P. 1
Dreptul Familiei Suport de Curs

Dreptul Familiei Suport de Curs

|Views: 3,819|Likes:
Published by Mirela

More info:

Published by: Mirela on Mar 16, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/24/2013

pdf

text

original

IRINA APETREI

RALUCA-OANA ANDONE

DREPTUL FAMILIEI
Suport de curs

IAŞI Casa de editură Venus 2005

IRINA APETREI

RALUCA-OANA ANDONE

DREPTUL FAMILIEI
Suport de curs

La elaborarea prezentei ediţii s-a avut în vedere legislaţia în vigoare la 1 septembrie 2005

IAŞI
Casa de editură Venus

2

2005

CAPITOLUL I INTRODUCERE ÎN DREPTUL FAMILIEI
SECŢIUNEA I NOŢIUNI GENERALE DESPRE FAMILIE 1.1. Noţiunea de familie Familia reprezintă o realitate sociologică datorită comunităţii de viaţă dintre membrii ei uniţi prin raporturi de căsătorie, rudenie şi adopţie, o realitate biologică prin uniunea dintre bărbat şi femeie şi prin procreare şi o realitate juridică datorită reglementării de către legiuitor a relaţiilor care se stabilesc între membrii unei familii. Cuvântul familie provine din latinescul familia, -ae care reprezenta în dreptul roman grupul de persoane libere şi de sclavi supuşi lui pater familias locuind în acelaşi domus. În sens larg, familia reprezintă ansamblul persoanelor unite prin căsătorie, filiaţie, adopţie şi rudenie rezultată dintr-o descendenţă cu un autor comun (familia patriarhală). În sens restrâns, familia este formată din soţi şi copiii lor minori (familia conjugală sau nucleară). Din perspectivă sociologică, s-a observat în timp o evoluţie a familiei de la cea patriarhală la cea nucleară – în secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, la cea monoparentală (formată dintr-unul sau mai mulţi copii şi un singur părinte divorţat, separat în fapt, văduv sau necăsătorit) – la sfârşitul secolului XX şi chiar la menajul unei singure persoane (ca rezultat al unei opţiuni personale sau ca urmare a divorţului sau decesului unuia dintre soţi). Aşadar, “legea restrângerii continue a familiei” a lui E. Durkheim trebuie combinată cu “principiul pluralităţii tipurilor de familie” al juristului francez M.J. Carbonnier, având în vedere că în acelaşi stat pot exista în acelaşi timp mai multe tipuri de familie numite modele alternative de viaţă. În sens juridic, familia reprezintă grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi alte raporturi asimilate relaţiilor de familie. Legiuitorul nu oferă o definiţie unică şi constantă a familiei, aceasta având un grad de cuprindere diferit în actele normative, în funcţie de interesul care se urmăreşte a fi protejat. Astfel, există două noţiuni de familie, cea de drept comun, în sensul Codului familiei, formată din soţi şi copii lor minori, şi cea specială, în sensul altor acte normative, de exemplu, în Legea locuinţei nr. 114/1996, familia este formată din soţi, copii şi părinţii soţilor care gospodăresc şi locuiesc împreună.

3

1.2. Funcţiile familiei Funcţiile familiei sunt următoarele: 1. funcţia de perpetuare a speciei umane, datorită uniunii dintre bărbat şi femeie şi procreării; 2. funcţia economică, concretizată prin ducerea în comun a gospodăriei casnice şi prin comunitatea de bunuri a soţilor; 3. funcţia educativă, exprimată prin îndatorirea părinţilor de a creşte copilul, de a se îngriji de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia; 4. funcţia de solidaritate socială, membrii unei familii fiind datori să-şi acorde sprijin material şi moral reciproc. Bibliografie: 1. Bacaci Al., Hageanu C., Dumitrache V., Dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005; 2. Cocoş Şt., Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003; 3. Filipescu I. P., Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000; 4. Lupşan G., Dreptul familiei, Ed. Junimea, Iaşi, 2001; 5. Banciu M., Dreptul familiei, Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 1998; 6. Florian E., Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997; 7. Albu I., Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975; 8. Popescu T. R., Tratat de dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1965; 9. Codul familiei. Întrebări de evaluare: 1. Ce categorii de persoane sunt incluse în noţiunea de familie, potrivit Codului familiei? 2. Care sunt funcţiile familiei?

4

SECŢIUNEA II NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPTUL FAMILIEI 2.1. Definiţia dreptului familiei Dreptul familiei reprezintă acea ramură de drept care cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează raporturile personale şi patrimoniale care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie, în scopul ocrotirii şi întăririi familiei. 2.2. Obiectul de reglementare a dreptului familiei Dreptul familiei reglementează raporturi de familie, împărţite în: - raporturi de căsătorie; - raporturi de filiaţie; - raporturi de adopţie; - raporturi privind pcrotirea părintească; - unele raporturi asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie (ex.: obligaţia de întreţinere dintre foştii soţi, relaţii privind tutela, curatela şi interdicţia judecătorească, măsuri de protecţie specială a copiluilui). Dreptul familiei nu reglementează concubinajul, logodna şi raporturile succesorale. 2.3. Locul dreptului familiei în sistemul de drept În legătură cu poziţia dreptului familiei în sistemul de drept au existat două opinii: a) potrivit unei opinii, existentă înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei (când relaţiile dintre membrii unei familii erau reglementate în Codul civil din 1865, cartea I – “Despre persoane”, în prezent abrogată), dreptul familiei reprezenta o instituţie a dreptului civil şi nu o ramură de sine stătătoare. b) potrivit altei opinii, apărută o dată cu intrarea în vigoare a Codului familiei la 1954, dreptul familiei este o ramură distinctă de drept. Argumentele aduse în sprijinul acestei opinii au fost următoarele: - dreptul familiei are un obiect propriu de reglementare – raporturile de familie; - dreptul familiei are o metodă proprie de reglementare: metoda egalităţii între soţi, metoda subordonării dintre părinţi şi copii, metoda reglementării unui statut legal pentru instituţia căsătoriei; - calitatea subiectelor este una specială: părinte-copil, soţ-soţie, adoptat-adoptator, rudă sau afin; - drepturile sunt predominant nepatrimoniale, normele juridice sunt predominant imperative. 2.4. Izvoarele dreptului familiei Izvoarele dreptului familiei sunt următoarele: 1. Constituţia României din 2003, care prevede în art. 48 principiile fundamentale ale dreptului familiei. 2. a) Codul familiei, intrat în vigoare la 1 februarie 1954, care cuprinde 161 articole repartizate astfel: 5

preambul (art.1-2): principiile fundamentale ale dreptului familiei; titlul I ”Căsătoria” (art. 3-46): încheierea, efectele, desfacerea, desfiinţarea căsătoriei; - titlul II ”Rudenia” (art.47-96): filiaţia faţă de mamă, filiaţia faţă de tată a copilului din căsătorie, filiaţia faţă de tată a copilului din afara căsătoriei, adopţia, obligaţia legală de întreţinere; - titlul III ”Ocrotirea celor lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă de exerciţiu şi a altor persoane” (art.97-160): ocrotirea părintească, tutela, curatela, interdicţia judecătorească; - dispoziţia finală (art. 161): momentul intrării în vigoare a Codului familiei. b) legi speciale ale dreptului familiei: - Legea nr. 59/1993 de modificare a Codului familiei (modificări privind instituţia divorţului); - Legea nr. 23/1999 de modificare a Codului familiei (modificări privind încheierea căsătoriei); - Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei; - Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului; - Legea nr. 275/2004 privind modificarea O.U.G. nr. 12/2001 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia copilului şi Adopţie. 3. Convenţii internaţionale la care România a aderat: - Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului, ratificată în anul 1990; - Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, ratificată în anul 1993; 4. Acte normative care conţin, printre altele, dispoziţii privind dreptul familiei: - Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice; - Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor Codului familiei şi a Decretului nr. 31/1954; - Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat; - Legea nr. 114/1996 a locuinţei; - Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă. Dispoziţiile Codului familiei şi ale legilor speciale de dreptul familiei se completează cu dispoziţiile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă. Jurisprudenţa (hotărârile judecătoreşti ale instanţelor) şi docrina (opiniile diferiţilor jurişti) nu constituie izvoare de dreptul familiei. 2.5. Principiile fundamentale ale dreptului familiei 1. Principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei de către stat Art. 1 alin. 1 din Codul familiei prevede că “statul ocoteşte căsătoria şi familia, el sprijină, prin măsuri economice şi sociale, dezvoltarea şi consolidarea familiei.” 2. Principiul ocrotirii intereselor mamei şi copilului Art. 1 alin. 2 din Codul familiei prevede că “statul apără interesele mamei şi copilului şi manifestă deosebită grijă pentru creşterea şi educarea tinerei generaţii”. 3. Principiul liberului consimţământ al viitorilor soţi la încheierea căsătoriei Art. 1 alin 3 din Codul familiei prevede că “familia are la bază căsătoria liber consimţită între soţi”. 4. Principiul monogamiei Codul familiei dispune în art. 5 că “este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită”. Încălcarea acestui principiu este sancţionată de Codul familiei cu nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorii şi de Codul penal pentru săvârşirea infracţiunii de bigamie. 6

-

5. Principiul egalităţii în drepturi a soţilor Codul familiei prevede în art 1. alin. 4 că “în relaţiile dintre soţi, precum şi în exercitarea drepturilor faţă de copii, bărbatul şi femeia au drepturi egale.” 6. Principiul exercitării drepturilor şi obligaţiilor părinteşti în interesul copilului Codul familiei prevede în art 1. alin. 5 şi în art. 97 alin. ultim că “drepturile părinteşti se exercită numai în interesul copiilor, indiferent dacă aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi, sub controlul şi îndrumarea efectivă şi continuă a autorităţii tutelare.” 7. Principiul potrivit căruia membrii unei familii sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material Art. 2 din Codul familiei prevede că “relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material.” 2.6. Legătura dintre dreptul familiei şi alte ramuri de drept 1. Dreptul civil Legătura dintre dreptul familiei şi dreptul civil este reciprocă, în sensul că normele acestor ramuri de drept se completează. Dreptul comun pentru ramura dreptului familiei este dreptul civil, din care prima s-a desprins o dată cu intrarea în vigoare a Codului familiei în anul 1954. 2. Dreptul procesual civil Litigiile de dreptul familiei sunt soluţionate conform procedurii de drept comun prevăzute de Codul de procedură civilă. Pentru anumite situaţii, legiuitorul a prevăzut o serie de derogări, de exemplu, în ce priveşte procedura divorţului, hotărârea judecătorească de încredinţare a minorilor şi de stabilire a pensiei de întreţinere. 3. Dreptul administrativ Unele organe ale administraţiei publice locale au atribuţii privind relaţiile de familie, ca de exemplu: - ofiţerul de stare civilă încheie căsătoria; - preşedintele consiliului judeţean acordă dispensă de vârstă pentru încheierea casătoriei; - serviciul de stare civilă înregistrează actele de stare civilă. 4. Dreptul penal Codul penal cuprinde un capitol special referitor la infracţiunile contra familiei, ca de exemplu: - bigamia; - rele tratamente aplicate minorului; - abandonul de familie. Minorului i se aplică, de regulă măsuri educative, dar dacă acestea nu sunt suficiente i se vor aplica pedepse ale căror limite sunt reduse la jumătate, iar în loc de detenţiunea pe viaţă i se va aplica pedeapsa închisorii. 5. Dreptul procesual penal Soţul sau o rudă apropiată a inculpatului sunt scutiţi de a depune mărturie în cadrul procesului penal. Femeia însărcinată sau care are în îngrijire un copil mai mic de un an are dreptul de a solicita amânarea sau întreruperea executării pedepsei cu închisoarea. 6. Dreptul internaţional privat Când raporturile de familie cuprind unul sau mai multe elemente de extraneitate care pot da naştere la conflicte de legi, dreptul international privat indică legea aplicabilă, legea română sau legea străină.

7

7. Dreptul muncii şi al securităţii sociale Dispoziţiile acestei ramuri de drept privind munca tinerilor şi a femeilor, concediile de maternitate şi pentru îngrijirea copiilor bolnavi, alocaţiile de stat şi cele suplimentare pentru familiile cu mai mulţi copii au ca scop ocrotirea familiei şi a intereselor mamei şi copilului. 8. Dreptul constituţional Codul familiei reproduce şi dezvoltă în art. 1-2 principiile constitiţionale privind căsătoria şi familia. Bibliografie: 1. Bacaci Al., Hageanu C., Dumitrache V., Dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005; 2. Cocoş Şt., Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003; 3. Filipescu I. P., Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000; 4. Lupşan G., Dreptul familiei, Ed. Junimea, Iaşi, 2001; 5. Banciu M., Dreptul familiei, Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 1998; 6. Florian E., Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997; 7. Albu I., Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975; 8. Popescu T. R., Tratat de dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1965; 9. Codul familiei; 10. Constituţia României.

Întrebări de evaluare: 1. Definiţi dreptul familiei. 2. Care este obiectul de reglementare a dreptului familiei? 3. Dreptul familiei este în prezent o instituţie a dreptului civil sau o ramură de sinestătătoare? 4. Enumeraţi izvoarele dreptului familiei. 5. Ce legătură există între dreptul familiei şi dreptul civil?

8

CAPITOLUL II CĂSĂTORIA
SECŢIUNEA I CONSIDERAŢII GENERALE DESPRE CĂSĂTORIE 1.1. Noţiunea de căsătorie

Noţiunea de căsătorie are următoarele sensuri: - act juridic, prin care viitorii soţi consimt să se căsătorească în condiţiile şi în formele prevăzute de lege; - situaţie juridică, adică statutul legal al soţilor; - instituţie juridică, adică totalitatea normelor juridice care reglementează căsătoria; - ceremonie, care are loc la sediul serviciului de stare civilă la data stabilită, în faţa ofiţerului de stare civilă şi cu participarea viitorilor soţi. Codul familiei nu defineşte căsătoria, însă în doctrină au existat numeroase definiţii. Căsătoria este actul juridic solemn prin care un bărbat şi o femeie, în scopul creării unei familii, încheie între ei o uniune, căreia legea îi reglementează imperativ condiţiile, efectele şi desfacerea. 1.2. Natura juridică a căsătoriei

În doctrină s-au exprimat numeroase opinii cu privire la natura juridică a căsătoriei care pot fi grupate în trei teorii: a) teoria contractuală, potrivit căreia căsătoria este considerată un contract, caracteristică Codului civil de la 1865 (care a reglementat relaţiile de familie până la apariţia Codului familiei). b) teoria instituţională, potrivit căreia căsătoria este considerată o instituţie juridică, a fost lansată la începutul secolului al XX-lea de juristul francez C. Lefebvre, considerânduse că părţile nu pot stipula, în privinţa uniunii lor, întocmai ca părţile unui contract. c) teoria contractual – instituţională, potrivit căreia căsătoria este considerată atât un contract, cât şi o instituţie juridică. Căsătoria e considerată un act juridic de dreptul familiei, nu un contract, având în vedere faptul că în prezent nu este permisă încheierea convenţiei matrimoniale (acordul prenupţial). Comparaţie între căsătorie şi contract: 1. asemănări: - ambele sunt acte juridice bilaterale; - în ambele situaţii, părţile se află pe o poziţie de egalitate juridică şi sunt libere să consimtă la încheierea acestor acte juridice. 2. deosebiri: - în cazul contractului, fiecare parte urmăreşte un scop diferit, pe când în situţia căsătoriei, ambii soţi urmăresc un scop comun – întemeierea unei familii; - efectele contractului sunt determinate de părţi, în timp ce efectele căsătoriei sunt prestabilite de lege;

9

-

căsătoria nu poate fi încheiată prin reprezentare şi nu poate fi afectată de modalităţi ca în situaţia contractului; în cazul contractului, dacă una din părţi nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte poate solicita rezoluţiunea sau rezilierea, în timp ce căsătoria nu poate fi desfăcută decât pe cale judecatorească şi numai în anumite condiţii prevăzute de lege. 1.3. Caracterele juridice ale căsătoriei

Căsătoria are următoarele caractere juridice: 1. este o uniune dintre un bărbat şi o femeie Legiuitorul nu a prevăzut expres această condiţie, dar ea reiese dintr-o altă prevedere a Codului familiei, conform căreia scopul încheierii căsătoriei este cel al întemeierii unei familii. Astfel, încheierea căsătoriei între persoane de acelaşi sex nu este permisă. Transexualii (peroane care fizic aparţin unui sex, dar psihic se consideră ca aparţinând sexului opus) şi persoanele care şi-au schimbat sexul printr-o operaţie chirurgicală, urmată de o hotărâre judecătorească în acest sens, se pot căsători doar cu persoane de sex fizic opus lor. 2. este liber consimţită În prezent, cadrele militare care doresc să se căsătorească cu o persoană care este cetăţean străin sau apatrid au nevoie de aprobarea prealabilă din partea Ministerului Apărării Naţionale. 3. este monogamă Codul familiei şi Codul penal interzic celui căsătorit să încheie o nouă căsătorie, pedepsind bigamia. 4. este solemnă Solemnitatea căsătoriei decurge din obligativitatea încheierii sale la sediul serviciului de stare civilă, într-o zi dinainte fixată, în faţă ofiţerului de stare civilă, în prezenţa viitorilor soţi şi a celor doi martori, şi cu posibilitatea publicului de a participa la ceremonie. 5. este civilă Încheierea căsătoriei este de competenţa exclusivă a ofiţerului de stare civilă, iar desfacerea căsătoriei este de competenţa instanţei de judecată. Soţii au posibilitatea de a încheia căsătoria religioasă numai după oficierea celei civile. 6. se încheie pe viaţă Căsătoria încetează prin moartea sau declararea judecătoreasca a morţii unuia dintre soţi şi se poate desface numai în condiţiile stabilite de lege şi prin hotărâre judecătorească. 7. se întemeiază pe egalitatea deplină în drepturi dintre bărbat şi femeie 8. se încheie în scopul întemeierii unei familii Căsătoria încheiată în alt scop decât acesta este sancţionată cu nulitatea absolută. În unele cazuri, scopul căsătoriei este limitat fie la întemeierea unei comunităţi de viaţă ca în situaţia persoanelor incapabile de a procrea şi care cunosc aceasta realitate la încheierea căsatoriei, fie pentru a legaliza în ultimul moment al vieţii o uniune de fapt preexistentă.

10

Bibliografie: 1. Bacaci Al., Hageanu C., Dumitrache V., Dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005; 2. Cocoş Şt., Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003; 3. Filipescu I. P., Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000; 4. Lupşan G., Dreptul familiei, Ed. Junimea, Iaşi, 2001; 5. Banciu M., Dreptul familiei, Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 1998; 6. Florian E., Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997; 7. Albu I., Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975; 8. Popescu T. R., Tratat de dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1965; 9. Codul familiei. Întrebări de evaluare: 1. Definiţi căsătoria. 2. În prezent, căsătoria este un contract? 3. Prezentaţi caracterele juridice ale căsătoriei.

11

SECŢIUNEA II ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI Încheierea căsătoriei este reglementată în art. 3-18 C. fam. Pentru a fi valabilă, căsătoria trebuie să îndeplinească trei categorii de condiţii: 1. condiţii de fond; 2. lipsa impedimentelor; 3. condiţii de formă. Condiţii de fond la încheierea căsătoriei Definiţie: Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei sunt acele împrejurări care trebuie să existe pentru a fi posibilă încheierea unei căsătorii valabile (condiţii pozitive), dovada îndeplinirii lor revenind viitorilor soţi. Clasificare: I. În funcţie de consacrarea lor legislativă: a) condiţii de fond exprese, adică prevăzute expres de Codul familiei: vârsta matrimonială, consimţământul, comunicarea reciprocă a stării de sănătate; b) condiţii de fond virtuale, neprevăzute de lege, dar care rezultă implicit din scopul urmărit de legiuitor: diferenţa de sex. II. În funcţie de sancţiunea care intervine în cazul neîndeplinirii lor: a) condiţii de fond dirimante, a căror neîndeplinire atrage nulitatea căsătoriei şi care sunt stabilite prin norme imperative: diferenţa de sex, vârsta matrimonială şi consimţământul. b) condiţii de fond prohibitive, a căror neîndeplinire nu duce la nulitatea căsătoriei, ci păstrează căsătoria valabilă, însă atrag sancţiuni disciplinare pentru ofiţerul de stare civilă, şi care sunt stabilite prin norme imperative: diferenţa de sex, vârsta matrimonială şi consimţământul. Analiza condiţiilor de fond la încheierea căsătoriei: 2.1.1. Diferenţa de sex Este o condiţie de fond virtuală şi dirimantă, rezultând din interpretarea dispoziţiilor Codului familiei. Dovada îndeplinirii ei se face prin certificatele de naştere ale viitorilor soţi catre atestă şi sexul persoanei. Dacă nu există deosebire de sex, căsătoria este lovită de nulitate absolută. 2.1.2. Vârsta matrimonială Este o condiţie de fond expresă şi dirimantă. Conform art. 4 C. fam., vârsta minimă pentru încheierea căsătoriei este de 18 ani pentru bărbaţi şi de 16 ani pentru femei. Prin excepţie, doar pentru motive temeinice (ex.: sarcina femeii, plecarea soţului în străinătate pentru o perioadă îndelungată) se poate încuviinţa căsătoria femeii de 15 ani printr-o dispensă de vârstă acordată de preşedintele consiliului judeţean în a cărui raza

12

teritorială îşi are domiciliul femeia sau de primarul general al municipiului Bucureşti, cu condiţia prezentării unui aviz medical. Dacă o căsătorie se încheie între cetăţeni români aflaţi la bordul unei nave româneşti, dar în afara graniţelor ţării, dispensa de vârstă se acordă de căpitanul navei. Legiuitorul român nu a prevăzut o limită maximă până la care se poate încheia căsătoria, ceea ce înseamnă că se pot încheia căsătorii până la o vârstă înaintată şi chiar în pragul morţii pentru a legaliza o legătură de concubinaj notorie şi îndelungată. De asemenea, legea nu stabileşte o diferenţă maximă de vârstă între soţi, aşadar căsătoria se poate încheia indiferent de aceasta. 2.1.3. Consimţământul Este o condiţie de fond expresă şi dirimantă prevăzută în art. 1 alin. 3 C. fam. Consimţământul lipseşte în următoarele situaţii: - unul dintre soţi este debil sau alienat mintal, caz în care căsătoria este nulă absolut; - unul dintre soţi este lipsit vremelnic de facultăţile mintale (ex.: stare de hipnoză, beţie totală), situaţie în care, potrivit legii, căsătoria este nulă absolut, dar potrivit practicii judiciare şi doctrinei, căsătoria este nulă relativ, putând fi invocată de cel în cauză în termen de 6 luni pe calea unei acţiuni în anulare; - deşi unul sau ambii soţi au răspuns negativ la întrebarea dacă vor să se căsătorescă sau au păstrat tăcerea, ofiţerul de stare civilă a încheiat căsătoria, situaţie în care aceasta este nulă absolut; - situaţia căsătoriei fictive în care unul dintre viitorii soţi sau ambii au urmărit la încheierea căsătoriei un alt scop decât acela de a întemeia o familie şi de a se supune statutului legal al căsătoriei (ex.: căsătoria încheiată în scopul obţinerii unei cetăţenii sau a unei parohii), nulitatea absolută fiind sancţiunea aplicabilă. Condiţiile de validitate ale consimţământului la încheierea căsătoriei sunt următoarele: 1. să fie neviciat Consimţământul viitorilor soţi este liber dacă reprezintă manifestarea voinţei lor conştiente, iar formarea sa nu a fost alterată de vicii precum eroarea, dolul sau violenţa. Eroarea reprezintă o falsă reprezentare a realităţii cu privire la împrejurări esenţiale şi constituie viciu de consimţământ la încheierea căsătoriei numai dacă se referă la identitatea fizică a celuilalt soţ (lucru posibil doar în cazul fraţilor sau surorilor gemene care se substituie la ceremonie), nulitatea relativă fiind sancţiunea aplicabilă. Nu constituie viciu de consimţământ şi nu afectează valabilitatea căsătoriei eroarea asupra identităţii civile a celuilalt soţ (ex.: necunoaşterea faptului că soţul e o persoană divorţată sau e copil nelegitim) sau eroarea asupra calităţilor sau însuşirile celuilalt soţ (ex.: descoperirea ulterioară a faptului că soţul este violent). Dolul reprezintă inducerea în eroare a celuilalt sot prin utilizarea de mijloace dolosive şi se manifestă la încheierea căsătoriei mai ales în formă omisivă – dol prin reticenţă, când unul dintre viitorii soţi ascunde celuilalt o împrejurare esenţială în formarea consimţământului care, dacă ar fi fost cunoscută, celalălt soţ nu ar mai fi încheiat căsătoria (ex.: ascunderea unei sarcini cu un alt bărbat, ascunderea unei boli grave, alta decât cele pentru care căsătoria nu se poate încheia, precum infertilitatea). Violenţa presupune un act de constrângere fizică sau morală prin care o persoană a fost determinată să încheie o căsătorie împotriva voinţei sale. Violenţa prin constrângere fizică este aproape imposibil de realizat pentru că ar presupune ca cei doi martori şi ofiţerul de stare civilă să fie complici sau sub imperiul violenţei. Violenţa prin constrângere morală este mai uşor de imaginat şi constă în exercitarea de mijloace ilicite care provoaca 13

teamă unuia dintre viitorii soţi de un rău considerabil şi prezent. Simpla temere reverenţioasă (cauzată de respectul exagerat faţă de o persoană) nu constituie violenţă. Leziunea reprezintă paguba materială suferită de una dintre părţi la încheierea unui act juridic datorită disproporţiei vădite dintre prestaţii şi, în mod evident, nu îşi găseşte aplicarea în materia căsătoriei. 2. să fie actual Consimţământul trebuie să existe în momentul încheierii căsătoriei când viitorii soţi se află în faţa ofiţerului de stare civilă, logodna sau declaraţia de căsătorie neproducând efecte juridice. 3. să fie dat personal şi simultan de viitorii soţi Legea exclude posibilitatea încheierii căsătoriei prin reprezentare. Viitorii soţi îşi exprimă consimţământul unul imediat după celălalt, nu la un interval mare de timp. 4. să fie constatat în mod direct de ofiţerul de stare civilă Consimţământul viitorilor soţi se manifestă prin răspunsul afirmativ la întrebarea adresată fiecăruia de ofiţerul de stare civilă dacă doresc să se căsătorească. În cazul în care unul dintre soţi se află în imposibilitate de a vorbi (ex.: cetăţean străin necunoscător al limbii române, surdo-mut), consimţământul său se poate exprima în orice mod, dar să fie neîndoielnic. Prezenţa unui interpret este obligatorie în această situaţie, ofiţerul de stare civilă întocmind un proces-verbal cu privire la această împrejurare. 2.1.4. Comunicarea reciprocă a stării de sănătate Este o condiţie de fond expresă şi prohibitivă prevăzută în art. 10 C. fam. Dovada îndeplinirii acestei condiţii se face prin prezentarea certificatelor medicale prenupţiale, în momentul depunerii declaraţiei de căsătorie şi prin inserarea în cuprinsul acestei declaraţii a menţiunii că viitorii soţi şi-au comunicat reciproc starea de sănătate. Certificatele medicale prenupţiale sunt valabile 14 zile de la data emiterii şi trebuie să cuprindă menţiunea expresă că persoana se poate sau nu căsători. Examenul medical (serologic, pulmonar şi neuropsihic) este obligatoriu şi secret, medicul neinserând în certificat o explicare a motivelor pentru care nu s-ar putea încheia căsătoria. Legea nu interzice, în principiu, căsătoria persoanelor bolnave, cu condiţia informării reciproce a viitorilor soţi în legătură cu starea sănătăţii lor. Prin excepţie, legea nu permite căsătoria persoanelor debile sau alienate mintal şi a persoanelor cu boli venerice transmisibile. Sancţiunile aplicate în cazul nerespectării acestei condiţii pot fi: - nulitatea absolută, dacă unul dintre viitorii soţi suferă de o boală pentru care este interzisă căsătoria, indiferent dacă celălalt soţ a cunoscut sau nu acest lucru; - nulitatea relativă, dacă viitorul soţ suferă de o boala gravă, alta decât cea pentru care este interzisă căsătoria şi această împrejurare a fost ascunsă faţă de celălalt soţ (dol prin reticenţă); - căsătoria rămâne valabilă dacă, în momentul încheierii căsătoriei, unul dintre soţi suferea de o afecţiune minoră şi vindecabilă; - dacă boala a fost dobândită în timpul căsătoriei, celălalt poate să solicite doar desfacerea ei prin divorţ.

14

2.2. Lipsa impedimentelor la încheierea căsătoriei Definiţie: Impedimentele la căsătorie sunt acele împrejurări expres prevăzute de lege, a căror existenţă împiedică încheierea căsătoriei. Sunt condiţii negative, numai lipsa lor determinându-l pe ofiţerul de stare civilă să încheie căsătoria. Clasificare: I. În funcţie de sancţiunea care intervine în cazul încheierii căsătoriei în prezenţa impedimentelor: a) impedimente dirimante, a căror prezenţă în momentul încheierii căsătoriei atrage nulitatea absolută a căsătoriei: existenţa unei căsătorii nedesfăcute, rudenia, adopţia – art. 7 lit. a C. fam., alienaţia şi debilitatea mintală. b) impedimente prohibitive, a căror prezenţă în momentul încheierii căsătoriei atrage nulitatea acesteia, ci numai sancţiuni pentru ofiţerul de stare civilă: adopţia - art. 7 lit. b şi c C. fam., tutela. II. În funcţie de persoanele între care există impedimentele: a) impedimente absolute, care împiedică încheierea căsătoriei unei anumite persoane cu oricare altă persoană: existenţa unei căsătorii nedesfăcute, alienaţia şi debilitatea mintală. b) impedimente relative, care împiedică încheierea căsătoriei dintre o anumită persoană şi o altă anumită persoană: rudenia, tutela, adopţia. Analiza impedimentelor la căsătorie: 2.2.1. Existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute a unuia dintre viitorii soţi (starea de bigamie) Art. 5 C. fam. prevede că este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit şi femeia care este căsătorită. Încălcarea principiului monogamiei atrage atât o sancţiune civilă – nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorii, cât şi o sancţiune penală pentru săvârşirea infracţiunii de bigamie. Nu se pot căsători decât persoane necăsătorite care, fie nu au încheiat niciodată o căsătorie, fie au încheiat o căsătorie, dar aceasta a încetat, după caz, ca urmare a morţii sau declarării judecătoreşti a morţii celuilalt soţ, a fost desfiinţată prin nulitatea absolută sau relativă sau a fost desfăcută prin divorţ. Existenţa unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soţi atrage starea de bigamie. Starea de bigamie este înlăturată în următoarele situaţii: - dacă o persoană căsătorită a încheiat o nouă căsătorie, iar după data încheierii ei, prima căsătorie este desfiinţată, starea de bigamie dispare pentru că nulitatea absolută produce efecte retroactive; - soţul celui declarat mort prin hotărare judecătorească se recăsătoreşte, iar ulterior cel declarat mort reapare, anulându-se hotărârea declarativă de moarte. Prima căsătorie e considerată desfăcută pe data încheierii noii căsătorii, rămânând valabilă cea de-a doua căsătorie, cu condiţia ca soţii din a doua căsătorie să fi fost de bunăcredinţă, adică să nu fi ştiut că cel declarat mort este în viaţă; - dacă soţul se recăsătoreşte între data declarării morţii celuilalt sot şi data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, a doua căsătorie este valabilă.

15

Divorţul nu atrage înlăturarea stării de bigamie, dacă înainte ca hotărârea judecătorească de desfacere a căsătoriei să rămână irevocabilă, unul dintre soţi încheie o nouă căsătorie, cea de-a doua căsătorie fiind sancţionată cu nulitatea absolută. Dovada lipsei impedimentului se face de către viitorii soţi care menţionează în declaraţia de căsătorie că nu există acest impediment şi prin prezentarea, dacă este cazul, a unui înscris, din care să rezulte că anterioara căsătorie a unuia dintre viitorii soţi a încetat, a fost desfiinţată sau desfăcută. Soţul bigam este prezumat a fi de rea-credinţă, iar celălalt soţ nebigam – de bună-credinţă. Sarcina probei revine soţului bigam. Impedimentul rezultat din starea de persoană căsătorită se impune şi străinilor aflaţi pe teritoriul nostru şi a căror lege naţională admite poligamia, adică străinii nu pot încheia o a doua căsătorie în România. Însă străinii deja căsătoriţi cu mai multe persoane nu sunt consideraţi bigami în ţara noastră, legea lor naţională permiţându-le acest lucru. 2.2.2. Rudenia Conform art. 6 alin. 1 C. fam., este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă, indiferent de gradul de rudenie (ex.: tatăl cu fiica, mama cu fiul, bunicul cu nepoata, bunicul cu nepotul), şi între cele în linie colaterală, până la al patrulea grad inclusiv (ex.: fratele cu sora, unchiul cu nepoata, mătuşa cu nepotul, vărul cu vara lui). Ca o excepţie, pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea (veri) poate fi încuviinţată de preşedintele consiliului judeţean sau de primarul general al municipiului Bucureşti, care acordă dispensă de rudenie. Rudenia constituie un impediment la căsătorie indiferent dacă este o rudenie din căsătorie sau din afara căsătoriei, şi indiferent dacă este de sânge sau civilă (din adopţie). În cazul adopţiei cu efecte depline, chiar dacă încetează legătura de rudenie dintre adoptat şi părinţii săi fireşti, căsătoria este oprită între aceştia. 2.2.3. Adopţia Art. 7 din C. fam. interzice căsătoria implicând relaţiile de adopţie între următoarele categorii de persoane: a) între adoptator sau ascendenţii lui, de o parte, şi cel adoptat ori descendenţii acestuia, de alta; b) între copii celui care adoptă, de o parte, şi cel adoptat sau copii acestuia, de alta; c) între cei adoptaţi de aceeaşi persoană.” Ca o excepţie, pentru motive temeinice, încheierea căsătoriei este posibilă între persoanele prevăzute la lit. b şi c, după obţinerea unei dispense de rudenie rezultată din adopţie din partea preşedintelui consiliului judeţean sau a primarului general al municipiului Bucureşti Impedimentul se referă atât la adopţia cu efecte depline, cât şi la adopţia cu efecte restrânse. 2.2.4. Tutela Art. 8 din C. fam. prevede că “în timpul tutelei, căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră ce se află sub tutela sa”. Impedimentul se întemeiază pe considerente de ordin moral şi se aplică doar minorelor deoarece numai femeia se poate căsători în timpul minorităţii. Tutela încetează de drept la împlinirea vârstei de 18 ani de către persoana aflată sub tutelă.

16

2.2.5. Alienaţia şi debilitatea mintală sau lipsa temporară a facultăţilor mintale Art. 9 C.fam. prevede: “Este oprit să se căsătorească alienatul mintal, debilul mintal şi cel care e lipsit vremelnic de facultăţile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale.” Alenaţii şi debilii mintali nu se pot căsători din considerente de ordin biologic şi social, dar mai ales pentru raţiuni legate de consimţământ, ei neputând exprima un consimţământ valabil. Aceştia nu se pot căsători nici în perioadele de luciditate şi indiferent dacă au fost sau nu puşi sub interdicţie judecătorească, fiind suficient să se probeze că persoana era alienat sau debil mintal în momentul încheierii căsătoriei. Sancţiunea pentru încheierea căsătoriei de alienatul sau debilul mintal este nulitatea absolută. Dacă boala a intervenit ulterior încheierii căsatoriei, aceasta constituie un motiv de divorţ. Persoanele lipsite vremelnic de facultăţile mintale nu se pot căsători (ex.: stare de ebrietate totală, hipnoză), sancţiunea care intervine fiind nulitatea absolută - potrivit legii sau nulitatea relativă - potrivit practicii judiciare şi doctrinei. Dovada inexistenţei impedimentelor la încheierea căsătoriei: Viitorii soţi au obligaţia de a preciza în declaraţia de căsătorie ca nu există nici o piedică pentru încheierea acesteia. Terţele persoane sau ofiţerul de stare civilă vor putea face dovada existenţei unor asemenea împrejurări. Dacă în urma verificărilor pe care ofiţerul de stare civilă este obligat să le facă se va constata existenţa unui impediment la încheierea căsătoriei, cererea de a încheia căsătoria va fi respinsă. 2.3. Condiţii de formă la încheierea căsătoriei Definiţie: Condiţiile de formă la încheierea căsătoriei sunt formalităţi prealabile şi formalităţi concomitente celebrării căsătoriei reglementate de art. 12-18 C. fam. şi art. 27-33 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă. 2.3.1. Formalităţi prealabile încheierii căsătoriei 1. Declaraţia de căsătorie Conform art. 12 C. fam., cei care vor să se căsătorească vor face personal declaraţia de căsătorie la serviciul de stare civilă la care urmează a se încheia căsătoria, din cadrul primăriei localităţii în raza căreia se află domiciliul sau reşedinţa oricăruia dintre viitorii soţi. Prin excepţie, declaraţia de căsătorie se poate face la serviciul de stare civilă din altă localitate, dacă unul dintre viitorii soţi se află în altă localitate decât cea în care se va încheia căsătoria, serviciul de stare civilă din acea localitate fiind obligat să o transmită în termen de 48 de ore la serviciul de stare civilă unde urmează a încheia căsătoria. Pentru motive temeinice, căsătoria se poate încheia şi în afara sediului serviciului de stare civilă local, dacă unul dintre soţi se află în imposibilitate de a se prezenta, însă este necesară aprobarea prealabilă a primarului. Declaraţia de căsătorie se face în scris şi personal (nu prin reprezentare), prin ea cei doi exprimându-şi voinţa de a se căsători. Aceasta cuprinde următoarele menţiuni: - manifestarea de voinţă a viitorilor soţior în sensul încheierii căsătoriei; - identitatea fiecăruia dintre viitorii soţi;

17

declaraţia acestora că nu există nici un impediment la căsătorie şi că au luat reciproc cunoştinţă de starea de sănătate a celuilat; - declaraţia lor în legătură cu numele de familie pe care urmează să-l poarte în timpul căsătoriei (aceasta se poate face şi ulterior în scris până în momentul încheierii căsătoriei şi va fi anexată la declaraţia de căsătorie); - indicarea locului în care urmează a se încheia căsătoria; - indicarea martorilor; - semnătura celor doi viitori soţi şi a ofiţerului de stare civilă. Potrivit art. 13 C. fam. şi art. 28-29 din Legea nr. 119/1996, la declaraţia de căsătorie trebuie anexate următoarele acte: - certificatele de naştere ale viitorilor soţi în original (pentru confruntare) şi în copie legalizată sau certificată de ofiţerul de stare civilă; - actele de identitate ale viitorilor soţi care, după verificare, se restituie lor, urmând a fi prezentate iarăşi în momentul încheierii căsătoriei; - certificatele medicale care dovedesc starea de sănătate a viitorilor soţi, valabile 14 zile de la data emiterii lor; - dacă e cazul, acte în original (pentru confruntare) şi în copie, traduse şi legalizate, din care să rezulte încetarea sau desfacerea căsătoriei anterioare a unuia dintre viitorii soţi: certificatul de deces al fostului soţ, hotărârea judecătorească de desfacere sau de desfiinţare a căsătoriei. Conform art. 40 din Metodologia nr.1/1997 privind aplicarea Legii actelor de stare civilă, dosarul actului de căsătorie mai cuprinde şi următoarele documente, după caz: - aprobarea primarului pentru încheierea căsătoriei în afara sediului serviciului de stare civilă local; - dispensa de termen din partea primarului pentru încheierea căsătoriei înainte de împlinirea termenului de 10 zile de la data înregistrării declaratiei de căsătorie; - dispensa de vârstă, rudenie sau adopţie din partea preşedintelui consiliului judeţean sau a primarului general al municipiului Bucureşti, dacă există impedimente rezultate din condiţiile privind vârsta, rudenia firească sau adopţie; - dovada eliberată sau autentificată de misiunile diplomatice sau oficiile consulare acreditate în România, în cazul căsătoriei unui cetăţean străin, din care să rezulte că acesta îndeplineşte condiţiile de fond cerute de legea sa naţională pentru încheierea căsătoriei în România; - dacă dovada menţionată mai sus nu poate fi obţinută pentru că statul respectiv nu are misiune diplomatică sau oficiu consular acreditat în România, declaraţia pe propria-răspundere autentificată de un notar public din care să rezulte că viitorul soţ, cetăţean străin sau apatrid, nu e căsătorit şi îndeplineşte condiţiile de fond cerute de legea sa naţională pentru încheierea căsătoriei în România. Pentru apatrizi, legea naţională este legea statului în care îşi au domiciliul sau reşedinţa. - procesul-verbal încheiat împreună cu interpretul autorizat în cazul încheierii căsătoriei între persoane care nu cunosc limba romană sau între surdo-muţi; - aprobarea Ministrului Apărării Naţionale în cazul cadrelor militare active care se căsătoresc cu o persoană apatridă sau care nu are exclusiv cetăţenia română. 2. Publicitatea declaraţiei de căsătorie Ofiţerul de stare civilă este obligat ca, în ziua în care primeşte declaraţia de căsătorie, să o facă publică prin afişare în extras într-un loc special amenajat la sediul primăriei unde urmează a se încheia căsătoria pentru ca terţii să poată formula opoziţie la încheierea căsătoriei.

-

18

3. Termenul de 10 zile Căsătoria se poate încheia numai după ce a trecut un termen de 10 zile de la data la care a fost înregistrată declaraţia de căsătorie, luându-se în calcul şi ziua în care începe să curgă termenul şi cea în care acesta se împlineşte. Pentru motive temeinice (ex.: viitoarea soţie e gravidă şi naşterea va avea loc într-un termen mai scurt de 10 zile, viitorul soţ e militar şi are o permisie mai scurtă de timp sau pleacă în străinătate la studii sau într-o misiune mai devreme de 10 zile), cu aprobarea primarului sau a comandantului navei, căsătoria se poate încheia cu reducerea termenului de 10 zile. În cazul lipsei acestei aprobări, căsătoria astfel încheiată rămâne valabilă, dar ofiţerul de stare civilă va suferi sancţiuni administrative. 4. Opoziţia la căsătorie Este actul prin care o persoană aduce la cunoştinţa ofiţerului de stare civilă existenţa unei împrejurări de fapt sau de drept care constituie impediment la căsătorie sau neîndeplinirea unei condiţii de fond pentru care încheierea căsătoriei nu este posibilă. Opoziţia la căsătorie poate fi făcută de orice persoană, fără a fi necesară justificarea unui interes legitim şi chiar de către ofiţerul de stare civilă când el constată un impediment, consemnându-l într-un proces-verbal. Potrivit art. 14 C. fam., opoziţia trebuie făcută în formă scrisă, cu indicarea împrejurării de fapt sau de drept care face imposibilă încheierea căsatoriei şi a dovezilor, semnătura nefiind obligatorie. Efectele opoziţiei la căsătorie: - dacă opoziţia este întemeiată, ofiţerul de stare civilă nu va încheia căsătoria; - dacă opoziţia este neîntemeiată, ofiţerul de stare civilă va încheia căsătoria; - dacă verificare opoziţiei necesită mai mult timp, ofiţerul de stare civilă va amâna căsătoria, prelungind termenul de 10 zile, însă până la expirarea termenului de valabilitate a certificatelor medicale. Dacă acestea expiră, viitorii soţi trebuie să depună altele noi. 2.3.2. Formalităţi concomitente încheierii căsătoriei (Procedura încheierii căsătoriei) 1. Localitatea încheierii căsătoriei Conform art. 11 C. fam., localitatea în care urmează a se încheia căsătoria este una dintre localităţile în care viitorii soţi îşi au domiciliul sau reşedinţa. 2. Locul încheierii căsătoriei Art. 16 alin. 1 C. fam. prevede că locul celebrării căsătoriei este sediul serviciului de stare civilă din localitatea competentă. Ca o excepţie, pentru motive temeinice (ex.: unul dintre viitorii soţi se afla în imposibilitate de a se deplasa din motive medicale – boala gravă, infirmitate, moarte iminentă, sarcină avansată – sau execută o pedeapsă privativă de libertate), căsătoria se poate încheia şi în afara sediul serviciului de stare civilă. Căsătoria se poate încheia la bordul unei nave sub pavilion românesc, aflată într-o călătorie în afara graniţelor ţării, de către comandantul navei, dacă viitorii soţi au cetăţenie română. La sosirea în ţară, acesta este obligat să trimită o copie certificată de pe înregistrarea făcută, prin căpitănia portului de înscriere a navei, la serviciul de stare civilă al sectorului 1 din Bucureşti. Căsătoria nu se poate încheia la bordul unei aeronave deoarece o astfel de călătorie durează puţin timp.

19

3. Competenţa ofiţerului de stare civilă a) competenţa materială este determinată de calitatea şi de atribuţiile ce i-au fost delegate persoanei care încheie căsătoria (ex.: ofiţer de stare civilă este primarul, secretarul consiliului local delegat de primar, comandantul navei şi un funcţionar delegat de primar). Doar o căsătorie încheiată în faţa ofiţerului de stare civilă se bucură de protecţia legii. Ca o excepţie, înregistrarea făcută în registrul de stare civilă de o persoană necompetentă care a exercitat în mod public atribuţia de ofiţer de stare civilă este valabilă chiar dacă persoana nu avea, în realitate, aceasta calitate, iar viitorii soţi au fost de bunăcredinţă, neştiind că ofiţerul de stare civilă nu este competent. b) competenţa personală este determinată de domiciliul sau reşedinţa viitorilor soţi, căsătoria încheiindu-se de către ofiţerul de stare civilă de la consiliul local al municipiului, oraşului sau comunei în cuprinsul căreia se află domiciliul sau reşedinţa unuia dintre viitorii soţi. Dacă se încalcă această competenţă, căsătoria este valabilă, dar ofiţerul de stare civilă va suferi sancţiuni administrative. c) competenţa teritorială este determinată de limitele teritoriului localităţii unde se află consiliul local în cadrul căruia acesta funcţionează. Dacă se încalcă această competenţă (ex.: căsătoria nu se încheie la sediul serviciului de stare civilă sau în altă localitate), căsătoria este valabilă. 4. Momentul încheierii căsătoriei În ziua fixată pentru încheierea căsătoriei, conform art. 31 din Legea nr. 119/1996 şi art. 43-44 din Metodologia nr. 1/1997, ofiţerul de stare civilă procedează în felul următor: - identifică viitorii soţi şi cei doi martori, pe baza actelor de identitate; - constată că sunt îndeplinite condiţiile de fond şi că nu există impedimente la căsătorie; - constată că nu există opoziţii la căsătorie sau că acestea sunt neîntemeiate; - ia consimţământul viitorilor soţi în vederea încheierii căsătoriei; - declară căsătoria încheiată pe baza consimţământului viitorilor soţi; - citeşte dispoziţiile art. 1-2 C. fam. privind drepturile şi obligaţiile soţilor; - întocmeşte actul de căsătorie în registrul de stare civilă corespunzător, act semnat de ofiţerul de stare civilă, de soţi (cu numele pe care s-au învoit să-l poarte în timpul căsătoriei) şi de cei doi martori; - face menţiune pe actul de identitate al soţului care şi-a schimbat numele prin căsătorie (în cazul buletinului de identitate se aplică o ştampilă cu menţiunea ca numele s-a schimbat prin căsătorie şi că buletinul se va schimba până la o anumită dată, iar în cazul cărţii de identitate, aceasta se perforează în locul unde este scrisă perioada de valabilitate); - eliberează soţilor certificatul de căsătorie. Solemnitatea încheierii căsătoriei constă în prezenţa viitorilor soţi în faţa ofiţerului de stare civilă, împreună cu cei doi martori, la sediul serviciului de stare civilă, la data stabilită, în exprimarea simultană a consimţământului la căsătorie şi în declararea încheierii căsătoriei de ofiţerul de stare civilă. Publicitatea încheierii căsătoriei constă în posibilitatea publicului de a participa la ceremonie. Momentul încheierii căsătoriei este cel în care ofiţerul de stare civilă constată existenţa consimţământului viitorilor soţi, îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru încheierea unei căsătorii valabile şi îi declară căsătoriţi. Înregistrarea căsătoriei nu este o condiţie de validitate, ci are drept scop dovada încheierii sale, omisiunea înregistrării neatrăgând nulitatea ei.

20

2.4. Încheierea căsătoriei când există un element de extraneitate În situaţia căsătoriei încheiate cu un element de extraneitate, condiţiile de fond şi impedimentele la căsătorie sunt guvernate de legea cetăţeniei viitorilor soţi, iar condiţiile de formă sunt cele prevăzute de legea locului încheierii căsătoriei. 2.5. Proba căsătoriei Art. 18 C. fam. prevede că o căsătorie poate fi dovedită prin actul de căsătorie întocmit în registrul actelor de stare civilă sau prin certificatul de căsătorie eliberat soţilor. În situaţii excepţionale se poate reconstitui sau întocmi ulterior actul de căsătorie. Reconstituirea acestuia se poate face dacă registrele de stare civilă au fost distruse sau pierdute sau dacă actul de stare civilă s-a întocmit în străinătate şi nu există posibilitatea procurării lui. Întocmirea ulterioară se poate face dacă nu au existat registre de stare civilă sau întocmirea actului de căsătorie a fost omisă din vina ofiţerului de stare civilă, deşi acesta a luat consimţământul soţilor şi i-a declarat căsătoriţi. În aceste situaţii, încheierea căsătoriei se poate proba cu orice mijloc de dovadă, inclusiv invocarea posesiei de stat care rezultă din aparenţa calităţii de soţ în societate. Bibliografie: 1. Bacaci Al., Hageanu C., Dumitrache V., Dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005; 2. Cocoş Şt., Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003; 3. Filipescu I. P., Tratat de dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000; 4. Lupşan G., Dreptul familiei, Ed. Junimea, Iaşi, 2001; 5. Banciu M., Dreptul familiei, Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 1998; 6. Florian E., Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997; 7. Albu I., Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975; 8. Popescu T. R., Tratat de dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1965; 9. Codul familiei. Întrebări de evaluare: 1. Enumeraţi condiţiile de fond la încheierea căsătoriei. 2. De la ce vârstă se pot căsători femeile? 3. Ce fel de eroare poate constitui un viciu de consimtământ la încheierea căsătoriei? 4. Care sunt condiţiile de validitate ale consimţământului la încheierea căsătoriei? 5. Definiţi căsătoria fictivă şi precizaţi sancţiunea aplicabilă ei. 6. Pentru ce fel de boli legea interzice încheierea căsătoriei? 7. Enumeraţi impedimentele la încheierea căsătoriei. 8. Ce categorii de rude se pot căsători cu dispensă de rudenie? 9. Ce categorii de rude prin adopţie se pot căsători cu dispensă de rudenie rezultată din adopţie? 10. Ce sancţiune este aplicabilă căsătoriei încheiate de o persoană căreia îi lipsesc temporar facultăţile mintale? 21

11. Până când durează impedimentul la căsătorie rezultând din tutelă? 12. Unde se depune declaraţia de căsătorie? Cu cât timp înainte de oficierea căsătoriei trebuie depusă? 13. Definiţi opoziţia la căsătorie. 14. În ce localitate şi în ce loc se poate oficia căsătoria? 15. Căsătoria oficiată de o persoană necompetentă este sau nu valabilă? 16. Care este momentul în care viitorii soţi se consideră căsătoriţi? 17. Nesemnarea actului de căsătorie de către soţi atrage nevalabilitatea căsătoriei?

22

SECŢIUNEA III EFECTELE CĂSĂTORIEI 3.1. Noţiune Efectele căsătoriei reprezintă drepturile şi obligaţiile personale şi patrimoniale, care iau naştere între soţi ca urmare a încheierii căsătoriei. Potrivit art. 1 alin. 4 C. fam., soţii au drepturi şi obligaţii egale în ce priveşte relaţiile dintre ei şi în ce priveşte exercitarea drepturilor părinteşti. Codul familiei reglementează Efectele căsătoriei în Capitolul III, secţiunea I (art. 2528) “Drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor” şi secţiunea II (art. 29-36) “Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”. 3.2. Raporturile personale dintre soţi 3.2.1. Numele soţilor Art. 27 C. fam. prevede că la încheierea căsătoriei, viitorii soţi declară ofiţerului de stare civilă numele pe care înţeleg să-l poarte în timpul căsătoriei, având la dispoziţie doar trei posibilităţi: - să îşi păstreze numele avut înainte de încheierea căsătoriei; - să aleagă ca nume de familie comun numele unuia sau altuia dintre ei, situaţie în care se va schimba numai numele unuia dintre soţi; - să aleagă ca nume comun numele lor reunite, situaţie în care se vor schimba numele ambilor soţi. Opţiunea soţilor se va face în cuprinsul declaraţiei de căsătorie sau ulterior, dar nu mai târziu de momentul încheierii căsătoriei, printr-un înscris separat care se ataşează la declaraţia de căsătorie. Daca viitorii soţi nu s-au pronunţat în momentul încheierii căsătoriei cu privire la nume, se prezumă că fiecare rămâne la numele avut până atunci. Potrivit art. 28 C. fam., o dată numele comun declarat, soţii sunt obligaţi să-l poarte în timpul căsătoriei, schimbarea acestuia neputându-se face decât cu consimţământul celuilalt soţ pe cale administrativă. Chiar dacă soţii au avut un nume comun, schimbarea numelui de familie al unuia nu atrage şi schimbarea celuilalt, însă este necesar consimţământul celuilalt soţ. Soţii pot cere şi împreună schimbarea numelui lor comun, însă printr-o cerere separată. Dacă fiecareţ şi-a păstrat numele avut înainte de încheierea căsătoriei, schimbarea lui pe cale administrativă se poate face fără consimţământul celuilalt soţ. 3.2.2. Obligaţia de sprijin moral Pornind de la idea ca la baza relaţiilor de familie stă prietenia şi afecţiunea reciprocă, prin art. 2 C. fam. s-a reglementat obligaţia de sprijin moral, legiuitorul stabilind că soţii sunt datori să-şi acorde sprijin moral unul altuia. Încalcarea acestei obligaţii poate constitui o contravenţie (alungarea din locuinţa comuna a soţului, a soţiei sau a copiilor şi a oricaror alte persoane aflate în întreţinere) sau o infracţiune (abandon de familie).

23

3.2.3. Obligaţia de fidelitate Soţii sunt datori ca, după încheierea căsătoriei, să nu întreţină relaţii sexuale în afara acesteia, adică să fie fideli unul altuia. Încalcarea acestei obligaţii poate constitui un motiv de divorţ. Pe fidelitatea sotilor se bazează şi prezumţia de paternitate prevazută de art. 53 C. fam., potrivit căreia soţul mamei este tatăl copilului născut de aceasta. 3.2.4. Obligaţia de a locui împreună (obligaţia de coabitare) Pentru ca relaţiile de familie să capete conţinut şi finalitate este necesar ca soţii să locuiască împreună. Soţii decid de comun acord în tot ceea ce priveşte căsătoria, ceea ce înseamna că ei vor putea hotărî şi cu privire la domiciliul pe care îl vor avea. Deşi nemenţionat expres, domiciliul comun al soţilor se deduce indirect din ansamblul reglementărilor legate de căsătorie. Pentru motive temeinice, soţii pot avea, de obicei pentru perioade limitate de timp, domicilii separate: exercitarea unei profesii, necesitatea pregătirii de specialitate, îngrijirea sănătăţii, faptul că locuinţele lor nu asigură norma locativă. În lipsa unor motive temeinice, refuzul unuia dintre soţi de a locui împreună cu celălalt poate constitui motiv de divorţ. Alungarea din locuinţa comună a unui soţ de către celălalt şi părăsirea acestuia, astfel încat soţul este supus unor suferinţe fizice şi morale constituie infracţiunea de abandon de familie. Alungarea din locuinţa comună a soţului, a soţiei, a copiilor sau a oricăror alte persoane aflate în întreţinere constituie contravenţie. Acţiunea de evacuare a unuia dintre soţi este admisibilă numai dacă acesta, prin comportarea violentă, pune în pericol grav viaţa şi sănătatea celuilalt soţ (chiar dacă este coproprietar). În practică, această cerere se formulează în cadrul acţiunii de divorţ, iar măsura este vremelnică până la partaj când instanţa decide cărui soţ i se va atribui locuinţa - domiciliu conjugal. În alte situaţii nu este posibilă evacuarea soţului pentru că aceasta ar duce la o separaţie în fapt a soţilor. 3.2.5. Alte raporturi personale între soţi Luând în considerare egalitatea dintre bărbat şi femeie, nici unul dintre soţi nu are dreptul de a exercita controlul asupra corespondenţei, relaţiilor sociale ale celuilalt soţ, alegerii profesiei sau ocupaţiei celuilalt. Căsătoria nu are efect asupra cetăţeniei soţilor pentru că nu se dobândeşte şi nici nu se pierde prin căsătorie. 3.2.6. Capacitatea de exerciţiu Femeia de 15 sau 16 ani dobândeşte, prin căsătorie, capacitate deplină de exerciţiu. Neînţelegerile soţilor privind raporturile personale Legea nu prevede ce se întâmplă în cazul neînţelegerii soţilor privind raporturile lor personale, în consecinţă ei fiind cei care vor trebui să resolze singuri aceste probleme în scopul menţinerii căsătoriei. Soţii nu pot apela la instanţa judecătorească, ci vor soluţiona problemele potrivit înţelepciunii lor, pentru a nu ajunge la divorţ.

24

3.3. Raporturile patrimoniale dintre soţi 3.3.1. Obligaţia soţilor de a suporta cheltuielile căsniciei Potrivit art. 29 C. fam., soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsniciei, adică în sens restrâns - cheltuielile necesare pentru ducerea menajului în comun şi în sens larg - cheltuielile necesare pentru creşterea, educarea şi pregătirea profesională a copiilor şi pentru întreţinerea soţilor. Este admisibilă acţiunea introdusă de unul dintre soţi pentru a obţine obligarea celuilalt să contribuie, în măsura mijoacelor pe care le are, la suportarea cheltuielilor comune ale gospodăriei. 3.3.2. Obligaţia de sprijin material Potrivit art. 2 C. fam., soţii sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin material. 3.3.3. Raporturile soţilor cu privire la bunurile lor A. Regimul matrimonial în dreptul comparat (clasificare) I. În funcţie de izvoarele lor: a. regimuri matrimoniale legale - stabilite prin lege; b. regimuri matrimoniale convenţionale - stabilite prin convenţia soţilor (convenţia matrimonială este cea prin care viitorii soţi stabilesc regimul matrimonial căruia se supun). II. În funcţie de structura lor: a. regimuri matrimoniale de separaţie de bunuri; b. regimuri matrimoniale de comunitate de bunuri; c. regimuri matrimoniale mixte. III. După cum se pot modifica sau nu în timpul căsătoriei: a. regimuri matrimoniale modificabile; b. regimuri matrimoniale nemodificabile. Regimul matrimonial în dreptul român a) Regimul matrimonial înainte de adoptarea Codului familiei din anul 1954 (regimul vechi) Codul civil intrat în vigoare în anul 1864 consacra, în privinta raporturilor patrimoniale dintre soţi, regimul separaţiei de bunuri, aplicabil doar dacă soţii nu s-au înţeles prin convenţie matrimonială să se supună altui regim. Astfel, fiecare soţ avea dreptul exclusiv de administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor sale, cu obligaţia de a contribui la cheltuielile căsniciei. Bărbatul era obligat să îşi întreţină soţia, iar ea trebuia să contribuie la sarcinile căsniciei cu a treia parte din veniturile sale. Ca regim convenţional, Codul civil reglementa regimul dotal. Dota era averea ce se aducea bărbatului din partea femeii pentru a-l ajuta să susţină sarcinile căsniciei. Soţii puteau adopta chiar cu modificări regimul dotal prin convenţia matrimonială. Bărbatul era uzufructuarul bunurilor dotale pe care le administra singur. Femeia putea înstraina bunurile mobile dotale cu autorizaţia bărbatului. Bunurile imobile dotale erau inalienabile. Bunurile care nu erau constituite ca dotă se numeau parafernale, femeia exercitând asupra acestora dreptul de administrare, folosinţă şi dispoziţie. 25

Codul civil mai reglementa, ca o anexă la regimul dotal, societatea de achiziţii care consta Intr-o comunitate restrânsă de bunuri aflate în proprietatea comună a soţilor. Prin Constituţia din 1948 s-a abrogat tacit regimul dotal şi s-a modificat puţin regimul separaţiei de bunuri, astfel încât soţia nu mai era obligată să verse bărbatului partea sa de contribuţie la cheltuielile căsniciei. De asemenea, se folosesc noţiuni noi, precum cea de patrimoniu conjugal, urmărindu-se a se desemna prin aceasta comunitatea de bunuri a soţilor, şi se recunoaşte contribuţia femeii casnice prin munca sa în gospodărie. Codul familiei intrat în vigoare la 1 februarie 1954 a scos relaţiile de familie de sub incidenţa Codului civil, indiferent de data căsătoriei şi de regimul dotal sau convenţional utilizat anterior. Bunurile pe care le aveau soţii la data intrării în vigoare a Codului familiei au devenit comune sau proprii, conform dispoziţiilor lui. Căsătoriilor desfacute înainte de intrarea sa în vigoare nu li se puteau aplica dispoziţiile sale. Actele juridice de administrare încheiate cu terţii privind bunurile soţilor rămâneau cârmuite de legislaţia anterioară pentru că lor nu li se putea opune calitatea de bun comun. b) Regimul matrimonial după adoptarea Codului familiei în anul 1954 (regimul actual) 1.Noţiune: Regimul matrimonial reprezintă totalitatea regulilor care guvernează raporturile dintre soţi cu privire la bunurile lor şi raporturile stabilite între soţi şi terţele persoane cu privire la bunurile soţilor. 2. Caractere juridice: Regimul matrimonial actual este legal (prevăzut de lege), unic (legea permite doar acest regim, nu unul convenţional, stabilit prin convenţie matrimonială, care să-l înlocuiască), obligatoriu (legea nu admite să i se aducă nici o derogare), nemodificabil şi de comunitate de bunuri. Bunurile soţilor sunt împărţite în bunuri comune şi bunuri proprii. Toate bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt prezumate de lege a fi comune, potrivit art. 30 C. fam. Numai

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->