A fost o dată ca niciodată...

O istorie a călăuzirii ar constata că cele mai vechi forme în domeniu sunt călăuzirea
instinctivă şi cea divină. Majoritatea religiilor călăuzesc prin persoane care primesc
comunicări directe sau speciale, de la o anumită divinitate, metodele şi formele de
manifestare sau comunicare variînd într-o anumită măsură. Au existat oracole celebre, cum
a fost cel din Delphi. Se practica ghicirea în măruntaiele animalelor, se intra în transă după
ce ghicitorii îngurgitau droguri sau se ambalau în ritualuri ce făceau legătura cu o oarecare
divinitate sau chiar cu sufletele morţilor. Această practică ancestrală era la modă chiar şi în
Europa şi Statele Unite, mai ales după Primul Război Mondial când despărţirea şi dorul de
cei dragi căzuţi în lupte i-a făcut pe rudele celor decedaţi să încerce să ia legătura cu
aceştia. Evident că aceasta nu se putea face printr-o comunicare, sau un mijloc obişnuit. Era
nevoie de un medium. Pentru a nu risca un conflict imprevizibil cu divinitatea, uneori la fel
de imprevizibilă, oamenii au început din cele mai vechi timpuri să tragă la sorţi alegerile pe
care trebuiau să le facă. În acest fel scăpau de responsabilitate şi puteau accepta un eşec ca
venind de sus. Nu se putea face mare lucru împotriva unei divinităţi invizibile, dar uneori
zeii erau pedepsiţi în funcţie de materialul din care erau făcuţi. Armata romană a dus o
campanie foarte eficace împotriva idolilor de tot felul demonstrînd prin victoriile sale că
zeii romani erau superiori. Din păcate, acelaşi zeu se putea regăsi într-un alt panteon, sub
un nume diferit, aşa că au apărut explicaţii, probabil considerate ştiinţifice la vremea
respectivă.

Dar stau oare lucrurile altcumva în ceea ce priveşte creştinismul? Dorinţa de a cunoaşte, de
a fi informat dincolo de informaţia disponibilă tuturor, combinată cu dorinţa conformităţii
în cadrul unei societăţi restrictive (biserica), dar în acelaşi timp dedicată unui mod specific,
limitat de bunăvoie, de a vedea realitatea, cât şi dorinţa de a evada din realitatea banală sau
murdară, cotidiană, l-a făcut pe hommo cristus să caute într-o direcţie diferită faţă de
majoritatea celor care trăiesc acum pe Terra. Dincolo de această afirmaţie (un pic
pretenţioasă) se cuvine să menţionăm că, de fapt, creştinii au fost preocupaţi de acest lucru
de-a lungul celor două milenii de existenţă a bisericii. Istoria bisericii este martoră
încercărilor, de cele mai multe ori subiective, a exceselor, nereuşitelor şi reuşitelor în acest
domeniu.

1
Totuşi trebuie menţionat că tot muritorul, creştin sau nu, ateu sau nu, a vrut, cel puţin o dată
în viaţă, să afle dacă în spatele călăuzirii, a luării deciziilor, stau unele principii, există nişte
reguli sau unele date care fac călăuzirea şi deci luarea deciziilor mai sigură şi viitorul mai
predictibil şi prin urmare mai uşor de acceptat sau mai uşor de exploatat. În acest sens stau
dovadă multe proverbe integrate în ceea ce numim „înţelepciunea popoarelor“. Ele pot fi
regăsite în majoritatea culturilor. De exemplu, nu este un secret pentru nimeni, că cine nu
seamănă, nu culege sau că ulciorul nu merge de multe ori singur la apă - de obicei, nu
merge singur acolo. În ciuda ,,înţelepciunii populare” aflată la îndemîna tuturor, aşa cum
am mai afirmat mai sus, media ne dă în fiecare zi exemple prin care aflăm că destui dintre
semenii noştri încă nu au făcut cunoştiinţă cu aceste adevăruri aparent banale. Ca urmare, ei
îşi pierd o parte a vieţii în spitale sau închisori sau muncind în folosul comunităţii. Dacă ar
fi fost mai atenţi, mai dispuşi să se gândească că s-ar putea ca ceea ce au pus la cale să nu
reuşească, ei nu ar fi intrat în situaţii fără ieşire.

Subiectiv şi obiectiv

Una dintre colecţiile de scrieri antice în care omul găseşte principii pentru luarea deciziilor
şi exemple de călăuzire (atât pozitive, cât şi negative) este Biblia. Această carte este o
colecţie de scrieri inspirate cuprinse în două volume: Vechiul Testament şi Noul Testament.
Primul testament sau legământ se referă la tratatul încheiat de Dumnezeu cu poporul Israel,
iar al doilea, Noul Testament se referă la tratatul încheiat tot de Dumnezeu cu toate
naţiunile pământului prin persoana lui Isus Cristos.

În prima carte din Vechiul Testament aflăm că şarpele vine la Eva şi-i vorbeşte. Probabil că
era un lucru obişnuit ca toate animalele sau cel puţin unele dintre acestea să vorbească (cu
toate că nu se specifică limba) sau cel puţin să comunice într-un anumit mod, evident
inteligibil şi sofisticat, cu omul. Deci, diavolul, alias şarpele, îi face Evei o propunere: să
încalce una dintre cele două porunci restrictive date de Dumnezeu. Ea prevedea că omul va
muri dacă va mânca din fructele pomului aflat în mijlocul paradisului. Cu toate acestea,
scopul propus de şarpe era unul pozitiv, adică progresul, asemănarea cu Dumnezeu în plus
faţă de asemănarea iniţială (...să facem om după chipul şi asemănarea noastră...). Dincolo
de acţiunea aflată în curs de desfăşurare (mâncarea fructului oprit) ce ducea la un

2
deznodământ (deosebirea binelui şi a răului) în urma unei călăuziri (consilierea şarpelui) şi
a unei decizii (luate de Eva şi apoi şi de Adam), de remarcat că şarpele nu a fost autorul
unui preambul absolut necesar pentru luarea unei decizii în cunoştiinţă de cauză de către
cea dintâi muritoare. Şarpele a ascuns în mod deliberat că el însuşi a fost victima unei astfel
de călăuziri iniţiale al cărui autor fusese, a unei decizii ce o luase (probabil) înainte de
creerea omului şi că stipularea expresă a celor două porunci restrictive era adresată doar
omului.[1] Consecinţa a fost că Eva a luat prima decizie istorică pentru omenire fără să se
consulte cu Adam sau cu altcineva, fără să facă o şedinţă de brainstorming sau un search pe
Google şi fără să ceară un oarecare timp de gândire. Evident că fără experienţă şi în lipsa
unei călăuziri adecvate ea ia o decizie eronată cu efect negativ aproape imediat, care are
urmare pe durata întregii sale vieţi pe pământ. Această decizie a fost bazată pe ceea ce Evei
i s-a spus, pe ceea ce ochii ei au perceput ca bun şi creierul a decis ce era folositor. Această
decizie aparent obiectivă avea să afecteze nu numai viaţa ei, ci şi viaţa lui Adam şi apoi a
tuturor copiiilor lor şi în cele din urmă întreg pământul şi istoria sa. Cei doi aveau să fie
alungaţi din paradis, aveau să fie blestemaţi să îşi câştige cu greutate traiul de zi cu zi şi să
piardă accesul direct la Dumnezeu.

E normal să ne facem griji cu privire la luarea deciziilor. De luare deciziilor depinde soarta
noastră. O decizie bună îţi aduce un avantaj, o decizie rea nu ţi-a aduce sau şi mai rău,
situaţia se înrăutăţeşte.

M-am întrebat de mai multe ori ce ne motivează să prevedem, să căutăm cele mai bune
soluţii. Sau mai bine-zis, ce mă motivează. Sunt mai multe lucruri. Printre acestea se
numără dorinţa de a anticipa, dorinţa de a nu greşi, dorinţa de a mă conforma comunităţii în
care trăiesc şi/sau în care îmi petrec mai mult timp. În ultimă instanţă este frica de ceea ce
poate să-mi aducă viitorul, adică frica de necunoscut. În mai puţine cuvinte, dorinţa de
control, dar în fond, limitările mele de fiinţă care nu cunoaşte totul. Mi se pare interesant că
la cealaltă extremă se situează "prorocul", acel om care comunică foarte bine cu Dumnezeu
şi care poate fi relaxat din mai multe motive, printre care faptul că el ştie chiar şi viitorul în
măsura în care îi este făcut de cunoscut de către Dumnezeu şi în acelaşi timp convins că
Dumnezeu creatorul universului ţine toate lucrurile sub control.

3
Dar, din perspectiva mea mai limitată, în care lucrurile par să scape de sub control, trebuie
să am o perspectivă holistă şi în acest domeniu. Nimeni, sau aproape nimeni, nu poate
controla desfăşurarea evenimentelor. Cu cît evenimentul vizat este mai complex, cu atît
acesta este mai greu, dacă nu chiar imposibil de controlat. De exemplu, e relativ uşor să
controlăm activitatea celor ce depind de noi în familie. Dar primul nivel este cel individual,
personal, apoi nivelul familiei, apoi nivelul macro.

Dacă trecem la un nivel superior, de pildă cel al unui grup de indivizi, controlul se face mai
anevoios şi ne vom lovi de situaţii complet neprevăzute. Aceasta se poate vedea chiar în
cazul unui grup de mai mulţi copii, de exemplu o clasă de elevi. Dincolo de acest nivel
lucrurile se complică exponenţial, încît este aproape imposibil să existe un control absolut.
Nivelul macro ţine de domeniul organizaţiilor mari, cum ar fi un stat, o companie
internaţională. Robert McNamara, secretar al apărării în vremea războiului din Vietnam în
timpul administraţiei Johnson, spunea că războiul este un fenomen extrem de complex, de
multe ori necontrolabil. Odată scăpat de sub control, el nu mai poate fi evaluat corect şi, ca
atare, nici controlat. De aceea în timpul unor tensiuni politice, etnice, sociale, a unor
evenimente deosebite, cum ar fi catastrofele naturale, accidentelor de mari proporţii, a unor
epidemii, statul care poate să acţioneze prin mai multe instituţii, trebuie să încerce să
limiteze efectele acestora. Idealul ar fi desigur, prevenirea lor, dar acest lucru implică
obţinerea de informaţii, prelucrarea acestora şi luarea celor mai bune decizii în timp util. La
nivel micro, individual, acest lucru este simplificat. Cu toate acestea nu totdeauna este uşor
să iei decizii bune. Luarea deciziilor la nivel individual depinde de mai mulţi factori. Să
începem cu începutul.

Dacă ai învăţat să iei mici decizii, îţi va fi mult mai uşor să iei decizii din ce în ce mai
importante. Dacă nu şti să iei decizii, trebuie să înveţi. Dacă vrei să înveţi, este bine să
înveţi cît mai puţin pe pielea ta şi cît mai urgent. Dacă realizezi acest lucru vei ajunge
independent, vei trăi mai relaxat şi vei fi propriul tău şef. Dacă nu, vei suporta consecinţele.
Dar, nu trebuie să uităm că, în ciuda dorinţei noastre de a lua decizii corecte, eficiente, a
capabilităţii noastre în domeniu sau a faptului că am devenit specialişti sau experţi în
domeniu, s-ar putea întîmpla ca deciziile pe care le luăm să nu fie adecvate.

4
Călăuzire-ascultare

Dar ce se
întîmplă atunci cînd oameni au încredere în cel de la care cer călăuzire, îi recunosc statutul
de "iluminat", dar cu toate acestea, nu îl ascultă? Iată un exemplu:

În Vechiul Testament ni se povesteşte că fiii prorocilor lui Israel ce erau în faţa Ierihonului,
l-au contactat pe Elisei după ce Duhul Domnului l-a luat pe Ilie la cer. Când l-au văzut, au
zis: „Duhul lui Ilie a venit peste Elisei.” Şi i-au ieşit înainte, şi s-au închinat până la pământ
înaintea lui. Ei i-au zis: „Iată că între slujitorii tăi sunt cincizeci de oameni viteji; vrei să se
ducă să caute pe stăpânul tău?” Poate că Duhul Domnului l-a dus şi l-a aruncat pe vreun
munte sau în vreo vale.” El a răspuns: „Nu-i trimiteţi.” Dar ei au stăruit multă vreme de el.
Şi el a zis: „Trimiteţi-i.” Au trimis pe cei cincizeci de oameni, care au căutat pe Ilie trei zile
şi nu l-au găsit. Când s-au întors la Elisei, care era la Ierihon, el le-a zis: „Nu v-am spus să
nu vă duceţi?”

5
Elisei le spune clar că nu are sens să caute cadavrul lui Ilie. Cu toate acestea cu toate că aud
foarte bine, ei nu ascultă sau nu sunt convinşi. E drept că Elisei nu vine cu argumente. Nici
nu ar fi trebuit, pentru că el avea semnele investirii lui de către Dumnezeu prin Ilie. Acesta
este un exemplu tipic al căutării călăuzirii, primirea sau livrarea ei, dar ignorarea ei. Decizia
de a-l căuta pe Ilie e total greşită, recomandarea lui Elisei total ignorată. Rezultatele sunt
aşa cum era deja anunţat şi prevăzut, fără obiect. Fiii prorocilor nu au găsit cadavrul lui Ilie,
au pierdut trei zile şi au consumat în zadar resurse materiale.

Acesta este un exemplu tipic de cerere, răspuns (călăuzire), acţiune greşită. Un caz
asemănător, după acelaşi tipic la fel de greşit, este: cerere, răspuns (îndrumare), lipsă de
iniţiativă.

Dar în alte instanţe călăuzirea este ascunsă. La Elisei vine femeia a cărui copil trăgea să
moară. Dumnezeu i-a ascuns lui Elisei problema femeii pînă aceasta a fost foarte aproape.
Nici măcar prorocul nu era la curent cu problema femeii, cu toate că el era cel mai apropiat
de Dumnezeu. Aceasta ne atrage atenţia, la un alt aspect, acela că de cele mai multe ori
Dumnezeu ne vorbeşte personal, nu prin intermediari.

"Etaje" de călăuzire

Există mai multe etaje de călăuzire în funcţie de cine oferă călăuzirea. În primul rînd, sau
primul etaj este cel al familiei. Familia ne cunoaşte cel mai bine, familia este cea mai
apropiată, direcţia spre care ne îndreptăm sau problema noastră poate fi discutată fără prea
mult stress. Se presupune că familia ne vrea binele, de aceea călăuzirea venită de la ea ar
trebui căutată în primul rînd şi ar trebui luată prima în considerare. Dincolo de familie se
află al doilea etaj, cel al cunoscuţilor, al prietenilor, care sunt persoane de încredere.
Dincolo de acest etaj, intrăm într-o lume care, în ceea ce priveşte îndrumarea noastră, este
eficientă doar în măsura în care noi îi oferim informaţii veridice, corecte (acestea pot fi
influenţate de subiectivitatea noastră şi de subiectivitatea lor în perceperea sau interpretarea
informaţiilor noastre) şi concrete. Acesta este un etaj mult mai mare, superior, dar în acelaşi
timp comportînd mai multe riscuri. Este etajul străinilor. Dincolo de familie şi prieteni

6
există doctorul, preotul sau pastorul, şeful, psihologul sau barmanul unde obişnuim să bem
un pahar după ce ieşim de la serviciu. Acest etaj este împărţit între profesionişti şi
neprofesionişti. În funcţie de problema noastră trebuie ales şi profesionistul. Dacă avem o
problemă cu maşina, nu mergem la un doctor, ci la un mecanic. Dacă cîinele noastru are o
problemă de sănătate, nu mergem la expertul IT. Iar dacă avem o problemă cu vecinul
agresiv, ştim că trebuie, în funcţie de desfăşurarea evenimentelor, să mergem la poliţie, la
un psihiatru sau la primărie. Interesant este că pe ultimul nivel, cel mai important, dar şi cel
mai îndepărtat este ...Dumnezeu. Dincolo de o rugăciune spusă la repezeală, la o rugăciune
tradiţională sau la o cruce aruncată în stînga şi în dreapta, urgenţa vieţii îi lasă puţin loc a
celui mai important ocupant al etajului. Dar atunci cînd nu există un răspuns concret şi care
să fie considerat acceptabil din partea noastră, cînd poate totul este pierdut sau nimeni nu
mai poate face nimic, recurgem la Dumnezeu. Este mult mai uşor să începem cu
Dumnezeu, dar de cele mai multe ori, el este ultima resursă la care apelăm după ce am
epuizat toate celelalte căi de călăuzire sau îndrumare şi vedem că nu mai avem nicio şansă.

În acest sens, nu putem să nu remarcăm că în Noul Testament Isus nu oferă prea multă
"călăuzire" în mod direct. Există o ocazie în care el refuză să fie implicat în împărţirea
averii între doi fraţi. Cu toate acestea există cîteva ocazii în care Isus confirmă călăuzirea.
Dar el îl face pe individ să ia singur decizia şi să îi dă de înţeles că deţine toate informaţiile
necesare, singurul lucru care i-a rămas este să treacă la punerea în practică a ceea ce ştie
deja. De exemplu, tînărului care vine să întrebe cum poate moşteni fi desăvîrşit, el îl
întreabă de unde provin informaţiile în domeniu. Odată relevate, Isus îi spune doar "Du-te
şi fă şi tu aşa".

Eşecul

Dincolo de rezultatul călăuzirii şi luarea unor decizii, se află reuşita (victoria sau în termeni
mai arhainci, biruinţa) sau eşecul. Voi începe prin a prezenta eşecul.

Eşecul nu este în mod neapărat un lucru rău. Multe lucruri bune au ieşit sau s-au învăţat în
urma unui eşec. Pe la vîrsta de un an învăţăm să mergem prin foarte puţine reuşite şi multe

7
căzături. Dar în cele din urmă, ajutaţi de cei ce merg deja, învăţăm că trebuie să ne
înfrîngem frica de eşec, de durere, nesiguranţa, şi mergem. Apoi cînd ne perfecţionăm,
alergăm asumîndu-ne riscul de a cădea mai tare şi a ne lovi mai pe măsură. Tot astfel, puţin
mai tîrziu ne dăm seama că ciocanul are tendinţa să lovească mai întîi degetele, dar cu toate
acestea ne asumăm "riscul". Copacii sunt înalţi, dar preferăm să ne căţărăm în ei pentru că e
interesant să fi sus. Cu toate acestea mama ne ceartă şi ne ameninţă cu mai ştiu eu ce
pedeapsă dacă ne mai prinde la cireşe. Cu toate acestea cireşele merită riscul. Ulterior
învăţăm lucruri mai importante şi mai periculoase. Ştim că dacă luăm o notă este puţin
probabil ca a doua zi să ne asculte tot pe noi şi ne asumăm riscul de a nu mai învăţa. Eşecul
este reprezentat de nota mică ce apare în urma unei astfel de decizii. Dar în acelaşi timp ne-
am învăţat (şi poate obişnuit) că recompensa în acest caz (timp liber) merită asumarea
riscului.

Principalul este ca eşecul să fie limitat şi pe cît se poate personal, adică să nu fie afectate şi
alte persoane. Dar scara sau anvergura eşecului depinde de nivelul micro sau macro la care
s-a luat decizia. Dacă eu am decis ceva şi nu am reuşit în ceea ce mă priveşte, de exemplu
am dorit să dau examen la o facultate şi am căzut sau am dorit să îmi cumpăr o maşină şi
am estimat greşit valoarea reală a maşinii în raport cu ceea ce am crezut eu că valorează,
persoana mea suferă daunele. Eu sunt cel care am cauzat şi tot eu sufăr urmările eşecului,
indiferent dacă eu sunt de vină sau dacă vina aparţine unei terţe părţi, eu suport consecinţele
pentru că eu mi-am asumat riscul. De exemplu, am dorit să cumpăr o maşină a cărei preţ
era 3ooo de euro, dar după ce am achitat preţul, am constatat că maşina doar părea că
valorează 3000, valoarea sa fiind poate de 1500 de euro. Eu suport paguba dacă nu am
verificat maşina aşa cum trebuie, fie că eu am fost înşelat, fie că eu mi-am ridicat barierele
de apărare pentru că am vrut să am maşina visurilor mele cît mai repede. Bineînţeles că
situaţia se complică dacă eu am o familie care depinde de mine şi familia trebuie să îşi
restrîngă activitatea sau bugetul pentru a efectua reparaţia maşinii şi buna ei funcţionare
pentru a face naveta la locul de muncă sau la şcoală.

Felul cum reacţionăm în faţa eşecului depinde de noi. Unii "catastrofizează", adică
amplifică un eşec sau un eventual eşec, alţii "banalizează", adică minimalizează eşecul.
Prima atitudine, catastrofizarea, îi face să fie mai puţin activi sau să se izoleze de

8
eventualele surse de posibile eşecuri. Stadiul cronic al catastrofizării duce la "paralizie":
individul îşi ia prea multe precauţii sau nu mai face nimic de teama eşecului. Acest lucru
însă îl face vulnerabil pentru că se izolează, îşi crează în jurul său un "cerc de protecţie"
format din persoane care gîndesc asemănător şi se înscrie într-un cerc vicios din care este
greu, dacă nu chiar imposibil, de ieşit prin forţe propri. În al doiea caz, minimalizarea
eşecului îl face pe individ să persiste în a repeta greşelile care au dus la eşec, şansele de a
obţine un rezultat bun depinzînd de cauze exterioare lui. În felul acesta cel sau cea ce
minimalizează cauzele unui eşec se poate considera "abonat" la eşec.

Ultima categorie este a celor echilibraţi, ce analizează cauzele ce au dus la eşec, le explică
şi le înlătură. Un pic de logică şi de bun simţ sunt elemente la îndemîna oricui pentru a
vedea de ce nu merg lucrurile aşa cum ne-am propus. Atunci însă cînd nu ştim care este
cauza eşecului sau doar bănuim ce a cauzat eşecul, trebuie să luăm cîteva decizii ce nu mai
ţin de şansă. În primul rînd trebuie să încetăm să mai mergem în direcţia care generează
eşec. În al doilea rînd, dacă nu întrevedem o soluţie, trebuie să cerem ajutor, iar în al treilea
rînd trebuie să ne asumăm responsabilitatea eşecului.

Asumarea responsabilităţii unui eşec sau unei serii de eşecuri îi va scoate din cauză pe cei
ce nu sunt vinovaţi de eşec, ci au fost victime (colaterale sau nu) ale eşecului nostru. În
acelaşi timp eşecul asumat crează cele mai bune premize pentru reluarea activităţii prin
rezolvarea crizei de încredere declanşată prin eşec. (Această criză poate să apară datorită
unei decizii eronate, în urma aprecierii eronate a situaţiei, a unei acţiuni personale sau a
unei reacţii la anumiţi factori.) În toate cazurile asumarea responsabilităţii personale este
semnul maturităţii. Bineînţeles că rareori îi vom vedea pe copii asumîndu-şi
responsabilitatea, pentru că nu sunt maturi, dar există şi excepţii. Copiii învaţă să îşi asume
responsabilitatea în familie şi la şcoală, pe măsură ce li se atribuie responsabilităţi. Un
fenomen negativ referitor la lipsa de asumare a responsabilităţii oamenilor maturi este
minciuna, nivelul mai periculos fiind atins prin minţirea premeditată, înşelăciunea sau
excrocheria. Proverbul românesc ce ne spune că "ulciorul nu merge de multe ori singur la
apă" este o atenţionare foarte plastică în acest sens. Dar mai trebuie amintit că tot poporul
nostru mai are şi zicala foarte folosită în ziua de azi, "hoţul neprins, negustor cinstit". La fel
de negativă este atribuirea eşecului unei alte persoane, ceea ce este denumit cu sintagma

9
"ţap ispăşitor". De multe ori, cel sau cei ce doresc să îşi ascundă responsabilitatea dau vina
pe o persoană sau pe un grup de persoane care nu are vreo legătură cu vina. Nivelul cel mai
nociv este cînd o vină imaginară este atribuită în acest fel, regimul comunist fiind expert în
inventarea şi instrumentarea unor astfel de cauze ce au dus la arestarea, întemniţarea,
torturarea şi executarea a milioane de oameni acuzaţi de vini imaginare.

10