, se declară sub semnătura realizatorului ei M. Ciubotaru, organul de presă al cenaclului iar „cel puţin pentru partea literară” publicaţia intenţiona „să devină revista oraşului.” N-a fost să fie, pentru că în anul următor, în 1980, nr.2 (16) a rămas în manuscris”, revista nu a mai primit viza cenzurii, notează scurt, nu fără amărăciune, acelaşi M. Ciubotaru pe ultima pagină a numărului 1 (15), ajunsă la cel de al optulea an, de data aceasta la Liceul industrial Negreşti. * La o următoare şedinţă a cenaclului gazdele au avut bucuria să se întâlnească la Festivalul viei şi vinului de la Vaslui -21 martie 1980, dar şi la o şezătoare literară de la Casa orăşenească de cultură Negreşti cu cunoscute personalităţi ale scrisului românesc deosebit de apreciate şi în Moldova de Jos: Constantin Chiriţă, Gheorghe Tomozei, Mircea Micu, Ioana Crăciunescu, Dan Claudiu Tănăsescu, Cornel Marin Popescu, Vasile Zamfir, care au făcut aprecieri favorabile şi la adresa revistei Axa şi a poeziilor publicate în ea. De interes larg şi alte rubrici ale revistei: „Traduttore Traditore?”, „Biologie”, „Matematici, fizică, chimie”, „Folclor”, „Istorie literară”, „Cenaclu literar” „Cantemiriana”, „Jocuri distractive”, „In
32

memoriam”, „Dicţionar filozofic”, „Cele bune să se adune”, „Gâgă printre noi”, „Alb şi negru”, „Personalităţi negreştene”, „Note de lectură”,”Revista revistelor şcolare”,”Viaţa şcolii”. „Geografice”, „Ştiaţi că…”, „Univers ştiinţific” etc. Iată câteva din personalităţile negreştene” (a se vedea Axa nr.1 (15) 1980, anul VIII): Fraţii Macarovici Într-o căsuţă, modestă astăzi dar care la începutul veacului nostru putea fi arătoasă, s-au născut fraţii Macarovici, personalităţi ale ştiinţei româneşti contemporane şi educatori în sensul cel mai înalt şi mai nobil al cuvântului. Tatăl, Gheorghe Macarovici: a fost mic funcţionar, apoi notar în comuna Buda-Rafaila. Mama, născută Mihăilescu, era casnică. Bunica, Paraschiva Macarovici, născută Frimu, din Bârzeşti, era sora tatălui lui I. C. Frimu, cunoscutul militant socialist. Nu sunt greu de imaginat dificultăţile cu care notarul Macarovici îşi va creşte şi educa cei 10 copii care vor ajunge profesori, ingineri, învăţători. Casa va fi vândută, din cauza datoriilor contractate. Un ajutor decisiv a venit din partea mătuşii, Maria Macarovici, sora tatălui, profesoară la Şcoala profesională din Vaslui, care i-a ajutat materialiceşte şi moraliceşte pe toţi nepoţii şi nepoatele sale, dintre care s-au distins, în mod excepţional, băieţii cei mai mari, Neculai şi Constantin. Neculai Macarovici, născut la 12 aprilie 1900, absolvă liceul din Vaslui şi devine, în 19l9 student la
33

Iaşi. Îşi ia licenţa în Ştiinţe Naturale în 1925, în ianuarie 1927 este asistent suplinitor la Geologie, iar în 1939 obţine titlul de Doctor în Ştiinţe Naturale (geologie). Parcurge treptele obişnuite ale învăţământului superior (asistent titular, şef de lucrări, conferenţiar, profesor). A fost al patrulea profesor de geologie al Universităţii ieşene, după Grigore Cobălcescu, Ion Simionescu, Ion Atanasiu. A funcţionat şi ca profesor secundar la Târgu-Frumos şi Vaslui, - între 19241934;: şi la Liceul de Aplicaţii al Seminarului pedagogic Universitar Iaşi (1937-1939). A fost ales membru corespondent al Academiei Române la 1 martie 1974. A fost membru fondator al revistei Malacologia, Ann Arbor, Michigan, S.U.A., şi membru activ al Societăţii internaţionale Unitas Malacologica Europaea, cu sediul la Basel (Elveţia). Activitatea ştiinţifică, începută în 1925, este impresionantă. Memoriul de titluri şi lucrări (1925— 1975) indică 115 lucrări ştiinţifice, dintre care 18 au apărut în reviste din străinătate. Se adaugă lucrări didactice, rapoarte de interes economic pentru Comitetul geologic, lucrări de popularizare, conferinţe, comunicări la Academia R.S. România. Sunt, cu deosebire, importante cercetările geologice şi paleontologice din sudul şi nordul Moldovei, din Podişul Central Moldovenesc, din regiunea de la nord de Delta Dunării, dintre Prut şi Nistru (URSS), din Zona de curbură a Carpaţilor şi din munţii Apuseni.
34

Rezultatele acestei vaste cercetări sunt concretizate nu numai în lucrări de referinţă ci şi în laboratorul de geologie şi paleontologie al Facultăţii de Geologie din Iaşi, reorganizat complet în 1945 şi îmbogăţit treptat. Aici a întemeiat o secţie de micropaleontologie. În 1948 este numit director al Muzeului de Istorie Naturală pe care îl scoate din ruină şi îl reorganizează, conducându-l până în 1969, ca director onorific. Profesorul Neculai Macarovici a dublat permanent pe omul de ştiinţă. O jumătate de veac în slujba învăţământului universitar, 43 serii de studenţi, 30 de doctori în Geologie, sunt cifre grăitoare. El însuşi pasionat şi serios până la severitate, cerea aceleaşi însuşiri discipolilor săi; dintre care unii au devenit profesori chiar în orăşelul natal. Definind, pentru sine, geologia ca „o drumeţie cu interes ştiinţificʺ (România pitorească, nr. 12, 1977, pag. 17), profesorul a fost şi un mare călător pe meleagurile patriei. A străbătut toată Moldova, munţii Apuseni, şi o jumătate din Carpaţi, pe jos, până la vârsta de 70 de ani. Dragostea pentru natură o considera ca o componentă obligatorie a geologului. Cine urcă azi pe cărările Ceahlăului ar trebui să ştie că marcajul a fost executat încă din 1931 de profesorul Nicolae Macarovici şi de inginerul Alex. Chelărescu. Tot ei redactează în 1932 primul ghid pentru Carpaţii Orientali Călăuza Ceahlăului. De

35

asemenea, în 1936 şi, respectiv, 1939, Neculai Macarovici a scris Iaşul Turistic şi Iaşul şi împrejurimile. În târgul natal profesorul a revenit de mai multe ori. Neobositul om de ştiinţă şi călător a trecut în odihna veşnică la 26 iulie,1979, la Iaşi. O carieră ştiinţifica şi didactică asemănătoare ca performanţe o străbate Constantin Macarovici, născut la 22 februarie (stil vechi)1902. Anii de şcoală nu sunt lipsiţi de unele dificultăţi pe care însă le depăşeşte prin tenacitate şi pasiune. La vârsta de 6 ani şi jumătate este înscris la Şcoala primară din Rafaila, dar în anul următor, 1909, luat la Vaslui de mătuşa, Maria Macarovici, trebuie să repete clasa I. Urmează cursul primar şi cel liceal la aceeaşi şcoală (Liceul M. Kogălniceanu) cu fratele mai mare. Ultimele clase (a VII-a, trebuie să le urmeze însă la cursuri fără frecvenţă. (la Vaslui şi Huşi). În acest timp (1919—1921 noiembrie) este învăţător suplinitor în satul Căzăneşti iar în vacanţe dă meditaţii pentru elevi de liceu, la Vaslui. Sărbătorit la Academia R.S. România în 1972, cu ocazia împlinirii vârstei de 70 ani, Constantin Macarovici releva cu nedisimulată satisfacţie un fapt care poate părea minor în comparaţie cu activitatea sa ştiinţifică şi universitară dar tocmai prin aceasta, semnificativ. La Căzăneşti reuşeşte să înfrângă mentalitatea refractară a sătenilor şi să aducă la şcoală, peste 80% din numărul copiilor de vârstă şcolară din care, în mod obişnuit, nu frecventau decât un sfert.
36

Devenit student al Facultăţii de Ştiinţe, secţia Chimie, în noiembrie 1921, beneficiind de o bursă, meditează elevi de liceu. Student al profesorilor Nicolae Costăchescu, Anastasie Obregia, Petre Bogdan, Radu Cernătescu şi alţii, deprinde tehnicile şi metodele muncii ştiinţifice care vor fi susţinute şi de un remarcabil simţ pedagogic şi didactic manifestat în scurta experienţă de profesor suplinitor, la gimnaziul din Târgu Frumos şi la Liceul Internat din Iaşi. Este apoi (mai 1925 - august 1926) secretar la Liceul Naţional; satisface stagiul militar (1926—1927). Din septembrie 1927, când este numit asistent la Catedra de Chimie Anorganică şi Analitică a Universităţii din Cluj, devine discipol şi colaborator al lui Gheorghe Spacu, timp de 12 ani. Avansează în treptele învăţământului universitar ajungând profesor. Este doctor în chimie în 1931, decan al Facultăţii de Chimie (1951-1958),director adjunct (1951—1970) al Institutului de Chimie al Academiei R.S. România, condus de academicianul Raluca Ripan, membru corespondent al Academiei din 1955. Îndrumarea şi formarea unor tineri cercetători, 30 de doctori în chimie, organizarea şi dotarea Institutului, cursuri, comunicări, conferinţe sunt tot atâtea aspecte ale unei vaste activităţi didactice. Cercetarea ştiinţifică propriu-zisă s-a materializat în 195 de lucrări în domeniul chimiei combinaţiilor complexe şi ale chimiei analitice, studii asupra oxizilor simpli şi dubli, cu aplicaţii practice,
37

ca: semiconductori în termistori, ca agenţi catalizatori în diferite reacţii, ca pigmenţi ceramici, ca refractari etc.,unele prezentate la Congrese Internaţionale, citate în reviste străine de specialitate, brevetate, constituind contribuţii originale în cercetarea fundamentală şi aplicată. Pensionat în 1972, cu titlul de profesor consultant, Constantin Macarovici continuă să lucreze, ultima lucrare Analiza chimică cantitativă anorganică, Editura Academiei R.S.R., apărând recent (1979) . Om de caracter, întruchipând însuşirile superioare ale moldovenilor, modestie şi seriozitate, pasiune şi voinţă, Constantin Macarovici este un model. Deşi împliniţi, ca personalităţi ştiinţifice şi umane, pe alte meleaguri, fraţii Macarovici rămân şi ai noştri nu numai prin originea lor dar şi prin gândurile care li s-au întors aici de multe ori cu nostalgia copilăriei. Profesor M. Ciubotaru P.S Mulţumim profesorului Constantin Macarovici care ne-a pus la dispoziţie materialul documentar fără de care aceste pagini n-ar fi putut fi scrise. * În Dicţionarul enciclopedic român, Editura politică, Bucureşti 1965, se spune: Constantin Macarovici are lucrări în domeniul chimiei
38

anorganice şi analitice. A studiat combinaţiile complexe cu piridină, derivaţi difenilici şi sulfocianamine şi a elaborat metode de dozare (potenţiometrice, conductometrice, tinanometrice, argentometrice) a unor elemente chimice, precum şi de obţinere a unor compuşi (oxid de magneziu din dolomite, bioxid de titan din ilmenite). * Din Axa nr.2(14), 1979, anul VII redăm: N. Iorga la Negreşti Invitat, în octombrie 1978, la Negreşti, pentru o conferinţă, regretatul profesor Barbu ʹTheodorescu1, eminent cunoscător al vieţii şi operei lui N. Iorga, ne mărturisea, că abia aici a intuit un adevăr care îi scăpase: în târguşorul de acum l00 de ani s-au realizat, în sufletul copilului care va deveni marele istoric de mai târziu, primul contact şi unitatea spirituală, cu ţărănimea de care va rămâne legat până la sfârşitul său tragic. Într-adevăr, episodul negreşţean din cunoscuta biografie este expediat în numai câteva rânduri2, deşi valoarea lui formativă este relevantă în pagini de vibrantă şi neîntrecută poezie, pe care le descoperim în Sate şi mânăstiri din România (1905), reluate, la aceeaşi înaltă temperatură a evocării, peste trei decenii, în primul volum din impresionanta autobiografie O viaţă de om (1934)
B. Thedorescu, Nicolae Iorga, Bucureşti, 1968, p,34 N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost,Bucureşti, 1976, p.4041
2 1

39

După un veac, urmele trecerii copilului genial prin aceste locuri s-au şters în uitare. Puţini negreşteni mai pot face vreo legătură între numele istoricului şi acel al localităţii lor. Ingratitudinii, marea umbră îi răspunde cu imaginea pentru veşnicie păstrată a unei lumi idilice, de un farmec poetic inegalabil. Împrejurări triste au purtat spre aceste zări destinul unui copil de vreo zece ani. În 1876, avocatul Nicu Iorga murea, lăsând o văduvă cu doi copii, unul de cinci ani iar celălalt, George, de trei ani, sortiţi unui „trai aspru şi tristʺ. „Mânaţi din urmă de biciul nevoiiʺ3 pe care sensibilitatea unui copil precoce o resimte cu acuitate, Zulnia Iorga încearcă să trăiască demn într-o sărăcie acuzată. Când copiii sunt încă mici, ea „se descurcăʺ apelând la ajutorul celor doi fraţi mai mari ai ei, Manole şi Costache Arghiropol. În 1877, Nicolae Iorga face primul drum, cu trenul, la „moşu Manoleʺ din Roman. Manole (Emanoil, Manolache) Arghiropol era avocat şi publicist, editor al unei reviste literare, Jurnal pentru toţi, Iaşi, 1868— 1869, şi al ziarului liberal Românu, 1879—1890. Deşi el însuşi era strâmtorat, copiii Zulniei petreceau aici luni întregi, în vacanţele de vară. În 1884, la numai 13 ani, viitorul istoric îşi ajuta unchiul la redactarea ziarului în care va publica şi câteva articole. Manole

N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, Bucureşti, 1976, p. 4041
40

3

Arghiropol a murit la 1 martie 1890. Este 4. înmormântat la Cuci În anii gimnaziului de la Botoşani, deci între 1881—1885, N. Iorga a cunoscut pe celălalt unchi, „moşu Costacheʺ, „la ale cărui întâmplătoare strâmtori..., când grâul nu se vindea bine, am contribuit din destul şi noi, fără ca îngerescul optimism al mamei s-o fi simţit vreodatăʺ5. Manole, Costache şi Zulnia erau copiii lui Gheorghe Arghiropol, moşier la Cuci, şi ai Elenei Drăghici, fiica marelui vornic Iordache Drăghici. Căsătorit încă de două ori, Gheorghe Arghiropol, bunicul lui Nicolae Iorga, are urmaşi dintre care unii trăiesc şi astăzi la Bozieni, Buda şi Crăieşti, cunoscuţi de marele istoric în 19346 Ibidem, p.77. Străbunicul Iordache Drăghici este o cunoscută figură politică din primele decenii ale veacului trecut, şi unul dintre „cărvunariiʺ care luptau în 1822 pentru o constituţie. Era spătar în 1820, când îl găsim stăpânind la Borăşti! (Cuza Vodă) sau la Răcea ʺ7 Costache Arghiropol era „avocat cu clientelă, ajungând primar de mai multe ori, o dată cu regimul liberal şi cu şeful său, Neron Lupaşcu, şi, pe lângă acestea, om de energie vitează, de spirit
Scrisori către N. Iorga,I, 1972, p.60. Aici nota lui B. Theodorescu este greşită. Nu este vorba despre moartea lui Manole Iorga, ci a lui Manole Arghiropol. 5 N. Iorga, O viaţă… p.49 6 B. Teodorescu, Contribuţii la cunoaşterea strămoşilor lui N. Iorga,1948,p.68 7 Nicolae Iorga, O viaţă….. pag. 49
41
4

întreprinzător, de mare putere de stăpânire, care-l făcea iubit de femei, temut de bărbaţiʺ8. O trăsură cu zurgălăi, trimisă de moş Costache la Roman, îi lua pe cei doi copii şi îi aducea la Negreşti, prin Bâra, străbătând de dimineaţă până seara, în iulie, pe vremea secerişului „un drum bogat în păduri, cu popasuri la fântânile în a căror zamă se zbăteau fluturii albaştri, şi hanuri curate şi răcoroase9. Erau întâmpinaţi de mătuşa, armeanca, de verişoarele Aglaia, Eugenia şi Lucreţia, cam de vârsta lui Nicu, în albe rochii de vară, cântând în grădina plină de ţârâitul greierilor neobosiţi, sunt apariţii desprinse parcă din vechi fotografii şterse de vreme. Alte chipuri, fantome ale trecutului, se perindă în fluxul amintirilor: doctorul Vilarà „mic, vioi, prietenosʺ, soţia lui, fata Lăşculesei, fetiţa lor Valeria; vechilul Grigoriu şi fiica lui Agripina, băcanul blond Alexe, — singurul comerciant român de târg. În lipsa cărţilor, care nu pasionau pe nimeni din casa unchiului, nepotul îşi petrecea timpul, ca Alecsandri şi Vasile Porojan, odinioară, „croind puternice zmeie, bine încheiate şi scorogite, capabile să zboare vuind şi la capătul a trei păpuşi de sfoară, să capete balete trimise în vârtecuş până în slava cerului, să fluture imense cozi multicolore10.
8 9

N. Iorga, O viaţă… p.49 Ibidem pag.77 10 N. Iorga, România cum era până la 1918, Bucureşti, 1972, vol.II, p.183-184
42

Târgul, dispărând astăzi sub ochii noştri, necruţat de vreun sentiment sau de vreo dorinţă de conservare a trecutului, reînvie, ca într-o poveste minunată a copilăriei: „curteaʺ unchiului, „cu casa nouă şi veche, cu grajdurile din fund, cu coşarul de răchită, cu bucătăria năpădită de ierburi pe coperişul de ţernă, cu cele două grădini din faţă, cu cerdacul cenuşiu şi cu geamalâcul din fund11; veche curte pustie a Mavrocordaţilor, „casa cu două rânduri în care abia ici şi colo se mai descoperă un geam întreg şi ale cărei uşi încuiate de rugină le spargem cu zgomot în triumfala noastră vânătoare după stafiiʺ12, cu o livadă de copaci bătrâni, sălbăticiţi şi cu grădina moartă; alături „paşnică stă biserica mică, de lemn negruʺ13. „La mijloc, evreii (. . .), într-un lung şir de căsuţe şi bolte: ce bine-mi miroseau băcăniile cu

Curtea Mavrocordaţilor a fost pe locul Şcolii generale de astăzi. Nu se mai păstrează decât o clădire în care a funcţionat mai multe decenii Şcoala de meserii, apoi internatul liceului înfiinţat în 1958 ; acum adăposteşte atelierele liceului industrial. Despre această construcţie, din secolul al XVIII-lea, cea mai veche din Negreşti, ignorată şi care, de aceea, se bucură de puţină atenţie, un studiu într-un număr următor al revistei. 12 Biserica de lemn există şi astăzi, strămutată în 1957, în cimitir. Ea era lângă biserica actuală, zidită, ceea ce dovedeşte « moş Costache », îşi avea casele pe locul depozitelor cooperativei de consum.
11

Iarmarocul cel mare trebuie să fie cel din 15 august, singurul care se ţine vara. El a intrat probabil în obişnuinţă după 1872, fiindcă nu-l întâlnim menţionat între cele 9 bâlciuri anuale, în Dicţionar topografic şi statistic de Dimitrie Frunzescu, Bucureşti, 1872.
13

43

multe saltare şi borcane cu migdale, bomboane proaste şi siropuri vechiʺ. În toiul verii, ca şi astăzi, „iarmarocul cel mare 14 umple maidanul de cară şi de oaspeţi de la ţară, şi ʺ atunci scrânciobele se învârt nebune, de parcă vreau să frângă oasele muşteriilor, caii de lemn ai caruselelor se rotesc până li se ameţesc călăreţii, iar panorama sclipitoare de oglinzi şi de mărgele cheamă prin cântecele de durere ale orgei saleʺ… O încântătoare imagine a vieţii la ţară se încheagă, cu nimic mai prejos decât în idilicul roman al lui Duiliu Zamfirescu sau în poezia lui George Coşbuc, când perspectiva se lărgeşte într-o panoramă senină: „Văd moşia Negreştilor: ariile de aur, munca treieratului cu vuietul maşinei zorite care înghite snopii şi varsă bogăţia grăunţelor. Aud glumele şi râsetele şi strigătele, şi-mi trece încă înainte cutare icoană ştearsă şi văd anume priviri15… „Tot şesul vecin era o mare de flori, un zbor de fluturiʺ… „Lângă biserică, gârla ne aştepta cu undele ei reci”… Oamenii acestui ţinut nu mai păstrează nimic din umilinţa şi sărăcia vasluienilor, aşa cum erau văzuţi, odinioară, de Dimitrie Cantemir în Descripţia Moldaviae. Dimpotrivă, ei sunt urmaşi ai răzeşilor de pe vremuri, „Docarul unchiului duce, prin văi îmbălsămate cu porumbele vinete şi porumburi coapteʺ la Oşeşti sau Alexeşti, unde se văd
14

15

N. Iorga, România…p.184 Ibidem
44

gospodării largi, primitoare în care o petrecere ţinea trei zileʺ. La gospodarul Alexa (?) „Cine vine trebuie să mănânce trei zile strudelă cu nuci şi să bea vin vechiʺ 16. Bătrânul Negrea17 este „un patriarh bucuros între copiii săi”. Vierul Malancea18 e „uscat, drept, fioros şi bun, . . . supravieţuitor al războaielor lui Ştefanʺ. La Mera19, un eremit blând aşteptat cu faguri de miere. Pentru copilul venit de pe băncile gimnaziului din Botoşani, aici se deschidea „o lume nouăʺ, se releva „o religie nouăʺ, credinţa în vigoarea unui popor, a unei ţărănimi pe care abia acum o cunoştea. Alte ţinuturi îi vor dezvălui noi frumuseţi. Pe care însă călătorul neobosit leʺ va raporta la peisajul negreştean, ca la un termen de comparaţie absolut: în câmpiile Sudului francez cântă „greieruşii ca aceia de la noi, din grădina şi via Negreştilorʺ20. Alte vârste îi vor aduce bucurii intelectuale şi orgolioase satisfacţii ale onorurilor. La Negreşti a fost însă raiul copilăriei pierdute. Reîntoarcerile vor fi deziluzii, legăturile firave.. Peste ani, în 1895, la Negreşti, venea mama, Zulnia

16
17

Ibidem Bătrânul Negrea era, desigur, proprietarul moşiei Ruginoasa de lângă Oşeşti 18 Amintirea vierului Malancea se păstrează şi astăzi. « La Malancea » este un loc pe dealul din spatele I.T.A. Aici a fost via lui. 19 Este vorba de schitul Mera, de lângă Cotic, astăzi dispărut 20 N. Iorga, O viaţă...... p. 123 45

Iorga, care aducea şi pe fiica lui N. Iorga, Maria 21ʺ. În scrisori expediate de aici, în anii 1896—1898, aflăm despre căsătoria verişoarei Eugenia, despre boala lui moş Costache, îngrijit de doctorul Galin, şi despre moartea lui, în septembrie 189822. Fetele fiind măritate în alte părţi, fratele ei dispărut, „eu la Negreşti nu mai am pentru cine mă duceʺ23. Aceste cuvinte ale mamei, scrise la 29 octombrie 1898, au tonalitatea unor despărţiri definitive. Aşa trebuie să fi răsunat ele în sufletul lui N. Iorga. Peste alţi ani, în mai 1904, căutătorul fără odihnă de vestigii şi de documente istorice trece prin Negreşti, venind de la gara Buhăeşti. După un sfert de veac de la prima descindere aici! „Negreştii sunt însă alţii. Tot evreii pe amândouă laturile stradei de negoţ; însă ce ponosite şi întunecate sunt dughenele sărăcăcioase !... Curatele case boiereşti din trecut s-au dus aproape cu totul. Un foc uriaş a topit partea cea mai bună a târgului24: pe locul bucuriilor, cântecelor, visurilor copilăriei mele se ridică astăzi clădiri hâde pe care nu le mai cunosc. Cei de atunci sunt morţi sau împrăştiaţi în lume. Până şi ruinele au fost rase în vârtejul prefacerilor, şi o casă nouă, fără nici un caracter, se ridică pe locul romanticei clădiri părăsite de odinioarăʺ.
Scrisori către Nicolae Iorga,I, p.37-38; şi scrisoarea lui N. Iorga către mama sa, din , p.592.1879 22 Ibidem, p.47. 23 Ibidem, p.48 24 Incendiul din 1894. Strada Unirii de azi este, în întregime refăcută după incendiu
21

46

Este greu, astăzi, să apreciem profunzimea schimbărilor reale la începutul veacului. Nostalgia copilăriei dă evocării tonuri întunecate. Şi raţiuni ideologice par a se interfera aici: suntem în plin semănătorism şi idilismul patriarhal îşi găseşte sprijin în sentimentul timpului fără întoarcere: „În ţinut, proprietarii au fost pretutindeni înlocuiţi prin arendaşi evrei, armeni, greci, micii arendaşi români s-au dus. Numai la Ţibăneştii d-lui Carp se poate găsi gospodăria, belşugul, frumuseţea vechilor timpuri25. Negreşti. . . locul unde s-a întâmplat ceva. Aici N. Iorga a fost, cândva, fericit. Prof. Mircea Ciubotaru * Numerele 1 şi 2, 1997, serie nouă, a revistei Axa, literară şi ştiinţifică, aveau să reapară la Liceul industrial Negreşti-Vaslui, sub coordonarea prof. Mihaela Coşoveanu. Cu o tematică bogată, ilustraţie şi hârtie de calitate, tipărită la S.C. Odeon SRL Vaslui, revista se anunţă o prezenţă utilă, instructivă, educativă, de căutat şi citită de orice persoană interesată. * Anuarul comemorativ al Liceului Mihail Kogălniceanu din Vaslui pe anii şcolari 189025

Nicolae Iorga, România… p.18
47

1935, întocmit de Gh. Stănescu, director, realizat la tipografia „Librăria şi legătoria de cărţi Al. Onceanu” Vaslui în 1935, cuprinde 250 de pagini. Lucrarea reprezintă „o parte din activitatea de cercetare şi îndrumare a corpului didactic cu elevii şcolii, punctând an cu an desfăşurarea activităţii în legătură cu şcoala şi societatea, completându-se cu date statistice, studii şi observaţii asupra instituţiilor locale, ajutând la
Mihail Kog[lniceanu

formarea monografiei oraşului şi ţinutului” - se spune în prefaţă. Din prefaţă rezultă că şi „anul trecut a existat un anuar realizat de acelaşi autor. Este publicată lista cu directorii de la înfiinţare şi până în prezent, profesorii şi maiştri şcoalei pe aceeaşi perioadă. Iată care au fost directorii Liceului „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui: 1.Ştefan Severin 1890-1891,decedat; 2.Const Calmuschi, 1891-1893, pensionar, Bârlad; 3.Ioan Mitru, 1893-1894, fost inspector general, pensionar; 4.Ioan Fodor, 1894-1898, pensionar Constanţa;
48

5.Spiridon Popescu, 1898-1899, decedat; 6.Nec. Motaş, 1899-1903 decedat, prof. Liceul din Vaslui; 7.Pr. I. Grigoriu, 1903-1904, prof. Liceul din Vaslui; 8.Nec. Motaş, 1904-1906, decedat; 9.Ilie Mitescu, 1906-1910, pensionar Iaşi; 10.Pr. I. Grigoriu, 1910-1911, prof. Liceul din Vaslui; 11.I.B. Miulescu, 1911-1914, decedat; 12.Elizeu Mavrodin, 1914-1918, pensionar Vaslui; 13.Const Moisil,1918-1918, prof. Bucureşti; 14.T. Tomida, 1918-1927, prof. Vaslui; 15.Spiridon Arteni, 1927-1929, prof. Piatra Neamţ; 16.Al. Dobrescu, 1929-1930, prof. Brăila; 17.Th. Hodoroabă, 1930-1931, prof. Vaslui; 18.Alexe Mănciulescu, 1931-1932, prof. Ploeşti; 19.Th. Hodoroabă, 1932-1933, prof. Vaslui; 20.Gh. Stănescu, 1935, profesor Vaslui. Din trecutul Liceului „M. Kogălniceanu” se intitulează editorialul semnat de Gh.Stănescu la împlinirea în 1935 a 45 de ani de existenţă a şcolii, în 1890, când „ministru al instrucţiei era Titu Maiorescu şi ia fiinţă «gimnadiul realu» la Vaslui, cu numele ilustrului bărbat politic şi om de cultură M. Kogălniceanu”. La început nu era decât clasa I, iar corpul didactic îl alcătuia doi profesori: St. Severin, primul
49

director şi C. Calmuschi, dirigintele clasei, iar materiile de învăţământ erau împărţite între aceştia. După câteva luni a fost numit al treilea profesor E. Mihăilescu. Doi ani cursurile s-au ţinut în camere închiriate – fără material didactic, fără bănci şi catedre – timp în care s-a „pus în construcţie clădirea gimnaziului care cuprindea: 4 camere de clasă, sală de desen, sală pentru laboratorul de fizico-chimice şi naturale, trei camere pentru cancelarii şi un amfiteatru care servea şi altor utilităţi.” În anul următor C. Calmuschi este director iar Şt. Severin şi E. Mihăilescu sunt diriginţi la cele două clase. Absentarea de la cursuri era pedepsită cu asprime, pentru şase absenţe nemotivate într-o lună, elevul putea fi exmatriculat de consiliul profesoral. Uniforma de vară a elevilor era confecţionată „din materie cenuşie, bluză creaţă la spate şi cu gulerul întors. Chipiul era de postav, lăsând libertatea elevilor să-şi facă altul şi din dril alb sau gălbui.” În anul 1892 gimnaziul avea trei clase cu cinci profesori, rezultă dintr-un proces verbal din octombrie acelaşi an, C. Calmuschi fiind transferat la Ploieşti iar direcţia şcolii luând-o, provizoriu, prof. Gh. Racoviţă. La 14 octombrie 1892 director al gimnaziului este numit prof. Ioan Mitru, mai târziu director al şcolii normale „Vasile Lupu” din Iaşi mai bine de 20 de ani, iar apoi inspector şcolar general.
50

„Începând cu venirea la direcţie a dlui I. Mitru, vocabularul, ortografia şi forma gramaticală sunt altele”, se spune într-un proces-verbal: nu se mai întrebuinţează d în loc de z („gimnadiului”), nici e în loc de a (sau în loc de seu), nici u scurt la sfârşitul cuvintelor (realu).” În 1893 în şcoli începe să se aplice un regulament referitor la pedepse şi prerogativele profesorilor la aplicarea lor, valabil pe întreg cuprinsul ţării, În anuar se mai spune: …”Vom trece repede deci peste activitatea rodnică a dlor I. Fodor, bun gospodar, şi Sp. Popescu talentatul scriitor de mai târziu, N. Motaş un distins fiu al Vasluiului, fost director în două rânduri, acum decedat, pr. I. Grigoriu, fost în două rânduri director, care a acordat importanţă educaţiei morale şi ne oprim puţin la I.B. Miulescu (1911-1914). Înconjurat şi ajutat de o pleiadă de profesori buni – care au făcut cinste acestui gimnaziu – ca: pr.I. Grigoriu, I. Lupu, H. Tiktin, C. Stamboliu, M. Luca, I. Patriciu, C. Penel ş.a. I.B. Miulescu a desfăşurat o activitate bogată. Dsa a organizat unităţi de „mici dorobanţi” la acest gimnaziu:
51

„Purtând opinci, suman, iţari

O grupă de „mici dorobanţi” ai gimnaziului„M. Kogălnicenu”,anul 1911

Şi cuşma pe-o ureche”… Cum ni-i descrie bardul de la Mirceşti pe „curcanii” de la 1877, aşa erau îmbrăcaţi şi „micii dorobanţi”, având comandanţi ofiţeri activi sau grade inferioare, având gornişti, făcând exerciţii cu armele, aproape întocmai ca premilitarii noştri de astăzi”… În timpul lui Miulescu, gimnaziul nu are decât două clase. În locul clasei a III-a , găsim clasa a III-a de şcoală comercială iar peste un an (1912-1913) găsim iarăşi gimnaziul complet cu cele trei clase. În anul următor avea şi clasa a IV-a. Începând din anul 1914 şi până după terminarea războiului de întregire, directorul şcolii este Elizeu Mavrodin o amintire

52

pentru şcoală, pentru bunătatea sa şi talentul său literar ca profesor. Imediat după război, când director era Th. Tomide, gimnaziul devine liceu în 1923, iar în anul 1926-1927 iese prima serie de absolvenţi. În 1928-1929 se construieşte aripa dreaptă a liceului cu două etaje şi parter în care funcţiona în 1938 şcoala, în condiţii foarte bune, cu şase clase. Directorii Dobrescu, Hodoroabă, Mănciulescu au dat sens nou educaţiei şi instrucţiei copiilor, dar şi gospodăririi şcolii. E. Mavrodin, fost director între anii 1914-1918, a lăsat o frumoasă amintire în mintea foştilor săi elevi prin bunătatea sa părintească şi prin talentul cu care ştia să povestească şi să analizeze operele literare alese. * Sunt 45 ani de atunci. 31 august zi de la sfârşitul verii. Plouase noaptea. Dimineaţa era nouroasă şi umedă. Atunci am pus prima dată piciorul în Vaslui, ca profesor. Am venit însoţit de ruda mea dr. Gh. Bercaru de mult trecut în stăpânirea

I.B. Miulescu

53

veşniciei. Am descins la hotel Iacob, zis „pârjoală”, un fel de casă particulară cu câteva camere şi grădiniţă în faţă. Era hotelul şi restaurantul elitei… …Mai fusesem în Vaslui pe cînd eram copil. Cunoşteam de atunci familiile Sofronie, Leon, Cotăescu, Balaean.Părinţii noştri fuseseră buni prieteni. Cu fetele Lean, Coca, Cecilia, Misica am copilărit împreună. Astăzi sunt doamnele Isăcescu, Tzaicu, Balaean. Astăzi flori de toamnă au nins şi pe părul lor. Vorba lui Vlahuţă: „cum trece vremea şi ne-groapă…” …”La 1 septembrie 1890 s-au deschis cursurile gimnaziului „M. Kogălniceanu” într-o prăvălie din strada Ştefan cel Mare, până la Sfântul Dumitru, când gimnaziul avea să se mute într-un local mai confortabil. …Am fost numai doi profesori la început, gimnaziul înfiinţându-se cu o singură clasă; eu pentru partea literară, Ştefan Severin pentru partea ştiinţifică şi director. Pe urmă a venit şi I. Mihăilescu, de religie, iar în anul al II-lea domnul Ghe. Racoviţă, pe urmă magistrat, actualmente pensionar în Bucureşti…”
54

(„Din trecute vremuri” de Const. Calmuschi) Anuarul, în afara prezentării situaţiei şcolare, pe ani de absolvire, are referiri amănunţite la activitatea extraşcolară – excursii, activitatea manuală şi educaţia morală şi religioasă, cercetăşia, activitatea de la revista şcolară „Vlăstarul” – cu publicarea unor producţii literare, munca la comitetul şcolar, dar şi pagini referitoare la Spătarul N. Milescu, pagina istorică a Vasluiului, lupta de la Vaslui, cinstirea eroilor neamului… Scriind „O pagină din istoria Vasluiului” prof. Octavian S. Mărculescu subliniază că în secolul al XV-lea, după moartea lui Alexandru cel Bun, importanţa Vasluiului creşte, ajungând chiar capitală a Moldovei Sudice. „Acest eveniment s-a întâmplat în anul 1435, după împăcarea celor doi fii ai lui Alexandru cel Bun: Ilieş şi Ştefan, împăcarea s-a înfăptuit prin intervenţia negustorilor podoleni. Atunci (1 septembrie 1435) Ilieş Vodă împărţi Moldova în două şi anume: Ţara de Sus (Moldova nordică) cu capitala la Suceava, stăpânită de împărţitor şi Ţara de Jos (Moldova sudică) cu capitala la Vaslui, unde domnea Ştefan Vodă, fratele lui Ilieş.” Într-o scrisoare omagială către Vladislav Iagelo, regele Poloniei, Ilieş Vodă arată că s-a împăcat cu fratele său Ştefan, căruia i-a dat: „Cetatea Chilia şi cu vama şi cu ocoalele care atârnă de această cetate – adăugăm noi – şi Cetatea Albă şi locul Vaslui şi
55

ocolul care către acest loc ascultă şi ţinutul de la Tutova şi târgul Bârladului cu tot ocolul şi cu morile de la Covurlui şi locul Tecuci cu tot ocolul şi Oltenii.” Concluzionând, profesorul Octavian Mărculescu încheie: …”Vasluiul are rol de capitală sub Alexandrel, între anii 1451-52. Tot din Vaslui Petru Aron încheie pace cu turcii şi plăteşte haraci (tribut) 2000 de ducaţi pe fiecare an sultanului Mahomed. Vedem deci că de la 1432-1458, vreme de 25 de ani, Vasluiul joacă un rol însemnat în istoria Moldovei, fiind capitala Ţării de Jos pe timpul lui Ilieş şi Ştefan Vodă între 14351443, adică 8 ani. De asemenea, sub Alexandrel (1451-1453) însă numai un an, şi totuşi, tot în Vaslui se întăresc de diferiţi domni, moşii boierilor, se încheie tratate vamale cu Braşovul iar în împrejurimile Vasluiului se dau lupte între Bogdan II şi poloni la Lipovăţ şi în codrii Crasnei; la Rahova (Podul Înalt) va câştiga strălucita bătălie Ştefan cel Mare, care-i va aduce frumosul epitet de „Atlet al lui Crist”.

56

Ceea ce a însemnat împărţirea Moldovei în două o explică mai clar N. Iorga în conferinţa ţinută la 1 ianuarie 1927 la Liga culturală Bârlad, „în sala cea mare a Curţii cu juri, unde s-a adunat, încă din vreme, o imensă mulţime de auditori, veniţi să asculte glasul marelui nostru cărturar”: „Aceste două trupuri de pământ ale Moldovei –Ţara de Sus şi Ţara de Jos, nu erau numai două realităţi administrative cu doi vornici, ci două realităţi etnice mai profunde. Pe când Ţara de Sus e un pământ de repede cuceriri, Ţara de Jos are o fizionomie mai complexă şi mai rebelă. În compunerea Ţării de Jos, pe lângă băştinaşi, mai intră şi anumite provincii de colonişti străini contopiţi cu vremea în organismul nostru naţional. Aşa au fost coloniile ungureşti din jurul Slănicului trimise de regii Ungariei în căutarea de sare, precum şi cele din jurul Milcovului (încă de pe la 1200) care îşi aveau chiar burgraful şi episcopatul lor.
57

Asemenea în individualitatea Ţării de Jos s-au mai contopit şi diferitele colonii slave din jurul Putnei. Dar în compunerea Ţării de Jos, pe lângă factorul pur istoric, a mai jucat un mare rol şi elementul naţional-geografic. Ţinutul acesta e ca un fel de prelungire îndepărtată a stepelor, un ţinut scitic de oameni ageri şi cu mişcări repezi. E destul de cunoscută în istoria poporului nostru, dorinţa de independenţă şi pornirea spre fapte războinice ale acestei populaţiuni. Iată cum Ţara de Jos a devenit o admirabilă putere cuceritoare şi întregitoare a neamului nostru. Rostul nostru, al celor din vechile meleaguri ale Ţării de Jos este de a continua mai departe acest trecut istoric, în toată splendida lui mândrie naţională, mai ales în sudul Basarabiei, care trebuie rechemată la toată demnitatea acestui trecut naţional. Să ne renovăm Ţara şi Neamul; să continuăm mai departe faima vechilor cetăţi: Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă… fortificându-ne sufleteşte în adevărate calităţi morale, în care pârcălabii cuvântului să continue lupta pentru afirmarea şi desăvârşirea naţionalităţii noastre. Ori toate acestea nu sunt posibile decât numai prin cunoaşterea şi pătrunderea trecutului nostru naţional, de a cărui mândrie trebuie să ne pătrundem şi a cărui fală trebuie să o continuăm.” (Din „Răzeşul” nr.10, 11, 12 noiembriedecembrie 1926, ianuarie 1927, p.335-336)
*
58

…”Judeţul Vaslui este, fără îndoială, unul din judeţele cele mai bogate în urme glorioase ale trecutului, ţinând mai ales seama că oraşul Vaslui a fost pe vremuri reşedinţă domnească iar localitatea Rahova sau Podul Înalt este cunoscută şi în istoria universală prin strălucita victorie a lui Ştefan cel Mare asupra unei armate turceşti mult mai mare de cât armata de sub comanda sa. Afară de faptele măreţe ale lui Ştefan cel Mare, locuitorii judeţului Vaslui păstrează încă viu în memoria lor faptele de bravură săvârşite la 1877 de flăcăii din regimentul 7 Rahova nr.25 ce au fost cântate de bardul din Mirceşti în poeziile „Sergentul” şi „Peneş curcanul”, un fost flăcău din judeţ cu numele de Ion Ţurcanu ce s-a distins prin vitejia sa la Griviţa şi la Plevna.

„Peneş curcanul” – sculptură de vasluianul C. Pintea.

…”În oraşul Vaslui s-a luat de mult iniţiativa ridicării unui monument în cinstea sergentului Ţurcanu şi a vitejilor lui camarazi….
59

„Prin iniţiativa generalului I. Răşcanu, fost ministru, una din figurile alese ale judeţului Vaslui, s-a săvârşit o operă de înaltă valoare estetică, morală şi naţională: construcţia unui cimitir al eroilor, având un mausoleu maiestuos, în care se odihnesc alături, oasele eroilor de la Plevna cu ale celor din războiul întregirii.”(Gheorghe Stănescu).

Vaslui. Cimitirul şi monumentul eroilor ridicat în anul 1935

* Primul anuar al liceului de băieţi „Mihail Kogălniceanu” este întocmit de către profesorul Al. Mărculescu, director al prestigioasei instituţii vasluiene în perioada 1931-1932. El a văzut lumina tiparului în 1931 la tipografia lui Alex. C. Onceanu şi conţine 42 de pagini. Lucrarea descrie cum a luat

60

fiinţă liceul, mai întâi ca gimnaziu în 1890 şi şcoală comercială între 1909 şi 1910. Niciodată într-un trecut atât de îndelungat nu s-a alcătuit un Anuar al şcolii care să oglindească situaţia ei aşa că numai cu foarte multă trudă am putut aduna din afară şi scoate de sub praful dosarelor datele necesare întocmirii acestei prime icoane a trecutului ei” – scrie autorul.

*
Dl N. Mihailov, pensionar absolvent din prima serie

*

Şi mai departe: „Nici un fapt demn de relevat nu şi-a făcut apariţia prin norii de colb stârniţi în răscolirea dosarelor şi afară de somnoroase frământări intestine dovedite de schimbarea anuală şi uneori de mai multe ori pe an, a directorilor,toată activitatea se desfăşoară uniform, monoton, narcotizant de monoton, ca torsul unei pisici bine hrănită şi încălzită şi care de… căldură îşi face siesta. Nici o zvâcnire din care să se dovedească viaţa, nici o impetuozitate care să facă să se reverse peste margini din cupa activităţii.” Cu privire la data apariţiei Anuarului – Al. Mănciulescu consemnează:
61

„Şi fusul vremii a sfărâit torcând în acest ritm firul anilor unul câte unul, patruzeci şi unu la număr.” (1890+41 = 1931 n.n.). Printre elevii care au frecventat liceul între anii 1896-1897 este şi acela al neuitatului şi neegalabilului Constantin Tănase, artist de seamă, care şi-a dedicat viaţa Teatrului românesc. Între elevii clasei a VII-a în anul 1931 se află Ştefan Ciobotăraşu, altă glorie a scenei româneşti.

Ştefan Ciobotăraşu – Artist al poporului. Marele actor s-a născut la Vaslui în 1910. A creat numeroase roluri în teatru ca şi în filme dintre care cele mai apreciate în „Erupţia”, „Valurile Dunării”, „Setea”, „Lupeni 29”, „Cerul n-are gratii”.

62

Printre cei care s-au perindat la conducerea liceului în perioada 1900-1931 se numără numele lui Ştefan Severin, Nicolae Motăş, Constantin Moisil. Dintr-un tabel sunt trecuţi în revistă 113 profesori şi maiştri care au predat la gimnaziu şi la liceu, făcând ca în anii 1930-1931, la un examen de bacalaureat promovabilitatea să fie de 91,66% din candidaţii înscrişi. Anuarul face consemnări referitoare la rolul profesorului ca pedagog, observaţii privind contribuţia familiei la educarea copilului, colaborarea dintre şcoală şi familie, activitatea extraşcolară a profesorilor şi elevilor, la lucrările lor literare şi didactice. *

AL 2-lea ANUAR…
Al 2-lea Anuar …, al Şcoalei Normale de băieţi „Ştefan cel Mare” Vaslui, pe anul şcolar 1931-1932, întocmit de prof. Constantin Capră, directorul şcolii, era însoţit de un „Cuvânt lămuritor”, din care rezultă şi că „un anuar este proba sufletului ce s-a frământat într-o şcoală, proba sufletului pe care profesorii l-au
63

rupt formă cu formă din marea lor comoară şi au dăruit-o mlădiţelor tinere ce le sunt încredinţate spre creştere şi desăvârşire.” …”S-au speriat unii că sunt prea mulţi absolvenţi de şcoli normale, că sunt prea mulţi învăţători, când de fapt sunt prea puţine şcoli primare. Când sunt zeci de sate unde copilul trebuie să meargă 6-7 kilometri până la o şcoală primară în satul vecin, nu putem spune că avem prea multe şcoli. Ce vor prinde aceşti copii de 7-8 ani din sfatul înţelept al învăţătorului, când corpul li e greu de oboseală?, când iernile noastre grele le-au băgat frigul în oase? Sau ce fel de şcoală este aceea unde un singur învăţător lucrează la 2-3 clase, toate suprapopulate?” În continuare dascălul explică cum a luptat pentru menţinerea timp de 13 ani a Şcolii normale din Vaslui, cum din „toate şcolile normale făcute după război două numai au fost terminate”: şcolile normale din Buzău şi cea din Vaslui, cum trecerea de la întreţinerea de către stat la întreţinerea particulară, de către comitetul şcolar. A fost o şcoală a succesului, a biruinţei acestei şcoli înzestrate „cu un monumental local propriu, cu uzină proprie, fermă de 50 de hectare.” Absolvenţii cu diplomă din iunie 1932 a fost o „serie de aur” a şcolii. Cel de al 14-lea an şcolar pornea sub siguranţa izbânzii, în spate cu experienţă iar în viitor – cu

64

nădejdea de mai bine care stă „mai ales în învăţători”. Darea de seamă pe anul şcolar 1931-1932 a conducerii şcolii, susţinută de Constantin Capră, director şi N. Pruteanu, secretar, publicată în Anuar, făcea referire la multe aspecte ale activităţii: corpul didactic, biblioteca, radio –„un aparat mare „Mende”, la priză, - întreţinerea lui reducându-se aproape la nimic” – muzeul etnografic, viaţă extraşcolară (corul bisericesc, cultul datinilor româneşti, activitatea de internat şi munca la ferma şcolii, şezători, excursii, sprijinitorii şcolii) etc. De mare actualitate şi importanţă rămâne mai ales ceea ce era, la vremea aceea, Muzeul etnografic al şcolii, de care erau legate numai meritele profesorului Constantin Capră. Muzeul a luat naştere în august 1930 şi erau descrise piesele mai de seamă, cu arătarea importanţei lor. Redăm cele ce urmează din Anuarul redactat de către profesorul C. Capră: 1.Săpăturile de la Coşăşti, unde s-a descoperit o staţiune preistorică din epoca neolitică, cercetată de savantul arheolog O. Tafrali şi eminentul său elev C. Cihodaru. „Concluziile la care a ajuns dl. Tafrali sunt din cele mai importante. Dsa consideră staţiunea Coşăşti tot aşa de importantă ca şi celebrul Glozel. La săpăturile făcute de d.sa la Coşăşti s-au găsit diferite resturi din amfore, unele din ele cu inscripţiuni – ale căror litere seamănă foarte bine cu cele de la Glozel.”
65

Anuarul scoate în evidenţă ceea ce au făcut elevii şcolii cu ocazia săpăturilor proprii din octombrie 1931 de la Coşăşti, distanţă 30 de kilometri de Vaslui, la locul numit „Făgăraş” descoperirea unei figurine de lut ars, de 12 cm înălţime, fără cap – care îi lipseşte. 2. Un proces verbal de inspecţie făcut de Mihai Eminescu, ca revizor şcolar, la şcoala primară din satul Laza Vaslui cu următorul conţinut: 1876, aprilie 27, inspectând astăzi şcoala din comuna Laza, am aflat prezenţi 15 din 41 înscrişi. Cetirea şi scrierea merge bine. Frequenţa mică se explică prin începerea muncilor agricole la care şi copiii sunt luaţi. Localul şi instrucţia fac o impresie destul de mulţumitoare.” Revizor şcolar, M. Eminescu

66

Circulară dată de poetul M. Eminescu, pe când era revizor şcolar pentru judeţele Vaslui şi Iaşi.

3. Un ordin circular către şcolile primare semnat de Mihai Eminescu, prin care recomandă introducerea noilor manuale şcolare, în special ale lui Ion Creangă. Procesul-verbal şi ordinul circular se găseau în Muzeul etnografic al şcolii normale din Vaslui prin bunăvoinţa învăţătorului Adrian Pieptu din satul Laza. 4. O scrisoare a fostului mare om politic Al. Marghiloman adresată fostului ministru Lupu Costache. „Scrisoarea este datată 28 februarie 1910 şi scrisă din Bucureşti, strada Mercur 14. Marghiloman
67

dă indicaţii prietenului său ce să spune în audienţa ce a cerut-o regelui Carol I. Făcea apoi consideraţiuni de politică generală şi aprecieri asupra adversarilor săi politici. 5. Un act de boierie, scris pe piele de viţel din anul 1852, februarie 2, din timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica, Al. Marghiloman adresată Prin acest act se acordă rangul de „Paharnic”, este semnat de domnitor şi întărit cu ştampila mare a ţării. Poartă nr.35, secţia I-a din Secretariatul de stat. 6.Un alt act de boierie. Muzeul nostru mai posedă, de asemenea, un act prin care se „fărăzeşteʺ rangul de pitariu,- unui oarecare I. Popovici. Este datat 1856—din timpul domniei lui Grigore Al. Ghika V. V., semnat de domn şi întărit cu stampila cea mare a ţării. Poartă No. 2387 din 9 Iunie 1856. 7. Un act de la 1782. Este o chemare la divanul domnesc pentru o judecată referitoare la moşia „Oşăşti ot Vasluiʺ, între Mircea biv Vornic de poartă şi Enache Grecul, ginerele unui Andronache Lăpuşneanu. Fiind vorba de persoane din Vaslui şi de o moşie de aici, dăm completă această chemare de pe vremea domnitorului Constantin Dimitrie Moruzi: „Io Costandin Dimitrie Moruzi, Voevoda Bojii milostiu gospodin zemli Moldovscoi. De vreme ce prin jaloba ci au dat domnii mele Ştefan Mircea biv, vornic de poartă, au arătat precum că are pricină de giudecată cu un Enache Grecul, ot Vaslui, ginerele lui
68

Andronachi Lăpuşneanu, pentru nişte părţi de moşia Oşăşti ot Vaslui. Deci iată dar prin cartea aceasta a Domniei mele să pune zi de soroc acelui Enachi Grecul, ca la Duminica Tomii, cu toate scrisorile ce va ave pe Oşăşti să se afle aice ca să stea la giudecată cu jăluitoriul, căci neviind la ziua sorocului va fi adus cu om gospod. Aceasta scriem, 1782 Ghenarie 26 ....?..... Vel Logofăt 8. Un URIC din secolul XVI de la 1552. Unul din cele mai valoroase acte ce le posedă muzeul nostru este un uric din secolul XVI, de la 1552,—din Moldova, de pe vremea domnitorului Ştefan Rareş, fiul lui Petru Rareş, care a domnit în Moldova până la 1552. Acest uric este foarte important, fiind singurul document din care se cunoaşte din ce boieri era format divanul în vremea domniei lui Ştefan Rareş. Uricul este scris în sârbeşte şi poartă data de 2 Aprilie 7060 (1552), fiind dat din Huşi. Întrînsul se vorbeşte de moşia Glodenilor din judeţul Vaslui. Iată numele boierilor ce sunt trecute în uric, ca făcând parte din divanul domnesc : Constantin şi Petru, unul frate şi altul fiu ai lui Ştefan Voevod, Gavril vornic, Petru Cîrcovici, Cozma Gheanghie, Danciul Huru, Veveriţă şi Ioan Harcovici pârcalabi de Hotin, Huhulea stolnic. Pogan ceaşnic, Ioan Danciul, vistiernic, Toader postelnic. Actul a fost văzut de d-l Ghibănescu şi publicat în „Sureteʺ vol. I-iu. A fost comunicat d-lui
69

Ghibănescu de preotul Ioan Grigoriu, profesor Vaslui. Uricul este scris pe piele de viţel şi purta stampila mare pe ceară, 9. Un act de la 1846, prin care domnitorul Mihai Sturza, recunoaşte drepturile unui boier şi îi dă dreptul să poarte titlul şi să se bucure de toate avantagiile ce i le dă gradul său. Actul este semnat de însăşi domnitor şi întărit cu ştampila domniei. Poartă Nr. 232 din 1 Aprilie. 10 Diverse acte vechi. Se mai găsesc în Muzeul nostru diverse acte vechi nedescifrate: a) Un document din 1842. b)Un document din 1852 — semnat de domnitorul Grigore Al. Ghica V. V., purtând Nr. 209. c) Un document din 1849—Martie 9. d) Un document din ţinutul Fălciului din anul 1843, Martie 1. e) Un act din 1863 din satul Dăneşti-Răzeşti— Jud. Vaslui. 11 Un cuţit haiducesc montat cu plăselele de corn de cerb, care se închide. Lungimea închis 55 cm., deschis 95 cm.— A fost găsit în Deleşti—judeţul Vaslui. 12. Diverse monede. Am căutat să formăm gustul colecţionarilor şi pentru monedele vechi,— formând o secţiune numismatică a muzeului nostru etnografic.

70

Avem peste una sută cinci zeci monede metalice, cea mai veche fiind una romană, de pe vremea împăratului Constantinus Fl. Aug.; pe verso are 3 steaguri. Tot în această grupă am pus şi medaliile comemorative româneşti şi străine. 13. Icoane vechi. Muzeul nostru posedă cinci icoane vechi,— găsite în judeţul Vaslui;—vremea a şters în parte chipurile de pe aceste icoane, se vede însă că sunt făcute de cineva cu mult gust artistic. 14.Arme vechi, de asemeni se găsesc în muzeul nostru,— destul de vechi, toate probabil de la sfârşitul secolului 18. Muzeul posedă de asemeni o scară de şea, foarte mare, asemănătoare celor din evul mediu,—şi care a fost găsită la Cănţălăreşti-Vaslui, unde Ştefan cel Mare a dat marea bătălie de la Podul înalt. La Călugăreni-Vaslui s-au găsit în pământ şi adus la muzeul nostru nişte zăbale mari pentru cai. 15.O admirabilă lingură sculptată, cu două părţi care se suprapun, foarte veche, de asemeni a fost adusă la muzeul nostru, găsită fiind în satul Pribeşti-Vaslui. 16. Picturi originale. Prin bunăvoinţa d-lui institutor Grigore Pavlov, fostul revizor şcolar al judeţului Vaslui, muzeul nostru a intrat în stăpânirea a două picturi-portrete de pictorul Romano, reprezentând pe regele Ferdinand şi regina Maria. Tablourile sunt foarte bine executate, pe pânză, mărimea naturală.
71

17. Excursii la monumentele istorice. Căutând să infiltrăm în sufletele elevilor dragostea de tot ceea ce vorbeşte de trecutul nostru românesc, am făcut cu toţi elevii şcolii sau cu grupe de elevi, excursiuni la parte din monumentele istorice din judeţul nostru. Cu această ocazie s-au fotografiat locurile şi monumentele acestea, pentru ca să rămână o urmă, vremea distrugând aceste monumente: a) Excursia de la Podul Înalt. Se ştie că lupta lui Ştefan cel Mare cu turcii de la 1475 a avut loc în ţinutul Vasluiului. Istoricii cei mai mulţi afirmă că această luptă, a avut loc la Podul Înalt de lingă Cănţălăreşti. Podul înalt se află situat la 14 Km. de oraşul Vaslui,—pe o minunată poziţie strategică, înconjurat din trei părţi de dealuri— este parcă un loc anume lăsat de natură, ca să poată rezista cineva cu o mână de oameni unei armate puternice. Îi spune „Podul înaltʺ pentru că de la albia pârâiaşului şi până la partea superioară a podului, este o înălţime cam de 7 metri. Pârâiaşul este aproape secat, doar primăvara se scurg pe aici şuvoaiele ce vin din dealurile ce împrejmuiesc acest loc. Podul a început să se dărâme—; chiar piatra cu inscripţia a început să fie lovită. Inscripţia arată că podul a fost refăcut de hatmanul Gavril, pe vremea lui Vasile Lupu. S-au luat două fotografii, din care una cu elevii în faţa acestui monument istoric.—Dăm în cuprinsul anuarului aceste fotografii:
72

Podul Înalt de lângă Cănţălăreşti (judeţul Vaslui), unde Ştefan cel Mare a bătut pe turci la 1475.

b) Excursia de la Dobrovăţ.— La 36 Km. de Vaslui, în comuna Dobrovăţ-Ruşi, se află Mânăstirea Dobrovăţ, zidită de Ştefan cel Mare—şi isprăvită în anul morţii sale, la 1504. Mânăstirea este înconjurată cu ziduri groase de piatră, cu creneluri. Stilul în care este zidită mânăstirea, este cel moldovenesc. Pictura din lăuntrul bisericii este o adevărată comoară de artă murală. Anul trecut s-a isprăvit de descoperit pictura veche, căci fusese acoperită cu noui zugrăveli în decursul veacurilor. Cele mai frumoase tablouri din această biserică, sunt reprezentarea patimilor Mântuitorului din Naos şi icoana Maicii Domnului, cu îngeri mulţi împrejur,—la intrarea bisericii.
73

Mânăstirea Dobrovăţ din Judeţul Vaslui, zidită de Ştefan cel Mare în anul 1504

În general toată pictura este o capodoperă. Împreună cu 50 elevi, cei mai vrednici din şcoală, am vizitat Mânăstirea cu o săptămână înainte de a se face resfinţirea bisericii. Prin bunăvoinţa stareţului, căci sunt câţiva călugări aici, elevii au putut admira acest juvaer din trecutul, nostru istoric. Dăm în cuprinsul anuarului fotografia exterioară a Mânăstirii. c) Hanul lui Cuza Vodă. La 40 Km. de Vaslui, pe şoseaua Vaslui-Iaşi, dincolo de Codăeşti, pe teritoriul comunei Coropceni, se află ruinele unui han de popas—unde hodinea Cuza-Vodă în drumurile sale de la Iaşi la Galaţi. Hanul era o adevărată cetăţuie, cu ziduri foarte groase—cu grajduri de piatră bine întărite. Este o mare greşeală
74

că acest han nu a fost refăcut şi păstrat; era un exemplu al hanurilor domneşti de altădată. Sătenii din împrejurimi zilnic scot care întregi de piatră din această ruină,— făcându-şi locuinţe.—Dăm în anuar fotografia acestor ruine,—căci peste 2-3 ani, nu va mai rămâne decât locul.

Hanul lui Cuza Vodă de pe şoseaua Vaslui- Iaşi. Lângă satul Coropceni.

18. Un document din secolul XV. În ultimul moment, muzeul nostru a intrat în posesia unui uric din secolul XV, prin vrednicia d-lui Vasile Talpeş, absolvent cu diplomă de la şcoala noastră. Documentul a fost cumpărat de la săteanul Vasile Luca din satul Călugăreai- Vaslui. Documentul a fost descifrat şi tradus de către d-l C. Cihodariu, profesor de istorie la şcoala noastră. Este un uric de la Ştefan cel Mare din „Vleat 6994, Gen. 14ʺ, adică din 14
75

Ianuarie 1486; — este scris pe pergament, având pecetea mare, atârnată printr-un şnur de mătasă roşie. Actul este deteriorat: are lipsuri şi pe alocurea este şters, descifrându-se cu greu.—Prin acest uric Ştefan Vodă întăreşte cumpărătura satului Bonteştii, aşezat între Bârlad şi Stemnic, făcută de Toader Marele şi fratele lui Costin, de la Toader Hrăniş şi nepoţii lui, Bilţu şi Nicoară Şeremet, pentru 200 zloţi tătărăşti. Divanul care a întărit cumpărătura este format din: Alexandru şi Bogdan cei doi fii ai lui Ştefan cel Mare, apoi: Duma, Gangur, Dragoş, boieri fără slujbe. Dajbog. şi Ştefu, pârcălabi de Hotin, Micotă şi Rareş, pârcălabi de Neamţ, Ciarlorazki (?)... Secară pârcălab de Roman, Clanău spătar, Boldur vistiernic, Eremia postelnic. Logofăt mare este Tăutu. Documentul este dat din Suceava. Divanul nu este complet din cauza lipsurilor documentului. Alexandru, fiul domnului care este dat cʹa luat parte la divan, a murit în 1493. Documentul este de mare valoare, nu numai pentru vechimea lui, dar pentru că se poate cunoaşte divanul lui Ştefan cel Mare la sfârşitul secolului 15. Satul Bonteştii de care vorbeşte acest uric, astăzi nu mai există. 19. Colecţiune de ouă încondeiate. Nu este o artă mai desăvârşită la poporul nostru, ca încondeierea sau încrustarea ouălor de Paşti. Fel de fel de figuri, cu variate numiri,— cu culori naturale făcute din coajă de ceapă, scoarţă de nuc etc, găsim în satele noastre unde chiclazurile oraşului încă nu-şi
76

au căutare. Încondeierea ouălor fiind o artă populară—am strâns, prin ajutorul elevilor, ouă încristite din tot judeţul nostru — pentru Muzeul Etnografic. 20. Colecţionarii Muzeului etnografic Vaslui. Mulţi au înţeles rostul acestui muzeu etnografic pentru judeţul nostru, dându-şi osteneala să contribuie la mărirea muzeului şi colecţionarea pieselor ce interesează trecutul nostru istoric şi care trebuiesc păstrate ca relicve sfinte pentru generaţiile următoare. Demnă de amintit este silinţa elevilor noştri normalişti,— care n-au pierdut nici o ocazie să aducă la şcoală, tot ceea ce găseau prin satele lor demn de a figura într-un muzeu etnografic. Învăţătorii vrednici—n-au uitat nici ei şcoala de unde au primit lumina—şi au căutat să contribuie şi ei la înflorirea muzeului nostru etnografic. S-au remarcat următorii învăţători: dl C. Ungureanu , fost învăţător la şcoala noastră de aplicaţie, acum revizor şcolar la Iaşi; D~l Adrian Pieptu, învăţător Laza, D~l Petru Vieru, învăţător Ciocârleşti, Dl. Vasile Pîrcălabu, învăţător Munteni de Sus. Dintre părinţii elevilor s-a remarcat D~l Simion Frimu—Vaslui, P. Agape —Vaslui şi D-l Alex. Onceanu –Vaslui. Toţi învăţătorii ne-au promis concursul lor nelimitat şi suntem siguri că vom putea obţine prin ei piese importante pentru muzeul nostru etnografic. Din cele expuse mai sus—se vede că la şcoala noastră muzeul etnografic este o realitate,—că
77

sugestia făcută din sferele conducătoare ale Ministerului Instrucţiunii şi-a găsit ecoul dorit în sufletele noastre. Mai mult ca oriunde—muzeul etnografic îşi are rostul lui pe lângă şcolile normale. Viitorii învăţători trebuie să crească în dragoste de trecutul nostru, pentru că numai aşa suntem siguri că vor sădi în inima copiilor de la ţară, iubirea de cele frumoase româneşti, dragostea de ţară şi neam. Vom completa muzeul nostru etnografic cu o secţie folklorică, culegând din popor bruma de literatură populară cea mai rămas neinfluenţată de pretinsa civilizaţie. Până acum am adunat cu ajutorul elevilor şi învăţătorilor, toate strigăturile şi horele populare din judeţul nostru. La vizita ce ne-a promis d-l inspector general Zampfiropol-Dall, însărcinat special de Ministerul Instrucţiunii cu vizitarea şi organizarea muzeelor etnografice,—suntem siguri că vom putea să ne mândrim cu muzeul nostru etnografic. Facem şi pe această cale, un apel către intelectualii satelor, preoţi şi învăţători, să ne trimită orice obiecte vechi vor găsi prin satele ce păstoresc sufleteşte, contribuind prin aceasta la mărirea muzeului etnografic al judeţului nostru. Ar fi păcat ca aceste obiecte ce vorbesc aşa de frumos despre trecutul nostru, să se piardă din neglijenţa şi vina noastră a tuturor. *

78

Şcoala normală „Ştefan cel Mare” Vaslui avea şi o şcoală de aplicaţie la care elevii făceau asistenţă ori lecţii practice (pag.42 din Anuar). Anuarul mai cuprinde: „Copii şi extrase de pe procesele verbale încheiate de către inspectorii din Ministerul Instrucţiunii şi din Serviciul instrucţiunii”, Tablou cu elevii Şcolii de aplicaţii şi elevii premiaţi ai Şcolii normale din Vaslui, situaţia „Examenului de capacitate din iunie 1932” precum şi un lung evantai cu „Hore şi strigături populare din judeţul Vaslui” – colecţionate şi redate cititorilor de profesorul Constantin Capră. Lucrarea, realizată la tipografia Alex. C. Onceanu – Vaslui, 1933, are şi multe ilustraţii care servesc cărţii şi răsfoitorilor ei. * În aprilie 1968, în sala Victoria din Iaşi a funcţionat expoziţia „120 de ani de la revoluţia din 1848” unde au fost expuse diferite tipărituri ale vremii. În Vremea nouă din 6 aprilie 1968, Valer Mitru scrie printre altele, fără a face trimitere la vreun act despre care vorbeşte în Anuar prof. Const. Capră: …”Prezent în expoziţie s-a aflat şi jurnalul (?) încheiat la 5 iunie 1846, în şedinţa Sfatului administrativ cu privire la judecarea atitudinii duşmănoase a boierilor proprietari din ţinutul Vasluiului: Toader Sion, Toader Râşcanu, Tucidide Dormuz. Sfatul propune domnitorului trimiterea în exil a boierilor răzvrătitori pentru „că prin sloboda
79

lor petrecere în ţară să nu se răspândească asemenea prinţipii răsturnătoare liniştii obşteşti.” *

Anuarul Liceului de băieţi „Mihail Kogălniceanu” Vaslui 1935-1946
Anuarul Liceului de băieţi “M. Kogălniceanu » Vaslui 1935-1946 întocmit de către prof. Octav Mărculescu, directorul liceului, vine, „după o pauză de 12 ani”, când s-a scos ultimul Anuar, legându-se astfel, „firul vechi de cel nou”, cum spune autorul în prefaţă. Nevrându-se „o înşiruire seacă de nume, cifre şi date” şi nici „numai situaţia Liceului de băieţi „M. Kogălniceanu” pe anul şcolar 1945-1946, Anuarul promitea a cuprinde şi „diferite aspecte ale judeţului Vaslui.” Într-adevăr, el cuprinde o gamă largă din programa anunţată. Mai întâi „autorităţile şcolare superioare” la data tipăririi în 1946 la Tipografia „Minerva” Vaslui: Ştefan Voitec, Ministrul Educaţiei Naţionale; Miron Nicolescu, Secretar de stat; Ctin Tegăneanu, Secretar de stat; P. Mirescu, Secretar general; Toma Vasilescu, Director general; Şerban Voinea, Director general contabilitate M.Florian, Administrator Casa şcoalelor; Cojocăraşu M. Mancaş, Directorul comitetelor şcolare;
80

Titus Hotnog, Inspector general şef; M. Arhire, Inspector general administrativ; Al. Triandaf, Inspector general; Dumitru Miron, Inspector secundar; Ioan Andriescu, Inspector secundar;

Ocneanu, Inspector secundar. Anuarul începea cu un „Scurt istoric al liceului”, prezenta numele directorilor, de la înfiinţare şi până în 1946 – Constantin Capră perioada 1938-1940, T. Bogos 1940-1941, Constantin
81

Capră 1941-1943, Ştefan Chesim 1943-1944, Octav Mărculescu din 1944 -, premianţii pe şcoală de la înfiinţare, „Starea şcoalelor secundare din Vaslui în octombrie-decembrie 1944” de O. Mărculescu. După o „Cronică a anului şcolar 1945-1946” urma un tabel cu personalul didactic al liceului pe anul 1946-1947, cu repartizarea obiectelor pe clase, alte situaţii şcolare – promovabilitatea, situaţia recapitulativă, premianţii pe clase, absolvenţii liceului de la 1935 şi până în 1946, bilanţul contabil al şcolii şi al comitetului de părinţi, dări de seamă etc. – erau publicate materiale referitoare la biblioteca liceului şi o documentată „Schiţă istorică a Vasluiului” de profesor Octav Mărculescu, în care despre „Vaslui, capitala Ţării de Jos” se scrie deosebit de ceea ce se publicase în Anuarul comemorativ al liceului (1890-1935) pag.214-216): …” de la moartea lui Alexandru cel Bun şi până la suirea pe tron a lui Ştefan cel Mare, Vasluiul, vreme de un sfert de veac, a ocupat un rol de frunte în istoria Moldovei. La Vaslui este reşedinţa domnească a lui Ştefan cel Mare, a lui Alexandrel, tot la Vaslui se dau diferite hrisoave, se încheie tratate comerciale cu Braşovul, cu Liovul şi tot din Vaslui pleacă boierii să se închine polonilor sau turcilor. Însă sub nici un domn n-a avut Vasluiul atâta însemnătate ca sub Ştefan cel Mare, aşa se explică – într-o măsură – de ce vasluienii se simt şi până azi cuceriţi de personalitatea Marelui Domn, încât orice movilă, biserică sau sat despre care nu se ştie cine
82

le-a făcut, toate, absolut toate aceste monumente sunt atribuite pe drept sau pe nedrept lui Ştefan cel Mare.”… Documentare cu conţinut scriu în anuar şi V.I. Cataramă (Paradă dascălilor mei…), prof. St. Rădoi (Vaslui), prof. T. Hodoroabă (Ludwig van Beethoven). * Cuvintele de apreciere ale profesorilor la adresa educatorilor şi formatorilor lor sunt prilej de transmitere ale aceloraşi sentimente către generaţiile viitoare.
*

Dl. I. Mitru
*

Iată-l pe profesorul Ioan Mitru la vârsta pensionarului „bătând” în poarta celor „de odinioară” (Din Anuarul comemorativ 1890-1935): …”Amintirile duioase ale profesorilor mei dragi, ale sfinţilor mei din vremea când eram elev de şcoală secundară, I.Gheorghiu Poineanu, Petre Răşcanu, Varlam Răileanu, ca şi mai apoi cursurile teoretice atât de atrăgătoare de pedagogie ale lui Găvănescu, cum şi sfaturile părinteşti ale neuitaţilor mei profesori, iar mai apoi inspectori generali, Ştefan
83

Vârgolici şi Petre Răşcanu, acestea îmi erau bagajul sufletesc de dascăl, când am început însumi, proclamat de autoritatea superioară, să fiu profesor, educator. Şi mai mult încă: să mi se încredinţeze şi direcţia tânărului Gimnaziu real din Vaslui – Eram negreşit licenţiat în litere şi filozofie. Licenţa aceasta însă, oricât de strălucită ar fi, nu dă decât doar pregătirea teoretică, urmând a se completa, pe încet, cu cea practică…” Tot acelaşi profesor, în acelaşi discurs, dar în portretistică: „… Dar dintre toţi bătrânii dascăli primari vasluieni, acela care m-a impresionat mai puternic a fost „Conu Ion Vasiliu.” Bărbat de o mândrie conţinută cum rar am întâlnit. Nu ştia decât un drum: al şcolii şi al familiei. O întreagă viaţă închinată acestor idei – Şcoala, Familia – cărora a sacrificat cu drag nesfârşit, fără zgomot, fără tamtam, toate clipitele unei existenţe numai de muncă neprecupeţită. „Conu Ion” a ajuns repede, pentru tânărul imberb director al gimnaziului, un al doilea tată. Sfătuitor, fără a-şi da acest aer; prieten, fără a face din aceasta un mijloc de a-şi impune părerile. Acest adevărat educator mi-a rămas până astăzi, în ochii minţii, ca tipul dascălului, a tatei, a soţului, a cetăţeanului conştient de rolul său. A fost, aşa-i era şi firea, un izolat. Din această pricină a şi trecut în lumea celor drepţi fără ca acest fapt să fi provocat

84

măcar un cât de neînsemnat gest de regret din partea celor care fuseseră tovarăşii lui de muncă. Institutoarea Aneta Vasiliu, tovarăşă de muncă, muncitoare neodihnită, mamă ideală, gospodină neîntrecută, educatoare splendidă a micuţelor fetiţe, elevele sale, zeci şi zeci de ani a fost sufletul şi mângâierea acestui bărbat; soţia sa scumpă…” Dar iată-l şi pe profesorul V.I. Cataramă, în Anuarul din 1935-1946, la „parada dascălilor” săi, făcându-le o neuitată portretistică:
*

D.l. Th. Tomida fost director 1918-1927.
*

„…T. Tomida… e o figură impozantă, înaltă şi cu tendinţă de burtă, iar pasul tras agale îl face cald şi intim. O faţă roşcovană e fixată cu doi ochi de viezure, abili şi şireţi, drastici şi blajini. E omul înrădăcinat în „direcţia liceului” din care îşi făcuse o artă şi o mimică, iar multă vreme după înlocuirea de la direcţie, îl salutam cu formula: „Domnule director”, pentru că prin alură, ca şi prin atitudine, numai el merita acest titlu. În clasă venea fără cataloage, iar când ne trimitea să le aducem, furtuni omerice se prevesteau
85

asupra capetelor noastre. Catalogul era strigat de la coadă, nota era la prima ei vibraţie iar uneori specificată ca în algebră 1 minus sau 0 plus. Omul aparţinea pedagogiei vechi iar lecţia trebuia debitată ca pe o placă. Elevul însă era totul. Dacă era în graţia bătrânului, lecţia i se părea învăţată, deşi era articulată mai slab decât a altuia în dizgraţie. Nota 10 sau 9 era antipodul primei vibraţii, dar nimeni nu era lovit în soartă, deoarece 1 adunat cu 5, dădea deseori media 8, iar profesorul nostru un soi de tiran, în sensul antic, era capabil de cele mai mari indulgenţe. Tezele constau din 10 minute, reduse apoi de la prima propoziţie la 5. Eram curios pe atunci, dar am constatat apoi că şi răposatul Ilie Manea, profesor de la Universitatea din Iaşi, proceda la fel. Era o abatere pedagogică, denunţată de plictiseală şi vârstă, care nu iartă, mai ales pe dascăli. Elevii chiuleau la istorie iar bătrânul se trezea uneori în faţa unei clase goale, ca într-o nuvelă „Neguri” de N.N. Brădiceanu. Atunci nota absenţele, ascultând pe cei prezenţi. Însă şi aceştia strigau absent, iar un coleg Constantin Irimia, m-a impresionat cu câtă siguranţă a strigat la auzul numelui său: absent! – în glas mare. Interesantă însă era aplicaţia, care consta din partea anecdotică a faptelor, susţinând că istoria nu e în fond o ştiinţă. Este o înşirare de evenimente mai mult sau mai puţin fantastice, verosimile uneori, după interpretarea unui istoric sau altul. Dascălul nu
86

era un şovinist. El afirma că nu totdeauna domnii noştri erau învingători, că de cele mai multe ori mâncau bătaie: dosirea adevărului nu serveşte nimănui, iar istoria ştiinţă poate nu va fi scrisă niciodată. Nu ştiu din ce motive, dar mi-amintesc, că avea o slăbiciune pentru mine. Mă lăuda la şcoală, ca şi pe stradă, iar la sfârşitul liceului, când ne-am luat amândoi adio, mi-a urat succes în viaţă. Nu l-am mai văzut de atunci, dar într-o zi am auzit că profesorul Tomida a închis ochii…pierdusem pe dascălul meu de istorie…” „…Al. Bălănescu, tânărul profesor de matematică, era o figură strălucită a liceului nostru. Metoda pedagogică era o metodă reală, vie. Elevul nu pleca de la tablă fără a înţelege realizarea problemei, a teoremei, a ecuaţiei sau a paralelelor. Profesorul insista într-un material arid, dădea toate explicaţiile, îl însufleţea, pentru a pricepe mişcarea cifrelor blestemate parcă de Pitagora să nu-şi depăşească destinul decât în adunare sau scădere. Însă indolenţa era sancţionată şi nu rareori palmele răsunate pe obrazele noastre nu erau un stimulent dintre cele mai eficace. Patima însă îl rodea, afundându-l ca şi pe Radian din „Însemnările” lui Neculai Manea în zmârcuri. Înaintea morţii nu era decât o fâlfâire slabă printre ruinele oraşului, întârziată adesea între fum şi alcool, singurele stupefiante ale unui târg de provincie…”
87

„… Interesantă era şi figura dascălului de muzică Vasiliu, supranumit Gascu. - Muzicuţa şi caieţelul, măgarule! Cine nu învaţă la matematică nu ştie nici la muzică! Vasiliu, ca un soi de filozof antic, supraestima valoarea muzicii, redusă în cărţile şcolare la solfegii şi exerciţii. Vasiliu era un omuleţ îndesat, dar cu glasul

aspru. În serile când se stingea lumina, sau se
Corpul didactic al gimnaziului din anul 1913. De la stânga la dreapta: I. Antonescu, Gr. Babencu, I.B. Miulescu, pr. I. Grigoriu (director), I. Vasiliu, El. Mavrodin şi I. Dolijan.

întorcea la catedră, el ne spunea că are ochi la spate, astfel că vede tot. Alteori ne mărturisea gesticulând că are un ochi în frunte ca ciclopii de odinioară sau ca
88

Ochilă al lui Ion Creangă, cu care vede orice mişcare. Îl ascultam cu atenţie, ca unul pe care soarta nu-l înzestrase cu „ureche muzicală”. E drept că nu prea ştiam la matematică, dar că cifrele sunt în raporturi directe cu „muzicuţa”, asta n-o cred nici azi, deoarece aproape sută la sută nici un profesor de muzică n-are aplicaţie la matematică şi invers… Dascălul de muzică însă n-a voit să moară ca oricine. Omul care organiza coruri admirabile, care se străduia ca obiectul lui să nu fie ignorat, a preferat moartea artistică, suprimându-şi viaţa cu un ceas mai devreme…” „… Ionescu, profesorul de desen şi caligrafie, era o altă figură nostimă, cu mustăţile în furculiţă; el era un tip de boem care prefera vinul şi anecdota tare. Ne spunea o serie de glume, aşa cum erau cele de pe uliţa mică de la „Junimea!, de care ar fi roşit duduca de la Vaslui, dar ele nu pot fi povestite aici…” Un profesor de română, Alex Dobrescu, pretindea ca elevul să vorbească perfect limba literară. Dacă nu avea nici o greşeală în expunere, primea nota 10 dar dacă întrebuinţa auxiliarul o pentru a îţi scădea cu fiecare greşeală un punct din nota maximă.

(Dl. Al. V. Dobrescu, profesor, fost director).
89

Calcularea sutimilor se făcea la tablă, iar profesorul îşi cronometra în permanenţă lecţia, cu ceasul…” „… Călătoriile geografice ale dlui prof. Chesim erau cele mai savuroase, deoarece erau gratuite; plecat de la Vaslui, la Halmei, iar elevul trebuia să spună haltele şi staţiile C.F.R., dar mai ales cu capul scos pe fereastră, să evoce colegilor săi, peisajele, apele, obcinile şi munţii din dreapta şi din stânga căilor de comunicaţie. Azi călătoriile profesorului meu sunt mai utile ca oricând deoarece iluzia poate înlocui deseori realitatea, într-o epocă de criză şi finanţe anemice”… „… Spiritul de imaginaţie era dezvoltat şi de alţi profesori mai puţin adiacenţi literaturii. Astfel, dl. E. Gaiu, profesorul de matematică, mi-a inspirat o serie de teme la care nu pot renunţa nici azi. Tipărisem pentru prima oară o schiţă „Sinucidere”. - Mi-a plăcut „Sinuciderea”, începu dsa. Eşti cam lunatic, dar astronomia nu displace, încurajează. Apoi mă întrebă despre o teorie, fără nici o legătură cu cartea. Era vorba despre „Fuga universurilor” de Einştein, iar eu „i-am spus-o pe nerăsuflate”. De unde o ştiam? Iată misterul. În dimineaţa acelei zile cumpărasem Adevărul literar. După ce l-am citit, m-am aşezat pe piedestalul
90

gardului de la liceu, reflectând la o nuvelă, în genul lui Jules Verne sau C. Flamarion, cu călătorii printre stele. Dascălul meu de matematică, trecând la liceu, mi-a solicitat revista. Apoi ca să se convingă că nu o cumpăr de paradă, mi-a verificat lectura cu articolul intitulat la fel cu întrebarea de la lecţie. A fost o salvare pentru mine, dar şi o verificare fără exagerare că matematica are mai multe afinităţi cu literatura decât cu muzica. Căci în fond ce sunt cifrele, decât nişte personaje de roman, la început abia schiţate, dar apoi desenate în urma a o serie de conflicte sau rezolvări? Cine nu are imaginaţie, nu poate fi matematician, cum nu poate fi romancier. Ion Barbu, poetul, a demonstrat aceasta, iar noi am verificat că toţi matematicienii urmăresc asiduu literatura, singura care le poate realiza mişcarea cifrelor”… * Profesorul Octavian Mărculescu, fost elev al şcolii primare nr.1 din Vaslui, este cel care semnalează în „Revista istorică română”, volumul XVIII, fascicola I, existenţa în Vaslui a unui pension francez în anul şcolar 1859-1860. Pe bază de documente el atestă că în anul 1859, lunile septembrie-octombrie, la Vaslui „a luat fiinţă un mic pensionat în limba franceză, condus de profesorul A. Lioblan, care a fost „obligat a depune examenul cu toţi elevii ce frecventau acel pension.” Se atestă că, de fapt, directorul pensionului din Vaslui era de origine franceză, pe nume Alexandru

91

Leblanc, nu Leblan sau Lioblan, cum fusese românizat. Se pare că şcoala respectivă şi-a închis porţile la sfârşitul anului şcolar 1859-1860 şi din cauza unor disensiuni locale… proprii balcanismului cu caracter românesc (ziarul „Vremea nouă”- Vaslui – din 9 decembrie 1972). * În condiţiile în care în anul 2005 majoritatea autorilor de carte duc dorul vânzării cărţilor lor, iar bibliotecile de tot felul, inclusiv cele ale şcolilor cu rafturile văduvite de carte trebuitoare, următoarea ştire culeasă din ziarul Românul din 6 iulie 1862 este ispititoare, consider: „…Fiindcă la şcoala primară de băieţi din Vaslui s-a înfiinţat prin danie particulară o mică bibliotecă, profesorul acelei şcoale roagă pe domnii autori şi traducători ca să binevoiască a trimite acolo câte un exemplar gratis din operele ce au imprimat şi vor imprima; cu dânsele se obligă a le desface câte zece exemplare din fiecare operă”… *

Aspiraţii
Aspiraţii, revistă editată de Liceul agroindustrial Murgeni la jumătatea anului 1980… Coordonator – prof. Magdalena Teodorescu. Iată câteva rubrici din numărul de la început de drum: „Din viaţa şcolii noastre”, „Proză”, „Probleme de chimie”, „Curiozităţi geografice”, „Dicţionar diplomatic”, „Epigrame”, „Rebus”.
92

Ziarul „Vremea nouă” Vaslui din 27 mai 1980, la rubrica „Pe scurt”, îi dorea „viaţă lungă şi colaboratori de ţinută”. Mai bine zis colaborări!. *

Bârladul
Bârladul, revistă de cultură prin informaţie, apare la Bârlad bilunar, începând de la 15 noiembrie 1996 sub egida Fundaţiei culturale „Dr. C. Teodorescu”, din colectivul de redacţie făcând parte: C.Teodorescu, director fondator, Gruia Novac, redactor şef, Nicolae Mitulescu, redactor.

Redacţia şi administraţia: Bârlad, strada 1 Decembrie 1918 (Galeriile de artă „N.N. Tonitza”); tehnoredactare: S.C. „Comex-H” SRL; tipar
93

Tipografia „ADC” SRL Vaslui. Format 30/43 cm; în 8 pagini. Bârladul nr.1 s-a constituit într-un număr omagial consacrat împlinirii a 150 de ani (1846-1996) de la înfiinţarea Liceului, „ctitorit în ziua de 20 octombrie 1846, la dorinţa testamentară a lui Gheorghe Roşca Codreanu”, „devenit Colegiul Naţional de la 1 septembrie 1996”, cum subliniază profesorul Nicolae Sârbu, directorul Colegiului în editorialul „Jubileul Colgiului «Codreanu»”. În numărul omagial mai semnau articole:prof. Gruia Novac („150 de ani de la „Clasul real”- de atunci, la Colegiul Naţional - de acum (1846-1996)”, un material, care în afara datelor istorice şi referirile instructiv-pedagogice, face trimiteri la profesorii care i-a avut în timp şcoala respectivă, reţinând numele: Ion Popescu, Ştefan Neagoe, Iosif Petriciu, Panainte Chenciu, Stroe Belloescu, sau ale foştilor elevi: Alexandru Philippide, Vasile Pârvan, Garabet Ibrăileanu, Alexandru Vlahuţă, Gheorghe Ivănescu, Ştefan Procopiu, Nicolae N. Tonitza… . prof. Gabriel Craus, primarul municipiului Bârlad (Cultură, şcoală şi morală), prof. dr. Nicolae Creţu (Sufletul unei şcoli sunt profesorii ei”), prof. univ. şi scriitorul C. Dimoftache Zeletin (O binecuvântare), Traian Nicola („Codreanu- marcator de destine umane”), Nicoleta Arnăutu („Profesori ai Colegiului „Gheorghe Roşca Codreanu”, fondatori ai Muzeului „Vasile Pârvan” din Bârlad – documente inedite”),prof. univ. dr., membru de onoare al Academiei Române,
94

Constantin Ciopraga („Valoarea unei şcoli nu ţine numai de meritele magiştrilor săi”), prof, dr. I.D. Popa (Misterul învăţământului de performanţă la liceul „Gheorghe Roşca Codreanu”), prof. Petru Sava (Gând afectuos), Lucian Vasiliu ((Alma Mater), prof. univ. dr. ing. chim. Mihai Nicu (Verticalitate şi măiestrie profesională), dr. Constantin Teodorescu (Codreanu – nume şi simbol). „Gând afectuos” lărgeşte cercul distinşilor dascăli, adăugându-i şi pe neuitaţii şi mult preţuiţii Ştefan Negură, Grigore Ionescu, Veronica Tuchilă şi , poate, ar fi trebuit amintiţi şi Emilia Ciocan, Elena Popescu, prof. Bădărău, Gh. Popescu (Pătrăţică), Trăian Tănase ş.a. În „Cale lungă, drum greu”, Gruia Novac prezintă revista care „ieşea în lume”, arăta că bilunara de la Bârlad îşi propunea să suplinească „vidul cultural” creat în localitate şi, luând principiile de activitate drept călăuză, promitea: „Ne va călăuzi adevărul. Obiectivitatea, dreptatea şi respectul faţă de cei cărora ne adresăm vor fi repere ale conduitei noastre”… Prof. I.D. Popa vorbea în cuvinte alese faţă de o generaţie de profesori de la Bârlad amintindu-i pe: Ioan Ursoiu, Cezar Ursu, Gh.V. Gâlcă, Vasile Velicu, Hary Zupperman, Nicolae Ioachim, Jean Budescu, Lucilius Pârvu, părintele Busuioc, Iorgu Sandu, Florica Vasiliu, Ionel Gâlcă, N. Corpaci, M. Stamati ş.a.

95

Revista era ilustrată cu fotografii reprezentând: Colegiul Naţional „Codreanu”, şi fondatorul acestuia, Gheorghe Roşca Codreanu Bârlad – vedere generală-1924; promoţia 1932 la 50 de ani (1982); busturile lui Alexandru Vlahuţă, George Enescu în grădina publică a oraşului, fotografiile profesorilor Ioan Vârgolici, Nicolae Sârbu, Trăian Nicola etc. Respectându-şi legământul de revistă de cultură prin informaţie nr. 2 din Bârladul cuprindea: editoriale de Gruia Novac şi Constantin Teodorescu, in memoriam (S-a dus „să se odihnească puţin şi Marin Sorescu!”), ecouri la Bârladul – o nouă revistă de cultură (de prof. Ionel Necula din Tecuci), documentare („Tudor C. Pamfile – 75 de ani de la moarte” de Trăian Nicola; „Corneliu Baba – „Pictor al omului”” – nouă decenii în slujba vieţii şi artei” de Eugen Radu Lazăr; „150 de ani de la moartea lui Veniamin Costache” de Duma Ionel; o anchetă socială „Străzile Bârladului – între vorbe şi adevăr” de N. Mitulescu, „Anuala de plastică bârlădeană ʹ96” de Nicoleta Arnăutu; dar şi rubrici tot atât de căutate: eveniment numismatic (de N. Mitu), Clepsidră şi statornicii (de Gh. A.M. Ciobanu), Liceul a murit Colegiul trăieşte – o cronică incompletă de P. Rof, in memoriam – pentru Valentin Silvestru, apariţii editoriale, medalion (Bogdan – Eugen I. Abunel de Traian Nicola), calendar tutovean, Editura Humanitas – prezentată de C. Teodorescu. În numărul patru, dedicat sărbătoririi poetului Mihai Eminescu, publicau articole substanţiale:
96

Constantin Ciopraga, C.D.Zeletin, D. Scărlătescu, N. Creţu, Th. Codreanu, Tr. Nicola, I. Rotaru, Gheorghe Bulgăre, G.G.Ursu, G. Cotae, G. Ciobanu, Şt. Andronache, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Hobana. În revistă au mai semnat: Nelu Grădeanu, Mihai Constandache, Teodor Pracsiu, Dionise Duma, Constantin Parfene, Marcel Guguianu, Grigore Arsene, Virgil Chiriac, Mihai M.Călugăru.
*

Bârladul cultural, foaie volantă editată de comitetul municipal de cultură şi educaţie socialistă cu ocazia „Zilelor culturale ale Bârladului” are ca editorial articolul „Efervescenţă spirituală” semnat de Paul Stoica, prim secretar al comitetului municipal Bârlad al P.C.R., iar alături fotografia solistei de muzică uşoară Coca Dragomir, evoluând în cadrul unui spectacol. Militând pentru „Tradiţie şi actualitate”, cursiv semnat cu iniţialele N.G., foaia pune în evidenţă contribuţia străveche a Bârladului la dezvoltarea culturii româneşti şi înscrie într-un chenar roşu versuri scrise cu suflet, ca de obicei, de G.G. Ursu, prof. univ., mare animator şi păstrător al valorilor culturale ale oraşului, intitulate „Rondelul amintirii” foarte apreciate de localnici dar şi în literatură:
97

„Au înflorit salcâmii la Bârlad, Oraşul e-o legendă de ninsoare, Voi tineri, prindeţi clipa să nu zboare , Cât florile pe caldarâm nu cad. Am fost şi eu ca voi, nutrind răsad Să pot rodi în vremea călătoare, Au înflorit salcâmii la Bârlad Oraşul e-o legendă de ninsoare. Ci astăzi, în amurg, ce desfătare Să mă cufund, cum flăcările-mi scad, În amintiri, ca-ntrun dulce vad, Suava ei tortură mă doboare… Au înflorit salcâmii la Bârlad…” Preşedintele comitetului municipal pentru cultură şi educaţie socialistă, dr. Paul Sârbu scria despre Festivalul Naţional „Cântarea României” ca „manifestare a muncii şi creaţiei libere”, iar prof. Gruia Novac despre corul „Armonia la 80 de ani”. Alte articole puneau în valoare instituţiile culturale şi oamenii Bârladului: V. Mălinescu, secretar literar la Teatrul „Victor Ion Popa” scrie despre „Teatru – act de cultură”; Eug. Popuşoi, muzeograf, despre „Muzeul «Vasile Pârvan» şi educaţia patriotică; prof. Gh. Catană, directorul Casei de cultură a sindicatelor, despre „Cenaclul plastic «N.N. Tonitza» - prezenţă activă în viaţa spirituală a
98

Bârladului”, iar prof. Ioan Florea realiza un microinterviu „Treptele pasiunii - cu medicul Adrian Timofte, artist amator în timpul liber, interpretul unui rol în spectacolul de teatru „Puterea dragostei” de Ion Băieşu. În afară de alţi prozatori – prof. Georgeta Anghel şi Ion Maftei, de exemplu, foaia Bârladul cultural cuprinde poezii semnate: Horia Graur (Dor), Veronica Penea (Ţărm de baladă), George Grindină (Pentru bărbaţii de pe corăbiile muncii” şi „Sunt fiul acestei fântâni”), Doina Diaconu (Statornicie). *

Buletinul Camerei de comerţ şi industrie din Vaslui
Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie din Vaslui, apare odată pe lună. Începând cu 1 decembrie 1924, sub direcţia domnului Al. Isăcescu, secretarul Camerei, la Vaslui, tipografia şi legătoria de cărţi „Alexandru Onceanu”, format carte. Preşedintele de onoare al Camerei de comerţ şi industrie Vaslui era V.P. Sassu, deputat al P.N.L., iar preşedinte activ Alexandru Dimitriu. „Rostul nostru” îşi intitula Al. Dimitriu cuvântul care explica importanţa pe care o avea
99

instituţia care „nu existase până acum la Vaslui”. Potrivit Legii Camerei de comerţ şi industrie şi a Regulamentului legii, „Camera de comerţ şi industrie era organ ale comerţului şi industriei, datoare să dea guvernului informaţii şi păreri asupra intereselor comerciale, a capacităţii întreprinderilor de lucrări publice şi de furnituri asupra dezvoltării economice, a proiectelor de viitor. Organizarea şi gospodărirea comerţului şi industriei erau lăsate de legiuitor la latitudinea Camerei de comerţ… „Pentru aceasta se cerea ordine, ordine în toată viaţa noastră comercială”. Se insista asupra gospodăririi Camerei, a banilor şi crearea unui muzeu de mărfuri cu preţurile lor curente. La şedinţa din 25 septembrie 1924 de aprobare a bugetului şi Regulamentului afacerilor, de depunerea jurământului, au luat parte: Gh. Răşcanu, prefectul judeţului, C. Cocărăscu, primarul oraşului Vaslui, V.P. Sassu, deputat, fost ministru al industriei şi comerţului, Ed. Motaş, senator, M. Negură, deputat, preotul C. Ullea, rabinul I. Rabinovici, alte personalităţi ale oraşului, judeţului şi Camerei de comerţ. Buletinul numără în jur de 21 pagini lunar şi cuprindea copii ale proceselor-verbale referitoare la activitatea instituţiei, informaţii din domeniu şi legislative, tarife de taxe, tablou ale firmelor înscrise la Tribunal, cele aflate în lichidare, proteste comerciale în justiţie, bilanţ şi contul profit şi

100

pierdere, oferte de mărfuri, tabloul articolelor prohibite la import şi export etc. Începând din octombrie 1925 preşedinte activ al Camerei a fost ales Dimitrie Ţaicu, până atunci membru corespondent în Biroul instituţiei. În 1928, anul V de activitate, numerele pe primele patru luni ale anului, apăreau comasate întrun singur buletin în 24 de pagini. Un anume Emil Isăcescu, ziarist şi funcţionar din Vaslui, spune redacţia revistei „Răzeşul”, trimite două manuscrise originale ale genialului poet Mihai Eminescu, tipărite, publicate. Tatăl expeditorului, „bătrânul decedat C. Isăcescu, care era subprefect în judeţul Vaslui pe timpul când Eminescu era revizor şcolar, a fost bun prieten cu cel mai mare poet al României.” Emil Isăcescu, comunică revistei: „În anii 187576, pe când Eminescu era revizor şcolar la judeţele Iaşi şi Vaslui, se afla şi tatăl meu Costache Isăcescu,

Dl.V.P. Sassu, deputat, Preşedintele de onoare

Dl. Al. Dimitriu preşedinte activ al Camerei de Comerţ
101

al Camerei de Comerţ şi Industrie Vaslui

şi Industrie Vaslui

subprefect al plăsei Racova. Tata a fost un nestrămutat membru al Partidului Conservator şi dacă nu mă înşeală memoria, membru şi la „Junimea” Şi cum era – mai ales pentru acele vremuri – cu puţintică cultură, ştia nemţeşte şi franţuzeşte – cu prilejul primei întâlniri a legat mare prietenie cu Eminescu. Mai toate inspecţiunile ce a făcut Eminescu pe la şcolile din plasa Racova: Lipova, Floreşti, Rafaila etc. le-au făcut împreună, cu trăsura noastră şi chiar a dormit de multe ori la noi, la Pungeşti…” (Din „Răzeşul” nr.3, aprilie 1926, p.105) *

Al. Isăcescu – un posibil urmaş al prietenului lui Eminescu, fost secretar al Camerei de Comerţ şi Industrie Vaslui
102

*

Buletinul oficial al Consiliului popular judeţean Vaslui
Buletinul oficial al Consiliului popular judeţean Vaslui apare cu numărul 1 în lunile martieaprilie 1968, odată la două luni, sub conducerea unui colegiu de redacţie. În cuvântul către cititori se spune că publicaţia este destinată comitetelor executive al consiliilor populare, organelor de specialitate, economice, instituţiilor dar şi cetăţenilor. Într-un articol „Important de ştiut” se prezintă structura organizatorică a Consiliului judeţean ca urmare a aplicării Legii nr.2/1968 privind organizarea administrativ teritorială a R.S.R. Comitetul executiv avea următorul colectiv de conducere: Ion Savin, preşedinte, coordona întreaga activitate a comitetului executiv şi răspundea de activitatea direcţiei sanitare şi a serviciului I (documente secrete n.n.); Ion Zlate, prim-vicepreşedinte, răspundea de administraţia financiară şi serviciul personal; Aurel Ţolescu, vicepreşedinte, răspundea de munca organizatorică de masă, activitatea culturală şi învăţământul de stat;

103

Teodor Budăi, vicepreşedinte, răspundea de activitatea de investiţii şi construcţii-montaj, gospodărie comunală şi locativă, de direcţia tehnică; Corneliu Ouatu, vicepreşedinte, coordona problemele de comerţ şi aprovizionare, activitatea de turism, răspundea de activitatea direcţiei de planificare, şcolarizare şi preţuri; Ion Oprea, secretar, răspundea de activitatea direcţiei pentru probleme administrative locale de stat, a serviciului secretariat-administrativ şi contabilitate, de probleme de cult. Directorul administraţiei de stat era juristul Vasile Zugravu; Direcţia planificare, salarizare şi preţuri avea ca director pe Eugen Pascal; Directorul Direcţiei tehnice era arhitectul Vasile Nacu; Oficiul de control financiar intern avea ca şef pe Jan Obreja; Inspector comercial de stat – inspector şef Gheorghe Sfrija; Serviciul secretariat-administrativ era coordonat de Ioan Păpuşoi; La serviciul de contabilitate, şef era Petru Tăşchină; Inspectoratul şcolar: inspector general Mihalache Mocanu; Director al Direcţiei sanitare, medicul Alexei Butuc;

104

Comitetul de cultură şi artă îl avea ca preşedinte pe Dumitru Bran; Directorul Direcţiei agricole judeţene: Sergiu Moruga; La Administraţia financiară director era Ion Ghidoveanu; La Direcţia drumuri şi poduri – director era Dumitru Haiu; Direcţia comercială – director Marcel Albescu; Direcţia Gospodărie comunală şi locativă – director Nicanor Barbău; Direcţia de industrie locală – director Constantin Gociu. Publicaţia a apărut până în decembrie 1989, între timp existând mari schimbări de personal în conducerea unităţilor enumerate. S-a tipărit la tipografia din Bârlad şi Vaslui. *

Buletinul oficial al judeţului Vaslui, Foaia publicaţiilor administrative judiciare, apare al 1 şi 15 a fiecărei luni, cu redacţia şi administraţia la
105

Administraţia judeţeană Vaslui, biroul secretariatului general, iar de la numărul 26, ianuarie 1932, redacţia şi administraţia era la prefectura judeţului. La 15 aprilie 1931 ajunsese la cel de al XXX-lea an de apariţie. Se tipărea la Tipografia „Alex.C.Onceanu”, la Tipografia nouă Chiriac dar se imprima şi la maşina de reprodus „Gestneter”, proprietatea judeţului. Uneori, Buletinul era însoţit de un supliment în care se publicau deciziile şi ordinele prefecţilor, unele acte ale primăriilor. Pe ultima pagină era realizată o casetă cu înscrisul: „Am luat cunoştinţă de conţinutul circularelor, ordinelor şi toate publicaţiile inserate în acest Buletin oficial al judeţului Vaslui”, casetă în care, în dreptul funcţiilor nominalizate trebuiau să-şi depună semnătura: primarul, notarul, secretarul, învăţătorul, preotul, şeful de post, agentul sanitar, moaşa, agentul veterinar. Nimeni nu mai putea invoca necunoaşterea legii! Avea formatul 23x31 cm.
*

Calendarul competiţiilor sportive pe anul 1980
Calendarul competiţiilor sportive pe anul 1980, editat de Consiliul judeţean pentru educaţie fizică şi sport Vaslui – ca şi celelalte calendare consultate – cuprindea, în afara competiţiilor planificate şi o listă

106

cu „Cei mai buni 10 sportivi ai judeţului Vaslui pe anul 1979: 1 — Florea Elena Atletism - Campioană republicană de tineret 3000 m plat, şi locul III la campionatul republican de seniori. Antrenor Murgoci Petru. C.S. Viitorul. 2 — Imbrişcă Maria Handbal - Vicecampioană republicană de juniori I. componentă a lotului de junioare, Antrenor Ungureanu Vasile. C.S.S, Vaslui 3 — Mocanu Florin Lupte – vicecampion republican al lotului de seniori, Antrenor Maftei V. C.S.. Viitorul Vaslui 4 — Spirea Constantin Fotbal- Component al echipei divizionare B de fotbal — C.S. Viitorul vaslui — Căpitanul echipei. Antrenor Vladimir Grosaru 5 — Rodu Anca-Rita Modelism - Casa Pionierilor Bârlad — Campioană republicană copii I. Antrenor Radu Constantin. 6 — Ciorici Traian Rugby - Component al echipei divizionare A Rulmentul Bârlad. — Căpitanul echipei — Antrenor. Flodescu Gheorghe. 7 — Tîrîlă Diana - Modelism - Casa pionierilor Bârlad — Campioană republicană copii II. Antrenor Radu Constantin. 8 — Manea Iancu Lupte - C.S. Viitorul Vaslui — Campion republican Ministerul M.I.C.M. — component la lotului naţional de juniori. Antrenor Maftei Vasile.
107

9 — Chiriţă Nataşa Handbal - Componentă a echipei divizionare B Confecţia Vaslui. Antrenor Ungureanu Vasile. 10 — Radu Iulia Atletism - C.S. Viitorul Vaslui. Antrenor Murgoci Petru. În anul următor, de asemenea, am reţinut numele cu „Cei mai buni sportivi ai judeţului pe anul 1980”: 1. Florea Elena, atletism, C.S. „Viitorulʺ Vaslui 2.Toader Mihalcea, rugby — Rulmentul Bârlad. 3.Manea Iancu , lupte— C.S. „Viitorulʺ Vaslui. 4. Lupu Sergiu — şah — A.S. „Victoriaʺ Vaslui 5. Ivaz Gheorghe — box — Rulmentul Bârlad 6. Imbrişcă Maria — handbal — C.S. Şcolar Vaslui. 7.Moţoc Virgil, handbal, A.S. „Metalulʺ Vaslui. 8. Pascal Ionel, lupte, C.S. „Viitorulʺ Vaslui 9. Surdu Adriana, atletism, C.S. „Viitorulʺ Vaslui. 10. Stan Carmen, fotbal, „Viitorul Mecanicaʺ Vaslui. În anul 1983 s-a publicat doar calendarul competiţiilor republicane de performanţă. Deosebit de calendarul competiţiilor, Calendarul pe anul 1988 se deschidea publicând zilele şi lunile anului de calendar, „Primii zece sportivi vasluieni ai anului 1987” dar şi lista cu „Cei mai buni sportivi ai anului 1987”:

108

Iulia State – maestră a sportului, reprezentantă a Clubului Sportiv „Viitorulʺ Vaslui, în prezent, legitimată la AS. Moldosin. Anul 1987 a fost unul dintre cei mai fructuoşi pentru sportiva vasluiană: locul I în Cupa Europei, grupa B, cu echipa României la ştafeta 4x400 m, Gőreborg, Suedia; medalia de bronz pentru locul III, la 400 m plat, în cadrul aceleiaşi competiţii. Iulia State este antrenată de prof. Vasile Ursanu. Ştefănel Ţipu, component al lotului, naţional, face parte din echipa Clubului Sportiv „Viitorulʺ Vaslui. Anul trecut, tânărul atlet vasluian a ocupat un merituos loc I cu echipa de tineret a României în proba de 8000 m la Crosul Păcii cu participarea ţărilor balcanice. Antrenor - Vasile Onuţ. Este om al muncii la I.P.L. Vaslui. Lenuţa Ignat - de la Clubul Sportiv „Viitorul” Vaslui, una dintre atletele de frunte ale judeţului, cu rezultate bune şi foarte bune şi în anii din urmă. Lucrează la Întreprinderea Mecanică şi este antrenată de Vasile Onuţ. Dintre performanţele obţinute în anul 1987, cele mai bune sunt de vicecampioană de

109

tineret la marş şi medalia de bronz în proba de 5 km marş în meciul R.S. România - R.S.S. Ucraineană. Mirela Ionaşcu - elevă la Liceul industrial nr. 1 Vaslui, antrenată de prof. Viorica Chiriac. Campioană naţională la ştafeta de 4x600 m la juniori I. în proba de 800 m; trei locuri I în concursuri republicane de juniori, două locuri în concursurile republicane ale cluburilor sportive şcolare. O tânără atletă ce va confirma, cu certitudine, în viitorul apropiat. Face parte din Clubul Sportiv Şcolar Vaslui. Doina Munteanu - o altă reprezentantă a atletismului tânăr din judeţul nostru. Legitimată, şi ea, la Clubul sportiv şcolar Vaslui, antrenată de prof. Viorel Alexandru Gajură. Este elevă la Liceul industrial nr. 2 Vaslui. Proba preferată – marşul. Rezultate realizate în anul 1987: locul IV la campionatele internaţionale de tineret ale României în proba de 10 kilometri marş; locul III la Campionatul republican de tineret la 10 km marş; locul III în campionatul naţional de juniori, locul IV în campionatul naţional de seniori la 10 km marş. Mihaela Onciu – elevă la Liceul nr. 3 Vaslui, antrenată de Viorica Chiriac. Face parte din Clubul sportiv şcolar Vaslui. Tânăra sportivă vasluiană reprezintă, alături de colegele sale de club, „noul val” al atletismului nostru. A realizat performanţe foarte bune în anul 1987: un titlul naţional în proba de ştafetă 4x400 m la juniori, două locul III la campionatele republicane de juniori şi două locuri II
110

la concursul republican de juniori şi două locuri II în Concursul republican al Cluburilor sportive şcolare. Iulia Pătrunsu, semifinalistă, o altă elevă a antrenoarei Viorica Chiriac. Este elevă a Şcolii nr. 7 Vaslui. Activează tot la Clubul sportiv şcolar. Calităţile sale sportive o recomandă ca o atletă de perspectivă. În anul 1987, în cadrul Concursului republican al cluburilor sportive şcolare şi în cupa Federaţiei Române de Atletism s-a situat pe primul loc. De asemenea a obţinut două locuri II în concursul republican de juniori II. Stan Sever Stoica – unul dintre puţinii reprezentanţi ai atletismului vasluian la proba de aruncare a greutăţii. Ceea ce ne bucură este faptul că rezultatele realizate îl situează printre sportivii cu reale calităţi pentru marea performanţă. Elev la Liceul industrial nr. 1 Vaslui, face parte din Clubul sportiv şcolar şi este antrenat de profesorul Laurenţiu Maxim. A ocupat în anul 1987, locurile I şi II la campionatul naţional de juniori. Silviu Leon – component al Centrului olimpic de lupte, face parte din lotul de lupte al Clubului sportiv „Viitorul” Vaslui. Este antrenat de Ion Nica. În anul 1987 luptătorul vasluian şi-a trecut în dreptul numelui său un merituos titlu de vicecampion naţional la cadeţi. Veronica Popescu – disc şi greutate sunt probele la care concurează sportiva antrenată de Laurenţiu Maxim. Este elevă la Liceul industrial nr.2 Vaslui şi face parte din Clubul sportiv şcolar.
111

Locurile I şi III la Concursul republican al Cluburilor sportive şcolare. La rubrica Sportul de masă, se publica o listă cu cei mai buni sportivi ai anului 1987 clasaţi pe primele 10 locuri: 1. Adrian Iftene – tenis de câmp – Liceul Gh. Roşca-Codreanu Bârlad; 2. Mihaiela Roşca – radiomodelism – comuna Perieni; 3. Leonard Darie – tenis de masă – A.S. Moldosin Vaslui; 4. Florica Pană – şah – A.S. Cooperaţia de consum Vaslui; 5. Ion Crăcană – marş – D.J.P.Tc Vaslui; 6. Octav Gălăţeanu – atletism – A.S. O.J.T. Vaslui; 7. Smaranda Mihalache – tenis de câmp – Şcoala nr. 11 Bârlad. 8. Adrian Uliuliuc, badminion – Şcoala nr. 5 Vaslui; 9. Aurel Aniţa – atletism – Ocolul silvic Bârlad; 10. Gheorghe Sandu – şah – I.J.G.C.I. Vaslui. N-am mai întâlnit un asemenea calendar în sursele de documentare de la Iaşi după anii de referinţă. *

Constructorul

Constructorul, foaie volantă editată de comitetul de partid, mai 1977, cu titlul îngropat între
112

două ziceri: „Independenţa patriei cucerită prin lupta eroică a poporului român” şi „Pentru patria noastră Republica Socialistă România”, deasupra ultimei fiind plasat un citat din … Nicolae Ceauşescu. Foaia era editată în 4 pagini, fără a cuprinde numele şi adresa comitetului de partid – editorul şi nici locul unde a fost tipărită. Constructorul era o foaie destinată unei unităţi militare de construcţii, din colegiul de redacţie nominalizat făceau parte col. ing. Gheorghe Igna, lt. Col. Steru Tranulea, cpt. Dr ing. Gâlcă care semnau şi articolele publicate. Apariţia ei era prilejuită de împlinirea la 9 mai 1977 a 100 de ani de la cucerirea Independenţei de stat a României. Există o întreagă pagină dedicată „fruntaşilor în întrecerea socialistă”, cu fotografiile unor militari evidenţiaţi. Ultima pagină era rezervată „Colţului satiric”, problemelor „pentru şoferi şi tractorişti”, „De la protecţia muncii” – toate semnate de militari, dezvăluindu-le dezideratele. *

Constructorul, foaie volantă editată de Comitetul de partid, comitetul de sindicat şi
113

Comitetul oamenilor muncii de la I.J.C.M. Vaslui, 1976, fără a marca ziua şi luna apariţiei, fără colectiv redacţional, dar în patru pagini, cu articole din domeniu. Semnau articole specialişti din sectorul construcţii-montaj: Emil Cojocaru, director, Neculai Ciornei, inginer şef, Gheorghe Iamandi, preşedintele comitetului sindicatului, Ioan Săvescu, secretarul comitetului de partid, Gheorge Mâşlea, contabil şef, V. Manole, preşedintele consiliului de control muncitoresc, Grigore Dăniciuc, secretarul comitetului U.T.M., I. Mândrescu, şef de secţie – coordonator S.U.T. Mai semnau: V. Nourescu, I. Patrichi, George Stoian. La „Satiră şi umor” figurau: caricaturi, epigrame, o fabulă. În cuprins: ilustraţii foto de la locurile de muncă, un chenar în pagina I cu „Fruntaşii noştri”. *

Constructorul

Constructorul, foaie volantă editată de Comitetul sindicatului de la Şantierul Vaslui, 1976,

114

în două pagini, fără ziua şi luna apariţiei şi a colectivului redacţional. Încorpora materiale din domeniu semnate de specialiştii şantierului: Antimir Doşu, şef de şantier, Andrei Dâscă, membru al comitetului de sindicat şi inginerii Dragoş Aluculesei şi Mihai Harabagiu. Alte articole cu semnături C.B., D.H. O rubrică „Fapte din întrecerea socialistă”, un medalion foto: „Oameni cu care ne mândrim”. Altă rubrică – satiră şi umor, ilustraţii foto. *

Circulaţia pe drumuri vasluiene, foaie volantă editată de serviciul circulaţiei din cadrul miliţiei judeţene Vaslui – 1977 – avea patru pagini şi nu cuprindea nominalizarea colectivului de redacţie, nici ziua sau luna apariţiei. Semnau articole specifice circulaţiei pe drumurile publice ofiţeri de miliţie: maior Gheorghe Stratica şi lt. V. Bazan. Majoritatea articolelor nu purtau nici o semnătură. Foaia avea o rubrică de satiră şi umor, fără semnături. Foi volante cu acelaşi titlu apăruseră şi în anul 1976.
115

* Cântarea României – festival al creaţiei şi al muncii, foaie volantă editată de Comitetul judeţean pentru cultură şi educaţie socialistă în sprijinul activităţii politice şi cultural-educative Vaslui 1977, se referea la căminele culturale fruntaşe în 1976, formaţii şi interpreţi vasluieni prezenţi în 1976 la concursurile şi festivalurile organizate în ţară, recomandări de repertoriu pentru formaţiile artistice de amatori. O rubrică „Concursuri”, alta „Argumente” şi un montaj literar-muzical de Corneliu Sturzu „Eroi au fost, eroi sunt încă”. Altă ediţie, tot fără dată şi colectiv de redacţie, cuprindea articole privitoare la participanţii la etapa interjudeţeană şi rezultatele obţinute, formaţii artistice distinse, un scenariu literar-muzical dedicat sărbătoririi Centenarului Independenţei de George Chirilă; „O inimă numită România.” Epigramele din foaie erau semnate de Teodor Pracsiu, Petru Necula, C. Slavic – probabil şi autorii foii editate.
116

Copiii şi circulaţia rutieră, foaie volantă editată de serviciul circulaţiei din cadrul miliţiei judeţene Vaslui, 1976, în patru pagini, fără ziua şi luna apariţiei. Semnau îndeosebi cadre de miliţie materiale de educaţie şcolărească privind circulaţia rutieră în oraş şi la sate: maior Gh. Strătică, lt. Ioan Tacu, cpt. Gh. Uliuliuc, lt. Eugen Constantinescu, cpt.V. Căunăscu, lt. Maj. V. Balan, maior Gh. Zigman, dar şi prof. Constantin Clisu, inspector general al Inspectoratului şcolar al judeţului Vaslui. Din cuprins: o rubrică „Umor pe patru roţi” cu: „Zicale”, „Definiţii” şi „Reflecţii”, dar şi ceva din „ Nedumeririle şi mentalităţile lui …Gâgă.” O rubrică „Ştiaţi că…” şi alta „Trotuarul şi …istoricul lui” făceau foaia interesantă. *

117

Creaţia tehnică, foaie volantă editată de Consiliul judeţean al sindicatelor Vaslui, 1980, avea ca editorial „Înnoirea şi modernizarea producţiei” de Nistor Boscioca, preşedintele Consiliului judeţean al sindicatelor Vaslui. Într-o casetă se publicau „Rezultatele concursului judeţean al cercurilor inovatorilor pe anul 1979” – locul I -I.R. Bârlad, locul II Secţia judeţeană de distribuire a energiei electrice Vaslui, locul III – Întreprinderea de elemente pneumatice şi aparate de măsură Bârlad. Cele patru pagini, format 28/42 cm., cuprindeau şi alte articole, fotografii de la locul de muncă, informaţii din „Cartea ştiinţifică şi tehnică”

Cronica, jurnal de informaţie generală, numerele 2-6, apare la Vaslui la 19 noiembrie 1946 cu
118

aprobarea nr. 1595945 a Cenzurii centrale a presei din Ministerul Propagandei Naţionale, se scria pe frontispiciu, unde, ca „semn al răbojului vremii”, purta „Soarele democraţiei româneşti”. Redacţia şi administraţia în strada Andrei Mureşanu nr.8, director Valer Mitru. Cronica avea 4 pagini şi formatul 34/48 cm. În loc de orice editorial, Cronica începea cu titlul: „Ministrul Aurel Potop reprezentant al poporului” şi îl prezenta, pentru alegerile din 19 noiembrie 1946 pe profesorul de fizică vasluian, născut la Suhuleţ din comuna Tansa, „aparţinând unei familii umile”, cu şcoală la Liceul internat din Iaşi, licenţiat al facultăţii de ştiinţă, secţia fizică, cu doctorat în capitala Franţei şi diplomă de profesor universitar, situat în fruntea intelectualilor”, era prezentat ca prim – reprezentant al Blocului Partidelor Democratice în alegerile parlamentare pentru judeţul Vaslui (era ministru subsecretar de stat la Educaţia Naţională). Alţi candidaţi la alegerile parlamentare erau susţinuţi în pagina a III-a: Ioan Boboc, muncitor tipograf, Gh. Răşcanu „unchiaşul cu tâmpla de

119

zăpadă”, „dascăl de şcoală veche”, fost prefect al judeţului, N. Bârlădeanu sătean din Zăpodeni. Deşi apărută sub auspiciul şi cu aprobarea Cenzurii, Cronica, într-un articol „În ajun de alegeri”, pretindea că „libertatea presei româneşti este extrem de largă”, că „nimeni nu împiedică, nimeni nu stânjeneşte propaganda partidelor opoziţioniste” în campania electorală, dar susţinerile nu erau semnate cu nume descifrabile, de autor, ci în litere: h, i, m, după cum alte materiale purtau şi ele nume asemenea: Vic. Mit., Z, Ev, singurii bătăioşi la Cronica rămânând: Valer Mitru, Vasile Ion Cataramă, George Voevidca şi Nic. Tudor care semnau literatură. Şi pentru că Valer Mitru, directorul publicaţiei, credea probabil, în invocata libertate a presei, semna articolul „Sămânţa lui Dumnezeu” în care „vorbea iarăşi despre carenţele profesiei de ziarist în scopul soluţionării dezideratelor acestei categorii de muncitori intelectuali, a acestor smângălitori de hârtie…” …”Cunoaştem pe foarte mulţi dintre confraţi. O parte se istovesc prin redacţiile jurnalelor din capitală şi provincie. Alţii se sting frecându-şi coatele de terfeloagele cine ştie cărui funcţionariat obscur, ignoraţi şi striviţi de iureşul poverilor materiale, încă cu neclintită mândrie de a rămâne membri ai ordinului gazetăresc”… El cerea să se acorde „plăsmuitorilor de cultură – gazetarii – prestigiul şi drepturi salariale cuvenite,

120

dar în primul rând un statut al ziariştilor şi scriitorilor ca instrumente „proteguitoare”… Într-o scurtă convorbire cu dl Th. Răşcanu, Valer Mitru semnând prescurtat MIT, tot despre condiţia socială şi profesională a ziaristului şi scriitorului, a intelectualului în general, aduce vorba cu cel care declara direct: că în ce priveşte laboratorul său de lucru „nu mai are decât sufletul”, deoarece „Casa ce avea la ţară, camera de lucru cu biblioteca şi lucruşoarele dragi, tot cadrul acela de viaţă ce-mi făurisem cu trudă ani de zile şi în care ani de zile am mâzgălit doar literatură este acum cu desăvârşire distrus” din cauza războiului. „Acum stau cu chirie într-o odăiţă în Vaslui”… *
Theodor Răşcanu

* Căzând şi mai adânc în amintiri scriitoriceşti, cei doi se duceau cu gândul la un alt confrate al lor – poetul Radu D. Roseti care, cu vreo zece ani în urmă, când era invitat, sosea în casa lui Th. Răşcanu, „casă plăcută, ospitalieră, plină cu cărţi şi portrete” unde au petrecut ceasuri de neuitat cu „maestrul de la Universul – unde la două, trei zile, pe pagina întâi, publica câte un sonet Radu D. Rosetti.
121

*
Din vârf de peniţă: Radu D. Rosetti în „Cronica” lui Valer Mitru.

* Amintindu-şi-l, ziarul îi dedica o caricatură prietenească, iar noi am desprins din „Anuarul presei române şi al lumii politice”, 1908, director proprietar Gr. Grigoriu – Riga, Bucureşti, o poezie – sonet cu fotografia evocatului.

Nu-mi amintesc în care ţară, Ne spun pribegii călători, Femeile scot ochii, noaptea, Plăpândelor privighetori Şi mai frumos ca maiʹnainte, Cu dorul vecinic de lumină, În trilurile lor suave, Privighetorile suspină. Poeţi, lumina vieţii voastre E visul magic de iubire; În dorul ei cântaţi voi jalnic, Ca ea nu-i alta să inspire. Iubiţi! Să nʹaveţi însă parte
122

Nici când de-ai dragostei fiori Ca sʹo cântaţi, dorind-o vecinic Sărmani poeţi privighitori.
Radu D. Rosetti

* După prima perioadă de gazetărie la Vaslui ( că a fost şi perioada de după 1968 când Valer Mitru a făcut mare gazetărie la ziarul Vremea nouă – Vaslui), prin 1958-1960, când tinereţea şi grijile de familie m-au adus în redacţia ziarului Flacăra Iaşului, la secţia unde am fost repartizat, am dat peste o pleiadă de cunoştinţe care îmbogăţea paginile literare ale revistelor ieşene, secondându-i pe Ion Istrati, Aurel Leon ş.a.: Corneliu Ştefanachi, Horia Zilieru, Val Gheorghiu, Traian Ţanea, I. Friduş, I. Puha, I. Halibei, Ion Arhip, Şt. O. Mugur (Ştefan Oprea) şi bineînţeles Valer Mitru. Valer Mitru lucra la un birou din colţul din dreapta cum intrai în cameră. Teancurile de ziare şi cărţi prindeau praful pe ele, clădite săptămână de săptămână. Peretele din spatele său era încărcat cu tot felul de postere şi litografii ale spectacolelor ori altor manifestări literare, caricaturi şi afişe culturale. Iar la masa de lucru, între alte şi alte hârtii, şpalturi şi şpalturi , o bucăţică de om, topită în el, cu o chică prelungă, albă-albă, obraznic lăsată peste gulerul balonzaidului care nu se lăsa deloc dezbrăcat şi din care curgea în neregulă un fular vişiniu care-i ascundea lavaliera, înecată în fumul de la lulea. Fruntea înaltă, obrazul roşcovan, ochii şi buzele mereu zâmbitoare, chiar vesele, dezordinea de pe
123

masa de lucru şi din sertarele biroului lui Valer Mitru făceau din el un personaj agreabil care se completa cu o prietenie născută dintr-o comunicare deschisă.

Valer Mitru scria cronici şi chenare cetăţeneşti. Eu, cel puţin, nu numai că-l studiam cu interes şi îi purtam respectul, ca şi celorlalţi, dar îl divinizam. Cu toate că în vremea aceea salariile erau îndestulătoare în presă, Valer Mitru era mereu în pană de bani. Nu prea reuşea să se gospodărească, să se chivernisească. Nici cu cota de materiale pentru ziar nu prea ţinea pasul. Era prea ocupat cu tot ce era în jurul său, iar traiul de boem îl făcea să întârzie,
124

destul de des, la masa de lucru. Iar ce împrumuta nu mai restituia. Nouă însă ne plăcea de Valeriu Mitru. Era de-al nostru. Ştia să fie profesorul celor tineri în multe privinţe… Tot în vremea aceea s-a dovedit un fidel colaborator al Studioului de radio Iaşi. Emisiunile lui înnobilau programele radioului şi aveau o audienţă maximă. Avea o voce caldă, melodioasă iar textul abunda în cuvinte potrivite pentru această parte a Moldovei. În ultima parte a vieţii, după 1968, a colaborat intens la noul ziar al noului judeţ Vaslui: „Vremea nouă”. Venea seara în tipografia de pe strada Vasile Alecsandri, se aşeza la una din mesele pentru corectură, lua o coală de hârtie 50x25 şi se apuca să-şi scrie articolul pentru a doua zi. Fără ochelari, pictografia caligrafic nişte litere de cel puţin 5 cm., după care le dădea la cules. Aşa l-am cunoscut până când într-o zi am auzit că a fost găsit mort. Locuia într-un demisol mobilat cu un pat, o masă de brad şi colecţii de ziare ce acopereau în întregime pereţii până în tavan. A fost unul dintre marii ziarişti veniţi dintre cele două războaie mondiale, care cunoscuse mai toate marile personalităţi ale culturii române din acea vreme, despre care a scris mereu. Îl putem asemui cu Aurel Leon din Iaşi, autorul „Umbrelor” în mai multe volume, care i-a supravieţuit până după Revoluţia din decembrie 1989. *

125

La rubrica „Cultură şi viaţă” din ziarul Vremea nouă Vaslui, la 2 iulie 1968, prof. V.I. Cataramă, în subrubrica „Din istoricul presei vasluiene”, face cronica la „Cronica lui Vale Mitru – „urme cu tentă argheziană” care „îşi face prezenţa pe meleagurile noastre într-o zi glacială de 1 ianuarie 1946, ca „jurnal de informaţie generală” pentru vasluieni.” „Ea încerca – spune profesorul – să suplinească apropiata încetare a ziarului Vremea nouă, care intenţiona să se transforme într-o revistă de preocupări sociale, culturale şi literare. Dacă Vremea nouă n-a izbutit să-şi realizeze visurile, aceasta nu e o vină a redacţiei. Referindu-se la „Cronica”, V. I. Cataramă susţine că noua gazetă, „în fraze armonioase arată sarcinile gazetarilor: un ziarist este prin natura ocupaţiilor sale un istoric, dar un istoric nu de catedră şi nu de volum”. El vedea în funcţia ideologică a presei, unul din „mijloacele de propagandă cele mai eficiente la consolidarea regimurilor de mare înnoire socială, presa fiind o forţă excepţională, iar rostul ei se prezintă considerabil de sporit, acum, în zilele noastre, după victorie”. Conştientă de realităţile vieţii, redacţia ziarului Cronica amintea opiniei publice, „că nu se sprijină pe averea personală, alte subvenţii sau sprijinul unor potentaţi” şi era conştientă că e „riscant să porneşti la drum numai cu inima, numai cu cinstea, numai cu pregătirea profesională”…
126

Deşi îşi propunea expres să comunice cititorilor „un grăunte de adevăr, o picătură de frumos, o brumă de înţelegere, de frăţietate, de armonie adevărată”, menirea Cronicii fiind „să informeze cât mai corect masele largi populare”, aspiraţiile ei s-au oprit o dată cu apariţia – după aproape 11 luni, a celui de al doilea număr – numerotat 2-6, sintetizat în propria-i istorie. Cronica, ca şi săptămânalul Vremea nouă, a îmbrăţişat şi susţinut cu căldură munca din judeţul Vaslui în care apăreau, recenzentul încheindu-şi astfel istoricul presei vasluiene: „Cronica e, într-un cuvânt, a doua gazetă, după Vremea nouă, în palmaresul presei locale care militează prin pulsaţiile redacţiei şi ale colaboratorilor la înnobilarea culturală a patriei noastre.” *

Cronica satului, gazetă volantă a organizaţiilor de partid din Consiliul unic agroindustrial de stat şi cooperatist Râşeşti Vaslui, fără indicarea datei de tipărire şi nici a colectivului de redacţie, format 22x30 cm, în şase pagini, are în frunte editorialul intitulat „Cadru organizatoric nou, rezultate superioare”, semnat de Alexandru Tiron,
127

organizator de partid, preşedintele Consiliului unic agroindustrial de stat şi cooperatist Râşeşti, judeţul Vaslui. În prima pagină mai semnau: Toader Munteanu, secretarul comitetului comunal de partid, primarul comunei Arsura, despre „O înaltă distincţie – Ordinul Muncii clasa I, obţinut în anul 1978 de comună pentru rezultatele deosebite obţinute în întrecerea socialistă dintre consiliile populare comunale, - şi de medicul veterinar Leon Hapenciuc despre „Paşi hotărâţi spre modernizare” în Asociaţia intercooperatistă Râşeşti, înfiinţată în anul 1970. În pagina a II-a foaia cuprindea articole despre „Întreţinerea culturilor – problemă care ne priveşte pe toţi”, de unde deducem că acestui sezon îi era dedicată gazeta. Articolele se adresau mecanizatorilor, cooperatorilor, zootehniştilor, specialiştilor şi lucrătorilor de toate profesiile. Ultima pagină cuprindea un articol despre „Pregătirea utilajelor pentru recoltare” semnat de ing. Mihai Costache, şef sector producţie la S.M.A. Râşeşti, un grupaj de „Pilule”, caricaturi – cu şi fără cuvinte, care se refereau la neglijenţă, rămâneri în urmă sau ruina din unele sectoare ale agriculturii. * Pe aceleaşi coordonate era realizată şi Cronica satului, gazetă volantă a organizaţiilor de partid din Consiliul unic agroindustrial de stat şi cooperatist Grumezoaia – Vaslui.
128

*

Crucea
Crucea, revistă populară, religioasă, culturală şi ştiinţifică, apare la Bârlad la 1 aprilie 1906, doar trei numere, scriam în volumul „Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene 1870-2003, apărută la TipoMoldova Iaşi. Din Gazeta Fălciului, care apărea la Huşi în 1906, aflăm de la rubrica „Bibliografie” că revista Crucea îşi avea redacţia în Bârlad în strada Ştefan cel Mare nr.161 şi îl avea ca director pe George D.Grosu. *

Curierul Bârlădean, periodic editat de Primăria municipiului Bârlad, număr inaugural, gratuit, apare la 15 februarie 1997 şi are ca moto una din spusele lui I.L. Caragiale: „Opiniile sunt libere, dar nu şi obligatorii”. Publicaţia este realizată de Biroul de presă al Primăriei Bârlad; tehnoredactarea şi tiparul offset la S.C. Odeon SRL Vaslui; format 29x42 cm ,în patru pagini.

129

În editorialul „În slujba obştii”, Gabriel Doru Craus, * Gabriel Doru Craus primarul municipiului Bârlad, explica rostul gazetei: „prin intermediul ei dorim să realizăm un contact permanent cu locuitorii municipiului, o informare corectă, reciprocă şi oportună, legată de actul înfăptuirii administraţiei publice locale”… De aceea se desfăcea gratuit, iar redacţia îndruma cititorii: „scrisorile pot fi trimise pe adresa primăriei municipiului…” Se publica: opinii ale consilierilor – „Gând pentru mileniul III”, „R.A.G.C.L. Bârlad faţă-n faţă cu realitatea”, se prezentau proiectele executivului local pentru anul 1997; atribuţiile primarului în conformitate cu legea (nr.69/1991); se milita pentru un comerţ civilizat, se arăta „cine atentează la sănătatea noastră”, se dădea cuvântul asociaţiilor de locatari şi cetăţenilor, se recomanda ce trebuie făcut „pentru un oraş curat şi civilizat” etc. Erau interesante şi rubricile: breviar juridic, Bârladul în presa vremii (Din „Vocea Tutovei”-1942), programul de audienţe al autorităţilor, jocuri de cuvinte, anunţuri ş.a. Semnau: Gelu Tănase, Ion
130

Chirvasă, Georgeta Florenţa, Cezar Emilian, Gh. Topor, prof. Toni Iosipescu, Teodor Stupu, prof. Iulian Arhire, Nica Andronache, ing. Viorel Neagu, pr. Costică Blănaru, Valentin Guzgan. Periodicul are o ilustraţie adecvată, de calitate.
*

Datina veche, datina nouă
Datina veche, datina nouă, foaie volantă editată de Comitetul judeţean de cultură şi educaţie socialistă Vaslui în decembrie 1982.
*

Dăneşti – etnografie şi folclor
Dăneşti – etnografie şi folclor, volumul continuă editorial monografia localităţii, fiind o lucrare de interes, alcătuită de Constantin Gh. Radu şi Neculai N. Maftei, dezvăluind cititorilor frumuseţea unor vechi obiceiuri populare locale, cunoscută vasluienilor în februarie 1981. *

Democratul ziarul Partidului Naţional Liberal, apărea la Vaslui în fiecare duminică, sub conducerea unui comitet, începând cu data de 16 aprilie 1906,
131

redacţia şi administraţia str. Ştefan cel Mare nr.61, unde era şi sediul partidului. …”acest ziar, îmbrăţişând politica partidului naţional-liberal, nu poate avea altă călăuză mai bună decât programul sfânt al acestui partid”, se spune în editorial. Trei puncte din acest program, trei principii mari, constituie tăria sufletească a acestui ziar: 1. stabilitatea legală a tuturor funcţionarilor publici; 2. Casa rurală; 3. votul universal. „Voim stabilitatea obţinută prin legi a tuturor funcţionarilor publici de la stat, judeţ şi comune, căci vrem să distrugem, odată pentru totdeauna, arma mişelească de care politicienii s-au servit pentru a obţine puterea; pentru a curăţa atmosfera serviciilor publice amintim funcţionarilor că menirea lor este de a servi publicul; pentru a pune odată capăt nedreptăţilor strigătoare ce se comit fără milă şi ruşine faţă de aceşti nenorociţi slujitori publici prin permutările şi înlocuirile ce se fac în masă.” În ce priveşte înfiinţarea „Casei rurale” se vroia „crearea instituţiei care să înlesnească sătenilor să dobândească cel puţin atât pământ cât le este suficient pentru hrana lor, scăpându-i de exploatarea proprietarilor şi arendaşilor de moşie.” În al treilea rând se vroia „să se facă marea reformă electorală, acordându-se dreptul de vot în mod egal tuturor cetăţenilor ţării” pentru a se sfârşi cu minciuna şi comedia parlamentului român, scăpându-se de corupţia scandaloasă a corpului
132

electoral care îngăduie şi celor mai compromişi oameni politici să se cocoţeze în voie la cârma statului. Ocupându-se de aceste trei mari reforme ziarul îşi propunea: „să se ocupe îndeaproape şi de tot ce interesează oraşul şi judeţul Vaslui, luptând mai ales pentru facerea şi repararea căilor de comunicaţie care sunt, ca nici în alt judeţ, în cea mai ticăloasă stare; de privegherea actelor conducătorilor de tot ce va fi bun pentru acest urgisit judeţ.” În articolul „Să începem lupta” M. Teutu puncta coordonatele în care această luptă este posibilă: în februarie 1901 partidul conservator căzuse de la putere şi a urmat la guvernare partidul naţional-liberal din februarie 1901 până aproape de finele anului 1904, când s-a retras de la guvernare, lăsând ca alegerile generale, ce trebuiau să se facă peste două luni, să fie prezidate de alt partid – partidul conservator de sub conducerea lui G. Gr. Cantacuzino, preluând frânele guvernului. Se explica faptul că „în alegerile care au avut loc la începutul lunii februarie 1905, partidul naţional-liberal, respectând spiritul Constituţiei, ce lasă să fie guvernată ţara pe rând de cele două partide, a luptat numai de formă şi a tolerat ca diferitele desidenţe să facă cartel cu guvernul, ajungându-se ca guvernul realizat să fie cel mai incapabil de până atunci. Incapabil dar şi cu pungaşi – situaţie care nu mai poate continua. Iată pentru ce se cerea „Să începem lupta”.
133

La rubrica informaţii se menţiona că „încă de la 19 martie 1905 partidul naţional-liberal s-a reorganizat la Vaslui, din comitetul executiv al partidului făcând parte: preşedinte – dl. Neron Lupaşcu, vicepreşedinte Mihai Teutu şi Panait V. Irimiade, iar membri: Costică Călinescu, Vasile Sassu, Eduard Ghica, Costică Bastach, Octav Dimitriu, Ştefan Balassan, Iulius Iulich, Costică Dessila, Iancu Gingir, Lascăr Ciohodariu, Costache Handoca, Ion Apostu, Dimitrie Mandarin şi Gheorghe Şerpescu. Din comitetul de redacţie al organului local de publicitate, pentru propagarea ideologiei liberale şi susţinerea intereselor locale, făceau parte: Mihai Teutu, Costică Călinescu şi Vasile P. Sassu, tustrei foşti magistraţi la Tribunalul local, iar ca secretar de redacţie şi administraţie dl. Costică Şt. Dessila, fost magistrat şi director de prefectură. Ziarul făcea cunoscut că doreşte „cu stăruinţă a fi pus la curent cu toate actele ilegale, nedreptăţile şi infamiile pe care oricine le suferă din partea guvernului, administraţiei, proprietarilor şi arendaşilor abuzivi” şi făcea un apel călduros „către toţi cărturarii din judeţ, mai ales la învăţători, rugându-i să înştiinţeze despre asemenea fapte, asigurându-i de cea mai strictă discreţiune.” Ziarul vitriola pe Pavel Gorgos, deputat conservator, pentru că în calitate de decan şi conducător al Consiliului de disciplină de la corpul avocaţilor, deşi le expirase mandatul, nu-i convoca pentru alegerea altora, pe primarul Mathei Francois –
134

Botez că nu „poartă” de grijă curăţeniei străzilor din oraş. În cuprins se mai aflau anunţuri de căsătorie şi de înmormântare, de executare a unor profesii şi meserii, şarade, cugetări şi o rubrică în „Notă veselă”: ARDEI. Săptămânalul se realiza la tipografia Constantin Gh. Onceanu din Vaslui care la pagina de publicitate se anunţa a fi singura tipografie „înzestrată cu caractere moderne de litere şi este în stare a efectua orice lucrare atingătoare de această branşă.” Ca format ziarul a variat în dimensiunile sale: Format:32/48 cm în perioada 16 aprilie 1906 – ianuarie 1918; 28/40 cm– ianuarie 1918 – ianuarie 1919; 32/48 cm februarie 1919 – 26 octombrie 1919; 38/53 cm numărul 1 din anul 1923; 38/58 cm de la 24 iunie 1924 – mai 1927 etc. Ziarul şi-a respectat, în general, programul anunţat în numărul de debut. Astfel, împotriva luării în arendă a moşiilor de către capitaliştii români dar mai ales de către familiile de israeliţi sunt publicate multe articole. În materialul „Urcarea arenzilor”, publicat în ziarul din 23 aprilie 1906, se dădea un exemplu tipic de urcare nejustificată a arenzii la licitaţia moşiei de la Moara Grecilor, unde concurenţii au oferit 68.000 lei în loc de 28.000 lei nivelul obişnuit al arendei, ofertă care, Academia Română, venind în sprijinul ţăranilor pentru ameliorarea tocmelilor agricole, l-a refuzat. Se arăta
135

că „exemplul bun şi frumos oferit de Academie ar trebui imitat mai ales de stat, de toate instituţiile de binefacere, precum şi de Eforia spitalelor civile, Epitropia Sf. Spiridon din Iaşi şi Eforia Brâncovinească din Bucureşti, Eforia bisericii Madona Dudu din Craiova etc. Pentru că ţăranul legat de pământ, spunea ziarul, silit să ia pământ în hrană de la arendaş cu preţuri tot mai exagerate, iar toamna, datorită învoielilor agricole împovărătoare îl face să nu mai rămână nici „cu mămăliga pe care o fierbe în ceaun” copiilor, produsul muncii sale din vară era luat toamna cu sila de arendaş. Acelaşi ziar punea în pagină şi „Nelegiuirile lui Pavel Michiu” prefect de Fălciu, faţă de „ nenorociţii săteni de pe moşia sa „Crasniţa” – Vaslui, publicând chiar petiţia ţăranilor adresată Procurorului general – Iaşi, pe care o redăm în cele ce urmează: Domnule Procuror General, „Subsemnaţii locuitori Dumitru Muţilă, Vasile Tângă, Vasile Tricolici, Thoader Mirtican şi Vasile V. Tricolici din comuna Ciorteşti, judeţul Vaslui, venim cu cel mai profund respect a vă adresa următoarea plângere: Noi locuitorii de pe moşia dlui Pavel Michiu, prefect de Fălciu, suntem supuşi la actele cele mai injuste şi nelegale din partea tuturor autorităţilor administrative ca jandarmi, primari etc. care, prefăcuţi în unelte oarbe şi supuse dlui Michiu, păcătuiesc contra legilor, nesocotindu-le şi comiţând
136

acte de samavolnicie. Aşa 1) Eu Dumitru Muţilă, când erau două săptămâni până în Crăciun, fiind dus după femeia mea care era bolnavă de mai mult timp în Poiana Cârnului, în lipsa mea de acasă au venit şeful secţiei de jandarmi din Dolheşti cu un jandarm de mi-au ridicat, fără forme, căruţa şi caii, ducându-i la curte. M-am dus la curte şi am întrebat motivul pentru care mi-au sechestrat căruţa, dar jandarmii mi-au răspuns că au ordin de la dl prefect Michiu şi nu mi-o poate libera. 2. Pe mine, Vasile V. Tricolici, tot acei jandarmi care au sechestrat pe Dumitru Muţilă, m-au sechestrat de 2 chile de popuşoi, tot din ordinul dlui Michiu. Din cauza acestor sechestre noi, văzând că suntem supuşi şi constrânşi de chiar aceia care menţin legile, am plecat să ne agonisim existenţa în altă parte, pe unde făcând ce ne-a stat în putinţă, am împrumutat bani şi i-am plătit dlui Michiu cât a cerut pentru liberarea averii sechestrate de la noi. 3.După aceea, eram cu toţii adunaţi la Costache Şerban din comuna Poeana Cârnului, Satul nou, şi ne pomenim cu patru inşi cu puştile în mână, care fără nici o vorbă ne-au ridicat şi ne-au dus între puşte la curte. Pe drum am fost crunt bătuţi de Neculai Marişcu, servu dlui Michiu iar Constantin Dorobanţiu, care ne-a văzut, întâlnindu-ne pe drum, ne-a plâns de milă. Deosebit de escorta celor patru inşi, compusă din Neculai Marişcu, Vasile Lazăr, Toader Vezeteu şi Haim – contabilul, mai aveau şi pe ajutorul de primar care a fost de faţă când la primărie
137

am fost bătuţi de servitorii dlui Michiu, iar pe urmă ne-au încuiat în arest. Aici am stat o săptămână făcând sărbătorile Crăciunului arestaţi, iar în arest am mai găsit pe locuitorii Vasile Tângă, Gh. Mistican şi Vasile Tricolici. În fiecare zi ne scotea pe câte unul şi ne bătea la palme şi tălpi cu un băţ de corn de către Simion Chiriac. După mai multe zile ne-au scos din arest, şi escortaţi cu puştile, ne-au dus la scos cioate, când în una din zile, străjerul care ne păzea a adormit iar noi am fugit cu toţii la moşia Brătuleşti, comuna Strunga, judeţul Roman. Cerem dar cu lacrimi fierbinţi a deschide anchetă contra dlui Michiu, când vă veţi convinge că şi alţii ca noi sufăr torturi şi chinuri de parcă e pe timpul robilor.” (Urmează semnăturile) Într-un alt articol – „Roadele Constituţiei” – C. Călinescu invocând cei „40 de ani de când ţara noastră trăieşte ca stat constituţional”, guvernat pe bază de principii solide dar care se dovedesc „din nenorocire numai principii şi nu încă în realitate”, demonstrează că organizaţia politică statală ”are ceva stricat la bază” deoarece parvin în funcţii înalte în stat oameni de tipul lui Pavel Michiu, şi acel defect constă în „câteva voturi de care dispun”. Remediul răului? Lărgirea dreptului de vot – votul universal, singurul mijloc de depreciere a acestei marfe – „netrebnicii cu situaţiuni nemeritate în stat”.
138

Căci cine este dl. Pavel Michiu? – se întreabă cel ce semnează. Dl Pavel Michiu este un fost prefect al actualului regim, denunţat parchetului care cercetează. Un senator al actualului regim, dl. V.D. Miclescu, l-a descris astfel într-un ziar: fără avere, fără cultură şi mai cu seamă fără scrupule, plecat de la modestul post de notar de comună rurală, trece prin mai multe mici funcţii, de unde este izgonit pentru incorectitudini, „graţie cărora reuşeşte să-şi câştige o avere suficientă, pentru a se impune mai întâi ca membru în parlament şi apoi ca prefect al judeţului Fălciu.” Cu rechizitoriul nr. 4293 din 11 iunie 1906 a procurorului general Iaşi, N. Leonescu, Pavel Michiu a fost trimis în judecată la Tribunalul Vaslui pentru delictul de abuz de putere, arestare ilegală şi deposedare de avutul lor a persoanelor… Şi acum o scrisoare a unui funcţionar public pus pe liber de puternicii zilei: „Domnule director, Văzând în numărul prim al ziarului Democratul pe care cu onoare îl dirijaţi , cum – că luaţi apărarea unei cauze sfinte şi drepte, îmi permit a vă ruga a insera următoarele: De 20 de ani în serviciul poştei din Iaşi ca secretar, mă văd acum lăsat pe drumuri cu o casă de copii, prin faptul că o rudă a mea, n-a putut ca în contra conştiinţei sale să voteze pe dl Bădărău (ministrul justiţiei n.n.). Am servit o viaţă întreagă atât sub liberali cât şi conservatori, ca să mă văd
139

acum alungat şi înlocuit cu o rudă a tot puternicului, care prin ignoranţa sa, revoltă tot personalul şi nu se bucură decât de favoarea unui om fără scrupule. În zădar am făcut toate demersurile faţă de a tot puternicii zilei, aşa că nu-mi rămâne decât a striga împreună cu dvs: „Să începem lupta!” Sperând că veţi lua în consideraţie plângerea unui tată de familie, ameninţat de mizerie, vă salut respectuos.” Gheorghe Ghimbăşanu Există şi un „Micul Alcibiade” care semna epigrame ca acestea: Unui procuror Tu, ce aduni atâtea probe Câţi sfinţi gem sub un potcap Nu ştiu de-i găsi vreuna Să arăţi că eşti cu cap! Aceluiaşi: Revoltat e pân ʹşi-aprodul: Apă nu mai vrea să-i dea, Căci la ce i-ar da, când dânsul, N-are după ce s-o bea! După numărul 11, din 25 iunie 1906, Democratul îşi suspendă apariţia pe tot timpul vacanţei de vară şi avea să şi-o reia cu nr. 12 la 29 octombrie 1906 când se anunţau candidaturile pentru alegerile comunale din oraşul Vaslui de la 5 şi 7 noiembrie – la colegiul I
140

domnii: Neron Lupaşcu, Mihai Tăutu, Ioan Ivanovici, Constantin Călinescu şi Vasile Sassu iar la colegiul II domnii: Panaite V. Irimiade, Dimitrie Maneriu, Anghel Azbiovici şi Ştefan Balassan. Democratul din 12 noiembrie îşi intitula editorialul „Triumful nostru”, iar în cuprins se sublinia din Iaşi, Bucureşti dar şi din alte localităţi, prin reluări din ziarele locale, reuşita în Moldova de la Vaslui unde „la amândouă colegii comunale lista liberală a reuşit cu o strălucită majoritate, în ciuda faptului că noul prefect de Vaslui d. George Mavrocordat garantase guvernului succesul alegerilor. În cinstea victoriei se publica la „Note vesele” Balada politică (După „Sentinela Română”), versuri sub iscălitura Nae Gh. Bosu: „… Vântul ţipă tot mai tare Fulgere strălucitoare Sfarmă nobilul palat A lui chir Mavrocordat…” Ziarul vestea că la propunerea Ministrului de interne, Prim-ministrul a validat rezultatul alegerilor comunale din Vaslui, respingând astfel „contestaţiile neîntemeiate şi copilăreşti”,oamenii politici şi presa vremii nu mai conteneau cu felicitările. Surpriză însă. La 3 decembrie Democratul, sub titlul „Casarea alegerilor”, vestea că Bucureştiul a casat alegerea colegiului I din comună, faptă cotată ca o „încălcare neruşinată a legii, o lipsă totală de
141

respect faţă de alegători, o sfidare a corpului electoral.” * Democratul din 9 decembrie 1918 publica alegerea lui Vasile V. Sassu ca şef al Partidului Naţional-Liberal din judeţul Vaslui la 25 noiembrie 1918, în locul rămas vacant prin încetarea din viaţă a fostului şef Neron Lupaşcu, iar Eduard Motaş, fost primar al oraşului Vaslui, devenea prefect al judeţului. Editorialul din 16 decembrie se intitula „Votul universal” şi se încheia cu: „Votul universal a venit! Trăiască votul universal!” La 23 decembrie ziarul informa: „Redacţia şi administraţia ziarului Democratul a fost încredinţată dlui G. Cristea Delarăcoasa, fost prim-redactor al ziarului „Reforma”, căruia i se vor adresa orice cerere de abonament, publicitate, manuscrise etc.” Începând cu numărul din 30 decembrie 1918 Democratul începe lupta nu numai cu partidele politice adversare, ci şi cu purtătorul lor de cuvânt – ziarele. Astfel, cu „Poporul”, organ al „Ligei poporului” dialogul decurgea aşa: „noi nu ne temem căci dl. Colonel – marele erou naţional – are „poporul” de partea sa”… împunsătură căreia i se răspundea:” Da, Piperescu (Pipărescu – Brăescu n.n.) are de partea sa „Poporul” lui Brăescu, pe când Sassu avea de partea sa poporul vasluian!” Ziarul îi dedica lui Brăescu, fost deputat de R. Sărat şi diferite epigrame, ca aceasta:
142

„Acolo unde-ai fost ales, Era se vede – atâta sare, Că la Vaslui te-ai apucat S-alegi Poporul drept mâncare!” Dar şi o rubrică intitulată „Chipărate” unde, sub semnătura Chiper, lupta cu „Poporul” se anunţa a fi aprigă. Pentru că, în plus, ea se purta şi la rubrica „Informaţiuni” din Democratul. La „Chipărate” din 13 ianuarie 1919, cu subtitlul „Veşnica pomenire”, se avansa o dorinţă, neîmplinită prea repede, a liberalilor: „Aflăm, cu destulă părere de rău, de încetarea din viaţă a ziarului „Poporul” – gazeta dlui colonel Kipărescu – care n-a trăit decât spaţiul sărbătorilor trecute.” Următoarele numere din „Democratul” publicau alte şi alte consemnări referitoare la lupta cu „Poporul” lui Averescu şi Brăescu de la Vaslui – R. Sărat, aducând în frontul luptei şi alţi combatanţi: M. Negură, avocat şi parlamentar, V.D. Popovici, învăţător, Ioan M. Ciocan, primar la Deleni, Gr. Stavăr, distribuitor, Const. Ionescu, Gh. Duca, Gh. I. Petcu, Ion V. Horhotă, săteni şi alţii. Dincolo de lupta politică, „Democratul” se ocupă şi de problemele economice, culturale şi sociale ale judeţului, înfiinţarea şi susţinerea obştiei „Lumea nouă” din Vaslui – „ de care urma să se folosească nu un singur om – arendaşul, ci sute de

143

plugari” – formă economică de activitate, premergătoare exproprierii şi împroprietăririi. Publicau şi semnau poezie: I. Spiridon, I. Brătianu, Demostene Botez, I.D. Alcazar, Maria Cunţan, I. Tiron. Democratul din 18 mai 1919, deşi învinuieşte „Poporul” lui Kipărescu că apare rar, „să nu-l uite lumea că face şi el politică”, anunţă că „din cauza lipsei de hârtie, până la noi dispoziţii, va apare numai de două ori pe lună, odată la două duminici”. Numărul 26 (Anul XII) din 21 septembrie 1919, publica lista candidaţilor P.N.L. din Vaslui pentru cameră, la alegerile din 5,6 şi 7 octombrie: Ion I.C. Brăteanu, şeful suprem al P.N.L. din întreaga ţară, fost prim-ministru şi prim-delegat al României Mari la Conferinţa de pace de la Paris; Vasile P. Sassu, şeful P.N.L. din Vaslui, fost timp de 10 ani deputat al ţărănimii vasluiene; Gheorghe Adam, învăţător din Ţibăneşti şi preşedintele Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Vaslui; Mihai Negură, avocat, fiu de învăţător; pentru Senat, în zilele de 10 şi 11 octombrie: Constantin Motaş, preşedintele Băncii Populare „Vulturul” din Negreşti, fost senator;

144

Ion I.C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional
Liberal

Gheorghe Palade, preşedintele Băncii Populare din Pungeşti. Semnul listei – o cruce plină. În ediţie specială, la 28 septembrie 1919, Democratul publică lista noului guvern de rezistenţă naţională, „rezistenţă a dlui Ioan Brăteanu”, titra foaia: General corp de armată Artur Vaitoianu, preşedinte al Consiliului de Miniştri, ministrul de interne şi ad-interim la Ministerul Afacerilor Străine; General de divizie I. Lulescu, ministru al Cultelor; General de divizie Ioan Popovici, ministrul agriculturii şi domeniilor;
145

General de brigadă Ioan Popescu, ministru de industrie şi comerţ şi ad-interim al Ministerului de Finanţe; General de brigadă St. Mihail, ministru de lucrări publice; General de brigadă Ioan Răşcanu, ministru de război; Miclescu, consilier la Curtea de Casaţie, ministru de justiţie; Ioan Inculeţ, dr. Daniel Ciugureanu, dr. I. Nistor, dr. Al. Voievod Vaida, Vasile Goldiş şi St. Pop, miniştri fără portofoliu. La rubrica „Informaţii” ziarul se bucura că „noul ministru de război este dl general I. Răşcanu, fiul venerabilului pensionar din oraşul Vaslui, Lefter Răşcanu, care a prezidat marele miting naţional din oraşul Vaslui în chestia Banatului” şi anunţă, iarăşi, amânarea alegerilor parlamentare pentru o dată ce se va hotărî de noul guvern” (publicând în aceeaşi zi o foaie suplimentară cu candidaţii la alegeri şi cu un conţinut identic foii cu lista noului guvern). * Cu ochii pe cei de la „Poporul”, Democratul scria la 31 martie 1919: „Dl colonel în retragere V. Piperescu – şeful Ligei Poporului de la Vaslui – a cerut şi a obţinut două vagoane pentru a-şi transfera familia şi bagajele la Piatra Neamţ, unde se va stabili de la Sf. Gheorghe viitor.” Urmare a faptului că ziarul „Poporul” publica şi fotografia şefului partidului, Democratul din 14
146

martie 1919 la rubrica „Chipărate”, cu subtitlul „A scos icoanele” nota: „Chiperescu nostru văzând că nu merge numai cu poza lui şi a machedoneanului Ciotti a început a da în ziarul „Poporul” fotografia Averescu.” Numai că la 26 octombrie 1919 publicau şi liberalii în prima pagină fotografia şefului lor Ion I.C. Brătianu. După care ziarul a fost ilustrat şi cu fotografiile altor liberali: D.V. Sassu, ministrul industriei şi comerţului, G.C. Mărzescu, ministrul sănătăţii, muncii şi ocrotirilor sociale, I.G. Duca, ministrul de externe, Eduard Motaş, Mihai Negură, Mina Popescu, Constantin Florian, Gheorghe Răşcanu ş.a. Între timp adulatul general Ion Răşcanu devenise aliat al evreilor şi figură marcantă la Vaslui a averescanilor (veniţi la guvernare prin ianuarie 1926), când şi „Democratul” trecuse la două pagini, adesea supus confiscărilor, iar „pentru a nu mai da prilej autorităţilor poliţieneşti să execute ordinul conducătorilor averescani din localitate, ziarul nu se mai tipărea la Vaslui, ci în capitala Moldovei, la Iaşi, la Tipografia „Albina”, strada Seulescu nr.1 („Democratul” nr.1, anul XIII ianuarie 1927). Democratul punându-şi în subtitlu denumirea de „foaia partidului liberal din Vaslui” publica declaraţia făcută de I.I.C. Brătianu în faţa majorităţii liberale în Consfătuirea parlamentarilor Camerei: „Înainte de a ne despărţi ţin să vă exprim întreaga mea recunoştinţă pentru munca şi
147

devotamentul statornic pe care l-aţi dat Guvernului… … Ne retragem liniştiţi şi mulţumiţi, că am lăsat prin cele înfăptuite de noi, ţării: pacea necesară. Desigur că după patru ani, avem şi noi dreptul la odihnă… … Vă asigur că rolul partidului liberal nu s-a terminat…” Democratul din 28 iulie 1926, revenit la patru pagini, dedica o pagină generalului Ion Răşcanu „fost implicat în mai multe afaceri la Ministerul de război, fost naş la 150 de botezuri şi cumetrii, cununii, cavaler al „Doamnelor voalate”, „Comandor al bâtei”, decorat cu „Virtutea beţiei” şi „Trecerea în brânci pe sub masă”. Se făcea politică şi la Democratul. La 21 noiembrie 1928 Democratul, foaia Partidului Liberal din Vaslui, publica sub titlul „Fuziunea Partidului Ţărănesc cu Partidul Naţional Liberal” scrisoarea preotului Gheorghe Florea, preşedintele Partidului Ţărănesc, fost deputat, adresată preşedintelui P.N.L. Vaslui Mihai Negură, avocat, iar la 14 decembrie 1928, într-o ediţie specială, Democratul răspândea o foaie în două pagini cu următorul conţinut: „Marea victorie a Partidului Naţional Liberal. Înfrângerea bătăuşilor Naţionalţărănişti. Fruntaşii noştri – domnii V.P. Sassu şi M. Negură aleşi în Camera Deputaţilor. Trăiască luptătorii P.N.L. şi apărătorii neobosiţi ai ţărănimii.

148

Cu bărbăţie şi hotărâre pentru a desăvârşi biruinţa la Senat!” Democratul din 15 februarie 1931, la „Impunătoarea şedinţă a Comitetului judeţean a P.N.L. din judeţul Vaslui pentru comemorarea lui Vintilă Brătianu şi ratificarea alegerii dlui I.G. Duca ca şef al P.N.L.” publica şi cuvântul preotului Gh. Florea în calitate de vicepreşedinte al P.N.L. Vaslui şi …fost deputat. Migraţia între partide era şi atunci o modă a intereselor! Preotul Florea însă înclina balanţa şi spre gruparea Gh. Brătianu, iar Democratul (12 aprilie 1931) recepţiona şi reflecta mărturia plimbăreţului: „Dacă urmez pe G. Brătianu, Păi, sunt un om cu prevedere Căci atât eu cât şi V. Şova Sperăm să vie la putere.” Şi deoarece, „cu ocazia recepţiei preotului Florea şi prefectului judeţului V. Şova la Clubul Georgist, Delegaţia permanentă s-a opus, şi cu mare greutate au fost primiţi”, aceeaşi rubrică de ziar (Epigrame) consemna:

„La recepţia Georgistă V-a primit cu atâta dor Că de nu vă scăpa şeful
149

Iar primiaţi câte-un picior.”

La rubrica „Informaţii” acelaşi ziar comunica şi verdictul faţă de şovăitori: „În ultima şedinţă a Comitetului judeţean P.N.L. s-a propus – şi adunarea a aprobat în unanimitate excluderea preotului G. Florea şi avocatului V. Şova din organizaţia naţional-liberală.” După căderea guvernului Naţional Ţărănesc şi înscăunarea unui guvern de tehnicieni, Democratul din 4 octombrie 1931 publica următoarele sub titlul: „Fruntaşii naţional-ţărănişti goniţi de prin sate: „Dl. prof. P. Andrei, fost subsecretar de stat la Domenii şi şef al organizaţiei naţional-ţărăniste din Vaslui, însoţit de favoritul său ucenic I. Zaharia, fost deputat, a încercat să „lumineze” pe ţăranii din comuna Oşeşti. Până să-şi înceapă cuvântul „lămuritor” oamenii i-au luat un aspru interogatoriu.” *

Deşteptarea, Organ Politic săptămânal, pentru apărarea intereselor Meseriaşilor şi Emanciparea
150

lor, redactat de Comitetul Cercului Meseriaşilor „Toţi pentru unu şi unu pentru toţi”, redacţia şi administraţia: Vaslui – Ştefan cel Mare nr. 3-, în două pagini, format 29x40 cm şi 31x44 cm în anul 1919, 31x47 cm în anul 1927. Articolul „Pacea” semnat de G Necşanu, în Deşteptarea nr.8/22 iunie 1919 învedera că „poporul nostru nefiind un popor de ameninţare a liniştei celorlalte popoare, i-a fost dat să încerce o nouă experienţă de viaţă, ciuntindu-i-se iarăşi din drepturile sale”. În „Ţărani şi muncitori” se arată că „ţărănimea care formează la noi 80% din populaţie”, în Transilvania şi Basarabia, în Bucovina ca şi în regat îşi strânge rândurile, se grupează, se organizează în vederea luptelor politice viitoare” ceea ce e un semn că „muncitorilor trebuie să li se umple sufletul de bucurie.” În articolul „Familia şi revendicările sociale ale femeii” reprodus din „Muncitorul” se sublinia că astăzi femeile sunt vrednice profesoare, funcţionare, negustorese etc., ele, după război, fiind acelea care, prin munca lor, înlocuiesc bărbaţii căzuţi pe câmpul de luptă, vor influenţa schimbarea raporturilor în familie, femeia supusă şi femeia păpuşă, ca produs al vechii societăţi, va dispare, ea devenind tot mai mult conştientă de drepturile şi îndatoririle ei. La rubrica „Informaţii” se consemna constituirea unui Comitet politic al Cercului meseriaşilor din care făceau parte: Al. Dumitriu, Gh.

151

Necşanu şi B. Misievici – care era şi administratorul ziarului Deşteptarea. „25 de ani” este articolul editorial din ziarul nr.1 (anul VII), 29 mai 1927, care sublinia că „anul 1902 este anul gloriei şi a preamăririi, a cugetătorilor şi oamenilor cu bun simţ în prevederea viitorului, când s-a pus baza micii industrii a meseriilor (corporaţiile), ziarul şi meseriaşii descoperindu-se cu recunoştinţă şi admiraţie în faţa unor personalităţi ca Basile Misir şi Iancu Brătescu, figuri ale timpului care au rămas scumpe meseriaşilor…” Basile Misir, în Ministerul Sturza, aduce proiectul de lege în Cameră, iar după trecerea lui, demisionează din minister, se solidarizează cu muncitorii şi se ocupă apoi, ani de-a rândul, personal, de mersul corporaţiilor, dându-le îndrumări şi sfaturi iar Iancu Brătescu rămâne singurul apărător al acestora în parlamentul român… Foaia Deşteptarea, cu semnătura lui Al. Dumitriu relata: „Din trecut, anii de activitate ai cercului meseriaşilor din Vaslui, ajutorul primit în activitatea sa de la P.N.L. a cărui lider politic local – Vasile Sassu – era adulat în articolul redacţional „Douăzeci de ani de apostolat”În „Un apel”, Deşteptarea chema la organizarea în Bucureşti a unei întâlniri la „împlinirea celor 25 de ani de la înfăptuirea legii meseriilor”, şi făcea apel la nume cunoscute să nu lipsească de la eveniment: de la Iaşi N.V. Ştefăniu, Vasile Arsene, Al. Fumiac, Alex. T. Stoian, C. Grigoriu, Ion Breabăn, Ştefan Lungu,
152

Gh. Nicolau, C. Pancu; de la Botoşani – V. Câtman; Bârlad – C. Lupaşcu; Valui – Gh. Necşanu şi Alex. Dumitriu. Ziarul se imprima la Tipografia „Librărie şi legătorie de cărţi Al. Onceanu”, Vaslui. * „În ziua de 15 martie curent (1919 n.n.) a apărut în localitate primul număr din ziarul săptămânal Deşteptarea, organul politic al Cercului meseriaşilor din Vaslui, având frumosul scop: apărarea intereselor muncitorilor şi emanciparea lor. Ziarul acesta, scos sub auspiciile Cercului meseriaşilor şi pus sub direcţia amicului nostru dl B Misievici, care este un meseriaş serios şi cult din Vaslui, pe lângă educaţia civică a muncitorilor din Vaslui, va strânge desigur rândurile tuturor meseriaşilor într-o adunare comună şi legală pentru apărarea drepturilor şi ridicarea prestigiului lor. De aceea, bucurându-ne de apariţia unui asemenea necesar organ – urăm noului confrate: viaţă lungă, demnă şi rodnică!” (Din Democratul nr.15/17 martie 1919, Vaslui) *

153

Dialog, publicaţie editată de Sindicatul Învăţământ „Tutova” din Bârlad, apare cu numărul 1 în februarie 1997, cu difuzare gratuită. Din colectivul de redacţie făceau parte: Victor Avram, Mircea Marinescu Alexandru, Valerian Panţiru, Cornel Pleşu, Mircea Forţu. Adresa redacţiei: str. Mihail Kogălniceanu nr.6; tiparul la S.C. Odeon SRL Vaslui, str. A. Mureşanu nr.22, format 29x43 cm, în patru pagini. „Intenţionăm ca prin publicaţia „Dialog” să oferim posibilităţi de cunoaştere mai bună a colegilor noştri şi în special a preocupărilor şi realizărilor lor, posibilităţi de valorificare a experienţei celor cu stagii mai vechi în învăţământ şi promovarea ideilor purtătoare de nou ale tinerilor noştri colegi…” spunea prof. Mircea Marinescu, vicepreşedintele sindicatului „Tutova” Bârlad. Dialog se declara „deschisă tuturor acelora care doresc să sprijine învăţământul din zona noastră şi învăţământul românesc…”
154

Prof. Mircea Marinescu Alexandru, vicepreşedinte al Sindicatului Învăţământ „Tutova” Bârlad (SIT Bârlad) în editorialul din pagină, realizează un istoric al entităţii pe care o reprezintă: „SIT Bârlad s-a înfiinţat la data de 26 ianuarie 1990, când 80 de delegaţi reprezentând majoritatea unităţilor de învăţământ din Bârlad hotărăsc în cadrul primei Conferinţe acest lucru. La 8 februarie 1990 SIT Bârlad dobândeşte personalitate juridică, iar la 13 august 1992 se constituie într-un sindicat puternic prin fuziunea cu Sindicatul Liber „Unirea” şi Sindicatul Liber din comuna Tutova, având peste 1200 membri din 48 unităţi de învăţământ. SIT Bârlad este condus, conform Statutului, de un consiliu zonal format din 25 membri şi un Birou permanent compus din 5 membrii. SIT Bârlad este afiliat din anul 1990 la Federaţia Sindicatelor Libere din Învăţământ (FSLI), cea mai puternică federaţie din învăţământul preuniversitar, cu un număr de peste 100.000 membri în toate judeţele ţării. La rândul ei, FSLI este afiliată din 7 aprilie 1995 la Confederaţia Sindicatelor Democratice din România.” În cele ce urmau se publica: Statutul SIT Bârlad, rezultatele obţinute de sindicat în anii parcurşi, facilităţile acordate membrilor de sindicat. Dialog susţinea şi alte deziderate ale şcolii. Astfel, s-a luat cunoştinţă despre „Statutul personalului didactic”; „Graficul mişcării personalului didactic în anul 1997”, iar la rubrica intitulată „Reforma” s-a publicat, sub semnătura
155

prof. Aurel Cornea şi prof. Ioan Bujor preşedinte şi vicepreşedinte al FSLI „Observaţii şi propuneri formulate de unii participanţi la dezbaterea „Locul şi rolul învăţământului de educaţie specială, al caselor de copii şcolari şi preşcolari în contextul reformei învăţământului din România”, organizată de FSLI în luna februarie 1997.” Prof. dr. Gheorghe Corodescu, directorul Şcolii normale „Al. Vlahuţă” Bârlad semna un foto-reportaj despre şcoala înfiinţată la 29 noiembrie 1870, „una dintre cele mai vechi şcoli normale din ţară”, care împlinea 127 de ani. Documentat era şi foto-repoprtajul despre „Grupul şcolar agricol Zorleni”, semnat de Serghei Coloşenco, iar prof. N. Sârbu semna un material despre „Colegiul Naţional „Gheorghe Roşca Codreanu” din Bârlad.” Publicaţia îşi informa cititorii despre mai toate aspectele vieţii şcolare: rezultatele participanţilor la etapele naţionale ale olimpiadelor şcolare şi al concursurilor pe meserii, nivelul salariilor de bază ale cadrelor didactice şi compensaţiile în vigoare, regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de admitere în liceu, în şcoala profesională şi înscrierea la şcoala de ucenici, programul activităţilor pedagogice, metodicoştiinţifice şi de perfecţionare de la Centrul de asistenţă psihopedagogică la Casa corpului didactic. Consistente şi utile erau şi rubricile: „Dicţionar şcolar”, „Universul cunoaşterii”, „Prezentări de
156

cărţi”, „Reviste pedagogice”, „Acum 100 de ani”, iar titlul „Să nu uităm că am fost şi noi tineri”, cu materialele de susţinere, făcea sudura dintre generaţii în procesul muncii şcolare.
*

Echinox
Echinox, revistă a elevilor de la Grupul şcolar agricol Zorleni-Bârlad, apare în luna mai 1997 cu al cincilea număr. Făcând recenzia ei în periodicul „Dialog” – publicaţie editată de Sindicatul învăţământului „Tutova” din Bârlad, numărul 4 , Gică Iureş constată că „se detaşează net de celelalte („Aripi tinere” de la Liceul „Mihai Eminescu”, „Debuturi şi tradiţii” de la Colegiul Naţional „Gheorghe Roşca Codreanu” (ambele din Bârlad), atât prin ţinuta ei grafică deosebită cât şi prin conţinut”. …”Cele 12 pagini constituie o delectare pentru cititorul avizat. E o plăcere să răsfoieşti o asemenea revistă care are un colectiv redacţional inimos şi talentat (Nina Simion, Mădălina Andrei, Corina Boroş, Otilia Postolachi, Oana Capotă şi Diana Năstase) condus de doi profesori cu adevărat profesionişti – Lucia Blănaru şi Serghei Coloşenco. Sincere felicitări! Menţionez că toate cele trei publicaţii au apărut la Irimpex SRL… din municipiul Bârlad. (Din publicaţia „Dialog” nr.4/1997, rubrica „Revista revistelor şcolare”)
157

* Despre revista Echinox, publicaţie trimestrială, aflată la al patrulea număr, iar cel de al cincilea sub tipar, aflăm alte amănunte de la însuşi prof. Serghei Coloşenco din fotoreportajul „Grupul şcolar agricol Zorleni”, publicat în „Dialog”: redacţia îşi are sediul „în corpul vechi al şcolii unde se află şi Muzeul mixt care cuprinde mărturii istorice de mare importanţă pentru aceste locuri”. Revista „şi-a cucerit un loc aparte în presa şcolară – dovadă şi menţiunea obţinută la concursul revistelor şcolare din anul trecut.” „Primul număr al revistei Echinox a fost lansat în mod festiv, cu participarea tuturor redactorilor şefi ai revistelor şcolare din Zona Bârlad, Inspectoratului şcolar judeţean, Inspectoratului judeţean pentru cultură şi Biblioteca judeţeană.” *

Ethos, revistă editată de Casa Corpului Didactic Vaslui şi Fundaţia Culturală „Ştefan
158

Bârsănescu”, sub egida Inspectoratului şcolar judeţean Vaslui, apărea cu nr.1 în decembrie 1995, în 8 pagini, format 30/44 cm., fără a menţiona locul tipografierii, însă într-o grafică atrăgătoare, cu hârtie şi tipar de calitate. Colectivul redacţional format în majoritate din cadre didactice: profesorii Petrea Iosub, Ionel Armeanu Ştefănică, Aurel Zugravu, Teodor Pracsin, Gheorghe Mihai, Petru Necula, Aurora Ştefan, Constantin Jitaru, Dumitru Apostolache, Theodor Codreanu, Gheorghe Corodescu, Cristian Simionescu, Gheorghe Alupoaei, Corneliu Bichineţ, jurist Constantin Manea, prof. Gheorghe Capşa, Ion Gheorghe Pricop, Avram D. Tudosie. Redacţia şi administraţia: str. Ştefan cel Mare nr.62, Vaslui. În „Drum bun!” prof. dr. Petrea Iosub, inspector general al Inspectoratului şcolar judeţean, vedea în „apariţia revistei – Ethos şi a proiectelor sale suplimentare trimestriale nu numai o noutate în peisagistica presei vasluiene, ci şi reînvierea şi amplificarea unei valoroase tradiţii a şcolii româneşti” ale cărei „baze au fost puse de marii cărturari şi pedagogi - Ştefan Bârsănescu şi filozoful Nicolae Bagdasar de prin părţile locului”, iar Theodor Codreanu o „valorificare a harului didactic şi de cercetare ştiinţifică”, precursor fiindu-i „Buletinul Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Fălciu” (1933-1937), deşi noi o vedem răsărind şi continuând, dacă nu „Ethosul” lui Şt. Bârsănescu, atunci tradiţia
159

şi calitatea revistei „Învăţătorimea vasluiană” din aceeaşi perioadă: 1935-1942. Prof. Teodor Pracsiu, mai analitic, în „Cuvânt către cititori” amintea de revista cu titlul similar – Ethos, scoasă cu decenii în urmă de eminentul pedagog român Ştefan Bârsănescu, căruia aducândui omagiul cuvenit, reamintea coordonatele culturalştiinţifice, vedea în noua revistă spaţiul în care se vor focaliza energiile culturale din spaţiul mioritic vasluian, dându-le legitimitate publicistică.” Revista Ethos – spunea profesorul Pracsiu, „se naşte prin aportul direct al colaboratorilor noştri de pretutindeni – academicieni, cadre universitare, cercetători, istorici, pedagogi, eseişti, publicişti – intelectuali de valoare din judeţ…” „La întemeierea Fundaţiei Culturale „Ştefan Bârsănescu” prof. univ. dr. George Vaideanu, consultant al UNESCO – Paris, preşedintele de onoare al Fundaţiei „Ştefan Bârsănescu Vaslui” punea în pagină gândurile sale dedicate calităţilor marelui pedagog: „L-am cunoscut pe Ştefan Bârsănescu mai întâi ca profesor în anii postbelici, când Universitatea din Iaşi, ca şi întregul învăţământ românesc, îşi menţineau încă o anumită libertate. Alături de Nicolae Bagdasar, Alexandru Claudian, Dan Bădărău şi Vasile Pavelcu, ne ajuta pe noi, studenţii, să înţelegem ce este şi ce trebuie să fie o universitate. L-am cunoscut, apoi, mai bine după ce a fost eliminat din universitate”. Evocatorul îşi exprima
160

speranţa în succesele de viitor ale Fundaţiei Culturale „Ştefan Bârsănescu”. „Mari personalităţi – Nicolae Bagdazar” – se intitulează medalionul semnat de prof. dr. Petrea Iosub, care creionează figura celui care „acum o sută de ani se năştea la Roşeşti, 1896, într-o familie de ţărani”, s-a „format la un liceu bârlădean şi la Universitatea Bucureşti, îşi desăvârşeşte, după participarea în război timp de doi ani (1916-1918), pregătirea la Berlin, ajungând „unul dintre marile „staruri ale culturii naţionale”… „A scrie literatură e felul meu de a trăi!” de vorbă cu scriitorul Fănuş Neagu, interviu realizat de prof. Aurora Ştefan, dedicat, am înţeles, mai ales cititorului elev, demonstrează nu numai vocaţia de scriitor a intervievatului, devenită de mult axiomatică, dar mai ales modul reporterului, totuşi neprofesionist, de a-şi selecta iscusit întrebările, amplificându-le şi stimulând interesul pentru cititorul revistei, cât şi îndemnul care ni-l face prozatorul: „Să trăim liberi şi să visăm. Să citim şi să iubim aventura speranţelor căci „mai presus de viaţă nu există nimic mai înălţător.” „Şcoala Normală Bârlad – 125 ani şi activitatea ei, ideile pedagogice ale profesorilor Ioan Popescu” scris de prof. dr. Gheorghe Corodescu – directorul Şcolii Normale „Alexandru Vlahuţă” Bârlad mă duce cu gândul la cartea mea de început: „Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene – 1870-2003”
161

S-o citim împreună! Medalion „Emil Racoviţă – 127 de ani de la naşterea întemeietorului biospeologie „ de prof. Iulian Cogean, cronica „Măştile lui Cronos – 1995” a lui Teodor Pracsiu, realizată de Theodor Codreanu dau consistenţă periodicului.

Şcoala Normală „Alex. Vlahuţă” Bârlad, numită până în 1944 „Principele Ferdinand”, între primele şase cu acest profil din ţară, sărbătorea pe 25 noiembrie, 1995 – 125 de ani de existenţă.

*

162

Întâlnim în revistă un grupaj de poezii al lui Ioan Alexandru Angheluş (1937-1986) –„Mioriţa”, „Sugestii de anemonă”, „Noaptea”, „Melancolii” – puse la rubrica „In memoriam” şi gândul mă duce către tânărul profesor de limbă şi literatură română de la Huşi, înăltuţ, subţirel, mereu vesel, amabil, cu o frunte întinsă care exprima inteligenţă liberă, pe care l-am cunoscut şi apreciat, prin anii 1962-1967, când lucram împreună la Huşi. Dintr-o altă pagină mă cheamă la lectură ”Tradiţiile învăţământului agroviticol huşean”, scris de prof. dr. ing. Avram Tudosie pe care în anii amintiţi mai înainte, l-am avut cursant într-un cerc de învăţământ politic la Cabinetul de partid Huşi, la care eram propagandist, şi unde în timpul seminariilor şi după aceea, numai politică partinică nu discutam. Mai semnau în revistă: prof. Dumitru Apostolache (un comentariu la spusele profesorului Simion Mehedinţi: „Cum e nivelul profesorilor aşa este şi nivelul oricărui popor modern”;¸prof. Nicolae Lonescu („Ora de religie în contextul Legii învăţământului”); prof. Maria Amariei („Realizarea idealului educaţional prin conştientizarea statutului de elev”); prof. Dorel Juverdeanu („Noutăţi în predarea limbilor moderne”); prof. Veronica Anton („Eul în conştiinţa adolescenţilor liceeni” cu un motto din poezia lui Lucian Blaga: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”); prof. Gheorghe Capşa („Cercul
163

care se deschide” – un comentariu referitor la cercul metodic pedagogic). Prof. Petru Necula, la rubrica „Calea apostolilor” închină cuvinte de „dragoste şi recunoştinţă celor 65 de colegi” care în toamna aceea - 1995- au ieşit la pensie, iar prof. Valentina Lupu scria despre ”Noutăţi în biblioteca pedagogică a Casei Corpului Didactic.” Ilustrată cu gust, cu chenare discrete din loc în loc, revista oferea informaţii care mai de care mai valoroase, cum ar fi aceea referitoare la „Un proiect nemaipomenit”: „Fundaţia Ghimuş”, creată în memoria învăţătorului bârlădean Dimitrie Ghimuş, deputat de Tutova în Parlamentul României, şi a altor personalităţi din perioada interbelică, a propus proiectarea, reconstruirea şi amplasarea la Bucureşti a Columnei lui Traian, urmă a latinităţii românilor… „Lumea mioritică” în şi dincolo de teoria „Spaţiului mioritic”, comentariu „În jurul semnificaţiei temelor din „Mioriţa” pentru o filozofie modernă a culturii”, semnat de acad. prof. dr. Alexandru Boc, început în pagina I şi continuând la subsolul paginii şase, se constituie într-o pledoarie utilă elevilor dar şi profesorilor, oricărui cititor. Sentimentul dăinuirii străbate din orice rând: „Soarele şi luna Mi-au ţinut cununa, Brazi şi păltinaşi I-am avut nuntaşi, Preoţi, munţii mari, Păsări lăutari,
164

Păsările mii, Şi stele făclii!” *

Farul
Farul, ziar pus în slujba averescanilor, este amintit în ziarul Libertatea care apărea la Huşi în anul 1922, unde în numărul din 10 februarie, într-un documentar intitulat „O zi la Bârlad”, sunt trecute ziarele care apăreau la Bârlad, unele dintre ele neîntâlnite în documentarea făcută pentru realizarea „istoriei presei bârlădene 1870-2003”: Vremea nouă, Brazdă nouă, Viitorul, Farul, Tribuna Tutovei, Gazeta ţăranilor, Cuvântul ţărănimii, Democraţia. Farul, zice Libertatea, era condus de un oarecare Osias, „care nesocotind şi falsificând adevărul adresa acuzaţii neîntemeiate la adresa dr. Friedman din Bârlad, pentru care acesta în apărare a sesizat parchetul. Dr. Friedman pe lângă că e „un medic versat, e şi un talentat epigramist cunoscut sub pseudonimul de Sigfried, ca publicist şi unul dintre cei mai populari oratori” – spunea Libertatea –Huşi din 14 februarie 1922. *

Festivalul Umorului ʹ76. foaie volantă
Festivalul Umorului ’76, foaie volantă editată de Comitetul judeţean pentru cultură şi educaţie socialistă Vaslui, 1976, poartă pe frontispiciu
165

fotografia în peniţă a patronului Constantin Tănase, fiu al Vasluiului, dedesubt statuia lui Ştefan cel Mare din Centrul oraşului Vaslui, sub care Valentin Silvestru scria despre „Sărbătoarea veseliei”. Dumitru Bran, preşedintele Comitetului judeţean pentru cultură şi educaţie socialistă a judeţului Vaslui, îşi punea semnătura pe editorialul „Pârghie educativ-formativă.” Alţi autori – Valentin Moga, Marin Mironescu, Valerica Bejenariu – îşi spuneau: „Gândurile despre festival”. Ion Iancu Lefter vorbea despre „Un râs de proporţii homerice”, profesor Mihai Ionescu, despre Cărăbuşul la Vaslui, iar Teodor Pracsiu despre creaţii artistice aparţiunând lui Valentin Silvestru.

166

*

167

Foaie de informare juridică, foaie volantă, editată de Consiliul judeţean al sindicatelor şi Asociaţia judeţeană a juriştilor – Vaslui, decembrie 1976, apare sub deviza, înscrisă pe frontispiciu: „Proletari din toate ţările uniţi-vă!” Ion Pârvu, preşedintele Consiliului judeţean al Sindicatelor Vaslui, semna editorialul „Republica”. Dumitru Mocanu, procuror şef al procuraturii judeţene Vaslui – articolul: „Cunoaşterea legii -e lege” Judecătoarea Serafima Spătaru, şi ca neobosită activistă obştească, oferea un interviu: „Juristul – activist obştesc”, înscris în chenar subţire în pagina întâi, unde se afla, printre alte materiale, statuia maiestoasă a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt din Piaţa centrală a Vasluiului. Alte rubrici în restul de trei pagini: „Din legislaţia muncii”, „O colecţie la îndemâna tuturor- . biblioteca”, „La divorţ”, „O expresie a democraţiei – lărgirea competenţei comisiilor de judecată”, „ Fotocronica” de la locul de muncă al unui jurisconsult, „Negru pe alb”, „Poşta juridică”, „Dicţionar juridic selectiv”, „Un zâmbet pe trei coloane” cu „Şarje colegiale”, „Portrete cu ţepi”, „Gâgă … la judecătorie”, „Ziceri („Puneţi căciula dinainte şi te judecă singur” – proverb românesc). De menţionat: în casetă, în josul paginii patru, citim: „au colaborat Constantin Condrea, Octav Gâdei, Aurica Moisă, Mihai Mihalache, Petronia Pleşoianu, Eugeniu Romano- Safta, Alexandru Vicol,
168

Vasile Zugravu, Georgeta Toma. Coordonator: Ionel Aghinei.” *

Frângurele
Frângurele, revistă de literatură, ştiinţă şi artă, apare la Vaslui în aprilie 1933, imediat după zilele marilor acţiuni muncitoreşti din luna februarie, unul din iniţiatorii scoaterii ei era Valer Mitru, ziarist profund legat de Vaslui şi presa locală. Imitatoare a cunoscutelor „Bilete de papagal”, microrevistă cu apariţie cotidiană şi pe al cărui frontispiciu era scris numele directorului ei Tudor Arghezi, Frîngurelele era de un format liliputan, căreia i-ar fi plăcut să poarte şi zicerea de la „Bilete de papagal”- „un ziar atât de mic n-a mai apărut niciodată, nici la furnici” – ea întinzându-se pe „cât a opta parte dintr-un ziar obişnuit”, dar împrumutase numele din subsolul de pagină al unei vechi reviste „Lamura”, după cum tot atât de bine s-ar fi putut să fi fost de inspiraţie directă pentru că în ţară apăreau multe reviste cu un astfel de nume (Frîngurele fiind şi revista de la Şcoala normală „Alexandru Vlahuţă” din Şendriceni – Dorohoi n.n.). Cu împrumut şi imitaţie, Frîngurele apărea la Vaslui, culeasă, literă cu literă, într-un ungher al unui mic atelier, unde migălea la ea zeiţarul Gheorghe Grigoraş, „tăcut, modest şi inimos, încă de pe atunci un militant al partidului clasei muncitoare”, cum îl caracteriza Valer Mitru, care se mândrea şi pentru că:

169

„puricele lor de ziar se bucura de simpatii şi succese”… Într-un articolaş, „De ziua cărţii” se susţinea o iniţiativă a fostei „Societăţi a Scriitorilor Români: de a iniţia „o zi a cărţii”… măcar o dată pe an. Constantin Barcaroiu, un poet proletar, colaborator al ziarului, îşi nota gânduri de „Primăvară 1933” „La miezul nopţii” era o tălmăcire pentru Frîngurele din poemele marelui Tagore. Sub pseudonimul Dan Făgăraş, profesorul vasluian dr. Constantin Cihodaru dădea la iveală sonetul „Aşteptare”: „Cu turnul ros de-a vremurilor cocleală / Şi mucegai pe ziduri crenelate / În mine doarmeascunsă o cetate,/ Fantomă albă-n zori ca de sâneală / Dar zâna din poveştile uitate / Aşteaptă-n somn cununa de beteală /Şi armura-i grea medievală / Un Făt-Frumos cu plete inelate / Lumina doarme, totul fără vise…/ Feciori de regi în strălucite zale, / În Valea Plângerii – înghit abise, / Privirea-mi cade silnic peste vale…/ În van aştept cu porţile deschise / Iubirea rătăcită pe-altă cale…” Scria frumos viitorul decan al Facultăţii de istorie de la Universitatea din Iaşii anilor ʹ70… *

Gazeta de la Bârlad
Gazeta de la Bârlad este menţionată de ziarul Românul din 17 august 1873, p.721, la rubrica « Ziarele ale căror date nu ni le aducem aminte »,
170

casetă care urmează alteia intitulată « Ziare române care au apărut în Dacia de la 1825 şi până azi », în care este citat şi ziarul „Semănătorul » de la Bârlad. *

Gaudeamus

Gaudeamus, revistă literar ştiinţifică a Liceului teoretic „Emil Racoviţă” Vaslui, 1997, ajunsă la al 7-lea număr, cu un colectiv de redacţie format din elevii claselor a IX-XII, sub conducerea profesorilor Mazilu Adriana, Elena Alexandrescu,
171

Magdalena Năstase, Claudia Nourescu, Mihaela Toşu, Butnaru Ghenuţă, Alina Lupu. Grafica revistei realizată de prof. Maria Ciobanu, Iacob Mariana, studentă la arhitectură, fostă elevă a liceului, şi doamnele:Ţăranu Mădălina, Volocaru Elena, Hăulică Elena, Bogos Mariana, Mihai Ana Maria. Tehnoredactarea computerizată: prof. Pântea Anton, ing. Doroftei Cristian şi elevii clasei a IX-a profil informatică. Tipărită la S.C. „Odeon” S.R.L, strada Andrei Mureşanu nr.22. Este un număr omagial consacrat sărbătoririi a XX ani de la înfiinţarea liceului. În cuvântul aniversar, prof. Ciobanu Gheorghe, directorul liceului, jalonează istoricul şcolii. La 15 septembrie 1977, pentru pregătirea forţei de muncă la Combinatul de fire sintetice (CFS) Vaslui, ia fiinţă Liceul de chimie industrială nr.4 – precursorul Liceului „Emil Racoviţă” de astăzi. Prima directoare a liceului a fost doamna Angheluţă Ana, căreia i s-au alăturat ca fondatori profesorii: Cristea Gabriela, Petre Gheorghe, Cârjă Ovidiu, Ghelbene Constantin, Diaconu Petru, Găgeanu Ştefan, Ciobanu Gheorghe, Panaite Gheorghe, Apostolache Dumitru, Bahrim Vasile, Mazilu Adriana, Condrea Elena. Insistând asupra perioadei 1977-1980, directorul liceului evidenţiază sprijinul material important primit din partea întreprinderii
172

patronatoare – CFS Vaslui şi-i reproşează, împrejurările că, deşi au existat fonduri, nu s-a realizat o dotare suficientă unui liceu în ce priveşte internatul, atelierele, cantina etc.

Liceul „Emil Racoviţă”

Totuşi – spune prefaţatorul - în perioada 19771990 s-au pus bazele laboratoarelor de fizică, chimie şi biologie, pregătirii temeinice a elevilor, succese care sunt legate de activitatea bună a profesorilor Cristea Gabriela, Ghelbene Constantin, Savencu Cristian, Pântea Anton şi Camelia etc. Sunt evidenţiate numele elevilor care, în această perioadă, au participat, cu bune rezultate la olimpiadele şcolare, concursurile pe meserii, sesiuni de referate şi comunicări ştiinţifice, simpozioane judeţene şi naţionale, adunând medalii şi menţiuni la fazele naţionale ale olimpiadelor şcolare: Ciuruc Alina, Axinte Cornelius, Leuştean Anişoara, Olaru
173

Anca, Istrate Anca, Momaiţ Benone, Grosu Gina, Cozma Mihaela, Bahrim Dragoş, Budacea Ecaterina, Novac Leopoldina, Filipescu Ramona etc. Etapa de după 1990 în evoluţia liceului, marcată de evenimentele din decembrie 1989, este just subliniată de prof. Gheorghe Ciobanu care consideră că „direcţiunea din acea perioadă a făcut „o mişcare bună”, schimbând profilul liceului în liceu teoretic şi dându-i apoi numele lui Emil Racoviţă, savant român născut pe meleaguri vasluiene.” Deşi, pentru o bună parte dintre elevi „a dispărut „motivaţia învăţăturii” – sperăm trecător – mulţi elevi continuă seria succeselor profesionale – şcoala dispunând „de un corp didactic foarte bine pregătit”. Sărbătoarea liceului –XX de ani – fiind o mare chemare şi pentru generaţiile viitoare. Un scurt cuvânt despre Gaudeamus şi începuturile sale alături de discursul citat ar fi fost o întregire a realizărilor – revista şcolii făcând parte din ceea ce este liceul „Emil Racoviţă” la Vaslui. Am reţinut, totuşi, titluri de proză (O stea, Clipe, Adolescenţă, Au trecut 20, Corabia cunoaşterii, A fost un vis) şi versuri (Pedeapsa, Cuvintele mele, Către origini, Amintiri etc.) care arată talentele… Partea ştiinţifică a publicaţiei - la înălţime şi ea. Întregită de: glume, „Cititori în astre”, rubrici ca „Ştiaţi că…?, „Test de …fiinţare”, „Epigrame” etc. Meritorie şi grafica paginilor. Dar iată ”O stea” cu grafica sa:
174

O STEA
...Timpul se scurge... Nimic nu-l poate opri... Fluiditatea sa va şterge amintiri, aşa cum ştergi praful de pe un album vechi... Sunt liceană! O lume diferită, nouă, bizară! Alerg să ajung la steaua mea... Va fi ea norocoasă?: Îmi va lumina drumul prin viaţă? Unde-mi este învăţătoarea? Unde-mi sunt profesorii din gimnaziu? Totul mi-e străin... Oameni noi, gânduri noi, zâmbete noi... Unde-mi sunt colegii cu care am crescut? Fiecare a ales o stea... Mai mult sau mai puţin strălucitoare... Eu te-am ales pe tine, Liceu drag! Să mă ajuţi, să cresc frumos şi drept! Sămi porţi primii paşi pe coridoarele tale şi să mănveţi să cânt ʺGaudeamus igiturʺ! E ziua ta, Liceul meu! Mulţi ani fericiţi şi, nu uita. Te-am ales pentru că eşti Adolescent!!!

DE CE
175

De ce m-aş chinui acum S-ajung la tine, Doamne, Când, de fapt, cu tine Mă voi întâlni După ultimul ceas Ce n-a bătut Dinspre noaptea În care te-am uitat. Mihaela Coman CĂTRE ORIGINI De câte ori plouă trist mă furişez în oglindă şi ajung pe o potecă pietruită cu vise... De o parte şi de alta a ei cresc amintiri trunchiate de uitare păgână. Iar eu alerg şi alerg către începutul cel dintâi către punctul mort în care se naşte viaţa ... De la un timp, în lături, amintirile devin tot mai vagi, până când mă înconjoară o culoare albă impertinent de strălucitoare
176

Şi ochii mă dor atunci şi timpanele-mi vibrează Ca un scâncet de copil. Alina Dimofte XII D Filologie

Şi câteva epigrame de Anca Topliceanu şi Lungu Teodora: Unui şcolar la ora de fizică Ies, şcolarul cel cu plete Scos la tablă să-l asculte Despre ultra-violete… Dă răspunsuri „ultra-scurte!” Unui întors din concediu Am plecat convinşi la mare, Tot aşa, ca şi-n alţi ani, Să ne-ntoarcem arşi de soare Şi-am venit pârliţi de… bani Nu întâmplător, redacţia încheie numărul 7 al revistei cu publicarea rezultatelor obţinute de Liceul teoretic „Emil Racoviţă”: 75 premii faza judeţeană; 102 menţiuni faza judeţeană; 23 premii faza naţională; 35 menţiuni faza naţională.
177

*

Gazeta de Est, săptămânal independent, apare la Vaslui la 11 februarie 1990, când la Iaşi se puneau bazele „Fundaţiei culturale «Ştefan cel Mare»” Se tipărea la Tipografia din Vaslui, în 8 pagini. Din colegiul de redacţie făceau parte: Paul Munteanu, Dan Răvaru, Ion Iancu Lefter, Ion Enache, C. Bichineţ, Ion Parfene, Paul Olaru, Gabriel Anicolaesei iar mai târziu (30 martie) mai nuanţat: redactor şef Paul Munteanu, redactor şef adjunct Corneliu Bichineţ; secretar general de redacţie şi traduceri Gabi Anicolaesei; secretar de redacţie şi tehnoredactor Ioan Parfene, redactor grafică şi ilustraţie Paul Olaru; foto-redactor Paul Agarici. Redactori colaboratori: Nicolae Anton, Livia Iamandi, Serghei Coloşenco, Ion Gh. Pricop, Mihai Sultana Vicol, Anton Adămuţ, Gheorghe Dorobăţ, Georgică Alexandrache, Grigore Găneţ, Dan Barbu, Leonard Ciureanu, Constantin Biţă, Vasile Emandache. Redacţia şi administraţia, Vaslui, Palatul administrativ str. Ştefan cel Mare nr.78-80.
178

Gazeta se considera „săptămânal independent, cetăţenesc şi cultural” şi-şi propunea „să contribuie la învăţarea democraţiei şi împlinirea sufletească a cititorilor” săi, cărora le deschidea paginile şi-i invita să-i scrie „indiferent din ce partid fac parte sau nu fac parte”, solicitând să colaboreze „oricine se simte român, indiferent dacă locuieşte în ţară sau în afara hotarelor sale”. În numărul 3 al săptămânalului citim în pagina unu Pomelnicul lui Ştefan cel Mare şi al Neamului său: Ştefan Voievod; Bogdan – Voievod, părinte; Oltea, mamă; Ioachim, Bogdan-Vlad, Christea, Sorea, Maria, surori; Maruşca, Evdochia de la Kiev, Maria de la Mangop, soţii; Maria, fiica lui Radu Vodă, Maria Rareş, Alexandru, Ilieş, Petru – fii; Ioan, Petru Rareş – fraţi; Olena, Cneajna, Maria Cneajna, fiice -, iar în pagina a treia vestea: „A murit poetul Ion Iancu Lefter, cu fotografie şi ultima sa poezie: Speranţă albă, scrisă la 1 martie 1990 la Vaslui. Scriind despre „Trecutul şi prezentul în piatră şi bronz”, Şt. Miron, în „Vremea nouă” (18 iunie 1968) vorbea că oraşul (Vaslui)” va primi monumentul închinat lui Ştefan cel Mare: grupul statuar, executat în piatră de către un colectiv de artişti plastici format din I. Bârleanu, artist emerit, V. Florea şi V. Condurache, îl va înfăţişa pe Ştefan cel Mare, având jos, la picioarele sale, răzeşii cu prizonierii din oştirile cotropitoare”. Redăm mai jos portretul şi ultima poezie a poetului Ion Iancu Lefter mort într-un accident de
179

circulaţie. În viaţă fiind, îi spunea lui Dan Barbu: „Bătrâne, mi-ai spus într-o zi, nu mai fi trist, noi, poeţii suntem o lacrimă întâmplată pe taraba din mijlocul pieţii.” SPERANŢĂ ALBĂ Dar va veni şi această primăvară alăturea de zeii din Olimp. cu vânt albastru, păsări şi cu ploi, să ne-nvelească-n frunze pe amândoi. Tu, tot femeia mea vei fi, într-una, o moliciune crudă, de omăt, şi coapsele îţi vor vibra ca struna de balalaică, şi-o să mă îmbăt. De urma lor exotică, departe, de frământările acestui timp Pe unde nu e vrajă şi nici moarte alăturea de zeii din Olimp. Femeie, prinde-mi cu nădejde palma. şi pune-n traistă vin şi mămăligă, pe buze-mi tremură sudalma şi caii mă aşteaptă la cotigă. Vaslui — 1 martie 199o
180

Preotul Ion Olaru închină un articol eroilor revoluţiei din decembrie 1989 intitulat: „Să nu-i uităm – acum şi niciodată”, iar Mihai Sultana Vicol ia un interviu regizorului de teatru Bogdan Ulmu pe care îl publică: „Îmblânzirea frumuseţii”, discuţie cu tentă filozofică, iniţiatorul fiind expediat, pentru clarificări profunde, către Liiceanu, Cioran, Petre Ţuţea sau părintele Galeriu… Mai semnează: Paul Munteanu, Ion Enache, Corneliu Bichineţ, Constantin Biţă, Grigore Ganeţ, Aurelia Voineag, Nicolae Anton, Gheorghe Dorobăţ, Ioan Parfeni, Ion Petrache, Leon Cucoş, Bogdan Ulmu, Serghei Coloşenco în rubrici diverse: Turism, Suflet moldovenesc, Curiozităţi, Mărţişoare politice, Rebus, Roşu şi alb etc. Scriu şi publică poezie: Ion Iancu Lefter, Titi Gheorghiu, N. Ghighi, Ion Enache, Leonard Ciureanu, Dan Barbu, C. Alexandrache ş.a. Continuă a se publica serialul istorico-socioliterar „Din documentele Basarabiei şi Bucovinei” – util culturii tineretului şi prilej de aducere aminte a faptelor pentru mai vârstnici… Independentă politic, Gazeta de Est muşcă necruţător – şi bine face – în titlurile: “În atenţia dlui Petre Roman” – care într-o seamă de decizii naţionaleconomice n-a consultat pe cineva şi a gafat iremediabil”; „Falsul mit LENIN” – care şi-a devorat copiii revoluţiei şi tovarăşii de ideal – colaboratorii; „Ţăranii vai de ei, cu pensii de 3 lei!” – Parcă în 2004 nu ar fi tot la fel!; „Domnul Brucan şi moldovenii” –
181

cărora le-a „urat”: să fie sănătoşi; „Arde-l pe ţăran cu cota, dă-i pământ şi ia-i recolta” – un model de folclor p.c.r. descoperit de Dan Tutova, dar o realitate crudă a satelor şi în anul 2004, dacă nu şi mult timp după…; „Peştele mare îl înghite pe cel mic” – o constatare a lui Vasile Emandache care duce la concluzia, valabilă şi astăzi, că satul moldovenesc a ajuns în agonie, oamenii din satele noastre, mai toţi, au ajuns la vârsta bunicilor – mereu neajutoraţi şi strâmtoraţi în nevoi. O „Poştă a redacţiei” bogată şi cu respect coordonată. Ilustraţia bine realizată şi explicită. De la numărul 7/30 martie 1990 Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi n-a mai primit săptămânalul de la Vaslui.
*

Gazeta Poporului, Foae de propagandă a partidului poporului, - Secţia Vaslui, cu sediul la

182

Clubul Partidului Poporului din Vaslui, apare la 1 iunie 1924. Foaia cu numărul 2, din 15 iunie 1924, cuprindea în prima pagină, în locul editorialului, reportajul de la „Grandioasa întrunire a Partidului Poporului în Capitala Ţării, în ziua de 3 iunie”, când, „cei peste 50.000 de ţărani, adunaţi în parcul Carol, au dovedit că singurul partid politic în stare să ia din nou conducerea ţării şi să aducă o îndreptare relelor pricinuite de guvernarea liberală este Partidul Poporului”. Având fotografia generalului Averescu, sub frontispiciu, pe care se citeau cuvintele: „Muncă, cinste, legalitate”, ziarul insista asupra felului „Cum s-a desfăşurat adunarea”, „Sosirea dlui General Averescu şi Deschiderea întrunirii”, în prezenţa şi a dlor Grigore Trancu – Iaşi, Octavian Goga, prezent în numele Ardealului şi Banatului, Teodor Neaga, în numele Basarabiei, Dori Popovici în numele Bucovinei”… La manifestare au luat parte şi delegaţiile judeţene din întreaga ţară, delegaţia judeţului Vaslui fiind formată din: General Răşcanu şi Marcel Bastaki, preşedintele şi vicepreşedintele organizaţiei Vaslui, colonelul Hotnog, dr. Callin, C. Tânjală, Emilian Popoescu, M. Condrea, Iancu Petruşanu, Iancu Gheorghiu, A. Tischerescu, căpt. Gheorghe Pădure, V. Tulbure, A. Răşcanu, M. Duca etc., etc. Întrunirea s-a terminat prin adoptarea şi trimiterea unei Moţiuni de respect Tronului şi
183

Suveranului, după care a urmat defilarea delegaţiilor celor 72 judeţe ale României Mari, prin faţa Generalului, în apropiere de Parcul Carol. Gazeta apărea în două pagini, format 32/48 cm., Comitetul judeţean spunea că este hotărât, ca începând de la 1 iunie 1924, foaia să apară cu regularitate, la începutul fiecărei luni. Promitea că numărul următor urma să apară la 1 iulie, dar s-a tipărit deabia la 15 august când, în prima pagină, se publica o circulară de la Organizaţia Centrală trimisă în copie tuturor comitetelor judeţene, semnată de General, care aprecia participarea de la 3 iunie la întrunirea de la Bucureşti. În gazetă mai erau articole care se refereau la „Partidul Poporului” şi evoluţia sa la Vaslui, Hramul bisericii de la Dobrovăţ şi ce au făcut în ziua respectivă, acolo, averescanii şi liberalii, articole despre alegerile de la Camera de Comerţ şi Casa de Credit locală, informaţii de „Ultimă oră”. * Alexandru Averescu s-a născut în 1859 la Ismail, în Basarabia. A fost sărac, fără nume, fără privilegiul vreunei protecţii ilustre, îl caracterizează Petre Gheaţă în „Istoria unui deceniu”, 1930-1940. „El a pornit din anonimat şi s-a desprins, încet, cu nenumărate greutăţi, urcând pieptiş panta către culmea ierarhiei sociale, sprijinit efectiv în toiagul însuşirilor şi meritelor lui excepţionale.” Şi-a făcut studiile în Italia şi Germania, dar şi în România. A participat în campaniile din 1877-1878. A devenit
184

general şi în 1907 ministru de război. În anii 19161918 a comandat corpul de armată care a câştigat în iulie 1917 bătălia de la Mărăşeşti. În 1918, în calitate de prim-ministru, a discutat condiţiile de pace cu Germania. În anii 1919-1920 a fost omul cu cea mai largă popularitate din România. În anul 1930 a fost numit mareşal, baston pe care l-a primit şi generalul Presan – ceea ce l-a nemulţumit pe gloriosul Comandant. Deşi a avut acţiuni de frondă faţă de nedreptatea provocată lui de Suveran, a închis ochii cu gradul de consilier regal al acestuia…
*

Ghidul comercial turistic al judeţului Vaslui
Ghidul comercial turistic al judeţului Vaslui, editat de I.S. Reclama comercială şi îngrijit de Direcţia comercială a judeţului Vaslui, apare la începutul anului 1982.. Lucrarea se înfăţişa ca o plachetă, realizată în condiţii grafice bune şi s-a dovedit a fi deosebit de utilă vizitatorilor.
*

185

Glasul învăţătorului, foaie locală pentru preocupări strict didactice, a învăţătorilor din judeţul Vaslui, apare bilunar, sub conducerea unui comitet, începând cu numărul 1 din 7 mai 1933, redacţia şi administraţia – Şcoala din Moara Grecilor Vaslui; Tipografia Onceanu Vaslui; format 24/32 cm., în 4 , 6 sau 8 pagini. Evidenţiind iniţiativa preoţilor care, cu grele sacrificii, au totuşi foaia lor, redacţia – prin ceea ce scria P. Ciocan, învăţător la Moara Grecilor – rămânea convinsă că şi un organ de publicitate al învăţătorilor „ar fi unicul mijloc ideal pentru înălţarea şcoalei primare locale, prin discutarea, experimentarea şi comentarea pe larg a tuturor problemelor de învăţământ, specifice regiunii şi localităţilor noastre, şi nu va exista coleg din cuprinsul judeţului care să refuze acestei spontane iniţiative,sprijinul lor moral şi material.” În „Apel către întreg corpul didactic primar din oraşul şi judeţul Vaslui”, redacţia, susţinând că nu numai revista „Asociaţiei Generale”, ci chiar şi foaia locală poate discuta şi găsi soluţii pentru problemele şcolii.„Nu există problemă arzătoare la ordinea zilei,
186

experienţe făcute în vreun colţ de ţară, pe care colegii altor judeţe să nu le discute şi comenteze pe larg în revistele sau foile ce le au. Urmăriţi-le cu atenţie binevoitoare, interesul crescând, setea şi pasiunea cu care ei cercetează şi studiază, toate inovaţiile „Ştiinţei Educaţiei” – şi spuneţi dumneavoastră, dacă există un alt mijloc mai propriu de întrecere şi valorificare pe regiuni sau localităţi mai adecvat intereselor noastre decât acesta (?)”… Se publicau articole cu titlurile: „Cultură şi civilizaţie”; „Ştiinţele auxiliare ale istoriei”; „Psihanaliza”; „Cultul morţilor” dar şi materiale din activitatea unor cercuri culturale (Dobrovăţ), despre Cercul regional Codăeşti, despre Asociaţia învăţătorilor ca unitate de solidaritate, pricepere şi activitate profesională, Constatări de la cercurile culturale din oraş, Ecouri la apariţia revistei, informaţii şi reflecţii asupra cercurilor culturale, a activităţii învăţătoreşti, a corespondenţilor publicaţiei. Glasul învăţătorului era preocupată nu numai de probleme strict didactice şi ştiinţifice, ci se punea şi în slujba oricăror iniţiative cu caracter revendicativ ale corpului didactic primar. Avea şi o poştă a redacţiei. Semnau în revistă: P. Ciocan, C. Popa, Vasile Gurguţă, prof. Cocoş A. Barbu, Gh. Vierescu, Vasile Lupu, Ştefan şi P. Ghiga, D. Savastru, Mihai Hurdubaie, C. Stejar, V. Acameniţoaiei, Vasile Didilescu, C. Pădure, Ion Pancu.
187

Se publicau şi recenzii la unele lucrări specifice realizate de Stanciu Stoian (Localismul educativ), Izabela Sadoveanu (Educaţia nouă) ş.a. Mulţi dintre învăţători, dar şi cititorii de rând, n-au putut afla cine făcea parte din comitetul de redacţie, fapt care a dăunat şi conţinutului materialelor publicate, a tematicii şi formelor gazetăreşti de prezentare. *

Glasul Nostru, foaie culturală cu informaţii şi îndrumări pentru popor, apare de două ori pe lună, sub conducerea Societăţii Culturale „Iuliu A. Zanne” din Băseşti (azi Viişoara), judeţul Fălciu, astăzi Vaslui. La 15 octombrie 1931 foaia apărea în două pagini, format 32/47 cm. şi se tipărea la Bârlad, la Tipografia lui N. Peiu. Director al publicaţiei era învăţătorul Gheorghe Arteni. Din cuvânt „Către cititori”, semnat de Ioan V. Balan, preşedintele societăţii, aflăm că publicaţia îşi propunea să combată diferitele „boli şi viţii”, să popularizeze „datini strămoşeşti, portul şi limba să fie păstrate cu sfinţenie”, sfătuindu-i pe agricultori „cum să-şi muncească pământul mai bine”, cum să-şi
188

îngrijească vitele, despre folosul ce le aduc viermii de mătase, albinele, pomii roditori şi viţa de vie. Se mai sublinia că societatea avea un „caracter absolut cultural” şi se anunţa că „are şi o bibliotecă de unde oricine – în schimbul unei mici cotizaţii lunare, poate să-şi adape sufletul din izvoarele nesecate ale cărţilor.” Adresându-se gospodarilor satelor, învăţătorul Gheorghe Arterni credea că, astăzi, „a te îngriji numai de nevoile tale personale, a vedea numai până-n marginea intereselor ce le ai, e prea târziu” şi vroia „o viaţă mai înaltă, mai largă, mai frumoasă”. Vorbindu-le agricultorilor, Ghiţă Plugaru (probabil un pseudonim) îi sfătuia să are şi să-şi însămânţeze pământul că, îi spusese lui G. Tutoveanu, prefectul de Tutova şi poetul, că la moşia lui Ivanciu, mare proprietar local, care cumpără gunoiul şi îşi îngraşă ogorul cu el, „grâul dsale a dat 150 de fire la un spic”, iar în Egipt sunt şesuri în care grâul dă şi „câte 300 fire la un spic.” Revista informa în primul său număr că poetul George Tutoveanu primise titlul de preşedinte de onoare al societăţii „Iuliu A. Zanne”, societate înfiinţată în ziua de 21 noiembrie 1929, când s-au pus bazele ei, prin întocmirea
189

actului constitutiv şi primele sale statute de funcţionare, acte de mare valoare. * Iuliu A. Zanne * Ea era înfiinţată cu aprobarea Casei şcoalelor cu ordinul nr.35478/1931, iar iniţiatorii constituirii erau tinerii Gh. I. Micu, Ion C. Vlasie, Vasile Necula, Nicolae Mihai, Vasile Bocan, Gh. Hortopeanu, I. Catană ş.a. „Folcloristul Iuliu A. Zanne era foarte bine cunoscut celor din Băseşti şi împrejurimi”, se spune în numerele 4-5 ale foii Glasul Nostru care, începând cu numărul 2 apărea în 4 pagini. Iuliu A. Zanne (1855-1924), între anii 1895-1903 a tipărit „Proverbele românilor”, în zece volume, realizând cea mai completă operă de paremiologie românească – o culegere care reproduce manuscrisul lui I. Golescu „Pilde, povăţuri şi cuvinte adevărate şi poveşti”, proverbele şi zicătorile din „Povestea vorbei” de Anton Pann, dar şi un foarte bogat material adunat şi clasificat de autor, inclusiv de la Băseşti – unde a trăit mulţi ani printre ţărani, ajutându-i în ridicarea lor culturală şi în dezvoltarea economică a gospodăriilor lor. În cinstea lui, grupul de intelectuali din Băseşti şi împrejurimi au creat Societatea culturală „Iuliu A. Zanne” Societatea îşi propunea să adune şi să publice material folcloric local, să dea „spre frământarea
190

minţii diferite probleme, ghicitori şi şarade” pentru care dezlegătorilor li se acordau premii în cărţi. De asemenea, avea ca obiectiv „informarea cititorilor cu ştiri despre lucruri şi fapte de mare importanţă, atât din ţara noastră cât şi din alte ţări.” „Folcloristul Iuliu A. Zanne, se spune în publicaţie (1-25 decembrie 1931), a adunat proverbele tuturor românilor existenţi pe suprafaţa pământului şi i-a trebuit ani întregi de cercetare, ani întregi a întreţinut corespondenţă cu învăţătorii, preoţii şi toţi cărturarii satelor pentru a aduna atâtea proverbe şi zicători româneşti. Vă puteţi închipui câtă muncă, câte nopţi nedormite pentru a aduna şi aşeza proverbele şi zicătorile culese, după alfabet, fiecare numerotat şi cu explicaţiile necesare, şi mai presus de toate, cât de mult a trebuit să citească, ce adânc cunoscător al scrierilor româneşti şi chiar străine, era folcloristul, căci găsim acolo proverbe şi zicători din operele tuturor scriitorilor de seamă din acel timp.” Despre „Cʹconu Janne” – cum îi ziceau ţăranii locului, se scriu şi alte lucruri interesante. El este „omul care era sculat poate mai dimineaţă ca ei”; un „bun prieten al lor”; „un modest şi un filantrop”, care „umbla prin lume cu haina şi pantalonii cârchiţi”, dar care „cel mai mult ghine pentru oamenii satului” l-a făcut. Şoseaua care leagă gara Roşieşti cu satul Băseşti şi satele vecine, „mers prin pădure cale de un ceas”, este opera săvârşită de dânsul când era la Ministerul Lucrărilor Publice, iar la sfinţirea şcolii au
191

venit, acolo, la Băseşti, Spiru Haret, Ionel Brătianu, V. Morţun, iar Zanne, i-a făcut mare surpriză ministrului „ridicând hârtia de pe placarda fixată deasupra uşii de la intrare pe care scria: „Şcoala primară mixtă Spiru C. Haret”. Haret a privit cu lacrimi în ochi surpriza şi, strângând mâna la toţi ţăranii, a intrat în şcoală… Cea mai importantă iniţiativă a Societăţii a fost înfiinţarea revistei Glasul Nostru care i-a valorificat obiectivele programului său, cu aportul colaboratorilor săi, nu numai din Băseşti (Viişoara), ci şi din Dodeşti, Văleni, Viltoteşti şi Tămăşeni, din alte localităţi ale judeţelor Fălciu, Tutova, Vaslui, de la Iaşi şi Piatra Neamţ, Glasul Nostru a devenit o foaie de larg interes, cu rubrici diverse: „Colţul vesel”, „Curiozităţi”, „Sfaturi practice”, „Ştiri şi informaţii”, „Cugetări şi vorbe cu tâlc”, „Cuvinte înţelepte”, „Tablete” (despre George Enescu şi Edison)),”Poşta redacţiei”(foarte generoasă şi aglomerată), „Jocurile foii”, „Ancheta foii”, „Proverbe şi zicători” („Din proverbele românilor”, de Iuliu A. Zanne), „Ghicitori”, „Folklor”, „Reviste şi ziare primite”, „Activitatea cercurilor culturale”,”Cărţi primite”,”Poşta administraţiei” etc. Erau prezenţi în Glasul Nostru colaboratori şi abonaţi din Fălciu, Iaşi, Neamţ, Tutova, de la Giurcani, Voineşti, Murgeni, Şuletea, dar şi de la Priponeşti – dincolo de Bârlad. În ultimul număr din 1931 era anunţată adeziunea la jurnal şi a „domnilor: N. Bălănescu, inspector şcolar, Iaşi, V. Ghiţescu,
192

directorul Liceului de băieţi din Piatra Neamţ, inginer A.O. Kisser – Iaşi, George Tutoveanu, Constantin Gh. Chirica, autorul broşurii „Vremuri triste” din Huşi, Victor Ion Popa, scriitor şi dramaturg, cu alese legături sufleteşti nu numai în Dodeşti – localitatea sa de origine – ci şi cu învăţătorul Nicu Ionescu, despre care profesorul Constantin Parfene a scris pagini frumoase în volumul „Bârladul odinioară şi astăzi, 1984.” Găsim în revistă articole şi nume prestigioase: G. Coşbuc, N. Iorga, Al. Vlahuţă, G. Tutoveanu, Otilia Cazimir, Al. Cazaban, Victor Ion Popa, Theoder Roseu, I. Mihail, Gheorghe Arteni („Scriitorul Virgil Caraivan”), Anton Romila („O figură originală: moş Virgil Caraivan”), I. Cătană („Tovărăşie”), Ioan D. Sandu („Spre progres”), Ioan Chichiţă („Cooperaţia este scăparea”), Micu Delabăseşti („Un uitat – folcloristul Iuliu A. Zanne”) etc. Mai semnau articole: preot Ioan Dănăilă de la Horga, Florin Cherinbak, inginer agronom, Victor Al Glinsky, învăţător („Ce-ţi dorim noi ţie, dulce Românie”), Petre Marinică, Iosif N. Dumitrescu, V. Măgureanu, dr. I. Arteni de la Spitalul Ungheni-Iaşi,
193

Constantin Ene din Bogheni – Fălciu, C. Georgescu – Obreji- ţa, dr. Hrist C. Vlasie (Din nevoile satelor), *
George Tutoveanu

* C.Alexandrache din Constanţa, P. Andreescu de la Iaşi. Cu poezie erau prezenţi: I. Mihail, Gh. V. Butnaru, C.I. Postolache, Gh. N. Jacotă, I. Leandru, Octaian D. Şendrea, Val A. Popa, G. Alexandrache – Coroana, Constanţa, Remus Vernea (Cântece din Ardeal), V.C. Baccuţa (Nătâng), Gh. Filiche ş.a. „De vorbă cu George Tutoveanu”, iunie 1932, îşi intitula G.M. Delabăseşti interviul luat poetului. - Ce părere aveţi despre ziarul nostru? - Scris cu pricepere, cu tragere de inimă şi entuziasm şi cu o înţelegere deplină a nevoilor sufleteşti de astăzi, ale ţărănimii noastre, Glasul Nostru este una din publicaţiile culturale menite să deschidă pârtie pe meleagurile destul de friguroase ale vieţii noastre culturale de astăzi. Acei care scriu această gazetă să se pătrundă de adevărul că noi avem comori sufleteşti de o rară bogăţie şi o limbă foarte puternică şi cu care se pot exprima şi cele mai alese manifestări ale minţii şi inimii noastre şi că nu avem nevoie nici să maimuţărim stări sufleteşti din literatura altor popoare, nici să ologim graiul plin de vigoare şi tinereţă al strămoşilor prin tot felul de neologisme care de care mai pestriţe”…
194

„Comitetul de conducere al acestei foi se compune din domnii: Gheorghe Arteni, preşedinte, învăţător, Văleni-Fălciu; Micu Delabăseşti, redactor şi ziarist; I.V. Balan, învăţător; Gh. Hârtopeanu, agent sanitar, I.N. Cătană, şeful agenţiei P.T.T., Stamate Al. Sandu, plugar”. (ulterior l-am întâlnit ca student), scrie ziarul. Iată ce scria Opinia de la Iaşi în numărul 7505 din 7 mai 1932 despre Glasul Nostru, sub semnătura lui P. Andreescu din Iaşi: …”Inspectoratul şcolar Iaşi ar trebui să aibă în vedere că apariţia şi existenţa acestei foi se datorează unui grup de învăţători, care nu şi-au primit salariile de 4-5 luni şi care depun aici o muncă extraordinară, cu totul dezinteresată şi cu sacrificii, dar cu folos real pentru popor. Apariţia acestei foi culturale într-un mediu sătesc face cel puţin atât, dacă nu mai mult, decât sute şi mii de foi şi reviste erotice şi de aventuri.”

Monumentul eroilor din Creţeştii de sus, judeţul Fălciu, ridicat în memoria celor 800.000 de români căzuţi în marele război din 1916-1919
195

. Într-adevăr, foaia făcea şi educaţie patriotică. La rubrica „Ştiri şi informaţii” (15 octombrie 1931) se afla şi despre „curajosul aviator căpitan Negrescu Ioan, originar din comuna noastră, a reuşit să străbată cu aeroplanul în cursul lunii trecute distanţa Roma – Bucureşti în 5 ore şi 26 minute, clasificânduse primul la această întrecere”; „Smărăndiţa Brăiescu, prima paraşutistă română, a reuşit să-şi dea drumul de la 6.000 metri înălţime, clasându-se întâia în lume dintre femei.” Monumentul – scriu învăţătorii Eugenia şi Marin Benghiul, la 6 mai 1932, s-a înălţat „economisind ban cu ban, şi după şase ani de funcţionare în învăţământ, am făurit Monumentul de mai sus donând suma de 40.000 lei, bani proprii. Monumentul, înalt de 7 metri, are pe soclu un vultur care priveşte în depărtare, iar mai jos, pe corpul edificat, sunt încrustate cu litere de aur 100 de nume de eroi printre care şi al fostului învăţător, căpitan Gr.N. Pavlov, decedat din cauza războiului. Inaugurat şi binecuvântat de Înalt Sanctitatea Sa Patriarhul dr. Miron Cristea la 18 februarie 1928. În foaie s-a scris şi despre vizita lui Spiru Haret la Băseşti, despre mersul la Vutcani, la 28 mai 1933, a eseistului Mihai Ralea, despre cercetările sociologice ale profesorului Dimitrie Gusti la Dodeşti şi Băseşti,
196

despre „Casa obştei” şi „Podul mare”, despre „piatra de fundaţie a „băii comunale”, despre „Cartea de aur” a căminului cultural păstrată de învăţătorul Nicu Ionescu, preluată de alt învăţător – Toma Codreanu, rămasă necompletată după anul 1942. Glasul Nostru era cu ochii şi la vecini. Iată sub titlul „Studenţii la sate” cum era popularizată Asociaţia studenţilor creştini – tutoveni „Al. Vlahuţă” din Bârlad, fotografiaţi în faţa casei parohiale din Şuletea Tutova” cu prilejul serbării de la 3 august 1930, în ziarul nr.20-22 din septembrieoctombrie 1932. Uneori ziarul publica şi gingăşii, ca cea scrisă de Gheorghe Filiche, învăţător în satul Priponeşti, locul copilăriei mele şi pe care, în raport cu severitatea pe care o manifesta faţă de elevii săi, cu mintea de pe atunci, n-aş fi putut crede că omul acesta mai şi iubeşte.

197

Fotografia studenţilor creştini – tutoveni amintită mai sus

Poezia lui intitulată „Vino”,publicată numărul 23-24 noiembrie-decembrie 1932, descoperă altă faţetă sufletească. Iat-o:
„Vin, să ne-alintăm în murmur de izvoare care curg, Şi să ascultăm cum toacă, în deal, talanga în amurg. Vino, să privim deasupra, iar măiastra boltʹalbastră, Şi cum lunʹaruncă raze, printre ramuri spre ferestră

în îi

Vino, iar, de-mi spune taine, cum mi-ai spus de-atâtea ori Când vrăjea tăcerea nopţii, triluri de privighetori, Şi târziu, când înecându-ţi un suspin, spuneai că pleci, Nu fura din gură şoapte, zborul unor lilieci. Vin, când ceru-i numai stele şi-i de flori pământul nins, Să cădem pătrunşi de farmec, tu învinsă, eu învins. Şi cu ochii duşi în noapte, să mai stau pe gânduri dus, Până ce coboarăʹn zare şi luceafăruʹn apus.
198

De-aş putea, ţi-aş da caʹn basme, zările cu a lor afund Ale marilor întinderi şi comorile ce-ascund, Numai ca să stau cu tine, stele de pe cer să-ţi număr, Când zâmbind, te-apleci să-ţi rezemi, capul tău, de al meu umăr.”

Duminica când ne plimbam pe şoseaua principală a Priponeştilor, mai de fiecare dată doamna lui domnul Iorgu Filiche era la pârleaz şi ne răspundea zâmbitoare la salutul nostru cu „sărut mâna!”. Şi mai mult de cât atât!. Altfel, n-ar fi fost mereu alături de ea Gugurel şi Dorica, fii ei. Dorica îmi fusese colegă. Îşi rezemase bine capul învăţătorul, că şi Dorica era frumuşică foc! Mijise între noi o anumită prietenie, dintr-o iarnă de şcoală primară… După trei ani de la apariţie, Micu Delabăseşti, întors din armată, nota în coloanele Glasului Nostru: „Trei ani de apariţie e un succes editorial, mai ales că sunt foarte multe foi la oraş, care după câteva numere de apariţie mor”. Glasul Nostru de la Băseşti, Viişoara, o gazetă învăţătorească, a rezistat ani şi ani…
*

Din „Învăţătorimea vasluiană” nr.4 aprilie 1936, pagina 182: Glasul nostru. Organ de propagandă culturală la sate, anul II, Nr.66, ianuarie 1936. Redacţia şi administraţia, satul Văleni, comuna Băseşti, judeţul Fălciu.

199

Deşi număr vechi, deci inactual, ca evenimente am putea zice perimate, totuşi, pentru că ne vine aşa de rar la redacţie, nu-l putem lăsa nesemnalat şi lipsit chiar de oarecari comentarii. Iniţiativa colegului Arteni, în vremurile acestea când viaţa satelor este cu desăvârşire lipsită de o sănătoasă şi sinceră îndrumare spirituală, când dimpotrivă totul ce aparţine neştiinţei şi naivităţii ţăranului nostru, este speculat şi exploatat de anumiţi netrebnici şi trepăduşi ai diferitelor tabere politice, iniţiativa d-sale, care numără şase ani, este plecată după cât se vede, dintrʹun înalt comandament moral. Şi mai nu se putea altfel pentru cineva care-şi trăieşte viaţa de-a valma cu cei obidiţi de soartă, cu toate necazurile, lipsurile şi mizeriile lor. Dar iniţiativa colegului Arteni, mai înfăţişează şi o nouă lectură pentru cei ce vor s-o cunoască de-a întregul. În vremurile acestea de tristă văduvie a scrisului sincer şi loial închinat satelor, când totul este plătit şi pus în slujba anumitor credinţi şi ideologii politice, ce nu fac altceva decât să tulbure şi să otrăvească viaţa patriarhală, iniţiativa d-sale, susţinută fără nici o subvenţie de la nimeni, luptând cu multe greutăţi şi adversităţi omeneşti, este de mare curaj, aşi putea zice eroică chiar. De aceea noi cari cunoaştem această stare de lucruri şi ştim cât e de greu să duci o atare luptă contra unor moravuri adânc înrădăcinate în atmosfera viciată a timpului, îi urăm colegului, din tot sufletul, ca să aibă parte de
200

cât mai multe aniversări ale acestei publicaţii săteşti, ce cu atâta demnitate şi curaj o conduce. *

Grupa sindicală – şcoală a muncii şi educaţiei socialiste
Grupa sindicală – şcoală a muncii şi educaţiei socialiste, foaie volantă editată de Consiliul judeţean al sindicatelor Vaslui, mai, 1982.
*

Hygea
Hygea, revistă ştiinţifică şi literară, apare la Vaslui în martie 1882, sub redacţia şi cu cheltuiala medicului Ioan Munteanu. În ziarul „Telegraful” nr.2948 din 6 martie 1882 se menţionează: Hygea este titlul unei reviste ştiinţifice şi literare ce apare de două ori pe lună în Vaslui, sub conducerea doctorului I. Munteanu. Îi urăm succesu „doritu”. Ziarul „Românulu” din 14 martie 1882 scrie: „În oraşul Vaslui a apărut o revistă ştiinţifică şi literară destinată pentru educaţiunea poporului şi dedicată bunelor maniere. Revista Hygea apare de două ori pe lună sub direcţiunea dlui dr. Munteanu. Urăm viaţă lungă Hygei şi ajungerea scopului la care tinde”. Acelaşi ziar, la 20 mai 1882, revine: „Hygea, revistă ştiinţifică şi literară din Vaslui, publică în numărul din 25 aprilie: 1.Acţiunea fosfatului de var
201

în vegetaţiune; 2.Aerul atmosferic; 3. Farmaciile rurale; 4.Scabia sau râia; 5.Reţete.”. Se pare că după o activitate de 3 luni Hygea nu mai apare. Ea nu mai este menţionată în presa vremii. * „Se desfiinţează taxa asupra metrilor liniari de la faţadele proprietăţilor din oraşul Vaslui, care a fost încuviinţată după legea maximului”, anunţă Românul din 20 mai 1882.
*

În ultimul număr din 1926 al revistei Răzeşul se publica articolul „Pelagra”, la care redacţia adăuga următoarea notă: „Dl.dr. I. Munteanu, bătrân om politic din Huşi, fost pe vremea lui Dimitrie Sturza, şeful partidului Naţional-Liberal din judeţul Fălciu, găseşte timp şi dispoziţie la adânci bătrâneţe să se ocupe încă de chestiuni la ordinea zilei pentru sănătatea populaţiei noastre rurale. Bătrânul nostru colaborator a tipărit în 1910 o serioasă lucrare de legislaţie comparată, intitulată „Votul obştesc”. Nota e un însemn al respectului pe care directorul revistei – Virgil Caraivan – îl purta şi păstra mai vârstnicilor în timp ce alte publicaţii de la Huşi, e drept politice, , maifestau dispreţ, în paginile lor, faţă de dr.I. Munteanu.
*

202

Horticultura, foaie volantă editată de Întreprinderea de legume-fructe Vaslui, 1976, apare cu prilejul zilei de 23 August şi îşi deschide cele 4 pagini cu editorialul „Realizările de până acum – imbold în munca viitoare”, semnat de ing. Mihai Popescu, directorul I.L.F. Articole pe tema cultivării, întreţinerii, a valorificării şi conservării materiilor prime dar şi a produselor horticole semnează şi alţi specialişti: Mihai Ciobanu, director adjunct, Aurel Eftimie, inginer şef, ing. Ioan Iurcu, Ştefan Ciulei dar şi alte nume: C. Cazacu, C. Prisecaru, Ion Munteanu, N. Hristudor. Apar şi altfel de semnături: M.C., D.H.,C.D., dar şi foto-ilustrate de la munca în solarii, sortarea cartofilor, spaţii de desfacere a legumelor şi fructelor etc. Un subsol de pagină este ocupat cu „Satiră şi umor” care încorporează şi un foileton „Omul meu a urcat soarele pe coştereaţă”, caricaturi referitoare la dezordinea dintr-un magazin „Aprozar”, întârzieri nejustificate la serviciu, epigrame.
*

203

Huşana
Huşana, foaie volantă editată de Comitetul de partid şi comitetul sindicatului de la Întreprinderea „Huşana”, februarie 1981.
*

În spiritul legii, foaie volantă editată de miliţia judeţului Vaslui cu prilejul „Zilei Miliţiei” la jumătatea lunii iunie 1976, cu un editorial consacrat zilei, semnat de lt.col. Gh. Petrescu, şeful miliţiei judeţului Vaslui. Cuprindea articole semnate de specialiştii instituţiei: „Agentul de circulaţie – prietenul conducătorilor auto” de maior Gh. Strătică, „Buletinul de identitate” de lt.col. Mihai Ungureanu, „Ocrotirea patrimoniului cultural” de lt.maj Gh. Coarnă, „De veghe la respectarea legalităţii” de maior Petru Petrea, despre „Şoferii de duminică „ de cpt. Gh. Uliuliuc. Mai existau în paginile foii: „24 de ore lângă telefonul 12593…” – însemnări de V. Văsâi; „Din rondurile unor miliţieni bârlădeni” de V. Vasilescu, „Ştiri juridice”, un reportaj adresat copiilor semnat de lt. V. Balan, „Satiră şi umor” cu semnătura V.V.
*
204

Înainte
Înainte, ziar independent, apare la 1 ianuarie 1935, sub conducerea unui comitet, cu redacţia şi administraţia în comuna Tutova. În articolul program semnat de învăţătorul P. Strat-Delatutova, este relevat „valul ignoranţei care pluteşte ca un duh rău asupra satelor” şi se propune ca remediu intervenţia învăţătorului căruia „i se incumbă, mai mult ca oricui, vindecarea acestor lacune, trezirea conştiinţei naţionale, descătuşarea, purificarea sufletului, alungarea valului întunericului şi scoaterea din mocirla în care zac înglodaţi până-n gât ţăranii noştri.” Ziarul se angaja să lupte pe două fronturi: îmbunătăţirea retribuţiei muncii şi ridicarea ţărănimii din mizerie şi ignoranţă căci „ pentru revendicarea drepturilor noastre sfinte, uzurpate de către conducătorii perindaţi la cârma ţării şi pentru tovarăşul ce sfredeleşte pământul în dogoarea soarelui din zori până-n seară – am scos acest ziar.” De altfel, în articolul „De vorbă cu cititorii”, din primul număr, redacţia zice: „Nu urmărim scopuri personale, nu urmărim pricopsirea noastră, nu suntem mânaţi nici de ambiţiunea de a ne vedea numele scris la tipar, ci pur şi simplu, ne punem în slujba poporului, contribuind, bineînţeles, după puterile noastre, la alungarea întunericului ce predomină satele noastre, totodată luptând pentru apărarea cauzei învăţătoreşti. Nu suntem

205

subvenţionaţi de nimeni, nu suntem în slujba nici unui partid politic, nu facem politică.” Consecvent scopurilor propuse, ziarul publică informaţii despre neplata salariilor, situaţia materială a învăţătorilor, face campanie ţărănească în cele patru pagini dezvăluind tabloul vieţii lor grele. În articolul „Plebea” din 15 martie 1935 notează: …”în o ţară românească încă mai există clasa de jos a plebei. Unii îmi vor da dreptate, alţii vor riposta poate. Atunci să poftească acei ce nu cred… să vadă cum mor cu zile ţăranii şi copii lor din lipsă de asistenţă medicală la sate. Să vadă cum îşi vând ţăranii bucatele agonisite cu atâta trudă pe preţuri derizorii şi cum ţărănimea vinde găina din gura copiilor – cu un pol, întorcându-se acasă, doar cu trei prafuri de chinină. Să vadă şi să ştie că din munca lui sfântă, din sudoarea ţăranului obidit îşi îmbuibă toţi pântecul cu osânză, toţi trăind de pe spinarea lui încovoiată de mizerii şi nevoi.” Venind în sprijinul ridicării culturale a ţăranilor, ziarul publică beletristică, mai ales de factură populară, snoave şi anecdote, poezie populară, poveşti din viaţa satului (Sorcova – după Delavrancea), republică poveşti şi povestiri (O călătorie de la Bucureşti la Iaşi înainte de 1848, de I. Ghica; Prostia omenească şi Moş Ion Roată şi Unirea, de Ion Creangă, La hanul lui Mânjoală, de I.L. Caragiale), sunt reproduse poezii de Mihai Eminescu (Adio, 15 iulie 1935), colaborări ale lui G. Tutoveanu (sonetul
206

Mărire vouă – la 15 aprilie 1935), unde-s citate virtuţile ostăşeşti ale ţărănimii: „Şi v-au căzut din cer, la Mărăşeşti, Cununi de foc pe-armură şi pe căşti, Şi-adânci puteri să-ncepeţi viaţă nouă.” Simpatia lui George Tutoveanu pentru activitatea celor de la ziarul Înainte şi pentru cititorii cărora le era destinată foaia rezultă şi din scrisoarea adresată de poet lui P. Strat Delatutova care însoţea poezia referitoare la luptele de la Mărăşeşti: „Am primit scrisoarea dumneavoastră şi-mi fac o neţărmurită plăcere trimiţându-vă aceste câteva rânduri pentru ziarul Înainte!; şi-o strângere de mână.” Într-un alt mesaj, venit de la comuna Tălpigi se spune cu aceeaşi simpatie şi vorbe de încurajare: „În revărsatul zorilor, a unui nou an (1935) gândul unui mănunchi de dascăli inimoşi şi altruişti… se îmbină pentru o operă comună, modestă, dar intensă… Vă urez ÎNAINTE!” „În lupta cu asperităţile vremii, ziarul cade, suprimat de acestea” încheie profesorul Constantin Parfene în documentarul său din Vremea nouă, Vaslui, nr.214/1968. Învăţătorii de la Înainte au desfăşurat o activitate cu o înaltă semnificaţie cetăţenească…
*

În anul 1968, după 33 de ani de la data când la Tutova activau învăţătorii de la ziarul independent Înainte, în presa vremii scria cu majuscule şi un P.
207

Strat Delatutova, corespondent, la rubrica „Poşta cititorilor” din Vremea nouă , 22 octombrie. Să fi fost oare, una şi aceeaşi persoană cu P. Strat Delatutova, editorialistul ziarului Înainte? În perioada 1954-1958 când eram redactor şi apoi şef al secţiei culturale de la ziarul Steagul roşu din Bârlad, am mers des la Tutova. Am participat la multe spectacole culturale pregătite de învăţătorul Aristide Petcu, iar doamna sa, Elena Petcu, mi-a fost gazdă primitoare la biblioteca comunală Tutova. Să fi fost prin preajmă şi învăţătorul P. Strat Delatutova?
*

Îndrumar juridic pentru automobilişti
Îndrumar juridic pentru automobilişti se intitula o nouă şi utilă lucrare oferită de Filiala A.C.R. a judeţului Vaslui la începutul anului 1982.

Informatorul Teatrului cinematografic „CAROL” – Bârlad direcţiunea Iancu Braunştein,
208

apare bilunar şi cu ocazia marilor premiere, începând de la 30 ianuarie 1931, fiind o tribună de popularizare a filmului sonor, apărut mai întâi în America, iar „începând cu anul în curs” el „şi-a întins dominaţia şi asupra Europei”: în Franţa, Anglia, Germania, Danemarca – unde a găsit „un public entuziast.” Publicaţia vestea că „începând cu acest număr informăm şi vom informa pe clienţii noştri de ceea ce prezintă cinema Carol pe acest nou tărâm al artei cinematografice.” Foaia cuprindea două pagini, format 32/47 cm., şi era destinată reclamei comerciale a filmului: „Romanţa Parisului”, mare film vorbit şi mai mult cântat în limba franceză, „bârlădenii având fericita ocazie să admire pe marele artist şi cântăreţ, idolul lumii feminine” – Maurice Chevalier; filmul întregii omeniri „Pe frontul de vest 1918”, cu rezumate din articolele din presa vremii: Naţional Zeitung Basle, Licht Blend Buehne, Dimineaţa, Berliner Tagblott, Tempo, Daily Mail, Der Abend, Rampa etc. Era prezentă atenţionarea: „persoanele slabe de inimă să nu ia parte, având în vedere scenele grozave de luptă precum şi gemetele răniţilor redate cu un dramatism zguduitor.” Se mai anunţau: sosirea la Bârlad a ansamblului trupei „C. Tănase” cu „Bravo Cărăbuş” cu Constantin Tănase în Rio-Rita; 120 persoane – mare balet; orchestră proprie; iar în curând: Mărioara Zimniceanu şi N. Băltăţeanu în „Femeia şi paiaţa”;
209

Agepsina Macry în marea ei creaţie „Dama cu camelii”, cu costume şi decoruri moderne. Informatorul din 5 şi 20 februarie 1931 prezenta noi premiere: „Campionul dragostei” cu William Haines şi Joan Crowford, „Stan şi Bran în casa stafiilor”, „Dragoste de ţigan”, nemuritoarea operetă a marelui Franz Lehar cu Lawrence Tiblett şi Catherine Owen Dole, filmul „Noaptea e a noastră” cu celebrii artişti Charlotte Anders şi Walter Jansen. Începând cu 3 martie 1931 urma a rula la Bârlad, marele film „Nu mai cred în femei” în care „vorbea şi cânta cel mai mare tenor al Europei – Richard Tauber, foaia redând liedurile operei din care am reţinut: „… Trecu primăvara şi vara se duce Trecutul rămâne, iubirea ce-ţi port Din dragostea noastră, la prima răscruce, Nimic n-a rămas, a fost un vis mort!...”
*

Iniţiativă muncitorească, foaie volantă editată de secţia de propagandă a Comitetului judeţean
210

Vaslui al P.C.R. în sprijinul organelor şi organizaţiilor de partid din unităţile economice ale judeţului, mai, 1980, în patru pagini, format 28/42 cm., fără dată şi colectiv de redacţie nominalizat. Avea ca menire, aşa cum rezultă din editorialul fără semnătură, dar intitulat „Câmp larg de manifestare a noului”; să ne îndrepte mai mult atenţia spre iniţiativele valoroase, să ne ajute a ni le însuşi, astfel încât noul să pătrundă în fiecare colectiv de muncă.” Având acest deziderat, foaia era destinată sindicaliştilor de la Întreprinderea de rulmenţi Bârlad – pentru care Mircea Tăzlăoanu scria articolul „Polideservirea maşinilor”, tuturor celor care generalizau iniţiativele muncitoreşti în care sens Vasile Hondru semna articolul „Cuvântul sindicaliştilor”, iar Ioan Angheluţă „…şi al organizaţiei U.T.C..” La „Tribuna experienţei înaintate” din paginile 2 şi 3, scriau articole prin care îşi popularizau rezultatele muncii lor: Costică Foarfece de la I.R. Bârlad, Ion Marcu de la I.P.L Vaslui, Alex Hurdubae, de la comitetul orăşenesc Huşi al P.C.R., Pasia Pall de la Întreprinderea de confecţii Bârlad, Constantin Moraru de la ITA Vaslui. Ultima pagină era dedicată aproape în întregime Fişei de urmărire a rezultatelor obţinute în aplicarea iniţiativei „Contul colector de economii” pe fiecare lună a anului, dar şi alte forme de evidenţă a întrecerii, în vogă în acea perioadă, fără a fi suficient
211

de convingătoare ca eficienţă, dar chemând – după părerea noastră de astăzi - la birocraţie şi formalism.
*

Înmuguriri
Înmuguriri, revistă a cercului literar cu acelaşi nume de la Şcoala generală nr. 2 Vaslui, editată în ianuarie 1971, sub conducerea unui comitet de elevi – Sorin Melinte, Ion Arhire şi Olga Pădureanu, sub conducerea profesoarei Liuba Mărăcineanu. Revista, „deocamdată dactilografiată, cum era prezentată în presa vremii, nu-i era afectată deloc prospeţimea şi savoarea.” Din textele publicate de revista Înmuguriri se remarca la proză Tatiana Butuc, iar la poezie Sorin Melinte. *

Intransigentul, ziar conservator, apare în lunile mai-iunie 1914. La 15 iunie era la al treilea număr. Editorialul „Noul şef al partidului conservator” arăta că Al. Marghiloman era „una din cele mai distinse figuri ale ţării, nu numai a partidului conservator”, căruia îi slujea Intransigentul
212

de la Bârlad, unde, după cum se spunea, într-un cursiv din pagina a doua, referitor la „greutăţile de a da la iveală o gazetă”: „la Bârlad e ploaie şi de ziare”, pe care „răutăcioşii – de care nu ne putem plânge că lipsesc, le-au botezat „ciuperci”. Dar avertiza redacţia: „Să ferească Dumnezeu pe cei ce le califică „ciuperci” să ajungă a avea nevoie de o ciupercă şi să nu o găsească.” Intransigentul, în patru pagini, format 33/47 cm, realizat la Tipografia şi legătoria de cărţi „Toriceli Slobozeanu” din strada Ştefan cel Mare Bârlad, monitoriza lupta politică care se dădea între „ciupercile” din oraş: Drapelul ducea o aprigă luptă fratricidă, „ca între liberali”, cu cei de la Viitorul. „Bârladul” – în „Cronica Bârladului” se ocupa de „recenta vizită a M.S.Ţarului”, iar Intransigentul, nefiind războinic, n-a ridicat steagul răzvrătirii,şi, cu un limbaj moderat, neostil nimănui, lupta alături cu coreligionarii cu care are aceleaşi bune şi cordiale raporturi”… Poate, „pâinea localnicilor care de câteva zile s-a scumpit cu 5 bani nu la kilogram ci la bucata de 800 grame” să-l supere pe Intransigentul, iar C. Slobozeanu să aibă prilejul să se ridice în scris, cu un articol în foaie, împotriva celor care o scumpesc. O întreagă pagină este rezervată micii publicităţi, cu un important loc în alb destinat „anunciurilor”. Astfel, se ia act că la Coroana Regală din strada Principală se găseşte un bogat sortiment de mărfuri din „lânuri”; că Nicolai Roiu, licenţiat în
213

farmacie, „şi-a asortat drogheria cu mărfurile de specialităţi farmaceutice şi ape minerale”; că „domnii comercianţi de mărunţişuri au deschis la Bârlad o fabrică de nasturi”; că „la frizeria Ilie Popa se lucrează păr de dame”, că „Ion Longhin Neculau Vaslui are de vânzare, la preţul de 3 lei, „Lumea modernă” – epigrame şi schiţe rimate”; că „la Tipografia T. Slobozeanu se află de vânzare „boloboace şi butoaie de stejar în care a fost vin”; că „un funcţionar bun, cu scriere frumoasă, înlocuit prin venirea noului regim, îşi oferă serviciile…” *

Învăţământ, cercetare – producţie la Liceul agroindustrial Huşi,
Învăţământ, cercetare – producţie la Liceul agroindustrial Huşi se intitulează volumul memorialistic redactat de dr.ing. Avram D. Tudose şi prof. ing.Gheorghe Moraru, având drept colaboratori personalităţi în domeniu: P.Potrache, prof. Gabriela Băbâi, ing. prof. Evidonia Antoche, prof. Gh. Şuşnea, ing. prof. Gh. Boboc, cu o prefaţă de prof. universitar dr. ing. Ion Ceauşescu, preşedintele Oficiului Naţional al Viei şi Vinului din R.S.R. Cele 350 de pagini cuprind informaţii referitoare la evoluţia liceului huşean de la înfiinţare în 1908 – când se numea Şcoala de viticultură „Dimitrie Cantemir” – şi până în zilele noastre (1983), documentare semnate de specialişti de marcă – prof. univ. dr. Valeriu Cotea, prof. univ. dr. Ion Alexandrescu, prof. univ. Constantin Toma, prof.
214

univ. dr. Aurel Săvescu - , reflecţii ale unor spiritualităţi de talia unor Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, A.D. Xenopol, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, G. Călinescu, Constantin Tănase, Tudor Vianu, Grigore Moisil ş.a. Volumul cuprinde preţioase informaţii despre şcoala huşeană de după 1944, înscriindu-se ca o valoare pentru minte, inimă, ştiinţă şi literatură. *

Învăţământ – cercetare – producţie, foaie volantă
Învăţământ – cercetare – producţie, foaie volantă editată de Inspectoratul şcolar al judeţului Vaslui, Casa corpului didactic şi sindicatul învăţământ, iunie, 1981. *

215

Ion Creangă, revistă lunară de limbă, literatură şi artă populară, apărută la Bârlad în perioada anilor 1908-1921, a constituit tema uneia din referirile mele în volumul „Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene 18702003” apărută la editura TipoMoldova – Iaşi (pag.228-232). Scriam acolo, atunci, şi următoarele: „Depozitul ocroteşte un mare tezaur nevalorificat încă îndeajuns. Redactarea după o atentă selecţie a poveştilor, dar mai ales a legendelor ar constitui un bun prilej pentru copiii şi nepoţii noştri să prindă de mici gustul istoriei patriei noastre.Ilustrată la nivelul tehnicii actuale, lucrarea nu ar avea decât de câştigat.” Nu ştiu dacă rândurile de mai sus au fost citite de către cei pe care îi vedeam sensibilizaţi. Aflăm însă din ziarul Adevărul din 31 ianuarie 2005, că la Vaslui se vrea a se realiza şi mai mult sub titlul:”La Bârlad va fi tipărită în ediţie anastatică revista „Ion Creangă”.” Constantin Coroiu scrie şi publică următoarele: La Bârlad, va fi tipărită în ediţie anastatică Revista „Ion Creangăʺ În 1908 apărea la Bârlad revista „Ion Creangăʺ, publicaţie „de limbă, literatură şi artă popularăʺ, coordonată de părintele etnografiei româneşti Tudor Pamfile. Revista a apărut timp de 13 ani, fiind apreciată de marile personalităţi ale culturii noastre, între care însuşi Nicolae Iorga, care o considera ca
216

fiind cea mai valoroasă culegere de creaţii folclorice din toate ţinuturile locuite de români. Prestigioasa revistă a avut un număr record de colaboratori, între ei numărându-se Nicolae Iorga, Alexandru Philippide, Sextil Puşcariu, Petru Caraman, Vasile Bogrea. Cheltuielile de tipărire erau acoperite, situaţie extrem de rară în istoria publicisticii româneşti şi nu numai, din abonamente. Acum, la aproape 100 de ani de la apariţia revistei, Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vaslui va pune în circulaţie, într-o primă fază, printr-o ediţie anastatică (reproducerea fidelă a ediţiei originale), două volume însumând numerele din anii 1908-1910. Până în 2008, va apărea, în această formă, ediţia integrală a revistei „Ion Creangăʺ. (Constantin Coroiu) * La Rădăuţi colectivul de redacţie al retipăritei reviste „Iconar”(Mihai Pânzaru-Bucovina) a rezolvat cu succes lipsa de la cititori a colecţiei din perioada anilor 1935-1938. Începând cu nr.5/1996 redacţia retipăreşte şi vechea revistă. * Pe moşia Zorleni, proprietatea M.S. Regele Carol I, la 18 octombrie 1898 s-a inaugurat Şcoala de agricultură „Orfelinatul Ferdinand”, înfiinţat de rege în reamintirea însănătoşirii A.S. Regale Principele Ferdinand.

217

Şcoala funcţiona în baza unui regulament – scopul aşezământului fiind de „a primi şi de a creşte băieţi orfani şi săraci, mai ales fii de militari, de a le da o educaţie morală şi de a-i pregăti la viaţa agricolă prin practică şi prin dobândirea cunoştinţelor necesare unui ţăran, bun gospodar.” Orfelinatul a funcţionat pe moşia SloboziaZorleni, din judeţul Tutova, proprietatea privată a regelui care îngrijea de întreţinerea lui. Şcoala avea să primească permanent un număr de cel puţin 30 de orfani. Elevii erau împărţiţi în trei grupuri: cei mai mici de la 8 până la 12 ani, cei mijlocii de la 12 ani până la 16 ani, cei mari de la 16 ani în sus; cu odăi de dormit deosebite. Directorul, care reprezenta şcoala, locuia împreună cu familia în orfelinat. Primul director a fost M. Lupescu, care avea să fie, mai târziu, şi administratorul revistei „Ion Creangă”. La inaugurarea orfelinatului au fost de faţă: G. Pallade, ministrul de finanţe. P.S. Episcopul de Huşi, dl. Basset, administratorul domeniului privat al regelui, deputaţi şi senatori de Tutova, prefectul judeţului, public. Cu acel prilej s-a târnosit şi biserica din Zorleni, reparată tot de rege. *

Învăţătorimea vasluiană
Învăţătorimea vasluiană, revistă lunară a Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Vaslui, apare în ianuarie 1935, sub conducerea unui comitet la care şi218

au anunţat participarea: D. Cotoranu, profesor de pedagogie, directorul Şcolii normale, C. Capră, profesor de română, Gheorghe Vierescu, preşedintele

219

Asociaţiei, Gh.Răşcanu, preşedintele căminului, David Nantu, preşedintele băncii, Gh. Creţu, revizor şcolar, V. Pascu, maestru desemn şcoala normală,
220

Ştefan Prodan, învăţător licenţiat, I.Filipiuc, secretar zilnic al asociaţiei, P. Ciocan, reprezentantul grupului „Glasul învăţătorilor”. Comitetul nu era un organ limitat ca număr de membri şi ales prin vot, ci orice învăţător, dacă se anunţa, putea face parte din conducerea redacţiei numai dacă participa la şedinţe, la trierea, ajustarea şi rânduirea materialelor redacţionale. În lunile iulie şi august revista nu apărea. La apariţia Învăţătorimii vasluiene, în primul număr, D.V. Ţoni, preşedintele Asociaţiei generale a învăţătorimii, saluta noul venit şi semnala că „după decenii de străduinţe şi jertfe”, ajungându-se „la înfăptuirea unei organizaţii profesionale unitare, cu scopuri clare şi precise”, „garanţie pentru propăşirea şcoalei primare româneşti”, asociaţia învăţătorilor „trebuie să devină unul din principalele elemente componente ale vieţii morale”, contribuind „la progresul şcoalei şi la sporirea energiei sufleteşti a neamului” românesc. Gh. Vierescu, preşedintele Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Vaslui, puncta că „o dată cu sărbătorirea Naşterii Domnului, sărbătorim şi naşterea revistei noastre Învăţătorimea Vasluiană. Adresându-se apostolilor şcolii, D. Cotoranu afirmând că „omul e una din cele mai slabe fiinţe de pe pământ” – neputându-se compara nici cu elefantul, nici cu leul – demonstra că omul a reuşit să supună toate făpturile pământului, nu adaptându-se la mediu, ci mediul la nevoile sale, bucurându-se de
221

o „netăgăduită supremaţie”, prin forţa pe care i-o dă Dumnezeu, „forţa inteligenţei, forţa gândirii”, numai şcoala ridicându-l din rândul animalelor obişnuite şi apropiindu-l de Dumnezeu care-l ajută ca prin muncă zilnică să înfăptuiască minuni…

Casa învăţătorilor, proprietatea Băncii Populare „Corpul Didactic” Vaslui

Gh. Răşcanu, în „Încă un pas” afirmă că după ce învăţătorimea vasluiană şi-a înjghebat un „Cămin” şi a pus grijile în afară cu ajutorul unei bănci de credit pentru corpul didactic, are acum şi organul ei de publicitate, cu caracter profesional, o revistă pe care o vede „sfătoasă – dar serioasă, învăţată, dreaptă – tezaur de înţelepciune şi gândire – izvor de îndrumări creatoare.”
222

În numărul de început îşi mai dădeau adeziunea la revistă Em. Trifan, inspector şcolar, Constantin Ungureanu, revizor şcolar şi publicau primele articole: Florica Nicolaid (Şcoala şi familia),Gh. Creţu (O cerere), I. Zaharia (Conducerea de sine a clasei), Filon Athanasie (Învăţătorimea şcoalei primare), Const. N. Didilescu (Din sufletul unui învăţător tânăr), P. Ciocan (recenzie la lucrarea dlui Stanciu Stoian – „Copilul în literatură, în paralelă cu evoluţia psihologică”), lucrări urmate de versuri şi proză literară semnate de V.I. Arion, Maria Răşcanu, Ecaterina Ene, Ilie Răşcanu. Era publicat începutul unui studiu de V.I. Arion: „Eminescu poet pesimist” – Curentul eminescian. Curentul antieminescian şi reprezentanţii lui: Vlahuţă, Coşbuc şi Octavian Goga”, după o conferinţă ţinută la şcoala normală din Vaslui în seara zilei de 10 decembrie 1932.
*

În revistă era publicat procesul-verbal din 17 septembrie 1934 a asociaţiei învăţătorilor când s-a hotărât printre altele înfiinţarea revistei şi se lua „act de acceptarea dlor prof. D. Cotoranu şi C. Capră de a-şi da concursul pentru promovarea revistei.” De asemenea, se publica procesul-verbal din 22 noiembrie 1934 când s-a hotărât ca revista să poarte titlul „Învăţătorimea Vasluiană”, să aibă formatul 13/21 cm, 48 pagini, plus coperta din hârtie colorată, cuprinsul ei fiind subîmpărţit astfel: probleme şcolare (teorie, practică, recenzii); literatură (originală, română, recenzii); profesionale (asociaţie,
223

cămin, bibliotecă, bancă, informaţii – circulări, diverse, reviste). Se alcătuia comitetul, primul număr urmând să apară în ianuarie 1935 la Tipografia Al. Onceanu – la preţ egal oferit, preferându-i oferta. Erau consemnate salutul către revistă al autorităţilor, informaţii despre Căminul învăţătoresc şi Banca Corpului Didactic – Vaslui.
*

Structurată pe cele trei compartimente – şcolare, literare şi profesionale – revista Învăţătorimea Vasluiană a avut un cuprins variat, cu teme majore, de larg interes pentru cei peste 500 de învăţători cărora li se adresa, dar şi pentru profesorii de şcoală superioară, preoţi şi alţi intelectuali, plus părinţii elevilor. S-au scris articole privitoare la pregătirea şcolară: „Caracterul”, „Lectura ca mijloc educativ”, „Metode curente şi sisteme în pedagogie şi educaţie” – un serial de C. Didilescu, „Învăţământul supraprimar şi cultura la sate”, „Întreţinerea materială a şcolii”, „Elemente de fiziologie (contribuţii la studiul individualităţii)”; „Lectura de tăcere (exerciţiu de inhibiţie)”, „Năzuinţa de a citi”, „Educaţia fetelor”; materiale literare, proză şi versuri, recenzii de cărţi, publicitatea la acestea, prezentarea unor personalităţi („Spătarul Nicolai Milescu – 1636-1708, de prof. Octavian S. Mărculescu), note de drum din „Excursia noastră” de Petru Vieru, spicuiri de prin reviste, pagina elevilor normalişti – producţii ale acestora în versuri şi proză, pagina manifestărilor culturale din
224

localităţile judeţului, articole ca cel intitulat „Conştiinţa proprietăţii literare”; prezentarea unor localităţi („Zăpodenii” de Ortansa Căpăţână), Neocooperaţia… Din excursii semna materiale nu numai P. Vieru – despre ieşirile făcute în grup de membrii Asociaţiei învăţătorilor -, ci şi prof. George Munteanu – despre excursiile şcolii normale de băieţi Vaslui, dar şi alţi reporteri care nu-şi mai arătau numele. De exemplu materialul „În celula lui Horia” – momente din excursia Asociaţiei învăţătorilor vasluieni”, învăţătoarea Cleopatra Georgescu din Cozmeşti – Vaslui scrie următoarele: …” În această celulă a fost închis Nicolae Ursu, supranumit – Horia, de la 2 ianuarie - 28 februarie 1785. Ne uitarăm cu toţii înăuntru. O celulă cu pereţii din piatră, întunecoasă, umedă şi afumată, de formă aproape pătrată, având latura de aproximativ 1 ½ m. Într-o parte un morman de piatră ce a servit probabil de pat sau scaun. În perete o gaură care semăna a fi lăsată de un cui mare, de care o fi fost prins poate lanţul cu care a fost legat. Atâta tot…” La jubileul de 40 de ani al revistei „Gazeta matematica”, la rubrica „Literare”, prof. Emanoil Gaiu sublinia că publicaţia „a luat naştere datorită unui grup de studenţi – ingineri şi matematicieni: Ion Zottu – Vasile Cristescu (al doilea pion al revistei, face cinste judeţului Vaslui – deoarece este fiul Vasluiului, născut la Dobrovăţ), Victor Balaban225

Rocco şi dl. I. Ionescu „la 4 octombrie 1894, idee la care se asociază Spiru Haret şi David Emanuel, „primii noştri doctori în matematică” urmaţi de mai tânărul G. Ţiţeica, revistă la care au colaborat: dl. D. Pompei; Davidoglu şi Angheluţă (bârlădeni),

,

Gheorghe Vierescu

D.V. Ţoni

Sergescu, Coculescu. C. Popovici, G. Vrânceanu – vasluian şi alţii. Datorită acestei reviste, spera recenzentul, au luat fiinţă alte reviste matematice: „Revista matematică Timişoara”, sub conducerea prof. univ. V. Alaci – care şi-a făcut gimnaziul la Vaslui – continuând studiile la Bârlad; Revista matematică – bârlădeană, scoasă de Emanoil Gaiu… Învăţătorul Constantin Petrilă din Lencăuţi, judeţul Soroca scrie în Învăţătorimea Vasluiană nr.9/1936 despre volumul de poezii „Glasuri din trecut” al lui M.V. Hordilă: „Tânărul poet este învăţător, născut în satul Suhuleţ, judeţul Vaslui. Este un suflet vesel şi foarte vorbăreţ. A fost învăţător în
226

judeţul Bălţi, iar acum este transferat în satul Teţcani, judeţul Roman.

Gh. Răşcanu, preşedintele Căminului învăţătorilor şi Prefectul judeţului Vaslui

Prof. Const. Capră preşedintele Asociaţiei profesorilor Vaslui

„Trecutul vieţii sale zbuciumate i-a lăsat în suflet ecoul tristeţii. De mic a rămas orfan de tată. Deci a trebuit să sufere toate lipsurile, căci mama sa cu greu a suportat toate greutăţile familiei… Iată câteva rânduri închinate de el mamei sale: „Tu, mamă stai pe gânduri dusă, Cuprinsă de melancolie, Copiii tăi crescut-au mari Şi casa astăzi ţi-i pustie. S-au dus în lume, rând pe rând,
227

S-au dus să-şi caute norocul Şi tu i-aştepţi acum plângând, Târziu, scurmând pe vatră focul.” („Rânduri pentru mama”) Sau rânduri scrise din Basarabia: „Mi-i dor de haina zdrenţuită, Mi-i dor de toţi cei dragi ai mei, De basme şi de visuri scumpe Rămase ʹnchise în bordei.” („Mi-i dor…”)

Spiru Haret

P. Vieru

Învăţătorul încheia prezentarea cu ce spunea revista „Satul” despre poezia domnului Hordilă: „Acest tânăr şi talentat poet scrie frumoase poezii, în care versul curge lin ca apa unui pârâu.”
228

Ocupându-se de creatorii locali, în numărul 6, iunie 1936, „Învăţătorimea vasluiană”, la pagina 277, „Din Vaslui”, publica fotografia lui Savile Natba (Vasile Taban), directorul şcolii primare Ţibăneştii – Buhli, scriitor, iar în numărul 8, octombrie 1936, pagina 371, la rubrica „Cărţi”, despre învăţătorul V. Taban ca scriitor se scrie: Savile Natba, ca un cunoscător al vieţii de la sate, ne redă în cărţile sale „Plopul din Măgura” şi „Sub epitrafir” o serie de schiţe şi nuvele demne de toată lauda…” Savile Natba

Dl.D.Cotoranu Directorul Şcolii Normale Vaslui

Dl. David Nantu Dl I. Filipiuc preşedintele Băncii secretarul Asociaţiei pop.„Corpul didactic” învăţătorilor Vaslui

Unde or fi fiind cărţile respective, astăzi? Atunci, ele figurau în Catalogul Bibliotecii Asociaţiei
229

şi erau nominalizate în numărul 7/1938, p.333, al revistei „Învăţătorimea Vasluiană” Savile Natba era şi un harnic colaborator al publicaţiei respective, cu „Învăţătorii”, recenzie la romanul lui B. Iordan – continuare a romanului „Normaliştii” nr.2, (februarie 1936); „Nimfodora” (nr.7, septembrie 1938); „Cheile Bicaz” (nr.5, mai 1937); „Găzării” (nr.8 octombrie 1937); „Antologia învăţătorilor în literatură” de B. Iordan, recenzie în numărul 1, ianuarie 1939 – antologie ce cuprindea opera a 65 de învăţători scriitori printre care şi „robustul şi delicatul poet al plopilor – Domnul G. Tutoveanu, pe vasluianul Ion Adam, dar şi pe observatorul şi originalul scriitor Savile Natba – tot de la Vaslui…” Tot la „Literare”, la „Documente omeneşti”, revista se oprea şi ne prezenta, cu ajutorul condeiului prof. Constantin Capră, personalitatea unui savant român, originar din ţinutul Tutovei, (nr.10,decembrie 1935) Alexandru Philippide: „Toată lumea intelectualilor ştie că cel mai mare filolog al neamului nostru a fost Alexandru Philippide, profesor de istoria limbii romîneşti la Universitatea din Iaşi. Celebra sa operă „Originea Românilorʺ, publicată în două volume de câte peste o mie de pagini, l-au consacrat definitiv în istoria filologiei române. Astăzi nu se poate studia un capitol din originea poporului român sau să se facă un studiu asupra limbii fără să se cerceteze în prealabil opera
230

savantului Philippide. El este unul din acei rari cercetători care, atunci cînd se ocupă de o problemă, o epuizează, adică scriu tot ce se poate despre dînsa. Prea puţini însă, în afară de foştii săi elevi, au cunoscut sufletul acestui om dintrʹo bucată, acestui caracter dârz, acestei inteligenţe sclipitoare. Scriitorul acestor rânduri a fost elevul marelui savant,—şi se cinsteşte cu aceasta. — Prelegerile sale erau pentru noi adevărate ore de recreaţie sufletească. Deşi materia ce-o preda—filologia—nu se preta la efuziuni sentimentale, totuşi profesorul Al. Philippide reuşea să-i dea viaţă, sʹo facă plăcută. Marţea, Joia şi Sâmbăta, de la 9—11, fără să lipsească o singură dată, aceleaşi zile şi aceleaşi ore în întreaga sa carieră de profesor, Philippide a împărtăşit o viaţă de om, până la 73 ani, bogatele sale cunoştinţe asupra originii poporului român, la zeci de generaţii. Foarte mic de statură, dar cu un cap masiv, înconjurat de o coamă de păr alb ca zăpada, cu sprâncene mari, exagerat stufoase, cu doi ochi limpezi, aşa îl văd şi astăzi în oglinda sufletului meu. Deşi stătea în picioare totdeauna, nu i se vedea decât capul de după catedră. Il văd şi astăzi cum, tare amărât, îl „certaʺ pe Kant, pentru că „se amestecase în filologie.” Se uita ţintă întrʹun colţ al sălii de curs, de parcă acolo l-ar fi văzut pe marele filosof, rătăcit în ale filologiei. Ori îl aud caracterizând pe d-l N. Iorga: „Un diamant pisat şi amestecat întrʹun ţuhal cu cenuşăʺ.

231

Studenţii îl ascultau cu religiozitate şiʹn trei ani de cursuri nu mi sʹa întâmplat sʹaud zgomot la prelegerile sale. O singură dată l-am auzit certând o colegă studentă. Era pe vremea „rochiei scurteʺ şi o studentă se aşezase în prima bancă. Când a intrat în sala de curs, după ce şi-a şters ochelarii, aruncându-şi privirea în sală, a izbucnit: —„Acoperă-ţi picioarele, domnişoară! Fie-ţi ruşine măcar de bătrâneţile meleʺ.

* Alexandru Philippide
*

În Învăţătorimea Vasluiană nr.3, martie 1935, din conferinţa ţinută la cercul cultural regional Vaslui, la 24 februarie 1935, era redat un fragment cu titlul „Educatorii de odinioară” din discursul lui I.Mitru, cel care îşi începuse ucenicia didactică la Gimnaziul „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui şi, acum, la vârsta venerabilităţii, le povestea ascultătorilor despre unul din dascălii pe care i-a avut:
232

„...Vreau să spun un cuvânt despre dascălul meu Ioan Gheorghiu Pioneanu. Mi-a fost iubit profesor de ştiinţe religioase şi morale la Seminarul din Roman. Nʹam cunoscut bărbat cu o privire mai blajină, mai ocrotitoare parcă pentru cel căruia îi vorbea, decât pe acest adevărat sfânt al şcolii. Pare că-l văd şi acum. De statură mijlocie. Plete mari blonde. Sprincene neîngrijite. Barba în favorite. Ochii strălucitori şi mereu întrebători. Glas de o blândeţe îngerească. Pas mereu măsurat. Ton totdeauna egal, fără însă a cădea în monotonia şi asprimea conţinută a dascălului, care nici nu râde, nici nu se înfurie. Care-i totdeauna egal. Nu, nu. Pioneanul nostru era om întreg. Râdea, glumea, arunca, nu odată, fără răutate însă, epitete şcolarilor lui. Cea dintâi grijă a lui, când intra în sala de clasă era a sănătăţii noastre. „Sunteţi sănătoşi, băieţi ?— Cum stăm cu lecţia ?ʺ — Îşi scotea de pe spate şalul,—era mereu îmbodolit întrʹun şal de proporţii reduse,—fiindcă era puţin rezistent. Nu odată noi şcolarii eram preocupaţi de dânsul şi ne miram că a putut veni la şcoală, aşa de firav şi palid. Lecţiile sale erau o adevărată desfătare sufletească. Nu exista nici un ştrengar care să caute a se sustrage, pentru un motiv oarecare, de la orele sale. Întreagă lecţia se compunea din trei părţi. Prima. La sfat cu noi, el plimbându-se uşor, noi în bănci, asupra cuprinsului ultimelor subiecte tratate. Cred, că niciodată n-a întrebuinţat, în acest scop, mai mult de 15-20 minute. A doua - Lecţia nouă. Era
233

discursivă. Voce caldă. Expunere clară, de o luciditate neîntrecută. Vie. Hotărâtă. Fără vreun pic de ezitare. A treia. Iarăşi sfat cu noi. Asupra lecţiei făcute din nou. Scurt rezumat. Întrebări ale profesorului, spre a se convinge cu ce am rămas din explicaţie. Apoi, cel puţin zece minute, aveam voie noi să-i punem orice întrebări vom socoti că ne sunt neînţelese. Şi ne grămădiam noi, făcând pe deştepţii, cu tot soiul de chestiuni. Iar bunul nostru dascăl, blând, calm, surâzător, aşezat acum pe scaun la catedră — era obosit,—mult îngăduitor, ne dădea răspunsuri care ne lămuriau, care ne luminau, care ne făceau să ne privim în bănci pieziş şi, nu odată, trăgându-ne şi câte un ghiont, să ne spunem unul altuia: „Vezi, mă ? Ai auzit? Aşa-i că am avut dreptate? Bine-mi pare! ʺ. Şi bunul dascăl — îndrăzneala noastră se accentua, — ne răspundea şi la chestiuni rămase întunecate în biete creierele noastre, la alte studii, la alţi profesori, la care n-aveam voie să crâcnim o silabă, fără a nu ne atrage, din partea acelor educatori un zero tăiat la purtare şi câte un una la studii. Ba, colac peste pupăză : „Măgarule, dobitocule, idiotule, vită ʹncălţată, stai jos. Cine-ţi îngăduie să deschizi fleoanca, hai?ʺ Îmi aduc aminte că, chiar din matemateci, — oh! acolo, sărmanii de noi,—aveam mare nevoie -, nu odată ne-a adus de acasă rezolvate probleme rămase nedezlegate, în chiar mijlocul drumului, la tabelă, de

234

către profesorul specialist, cu ordinul de a se dezlega de noi. Nu mă pot însă opri de a vă povesti un răspuns hazliu, plin de umor şi înţelepciune, la una din nenumăratele noastre întrebări. Evident. Multe chestiuni erau naive, de plozi alintaţi. Dar iată una, care nu-i chiar aşa de copilărească. Ne vorbise ,,domnulʺ frumos, convingător, despre Existenţa lui Dumnezeu, cu argumente potrivite căpăţinelor noastre de copii, şi fireşte, accentuase că Dumnezeu este Etern, Veşnic, fără început, fără sfârşit. Că este pretutindeni. În orice loc, în orice timp. Şi ne dovedea, cu argumente potrivite vârstei noastre de elevi în clasa IV-a secundară, mă rog, aceste aforisme sfinte ale învăţăturilor noastre creştineşti. Şi-l ascultam cu lăcomie sufletească neîntrecută. În lecţia următoare dascălul nostru, după ce se întreţine familiar cu noi asupra celor tratate ora trecută, mulţumit în totul de răspunsurile noastre, se ocupa cu subiectul următor: Crearea lumii şi începuturile vieţii. Vorbeşte frumos, clar, luminos. În concluzie: „Dumnezeu este veşnic. A existat de totdeauna. Fără început, fără sfârşit. Lumea, Universul, pământul, corpurile cereşti, stelele, soarele, luna, totul, totul are un început şi va avea un sfârşit. A fost creat în timp de Bunul Dumnezeu-care se
235

îngrijeşte ca un părinte suprem de creaţia Sa dumnezeiască. În partea a treia a lecţiei - rezumarea celor expuse. Mulţumită
*

Domnul I. Mitru
*

profesorului cu răspunsurile noastre la întrebările sale rezumative. Vin apoi ultimele zece minute, ale noastre, ale şcolarilor. Avem voie să-1 chestionăm. Să-i împărtăşim nedumeririle. Ca totdeauna: avalanşă de întrebări, cărora le răspunde, cu aceeaşi linişte sufletească, în acelaşi înţelegător chip de totdeauna. Iată însă că sare unul dintre noi, un prichindel mărunt şi mereu în mişcare, totdeauna în cercetare, cu o întrebare neaşteptată: „Domnule profesor, nu vă suparăţi, vă rog. O ultimă întrebareʺ. „Zi, băeţaşʺ- Şi zice băietul : „Va să zică Dumnezeu, de când a făcut lumea, universul, totul, se ocupă de aproape să diriguiască părinteşte creaţia sa. Are deci o ocupaţie. Vă rog, domnule profesor, să ne spuneţi, cu ce se ocupa, ce făcea Dumnezeu, când era absolut singur, înainte de a crea lumea! „Ne uităm uimiţi unul la altul. Ba unii ne şi ghiontim pe furiş. „Domnulʺ se uită la cel cu întrebarea, la noi toţi, cu aceiaşi ochi buni, cu aceiaşi privire blajină şi se ridică de pe scaun. Tocmai în acel moment se aude sunetul clopotului. Se împlinise cele 60 de minute reglementare. —Uitasem să vă spun că, pe vremea
236

aceea, chiar la şcoala secundară, ora, şi cea de clasă, ca şi cea reală, astronomică, avea 60 de minute exact. Mai târziu, accelerându-se ritmul vremilor, s-a ajuns la ora de 50 minute, care, nu odată şi nu numai în unele locuri, ajunge de 40, 30, 20, ori chiar şi de mai puţine minute, dacă nu dispare, ca o fantomă, de tot. Dar, iertaţi-mă, asta o spun aşa în treacăt şi în glumă. Nu mai luaţi act de acest cuvânt! Atunci dascălul nostru îşi ia un aer zâmbitor, jumătate serios, jumătate glumeţ şi răspunde ştrengarului cu întrebarea: „Măi Costică dragă, află că, în vremile acelea, Bunul Dumnezeu tăia vergi dintr-o pădure, ca să bată pe cei care fac întrebări de acesteaʺ. Şi „Domnulʺ a părăsit sala de lecţii…”
*

“Din durerea unui învăţător”… se intitula un material scris de Constantin I. Pădure, Valea Târgului, care scria în numărul 1/1938 : « Mi-aduc aminte de satul în care ajunsesem cu câteva zile înainte de deschiderea cursurilor – 10 septembrie 1930. Era lipsit de un local propriu pentru şcoală. Deschiderea cursurilor sub umbra a 20 de salcâmi din sat, acolo, două săptămâni, de început de nevoi… De 7 ani slujesc altarul luminii în acest sat, de 7 ani întreţin dezvoltarea sentimentelor de iubire şi credinţă către Atotputernicul M.S. Regele şi către Legile poporului român… Sunt 7 ani de muncă titanică împotriva întunericului înfrăţit cu celelalte multiple nevoi…
237

…În acest timp au guvernat 4 partide, au condus oameni, interesele superioare ale statului român, dar veriga lanţului nevoii, tot mai mult îşi arată autoritatea, în ciuda nevrerii noastre… la această şcoală n-am primit un cui pentru icoană! …Pot mărturisi că am început localul de şcoală… cu puţinul (2500 lei) strâns prin colectă din sat, iar localul şi restul cheltuielilor, e din solda… învăţătorului. Acum mă uit la el, nişte ziduri înalte, goale, triste, triste şi descoperite, căci are numai osatura argilei deasupra ; mă uit, ca la ruinele « Cetăţii Neamţului »…
*

Revista avea şi alte preocupări. Îi venera şi cinstea pe cei plecaţi… într-altă parte. Despre Ilie Răşcanu, Em. Trifan, care avea să coordoneze un timp revista, scria printre altele :
Figuri dispărute Ajun de an nou

Urătorii din oraşul Vaslui se abat şi pe la spitalul Drăghici. Unui copil, i-a căzut limba de la clopot: „Sʹo rupt tânjala !ʺ glumeşte Ilie, în văpaia unei fierbinţeli ce-i frige creierul. În miez de noapte. Clinchetele clopoţeilor în depărtare, amintirea fugară
238

a unui alt... şi alt ajun de an nou, sfredelesc creierul ameţit. - Ilie Răşcanu Icoana fetiţei de-acasă, ca o scânteie, fulgeră prin luminişul de-o clipă al conştiinţei. Copilăria lui zburdalnică, zvăpăiată, în ajun de an nou, ca pe un film ultra-rapid, se arată în toată splendoarea ei. Viaţa de adolescent, în matricola şcoalei normale şi în pragul vieţii sociale, îi apare — cu acelaşi caracter de clipă fugară—în tot cuprinsul ei. Întuneric ... şi doar sala, în care se găseşte patul de suferinţă, e luminată... Lumină...O palpitaţie fierbinte şi neastâmpărată a inimii îl zvârcoleşte... Se întoarce... Priveşte... Revede camarazii de demult şi de azi; şcoala în care n-a obosit pentru a revărsa lumina bogată din capul său adânc pregătit şi suflet necântărit din sufletul său neipuizabil. Trec, în joc de senin şi umbră scene trăite în mijlocul celor scumpi şi pe cadranul scurtei sale vieţi de până acum. Oboseală... Nimic... „ …”În alergătura pe văiugile şi satele din circumscripţia sa de control, se împiedică de …un parazit; acel care – în vremea războiului celui mare – a secerat atâtea tinereţe. N-ar fi căzut poate, dacă s-ar fi ferit de copiii satelor şi-ai şcoalelor şi dacă, de departe, ar fi observat progresele învăţământului. Nu! Dar Ilie controla curăţenia corporală, temele, stând printre copii, în bănci. Auzise, poate că bântuie tifosul exantematic. A sfidat însă primejdia!
239

Cade, victimă a datoriei!”
*

Iar despre preotul C. Ullea, cel care timp de 31 de ani a fost protoiereul judeţului Vaslui, iar în 1914, împreună cu episcopul Nicodim şi un grup de doamne – Partenie, Volenti şi Gorgos – înfiinţează societatea ortodoxă a Femeilor Române, fiind vicepreşedintele ei fără întrerupere până la sfârşitul vieţii, Învăţătorimea Vasluiană, în numărul său din decembrie 1936, avea să scrie pagini pentru marea pierdere: „În slujba ortodoxiei – preotul econom Const.A. Ullea” (pg.468-469): „Toamna aceasta ne-a părăsit, pentru totdeauna, plătind tributul morţii, una din cele mai proeminente personalităţi ale Vasluiului, Econ. Const. A. Ullea. Revista „Invăţătorimea Vasluianaʺ îşi face o pioasă datorie de a însemna în paginile ei date din viaţa acestui vrednic slujitor al altarului şi ortodoxiei, pentru ca, peste ani şi ani, generaţiile viitoare să găsească izvor de lămurire, atunci când vor vrea să cunoască pe cei mai aleşi oameni ce-au luptat pe meleagurile Vasluiului. Econ. Const. Ullea s-a născut la 25 August 1876, în satul Măgireşti, plasa Taslăul de Sus, jud. Bacău. Este fiul lui Alexandru Ullea (fiu de preot) şi al Aniţei (născută Bibiri, fiică de preot). Data de 25 August este oarecum fatidică în viaţa familiei Ullea:
240

Alexandru Ullea, Preotul Const. Ullea şi destinsul său fiu, d-l Titel Ullea, sunt născuţi toţi în ziua de 25 August. Bunicul, tata şi nepotul aveau aceeaşi zi patronală de naştere. Şcoala primară Const. Ullea a făcut-o în satul natal. Familie cu tradiţie preoţească, părinţii săi îl trimet apoi şi urmează Seminarul din Roman, unde funcţiona numai cursul inferior. Trece apoi la Seminarul Central din Bucureşti, pe care-l absolveşte, printre primii, în anul 1899, sub direcţia cunoscutului cărturar Econ. Const. Nazarie. După un an se căsătoreşte cu fiica lui Alex. Gheorghiu, descendent dintr-o veche familie de Moţi. Cunoscutul scriitor Alex. Gheorghiu-Doinaru este şi el fiul lui Alex. Gheorghiu şi frate cu d-na Ullea. În anul 1900 Const. A. Ullea se înscrie la facultatea de teologie din Bucureşti. În anul 1901 este hirotonit pe seama parohiei Tungujei-Vaslui, unde stă până la 1905, când, luându-şi licenţa, este transferat la parohia Rediu-Vaslui. Tot în acest an, fiind relevat ca un bun şi devotat slujitor al altarului, deşi în vârstă numai de 29 ani, este numit protoiereu al jud. Vaslui, funcţie pe care o va ocupa vreme de 31 ani, adică până la moartea sa. În anul 1909 este transferat la parohia „Sf. Treimeʺ din oraşul Vaslui, înfiinţată prin stăruinţa sa. În 1928 se transferă la parohia „Adormirea Maicii Domnuluiʺ, pentru a fi chiar lângă locuinţa sa. La această biserică a slujit până în ultima zi a vieţii sale.

241

În timpul războiului Econ. Const. Ullea conduce Spitalul Militar ce funcţiona în şcoala primară No. 1 băieţi, până când s-a molipsit de tifos. În 1914, împreună cu Episcopul Nicodim, cu Dna Partenie. D-na O. Volenti, D-na Gorgos, înfiinţează Soc. Ortodoxă a Femeilor Române, al cărei vicepreşedinte a fost fără întrerupere până la sfârşitul vieţii sale. Ce-a însemnat activitatea sa pe acest tărâm, se va vedea din rândurile ce urmează. Oficialitatea a recunoscut meritele Econ. Const. Ullea, acordându-i decoraţiile: „Răsplata Muncii pentru Bisericăʺ, CI. I; „Crucea de Război 1916 —1918ʺ şi „Steaua Romînieiʺ. ... Firea blândă, împăciuitoare, conducerea sa în calitate de protoiereu, vreme... de 31 ani, a fost a unui părinte înţelegător. Preoţimea din judeţul Vaslui niciodată nu va putea uita blândeţea şi înţelegerea protoiereului Ullea…”
*

Despre Matei Ioan, primul fost preşedinte al Asociaţiei învăţătorilor din Vaslui, revista scria următoarele: „După părerea mea, dezgroparea trecutului nostru dăscălesc, ar trebui să fie una din preocupările revistei noastre, din două motive: ca un sfânt omagiu adus celor ce au luptat—neîndoios— cu împrejurări mai grele şi ca un stimulent pentru generaţiile
242

tinereʺ, ne scrie colegul Pâslă Simionescu din Lipovăţ. Revista îşi însuşeşte acest punct de vedere şi începe „dezgroparea trecutului nostru dăscălescʺ din ţinutul Vasluiului, cu Matei Ioan, primul preşedinte al Asociaţiei învăţătorilor din acest judeţ. Folosim preţioasele date ce ni le-a trimis continuatorul operei: C. Pâslă Simionescu învăţător Lipovăţ. Matei Ioan s-a născut în Buhăeşti-Vaslui, în anul 1859 Februar 11, din părinţi ţărani muncitori de pământ. Mai cu voia, mai fără voia părinţilor, a plecat la Vaslui unde a terminat şcoala primară Sărăcia îi sta de-a curmezişul drumului său. Voinţa — care l-a caracterizat până la sfârşitul vieţii — l-a mânat la şcoala normală din Bârlad, pe care a absolvit-o în 1881. În Octomvrie 1881, este numit învăţător provizor la Fereşti Vaslui; este apoi transferat la Bârzeşti-Răzeşi şi la 1 August 1889 la DobrovăţMoldoveni-Vaslui. În 1893, obţine titlul definitiv, iar în 1910, pe cel de institutor. La Dobrovăţ, i-a încolţit în minte ideea primului cerc cultural şi a primei bănci populare din judeţ, cărora—din fiinţa sa— le-a dat fiinţă. În 1893, cere autorizaţie pentru înfiinţarea cercului cultural. Ministerul nu i-a aprobat. In legea de organizare a cercurilor culturale din 1898 se găsesc însă părţi din statutele lui Matei Ioan.
243

În 1899, înfiinţează banca populară „Movila lui Burcelʺ, care fiinţează până azi în Tăcuta-Vaslui. La 1 Decemvrie 1902 este transferat la Lipovăţ, unde funcţionează până în August 1924 când încetează din viaţă. În 1904, înfiinţează banca populară „Lipovăţʺ. În 1912 a fost iniţiatorul cel mai convins al înfiinţării asociaţiei învăţătorilor din judeţul Vaslui, pe care a condus-o ca preşedinte. În 1916 a fost în fruntea iniţiatorilor pentru înfiinţarea Federalei băncilor populare „Spiru Haretʺ din Vaslui, al cărei preşedinte a fost până la 1920. La 1917, când vitejii ostaşi apărau onoarea şi hotarele ţării, Moşu Matei—aşa îl numiau toţi, nu după bătrâneţe, ci după maturitatea raţiunii lui — era la datorie, luptând contra întunericului, încredinţându-i-se şi conducerea cl. I-a a şcoalei normale înfiinţată pe lângă şcoala din Lipovăţ. Ca om, a fost pus la grele încercări: unicul fiu i-a fost răpit de nemiloasa moarte, tocmai când ajunsese judecător şi după 6 luni de căsătorie; n-a trecut mult şi rămâne şi fără cel mai scump tovarăş— soţia. El a rămas însă ca o stâncă de granit, sfidând loviturile soartei. Matei Ioan a plecat, însă sufletul său şi înfăptuirile lui au rămas ca sfânt patrimoniu pentru urmaşi.”
*

„O interpretare „Cronica Huşilor” şi serviciul social” se intitula un material semnat de Gh. Vierescu
244

în „Învăţătorimea Vasluiană” nr.2/februarie 1939. Era vorba că în „Cronica Huşilor” nr.1 din 1939 exista publicat un îndemn care ar fi determinat pe unii din Cucernicii Fraţi Preoţi „să se impună, din oficiu, ca preşedinţi ai căminelor culturale, dând astfel noi motive de frământări şi vrăjbi în nişte instituţii care caută tocmai armonizări…” Se făcea referire la circulara nr.1081/1939 semnată de P.S. Nifon, Episcop al Huşilor, care cuprindea următorul aliniat: „Drept aceea, fără întârziere, C.C. Preoţi vor purcede dimpreună cu fruntaşii enoriei şi în cadrul statutelor, la înfiriparea unui cămin, pe care dacă CC.Lor îl vor iniţia şi pe tot C.C. Lor să-l prezideze, atrăgând asupră la tot meritul unei asemenea lăudabile iniţiative.” Împăciuitor, dar şi judicios, Gh. Vierescu încheia: „Glasul P.S. Nifon şi direct prin această circulară suna şi pentru C. Preoţi, ca şi pentru toţi intelectualii cu răspundere ai satului: „Lăsaţi gâlceava şi pretextele şi porniţi la treabă!” Şi ca să fie şi mai bine înţeles, ulterior, în nr.3/martie 1939, revista publica un extras din Legea pentru înfiinţarea serviciului social, capitolul IV – referitor la căminele culturale - unde se scria clar: „preoţii, membrii corpului didactic, funcţionarii administrativi… sunt obligaţi să-şi încadreze acţiunile de muncă obştească a căminului cultural…”
*

Revista publica şi numeroase eseuri literare. În nr.1/1939, prof. Octavian S. Mărculescu, doctorand în litere şi filozofie, scria despre Vasile Pârvan aspecte
245

ale personalităţii sale, referindu-se la istoricul, arheologul şi filosoful …om, o cinste a Neamului. Eseu care, aflăm din nr.4/aprilie 1938. colaboratorul revistei a fost premiat de Comisia literelor a Consiliului naţional al femeilor române.
*

Dimitrie Theodor Speranţia (1856-1929) se trăgea de pe meleagurile Iaşului, cu obârşie în satele Deleni şi Lungani, şcoala primară a urmat-o la Hârlău şi Târgu-Frumos, unde învăţătorul, un oarecare Ionescu, i-a schimbat numele din Nădejde în Speranţia, nume însuşit mai apoi şi de familia Ion şi Sofia Nădejde, rude cu el. După absolvirea Seminarului „Veniamin Costache” din Iaşi, devine doctorand al Universităţii din Liége – Belgia, unde a audiat cursurile de psihologie, estetică şi pedagogie ale profesorului C. Dimitrescu-Iaşi după care s-a înscris şi la Facultatea de litere şi filozofie. După ce i s-a anulat din motive politice un concurs pentru o catedră universitară, Th. Speranţia a lucrat un timp în învăţământul liceal, inclusiv la Huşi, unde l-a găsit 1 Decembrie 1918 (În 1880 „a fost numit în calitate de institutor provizoriu Theodor Speranţia, pentru clasa I, şcoala nr.1 din Trei Erarhi, În Iaşi” – vezi Românul din 2 septembrie). *
Theodor Speranţia

*
246

Prieten cu V.A. Urechia, Basarabescu, Rădulescu Niger-Ludovic Daus, dar şi cu G. Coşbuc, Barbu Delavrancea, apreciat de A.D. Xenopol, B.P. Haşdeu, Al.Vlahuţă, Gr. Tocilescu, C. Dobrogeanu Gherea, Theodor Speranţia a fost un nelipsit creator în publicistica vremii iar anecdotica sa l-a făcut vestit. „Câţi dintre bătrânii noştri nu şi-au petrecut tinereţea în compania anecdotelor lui Theodor Speranţia” scrie cu admiraţie Gloria Lăcătuşu în „Zăpezile calde” – reporter xx, Editura Junimea Iaşi 1979. Din „Curentul”, în „Învăţătorimea Vasluiană” nr.2/februarie 1938, la rubrica „Literare” iată: Theodor Speranţia: anecdotă trăită: „Acum câteva zile—Sâmbătă seara—eram la o sindrofie. Cineva adusese vestea că a murit Theodor Speranţia. Cu toţii îl cunoscusem,—din scrieri, dacă nu altfel. Şi, cum vorbeam de dânsul, o vedem pe madam Sărăţeanu—o moldoveancă în vârstă, foarte simpatică, fostă pe vremuri institutoare şi acum văduvă a unui colonel din Botoşani—că-şi face cruce şi zice : —„Săracul, Dumnezeu să-1 ierte”. Şi întorcându-se către noi: —„Dumneavoastră cunoaşteţi toate „anecdoteleʺ lui Speranţia. Dar să vă spun eu una, pe care n-o cunoaşteţi : o anecdotă trăită. Sunt mulţi ani de-atunci. Isprăvisem, de-abia, şcoala şi Ministerul mă numise institutoare la o şcoală de fete dintr-un orăşel de pe malul Dunărei. Vă închipuiţi ce însemna pentru mine care veneam acolo, între oameni
247

necunoscuţi, tocmai din fundul Moldovei. La început credeam că o să-mi fac seama: stăteam toată ziua în casă şi plângeam. Pe urmă m-am mai deprins; directoarea mă învăţase să fumez şi să joc cărţi. Eram patru profesoare la şcoală, din patru părţi ale ţării: directoarea de la Târgu-Jiu, eu de la Botoşani, una „Popeascaʺ—nu mai ştiu cum îi mai zicea—era de la Focşani, iar Matilda Stănoiu, din Bucureşti. Ce să vă mai spui, eram bolnave de joc. Ajunsesem de jucam cărţi şi la şcoală, în cancelarie, în timpul recreaţiilor— şi recreaţiile le făceam cât vream noi de lungi. Intr-o zi, Matilda primeşte o scrisoare de la o prietenă din Bucureşti, că s-a primit la Minister un denunţ anonim, cuprinzând cele mai grave învinuiri, contra noastră: că toată ziua jucăm cărţi şi lăsăm fetele de capul lor, că avem o purtare imorală (de mine spunea că primesc băieţi în casă şi de Matilda că trăieşte cu subprefectul), în fine, o serie întreagă de tot felul de năzbâtii; şi că Ministerul delegase pe Inspectorul Theodor Speranţia, să facă o anchetă severă. (Că jucasem cărţi, era adevărat; restul erau, toate, poveşti). Vre-o săptămână aşteptarăm „inspecţiaʺ, venind la timp la şcoală şi făcându-ne „oreleʺ regulat. Nici una dintre noi nu-l cunoşteam pe Speranţia—numai directoarea pretindea că-l cunoaşte din auzite. — Nu ştiu de ce, dar din spusele directoarei, mi-l creasem, în mintea mea, pe Speranţia, atât de limpede, că parcă l-aş fi cunoscut aievea. Mi-l închipuiam aşa: „unulʺ înalt şi fioros, cu barba mare şi neagră, cu ghiozdan de piele la
248

subţioară şi cu un băţ gros în mână. Şi, cum zic, o săptămână întreagă am tot aşteptat să-l vedem intrând pe uşă. Şi pe urmă ne-am reluat vechile obiceiuri… Într-o luni dimineaţă—ţin minte— jucasem cărţi toată noaptea. Pe la 8 o pornim cu toatele la şcoală. Cum ajungem, directoarea rânduieşte câte o monitoare în fiecare clasă, tragem masa în mijlocul cancelariei şi ne-apucăm iar de „pokerʺ. Lăsăm uşa cancelariei întredeschisă, pentru orice împrejurare. Pe la mijlocul orei a doua—să fi fost 9 jum.—iaca deschide uşa de-afară, unul mărunţel, cu ochelari pe vârful nasului, un tip de negustoraş, plin de praf şi, fără să bată la uşă, intră în clasa Matildei. —„Aoleu, madam Ionescuʺ, zic eu, „n-o fi cumva Speranţia?ʺ, Da, directoarea de colo : „Vezi-ţi ma chere, de treabă, nu-l cunosc eu pe Speranţia?ʺ. Şi ne vedem de treabă: „pas... deschid., merg şi euʺ. După o jumătate de ceas , negustorulʺ nu ieşise încă din clasă. —Ia vezi, Matildo, ce vrea negustoraşul ăla? Fă-i vânt, nu sta mult. Iar către noi: —„Pân-o veni Matilda, jucăm în treiʺ. Şi jucăm în trei. Trece un sfert de oră şi Matilda nu mai venea... —Du-te ma chere şi vezi ce face aia? Mai vine ori nu mai vine ? Ori şi-a făcut suma şi-abia aşteaptă un pretext să se lase !ʺ. Şi pornesc spre clasa Matildei. (Dar trebuie să vă spui ce se petrecuse în timpul acesta, că, pe urmă,
249

am reconstituit noi toată scena). Când intrase Speranţia în clasă — că el era, într-adevăr—era un zgomot şi o hărmălaie de nu mai auzeai nimic. Fetele, la început timide, au năvălit pe el şi, care mai de care, să-i ceară ori să-i spuie ceva. Una, o bulgăroaică mică şi îndesată, îl apucase de haină şi-l trăgea în fundul clasei, să-i arate că... „Sofica are gândaciʺ. Şi monitoarea alerga după ele cu nuiaua în mână şi le plesnea la nimereală. Şi, peste iarmarocul ăsta, Matilda intrase furioasă, trântind uşa după ea. —„Ia ascultă jupâneʺ (îl luase de sus!) „cum îţi permiţi d-ta să intri, aşa, în clasă? Nu ştii că aici e şcoală, că aici e regulă, căʺ... Dar „jupânulʺ se apropiase de Matilda şi, privind-o pe deasupra ochelarilor, se recomandase, cu o voce abia şoptită, de parcă şi-ar fi cerut scuze: —„Eu sunt inspectorul şcolar Theodor Speranţiaʺ. Matilda a căzut grămadă. Când am intrat eu, Matilda zăcea leşinată pe o bancă, iar inspectorul îi bătea în mâini s-o aducă în simţiriʺ... —„Şi, pe urmă ?ʺ întrebăm noi. —„Pe urmă, ne-a spus să dăm drumul copiilor acasă şi ne-am dus, câte-şi trei în cancelarie. Directoarea şi cu Popeasca au înlemnit cu cărţile în mână—că nu mai aveau răbdare până să vin eu şi, în timpul ăsta, jucau „ecarteʺ pe 50 bani partida.— Şi, după ceaʹnchis bine uşa, ne-a făcut o morală — Doamne, Doamne, nʹoiu uita-o cât oiu trăi. Ne-a arătat ce lucru urât făceam, cum
250

Ministerul avea nădejde în noi că ne facem datoria şi când colo … că ce fel de femei o să se mai aleagă din copiii ăştia cărora le dăm astfel de pilde, în fine, ce să mai spuiu, ne trecuseră toate năduşelile. Şi noi, patru inse în picioare, stăteam ca nişte vinovate ce eram şi nu ziceam o vorbă. Atunci mi-am luat eu curajul— eram eu tânără, dar eram îndrăzneaţă—şi i-am spus aşa: zic, domnule Inspector, aveţi toată dreptatea şi nici prin gând nu-mi trece să încerc să-mi uşurez situaţia. D-l Ministru are şi el o parte de vină. Iaca eu, de pildă, am familie la Botoşani, am părinţi, am casă, am relaţii. Şi Ministerul mă trimite aici, cale de două zile cu trenul, unde n-am pe nimeni şi unde îmi vine să mă omor, de urât. Desigur, zic, că asta nu-i o scuză, dar e o explicaţie, de care vă rog să ţineţi seamă în raportul dv. În tot cazul, eu una, vă făgăduiesc, pe cuvântul de cinste, că nʹoiu mai juca cărţi, cât oiu fi ş-oiu mai trăi! (şi mă făcusem roşie la faţă, ca o cireaşă). Speranţia s-a uitat lung la mine şi mi-a strâns mâna cu putere. Pe urmă ne-a salutat frumos şi a plecat, spunând că... „va avizaʺ. O lună de zile am tremurat de frică. Când aducea poştaşul vreun plic „oficialʺ mi se tăiau picioarele. După o lună, mi-a venit „pedeapsaʺ: Ministerul îmi făcea cunoscut că, în urma unui raport al inspectorului Speranţia, eram mutată, în interesul serviciului, la Botoşani. Acolo, între ai mei, m-am făcut iarăşi fată de treabă; m-am măritat şi am trăit fericită, până a murit bietul bărbatu-meu şi-am
251

apucat să-mi văd copiii mari. Zi că era altul, nu Speranţia. Cine ştie ce se mai alegea de mine!ʺ. Şi, după o pauză, ştergându-şi ochii: —„Săracul Speranţia. Dumnezeu să-l ierte !ʺ.

Geer Patrik.
Din „Curentulʺ.
*

Cu ochii la şcoala promovată de înaintaşi, dar şi pentru a-i însufleţi pe urmaşi spre cunoaştere, în „Învăţătorimea Vasluiană” nr.6/iunie1935, se publica articolul scris de învăţătorul I.S. Lupu: Un savant vasluian din sec. al XVII-lea. „Universitatea din Padova şi şcolile umaniste din Polonia, întreţineau cultura latină căutând să influenţeze asupra elenismului şi ortodoxismului. Studenţii greci din insulele aflate sub stăpânirea italienilor, introduceau cultura apuseană în „şcoala cea mareʺ din Constantinopole. Rezultatul acestor încercări de influenţă, a fost altmintrelea de cum s-au aşteptat apusenii, căci dintr-un instinct de conservare, cultura greacă şi ortodoxia au luat măsuri de apărare, oţelindu-se mai mult în urma acestor atacuri de influenţă. Fiii de boieri români, care urmau cursurile la universităţile umaniste sau la Constantinopole, pot fi martorii cei mai buni, pentru că au asistat la lupta de predominare. Fiecare partizan al unei culturi a căutat să fie înarmat cu cât mai multe cunoştinţe, şi să ajungă astfel la gradul cel mai înalt de erudiţie. De aceea universitatea din Padova, şcolile umaniste din
252

Bar şi „şcoala cea mareʺ din Constantinopole, au ridicat câţiva români ca: N. Milescu, D. Cantemir etc, la un nivel de erudiţie egal cu cel mai înalt din acele timpuri. Gradul de cultură din secolul al XVII-lea îl putem constata, ocupându-ne, după cât ne permite cadrul acestui articol, de N. Milescu. N. Milescu sa născut în Iunie 1636 la moşia părintească satul Poiana Cârnului, care aparţinea judeţului Vaslui. Tatăl său fiind grec din Peloponez, numai căsătorindu-se cu o româncă a putut câştiga rangul de boier moldovean. Posedând o avere importantă, şi-a trimis fiul la „şcoala cea mareʺ din Constantinopole, unde a avut de profesor pe vestitul G. Blassios. Pe lângă limba română a mai învăţat şi greceşte, latineşte, italieneşte, slavoneşte şi turceşte. După întoarcerea sa în ţară a fost numit „grămăticʺ, apoi „spătarʺ şi „mare spătarʺ sub G. Ghica. Influenţa lui Milescu a devenit mare în timpul domniei lui Ştefăniţă (Papură-Vodă), fiul lui Vasile Lupu. A trecut în Muntenia odată cu Gh. Ghica şi a ocupat postul de agent diplomatic (capuchehaie) pe lângă Poartă. Cât a stat în ţară s-a conformat curentului de tipărire a lucrărilor religioase şi în urma cercetărilor pe la mănăstiri a scris „Istoria despre sfânta icoană a prea sfintei noastre stăpâne Născătoare de Dumnezeuʺ tipărită în 1655 la mănăstirea Neamţu.
253

Încă de tânăr se ocupă cu teologia traducând din greceşte în 1661 o „Carte cu multe întrebări foarte de folos pentru multe trebi ale credinţei noastreʺ. În această lucrare vedem cât de bine îşi dă seama de latinitatea limbii noastre, arătând că cuvântul „Dumnezeuʺ vine de la latinescul „deusʺ. A tradus din greceşte Biblia care a servit de model celei de la 1688. Probabil din cauza conspiraţiei la domnie G. Ghica îi taie sgârciul care desparte cele două nări. De acum înainte e supranumit cârnul şi îşi ia drumul pribegiei. Rătăceşte prin Berlin, prin Pomerania, prin Suedia şi de acolo pleacă la Paris. În anul 1671 trecu în Rusia, unde a stat până la moarte (1708). Ţarul Rusiei îl trimite ca explorator în China pentru a-i aduce informaţii despre aceste locuri. Impresiile sale sunt înregistrate în „Descrierea călătorieiʺ şi în „Jurnal de călătorieʺ care au o valoare mai mare decât „Descrierea Chinei. Poporul român prin N. Milescu şi-a adus aportul său de care era dator faţă de cultura omenirii din acele timpuri. Ca explorator N. Milescu a dat dovadă de cunoştinţe geografice. De aceea va rămânea în istoria exploratorilor la locul său de cinste, ca cel dintâi cercetător al Chinei. În timpul peregrinărilor nu şi-a uitat neamul său. A trimis o tipografie de la patriarhul Moscovei, pentru mitropolitul Dosoftei. Ca om politic, a fost agentul de legătură dintre domnii români şi ţarul Rusiei. Totdeauna a susţinut
254

ortodoxismul şi a afirmat existenţa neamului nostru, care prin acele vremuri era ignorat de mulţi. De aceea, ca vasluieni, merită să consacrăm câteva rânduri, ca să ne reamintim de această figură proeminentă ce a dat-o judeţul nostru”.
*

Valea Racovei este vestită în istoria românilor. Învăţătorul pensionar C. Obreja din Pungeşti, într-o „Notă monografică”, publicată în Învăţătorimea Vasluiană nr.2/februarie 1939, îi acordă destulă atenţie, publicând „Schiţă de hartă a Văii Racova”: ʺValea Racovei este aşezată în partea de apus şi miază-zi a judeţului Vaslui, făcând hotar la apus cu judeţul Roman, la miază-zi cu judeţul Tutova, la răsărit cu valea mai largă a Bârladului şi spre miazănoapte culmea dealurilor laterale spre valea Stemnicului, având o lungime de la fundul Racovei şi până la Vaslui de circa 52 Km.; iar ca suprafaţă are 753 Km. p., ocupând cam o treime din totalul suprafeţei judeţului Vaslui din 2260 Km. p. (După anuarul statistic al României pe 1925).

255

Căi ferate valea nu posedă, este străbătută de-a lungul de şoseaua naţională Nr. 54 Vaslui-Roman, în care dau toate micile reţele de drumuri din dreapta şi din stânga văii. Putem remarca, că mai înainte cu multă vreme, fundul văii Racova, cu denumirea „Ocolul Racoveiʺ a aparţinut de ţinutul Tutovei. Aceasta reiese din actele dresate de organele oficiale de pe acele timpuri, în diferite anchete. Cu ocaziunea aşezămintelor mai noi administrative, valea Racovei o găsim aparţinând judeţului Vaslui, purtând denumirea respectivă şi a plăşii. Astfel dintr-un dosar ce găsim al subprefecturii plăşii Racova, cuprinzând listele de mişcarea populaţiunei şi obicinuita mortalitate a vitelor pe întreg anul 1870, se constată că la acel an plasa Racova cuprindea în raza sa 18 comune dintre care două: Obârşenii şi Floreşti azi sunt în judeţul Tutova, iar restul de 16 sunt cele de pe întinsul văii Racova şi anume: Deleni, Lipovăţ, Laza, Hârsova, Poeneşti,
256

Ivăneşti, Coşeşti, Stângaci (Bleşca de azi) Toporăşti, Armăşoaia, Curseşti, Pungeşti, Dumbrăveni, Gârceni, Doagele şi Lipova, purtând acest nume până la 1 Mai 1904. De atunci până azi plasa Racova a mai suferit următoarele transformări şi schimbări de nume precum urmează : De la 1 Mai 1904, conform cu noua lege pentru organizarea comunelor rurale (M. Of. Nr. 26/904) îşi schimbă denumirea în Plasa Pungeşti, purtând acest nume până la 31 Decembrie 1925 şi având 18 comune în cuprinsul său: Armăşoaia, : Băleşti, Coşea, Cozmeşti, Curseşti, Doagele, Dumbrăveni, Fâstâci, Fundătura, Gârceni, Hârsova, Hârsoveni, Ivăneşti, Laza, Lipova, Oprişiţa, Poeneşti şi Pungeşti, unde era şi reşedinţa (vezi M. Of. Nr. 128/1925). De la 1 Ianuarie 1926—1 Ianuarie 1930, poartă iarăşi denumirea de plasa Racova. La 1 Ianuarie 1930, prin reducerea numărului plăşilor din judeţ, plasa Racova se uneşte la această dată cu plasa Negreşti sub o nouă denumire de Ştefan cel Mare, dăinuind sub acest nume, până la 31 Decembrie 1932. De la 1 Ianuarie 1933 desunindu-se de plasa Negreşti, i se dă denumirea de astăzi „PeneşCurcanulʺ, rămânând nu numai cu comunele din lungul Văii Racova, ci mai adăugându-i-se şi altele, completându-i-se raza cu un număr de 32 comune: Mânjeşti, Deleni, Chiţoc, Lipovăţ, Tanacu, Beneşti, Muntenii de sus, Muntenii de jos, Moara Domnească,
257

Zăpodenii, Portari, Ştefan cel Mare, Brodoc, Hârsova, Laza, Puşcaşi, Oprişiţa, Poeneşti, Hârsoveni, Ivăneşti, Coşeşti, Armăşoaia, Ursoaia, Toporăşti, Curseşti, Pungeşti, Gârceni, Trohan, Lipova, Doagele, Valea Hogei şi Valea Caselor cu reşedinţa în comuna urbană Vaslui (vezi M. Of. Nr. 291 din 12 Decembrie 1932 pag. 7707). Natural că şi comunele de pe vale şi din plasă, în decursul vremurilor, au suferit şi ele schimbări de adăugiri de sate, sau reduceri în numărul lor, după dispoziţiunile făuritorilor legii administrative, lucru de care trebuie să ţinem cont, pentru a nu căpăta rezultate eronate, atunci când e vorba să stabilim criterii statistice de comparaţii, asupra mişcării populaţiunei dintr-o comună, în lucrarea unei monografii comunale. Altfel, credem, că culegerile noastre statistice anuale, din 5 sau din 10 în 10 ani, nu ne-ar da aparenţa realităţii unei comune în ce priveşte mişcarea populaţiei care între timpuri a fost alcătuită mai întâi din unul sau din două sate, apoi din 4 sau din 5 şi la urmă iar din două sau din trei sate precum sunt cazuri.”
*

Învăţătorimea Vasluiană nr.5/1942 este un număr festiv închinat sărbătoririi Centenarului şcolii primare de băieţi nr.1 Vaslui. Gh. Vierescu, preşedintele Asociaţiei învăţătorilor vasluieni referindu-se la eveniment sublinia „fapta marelui şi
258

fericitului ctitor de şcoală şi de biserică” căminarul Niculai Hagi Chiriac” care a dat viaţă şcolii la 1842 şi bisericii „Adormirea Maicii Domnului” la 1859.
*

Preotul Gh. Târnoveanu,
*

Preotul Gh. Târnoveanu parohul bisericii şi confesorul şcoalei de băieţi nr.1, pomenea şi el numele lui Niculai Hagi Chiriac „ctitorul bisericii în care îşi doarme somnul de veci sub lespedea de marmură”, cel care n-a ostenit „să ridice locaş de slujire celui Atotputeric şi mormânt de odihnă oaselor sale.”

*

C.Ungureanu, inspector şcolar de circumscripţie, * C.Ungureanu, inspector şcolar de circumscripţie arată că la apariţia Regulamentului Organic, singura şcoală care se găsea în fiinţă era cea vasiliană înfiinţată la 1642 de către domnitorul Vasile Lupu, la Trei Ierarhi Iaşi. „De la 1834 încep a lua fiinţă şcoli naţionale „câte una de oraş, în 7 oraşe ale Moldovei: Roman, Huşi, Bârlad, Galaţi,
259

Focşani, Botoşani şi Piatra Neamţ.”
*

Al. Patriciu * Exact după 467 de ani de la marea victorie a lui Ştefan cel Mare, de la Racova, la 12 ianuarie 1842, ia fiinţă şi în târgul Vasluiului şcoala naţională de băieţi, cunoscută azi sub denumirea de şcoala nr.1 băieţi. Al. Patriciu, directorul şcolii de băieţi nr.1 arată că „în veacul care s-a scurs, peste douăzeci de mii de copii şi-au luminat mintea, şi-au încălzit inima, şi-au împodobit sufletul, şi-au înflorit caracterul în altarul acestui aşezământ”. Fără a evidenţia „toate strălucitele figuri de mitropoliţi, miniştri, generali, magistraţi, profesori, medici, ingineri, avocaţi şi falnici institutori care şi-au făurit plămada sufletească în această şcoală”, el se oprea totuşi, spre exemplificare concretă, la elevul Mironescu Gh. Gheorghe, absolvent cu media 10 în anul şcolar 1884, care ajunge profesor universitar, preşedinte al Consiliului de Miniştri, „primul sfetnic al Tronului”, iar „elevul Răşcanu I. Ion, absolvent cu media 10, în anul 1883, ajunge General de Divizie, ministru de război al Ţării, cel dintâi purtător de spadă, întru apărarea gliei româneşti.”

260

Şcoala primară nr.1 de băieţi cu corpul didactic din anul 1933

Gh. Mironescu, prof. universitar, fost prim ministru *

Iată scrisoarea trimisă de dsa pentru revistă: O sută de ani. Vasluienii au sărbătorit cu drept împlinirea a o sută de ani de la înfiinţarea şcoalei primare Nr.. 1 din oraşul Vaslui. Sunt, în ţară, foarte puţine şcoli atât de vechi. Dar, în afară de vechime, şcoala din Vaslui are şi alte mari merite, căci a fost un viu focar de lumină pentru oraşul nostru şi pentru judeţ. A avut norocul de a avea institutori foarte buni. Cel mai de seama, de care cu drag îmi amintesc, a
261

fost tatăl ʺDomnului General I. Răşcanu, actualul Primar al oraşului Vaslui. Am fost elevul acestui institutor eminent, foarte capabil şi conştiincios. El era şi de o bunătate extraordinară, dar aceasta nu-l împiedeca de a menţine disciplina în clasa sa, prin respectul şi dragostea ce insufla elevilor săi.”

*

Domnul general de divizie Răşcanu Ioan, fost ministru de război, fost elev al şcolii vasluiene amintite mai sus.
*

Profesorul Oct. Mărculescu, căruia i se redă în revistă textul unei conferinţe ţinută la 17 mai 1942 în sala teatrului judeţean, cu ocazia Centenarului, vorbea despre „acte şi momente din viaţa şcoalei primare nr. 1 de băieţi din Vaslui” şi susţinea că „şcoala s-a fundat în anul 1841 şi se numea Şcoala începătoare din Vaslui”, că la început a funcţionat „fie în tinda unei biserici, fie la Curtea căminarului Niculai Kiriac, învăţător fiindu-le fie preotul, fie dascălul, care în timpul liber îi învăţa să scrie şi să citească.”
262

Cu câte clase a funcţionat şcoala la început? „De la 1841-1850 a avut o singură clasă, de la septembrie 1850 s-a adăugat clasa a II-a, în septembrie 1851 clasa a III-a şi numai în urma raportului Comitetului sa încuviinţat şi deschiderea clasei a IV-a la acea şcoală din septembrie 1856; caz rar, căci numai în oraşul Iaşi exista clasa a IV-a începătoare.” Menţionându-i pe primii dascăli ai şcolii, prof. Octav Mărculescu (în fotografie) scrie: „Cu excepţia lui Iordache Galer (veteranul) numit de la 12 ianuarie 1842, abia în 1849 se mai numeşte alt profesor Teodor Silvescu, ce avea ca „supleant” (suplinitor) pe Teodor Leuştean până în iunie 1851, în anul 18511852 e numit alt supleant, Vasile Casian, care moare, iar de la 24 ianuarie 1852 şi până la 1855 funcţionează profesorul Ion Cernătescu, acesta decedând în august 1855, locul său îl ia profesorul Ion Grigorescu.” „Şcoala la început - spunea prof. Oct. Mărculescu, n-a fost o instituţie de stat, ci un act de milă domnească sau de mărinimie a vreunui negustor sau boier, iubitor de cultură. Profesori erau călugării care învăţau :slavona, caligrafia. Pictura şi muzica, făurind caligrafi artişti în zugrăvirea

263

manuscriselor moldoveneşti, vlădici învăţaţi şi diaci pricepuţi a cânta la „şapte glasuri”.
*

Asociaţia învăţătorilor din judeţul Vaslui a onorat cu cinste amintirea revizorului şcolar Mihai Eminescu la Vaslui. Revista Învăţătorimea Vasluiană nr.5/mai 1939, publică în legătură cu acesta următorul: Apel pentru Bustul lui Eminescu la Vaslui adresat învăţătorilor din judeţul Vaslui, în şedinţa Adunării Generale a Asociaţiei Judeţene de la 7 Mai 1939, de d-l învăţător Al. Patriciu. IUBIŢI COLEGI ŞI COLEGE. Astăzi am gingaşa misiune de a vă invita pentru o clipă de reculegere în altarul unei sfinte amintiri. Nu vă îngrijoraţi. Nu vom face călătorii obositoare. Icoana, a cărei amintire vom evoca acum, este aici, este înlăuntru de noi, în sanctuarul inimii noastre. Este icoana luminoasă a lui Mihail Eminescu. Providenţa ni l-a trimis nouă, aşa cum a trimis vechilor greci pe Socrates; ca să ne limpezească cugetul şi să îndrepte paşii neamului pe calea destinului istoric. De sus, din sfere senine, de pe firmamentul, scânteietor al geniilor, Eminescu coboară jos, în glia noastră neagră, ca să ne deschidă drum luminos pentru toate veacurile.
264

Mihai Eminescu

Plinitor menirii sale apostolice, iată-l pribeag în popor ca să strângă perlele de simţire şi grai românesc şi să închege limbă fermecătoare pentru lira română. Iată-l la „Timpulʺ, turnând în tipare nestimatele sufletului său, ca să scoată „Pravila cea Mareʺ a naţionalismului românesc. Iată-l în „Epigoniiʺ, făcând apoteoza înaintaşilor, ca să ne înveţe cinstirea jertfei. Iată-l în „Satira IIIʺ, înfruntând trufia Semilunii, ca să dea neamului românesc cea mai înaltă lecţie de mândrie naţională.
265

Iată-l în „Luceafărulʺ, arătând cu genială măiestrie cât de şubredă, cât de efemeră este prietenia între pământ şi Cer, între lutul pătimaş al fiinţei umane şi Scânteia Divină. Iată-l în sublima-i „Doinăʺ, fulgerând cu săgeata negrelor blesteme inimile înstreinate şi chemând Măreaţa Umbră de la Putna să mântuiască neamul. Iată-l dascăl al dascălilor — Revizor Şcolar — al judeţelor Iaşi şi Vaslui. Această misiune împlinind, afla şcoala în poiată, pe dascăl în cămeşoiu de câlţi şi pe ţărani în sapă de lemn. În faţa tristei situaţii, sufletul marelui artist se zguduie şi cu eroism scrie Ministrului Şcolilor: „Câtă vreme ţăranul e în sapă de lemn, şcoala poporului este o vorbă goală, o ficţiuneʺ. Iată-l în bojdeuca lui Creangă din Ţicău, ca să ilustreze un capo-dʹoperă de prietenie. Iată-l intrând amărât la Bolta Rece, ca să-şi zugrăvească toată tragedia existenţei sale pământeşti în trei linii: „Bani n-am mai văzut de-un secol, Vin nam mai băut de-o lună; „Un regat pentru-o ţigară!” În fine, iată-l pe acest Astru asfinţind în amiaza vieţii, ca să nu apună niciodată! O jumătate de veac s-a scurs de la acest asfinţit şi fulgerele reflexului luminează tot mai puternic cugetul şi simţirea românească. Pentru atâta revărsare de lumină şi noi, dascălii vasluieni suntem datori o fărâmă de recunoştinţă. Nu
266

pentru strălucirea „Sublimului Luceafărʺ, ci pentru împăcarea conştiinţei noastre şi deprinderea urmaşilor în cultul geniilor. Greutatea acestei mari obligaţii mă apasă pe mine de multă vreme. Am spus-o multora, dar de nicăieri n-a zâmbit speranţa unei izbăviri. Într-o bună zi, m-am destăinuit fratelui Vierescu—preşedintele asociaţiei noastre judeţene pe care îl ştiu dăruit de Dumnezeu cu braţ tare de înfăptuitor. M-a ascultat şi mi-a făgăduit că-mi va da posibilitatea să pun chestiunea în adunarea generală a Asociaţiei. Iată-mă în faţa dumneavoastră, solicitându-vă bunăvoinţa pentru bronzul şi granitul, în care să imortalizăm admiraţia noastră pentru „Regele lirei româneʺ. Misiunea mea de amintitor s-a terminat. Mulţumesc şi fratelui Vierescu şi dumneavoastră că mi-aţi îngăduit să-mi împac sufletul. În ce priveşte partea-mi de contribuţie bănească, dau chiar acum 500 lei în mâna d-lui Ion Filipiuc—casierul asociaţiei. Această infimă sumă va figura simbolic ca prim fond pentru bustul lui Eminescu la Vaslui. Faceţi ca mine şi, cu ajutorul Celui de Sus, minunea se va înfăptui. Sănătate !”
267

Al. Patriciu. Mai înainte, în numărul 8/octombrie 1938, revista publica sub semnătura C. Neştian, la rubrica „Literare” copia Ordinului dat de revizorul şcolar Mihai Eminescu Nr.270, Iaşi 23 octombrie 1875: DOMNULE DIRECTOR, Vă rog a-mi raporta cât de curând şi în detaliu despre starea în care se află D-nul institutor Corvin, fiindcă Ministeriul prin telegrama sa Nr. 8733 mi-au cerut informaţii în privirea Dniei-sale. Subsemnatul cunoscând deja starea numitului, are nevoie numai de-o caracterizare mai de-aproape a cazului; deci raportul d-voastre nu trebuie numai de cât să fie îmbrăcat într-o formă oficială. Revizor şcolar: ss) M. EMINESCU D-Sale D-lui Director al şcoalei primare de băeţi din Vaslui.” La acest ordin, d-l Gh. Crisoscoleu, directorul şcoalei de pe acele timpuri, fost autor de cărţi didactice şi secretarul comisiunii de examinarea candidaţilor pentru a ocupa posturi de învăţători — şcoli normale neexistând pe atunci—a dat următorul răspuns: No. 63. 1875 Oct. 26, D-lui Revizor şcolar—Iaşi. „Am onoare a vă răspunde la rap. D-v. N. 270 din 23 ale corentei că cestiunea dlui Corvin stă în
268

acesta: atât prin raportul meu No. 27 adresat Dv. la 1 Iulie pentru finele anului şcolar 1874-75, v-am arătat starea dlui Corvin, cât şi prin un raport mai detailat adresat Dlui Ministru la 31 Iulie, am demonstrat că dl Corvin nu poate funcţiona şi totdeodată propuneam, sau să i se acorde o permisie, sau a i se da un concediu nelimitat până la însănătoşare. În adevăr, Ministerul prin ord. N. 7869 din 22 Sept. îmi face cunoscut, că s-a aprobat concediu dlui Corvin, subsemnatul însă nu l-am pus în lucrare până nu am constatat din nou că dl Corvin nu mai poate conduce clasa, adică în timp de o săptămână am fost în cl. III şi am văzut că dl Corvin dă esplicaţiuni falşe, că se încurcă cu totul în vorbă, şi de multe ori nu mai poate continua şi în fine dlui spre a restabili acea disciplină, alergă la multe pedepse afara din regulile disciplinare, şi acelea într-un mod prea aspru. Nu numai atât, am consultat pe mulţi părinţi şi multe persoane din public, spre a-şi da opiniunea despre starea mintală a dlui Corvin, şi mai toţi mi-au arătat că nu se află în starea normală. După acesta apoi am aplicat ord. Ministerului şi am întrunit cl. III şi a IV sub conducerea mea. Cu toate acestea pot să fiu greşit în aprecierile mele; cu ocaziunea inspecţiunii vă rog a cerceta şi Dv. mai de aproape cazul”. Director, ss) CHRISOSCOLEU. La 26 Aprilie 1876, revizorul şcolar Mihai Eminescu, inspectând şcoala No, 1 băieţi Vaslui, încheie următorul proces verbal, găsit în copie în
269

registrul de inspecţiuni, — originalul fiind luat, nu se ştie de cine şi sub ce director — în care nu se pomeneşte nimic despre institutorul Corvin, fiind decedat. PROCES-VERBAL „La inspecţia făcută în ziua de 25 Aprilie a, c. şcoalelor urbane din Vaslui, am constatat la şcoala de baeţi un mers regulat de desvoltare. Metoda de predare a d-lui Hrisoscoleu e demnă de toată lauda. Celelalte clase conduse nu poate atât de metodic, dar totuşi cu destulă aptitudine şi sârguinţă, promit rezultate satisfăcătoareʺ. Revizor şcolar, ss) M. EMINESCU. C. Neştian
*

Revista nr.5/1942 publica şi ea în copie şi facsimil procese verbale şi circulare, urmare a inspecţiei făcute la şcolile din judeţul Vaslui de revizorul şcolar Mihai Eminescu şi o fotografie a casei unde a stat poetul. Mai mult, bazat pe documente, revista stabilea că în zilele de 25 şi 26 aprilie 1876, Eminescu a stat la Vaslui, în casa lui Neculai Florescu din strada Călugăreni nr.12, fiind atras de frumuseţea soţiei lui Florescu, Safta; aceste informaţii preţioase le-a dat Dna Maria Sbiera, fiica Saftei, care pe atunci era o copilă de 9 ani, iar azi locuieşte în aceeaşi casă; camera poetului există şi azi, suferind neînsemnate transformări, se preciza. Adnotarea redacţiei revistei făcută la ordinul nr.270 din 23 octombrie 1875, în sensul că la acea vreme nu existau şcoli normale pentru pregătirea
270

învăţătorilor nu este corectă. La 1870 la Bârlad exista o asemenea şcoală, iar din ziarul Românul se poate afla că, în acei ani, funcţionau astfel de şcoli normale încă în câteva oraşe. La Iaşi, şcoala normală datează de la 1855. În anul 1970, Liceul pedagogic „Alexandru Vlahuţă” din Bârlad a sărbătorit 100 de ani de la înfiinţare, iar prof. Ştefan Cucoş şi prof. Gh. Gohoreanu au realizat volumul „Liceul Pedagogic Alexandru Vlahuţă la 100 de ani 1870-1970.”

Casa unde a stat Eminescu

Dar iată pomelnicul citit la parastasul din 12 ianuarie 1942: Ctitori şi donatori pentru şcoala nr.1 de băieţi Vaslui: 1.Căminarul Niculai Chiriac Hagiu; 2 Elena Şubin.

271

Învăţători decedaţi ai şcoalei nr.1 băeţi în anii de când şi până când au funcţionat la şcoală: 1. Iordachi G. Galere (1842-1848) 2.Teodor Silvescu (1849-1856); 3. Ion Grigorescu (1856-1858); 4.Vasile Casian (1859-1861); 5. Alexandru Stavrat (1859-1861); 6. Gheorghe Hrisoscoleu (1862-1878); 7. Ion Vasiliu (1863-1890); 8.Zaharia Bălăuţă (18641872); 9. Nicu Corvin (1864-1876); 10. Alexandru Vasiliu (!878-1897); 11. Mihai Andrian (1878-1879); 12. Lefter Răşcanu (1879-1894); 13. Ion Şişman (18791883); 14. Vasile Preda (1880-1881); 15. Dumitru Constantinescu (1883-1885); 16. Ion Hasnaş (18831885): 17. Neculai Sebastian (1888-1891); 18. Lazăr Grecea (1892-1894); 19. Mihai Pastia (1894-1898); 20. Spiridon Hamza (1896-1897); 21. Constantin Grigoriu (1897-1913); 22. Victor Dumitriu ( 1903-1921); 23. Neculai Pieptu (1914-1915); 24. Ecaterina Mavrodin (1915-1924); 25. Emil Procopie (1917-1918); 26. Mihai Calmuschi (1919-1920); 27. Petru Motoş (1921-1931). Profesor Constantin Neştian, pensionar, fost director al şcolii, în articolul „Figuri de dascăli din trecutul şcolii nr.1 de băieţi Vaslui”, căutând în arhiva şcolii trecute prin „atâtea nenorociri, două războaie, foc, cutremure şi dese mutări” se referă la doar „câteva cazuri: General doctor Sava Goiu, General I. Răşcanu, General Petala, General Batâr, G. Mironescu, L. Cihodaru, colonel doctor Corvin, doctor Peride, ing, Gh.Dragu, doctor Turcanovici, C. Tănase.”

272

Mai în amănunt se opreşte asupra altor personalităţi care au făcut şcoală la Vaslui: profesorul superior Gh. Hrisoscoleu, care a înfiinţat biblioteca şcolii „donând în amintirea soţiei sale, distinsa scriitoare Sofia Hrisoscolu, născută Cocea (căsătorită Voronca n.n.), 308 volume, unele cu vechime din 1805; Lefter Răşcanu născut la Huşi la 1844 şi „venit la Vaslui în 1868, la clasa a II-a”; „pentru meritele sale în învăţământ primeşte distincţiunile „Răsplată muncii pentru învăţământ”, „Coroana României în grad de ofiţer” şi „Steaua României în grad de cavaler”.

Lefter Răşcanu

Alexandru Vasiliu Costică Grigoriu

Alexandru Vasiliu născut în anul înfiinţării şcolii, în 1842, la Roman, lucrează în învăţământ la Mânăstirea Neamţ, Tg. Neamţ, iar din 1878 la Vaslui, ca director al şcolii. Era autoritar cu învăţătorii „scoţându-i în conferinţele generale la tablă să dezlege teme şcolare şi-i nota ca pe şcolari.” Costică Grigoriu, fiu de răzeş, născut la Vultureşti la 1860, vine în învăţământ la Vaslui de la
273

Tg. Ocna în 1897, iar în 1901 este numit ca director al şcolii. Victor Dumitriu era născut la Oşeşti şi numit în învăţământ la 1893, iar în 1901 vine la Vaslui ca revizor şcolar. A fost numit director al şcolii nr. 1 de băieţi la 1903. Avea şcoala normală de institutori urmată la Bucureşti. Petru Motaş s-a născut la Ţibăneşti în 1873, are la bază şcoala normală de institutori din Bucureşti şi funcţionează la Vaslui ca revizor şcolar, iar în 1921 ca director la şcoala nr.1 de băieţi.

Victor Dumitriu

Petru Motaş

I. Şişman

274

N. Gorgos fost director în anii 1913-1918

C. Manoilescu, fost director în anii 1902-1914

Cadre didactice la Vaslui au fost şi: I. Şişman, fost director al şcolii nr. 1 între anii 1879-1883; N. Gorgos, director al şcolii între anii 1913-1918; C. Manoilescu director de la 1902 până în 1914. A fost şi subdirector al învăţământului primar din Vaslui. Constantin Neştian fostul director al Şcoalei de băieţi nr. 1 Vaslui, cu prilejul sărbătoririi centenarului acestei şcoli a evocat câteva figuri dăscăleşti ce-au răspândit lumina cărţii de pe catedra acestei instituţii portretizându-i „pe cât mi-a fost cu putinţă”, figuri inserate şi de noi mai sus.
275

Tot cu prilejul acestei sărbătoriri dl Gh. Creţu, învăţător la aceeaşi şcoală, a ţinut cuvântul ca reprezentant al Asociaţiei învăţătorilor din Vaslui. Printre altele el spunea: „Îmi tremură gândul când cuget la această teribilă forţă socială! Câte evenimente mari în viaţa ţării noastre n-au fost puse la cale de această mamă a sufletelor! Câte taine s-au dezlegat prin ea şi ce rosturi adânci au fost propovăduite prin sfintele altare! Avem un vis de realizat şi pentru aceasta, noi, vasluienii, suntem chemaţi astăzi să strângem rândurile în jurul distinsului şi neobositului părinte al comunei Vaslui, a domnului General Ion Răşcanu, care va fi şi preşedintele comitetului de construcţie al noului local de şcoală ce trebuie să se înalţe de urgenţă în centrul acestui oraş.” Revista cuprindea şi „Cuvântul de închidere al serbării„ Centenarului de General Ion Răşcanu, primar al oraşului Vaslui. Din comitetul serbării centenarului au mai

276

făcut parte şi învăţătorii pensionari ai şcolii: Gh. Răşcanu şi Th. Cărare. (în fotografie)
*

Când au hotărât dimensiunile revistei, membrii Asociaţiei învăţătorilor vasluieni au gândit bine. În numărul 10/decembrie 1935, revista anunţă: „Colaboratorii care au avut publicate în anul I, cel puţin trei subiecte, erau invitaţi să trimită administraţiei numerele din acel an spre a fi legate gratuit în volum.” Nu erau evitaţi nici restul cititorilor, cărora, lucrarea li se făcea dar contra cost. Astfel, în anul 1935 a rezultat un volum de 480 pagini, în 1936 tot atât, în 1937 – 496 pagini, 1938 – 488, 1939 – 380 pagini… Tocmai bune de păstrat în orice bibliotecă. De subliniat că redacţia s-a ocupat nu numai de… şcolare şi literare, dar când a tratat problemele profesionale s-a referit la tot ce înseamnă omul şi nevoile lui. Până şi crearea unei biblioteci orăşeneşti a fost tot voinţa învăţătorilor care, împreună cu profesorii, preoţii şi alţi intelectuali, au făcut tot ce doreşte să realizeze mişcarea sindicală în ziua de astăzi - 2005: salarii corespunzătoare, concedii netracasate, activitate la club şi la căminele culturale, hotel, masă, cantină – totul pe bază de gestiune controlată. Preşedintele Asociaţiei învăţătorilor – Gh. Vierescu – avea o bună colaborare cu autorităţile, iar pensionarii şi instituţiile locale – banca, cooperativa, biserica, prefectura, primăria – erau mereu alături în acţiuni.
277

Secretarul redacţiei, fie că s-a numit I. Filipciuc, V. Vartolomei – care semna şi ca girant responsabil ori redactor responsabil -, Em. Trifan – cu delegaţie, au făcut muncă cu responsabilitate.

Emil Trifan

D.V.Vartolomeu

Chiar dacă ar fi existat doar Învăţătorimea Vasluiană în presa locului şi ar fi fost un mare merit pentru intelectualitatea locală care a întreţinut cu credinţă flacăra unei CANDELE. O candelă căreia în anul 1942 i s-a pus chiar pe frontispiciu stigmatul CENZURAT.
*

Învăţătorimea Vasluiană avea să reapară în ianuarie 1945, la Tipografia P. Peiu din Bârlad cu subtitlul: revistă lunară de propagandă culturală şi profesională. „Cuvânt pentru învăţători de An Nou 1945” purta semnătura magistratului Ion I. Chişcă, iar Şt.I Ghica scria „Iată-mă-s!”: „Mă recunoaşteţi? Sunt „Învăţătorimea Vasluiană”, fiica voastră şi prietena
278

multora dintre prietenii voştri, venită din pribegie”. Un anume M.C. în „Îndemnuri” concretizează: „După o absenţă de aproape un an, revista noastră dăscălească de la Vaslui încearcă să-şi reia activitatea întreruptă de evenimente.” Cauzele absenţei le lasă „pe seama cronicarului, singurul în măsură să le aibă în grijă” şi să le explice, dar vrea ca revista „să apară cu orice preţ.” Despre „Copilul pribeag” (Revista) şi dorinţa ca el să-şi reia rolul de catalizator al vieţii şcolăreşti în judeţ semnează rânduri frumoase şi alţii: I. Zaharia, Grigore Horga, I. Ianculescu, C. Popa, Em. Dabija, Petre Ciocan, iar cel mai entuziast se arată Em. Trifan care în „Din nou” notează: „Suntem. Am fost şi toată lumea ştie ce facem”. Firul rupt, în activitatea noastră, din cauza evenimentelor, se înnoadă. Din nou la luptă! Din nou la lupta veche! …rămânem cei ce am fost şi mai mult: fără vârstă, veşnic tineri înnoitori. Antene sincere pentru pipăit adevărata stare de spirite. Informatori corecţi despre nevoile şi năzuinţele celor mulţi: Muncitori căliţi pentru înfăptuirea gândurilor de bine”… Cu toate că revista – toată un fel de salut la reapariţia ei – se aştepta la o democratizare a întregii vieţi sociale , deci şi a şcolii, preamărea biserica „Măicuţa”, construită din „lemn de la marginea târgului, înălţată pe un colnic, prin evlavia şi dărnicia unei străvechi măicuţe” dar şi cimitirul din jur, la
279

înfrăţire şi iubire etc. ea păşea ducând cu sine acelaşi handicap pe care îl avea şi în 1942, exprimat clar de data aceasta pe însăşi foaia de început: la „Învăţătorimea Vasluiană” totul trece prin cenzură.” După ce publică spre cunoştinţa tuturor învăţătorilor „Statutul Uniunii sindicatelor învăţătoreşti din România” şi anunţă pentru 28 ianuarie 1945 Adunarea generală extraordinară din sala Teatrului judeţean Vaslui pentru „sindicalizarea învăţătorilor”, revista rezervă pe ultima sa copertă „loc pentru lista colaboratorilor care va apare cu numărul următor.” Nu ştiu dacă a mai apărut. Ştim sigur însă că apăruse un „Veac nou”, când totul începea a fi dirijat, îndeosebi publicistica.
*

În numărul 2 din februarie 1938 al „Învăţătorimii Vasluiene” se publica comentariul „Alţii despre noi” În revista „Orientăriʺ Nr. 11-12 din 1937, d-l Paul Popescu face următoarele aprecieri despre revista noastră : „Invăţătorimea Vasluiană, III, 8, revistă didactică, după cum o arată şi numele, face un mare loc literaturii, ceea ce dovedeşte că preocupările literare sunt cele mai apropiate sufletului învăţătoresc. Ar fi interesant să se studieze, cine citeşte cea mai bună literatură (şi cea mai multă) şi s-ar ajunge la surprinzătoarea constatare că învăţătorimea, de voie de nevoie, citeşte mai mult decât orice altă clasă de funcţionari intelectuali, în raport cu groaznica sărăcie a celor 2000 lei cu care sunt plătiţi lunar învăţătorii.
280

Ei, în mare parte, mai păstrează încă mulţi ani flămânzenia de cetit, gustul cărţii, extirpat în cea mai mare măsură într-o proporţie îngrijitoare la alte clase intelectuale. Dar învăţătorii adesea se şi cam ocupă cu... literatura. În privinţa izbânzilor, părerile-s împărţite. În tot cazul, învăţătorii fac figură bună— chiar dacă, în general, rămân numai buni lectori, (Am putea cita mulţi învăţători cari au biruit în slovă). Aşa că „Învăţătorimea Vasluianăʺ revista învăţătorească a judeţului în care a fost revizor Mihail Eminescu, nu se putea lăsa mai prejos. Are pedagogie, dar are şi multe încercări literare. Nu putem uita că aici trăieşte şi D-l Savile Natba, autorul romanului „Sub Epitrafirʺ şi al unor frumoase nuvele, admirabil scrise, d-l Natba fiind un scriitor cu mari resurse de creaţie. Mai remarcăm slova d-lor P. Ciocan, C. Procopie, Em. Trifan şi alţiiʺ. Oricum, pentru aşa tinereţe, revista se prezintă foarte bine.” Foaia învăţătorilor din Bucovina „Voinţa Şcoaleiʺ Nr, 1-2 din Ianuarie 1938, scrie următoarele despre revista noastră: „Invăţătorimea Vasluianăʺ, anul III Nr, 9, cuprinde articole de interes şcolar, profesional şi literar. Studiul asupra personalităţii filosofului Vasile Pârvan, poate face cinste oricărei reviste de specialitate. Revista Invăţătorimea Vasluiană are şi un cor bun, ceea ce noi nu am reuşit încă să înjghebăm.
281

Şi de vreo 3 ani, fac excursii în grupuri mari, câte 10-12 zile în largul ţării. Trebuie să recunoaştem că, este bine închegată această organizaţie de pe meleagurile lui Peneş Curcanul; şi va putea traduce în faptă multe deziderate. Toată cinstea şi lauda acestor fraţi, pioneri ai unor vremi mai bune. Am observat acolo, o mare apropiere între învăţători şi şefii autorităţilor. Aceştia, tot timpul zilei au ţinut contact cu învăţătorii. Nu pot încheia fără să amintesc şi cinstea cu care am fost primiţi şi găzduiţi noi oaspeţii, fapt pentru care, în ce mă priveşte, le rămân recunoscător iubiţilor colegi vasluieni.
*

La 28 noiembrie 1968 ziarul Vremea nouă nr.241 publica recenzia „Învăţătorimea vasluiană” semnată de Petru Vieru, învăţător. Iată ce se spune la rubrica „Din presa de altădată”: „Într-o societate măcinată de patima luptelor politice, când afacerismul şi corupţia erau la modă, corpul didactic, continuatorul unor valoroase tradiţii, se străduia să menţină trează conştiinţa datoriei şi făclia culturii. Pe linia puternicului entuziasm imprimat cu zeci de ani în urmă de Spiru Haret, unii fruntaşi ai învăţătorimii — ca Stoleru de la Baia sau Dumitraşcu de la Buzău — au folosit, printre alte forme de ridicare a nivelului cultural al maselor, şi presa. Astfel, în întreaga ţară, apar publicaţii ale învăţătorilor: „Şcoala şi viaţa” – la Bucureşti, „Şcoala
282

Prahovei” – la Ploieşti, „Revista şcolii” – la Botoşani, „Vremea şcolii” la Iaşi. În această efervescenţă culturală, nici Vasluiul nu putea rămâne mai prejos şi, astfel, din iniţiativa Asociaţiei învăţătorilor vasluieni, la începutul lunii ianuarie 1935, apare primul număr al revistei „Invăţătorimea vasluianaʺ, care-şi propune să fie o tribună independentă, de afirmare culturală, de perfecţionare profesională. Paginile „Învăţătorimii vasluieneʺ sunt onorate cu semnături ale unor personalităţi de seamă, cum ar fi Dragomir Hurmuzescu, Ion Simionescu, I. Mitru ş.a, Apar studii de documentare pedagogică, cercetări cu caracter istoric şi literar, un documentat studiu asupra spătarului Milescu. Preocupările monografice se reflectă în materialele : „Monografia şcolii nr.1 de băieţi Vasluiʺ, „Schiţă monografică asupra Văii Racovaʺ, „Zăpodenii” ş.a. Renumita luptă de la Vaslui este tratată, competent, de profesorul universitar Constantin Cihodaru. Paginile revistei găzduiesc şi articole inspirate din lumea satelor, evocări ale unor figuri de învăţători eroi din primul război mondial: învăţătorul poet Vasile Mitru şi Constantin Pancu, reportaje şi note de călătorie. După o întrerupere de câţiva ani, revista reapare, pentru o scurta perioadă, la 1 Ianuarie 1945, cu un nou program, izvorât din prefacerile sociale de după Eliberarea ţării.”
*
283

Instituţia revizorului şcolar era creată prin Decretul Domnului Principatelor-Unite Române – Alexandru Ioan I, dat la 29 septembrie 1864, urmare a raportului Ministrului Secretar de Stat la Departamentul justiţiei, cultelor şi instrucţiunii publice N. Creţulescu, publicat în Monitorul oficial nr.219 din 1/13 octombrie 1864. Conform Instrucţiunilor pentru îndatoririle şi atribuţiile revizorilor şcolari – aprobate prin decret domnesc – se prevedea că: „spre a putea controla învăţământul public din şcolile primare, rurale şi urbane, şcolile secundare şi profesionale în toată întinderea şi în toate ramificaţiile lor,şi a putea guvernul să aibă pururi încredinţarea că toate legiuirile şi dispoziţiile privitoare la învăţământul public se observă şi se aplică pretutindeni strict şi în spiritul după care au fost dictate, se vor numi revizori cu îndatoririle şi atribuţiile mai jos arătate.” „Sfera activităţii revizorilor era de a inspecta, fiecare în despărţământul ce i se asigura, toate şcolile de gradul I şi II şi instituţiile ajutătoare învăţământului, precum biblioteca, şcoli de bele-arte, muzee etc., precum şi toate şcolile particulare şi pensionate private.” Ei aveau reşedinţa fixată în capitala districtului sau în vreunul din oraşele despărţământului şi aveau obligaţia să raporteze ministerului totdeauna, la fiecare 15 zile, rezultatul inspecţiilor lor.

284

Erau prevăzuţi 24 revizori, iar pentru judeţele Tutova şi Tecuci, Fălciu şi Vaslui, Botoşani şi Dorohoi câte unul. Printre îndatoririle lor se număra şi „a alege ca preşedinte al juriului de examinare întocmit de comitetul de judeţ, pe candidaţii de învăţători la şcolile rurale.” Ei erau vicepreşedinţi ai comitetelor de inspecţie judeţene şi la nevoie convocau comitetele locale şi lucrau în înţelegere cu acestea dispoziţiile necesare. Una din lucrările de merit a revizorilor era adunarea de notiţe istorice şi literare, geografie, etnografie şi artistice, asupra judeţelor respective”,la realizarea lor fiind „ajutaţi de corpul învăţătorilor şi comitetele judeţene.” Ei trebuiau „să observe dacă profesorii, afară de îndeplinirea îndatoririlor lor în şcoală şi către şcolari, dacă studiază, traduc cărţi, învaţă limbi străine”, „să se lese a se perfecţiona şi aşi îmbunătăţi starea lor intelectuală şi morală”. Ei „atârnau direct numai de minister şi de la acesta primea de-a dreptul ordine.”
*

Învăţătorimea vasluiană (1935-1945) organ al Asociaţiei profesionale învăţătoreşti, cu rubrici permanente: şcolare, literare, profesionale, diverse. Revistă cu cea mai mare longevitate, ea s-a vrut o tribună literară şi pedagogică de formare instructiv educativă a masei de învăţători. Colaborau: C. Cihodaru, D. Cotoranu, C. Capră, Octavian
285

Mărculescu, C. Didilescu, Vasile Taban, Petre Vieru etc. (Din „Schiţă monografică a oraşului Vaslui”, 1975, pg.109-110).
*

Izbânda, ziarul Partidului Naţional Ţărănesc din judeţul Vaslui, îşi începea activitatea la 1 ianuarie 1927, prilej pentru a ura „din tot sufletul sănătate şi fericire tuturor prietenilor noştri.” Avea sediul redacţiei şi administraţiei la clubul Partidului Naţional-Ţărănesc. În „Programul nostru” se arăta că „Partidul Naţional Ţărănesc se întemeiază pe tovărăşia claselor muncitoare şi producătoare cu ţărănimea care este temelia Statului nostru.” Se subliniază în continuare, că partidul luptă pentru respectarea tuturor drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, pentru înzestrarea satelor cu bănci populare care să perceapă dobânzi mici, pentru desfiinţarea taxelor de export, pentru ca plugarii să poată încasa întreg preţul muncii lor, pentru reducerea serviciului militar la un an, dar prin întărirea puterii de apărare a armatei, ca soldaţii să fie bine hrăniţi şi bine îmbrăcaţi, pentru scoaterea
286

administraţiei, jandarmeriei, armatei, a judecătorilor din luptele dintre partidele politice, pentru viaţă cinstită şi demnă, pentru asigurarea unui trai omenesc invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război. Foaia avea ca editorial articolul intitulat „Înfăptuirea fuziunei Partidelor Ţărănesc şi Naţional din judeţul Vaslui”- realizată la 20 octombrie 1927 când „au avut loc în Capitală Congresele generale ale celor două partide şi au hotărât alcătuirea unui singur partid: Partidul Naţional Ţărănesc, aclamând ca preşedinte pe marele român Iuliu Maniu.” Din Comitetul Central Director făceau parte: Ion Mihalache, fostul preşedinte al Partidului Ţărănesc, Alexandru Vaida Voievod, dr. Neculai Lupu, Gh. Gh. Mironescu, Constantin Stere, Pavel Brătăşanu, Grigore Iunian, Pantelimon Haliga, marele basarabean, Dem. Dobrescu, Neculai Costăchescu, Eduard Mirto, Mihai Popovici, Şt. Cicio

287

D-l Iuliu Maniu, Preşedintele Partidului Naţional- Ţărănesc

D-l Ion Mihalache, fost ministru

Pop, fostul preşedinte al Adunării de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, M. Cantacuzino, D.R. Ioaniţescu, S. Săveanu-Bucovina, Em. Antonescu, Neculai Ghiulea, Gh. Lucasievici, iar ca secretar general Virgil Madgearu. Organizaţiile din judeţul Vaslui ale celor două partide se adună în casele lui Gh.Gh. Mironescu, fost ministru al şcoalelor, profesor universitar şi senator, în ziua de 28 noiembrie 1927, unde iau parte: Mihai Nicoleanu, avocat, doctor Gh. Scarlat, C. Rizescu, inginer agronom, Vasile Pavlov, avocat, T. Cărare, Ion Rotariu, T. Vasilache, profesor, Eugen Gheorghiescu, învăţător, preot Gh. I. Florea, Gh. David, învăţător, Ioan Zaharia, institutor, Virgil Mironescu, avocat, Cezar Popovici, farmacist, Grig. Pavlov, învăţător, Victor Gertler, avocat, Marcel Râmniceanu, student, D.Munteanu, învăţător, preot Lapteş, I. Romaşcanu, învăţător, I.Gh. Tiron, proprietar, Dumitru Nica, agricultor, Neculai Marta, agricultor, fost primar la Deleni, N. Chiratcu, plugar, George Negrea, cooperator, Iorgu Boţ, agricultor – Ştioborăni, Secuia Nicu, C. Gheorghiu, agricultori – Ştioborăni, Gh. Păsărică, agricultor – Hârşova, Gh. Bortă, agricultor – Muntenii de Jos, Lazăr Ponea, agricultor – Muntenii de Sus, Ghiţă Manea, agricultor
288

– Moara Grecilor, Gh. Manolache, agricultor – Cozmeşti, Vasile Popovici, I.Gh. Munteanu, Iancu Agapi, agricultori – Borăşti, Gh. Flueraru, Ţibana, Gh. Ţocu, agricultor – Tungujei, Alexandru Marinciu, avocat, Gh. Popa, Gh. Burghelea, Bălţaţi, Neculai Vartolomei, comerciant Codăeşti, D. Voduţă, Teofil Huncu, agricultori – Chiţoc, Gh. P. Huşanu, proprietar – Curseşti, C. Cehan, morar – Curseşti din Deal, I. Cehan, morar – Pungeşti, Nică Potorac, agricultor Curseşti, I. Diaconescu, cântăreţ – Toporăşti, I. Molocea – Armăşoaia, I. Spânu, Laza, C. a Chiricioaiei, Laza, I. Petrovici, Chetreşti, Vasile Gheorghiu, meseriaş, Neculai Filoti, meseriaş, Gh. Scraba, Cănţălăreşti, I. Corogeanu şi Gh. Cazacu, Mărăşeni, Nec. Tudusciuc, Brăhăşoaia, I. Gh. Maftei, V. Cozma, N. Burghelea, C. Bichir şi Petre Mihai, Ciorteşti, Emil Lapteş, Bereasa, T. Polcovnicu, agricultor – Tanacu etc.

,
I.Zaharia candidat la Camera deputaţilor V. Protopopescu, avocat fost magistrat, candidat la Cameră
289

Adunarea este condusă de avocatul Mihai Nicoleanu, preşedinte de vârstă. Secretari asistenţi sunt aleşi: Ion Zaharia, institutor şi Eugen Gheorghinescu, învăţător. Actul politic al fuzionării celor două partide în Partidul Naţional Ţărănesc este salutat de dr. Gheorghe Scarlat, fost primar al Vasluiului, care îl propune ca preşedinte pe prof. univ. Gh. Gh. Mironescu. În urma votului dat de Congres, Comitetul executiv judeţean Vaslui al PNŢ se compune din: prof. univ. Gh.Gh. Mironescu, preşedinte; Mihail Nicoleanu, avocat, Vasile Pavlov, avocat, C. Rizescu, ing. agronom şi Gh. D. David, învăţător vicepreşedinţi; Ion Zaharia, învăţător, secretar; ca membri: dr. Gh. Scarlat, Virgil Mironescu, avocat, Ion Rotaru, învăţător, Victor Gertler, avocat, Eugen Gheorghiescu, învăţător, Cezar Popovici, farmacist, Grigore Pavlov, învăţător, Toader Vasilache, profesor, Marcel Râmniceanu, student, George Negrea, cooperator, Neculai Manta, agricultor, Necula Chiratcu, agricultor, Iorgu Boţ, agricultor, Nicu C. Gheorghiu, Gh. Păsărică, agricultori, Dumitru Nica, proprietar, Gh. Bortă, agricultor şi I. Gh. Munteanu, agricultor. Masa s-a servit la Restaurantul „Europa” din Vaslui. Ziarul, de regulă în 2 pagini, format 31/45 cm., apariţie lunară, se tipărea la Tipografia „Onceanu”, Vaslui.
*
290

La 23 februarie, în şedinţa Adunării Deputaţilor dr. N. Lupu a citit „declaraţia de desfacere din sânul partidului naţional-ţărănesc”, la care I. Mihalache, în numele partidului naţional ţărănesc, a explicat că „retragerea nu are la temelie neînţelegeri principiale de program sau de tactică, ci e cu totul personală.” Izbânda nr.4, din 3 aprilie 1927, avea pe frontispiciu înscrisă avertizarea: „Păziţi-vă de partidul ţărănesc al liberalilor de sub şefia dlui dr. N.Lupu.” Era tipărit în 6 pagini şi prezenta amănunte reportericeşti de la „Înălţătoarea şedinţă a Sfatului judeţelor” al Partidului Naţional Ţărănesc din oraşul şi judeţul Vaslui, de sub preşedinţia prof. univ. Gh.Gh. Mironescu, la care au participat şi au cuvântat şi delegaţii organizaţiilor din Iaşi (Neculai Costăchescu, senator universitar şi C. Zadic, avocat) şi Tutova (Vasile Georgescu – Bârlad, C. Nichifor şi Maior Ceatriş, avocaţi), prilej de a se proceda şi la „mărirea Comitetului executiv judeţean” prin cooptarea de noi membri. La rubrica „Informaţiuni” ziarul spunea că Ion Zaharia a fost ales de corpul didactic primar din oraşul Vaslui ca delegat în Comitetul şcolar al Şcolii normale din localitate. Izbânda nr.6 din 1 august 1927 referindu-se la rezultatele alegerilor generale de deputaţi şi senatori informa că: „pe când partidele: Averescan, Cuzist şi al dlui prof. Iorga nu au reuşit să aleagă nici un
291

parlamentar, „noi, naţional-ţărăniştii, am reuşit să alegem 78 de senatori şi deputaţi” şi dădea „numele aleşilor partidului naţional ţărănesc.” Numărul 7 al ziarului apărea la 30 octombrie 1927 şi era destinat, în majoritate, Congresului PNŢ de la Alba Iulia pentru ziua de 20 noiembrie, despre care Iuliu Maniu spunea în acelaşi ziar: „Congresul de la Alba Iulia va fi o puternică manifestare a conştiinţei cetăţeneşti în faţa pericolului ce ameninţă fiinţa noastră naţională… …Având loc la Alba Iulia, cetatea care simbolizează, pe lângă năzuinţele istorice ale Ardealului şi Banatului, suferinţele şi mărirea întregului neam românesc, el va prilejui afirmarea unităţii noastre de stat indestructibil.” Aflat în plină luptă politică, ziarul aducea aminte şi despre: „condamnarea la 40 zile de închisoare a dr. N. Lupu de un tribunal din Chişinău pentru ultraj adus unui jandarm în timpul alegerilor.”; „arestarea dlui N. Manolescu, fost subsecretar de stat la finanţe, şi darea în judecată întrucât ar fi uneltit la Paris contra siguranţei statului şi ordinii dinastice”; „darea în judecată a dlui I.Gh. Duca de către Comitetul de conducere al organului naţional-ţărănesc din oraşul Vaslui pentru că, imediat după venirea la putere a liberalilor, Consiliul comunal din oraşul Vaslui, ales la 19 februarie 1926, a fost dizolvat.” Se cerea de la Curtea de Apel Iaşi anularea Decretului-Lege, reabilitarea şi reintegrarea în toate drepturile şi prerogativele a consilierilor comunali respectivi. Se refuza expres a se mai lua
292

parte la alegerile comunale fixate pentru 9 octombrie 1927, întrucât, socoteau ei, „vechiul consiliu comunal legalmente este încă în funcţiune.”
*

În ediţii speciale Izbânda din decembrie 1928 comunica rezultatul alegerilor pe ţară „unde Guvernul(PNŢ) a obţinut 357 mandate de deputaţi, liberalii 10 locuri, maghiarii 14, Averescu-Iorga 3, lupiştii 3, cuziştii şi comuniştii nimic.” La Vaslui, toate 4 locurile reveneau P.N.Ţ, profesorul universitar Petre Andrei, şeful organizaţiei PNŢ Vaslui, deputat de Vaslui, devenea subsecretar de stat la Agricultură şi Domenii. Revenit la 4 pagini, ziarul informa că: „începând cu numărul de astăzi va apare cu regularitate.” Parcă revigorat, începeau să apară în Izbânda şi articole semnate: preot C. Iacomi, Constantin Capră, directorul Şcolii normale, Traian Popescu, institutor, C. Rizescu, senator, ing. Alex Stănescu, consilier agricol, Traian Gheorghiu, profesor la Liceul Naţional din Iaşi, C. Enescu – Burghelea, Knut, Ştefan Nicolau, V. Candore, Vasile Pavlov, prefectul judeţului Vaslui, mort la vârsta de 37 ani, comemorat şi în paginile ziarului, iar la poezie iscăleau: Andrei Dârzu şi A. Târnoveanu (Dedicaţie lui Vasile Pavlov).
(În fotografie preotul C. Iacomi)
293

*

Izbânda, ziar naţional-ţărănist, i se adresa următoarea epigramă la rubrica „Ardei” din ziarul Democratul, foaia Partidului Liberal din Vaslui, la 24 aprilie 1927: „La „chemarea” din Izbânda Nu răspunde nimeni, ştiu. Sunt aceleaşi vorbe goale Ce răsună în pustiu. Căci săteanul vă cunoaşte Şi v-o spun cinstit şi vouă. Nu se schimbʹ aceeaşi oameni Chiar de-şi pun o firmă nouă.” Acelaşi ziar mai consemna în ziua respectivă: „Foaia naţional-ţărănistă din localitate felicită pe „prietenul” său institutorul I. Zaharia pentru succesul de a fi fost ales, cu ajutorul ingerinţelor şi bătăuşilor averescani, delegatul institutorilor în Comitetul şcoalei normale. Credem că până acum şi-o fi retras felicitările întrucât alegerea a fost anulată de Casa şcoalelor pentru mijloacele ilegale şi samavolnice cu care s-a proclamat ales candidatul naţional ţărănist-averescan Ion Zaharia. Fericire târzie!” …”Organizaţia naţional-ţărănistă din comuna Oşeşti, judeţul Vaslui, în frunte cu sătenii V.St. Cărare, G.C. Chiriac, G.C. Antip, V. Holban, I.N. Chitic, T.I. Petrişor, D.I. Mardari şi N. Roman, a cerut înscrierea în Partidul Naţional Liberal, părăsind pe
294

cea dintâi pentru motivul lipsei de conducere şi de program a partidului naţional ţărănist. Câţi or mai fi rămas în tot judeţul ?”
*

Ridicându-se împotriva pericolului fascist, la marea demonstraţie populară antifascistă de la 31 mai 1936, prof. universitar Petre Andrei, (în fotografie) înfierând tendinţele naziste ale Germaniei hitleriste ca şi extinderea Gărzii de fier, îndemna la vigilenţă pentru că „Germania urmăreşte Anschlussul, iar Austria vrea să refacă vechiul Imperiu austroungar.” Vestejind demagogia cu care organizaţiile fasciste îşi înveşmântau propaganda, Petre Andrei sublinia că „în timp ce ele strigă - Trăiască Hitler şi – Trăiască Germania - noi strigăm „Trăiască Ţara Românească! – care-i a noastră. Acest strigăt al nostru nu-i însă plătit de nimeni, ci-i izvorât din sufletul nostru cinstit şi cu durere de neam.” (Din ziarul Dimineaţa, nr.2, iunie 1936). Profesorul Petre Andrei, şeful organizaţiei Partidului Naţional Ţărănesc din Vaslui, „care, ca şef al ei a avut fericirea de a fi ales sfetnic al Tronului în
295

ziua de 18 iunie. Profesorul Petre Andrei va contribui – suntem siguri, la rezolvarea fericită a atâtor probleme de care depinde progresul ţării, la rezolvarea atâtor probleme care au fost neglijate până acum.” – scria ing. agricol Al. Stănescu. Dar se cunoaşte sfârşitul tragic al acestei personalităţi asasinate de fascişti. Astăzi numele său a fost atribuit unei fundaţii şi unei universităţi ieşene.
*

Judeţul Vaslui –file de monografie, apărută în anul 1973, sub egida Secţiei de propagandă a Comitetului judeţean Vaslui al P.C.R., coordonatori: Aurel Zugravu, Petru Iosub şi Ion Alexandru Angheluş, a constituit un adevărat eveniment publicistic. Am reţinut din capitolul susţinut de profesorul Ion Alexandru Angheluş materialul cultural-ştiinţific referitor la personalităţi culturale locale: Nicolae Milescu. Dimitrie Cantemir, Alecu Beldiman, Alexandru Vlahuţă, Corneliu Moldovan, Elena Faraga, Ion Adam, Victor Ion Popa, Mihai Ralea, George Tutoveanu; personalităţi ştiinţifice: Dimitrie Cantemir, Emil Ravoviţă. D. Bagdasar, Alexandru Philippide, Vasile Pîr296

van, Ştefan Procopiu, Nicolae Hortolomei, Nicolae Gh. Lupu, Gheorghe Vrânceanu, Marin Bercovici; personalităţi politice care au jucat un rol de seamă în viaţa spirituală a ţării: Dimitrie Cantemir, Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu ş.a. *

Legea pentru toţi, foaie volantă editată de Consiliul judeţean al sindicatelor în colaborare cu asociaţia judeţeană a juriştilor Vaslui, decembrie 1979, avea ca redactori pe Condrea Constantin, Romaşcanu Radu şi Stoian George, format 28/42 cm, în patru pagini. Nistor Boscioca, preşedintele Consiliului judeţean al sindicatelor Vaslui, semna articolul „Cunoaşterea, însuşirea temeinică şi aplicarea neabătută a legislaţiei – datorie de onoare a membrilor de sindicat”, iar Eugeniu Safta Romano, preşedintele Tribunalului judeţean Vaslui, articolul „Sarcinile ce revin organelor de justiţie din Directivele Congresului al XII al P.C.R.”
297

Bucur Alexandru, procuror-şef al Procuraturii judeţului Vaslui, sub semnul hotărârilor Congresului al XII-lea al P.C.R., semna articolul „Popularizarea legilor – sarcină permanentă.” Cpt. Negruţi Vasile şi cpt. Enache Dumitru din Miliţia Vaslui, la rubrica „O cerinţă legală” realizau documentarul „Conlucrarea în activitatea de cercetare la faţa locului şi depistarea infractorilor”, Cornelia Vieru, notar şef, realiza un interviu cu un „judecător obştesc” – Gheorghiu Dumitru, preşedintele comisiei de judecată nr.2 de pe lângă Consiliul popular al oraşului Huşi, cu titlul: „Să facem din zicala românească: „A fi om de omenie” o zicală nouă: „A fi comunist de omenie.” „Băuturile alcoolice şi infracţiunea” era tema de care se ocupa avocatul Octavian Gâdei, iar M. Costin, consilier juridic, punea în atenţia conducătorilor unităţilor economice: „Consecinţele nevalorificării dreptului la penalităţi.” Foaia Legea pentru toţi mai cuprindea un „Fişier juridic pentru agenda cititorilor”, o jumătate de pagină de „Satiră şi umor” cu: „Reflecţii”, „Epigrame”, „Mic dicţionar”, „Auzite de la alţii”… în „Speranţa unui zâmbet”: „Cu pasul rar, cu geanta grea, Te plimbi pe sală cu măsură, Dai explicaţii, ai păreri, Numai la bară… taci din gură.”
*
298

Legumicultura în solar şi seră, foaie volantă editată de UJCAP şi Casa Agronomului Vaslui,1976, apare sub îngrijirea: text – C. Slavic; foto V. Botoşanu, fără a purta data şi unde a fost tipărită. Cuprinde articole specifice legumiculturii: „Produse timpurii cât mai multe şi de calitate superioară” de Nicolae Mihalache, „Sera modernă – necesitate stringentă pentru o fabrică de conserve”, de Costache Pavel, tehnician cu probleme de investiţii la Fabrica de conserve Huşi, consemnări „Din experienţa fruntaşilor” ale ţăranilor cooperatori Ştefan Croitoru, Petru Şt. Pârâu şi Gheorghe Golache de la CAP Codăeşti; alte materiale semnate de Ene Tătăruş, preşedintele CAP Berezeni, Ion Călin, secretarul comitetului comunal de partid Tutova, primarul comunei, Eugen Bălănescu, ing. şef la CAP Codăeşti, Gh. Ababei, şef de echipă legumicolă la CAP Soleşti ş.a. La rubrica „Tehnologii” se arăta ce trebuie făcut pentru construirea unui solar. Foaia era

299

ilustrată cu fotografii de la locul de muncă ale unor legumicultori evidenţiaţi.
*

Lyceum, revistă şcolară , apare trimestrial, editată de Liceul nr.3 Bârlad, începând din anul 1967. Comitetul de redacţie era format din elevi, îndrumaţi de profesorii: A. Aursulesei, H. Bolea, G. Ştirbu, L. Parfene, Eugen Tăbuşcă şi Tache Viuleţ. Publicaţia era şapirografiată, scrisă numai de elevi – proză şi versuri, elemente de logică matematică, critică literară, note de drum, satiră şi umor, jocuri de cuvinte, poşta redacţiei, cugetări după: Lucian Blaga, George Călinescu, Octavian Goga, Nicolae Iorga. Mai avea rubricile: calendar, ştiaţi că…Formatul 21/30 cm, în jurul a 30 de pagini fiecare număr. Editoriale despre diferite personalităţi: Emil Racoviţă, Simion Mehedinţi – strălucit reprezentant al ştiinţei româneşti (nr.1/1969) – erau scrise cu multă responsabilitate, bine documentate. „În 1887, la numai 19 ani, Racoviţă, plin de viaţă şi energie, urma cursurile a trei şcoli dintrodată: Facultatea de drept, Şcoala de antropologie şi Sorbona, pregătindu-şi temeinic o frumoasă carieră”, scria concis, dar cuprinzător, despre personalitatea
300

lui Emil Racoviţă, eleva Ionescu Maria din clasa a XII–a, în Lyceum nr.3-4/1968. Despre revista Lyceum, Luca Arbore scria următoarele în ziarul Vremea nouă Vaslui la 10 mai 1968: „Liceum se înscrie pe linia bunei tradiţii a şcolii bârlădene ca o posibilitate de afirmare a spiritului creator al elevilor. Apariţia revistei…ne aduce în minte vremea când, în cu totul alte condiţii, câţiva liceeni printre care G. Ibrăileanu şi Raicu Ionescu întemeiau la Bârlad Asociaţia „Orientul” despre care, mai târziu, criticul „Vieţii româneşti” nota: „Am format o tovărăşie bazată pe prietenie, pe tovărăşie de idei, pe comunitate de idealuri…”. …Acum, la al 4-lea număr, revista şi-a conturat un profil în care, echilibrat, sunt inserate pagini de istorie, portrete literare, creaţii proprii, critică, probleme din domeniul ştiinţelor, curiozităţi, folclor. S-au stabilit câteva rubrici şi s-a format un cerc de colaboratori.”
*

Lumina
Lumina – Costeşti – Tutova: „Am primit la redacţie revistele şi ziarele: … (Din Glasul nostru nr.20-22, 15 septembrie-15 octombrie 1932). Lumina – Costeşti – Tutova: director – preot Ioan D. Leon, Costeşti, judeţul Tutova scria revista „Documente răzăşeşti”, în octombrie 1932, popularizând ziarul şi revistele primite la redacţie.
*
301

Lumină!..., director dr. Teodor Răşcanu, anul II nr.8, marţi 26 mai 1931. Redacţia: Conacul Buhăeşti – Vaslui, abonamentul pe un an 100 lei, 80 lei pentru preoţi şi învăţători, plugari 60 lei, iar pentru instituţii 500 de lei. Se tipărea în două pagini, format 32/47 cm la Institutul de arte grafice „Presa bună”, strada Ştefan cel Mare nr.56 Iaşi. „Să trăiască garda de onoare!” era titlul din pagina întâia unde redacţia încunoştiinţa că la 12 mai 1931 un număr important de români din diferite sate vasluiene şi din oraşul Vaslui, au înscris la tribunal Lista de candidaţi ai „Ligii Apărării Naţionale Creştine, secţia Vaslui pentru alegerile de Cameră ce urmează să aibă loc la 1 iunie a.c.” Candidaţii cuzişti ai L.A.N.C. Vaslui pentru Cameră erau: dr.Teodor Răşcanu, avocat şi publicist; preotul econom Mihail Lecca; dl. Alexe Ciută, agricultor; dl. Ion Coţac, învăţător În editorialul intitulat „Săteni”, publicistul Teodor Răşcanu înfiera partidele, fără a le spune numele, care au falsificat reforma agrară, fără a pune
302

la îndemâna ţăranilor şi un credit agricol, o dată cu împroprietărirea, mărturisind că „Liga Agriculturii Naţionale Creştine din Vaslui, îndurerată de această jalnică stare în care se vlăguieşte zădarnic sărmanul norod”, trimite „o oază de lumină şi un cuvânt de adevăr ţăranilor” condiţionat de strângerea lor „sub cutele drapelului cu svastică desfăşurat de profesorul A.C. Cuza care vă cheamă la lupta de izbăvire”... La rubrica „Mişcarea cuzistă în judeţ” se nota despre „o însufleţită adunare a cuziştilor vasluieni în ziua de 17 mai la conacul din Buhăieşti”, se arăta că „la Deleni, sub preşedinţia dlui Gh. Maftei s-a constituit prima organizaţie a tineretului L.A.N.C. din judeţ; în comuna Toporăşti dl Emil Gafin a înfiinţat o societate culturală cu denumirea „A.C.Cuza” şi că noi organizaţii cuziste s-au mai constituit la Brăhăşoaia, Tanacu, Soleşti, Moara Domnească, Chiţoc Fereşti, Ştefan cel Mare, Mânjeşti. Înfierând „minciunile ţărăniste” că alegerile de la 1 iunie nu ar fi libere, ziarul îşi îndemna cititorii să citească „în această privinţă Comunicatul primului ministru N. Iorga care spune că oricine este slobod să-şi exprime voinţa după socotinţa sa, fără nici o oprelişte”… În acest sens se exemplifica cu argumentul că în Germania, hitleriştii – antisemiţi ca şi cuziştii – au câştigat victoria electorală, lucru recunoscut chiar de ziarul jidovesc „Lumea” din Iaşi, în care sens, se venea şi cu oferta „parcelelor de vânzare (cu 10 lei m.p.) la gara Buhăieşti drept care, oricine se poate
303

adresa dlui T. Răşcanu, unde soseau şi procesele verbale de constituire a organizaţiilor L.A.N.C, pentru validare. Sub titlul „Cum trebuie să voteze vasluienii” se publica prima pagină a buletinelor de vot, cetăţenii fiind povăţuiţi să caute talonul cu numărul 4, cu drumul drept, semnul electoral al cuziştilor şi să-l ştampileze apăsat!. În octombrie 1932, anul III, Lumină consemna că în timp ce „aproape în toate oraşele de provincie apare un ziar local, la Vaslui nu se întâmplă aşa, ceea ce l-a determinat pe cel de la conacul Buhăieşti- Vaslui să se hotărască ca cel puţin o dată pe lună, dacă nu săptămânal, să oglindească toate manifestările de viaţă ale târgului şi judeţului nostru”… În acest sens, ziarul comentează legea Conversiunilor agricole, legea controlului averilor promovată de ţărăniştii aflaţi la guvernare, după 15 ani, „de când hoţii cei mari şi bandele lor care s-au perindat la guvernare s-au îmbuibat din caşcavalul puterii şi când demisiile miniştrilor se lasă greu aşteptate”… Cât priveşte politica locală, aprecierile începeau tot cu ţărăniştii care „stau bine la putere” şi unde „na intrat nimeni, dar nici n-a ieşit careva”; la liberali e linişte. La gogişti – schimbarea de domn se aşteaptă; în curând ţăranul vasluian va avea şi un club al gogiştilor. La averescani - îşi păstrează locul domnul Pâncescu. La lupişti, nimic – ca şi la cuzişti, care n-au nici şef. Uniunea agrară a lui Argentoianu n-a căpătat
304

nici o închegare în judeţ. Cât priveşte Garda de fier este aşteptată venirea lui Corneliu Codreanu

Mai nou, ziarul se tipărea la Tipografia Sig. Braunştein – Vaslui, str. I.C. Brăteanu 30, iar parcelele de la Buhăieşti se vindeau de dl Teodor Rîşcanu „după învoială”. Nu mai era campanie electorală!
*

Foaia nr.2, anul III, din 12 noiembrie 1932 îşi începea apariţia săptămânală şi ruga vasluienii să o susţină „dacă doresc să aibă şi Vasluiul un ziar local independent, organ de opinie publică şi de control, care nu face altă politică decât aceea a binelui obştesc.” Drept care, cetăţeanul obştei era solicitat „dacă ştie ceva ori a pătimit el însuşi de pe urma unei nelegiuiri, să semnaleze tot ce ştie, la ziar – scurt, precis, citeţ şi numai faptă, şi probe, nu anonime, calomnii”…
305

Lozinca ziarului era: „Lumină”. Lumină în toate privinţele. Lumină pretutindeni!” Lumină nr. 3/19 noiembrie 1932 îşi adăugase subtitlul „Ziar independent” şi anunţa că „apare în fiecare sâmbătă”, „în curând sosind alegerile pentru comună şi judeţ”, iar în aşteptarea listelor, îşi declara disponibilitatea de a fi „primit prin abonament oricând în cursul săptămânii la toate librăriile din Vaslui şi la depozitul de ziare, precum şi în târgurile Negreşti, Codăeşti şi Pungeşti”, consemnând şi vestea tristă că „joi ,17 noiembrie, a avut loc înhumarea rămăşiţelor glorioase ale cunoscutului veteran C. Ţurcanu, concetăţeanul nostru care a luptat vitejeşte în cele trei războaie (1877-1913-1916) de întregire a neamului. A fost un om de treabă şi un brav. Viaţa lui să fie pildă multora. Descoperiţi-vă fraţilor şi picuraţi o lacrimă curată şi sinceră pe mormântul lui” spunea anunţul mortuar. Totodată, se anunţa pentru „marţi 22 noiembrie 1932, turneul Teatrului Naţional din Bucureşti, în frunte cu doamna Maria Filotti şi Ionel Ţăranu care va juca Manon Lescaut, piesă în 4 acte şi 8 tablouri de Karis Sternheim. Ziarul din 26 noiembrie 1932 lansa un apel „iubiţilor conjudeţeni” că la 4 decembrie a.c., pentru alegerea viitorilor gospodari judeţeni, să voteze lista Partidului Naţional Ţărănesc, în frunte cu domnul senator Rizescu” pentru că „politiceşte şi nu gospodăreşte” partidul acesta „a făcut multă treabă bună, între care: scăderea la jumătate a fonciarei la
306

stat, cotele adiţionale la comune şi judeţ, a definitivat cifra de afaceri pentru micii meseriaşi din sate, s-a desfiinţat prestaţia în natură care se lua pe lângă cea în bani, s-au scăzut taxele de izlaz şi acelea pentru biletele de vite, s-a îngăduit iarăşi plantarea viţei direct producătoare”… „Nu votaţi pe ucigaşii ţărănimii de la 1907!” – implora foaia electorală de la Buhăieşti. Ziarul din preziua alegerilor – 3 decembrie – era şi mai caustic la adresa liberalilor mai ales, cărora, într-un apel către săteni, le indica: „Nu uitaţi morţii noştri de la 1907; morţii zădărniciei de la Turtucaia, a cărei răspundere tot liberalii o poartă!” La 10 decembrie 1932 ziarul făcea bilanţul rezultatului votului din duminica trecută pentru consiliul judeţean în 16 judeţe din ţară între care şi Vasluiul, unde, „chiar şi la Vaslui, liberalii au repurtat un frumos succes”, din 30 mandate, 10 fiind luate de liberali. Într-o chemare electorală se vestea că vineri 16 decembrie, „se dă lupta cea mare pentru cucerirea Primăriei.” Ziarul Lumină nr.6 din iulie 1933 (anul III), acum în patru pagini, se referea la confratele Secerea, iar cel cu nr. 7, septembrie 1933, în 2 pagini, la Democratul, ziarul domnilor Negură şi alţii”, realizat la Tipografia, librăria şi legătoria de carte Alexandru C. Onceanu Vaslui. Ziarul îşi mai informa cititorii că „un vrednic cuzist (dintr-un sat nu departe de Tungujei) a vândut
307

unui primar din partea locului, cu 500 lei, drapelul organizaţiei L.A.N.C. al cărei preşedinte este; că mai multor primari liberali li s-au imputat sume de bani ca urmare a însuşirii lor din avutul comunelor, individualizându-i, şi că „La librăria CAIS, ultimul exemplar din interesanta lucrare „Problema pământului” de Th. Râşcanu, un volum de 300 pagini, este de vânzare la preţul de 25 lei.” Ziar independent dar care a plutit dintr-o tabără politică în alta… * Alecsandri, ajuns „rege al poeziei” şi „bard naţional” s-a stins ca senior la Mirceşti, unde Academia i-a construit un mausoleu măreţ; sicriul lui de plumb a fost coborât în criptă de cei zece curcani de la Vaslui, în frunte cu Peneş, scria Aurel Leon la 30 iulie 1990 în „Cuvânt şi suflet”, foaie bilunară de credinţă şi cultură – Iaşi, unde a lucrat ca secretar de redacţie.

308

Ceva mai târziu, la 15 noiembrie, aceeaşi publicaţie punea în pagina a doua o „fotografie de epocă” – în care eu văd tot mâna şi sufletul lui Aurel Leon – cu explicaţia „veteranul de la 1877 Gh. Th. Rotaru (1837-1950) fotografiat în aprilie 1947 la Iaşi de către Dem. Urmă. A fost ultimul vieţuitor din grupa lui Peneş Curcanul, cea care a coborât în criptă sicriul lui Vasile Alecsandri.” Iat-o reprodusămai sus.

309

Lupta plugarului, foae de propagandă a opoziţiei unite (partidul naţional şi partidul ţărănesc) din judeţul Vaslui, apare duminică 23 august 1925, sub conducerea unui comitet; redacţia şi administraţia str. Palatului nr.3 (etaj). Se tipărea la Tipografiile Române Unite – Rahovei nr.42 C3/69, format 33/48 cm., în două pagini. Gazeta Lupta plugarului, apărută la Vaslui,arăta „care este drumul ţărănimii pentru întărirea şi înstărirea gospodăriilor ţărăneşti” şi purta acest titlu „pentru că acum începe adevărata luptă a plugarilor, pentru a se găsi mijloacele de valorificare a produselor muncitorului,” care „stă tocma în înfiinţarea Camerelor agricole”, scria preotul Gheorghe I. Florea în articolul publicat pe dosul foii. În prima pagină, Lupta… se adresa către „Cinstiţii plugari” cărora le spunea că în ziua de
310

marţi 25 august să voteze cu toţii lista cu semnul Secera şi Coasa Naţional-Ţărănistă pe care se aflau înscrişi: 1.Preotul Gheorghe Florea, agricultor, viticultor, Vaslui; 2. Ion Gh. Tiron, mare agricultor – Ivăneşti; 3.Ion Cărare, căpitan, invalid de război, agricultor, Ţibana; 4.Ion Antohi, învăţător, agricultor, Buhăeşti – Vultureşti; 5.D. Munteanu, învăţător, agricultor, Scânteia; 6.Gheorghe P. Huşanu, agricultor, Curseşti; 7.Ştefan Damian, agricultor, Deleni; 8.Constantin D. Cehan, agricultor, Pungeşti; 9.Zaharia Scutariu, agricultor, Zăpodeni; 10.Vasile Dărăscu, agricultor, Tanacu, Beneşti; 11.Constantin Rizescu, agricultor, viticultor, directorul sindicatului agricol şi viticol Vaslui; 12.Neculaie P. Carp, mare agricultor, Ţibăneşti; 13. Gheorghe David, învăţător, agricultor, Dumeşti; 14.Eugen Gheorghiescu, învăţător, agricultor, Negreşti; 15. Grigore Pavlov, învăţător, agricultor, Moara Grecilor; 16.Ion C. Gheorghiu, agricultor, Ştioboreni; 17.V.H. Serdili, inginer agricol, agricultor, Scânteia-Rediu. Comitetul opoziţiei unite Naţional -Ţărăniste îi sfătuia pe agricultori „să nu-şi strice votul cu liberalii
311

şi averescanii – care-s numai o căptuşeală a partidului liberal – şi să voteze numai Partidul Naţional de sub conducerea domnului profesor Iorga şi Iuliu Maniu, şi Partidul Ţărănesc de sub conducerea dlor Ion Mihalache şi dr. Lupu (cărora le publicau fotografiile în ziar),în dorinţa comună de a înlătura de la putere, cu un ceas mai devreme, un partid care s-a dovedit acaparator, incapabil şi tiranic…”

Lupta plugarului nr.2 din 25 august cuprindea chemări către plugari pentru alegerile programate, cu subliniere în ce priveşte alegerea Camerelor agricole, combătea un manifest liberal cu comentarii referitoare la „Aspectul listei liberale” – pe care figura Gh. Mavrocordat, preşedintele Casei de credit din judeţul Vaslui, om „însufleţit de spiritul democratic apusean”, cu „completarea educaţiei civice şi economice la focul sacru al democraţiei franceze” dar inexplicabil, devenit „O trapotină politică” a liberalilor. Semnau în ziar pr. Gh. Florea, C. Rizescu, N. Iorga, avocat Vasile Pavlov, I. Zaharia.
312

*

Lupta plugarului Gheorghe P. Huşanu din Curseşti Vaslui nu fusese şi nu avea să fie de loc uşoară, cum cu fidelitate ne-o descrie feciorul său şi colegul meu, ziaristul, scriitorul şi editorialistul Constantin Gh. Huşanu de la care, dintr-o „Cronică de familie 1885-2003” realizată şi transpusă în calculator dar neîmplinită editorial, deşi mereu am insistat să o facă, redau cu voia sa cele ce urmează: „ Satul în care mi-am dat seama că exist se numeşte Curseşti din Vale, că de născut - la Pungeşti Vaslui s-a întâmplat, la 4 km, distanţă spre apus. Părinţii mei au locuit acolo timp de 1 an de zile pentru a-şi distribui producţia de vin ce o obţineau din via de la Curseşti. Aveau chiar o cârciumioară. Dacă în viaţă am ajuns ce am ajuns, se datorează şi acestui loc uitat de Dumnezeu: Curseşti Vale. E un sat ai cărui locuitori, prin strămoşii lor, vin din străfundurile istoriei. Moldova ia fiinţă în secolul XIV, dar ulcica cu monede romane din argint,

313

Constantin Huşanu, fiul plugarului Gh. P. Huşanu (din filele de mai sus şi de mai jos)

descoperită pe izlazul comunal de un cioban, ce căuta acolo? Valurile de năvălitori au trecut peste dânsa vreo mie de ani fără să-i poată răpi mesajul roman: cine şi-a îngropat comoara sub învelişul costişei? Şi dacă şi-a îngropat-o când a fugit, cu gândul să se întoarcă, înseamnă că locuia aici! În Curseştii din Vale, în Curseştii răzeşilor. Şi dacă averea lui conţinea monede romane, e lesne de presupus că localitatea exista prin secolul III- IV e.n. De curând am răsfoit „Tezaurul toponimic al României. Moldova, vol. I, editat de Academia
314

Română în 1991 şi găsesc însemnări despre Curseşti din 1775, ca fiind o moşie Scorţeasca la 1857 apoi Curseşti Sofroni - la 1896. Acest boier Sofroni şi-a adus forţă de muncă în Curseşti Deal, unde le-a dat ceva pământ şi le-a făcut oamenilor case. Aceşti aduşi se numeau clăcaşi. Reforma agrară din 1821 îi expropriază moşia boierului Sofroni şi o împarte la ţărani. Aceste date sunt însă foarte recente. Oare Ştefan cel Mare de unde îşi întocmea oaste de zeci de mii de luptători? Şi de unde au apărut dacii liberi din Moldova în timpul ocupaţiei romane? Dar oamenii Cucutenilor, mai la nord cu vreo 200 km. - acum 5000 de ani, să fi fost singurii locuitori ai Moldovei? Rămân la convingerea personală că lumea e foarte veche şi că civilizaţiile s-au succedat, cu sau fără întreruperi, scăpându-le pe sub pământuri urme misterioase, ca să aibă urmaşii ce descifra. Aşadar, Curseşti Vale, aşa cum l-am apucat eu în copilărie, este aşezat pe povârnişurile a două dealuri, la poalele lor curgând o vale îngustă, cu gârla respectivă ce-şi varsă apele venite dinspre miază-noapte, pe un şes, unde eu am mai prins o luncă de sălcii (răchită), unde vara se făceau baluri în cortine drapate cu covoare din lână ţesute în casele gospodarilor. În continuarea şesului, dar părăsindu-l şi urcând vreo mie de metri, intri în satul Curseşti din Deal sau Curseşti clăcaşi, cum i se spunea mai de mult, cu oameni săraci, cu pământ puţin, ce-şi câştigau existenţa lucrând pe la răzeşii din Vale sau pe moşia
315

de la Pungeşti a boierului Jak Marcopol (ascendenţii lui au lăsat în Pungeşti un cavou pe frontispiciul căruia scrie MARCO-POLO), greci de origine. Spre miază-noapte, ogoarele curseştienilor sfârşesc în marginea pădurii statului sau în pădurile proprietate răzăşească, unde avea şi mama 1 hectar dăruit de bunica, pe nume „La Arboriʺ. Satul este izolat de principala şosea ce duce spre Vaslui. Până în capitala judeţului sunt 40 de kilometri! Iar şoseaua practicabilă mijloacelor de transport de toată natura începe de la Pungeşti, până unde sunt 4 kilometri. Cine or fi fost străbunii mei, nu ştiu, dar pe vremea lor cine i-o fi împroprietărit îi înzestrase cu fâşii de ogoare ce se ţineau lanţ de pe un deal pe altul. Aceia au fost răzeşii. Apoi aceste pământuri s-au fărâmiţat, împărţindu-se la urmaşi, au avut loc vânzări-cumpărări, donaţii şi topografia proprietăţilor s-a împestriţat. În această arie geografică apare tatăl meu, dintr-o mamă singură, fără soţ oficial, la 1 ianuarie 1885. Şi aici există o mică poveste. În certificatul lui de naştere scrie că pe mamă o chema Maria Huşanu, iar pe tată Petrilă Costache. Mama copilului avea la naşterea tatei vârsta de 30 de ani. Interesant că acest Petrilă Costache, om foarte bogat, era frate cu un alt Petrilă, respectiv bunicul mamei, despre care voi vorbi mai încolo. Când Petrilă Costache moare, Huşanu Maria iese în faţă cu copilul şi cere şi ea moştenire pentru el. Judecătoria din Pungeşti respinge cererea, pe motiv că „nu vin la moştenire
316

copiii nelegitimi, bunica Maria dinspre tată nefiind căsătorită legal cu acest Petrilă Costache. Dacă lucrurile au stat aşa, copilul îşi va schimba identitatea după numele mamei şi devine Huşanu Petrilă Gheorghe, la care îşi mai adaugă un nume de purtat prin sat - Grigore. Apoi mai târziu, că vorba merge, un oarecare David, îi spune băietanului: „Măi, Gheorghe, tu eşti copilul meu!ʺ Acest copil, rămas orfan de mamă la vârsta de 4 ani şi crescut în continuare de bunicul său, mărişor fiind, ajunge să lucreze portar şi factor la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi. Nişte profesori, văzându-l dezgheţat, îl îndemnară spre învăţătură. Dar nu a avut posibilităţi. N-a fost să fie şi iată-l soldat la un escadron de artilerie, recrutat probabil din cauza staturii lui înalte şi voinice. Cică ridica un sac de 100 kg. ca ceva de nimic. Ia parte la luptele de la Oituz, România devine Mare în 1918, unde a pus şi el o cărămidă la temelia ei. Putea să moară, dar a scăpat şi nimeni în perioada socialistă nu i-a recunoscut vreun merit. Statul democrat îl împroprietărise în 1921 cu 3 hectare de teren pe care îşi înalţă o casă iar mai la vale de curte sădeşte o vie producătoare, soiul „Nohamʺ. Regimul socialist îl desproprietăreşte şi-l condamnă la 2 ani de închisoare pentru că ieşise să-şi are ogorul în loc să se înscrie în CAP. Nu a ajuns să fie închis, fiindcă a fugit de acasă la o soră a mamei, Elena Gordinschi (despre care voi mai vorbi) din Bucureşti. Între timp, iniţiatorii unei
317

politici represive, antiţărăniştii Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, toţi evrei veniţi de la Moscova să conducă Partidul Comunist Român, sunt înlăturaţi din C.C. de către Gheorghe Gheorghiu Dej, după care se dă un Decret de amnistiere, sub incidenţa căruia s-a aflat şi tata. Mai târziu a intrat şi el în CAP unde a lucrat o vreme. Copil fiind, eu, am auzit de la dânsul că ar fi făcut vreo două clase primare cu un învăţător Constantin Tănase, marele actor de mai târziu, iar după ce se întoarce de pe front îşi continuă studiile primare în Curseşti Vale cu învăţătorul Gheorghe Gemene, pe care l-am avut apoi şi eu institutor până în clasa a IV-a. Adesea îl vedeam citind o carte în cerdacul casei. Îi plăcea să ştie, să afle. A făcut şi ceva politică la Partidul Naţional Ţărănesc, dar când acesta a venit la guvernare şi a ieftinit grâul, lovind în interesele ţărănimii, a demisionat. În timpul războiului antisovietic a fost vreo şase luni de zile şi ajutor de primar, fără retribuţie, până când i-a hotărât mama să se lase de primărie că are treabă acasă, la dânsul. Era un om luminat, purta discuţii îndelungate cu consătenii pe teme politice, în gospodăria sa muncea din zori şi până în noapte. Cu cele 3 hectare de pământ dat la reforma din 1921 şi cu ce a mai adus mama, aveau în total 6,4 ha. Creşteau animale, păsări, câte un porc, doi, dar principalele venituri curgeau din via de pe Dealul Matei. Devenise un ţăran mijlocaş, cum îl numise o vreme orânduirea
318

socialistă. Cu banii proveniţi din vânzarea vinului şi-a cumpărat o casă cu „buclucʺ. Vânzătorul moare înainte de a primi întreaga sumă, iar urmaşii lui cer restituirea casei. Are loc un proces care a ţinut vreo 10 ani de zile, secătuind toate resursele părinţilor mei. Acest proces m-a marcat şi pe mine, dacă îl ţin minte şi acum. Îmi amintesc cum stăteam la fereastră privind spre fundul curţii să-l văd pe tata venind de la Vaslui, de la proces. Drumul era greu, îl făcea pe jos, dus şi întors, pe atunci neexistând autobuze iar mijloacele hipo erau foarte scumpe. Drumul acesta de 40 de kilometri l-am făcut şi eu pe jos, pe când învăţam la Vaslui şi ştiu ce înseamnă să mergi în continuu 10 ore! Curseştii din Deal se datorează boierului Sofronie, proprietarul acelei moşii, care a adus „clăcaşiiʺ împământenindu-i aici, ca să aibă cu cine lucra. Aceşti oameni de o condiţie minoră, chiar după ce Sofronie a murit şi moşia sa a fost împărţită ţăranilor, erau priviţi de sătenii din Vale cu superioritate, îi drept, nici nu aveau avere şi nici cultură. Vara lucrau pe la răzeşii din Vale şi pe moşia de la Pungeşti. Mai aflu că bunicul a avut mult pământ şi grădinile lui din inima satului, ce se ţineau lanţ pe două dealuri, atestă bogăţia lui moştenită de la străbunicul, care a avut doi fii. Unul a murit şi totul a rămas supravieţuitorului. O dusese bine bunica în tinereţea ei! Dincolo de această informaţie, mama nu mai ştia nimic. Să fi provenit curseştienii din oastea
319

măritului Ştefan? Sau s-au îmbogăţit prin reforma lui Cuza? Istoria satului tace. Doar ulcica aceea plină cu arginţi romani vorbeşte prin prezenţa ei acolo despre un trecut foarte îndepărtat.. Aşadar satul, deşi răzăşesc, avea oameni gospodari, cu mulţi copii, care de-a lungul generaţiilor îşi vor fărâmiţa moşiile, şi urmaşii lor vor deveni mai săraci. Unii şi deveniseră. Femeile anilor 1900 şi mai încoace mult, păstrau o datină strămoşească. „Anul şi cârlanul!ʺ Cei care supravieţuiau, deveneau oastea ţării, oaste care a fost decimată de ruşi la Cotul Donului şi în Munţii Tatra. La ce a folosit sacrificiul tinerimii române? La sacrificiu! Basarabia a rămas tot a ruşilor după 1944. De unde se poate trage o concluzie că eroismul exagerat, propriu tinerilor, provocat de o ideologie susţinută, nu îşi merită însufleţirea. Marile ideologii ale lumii stau la baza tuturor războaielor şi luptelor fratricide. Nişte săteni, oameni simpli, doar cu învăţătura transmisă din Amvon de preotul satului şi din când în când şi de agenţii electorali, nu se puteau sustrage retorismului guvernamental. Întors de pe front, cu o decoraţie ce a stat mulţi ani deasupra uşii din holul casei, împreună cu o carte de cântece bisericeşti tipărită cu litere chirilice, pe care tata le cunoştea, Gh. P. Huşanu se pune pe gospodărit. În 1921 toţi cei care au luptat pe front au primit pământ dar puţini l-au păstrat. Părinţii mei spuneau că cei leneşi l-au vândut şi câteva luni de zile au ţinut-o într-o veselie, cu
320

plăcinte udate din belşug cu vin, că o viaţă are omul, după care au devenit ţărani săraci. E posibil, deşi cercetări mai noi şi comparaţii cu situaţia proprietăţilor agricole de astăzi, duc la concluzia că acei ţărani nu aveau cu ce să-şi lucreze pământul şi de aceea l-au vândut. - De ce, mamă, unii oameni sunt bogaţi şi alţii săraci? - o întrebam eu, scormonitorul, la vârsta când a început să mă preocupe diferenţierile sociale. - Aşa a lăsat Dumnezeu! - răspundea ea invariabil. Iar tata venea cu o altă variantă, un fel de parabolă: - Păi dacă tu boier, eu boier, cine trage cizmele? O logică de ierarhizare a societăţii venită tocmai din epoca sclavagistă pentru că societatea a avut întotdeauna o turmă pălmaşă şi o elită beneficiară, pe măsura pregătirii ei culturale, profesionale etc. Se ştie doar că sclavia nu era considerată la timpul ei ca ceva imoral. Societatea împărţită în clase sau caste părea normală, de necondamnat (Există şi astăzi în numeroase ţări asiatice). Şi de ce aş cere eu părinţilor mei să gândească ca utopicii ce şi-au concretizat teoriile în marxism? Pe mine însă, lipsit încă de cultură, doar un aluat din care poţi face orice formă de colac, utopia egalităţii oamenilor m-a cuprins îndată după invazia trupelor sovietice peste Moldova; şi nu numai pe mine... Dar despre preferinţele mele ideologice mai încolo.
321

Tata era un bărbat cu armata făcută, cu războiul făcut, cu casă cu vie (0,75 ha), liber ca pasărea după ce se despărţise de Tina, prima lui consoartă, mama o fetiţă chinuită de bunica, dornică să scape de calvar. Alege libertatea şi independenţa şi pleacă de acasă fără a mai schimba vreodată vreo vorbă cu mama ei. Bunica sărăceşte, îmbătrâneşte, o duce greu, mama îşi face o gospodărie înfloritoare, începe periplul unei vieţi de muncă, de speranţe, de satisfacţii. Unele secvenţe se găsesc în romanul meu „Vitrina cu fantasmeʺ. Oricum, părinţii mei au avut de luptat cu administraţia socialistă, sunt trecuţi la chiaburi, li se impun cote mari, când au vrut să intre în CAP nu i-au primit, fiind socotiţi duşmani de clasă care ar putea să „sabotezeʺ CAP-ul pe dinăuntru. Au intrat până la urmă. Tata şi dl. Gemene, învăţătorul satului, duc o campanie prin sat de înscriere în Partidul Social Democrat iar la unificarea cu Partidul Muncitoresc Român devine membru al Partidului Comunist Român, de unde, mai târziu avea să fie exclus. După anul 1946, viaţa satului se schimbă, oamenii consăteni până atunci, devin deodată diferenţiaţi: unii sunt ţărani săraci, alţii ţărani mijlocaşi iar alţii, cei mai năpăstuiţi, chiaburi. Lupta de clasă ia forme absurde în satul românesc. Ţăranul român, aşa cum a ieşit el din istorie, deodată nu mai încape în satul său din cauza originii sociale „nesănătoaseʺ. Cel din ultima categorie devine ciumat, copiii lui nu vor încăpea în nici o şcoală
322

superioară. Tata care făcuse România Mare, ajunsese în rândul ciumaţilor. I se suspendă toate drepturile. Este chemat la organizaţia de bază şi i se ridică carnetul de partid. Nu i se mai dă carnet de veteran de război cu bilete de călătorie pe CFR, este izolat de comunitate ca un străin, în propria lui vatră. Dar a trecut cu bine prin aceste vremi, a fost supus, şi-a achitat cotele la timp, deşi cu mari sacrificii. Sădesc părinţii mei o vie pe lotul de folosinţă, respectiv grădina de lângă casă, care până la urmă avea să le fie împărţită la 3 consăteni, lui lăsându-i-se numai 15 ari. Fac vreo 25 de stupi şi cu mierea vândută fac faţă datoriilor. Stupi aveai voie să ţii cât mai mulţi, fiindcă mierea mergea la export pe valută. Şi ţara avea nevoie de multă valută pentru a-şi achita datoriile externe făcute cu industrializarea. Trauma lor a fost mai mult de natură sufletească. Au suferit pentru faptul că sunt scoşi din rândul oamenilor, fără nici o vină. Starea lor socială, socotită după alte criterii de măsurare a oamenilor, a lovit apoi departe, tocmai la Braşov, unde mă aflam eu, ofiţer în cadrul forţelor armate.

323

Iată-l, în fotografia de mai sus, în anii lui de glorie, pe când era un fruntaş al Partidului Naţional Ţărănist, în compania unor personalităţi demne de luat în seamă: în primul rând de la stânga la dreapta: avocatul Rădescu, V. Pavlov, prefectul Vasluiului, avocatul Alexandru Popescu, Mihăilescu – pretor la Pungeşti… În rândul de sus: Gh. P. Huşanu, comerciant, avocatul Popa din Pungeşti şi un moşier Râmniceanu. În 1963, 1 decembrie, Gheorghe P. Huşanu, după o viaţă zbuciumată, cocoţat şi pe listele politice ale ţărăniştilor, nedreptăţit şi pe listele cu „dezmoşteniţi ai soartei” întocmite de comunişti încheie veacul după o boală incurabilă. Rămâneam noi, urmaşii răzeşilor, să înălţăm hale industriale
324

uriaşe, cu mari sacrificii şi de care astăzi nu mai are nimeni nevoie… Ştiam că sunt ultimele zile din viaţa lui Gh. P. Huşanu, cel care prin muncă proprie şi-a înălţat o gospodărie răzăşească, cel care îşi dăduse obolul la Mărăşăşti, Oituz pentru întregirea României Mari. Privea în urmă, privea înainte ? Roata istoriei îi schimbase rosturile…
*

La Pungeşti s-a desăvârşit ca personalitate Constantin Tănase (1880-1945), când a funcţionat aici ca învăţător. „…Actor comic de o puternică personalitate şi excepţional talent, de mare popularitate, Constantin Tănase, cel care „a înveselit o ţarăʺ, este unul din întemeietorii teatrului de revistă la noi în ţară, făcând din acest gen popular o armă satirică de prim ordin. Artistcetăţean multilateral dotat,
325

regizor cu multă fantezie, inspirator de texte, organizator meticulos şi grijuliu, om delicat, îndatoritor, sensibil, Tănase avea un comic nativ, stârnea prin simpla prezenţă pe scenă simpatia spontană a publicului, impresiona şi convingea de la primele cuvinte prin vocea, mimica, gesturile caracteristice şi inimitabile, prin darul de a „trece rampaʺ fără efort, calităţi care l-au singularizat în istoria teatrului românesc, înscriindu-l între vestiţii comici ai lumii. S-a născut la Vaslui, pe strada Huşului, la 5 iulie 1880, dintr-o familie de oameni munci- tori şi de treabă. A fost unicul fiu al lui Ion Tănase laborant într-o farmacie, iar înclinaţiile artistice îi veneau dinspre mamă. în şcoala primară şi în cursul inferior al gimnaziului, era „tare la gimnastică şi la muzicăʺ, frecventa reprezentaţiile trupelor ambulante care poposeau din când în când în Vaslui. * La Pungeşti-Vaslui a fost o vreme judecător Al. Vlahuţă, mărturiseşte undeva învăţătoarea Mioara Popa, nepoata scriitorului, perioadă pe care acesta a inclus-o şi a zugrăvit-o în romanul său „Dan” care conţine multe date biografice ale autorului. …”Vlahuţă a manifestat înclinaţii literare de pe când era elev la liceu şi trimitea versuri la „Convorbiri literareʺ. În anul 1879 i se publică un articol (Banul) în ziarul târgoviştean „Dâmboviţaʺ, iar în anul următor îi apar în „Lyra românăʺ câteva poezii. În acelaşi timp se bucura de o promiţătoare ospita326

litate şi în paginile „Convorbirilor literareʺ. Publicistica, jurnalistică şi literară, a lui Vlauhuţă e cu largheţe risipită prin revistele şi ziarele timpului, chiar şi în cele mai puţin notorii. A colaborat, astfel, la „Convorbiri literateʺʹ (1878—1885), „România liberă„ (1883—1885, 1889), unde face parte şi din redacţie, „Epocaʺ (1885—1886), „Lupta (1886—1887), „Epoca ilustratăʺ (1886), „Lupta literarăʺ, (1887), „Familiaʺ (1887, 1889, 1892, 1893, 1898), „Revista nouăʺ (1887—1890) unde este şi redactor, „Timpulʺ (1889—1890), „Naţionalulʺ (1891), „Calendar pentru toţi româniiʺ (1892), „Săptămâna ilustratăʺ (1893), „Literatură şi ştiinţăʺ (1893), „Constituţionalul” (1893), „Adevărulʺ (1894), „Eminescuʺ (1896), „Povestea vorbeiʺ (1896), „Gazeta săteanuluiʺ (1894/, 1897—1898), „România junăʺ (1899--1900), „Revista poporuluiʺ (1899), „Pagini literareʺ (1899), „Calendarul Minervaʺ (1900, 1905, 1908), „Generaţia nouaʺ (1898—1899), „Literatură şi artă românăʺ (1897—1901), „Scenaʺ (1903), „Viaţa româneascăʺ (1906—1908). „Universulʺ (1906, 1909, 1910, 1911, 1918), „Luceafărulʺ (1907, 1909, 1912, 1919), „Tribuna poporuluiʺ (Arad 1909) Flacăra (1914), „Şcolariiʺ (1916), Neamul românesc” (1917), „Româniaʺ (1917), „Drum dreptʺ(1917), Lumeaʺ (1919), „Drapelulʺ (1919). În perioada târgovişteană, a făcut parte din comitetul de redacţie al revistei locale „Armoniaʺ. Împreună cu Alceu Urechia a întemeiat revista „Vieaţa (1893-1896) iar cu G. Coşbuc a scos revista „Semănătorul” (între 1901—1905). Din martie 1916,
327

conduce publicaţia săptămânală „Scriitorii româniʺ. De asemenea, cu I. Al. Brătescu-Voineşti, Vlahuţă dirijează ziarul „Daciaʺ (1918), iar din însărcinarea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice face să apară revista pedagogică „Lamuraʺ (1919). Lăsând la o parte iniţialele şi prescurtările, pseudonimele lui Vlahuţă sunt şi ele numeroase : Ada, Alecu, L. Ascar, Ave, I. Baltă, Baltazar, Decor, ,Jehovah, Lupu (Lup), Lupan, Mamilis, Minuzio, Mirmidon, Neagoe, Plivitor, Radu (Rad), Rareş, Sandu, Selişteanu, Spic, Stanca, Vale, Vlahul, Vluzzo. Imaginea lui Vlahuţă, din ultimii ani ai vieţii sale, este aceea a unui om de mare omenie, generos şi modest, sfătuitor al tinerilor aspiranţi la gloria literară. El are acum, în literatură, autoritatea unui adevărat mentor. Cât priveşte propria sa creaţie, aceasta a depins dintotdeauna de felurite înrâuriri. O primă perioadă, de un decepţionism apăsător, dezvăluie o sensibilitate exacerbată, dar mai ales frecventarea asiduă a poeziei eminesciene. Va urma o fază de acerbă critică socială, semn că mişcările ţărăneşti din 1888, mişcarea socialistă, ca şi
328

activitatea lui C. Dobrogeanu-Gherea impresionaseră firea receptivă a scriitorului. Ieşit din mreaja pesimismului, el evoluează treptat spre un umanitarism vag, cu elanuri idealiste şi infiltraţii mistice — credinţa unui cărturar bătrîn, cumpătat şi evlavios. Simpatia lui Vlahuţă se îndreaptă spre ţăranul obidit (Socoteala, La arie) şi spre intelectualul cu iluziile spulberate. Dar compasiunea şi înduioşarea se preschimbă în sarcasm şi vehemenţă (poezia 1907) atunci cînd vine vorba de instituţiile vremii, de la monarhie (pamfletul Aurisacra fames), justiţie,- şcoală, pînă la armată, cu ororile ei. Modul critic al lui Vlahuţă este pamfletul, care poate lua forma alegoriei, şi, mai ales, portretul satiric, şarja fină şi muşcătoare (Profiluri, Dincă C. Buleandră, Câţiva paraziţi). Fire blajină, scriitorului îi repugnă violenţa, revoluţia i se pare dezagreabilă, aşa încât, utopic, el predică, în spirit creştin, iubirea între fraţi, împăcarea între clase. De altfel, prin intermediul revistei „Sămănătorulʺ, Vlahuţă devine un teoretician al sămănătorismului. Scriitorul se cuvine să fie un semănător de idealuri, un apostol, luminător al neamului ; ameliorările ar urma să se realizeze de la sine, printr-o mai bună instrucţie culturală a poporului şi prin concursul binevoitor al boierimii. De pe la finele primului deceniu al secolului al XX-lea, concepţia lui Vlahuţă îşi adaugă elemente noi, poporaniste. Oraşul îi apare ca un loc de pierzanie, cu o influenţă dizolvantă asupra moravurilor bune şi curate de la ţară. Pentru a
329

contracara o asemenea acţiune, se recomandă, la fel de naiv şi ineficient, o administraţie însufleţită de porniri cinstite, un învăţător destoinic, un preot cucernic (Cărţi pentru popor)”. (Din „Dicţionarul Literaturii române de la origini până la 1900”, p.911)
*

La Curseşti a făcut muncă de cărturar Ion Adam. Timp de doi ani, „un tinerel blond, roşcat, cu părul creţ, îngrijit îmbrăcat, cu privirea vie” – Ion Adam (1875-1911 n.n.) a funcţionat ca învăţător în satul Curseşti. Era născut în satul Muntenii de Sus, judeţul Vaslui, la 26 noiembrie 1876. Fiu de ţăran, tatăl său „avusese puţină stare şi o pierduse”. Face patru clase primare la Vaslui, apoi se înscrie ca elev bursier la Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi, iar în 1894, la absolvire, este numit învăţător în comuna Curseşti. Aici, „în mijlocul poporului şi al copiilor, am trăit cei mai frumoşi ani. Atunci am sperat şi am muncit cu drag” – declara el mai târziu. Cât a funcţionat la Curseşti s-a identificat cu viaţa satului, cu copiiI şi sătenii împilaţi. S-a ocupat de alfabetizarea şi culturalizarea lor. Dorea să creeze „o şcoală liberă” unde pe lângă precepte seci… să se înveţe a iubi omenirea.” A fost nu numai învăţător, ci şi bibliotecar, organizator de serbări cultural-literare. El l-a ajutat pe marele Constantin Tănase (1880-1945) ca, la 19 ani, să ajungă învăţător suplinitor în comuna Curseşti, apoi în satul Hârsoveni, din comuna Poieneşti…
330

N-a rămas la Curseşti decât cu sufletul. A plecat la Bruxelles, unde a obţint doctoratul în ştiinţe juridice, iar la Paris, la Institutul „Hautes Etudes” a făcut alte studii. Gândul însă i-a rămas în ţară. A fost profesor de limba română la Constanţa, magistrat la Călăraşi şi Tulcea, secretar de primărie la Constanţa, iar în 1909 când Emil Gârleanu, D. Nanu şi Corneliu Moldoveanu scot la Bârlad „Paloda literară” iar apoi „Făt-Frumos”, Ion Adam este alături de ei. Emil Gârleanu, îndeosebi, îl aprecia în mod special. Volumele „Pe lângă vatră” (1900), „Flori de câmp”(1900), „Din viaţă” (1910), „Vorbe de clacă” (1910), „Constanţa pitorească”, romanul „Rătăcire” şi „Sybaris” – dedicat lui Spiru Haret întru „apărarea cadrelor didactice” îl săltau în ochii celui care se ocupase de „Lumea celor care nu cuvântă.” Ion Adam ,însă, avea şi alte scrieri: „Aripi tăiate”, nuvele, „De Crăciun” în colinde şi povestiri de Crăciun”, „Glume şi pilde ţărăneşti”, „Glume şi taclale ţărăneşti”, „Înstrăi nat”, schiţe, „Învingătorul”, nuvele, „Mărire şi cădere”, „Năzuinţe” povestiri, „Planetariu”, „Sub
331

arşiţă”, „Voia mării”, dar şi antologii (Despre Duiuliu Zamfirescu), un studiu „Introducere în opera lui D. Zamfirescu. Împreună cu Cincinat Pavelescu, Emil Gârleanu, Ilarie Chendi, Şt.O. Iosif, Dimitrie Anghel, Mihail Sadoveanu, G. Tutoveanu ş.a. participă în 1908 la crearea Societăţii Scriitorilor Români, care avea să devină Uniunea Scriitorilor… Când se săvârşea din viaţă, după ce mai întâi i se întunecă gândul, Nicolae Iorga avea să scrie despre Ioan Adam că „Literatura română pierde una din cele mai originale naturi de artist” şi continuă: „Când va vrea cineva să alcătuiască o carte de citire cu ce se găseşte mai serios şi egal în scrisul românesc nu va culege nimic poate din Ion Adam, dar, când originalitatea fiecăruia se va desemna îndeajuns, nu ştiu zău câţi vor putea sta alături cu dânsul” („Fundaţia pentru literatură şi artă”, 1934, pg.455456), iar Emil Gârleanu socotea că „de la genialul Eminescu încoace, Ioan Adam e singurul scriitor care, mai înainte de a părăsi această lume, a trăit în amăgirile unui miraj… între pereţii goi ai celulei, care îl despărţea de tot ce-i fusese drag şi scump pe pământ.” Scriitorul Ioan Adam a lăsat multe amintiri, dar şi o operă. Vasluieni, trebuie să i-o cunoaştem…
*

Paloda Literară care apare la Bârlad ca revistă literară la 20 ianuarie 1904, sub conducerea prof. D. Nanu, fără G. Tutoveanu, iar de la numerele 6 până
332

la 12 sub conducerea lui Corneliu Moldoveanu şi cu colaborarea lui Ioan Adam, îşi are, într-un fel, originea editorială încă din 1898, în paginile ziarului bârlădean Paloda. La 24 decembrie 1898 săptămânalul Paloda anunţă că „apare la 1 ianuarie 1899 Paloda literară, cu „articole de literatură, critică, estetică şi recenzii.” Era un număr „extraordinar, dar festiv.”, anunţa ziarul, pentru că atunci se împlineau 18 ani de existenţă a săptămânalului Paloda – vârsta gingăşiei, a viselor, a idealurilor.” Se apela la toţi intelectualii oraşului şi judeţului să trimită ceva pentru Paloda Literară , pentru „prima gazetă provincială care inaugurează un astfel de sistem literar”. Într-adevăr, numărul 27 al ziarului Paloda purta adăugat subtitlul „Literară” şi cuprindea proză semnată de George C. Dragu, profesor de filozofie la Liceul „Lazăr” din Bucureşti, de bucureşteanul Ion Plugaru, iar versuri semnau: G. Tutoveanu, Zigfrid, Ioan C. Bistriţeanu, Delatutova, G. Popescu – Perieni, Maria M. Delabanca, Heliotrop Blanc.
*

„Eu sunt născut în târguşorul Pungeşti din părinţii Ion Michiu şi Maria Pop” – îi răspunde învăţătorul Ion Michiu din Iaşi, str. Bucşinescu nr.14, învăţător pensionar prin anii 1926-1927, absolvent al Şcolii normale „Vasile Lupu” din Iaşi, în vara anului 1873, lui Gh. Ghibănescu, profesor de limbă română, director al Şcolii normale între anii 1893-1896, cu
333

strânse legături culturale şi sentimentale în zona Vasluiului. Tatăl tatei a fost D. Michiu, mort în 1875, care era văr primar cu moş Scarlat Dichiu. Mai sus nu ştiu, dar dta ne-ai legat cu toţi Michiuleştii, aşa că m-ai făcut şi pe mine om vechi cât pământul Moldovei, deşi răzeşia de la Prut n-o mai ştiu, ci o ştiu pe aceea din Deleni, de pe Olga Blăniţa, nevasta mea, vară primară cu Rozalia, soţia dtale. Şcoala primară am făcut-o la Pungeşti, clasa I şi II la dl învăţător Iorgu Popescu: acesta apoi s-a popit în Iaşi la Biserica Sf. Voievozi Rufeni şi apoi la Sf. Ştefan din Ţicău; iar clasa a III-a am făcut-o în Vaslui la dl. Nec. Corvin, iar a IV-a la dl. Hrisoscoleu. Cum a fost, cum n-a fost, am absolvit şcoala primară în vara anului 1871, cu atestat în regulă, şi eram printre băieţii buni, nu atât prin câtă carte ştiam, ci prin dorul ce se deşteptase în mine de a învăţa mai departe” – îşi deapănă amintirile învăţătorul Michiu către biograful şi ruda sa Gh. Ghibănescu (vezi anuarul Şcolii normale „Vasile Lupu” din Iaşi nr.4/1926-1927, dar şi Anuarul jubiliar al aceleaşi Şcoli la 150 de ani de istorie a sa – 1855-2005).
*

Magazin Tănase
Magazin Tănase este titlul volumului de 52 pagini, editat de C.J.C.E.S. Vaslui, cu ocazia Festivalului de satiră şi umor « Tănase », 1982, adunând condeieri de mare valoare din Bârlad,
334

Bucureşti, Craiova, Cluj-Napoca, Galaţi, Giurgiu şi Vaslui care oferă cititorilor o reuniune de texte educative în care şi epigramistica umoristică devine morală şi moralizatoare în măsură să îmbogăţească mintea dar şi inima, descreţindu-ne fruntea. Se dovedea şi prin aceasta că spiritul lui Tănase era prezent la Vaslui şi prin „Magazinul” care mai avea atâtea de … îndreptat. *

Meşteşugarii, foaie volantă editată de Uniunea judeţeană a Cooperativelor Meşteşugăreşti – Vaslui, 1976, nu era dedicată unui anume eveniment – ceea ce impunea să aibă înscrise pe frontispiciu ziua şi luna respectivă, dar lipseau. Nici colectivul de redacţie şi tipografia nu erau arătate. Mihai Vârnă, preşedintele U.J.C.M. semna editorialul, iar Mihai Pascal îşi intitula articolul pe care-l semna „La export – numai produse de foarte bună calitate”. Dumitru Pojar scria despre „Dezvoltare şi exigenţă” în oraşele Vaslui şi Negreşti, Tiberiu Popovici – despre „Pregătirea cadrelor – cerinţă stringentă”, V. Ouatu – „Acţiuni cultural-educative” şi Lucian Boghiu despre „Diversificarea producţiei.” Îşi comunicau experienţa de muncă: Emil Simion, preşedintele coop „Zorile” Huşi, Vasile
335

Munteanu, maistru la aceeaşi unitate. La rubrica „Satiră şi umor” citim: epigrame, dar şi ghimpi în proză la adresa unora subtitluri: „Lecţie de comoditate”, „Figaro certat cu etica.” *

Modernizare şi structură în comunitatea rurală
Modernizare şi structură în comunitatea rurală este intitulată lucrarea de larg interes pentru specialişti dar şi pentru populaţie, apărută în Editura Academiei Române a R.S.R., cu semnătura cercetătorilor Maria Fulea şi Georgeta Tamaş. Cartea a fost lansată la Târgul de carte de la Vaslui, desfăşurat în perioada 27 mai – 3 iunie 1982. Servea organelor de decizie. Ea reflectă structura socio-profesională în mediul rural, cunoaşterea forţei de muncă, utilizarea ei în context şi în perspectivă. *

Monitorul de Vaslui, ziarul care stă de vorbă cu oamenii. Apare la Vaslui, ultimul număr expediat
336

Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iaşi datează de luni 18 februarie 2002, an VIII, nr.40 (1778) când director era Valentin Baron, redactor şef Diana Morăraşu, redactor şef adjunct Ana Jităriţă, iar ca redactori lucrau: Iulian Blăjan, Alex Croitoru, Cătălin Luncanu, Simona Luncanu, Ramona Pătrunsu, Mariana Acasandrei, Daniel Tănăsuc, Cornel Mârzac, Mihai Stoica; tehnoredactor – Andrei Beinat; foto-reporter - Dumitru Iancu. Editor Dramiral Group S.A. Vaslui, Format 28/41 cm, în 16 pagini. Un ziar bine echilibrat tematic şi cu rubrici diverse: „Paharul de vorbă”, „Bref”, „La zi în învăţământul vasluian”, „Buletin bursier”, „Panoramic”, „O reţetă pe zi”, „Haz de necaz”, „Unghiul de tragere”, „Blitz infracţional”, „Primplan”, „Editorial”, „Agendă medicală”, „Viaţă de teleman”, „Runda de şoc”, „Metronom”, „Cu ochii pe hartă”, „Piatra din caldarâm”,”La ţintă”, „Un sfanţ”, „Deschiderea cercului”, „Autograf pe actualitate”, „Pufoaica de vară”, „Pastilă de vineri” etc. Prin colaboratori – Al. Călinescu, Val Condurache, Tia Şerbănescu, Radu Părpăuţă, Bogdan Ulmu – şi rubricile folosite, ziarul împrumută şi păstrează întrucâtva haina ziarelor de la Iaşi – unde cei enumeraţi sunt colaboratori permanenţi -, scăzându-şi, prin aceasta, propria personalitate . Alte pagini şi rubrici cum sunt cele de „Divertisment”, „Pagina chinologului”, „Ne scriu
337

cititorii din Bârlad”, „Vocile oraşului”, „Vocile Vasluiului” ş.a. sunt destinate atragerii cititorilor însăşi la editarea cu mâna şi părerile lor a ziarului – venind, astfel, în întâmpinarea a ceea ce se scrie pe frontispiciu: „Ziarul care stă de vorbă cu oamenii”. Chiar unele titluri: Sindicatele sar la gâtul aleşilor” sau „Pensionarii sunt nemulţumiţi de recalcularea pensiilor” pun ziarul faţă în faţă cu cititorii şi-i ajută în rezolvarea doleanţelor. Mai târziu, în noiembrie 2004, director al ziarului l-am întâlnit pe Constantin Jomir; din februarie 2005 acelaşi este editor-coordonator; director executiv – Loredana Ciobanu; redactor şef – Ovidiu Cozma. Se păstrează formatul şi numărul paginilor, vechea structură a ziarului: actualitate, eveniment local şi extern, sport, publicitate, dar cu rubrici mai puţin diverse. Numerotarea se pare neclară:635 (2676). Foto-reportajele „Şcoala „Constantin Motaş” – o rampă de lansare pentru viitorii biologi” şi „Soleşti – comună încărcată de istorie şi spiritualitate” cheamă la rememorări. Şcoala nr.7 Vaslui poartă numele lui Constantin Motaş - marele biolog şi geograf român, născut în părţile Vasluiului la 8 iulie 1891, decedat la 15 iunie 1980. Orfan de mic, Motaş s-a ridicat prin forţe proprii, spune reporterul Ştefan Daniel Blăniţă, care precizează că vasluianul a fost şi director al Muzeului „Antipa” dar şi al Muzeului de istorie naturală din Bucureşti. Loredana Ciobanu
338

vorbind despre Soleşti şi monografia comunei insistă asupra preţuirii personalităţii Elenei Cuza, prima Doamnă a României, a conacului ei de la Soleşti, care, revendicat în baza legilor de după 1989, aşteaptă totuşi lucrări de reconsolidare şi punere în valoare a monumentului. Articolele despre „Instituţiile de asistenţă socială”, „Bolile de sezon”, „Masacru în pădurile vasluiene şi pădurar bătut de hoţi” sunt teme specifice presei zilnice dar de interes pentru localnici. „Săgeata blatiştilor” – trenul intercity – HuşiBucureşti, suspendat în urma descoperirii unor nereguli”,material care aduce în memoria populaţiei din zona Huşi timpul când vagoanele Mihai Ralea rămâneau, totuşi, la dispoziţia călătorilor pe această distanţă, nefiind afectaţi pentru nereguli care se pot uşor remedia. Semnează în ziar: Alexandru Croitoru. Alina Darie, Mihaela Zărnescu, Boza Dumitru, Adrian Arnăutu, Silvia Toporăscu, Felix Butnaru, Marius Patrichi, Constantin Jomir, Ioana Butnaru, Loredana Ciobanu – adică redactorii. Mi se pare că ziarul stă prea puţin de vorbă cu oamenii. Sau vorbeşte doar el. Cititorii în calitate de corespondenţi ori colaboratori scriu rar în ziarul care stă de vorbă cu oamenii. Cândva Monitorul de Vaslui organiza chiar concursuri tematice pentru cititori: „Cea mai frumoasă scrisoare de dragoste.” *

Monografia comunei Tăcuta
339

Monografia comunei Tăcuta este lucrarea învăţătorului Alexandru Ciudin, apărută la Editura „Litera”, 1980. Născut la Tăcuta Vaslui, educator al zecilor de generaţii, învăţătorul redă geografia locurilor, istoricul comunei, viaţa social-economică şi culturală a localităţii, dezvoltarea ei de-a lungul timpului. Sunt evocate personalităţi reprezentative care s-au născut ori au învăţat şi muncit pe aceste meleaguri. Un capitol important îl ocupă folclorul local. Este un document valoros pentru viitorime. Un exemplu de imitat. *

Monografia municipiului Bârlad(11741974)
Monografia municipiului Bârlad (1174-1974) Lucrare editată de Comitetul municipal pentru cultură şi educaţie socialistă Bârlad cu un „Cuvânt înainte” semnat de Adam Leca, prim secretar al Comitetului municipal al P.C.R. Cuprinde un capitol „Bârladul – istoria unui vechi oraş” cu date mai importante şi un altul referitor la „Bârladul pe coordonatele spiritualităţii româneşti”, punctând dezvoltarea social340

culturală, economică şi demografică a aşezării. *

Munca noastră
Munca noastră, foaie volantă editată de Întreprinderea agricolă de stat Huşi, Vaslui – 1977, reliefa, fără a identifica ziua şi luna apariţiei, nici unitatea care a tipărit-o şi nici colectivul redacţional, munca din I.A.S. Huşi. Ing. Ion Neamţu semna editorialul „Sarcini ce trebuie urgent îndeplinite”, iar alţi autori – ing. Ion Antohi, economist şef, Ştefan Macarie, ing. Cătălin Persu, tehnician Petru Munteanu, teh. M. Băhnăreanu, ec. Ion Puică, ing. Toader Lăcătuş semnau articole cu caracter general: „Experienţa se câştigă muncind cu dăruire”, „Modernizarea plantaţiilor viticole – cerinţă a producţiei mari”, „Mecanizarea lucrărilor, proces amplu, permanent”… Mai aproape de sufletul oamenilor erau epigramele semnate de Emilian Pascal, Ion Antohi, Gh. Şerban şi C. Slavic. Iată o „săgeată” care poartă semnătura lui Emilian Pascal: „Lăsat anume celor vii Probabil e un dar divin Pe gât să toarne-ntr-una vin Şi peste-un ceas numai… prostii!” *

341

Muncitorul, ziar patriotic şi literar, apare la 31 iulie 1900, în patru pagini, format 21/28 cm, informându-şi cititorii că „pentru tot ce priveşte redacţia” se pot adresa domnului Andreiu Corivan, iar „în ce priveşte abonamentele şi anuciurile” se plătesc domnului Const. G. Onceanu, care era şi proprietarul din Vaslui a Tipografiei unde se tipărea foaia. Sub frontispiciul ziarului, cu litere petit era arătat cuprinsul numărului, după care, cu litere diferite ca mărime şi caracter tipografic urmau articolele: „Cuvântul nostru”, „Drepturile omului”, „Din viaţa meseriaşilor”, „Pedagogia în afară de şcoală” şi rubrici ca acestea:”Carnet judecătoresc”, „Cugetări”, „Contemporane”, „Informaţiuni”, „Şarade” etc. În „Cuvântul nostru” redacţia îşi manifesta de la început scepticismul „că va face cine ştie ce pricopseală” prin apariţia foii, însă voia să-şi arate în faţa cititorilor dragostea care o avea pentru patrie, pentru literatura ei, pentru religie, instituţia agriculturii, comerţ, industrie şi meserie, dar şi pentru anumite principii: ca în toată ţara românească – prin urmare şi-n Vasluiul nostru – să fie cât se poate mai mulţi oameni deştepţi: în politică nu ne
342

vom amesteca, fiind pe deplin convinşi că nu e bine să se amestece omul în tărâţe – zicea editorialistul. Dar foaia socotea că „toţi membrii mai însemnaţi ai actualelor partide trebuie să se unească spre a lucra în folosul patriei.” Despre rolul armatei, a emancipării femeii, în chestiunile internaţionale şi-a antisemitismului, ziarul îşi avea opiniile sale şi făgăduia cititorilor dezvăluirea lor în numerele sale viitoare (care din păcate lipsesc din fondul Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iaşi dar şi de la celelalte unităţi cu activitate documentară în localitate). Părerile periodicului despre femeie rezultă totuşi din unele cugetări publicate: „O femeie tânără, cu cât e mai bine îmbrăcată, cu atât ni se pare mai vrednică de noi bărbaţii”; „Dar, un lucru, cu cât e mai intenţionat acoperită cu atât ne aţâţă mai mult curiozitatea”; „Cu cât vom vedea o femeie că ştie să-şi acopere mai cu artă formele-i blestemate, cu atât ne va aţâţa plăcerea de-a ajunge până la…ele.” În afară de Alex Dumitriu şi Andreiu Corivan, care semnau în clar, erau semnături de acestea: Ţani, Barciun, M.I.Mano, Andrieux, De Graba, Gogu Petagogu, Corvina. Un ziar modest, dar plăcut la citit. *

Murgeni
Murgeni, - contribuţie la istoria unei străvechi
343

aşezări, 1973, de profesor Ghenuţă Coman: se opreşte şi asupra unor personalităţi ridicate din Murgeni, cărora le realizează medalioanele: „Ioan I. Răianu, matematician şi prieten al lui Aurel Vlaicu, pe care l-a ajutat… cu inima ca şi cu o substanţială cotă la plata motorului de avion” (p.140); Nicolae I. Profiri, academician, om de ştiinţă; Ion Juvara, mare chirurg, „una din cele mai interesante, mai bogate în idei” dintre personalităţile chirurgiei româneşti, cum spunea Iorga; Constantin C. Balmuş, academician, unul dintre eleniştii noştri de seamă.” *

Neam de eroi, foaie volantă, editată de Comitetul judeţean Vaslui al UTC în colaborare cu Centrul militar judeţean Vaslui, 1976, avea deasupra frontispiciului un citat din cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu rostită la Congresul al X-lea al UTC, iar dedesubt o fotografie cu militari depunând jurământul de credinţă către popor şi patrie cu un citat din acest legământ. Editorialul „Un anotimp al tinereţii sub drapel” poartă semnătura lui Mihai Irimia, primsecretar al Comitetului judeţean Vaslui al UTC. Paginile cuprindeau şi alte articole, fotografii, aspecte de la sărbătorirea de la Podul-Înalt – locul de cinstire a memoriei marelui Ştefan cel Mare, precum
344

şi poezii semnate de Marian Mihalache, Viera Onica, Irina Ciobanu, Petru Palade, Doina Balaur. *

Năzuinţe
Năzuinţe, revistă literară, ştiinţifică,era la al 5-6-lea număr în februarie 1971 (anul III de activitate) şi apărea la Liceul „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui, cu tipărire la Bârlad. Publicau poezie Valentina Teclici, Anişoara Corcodel şi Georgeta Ţurcanu, alăturându-li-se profesorii lor: Şt. Bujoreanu, dr. Aurel Schröter, H. Steinberg, Mihai Cărăuşu, Emilia Mihăilescu ş.a. Revista avea organizat şi susţinea un concurs de creaţie literară cu premii. Avea preocupări susţinute pentru cercetarea ştiinţifică. *

Năzuinţe III, revistă realizată de copii
Năzuinţe III, revistă realizată de copiii de la Casa Pionerilor şi şoimilor patriei din Vaslui, în activitate în anul 1985. Din colectivul de redacţie făceau parte: Irina Pricop, Dorina Apetrei, Monica Juverdeanu, Sorin Popa, Elena Flory Capotă. Profesor îndrumător: Constantin Vârnă. Realizată la xerox, se prezenta în condiţii grafice meritorii. Din cuprins: poeme, povestiri SF şi obişnuite, ilustraţii, umor. *
345

Obiectiv,cu subtitlul înscris pe frontispiciu: Noi spunem lucrurilor pe nume. Apare la Vaslui, str. Şefan cel Mare nr.70, cu subredacţii la Bârlad şi Huşi. Format 35/50, apare în 16 pagini. Director: Irina Sadici; redactor şef: Viorel Oprea. Oferă spaţiu evenimentelor locale, de politică internă şi internaţională, problemelor economice, de sănătate, culturii şi învăţământului, sport, publicitate, cu pagini întregi destinate reportajului, „Dialogurile de suflet”, completată cu rubrici consistente: „Interviu”, „Calendar religios”, „Rugăciunea zilei”, „Flash”, „Horoscop”, programul TV, „Cronica neagră” etc. Semnează şi câte 4-5 articole într-un număr de ziar: Mircea Popa, Răzvan Călin, Adrian Corogean, Vlad Bahnaru, Alex Mihăileanu, Simona Mihăilă, recurgându-se şi la semnătura cu …iniţiale. „Dacă vrei să munceşti” „Ziarul Obiectiv” angajează redactori”. De ce nu şi-i creşte, folosinduse activitatea de corespondent sau colaborator al ziarului mai întâi? Are condei bun Mihaela Manu. La Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” nu figurează ziarul „Obiectiv” pentru că nu-i este expediat!
346

* Când la documentare soliciţi, să zicem, o publicaţie dinainte de anul 1800 şi ţi se răspunde că nu există în evidenţă, învinovăţeşti timpul care s-a scurs. Când însă ceri „Monitorul de Vaslui şi afli că Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi nu-l are în baza de date după februarie 2002, dar l-a avut înainte sau că „Obiectiv” de Vaslui n-a existat niciodată înregistrat în fondul documentar al instituţiei, neapărat te gândeşti la anumite disfuncţiuni, fie organizatorice, fie de înţelegere… Am în faţă un ziar numit „Viaţa” şi apare la Botoşani. Mi se pare că are titluri şi materiale deosebite, în contextul când totul se aseamănă.”Viaţa cărţilor” e o rubrică permanentă. Dar apar şi reportaje cu titluri aparte: „Lectura elixirul tinereţii fără bătrâneţe”- unde e vorba de o cititoare ajunsă la vârsta octogenară; „Caz unic în ţară: o preoteasă primăriţă” unde-i vorba despre cât de multe lucruri bune, reînnodate, se pot înfăptui astăzi într-o comună; „Şezătorile iernii” aduc în prim-plan modalităţi de promovare şi punere în valoare a folclorului, iar ancheta jurnalistică „Ce se întâmplă cu copiii ai căror părinţi sunt plecaţi la lucru în străinătate”, ne demonstrează că publicistica nu va duce niciodată lipsă de subiecte, titluri, autori. „Auziţi idee!” este vestea că şi într-o şcoală primară, la clasa I se poate face gazetărie. Vorbind despre foaia de la Botoşani parcă îmi
347

reproşez că cele două ziare de la Vaslui – Monitorul şi Obiectiv – prea seamănă unul cu altul şi în privinţa formatului, a numărului de pagini, a tematicii limitate în ultimul timp. Iar când ea a fost mai completă, până în 2002, la Monitorul, cam se identifică cu ziarele de Iaşi, de la care împrumută rubrici şi autori. Moral, oamenii din presă cultivă şi o calitate: modestia. Tudor Pamfile, fondatorul, susţinătorul şi colaboratorul multor publicaţii îşi proteja numele şi funcţia gazetărească nu înscriindu-şi-le cu majuscule, deasupra celorlalte, ci notându-le, la litera alfabetică, în suita colaboratorilor pe care îi socotea şi-i prezenta ca întemeietorii publicaţiei (vedeţi revista „Ion Creangă” de la Bârlad şi lista întemeietorilor ei). *

Omagiu femeii ,foaie volantă editată de Comitetul judeţean al Femeilor Vaslui, 1977, cu prilejul zilei de 8 martie, aniversarea a 67 de ani de când, ca urmare a hotărârii Conferinţei internaţionale a femeilor socialiste de la Copenhaga, a fost declarată Ziua Solidarităţii Internaţionale a Femeii. Despre „Prezenţe active în viaţa economică, politică şi social-culturală” a femeilor scria editorialul Profira Bârzu, preşedinta Comitetului judeţean al femeilor. Ion Iancu Lefter dedica patru strofe de
348

versuri „De ziua ta” celei care „Tot caldă eşti şi dulce ca pâinea din cuptor”, iar Maria Tănase scria despre Clubul „Femina” din Vaslui, al cărei preşedintă era. În restul paginilor – patru la număr – mai semnau prof. Aneta Sârbu, Natalia Bârlădeanu, prof. Elena Condrea, ing. Zamfira Sârghie. Sub diferite materiale mai apăreau numele autorilor: Gh. Anghel, G. Anghelescu, C. Slavic, V. Văsâi, Teodor Pracsiu. O rubrică de „Mărţişoare” pentru femei de „8 Martie” realizau: C. Slavic, G.S., G Zarafu. „Desigur, astăzi eşti departe/ Dar nu mă prinde totuşi teama/ Că-ntâia vieţii mele carte / Ai fost, povestea mea, tu, mama!” („Mamei” de C. Slavic) *

Paleta literară şi artistică
Paleta literară şi artistică, 1918, evidenţiată de N. Ginghină, M. Luca, P. Nirişteanu în articolul „Din tradiţii şi prezenţe culturale. Profiluri spirituale vasluiene”, 1975, p.109-110. *

Paloda reapare la Bârlad o dată pe săptămână, la 2 iulie 1892, anul al XI-lea de la înfiinţare, editorproprietar G. Caţafany, girant G. Leţcae, cu „o
349

desluşire pentru cititori” în chiar editorialul ziarului: „După un răstimp de nouă ani, reapare ziarul Paloda”… „Ziarul Paloda este proprietatea noastră, fiind redactat tot de noi între anii 1881-1883, pe care din cauza împrejurărilor l-a succedat ziarul „Tutova” Dacă am reînviat vechea Palodă este că, am găsit mai nimerit acest titlu istoric, pe care îl purtase una din vechile cetăţi ale Daciei, astăzi Bârladul.” Sesizat de nedumerirea unora asupra coloraturii politice a Palodei, ziarul se declara: „liberală convinsă şi încă dintre acei liberali care nuşi schimbă faţa pentru o strachină de linte”…, menţinându-şi programa, aşa cum fusese publicată la 5 februarie 1881, data apariţiei. Ziarul apărea sub conducerea unui comitet de redacţie, dar prof. Ştefan Neagoe (1838-1897) într-o scrisoare către G. Bariţ spunea: „… Vă rog a-i urmări ideile – este ziarul exclusiv al meu…” După pensionarea lui Ştefan Neagoe ziarul este condus de Th. Riga care semna cu pseudonimul Herodot. Din 1895 e condus de institutorul G.G. Ionescu – poetul George Tutoveanu, până în anul 1908 când dispare. *
Şefan Neagoe

1838-1897 „Doliul nostru” îşi intitula Paloda editorialul
350

din 27 august 1897 care aducea „ vestea că „de sâmbătă 23 august a.c. Ştefan Neagoe nu mai este.” Originar din văile de peste Carpaţi, spunea gazeta, dintr-o familie de nobili, român adevărat, şi mare patriot, Ştefan Neagoe fusese devotat românismului. Venit în ţară, după ce trecuse prin magistratură, chemarea sa a fost catedra, mai întâi la Focşani, unde a fost întemeietor de şcoală, apoi la Liceul „Codreanu” din Bârlad, unde a fost profesor de limba latină şi fondatorul catedrei de limbă şi literatură română, căreia i s-a consacrat până la ieşirea la pensie, în 1893. Avântat în lupta politică a fost la Bârlad ctitorul ziarului Semănătorul prin care a servit cu credinţă Partidul Liberal. La 5 martie 1881 a fondat ziarul Paloda, recunoscând de proprietar pe tipograful George Caţafany, propagând iubirea de patrie. În ultimii ani de viaţă, cei pentru care militase, i-au trădat aspiraţiile, refuzându-i un loc în parlamentul ţării. În cele din urmă s-a înscris ca membru în Partidul Constituţional, dar decepţia vieţii i-a fost într-atât de mare încât suferinţa i-a adus sfârşitul la numai 59 de ani. La înmormântarea sa, în ziua de 25 august, la
351

cimitirul „Eternitatea” din Bârlad, S. Mândrescu, profesor la Liceul „Codreanu”, spunea printre altele: „Deosebit Ştefan Neagoe a îngrijit de interesele comunei, fie în calitate de consilier comunal, fie numai ca om cu dragoste de târgul său, fie ctitor al vreunei biserici, dorinţe pentru realizarea cărora a luptat timp de 31 de ani”… Despre Paloda şi cei 27 de ani ai săi de funcţionare am scris în volumul „Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene” apărut la Editura TipoMoldova Iaşi. La 8 noiembrie 1892 Paloda publica circumscripţiile judeţului Tutova după noua lege administrativă care intrase în vigoare la 1 noiembrie (prefect G. Emandi), fiind împărţit în următoarele 6 plăşi: 1.Plasa Târg cu reşedinţa în comuna SloboziaZorleni (cătun), Zorleni compusă din următoarele 11 comune: Gura-Simila, Slobozia, , Bârlad (comună urbană), Popeni, Epureni, Tg. Murgeni, Răzeşti, Blăgeşti, Cârja, Schineni, Banca şi Sârbi (subprefect Al. Pastia; ajutor – Vasile Semilache); 2. Plasa Simila cu reşedinţa în comuna Bogdăniţa (cătun), compusă din următoarele 14 comune: Băcani, Ibăneşti, Rădeşti, Bogdăniţa, Bogdana, Unţeşti, Vlădeşti, Bogdăneşti, Puntişeni, Buda, Costeşti, Mânzaţi, Floreşti şi Ogoieşti (subprefect Şt. Orda; ajutor M. Popovici); 3. Plasa Tutova cu reşedinţa în comuna Tg. Puieşti compusă din următoarele 11 comune:
352

Hălăreşti, Pueşti, Lăleşti, Mirceşti, Voineşti, T. Plopana, Şendreşti, Tuleşti, Avrămeşti, Dragomireşti, Corodeşti (subprefect – V. Danu; ajutor M. Alexandrescu); 4. Plasa Pereschiv cu reşedinţa în comuna Ciocani (cătun), cu următoarele 12 comune:Coroeşti, Ciocani, Stănueşti, Chilieni, Mireni, Praja, Măscurei, Iveşti, Pogoneşti, Bogeşti, Căbeşti, Prisecani (subprefect – Jan Lupu; ajutor Ioan Vasiliu). 5. Plasa Corod cu reşedinţa în comuna Ghidigeni (cătun), compusă din următoarele 14 comune: Priponeşti de Sus, Priponeşti de Jos, Vizureni, Ciureşti, Cotoroaia, Cerţeşti, Popi-Dia, Cărăpceşti, Cârlomăneşti, Sălceni, Adam Fundeanu, Ghidigeni, Lieşti (subprefect – George Dimopol; ajutor – Pavel Chiricuţă); 6. Plasa Juravăţ cu reşedinţa în Odaia Bursucani (cătun), comuna Griviţa, cuprindea următoarele 10 comune: Fruntişeni, Brădeşti, Docani, Obârşeni, Vinderei, Odaia-Bursucani, Bălăbăneşti, Bălăşeşti, Lungeşti, Rădeşti (subprefect – C.P. Docan; ajutor Anghelache Neculau). * „Alunecări de teren la Mateeşti-Vălcea” scrie ziarul Adevărul din 22 februarie 2005. „Cufundarea de pământ la Tătărani” aşa se intitulează ştirea din Românul, publicată la 5 august 1881, p.688-689 preluată din ziarul Paloda din Bârlad. Am reţinut-o şi o redau în cele ce urmează ca o dovadă că mereu au fost catastrofe pe suprafaţa
353

pământului. …”În ziua de 17 ale trecutei luni (septembrie n.n.) a avut loc o rupere de pământ care a ţinut de la orele şase dimineaţă până la opt, în comuna Tătărani, plasa Crasna, districtul Fălciu. Acest accident s-a petrecut asupra unei întinderi de pământ de mai bine de zece fălci pe care se aflau 65 de case împreună cu livezile lor şi alte dependinţe. Astfel, o întindere mare de pământ, care mai înainte desfăta privirile călătorului cu livezile pline de tot felul de pomi roditori, este prefăcută astăzi în ruine, unele din case au ajuns sub pământ, altora deabia li se mai zăresc vârfurile, iar altora le-a dispărut şi cea mai mică urmă. S-au văzut case noi vârâte în pământ până la o distanţă de mai bine de 100 metri. Acest accident trist a fost prevestit locuitorilor printr-un vuiet năduşit ce se auzea de sub pământ. În urma răspândirii zgomotului despre această întâmplare o mulţime de curioşi au vizitat locul în ruină. Însuşi dl prefect al districtului, încunoştiinţat de subprefectul plăşii respective, a vizitat comuna şi a făgăduit multe ajutoare nenorociţilor localnici. … Este cineva cuprins de jele uitându-se cum 150-200 fiinţe omeneşti, bărbaţi, femei şi copii, şed prin colibe şi pe sub corturi, cum vegetează pe lângă garduri zdrenţuiţi şi muritori de foame, fără chiar pâine…” * „În noaptea de 5-6 februarie a.c., pe la 12 ore
354

noaptea, în comuna Dumbrăveni, plasa Racova, judeţul Vaslui, s-a surpat pământul în întindere aproximativă de 71 fălci, ruinându-se casele a 33 de locuitori, însă nici un caz de moarte nu s-a întâmplat”, consemna Românul din 23 februarie şi 1 martie 1879, p.168 şi respectiv p.189. * George Caţafany, editorul şi proprietarul Tipografiei unde se tipărea Paloda, era şi un cunoscut om de cultură. „Din traducerile mele” de George Caţafany, volumul II, premiat cu „Menţiunea onorabilă” la Expoziţia Universală din Paris 1900.(facsimil din această lucrare în fotografia alăturată ).

George Caţafani
*

355

Pământuri ameliorate, foaie volantă, editată de Casa agronomului şi Oficiul judeţean de îmbunătăţiri funciare Vaslui, 1976, oferă cititorilor o gamă variată de titluri. De la cel intitulat „Fondul funciar – mai bine gospodărit!”, iscălit de Nicolae Mihalache, secretar al Comitetului judeţean de partid Vaslui, preşedintele UJCAP, „Destoinicie” – însemnări care scot în evidenţă „terminarea şi darea în folosinţă a barajului şi lacului de acumulare de la Pungeşti”, semnat de Gh. A., „Reintegrarea în circuitul arabil productiv a solului erodat şi refăcut” de ing. E. Gheorghiţă, director al O.I.F.P.C.A Vaslui. Alte rubrici şi articole: „Din experienţa cercetătorilor de la Perieni” cu modalităţi şi metode de lucrare a solurilor erodate”, „Viaţa de partid” cu „Planuri concrete sistematic îndeplinite”, „Iniţiative” cu „Acţiuni întreprinse pentru folosirea raţională a pământului.” La rubrica „Satiră şi umor” erau cuprinse versuri (de Gh. Şerbaru şi Gh.A.), epigrame (G.S.Vânătoru), caricaturi. Nu era indicată ziua şi luna apariţiei foii şi nici colectivul redacţional. *

356

Plugarul este ziarul care a apărut la Vaslui la 8 ianuarie 1919; redacţia şi administraţia în strada Regina Elisabeta nr.2. Nu-şi mărturisea identitatea. În articolul „Program” sub semnătura Eduard Ghica, se preciza că ţinta gazetei este luminarea poporului, mai ales a plugarilor”, asupra obligaţiilor şi drepturilor lor, în care scop „Va publica legile, regulamentele, ordonanţele privitoare la plugari, pe care le va tălmăci şi în acelaşi timp va arăta, dacă va fi nevoie, părţile nepotrivite cu situaţia adevărată şi cu interesele plugarilor.” Gazeta promitea că va primi „toate reclamaţiile drepte – pe care le va susţine fără nici o răsplată” şi chema oamenii de talent la colaborare. Foaia mai cuprindea articolele „Exproprierea proprietarilor” – cu referiri asupra felului cum se face exproprierea, depunerea declaraţiilor pentru expropriere de către proprietarii moşiilor, scara de expropriere – „Votul obştesc” şi ce trebuie să ştie fiecare alegător despre aceasta, „Despăgubirile de război” etc. Ziarul, în două pagini, mai cuprindea o poştă a redacţiei, rubrica informaţii, publicitate şi ştirea că dl. colonel Piperescu s-ar fi oferit să îndeplinească funcţia de cenzor gratuit la obştea „Lumea Nouă”
357

din Vaslui. Acelaşi Eduard Ghica se adresa pentru Anul Nou 1919 cititorilor dorindu-le „an fericit, noroc, sănătate, belşug, timp bun la strâns şi bani la chimir.” Nu se păstrează în depozitul Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” Iaşi decât un singur exemplar din Plugarul. *

Podgoreanul, periodic editat de S.C. „Vascovin” S.A. Vaslui, la al 18-lea număr în 1994 avea înscris pe frontispiciu zicala moldovenească: „Mâine vom trăi după cum vom munci astăzi”. Formatul 30/42 cm, în 6 pagini. Nu se indică locul de tipărire. Colectivul de redacţie: ing. Constantin Neamţu – preşedinte; Ion Nebunu şi Constantin Slavic, redactori; fotografiile Petrică Lascăr. Semnau: Nicolae Pogorevici, director M.A.A. („Probleme actuale şi de perspectivă ale viticulturii româneşti”), ing. Marieta Amasicăi („Sfaturi pentru podgoreni – îngrijirea vinurilor tinere”), ing. Ionel
358

Galu şi economist T.A. Laurenţiu („File din istoria viticulturii româneşti – Cooperaţia viticolă în România”), dr. ing. Avram D. Tudose (Breviar: Muzeul viticol al Liceului agricol „Dimitrie Cantemir” Huşi). Versuri şi materiale de divertisment scriau Constantin Slavic, Virgil Grecu. La cuvinte încrucişate era prezent Serghei Coloşenco cu „Toamnă în vie”. Dar iată în rezumat „o probă” de „Divertisment” din Podgoreanul nr.18/1994: PASTILE BACHICE Legea fricii Ce se-ntâmplă frăţioare, Eu când beau capul mă doare, Tu-ai picioare fărʹ control ? Vinul merge unde-i gol ! La restaurant Întreb stimata clientelă De ce s-aşază sub umbrelă ? — Ştiu că vinul din butoaie E mai mult… apă de ploaie ! Sinceritate Fericirea se concepe Prin vin, muzică şi-amor. La vin parc-aş mai pricepe! Recunoaşte-un… autor. Virgil GRECU

359

Similitudine Aşa cum este în a lumii viaţă La fel e şi-n familie la noi. Cine se scoală mai de dimineaţă Ajunge singur primul…la butoi Unui crâşmar. Iată de ce-s necăjit, jupâne, Şi-mi vine să urlu ca-n pustiu: De când a crescut preţul la pâine, A-nceput să scadă... la rachiu. Constantin Slavic *

«Podgorii şi vinuri din judeţul Vaslui, altădată şi acum»
«Podgorii şi vinuri din judeţul Vaslui, altădată şi acum» este lucrarea semnată de dr. Ing. Avram D. Tudosie şi ing. Constantin Neamţu fundamentată pe realizările de veche tradiţie ale şcolii de viticultură din oraşul Huşi – o «Academie Mihăileană a podgoriilor Moldovei », cum a denumit-o acad. Prof. I.C. Teodorescu, un degustător neegalat al vinurilor în general – autorii prezentând detaliat podgoriile din Huşi, dar şi din localităţile Vaslui, Bârlad şi Murgeni, din întreaga vale a Vasluiului, Tutovei şi Bârladului, întinse pe o suprafaţă de peste 20 mii de hectare. Sunt descrise didactic dar şi cu suflet de
360

localnici principalele soiuri de viţă de vie: Zghihara de Huşi, Busuioaca de Bohotin, Frâncuşa şi Băbeasca neagră (autohtone), dar şi cele străine Pinot Gris, Riesling italian, Cabernet Sauvignon (cu largă răspândire la Vaslui), Aligoté, Ottonel, Merlot. Sunt evidenţiate soiurile cu struguri de masă Coarna neagră, Muscat de Hamburg, Chasselas dore. Declarat prima staţiune-oraş pentru cura de struguri de masă şi must încă din anul 1934, oraşul Huşi se mândreşte cu vinotecile de la Liceul agricol şi IAS Huşi, I.V.V.Vaslui – „cărţi de aur, lichid tezaurizat” cum le dezmiardă prof. Ion Gugiuman de la Universitatea Al.I. Cuza Iaşi în ziarul Vremea nouă din octombrie 1974. *

Poporul, organ al „Ligei poporului” de sub preşidenţia D-lui General Al Averescu , apare în decembrie 1918, o dată pe săptămână, redacţia şi administraţia la sediul Ligei – strada Regina Elisabeta nr. 8 Vaslui, tipografia Vasile C. Onceanu, Vaslui. Despre „Poporul” „Democratul” – organul Partidului Naţional – Liberal din Vaslui, scria la 30 decembrie 1918 titlul:”Poporul dlui K.K.Brăescu” – cu subtitlurile: „Kichirezul Vasluiului” - „Bonjur
361

Popor” – Cine sunt fruntaşii? – Celelalte ciottiuri; Jos masca boierilor! – Inima poporului”. În „Kichirezul Vasluiului” era satirizată gazeta „Poporul”, fiind asemănată cu o „mare” distracţie de sărbătorile Crăciunului, menită să înveselească sărbătorile vasluienilor, autor al nostimadei fiind dl. K.K.Brăescu, fost deputat conservator la R. Sărat care, în aşteptarea trenului refugiaţilor, a avut „fericita idee” să scoată „o gazetă de haz”. Fruntaşii campaniei electorale la Vaslui erau nominalizaţi domnii: „K.K. Brăescu, mare proprietar din R. Sărat, cumnatul fraţilor Antonescu, proprietarii moşiilor Brodoc şi Micleşti din Judeţul Vaslui, fost deputat conservator carpist, apoi conservator cantacuzist, apoi conservator tachist şi acum conservator averescan! Marcel Bastaki, fost şef de cabinet al Ministrului Arion şi Marghiloman, conservator carpist, apoi conservator cantacuzist, pe urmă conservator marghilomanist şi acum… averescan: Scorţescu, arendaşul Moşiei Chioaia zisă şi „Scorţeasca”, fost conservator marghilomanist, graţie influenţei căreia, în timpul guvernului Marghiloman – cu ajutorul jandarmilor dlui Corjescu, a canonit ca pe nişte ocnaşi pe bieţii săteni din toate satele vecine pentru a-i lucra moşia, iar acum… averescan!” Ciottiuri, ca „noi” oameni politici, erau enumeraţi următorii: „Costică Dessila, pensionar care o viaţă întreagă a supt ca subprefect liberal din bugetul statului şi al partidului; preotul Grigoriu care
362

a făcut tunel prin toate caşcavalurile tuturor consiliilor comunale din Vaslui, începând cu cel liberal de pe vremea defunctului Irimiade şi sfârşind cu cel marghilomanist din vremea din urmă, a dlui dr. Scarlat, iar acum… averescan! I. Matei, pensionarul proaspăt care încă nici până azi nu şi-a anunţat demisia din clubul conservatormargilomanist, în care a intrat tocmai în timpul celei mai reacţionare guvernări, numai pentru că a căpătat un post de revizor – după care a umblat cu limba scoasă!” Ciotti, învăţătorul Ciotti era colaboratorul lui Brăescu care, printr-o scrisoare publicată în Poporul îşi declara ataşamentul şi faptele de luptător al poporului. * Poporul, în patru pagini, din 5 ianuarie 1919, purta numărul 2 şi avea în prima pagină Manifestul „Ligei poporului” în vederea alegerilor generale. (Format 28/40 cm). În articolul „În slujba democraţiei” Const. I. Brăiescu „fost” deputat conservator (titlu sub care semna), îşi învinovăţea colegii de la „Democratul” că, „atinşi, poate cam îndurător uneori, de sfârcul unei înnoiri lipsite cu totul de răutate”, „se încurcă sămproaşte cu noroi” invoca apoi o anumită „operă de familie”, plecând de la defunctul său unchi Neron Lupaşcu, cunoştinţă comună cu a domnului V.P. Sassu care patrona „Democratul”, amândoi, însă întinându-i memoria unul (Brăiescu) prin atacarea
363

testamentului civil – celălalt (V.P.Sasu) pe cel politic, deşi amândoi obligaţi moral la recunoştinţă faţă de înaintaş. Cu numărul 4 din 7 februarie 1919 Poporul îşi stabilea redacţia şi administraţia în strada T. Vladimirescu nr.1 Vaslui, cu o apariţie la 1 şi 16 ale fiecărei luni, în 2 pagini, format 32/47 cm. Fiecare număr al foii însemna o confruntare cu ceea ce se publica în „Democratul”, la „Poporul” semnalându-se şi efectele aplicării cenzurii, a spaţiilor libere – prin eliminarea unor paragrafe din text. Se semnala şi interceptarea şi ascultarea convorbirilor telefonice. Unele numere deveniseră un „jurnal de drum” prin localităţile judeţului Vaslui realizat de dl Piperescu care călătorea în şareta trasă de cai. Tipografia: Vasile C. Onceanu Vaslui.

364

Generalul Al. Averescu, noul preşedinte al Consiliului de Miniştri, şeful Partidului Poporului.

*

Primul anuar al Gimnaziului Comercial de băieţi din Vaslui la 10 ani de la înfiinţare, octombrie 1928-octombrie 1938, întocmit de Aurel Rotaru, directorul şcolii, era realizat la Tipografia nouă Chiriac-Vaslui, 1939 şi totaliza 83 de pagini. Anuarul cuprindea „Istoricul învăţământului comercial din România” – după Monografia Şcoalei Superioare de comerţ nr.1 din Bucureşti - , după care urma „Istoricul Gimnaziului comercial de băieţi
365

Vaslui”, lucru care se explică pentru „a nu lăsa să întunece anii şi a nu se mai cunoaşte trecutul”, dar şi „pentru a arăta celor cărora le va cădea în mână – necesitatea promovării învăţământului comercial în ţara noastră” spunea Aurel Rotaru în „Cuvânt înainte”. Într-adevăr, o şcoală comercială, de sine stătătoare, a luat fiinţă în 1864 la Bucureşti, apoi una la Galaţi, după care, câte una în Craiova 1878, Ploieşti, în 1877, Iaşi, 1880, etc. în total 7. Primele şcoli aveau 4 ani de studiu, iar la baza cursului primar, însă, primii înscrişi erau elevi chiar cu mai multe clase secundare. „Teodor Ştefănescu, fost director al primei şcoli comerciale din ţară, înaintează la 8 mai 1883, un proiect de lege în care propune predarea învăţământului comercial în două cicluri: gradul I cu 4 clase, purtând numele de şcoală de comerţ şi gradul al II-lea, cuprinzând trei ani de studiu şi având a „purta numele de şcoală superioară de comerţ”. Proiectul de lege „a rămas în cartoanele Ministerului”, şi deabia după 14 ani, în 1893, apar şcolile comerciale de gradul I şi II cu trei şi patru clase, legea din 1893 a durat până în 1935 şi se caracterizează prin „completa scoatere a limbii române din obiectele de învăţământ”, motivul fiind că „elevii trebuie să capete cunoştinţe generale de comerţ practic.” Deabia în 1924 se introduce ca obiect de studiu limba română, dar numai sub formă de lecturi şi
366

compuneri privitoare la comerţ şi corespondenţă comercială. Legea de organizare din 1935 aduce o transformare radicală a învăţământului comercial, în baza acesteia, începând cu 1 septembrie 1936 şcoala are 8 ani de studiu şi se împarte în două cicluri: gimnaziul comercial cu 4 clase şi Liceul comercial cu patru clase superioare sau 8 clase – ca şi liceul teoretic. Studiul limbii şi literaturii române capătă o atenţie deosebită. Pentru absolventul de liceu se introduce examenul de bacalaureat – folositor celor ce aveau să urmeze Academia Comercială. La Vaslui, în anul 1908, se hotărăşte desfiinţarea gimnaziului „M. Kogălniceanu” şi înfiinţarea în loc a unei şcoli comerciale elementare. Astfel, în toamna anului 1908 se desfiinţează clasa I gimnazială iar în loc se înfiinţează clasa I comercială. Noua şcoală comercială, spune Aurel Rotaru, a trăit numai până în anul 1911, exact timpul necesar pentru a da o serie de absolvenţi care au fost: 1.Constantinescu N.Ştefan 2. David Neculai. 3.Ene M.Ioan 4. Ghetler I. Soref 5. Georgescu Eugeniu. 6.Marcus V. Pavel. 7. Matei G. Ştefan. 8. Neiu D. Mihai 9.Popa I. Dumitru 10.Răboveanu C. Titus.
367

Cu anul 1911, şcoala comercială se desfiinţează şi se reînfiinţează Gimnaziul, iar până în 1926 nu se mai vorbeşte la Vaslui despre şcoala comercială. În 1926 ia fiinţă o şcoală practică comercială pe lângă Camera de Comerţ a judeţului Vaslui – meritul aparţinând primarului oraşului – D.Ţaicu, de mai multe ori preşedinte şi al Camerei de Comerţ. Alături de D. Ţaicu, iniţiatorii deschiderii şcolii au fost Al. Isăcescu şi I. Ştefănescu, absolvenţi de şcoală comercială, primul conducător al şcolii fiind Al. Isăcescu, în 1938 secretar general al Camerei de Comerţ din Vaslui. Şcoala comercială practică a durat aparte doi ani. În septembrie 1928, Al. Isăcescu, directorul şcolii practice care urmează să conducă şi noua şcoală comercială de băieţi, conform legii învăţământului, organizează examen de admitere pentru funcţionarea clasei I şi din 71 de candidaţi, sunt declaraţi reuşiţi 50 de elevi – din comisia de examinare făcând parte: Sp. Arteni ca preşedinte şi Eugen Manoliu, P. Motaş, dr. Mogoş şi Alex. Bălănescu, ca membri. Şcoala comercială de băieţi din Vaslui îşi deschide cursurile într-o sală a Camerei de Comerţ cu următorul corp profesoral: 1. Al. Isăcescu, director, profesor de contabilitate; 2. Al. Dobrescu, română. 3. Al. Lumacher, matematică. 4. Valentin Grimalschi, productologia. 5. I. Ionescu, caligrafia şi desenul.
368

6. Th.Tomida, istoria. 7. Şt. Kesim, geografia. La 1 ianuarie 1929 direcţia şcolii este încredinţată profesorului N. Pruteanu, profesor şi la istorie şi geografie. În 1929 director al şcolii vine,apoi, Th. Hodoroabă iar şcoala se mută într-o casă particulară, la Leon Cilic, pe strada Huşilor, unde funcţionează şi clasa a II-a, nou înfiinţată. În al treilea an ca director este G. Stoian, ardelean, profesor de contabilitate, care aduce şcoala în localul în care funcţiona în 1938, când, „era într-o situaţie destul de bună”: avea o bibliotecă, laborator de fizico-chimice, muzeu de mărfuri, cooperativă şcolară, material didactic suficient, un număr de 120 elevi la 4 clase, dar îi lipsea „un local propriu, încăpător şi capabil să adăpostească un număr atât de mare de elevi.” Gândul de bine pentru şcoală al profesorului – director Aurel Rotaru se îndreaptă spre profesorul Petre Andrei, ministru al Educaţiei Naţionale „un mare iubitor al ţărănimii ai căror fii vin în număr tot mai mare spre învăţământul comercial.” * Anuarul publica lista autorităţilor şcolare superioare – în octombrie 1938 la 10 ani de la înfiinţarea Gimnaziului Comercial de băieţi din Vaslui. A.Călinescu, Ministru al Educaţiei Naţionale; D.V.Ţoni, Ministru subsecretar de stat; N. Daşcovici, Secretar general al ministerului;
369

Virgil Hilt, Director general al învăţământului profesional; M. Costăchescu, Inspector general, şef al Ţinutului Prut; C. Ionescu, Inspector ajutor al Ţinutului Prut. În luna mai 1939, la tipărirea Anuarului, autorităţile şcolare superioare se prezentau în următoarea formaţie: Petre Andrei, Ministru al Educaţiei Naţionale; D.V. Ţoni, Ministru subsecretar de stat; N. Daşcovici, Secretar general; Virgil Hilţ, Director general; N. Negru, Inspector general, şef al Ţinutului Prut; Al. Băleanu, Inspector ajutor al Ţinutului Prut; Al Triandaf, Inspector secundar al Ţinutului Prut. Directorii şcolii de la înfiinţare şi până în 1938 erau şi ei prezentaţi în anuar: Isăcescu Alexandru: 1 octombrie 1928 – 1 ianuarie 1929; Pruteanu Neculai: 1 ianuarie 1929 – 1 noiembrie 1929; Hodoroabă Teodor: 1 noiembrie 1929 – 15 octombrie 1930; Stoian Gheorghe: 15 octombrie 1930 – 10 septembrie 1934; Taşcă Constantin: 10 septembrie 1934 – 8 octombrie 1934; Anastasiu Eugen: 8 octombrie 1934 – 26
370

octombrie 1934; Nistor Cezar: 26 octombrie 1934 – 10 septembrie 1935; Rotaru Aurel: 10 septembrie 1935 – 25 ianuarie 1938; Gaiu Emanoil: 25 ianuarie 1938 – 13 februarie 1938; Rotaru Aurel; 13 februarie 1938. * Primul anuar al Gimnaziului Comercial de băieţi din Vaslui, întocmit de Aurel Rotaru, cuprinzând perioada 1928-1938, nu de la 1908 când s-a înfiinţat la Vaslui prima şcoală comercială, deosebit de istoricul amintit, cuprinde referiri detaliate privind Comitetul şcolar, bugetul şcolii, realizări de ordin material şi dotarea instituţiei, absolvenţii şcolii comerciale elementare şi a Gimnaziului comercial Vaslui, repartiţia orelor de curs pe anul şcolar 1937-1938 şi situaţia şcolară la sfârşitul anului etc. În exerciţiul şcolar 1937-1938 preşedinte ales de adunarea generală a funcţionat până la 1 septembrie 1937 – când a încetat din viaţă – D.S. Ţaicu, iar de la această dată până în februarie 1938 Gh. Răşcanu, secretar al comitetului şcolar şi director de şcoală fiind prof. Aurel Rotaru. Ca membri în comitet au fost: Eugen Petrovici şi Em. Gaiu, aleşi de corpul profesoral; I. Pogânceanu, de adunarea generală iar M.Z. Nistor şi M. Zingher, delegaţi de Camera de Comerţ.
371

Comisia de cenzori era formată din: Corneliu Cihodaru, ales de corpul profesoral, Const, Brânzei, de adunarea generală şi Alex. Tulcescu, delegatul ministerului. În februarie 1938, când a expirat Mandatul comitetului, s-a ales altul compus din : General Ion Răşcanu, preşedinte, Aurel Rotaru, secretar, iar membri Ecat. Stihi şi C. Dima, aleşi de corpul profesoral, C. Brânzei, de adunarea generală, iar Al. Onceanu şi C. Cuparincu, delegaţi de Camera de comerţ. O scrisoare a domnului Al. Isăcescu, secretar al Camerei de Comerţ şi Industrie Vaslui către A. Rotaru, directorul Gimnaziului Comercial din 21 decembrie 1938, publicată în anuar, lămureşte plenar drumul şcolii comerciale la Vaslui în perioada 19261928. Pe mai bine de 20 de pagini din anuar se întinde studiul lui Aurel Rotaru despre C.A. Rosetti, viaţa şi opera. * Relevant pentru importanţa presei în societatea timpului mi se par următoarele din studiul citat: „… Pentru a avea la îndemână un organ de propagandă în scris, Rosetti scoate ziarul „Românul”, care apare la 9 august, într-o vineri (1857 n.n.)
*

372

Românul, gazetă politică şi literară, apare săptămânal la Bucureşti, la 9 august 1857, iar din 15 decembrie 1859 zilnic până la 9 iulie 1864. În 1899 – un singur număr pe săptămână, în 1902 două pe lună, iar în 1903 din nou unul pe săptămână Ziarul apărea la început de două ori pe săptămână…În publicarea acestui ziar C. Rosetti îşi petrece tot restul vieţii, răspândind zi de zi în masele poporului mai bine de un sfert de veac, ideile democratice şi liberale ale partidului pe care l-a sprijinit cu toată puterea minţii şi inimii sale (gazetă unionistă purtătoare de cuvânt a opoziţiei liberale n.n.). Românul a devenit astfel arhiva istoriei politice a ţării noastre din primii 25 de ani de la Unire. „La acest ziar, Rosetti era director, redactor şi reporter. El dădea zilnic articolul de fond, scria diferite studii de politică, drept, economie politică, finanţe etc., făcea reportajul zilnic al întrunirilor politice şi expunea discursurile mari ale celor care au ilustrat tribuna românească. A făcut apoi şi polemică şi discuţii cu caracter literar şi estetic”, întocmai ca mulţi alţi mari gazetari ai timpului. Iar când Românul a fost suprimat prima dată în 1859, Rosetti găseşte soluţii de revigorare a lui, ori publica alt ziar (Libertatea n.n.), deşi cu aceeaşi soartă.
373

Lupta gazetărească a fost întotdeauna grea, dar s-a meritat să fii în iureşul ei…

Constantin A. Rosetti (2.VI 1816 - 8 IV 1885)

. C.A Rosetti figurează pe frontispiciul gazetei ca director, succedat din 1885 (anul morţii sale) de fiul său Vintilă C.A. Rosetti – director până în 1890, dar şi din 1892 până în 1901. C.A. Rosetti a fost un mare ziarist al vremii sale. Triumful activităţii sale ca ziarist este la Românul,organ unionist, dar a întemeiat şi girat şi alte publicaţii: Românul de duminică (1864), Apărătorul dreptăţii (mai-iulie 1863),Libertatea (iulie 1864), Constituţiunea (1864), Conştiinţa naţională (1865), Ţânţarul – o revistă umoristică în 1859, un Calendar
374

popular care apare până în 1852. A colaborat la alte publicaţii: Steaua Dunării, Revista Dunării, Sentinela română, Cugetarea. * Conform celor scrise în Românul, la 8 iulie 1863, şcolile primare ale ambelor sexe se prezentau astfel în zona noastră a Moldovei: Judeţul Fălciu, 41 şcoli cu 1.149 elevi, 83 fete =total = 1.232 elevi; Judeţul Iaşi, 88 şcoli, cu 2.546 elevi, 475 fete total = 3.021 elevi; Judeţul Tutova, 69 şcoli, cu 1.514 elevi, 145 fete = total = 1.659 elevi; Judeţul Vaslui, 46 şcoli cu 1.507 elevi, 93 fete total 1.600 elevi. La 16 septembrie 1883 Românul scria: „În oraşul Vaslui, ce are o populaţie de peste 10.000 locuitori, nu este decât o şcoală primară de băieţi şi una de fete. S-au făcut mai multe raportări către domnul ministru, spre a se înfiinţa o a doua şcoală şi a se trimite un profesor, fără a se obţine un rezultat. Persoanele însărcinate a supraveghea mersul instrucţiunii, în acest district, au raportat că la examenul din anul curent s-au prezentat 84 băieţi în clasa I. Număr cu mult mai mare ca cel de 50 ce legea prevede a se admite într-o clasă.” (prefect al judeţului era domnul Lupaşcu n.n.). *
375

Propaganda, ziar Naţional Liberal, apărea duminica la început, la 2 februarie 1914, proprietar Bosnief Paraschivescu, redacţia şi administraţia la avocat C. Călinescu, Vaslui, în 4 pagini, format 31/47 cm, în prima pagină erau arătaţi candidaţii partidului Naţional Liberal - Iancu Gingir, proprietar, Constantin Călinescu, avocat şi Vasile Sassu, avocatpentru Cameră - la cele trei colegii, iar pentru Senat, în Colegiul I şi II, Neron Lupaşcu, proprietar, Pascal Zadic, proprietar, Ioan Ornescu, proprietar. Alegătorii erau îndrumaţi, ca „o datorie de cinste” să „vină la vot”. În cuprins, Propaganda, sub titlul „Reformele noastre” publica un articol „Exproprierea” semnat de avocat Bosnief Paraschivescu, care era autorul şi a altui articol „Votul unic”. Cu titlul „Nu ştiu ce vor”, ziarul dădea un răspuns confratelui său „Vasluiul”, operă a conservatorilor locali, care-i învinovăţea pe liberali de socialism, clevetindu-i pătimaş… La rubrica „Ultima oră” ziarul propaganda explica cum a apărut epidemia de scarlatină la Lipovăţ – şi au murit 45 de copii în două săptămâni – slăvind venirea în capul judeţului „a energicului şi
376

simpaticului nostru amic – dl. Eduard Ghica ca să ia măsuri”… O pagină întreagă conţinea câteva reclame. Numărul 2 al ziarului Propaganda dedica pagina întâi tot candidaţilor Partidului Naţional Liberal, dar numai celor de la Senat, locul lui Ioan Ornescu fiind luat de Constantin Călinescu, avocat, fără explicaţii asupra motivului înlocuirii. În interiorul ziarului, cu titlul „Candidaţii noştri la Colegiul I de Senat” alegătorii erau sfătuiţi să-i voteze pe Neron Lupaşcu şi Pascal Zadic, iar într-un altul „De ce a căzut domnul Giugir în balotaj” se explica incidentul, ca şi în cazul „Căderii domnului Călinescu la alegerile Colegiului II în Cameră, partidul ajungând la decizia susţinerii la Colegiul II de Senat în locul lui C. Ornescu candidatura domnului Constantin Călinescu… La „Cronica literară” Propaganda publica trei sonete – fără titlu - reproduse din „Arhiva” Iaşi şi „Convorbiri critice”, 1902, de Bosnief Paraschivescu, nimeni altul decât proprietarul ziarului, cu birou de avocatură şi notariat în Bucureşti, Bulevardul Pache nr.2, dar şi proprietar a 316 fălcii din moşia Buhăieşti de Sus, judeţul Vaslui, scoasă la arendat, la pagina de publicitate, tocmai în campania electorală… În „Post-factum”, Propaganda nr. 3 din 16 februarie 1914 se anunţa terminarea alegerilor, reuşita liberalilor cu „o majoritate imensă”, mici defecţiuni înregistrându-se la Vaslui unde PNL a pierdut două locuri în Parlament, prin căderea
377

domnului Călinescu la Colegiul II de Cameră şi a domnului Neron Lupaşcu la Colegiul I de Senat, urmare a disensiunilor ivite în partid. Într-un interviu luat domnului Neron Lupaşcu de către proprietarul ziarului Bosnief Paraschivescu se clarificau cauzele nereuşitei la Vaslui: domnii Sassu, Motaş şi Bordea se dovediseră nesinceri, infideli PNL. Faţă de „trădarea foştilor amici – Sassu, Motaş, Bordea – la alegerile comunale lista candidaţilor PNL la Colegiul I Cameră, publicată de „Propaganda” nr.7/16 martie 1914, cuprindea pe: Neron Lupaşcu, fost vice-preşedinte al senatului, Const. Călinescu, senator, avocat, Ioan Mihăilescu, fost magistrat, avocat, Frantz König, mare industriaş, Ştefan Gingir, avocat, director de bancă, Const. Grigoriu, institutor pensionar. Propaganda nr.2/23 martie 1916, ziar naţional liberal, apărea miercurea, proprietar Bosnief Paraschivescu, comuna Buhăieşti, judeţul Vaslui, era dedicat în întregime (două pagini) acestuia, candidat la Colegiul II Senat, cu alegeri la 17 aprilie – de Duminica Tomei, în care, în prima pagină se explica de ce e necesară candidatura sa, iar în pagina următoare, proprietarul moşiei Buhăieşti de Sus, judeţul Vaslui, avocat în Bucureşti, se adresa alegătorilor explicându-le, încă odată, de ce să-l aleagă.

378

Bosnief Paraschivescu, proprietar, comuna Buhăieşti, judeţul Vaslui

Următoarele numere (3-7) aduceau noi argumente pentru susţinerea candidaturii: o scrisoare-recomandare către comandantul regimentului 65 infanterie Vaslui, de ataşament faţă de ţărani, alta cu fotografia candidatului şi alte apeluri către alegători pentru venirea la vot, ca, la 28 aprilie, într-o scrisoare deschisă, explicând că „s-a urzit un complot contra sa”, să se declare retras de la candidatură pentru „a satisface dorinţa şefului
379

partidului şi a-l salva pe amicul meu Ghica care era făcut răspunzător de succesul meu.” A fost, după câte se înţelege, un ziar al intereselor personale… *

Reflector
Reflector, gazetă de satiră şi umor a Comitetului de partid şi a Consiliului popular comunal Ivăneşti, destinată cetăţenilor din cele 15 sate ale comunei, coordonată de un comitet de redacţie, îi este în felul următor reflectată activitatea de către Constantin Slavic: …”Am spicuit din mapa conţinând materialele inserate în diverse numere şi iată câteva exemple. În momentul începerii campaniei de recoltare şi treieriş, aproape 30 de ţărani cooperatori nu au răspuns chemării. În dimineaţa următoare, aceştia au fost „popularizaţi” la „Reflector”. Vestea s-a răspândit iute prin sate. O zi mai târziu, toţi cei certaţi în gazetă şi-au luat uneltele şi s-au prezentat la lucru. Sau: Ion Ciocan de la Coşca a „confundat” proprietatea obştească cu cea personală şi a dus acasă un car cu sparcetă de pe terenul cooperativei agricole. Caricatura şi epigrama de la „Reflector” au creat în rândul ţăranilor comunei o opinie de masă intransigentă cu cei care, într-un fel sau altul, ştirbesc averea obştii. Legumicultorii „omiseseră” să plivească o parcelă de grădină. „Reflectorul” i-a făcut să vadă buruienele care asfixiau plantele cultivate şi
380

să le plivească neîntârziat. Gestionarul Gheorghe Gajură, de la Valea Mare, căpătase obiceiul să vândă jumătate de litru de ulei numai dacă clientul cumpăra şi câteva ziare vechi. Aceasta, desigur, până când faptul a fost adus la cunoştinţă colectivului de caricaturişti şi epigramişti care alcătuieşte ediţiile „Reflectorului”. Vasile Todiraşcu, Ilie Preda, Ştefan I. Ciocan şi Nicolae Cojoc făceau „cărare la bufet”, în vreme ce consătenii lor nu mai pridideau cu muncile câmpului. După apariţia unei caricaturi la „Reflector”, oamenii s-au îndreptat. De asemenea, în plină zi de lucru, când toate mijloacele de transport ar fi trebuit să fie pe câmp, un grup de petrecăreţi au luat patru căruţe şi s-au dus la nuntă tocmai la Draxeni. La întoarcere au fost cu toţii „recompensaţi” de „Reflector”. Asemenea gazete satirice şi de umor existau mai în fiecare comună din judeţul Vaslui şi constituiau o tribună prin mijlocirea cărora se ducea o luptă deschisă împotriva lipsurilor, ne asigură ziaristul de la Vremea nouă în nr.1100/8 septembrie 1971. *

Reforma
Reforma, ziar la care a lucrat ca prim-redactor d. G. Cristea Delaracova, căruia, la 23 decembrie 1918, ziarul Democratul îi încredinţa redacţia şi administraţia sa.

381

*

Resistenţa
Resistenţa, ziar vasluian, apărea în anul 1882, nu este evidenţiat în fondul documentar al bibliotecilor din Iaşi, dar, la „Foiţa ziarului „Dreptatea”, care apărea în Huşi, la 19 august 1907, este reprodus „din numărul 10 al existenţei ziarului Resistenţa un prea frumos articol despre doctorul Munteanu”, publicist al timpului, aflat în controversă cu alţi mânuitori ai condeiului şi căruia i se proba că este altul decât se credea. „…omul acesta este un maniac, un om bănuit, un ignorant căruia huşenii îi ziceau ca poreclă – „şărpele cu ochelari” ori „doctorul filoxeră”, pe când vasluienii îi spuneau „doctorul Pungescu. „Un tip de papugiu de Bucureşti pe care l-a produs atât de bine marele nostru artist Milu (Matei Millo – 1814-1896 n.n.) pe scena teatrului ieşean, un năfturean de bonton care-şi dă aere împrumutate de cuconaş, care se frecventează în buna societate şi trişează la cărţi pentru ca să câştige, dar e prins asupra faptului şi ferchezuit după cuviinţă” – zice articolul-foileton din Resistenţa de la Vaslui. De ce l-au numit aşa în 1882, cei de la Vaslui, numai ei trebuie să ştie, zice Dreptatea din Huşi. * Ulterior, în perioada 1897-98 dr. I. Munteanu a fost prefect al judeţului Fălciu, iar în anii 1901-1902 primar al oraşului Huşi. *
382

Revista cireşarilor
Revista cireşarilor, publicaţie cu activitate la Bârlad în anii 1983-1989, editată de Cercul de creaţie literară şi presă de pe lângă Clubul elevilor de la Casa pionierilor şi şoimilor patriei a evoluat „în atmosfera imprimată de cunoscutul roman al scriitorului de origine bârlădeană Constantin Chiriţă”. În 1986 ea se redacta sub îndrumarea poetului Cristian Simionescu şi cu îngrijirea grafică a lui Vasilian Doboş. Printre copiii, care făceau literatură în paginile acestei publicaţii amintim pe: Paula Berlea, Liana Negru, Corina Barbu, Daniela Dumitru, Sorin Groza, Melania Chiţiga, Cătălin Obreja, Marcela Moraru ş.a. Rubricile: „Debut”, „Invitaţii noştri”, „Palmaresuri”, „Traduceri din lirica germană”, „Gemenii” ş.a. găzduiau şi condeie din alte judeţe: Botoşani, Năsăud. Revista cireşarilor a apărut în 10 numere şi a fost apreciată ca una dintre cele mai bune publicaţii ale elevilor de la cercurile de creaţie care funcţionau la instituţia amintită. Începând cu numărul 11/1989, revista va părăsi numele „cireşarilor” – Constantin Chiriţă fugise din ţară – şi va deveni „Pagini de jurnal”. * Participanţi la Festivalul naţional „Cântarea României” din 1986, laureaţi la concursul „Tinere condeie”, unii dintre „cireşarii” de la Bârlad,
383

coordonaţi de poetul Cristian Simionescu, au fost cuprinşi cu o selecţie de poezii în volumul „Pace pentru planeta albastră”, realizată de prof. dr. Tudor Opriş. Grupate sub genericul „Ferestre spre lume”, versurile copiilor, participanţi şi la alte concursuri: „Autori, copiii” de la Iaşi, „George Bacovia” de la Bacău, poartă semnăturile: Corina Barbu, Daniela Braşoveanu, Denisa Grădinaru, Liana Negre, Daniela Dobre, Paula Berlea, Carmen Iancu, Nicoleta Ciută, Liliana Ciubotaru, Melania Chiţiga, Gabriela Boghiu. *

Revista militară literară
Revista militară literară apare la Vaslui în 1913, susţin autorii unui studiu din lucrarea „Schiţă monografică a oraşului Vaslui – 1375-1975.” *

Rulmentul, foaie volantă editată de Comitetul de partid şi Consiliul oamenilor muncii de la I.R. Bârlad, 1978, la împlinirea a „25 de ani de la făurirea primului rulment bârlădean”. Foaia se deschidea cititorilor cu editorialul „Un sfert de veac de împliniri” semnat de ing. Mircea Simovici, directorul Întreprinderii de rulmenţi, sub care ing. Costică Foarfecă, secretarul Comitetului de
384

partid scria despre „Comuniştii în fruntea întrecerii pentru producţii mari şi de calitate.” Cele două articole erau „îmbrăcate” de-o parte şi de alta de fotografiile a 8 oameni exemplari: Nae Caleap, proiectant, Vasile Minciună, lăcătuş-montor, Gheorghe Roşca, maistru forjar, Ioan Pascu, lăcătuş ajustor, Victoria Spanache, controlor C.T.C., Vasile Iftimie, şamotor, Ioan Bolat, rectificator, Tudor Popescu, maistru strungar. Alte articole din cele patru pagini ale foii erau semnate de George Turculeţ, Mircea Tăzlăoanu, Coca Andronache, Dumitru Butuc, ing. Emil Tăbuş, Natalia Lefter, Maricel Voiculescu, Dumitru Dumitraşcu, Constanţa Moruzi. Ziţa A. Mironaşu semna poezia „La aniversare”, iar tehnicianul Emil Iovu „Inscripţie 25”: „Din flori am împletit cunună, S-o aşezăm pe fruntea ta, Şi vom petrece împreună, Cu tine, azi, fabrica mea.” „Din cronica marilor realizări” şi „Fişe pentru o monografie” dădeau în rezumat ceea ce însemnase în 25 de ani fabrica de rulmenţi pentru oamenii ei, pentru Bârlad, pentru ţară… *

385

Sănătatea, foaie volantă editată de Direcţia sanitară a judeţului Vaslui şi Comisia judeţeană de cruce roşie, 1977, apărea de „Ziua sănătăţii” – 7 aprilie, cu un editorial semnat de N. Bârlădeanu, directorul Direcţiei sanitare a judeţului Vaslui, şi cu alte articole iscălite de medici şi alţi colaboratori, dedicate evenimentului. Astfel, doctorul Emil Onete, directorul spitalului de pediatrie Bârlad, semna un articol despre „Ocrotirea copilului - preocupare prioritară”, dr. Alexandrina Ionescu, medic şef C.R.S.C., despre „Solidaritatea umană”, dr. Aurel Shrotter, directorul spitalului orăşenesc Huşi, despre prezenţa la datorie a specialiştilor din medicină, dr.Leonida Ciubotaru, inspector la D.S.J.V., despre „Alimentaţia în anotimpul de primăvară”. Mai semnau în foaia de patru pagini dr.V.Boghian, dr. Maria Mardare, dr. Emil Harnagea, dr. N. Păcuraru, dr. Mihai Moţoc. Vasile Văsâi realiza o convorbire cu N. Filimon, secretarul comisiei judeţene de Crucea roşie, pe tema „Crucea roşie – prezenţă activă” în societate, dar şi un consistent grupaj de epigrame, împreună cu colegul său Constantin Slavic, amândoi, posibil, coordonatorii realizării ediţiei. Pagina a patra a foii, unde erau publicate epigramele, mai cuprindea şi alte rubrici căutate de cititori: caricatură, anecdote, cugetări medicale. O foaie similară a fost difuzată cu ocazia Săptămânii Crucii roşii – 11-17 septembrie 1977 –
386

când articolul de fond despre sărbătorire l-a semnat prof. C. Clisu, preşedintele Comisiei judeţene de Cruce roşie. Anterior, în Sănătatea, foaie din 1976, prof. C. Clisu, tot în calitate de preşedinte al Comisiei judeţene de Cruce roşie, reamintea că „ideea constituirii unei societăţi cu caracter umanitar aparţine paşoptistului Aaron Florian care, în 1850, înfiinţează în Transilvania primele organizaţii de acest fel”. La 7 iunie 1876, Consiliul de Miniştri aprobă jurnalul prezentat de colonelul Gh. Stăniceanu, ministrul de război, prin care se aprobă fondarea Societăţii de Cruce roşie din România, iar la 4 iulie 1876, Comitetul de acţiune, care îl avea în frunte pe principele Dimitrie Gr. Ghica, hotărăşte fondarea Societăţii de Cruce roşie din România, care are şi un statut semnat de Carol Davila. La 15 iulie 1876 membrii fondatori aleg primul Consiliu general al Crucii roşii compus din 15 persoane şi Comitetul Central format din 8 oameni. *

Satul contemporan, gazetă volantă a organizaţiilor de partid din Consiliul unic agroindustrial de stat şi cooperatist Murgeni , judeţul Vaslui, apare în campania agricolă de vară cu
387

editorialul „Ora bilanţului” semnat de Aurel Obreja, preşedintele Consiliului unic agroindustrial Murgeni În cele 6 pagini, format 22/30 cm, fără a se arăta colectivul de redacţie, mai semnau materialele: profesor Manole Filoti, Gh. Lepşa, primarul comunei Murgeni, Toma Paşcanu, Const. Irimia, irina Vrabie, învăţătoarea Anuţă Lucreţia, Iordache Cotea, Ştefan Bujoreanu. La rubrica „Note cetăţeneşti” oferea „Pilule amare” – Argus. *

Secerea, gazeta Partidelor unite: Democrat,Democrat Naţionalist şi Ţărănist-Independent. Numărul 1 apare la Vaslui, joi 23 februarie 1922, având sub frontispiciu, înscrise pe note muzicale, versurile: Hai ţărani cu toţii, Hai să secerăm Secerea cea albă Noi toţi s-o votăm. Secerea cea albă pe steagul desfăşurat al ţării
388

făcea parte din grafica decorativă a ziarului şi simboliza semnul electoral al celor trei partide unite. Candidaţii pentru Senat – Gheorghe G. Mironescu, profesor universitar din Bucureşti, fost ministru al şcoalelor, Ioan Săndulescu, sătean din Hârsoveni, Valea Racovei – şi candidaţi pentru Cameră – Gheorghe G. Mironescu, Petru Dimitriu, învăţător din comuna Tansa (Suhuleţ), Ioan Pica, avocat din Vaslui, fost administrator de plasă, Eugen Gheorghescu, învăţător din Negreşti, în mesajul adresat prin ziar vasluienilor, arătau că „Ţara noastră trece prin vremuri grele; copleşită de mari datorii băneşti, suferind de mari lipsuri şi grele nevoi, frământată de ura şi vrajba partidelor neînţelegătoare a vremii” chemau, „cu mic cu mare”, pe alegători „să-şi dea mâna, punând cu toţii umărul pentru a scoate Ţara din cumpăna grea în care se găseşte”, votând lista noastră la Senat şi Cameră, listă care are semnul „secerea albă pe steagul ţării”. „Temelia programului nostru este aceasta: Ţara nu poate scăpa de primejdie decât dacă toţi oamenii de seamă se vor uni frăţeşte pentru a găsi leacurile nevoilor grele în care ne zbatem”, se spune în apel. Cele două pagini de interior ale foii cuprindeau o Scrisoare către alegătorii din judeţul Vaslui a Comitetului electoral al partidelor unite: Democrat, Naţional-Democrat, Ţărănist Independent. Scrisoarea detalia cine erau candidaţii propuşi: - Prof.univ. Gh.G. Mironescu, răzăş din comuna Gârceni, satul Trohan, de pe Valea Racovei;
389

- Ioan Săndulescu, sătean din Hârsoveni, de pe Valea Racovei, „partizan credincios al marelui patriot Nicolae Iorga”; Petru Dimitriu, fost învăţător în comuna Oşeşti şi acuma la Suhuleţ, a fost rănit în război şi este iubit de ţărănimea din partea de sus a judeţului; Ioan Pica, este avocat în Vaslui şi e fecior de ţăran, fost administrator în două plăşi din judeţ, naţionalist-democrat, partizan al domnului Nicolae Iorga; Eugen Gheorghescu, învăţător în Negreşti, unul din cei mai buni dascăli. Alegătorii erau desluşiţi „să nu meargă nici cu oamenii partidului liberal, care este la guvernare, nici cu cei care se cheamă ţărănişti, nici cu rămăşiţele partidului zis al poporului, ci cu candidaţii partidelor unite: Democrat, Naţionalist-Democrat, ŢărănistIndependent”. Învăţătorii Petru Dimitriu şi Eugen Gheorghescu, adresau şi ei o „scrisoare către domnii învăţători din judeţul Vaslui”, publicată în pagina a patra – unde se afla găzduit şi grupajul de „Ştiri din judeţ” – pe teme electorale, bineînţeles, şi o „tălmăcire” a semnelor electorale din campania în curs de desfăşurare: „ –Semnul partidelor unite, adică a listelor cetăţeneşti, este Secerea albă pe steagul ţării, adică semnul muncii ţărăneşti şi al dragostei de ţară; Semnul partidului liberal este crucea neagră, adică crucea mormântului;
390

Semnul partidului ţărănist este secerea neagră, adică secerea morţii; Semnul partidului poporului este steaua neagră, adică „steaua întunecată, care nu mai luceşte.” Formatul ziarului: 32/48 cm.

Gheorghe G. Mironescu, profesor la Universitatea din Bucureşti, fost Ministru al Şcoalelor.

*

391

Semnal, serie nouă, anul I, apare la 31 mai 1999, lunea şi vinerea, în 8 pagini, cu deviza „Împreună vom avea dreptate” şi cu câmp de acţiune: politică, economie, societate…” În caseta ziarului, sub titlul „Primul semnal de provocare”, Gabriela Scurtu Ilovan explica: „Semnal înseamnă alternativă. Este o publicaţie care îşi propune să restabilească locul şi rolul jurnalistului în spaţiul de exprimare căruia i se subordonează. Jurnaliştii nu sunt nici judecători, nici legiuitori. Ei reprezintă „aparatul” care captează informaţii şi devin vocea publicului. Ei sunt cei care mediază realitatea, semnalându-i semnificaţiile şi făcând-o astfel mai uşor de înţeles, de asumat, de schimbat.” Promiţând realizarea unui parteneriat cu instituţiile statului, ziarul îşi propunea „să nu ignore pe nimeni”, să cultive „un dialog permanent cu cititorii, şi conformându-se principiului „împreună vom avea dreptate”, se voia o provocare la „comunicarea interactivă” despre problemele tuturor. Deşi era de aşteptat să fie mai explicit cu ceea ce era scris pe frontispiciu, articolul nu desluşea semnificaţia termenului – „serie nouă”. Apare la Vaslui, strada Andrei Mureşanu nr.22, cu Tiparul executat la S.C. Odeon SRL, Vaslui. Editor C.M.V. Impex S.R.L.. Redactor şef: Gabriela Scurtu Ilovan; director: Virgil Cadăr; director marketing şi publicitate: Delia Grosu; redactor de serviciu: Simona Creangă; politică
392

şi administraţie: Ana Jităriţă: învăţământ-cultură: Adriana Petrea; social-infracţional: Elena Mănucă; juridic: Dumitru Dobrev; sport: Liviu Prepeliţă; corespondenţi: Cătălin Angheluţă (Bârlad), Marius Dumitraşcu (Huşi). Pe parcurs au mai apărut şi alte funcţii redacţionale: tehnoredactor, fotoreporter, secretar general de redacţie (Sergiu Ciocoiu), redactor şef adjunct (Alin Tocan) etc. În numărul de început Ana Jităriţă semna articolul care promitea că „Vasluiul poate ieşi din sărăcie”, Marius Dumitraşcu semnala că „La Huşi, gardienii, medicii şi liberalii- în prag de evacuare” şi se aştepta desăvârşirea evenimentului, redacţia – fără a implica vreo semnătură – se întreba „Ce mai fac ţărăniştii bârlădeni?” şi tot redacţional era articolul intitulat „Din răzbunare pe viaţă, un bolnav de SIDA a contaminat 30 de femei la moarte”. Elena Mănucă semna un reportaj, întins pe aproape două pagini, cu titlul: „După 17 ani petrecuţi în închisorile comuniste - preotul Dumitru Mitoiu şia iertat torţionarii. Apăreau şi alte articole cu semnături diferite: Marius Dumitraşcu, Dumitru Dobrev, Cătălin Angheluţă, Lucian Dumitru, Ana Jităriţă, Adriana Petrea, Liviu Prepeliţă, referitoare la viaţa partidelor politice, activităţi social-culturale, sport etc. * Sentinela Ortodoxă, foaie pentru îndrumarea religioasă şi culturală a poporului, apare lunar, începând cu luna aprilie 1932, sub conducerea unui
393

comitet, redacţia şi administraţia: preot N. Lazăr, Bălţaţi, judeţul Vaslui, iar numerele pe lunile iulie şi august şi cu un „supliment pentru preoţi şi intelectuali, de regulă, în total 6 ori 8 pagini, format 24/33.

Cu numărul din decembrie 1932/ianuarie 1933 sediul redacţiei este mutat la Lipovăţ, ca urmare a schimbării parohiei pentru preotul N. Lazăr care se ocupa de revistă. Tipografia Al. Onceanu,Vaslui. Revista se adresa preoţilor şi cântăreţilor bisericeşti, dar şi restului intelectualilor, cu articole cu conţinut religios şi laic, după necesităţi: „Preotul ca educator”; „Nimic fără Dumnezeu”; „Din activitatea cercurilor culturale preoţeşti”, dar şi „De la cercurile culturale unite: preotese şi învăţătorese”, precum şi rubrici: „Ştiri”, „Poşta redacţiei”, „Gânduri”, „Cugetări”, „Hazuri”, „Lecţii de religie”, literatură – proză şi versuri etc. Foaia se vindea şi cu numărul. Se găsea de vânzare în Vaslui, la regia M.
394

Ene şi la Librăria Onceanu, iar în Huşi la Librăria Mohor. În ianuarie, februarie 1938 Sentinela Ortodoxă reapare cu numerele 1-2 (anul IV), tot lunar şi sub conducerea unui comitet, cu sediul redacţiei şi a administraţiei la Lipovăţ – Vaslui şi protoeria Vaslui, cu Biserica „Sf.M. Mucenic Gheorghe” din comuna Lipovăţ pe copertă, format carte: 16/23 cm, de regulă în 10 pagini. Pe spatele coperţii, colorate în verde, se preciza că biserica „este una dintre cele mai mari şi rezistente lăcaşuri de închinăciune din Eparhia Huşilor. Este lungă de 36 metri, largă de 9 metri, cu turlă deschisă. Grosimea zidurilor este de aproape 2 metri. Cornişele, atât la turle cât şi la întreaga clădire, sunt de blocuri masive de piatră. Lucrul ei a început la 24 iunie 1853, cu stăruinţa şi supravegherea Arhimandritului Acachi Igumen şi stareţ al Mânăstirilor Dobrovăţ şi Lipovăţ. Lucrul a ţinut 7 ani. În anul 1861, luna mai, în 10 zile, s-a făcut sfinţirea de către Arhiereul Filaret Scriban şi stareţ fiind Arhimandritul Naftanail, căci încetase din viaţă Arhimandritul Acachi care începuse lucrarea”. La data aceea biserica era închisă de aproape doi ani şi i se executa zugrăveala şi lucrări de pictură, în stil bizantin, decorativ, de către maestrul I. Seb. Constantinescu. Avea să fie deschisă şi redată cultului în vara anului 1938. *
395

În perioada aceea episcop al Huşilor era P.Sf. Nifon Criveanu, instalat în ziua de 11 martie 1934 în catedrala voievodală a Huşilor. Despre „Înfăptuiri prinse în oglinda unui episcopat de 4 ani (11 martie 1934-11 martie 1938) scria pr. Ec. Ioan Gh. Ene un documentar în Sentinela Ortodoxă nr.3/martie 1938. Învăţătorul D. Apetrei era autorul materialului „Crucea”. „De ce se aprinde candela în faţa icoanei”, „Falsificarea textului Sf. Scripturi”, „De la învierea lui Hristos, la învierea noastră”, „Legea pentru înfiinţarea serviciului social” sunt doar câteva din titlurile revistei.

Biserica „Sf. M. Mucenic Gheorghe”, din comuna Lipovăţ, judeţul Vaslui.

Când revista a scris despre „Regina Maria a României (nr.7/8 iulie-august 1938), cu ocazia decesului ei, n-a uitat să menţioneze că „trupul ei a coborât în cripta Mânăstirii Curţii de Argeş lângă
396

neuitatul ei soţ, regele Ferdinand, iar inima se îngroapă, după dorinţa ei, sub lespezile Bisericii din Balcic, zidită de ea.” După cum atunci când se vorbea despre „revista noastră cu scoarţele verzi Sentinela Ortodoxă, colaboratorii, îndemnându-se la scrisul pentru publicaţia lor, argumentau: „Avem atâtea să ne spunem: să ne cunoaştem, să ne simţim inimile bătând pentru aceeaşi cauză, umerii alături pentru acelaşi jug, paşii călăuziţi către acelaşi ţel” (pr.C. Chiriac în nr. 9 şi 10/1938, p.6). „La moartea lui Octavian Goga” era alt articol semnat de pr.N. Lazăr cu ocazia coborârii trupului poetului în ţărâna primitoare a cimitirului Bellu din Bucureşti (Sentinela Ortodoxă nr.4 şi 5 – aprilie 1938) Se publicau şi „Ultimele versuri ale marelui poet Octavian Goga, cu o însemnare de Mia Gheorghiu:

397

Octavian Goga – ministru de interne

ULTIMILE VERSURI ALE MARELUI POET OCTAVIAN GOGA. „Îmi cântă moartea la fereastră, Ca o vecernieʹn surdină. Îmi cântăʹncet povestea noastră, Un joc de umbră şi lumină. Eu o ascult în noaptea mută, Din adâncimi cum creşte mare. Întreaga viaţă petrecută La căpătâiul meu răsare. Şi cum sub tâmpla mea fierbinte O lume veche-mi reînvie;
398

Nu câte au fost îmi vin în minte, Ci câte-ar fi putut să fieʺ. „Ştiri de tot felul” era o rubrică utilă cititorilor, de unde se putea afla că în Moscova este cel mai înalt clopot de biserică: cântăreşte 196.000 kg., este înalt de 7 m., lat de 7 m. şi are o limbă de 4 m. Aflăm şi vârsta câtorva persoane biblice: Adam a trăit 930 de ani; Set, fiul lui Adam, a trăit 912 ani; Enos, fiul lui Set, a trăit 905 ani; Cainan a trăit 910 ani; Manalaleel a trăit 895 ani; Iared a trăit 962 ani; Enoh a trăit 365 ani; Noe a trăit 950 ani. La vârsta de 500 ani a mai dat naştere la 3 fii: Sem, Ham şi Iafet. Când a fost în vârstă de 600 ani, atunci a venit potopul. După potop a mai trăit 350 de ani. Avraam a trăit 175 ani; Sara, soţia lui Avraam, a trăit 127 ani; Isaac, fiul lui Avraam, a trăit 180 ani; Iacov a trăit 147 ani; Iosif, unul din fiii lui Iacov, a trăit 110 ani; Moisi a trăit 120 ani; Iosua, urmaşul lui Moisi, a trăit 110 ani. Cititorii erau informaţi şi despre cele 10 regiuni în care fusese împărţită România în urma reformei administrative din 1938: Regiunea Argeş cu capitala Bucureşti;
399

Regiunea Jiu cu capitala Craiova; Regiunea Dunărea cu capitala Constanţa; Regiunea Prut cu capitala Galaţi; Regiunea Siret cu capitala Iaşi; Regiunea Suceava cu capitala Cernăuţi; Regiunea Olt cu capitala Alba-Iulia; Regiunea Crişuri cu capitala Cluj; Regiunea Mureş cu capitala Timişoara; Regiunea Nistru cu capitala Chişinău. Despre „Mânăstirea Dobrovăţ” a scris preotul Gh. Mihoci următorul documentar în Sentinela Ortodoxă nr.6/iunie 1938: „Încărcat de glorie prin atâtea lupte şi victorii strălucite contra duşmanilor Moldovei lui dragi, dar şi de greutatea anilor, ca orişicare muritor de rând, Ştefan cel Mare şi Sfânt era cu gândul şi inima tot sus, la Dumnezeu.

Mănăstirea Dobrovăţ

Era cu gândul şi inima la Cel de sus, fiindcă El
400

îl ajutase să învingă, nedezminţându-se acea numire ce i-a fost dată de către Papa de la Roma, de „atletul lui Hristosʺ. În adevăr, chiar în pragul ultimilor ani ai vieţii sale, clădeşte încă o biserică — pe lângă cele multe clădite mai înainte.—Şi aceea este a Dobrovăţului, pe meleagurile Vasluiului. Cunoaştem acest lucru, chiar din inscripţia în slavoneşte ce se păstrează pe peretele despre MiazăZi, lângă uşa de la intrare. Iată şi ce ne spune ea. „Binecinstitorul domn Io Ştefan Voevod, cu mila lui Dumnezeu Domn al Ţărei Moldovei, fiul lui Bogdan Voevod, a înălţat acest hram, întru numele Pogorârei Duhului Sfânt, care a început a se zidi la anul 7011 (1503) luna lui Aprilie în 27 zile şi s-a săvârşit în anul 7012 (1504) al Domniei lui, anul patruzeci şi o lună din al optulea curgătorʺ. Biserica este mare şi încăpătoare având o lungime de 32 de metri, iar lărgimea de 9 metri, având trei despărţituri, afară de altar. Zidurile sunt groase, din piatră, de prin partea locului, fiind susţinute de alte ziduri mai mici pe la colţuri şi la mijloc, numite contraforţi. Este zidită cu multă chibzuială şi trăinicie, rezistând timp de 434 de ani, tuturor cutremurelor, furtunilor şi altor vremuri rele, fără a se mişca o piatră, ori a se crăpa un zid. Aşa ştiau cei din vechime, să facă un lucru bun şi trainic. Ceea ce este frumos la această biserică, nu e atât construcţia ei, ce are la geamuri uşorii şi cercevelele din piatră cioplită frumos cu dalta, ci
401

pictura din interiorul ei. Ajungându-l moartea pe Ştefan cel Mare, când de abia a isprăvit-o de zidit, a revenit fiului său Petru Rareş rândul să o zugrăvească. Aceasta o cunoaştem din inscripţia ce se găseşte la locul ctitorilor şi care glăsuieşte: „Bine credinciosul şi de Hristos iubitorul Io Petru Voievod, cu mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Moldovei, fiul bătrânului Ştefan Voievod a scris şi înfrumuseţat acest Hram întru numele Pogorârii Sfântului Duh, în mănăstirea de la Dobrovăţ, anul 7036 (1528) luna lui…” Pictura ne dă aproape toată viaţa Mântuitorului, precum şi multe din faptele şi chinurile sfinţilor. Ea este lucrată de meşteri zugravi pricepuţi, mai toţi de origină slavi. Această pictură, este azi curăţită de către Comitetul Monumentelor Istorice, iar când o priveşti parcă acuma e zugrăvită. Culorile sunt vii, chipurile din scene parcă-ţi vorbesc, fiind de o frumuseţe rară. Când intri în ea, ochiul îţi este prins de diferite scene care de care mai frumoase şi mai interesante, neştiind la care să priveşti întâi. Ea ne mai redă întocmai ca şi o carte de istorie, cum erau hainele din vremea aceea, cum erau armele, cum erau clădite casele, cum stăteau la masă oamenii, precum şi cele trebuitoare unei mese, cum erau pe atunci. Ea îţi inspiră respect şi pietate, când priveşti la
402

toate chinurile sfinţilor pentru credinţa creştină, mai bine suferind şi murind, decât a o lepăda. Aşa ştiau cei din vechime, să cinstească pe Dumnezeu. Biserica aceasta, cu pictura ei atât de frumoasă ca execuţie şi aşa de însemnată prin ceea ce exprimă ea, este o comoară a judeţului nostru şi unică în Eparhia Huşilor, păstorită cu atâta înţelepciune şi pricepere de Prea Sfinţitul Episcop Nifon. Cine a văzut-o, pleacă mângâiat şi întărit sufleteşte. Hărăzită a fost să fie mănăstire de călugări, aşezată fiind în mijlocul unui codru, azi tăiat, pentru a se face islaz vitelor. Ctitorie domnească fiind, a avut moşii în Bucovina, Basarabia, prin Covurlui, iar în Vaslui la Lipovăţ etc. Ea a fost focar de credinţă, punct strategic întru apărarea gliei, dar şi focar de cultură, datorită cărţilor şi manuscriselor ce s-au aflat aici. Azi e tot o mănăstire de călugări, iar cel ce a înţeles să-i redea veche însemnătate prin măsurile luate, este tot Prea Sfinţitul Episcop Nifon. Vizitaţi-o şi vă veţi convinge.” Cu numerele 7 şi 8, iulie-august 1938, pe coperta revistei se menţiona că a fost înscrisă la Tribunalul Vaslui sub nr.4/1938 şi că proprietar – redactor responsabil este preotul N. Lazăr. Ulterior s-a menţionat doar calitatea de redactor responsabil a preotului N. Lazăr.
403

Ca şi în cazul revistei „Învăţătorimea vasluiană”, menţionăm că şi în revista Sentinela Ortodoxă se vede colaborarea dintre preoţi şi învăţători. * În numerele 9 şi 10 al revistei preoţilor, pentru că locuitorii satului Poiana Alexei, comuna Puşcaşi nu aveau şcoală, se publica un apel către cititorii publicaţiei să contribuie la realizarea clădirii, apel semnat de pr. Gh. Buzdugan, ca preşedinte al Comitetului de construcţie, iar învăţătorul I. Gh. Alexa, secretar. *

Sfântul Duh
Sfântul Duh ziar umoristic, „pus tot sub direcţiunea noastră” – era anunţat să apară, în Muncitorul (din 31 iulie 1900)„cu începere de la 10 mai 1901”. *

Statornicie, continuitate – repertoriul arheologic al judeţului Vaslui
Statornicie, continuitate – repertoriul arheologic al judeţului Vaslui- o carte interesantă realizată la Editura Litera, 1980, de prof. Ghenuţă Coman, profesor pensionar. Pasionat al domeniului, autorul redă, între coperţile volumului, materialul informativ despre trecutul milenar al locurilor vasluiene, strânse cu migală şi profesionalism într-o viaţă care-i onorează osteneala. În prefaţa volumului, dr. Dan Gh. Teodor,
404

cercetător ştiinţific principal la Institutul de istorie şi arheologie „A.D. Xenopol” din Iaşi subliniază: „Rodul muncii de cercetare pe teren de aproape trei decenii, a profesorului Ghenuţă Coman, şi efortul său deosebit de a culege aproape toate informaţiile despre vestigiile istorice descoperite în acest ţinut din Moldova s-au materializat în lucrarea de faţă care, pe drept cuvânt, poate fi considerată un adevărat compendiu de istorie veche a judeţului Vaslui”… *

Şcolarii tutoveni
Şcolarii tutoveni, revistă şcolară de nivel judeţean. Are cinci numere, scoase între decembrie 1938 şi aprilie 1939. Este scrisă, desenată şi susţinută de şcolarii din judeţul Tutova. Avea ca instructori şi îndrumători pe Ion Chişcă, Ion Taraze şi Petre Todicescu. Revista este de o bogată preocupare literară, cu compuneri, versuri, proză, desene, jocuri, ghicitori, informaţii, năzbâtii, şarade.

405

Mantaroşie Aurelian, absolvent al Liceului „Gh. Roşca Codreanu” Bârlad, promoţia 1949 (azi scriitorul Ion Hobana)

Aici debutează cu succes Ion Hobana (Aurel Ion Manta Roşie) elev în clasa a II-a a şcolii primare nr.4 Bârlad, cu o spirituală poveste auzită de la bunici: „Sfântul Nichifor”. La „Poşta redacţiei” i se răspundea: „Ne-a plăcut mult poezioara ta hazlie „Porecla”. O vom publica în numărul viitor fiindcă ne-ai adus-o prea târziu.”. „Porecla” va apare în proximul număr, continuată apoi de povestea de călătorie „La munte!”. (Din volumul „Reviste literare ale elevilor (1834-1974) – istoria presei şcolare româneşti de Tudor Opriş, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1977).
406

*

Tanacu – un vechi sat de răzeşi
Tanacu – un vechi sat de răzeşi, este titlul lucrării monografice realizată de Gheorghe Gr. Buzdugan, apărută la Editura „Litera” şi popularizată în ziarul „Vremea nouă” din 13 mai 1986. *

Tribuna tinerilor făuritori de rulmenţi, foaie volantă editată de Comitetul UTC de la Întreprinderea de rulmenţi Bârlad, în întâmpinarea Congresului educaţiei politice şi culturii socialiste Vaslui, 1976, avea în pagina cu frontispiciu fotografia care înfăţişa faţada fabricii, o poezie „Patriei” de Mihai Paşcanu, iar editorialul „La înălţimea prezentului istoric” îl semna Aurel Găvan, secretar al Comitetului UTC de la I.R.B. „Vârsta opţiunilor pentru viaţă”, semnat de C. Jomir, era un interviu realizat cu tinerii şi despre ei, aflaţi în pregătirile pentru marea sărbătoare” În chenar, pagina I avea şi o „Agendă” a muncii tinerilor. Cea de a doua pagină a foii – singurele – mai
407

cuprindea rubricile: „Acţiuni politice”, „Pe scurt”, „Fruntaşi la locul de muncă”, epigrame semnate cu iniţialele autorilor, caricaturi. *

Tribuna muncii politice, foaie volantă editată de Secţia de propagandă a Comitetului judeţean Vaslui al P.C.R., apărea când mai erau trei zile până la alegerile candidaţilor Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste – 1980. Erau popularizaţi candidaţii F.D.U.S. în alegeri, succesele obţinute în unităţile economice ale judeţului Vaslui în perioada 1976-1980, Directivele Congresului al XII-lea al P.C.R. – ca deschidere ale bunăstării, se făceau recomandări privind activitatea propagandiştilor – dându-li-se şi fotografiile. *

Tribuna satului, gazetă volantă a organizaţiilor de partid din Consiliul unic agroindustrial de stat şi cooperatist Roşieşti, Vaslui avea în prim-plan articolul „Consiliul unic agroindustrial la lucru”, semnat de Gh. Chiriac, organizator de partid, preşedintele Consiliului unic
408

agroindustrial de stat şi cooperatist Roşieşti, după care, pe aceeaşi pagină, semnau alte materiale despre întreţinerea culturilor Gheorghe Cristea şi ing. Ion Gârneaţă, iar la „Panoul de onoare”, în pagină, erau puse fotografiile lui Gh. Manolache, Vutcani, şi Steriana Chirvase, Deleni. Despre legumicultură, producţia de lapte, folosirea intensivă a pământului, semnau Constantin Moşanu, Neculai Popa, Emil Macovei ş.a. Gazeta nu purta dată, nici colectivul de redacţie nu era nominalizat. Avea 6 pagini, format 22/30 cm. *

Tribuna şcolii vasluiene, foaie volantă, editată de Inspectoratul şcolar judeţean, comitetul sindicatului învăţământului şi Casa corpului didactic cu prilejul Zilei învăţătorului – Vaslui, 1976, îşi avea frontispiciul „îngropat” între două citate – unul reda aprecierile lui Nicolae Ceauşescu faţă de şcoală şi educatori, altul cuprindea felicitările autorităţilor locale de învăţământ adresate Corpului didactic cu ocazia sărbătoririi Zilei învăţătorului. Editorialul intitulat „Dimensiuni” este semnat de prof. Constantin Clisu, inspector general al Inspectoratului şcolar judeţean. Cezar Stegaru îşi pune semnătura sub versurile intitulate „De ziua învăţătorului”: „Pe mâna ta, maestre sculptor,
409

Ai marmora cea mai de preţ Crescută-n crânguri de vlăstare Spre aştri volburând semeţ. Cu dalta vorbei tale calde, Tu-n marmură să dăltuieşti Fărâmi de aur din comoara Înţelepciunii omeneşti. În creatoarea frământare, Când chip îi dai necontenit Tu şlefuieşte-o cu răbdare Ca valul stânca de granit. Din mâna de frumos sudată Din ochi de vise nesătui, Să-mpodobim întreaga ţară Cu noi coloane de statui.” La rubrica „Din activitatea Casei corpului didactic”, prof. Iulian Cogean semna articolul „Perfecţionarea”, iar prof. Gruia Novac, Marin Mironescu, Eugenia Vornicu, Vasile M. Gheorghe şi Manole Filote susţineau grupajul documentar „Din activitatea comitetelor sindicale din învăţământ de la Bârlad, Vaslui, Huşi, Negreşti şi Murgeni. Foaia prezenta fotografiile la o suită de cadre didactice promovate la „Panoul de onoare al fruntaşilor” – Alexandru Săidăcaru, Constantin Grosu, Aneta Sârbu, Veronica Diaconu, Veronica
410

Polcovnicu, Paraschiva Tănase, Trăian Căpitanu, Gheorghe Moraru – precum şi numele celor cărora li se acordase distincţii de stat cu prilejul „Zilei Învăţătorului”: Durnea Virginia, educatoare la Bârlad, învăţătorii Ciobotaru Livia – Bogdăneşti, Lăzanu Elena – Bogdăneşti, Taban Constantin – Băceşti, Stan Iordache, Obreja Constantin – Zorleni, Pintilie Teotiesta – Vaslui, Ifrim Safta – Bârlad, Chiratcu Georgeta – Huşi, profesorii : Hohol Nicolae – Negreşti. Aftenie Cornelia – Vaslui, Sârbu Anton – Vaslui, Mânza Emilia – Bârlad, Fulger Grigorina – Bârlad, Pavel Pavel. În cele patru pagini ale foii mai semnau: prof. V.Ţugulea şi M. Cezar, inspectori şcolari, prof. Elena Chetran, prof. Elena Condrea, articole referitoare la activitatea de formare a elevilor, de creştere a randamentului şcolar, de clădire a viitorului ţării prin şcoală şi oamenii ei. *

Turism ʹ78, foaie volantă editată de Oficiul judeţean de turism Vaslui – iunie, 1978, purta sub frontispiciu fotografia statuii ecvestre „a lui Ştefan cel Mare de la Podul Înalt – amplasată la mai puţin de 10
411

kilometri de Vaslui, pe şoseaua ce duce spre Bârlad”, despre care – alături de alte obiective turistice, vorbeşte în „Drumeţie…” Teodor Pracsiu, dăruind cititorilor informaţii de interes. „Civilizaţie, viaţă modernă” este intitulat editorialul semnat de Vasile Roşu, director al OJT Vaslui, Florin Cazan, şeful compartimentului turism, se ocupă de „Vasluiul vechi tărâm de legendă.” Scot în evidenţă valoarea unor obiective turistice, ilustraţiile care înfăţişează: Muzeu judeţean din Vaslui, Statuia lui Ştefan cel Mare din Vaslui, hotelul „Moldova” din Bârlad, Mausoleul „Peneş Curcanul” din Vaslui, Complexul turistic „Racova” din oraşul Vaslui. Prof. Gheorghe Capşa în al său „Îndemn” cheamă cititorii în excursii, iar N. Cruceanu, şeful complexului „Racova” face pledoarie pentru „serviciile noastre – după gustul şi preferinţa turistului.” Rubricile: „Ştiaţi că…”, „Cugetări ale unor personalităţi celebre”, „Impresii din cartea de onoare”, „Excursii în ţară…”, „…şi în străinătate”, „Izvoarele de sănătate”, „Unde mergem la tratament” puneau cititorii să descifreze şi să guste ştiinţă, umor, enigmistică, căutând remedii şi pentru păstrarea sănătăţii şi vitalităţii organismului omului avid de normalitate. *

Ţarina
Ţarina, revistă lunară de îndrumare şi politică
412

agricolă, apare începând cu luna august 1937 sub îngrijirea Asociaţiei Agronomilor „Brazda” din Vaslui care îşi propunea:

Coperta revistei

- de a pregăti atmosfera de unire şi solidaritate a tuturor categoriilor de agronomi din judeţul Vaslui în vederea susţinerii şi afirmării drepturilor lor profesionale; - de a propaga şi populariza în masa plugarilor vasluieni cunoştinţele practice economice şi raţionale de cultură a pământului; - de a propaga şi promova spiritul cooperatist în agricultură, unicul mijloc sigur şi real de progres economic, profesional şi naţional în ţara noastră agricolă.
413

Redactor al revistei: V.V. Ponea. Se realiza la Tipografia Nouă – Chiriac – Vaslui. Format broşură: 16/23 cm; 24-25 de pagini. Era structurată pe probleme: I Partea politică agricolă şi cooperatistă; II Partea tehnică agricolă; III Partea profesională şi oficială. Cuprindea şi rubrici specializate: ştiri locale, publicaţii, apeluri către agronomi şi cititori, convocări, pagina gospodinei, sfaturi, culturale etc. Iată două ziceri din chenarul revistei: a)„Agricultura este tezaurul ţării româneşti; de unde prima grijă a guvernanţilor trebuie să fie organizarea agriculturii în vederea măririi venitului naţional şi înstărirea gospodăriilor ţărăneşti”. b) „Munca în comun face din noi întâi tovarăşi, apoi prieteni.” Regina Maria Semnau în revistă: V. Ponea, M. Negură, ministrul cooperaţiei, T.R.Thanir, doctor în ştiinţe economice, M. Boghiceanu, inginer agronom, P. Rotaru, administrator agricol, Theofil Bogdan, Aurel I. Isailă ş.a. Revista susţinea, în spiritul programului său, articole cu o tematică variată şi utilă cititorilor: Ridicarea agriculturii prin cooperare şi neocooperaţie; Întoarcerea miriştilor şi importanţa arăturilor adânci; Importanţa vinificaţiei şi a horticulturii; Cultura florilor de primăvară; Conservarea şi clasificarea fructelor; Importanţa strugurilor şi vinului în alimentaţie; Asociaţiile
414

agricole; Creditul neocooperatist; Rolul agronomului în sat şi la şcoală; Copile şi plantele vivace etc. Iată care erau avantajele prezentate de T.R. Thanir pentru agricultorii cuprinşi în asociaţiile agricole preconizate: Scutirea totală de impozite; Asigurarea gratuită contra bolilor, accidentelor şi şomajului; Renta viageră gratuită pentru bătrâneţe; Credite ieftine şi îndestulătoare; Posibilitatea de finanţare a tuturor datoriilor interne convertite sau convertibile; Posibilitatea de convertire a datoriei publice în datorie publică internă cu plata cuponului în deviză naţională; Posibilitatea de îmbogăţire nelimitată prin participarea gratuită la o loterie naţională cu premii. Plugarul, membru al asociaţiei, în afară de cele şapte avantaje, mai beneficia: a) De un salariu pentru munca prestată; b) De o chirie pentru inventarul dat societăţii în folosinţă; c) De o arendă pentru terenul comasat în moşia asociaţiei; d) De o risturnă proporţională cu salariul, chiria şi arenda cuvenită; e) De o bună ajustare a preţurilor la produsele agricole în raport cu preţurile produselor industriale; f) De o participare la beneficiile întreprinderilor industriale şi comerciale proporţional cu valoarea
415

produselor agricole furnizate acestora. (Vezi „Ţarina” nr.2-3/1937, pg 1-5) Dacă guvernanţii României interesaţi de tezaurul agricol al ţării, ar avea la inimă producătorii agricoli, în condiţiile când aceştia în majoritate sunt bătrâni ori plecaţi la oraş, iar pământul rămâne nemuncit, s-ar gândi la asemenea forme asociative şi le-ar promova şi fructifica în folosul prosperităţii naţiunii, s-ar rezolva poate problema ţărănimii, a agriculturii - printr-o mai bună valorificare a pământului în anii de după 1989. *

Uzina cu Humor

Uzina cu Humor, foae săptămânală, apărea la Vaslui la 3 septembrie 1930, îşi aduce aminte Valer Mitru în ziarul „Vremea nouă” din 6 septembrie 1970, rememorându-l şi pe cel de al doilea care a dat viaţă revistei: Ştefan Ciobotăraşu. Acesta, Ştefan Ciobotăraşu – spunea într-un interviu acordat revistei „Urzica”: „… aveam pe vremuri şi-o Uzinuţă cu humor, pe care o stăpâneam împreună cu Valer Mitru, un amic gazetar din Vaslui.

416

Într-adevăr, nu era prea mare, avea numai patru feţe, dar mulţi - dintre „sus-puşii” Vasluiului – făceau feţe-feţe când o citeau…” Ei – Ştefan Ciobotăraşu şi Valer Mitru – erau autori, directori, redactori-şefi, secretari de redacţie, tipografi, paginatori, corectori, distribuitori şi proprietari, numai că subvenţia o primeau de la cei de acasă şi de aceea Uzinuţa a dat… faliment, spune Ciobotăraşu. Iar Valer Mitru adaugă: „Foaia noastră de umor, cu poziţia ei satirică, era afişată pe toate şandramalele Târgului anual de la Vaslui, pe toate „pavilioanele” comercianţilor, la toate circurile, în toate bodegile improvizate acolo, în bâlci, din efemere ziduri de scândură şi stuf. Publicaţia noastră era răspândită larg printre săteni, printre târgoveţi, printre „gură-cască”, prin toată acea forfotă de oameni, prin ale cărei valuri cu greu se putea vâsli. Iar când în „ţarcurile” berăriilor „de sezon estival” debarcau, din trăsuri, mărimile locale, cu cimotiile lor, cei câţiva „ţigănuşi” pe care-i „dresasem”, contra „onorariu” (din …vânzarea cu numărul), începeau să urle cât le ţinea glasul: „a apărut „uzâna”, „uzânuţa”… „uzâna cu…hâmor”…Desigur, efectul pozitiv al „manifestaţiei” lor nu se lăsa aşteptat: simţeai cum la toate acele marionete politicastro-edilitare, „umplute cu câlţi şi vopsite cu chinoroz de bâlci” le scădea

417

apetitul, vedeai cum se pleoştesc ca nişte lăbărţate frunze de brustur, pălite de arşiţă…” Uzinuţa lor cu humor „ dezgolitoare a turpitufinilor era căutată, cercetată, apreciată de cei mulţi şi necăjiţi; într-un editorial, care purta titlul „Aviz”, Uzina se prezenta cititorilor: „Când dinamismul omenesc / S-a defectat ca o uzină, / Să nu vă pară nefiresc / Că vin să vă servesc …lumină / Din capsa veşnicului foc / Ce-a explodat în fiecare, / Să nu vă pară echivoc / C-aprind un muc de lumânare./ Nu voi cruţa deloc aici / Persoane mici sau de elită / Cu riscul chiar de-a mă jertfi / Şi de-a rămâne necitită / Ca mijloc sigur de-a-nfiera /Abuzurile în Gomora / Voi râde sau mă voi strâmba / Pe socoteala tuturora.” Nu s-a jertfit prin necitire, că avea succes, era acidă, ci prin falimentare, cum a spus Ciobotăraşu! Nici chiar dezinteresata şi afectuoasa solicitudine acordată revistei de celebrul concitadin Constantin Tănase nu ne-a putut fi, în acest caz, de folos, deoarece „pontifii” locali, pe care-i vizam „fără menajamente” în paginile „Uzincuţei”, au pus, oficial, „în aplicare” – nici nu se putea altfel - clasica lor „metodă” de strangulare a „gândului”, a „cuvântului” liber – favorizând falimentul, spune Valer Mitru. Oricum, în acele vremuri, marele animator al revistei româneşti, prin intermediul apropiatei sale rudenii, tipograful şi librarul Alexandru Onceanu, adresa „Uzincuţei” un mesaj de încurajare: „prin
418

cumnatul meu de la Vaslui, deşi grea e viaţa măi bădie, pretutindeni sărăcie, vă remit un grăsun, „abonament de sprijin” pentru necesităţile „Uzinei” noastre, şi urarea, din inimă, s-o duceţi mai bine ca de obicei.” Mai bine n-am dus-o, dar şi după falimentul „Uzinei”, înfiinţătorii ei au făcut umor. Chiar şi cu Constantin Tănase. La 40 de ani de la apariţie – în 1920, septembrie, Valer Mitru îşi aducea minte că ei, redactorii, erau „satisfăcuţi de efectul „tiflei” tipărite de ei…” … Cu lavaliera fluturândă, cu sufletul în palmă, noi eram atunci veseli şi trişti ca la 6 ani când ne duceau bunicile de mână la bâlci „să ne dea „susane” şi să ne-nvârtă pe „căiuţi”… Astăzi amândoi sunt de mult plecaţi în lumea umbrelor. *

419

Din „Vremea nouă” nr.202, 13 octombrie 1968, un moment cultural cu Ştefan Ciobotăraşu, de care, fără îndoială, n-a fost străin Valer Mitru.
*

420

„Vaslui” – monografie, lucrarea apare în Editura „Sport-Turism”, seria „judeţele patriei”, sub îndrumarea şi conducerea Secţiei de propagandă a Comitetului judeţean Vaslui al P.C.R., la sfârşitul anului 1980, autori Petrea Iosub şi Aurel Zugravu. Ocupându-se de tratarea monografică a realităţilor judeţului Vaslui, cu accent asupra aspectelor generale dar şi de amănunt sociodemografic, economice şi istorice, lucrarea asigură spaţiu îndestulător şi aducerii în prim-planul cunoaşterii a marilor personalităţi politice, ştiinţifice şi culturale care s-au născut, s-au format şi au lucrat pe actualul teritoriu al judeţului Vaslui, contribuind la îmbogăţirea tezaurului spiritual local şi naţional. Redactată într-un stil elevat, cu un vocabular literar larg accesibil, bazându-se pe surse bibliografice de esenţă, cu un bogat material ilustrativ, cartea este utilă cercetătorilor dar şi cititorilor oricărei biblioteci personale ori publice.
421

*

Vasluiul apare o dată pe săptămână, începând de la 31 martie 1886, imprimat la tipografia George Caţafany din Bârlad, girant responsabil – P. Ionescu. Era de nuanţă naţional-liberală. „Cine suntem” se intitula primul editorial în care „Comitetul de redacţie” zicea: „Suntem naţionalliberali, o spunem de la început, sincer şi cu mândrie pentru cuvântul că aceasta este credinţa noastră intimă”… „ziarul nostru are menirea de a contribui prin forţa luminii ce o dă presa la prosperitatea şi înflorirea acestui judeţ”… Promiţând concurs „leal, prob şi dezinteresat administraţiei actuale, de care suntem foarte mulţumiţi” ziarul spunea că va combate toate „pornirile de rău, astfel că prin mijlocirea lui Guvernul central şi în special dl I.C. Brătianu, primul ministru al ţării şi capul partidului nostru” să continue afacerile judeţului … Într-o „Cronică locală”, permanentizată, ziarul aprecia ca o „fericită inovaţiune” măsura luată de tânărul şi noul prefect de „a se confecţiona table cu inscripţiunea drumurilor, indicându-se: raza comunei, de unde începe şi unde duce drumul”, pentru că adeseori „cei însărcinaţi cu diferite treburi
422

publice se rătăcesc la încrucişarea drumurilor şi nu ştiu pe unde să apuce”. „S-au luat măsuri să se facă table cu inscripţiuni şi pentru primărie şi şcoală, în fiecare comună”, se mai spunea. Cronica de început sfârşea cu menţionarea a încă a unei noutăţi: „În curând va sosi în oraşul nostru renumitul flautist Adolph Terschak însoţit de doamna pianistă Louisse Schuller, spre a da câteva concerte, distrând publicul vasluian”. Partea literară cuprindea versuri de Fulmen cu titlurile: „Vine primăvara”, „În acces de friguri” şi „Înnoptat”. Foiţa Vasluiului publica „Cordonul roşu” de Eduard Cadol. Pe ultima pagină ziarul era destinat „Ştirilor din ţară”, „Ştiri din străinătate” şi reclamei comerciale. Vasluiul din 7 aprilie , continuând să se ocupe de „toate îmbunătăţirile” noii administraţii a judeţului Vaslui, sublinia la „Cronica” faptul că fiind doar o şcoală de băieţi s-a decis „încă de la începutul lui decembrie, anul expirat, a înfiinţa a doua şcoală, cu două clase şi care frecventează regulat.” Începând cu numărul din 21 aprilie ziarul „cedează cu plăcere coloanele unui important studiu despre reorganizarea comunei.” Chestia organizării comunei fiind la ordinea zilei, în sânul parlamentului şi când căpeteniile partidului naţional-liberal îşi dau toate silinţele pentru a ridica lumea, care se află în decadenţă, studiul preconizat va fi de mult folos pentru cei
423

chemaţi a alcătui noua organizare a comunei, spunea ziarul. Deosebit de studiile enunţate, s-a continuat a se publica Cronica locală, aproape număr de număr, iar la partea literară versuri şi proză. Semnau versuri N.G. Rădulescu, I.G. Holban, Hamac, Terpsichova, iar la proză apăreau:”Căsătoria lui Bernard” de Alfred Hennequin, „Obuzul” de Victorien Sardon, „Despre rezbel” de Jack Morand, „ Carnetul” de Don Pedri Antonio de Azarcon, „Câteva din opiniile lui Schopenhauer asupra omului şi asupra societăţii.” Fără prea multe semnături locale, ziarul găzduia rubricile: „Mărunţişuri”, „Telegrame”, „Acte oficiale”, „Varietăţi”, „Inserţiuni şi reclame”. Numărul 12 din 23 iunie 1886 este ultimul care a putut fi consultat. *

Vasluiul, ziar pentru timpul alegerilor parlamentare, apărea la 5 noiembrie 1895, în patru pagini, format 32/47 cm şi se tipărea la Tipografia C.G. Onceanu, Vaslui. În prima pagină era publicat Programul Partidului Naţional Liberal, reamintind Programul de la Iaşi, de la 8 noiembrie 1892 şi punctele din Apelul către Ţară, de la 21 august 1894, cu cele 21 de obiective ale PNL, printre care: „apărea intereselor
424

permanente ale existenţei neamului românesc; domnia legilor ca o realitate; sufragiul universal cu reprezentarea proporţională; desfiinţarea impozitului personal şi a legii maximului taxelor comunale etc. P. Gorgos semna documentarele „Justiţia populară” şi „Adevăratele rele ale învăţământului rural.” Comitetul Partidului Liberal, format din Neron Lupaşcu, Pavel Gorgos, Ştefan Papadopol şi Iulius Iulich, convoca colegiile electorale locale pentru 5 noiembrie la sala Teatrului „pentru a se consfătui asupra alegerilor şi intereselor rurale ale ţării şi în special ale judeţului Vaslui.” Ziarul publica rezoluţia adunării generale a membrilor P.N.L. din Iaşi din ziua de 28 octombrie care „ascultând explicaţiile date de dl. Gh. Mârzescu, „preşedintele Clubului şi al Comitetului diriginte din Iaşi, aprobase cartelul electoral încheiat pentru alegerile la cameră şi Senat, cu grupul reprezentat prin principele Grigore M. Sturdza: - dnii Ştefan C. Şendrea şi Thoma Stelian pentru colegiul I de cameră (două nume acordânduse grupei principelui Gr.M. Sturdza); dnii N. Ceaur Aslan, Grig. I. Buicliu, Leon Cosmovici şi Gh. A. Scorţescu la Colegiul II de Cameră (cu două scaune pentru grupul mai sus menţionat); dl Gheorghe Tacu la Colegiul III de Cameră; dnii general Dimitrie Racovitză şi Andrei Vizanti la Colegiul I Senat;
425

dnii Constantin Climescu, Miltiade Tzoni şi Gh. Mârzescu la Colegiul II Senat; - dl Petru Poni la Colegiul de Universitate.” Pentru că era perioada alegerilor, Vasluiul publica şi versuri ca acestea: …”Am pus biruri zdrobitoare, Biruri grele – omorâtoare Şi-am luat bietului ţăran Şi opincă, şi suman. Iar când gură a făcut Şi pământ, pâine-a cerut, De mâncat i-am dat pe loc: Baionete, gloanţe, foc!”… Vasluiul nr.2 (12 noiembrie) continua a-l avea autor de articole pe dl P. Gorgos, iar în legătură cu întrunirea de la 5 noiembrie dădea lista Comitetului electoral stabilită de alegătorii prezenţi la întrunire: Ştefan Desila, Căpitan Antonescu, C. Cordaş, C.I. Motaş, Grigore Zadici, Ioan Buşilă, Dimitrie Cota, Iordache Tiron, Lefter Răşcanu, Resmeriţă Chitic, N.Boghiţă, preotul Crăescu, C. Miclescu, Ştefan Papadopol, Neron Lupaşcu, Căpitan Gh. Văleanu, Iulius Iulich, Const. Bastachi şi P. Gorgos. Comitetul avea misiunea „a fixa candidaţii de deputaţi şi senatori şi susţine reuşita în alegeri a prepuşilor lor.” În pagina a patra, la „Informaţiuni” se putea afla că „gazeta noastră Vasluiul nu va apare decât
426

până la finea campaniei electorale.” Se publica şi lista candidaţilor vasluieni: Neron Lupaşcu şi Petru Stoicescu la Colegiul I de Senat; Ştefan Papadopol şi căpitan Gh. Văleanu Colegiul I de deputaţi; Pavel Gorgos la Colegiul II de deputaţi; Iulius Iulich – Colegiul III de deputaţi. Ulterior a fost publicată lista senatorilor aleşi: N. Lupaşcu şi P. Stoicescu la Vaslui; Andrei Vizanti şi general D. Racovitză la Iaşi, iar la deputaţi Mârzescu, Toni şi Climescu la Iaşi; C.Bastache la Vaslui. Destinat alegerilor parlamentare de la 1895 ziarul vasluian trăia forfota electorală a timpului. Iată ce conţinea o circulară adresată prefecţilor în perioadele electorale: „În faţa viitoarelor alegeri de cameră, opoziţia se pregăteşte a face demonstraţii violente şi chiar tulburări şi vărsări de sânge pentru a izbuti cu orice preţ. În asemenea împrejurări este de datorie a menţine liniştea cu orice preţ şi a face ca alegerile să se facă în toată liniştea şi fără nici cea mai mică tulburare în întreaga ţară. Guvernul însă urmând a lua dispoziţiile cuvenite din vreme pentru orice caz, vă invită a-mi da în cel mai scurt timp şi prin depeşe cifrate următoarele: 1.De ce concentrări de dorobanţi aveţi necesitate pentru timpul alegerilor; 2. Dacă comandanţii forţelor militare din judeţ sunt oameni siguri şi în stare a-şi face datoria la un caz eventual; 3. Dacă procurorii şi judecătorii de instanţă sunt siguri şi bărbaţi de încredere, care să-şi facă datoria.
427

Aştept de la dvs. aceste ştiinţe şi fără nici o întârziere.” 1875, martie 28 Min. L. Catargi După care începeau comunicările şi de la nivelul judeţelor: Dlui Dimitrie Donici, prefect de Vaslui „M-am înţeles cu ministru” Iepureanu în zadar se va încerca. Preşedintele Benisachi nu va fi nici destituit, nici permutat. Vă rog faceţi cunoscut. Îmbrăţişări 1876, martie 2 Mavrocordat Dlui prefect de Vaslui „Aflăm că în unele districte domnii casieri fac opoziţie guvernului, mai cu seamă cu ocazia alegerilor. Daţi-mi opinia dvoastră dacă casierul districtului acestuia vă va da concursul, pentru ca să iau înţelegere cu colegul meu de la finanţe.” Martie 31 L. Catargi Notă confidenţială dlui Lascăr Catargi, ministru de interne „Răspund notei dvoastră cifrate din 19(31) martie. Casierul acestui judeţ este om sigur şi gata a da concursul său. Nu face opoziţie. Dacă este de temut, apoi nu suntem siguri faţă de preşedintele tribunalului şi de membrul Talian, contra cărora strigă tot judeţul. Ei au legături de tovărăşie clandestină cu unii avocaţi de aici.
428

Referitor la cealaltă notă confidenţială urgentă a dlui Lascăr Catargi ministru de interne. Răspund notei dvoastră de ieri. Pe timpul alegerilor viitoare vom avea necesitate de concentrare a 180 de dorobanţi şi 50 de călăraşi călări. Comandantul batalionului de dorobanţi, capul forţelor militare, este om sigur şi cred că putem conta pe el. Procurorul şi judele de instrucţiune nu sunt sigur, nu putem avea încredere în ei. Trebuie schimbaţi numaidecât. Pregătiri de luptă se fac însă eu am ochiul necontenit asupra tuturor manoperelor. Poliţia este foarte bună” (Din ziarul „Românul”, 6 aprilie 1877, pag.304 şi 305). Apoi, „Dlui ministru de interne” de la Dl. V.Ursachi, prefect de Tecuci: „Ordonaţi prefectului de Vaslui ca fiind trebuincios acolo la Colegiul I de senatori dl Manolache Radovici, să-l facă a vota acolo vineri de dimineaţă, iar sâmbătă de dimineaţă să vie în Tecuci, pentru a vota şi aici, sau dacă nu avea trebuinţă de el acolo, să-l trimită aici vineri”. Prefect, Ursachi (Din Românul, 7 aprilie 1877, p.309) În focul alegerilor circulau şi astfel de depeşe: „Respectabile cucoane Dumitrache,
429

Am primit scrisoarea dvoastră cu data de 29 a.c. asupra căreia mă grăbesc a vă răspunde că Desilă nici trebuie să mai vie la Tansa, căci când odată am dat promisiune înaintea dvoastră, apoi pot fi sigur că fără cea mai mică mişcare din partea sa, va figura între membrii comitetului comunal din Tansa, de unde dv. îl veţi numi primar. Dacă nu aş putea face nici atâta treabă atunci nu înţeleg la ce aş mai fi subprefect; prin urmare, vă rog, asiguraţi-l că va avea un triumf splendid şi să nu mai vie la Tansa, căci necunoscând modul cum se procedează în asemenea cazuri cu răzeşii, ca cei din Tansa, mai rău va suci treaba. Orz şi ovăz nu trebuie să cumpăraţi, căci am eu şi vă voi trimite zilele acestea 5 kile orz şi îndată ce voi treiera ovăsul vă voi trimite şi 5 kg ovăz. În curând vă voi înainta şi lista de subscripţii cu puţinii bani ce am putut aduna. Al dvs. plecat servu,” 1876, sept. 30 Negoescu Şalaru (Din Românul 1877, p.321) Iată şi textul scrisorii pe care o depunea la Adunarea deputaţilor, publicată în Românul din 13 iulie 1876, un grup de deputaţi printre care Andrei Vizante, C.A. Rosetti, Neron Lupaşcu: „Având în vedere că Vasluiul, unul din cele mai vechi oraşe municipale din România, a fost odinioară cu tot locul din jur ocină a lui Ştefan cel Mare, de glorioasă memorie şi hărăzită de dânsul
430

târgoveţilor vasluieni pentru sacrificiile făcute de ei în apărarea religiei, naţionalităţii şi a neatârnării patriei”, Având în vedere că, în anul 1795, locuitorii timpului vechi au fost abuziv dezmoşteniţi de proprietatea lor de către principele fanariot Mihai Constantin Şuţu, pentru a milui pe un boier venit din Fanar, fapt în contra căruia târgoveţii, îndată ce au aflat de despoierea ce li s-a făcut, au protestat cu toată solemnitatea la Domnul timpului aceluia. Considerând că robia teritorială şi jugul monopolului feudal sub care zace oraşul Vaslui împiedică orice prosperitate comercială şi industrială, orice îmbunătăţire reală şi pozitivă, atât a târgului cât şi a târgoveţilor, neputând, din cauza aceasta, să facă nici un pas marcant pe calea progresului material şi moral de care beneficiază toate celelalte cetăţi surori din România; Având în vedere ideile de emancipare care caracterizează spiritul legalităţii şi al reformelor noastre contemporane; Subsemnaţii, reprezentanţi ai ţării, propunem a se rândui din sânul Camerei o comisie de cinci membri ca să elaboreze un proiect de lege pentru emanciparea vetrei şi a imaşului înconjurător al oraşului Vaslui, pe bazele următoare: a)Vatra târgului Vaslui şi locul din jurul său, până la suma de 300 fălci vor rămâne libere de orice Basmanu, monopol, servituţi şi alte dări împlinite de actualul proprietar;
431

b) Comuna şi locuitorii târgoveţi vor fi restituiţi în drepturile lor de proprietari deplini şi nesupăraţi de nimeni, pe casele şi locurile actualmente stăpânite şi care se vor mai reparaţi între ei la eliberarea târgului; c) Împroprietărirea se va face fără a deroga de la prescripţiunile art. 7 şi 8 din Constituţie; d) O dreaptă şi echitabilă despăgubire se va acorda proprietarilor pentru pământul emancipat; e) Această despăgubire se va plăti proporţional de comună şi de târgoveţii proprietari, potrivit locului ce stăpânesc sau vor primi în stăpânire; f) Plata se va face anticipat sau în rate plătitoare, conform legii din 31 martie 1868, modificată prin aceea din 1876, relativ la plata sumelor statului. Urmează semnăturile a 66 de deputaţi. * La 1892 Teritoriul României era împărţit în judeţe, judeţele în plăşi, plăşile în comune. În fiecare judeţ administrarea afacerilor statului era încredinţată unui prefect care avea un salariu de 1000 lei şi 500 lei diurnă lunar; conducerea plasei era încredinţată unui subprefect care avea un salariu de 300 lei şi 200 lei diurnă lunar; pe lângă fiecare subprefect funcţiona un ajutor al său cu un salariu de 150 lei şi 50 lei diurnă lunar. Registratorul şi arhivarul prefecturii aveau salarul de 150 lei pe lună fiecare, iar copistul şi registratorul – arhivar – copist doar 110 lei şi,
432

respectiv, 1oo lei lunar. Prin decizia nr.31.361 din 29 octombrie 1892 erau numiţi şi confirmaţi în posturile de registrator în cancelaria prefecturii, începând de la 1 noiembrie 1892, următoarele persoane:Anastasie Papadopol la Vaslui, Ştefan Rădulescu la Tutova, iar Alex Tutoveanu la Fălciu. În posturile de arhivar în cancelaria prefecturii erau numiţi şi confirmaţi în posturi prin decizia nr.31363/1892, de la 1 noiembrie 1892, Gheorghe Ulea la Vaslui, Ion Bănceanu la Tutova şi Toma Borş la Fălciu. Posturile de copist, conform deciziei nr.31.365/1892 erau ocupate la prefectura Vaslui de Al.D. Carpis, Steria Iordăchescu şi Ion Gh.Baluşescu; la Tutova – de Ion Mastcan, G. Dimitriu, G.Trandaf iar la prefectura Fălciu de Ştefan Paveliu, Nicolae Nicolau, Vasile I.Cojan (Monitorul oficial nr.176/10 noiembrie 1892). Conform comunicatului din Monitorul oficial nr.172 din 5 noiembrie 1892 în sesiunea ordinară de la 15 octombrie fuseseră alese birourile consiliilor judeţene pentru toate sesiunile anului, la Vaslui fiind constituite din:Dimitrie C.Vidraşcu, preşedinte, Ion Negrea şi Ştefan Desila, vicepreşedinţi; Dimitrie Lambrino şi Hristache Petrică, secretari. După legea publicată în Monitorul oficial nr.169 din 1 noiembrie 1892, votată de Adunarea deputaţilor la 8 mai şi de Senat la 19 mai, promulgată de Rege la 4 octombrie 1892, judeţul Vaslui avea
433

următoarele 5 plăşi: 1. Plasa Craina cu reşedinţa în comuna Codăeşti (cătunul Codăeşti-Târg) cu următoarele 11 comune: Ciorteşti, Codăeşti, Dobrovăţ, Fereşti, Micleşti, Mirceşti, Poiana Cârnului, Soleşti, Stroborăni, Tăcuta, Valea Rea; 2. Plasa Fundurile cu reşedinţa în comuna Negreşti (cătunul Negreşti-Târg) cu următoarele 12 comune:Borăşti, Buhăeşti, Dumeşti, Gârbeşti, Ipatele, Negreşti, Parpaniţa, Suhuleţu, Tansa, Todireşti, Tungujei, Ţibăneşti; 3. Plasa Mijlocu cu reşedinţa în comuna Bodeşti (cătunul Rădiu-Dămacu Şeni) cu următoarele 9 comune: Bereasa, Bodeşti, Dăneşti, Drăguşeni, Şcheia, Surăneşti, Teleajna, Valea Satului, Zăpodeni; 4. Plasa Racova cu reşedinţa în comuna Pungeşti (cătunul Pungeşti-Târg) compusă din următoarele 12 comune: Armăşoaia, Buda, Rafaila, Coşeşti, Cosmeşti, Curseşti, Doagele, Gârceni, Hârşova, Ivăneşti, Lipova, Oşăşti, Pungeşti; 5. Plasa Vaslui cu reşedinţa în comuna urbană Vaslui compusă din următoarele 13 comune: Bârzeşti, Brodocu, Chetreşti, Deleni, Laza, Lipovăţ, Mânjeşti, Munteni de jos, Munteni de Sus, Poeneşti, Rădiu, Tanacu, Vaslui. De precizat că la 1892 Regatul României număra 227 plăşi şi 32 judeţe: Argeş, Bacău, Botoşani, Brăila, Buzău, Constanţa, Covurlui, Dâmboviţa, Dolj, Dorohoi, Fălciu, Gorj, Ialomiţa, Iaşi, Ilfov, Mehedinţi, Muscel, Neamţ, Olt, Prahova, Putna, Râmnicu-Sărat,
434

Roman, Romanaţi, Suceava, Tecuci, Tulcea, Teleorman, Tutova, Vaslui, Vâlcea, Vlaşca. * Presa din perioada 1925-1927 vorbeşte că la Vaslui a existat un ziar „Vasluiul”, dar pe care nu l-am putut identifica. Se pare că la acest ziar a colaborat şi Ştefan Ciubotăraşu, coleg de presă cu Valer Mitru. Cert este că ziarul naţional-liberal Propaganda de la Buhăeşti, chiar în numărul inaugural din 2 februarie 1914, în articolul „Nu ştiu ce vor” dădea un răspuns confratelui său Vasluiul , operă a conservatorilor locali, care îi învinovăţea pe liberali că promovează socialismul, aducându-le şi alte clevetiri. „Din multele gazete care au apărut meteoric în perioada interbelică în oraşul sufocat de provincialism şi politicianism” cu nume ca „Democratul”, „Izbânda”, „Vocea Vasluiului”, „Gândul Nostru”, care mai de care mai „ademenitoare”, fără altă valoare decât aceea de a ne oferi, pe firul labirintic al culiselor de politică locală, spectacolul tragicomic al vieţii de odinioară, „cum ironic, dacă nu batjocoritor caracterizează presa acelor ani autorii unui articol din culegerea „Schiţă monografică a oraşului Vaslui, 1975”, trebuie să spunem, iar cititorii cred că s-au convins, presa de la Vaslui a fost şi rămâne focar de cultură în localitate şi împrejurimi. Dacă în perioada în care se redacta „Schiţa”…,
435

la care ne-am referit, nu lipsită de substanţă, se făceau aprecieri pozitive despre gazetele de perete, de stradă ori despre foile volante apărute periodic, cu atât mai mult socotim că o foaie cum este „Gândul Nostru” a făcut operă culturală nu numai în localitatea pentru care se edita – Băseşti. Vasluiul rămâne important pentru publicistica locală, dar şi prin personalităţile care au făcut cultură nu numai în localitatea unde s-au născut, au învăţat şi au făcut profesie . În România. Despre câteva din aceste personalităţi doar câte puţin: Elena Cuza (1825-1909) s-a născut la 17 iunie 1825 în Iaşi. Anii copilăriei şi ai adolescenţei şi i-a petrecut şi la ţară, în casa părintească din SoleştiVaslui. Aici, pe când avea 19 ani, s-a căsătorit cu Al. Ioan Cuza, originar tot de pe aceste meleaguri, integrat în mişcarea unionistă, pe care o ocroteşte de prigoana lui Mihail Sturdza până în anul 1849 când, întors de la Paris, ajunge pârcălab la Galaţi. Elena Cuza a luat parte activ la evenimentele din ianuarie 1859 care au culminat cu Unirea Principatelor sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. A încetat din viaţă la data de 2 aprilie 1909 şi este înmormântată la Soleşti. „A murit la Piatra Neamţ femeia ideal de bună şi modestă care a fost Măria Sa Doamna Elena, tovarăşa lui Vodă Cuza”. „…Pentru noi, cei ai pământului acestuia, ea n-a murit: icoana ideală s-a ridicat numai, prin cea
436

din urmă, dacă nu şi cea mai grea suferinţă, ceva mai sus şi un glas din timpurile mai bune a tăcut”, scria N. Iorga în „Oameni care au fost”, p.307. Theodor Rosetti (1837-1925), frate al Elenei Cuza, poet, om politic, literat, membru de onoare al Academiei Române, fondator, alături de Titu Maiorescu şi P.P. Carp, al „Junimei” de la Iaşi. Prefect de Vaslui în timpul domniei lui Cuza, ministru de mai multe ori, ajunge preşedinte al Consiliului de miniştri în 1888-1889. George Talaz (1890-1973) este unul şi acelaşi cu George Antonescu născut la Toporăşti, judeţul Vaslui, poet, pictor, publicist, activ colaborator la cenaclul profesorului M. Dragomirescu, la publicaţiile „Flacăra”, „Gândirea”, „Universul literar”,”Azi”, autor a mai multor volume de poezie meditativă: „Flori de lut”, „Râsul apei”, „Armonii în zori”, „Treptele împlinirii”, „Poezie”. Caracterizându-l, Radu Boureanu spunea despre George Talaz (Antonescu): „Ca poet este un sincer, ca pictor stă sub semnul seninătăţii făcând o pictură pe care aş numi-o carnetul plastic al unui poet care se mărturiseşte fără ocoluri” aşa cum e: firesc, clar, reconstruit.” A fost membru al Uniunii Scriitorilor. Emil Racoviţă (1868-1947), fiu al Vasluiului, este unul dintre iniţiatorii ocrotirii monumentelor naturii în România, printre semnatarii manifestului de la 1889 pentru declararea zilei de 1 Mai ca sărbătoare internaţională a muncii. A publicat
437

materiale privind organizarea învăţământului superior şi a cercetării ştiinţifice în România. La Cluj a înfiinţat, la universitate, primul institut de speologie din lume (1920) şi a predat primul curs de biologie generală din România. Emil Racoviţă este fondatorul biospeologiei, definită de el ca „ştiinţă a formelor de viaţă din mediul subteran”. A fost membru şi preşedinte al Academiei Române între anii 1927-1929, profesor la Universitatea din Cluj între 1920-1947. A fost membru al unor instituţii de ştiinţă străine, a participat la expediţia cu nava Belgica în Antartica (1897-1899). Constantin Motaş este născut la Vaslui în anul 1891. A urmat liceul la Vaslui şi Facultatea de ştiinţe naturale la Universitatea din Iaşi. A avut ca profesori pe Ion Borcea şi P. Bujor. Profesor, doctor docent, om de ştiinţă, a funcţionat în învăţământul superior la Iaşi şi Bucureşti – unde a condus şi muzeul „Grigore Antipa” Gheorghe Vrânceanu, născut la 1900, la Doagele, Vaslui. Studiile liceale le-a făcut la Liceul M. Kogălniceanu din Vaslui. Profesor universitar emerit, academician, matematician de notorietate mondială, ale cărui 3 volume masive cu „Lecţiile de geometrie diferenţială” au fost editate în Franţa între anii 1957 şi 1964, iar în anul 1969 i se traduce în franceză lucrarea „Interpretation gèométrique des processus proabilisteque coutânus” – În 1961 îi apare în R.F. Germania „Lecţii de geometrie diferenţială”.
438

Ion Grigore Popovici, născut în 1907 la Codăeşti, Vaslui. Sculptor. Elev al lui D. Paciurea. Laureat al concursului monumentului „Eliberarea”. Perioada lui de creaţie – înainte de 23 august 1944. Bob Bulgaru (1907-1938) născut la MălăeştiVutcani, judeţul Vaslui, singurul băiat din cei 14 copii ai unui ţăran sărac. În 1933 absolvă facultatea de litere şi filosofie, dar se consacră picturii, dovedindu-se cu talent robust. Participă la expoziţii şi este premiat. Este recunoscut mai ales prin gingăşia, căldura şi sinceritatea cu care redă în lucrările sale inocenţa copiilor. Uleiul şi hârtia de desen şi pânza îi sunt principalele unelte de lucru. Despre el, George Oprescu notează: „Nimeni la noi nu ne-a lăsat imagini mai gingaşe, mai pline de mister, mai cuprinzătoare şi cu dragoste observate, ca sfiosul tânăr” S-a stins în floarea vârstei, la 31 de ani… Constantin Cihodaru, născut în 1907 la Coşeşti-Ivăneşti. Elev şi profesor în perioada 19321939 la Vaslui, apoi profesor şi director la Liceul Naţional din Iaşi. Decan al Facultăţii de istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (19651972), şef de catedră în 1967. Profesor universitar doctor docent, membru al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, specialist în istorie veche, şi-a adus o contribuţie de seamă la formarea cadrelor tinere.
439

Any Braeschi, născută la Vaslui, artistă de seamă la Teatrul Naţional din Iaşi. Desdemona (Othelo), Amalia (Hoţii), Nataşa (Azilul de noapte), Sonia (Crimă şi pedeapsă), Margareta (Faust), Doamna Clara (Vlaicu Vodă) sunt doar câteva dintre rolurile pe care le-a interpretat. Valentin Silvestru născut la Vaslui în 1924. Prozator, dramaturg, eseist, teatrolog, ziarist neîntrecut. Literatura umoristică îi poate duce dorul. A fost o personalitate proeminentă, o prezenţă activă în literatură, ziaristică şi teatrul românesc, mereu între vasluienii săi la manifestările de marcă, cum erau festivalurile de umor „Constantin Tănase”. Constantin Ion Popovici, sculptor, pictor, desenator, şi-a făcut studiile liceale la Vaslui, iar pe cele de specialitate la Institutul de arte plastice „N. Grigorescu” Bucureşti. Aglae Pruteanu (1866-1941), fiica lui Constantin şi a Ecaterinei Theodorescu, s-a născut la 22 octombrie 1866 la Vaslui şi face conservatorul la Iaşi la clasa de „theorie şi solfegii”, având ca profesor şi îndrumător pe Mihai Galino. Învaţă de la Aristizza Romanescu, Agathe Bârsănescu, Grigore Manolescu şi deţine rolurile principale în multe din piesele vremii: Sonia (crimă şi pedeapsă), Anca (Despot Vodă), Ofelia (Hamlet), Julieta, Marguerite Gautier (Dama cu Camelii), care i-au deschis calea de idol al publicului -, Doamna Clara (Vlaicu Vodă) etc. până la peste 300 de roluri
440

din dramaturgia clasică românească şi universală. A muncit pe scenă până în amurg, la 28 martie 1941. George Topârceanu o aprecia în mod deosebit: „Iaşul trebuie să fie mândru de această artistă în stil mare care în „Hamlet” ne-a dat o Ofelie incomparabilă. I-am admirat cu deosebire glasul patetic, apoi graţia şi plasticitatea atitudinii pe care aş fi vrut să le văd eternizate pe pânză sau în marmură.” Sandu Teleajen era electrizat: „Una din cele mai mari tragediene ale ţării noastre”… „Nu voi uita niciodată glasul Prutencii. Un glas şi răscolitor ce te cucerea de la prima frază. Eram în admiraţie…”, „a fost cea mai mare actriţă a teatrului românesc”… conchide Ştefan Braborescu…

441

Aglae Pruteanu – Marguerite Gautier în Dama cu camelii.

Stan Goleştan s-a născut la 26 mai 1875 la Vaslui dar studiile şi le-a făcut la Bucureşti, devenind
442

unul din compozitorii şi criticii muzicali de seamă. Profesor de compoziţie la „Şcoala normală de muzică” din Paris, critic muzical la ziarul „Le Figaro”, secretar general al „Confederaţiei internaţionale a criticii dramatice şi muzicale” în Franţa, desfăşoară o activitate de marcă şi în România unde publică articole şi lucrări de prelucrare a folclorului românesc: „Muzica şi poezia”, „România muzicală”, „Muzica” ş.a. Despre creaţia lui Stan Goleştan, George Enescu sublinia: „E mai savant decât toată muzica aşa zisă savantă şi asta într-un fel cu totul inconştient, e mai melodic decât orice melodie, dar asta fără să vrea, e duios, ironic, vesel, grav…” Spiridon Popescu (1864-1915) născut la Rogojeni din fostul judeţ Covurlui, fost profesor suplinitor la gimnaziul din Bârlad în 1894, devine director al gimnaziului din Vaslui în 1897 – unde împreună cu Ion Adam, venit de la Curseşti, „organiza cicluri de conferinţe pentru culturalizarea ţăranilor…” A fost şi un literat. „Rătăcirea de la Stoborăni” din 1909, roman de mică întindere dar de un realism profund care descrie cauzele răscoalei ţăranilor de la 1907, este, după cum aprecia George Călinescu „o anticipare a romanului „Răscoala” de Liviu Rebreanu, care alături de altă operă a sa „Moş Gheorghe la Expoziţie” – o antologie din psihologia ţăranului român, sunt, împreună, rezultatul „cunoaşterii realităţilor vieţii rurale din satele
443

limitrofe oraşului Vaslui” – unde autorul şi-a petrecut ani de viaţă şi şi-a desfăşurat activitatea alături de alţi intelectuali şi prieteni. A fost unul din intelectualii care au animat viaţa culturală a Vasluiului la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.” Ştefan Ciubotăraşu a văzut lumina zilei la 21 martie 1910, în comuna Lipovăţ, din ţărani săraci. După ce a vrut să devină cizmar la Bucureşti, a revenit la Vaslui în 1924 şi s-a apucat să facă liceul la „M. Kogălniceanu”. L-a terminat către 1933, dar a făcut şi ceva ziaristică la „Năzuinţa”, revista şcolii, la publicaţia locală Vasluiul, dar a creat, împreună cu Valer Mitru, şi o revistă minusculă „Uzina cu umor” pe care o difuzau cu prilejul iarmaroacelor anuale. La Iaşi a urmat conservatorul, unde „naşi de meserie” i-au fost Mihai Codreanu şi Ionel Teodoreanu. Cincisprezece ani a slujit la Teatrul Naţional din Iaşi, unde a interpretat aproape 200 de roluri alături de alţi scânteietori: Aglae Pruteanu, Miluţă Gheorghiu, Anny Braeschi, Jules Cazaban, Margareta Baciu. La Bucureşti îl vom întâlni nu numai pe scenă, dar şi în cinematografie. Ştefan Ciubotăraşu „a purtat pe frunte semnul celor aleşi”, scria presa. Elic Baican născut la Crasna, judeţul Vaslui, se pare în anul 1845, face şcoala primară şi seminarul la Huşi, este coleg cu Vasile Conta, A. Lambrior, G.
444

Panu, Gr. Creţu şi Calistrat Hogaş la fosta Academie Mihăileană din Iaşi. I-a cunoscut pe Ion Creangă, Mihai Eminescu şi Titu Maiorescu – el fiind un timp institutor la o şcoală din Iaşi. Este cunoscut şi ca un culegător de folclor, lucrarea sa „Literatura populară sau palavre şi anecdote” are ca prefaţă comentariile lui Mihai Eminescu. Theodor Vârnav (1801-1860), născut la Floreşti, judeţul Vaslui. Mama, Mărioara, era o fiică de boier (Dumitrache Chiruş din Soroca), iar tatăl Costachi, era fiul jitnicerului Sandu Vârnav. Primele litere le-a învăţat la Floreşti de la preotul satului, apoi de la dascălul Iftimie din Hreaţca. După ce a făcut slujbă ca funcţionar la judecătoria din Hotin, devine agricultor la Pociumbeni… „Istoria vieţii mele” se numeşte lucrarea autobiografică socotită a fi „prima carte de amintiri din literatura română”, scrisă „pe la 1845” de Theodor Vârnav. Manuscrisul autobiografic a ajuns la Artur Gorovei care, în 1893, l-a publicat. Lucrarea prezintă interes prin datele autobiografice, iar ca material documentar schiţează mediul social al vremii – cu micii boieri din Moldova şi Basarabia, viaţa negustorilor bucureşteni, a ţiganilor de pe moşii -, lumea sfârşitului perioadei feudalismului la români, când se mai arunca cu punga de bani, chiar de însuşi
445

autorul rândurilor, ispitit şi de lumea femeilor… Realizată într-o limbă uşor arhaică, fără pretenţii literare, lucrarea este caracterizată de specialişti ca distingându-se „printr-o sfătoşenie… moldovenească.” Plecând de la „Istoria vieţii mele” apărută în volum în 1908, Şerban Cioculescu realizează în 1975 „Viaţa şi opera lui Theodor Vârnav”, Bucureşti, Editura Academiei – un discurs rostit la 3 februarie în şedinţa solemnă a Academiei. Arătând că manuscrisul publicat de Artur Gorovei în „Gazeta săteanului” în 1893 a beneficiat „în intervalul de 51 de ani de patru ediţii. Şerban Cioculescu susţine că Toedor Vârnav ar fi avut moşie şi în judeţul Bălţi „la aproape 3867 de hectare”, dar socotea că în calitate de memorialist şi poet, „avea mai largă decât moşia, vorba aceea, inima, mare cât o ţară… cât ţările româneşti la un loc”. Vasiliu George, născut la 1867 la Huşi, trece bacalaureatul la Iaşi în 1885 – unde termină şi facultatea de drept. În anul 1893 intră în ziaristică şi lucrează la Evenimentul, apoi la Jurnalul. Se mută la Bucureşti şi face gazetărie la Epoca, Ţara, Patriotul, Steagul, Conservatorul. Debutul îl are în Liberalul la 1886. Scrie poezie şi publică în Convorbiri literare, Contemporanul, Evenimentul literar. Versurile sale sunt apreciate ca lipsite de originalitate şi influenţate de Eminescu, Coşbuc (De
446

ce plângi, Vremea trece, La denie). Gheorghe Sion (1822-1892) născut la Hârşova – Vaslui, fiul paharnicului Ioniţă Sion şi al Eufrosinei Schina, fiică de eterist, învaţă ruseşte, greceşte, dar rămâne un autodidact. În 1842 este copist la Iaşi, la Departamentul Dreptăţii, apoi funcţionar la Departamentul din Lăuntru. Audiază cursurile Academiei Mihăilene, ia lecţii de la Gheorghe Asachi, este socotit ca participant la mişcarea de la 1848, participă la adunarea de pe Câmpia Libertăţii şi ajunge şi în Bucovina. În 1855 intră la Arhivele statului din Iaşi, iar în 1856 se număra printre membrii Divanului de întărituri. Are preocupări literare şi de ziaristică, fiind şi un cunoscut traducător. Este prezent în ziarul Românul al lui C.A. Rosetti, dar este şi întemeietorul Revistei Carpaţilor de la 1860. În afară de proză şi versuri a scris şi teatru. Lui îi aparţin versurile: „Of, vorbiţi, scrieţi româneşte Pentru Dumnezeu!” * Vasluiul are fii numeroşi şi lista lor nu ar fi niciodată completă. Unul dintre aceştia rămâne Ştefan cel Mare. În vremea lui acest oraş s-a dezvoltat în mod nebănuit – devenind reşedinţă domnească. „El este acela care a înălţat aici în a doua jumătate a secolului al XV-lea o a doua curte domnească, la fel de luxoasă ca şi celelalte din
447

vremea sa de la Suceava, Iaşi, Hârlău, Cotnari, Bacău şi Huşi, iar în 1490 o splendidă biserică pictată, edificii care prin minunata lor arhitectură şi elemente de artă decorativă au impresionat puternic pe mulţi călători străini „(din A. Andronic). * Ziarul înseamnă o zi din viaţă, apoi intră în uitare, vroia să spună Cristian Tudor Popescu – redactorul şef al ziarului Adevărul – invitatul lui Ion Cristoiu, aseară (13 martie 2005) într-o emisiune culturală la „Realitatea T.V.”, susţinătorul ideii manifestându-şi regretul că în loc să rămână profesionist în literatură a nimerit în gazetărie, iar amfitrionul, se pare, se lăsa convins. Nimic mai fals decât o asemenea concluzie. Ziarul e viaţă lungă, e înmagazinator de istorie, de multă istorie. Că este aşa, stau dovadă cărţile de felul celei de faţă, spusele mele despre Teodor Vârnă, spătarul Nicolae Milescu şi nu numai, oamenii şi faptele din arhivele niciodată complete şi îndestulate. Ziarul e o lungă istorie a locurilor şi a oamenilor. Să o cunoaştem, să o cultivăm că este parte a comorilor noastre pe care nu numai răpitorii, dar şi nepăsarea, indiferenţa ori superficialitatea o pot afecta. * Despre localităţile şi locuitorii din ţinutul Vasluiului sunt informaţii dinaintea înfiinţării Curţii domneşti a lui Ştefan cel Mare la Vaslui. Dacă presa vremii nu le-a arătat îndeajuns, sunt documente care
448

merită cunoscute. Din lucrarea „Evoluţia aşezării şi a populaţiei rurale în Moldova secolelor XVII-XVIII „de D. Ciurea am extras pentru cititorii interesaţi doar câteva informaţii care ar putea servi ca începuturi de cercetare pentru realizarea unor monografii locale. Referindu-se la aşezările respective, „între satele menţionate la 1575, situate pe malurile Prutului, sunt amintite Grozeşti (1646), Pogăneşti şi Stănileşti”, dar şi Zberoaia… În 1699 se ştia că în Moldova „există oraşe sau târguri fără ziduri şi întărituri”, că în 1762 „Bârladul avea aspectul de sat şi numai localnicii îl considerau oraş” – Vasluiul era „un sat mai curând, mare şi extins, cu case dispersate ici şi acolo şi mizerabile.” Huşi era la 1791 considerat un „Jol village”. „Proprietăţile şi populaţia satelor” erau marcate de „garduri”, „stâlpi”, „stejari şi ulmi însemnaţi” care marcau hotarul dintre ele. „Pe hotarul satului Bălăneşti, la Tutova, s-au făcut Lieştii”. „Siliştea- Mărişeni, pe Bârlad, era pustie, fără oameni din zilele lui Petru Voievod”, se menţiona din 1617, pomenit în lucrarea citată. Satele şi pământul erau proprietatea boierească ori mânăstirească, mai ales în Moldova. În prima jumătate a secolului al XV-lea se remarcă însă şi o frecventă obţinere de privilegii a unora de la aceşti proprietari. Privilegiul domnesc deschidea pentru cei deveniţi stăpâni de sate calea dregătoriei, dar, uneori, „ploua şi cu confiscarea în caz de infidelitate”. Este
449

citat ca exemplu actul din 2 august 1414 prin care „Alexandru cel Bun acordă lui Toader Pitic trei sate, unul la Cobâle, unde avea casa, altul la Gura Jeravăţului, la Bârlad, unde au fost cneji Lie şi Ţigăneşti şi al treilea la Bârlad, unde avea o altă casă unde erau Tamaş şi Ivan cneji”. „În 1456, cum se arată într-un document din acel an, de la Vaslui, se făcea menţiunea a 52 „pani, de la mare până la mic.” Uneori domnii cumpărau ei înşişi sate de la unii proprietari. „Ştefan cel Mare a cumpărat sate de la stăpânii particulari pentru a le ataşa la târguri sau a le acorda mânăstirilor (Putna). În 1503 cumpără mânăstirea de pe Dobrovăţ cu sate, pentru noua şi ultima sa ctitorie.” „Alexandru Lăpuşneanu vindea lui Toader Bolea, stolnic, pentru slujire, satul Blăneşti, pe Bârlad, cu vii, moară, curte, foste ale lui Maxim Hrăboc, postelnic, fără succesori, pentru 1200 zloţi tătărăşti.” În secolul al XVII-lea lumea satelor cunoaşte decăderea vechilor obştii răzăşeşti şi satele se acoperă de parveniţi, chiar şi la dregătorii. Din cauza sarcinilor fiscale şi feudale oamenii satelor iau drumul pribegiei, răzeşii devenind „oameni care umblă şi nicăieri nu se aşează.” (1661). Între acaparatorii satelor este dat şi cazul lui Isac Balica, fost hatman (1606-1611) care şi-a construit un „ocol de sate în ţinuturile Dorohoiului şi Hârlău, ulterior confiscate de domnie şi restituite vechilor stăpâni. „Andoca Zlătarul (zaraf) cumpără în 1644 satul Drăguşeni, din ţinutul Vaslui, şi mai primea de la
450

Vasile Lupu, tot în 1644, două sate din ocolul târgului Ţuţora, „pentru slujire”. În 1743, răzeşii cei nevânduţi, din Chiujdeşti şi Mogoşeşti, în fundul Vâlnii, ţinutul Vaslui, au avut „multă giudecată cu neamul Handocăi, clucer”, care „a cumpărat porţii de moşie de la răzeşi”. …”În 1677, septembrie 5, satul Sălceni, pe Bârzota, ţinutul Bârladului, era vândut lui Sturza, paharnic mare, pentru 150 lei bătuţi, de Dumbravă şi Borlea, pentru „multe nevoi şi dări”, cu menţiunea: au întrebat seminţiile”. În 1696 „Săliştea Sălceani” ajungea a lui Ursu, sluger, pentru 50 de lei, datoria lui Ion Isar, vistiernicul, dar a mai fost vândură”… „Răzeşii din satul Tupilaţi, pe valea Elanului, din ţinutul Fălciu, făceau danie satul lor „giupânului Ştefan Catargiu, comisul, ca să „le aibă de grijă”, dar să poată pleca şi să nu fie consideraţi vecini, nici ei, nici urmaşii lor” (1 iunie 1672). Soarta ţăranilor ajunşi vecini era mereu sub semnul grijilor. Ei erau „incluşi în actele de vânzare pentru sate, de zestre sau de împărţire a averii, în liste nominale sau vânduţi separat, zălogiţi cu satele”, schimbaţi şi „pentru ţiganii robi”. O categorie de vecini („susedi”), „bătrâni şi tineri” erau menţionaţi într-un document din 1603, „de la Irimia Movilă, pentru satul Boţeşti, din ţinutul Vaslui, al lui Teodor stolnicul”. O soluţie practicată era şi împărţirea membrilor familiei vecinului fugit, între noul şi vechiul stăpân. Se proceda şi altfel. Este citat cazul „locuitorilor fugiţi din satul Piscani, din ţinutul Tutova, care erau
451

rechemaţi, în 1681, prin carte domnească, de Gheorghe Duca, oferindu-li-se condiţia de „sloboziani”, pentru un an şi apoi tocmire cu „rupta”, pentru a reveni să-şi caute „de pământ şi de agoniseală”. Adesea satele rămâneau pustii şi din cauza năvălitorilor. „În 1688 Antonio Giorgini şi în 1689 Antonio Rensi se refereau la localităţi distruse şi abandonate din Moldova de invaziile tătarilor, cazacilor şi polonilor: Cotnari în 1684, Baia în 1688, Vaslui, Tecuci, Târgu-Frumos, Săbăoani în 1675”… Se recurgea la repopularea aşezărilor abandonate, la regruparea celor rămaşi şi găsiţi. Vecinii rămaşi la Şipote au fost duşi, „împreună cu cei de la Toporăuţi şi Munteni”, la Dobârceni, în ţinutul Vaslui, în 1693. Uneori foştii vecini îşi voiau libertatea şi pământul. Aşa au făcut vecinii din satele Albeşti, Bălăbăneşti şi Ionăşeşti, care s-au revoltat la 1740 contra stăpânilor şi au împărţit moşia, chiar dacă ţăranii arau daţi de grumaz” să lucreze „boerescul” sau „mânăstirescul” (12 zile, cum se menţiona la 1757). Acapararea averilor răzăşeşti şi a vecinilor continua. Aşa a fost cazul cu „Stolnicul Iordachi Iamandi care a acaparat moşia Onţeşti, la Bârlad, şi în 1777 punea oamenii lui să maltrateze pe mazilii răzeşi.” Se manifesta şi un alt curs al vieţii. În 1794, M.C. Şuţu cerea ispravnicilor să-i îndemne pe
452

locuitorii ţinutului „să are şi semene cât mai mult”, mai ales în ţinuturile „ce au mai multă câmpie”: Tecuci, Covurlui, Fălciu, Tutova, Iaşi, „să nu se ia oamenii de la muncile agricole” pentru judecăţi, să se „reducă la minimum abuzurile”. Plângerile la domnie erau frecvente: de la Bohotin în 1806, de la Bahnari-Vaslui în 1812. Populaţia localităţilor nu era deloc numeroasă. La 1774, Rădăuţi avea 180 de locuitori, Siretul 84, Vasluiul 104, iar la anul 1803 Dorohoiul avea 11o locuitori, Vasluiul 211, Tecuci 98, Bârlad 476, Fălciu 60, Huşi 211, Iaşi 487. Alături de înlesnirile care veneau ici şi colo, de la domnie, exercita şi străinătatea impulsurile sale. În 1808 Lamarc scria din Bucureşti lui Champagny că ţăranilor din Ţara Românească şi Moldova, din cauza obligaţiilor la care erau impuşi (1/3 din recoltă li se lua) lor le vor rămâne doar „ochii care să plângă”. *

Viaţa
Viaţa, revistă populară, realizată în 1916 la Biserica catolică din Răducăneni, judeţul Fălciu, iar în anul 1927 la Hălăuceşti, judeţul Roman. Revista, ca şi almanahul şi calendarul de perete se imprima la tipografia „Serafica” a seminarului, „cu aprobarea Superiorilor Regulari şi a Ordinariatului…” Tipografia îşi avea „un local mai încăpător, unde s-a instalat în luna octombrie 1926”… *
453

Vlăstarul, revista Liceului „M. Kogălniceanu” Vaslui, patronată de cel care i-a împrumutat numele, este o continuare a revistei „Năzuinţa” din martie 1928 şi îşi face prezenţa lunar în anul 1932 ca „organ de propagandă al Societăţii culturale „M. Kogălniceanu”. Iniţiativa apariţiei publicaţiei aparţine dorinţei profesorilor şi elevilor, a intelectualilor şi publiciştilor vasluieni „animaţi de a scoate o tribună locală, din nevoi pedagogice, culturale şi artistice”, cum zice profesorul V.I. Cataramă, fost elev al liceului „M. Kogălniceanu”, dar şi secretar de redacţie la revistă în decembrie 1946. Deoarece documentarea „pe obiect” noi nu o începem decât din octombrie-decembrie 1935, cu numerele 1-3 ale revistei aflate în fondul arhivistic, folosim argumentele aceluiaşi V.I. Cataramă care, în ziarul „Vremea nouă” din Vaslui, nr.211 din 24 octombrie 1968, afirmă că „întâile numere apar în format de gazetă şi se remarcă prin proza scriitorului Th. Râşcanu, poeme de Valer Mitru şi recenzii de N. Leuştean”. Th. Râşcanu era nepotul direct al „răzvrătitorului” Todiriţă Râşcanu, amic bun cu N.
454

Bălcescu şi fondatorul Asociaţiei Patriotice de la 1848 (din Vaslui), din romanul Ileana Lupului (atunci cu titlu provizoriu de Casa cu stafii). Era realizată la tipografia lui Braunstein. În al doilea an, ni se spune, acest jurnal literar îşi schimbă formatul şi îşi măreşte numărul de pagini şi de colaboratori din rândul elevilor. „Paginile publicaţiei respiră mai multă tinereţe şi mai multă încredere în forţele vulcanice ale colaboratorilor. Articole de îndrumare instructiv-educativă şi extraşcolară aparţin cadrelor didactice, profesori şi diriginţi cu experienţă.” În al doilea şi al treilea an, acest jurnal literar avea formatul de buletin oficial la care colaborau profesori şi elevi: Vasile I. Cataramă, Th. Hodoroabă, I. Testiban, G. Stănescu, Valer Mitru, Petru Brânzei (viitorul profesor universitar de la Iaşi), Costin Murgescu (marele economist de mai târziu), G. Cihodaru ş.a. În numerele 5 şi 6 G. Stănescu, preşedintele de onoare al Societăţii „M. Kogălniceanu”, în articolul „Pentru unificarea sufletească” pleda pentru crearea unei unităţi de suflet şi gândire a elevilor de pretutindeni şi în mod critic releva deficienţele statutului în ce priveşte sprijinirea materială şi morală a şcolilor şi a culturii, în general. În seria a treia, Vlăstarul pare mai organizat, de apreciere bucurându-se articolul lui Corneliu G. Eufrosin: despre Ivan Petrovici Pavlov şi Behaviorismul. V. I. Cataramă evidenţiază
455

activitatea unui mare îndrăgostit de literatură de la Vlăstarul – pe Victor Popovici care, sub anagrama P. Rottciv sau sub semnătura fratelui său Alexandru Popovici, dădea pagini de impresii şi amintiri: „Acum e toamnă…”; „Amintiri” sau „Moşul Gheorghe”. În anii următori Vlăstarul are format de broşură, de regulă cu 32 de pagini, apare trimestrial, fără a indica existenţa unui colectiv de redacţie, revistă în care scriu şi publică elevii: compoziţii literare, poezii, nuvele, schiţe, articole de critică, traduceri descrieri de la serbările şi şezătorile şcolare, din excursii, recenzii asupra cărţilor apărute. Semnau elevii: Răşcanu Constantin, Mosor Victor, D. Brânzeiu, Isac Iosephsohn, I. Bejenariu, Vasile Cristescu, Ricu Brânzei, Mircea Constantinescu, Traian Gruia dar şi profesorii: Pantelimon A. Spirescu, Emanoil Gaiu, Gh. Stănescu, Corneliu G, Eufrosin, George V. Botez. De interes erau recenziile ca şi cronica literară susţinute de Valer Mitru: „Un scriitor fecund: Damian Stănoiu”; „O carte rară: Golia, de Ionel Teodoreanu”. Uneori apăreau pagini distractive, puncte literare… din carnetul unui lector de toate zilele, articole la…comemorări, aniversări, festivităţi, note de drum, cronici muzicale, cronici de la unele expoziţii de arte plastice etc. După 1940, paginile revistei se îmbogăţesc cu miniaturi, imagini, desene, portrete ale unor
456

personalităţi culturale: M. Kogălniceanu, Titu Maiorescu. Abundă poezia semnată de elevi, dar şi de unii poeţi de la Iaşi: A.G. Delafântânele şi D. Florea Rarişte. Se remarcă elevul G. Nestor, redactor pe manşeta revistei din 1942, mai târziu poet şi publicist cu notorietate. În ceea ce se publica, dar mai ales în poezie, se simte influenţa lui George Tutoveanu de la Bârlad, iar mai de departe a lui Serghei Esenin, fiind prezent şi G. Lesnea cu un poem adresat mamei. Poşta redacţiei pare a fi realizată din fugă. Vlăstarul se dovedea a fi nu numai o tribună a patosului şi optimismului cât mai ales o arhivă în care să se „colecteze sclipirile, străfulgerările sufletului nostru”, tocmai ceea ce îşi propusese întrun editorial al său. Ultimul număr al Vlăstarului pare a fi cel realizat la tipografia „Minerva” (Iulius Marcovici, Vaslui), la 1 decembrie 1946, secretar de redacţie V.I. Cataramă. „Ultima serie (a IV-a) iese într-un singur număr de sub teascuri, la data de 1 decembrie, 1946, de sub secretariatul de redacţie al semnatarului articolului de faţă. Revista îşi propunea să devină un plămân al Societăţii „M. Kogălniceanu” în munca de răspândire a culturii şi literaturii în rândurile elevilor şi cetăţenilor din oraşul şi judeţul Vaslui. Dacă n-a izbutit să se realizeze, aceasta rămâne o sarcină principală pentru liceele din oraş: să dea la iveală, ca pe o comoară dragă, o nouă serie a „Vlăstarului”,
457

încheia, totuşi, optimist, prof. V.I. Cataramă. * Revista Vlăstarul şi-a găsit loc şi în „Anuarul comemorativ al Liceului Mihail Kogălniceanu” din Vaslui pe anii şcolari 1890-1935, întocmit de Gh. Stănescu, director, realizat în 1935 la Tipografia librăria şi legătoria de cărţi Al. Onceanu, Vaslui. Un duel epigramatic luat din Anuar oferă parte a oglinzii „Vlăstarului” care suferea de „nepăsarea multor părinţi” Răspuns lui G.M. Deşi te crezi epigramist, Ai fi mai bine ca artist. Căci epigramele-ţi n-au sare În consecinţă, n-au valoare. Corin Lui P.: Colege, tu ai o manie: Vorbeşti ca la Academie. Dacă talentul ţi-e anemic, Ai nasul mult mai academic M.Th. Un răspuns întârziat Amice dragă ai crezut Că-n poezie faci „debut”… Cu epigrame ţi-ai făcut Căderea sigură-n „rebut”
458

R.B Unui coleg ce spune multe… Dragă astăzi meseria Cea mai bună-i frizeria… De aceea nu greşeşti Când mereu „te bărbereşti”. M. Teodor Unui plagiator Citit-am tot ce tu ai scris Ca stil nimic nu am de zis; Un lucru însă-am constatat: Că tot ce-ai scris ai plagiat. Pintilie Petru
*

Vlăstarul
Vlăstarul, serie nouă, reapare cu numărul unu, anul IX/1972, cu un ecou pozitiv care bucură redacţia dar o şi angajează „la o sporită exigenţă” cum spune „către cititori” „Poşta redacţiei” la sfârşitul celor aproape 80 de pagini ale nr.2-3/1973. Format:16/23 cm. Redactor şef Tatiana Butuc; secretar de redacţie – Simona Tinichigiu; profesor coordonator: Ion Moraru. Vlăstarul întinerit se dovedeşte a avea o tematică elaborată, o ţinută grafică modernă: „Figuri vasluiene”, „Amintiri despre celălalt…Vlăstarul”, Anuarele liceului M. Kogălniceanu – idei, teatru, cărţi şi reviste, informaţii, poşta redacţiei, cercuri ştiinţifice pe materii, probleme şi soluţii la ele, interviuri,

459

scrisori primite, cuvinte încrucişate, dezlegări de jocuri de societate, mozaic ştiinţific şi cultural. Referindu-se la vârsta Vlăstarului, colegii săi de la Axa-Negreşti scriau în nr. 2(4) 1972 (anul II): „apărând continuu, Vlăstarul ar fi putut fi astăzi un copac de 44 de ani, aşa, însă este doar un copăcel de vreo 8 ani”. Am vrea să credem că Vlăstarul de astăzi ni-l aduce în viaţă, reîmprospătat, şi pe vechiul Vlăstarul, nu doar ca o amintire istoriografică.
*

Tudor Opriş în volumul „Reviste literare ale elevilor (1834-1974) - istoria presei şcolare româneştiʺ - Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1977, are cuvinte de apreciere la adresa revistei vasluiene: „Remarcabilă revista Vlăstarul a liceului „M. Kogălniceanuʺ din Vaslui (1932-1944), unde se afirmă actorul Ştefan Ciubotăraşu, profesorul V.I. Cataramă, doctorul Petre Brânzei şi poetul G. Nestorʺ (p.98).

460

*

La Vlăstarul au colaborat: Valer Mitru, C. Cihoreanu, Petru Brânzei, V.I. Cataramă. Aici a debutat Sanda Ghinea-Prisecaru, spun autorii studiului „Din tradiţii şi prezenţe culturale. Profile spirituale vasluiene.” – volumul „Schiţă monografică a oraşului Vaslui”, pag.109-110, 1975.
*

Vocea Racovei
Vocea Racovei din Vaslui; „Românul” din 1-2 martie 1882, anunţa că „ieri era fixată ziua pentru a se întruni la dl. dr. Munteanu mai mulţi cetăţeni spre a se înţelege asupra mijloacelor cu care s-ar putea veni în ajutorul incendiaţilor din judeţul Fălciu. Până acum nu cunoaştem hotărârea luată la Vaslui. Despre „incendiul de la Fălciu”, „Românul” din 5 martie 1882 scria: „Presa din Capitală, mişcată de nenorocirea întâmplată la Fălciu, unde un însemnat număr de
461

familii au rămas fără case şi fără adăpost din cauza incendiului care i-a bântuit, voind a veni în ajutorul acestor victime şi-a compus comitetul său în modul următor: preşedinte onorific: dl. C.A. Rosetti. Era detaliată structura nominală a comitetului şi acţiunile hotărâte a fi întreprinse pentru ajutorarea sinistraţilor. La 8 septembrie 1882 „Românul” înscria la „Ştirile zilei” că „Vocea Racovei” publică statutul societăţii de comerţ şi industrie „Albina” ce s-a înfiinţat de curând în oraşul Vaslui. După informaţiile date, capitalul acestei societăţi este până acum de 16 lei.”
*

„După un sfert de veac” se intitulează un cursiv publicat în „Gazeta Fălciului” nr.17 din 23 aprilie 1906, cu următorul conţinut şi semnături: „În anul 1882, pe când trăiam la Vaslui, mi s-a adresat următoarea scrisoare, care nu ştiu prin ce împrejurare, ea nu a fost nici citită, nici măcar desfăcută din plic. Azi, din întâmplare, umblând prin actele de familie, dau de ea, o desfac şi găsesc că „d. N. Piperescu, în acel an, mă ruga, să public în „Vocea Racovei”, Oda compusă de d.sa în memoria căpitanului D. Buşilă, mort în luptele de la Plevna. Deşi cam târziu – după un sfert de veac – totuşi, mă simt obligat a satisface cererea dlui Piperescu, azi, când, din fericire, am putut lua cunoştinţă de ea.” Dr. I. Munteanu
462

*

Stimate Domnule Doctor, Căzându-mi în mână ziarul ce redactaţi sub frumosul titlu „Vocea Racovei”, mă bucur că aţi luat lăudabila sarcină, de a face ca Vasluiul să-şi aibă, pentru prima oară, un ziar care să serve şi să sprijine interesele sale. Cunoscând îndeaproape pe căpitanul Dimitrie Buşilă din al 14-lea regiment de Dorobanţi, un fiu al Racovei ce şi-a vărsat sângele pentru scumpa cauză a independenţei ţării noastre, în memoria acestui erou, am compus oda ce vă alăturez, cu rugămintea de a se da publicităţii.”
*

Urma textul Odei căpitanului Dimitrie Buşilă – in memoriam – cu iscălitura autorului N.V.Piperescu, Câineni de Vâlcea, 1882, iunie 18, la care adaug satisfacţia personală de a fi aflat cine a fost cel care a editat – nu din 1882, ci mult mai devreme – Vocea Racovei – un ziar care devansează punctul de început al presei vasluiene prin ziarul „Vasluiul” – socotit de unii cercetători primul organ de presă apărut la Vaslui.
*

Vocea Racovei oferea ziarului Românul din 2 septembrie 1876 ocazia să preia şi să republice scrisoarea deputatului de Vaslui A. Vizanti, care purta data de 27 august, trimisă procurorului de Vaslui prin care era denunţată fapta culpabilă a fostului prefect Dimitrie Donici, care a făcut ca judeţul Vaslui să rămână „fără drumuri, biserici şi
463

şcoli.” Tot în Românul, la 5 septembrie 1876, unui corespondent din Vaslui – L. Carabăţ, i se făcea loc cu o scrisoare preluată din „Curierul”, foaia intereselor generale, referitoare la percheziţia făcută la domiciliul lui Dimitrie Donici, prefectul dlui Catargi, de către procurorul Georgescu, dl Cotta, jude de instrucţie şi deputatul A. Vizanti, acompaniaţi de grefier şi poliţaiul local.
*

Vocea Vasluiului
Vocea Vasluiului, ca ziar, era evidenţiat de ziarul Democratul din 9 decembrie 1918, care scria: „Dl director – proprietar al Vocea Vasluiului, prin vocea sa, o voce macabră şi răguşită, din numărul trecut, face chipurile, în mod ironic, o dare de seamă pătimaşă şi schiloadă asupra marii întruniri a partidului nostru de la 25 noiembrie a.c. (pentru alegerea lui Vasile V. Sassu ca şef al Partidului Naţional-Liberal din judeţul Vaslui, în locul rămas vacant prin încetarea din viaţă a fostului şef Neron Lupaşcu n.n), afirmând că la acea întrunire n-ar fi luat parte cea mai mare parte din membrii clubului şi că sala s-ar fi completat cu băieţi de şcoală primară şi din liceu”… *

464

Voinţa Vasluiului, organ al Partidului Naţional, şeful partidului Gh. Mironescu; director politic Bosnief Paraschivescu; apare la Vaslui în 1922 – la 19 iulie 1925 avea înscris deasupra frontispiciului anul III de la înfiinţare; purta acum numărul 1, cu redacţia şi administraţia în strada Peneş Curcanul nr.4; se tipărea la Tipografiile române unite, Calea Racovei nr.42, Bucureşti. În „Cuvânt înainte” se sublinia că „de la apariţia ultimului număr din Voinţa Vasluiului şi până azi s-a petrecut un eveniment de o importanţă covârşitoare pentru ţară: contopirea Partidului Naţional cu Partidul Naţional al Poporului, adică partidul marelui român Iuliu Maniu, cu partidul marelui învăţat şi patriot Nicole Iorga”, unire care „a zdruncinat până la temelie barca guvernamentală”,
465

guvernarea liberală având zilele „aproape numărate”… În articolul „Veniţi” erau chemaţi „toţi cei crescuţi în cultul cinstei şi legalităţii” să dărâme „un guvern abuziv la exces, care a transformat ţara în moşie proprie pentru îmbogăţirea partizanilor lor”, pentru că „nu este partizan al guvernului să nu se fi ridicat la o situaţie materială la care altădată nici nu ar fi îndrăznit să se gândească”… Era publicat „Cuvântul dlui Nicolae Iorga la „Revizuirea împroprietăririi” deoarece „se impune o revizuire a condiţiilor în care s-a aplicat legea şi întemeierea unui regim agrar care să ocrotească munca, s-o îndrepte, s-o stăpânească şi să puie frâu lenei, în vederea neaparatei intensificări şi selecţiuni a producţiei.” „Ce zic ţărăniştii despre liberalii vasluieni” era intitulat alt articol în pagina întâia, cu asterisc expres –„redacţia nu-şi ia răspunderea acestui manifest” – şi în care era combătută vizita unui ales la Ivăneşti şi Coşeşti cu astfel de argumente: „…Şi acum fraţilor să ne adunăm în număr mare să-l întrebăm din cât ne-a făgăduit ce a făcut? Ne-a minţit că ne face francul, franc. Că sapa va fi iarăşi 80 de bani. Că plugul nu va costa mai mult de 80 de lei. Că pământ va da la toate categoriile de mobilizaţi, orfani şi văduve de război. Că şoseaua se va ieftini iarăşi la 40 de lei. Că straja se va face din dări puse pe bogaţii de
466

război şi multe altele. Şi să-i aducem, fraţilor, aminte că pe atunci, anul 1922, luna martie, francul era 27 de bani, iar azi (1925,n.n.) 7 parale. Sapa de la 15 lei au adus-o la sapă de lemn şi că costă 80 de lei, cât cumpărai altădată două pluguri. Că plugul pe atunci costa 400 lei iar astăzi 2500 lei. …Că a dat ordin de rechiziţie cu preţ de 7 lei şi 50 de bani kilogramul de grâu, pentru ca acum, după 8 luni, tot grâul muncit de noi să-l cumpărăm cu 24 lei kilogramul de pâine… …Veniţi fraţilor în număr mare ca să vedeţi pe acest diavol îmbrăcat în haină nemţească, cu chip de ţap, şi cu ceilalţi aghiotanţi ai lui mai mici, ce minciuni ne vor mai spune. Iar la plecare să le spuneţi scuipând după ei, Cruce de aur, pieriţi satanelor!”… Într-un manifest al Partidului Naţional adresat „Iubiţilor săteni din judeţul Vaslui”, sub semnătura C. Cihodaru, fost ministru, preşedinte de onoare al organizaţiei Vaslui, şi Gh.G.Mironescu, fost ministru, preşedintele activ al organizaţiei Vaslui, făceau un scurt istoric al partidului pe care îl reprezentau şi-i sfătuiau pe „acei doritori” de a face parte din Partidul Naţional să se adreseze reprezentanţilor partidului din comuna din care fac parte sau către secretarul general al organizaţiei judeţene dl. Ion Săndulescu, proprietar, cu locuinţa în Vaslui, vis a vis de Poştă.”
467

Se publica „Constituirea Camerelor agricole judeţene” – legea promulgată la 14 aprilie 1925, Legea repaosului duminical şi un comentariu în legătură cu „Întrunirea Partidului Naţional, organizaţia Vaslui”, unde a luat parte şi Eduard Ghica, vicepreşedintele Partidului Naţional din Vaslui. Numărul 2 al ziarului, apărut la 26 iulie 1925, în două pagini, avea înscrisă în manşetă menţiunea: şeful partidului Gh. G. Mironescu, profesor universitar şi proprietar, director politic Bosief Paraschivescu, membru în Comitetul executiv şi în Delegaţia permanentă, avocat şi proprietar. Partidul Naţional recomanda organizaţiilor sale să participe la alegerile din 28 august pentru constituirea camerelor agricole în colaborare cu Partidul Ţărănesc, sub semnul comun coasa şi secerea – semnul coasa reprezentând Partidul naţional. Voinţa Vasluiului nr. 5 din 8 septembrie 1925 purta subtitlul „Foaie de propagandă a opoziţiei unite (partidul naţional şi partidul ţărănesc) din judeţul Vaslui”; „Liberalii pregătesc alegerile comunale”; în camerele agricole liberalii au fost proclamaţi aleşi cu 3700 voturi, contra 2500 obţinute de opoziţia unită. Cu numărul 6, Voinţa Vasluiului revine la subtitlul „Organ al Partidului Naţional” şi anunţa: „în ziarul următor, Partidul Naţional, ca partid de guvernământ, îşi publică programul pentru alegerile
468

comunale şi judeţene şi publica rezultatul alegerilor din toată ţara: opoziţia unită – 530.000 voturi, partidul liberal – 215.000; partidul averescan – 28.000 voturi La 25 octombrie 1925 ziarul publica şi „Marea împărţire administrativă a judeţului Vaslui: Comuna urbană de reşedinţă Vaslui Plăşi, 4; Comune urbane:1 Comune rurale 102 Plasa Movila lui Burcel Nr.crt Comune Nr.crt Comune 1 Bălţaţi 13 Mirceşti 2 Bereasa 14 Micleşti 3 Chirceşti 15 Pocreaca 4 Ciorteşti 16 Pribeşti Protopopeşti 5 Codăeşti– 17 reşedinţa plăşii 6 Coropceni 18 Scânteia 7 Dăneşti 19 Şerbeşti 8 Dobrovăţ 20 Şurăneşti 9 Dracşeni 21 Şerboteşti 10 Dumasca 22 Ştioborăni 11 Ghergheleu 23 Tăcuta 12 Grajduri 24 Telejna 25 Unceşti Plasa Peneş Curcanul Nr.crt 1 2 3 4 5 Comune Albeşti Bălteni Bârzeşti Bouşori Brăhăşoaia
469

Nr.crt 14 15 16 17 18

Comune Lipovăţ Mărăşeni Mânjeşti Muntenii de Jos reşedinţă Muntenii de

6 7 8 9 10 11 12 13 Nr.crt 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13

Brodoc Chetreşti Chiţoc Corbu Deleni Deleşti Cioteni Fereşti

19 20 21 22 23 24 25

Sus Portari Secuia Soleşti Ştefan cel Mare Tanacu Valea Rea Zăpodeni Comuna Laza Lipova Oprişiţa Poineşti Pungeşti reşedinţa plăşii Puşcaşi Sauca Toporăşti Trohan Ursoaia ValeaCaselor Valea-Hogei

Plasa Racova Comuna Nr.crt Armăşoaia 14 Băleşti 15 Coşca 16 Cozmeşti 17 Curseşti Doagele Dumbrăveni Făstăci Fundătura Gârceni Hârşova Hârşoveni Ivăneşti 18 19 20 21 22 23 24 25

1 2 3 4 5 6

Plasa Ştefan cel Mare Armăşeni 15 Oşeşti Borăşti 16 Parpaniţa Buda 17 Poiana Buhăeşti Căueşti Crăciuneşti
470

18 19 20

Rafaila Şcheia Suhuleţ

7 8 9 10 11 12 13 14

Drăgeşti Drăguşeni Dumeşti Frenciugi Gârbeşti Ipatele Jigoreni Negreşti, reşedinţa plăşii

21 22 23 24 25 26 27

Tansa Todireşti Tungujei Ţibana Ţibăneşti ValeaSatului Vultureşti

* La 18 octombrie Partidul Naţional din Vaslui realese ca vicepreşedinte al partidului, în locul decedatului amic politic Eduard Ghica, pe domnul Bosief Paraschivescu.
*

Vreme nouă iese de sub tipar îndată după 23 august 1944, redactor după câteva numere – I.Cramer. „Era o publicaţie democrată, de orientare a populaţiei în etapa respectivă, de mobilizare a maselor pentru lichidarea şi vindecarea rănilor războiului” se spune în „ Schiţa monografică a oraşului Vaslui, 1975.”
471

„Vreme nouă” apărea într-o ediţie specială cu ocazia obţinerii victoriei împotriva Germaniei fasciste – 9 mai 1945. „Vreme nouă” după 23 august 1944 se apropia de zilele încetării activităţii sale, ea viza a se transforma „într-o revistă de preocupări sociale, culturale şi literare” – spune prof. V.I. Cataramă întro rubrică „Din istoricul presei vasluiene” apărută în „Vremea nouă” din 2 iulie 1968, ea făcând loc altei publicaţii „Cronica” de sub directoratul lui Valer Mitru, la 1 ianuarie 1946. „Vreme nouă” în palmaresul presei vasluiene, fusese prima publicaţie – urmată de „Cronica” – care „militase prin pulsaţiile sale şi ale colaboratorilor ei la înnobilarea culturală a patriei noastre.” Săptămânalul „Vreme nouă” de la Vaslui apăruse pe meleagurile vasluiene în anul 1945, susţine în urarea de „Succes deplin” adresată de editorialul mai tinerei „Vreme nouă” care pornea la drum la 20 februarie 1968, tot la Vaslui.
*

„Vremea nouă” a existat ca ziar, şi la Bârlad, din decembrie 1918, ca o continuare a ziarului „Propaganda conservatoare” (1908-1910). *

472

Vremea nouă, organ al Comitetului judeţean Vaslui al P.C.R. şi al Consiliului popular judeţean provizoriu, apare la 20 februarie 1968, după două luni de la constituirea judeţelor, ca urmare a noii împărţiri administrativ-teritoriale. Urând „Succes deplin” noului (de altfel, singurul!) ziar, Comitetul judeţean al P.C.R. şi Consiliul judeţean provizoriu spuneau că „Vremea nouă” continuă tradiţia de luptă a primului ziar cu acest titlu ce a apărut pe meleagurile vasluiene în anul 1945”, periodicul făcându-şi „din nou apariţia în condiţiile noii etape de dezvoltare a României şi are de înfăptuit sarcini deosebite.” Apariţia ziarului a coincis cu ziua în care a avut loc Adunarea de constituire a Comitetului judeţean Vaslui al P.C.R şi a Consiliului popular judeţean provizoriu la care „a participat tovarăşul Ion Iliescu, membru supleant al C.C. al P.C.R, prim secretar al C.C. al U.T.M., ministru pentru problemele tineretului”, adunare care, într-o atmosferă de puternică însufleţire” … a aprobat textul unei telegrame adresate C.C. al P.C.R., personal tovarăşului Nicolae Ceauşescu, secretar general al C.C. al P.C.R, preşedintele Consiliului de Stat. În secretariatul Comitetului judeţean de partid au fost aleşi tovarăşii Ion Savin – prim-secretar, Căluşer Teodor, Tudoran Ion. Rotaru Ion, secretari. Deputaţii au ales în unanimitate pe tovarăşul Ion Savin, prim secretar al Comitetului judeţean Vaslui al P.C.R., în funcţia de preşedinte al
473

Consiliului popular judeţean provizoriu. În funcţia de prim-vicepreşedinte a fost ales tovarăşul Zlate Ion iar ca vicepreşedinţi Budăi Toader, Ouatu Corneliu, Ţolescu Aurel. Secretar al Consiliului popular judeţean provizoriu a fost numit tovarăşul Ion Oprea. La 28 martie 1968 funcţionau la Vaslui: Tribunalul judeţean – preşedinte Neculai Flavian; Procuratura judeţeană – procuror şef Alexandru Bucur; Notariatul de stat – notar şef Simion Odobescu; Colegiul judeţean de avocaţi – preşedinte Const. Ciucă; Colectivul judeţean de jurisconsulţi – responsabil Eugen Kerembach. Erau în activitate: Judecătoria locală Vaslui – preşedinte Nicuşor Verbuţă; procuratura locală Vaslui – procuror-şef Vasile Apostol, iar la Bârlad, procuratura îl avea ca şef pe Vasile Pohonţu; Notariatul Bârlad – şef Gh. Alexa; colectivul de avocaţi Vaslui, responsabil Elias Gold, iar la Bârlad Teodor Diaconu. Alexandru Călinoiu era inspector-şef al Inspectoratului judeţean de securitate, iar căpitanul Ion Enache, inspector şef al Inspectoratului judeţean de miliţie. Redactor şef al ziarului Vremea nouă era Corneliu Huţanu, iar redactor şef adjunct Trăian Crăiescu. Ziarul se tipărea la Întreprinderea poligrafică Iaşi, strada Vasile Alecsandri nr.6, sediul redacţiei fiind la Vaslui. Redactorii şi colaboratorii ziarului aparţineau întregului judeţ. Astfel, scriau şi
474

publicau: Vasile Filip, S. Teodorovici, Georgeta Eftimie, dr. Jean Hurjui, Şt. Miron, Constantin Slavic, Valer Mitru, Ştefan Oprea, Aurel Radu, Ion Istrati, Horea Zilieru, Florin Mihai Petrescu, Ion Arhip, Iorgu Burghelea, Haralambie Ţugui, Luca Arbore, N. Grunzu, Ion Puha, Corneliu Huţanu, Trăian Crăescu, Ion Oprea, de la Iaşi Constantin Parfene, Constantin Huşanu, Eliade Solomon, Ilie Ghioroaie, Ştefan Moldoveanu, Georgeta Tamaş, Mihai Botez de la Bârlad, Valeriu C. Neştian, Cicerone Zbancu, Vasile Macarie şi Ion Alexandru Angheluş de la Huşi, Crăciun Lăluci de la Paşcani, Titi Gheorghiu, Sergiu Florian, Ion Enache, Aurica Moise de la Vaslui – ziarul fiind îmbrăţişat atât de ziarişti şi scriitori, cât şi de populaţie. Este meritul conducerii ziarului că, în scurt timp, a făcut din acesta o publicaţie interesantă, cu o tematică variată şi aleasă, citită cu materiale de conţinut, citit şi iubit de cetăţeni. La 29 mai 1968 se publica în ziar Hotărârea nr.1130 a Consiliului de Miniştri al R.S.R pentru delimitarea administrativ-teritorială a municipiilor, oraşelor şi comunelor judeţului Vaslui. Judeţul Vaslui, cu reşedinţa în oraşul Vaslui, avea Bârladul ca municipiu, iar oraşe: Huşi, Negreşti şi Vaslui, precum şi 71 de comune (cu 449 de sate). Municipiul Bârlad, cu o suprafaţă de 5.589 ha şi o populaţie de 41.975 locuitori rămânea în delimitarea de la acea dată.

475

Oraşul Vaslui, reşedinţă de judeţ, cu o suprafaţă de 6538 ha şi un număr de 20.000 locuitori îşi păstra delimitarea în care erau cuprinse şi 5 localităţi componente: Bahnari, Brodoc, Moara Grecilor, Rediu şi Viişoara.

Harta judeţului Vaslui la început de drum, în februarie 1968…

Oraşul Huşi rămânea în limitele de la acea dată, având o suprafaţă de 7.787 ha şi 20.972 locuitori. Se accepta propunerea ca localitatea Negreşti să fie trecută în categoria oraşelor cu o suprafaţă de 1.356 ha, o populaţie de 4.409 locuitori, plus şase sate ce vor aparţine de oraş, însă, cu regim rural, cu o suprafaţă de încă 4.729 ha şi 3.293 locuitori:
476

Căzăneşti, Cioatele, Glodeni, Parpaniţa, Poiana şi Valea Mare. Din 118 comune actuale se aprobase constituirea a 71 de comune. Comunele Băceşti şi Şuletea au rămas separate de comunele Dumeşti şi Epureni – cele 4 comune rămânând unităţi administrativ-teritoriale distincte. S-a acceptat contopirea comunei Ciocani în comuna Perieni – şi trecerea comunei Cârja la comuna Murgeni, a comunei Rânzeşti la comuna Fălciu. Totodată, s-a acceptat trecere unor sate de la o comună la alta: satul Fâstâci a trecut de la comuna Deleşti la comuna Oşeşti; satul Moara Domnească de la comuna Tanacu la comuna Văleni; satul Dealul Mare de la comuna Griviţa la comuna Zorleni. Viitoarele comune aveau în medie o suprafaţă de 7.111 ha şi o populaţie de 4.888 locuitori. Unui număr de 4 comune li s-au dat alte denumiri decât cele ale comunelor din care proveneau; comuna rezultată din unificarea comunelor Dragalina şi Pochidia devenea Tutova; comuna constituită din contopirea comunelor Avrămeşti şi Obârşeni se numea Voineşti, după denumirea satului reşedinţă de comună; cea rezultată din unificarea comunelor Buneşti şi Avereşti purta denumirea Buneşti-Avereşti, cu centru în satul Avereşti, iar comuna provenită din contopirea comunelor Duda şi Epureni purta denumirea DudaEpureni, cu centrul în satul Epureni.
477

Un număr de 10 sate, printre care Bălteni (comuna Dragalina), Dealul Soci (comuna Ghermăneşti), Gura Văii (comuna Rebricea), Dumeştii Noi (comuna Dumeşti) şi-au schimbat denumirea în: Bădeana, Soci, Rebricea şi Dumeşti, denumiri tradiţionale. Un număr de 51 sate contopite cu altele au fost scoase din nomenclatorul localităţilor; au fost scoase din nomenclator încă 5 sate care aveau sub 10 clădiri şi nu aveau condiţii de dezvoltare. Măsurile administrativ-teritoriale aprobate prin hotărâre de guvern şi dezbătute în adunarea deputaţilor şi a activului de partid local punea capăt unei munci obositoare care se declanşase încă de la începutul lunii ianuarie 1968. La 2-3 săptămâni, altă dată mai des, în calitate de secretar al comitetului executiv judeţean, împreună cu tovarăşul Ion Savin, preşedintele Comitetului executiv al Consiliului popular judeţean provizoriu, eram chemaţi la secţia organizatorică a C.C. al P.C.R. pentru verificarea lucrărilor şi aprobarea stadiului lor în ceea ce priveşte proiectata structură administrativ-teritorială a judeţului. Structură care trebuia să răspundă pretenţiilor tovarăşului Virgil Trofin, secretar cu probleme organizatorice al C.C. al P.C.R. care, în mod deosebit, răspundea de judeţul Vaslui. Aşa se explică de ce comune ca Băseşti, cu denumire tradiţională şi bine motivată, a devenit

478

comuna Viişoara, măsură criticată ulterior de specialişti. Deşi mergeam des la Bucureşti, la secţia organizatorică a C.C. al P.C.R., nu l-am văzut niciodată pe tovarăşul Virgil Trofin, verificările şi aprobările dându-ni-se prin intermediari: instructorii de problemă.
*

Urmare a modificărilor legislative, la 1 noiembrie 2000 judeţul Vaslui, cu reşedinţa în municipiul Vaslui, totaliza 3 oraşe municipii Bârlad, Vaslui şi Huşi, ultimul ca urmare a aplicării Legii nr.11/1995 publicată în Monitorul Oficial nr.12 din 24 octombrie 1995, 1 oraş Negreşti, 71 comune, tot atâtea ca în 1968 când s-a aplicat Legea nr.2, dar cu 461 de sate faţă de cele 449 enumerate, unele cu denumiri schimbate: 1 Decembrie, nu 30 Decembrie la comuna Banca; Floreni în loc de 23 August şi Raiu nu Vădeni la comuna Murgeni – schimbări provenite ca urmare a aplicării Legii nr.35/1996, Monitorul Oficial nr.102 din 20 mai 1996. Dar să revenim la ceea ce era la Vaslui ziarul Vremea nouă. Profesorul de la Bârlad Constantin Parfene, făcând recenzia la „Inscripţii” într-un număr al ziarului, vedea în aceasta un „bucheţel de esenţe literare, emanând din truda nobilă a unui mănunchi de talentaţi iubitori ai artei, membri ai cercului literar „Mihai Sadoveanu” de la puternica cetate metalurgică bârlădeană, editat cu prilejul împlinirii a
479

zece ani de activitate a cercului. Recenzorul nota, ca un elogiu adus naturii patriei, poezia „Codrii mei” de S. Tacu, exemplificându-şi aprecierea: „Codrii mei nu au adânc Cinʹle ştie rădăcina? Poartă munţii la oblânc Şi cu frunzele beau luna.” Continuând cu „natura obiect al efortului transformator: „Zeletine, Zeletine… Tuturor din calea ta Du-le-ntreagă vorba mea: Că pe unde treci matale Nu mai e nici chin, nici jale.” „Inscripţiile – spunea profesorul C. Parfene – nu sunt un fenomen izolat, ci o continuare pe o treaptă calitativ superioară… al unui îndepărtat efort spre bine şi frumos” – referindu-se, probabil, la ceea ce fusese Bârladul lui Vlahuţă şi Ibrăileanu, a lui Emil Gârleanu şi D. Nanu, al lui Tudor Pamfile şi Victor Ion Popa, al lui George Tutoveanu, George Nedelea şi G.G. Ursu. Statornic în preocupări, C. Parfene, găsind în ziar o gazdă primitoare şi selectoare, s-a referit ulterior, în paginile lui, şi la alte apariţii editoriale, la publicaţii şi la oameni de cultură care au trecut pe la Bârlad: realizatorii revistei „Cronica Moldovei”, George Bacovia, Virgil Caraivan, Tudor Pamfile, ardeleanul Ion Popescu ş.a.

480

Sâmbăta, cititorul de la „Vremea nouă” avea la îndemână pagina „Mozaic” – cu de toate (un fiu al Bârladului – Nicolae Tonitza în muzeu ieşean, de Geta Cohn; Secvenţe din geografia turismului românesc; vocabular; ştiaţi că…?; pseudoreţete culinare; pentru noi –femeile; poezie, jocuri de cuvinte, caleidoscop, caricatură şi umor, apoi, duminica, pagina culturală ori Moment cultural cu: opinii – peisajul lecturilor necesare; George Călinescu – amintiri literare; file de lector – „Intrusul” de Marin Preda; poezii de Haralambie Ţugui, Ion Chiriac ori Ion Iancu Lefter; „Din drum” schiţă de Ion Friduş; poşta literară (în general foarte bogată); Stampă – desen de Viorel Burlacu; rubrica „Corespondenţă” (şi ea mereu aglomerată) etc. Despre momente cultural-istorice la Vaslui au scris în ziar şi alţi mânuitori ai condeiului. „Eminescu – revizor şcolar” este intitulat articolul scris de Valer Mitru din „Vremea nouă” din 27 iunie 1968. „Iată, bunăoară, spunea V.M. aspectele pe care le înregistra Eminescu, în 1876, la şcolile din oraşul Vaslui: „La inspecţia făcută în 26 aprilie a.c. şcolilor urbane din Vaslui, am constatat la şcoala de băieţi un mers regulat de dezvoltare. Metoda de predare a dlui Hrisosceleu (în clasa a IV-a, e demnă de toată lauda. Celelalte clase, conduse, poate, nu atât de metodic, dar totuşi cu destulă aptitudine şi siguranţă, promit

481

rezultate satisfăcătoare. Nu tot atât de bună a fost impresia pe care ne-a făcut-o şcoala de fete.” Despre şcoala din Zăpodeni, consemnează: „Localul de şcoală din Zăpodeni nesuficient. Cel construit de comună stă nesfârşit pentru că, comitetul permanent al Judeţului Vaslui a şters din bugetul comunei cei 300 lei meniţi pentru săvârşirea localului de şcoală.” Constatările de la Mânjeşti: „Comuna Mânjeşti are o şcoală de gradul I în cătuna Muntenii de Jos; în aceasta se află cam 60 de contribuabili. Cătuna aceasta a fost bântuită de vărsatul negru şi de angină, încât au rămas numai trei copii care, după lege, ar putea fi obligaţi să frecventeze şcoala.” Când era cazul, Eminescu intervenea cu fermitate la prefectură. Într-o adresă din 1875 revizorul şcolar Eminescu scria: „Rog să binevoiţi a pune în vedere onor Comitetului permanent să controleze prevederile bugetare ale comunelor pe anul 1876 şi să li se impuie o dotaţiune suficientă pentru şcoală şi învăţător, căci până acum constat cu durere că pe alocarea toată suma prevăzută în bugetele comunale pentru întreţinerea şcoalei şi a învăţătorului întreceau a treia parte din leafa primarului.” Raportul din 15 decembrie 1875 către prefectul de Vaslui spune; „Vă fac atent, domnule prefect, că salariile de la stat se plătesc odată la trilunie şi că, prin urmare, dacă comuna nu avansează nimic

482

învăţătorului, acesta e neaparat redus, de a muri de foame.” Alt extras din raportul din 16 noiembrie 1875: „Domnule prefect, învăţătorii rurali mai buni ar trebui să simtă întotdeauna că ochiul administraţiei judeţene e îndreptat asupra lor şi a silinţelor lor; de aceea, trebuie ca prevederile bugetare comunale să le creeze mijloace materiale suficiente, pentru ca ei să poată îngriji în deplină linişte de îndatoririle lor.” Colindând satele judeţului – Tanacu, Laza, Hârşova, Poeneşti, Pungeşti, Rediu, Brodoc, Rafaila, Suhuleţ – şi alte sate şi cătune, Eminescu nota: „Câtă vreme ţăranul e în sapă de lemn, şcoala poporului e o vorbă goală, o ficţiune.” …”Şcoala va fi bună, când popa va fi bun, darea mică, subprefecţii oameni care să ştie administraţie, finanţe şi economie politică, învăţătorii pedagogie, pe când, adică, va fi şi şcoala, şcoală, satul-sat şi omul-om”. …”Un om nu poate face nimic într-o ţară rău întocmită şi măcar să tot poruncească; rămâne la vorba aceea: a poruncit câinelui şi câinele pisicii şi pisica şoarecelui, iar şoarecele şi-a atârnat porunca de coadă.” Venerând umbra revizorului şcolar Eminescu, care a biciuit necruţător „orânduiala cea crudă şi nedreaptă”, cercetătorul gazetar credea şi nota cu obidă că „umbra poetului luptător merită, aici, la Vaslui, cel puţin un bust amintitor. O piatră, o marmură… un bust modelat cu dragoste de un artist
483

inspirat, un bronz aşezat pe un soclu de piaţă publică, în văzul şi admiraţia tuturor…”

Bustul lui Eminescu există în faţa Liceului nr.2, Vaslui şi este opera sculptorului Iftimie Bârleanu.

Personalităţile culturale erau tratate cu respect şi afecţiune în „Vremea nouă”. Un pasaj din „Emil Racoviţă” – 100 de ani de al naştere” – scris de Titus Raveica-Şcheianu în numărul din 15 noiembrie 1968 e pilduitor: „…În fiecare dimineaţă – îşi aminteşte Racoviţă – Creangă venea până la poarta casei noastre (îi era învăţător şi locuiau în Sărărie n.n.), îşi băga degetul arătător, îndoit, în gură, şi trăgea un şuier straşnic. Cum îl auzeam, coboram. Creangă mă lua de lăbuţă şi ne tot duceam amândoi până în Piaţa Unirii, unde mă lăsa o bucată de timp singur, ca să-şi vadă de o afacere. Închiriase dumnealui o tutungerie, îi făcea în
484

drum inspecţia cuvenită, încasa venitul, apoi iar mă lua de lăbuţă până la şcoala din Păcurari (vedeţi, statul nu oferise încă microbuzele pentru transportul copiilor la şcoală n.n.). Colegii mei erau deja cu toţii în clasă, dar, câteodată, mai ales când întârziam mai multişor, îi găseam într-o hărmălaie de neînchipuit. Atunci, el se aşeza dămol la masă şi începea o poveste. Copiii alergau repede la locurile lor, îşi aţinteau privirile în gura lui Creangă şi în câteva clipe făceau o tăcere ca-n mormânt”… La rubrica „Cultură şi viaţa”, la 5 iulie 1968, Sandu Naumescu realizează medalionul „Constantin Tănase”, născut la 5 iulie 1880, la Vaslui, omul care avea să devină „cel mai popular şi îndrăgit slujitor al Teatrului nostru de revistă.” Îndrăgostit ca nimeni altul de scenă, cel care avea să devină un mare actor, „era fericit să tragă cortina ori de câte ori soseau la Vaslui trupele cu Zaharia Buruienescu sau I.D.Ionescu. Apoi, îşi manifesta dragostea pentru teatru organizând, în hambare şi poieni, spectacole cu fragmente din piese ca „ Meşterul Manole”, „Jianu – căpitan de haiduci”, „Constantin Brâncoveanu” în care deţinea rolurile principale. După terminarea liceului, înaintea stagiului militar, Tănase a fost învăţător la Curseşti şi Hârşoveni , lângă Vaslui, unde şi-a format personalitatea. În 1902 s-a prezentat la examenul de admitere la Conservatorul din Bucureşti, a cucerit comisia cu
485

verva şi dezinvoltura cu care a recitat fabula „Naiul, cobza şi vioara” de Teodor Speranţia, cu maniera în care a izbutit să imite cele trei instrumente muzicale, devenind un strălucit discipol al lui Constantin Nottara. După absolvirea Conservatorului a debutat la Teatrul Naţional şi a întreprins numeroase turnee în ţară alături de actori consacraţi ai vremii. După teatru, operetă şi operă, în 1919 a înfiinţat compania de revistă „Cărăbuş”, gen de spectacole în care jucaseră Mihail Pascally, Aristizza Romanescu, Grigore Mărculescu, Matei Millo, I.D. Ionescu ş.a. care l-au atras şi l-au consacrat. Ctitorul Teatrului permanent de revistă în ţara noastră cu Cărăbuşul, Constantin Tănase a însemnat o epocă în teatrul românesc. Artist al mulţimii, Tănase – care n-a folosit niciodată microfonul – purta publicului sentimente de înalt respect şi consideraţie, stingându-se, după peste patru decenii, pe scena românească, la 29 august 1945, ca o stea, acum, acuşi… 60 de ani.” Uneori, colaboratorii se ocupau în scrierile lor şi de fapte de genul nostimadelor: …”Umblasem odată să închiriez o cameră. Bineînţeles: mobilată! Întâmplarea mă duce în faţa unui proprietar de casă, aparent foarte simandicos. În vestibulul apartamentului se găseau şi câteva rafturi cu cărţi. - Văd, stimate domnule, că posedaţi şi o frumoasă bibliotecă.
486

- A! Nu! Este o moştenire de familie. La nevoie o putem scoate. Ne înţelegem noi, doar nu suntem … analfabeţi. În răspuns, constată reporterul (Valer Mitru), am descifrat o scuză, o jenă. Prezenţa volumelor era socotită ca o ruşine, ca o belea în casa celui care deţinuse cândva şi un confortabil fotoliu de director general într-un important minister.” Acelaşi Valer Mitru, cu prilejul apariţiei studiului „Constantin Meissner – pedagog al şcolii poporului”, lucrare elaborată de N.C. Enescu, apreciat autor al unei „Istorii a pedagogiei”, la Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti,1971, recomandându-l învăţătorimii vasluiene, în „Vremea nouă” din 1 iulie 1971, îl prezenta astfel pe fostul membru al „Junimii” şi colaborator al „Convorbirilor literare”, strălucit discipol al lui Maiorescu, pe profesorul şi pedagogul Meissner (1854-1942): …”Cu o gândire limpede, eliberat de prejudecăţi”, „nediriguit de politicianismul îngust şi veros al vremii, netulburat de patimi personale, de ambiţiile de parvenire „prin mijloace oneroase, atât de cuvenite atunci, Constantin Meissner nu avea în vedere decât interesele superioare ale poporului…” Reliefând calităţile de pedagog, extrase dintrun articol omagial apărut în 1913, folosit de autorul studiului, recenzentul citează: „Când intra în clasă Meissner, scrie un fost ucenic, uitai adeseori de profesor, căci profesorul răspândea o naturală şi fermecătoare familiaritate de părinte. Freamătul
487

nostru se potolea ca prin minune şi vorba profesorului curgea aici domoală şi profundă, aici energică şi însufleţită. Era imposibil să nu fii atent (…). Când se arăta menirea şi calităţile învăţătorului, privirea profesorului ardea, figura lui împrumuta lumini de inspiraţie profetică şi cuvântul şi-l însoţea de un gest scurt şi apăsat care fixa convingerea. Clasa era atunci un automat pe care voia lui o mişca.” Şi pentru că semnatarul rândurilor evocatoare n-a avut fericirea să-l cunoască pe profesor, în schimb, insista asupra omului Meissner cu alte amănunte…” Cultura aleasă, inima sensibilă, sentimente de esenţă democratică, amabil, calm, senin, comunicativ, „cu un înalt simţ de dreptate şi al datoriei”, ferm în convingeri „şi consecvent în susţinerea şi realizarea lor”, stăpânit întotdeauna de sentimentul dragostei de patrie şi popor, „preocupat neşovăielnic de a fi corect, demn şi folositor interesului general”, toate aceste calităţi integrate în fiinţa lui Meissner – rar întâlnite în societatea timpului său – i-au dat prestigiu şi autoritate, „putând astfel juca un rol important în istoria şcolii româneşti din perioada respectivă”. * Valer Mitru pentru Vaslui – şi nu numai – a fost un mare şi pasionat gazetar. Colaţionarea fie şi numai a articolelor publicate în „Vremea nouă” şi înmănuncherea lor într-o culegere de texte oferite cititorilor prezentului şi viitorului ar fi realizarea unei opere care ar folosi Vasluiului. Sunt prea
488

frumoase şi pline de conţinut scrierile sale, pentru ca să rămână pierdute în filele de ziar şi bine ar fi dacă cineva s-ar încumeta să realizeze un asemenea îndemn. După cum, pentru că tot suntem în perioada când şi pentru unii oameni în viaţă se realizează monumente, ar fi cumpănită măsura realizării la Vaslui a unui bust al gazetarului care a scris atât de complet despre Vasluiul lui Ştefan cel Mare şi nu numai al lui. * Istorici, arheologi, muzeografi, monografi, diferiţi cercetători ştiinţifici au scris şi scriu mereu despre trecutul Vasluiului. …”Cu toate că îşi avea reşedinţa principală la Suceava, Ştefan cel Mare a acordat o atenţie aparte Vasluiului, prezenţa sa fiind aici de mai multe ori decât în toate celelalte reşedinţe domneşti secundare, unde construise curţi domneşti. În iunie-iulie 1454, martie 1465, iulie 1471, iunie-iulie 1472, august şi noiembrie 1474, ianuarie şi mai 1495, în februarie – martie 1497 şi în martie 1502, el se află împreună cu curtea sa la Vaslui, scrie I. Caproşu în „File de istorie” „Vremea nouă” nr.24, mai 1969. Pe drumul naţional 24, în dreptul satului Munteni de Sus, pot fi admiraţi cei mai bătrâni plopi din comuna Tanacu, se scria în ʺVremea nouă” nr.1103 din 11 septembrie 1971 – foto V. Badea.

489

Arbori de diferite alte esenţe străjuiau de o parte şi de alta drumul naţional 24 de la Iaşi până dincolo de Bârlad, chiar mai departe de Tecuci. Unde sunt secularii de altădată numai gospodarii tranziţiei ne pot spune, dar nu au interesul.

Pe drumul naţional 21, în dreptul satului Munteni de Sus pot fi admiraţi cei mai bătrâni plopi din comuna Tanacu.

„În Vremea nouă” nr.14/1968 citim: …”O alee de plopi ne conduce spre domul înalt ce domină împrejurimile… pe aici, în vremuri liniştite, îşi munceau pământul oameni harnici. Unul dintre aceştia, după cum glăsuieşte legenda, se numea Burcel. Era tare sărac. Şi pentru că vite nu avea a fost găsit într-o duminică arând costişa cu boi împrumutaţi de la un vecin. Oştenii lui Ştefan
490

(domnul se afla în acel timp la Vaslui) au fost tare supăraţi pe bietul român, că nu respecta ziua de sărbătoare. De aceea îl înfăţişară Domnului. Un frumos motiv de inspiraţie pentru Bardul de la Mirceşti, care consemnează discuţia între Ştefan cel Mare şi Burcel în felul următor: „Măi române, să n-ai teamă, / Spune nouă, cum te cheamă?/ „Teamă n-am, că sunt român! / Teamă n-am că-mi eşti stăpân! / Tu eşti Ştefan Domn cel Mare / Care-n lume seamăn nare / Şi eu sunt Şoiman Burcel, / Puişor de voinicel!” Şi mai spune legenda – reaminteşte naratorul în ziar – că după acel dialog, Ştefan i-a dăruit lui Burcel vite de muncă şi aceste locuri să le stăpânească, iar movila… să-i poarte numele…”

491

Elena Cuza (1825 – 1909)

În altă parte, alt condei vorbeşte despre localitatea Soleşti. „Aşezarea este pomenită într-un documentar din anul 1502, prin care Ştefan cel Mare, Domnul Moldovei, atribuie stolnicului Teodor, satul din ţinutul Vasluiului luat de la Măriuca, fata lui Mitru Epure, nepoata stolnicului, Toma Solescu. Aici, după 1820, Iordache Rosetti construieşte castelul împrejmuit cu zid de cărămidă care a dăinuit. În această casă s-a născut la 1825, cea care avea să devină Doamna României: Elena Cuza.
492

Pe piatra de marmură din grădina castelului încă se mai citeşte: „Elena Cuza, 17 iunie 1825 – 2 aprilie 1909. Doamna României – 24 ianuarie 1859, 11 februarie 1866”…
*

La 4 mai 1974, numărul 1922 al ziarului „Vremea nouă” a fost ultimul în format mare. După trei zile de „pauză”, la 7 mai apărea numărul 1923 al ziarului, dar în format înjumătăţit, 29/40 cm, în 8 pagini, săptămânal, articolul de fond, cu titlul „Partidul forţă conducătoare a societăţii noastre socialiste” semnat de Vasile Avram, redactorul şef, nu aducea nici o explicaţie asupra schimbării ziarului ca formă şi periodicitate (fusese cotidian). Măsura venea odată cu sărbătorirea a 53 de ani de la crearea P.C.R. – constituind un „cadou” nemeritat pentru lucrătorii şi cititorii ziarului, obişnuiţi cu un periodic care satisfăcea majoritatea pretenţiilor. După data de 7 mai 1974 ziarul avea să devină mai mult o tribună a muncii de partid, o întoarcere la titluri „Munca culturală în sprijinul producţiei”, o susţinătoare de tot felul de articole sub eticheta „Etica şi echitatea socialistă – coordonatele vieţii şi muncii noastre.” Redusă la o apariţie săptămânală, publicaţia îşi continua hărnicia şi se dovedea utilă, dar şi inventivă, atrăgându-şi subvenţii suplimentare, redactând foarte multe foi volante în colaborare cu sponsorii interesaţi. Aşa s-au născut nu numai foile amintite în cartea de faţă, ci şi:
493

- AUTOMATIZAREA, foaie volantă editată de comitetul de partid, Comitetul de sindicat de la I.E.P.A.M Bârlad, 1982; - APICULTURA, foaie volantă editată de Asociaţia crescătorilor de albine din R.S.R., filiala judeţeană Vaslui, mai 1983; - ACTUALITATEA ECONOMICĂ, foaie volantă editată de Consiliul judeţean al sindicatelor, consacrată unei teme de majoră importanţă; recuperarea, recondiţionarea şi refolosirea metalelor şi pieselor de schimb, 10 martie 1981; - AGRICULTURA, gazetă volantă editată de organizaţiile de partid din cadrul Consiliului unic agricol de stat şi cooperatist Zorleni, 1980; - ACTUALITATEA ECONOMICĂ, ediţie consacrată recuperării şi refolosirii materialelor şi pieselor de schimb, foaie volantă editată de Consiliul judeţean al sindicatelor Vaslui, februarie 1981; - BAZA FURAJERĂ, foaie volantă editată de secţia de propagandă a Comitetului judeţean Vaslui al P.C.R. şi D.G.A.I.A Vaslui; - CEI TREI „R” AI EFICIENŢEI: recuperare, recondiţionare, refolosire, foaie volantă editată de Întreprinderea pentru recuperarea şi refolosirea materialelor Vaslui, decembrie 1982; - CINE CUNOAŞTE LEGEA NU GREŞEŞTE; foaie volantă editată de Comitetul judeţean Vaslui al U.T.C. şi Asociaţia judeţeană a juriştilor, mai 1981; - CONSTRUCTORUL, foaie volantă editată de Comitetul sindical de la I.J.C.M. şi Grupul de şantiere
494

Vaslui, sub îndrumarea Comitetului de partid, iulie, 1980; - LEGUMICULTORUL, foaie volantă editată de Trustul judeţean al Horticulturii, I.P.I.L.F. Huşi şi I.L.F. Vaslui, decembrie 1982; - LEGUMICULTORUL, foaie volantă editată de Trustul judeţean al Horticulturii, Vaslui, iunie, 1981; - LEGUMICULTURA, gazetă volantă editată de Direcţia generală pentru agricultură şi industrie alimentară Vaslui, ianuarie 1981; -MUNCA POLITICĂ ÎN SPRIJINUL PRODUCŢIEI, foaie volantă editată de Secţia de propagandă a Comitetului judeţean Vaslui al P.C.R., ianuarie 1983; - MECANIZAREA AGRICULTURII, foaie volantă editată de Comitetul judeţean al sindicatelor şi Trustul judeţean al S.M.A., Vaslui, ianuarie 1982; NOUL MECANISM ECONOMICOFINANCIAR, foaie volantă editată de Secţia de propagandă a Comitetului judeţean de partid Vaslui, februarie, 1981; - PROTECŢIA MUNCII, supliment publicitar editat de secţia tehnică investiţii a Consiliului popular judeţean Vaslui, în colaborare cu Inspectoratul teritorial de stat cu protecţia muncii, 1983; - RULMENTUL, foaie volantă editată de Comitetul de partid şi comitetul sindicatului de la Întreprinderea de rulmenţi Bârlad, 1983;

495

- RULMENTUL, foaie volantă editată de Comitetul de partid şi Comitetul sindicatului de la Întreprinderea de rulmenţi Bârlad, decembrie 1980; - SĂNĂTATEA, foaie volantă editată de Direcţia sanitară a judeţului Vaslui, aprilie 1983; - TRIBUNA MUNCII POLITICE, foaie volantă editată de Secţia de propagandă a Comitetului judeţean Vasui al P.C.R., decembrie 1981; - TRIBUNA ŞCOLII VASLUIENE, foaie volantă editată de Inspectoratul şcolar al judeţului Vaslui, Casa personalului didactic şi Sindicatul învăţământ, iunie 1983; - TRIBUNA MUNCII POLITICE, foaie volantă editată de Comitetul judeţean de educaţie politică şi cultură socialistă Vaslui, mai 1983; TURISMUL VASLUIAN, foaie volantă editată de O.J.T. Vaslui; TÂNĂRUL CONSTRUCTOR DE MAŞINI, foaie volantă editată de Comitetul judeţean Vaslui al U.T.C., mai 1983; VALORIFICAREA SUPERIOARĂ A TERENURILOR ERODATE, foaie volantă editată de Staţiunea centrală de cercetare şi combaterea eroziunii solului, Perieni, mai 1981; VITICULTURA, foaie volantă editată de Trustul judeţean al Horticulturii, I.V.V., iunie 1981; - ZOOTEHNIA, foaie volantă editată de Casa agronomului, Trustul judeţean al I.A.S., UJCAP Vaslui, 1976, cu prilejul Consfătuirii lucrătorilor din

496

sectorul creşterii vacilor pentru lapte, fără indicarea zilei când s-a consumat evenimentul.
*

„Vremea nouă” continuă să rămână în mijlocul evenimentelor, să le anime. La 26 septembrie 1975, la Casa de cultură din Vaslui s-au desfăşurat lucrările sesiunii publice comune a consiliului popular judeţean şi orăşenesc, consacrată aniversării a 600 de ani de la prima atestare documentară a Vasluiului, prilej cu care, prin Decret prezidenţial, oraşului i s-a decernat Ordinul Steaua Republicii Socialiste Române, clasa I, eveniment larg popularizat în săptămânalul „Vremea nouă” nr.1946 din 30 septembrie 1975. Ca o încununare a unui şir de manifestări, care în anul 1975 au marcat nu numai cei 600 de ani de atestare documentară a Vasluiului ci şi 500 de ani de la câştigarea luptei de la Podul Înalt, la 10 ianuarie 1475, la 26 decembrie a avut loc adunarea festivă destinată dezvelirii Statuii lui Ştefan cel Mare, ridicată pe locul desfăşurării bătăliei, larg comentată în „Vremea nouă” nr.1958 din 7 ianuarie 1975. La 15 ianuarie 1980, în Piaţa independenţei a municipiului Vaslui a avut loc dezvelirea „Monumentului Independeţei” realizat de sculptorul Ion Jiga, membru al Uniunii artiştilor plastici – Bucureşti, amplasat nu departe de Muzeul judeţean şi Biblioteca judeţeană, în apropierea Palatului administrativ.

497

Monumentul Independenţei (basorelief)

Pe soclul de formă paralelipipedică sunt fixate două basoreliefuri în suprafaţă de 41,58 m.p. care oglindesc, în limbajul artei, momente de referinţă din epopeea Independenţei: proclamarea ei în Parlamentul ţării, plecarea la luptă a ostaşilor români, trecerea Dunării, bătăliile cu turcii, cucerirea redutelor, întoarcerea victorioasă. Bronzul imortalizează şi pe cei nouă dorobanţi vasluieni şi cu … sergentul zece, acoperiţi de glorie nepieritoare (la 1877 judeţul Vaslui era format din localităţile judeţelor Tutova, Fălciu şi Vaslui). Dorobanţii ieşeni şi vasluieni, înrolaţi în regimentul 13, s-au acoperit de glorie în luptele cu turcii. Primul ministru I.C. Brătianu felicita pe
498

prefectul de Iaşi pentru „bravura dovedită în luptă de fii acestor meleaguri”… Prin intermediul prefectului Ghiorghian, Mihail Kogălniceanu se adresa printr-o telegramă ieşenilor: „Întâiul regiment care a dat piept inamicului şi a cărui drapel a fost întâiul al armatei române care a primit tributul de sânge, este al treisprezecelea regiment de dorobanţi compus din fiii Iaşilor. Acest drapel este astăzi decorat cu Marele cordon al Stelei României şi Împăratul Alexandru (al Rusiei, aliat în război n.n.) a dat câte două Cruci Sfântul Gheorghe la fiecare companie din acest regiment, care apoi s-a dat celor mai bravi, după alegerea soldaţilor.”( din unitate cu ieşenii făceau parte şi vasluienii, tutovenii, huşenii n.n.). Trecuţi în refacere, după primirea entuziastă care i s-a făcut la Iaşi, Batalionul de Vaslui (două) a plecat din Iaşi spre garnizoana de reşedinţă la 5 ianuarie, orele 14, condus de căpitanul Irimia. „Pe tot traseul dorobanţii vasluieni au fost salutaţi cu căldură de primari, subprefecţi şi numeroşi cetăţeni”, scria „Curierul” din 11 ianuarie 1878. „Ajunşi la Vaslui – scrie acelaşi ziar, la 7 ianuarie, pe la orele 9 dimineaţa, dorobanţii au fost întâmpinaţi de primarul Răşcanu, prefectul Holban, alte oficialităţi şi un numeros public. La orele 15, primăria a oferit un banchet la hotelul Iacob, unde au rostit toasturi P. Grigoraş, primarul şi prefectul de Vaslui, D. Simionis, în numele gărzii civice. A răspuns căpitanul Irimia, care a toastat „în memoria
499

acelora ale căror inimi brave au căzut pe câmpul de luptă şi acelora care au rămas de a lupta de acum înainte pentru independenţa ţării”… *

În această clădire a funcţionat redacţia şi administraţia ziarului „Vremea nouă” din Vaslui

500

În decembrie 1989, odată cu sosirea evenimentelor cărora nu li se pot stabili încă botezul corect, şi-a încetat apariţia şi „Vremea nouă”. Păcat. Se întâmpla aceasta tocmai atunci când deabia venise Vremea nouă. N-a existat vizionarul care să-şi ia pe cont propriu finanţarea unui asemenea demers – editarea pe mai departe a ziarului, care, de abia, acum se justifica din plin. O parte dintre redactori îi vom întâlni începând cu 22 decembrie în redacţia noului apărut – Adevărul , angajându-se sub jurământ, să slujească mai departe… poporul. Să dea Dumnezeu ca Adevărul să fie ceea ce a fost „Vremea nouă”, mai ales în perioada 1968-1974, când, cred, a avut loc cea mai meritoasă ţinută.
*

După ce am străbătut Vasluiul de-a lungul timpurilor, acum vă invit să citim împreună reportajul care urmează intitulat chiar VASLUI.: „Acum câteva zile am putut iar să evadez din Bucureşti şi am fost pentru prima oara la Vaslui. Când trenul a sosit în staţia Vaslui, se întunecase de tot. În gară nu erau decât trăsuri; de maşini nici nu se poate vorbi. Birjarul m-a condus la hotelul ,,Centralʺ, indicat ca fiind cel mai bun. Un bulevard lung, mărginit de o parte şi de alta de case mărunte, un noroi extraordinar, iată primul aspect al oraşului. Trăsura se opreşte în faţa aşa-zisului hotel. Imediat, sunt condus de un băieţaş, mai întâi printr-o cafenea, apoi printr-un mic restaurant şi în sfârşit la clădirea hotelului. Am fost condus mai departe până
501

la o odaie, care cred că nu mai fusese văruită de un secol. O lampă cu petrol ardea palidă, luminând anevoie camera, la a cărei ferestre nu erau nici perdele. Într-un colţ, o sobă bătrânească, cu olane, îţi amintea de timpurile trecute. În mijlocul camerei erau trei paturi cu saltele de paie. Fiind extrem de obosit, am dormit destul de bine. Odihnit şi reconfortat, de somn, am plecat a doua zi de dimineaţa prin oraş. Vasluiul (azi reşedinţa judeţului Vaslui-n.n) este aşezat între dealuri frumoase. Originea lui se pierde în începuturile istoriei noastre şi date precise nu se cunosc până în prezent. Acest vechi târg a avut momente de glorie, când era considerat ca a doua capitală a Moldovei, prima fiind Suceava. Şi epoca aceea se pierde în trecut, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi a urmaşilor săi, Bogdan şi Ştefăniţă Vodă. Aci venea, de multe ori pe an, Ştefan pentru a se odihni şi tot aici era un palat domnesc ale cărui ruine se văd şi azi. Tot în Vaslui, se zice că ar fi fost şi o colonie de armeni, goniţi din Asia Mică de sarazini, în timpul când Vaslui era un punct principal în „drumurile de început” dintre Apus şi Răsărit. Astăzi, Vasluiul numără aproape 14 000 de locuitori, toţi oameni paşnici care se ocupă mai mult cu agricultura. Se mai găsesc aici mulţi

502

lipoveni, care au o mahala a lor şi care se ocupă, în special cu grădinăria. Vasluiul, deşi oraş sărac, nu este lipsit totuşi de instituţii culturale (...) Există un cămin, clădire proprie a învăţătorilor, unde se afla şi o biblioteca mare, precum şi o secţie a „Caselor Naţionaleʺ — „Viforulʺ — unde se ţin şezători, conferinţe etc. Demn însă de relevat este catedrala „Sfântul Ioan” zidită de Ştefan cel Mare (…) După cercetările preotului econom Ioan Grigoriu, cronicarul Ureche pomeneşte în cronicile sale de zidirea acestui locaş pe la anul 6983, (1475) în urma biruinţei obţinute contra turcilor în lupta de la Rahova, lângă Vaslui. Cronicarul spune : „atunci întorcându-se Ştefan Vodă şi mergând pe apa Bârladului în sus şi plăcându-i locul între Bârlad şi între Vaslui, întru acea laudă şi bucurie de izbândă cu noroc ce au biruit pe turci… au început a zidi biserica Sf. Ioan Prediteci, în târg, în Vaslui, dând laudă lui Dumnezeu. Pe urma, au făcut şi case domneşti cum se cunosc şi până astăzi”. Când m-am dus să vizitez catedrala Sf. Ioan, preotul, care locuieşte în curtea catedralei, nu era acasă şi o femeie care îmi ieşi înainte îmi spuse: ,,Cheia bisericii este în castanul de lângă biserică, agăţată de o creangă... luaţi-o şi intraţi înăuntru… ʺ. O alee de castani duce din stradă până la uşa catedralei.
503

În dreapta sunt nişte căsuţe, probabil locuinţa preotului. Intrând în biserică, am fost impresionaţi văzând în peretele din dreapta un tablou de Grigorescu, cu subiect religios, de o mărime apreciabilă (cam 120/80 cm), agăţat cu o aţică în trei cuişoare... Şi cheia catedralei în castan... După informaţiile luate, se zice că acest tablou a fost lăsat prin testament, de o familie boierească din Vaslui, ca odor scump şi sfânt catedralei. Am admirat podoabele şi pictura bisericii şi ochii mi s-au oprit asupra inscripţiei, de deasupra uşii de la intrarea în naos. Această inscripţie este în slavoneşte şi traducerea ei o dau mai jos, după lucrarea pr. C. Grigoriu, care la rândul lui a luat-o după Episcopul Melchisedec: „Io Ştefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu-, Domnitorul Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Vodă, a zidit acest templu în numele tăierii cinstitului cap al sfântului şi slăvitului prooroc şi înainte mergător şi botezător Ioan. S-a început în anul 6998, luna aprilie şi s-a săvârşit în acelaşi an, septembrie în 20 (I490).ʺ Despre această catedrala şi despre frumuseţea ei, au scris mulţi, printre aceştia şi arhidiaconul Paul de Alep, la 1650. În cursul anilor însă, catedrala a suferit multe reparaţii şi adăugiri, aşa că nu se mai păstrează în forma zidită de Ştefan cel Mare. Ba chiar i s-a schimbat mult din aspectul ce-l avea în secolele trecute. (…)
504

În afară de catedrală, care prezintă o notă specială de interes istoric -, o clădire modernă, demnă de relevat, este teatrul judeţean. Este de mirare chiar, cum se face că într-un orăşel ca Vasluiul, cu o populaţie relativ mică, s-a ridicat un astfel de edificiu. L-am vizitat. Deşi intrarea pare cam deplorabilă, interiorul este foarte bine aranjat şi seamănă ca stil cu acela al teatrului din Iaşi. Acum însă nu foloseşte aproape la nimic. Într-o vreme, se deschisese acolo un cinematograf, unde rulau filme moderne, dar nici aşa n-a putut rezista. Oraşul este luminat electric şi binecuvântat este acest fapt, căci altfel ai risca să-ţi frângi gâtul, pavajul fiind foarte prost. Alimentaţia cu apă se face prin conducte. În Vaslui se duce o viaţă patriarhală. Seara se petrece mai mult în familie- unii la alţii nelipsind cărţile de joc şi bârfeala. Se vorbeşte şi se face multă politică. (...) Fapt care m-a surprins foarte mult în Vaslui: mulţimea cârciumilor. În fine, după ce am făcut popasul la teatrul judeţean, am plecat să vizitez grădina publică, aşezată pe dealul ,,Deleaʺ. Acolo vasluienii au o grădină foarte frumoasă şi mare. Alei drepte, ronduri pline de flori, chioşcuri cochete, tot felul de arbori, te fac să trăieşti clipe plăcute de odihnă sufletească. Un amestec poetic şi impresionant al naturii cu arta omului se vede peste tot. Tot acolo se găsesc o mulţime de distracţii sportive ca: tenis, popice
505

etc. Urcându-te mai sus, pe deal, se găseşte un pavilion unde cântă, vara, muzica de fanfară şi de unde poţi admira panorama Vasluiului, care se prezintă ca un mozaic înconjurat de jur împrejur de dealuri. Spre nord, când timpul e luminos, poţi vedea, la câţiva kilometri, Movila lui Burcel, a cărei legendă este destul de cunoscută.

Monument din grădina Copou, ridicat în cinstea eroilor vasluieni căzuţi în luptele de la Mărăşeşti (19161918)

506

Partea de jos a oraşului este aşezată de-a lungul râului Bârlad şi, din nenorocire, pe cât este de frumos aşezată, pe atât este în continuu inundată şi bântuită de paludism. După ce m-am întors de la gradina publică, am vizitai abatorul, destul de mare şi curat. În oraş, după cum am mai spus, nu te izbeşti de palate mari. Toate casele sunt mărunţele, afară de „palatul administrativʺ, unde se găsesc tribunalul, parchetul şi prefectura şi palatul lui Mavrocordat, în centrul oraşului [. . .] Descoperirile arheologice de la Poieneşti, lângă Vaslui, au scos la suprafaţă urme care atestă existenţa de aşezări omeneşti pe aceste meleaguri din epoci foarte îndepărtate. Locuite mai întâi de carpi…” ……………………………………………… Însemnările de mai sus fac parte din volumul „Hoinărind prin ţară” de Mihai Tican Rumano, îngrijitor de ediţie, cuvânt înainte şi note de Constantin Darie, Editura Stadion, Bucureşti 1971. Mihai Tican Romano, născut în 1885 la Berevoeşti, lângă Câmpulung Muscel (mort în 1967) ne oferă însemnările de mai sus – urmare a popasurilor sale făcute ca ziarist în anii ʹ30 prin diferite colţuri de ţară, printre care şi Vaslui, Huşi, Bârlad şi Tecuci…
*

507

POSTFAŢĂ

Ziaristul Ion N. Oprea, după elaborarea a trei volume de istorie a presei româneşti: Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene, Bucovina pământ românesc I- presa din Cernăuţi ( ), Bucovina pământ românesc II - presa din Rădăuţi (1875- 2004), vine acum cu un nou volum de cercetare a presei apărute în judeţul Vaslui, intitulat „Vaslui - „Capitala Ţării de josʺ în presa vremii (1875-2005). Marele merit al acestor cărţi este turul de forţă ce-1 face autorul prin falia unui timp în care au trăit oameni ca noi, stră şi stră-strămoşii noştri, cu necazurile lor (şi-au avut slavă Domului!), cu visele lor (aceste năluciri ce ne poartă ca o corabie pe valurile vieţii şi ne-o face suportabilă), cu iubirile lor, liantul indispensabil liniştii eterne, cu copii şi nepoţii lor în care şi-au pus speranţa dăinuirii, cu tragediile lor, dacă ne gândim la sutele de mii de morţi în cele două războaie mondiale, şi cu nedreptăţile istoriei ceau amputat cu cruzime hălci din trupul ţării şi au împărţit românii rămaşi între hotarele trasate cu tancul în proletari conducători, ţărani săraci şi mijlocaşi, şi duşmani (boieri, chiaburi, burghezi, neadaptaţi etc.) totul sub o supraveghere strictă, crudă şi răzbunătoare. Cărţile domnului Ion Oprea îndeamnă la meditaţie, la preţuirea vieţii, ca cel mai de seamă dar al naturii, la conştientizarea faptului că venim dintr-o lume acum a amintirilor, dintr-un trecut
508

obligatoriu să fie cunoscut, fie pentru comparaţie, fie pentru originea noastră naţională şi socială, fie ca un îndrumar spre cele bune, cinstite şi morale, fie ca o fală pentru viţa noastră de unde ne tragem. Nu mi-am imaginat, până la citirea prezentei cărţi „Vaslui - „Capitala Ţării de Jos ʺ...că aceste pământuri pline de istorie au putut naşte atâtea valori umane ce au strălucit pe frontispiciul culturii române! Vasluian fiind, rămân uimit de mulţimea „stelelorʺ ce s-au înălţat dintre dealurile vasluiene. Îmi condamn ignoranţa şi rămân recunoscător amicului de o viaţă Ion N. Oprea pentru strădaniile sale de ami umple lacunele cu lumina unui trecut, de dânsul scos la iveală. În prefaţa sa „Înainte de carteʺ sunt înşiruite o seamă de nume ce-au fost mândria şcolii române, completate apoi cu fiecare pagină, ce ne introduce în universul „celor care nu mai cuvântăʺ, cu informaţii realmente sorbite cu emoţie şi cel mai mare interes de către lector. Parcurgându-i lucrare, ai impresia că ridici o piatră de pe mormântul unui trecut populat din belşug cu personalităţi glorioase la vremea lor. Dar şi o lume zgomotoasă, cu politicieni aidoma celor de azi, cu poeţi şi prozatori asemănători celor de azi, obsedaţi de ideea
509

morţii ce va să vină sau fermecaţi de astrul nopţii şi inepuizabila iubire, cu preoţi mângâitori de suflete, învăţători luminători de minţi necoapte, scormonitori în tainele ştiinţei, apărători ai unor cauze drepte şi nedrepte, visători în orânduiri mai bune, cu legiuiri
populiste, eroi cu „Virtutea militarăʺ strălucind pe piept şi în manualele şcolare, o societate omenească cu ţărani robiţi, cu ţărani mai înstăriţi (după mintea fiecăruia), cu ţărani împuşcaţi, cu arendaşi haini şi boieri patrioţi, cu oameni de bine cu gândul la asigurarea unei posterităţi, care să le slăvească numele în vecii vecilor, cu trupe de tot felul veştejind iarba noastră de acasă, cu dureri naţionale, cu dureri individuale, cu petreceri aniversare şi uneori zâmbete amare sau dulci. Dincolo de intenţia ei documentară, autorul zugrăveşte o adevărată frescă a unei Românii, mai apucată încă de generaţia ce a atins astăzi 80 de ani. Autorul I.N.O. ştie să selecteze din noianul de fapte diverse petrecute într-un secol, mostre esenţiale pentru perioada respectivă, biografii necunoscute de către generaţia mai tânără de astăzi sau frunzărite prin manualele şcolare de toată mâna şi uitate o dată cu obţinerea notei de trecere spre viaţa cea de toate zilele atât de puţin promiţătoare în această tranziţie fără sfârşit! Am avut un trecut efervescent, o zbatere continuă pentru pâinea cea de toate zilele, şi exponenţi de seamă ce învăţau poporul român cum
510

să o câştige cinstit. Presa acelor zile se constituia întrun manual cotidian de morală. Sub lespedea grea a istoriei şi în fondul de publicaţii al marilor biblioteci naţionale zac inestimabile comori de gândire românească, pietre de fundaţie ale gândirii de astăzi, ce de acolo îşi trage seva. I N.O. le-a scos la lumină! Demn de reţinut (încă o dată subliniez) selecţia autorului, care nu se limitează la punctarea valorilor istorice ale Vasluiului, personalităţi, fapte măreţe, monumente, ci şi la surprinderea atmosferei unor timpuri despre care generaţiile de astăzi nu ştiu nimic şi nici nu se îngrămădesc prin biblioteci şi prin arhive să le afle. Microportrete, lupte electorale, guvernanţi celebri, legiuiri progresiste, efervescenţă culturală şi ştiinţifică, începuturile învăţământului românesc, a organizării administrativ-teritoriale, toponimia vremii, sugestivă pentru originea străinilor naturalizaţi, viaţa grea a ţărănimii, eforturile politicienilor pentru emanciparea ei şi multe alte aspecte ce ne îmbogăţesc cunoştinţele despre un trecut ce merită a fi scos din arhive la lumină, ca un bun ce aparţine spiritualităţii româneşti. Munca de cercetare a autorului este mai mult decât meritorie şi de actualitate. În condiţiile când un regim dictatorial ne-a interzis accesul la trecutul nostru istoric, cartea dlui Ion N. Oprea ne înlesneşte drumul spre cunoaşterea unei secvenţe importante a originii civilizaţiei româneşti. Constantin Huşanu
511

BIBLIOGRAFIE • • • Ziarele şi revistele de la Vaslui: 1875-2005 Dicţionarul enciclopedic român. Academia R.P.R, Editura politică, 1962 Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Academia R.S.R., Editura Academiei, Bucureşti, 1979 Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent, de George Călinescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1982 I. Hangiu, Reviste şi curente în evoluţia literaturii române, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978 Adevărul, ziar naţional independent, fondat în 1888 Anuarul presei române şi al lumii politice 1908, Director-proprietar Gr. Grigoriu – Riga, Bucureşti Schiţă monografică a oraşului Vaslui: 13751940; N. Iorga, Oameni care au fost. Şerban Cioculescu, Viaţa şi opera lui Teodor Vârnav, Ed. Academiei R.S.R., 1975 Gh. Sibechi, Dorobanţii ieşeni şi vasluieni în războiul pentru cucerirea independenţei României, în „Cercetări istorice”, serie nouă, VIII 1977, Muzeul de istorie al Moldovei – Iaşi D. Ciurea, Evoluţia aşezărilor şi a populaţiei rurale în Moldova în secolele XVII-VIII din
512

• •

• • • •

• •

• • • • • • •

Anuarul Institutului de istorie şi arheologie – A.D. Xenopol” XIV, 1977, Iaşi, Ed. Academiei R.S.R. Gh. Ghibănescu, Din amintirile învăţătorului Ioan Michiu, Anuarul Şcolii Normale „Vasile Lupu” din Iaşi, 1855 – 2005, număr jubiliar Profesor Tudor Opriş, Reviste literare ale elevilor (1834-1974), Istoria presei şcolare româneşti, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977 Alexandru Andronic, Mărturii arheologice privind continuitatea de locuire pe meleaguri vasluiene”, în Anuarul Muzeului judeţean Vaslui, 1979 Românul, ziar fondat de C.A. Rosetti la 1857 Doina şi Liviu Papuc, Bucovina în reportaje de epocă, antologie, argument şi note, Editura Alfa, Iaşi, 2000 Petre Gheaţă, Istoria unui deceniu, 1930-1940 Gloria Lăcătuşu, Zăpezile calde - reporter XX, Editura Junimea Iaşi, 1979 Schiţă monografică a oraşului Vaslui, 1975 Fundaţia pentru literatură şi artă, 1934 Anuarul Şcolii Normale Vasile Lupu din Iaşi, nr.4/1926-1927 Anuarul jubiliar al Şcolii Normale Vasile Lupu – la 150 de ani de istorie a sa, 1855-2005 Mihai Tican Rumano, Hoinărind prin ţară, Editura „Stadion”, Bucureşti, 1967, îngrijitor

513

de ediţie, cuvânt înainte şi note de Constantin Darie.

514

Înainte decarte………………………………………...5 Albina vasluiană......................................................... 8 Acta Moldaviae Meridionalis..................................... 8 Acta Moldaviae Meridionalis, primul număr al Anuarului muzeului judeţean Vaslui.................................. 10 Actualitatea satului, gazetă volantă a consiliului unic agroindustrial de stat şi cooperatist Tutova ........................ 11 Agricultura huşană, foaie volantă editată de organizaţiile de partid din consiliul intercooperatist Huşi, februarie 1979...................................................................... 12 Adevărul, organ al Consiliului judeţean Vaslui al Frontului Salvării Naţionale,apare pe 22 decembrie 1989,13 Adevărul de Vaslui cu numărul 1080 din 27-28 noiembrie 2004 .................................................................... 15 Almanahul Revistei Populare Catolice „Viaţa” pentru anul 1916.................................................................. 16 Ardeiul (III).............................................................. 23 Anuarul comemorativ al Liceului Mihail Kogălniceanu din Vaslui pe anii şcolari 1890-1935,.......... 47 Al 2-lea Anuar …, al Şcoalei Normale de băieţi „Ştefan cel Mare” Vaslui, pe anul şcolar 1931-1932,........ 63 Anuarul Liceului de băieţi “M. Kogălniceanu » Vaslui 1935-1946 ................................................................. 80 Aspiraţii, revistă editată de Liceul agro-industrial Murgeni la jumătatea anului 1980… ................................. 92 Bârladul, revistă de cultură prin informaţie............ 93 Bârladul cultural ...................................................... 97 Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie din Vaslui, apare odată pe lună. Începând cu 1 decembrie 1924, ........ 99
515

Buletinul oficial al Consiliului popular judeţean Vaslui ................................................................................. 103 Buletinul oficial al judeţului Vaslui, Foaia publicaţiilor administrative judiciare................................ 105 Calendarul competiţiilor sportive pe anul 1980, editat de Consiliul judeţean pentru educaţie fizică şi sport Vaslui – ............................................................................................ 106 Constructorul, foaie volantă editată de comitetul de partid, mai 1977 ................................................................. 112 Constructorul, foaie volantă editată de Comitetul de partid, comitetul de sindicat şi Comitetul oamenilor muncii de la I.J.C.M. Vaslui, 1976,............................................... 113 Constructorul, foaie volantă editată de Comitetul sindicatului de la Şantierul Vaslui, 1976.......................... 114 Circulaţia pe drumuri vasluiene, foaie volantă editată de serviciul circulaţiei din cadrul miliţiei judeţene Vaslui – 1977.................................................................................... 115 Cântarea României – festival al creaţiei şi al muncii, foaie volantă....................................................................... 116 Copiii şi circulaţia rutieră, foaie volantă editată de serviciul circulaţiei din cadrul miliţiei judeţene Vaslui, 1976, ............................................................................................ 117 Creaţia tehnică, foaie volantă editată de Consiliul judeţean al sindicatelor Vaslui, 1980, ............................... 118 Cronica, jurnal de informaţie generală, numerele 26, apare la Vaslui la 19 noiembrie 1946 ........................... 118 Cronica satului, gazetă volantă a organizaţiilor de partid din Consiliul unic agroindustrial de stat şi cooperatist Râşeşti Vaslui,.................................................................... 127 Crucea, revistă populară, religioasă, culturală şi ştiinţifică, apare la Bârlad la 1 aprilie 1906 ..................... 129

516

Curierul Bârlădean, periodic editat de Primăria municipiului Bârlad, număr inaugural, gratuit, apare la 15 februarie 1997.................................................................... 129 Datina veche, datina nouă ..................................... 131 Dăneşti – etnografie şi folclor................................ 131 Democratul ziarul Partidului Naţional Liberal,.... 131 Deşteptarea, Organ Politic săptămânal, pentru apărarea intereselor Meseriaşilor şi Emanciparea lor, redactat de Comitetul Cercului Meseriaşilor.................... 150 Dialog, publicaţie editată de Sindicatul Învăţământ „Tutova” din Bârlad, apare cu numărul 1 în februarie 1997, ............................................................................................ 154 Echinox, revistă a elevilor de la Grupul şcolar agricol Zorleni-Bârlad, apare în luna mai 1997 ........................... 157 Ethos, revistă editată de Casa Corpului Didactic Vaslui şi Fundaţia Culturală „Ştefan Bârsănescu”, sub egida Inspectoratului şcolar judeţean Vaslui ................... 158 Farul, ziar pus în slujba averescanilor, este amintit în ziarul Libertatea care apărea la Huşi în anul 1922,......... 165 Festivalul Umorului ’76, foaie volantă editată de Comitetul judeţean pentru cultură şi educaţie socialistă Vaslui, 1976 ....................................................................... 165 Foaie de informare juridică, foaie volantă, editată de Consiliul judeţean al sindicatelor şi Asociaţia judeţeană a juriştilor – Vaslui, decembrie 1976, apare sub deviza, înscrisă pe frontispiciu: „Proletari din toate ţările uniţi-vă!” ............................................................................................ 168 Frângurele, revistă de literatură, ştiinţă şi artă, apare la Vaslui în aprilie 1933 .................................................... 169 Gazeta de la Bârlad ................................................ 170 Gaudeamus, revistă literar ştiinţifică a Liceului teoretic „Emil Racoviţă” Vaslui, 1997 .............................. 171
517

Gazeta de Est, săptămânal independent, apare la Vaslui la 11 februarie 1990 ............................................... 178 Gazeta Poporului, Foae de propagandă a partidului poporului, - Secţia Vaslui, cu sediul la Clubul Partidului Poporului din Vaslui, apare la 1 iunie 1924..................... 182 Ghidul comercial turistic al judeţului Vaslui, ....... 185 Glasul învăţătorului, foaie locală pentru preocupări strict didactice, a învăţătorilor din judeţul Vaslui............. 186 Glasul Nostru, foaie culturală cu informaţii şi îndrumări pentru popor..................................................... 188 Grupa sindicală – şcoală a muncii şi educaţiei socialiste, foaie volantă editată de Consiliul judeţean al sindicatelor Vaslui, mai, 1982. .......................................... 201 Hygea, revistă ştiinţifică şi literară, apare la Vaslui în martie 1882 ........................................................................ 201 Horticultura, foaie volantă editată de Întreprinderea de legume-fructe Vaslui, 1976........................................... 203 Huşana, foaie volantă editată de Comitetul de partid şi comitetul sindicatului de la Întreprinderea „Huşana”, februarie 1981.................................................................... 204 În spiritul legii, foaie volantă editată de miliţia judeţului Vaslui cu prilejul „Zilei Miliţiei” la jumătatea lunii iunie 1976, c .............................................................. 204 Înainte, ziar independent, apare la 1 ianuarie 1935, sub conducerea unui comitet, cu redacţia şi administraţia în comuna Tutova. ................................................................. 205 Îndrumar juridic pentru automobilişti se intitula o nouă şi utilă lucrare oferită de Filiala A.C.R. a judeţului Vaslui la începutul anului 1982. ....................................... 208 Informatorul Teatrului cinematografic „CAROL” – Bârlad................................................................................. 208 Iniţiativă muncitorească, foaie volantă editată de secţia de propagandă a Comitetului judeţean Vaslui al
518

P.C.R. în sprijinul organelor şi organizaţiilor de partid din unităţile economice ale judeţului, mai, 1980, ................... 210 Înmuguriri, revistă a cercului literar cu acelaşi nume de la Şcoala generală nr. 2 Vaslui, editată în ianuarie 1971, ............................................................................................ 212 Intransigentul, ziar conservator, apare în lunile maiiunie 1914. ......................................................................... 212 Învăţământ, cercetare – producţie la Liceul agroindustrial Huşi................................................................ 214 Învăţământ, cercetare – producţie la Liceul agroindustrial Huşi ........................................................... 214 Învăţământ – cercetare – producţie, foaie volantă editată de Inspectoratul şcolar al judeţului Vaslui, Casa corpului didactic şi sindicatul învăţământ, iunie, 1981.... 215 Ion Creangă, revistă lunară de limbă, literatură şi artă populară ..................................................................... 216 Învăţătorimea vasluiană, revistă lunară a Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Vaslui ......................................... 218 Învăţătorimea vasluiană, revistă lunară a Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Vaslui ......................................... 218 Izbânda, ziarul Partidului Naţional Ţărănesc din judeţul Vaslui..................................................................... 286 Judeţul Vaslui –file de monografie........................ 296 Legea pentru toţi, foaie volantă editată de Consiliul judeţean al sindicatelor în colaborare cu asociaţia judeţeană a juriştilor Vaslui, decembrie 1979, .................................. 297 Legumicultura în solar şi seră, foaie volantă editată de UJCAP şi Casa Agronomului Vaslui,1976, ................. 299 Lyceum, revistă şcolară ,........................................ 300 Lumina – Costeşti – Tutova ................................... 301

519

Lumină!..., director dr. Teodor Răşcanu, anul II nr.8, marţi 26 mai 1931 ..................................................... 302 Lupta plugarului, foae de propagandă a opoziţiei unite (partidul naţional şi partidul ţărănesc) din judeţul Vaslui, ................................................................................ 310 Paloda Literară....................................................... 332 Magazin Tănase ..................................................... 334 Meşteşugarii, foaie volantă editată de Uniunea judeţeană a Cooperativelor Meşteşugăreşti – Vaslui, 1976, ............................................................................................ 335 Modernizare şi structură în comunitatea rurală ... 336 Monitorul de Vaslui, ziarul care stă de vorbă cu oamenii............................................................................... 336 Monografia comunei Tăcuta ................................. 340 Monografia municipiului Bârlad(1174-1974 ............ 340 Monografia municipiului Bârlad (1174-1974)...... 340 Munca noastră, foaie volantă editată de Întreprinderea agricolă de stat Huşi, Vaslui – 1977, ....... 341 Muncitorul, ziar patriotic şi literar, apare la 31 iulie 1900,................................................................................... 342 Murgeni, - contribuţie la istoria unei străvechi aşezări, 1973, ..................................................................... 343 Neam de eroi, foaie volantă, editată de Comitetul judeţean Vaslui al UTC ..................................................... 344 Năzuinţe, revistă literară, ştiinţifică,era la al 5-6-lea număr în februarie 1971 ................................................... 345 Năzuinţe III, revistă realizată de copiii de la Casa Pionerilor şi şoimilor patriei din Vaslui, în activitate în anul 1985.................................................................................... 345 Obiectiv,cu subtitlul înscris pe frontispiciu: Noi spunem lucrurilor pe nume. Apare la Vaslui ................... 346
520

Omagiu femeii ,foaie volantă editată de Comitetul judeţean al Femeilor Vaslui, 1977 .................................... 348 Paleta literară şi artistică, 1918, ............................ 349 Paloda reapare la Bârlad o dată pe săptămână, la 2 iulie 1892, anul al XI-lea de la înfiinţare, editor-proprietar G. Caţafany, girant G. Leţcae, cu „o desluşire pentru cititori” în chiar editorialul ziarului: ................................ 349 Pământuri ameliorate, foaie volantă, editată de Casa agronomului şi Oficiul judeţean de îmbunătăţiri funciare Vaslui, 1976 ....................................................................... 356 Plugarul este ziarul care a apărut la Vaslui la 8 ianuarie 1919;.................................................................... 357 Podgoreanul, periodic editat de S.C. „Vascovin” S.A. Vaslui, la al 18-lea număr în 1994.................................... 358 «Podgorii şi vinuri din judeţul Vaslui, altădată şi acum»................................................................................. 360 Poporul, organ al „Ligei poporului” de sub preşidenţia D-lui General Al Averescu ............................. 361 Primul anuar al Gimnaziului Comercial de băieţi din Vaslui la 10 ani de la înfiinţare......................................... 365 Românul, gazetă politică şi literară, apare săptămânal la Bucureşti, la 9 august 1857....................... 373 Propaganda, ziar Naţional Liberal, apărea duminica la început, la 2 februarie 1914 .......................................... 376 Reflector, gazetă de satiră şi umor a Comitetului de partid şi a Consiliului popular comunal Ivăneşti, ............ 380 Reforma, ziar la care a lucrat ca prim-redactor d. G. Cristea Delaracova ............................................................ 381 Resistenţa, ziar vasluian, apărea în anul 1882,..... 382 Revista cireşarilor, publicaţie cu activitate la Bârlad în anii 1983-1989............................................................... 383 Revista militară literară apare la Vaslui în 1913, . 384
521

Rulmentul, foaie volantă editată de Comitetul de partid şi Consiliul oamenilor muncii de la I.R. Bârlad, 1978, ............................................................................................ 384 Sănătatea, foaie volantă editată de Direcţia sanitară a judeţului Vaslui şi Comisia judeţeană de cruce roşie, 1977………………………………………………………………386 Satul contemporan, gazetă volantă a organizaţiilor de partid din Consiliul unic agroindustrial de stat şi cooperatist Murgeni ............................................................................. 387 Secerea, gazeta Partidelor unite: Democrat,Democrat Naţionalist şi Ţărănist-Independent. ............... 388 Semnal, serie nouă, anul I, apare la 31 mai 1999,392 Sentinela Ortodoxă, foaie pentru îndrumarea religioasă şi culturală a poporului, apare lunar, începând cu luna aprilie 1932................................................................ 393 Sfântul Duh ziar umoristic..................................... 404 Statornicie, continuitate – repertoriul arheologic al judeţului Vaslui ................................................................. 404 Şcolarii tutoveni, revistă şcolară de nivel judeţean. Are cinci numere, scoase între decembrie 1938 şi aprilie 1939.................................................................................... 405 Tanacu – un vechi sat de răzeşi, este titlul lucrării monografice realizată de Gheorghe Gr. Buzdugan,......... 407 Tribuna tinerilor făuritori de rulmenţi, foaie volantă editată de Comitetul UTC de la Întreprinderea de rulmenţi Bârlad,................................................................................ 407 Tribuna muncii politice, foaie volantă editată de Secţia de propagandă a Comitetului judeţean Vaslui al P.C.R., ................................................................................ 408 Tribuna satului, gazetă volantă a organizaţiilor de partid din Consiliul unic agroindustrial de stat şi cooperatist Roşieşti ............................................................................... 408

522

Tribuna şcolii vasluiene, foaie volantă, editată de Inspectoratul şcolar judeţean, comitetul sindicatului învăţământului şi Casa corpului didactic cu prilejul Zilei învăţătorului – Vaslui, 1976 .............................................. 409 Turism '78, foaie volantă editată de Oficiul judeţean de turism Vaslui – iunie, 1978,.......................................... 411 Ţarina, revistă lunară de îndrumare şi politică agricolă, ............................................................................. 412 Uzina cu Humor, foae săptămânală, apărea la Vaslui la 3 septembrie 1930 .......................................................... 416 „Vaslui” – monografie, .......................................... 421 Vasluiul apare o dată pe săptămână, începând de la 31 martie 1886 ................................................................... 422 Vasluiul, ziar pentru timpul alegerilor parlamentare, apărea la 5 noiembrie 1895 ............................................... 424 Viaţa, revistă populară, realizată în 1916 la Biserica catolică din Răducăneni, judeţul Fălciu, iar în anul 1927 la Hălăuceşti, judeţul Roman................................................ 453 Vlăstarul, revista Liceului „M. Kogălniceanu” Vaslui, ................................................................................ 454 Vlăstarul, serie nouă, reapare cu numărul unu, anul IX/1972,.............................................................................. 459 Vocea Racovei din Vaslui; „Românul” din 1-2 martie 1882.................................................................................... 461 Vocea Vasluiului, ca ziar, era evidenţiat de ziarul Democratul din 9 decembrie 1918 .................................... 464 Voinţa Vasluiului, organ al Partidului Naţional, şeful partidului Gh. Mironescu; director politic Bosnief Paraschivescu; apare la Vaslui în 1922............................ 465 Vreme nouă iese de sub tipar îndată după 23 august 1944, redactor după câteva numere – I.Cramer. .............. 471

523

Vremea nouă, organ al Comitetului judeţean Vaslui al P.C.R. şi al Consiliului popular judeţean provizoriu, apare la 20 februarie 1968 ................................................ 473 POSTFAŢĂ................................................................. 508 BIBLIOGRAFIE.................................................... 512

524

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful