UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ŞTIINŢE ŞI ARTE „GHEORGHE CRISTEA „ Facultatea de Stiinte Economice, Juridice si Administrative Specializarea Drept

Suport de curs Drept Roman
Sub redacţia Lector universitar drd. Daniela Nicoleta Popescu

BUCUREŞTI 2009

CUPRINS
CAPITOLUL I 1. . Periodizarea istorică a statului şi epocile dreptului roman I 1. Fondarea Romei. I.2. Structura socială şi organizarea politică în fiecare etapă a istoriei I.3. Dreptul roman în fiecare etapă a statului roman.Romei I.4. Izvoarele dreptului roman CAPITOLUL II 1. Rolul procedurilor în crearea dreptului roman 2. Procedura de judecată civilă la epoca veche a dreptului roman PROCEDURA LEGISACŢIUNILOR
2.1. Aceste legisacţiuni au următoarele caracteristici:

2.2. Organele judiciare romane la epoca veche a dreptului roman. 2.3. Desfăşurarea procesului. .2.4. Procedurile de judecată 2.5. Procedurile de executare

3. Procedura de judecată civilă la epoca clasică a dreptului roman.
PROCEDURA FORMULARĂ 3.1. Organele judiciare la epoca clasică a dreptului roman. 3.2 Formula pretoriană 3.3. Desfăşurarea procesului în procedura formulară 3.4. Efectele hotărârii judecătoreşti la epoca clasică . 3.5. Căile de atac împotriva hotărârii judecătoreşti

4. Procedura de judecată civilă la epoca post clasică a dreptului roman
PROCEDURA EXTRAORDINARĂ

4. Clasificarea acţiunilor

CAPITOLUL III Jus Personarum. Persoanele
1. Condiţia oamenilor 2. Status Libertatis 2.1. Starea de libertate 2.2. Starea de sclavie 2.3. Liberţii 3. Status civitatis
1. 2. 3. Cetăţenii romani Latinii Peregrinii

4.1. Familia romană 4.2. Patria potestas 4.3. Izvoarele puterii părinteşti 4.4. Căsătoria romană 4.5. Tutela şi Curatela

CAPITOLUL IV
BUNURILE
1. Bunurile 2. Patrimoniul.

.3. Diviziunea lucrurilor. PROPRIETATEA 1.Proprietatea 2.Limitele exercitării dreptului de proprietate imobiliară. .3. Forme atipice ale proprietăţii private 4.Modurile de dobândire a proprietăţii. .5. Defensio proprietas (apărarea proprietăţii)

6. Iura in re aliena – drepturile reale asupra bunurilor altuia 7. De possessio. Posesia 8. Jura obligationum. Obligaţiile 9. Răspunderea delictuală la romani

Capitolul I Periodizarea istorică a statului şi epocile dreptului roman
I 1. Fondarea Romei. Conform tradiţiei, Roma a fost fondată în anul 753 î.H. de către cei doi fraţi legendari , Romulus şi Remus, descendenţii prinţului troian Enea, care, împreună cu soţia sa, Lavinia, a întemeiat cetatea Alba Longa în centrul Latiumului. Cei doi gemeni au ridicat ,noua generaţii mai târziu , zidul viitoarei cetăţi la vărsarea Tibrului în mare şi au jurat că cine va dărâma zidul va fi ucis (Pentru lege, poporul trebuie să se bată ca pentru un zid – Heraclit din Efes). Numele cetăţii avea să-l dea cel care avea să vadă mai multe păsări de pe colină. Remus urcat pe Aventin a văzut şapte. Romulus, de pe Palatin, a văzut douăsprezece: prin urmare cetatea avea sa se numească Roma. Remus, necăjit că pierduse, a zis că zidul e slab şi lovindu-l cu piciorul, a dărâmat o bucată din el. Iar Romulus, credincios jurământului, şi-a ucis fratele. Toate acestea, se spune s-au întâmplat în anul 753 î.H. exact pe 21 aprilie, dată la care se sărbătoreşte şi azi întemeierea oraşului, născut, după cum se vede, ca şi lumea întreagă, dintr-un fratricid1. Lăsând legenda la o parte, la acea dată Roma era un mic sat în centrul Latiumului, a cărui populaţie de pastori nu anunţa nimic din ceea ce va urma. Nu vor trece decât cinci secole şi micul sat va deveni centrul lumii cunoscute. La început, Roma a fost condusă de regii agricultori, de aceea prima mare perioadă istorică poartă numele de Regalitate. În anul 509 d.H. ultimul rege etrusc Tarquinius Superbus este alungat de pe tronul Romei de către popor şi cetatea intră în a doua epocă istorică, Republica. 1. Indro Montanelli, „Roma. O istorie inedită”, Ed. Artemis, Bucureşti, 2001, pg. 11

În anul 27 î.H., fiul adrogat al lui Julius Caesar, Octavianus, se numeşte princeps. El devine Augustus şi Roma intră în prima perioadă imperială şi anume Principatul. În anul 305 d.H., împăratul Diocleţian, ultimul mare împărat roman, se retrage în palatul său de la Spalato. Urmaşii săi se vor numi atât „Dominus” (stăpân), cât şi Deus (zeu). Începe cu aceştia ultima perioadă a istoriei Romei ,Dominatul. În anul 395, împăraţii Arcadiu şi Honoriu îşi împart imperiul. Imperiul Roman de Apus se prăbuşeşte în anul 476 d.H. sub loviturile triburilor de heruli conduse de Odoacru. Acesta îl detronează pe Romulus Augustus şi-i trimite împăratului Orientului, Zenon, însemnele Imperiului, luându-şi titlul de „patrician”1. Ia sfârşit, astfel, seria împăraţilor Imperiului Roman de Apus. Imperiul Roman de Răsărit va supravieţui până în anul 565 d.H., când moare luminatul împărat Justinian. Lui şi vestiţilor lui jurişti le datorăm faptul că dreptul roman s-a transmis mai departe şi a devenit fundamentul pe care s-a construit Europa de mai târziu.

I.2. Structura socială şi organizarea politică în fiecare etapă a istoriei Romei
1) Regalitatea

a) Structura socială În secolul al VIII-lea î.H., cele şapte coline erau locuite de trei triburi urbane: latinii, sabinii şi etruscii. Această populaţie foarte diferită din punct de vedere etnic era împărţită în două mari clase sociale: patricienii şi plebeii

1. Indro Montanelli, „Roma. O istorie inedită”, Ed. Artemis, Bucureşti, 2001, pg. 360

Patricienii, cunoscuţi sub numele de populus romanus, erau descendenţii întemeietorilor cetăţii. Plebeii erau formaţi din populaţiile vecine învinse sau atrase de mirajul noii cetăţi. Diferenţele dintre cele două clase erau date de următoarele interdicţii în persoana plebeilor: aceştia nu cunoşteau procedurile jurisdicţionale, deţinute în exclusivitate de patricienii pontifi; plebeii nu aveau nici un fel de drepturi politice; ei nu se puteau căsători cu patricienii1.

Perioada a fost dominată de lupta permanentă a plebeilor de a ridica aceste interdicţii, luptă care a căpătat forme diverse: refuzul de a se prezenta la război, retrageri pe muntele sacru sau revolte armate. Organizarea primitivă a Romei ca cetate s-a realizat prin fuziunea celor trei triburi. Fiecare trib era format din 10 curii sau cartiere, iar fiecare curie era formată din 10 ginţi. Ginţile sau neamurile erau formate din familii conduse cu o mână de fier de pater familias. Fiecare curie era obligata să ofere statului o centurie (o sută de luptători înarmaţi) şi o decurie (10 cavaleri echipaţi de război). Astfel, prima armată regulată a Romei cuprindea 3.300 de luptători2. Revoltele plebeilor nu au rămas fără ecou. Penultimul rege etrusc, Servius Tullius, declanşează la sfârşitul sec. VI i.H. o serie de reforme, care coincid cu apariţia Statului roman în accepţiunea deplină a termenului. Societatea este împărţită pe criterii cenzitare cu ocazia recensământului, în cinci clase sociale. Aristocraţia financiară o înlocuieşte treptat pe cea gentilică, iar diferenţele dintre patricieni şi plebei se menţin la interdicţiile deja enunţate.

1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, 1998, vol. I, pg. 18 2. Indro Montanelli, „Roma. O istorie inedită”, Ed. Artemis, Bucureşti, 2001,pag. 33

b) Organizarea politică Roma la această epocă era o monarhie militară. În vârful ierarhiei politice era regele (rex sacrorum). Prerogativele acestuia erau: conducerea armatei şi a cetăţii; judecător suprem; mare preot (pontifex maximus)1.

Regele era ajutat de un consiliu al înţelepţilor format din şefii ginţilor. Acest organism se va numi Senat şi va domina viaţa politică romană în secolele următoare. Adunarea poporului se numea comitia curiata şi avea atribuţii legislative şi jurisdicţionale. Atunci când tronul devenea vacant, comitia curiată se întrunea pentru a vota înscăunarea unui alt rege. Regii romani au fost în număr de şapte. Primii patru au fost romani: Romulus, Numa Pompilius, Tullius Hostilius şi Ancus Martius. Ultimii trei au fost etrusci: Tarquinius Priscus, Servius Tullius şi Turquinius Superbus şi în timpul lor Roma şi-a început expansiunea.

2)

Republica

a) Structura socială În anul 509 î.H. ultimul rege etrusc, Tarquinius Superbus, este alungat de pe tronul Romei de către Senatul roman. Începe o nouă perioadă în istoria Romei, când cetatea va fi condusă de magistraţi. Structura socială suferă modificări majore. Plebeii obţin satisfacerea unor revendicări importante. Astfel: - în anul 494 î.H. obţin o magistratură foarte importantă, aceea de tribun al plebei. Acest magistrat avea drept de veto împotriva legilor votate de comitiile centuriate; 1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, 1998, vol. I, pag. 20

- în anul 451 î.H. plebeii îşi văd satisfăcută cea mai importantă revendicare, aceea de realizare a dreptului scris. Se redactează prima şi cea mai cunoscută lege romana: Lex duodecim Tabularum (Legea celor XII Table). Ea este expusă în Forum şi procedurile jurisdicţionale ajung la cunoştinţa intregii societăţi romane; - în anul 445 î.H., prin Lex Canuleia se ridică interdicţia de încheiere a căsătoriilor între patricieni şi plebei; - în sfârşit, mult mai târziu, în anul 300 î.H., prin Lex Sextia Licinia plebeii obţin cea mai importantă magistratură şi anume un post de consul1. Societatea romana este împărţită în cinci clase sociale stabilite cu ocazia recensământului , odată la 5 ani. Prima clasă era formată din 98 de centurii din cele 193. Dat fiind faptul că adunarea centuriată vota legile, era evident că acestea reflectau interesele de castă ale acestei prime clase. Totuşi, un criteriu de justiţie în această procedură exista. Romanii considerau că drepturile trebuiau să meargă în acelaşi pas cu îndatoririle şi invers. De aceea, cu cât erai mai bogat, cu atât plăteai impozite mai mari şi cu atât slujeai mai mult timp în armată. 2 Spre finele sec. III î. H. se formează, însă, o clasă dominantă unică, nobilitas, prin contopirea aristocraţiei senatoriale cu pătura avută a plebeiilor. Pătura săracă purta numele de populus. Apare, însă, şi o clasă mijlocie, formată din mici negustori şi meseriaşi, precum şi din proprietarii unor suprafeţe restrânse de pământ.2 b) Organizarea politică În epoca republicană conducerea cetăţii era exercitată de magistraţi aleşi de regulă anual şi cu titlu gratuit. Competenţa acestora era exprimată prin termenii imperium (dreptul de a comanda o armată) şi potestas (dreptul de a administra). Deşi nu erau organizaţi într-un sistem ierarhic, atribuţiile lor ne conduc spre o clasificare ce vizează importanţa magistraturilor în societatea romană.3 1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, 1998, vol. I, pag. 22 2. Indro Montanelli, „Roma. O istorie inedită”, Ed. Artemis, Bucureşti, 2001,pag.27 3. Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept Roman, Ed. Şansa, Bucureşti,1993,30

Primii magistraţi ai republicii romane au fost consulii. Ei au luat locul regelui, simbol al tiraniei etrusce. Cei doi consuli erau aleşi anual, aveau puteri egale şi comandau fiecare o parte din armată. Teoretic, după anul 300 î.H., unul dintre ei trebuia să fie plebeu. Erau aleşi de către Comitia centuriata şi ratificaţi de către Senat 1. În timp de pace prezidau reuniunile acestui organism, ale cărui hotărâri le punea în executare. Atribuţii foarte importante aveau cenzorii. Ei erau aleşi pe o perioadă de 5 ani şi principala lor activitate viza efectuarea recensământului. Competenţele jurisdicţionale ale consulilor au fost preluate din anul 367 î.H. de către pretori. Aceştia, în număr de patru, administrau justiţia, dar când izbucnea vreun război, luau comanda marilor unităţi sub ordinele „consulilor”.2 Alţi magistraţi erau questorii, ce administrau tezaurul public şi edilii curuli, ce asigurau aprovizionarea Romei cu alimente. O magistratură cu caracter excepţional era dictatura. În situaţii deosebite, când Roma era în pericol, consulii numeau din ordinul Senatului un dictator pe o perioadă de cel mult 6 luni, căruia îi era încredinţată toată puterea. Toţi dictatorii Romei republicane, în afară de unul, au fost patricieni. Toţi , în afară de doi au respectat limitele de timp şi de putere care le fuseseră impuse. Unul din ei, Cincinatus, care, numai după şaisprezece zile de exercitare a puterii, a revenit la plug ca să-şi are ogorul cu boii, a rămas în istorie ca o figură legendară. 3 În anul 494 î.H. le-a fost recunoscut plebeilor dreptul să-şi aleagă tribuni care să le apere interesele. Unul dintre ei, Terensilius Arsa, a formulat zece ani cererea ca dreptul cutumiar să fie sistematizat şi publicat. Strădania lui a fost răsplătită cu redactarea celor XII Table la mijlocul sec. V î.H. 1. Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept Roman, Ed. Şansa, Bucureşti,1993,pag. 30 2. Indro Montanelli, „Roma. O istorie inedită”, Ed. Artemis, Bucureşti, 2001,pag.74 3. idem, pag.75

Persoana tribunului era considerată inviolabilă şi oricine îl împiedica să vorbească poporului era condamnat la moarte.1 Tribunii plebei aveau drept de veto împotriva actelor emise de consuli sau a legilor votate de Adunarea Centuriata. În epoca republicii, Senatul devine principalul organism politic. Din anul 509 î.H. toate monumentele ridicate de romani purtau inscripţia SPQR, Senatus Populus- Que Romanus (Senatul şi poporul roman). La origine senatorii erau şefii neamurilor sau ginţilor romane fiind , aşadar ,în număr de 300. În timpul dictaturii lui Sulla numărul lor a crescut la 600 iar în vremea lui Iulius Caesar numărul lor era de 900. In timp alături de patricieni au intrat în Senat şi plebei ce purtau numele de conscripti , adunarea fiind formată din părinţi şi cooptaţi , adică patres et conscripti. Au rămas în istoria lumii ca un exemplu de înţelepciune politică ce nu a fost de nimeni întrecut. Asta l-a făcut pe ambasadorul lui Pirrus, regele Epirului să exclame:Îl contrazic pe oricine spune că la Roma nu există regi. Fiecare din aceşti trei sute de senatori este unul”2 . În epoca republicii poporul roman participa la adoptarea legilor în cadrul a trei mari adunări: 1) Comitia curiată îşi pierde din atribuţiile avute în epoca anterioară păstrându-şi competenţe doar în numirea unor magistraţi sau în aprobarea adrogaţiunii (o formă de adopţie). 2) Comitia centuriata, formată la origine din 198 de centurii era compusă din poporul sub arme. Avea largi competente legislative. 3) Comitia tributa a fost la origine o adunare a plebei (concilium plebs). Hotărârile ei devin obligatorii pentru toţi cetăţenii la începutul sec. III î.H. prin Lex Hortensia. 1. Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept Roman, Ed. Şansa, Bucureşti,1993,pag.31 2. Indro Montanelli, „Roma. O istorie inedită”, Ed. Artemis, Bucureşti, 2001,pag.76

3. Principatul La sfârşitul sec.I î.H. Octavius Augustus impune formula unui stat autocrat şi cu el începe epoca imperială. a) Structura socială Asistăm la această epocă la o polarizare socială evidenţiata de apariţia a două clase sociale antagonice: honestiores şi humiliores. Honestiores cuprindea aristocraţia senatorială în rândul căreia intrai dacă aveai o avere de peste un milion de sesterţi şi cavalerii, categorie ce trebuia să aibă o avere de minimun 40.000 sesterţi. Humiliores era formată din plebea urbana la care se adăuga colonii (arendaşii pământului ) şi sclavii. b) Organizarea politică În această epocă puterea politică era exercitată de către împărat, senat şi magistraţi. În realitate ne aflăm în faţa unei monarhii autoritare în care puterea se concentra în mâinile princeps-ului. Senatul îşi pierde orice independenţă revenindu-i printre atribuţii administrarea provinciilor pacificate, alegerea magistraţilor, judecarea proceselor penale etc.1 Magistraţii vechi sunt înlocuiţi cu înalţi funcţionari imperiali aflaţi sub directa supraveghere a împăratului. Astfel de funcţionari erau: praefectus praetorio (şeful gărzii imperiale), praefectus urbi, praefectus annonae (însărcinat cu aprovizionarea, legatus Augusti pro praetore (aceştia guvernau în provinciile imperiale, care spre deosebire de cele senatoriale nu erau pacificate) etc. Adunările populare îşi pierd atribuţiile, ultima lege votată de Comitia centuriată fiind o Lex Agraria, în timpul împăratului Nerva, în sec. I d.H.2 1. Vladimir Hanga, „Drept Privat Roman”, Ed. Didactică şi pedaogică, Bucureşti, 1971, pag. 25 2. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 33

4. Dominatul
1) Structura socială În ultima perioadă a imperiului structura socială constituie o formă incipientă a societăţii feudale de mai târziu. Astfel, clasa superioară, potentiores este formată din aristocraţia senatorială şi cavaleri iar pătura săracă humiliores cuprindea: mici meseriaşi, negustori, mici proprietari, ţărani, arendaşi etc. 2) Organizarea politică Roma este la această epocă o monarhie absolută, puterea concentrându-se în persoana împăratului (Dominus et Deus) ajutat de un imens aparat birocratic ce cuprindea funcţionari imperiali , numit consistorium principis. Senatul îşi pierde orice rol în viaţa politică devenind un simplu sfat al împăratului (consistorium sacrum)1. Magistraturile devin simple funcţii decorative.

I.3. Dreptul roman în fiecare etapă a statului roman.
1. Perioada străveche Această perioadă începe odată cu fondarea Romei şi durează până la apariţia primei legi scrise în anul 451 î.H. Principalul izvor de drept al acestei perioade era cutuma sau obiceiul juridic. 2. Perioada veche a dreptului roman Este perioada cuprinsă între expunerea în Forum a Legii celor XII Table şi sfârşitul Republicii. Principalul izvor de drept al acestei perioade este legea. 1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol.I Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 24

3. Perioada clasică a dreptului roman Această perioadă se circumscrie Principalului şi constituie apogeul culturii juridice romane surprinsă atât de bine în formula „jus est ars boni et aequi” (dreptul este arta binelui şi al dreptăţii)1. Edictul pretorului a fost instrumentul de creare a dreptului în această perioadă. 4. Perioada postclasică a dreptului roman este cuprinsă între anul 305 d.H. şi moartea lui Iustinian. Această epocă postclasică a dreptului roman traduce fidel criza în care se afla imperiul. Principalul izvor de drept la această epocă este constituţiunea imperială.

I.4. Izvoarele dreptului roman
Sursele dreptului roman erau: a.Cutuma. Obiceiul juridic era principalul izvor de drept la epoca străveche. Această regulă se obţinea prin validarea succesivă pe parcursul mai multor generaţii a unei soluţii uniforme. b.Legea a fost principalul izvor de drept la epoca veche a dreptului roman. Legile erau de două feluri: Datae – emise de magistrat în virtutea lui jus edicendi Rogatae .propuse de magistrat şi votate de adunările centuriate Structura legii cuprindea trei părţi: praescriptio – partea introductivă rogatio – cuprinsul legii sanctio – sancţiunea legii

1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 26

Prima lege a fost Lex duodecim Tabularum, iar ultima, se pare o Lex Agraria votată în sec. I. d. H., în timpul împăratului Nerva. c.Edictul pretorului a fost principalul izvor de drept în epoca clasică şi mijlocul cel mai eficient de modernizare a dreptului. Emiteau edicte magistraţii investiţi cu jurisdictio, adică: pretorul urban edilii curuli cenzorii pretorii peregrini guvernatorii Edictele erau de două feluri: - perpetua (valabile 1 an) şi repentina (date pentru situaţii neprevăzute) d.Hotărârile senatului sau Senatus consultele dobândesc forţă de lege abia în perioada Principatului. e.Doctrina juridică. Creaţiile uriaşilor jurisconsulţi romani dobândesc calitatea de izvoare de drept. Dintre aceste spirite strălucite amintim pe: Julius Paulus, Florentinus, Modestinus, Pomponius, Papinian, Gaius şi Domitius Ulpianus. f.Jurisprudenţa era arta de a cunoaşte şi de a aplica principiile juridice. Ştiinţa dreptului a constituit izvor de drept încă de pe timpul vechilor pontifi. Cicero afirma în plină epocă clasică „că este oracolul cetăţii casa jurisconsultului”1. g.Constituţiunile imperiale erau actele emise direct de împărat şi luau forma edictelor, decretelor, mandatelor şi rescriptelor. Constituiau principalul izvor de drept în epoca post clasică.

1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, vol.I,Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 36

I.4. Codificarea Justiniană
Justinian, ultimul împărat roman din partea de răsărit a imperiului este restauratorul dreptului roman. Într-un efort colosal, împreună cu juriştii săi Tribonian, Theophilus şi Dorotheus, Justinian reuşeşte să reunească toate izvoarele dreptului roman, într-o lucrare vastă, numită în Evul Mediu- corpus juris civilis, ce avea o structură quadripartită.1 1. Codul apărut în 529 d. H. cuprindea 4650 de constituţiuni imperiale în ordine cronologică, date din timpul domniei lui Hadrian şi până la Justinian. 2. Digestele apărute în 533 d.H. în 50 de volume cuprindea deciziile motivate ale marilor jurisconsulţi. 3. Institutele apărute în 533 d.H. era un manual de drept pentru uzul studenţilor ce cuprindea în mare parte Institutiunile lui Gaius. 4. Novelele – apărute în 565 d.H. la moartea sa, cuprindeau constituţiunile imperiale emise de către Împăratul Justinian.

1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol.I Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 38

Capitolul II Jus Actionum
II.1. Rolul procedurilor în crearea dreptului roman
Vorbind despre ramurile dreptului în Instituţiunile sale, Gaius arată că întreg dreptul se referă fie la persoane, fie la bunuri, fie la acţiuni1. În literatura romanistică se afirmă că dreptul privat roman a evoluat pe cale procedurală. De aceea, marea majoritate a autorilor încep studiul dreptului roman cu jus actionum sau procedura civilă romană, care cuprinde totalitatea normelor ce reglementează desfăşurarea proceselor civile în fiecare etapă a dreptului roman. Aceste norme au cunoscut o evoluţie foarte complexă, care, aşa cum am spus, s-a răsfrânt asupra întregului drept material. Evoluţia procedurii civile reflectă evoluţia societăţii romane în general, care pe parcursul unui mileniu a trecut de la cutumele primitive, care sancţionau o justiţie privată generalizată, la procedura din epoca postclasică, în care identificăm cu uşurinţă normele procedurale moderne. În epoca străveche nu existau organe judiciare specializate. Competenţele de judecată erau reunite în persoana regelui (rex sacrorum), care era mai degrabă, un arbitru al litigiilor dintre particulari. Rolul lui, însă, a fost enorm, întrucât, datorită puterii de care dispunea, sistemul justiţiei private a cunoscut unele limitări. 1. Gaius, „Intituţiunile”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982, pag. 265

Justiţia privată depăşeşte, în acest moment istoric, caracterul de răzbunare pură, pentru că apar reguli morale menite să limiteze revanşa nemăsurată. În acest context legea talionului apare ca un veritabil progres faţă de epoca anterioară, întrucât nu-i este îngăduită o răzbunare ce depăşeşte suferinţa victimei1.1 Înlocuirea acestui sistem sancţionator sângeros, prin edificarea unor instanţe specializate care acţionau în temeiul unor norme procedurale cunoscute de către toţi, a însemnat un progres uriaş ce îşi are începutul în expunerea în Forum a Legii celor douăsprezece table, la mijlocul secolului V î.H.

În evoluţia dreptului privat roman au fost cunoscute trei mari sisteme procedurale, corespunzătoare fiecărei epoci a dreptului roman: 1. procedura legisacţiunilor în epoca veche 2. procedura formulară în epoca clasică 3. procedura extraordinară în epoca postclasică a dreptului roman. II.2. Procedura de judecată civilă la epoca veche a dreptului roman PROCEDURA LEGISACŢIUNILOR
Această procedură de judecată se numeşte „a legisacţiunilor” întrucât a fost reglementată strict de lege, în special de legea celor douăsprezece table. Evident că această lege a sancţionat o stare de lucruri anterioară, fiind în mare parte o codificare realizată de decemviri a cutumelor primitive. II.2.1. Aceste legisacţiuni au următoarele caracteristici: 1. caracterul legal decurge din reglementarea strictă de către lege a acestor proceduri. Aproape toate procedurile au fost fixate în Lex duodecim tabularum. Doar procedura numită „per condictio” a fost introdusă posterior prin Lex Calpurnia2.2 1. Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept Roman, Ed. Şansa, Bucureşti,1993,pag.30 2. Vladimir Hanga, „Drept Privat Roman”, Ed. Didactică şi pedaogică, Bucureşti, 1971, pag. 2

2.

caracterul formal decurge din faptul că atât părţile, cât şi magistratul pronunţau formule şi termeni care trebuiau respectaţi cu cea mai mare stricteţe. Nu era permisă nici măcar schimbarea genului. Gaius în „Instituţiuni” ne spune că erorile formale în procedură erau ireparabile. Astfel, „unul care chemase în judecată pentru că i-ar fi fost tăiate nişte viţe, iar în acţiunea intentată le numise pe acestea viţe, a pierdut procesul fiindcă trebuia să le numească arbori, aşa cum prevedea Legea celor XII table care nu vorbea despre tăierea viţei, ci despre tăierea arborelui în general ”1.1

3.

caracterul judiciar rezidă în faptul că procesul se desfăşura în faţa autorităţilor judiciare, iar prezenţa părţilor era o regulă esenţială. La această epocă, procesul civil avea două faze: in jure şi in judicio. În prima fază părţile se prezentau în faţa magistraţilor care organizau procesul şi desemnau părţilor un judecător. În a doua fază, in judicio, judecătorul unic sau un tribunal soluţionau cauzele şi pronunţau hotărârea judecătorească. Aceste două faze nu presupuneau două instanţe diferite, ci exista un singur proces cu două etape ce marcau unitatea între judecata publică, reprezentată prin magistraţi şi convenţia de arbitraj a justiţiei private.

II.2.2. Organele judiciare romane la epoca veche a dreptului roman.
a. Magistraţii Cei care judecau în faza in jure erau magistraţii. Pentru început, în virtutea lui jus imperium, de administrarea jurisdicţiei civile se ocupau consulii pe perioade de câte o lună fiecare. Prerogativele acestora au fost preluate, odată cu înfiinţarea preturii în 367 î.H., de către pretori, cărora le revenea sarcina de a găsi soluţii în cauzele graţioase, de a asculta pretenţiile părţilor în prima fază procesuală, sau chiar de a soluţiona unele cauze prin emiterea de interdicte, prin trimiterile în posesiune a celor îndreptăţiţi, ori prin repunerea părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum ). 1. Gaius, „Intituţiunile”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982, pag. 269

Alţi magistraţi ce aveau competenţe în a organiza procesele civile erau: edilii curuli la Roma, guvernatorii, în provinciile romane, iar din anul 242 î.H. judecarea pricinilor dintre cetăţenii romani şi străini a fost dată în competenţa pretorului peregrin. b. Judecătorii În vechiul drept roman şi chiar în dreptul clasic, procesul era soluţionat de către o persoană privată, adică un jurat ales de părţi de pe albumul pretorului (album judicium) şi confirmat de către magistrat. Judecătorul (unus judex), era o persoană particulară, dar asta nu înseamnă că oricine putea să fie judecător. Aceşti judecători privaţi erau grupaţi în decurii, iar la această epocă puteau fi judecători doar senatorii şi mai târziu cavalerii. Abia în epoca clasică au putut fi aleşi judecători şi din rândurile plebei. Judecătorii soluţionau aşa numitele lites, sau litigii, procese care se înfăţişau ca nişte conflicte simulate între părţi şi se bazau pe legis acţiuni. Alături de instituţia lui unus judex, mai existau şi tribunale care judecau cauzele mai importante. Aceste tribunale erau permanente şi nepermanente. Cele permanente se împărţeau în două mari categorii: decemvirii (cei zece bărbaţi) care judecau procesele relative la libertate şi cetăţenie şi centumvirii (cei o sută de bărbaţi) care judecau cauzele relative la dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, precum şi partajele succesorale Procesele dintre cetăţenii romani şi peregrini erau soluţionate de către tribunale nepermanente formate din judecători specializaţi, numiţi recuperatores.

II.2.3. Desfăşurarea procesului.
Părţile principale ale oricărui proces civil sunt: reclamantul (actor sau petitor) şi pârâtul sau reus. Procesul se desfăşura în Forum, în aer liber, ambele părţi fiind nevoite să se înfăţişeze înaintea judecătorului. Reprezentarea, cu unele excepţii, nu era permisă, iar judecata în lipsă nu era cunoscută. În procedura veche legisacţiunile sunt numeroase. Practic fiecărei legi îi corespundea o sancţiune a ei – o legisacţiune.

Astăzi definim acţiunea civilă ca un ansamblu de mijloace procesuale prin care, în cadrul procesului civil se asigură protecţia dreptului subiectiv civil, prin recunoaşterea sau realizarea lui, în cazul în care este încălcat sau contestat. La epoca veche, reglementările procesual-civile se bazau pe formule solemne şi ritualuri minuţios respectate, ceea ce făcea ca rolul magistratului, ori al judecătorului, să fie aproape nul, el având doar rolul de a verifica dacă procedurile sunt respectate1. 1 Gaius grupează aceste numeroase legisacţiuni în cinci mari categorii, după caracterele comune ale acestora. Astfel, după lege se acţiona în cinci feluri: per sacramentum (prin depunerea jurământului) per judicis postulatio (prin cerere de judecător) per condictio (chemarea în judecată) manus injectio (aplicarea mâinii) pignoris capio (luarea de gaj) 22

Primele trei erau proceduri propriu-zise de judecată, iar ultimele două erau proceduri cutumiare de executare. Procedurile de judecată începeau prin citarea verbală a pârâtului, fază procesuală numită in jus vocatio. Citarea se făcea prin mijloace private, fără concursul statului. Pârâtul era obligat să se prezinte în faţa magistratului. Dacă se sustrăgea procesului, magistratul, prin interdict, putea să-l trimită pe reclamant în posesia bunurilor pârâtului. Totuşi, pârâtul putea să indice un garant (vindex), care i se substituia în proces. Magistratul se rezuma la a observa dacă părţile pronunţau corect formula legisacţiunii, după care pronunţa unul din următoarele cuvinte solemne: do, dico, addico. Prin cuvântul „do” magistratul desemna judecătorul ales de părţi. Formula „dico” era utilizată atunci când magistratul atribuia obiectul litigios provizoriu, unui părţi, iar prin termenul „addico” magistratul recunoştea dreptul reclamantului sau al pârâtului 33 1. Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept Roman, Ed. Şansa, Bucureşti,1993,pag.64 2. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”vol.I, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 61 3. Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept Roman, Ed. Şansa, Bucureşti,1993,pag.64

Chiar dacă rolul său era pasiv, în virtutea puterilor cu care era investit (juris dictio şi imperium) pretorul putea soluţiona anumite litigii fără a mai trimite părţile în faţa judecătorului. Aceste soluţii luau forma următoarelor mijloace procedurale: stipulaţiunile pretoriene (stipulationes praetoriae) sunt contracte încheiate de către părţi din ordinul pretorului missio in possessionem însemna trimiterea reclamantului în detenţia sau posesiunea bunurilor pârâtului atunci când acesta nu se prezenta la judecată sau se apăra necorespunzător interdictele sunt dispoziţiile prin care pretorul ordona părţilor să facă sau să nu facă un act juridic restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioară) era un ordin prin care pretorul desfiinţa actul juridic lovit de nulitate repunând părţile în situaţia pe care o aveau înainte de încheierea actului. Fiecare procedură presupunea anumite formalităţi specifice, respectate sub sancţiunea pierderii procesului de către părţi.

II.2.4. Procedurile de judecată
1. Per sacramentum Această procedură era de aplicaţie generală şi prin ea se judecau procesele cu privire la dreptul de proprietate şi cauzele relative la drepturile personale (de creanţă). Procedura aceasta era de două feluri: dacă prin ea se valorificau drepturi reale, bunăoară drepturi de proprietate, sacramentum era in rem (asupra unui lucru), iar dacă prin procedură se valorificau drepturi de creanţă, sacramentum era in personam (asupra unei persoane).

a. Faza in jure În ambele cazuri, în faza in jure, părţile îşi afirmau în faţa magistratului, în termeni formalişti, pretenţiile. Aceste pretenţii erau întărite printr-un jurământ religios. Pe lângă jurământ părţile erau nevoite să facă o prinsoare şi să depună la pontifii magistraţi o sumă de bani de 50 sau 500 de asse după cum, valoarea obiectului cererii era mai mică sau mai mare decât 1000 de asse. Asse (asul) era vechea monedă de aramă romană. Cel care pierdea procesul, pierdea şi suma de bani depusă cu titlu de pariu. În cazul unui sacramentum in rem, lucrul litigios, sau un eşantion din acesta, era adus în faţa magistratului şi, fiecare dintre cele două părţi, îl revendica după ce îl atingeau cu o nuia. Magistratul intervenea şi oprea acest conflict simulat, utilizând formula „lăsaţi amândoi lucrul”. După această intervenţie, părţile se provocau reciproc la un jurământ şi apoi la prinsoarea de 50 sau 500 asse pe care urma să o plătească cel care pierdea procesul. Procedura se termina prin atribuirea provizorie a lucrului celui care promitea solemn că va restitui bunul şi fructele acestuia în cazul în care va pierde. Pentru a primi lucrul, partea trebuia să depună o cauţiune sau să indice garanţi ce purtau numele de vindex. În cazul unui per sacramentum in personam, se urmărea valorificarea drepturilor personale de creanţă, reclamantul afirma solemn că pârâtul îi datorează o sumă de bani. Dacă pârâtul recunoştea, el era asimilat cu cel condamnat şi procesul nu mai continua cu a doua fază, recunoaşterea în faţa magistratului fiind asimilată cu un titlu executoriu. În cazul în care pârâtul nega pretenţiile reclamantului, magistratul, după ce părţile se provocau, proceda în continuare la alegerea judecătorului. b. Faza in judicio Părţile erau obligate să se prezinte în faţa judecătorului ales unde îşi expuneau pe scurt pricina. Judecătorul pronunţa sentinţa în mod indirect, în sensul că arăta care dintre cele două sume de bani a fost depusă în mod just. Cel care câştiga procesul intra în stăpânirea

lucrului şi a fructelor sale şi redobândea suma de bani. Dacă una dintre părţi lipsea, judecătorul aştepta până la amiază, după care dădea câştig de cauză părţii prezente. 2. Per judicis postulatio Această procedură era utilizată atunci când per sacramentum nu se putea aplica în cauze bine determinate. Aceasta fie din cauză că obiectul procesului trebuia să fie evaluat (în cazul debitelor rezultate din promisiuni- stipulatio), fie atunci când se reglementa o situaţie între mai multe persoane (partajul succesoral sau de coproprietate). Procedura era simplă, iar cauzele erau soluţionate rapid. a. Faza in jure În această fază reclamantul arăta în faţa magistratului că pârâtul îi datorează o sumă de bani conform promisiunii, iar atunci când pârâtul nega, reclamantul se adresa magistratului cu următoarea formulă solemnă: „te rog pretore să ne dai un judecător ori un arbitru”1. b. Faza in judicio Judecătorul acţiona ca un delegat al magistratului fiind singurul care hotăra asupra întinderii prejudiciului şi a valorii sale, asumându-şi calităţi de expert şi arbitru. După ce evalua obiectul cererii obliga la plata debitului partea ce pierdea procesul.

3. Per condictio Această procedură a fost introdusă în sec. II î.H. prin Lex Silia şi Lex Calpurnia, fiind folosită pentru datorii băneşti certe. Era o procedură simplă şi rapidă de recuperare a creanţelor, accepţiunea termenului fiind aceea de somaţie. 1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 63

a. Faza in jure În faţa magistratului, reclamantul îşi expunea pretenţiile, iar dacă acestea erau negate de către pârât, pronunţa formula solemnă: „de vreme ce tu negi, te somez ca în termen de 30 zile să te prezinţi pentru primirea unui judecător”1. Dacă în acest interval debitorul pârât îşi onora obligaţia, magistratul constata valabilitatea plăţii, iar dacă nu, la solicitarea reclamantului, desemna un judecător. b. Faza in judicio Judecătorul constata existenţa creanţei şi permitea reclamantului să exercite asupra debitorului procedura de executare forţată, manus injectio.

II.2.5. Procedurile de executare
1. manus injectio Era o procedură cutumiară, utilizată în scopul executării unei sume de bani. Această procedură presupunea fie o judecată deja consacrată, fie, până în sec. IV î. H., un nexum, adică un contract de împrumut de bani2. De remarcat este că această procedură, deşi se realiza prin mijloace de natură privată, presupunea existenţa unei formule executorii. Dacă după 30 de zile de la pronunţarea hotărârii, debitorul nu plătea, creditorul îl ducea în faţa magistratului arătând că obligaţia nu a fost executată. Magistratul, prin formula addico, aproba cererea creditorului de a-l duce pe datornic în închisoarea sa privată. Manus injectio permitea celui care a câştigat un proces să-l reţină pe debitor într-un loc public şi aplicându-i o mână pe corp să rostească următoarea formulă solemnă: 1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 64 2.idem, pag. 65

„deoarece tu ai fost judecat şi condamnat faţă de mine la 1000 sesterţi şi nu mi-ai plătit, eu îţi aplic manus injectio judicati pentru această sumă.” 1 Debitorul era închis în carcera privată a creditorului, care, ulterior, într-o perioadă de 60 zile, îl scotea pe datornic la 3 târguri de sclavi succesive. Dacă nu apărea un garant (vindex) care să preia datoria şi debitorul nu plătea, după trecerea termenului de 60 zile, el era vândut ca sclav peste hotarele Romei (peste Tibru). 2. pignoris capio (luarea de gaj) Această procedură, deşi îi lipsea caracterul judiciar, era considerată o legisacţiune. Ea nu presupunea prezenţa magistratului şi nici chiar a debitorului. Creditorul în prezenţa martorilor, după rostirea unor formule solemne putea să ia din patrimoniul debitorului un bun pe care putea să-l distrugă dacă datoria nu îi era plătită.

II.3. Procedura de judecată civilă la epoca clasică a dreptului roman.
PROCEDURA FORMULARĂ
Procedura de judecată din epoca clasică a dreptului roman s-a numit formulară şi a fost introdusă prin legea Aebutia, la mijlocul sec. II î. H. Această procedură nu a abrogat legisacţiunile, dar a dat părţilor posibilitatea de a opta între cele două proceduri. Premisele apariţiei acestei proceduri noi sunt numeroase. Gaius afirmă în „Instituţiuni”2 că procedura formulară a fost introdusă întrucât, 1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol.I, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 65 2. Gaius, „Intituţiunile”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982, pag. 268

prin formalismul lor excesiv legisacţiunile au căzut în dizgraţie şi s-a „statornicit” ca procesele să se poarte prin redactarea scrisă a unor termeni, adică prin formule. Noua procedură s-a dovedit net superioară, întrucât noile realităţi sociale şi economice erau incompatibile cu vechile proceduri, viabile atât timp cât Roma era o cetate mică, dar total improprie când ea a devenit capitala unui uriaş imperiu. În această perioadă viaţa economică se diversifică. Apar noi izvoare de drept, cel mai important fiind edictul pretorului- un veritabil instrument de modernizare a dreptului, acţiunile judiciare se diversifică, iar litigiile dintre părţi solicită activitatea creatoare a pretorilor care, prin formulă impun noi modele de acţiuni. Transformările din societatea romană se răsfrâng şi asupra procedurii civile, care evoluează şi operează transformări asupra dreptului material. Numele noii proceduri vine de la un mic program de judecată elaborat de magistrat şi eliberat părţilor, pe calea unui act procedural numit litis contestatio. Acest program de judecată s-a numit formulă pretoriană.

II.3.1. Organele judiciare la epoca clasică a dreptului roman.
a. Magistraţii În epoca clasică, rolul magistraţilor în organizarea proceselor creşte considerabil. Dacă la început “jurisdictio” semnifica puterea acordată unui magistrat de a desemna un judecător, în procedura formulară, termenul desemna totalitatea atribuţiilor magistratului în calitatea sa de organizator al procesului civil. Astfel de atribuţii erau1: primirea cererilor de chemare în judecată judecarea unor cauze de redusă importanţă desemnarea unui judecător după consultarea părţilor luarea unor măsuri preventive, cum ar fi manus injectio aplicarea unor amenzi

1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 80

-

luarea unor măsuri de execuţie vremelnică, măsuri pe care le-am mai amintit: trimiteri în posesie, interdicte, stipulaţiunile pretoriene sau repunerile în situaţia anterioară. Însă, cea mai importantă atribuţie a pretorului viza eliberarea formulei. Prin acest

program de judecată, pretorul indica judecătorului cum să soluţioneze litigiul. După ce asculta pretenţiile reclamantului, dacă acestea erau îndreptăţite, dar nu exista o formulă corespunzătoare, pretorul avea dreptul de a crea o nouă formulă în care expunea situaţia inedită şi explica judecătorului în termeni imperativi cum să soluţioneze litigiul. Aşadar, fiecărui drept subiectiv încălcat îi corespundea o acţiune, iar fiecare acţiune îşi găsea exprimarea într-o formulă proprie. Formula pretoriană a devenit astfel chiar instrumentul prin care dreptul roman s-a dezvoltat până a ajuns la strălucirea din epoca marilor jurisconsulţi. În această epocă magistraţii care organizau procesul civil (ordo judiciorum privatorum)erau: pretorul urban pentru procesele dintre cetăţeni pretorul peregrin pentru procesele dintre cetăţeni şi peregrini Această pretură va deveni caducă în anul 212 d. H., când împăratul Caracalla, prin celebrul său edict va acorda cetăţenie romană tuturor cetăţenilor imperiului. guvernatorul în provinciile imperiale edilii curuli pentru afacerile cu sclavi şi animale magistraţii municipali în peninsula italică locotenenţii proconsulari în provinciile senatoriale însuşi princepsul care judeca mai cu seamă în apel

b. Judecătorii La epoca clasică se menţin tribunalele permanente.

-

centumvirii în număr de 105, conduşi de un pretor, judecă litigiile a căror obiect depăşeşte valoarea de 100.000 sesterţi, precum şi speţele din domeniul succesoral, sau al drepturilor reale principiale. Decemvirii erau şefii secţiilor centumvirale şi judecau litigiile relative la libertate şi cetăţenie, precum şi alte cauze de interes public. Părţile, la fel ca în epoca anterioară, au posibilitatea de a-şi alege un judecător de pe

-

albumul pretorului. Unus judex poate judeca acele cauze în care obiectul disputat nu poate depăşi 100.000 sesteţi. Numărul judecătorilor unici creşte considerabil. Astfel, împăratul Octavianus Augustus creează o a patra decurie, în care sunt numiţi ca judecători plebeii bogaţi, iar, în timpul lui Caligula, va fi înfiinţată o a V-a secţiune cuprinzând tot reprezentanţi ai plebei. Litigiile dintre cetăţenii romani şi peregrini vor fi judecate în continuare de către ”recuperatores”.

II.3.2 Formula pretoriană
Pentru început folosită doar de pretorul peregrin şi de edilii curuli, formula pretoriană începe să fie utilizată facultativ de către pretori începând cu sec. II î. H. Formula cuprinde patru părţi principale şi două părţi accesorii. Fiecare formulă începea cu desemnarea judecătorului. A. Părţile principale ale formulei pretoriene: A.1. Intentio – este partea cea mai importantă a formulei, întrucât ea exprimă obiectul juridic al litigiului. Intentio nu poate lipsi din formula pretoriană întrucât ea cuprinde chiar pretenţia reclamantului. Când această pretenţie era precis determinată, intentio era certă, iar atunci când ea rămânea să fie evaluată de judex, intentio era incerta.

A.2. Demonstratio – cuprindea chiar temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului, care putea fi un contract (emptio venditio) sau un legat testamentar. Demonstratio lipsea în cazul acţiunilor in factum pentru că acestea erau date direct de către pretor în completarea legii. A.3. Condemnatio – este ordinul pe care în dă magistrul judecătorului de a soluţiona cauza. Ea se poate exprima fie printr-o obligare, condamnare, sancţionare a pârâtului, fie printr-o absolvire a lui, atunci când pretenţiile reclamantului nu se justifică. Condemnatio este certă când este determinată direct de către magistrat şi incertă când ea este lăsată la aprecierea judecătorilor. Prin formulă judecătorul este obligat să-l condamne pe pârât doar la o sancţiune pecuniară. Indiferent de natura dreptului pretins de reclamant acesta se va transforma după eliberarea formulei într-un drept de creanţă. Astfel, reclamantul obţine în urma procesului, valoarea pecuniară a dreptului pretins. Totuşi, principiul condamnării pecuniare, regulă în etapa anterioară, suferă în procedura formulară unele limitări. Dacă reclamantul revendică un bun, magistrul va introduce în formulă o clauză specială (clausula arbitraria)1, prin care ordonă ca pârâtul să fie condamnat numai dacă nu restituie lucrul. Deoarece suma prevăzută în condemnatio era de regulă sensibil mai mare decât valoarea obiectului, pârâtul alegea evident să restituie bunul. O altă importantă caracteristică era aceea că prin condemnatio era obligat numai pârâtul. A.4. adjudicatio Această parte a formulei figura numai în procesele de partaj succesoral (actio familiae herciscundae) sau, în cazul partajului de coproprietate prin care se atribuia fiecărui copărtaş o parte din bunurile aflate în masa indiviză. Se mai întâlnea de asemenea în litigiile ce aveau ca obiect acţiuni în granituire. Iată cu titlu de exemplu formula unei acţiuni ce îşi avea temeiul juridic într-un contract de vânzare-cumpărare (emptio-venditio).

1. 1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 73

“Octavius să fie judecător. Pentru că Aulus Agerius a cumpărat de la Numerius Negidius, sclavul despre care este vorba (demonstratio), orice din această cauză Numerius Negidius trebuie să facă sau să predea lui Aulus Agerius conform bunei credinţe (intentio) la aceasta, judecătorul să condamni pe Numrius Negidius faţă de Aulus Agerius, dacă nu se va dovedi să-l absolvi”1.

B. Părţile accesorii ale formulei pretoriene sunt prescripţiile şi excepţiile.
B.1. Prescripţiile – sunt părţi secundare ale formulei pretoriene create pentru a fi de folos fie reclamantului (pro actore) , fie pârâtului (pro reo) şi inserate înaintea părţii de demonstratio. a. prescriptio pro actore (în favoarea reclamantului) atrag atenţia judecătorului că obiectul procesului poartă doar asupra unei părţi a dreptului reclamantului. Astfel de prescripţii vizau prestaţiile periodice, bunăoară obligaţia de plată a chiriei în contextul unui contract de locaţiune (locatio-conductio). Locatorul poate solicita numai prestaţia care a devenit exigibilă urmând ca pentru cele viitoare să se adreseze justiţiei îndată ce şi acestea vor ajunge la scadenţă. b. Prescriptio pro reo sunt mai rare şi mai târziu vor fi asimilate excepţiunilor apărării. B.2. Excepţiunile (exceptiones) sunt mijloace de apărare puse la dispoziţia pârâtului care nu neagă dreptul reclamantului, dar în cazul în care obiecţiile sunt reale, ele vor conduce fie la paralizarea procesului, fie la întârzierea lui. De aceea, excepţiile sunt fie peremptorii, fie dilatorii. În formula pretoriană ele erau concepute ca “mijloace de contracarare pe căi colaterale celor prevăzute în intentio a soluţiei preconizate în condemnatio”2. 1.Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept Roman, Ed. Şansa, Bucureşti,1993,pag.73 2. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 75

Cu titlu de exemplu, pârâtul nu nega că ar fi primit o sumă de bani, dar afirma că, ulterior, a fost iertat de datorie în total sau în parte de către reclamant. Aceasta era exceptio pacti conventi . Alături de aceasta, dreptul pretorian a mai consacrat şi alte excepţii: exceptio doli (de dol) exceptio quod metus causa (a cauzei de violenţă) exceptio justi domini (a justului titlu) bis de eadem ratio ne sit actio (excepţia autorităţii de lucru judecat). Pentru ca excepţiunea să poată fi opusă reclamantului, ea trebuia să figureze în formulă.

II.3.3. Desfăşurarea procesului în procedura formulară.
În această epocă procesul continuă să se desfăşoare în două faze: in jure şi in judicio. A. Faza in jure În prima fază procedura debuta cu citarea verbală a pârâtului - in jus vocatio. Faţă de epoca anterioară dacă pârâtul nu se prezenta la proces şi nici nu indica un garant (vindex) în favoarea lui, magistratul îl putea obliga la plata unei amenzi de 10.000 sesteţi. Dacă pârâtul dispărea, reclamantul putea fi trimis printr-o missio în possessionis ( în posesia bunurilor pârâtului), bunuri pe care le putea înstrăina. Citarea se putea face şi prin încheierea unei convenţii între părţi, numită vadimonium extrajudiciar. În faţa magistratului, reclamantul îşi expunea oral pretenţiile, iar pârâtul, ca şi în vechea procedură, putea să aibă trei atitudini: să recunoască, să nege, sau să nu se apere. Dacă pretenţiile reclamantului erau justificate, pretorul îi înmâna o acţiune civilă când o astfel de acţiune exista în dreptul civil, iar când noua situaţie dedusă judecăţii era

inedită, pretorul crea o nouă acţiune numită in factum. După ce formula era redactată, avea loc ultimul act procedural în faţa magistratului şi anume “litis contestatio”. a. Litis contestatio – consta în eliberarea formulei, act ce se consuma în trei etape – înmânarea formulei reclamantului – remiterea ei către pârât – acceptarea de către pârât a formulei 1 Momentul litis contestatio avea trei efecte: a. Efectul extinctiv – viza consumarea acţiunii intentate, ceea ce împiedica reluarea în viitor a procesului între aceleaşi părţi. b. Efectul fixator – în acest moment se stabileau definitiv părţile litigante, persoana judecătorului şi obiectul procesului. c. Efectul creator – aşa cum am spus, în locul dreptului iniţial, indiferent de felul acestuia, se năştea un drept nou, care purta inevitabil asupra unei sume de bani la care judecătorul urma să-l oblige pe pârât2. B. Faza in judicio În această fază a judecăţii, părţile îşi pledau cauza singure, dezbaterile judiciare fiind libere. Judecătorul aprecia probele în funcţie de principiul care guvernează şi astăzi procesul civil şi anume: “onus probandi incubit illi qui dicit non qui negat”3, (sarcina probei cade asupra celui care afirmă şi nu asupra celui care neagă) şi “reus in exceptione actor est” (pentru susţinerea excepţiei pârâtul este asimilat reclamantului). Mijloacele de probă nu erau ierarhizate şi ele cuprindeau: jurământul părţilor proba scrisă proba cu martori (testimonia) mărturisirea

1.Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept Roman, Ed. Şansa, Bucureşti,1993,pag.75

2. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 82 3. Vladimir Hanga, „Drept Privat Roman”, Ed. Didactică şi pedaogică, Bucureşti, 1971, pag. 93 proba cu prezumţii1 Dacă pârâtul ori reclamantul lipsea fără încunoştinţarea judex-ului, sancţiunea consta în pierderea procesului. Fiind legat de formulă, judecătorul va da hotărârea raportându-se la momentul lui litis contestatio. Sentinţa judecătorească la aceasta era doar pronunţată (verbis) nu şi redactată (scripta)2. Ea păstrează la această epocă o mare doză de formalism, fiind o reflectare a formulei pretoriene, ea statua doar asupra unui echivalent bănesc al dreptului pretins, sumă la care putea fi sancţionat doar pârâtul.

-

II.3.4. Efectele hotărârii judecătoreşti la epoca clasică sunt:
desesizarea instanţei forţa executorie a hotărârii autoritatea de lucru judecat 1. desesizarea instanţei vizează faptul că un judecător care a judecat o cauză nu poate fi ales în a cerceta aceeaşi cauză într-o eventuală cale de atac. 2. Autoritatea de lucru judecat – hotărârea judecătorească este socotită între părţi o expresie a adevărului care stinge definitiv litigiul dintre ele. O reluare a procesului apare a fi o nerespectare gravă a autorităţii şi o prelungire nejustificată a conflictelor între părţi. Pentru ca o sentinţă să se bucure de autoritate de lucru judecat, se cerea ca aceasta să îndeplinească două condiţii: identitate de pricină şi identitate de persoane.“Prin identitate de pricină se înţelege identitatea de obiect şi identitate de cauză, dar nu se cerea a fi cumulate ambele identităţi, ci era suficientă în acţiunile reale identitatea de obiect, iar în cele personale, identitatea de cauză”.2

1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 83 2. Vladimir Hanga, „Drept Privat Roman”, Ed. Didactică şi pedaogică, Bucureşti, 1971, pag. 93

3. Forţa executorie a sentinţei Forţa executorie a sentinţei este expresia autorităţii publice. Dacă pârâtul nu-şi executa voluntar obligaţia prevăzută în sentinţa judecătorească, reclamantul putea trece la executarea silită a hotărârii utilizând unul din următoarele mijloace: a. manus injectio b. pignoris capio c. actio judicati d. cessio bonorum e. venditio bonorum1 Manus injectio şi pignoris capio sunt proceduri străvechi, complicate, utilizate rar. Noile proceduri sunt mai rapide şi mai eficiente: actio judicati. Prin această modalitate de executare, debitorului i se acorda un termen de graţie de 30 de zile pentru a-şi plăti datoria. Dacă nu-şi îndeplinea această obligaţie, magistratul îl obliga, în cadrul unui nou proces, la plata dublului valoric al debitului iniţial. Venditio bonorum – consta în vânzarea la licitaţie publică a întregului patrimoniu al debitorului, la cel mai bun preţ. Cessio bonorum – consta în transferul bunurilor debitorului în patrimoniul creditorului, favoare instituită prin Lex Julia, din anul 17 d. H., care permitea datornicului să scape de executarea asupra propriei persoane.

II.3.5. Căile de atac împotriva hotărârii judecătoreşti:
La această epocă nu existau instanţe ierarhizate care să permită atacarea unei hotărâri la o instanţă superioară.

Existau, însă, câteva căi de retractare care vizau situaţii excepţionale2: 1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 86 2. idem, pag. 91

1. in duplum iret – prin această cale de retractare se putea cere ca o altă instanţă să constate nulitatea de fond sau formă a hotărârii. Dacă partea pierdea procesul, era condamnată la dublul valoric al primei condamnări. 2. Intercessio – cale de atac utilizată numai la Roma, care viza doar interdictele magistraţilor. 3. Restitutio in integrum – se putea solicita repunerea în situaţia anterioară, dacă hotărârea a fost pronunţată în baza unei declaraţii mincinoase sau a unui înscris fals ori de către un judecător mituit. Mult mai târziu, spre finele epocii clasice, hotărârile judecătoreşti pot fi atacate cu apel, cale de atac va deveni obişnuită în procedura extraordinară.

II.4. Procedura de judecată civilă la epoca post clasică a dreptului roman
PROCEDURA EXTRAORDINARĂ Procedura extraordinară (extra ordinem) apare la început sporadic, încă din sec. I d. H. Se judecau pentru început în această procedură: Plângerile cu caracter administrativ (e.g. plângerile sclavilor împotriva stăpânilor) Plângerile fiilor de familie împotriva lui pater familias, care se opunea nejustificat la căsătorie. Plângerile îndreptate împotriva decurionilor (ag. fiscali) etc. În noua procedură, procesele nu se mai judecau în două faze, ci într-una singură, aflată sub unica autoritate a unui înalt funcţionar imperial. Reprezentarea era permisă şi judecata putea avea loc şi în lipsa părţii. Judecător suprem era împăratul. Funcţionarii însărcinaţi cu judecarea cauzelor civile erau prefecţii puterii (praefecti praetorio) din cele patru prefecturi (Orient, Iliria, Galia şi Italia) ajutaţi de vicarii care conduceau diocezele1

În provincii judecau guvernatorii, iar la Roma judecător suprem era praefectus Urbi. În epoca Dominatului, procedura extra ordinem devine regulă. În secolul IV d. H. chemarea pârâtului la judecată începe să aibă caracter oficial. Actul procedural se numea litis denuntiatio şi ajungea la pârât prin intermediul unui agent specializat, numit “viator”. Cererea de chemare în judecată se numea libellus conventionis. Pârâtul răspundea printr-o libellus contradictionis. Judecătorul aprecia liber mijloacele de probă, dar desfăşurarea dezbaterilor nu mai era publică. Se constată o ierarhizare a probelor, o valoare mai mare având înscrisurile, îndeosebi cele oficiale. Pentru a dovedi un fapt, era nevoie de declaraţiile mai multor martori. Alte mijloace de probă erau mărturisirea ce putea conduce la acordarea unui termen de graţie pârâtului, jurământul necesar sau supletiv şi prezumţiile legale sau judiciare. Sentinţa era redactată în limba latină şi dispunea chiar asupra dreptului dedus judecăţii. Amenzile judiciare din epoca anterioară sunt înlocuite cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Sentinţa judecătorească putea fi atacată cu apel în termen de 10 zile de la pronunţare. Apelul avea atât caracter devolutiv cât şi suspensiv. Abia după judecarea căii de atac, hotărârea căpăta autoritate de lucru judecat şi forţă executorie Executarea sentinţei se face manu militari prin agenţi specializaţi ai statului, numiţi officiales. Dacă nu era posibilă executarea în natură, se trecea la vânzarea bunurilor celui care pierduse procesul prin mijloacele utilizate şi la epoca clasică: cessio bonorum şi venditio bonorum. În epoca imperială apare, însă şi o altă formă de executare asupra patrimoniului şi anume vânzarea parţială a bunurilor debitorului la cel mai bun preţ. Această modalitate de vânzare se numea “distractio bonorum”.

II.4. Clasificarea acţiunilor
Prin acţiune înţelegem un mijloc procedural pe care dreptul pozitiv îl pune la îndemâna unei persoane în vederea ocrotirii unui interes legitim.

Cele mai importante categorii de acţiuni în dreptul roman erau: 1. acţiuni reale şi acţiuni personale Acţiunile reale (in rem) sunt cele care sancţionează drepturile reale (cele exercitate cu privire la lucruri) şi, în virtutea lor, titularii pot intenta acţiuni împotriva oricăror persoane care le-ar nesocoti. Acţiunile personale (in personam) rezidă din neîndeplinirea unei obligaţii şi consta în dreptul pe care îl are creditorul acelei obligaţii de a-l urmări pe debitorul care nu-şi execută obligaţia. 2.Acţiunile civile şi honorarii Cele civile erau prevăzute de lege, iar cele honorarii de edictul pretorului. Acţiunile honorarii sau pretoriene erau de 3 feluri: a. in factum – date pentru situaţii inedite şi aplicabile prin analogie b. ficticii - erau ficţiuni juridice . Pretorul introducea în formulă o ficţiune considerând că un fapt existent nu s-a produs,sau dimpotrivă, considerând că s-a petrecut un anumit fapt, cu toate că în realitate nu s-a produs . c. Cu transpoziţie de persoană (e.g. dacă era urmărit pater familias, se trecea în intentio numele fiului, întrucât el încheia actul, iar in condemnatio apărea numele şefului de familie, întrucât el suporta efectele sentinţei). 3.Acţiuni directe şi acţiuni utile. Cele directe au fost prevăzute pentru a soluţiona anumite cazuri expres prevăzute, iar cele utile au fost extinse la cazuri similare. 4.Acţiuni populare şi acţiuni private. Cele populare puteau fi intentate de către oricine, deoarece apărau interese generale, în vreme ce acţiunile private erau utilizate doar de cei vătămaţi în drepturile lor subiective. 5.Acţiuni penale şi acţiuni reipersecutorii. Prin acţiunile penale se urmărea condamnarea pârâtului la o amendă, iar acţiunile reipersecutorii urmăreau restituirea lucrului. 6.Acţiunile de drept strict şi acţiunile de bună credinţă. În cele de drept strict, actul pe care se întemeiau prevederile reclamantului era interpretat în litera lui, în vreme ce în cele de bună credinţă, judecătorul interpreta conform voinţei pârâţilor1. 1.Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept Roman, Ed. Şansa, Bucureşti,1993,pag.77

III. Jus Personarum. Persoanele
III.1. Condiţia oamenilor Potrivit dreptului modern, oricărei fiinţe omeneşti i se recunoaşte capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii. Aşadar, orice om este o persoană şi, drept urmare, poate participa la viaţa juridică. Dreptul roman nu a recunoscut calitatea de persoană tuturor membrilor societăţii. Astfel, spre deosebire de oamenii liberi, sclavii nu aveau personalitate şi deci, nu puteau încheia acte juridice în nume propriu. Dar, chiar şi cei liberi aveau o personalitate limitată, în funcţie de apartenenţa la categoria socială, originea etnică sau locul în cadrul familiei romane. Se bucurau de personalitate deplină numai cetăţenii romani, şefi de familie. Cu alte cuvinte, cel care avea status libertatis, status civitatis şi status familiae. După Gaius, care spune în Instituţiuni că „oamenii luaţi în totalitatea lor sunt sau liberi, sau sclavi”1, juriştii romani au creat şi alte clasificări ale persoanelor: în funcţie de status civitatis, sunt cetăţeni şi necetăţeni, iar în funcţie de status familiae, sunt persoane sui juris şi alieni juris, după cum se află sau nu se află sub puterea unui pater familias. Aşadar, pentru a avea o imagine corectă a personalităţii în lumea romană, trebuie să o privim în funcţie de cele trei status-uri: „status libertatis, status civitatis şi status familiae”. Personalitatea juridică începe o dată cu naşterea fiinţei umane, doar dacă individul se năştea viu, liber şi cu înfăţişare umană şi înceta odată cu moartea fizică a acestuia.

Există trei excepţii de la această regulă: 1.Gaius, „Intituţiunile”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982, pag. 69

-

copilul conceput este socotit ca şi născut, dacă interesele acestuia o cer (e.g. copilul conceput moşteneşte pe tatăl său mort înainte ca el să se nască) moştenirea neculeasă susţine persoana defunctului în cazul comorienţilor (decesul simultan în condiţii excepţionale a unor persoane cu vocaţie succesorală reciprocă ) se accepta că puberii supravieţuiau părinţilor, iar dacă erau impuberi aceştia erau consideraţi primii decedaţi1.

-

III.2. Status Libertatis
În funcţie de acest status, oamenii se împărţeau în liberi şi sclavi. Pentru prima oară definiţia sclaviei şi a libertăţii a dat-o jurisconsultul Florentinus2. El spune că „libertatea este o facultate naturală a persoanei în baza căreia poate face ce doreşte în limitele impuse de forţă sau de lege.” Potrivit aceluiaşi jurist „sclavia este o instituţie de dreptul ginţilor, conform căreia cineva este supus, împotriva naturii, unei puteri străine”. Desigur, definiţia lui Florentinus exprimă concepţiile inovatoare din epoca clasică, care iau determinat pe romani să se îndoiască de legitimitatea sclaviei. De fapt, starea de sclavie a avut un regim diferenţiat pe parcursul istoriei cetăţii.

III.2.1. Starea de libertate
Starea de libertate era inalienabilă şi era definită ca situaţia omului de a nu fi proprietatea altuia. 1. Izvoarele libertăţii Libertatea se dobândea prin naştere sau printr-un fapt posterior naşterii. a. prin naştere copilul este liber, dacă părinţii săi sunt liberi.

Dacă numai unul dintre părinţi este liber, copilul va urma condiţia mamei. 1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 146 2. idem, pag. 146

Dacă în timpul sarcinii mama a fost un singur moment liberă, copilul se va naşte liber, prin efectul principiului „copilul conceput este considerat născut de câte ori este în interesul său”. b. Prin fapte posterioare naşterii. Încetarea stării de sclavie şi dobândirea libertăţii poate fi efectul fie dispoziţiilor legii, fie voinţei stăpânului. 1. eliberarea din sclavie (manumissio) în temeiul legii. Se dobândea libertatea în următoarele cazuri prevăzute de lege: Cetăţeanul roman capturat în război avea un drept de reîntoarcere (jus postliminii) în virtutea căruia, atunci când se va întoarce din sclavie îşi recapătă toate drepturile. În timpul împăratului Octavianus Augustus, sclavul bolnav sau infirm abandonat de către stăpân, devine liber Erau eliberaţi sclavii care timp de 30 de ani au fost cunoscuţi ca oameni liberi, cei înrolaţi în armată, cei care slujeau unor culte religioase, cei răscumpăraţi de la duşmani, sau sclavul care şi-a denunţat stăpânul vinovat de infracţiunea de omor1. 2. eliberarea prin voinţa stăpânului Stăpânul îşi putea elibera sclavul, fie prin mijloace legale (de jus civile), fie prin mijloace pretoriene. A. Mijloacele prevăzute de dreptul civil erau: a. procesul fictiv b. censu (recensământul) c. testamentul Sclavii eliberaţi prin aceste mijloace deveneau liberţi cetăţeni romani. B. Mijloacele neformaliste pretoriene erau:

-

inter amicos (între prieteni) per epistolam (prin scrisoare) post mensam (după petrecere)

1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 148

-

convivii adhibitione (cu ocazia unei întâlniri) Sclavii eliberaţi prin aceste mijloace pretoriene deveneau liberţi latini.

III.2.2. Starea de sclavie
Sclavul era considerat lucru şi anume cel mai important bun mancipi din patrimoniul romanului. 1. izvoarele sclaviei: a. naşterea. Copiii născuţi dintr-o mamă sclavă erau sclavi. Nu avea importanţă condiţia juridică a tatălui. b. captivitatea din războaie Indiferent dacă erau romani sau barbari, captivii deveneau sclavi. Cetăţenii romani făcuţi prizonieri beneficiau de două ficţiuni juridice, prin care se evitau consecinţele dramatice ale captivităţii. Prima dintre ele era jus postliminii, potrivit căruia cetăţeanul roman, scăpat din prizonierat era considerat liber la Roma, fără ca situaţia din captivitate să aibă vreo consecinţă juridică. A doua ficţiune stabilea că data decesului prizonierului roman, mort în captivitate era considerată data capturării. Aceasta pentru ca succesorii săi să-l poată moşteni. c. prin normele dreptului civil erau prevăzute alte izvoare ale sclaviei. Iată câteva dintre ele:

- prin procedura manus injectio, creditorul îl putea vinde pe debitorul său insolvabil peste Tibru - cei care nu se prezentau la încorporare, care dezertau sau nu-şi plăteau impozitele, deveneau sclavi publici. - deveneau sclavi cei care se vindeau prin înşelăciune şi ulterior îşi revendicau libertatea - hoţul prins în flagrant delict devenea sclav al victimei furtului - femeia liberă, amanta unui sclav, somată de trei ori de pater familias să pună capăt relaţiilor intime, fără ca ea să se conformeze, devenea sclavă - libertului îi putea fi revocată libertatea pentru ingratitudine faţă de fostul lui stăpân1 . 2. Statutul juridic al sclavilor Aşa cum am arătat, sclavii erau consideraţi lucruri (instrumentum vocalia), ceea ce înseamnă că erau total lipsiţi de drepturi. La început, stăpânii aveau asupra lor drept de viaţă şi de moarte şi drept de corecţie nelimitat. De asemenea, stăpânii aveau dreptul de folosinţă completă a sclavilor, îi putea abandona, sau închiria serviciile. Sclavii nu aveau drept la nume, ei purtând numele stăpânului la care se adăuga calitatea lor servilă. Nu se puteau încheia acte juridice între sclavii aceluiaşi stăpân. Lipsiţi de status civitatis, sclavii nu aveau nici status familiae şi deci nu puteau încheia o căsătorie. Uniunea liberă între sclavi purta denumirea de contubernium. Ca o consecinţă, nici rudenia dintre sclavi nu avea efecte juridice. Neputând să aibă un patrimoniu, nu puteau transmite moştenirea, ori lăsa testament. Dintre drepturi, menţionăm dreptul sclavului de a practica un cult religios. Acest statut complet defavorabil la epoca veche s-a atenuat considerabil prin acte succesive, dintre care amintim: prin Lex Petronia din anul 19 î. H., s-a interzis stăpânilor să folosească sclavii la luptele în arenă. Împăratul Claudius dispune ca sclavul bolnav abandonat de către stăpân să dobândească libertatea. Împăratul Nero dispune ca prefectus urbi să cerceteze plângerile (querela)sclavilor, care denunţau abuzuri ale stăpânilor. Domitian şi Hadrian interzic castrarea sclavilor sub sancţiunea confiscării averii.

-

În sec. II d. H., Antonius Pius interzice dreptul de corecţie nelimitat, şi dreptul de viaţă şi de moarte, considerându-l omucidere2.

1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 149 2. idem, pag. 154

3. Statutul de facto Între situaţia juridică şi cea de fapt a sclavilor existau însă diferenţe foarte mari, evidenţiate în textele jurisconsulţilor. Astfel, pentru început, sclavii pot încheia acte juridice în numele stăpânului, dar fără a putea să-i facă o situaţie mai rea. Asta însemna că ei puteau încheia doar contracte unilaterale. La epoca clasică, însă, sclavii pot încheia şi contracte în care stăpânul figurează în calitate de debitor. La această epocă se acordă sclavilor posibilitatea de a administra şi fructifica o parte a averii stăpânului. Acest mic patrimoniu se numea peculiu, şi putea fi mărit sau diminuat fără ştirea sau acordul stăpânului. Reformele dreptului pretorian au dat posibilitatea sclavilor de a conduce afaceri de comerţ maritim sau terestru. În primul caz se sclavul se numea exercitor, iar în al doilea institor. În sfârşit, la aceeaşi epocă, sclavilor li s-a acordat posibilitatea să încheie anumite convenţii, numite pacte, în nume şi interes proprii. Aceste pacte erau: 1. pactul de eliberare din sclavie 2. pactul de libertate 3. pactul prin care se micşorează datoria sclavului 4. pactul de iertare de datorie1

III.2.3. Liberţii
Liberţii erau sclavii eliberaţi. Ei erau diferenţiaţi în trei categorii: -Libeţii cetăţeni

-Liberţii latini -deditticii 1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 157

1. Liberţii cetăţeni - erau sclavii eliberaţi prin mijloace formaliste. Din categoria drepturilor politice, aveau doar jus suffragii, adică dreptul de a alege. Nu aveau jus honorum (dreptul de a fi ales) şi nici jus militiae (dreptul de comandă în cadrul legiunilor romane). Aveau totalitatea drepturilor civile, corelate însă, cu o serie de obligaţii faţă de fostul stăpân, actualul patron, grupate în ceea ce se numea jura patronatus.1 Jura patronatus (drepturile stăpânului) cuprindea trei categorii de obligaţii ale liberţilor faţă de patroni: - operae, reprezentau activităţi făcute în folosul fostului stăpân - bona, însemna dreptul patronului de a-l moşteni pe libert, când acesta deceda fără a avea moştenitori legali - obsequium, consta în obligaţia de respect pe care libertul o datora patronului. 2. Liberţii latini – erau sclavii eliberaţi prin mijloace neformaliste de drept pretorian. Din categoria drepturilor civile şi politice, nu aveau decât jus commercii şi dreptul de a promova acţiuni în justiţie. Datorită faptului că nu puteau testa, se spunea despre ei că trăiau ca oameni liberi, dar mureau ca sclavi. 3. Deditticii – proveneau din sclavii ai căror stăpâni erau peregrini, sau din cei care în perioada sclaviei fuseseră condamnaţi la pedepse infamante. Ei nu se puteau apropia la mai puţin de 100 mile de Roma, întrucât erau transformaşi în sclavi.

III.3. Status civitatis

În funcţie de acest status, oamenii liberi din Imperiul Roman se împărţeau în cetăţeni şi necetăţeni. La rândul lor necetăţenii se împărţeau în latini şi peregrini. 1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 161

4. Cetăţenii romani Aceştia erau singurii care se bucurau de plenitudinea drepturilor civile şi politice. Drepturile politice erau: Jus suffragii – era dreptul de a participa la adunările poporului, de a alege magistraţi şi de a vota legile în comiţiile centuriate. Jus honorum – era dreptul de a candida la o magistratură Jus militiae – era dreptul de a fi militar în cadrul legiunilor romane Drepturile civile erau: Jus commercii – era dreptul de a încheia orice act juridic prevăzut de dreptul civil Jus connubii – era dreptul de a încheia o căsătorie valabilă Jus testamenti factio – era dreptul de a transmite moştenirea pe cale testamentară dreptul de a apela la justiţie dreptul la nume – romanii purtau în mod obişnuit trei nume: pe cel personal, sau

prenumele (Caius), pe acela al ginţii sau numele (Cornelius) şi apoi pe cel al propriei familii sau cognomen (Gracchus). Caius Cornelius Gracchus. Principalele obligaţii ale romanilor erau de a efectua stagiul militar pe o perioadă de cel puţin 10 ani şi de a-şi plăti impozitele în funcţie de averea pe care o aveau. Dobândirea şi pierderea cetăţeniei Cetăţenia se dobândea prin naştere şi prin fapte posterioare naşterii. a. Naşterea din părinţi cetăţeni era cel mai important izvor a lui status civitatis.

În această situaţie concurează mai multe principii: copilul născut în cadrul căsătoriei legitime urmează soarta tatălui copilul născut în altă uniune urmează soarta mamei se aplica jus sangvinis, criteriul naţionalităţii părinţilor şi nu criteriul naşterii pe teritoriul Statului Roman (jus soli) b. Prin fapte posterioare naşterii cetăţenia se dobândea prin eliberarea de sclavie, prin adopţie şi graţie unor concesiuni din partea statului. Aceste concesiuni puteau fi colective sau individuale. Cele mai importante concesiuni colective au fost: - În anul 90 î. H. Prin Lex Julia s-a acordat cetăţenie tuturor locuitorilor Peninsulei Italice. - în anul 49 î. H. Prin Lex Roscia s-a acordat cetăţenie galilor de peste Pad. - în anul 212 d. H., împăratul Caracalla acordă cetăţenie romană tuturor locuitorilor imperiului, cu excepţia deditticilor. 1 Concesiunile individuale se acordau de către senat sau de către împărat pentru merite deosebite. Bunăoară, se acorda dreptul la cetăţenie aceluia care denunţa infracţiunea de luare de mită comisă de un magistrat roman. Pierderea cetăţeniei intervenea în următoarele cazuri: a. prin pierderea libertăţii b. exilul voluntar sau forţat c. condamnarea la pedepse infamante 5. Latinii Existau 3 categorii de latini: veteres, coloniari şi junieni. a. latinii veteres erau locuitorii cetăţilor latine din vechea ligă latină dizolvată în anul 338 î.H. Ei nu aveau jus honorum, dar puteau vota dacă în ziua în care se aduna poporul erau la Roma. Dacă se stabileau definitiv la Roma, primeau cetăţenia. Această categorie de latini a dispărut în anul 268 î. H. când li s-a acordat cetăţenia 2. b. latinii coloniari sunt locuitorii coloniilor înfiinţate după anul 268 î. H. Aceştia aveau doar jus commercii. Li s-a acordat cetăţenie romană în anul 90 î.H. prin Lex julia

c.

latinii junieni au fost creaţi prin Lex junia norbana în anul 19 d. H. şi proveneau din sclavii eliberaţi prin moduri neformaliste.

1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 172 2. Mihai Vasile Jacotă, „Dreptul Roman”, vol.II, Ed. Chemarea, Iaşi, 1993, pag. 227

6. Peregrinii

Erau străinii din imperiu. Ei nu aveau drepturi politice sau civile. Pentru această categorie a fost creată instituţia pretorului peregrin, iar judecătorii competenţi pentru a judeca litigiile între cetăţenii romani şi peregrini se numeau recuperatores. În funcţie de provenienţa lor peregrinii sunt de două categorii: ordinari şi dedittici. a. Peregrinii ordinari sunt locuitorii cetăţilor care au fost învinse de către romani în urma unor războaie. Ei plăteau statului roman o sumă de bani numită vectigal sau tributum. b. Peregrinii dedittici erau locuitorii acelor cetăţi care au capitulat fără condiţii în urma unor războaie cu Roma, sau populaţiile care nu erau organizate în cetăţi, cum ar fi egiptenii. Aceştia nu se puteau apropia la mai puţin de 100 de mile de Roma, sub sancţiunea pierderii averii şi capturării ca sclavi.

4.1. Familia romană
Familia patriarhală romană este o comunitate de bunuri şi persoane aflate sub puterea aceluiaşi pater familias. Pater familias înseamnă şef de familie şi nu tată de familie. Astfel, putea fi pater familias un bărbat necăsătorit sau un copil fără părinţi, în sensul că ei exercitau dreptul de proprietate asupra unor bunuri.

Familia romană organizată pe baza puterii lui pater familias (patria potestas) cuprindea două categorii de persoane: sui juris şi alieni juris. Cei alieni juris sunt sub patria potestas, care este perpetuă. Cei sui juris nu se află sub puterea nimănui. Rudenia în familia romană nu era bazată pe legături de sânge (cognate), ci pe raporturi de putere. Rudenia cognatică este o rudenie exclusiv prin bărbaţi, căci la moartea lui pater familias numai fiii lui vor deveni la rândul lor pater familias. Fac parte din familia romană: pater familias soţia (uxor), dacă este căsătorită cum manu fii cu soţiile lor dacă erau căsătorite cum manu fiicele până la căsătoria lor cum manu nepoatele până la căsătoria cum manu persoanele adoptate, adrogate sau legitimate.

Familia are o avere compusă din casa de locuit (domus)şi terenul din jurul casei (heredium), precum şi un teren în afara cetăţii, destinat agriculturii, numit fundus. Heredium, fundus, sclavii şi animalele mari constituie familia sau averea grupului. Un alt grup de lucruri aparţinând familiei se numeşte pecunia şi cuprinde vitele mici, metalele, banii etc.

III.4.2. Patria potestas
Puterea părintească este perpetuă şi nelimitată (jus vitae necisque). La început s-a numit manus, dar apoi s-a diferenţiat după cum urmează: a. Manus – era puterea asupra femeii căsătorite cum manu. b. Patria potestas – puterea asupra copiilor c. Dominica potestas – puterea asupra sclavilor d. Mancipium – puterea asupra persoanelor aflate temporar sub stăpânirea lui pater e. Dominium- puterea asupra lucrurilor f. Tutela şi curatela – puterea asupra unei femei sui juris sau asupra unor şefi de familie incapabili

III.4.3. Izvoarele puterii părinteşti
Acestea erau naşterea în căsătoria legitimă, adopţia, adrogaţia şi legitimarea. a. naşterea în căsătoria legitimă. Copiii născuţi în cadrul unei căsătorii încheiate conform lui jus civile intrau sub puterea lui pater după recunoaşterea lor de către acesta. Acest drept de recunoaştere era discreţionar, pater putându-şi abandona copii la naştere. b. adrogaţia însemna adoptarea unui tânăr care, el însuşi este pater familias. În fapt, prin aceasta o întreagă familie intra sub puterea altui pater familias. b.1. formele adrogaţiei 1. în faţa comitiilor callate. În faţa adunării poporului (comitia curiată se transforma în comitia callata cu această ocazie) se prezentau părţile şi era chestionată întreaga comunitate cu privire la oportunitatea acestei forme de adopţie. 2. În faţa celor 30 de lictori Pontifii sub conducerea unui magistrat îşi dădeau acordul odată ce adunările populare au căzut în desuetudine. 3. prin rescript imperial - începând din sec. II d. H. adrogaţiunea de putea face, la cerere, prin ordin al împăratului. 4. prin contract Este o modalitate mai rară de adrogaţie, întâlnită în provinciile ocupate. 5. prin testament Prin această modalitate Julius Caesar l-a adrogat pe Octavianus Augustus. b.2. Condiţiile adrogaţiei Adrogantul trebuia să fie şef de familie trecut de 60 de ani şi fără moştenitori. Adrogatul trebuia să aibă peste 25 ani şi să fie cu cel puţin 18 ani mai tânăr ca adrogantul.

b.3. Efectele adrogaţiei 1. pe plan personal adrogatul intră în puterea adrogantului ca fiu şi devine rudă agnatică cu toate rudele agnatice ale adrogantului. El iese din familia de origine, iar legăturile cu aceasta sunt rupte. 2. Pe plan patrimonial, întreaga avere a adrogatului intra în puterea adrogantului. Datoriile adrogatului se şterg, întrucât el nu poate face mai rea situaţia noului pater familias. c. Adopţia Prin adopţie, un alieni juris părăseşte familia sa şi trece în puterea altui şef de familie. Adopţia avea loc în două etape. În prima, fiul de familie ieşea din familia de origine, iar în a doua, el intra în noua familie. Prima etapă se realiza printr-o triplă mancipare (înstrăinare). Astfel, Legea celor XII Table prevedea “dacă pater vinde fiul de trei ori , el este liber faţă de pater”1 Etapa a doua avea loc în faţa magistratului şi lua forma unui proces simulat, prin care toate părţile îşi dădeau acordul.

c.1. Condiţiile adopţiei: cei doi şefi de familie şi adoptatul erau obligaţi să-şi dea consimţământul. Adoptantul trebuia să aibă cu cel puţin 18 ani mai mult decât adoptatul.

-

c.2. Efectele adopţiei - pe plan personal, adoptatul iese din familia de origine şi intră sub puterea noului pater, devenind agnat cu membrii noii familii, dar copiii săi rămân în familia de origine.

- pe plan patrimonial, drepturile succesorale se sting, în vechea familie şi se dobândesc în cadrul noii familii. 1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 185

d. Legitimarea Prin această instituţie juridică apărută destul de târziu tatăl natural dobândea patria potestas asupra copilului născut în afara căsătoriei legitime. Legitimarea era de trei feluri. 1. prin căsătorie subsecventă 2. prin rescript imperial 3. prin ofertă la curia municipală

III.4.4. Căsătoria romană
La origine căsătoria romană se realiza prin trecerea femeii sub puterea bărbatului. Mai târziu, deşi căsătorită, femeia putea rămâne sub puterea lui pater din familia de origine. De aceea la romani căsătoria era de două feluri cum manu sine manu

A. Căsătoria cum manu. În aceasta formă femeia trecea sub puterea lui pater familias din noua familie. Acesta putea fi soţul şi atunci ea dobândea în noua familie locul unei fiice, sau tatăl soţului său şi atunci ea dobândea locul unei nepoate. Această căsătorie se realiza în trei feluri:

a. confarreatio – era o formă de căsătorie rezervată patricienilor care avea loc într-un cadru solemn, în faţa pontifilor. b. Coemptio – constă într-o înstrăinare fictivă a femeii. c. Usus- acest mod de a deţine manus asupra femeii se obţinea printr-o quasi posesie de un an de zile. Când manus se dobândea prin confarreatio desfacerea căsătoriei avea loc printrun act juridic simetric numit diffarreatio. În cazul unei coemptio sau unui usus repudierea se făcea printr-o înstrăinare simbolică. B. Condiţiile de fond ale căsătoriei. Acestea sunt connubium, consimţământul şi vârsta. 1. jus connubii – însemna aptitudinea unei persoane de a se căsători conform lui jus civile. 2. consimţământul – Dacă cei care se căsătoreau erau alieni juris, se cerea consimţământul celor doi şefi de familie. Dacă erau persoane sui juris, se cerea consimţământul acestora. 3. Vârsta necesară pentru căsătorie a fost fixată la 12 ani pentru fete şi 14 ani pentru băieţi. C. Efectele căsătoriei cum manu La căsătoria cum manu soţia cădea sub puterea soţului. Bunurile dotale intrau în patrimoniul noii familii, unde femeia dobândea drepturi succesorale. Ea le pierdea, însă, în familia de orgine. D. Căsătoria sine manu În acest caz femeia rămânea în familia de origine, soţul neavând autoritate asupra ei. Căsătoria se încheia printr-o procedură simplă, neformalistă, ce presupunea ca soţia să fie condusă la noul domiciliu. Căsătoria se desfăcea prin moartea unuia dintre soţi, prin pierderea libertăţii sau a cetăţeniei şi prin divorţ pentru cauze temeinice.

E. Efectele căsătoriei sine manu La căsătoria sine manu, femeia rămâne sub puterea tatălui ei, aşa încât era considerată străină în noua familie , unde nu avea drepturi succesorale.

F. Impedimentele relative la căsătorie Lipsa lui jus connubbii putea fi generată de următoarele cazuri: 1. Rudenia in linie dreaptă la infinit şi în linie colaterală, până la gradul IV. 2. Era interzisă căsătoria între adoptat şi adoptator. 3. Până la Lex Canuleia 445 î. H. era interzisă căsătoria între plebei şi patricieni. 4. Era interzisă poligamia 5. Văduva nu se putea căsători timp de un an de la moartea soţului 6. Era interzisă căsătoria între femeia adulteră şi amantul său, între tutore şi pupil, între curator şi femeia aflată sub curatelă. 7. Guvernatorii nu se puteau căsători cu femeile din provincie 8. Soldaţii în timpul Principatului nu se puteau căsători 1 G. Relaţiile personale între soţi. 1.în cadrul căsătoriei cum manu Femeia dobândeşte rangul social şi domiciliul soţului şi îi datorează respect şi fidelitate. Adulterul era condamnat cu moartea în caz de flagrant delict. 2.în cadrul căsătoriei sine manu Femeia rămânea în continuare subordonată vechii familii. Avea obligaţia de respect faţă de soţ şi îi purta numele. În cazul în care părăsea nejustificat domiciliul, putea fi adusă înapoi prin concursul justiţiei. În anul 18 î.H. Lex Julia de adulteriis sancţionează adulterul comis de femeie, dar şi de bărbat. H. Raporturile patrimoniale între soţi

1.în cadrul căsătoriei cum manu, regimul patrimonial era cel al comunităţii de bunuri, datorită integrării tuturor bunurilor femeii în patrimoniul unic al noii familii. În cadrul acestei familii femeia dobândea drepturi succesorale partea ei fiind echivalentă cu cea a copiilor. 1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 191

2.în cadrul căsătoriei sine manu funcţiona regimul separaţiei de bunuri, femeia fiind singura care exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra bunurilor sale. I. Relaţiile dintre părinţi şi copii. Atât copii născuţi în cadrul căsătoriei cum manu, cât şi cei născuţi în căsătoria sine manu urmau soarta juridică a tatălui 1. Relaţiile personale La epoca veche patria potestas constituia o putere absolută ce culmina cu dreptul de viaţă şi de moarte asupra copiilor (jus vitae necisque). Pater familias avea dreptul de a-şi expune copiii şi drept de corecţie nelimitat asupra acestora. Dispuneau de capacitatea de muncă a acestora şi stabilea vârsta matrimonială. Ulterior, această putere se diminuează considerabil: a. jus vitae necisque a suferit restrângeri prin Legea celor XII table şi este interzis prin lege de împăratul Constantin. b. Dreptul de corecţie nelimitat este interzis de Traian. c. Dreptul de expunere a copilului dispare în timpul lui Constantin d. Dreptul de a-şi înstrăina (mancipio) copiii pentru încheierea unor afaceri dispare în timpul lui Diocletian. e. Abandonul noxal este interzis de împăratul Justinian1

2. Relaţiile patrimoniale La epoca veche descendenţii dobândeau bunuri pentru pater familias şi în numele lui, fără a putea să-i facă acestuia o situaţie mai grea. Totodată, pater îşi putea dezmoşteni copiii. Spre începutul epocii clasice are loc, în condiţiile diminuării puterii părinteşti, o schimbare esenţială a acestor raporturi. 1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 203

1. Fiii de familie obţin dreptul să încheie contracte sinalagmatice prin care puteau să-i facă lui pater o situaţie mai grea. 2. Ei dobândesc dreptul de a introduce o plângere numită querella, împotriva abuzurilor lui pater. 3. Apar peculiile fiilor de familie Peculiul era un drept de folosinţă şi administrare concedat de şeful familiei fiului, asupra unei mase de bunuri. Aşadar peculiul era un patrimoniu care asigura independenţa financiară a fiilor de familie. Aceste peculii erau de patru feluri 1. peculiul profecticiu – presupunea remiterea unor valori către fiul de familie şi exprimarea consimţământului de a constitui acel peculiu. 2. Peculiul ostaşilor – constituit din bunurile dobândite pe parcursul satisfacerii stagiului militar. 3. Peculiul quasicastrense – era peculiul constituit în timpul împăratului Constantin funcţionarilor publici 4. Bona adventicia- era formată din bunurile moştenite pe linie maternă.

III.4.5. Tutela şi Curatela
Tutela şi curatela sunt instituţii juridice create în scopul protejării incapabililor de fapt. La origine, însă ele s-au manifestat ca puteri exercitate pentru protejarea averii familiei patriarhale. Existau două feluri de tutelă : tutela impuberului tutela femeii sui juris

După modul de înfiinţare, tutela era de 4 feluri: 1. Tutela legitimă – în lipsa unei tutele testamentare, în baza legii era numit tutore agnatul în gradul cel mai apropiat. 2. tutela testamentară – era constituită prin testament şi stabilită prin Legea celor XII Table. 3. tutela dativă – în lipsa unor tutori testamentari sau legitimi, pretorul urban desemna tutori celor lipsiţi temporar de aceştia. Cererea pentru instituirea tutelei putea fi făcută de orice persoană interesată. 4. Tutela fiduciară – revenea acelora care eliberau un individ mancipat anterior, conform lui Lex Duodecim Tabularum. Curatela, spre deosebire de tutelă asigură protecţia celor incapabili din motive accidentale. Existau astfel: 4. curatela nebunului (furiosus) 5. curatela prodigului (risipitorului) 6. curatela minorului de 25 ani Curatela putea fi legitimă sau dativă. Ea nu se putea constitui prin testament.

CAPITOLUL IV
BUNURILE
IV.1. Bunurile. În comentariile II şi III ale Instituţiunilor sale, Gaius desfăşoară teoria juridică a bunurilor. “Res” în semantica latină, este echivalent cu „bona”. În sens general, între aceşti doi termeni nu există nici o deosebire, dar din punct de vedere juridic, sfera noţiunii de bun este inclusă în cea a noţiunii de lucru, conform principiului că „orice bun poate fi un lucru, dar nu orice lucru poate fi un bun.” Privind bunurile ca o subdiviziune a lucrurilor, romanii clasificau lucrurile şi nu bunurile, pornind de la ideea justă că diviziunea lucrurilor cuprinde şi pe aceea a bunurilor. 1 IV. 2. Patrimoniul. În dreptul modern, prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor, datoriilor şi sarcinilor unei persoane, care sunt susceptibile de o valoare pecuniară. Aşadar, în cuprinsul patrimoniului intră, pe de o parte , drepturile, iar pe de altă parte, sarcinile şi datoriile care grevau fie bunurile, fie drepturile unei persoane.

1.Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept Roman, Ed. Şansa, Bucureşti,1993,pag.107

Pe cale de consecinţă, patrimoniul are următoarele caractere juridice: reprezintă o universalitate juridică, ce cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică pe care le are o persoană la un moment dat. Orice persoana are în mod necesar un patrimoniu. Fiecare persoană nu are decât un singur patrimoniu. Toate bunurile unei persoane fac parte din acelaşi patrimoniu, chiar dacă ar avea regimuri juridice proprii. În dreptul roman, la început prin patrimoniu se înţelegea totalitatea lucrurilor corporale. Astfel, termenul „familia”, care desemna la început grupul de sclavi, a fost utilizat mai târziu pentru a indica ansamblul lucrurilor mancipi. „Pecunia”, care se referea la început la vitele mici, a numit apoi toate lucrurile nec mancipi. Succesiunea culeasă în baza legii se numea hereditas, iar cea deferită de pretor se numea bona. Ambii termeni defineau un ansamblu de bunuri, de drepturi şi datorii. În epoca clasică a apărut şi termenul de patrimonium, cu un sens apropiat de cel modern. În epoca lui Justinian, patrimoniul era desemnat prin cuvântul substantia. Determinarea şi configurarea patrimoniului a fost realizată de juriştii romani, prin clasificarea, sistematizarea şi structurarea bunurilor cunoscute, în funcţie de diverse criterii, care privesc, deci, o materie distinctă, aceea a diviziunii lucrurilor.1 IV.3. Diviziunea lucrurilor. Diviziunea fundamentală pentru romani era aceea în funcţie de criteriul patrimonial (summa divisio). Potrivit acestui criteriu, există lucruri in patrimonio, adică lucruri care fac, ori pot face parte din patrimoniul nostru şi lucruri extra patrimonium adică lucrurile care nu pot fi însuşite, nu sunt susceptibile de apropriere privată. Res in patrimonio sunt lucrurile care pot fi însuşite de particulari. Ele se împart în res privatae, adică cele care se găsesc în prezent în averea cuiva şi res nullius, adică lucrurile care, deşi sunt susceptibile de apropriere privată nu se află în stăpânirea nimănui (sunt pierdute sau abandonate). 1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 226

Res extra patrimonium sunt lucrurile nimănui. Aceste res nullius se împart în două mari categorii: res nullius divini juris (lucrurile nimănui indicate de dreptul divin) şi res nullius humani juris,( lucrurile nimănui, indicate de dreptul laic). Res nullius divini juris se împart în 3 categorii: 1. res sacrae – sunt lucrurile consacrate zeilor, adică templele, altarele, statuile. 2. res sanctae – sunt lucrurile considerate sacrosante, cum ar fi porţile, zidurile cetăţii si pietrele de hotar. 3. res religiosae – sunt bunurile consacrate cultului morţilor, cum ar fi mormintele sau stelele funerare. Res nullius humani juris – cuprind tot 3 categorii: 1. res communes – sunt lucruri care aparţin tuturor prin natura lor ( aerul sau apa mării) 2. res publicae – sunt lucrurile care aparţin statului roman (sclavii publici sau clădirile publice). 3. res universitatum- sunt lucrurile care aparţin cetăţii şi sunt destinate uzului public (teatrele, stadioanele, arenele, circul) Dincolo de această clasificare generală, de cea mai mare importanţă pentru dreptul privat sunt aşa numitele res privatae, adică lucrurile care se află în patrimoniul unei persoane. Lucrurile patrimoniale- res privatae- se împart la rândul lor după mai multe criterii: 1.criteriul importanţei lucrurilor în cadrul patrimoniului. În funcţie de acest criteriu, bunurile se împart în mancipi şi nec mancipi. Bunurile mancipi sunt cele mai importante bunuri pentru cetăţeanul roman. Din ele fac parte: suprafeţele de teren, casa de locuit, sclavii, animalele domestice. Aceste bunuri se puteau dobândi doar prin mijloace formaliste, cum ar fi: mancipatiunea şi cesiunea în faţa magistratului.

Res nec manicipi – erau la epoca veche bunurile mai puţin importante pentru romani :banii, animalele sălbatice şi toate bunurile incorporale, cu excepţia servituţilor prediale rustice. 2.criteriul naturii bunurilor asociat intenţiei părţilor dintr-un raport juridic. După acest criteriu, bunurile se împart în lucruri de specie şi lucruri de gen. Bunurile de specie sunt individualizate prin natura, substanţa sau forma lor, fiind realităţi unice, pe când bunurile de gen sunt neindividualizate prin trăsături particulare. 3.criteriul corporalităţii bunurilor. După acest criteriu lucrurile erau divizate în res corporales (bunuri corporale, tangibile, palpabile) şi incorporales (incorporale, abstracte), cum ar fi drepturile de creanţă. 4.criteriul muvabilităţii. În funcţie de acest criteriu, bunurile se împart în res moventes (bunuri mobile , apte de a se deplasa prin propria lor energie sau printr-o energie exterioară) şi bunurile imobile, nemişcătoarele, care cuprind terenurile, construcţiile şi accesoriile lor. 5.criteriul consumptibilitaţii. După acest criteriu, res privatae au fost divizate în bunuri consumptibile, care se consumă la prima întrebuinţare şi bunuri neconsumptibile, care presupun o existenţă îndelungată. 6.criteriul fungibilităţii bunurilor. Raportat la acest criteriu, bunurile au fost divizate în bunuri fungibile şi nefungibile. Bunurile din prima categorie se pot schimba între ele, pe când cele nefungibile nu sunt interşanjabile, fiind unicate, perfect individualizate. 7.criteriul accesorialităţii bunurilor.

După acest criteriu, avem bunuri principale, ce au o existenţă de sine stătătoare şi bunuri accesorii, care servesc doar la punerea în valoare a lucrurilor principale, a căror soartă juridică o urmează.

PROPRIETATEA

Legile romane nu definesc proprietatea, ci stabilesc conţinutul celui mai important drept real, sub forma celor trei prerogative esenţiale: “jus utendi, fruendi et abutendi re sua”. Aceste atribute rămân şi astăzi cele mai fericite formule în efortul înfăţişării cât mai exacte a conţinutului unei instituţii extrem de generoasă în semnificaţii. Jus utendi este dreptul de a uza, de a întrebuinţa, de a folosi bunul. Jus fruendi nu înseamnă numai perceperea fructelor, pentru că ne referim aici nu doar la cele pe care lucrul le produce în mod natural, ci şi la cele produse prin intervenţia omului. Limba latină se dovedeşte a fi mai exactă şi în ceea ce priveşte jus abutendi, romanii înţelegând prin această formulă, până la urmă tot ceea ce nu era epuizat de celelalte prerogative, a trage folos dintr-un lucru (ab utere), a se folosi, în principiu, de toate aptitudinile economice ale unui bun, dar mai cu seamă, de posibilitatea de a încheia orice act juridic referitor la bun. Este deci, un drept deplin, exclusiv şi ne apropiem astfel, de definiţia dată proprietăţii de codul nostru civil în art. 480: “Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”. Ştim de la un mare jurist, că orice definiţie pe tărâmul dreptului civil este periculoasă, cu atât mai mult una privitoare la cel mai important drept real, în măsura în care “a câştiga ceva când nu ai nimic este problema existenţei”.

Întrebările puse juriştilor, sunt, de aceea, vitale: cum poate fi apărată şi conservată proprietatea? Cum poate fi transmisă legitim? Care sunt regulile care ne îndreptăţesc să o obţinem şi de ce suntem în drept să o păstrăm? Definiţia de la care pornim nu face decât să adune toate tendinţele contradictorii vădite în interogaţiile prezentate. Proprietatea este, deci, un drept şi indică un raport de stăpânire surprins atât de profund la Roma, “plena in re potestas”, proprietate deplină existentă atunci când prerogativele esenţiale aparţin la una şi aceeaşi persoană. Fondul acestui drept nu poate fi suprimat, de aceea el a fost considerat întotdeauna ca etern, el poate fi transmis dar nu piere, este perpetuu. De aceea, legea zice că proprietatea este absolută şi în acelaşi timp irevocabilă şi veşnică, chestiune atât de frumos surprinsă în formula “a vinde şi a cumpăra de veci”. Pe de altă parte, s-a afirmat că drepturi absolute nu există, că noţiunea de drept implică pe cea de raport, adică o relaţie între doi termeni, o legătură în virtutea căreia proprietarul poate face tot ceea ce nu-i este interzis. Nu pot exista deci, decât drepturi relative la ceva. Totuşi, termenul nu poate fi eliminat, el are o raţiune profundă, legată de existenţa celui de-al doilea atribut, “exclusiv”. Noţiunea de exclusiv implică invariabil noţiunea de proprietate individuală. Dreptul de proprietate marcat de un puternic individualism reprezintă cheia lumii romane. Profesorul Dimitrie Alexandresco surprinde acest adevăr astfel: „niciodată legitimitatea proprietăţii nu a fost contestată in mod serios in antichitate, ea fiind la popoarele antice, dreptul cel mai sacru şi mai irevocabil”1. Expresia „dominium ex jure Quiritium” este elocventă pentru a descifra sensurile primordiale ale acestui drept. Mai întâi „dominium” implică ideea de putere , romanii considerând că proprietatea este o moştenire a forţei. Dar acest produs al forţei se transformă în drept, a doua parte a formulei amintind atât tradiţia (Quiritii fiind primii locuitori al Romei), cât şi regula ce sugerează recunoaşterea prerogativelor esenţiale în persoana proprietarului.

Fără îndoială, în epoca străveche proprietatea era determinată de modul paternalist de organizare tribală a societăţii. Folosinţa comună asupra terenului pe care tribul îl foloseşte exclude aproprierea privată, numai că, dacă fiecare ar fi trebuit să ceară voie celorlalţi ca să-şi însuşească roadele pământului, omul ar fi dispărut de mult. Diferenţele sociale apar, nu în mod necesar de la distribuirea inegală a resurselor, ci mai cu seamă din diferenţele de rentabilitate a muncii a fiecărei familii în parte. Proprietatea ca drept natural fundamental se justifică printr-o ipoteză banală: omul este o fiinţă flămândă. Ea intră în lume prin muncă, iar în centrul acestei ecuaţii se află individul. Proprietatea se detaşează de muncă pentru a o conserva, de aceea vorbim de un drept perpetuu, veşnic la romani, munca sau războiul fiind doar începutul proprietăţii pentru că specificul lor este să acumuleze sau să producă valoare, iar specificul proprietăţii este să conserve acea valoare, să o împiedice să piară. Dreptul de proprietate devine garanţia unei libertăţi. Legea celor douăsprezece table, apărută in 450 î.C. ocroteşte proprietatea privată fără a pomeni direct de existenţa proprietăţii obşteşti. Putem spune că, la această dată, proprietatea privată apare justificată, originea ei fiind epurată de orice urmă de violenţă, îmbrăcând, prin noţiunea schimbului, prestigiul autorităţii morale a rezultatului muncii. Anterior, familiile au primit în folosinţă temporară câte o suprafaţă de pământ în interiorul cetăţii. Acest patrimoniu funciar familial se numea heredium, adică moştenire. Ne spun Plinius sau Cato, că un astfel de heredium avea o întindere de aproximativ jumătate de hectar şi cuprindea grădina şi casa de locuit. Iniţial, acest teren era un patrimoniu inalienabil, imposibil de înstrăinat prin acte între vii sau pentru cauză de moarte. Desigur, în calitate de unic administrator al averii familiale, pater familias exercita toate prerogativele dreptului de proprietate, iar, în considerarea ideii anterioare, în lipsă de moştenitori legitimi, heredium revenea colectivităţii gentilice pentru a fi redistribuit familiilor romane. Însă, lex duodecim tabularum intervine cu o nouă regulă cu privire la prioritatea testamentului asupra dreptului din epoca eroică a democraţiei militare „cum va dispune

cu titlu de legat asupra lui pecunia şi a tutelei aşa va fi dreptul” şi de altfel aceeaşi lege are o acţiune care permite unui moştenitor să ceară ieşirea din indiviziune (acţiunea familiae herciscundae) ceea ce dovedeşte că încă de la această dată împărţeala moştenirii era admisă, „consortium fratrum” rămânând o excepţie. În această regulă îşi are începutul un sistem de drept bazat, aproape în exclusivitate, pe principiul proprietăţii private. Fapt care îşi găseşte expresia în cuvintele lui Cicero : „dreptul civil este echitatea constituită pentru ca fiecare să dobândească ceea ce i se datoreşte. Dacă cineva râvneşte bunul altuia el va viola dreptul societăţilor romane. Acel însărcinat cu administrarea republicii va veghea mai cu seamă ca fiecare să-şi păstreze proprietatea şi ca nici o atingere să nu fie adusă averilor private. Intriganţii care, spre a deveni populari, propun a izgoni pe vechii posesori din proprietăţile lor sau care voiesc a desfiinţa datoriile sapă cele două temelii ale Republicii : concordia, care nu poate să existe de câte ori se dezbracă pe unii spre a se înavuţi pe alţii, şi echitatea, care, de asemenea, nu mai există de câte ori fiecare nu poate să păstreze ceea ce-i aparţine.” Aşadar, putem spune fără să greşim, că încă de la început proprietatea privată a coexistat cu cea familială şi cea colectivă, şi părăsim astfel o teorie a cauzei finale, anume că prima fază a proprietăţii a fost colectivă şi că ţinta evoluţiei este către forma colectivă . Putem conchide, fără a insista, că la epoca veche, chiar înainte de anul 450 î.C. au coexistat proprietatea publică sau colectivă a statului şi proprietatea individuală privată numită dominium ex jure Quiritium. Termenul de proprietas apare mult mai târziu, spre sfârşitul dominatului Justinian fiind cel care îmbracă sub această denumire cele patru forme de proprietate privată, aşa cum le-au cunoscut romanii în epoca clasică. A. Prima formă, cea mai veche şi singura până la finele republicii a fost proprietatea quiritară, sau aşa cum am spus, stăpânirea după dreptul quiritilor. Quiritii sunt întemeietorii cetăţii şi de aceea denumirea reliefează atât caracterul ei exclusiv cât şi faptul că această instituţie era apărată de dreptul civil roman. Exclusivistă prin excelenţă, proprietatea quiritară presupunea în mod obligatoriu un cetăţean roman. Acest drept conţinea trei atribute esenţiale : jus utendi, jus fruendi, jus abutendi. Nu s-a inventat încă nimic nou în ceea ce priveşte caracterele acestei proprietăţi, respectiv caracterul absolut, caracterul perpetuu şi caracterul exclusiv. Acest

tip de proprietate era reglementat atât de rigid încât Gaius spunea că existau numai două posibilităţi : fie să ai proprietate romană, fie să nu ai proprietate de loc. Dreptul de proprietate quiritar conferea titularului său exclusivitatea folosinţei respectivului lucru precum şi perpetuitatea exerciţiului său, acest fapt fiind exprimat prin următorul adagiu : proprietas ad tempus constitui non potest, adică proprietatea nu poate fi stabilită până la un termen. Ca o consecinţă a acestui principiu este faptul că romanii nu au îngăduit posibilitatea ca dreptul de proprietate să fie transferat sub modalităţi extinctive. Obiectul dreptului de proprietate quiritară era pentru început obligatoriu un res mancipi . In categoria acestor bunuri regăsim lucrurile cele mai importante : casa de locuit (domus), terenul din cetate (heredium), suprafeţele de pământ italic (ager italicus), servitutile prediale rustice, animalele domesticite şi nu în ultimul rând sclavii. De astfel termenul mancipi provine din două cuvinte manu respectiv capere (a prinde cu mâna), expresie ce sugerează prinderea sclavilor. Înstrăinarea acestor bunuri nu se putea face oricum, ea presupunea, fie mancipaţiunea, adică o modalitate solemnă de transfer al proprietăţii încheiată în mod simbolic în faţa martorilor cetăţenii romani, fie cesiunea, un proces fictiv desfăşurat în faţa magistratului. Mult mai târziu, s-a stabilit că şi un lucru nec mancipi poate fi obiect al dreptului de proprietate quiritară şi s-au admis şi alte modalităţi de transfer ale acestuia. Proprietatea quiritară era sancţionată prin acţiunea în revendicare . O acţiune reală prevăzută de jus civile la care se adăuga o actio ad exhibendum , o acţiune preliminară prin care se impunea prezentarea bunului în faţa magistratului spre garantarea conservării lucrului pe durata procesului. B. Dar, dominium ex jure quiritium avea ca subiect doar cetăţeanul roman. Ce se întâmpla în provincie? Dacă victoria în război conducea inevitabil la dobândirea proprietăţii pământului provinciei de către poporul roman sau de către Cezar, ignorarea sau încălcarea drepturilor provinciale nu ar fi dus la cumplite revolte sociale ce ar fi ameninţat vestita pax romana? Soluţia este oferită de o a doua formă de proprietate, şi anume “dominium bonitarium”, proprietatea bonitară sau provincială, guvernată de normele lui jus gentium. Proprietatea rămânea romană, dar posesorul pământului avea

toate prerogativele proprietarului şi era apărat de o acţiune utilă, asemănătoare cu rei vindicatio, iar pentru exercitarea prerogativelor jus utendi ac fruendi, plăteau o taxă, numită vectigal. Formula aceasta intermediară se va estompa încetul cu încetul, odată cu unificarea proprietăţii, al cărei prim pas îl constituie impozitarea pământurilor italice, continuă cu Edictul lui Caracalla, prin care toţi locuitorii imperiului dobândeau calitatea de cetăţean şi se încheie cu Justinian, care a desfiinţat orice deosebire între pământurile italice şi cele provinciale. Această formulă intermediară, caracteristică proprietăţii provinciale romane, ce implică un raport de ierarhie în care asistăm la o dedublare a dreptului de proprietate, îşi găseşte deplina consacrare în formarea regimului feudal al proprietăţii. Ea capătă forma unui dominium eminens şi al unui dominium utile, în care proprietatea aparţine în principiu seniorului, iar stăpânirea materială a pământului, vasalului. Autoritatea distribuia pământul şi îşi asigura ierarhizarea întregii organizări sociale. Proprietatea provincială sau dominium bonitarium îl avea ca subiect de drept pe peregrinul din provincia romană şi se confunda cu exercitarea prerogativelor de folosinţă şi de culegere a fructelor. Posesia pe care o aveau peregrinii provinciali nu era utilă, aşadar nu putea conduce la uzucapiune. De altfel termenul de proprietate provincială apare abia în Evul Mediu, romanii numind dreptul asupra pământurilor provinciale possidere, ussus prossessio .Totuşi, prin intermediul interdictelor posesorii, posesiunea asupra acestor terenuri era apărată printr-o acţiune utilă, in rem specială asemănătoare revendicării pe care o puteai intenta în vederea redobândirii posesiunii asupra lucrului. C. Roma epocii clasice era, însă, o lume care se deschidea. Aflat în plină emergenţă, Imperiul devine criteriul identitar al unor întregi populaţii care încetează a mai fi barbare şi devin partenerii romanilor. Se naşte astfel, a treia formă de proprietate, şi anume proprietatea peregrină. Ea a fost recunoscută peregrinilor stabiliţi la Roma şi consta într-o posesie protejată prin edictul pretorului peregrin. În provincie, această formă a proprietăţii era protejată de edictul guvernatorului de provincie. Această posesiune a peregrinilor era apărată prin asimilarea fictivă a peregrinului cu cetăţeanul roman printr-o acţiune utilă asemănătoare revendicării, dar şi pe calea interdictelor posesorii sau a acţiunilor îndreptate împotriva furtului sau a înşelătoriei.

Proprietatea peregrină dispare odată cu edictul lui Caracalla în 212 d.C. când prin acest act de mare răsunet la acea epocă, Roma a acordat cetăţenia tuturor locuitorilor Imperiului, cu excepţia celor dedittici. D. Cea de a patra şi ultima formă de proprietate privată la romani era proprietatea pretoriană sau publiciană . O figură juridică extrem de interesantă şi care dă deplina măsură a geniului juridic roman. Numele îi vine de la un prezumtiv pretor Publicius, care, se pare a trăit în sec. I d.C. . Ea apare în clipa în care societate romană începe să se modernizeze, să se dezvolte, iar tiparele învechite ale legilor vechi nu se mai potriveau noilor realităţi ale Romei clasice . Când Roma era încă o cetate şi nu capitala lumii cunoscute, mancipaţiunea şi cesiunea în faţa magistratului, ca moduri de dobândire a proprietăţii quiritare asupra bunurilor mancipi puteau funcţiona ireproşabil, dar în noile condiţii, se impunea necesitatea ca dreptul asupra unui res mancipi să se poată dobândi prin mijloace mai puţin solemne, mai puţin formale. Pretorul Publicius pleacă de la o întrebare ivită în practică : ce se întâmplă dacă un bun mancipi este înstrăinat prin simplă tradiţiune fără a fi respectate condiţiile solemne ce însoţeau mancipaţiunea sau cesiunea în faţa magistratului ? Era protejat dobânditorul în vreun fel, chiar în faţa înstrăinătorului, respectiv a proprietarului quiritar ? Fără îndoială pretorul nu putea să modifice rigorile lui jus civile. Prin simplă tradiţiune a unui bun mancipi proprietatea quiritară nu se transfera de la tradens la accipiens, ci doar posesia. Pretorul, în înţelepciunea lui, a considerat că este inechitabil ca accipiens să nu dobândească proprietatea asupra lucrului, deşi fusese de bună credinţă şi plătise preţul. În aceste condiţii, pe cale procedurală, pretorul a admis că tradiţiunea poate fi utilizată în scopul transmiterii proprietăţii asupra lucrurilor mancipi. Potrivit acestei veritabile idei revoluţionare, dobânditorul unui res mancipi prin traditiune, dobândeşte un drept de proprietate aparte, lucrul fiind considerat a fi în bonis, adică printre bunurile cumpărătorului.

Dar proprietarul quiritar, cel care a înstrăinat lucrul, rămâne în continuare proprietar după dreptul civil. De aceea pretorul numeşte proprietate pretoriană o situaţie temporară, găsind soluţia în instituţia uzucapiunii. Ne spune Gaius în “Instituţiunile” sale : “dacă, însă, nici nu ţi-am mancipat şi nici nu ţi-am cedat in jure un res mancipi, ci numai ţi l-am remis prin simplă tradiţie, bunul va intra în posesiunea ta, iar mie îmi va rămâne mai departe proprietatea, conform dreptului quiritilor, până ce, prin posesiune, îl vei uzucapa tu. Îndată, însă, ce termenul uzucapiunii s-a împlinit, proprietatea începe a-ţi aparţine de plin drept, adică lucrul a devenit al tău, atât în proprietate bonitară cât şi în cea quiritară, întocmai ca şi cum ţi-ar fi fost mancipat sau cedat în jure. Uzucapiunea asupra bunurilor mobile expiră după un an, iară asupra fondurilor şi clădirilor, după doi ani, aşa cum s-a prevăzut în legea celor XII Table.” Aşadar proprietatea quiritară se dobândea după un an în ceea ce priveşte bunurile mobile şi doi ani în ceea ce priveşte bunurile imobile. Mai rămânea ca această situaţie temporară să fie protejată şi ea, întrucât era posibil ca tradens, proprietarul quiritar , dând dovadă de rea credinţă, să revendice bunul de la accipiens, chiar dacă preţul a fost plătit şi bunul transmis. În acest caz pretorul apelează la una din celebrele şi atât de înţeleptele acţiuni ficticii, acţiune care s-a numit publiciană. Iată cum suna edictul pretorului “dacă cineva pretinde un lucru dobândit prin tradiţie, în virtutea unei juste cauze şi încă neuzucapat, îi voi da acţiunea.” El va considera că, dacă termenul prescripţiei achizitive nu a fost împlinit, bunurile au fost uzucapate fictiv şi instantaneu, iar accipiens va avea câştig de cauză în faţa proprietarului quiritar care revendică. Soluţia este dată în considerarea echităţii şi a bunei credinţe, idei care se impun către sfârşitul Republicii şi care fac deplină dovadă a înţelepciunii şi fineţii argumentării juriştilor romani. Chiar dacă teoretic proprietatea pretoriană a continuat să existe până la epoca lui Justinian, în practică, toate aceste forme după Edictul lui Caracalla , s-au contopit într-un creuzet comun. Ultimul împărat a numit această formă de proprietate unică, proprietas, instituţie pe care o recunoaştem astăzi fără alte modificări.

De fapt Justinian a consacrat o situaţie de fapt existentă deja de mult timp, încă din sec. III pământurile italice fiind supuse impozitului funciar. Tot atunci, în 212 î.H., toţi locuitorii imperiului, cu excepţia dediticilor, au primit cetăţenia romană şi toate drepturile civile ce derivau din această calitate. În sec. IV – V, odată cu marea criză financiară a Imperiului, dispare orice deosebire dintre cele două drepturi reale asupra bunului altuia: emfiteoza şi jus in agro vectigal, instituţii atât de asemănătoare proprietăţii sub aspectul quasi perpetuităţii lor. Suprafeţe mari de teren sunt înglobate în aşa numitul Domeniu al Coroanei, fermierii devenind arendaşi ai statului roman. Aceste transformări a căror artizan este împăratul Zenon au făcut să se şteargă orice deosebire între pământurile italice şi cele provinciale. Justinian unifică toate formele de proprietate amintite, termenul proprietas desemnând stăpânirea asupra tuturor pământurilor care se aflau în Imperiul Roman.

IV.2.1 Limitele exercitării dreptului de proprietate imobiliară. Chiar dacă pentru romani, exercitarea prerogativelor proprietăţii era exclusivă, dreptul de proprietate imobiliară a cunoscut anumite limitări datorate fie existenţei servituţilor reale, fie dreptului statului roman de a-şi expropria cetăţenii în vederea realizării unor lucrări de interes public, precum drumuri publice, ziduri de apărare, porturi, fortificaţii. 1.Servituţile reale sunt sarcini care grevează asupra unui bun imobil, numit fond dominat în profitul unui alt bun imobil, numit fond dominant, sarcină creată în scopul justei exploatări a respectivelor fonduri. Servituţile reale sunt rustice, adica cele stabilite în folosul unui teren şi urbane, când sunt stabilite în profitul unei clădiri. Din categoria servituţilor rustice, reţinem pe următoarele: Iter – dreptul de a trece cu piciorul pe terenul altuia. Via – dreptul de a trece cu mijloace de tracţiune Actus – dreptul de trecere cu turmele de animale Aquaeductus – dreptul de a construi o conductă de apă pe terenul altuia Aquaehaustus – dreptul de a scoate apă din fantana aflata pe terenul altuia

-

Servituţile nisipului, ori ale pietrei de var Servitutatea de navigaţie Servituţile pescăreşti Confinium – un spaţiu liber de doua picioare lăsat între terenurile agricole pentru întoarcerea plugului

Dintre servituţile urbane amintim: Servitutea de vedere Servitutea de scurgere a apelor menajere sau a apelor pluviale Servitutea de întreţinere a faţadei casei Servitutea de sprijin a zidului despărţitor Ambitus – o distanţă de doi paşi între proprietăţile clădite la Roma1

2.Alte limite ale exerciţiului dreptului de proprietate erau deduse prin dreptul Statului Roman de a expropria pe unii proprietari de imobile, fie plătind o indemnizaţie, fie chiar, fără acordarea de despăgubiri în vederea unor lucrări de interes general. IV. 3. Forme atipice ale proprietăţii private A. Condominium (coproprietatea). În epoca prestatală a Romei, pământul se afla în proprietatea colectivă a ginţii. Numai că, deja la epoca Legii celor 12 Table se vorbea se vorbeşte despre un aşa numit fundus, pământ agricol care poate fi dobândit în proprietate prin uzucapiune. Legea din 450 î. C. are o acţiune care permitea unui moştenitor să ceară ieşirea din indiviziune (actio familiae herciscundae). Aceasta înseamnă că cel puţin de la mijlocul sec. V. Î. C., era posibilă împărţeala moştenirii. În literatura romanistică se afirmă, pe bună dreptate, că proprietatea privată a fost o permanenţă a civilizaţiei romanilor, dreptul roman dezvoltându-se într-o atmosferă liberală si individualistă. De aceea , studiem proprietatea comună ca o formă atipică a proprietăţii, ea fiind, în condiţiile exclusivismului exercitării dreptului de proprietate, doar o excepţie care a cunoscut minime reglementări.2 1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 241 2.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 246

1.Proprietatea comună sau condominium-ul este definită ca acea formă de proprietate în care un bun sau o universalitate de bunuri, aparţin concomitent, mai multor proprietari şi în care dreptul fiecăruia este stabilit printr-o fracţiune matematică, numită cota ideală. Aşadar, în cazul proprietăţii comune, se presupune o pluralitate de drepturi de proprietate în concurs, separate şi independente, asupra unuia şi aceluiaşi obiect nedivizat. Fiecare titular este proprietar exclusiv a cotei sale părţi, asupra căreia poate efectua acte de dispoziţie. În dreptul roman identificăm trei importante categorii de izvoare ale coproprietăţii: 1. Moştenirea nepartajată sau consortium fratrum 2. Contractul de asociere într-o societate civilă sau societas 3. Un fapt accidental sau confuziunea. 2.Codominium-ul la epoca clasică a dreptului roman. La această epocă, dreptul fiecărui coindivizar, cu privire la folosinţa bunului comun, este limitat de dreptul identic al celorlalţi coproprietari. Acest principiu, a cunoscut numeroase aplicaţii, atât în ceea ce priveşte actele juridice, cât şi a celor materiale încheiate de către coproprietari. a. Categoria actelor juridice: coproprietarii nu pot încheia cu terţii acte juridice care privesc bunul în integralitatea lui (înstrăinare, ipotecare) toţi coproprietarii beneficiază de aşa numitul drept de acrescământ. Asta înseamnă că, în ipoteza în care unul dintre comoştenitori renunţă sau nu acceptă moştenirea, cota lui ideală va îmbogăţi pe fiecare coproprietar acceptant, în mod direct proporţional cu întinderea cotei ideale a fiecăruia. Dacă un coproprietar îşi înstrăina cota ideală, cesionarul se subrogă în dreptul fostului coindivizar. b. Categoria actelor materiale. La această epocă, se cerea chiar şi pentru minimele reparaţii, acordul expres şi unanim al tuturor coproprietarilor. Dacă nu exista acest acord, oricare

coindivizar îşi putea valorifica un drept, numit jus prohibendi, prin care în afara unui proces, putea aduce bunul în situaţia anterioară. 3.Condominium-ul la epoca justiniană. a. Categoria actelor juridice. Actele de dispoziţie nu pot fi încheiate decât cu acordul expres şi unanim al coproprietarilor. Coindivizarului posesor i s-a permis să încheie acte juridice de administrare, având ca obiect bunul in integrum, pentru a-l valorifica mai bine în interesul comun (închirierea). Posesorului bunului comun i s-a permis să încheie acte simple de gestiune în scopul protejării bunului comun (întreruperea unei prescripţii) c. Categoria actelor materiale. Reparaţiile necesare protejării bunului, pot fi efectuate de oricare dintre coproprietari, ulterior cheltuielile necesare fiind împărţite în conformitate cu întinderea cotelor părţi. Pentru ridicarea unei construcţii pe terenul comun se cerea acordul expres şi unanim al coproprietarilor terenului. 4.Sancţiunea condominium-ului. Pentru soluţionarea tuturor aspectelor litigioase ce derivă din exercitarea concomitentă a dreptului de proprietate, coindivizarii au la dispoziţie acţiunea de partaj de coproprietate. Această acţiune este imprescriptibilă sub raport extinctiv şi se numea la Roma actio communi dividundo. Ea servea unei multitudini de scopuri cum ar fi: Putea fi o acţiune simplă de partaj de împărţire a bunurilor comune Era şi cu o acţiune negatorie prin care se contesta calitatea unui alt coindivizar. Se putea sancţiona faptul material săvârşit cu încălcarea lui jus prohibendi. Se puteau solicita daune interese sau plata cheltuielilor făcute cu reparaţiile în vederea conservării bunului comun. Se putea cere demolarea construcţiei ridicate pe terenul comun. Se putea valorifica jus prohibendi

-

Se putea solicita chiar menţinerea condominiumului.1

B. Nudum dominium sau nuda proprietate. Este acea formă particulară a proprietăţii în care titularul se află în imposibilitatea exercitării prerogativelor esenţiale ale dreptului de proprietate (usus şi fructus), datorită faptului că pe seama bunului ce face obiectul proprietăţii a fost constituit un alt drept real în favoarea altei persoane. În categoria acestor jura in re aliena (drepturi reale asupra bunului altuia), intră servituţile reale şi cele personale, emfiteoza, dreptul de superficie şi jus in agro vectigal, ce vor face obiectul capitolului următor. Aşadar, nuda proprietate se confundă cu cea de a treia prerogativă esenţială a dreptului de proprietate şi anume, abusus – dreptul de dispoziţie ce rămâne titularului în condiţiile în care celelalte două prerogative usus şi fructus sunt exercitate de altă persoană.

IV.4. Modurile de dobândire a proprietăţii. Prin mod de dobândire a proprietăţii se înţeleg faptele recunoscute de lege sau de pretor a căror realizare face să intre în patrimoniul cuiva un drept de proprietate. Aşadar, prin mod se înţelege operaţiunea juridică permisă de jus civile, jus gentium sau jus pretorium, prin care se asigură fie dobândirea unui res nullius, fie transferul unui res privatae de la înstrăinător la dobânditor, fie transformarea unei stări de fapt într-o stare de drept (uzucapiunea). Juriştii clasificau modurile de dobândire a proprietăţii în moduri de jus civile şi moduri de jus gentium. Modurile de jus civile sunt moduri de dobândire formaliste, care premit cetăţenilor să dobândească proprietatea quiritară. Ele sunt mancipaţiunea, cesiunea în faţa magistratului şi uzucapiunea . 1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 251

Modurile de jus gentium se caracterizează prin lipsa formalismului şi stau la îndemâna tuturor locuitorilor imperiului. Ele sunt tradiţiunea, ocupaţiunea, specificaţiunea, accesiunea şi culegerea fructelor. Interpreţii moderni ai dreptului roman clasifică modurile de dobândire în originare şi derivate. Cele originare conferă proprietatea asupra unor lucruri care mai înainte nu fuseseră însuşite de nimeni (res nullius), iar modurile derivate presupun un transfer al dreptului de proprietate. 1. Modurile originare de dobândire a proprietăţii: a. Ocupaţiunea – înseamnă luarea în posesie a unui res nullius cu intenţia de a deveni proprietar. Prin ocupaţiune se dobândeşte proprietatea în următoarele cazuri: animalele sălbatice, păsările, peştii aparţin celui care le prinde sau le vânează, fără a se ţine seama cine era proprietarul terenului pe care au fost prinse. Bunurile imobile sau mobile lăsate fără stăpân cum ar fi o moştenire neculeasă sau un bun abandonat pot fi însuşite prin ocupaţiune. Prada luată într-un război devine proprietatea statului roman. În schimb prada obţinută de soldaţi într-un conflict minor de frontieră le aparţine. Comoara este un res nullius şi revine celui care a descoperit-o. Când comoara a fost găsită, însă, pe un teren străin ea se atribuie în părţi egale descoperitorului şi proprietarului terenului.1 b. Accesiunea – este un mod de dobândire a proprietăţii, care are loc în urma absorbţiei unui bun considerat accesoriu, într-un alt bun acceptat ca bun principal, deoarece în caz de separare lucrul accesoriu ar deveni neidentificabil sau s-ar aduce atingere bunului principal. După felul bunurilor supuse accesiunii, aceasta este de 2 feluri: imobiliară şi mobiliară. 1. accesiunea imobiliară se întâlneşte în următoarele ipoteze: aluviunea. Proprietarul terenului care se găseşte lângă un fluviu devine şi proprietarul pământului depus prin aluviune. 1. Mihai Vasile Jacotă, „Dreptul Roman”, vol.II, Ed. Chemarea, Iaşi, 1993, pag. 342

-

Avulsiunea. O porţiune de teren ruptă de un teren de la o proprietate şi adăugată fondului vecin, rămâne a fostul proprietar până când arborii de pe acea parcelă prind rădăcini.

-

Insula apărută în mijlocul fluviului sau albia secată aparţin proprietarilor de pe ambele maluri, proporţional cu lărgimea terenului. Semănătura şi plantaţiile aparţin titularului terenului din momentul în care prind rădăcini. Construcţia ridicată pe un teren străin aparţine proprietarului terenului, în virtutea regulii „bunul accesoriu urmează soarta bunului principal”. Constructorul are parte, însă, de un tratament diferit, în funcţie de buna sa credinţă. Constructorul pierdea materialele dacă ştia că terenul aparţine altuia. Dar dacă nu ştia şi era de bună credinţă, proprietarul terenului putea să păstreze construcţia numai dacă plătea preţul materialelor şi al mâinii de lucru.

2. Accesiunea mobiliară. Bunurile mobile pot forma prin accesiune două categorii de noi bunuri: res unitae res connexae

Res unitae sunt formate din bunurile care suferă un proces de asamblare definitivă, precum în următoarele ipoteze: Sudura constă în asamblarea a două lucruri cu un material de aceeaşi natură. În acest caz proprietatea este conferită proprietarului bunului principal. Scriptura (scriitura). Dat fiind preţul ridicat al suportului de scris, proprietarul pergamentului sau al papirusului, devenea şi proprietar al scriiturii Pictura determina o soluţie contrară. Pictorul devenea proprietar al tabloului chiar dacă pânza aparţinea altei persoane. Desigur, condiţia era ca aceasta din urmă să fie despăgubită. Textura. Orice îmbunătăţire, cusătură sau broderie revine automat proprietarului hainei. Res connexae. Sunt bunurile asamblate neomogen, subdivizate în:

-

bunuri diferite alipite (stâlpul de piatră pe care se fixează o balama de fier) bunuri diferite, asamblate (un atelaj la care este adaptată o roată).

În aceste două cazuri, dreptul de proprietate este recunoscut în favoarea titularului bunului principal, iar calitatea de bun principal se deduce după criteriul funcţionalităţii, al destinaţiei, sau folosinţei ansamblului unitar.1 c. Specificaţiunea. Apare în cazul când o persoană numită specificator, produce prin munca sa un lucru nou cu materiale aparţinând altuia. La întrebarea „cui aparţine lucrul nou?” cele două mari şcoli de drept, sabinienii şi proculienii dădeau soluţii diferite. Sabinienii, adepţii filosofiei stoice, susţineau că lucrul nou creat aparţine proprietarului materiei prime. Proculienii, adepţii cauzei finale aristoteliciene, susţineau că lucrul nou aparţine specificatorului. Ulterior, în dreptul lui Justinian s-a admis soluţia de compromis. Dacă lucrul se putea întoarce în starea iniţială, proprietatea revenea titularului materiei, iar dacă lucrul nu mai putea fi adus la acea stare, proprietatea revenea specificatorului, obligat însă, să-l despăgubească pe proprietar. d. Fructi perceptio sau culegerea fructelor. Fructele sunt rezultatele palpabile sau convenţionale pe care un bun frugifer le produce fie în chip independent, fie în urma unei manopere, fie ca o consecinţă a încheierii unui contract. Ele sunt de 3 categorii: naturale -produse independent de voinţa omului industriale -presupun intervenţia omului civile -sunt consecinţa încheierii unor acte juridice, chirii sau dobânzi

Regula generală este aceea în virtutea căreia fructele revin proprietarului bunului frugifer, ca urmare a accesiunii. De la această regulă există câteva excepţii: emfiteotul – dobândeşte fructele la fel ca şi proprietarul, prin simpla separare uzufructuarul – dobândeşte toate fructele, însă, în urma perceperii lor fermierul – dobândeşte fructele prin perceperea lor

1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 270

-

posesorul de bună credinţă – la fel ca şi proprietarul bunului frugifer, va dobândi fructele prin simplul fapt al separării lor posesorul de rea credinţă va trebui să restituie toate fructele proprietarului, chiar şi valoarea fructelor consumate.

2. Modurile derivate de dobândirea proprietăţii. Modurile derivate sau convenţionale, presupun un transfer prin care se conferă proprietatea asupra lucrurilor ce mai înainte au fost însuşite de cineva. Aşadar, asupra unor res privatae. Modurile convenţionale se împărţeau în moduri formaliste (mancipaţiunea şi cesiunea în faţa magistratului) prevăzute de lege şi moduri neformaliste, prevăzute de dreptul pretorian cum ar fi tradiţiunea. A. Mancipaţiunea. Este modalitatea solemnă de transfer al proprietăţii prevăzute de jus civile şi destinată dobândirii proprietăţii quiritare asupra bunurilor mancipi. Ea era folosită doar de către cetăţenii romani sau de necetăţenii care, în conformitate cu jus civile, aveau dreptul de a încheia acte juridice (jus commercii). Mancipaţiunea era un dublu act juridic, care la epoca veche se încheia cu ajutorul balanţei şi al lingoului de aramă. Era aşadar, un act „per aes et libram”. La actul solemn, iau parte: cel care transferă proprietatea (mancipio dans), cel care urmează să primească lucrul (mancipio accipiens), cinci martori cetăţeni romani şi un purtător de balanţă, numit libripens, un personaj oficial, care avea rolul de a cântări lingoul de aramă. Mancipio accipiens punea mâna pe obiectul mancipaţiei şi rostea formula: „declar solemn că acesta este lucrul meu, pe care l-am cumpărat cu această aramă şi balanţă.” După ce preciza cauza manicpaţiunii, care putea fi o vânzare, o donaţie, dobânditorul înmâna balanţa şi bucata de aramă, în chip de preţ, înstrăinătorului. După eliberarea bunului de sub puterea sa, înstrăinătorul avea un rol pasiv, exprimându-şi consimţământul prin tăcere. Aşadar, la epoca veche, înstrăinarea se făcea prin două acte independente: un abandon al lucrului, respectiv o luare în putere unilaterală din partea dobânditorului. În străvechiul drept roman, agnaţii colaterali (fraţii de obicei) ar fi trebuit să-şi dea consimţământul pentru ca actul să fie valabil. Abia Legea celor 12 Table a înlăturat

necesitatea consimţământului, simpla declaraţie a lui accipiens fiind suficientă pentru validitatea actului. Ulterior, arama a fost înlocuită cu un bănuţ fără valoare, mancipaţiunea devenind o vânzare fictivă. În sec. II d.H., mancipaţiunea devine un act scris şi este contractele de vânzare-cumpărare contractele de donaţie constituirea dotelor constituirea servituţilor prediale rustice constituirea de garanţii reale prin acest mod, se transmitea imediat şi absolut dreptul de proprietate quiritară asupra bunurilor mancipi. Mancipaţiunea îi conferea dobânditorului dreptul de a promova o acţiune în revendicare, în cazul pierderii posesiunii bunului transmis. Actul dădea naştere la o obligaţie de garanţie din partea înstrăinătorului pentru evicţiune. Se numeşte evicţiune, pierderea proprietăţii lucrului sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar. Dobânditorul, ameninţat cu evicţiunea făcea apel la înstrăinător să ia parte la proces şi să-l apere. Dacă înstrăinătorul nu izbutea să-l menţină în posesie, atunci dobânditorul avea împotriva lui o acţiune penală numită auctoritas, prin care îl obliga să plătească de două ori valoarea lucrului evins. Mancipaţia mai dădea loc la o acţiune numită „de modo agri”, relativă la mărimea ogorului vândut. Acţiunea permitea dobânditorului să obţină o reducere a preţului, proporţională cu ceea ce lipsea din pământul vândut. Actul mai dădea efect unor declaraţii care se numeau leges mancipii şi care se refereau la calităţile lucrului, la suprafaţa terenului, la constituirea unor servituţi sau la orice alte înţelegeri aplicabilă diverselor ipoteze de acte juridice cum ar fi:

Mancipaţiunea avea următoarele efecte:

B. Cesiunea în faţa magistratului (in jure cessio). Este un vechi mijloc de dobândire a proprietăţii, care se realiza pe calea unui proces fictiv. Putea fi folosit doar de către cetăţenii romani şi, spre deosebire de mancipaţie, transfera proprietatea quiritară asupra tuturor lucrurilor romane, indiferent dacă erau mancipi sau nec mancipi. Înaintea magistratului, se înfăţişau cele două părţi, iar dobânditorul declara în termeni solemni că respectivul bun îi aparţine după dreptul quiritar. Cedensul, fără a se opune, achiesa la pretenţia dobânditorului. Magistratul îşi dădea consimţământul prin formula addico, ratificând transferul. C. Tradiţiunea. Este modul derivat, voluntar şi neformalist de dobândire a proprietăţii, constând în remiterea posesiunii reale, efective, asupra unui bun, de către un înstrăinător – trandens, în favoarea unui dobânditor – accipiens, ca o consecinţă a voinţei reciproce de realizare a transferului. Efectele tradiţiunii: se dobândea proprietatea quiritară asupra bunurilor nec mancipi, proprietate apărată prin acţiunea în revendicare. Se dobândea proprietatea pretoriană, cu privire la bunurile mancipi, protecţia ei asigurându-se prin acţiunea publiciană. Se transmitea proprietate peregrină şi provincială asupra bunurilor neromane, proprietate garantată prin acţiuni utile. Condiţiile tradiţiunii: o înstrăinătorul avea nevoie de capacitatea de a înstrăina. În dreptul roman, regula era că toate persoanele au această capacitate juridică. Excepţiile erau date de către următoarele categorii: impuberi, nebunii, prodigii şi femeile care nu aveau autorizarea lui pater. o Încheierea formalităţilor avea loc în condiţii de prezenţă a părţilor şi a bunului înstrăinat la momentul şi locul tradiţiunii. Era sancţionată atât tradiţiunea efectuată între absenţi, cât şi tradiţiunea unui bun a cărui detenţie a fost pierdută.

o Plata era o condiţie suspensivă a transferului dreptului de proprietate o Remiterea efectivă a posesiunii Dobânditorul trebuia să aibă corpus, elementul material al posesiei. Astfel, pentru înstrăinarea unui teren, se cerea ca dobânditorul să ia în posesie, efectiv parcurgându-i hotarele. La începutul principatului se admit, însă, şi unele excepţii. Se consideră că s-a făcut remiterea unei grămezi de lemne din momentul în care cumpărătorul a pus pe cineva să o păzească. 1 Aşadar, în această epocă, avem alături de tradiţiunea propriu-zisă, înţeleasă ca un act simplu, rudimentar de predare din mînă în mână a lucrului şi alte forme ale tradiţiunii: - traditio longa manu. Se socoteşte că s-a făcut tradiţiunea atunci când dobânditorul îi dă ordin înstrăinătorului să-i pună lucrul la dispoziţie. El va dobândi posesia printr-o remitere longa manu: se socoate că el are o mână atât de lungă, încât poate lua lucrul în primire de la distanţă. traditio brevi manu. Justinian arată în Institute că se poate transfera proprietatea chiar fără remiterea efectivă. Dacă un lucru se află la cineva în locaţie, în depozit sau cu titlu de comodat, iar proprietarul vinde lucrul chiriaşului, depozitarului sau comodatarului, nu mai este nevoie de remiterea efectivă a lucrului, întrucât el deja se află la dobânditor. Situaţia opusă se numeşte constitutul posesor. Proprietarul vinde o casă în care rămâne în calitate de chiriaş. El îşi schimbă intenţia de a poseda (animus). Dacă până la vânzare poseda în calitate de proprietar, ulterior s-a constituit posesor pentru altul. o Ultima condiţie a tradiţiunii este justa cauză. Iulius Paulus ne spune că simpla remitere nu transferă proprietatea decât atunci când o vânzare sau o altă justă cauză o precede. 1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 283

Justa cauză presupune existenţa unui act juridic valid şi prealabil transferului de proprietate, act care să implice reciproca manifestare de voinţă a părţilor. Ea poate fi o vânzare – cumpărare, o donaţie, o închiriere, un legat. Cauza trebuie să fie justă, adică în acord cu regulile dreptului, întrucât o cauză injustă nu poate servi drept suport juridic pentru transmiterea proprietăţii. IV.5. Defensio proprietas (apărarea proprietăţii) Proprietatea quiritară era apărată prin acţiunea de revendicare, prin interdictele posesorii şi prin acţiunile împotriva furtului. Proprietatea pretoriană era o situaţie temporară, iar acest tip de proprietate este apărată de acţiunea publiciană. Ea se deosebeşte de acţiunea în revendicare prin aceea că formula cuprinde o ficţiune: Judecătorul trebuie să presupună că posesorul a posedat lucrul un an sau doi şi l-a dobândit prin uzucapiune în proprietate quiritară. Proprietatea provincială era apărată de o acţiune reală asemănătoare revendicării, o aşa - numită actio utile. Proprietatea peregrină era dreptul peregrinului aflat la Roma. Când cauzele soluţionate de pretorul peregrin aveau ca obiect proprietatea peregrinului, pretorul îl asimila pe acesta fictiv cetăţeanului roman pentru a putea revendica. 1. Actio in rei vindicatio (acţiunea în revendicare). Revendicarea sau acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar era o acţiune reală, civilă, prin care proprietarul pretinde restituirea lucrului de la cel care-l deţine cu orice titlu. Revendicarea avea loc în perioada legis acţiunilor printr-un sacramentul in rem. Sub puterea jurământului, părţile afirmau un mod contradictoriu atât în faţa magistratului, cât şi a judecătorului, că bunul le aparţinea în conformitate cu jus quiritium. Magistratul se pronunţa asupra soartei bunului disputat în sensul atribuirii posesiunii bunului, sub obligaţia de plată a garanţiei de 50 sau 500 de asse, funcţie de valoarea bunului. Câştigătorul procesului era acela al cărui jurământ era apreciat favorabil de către judex în faza a doua a judecăţii. El fie păstra bunul revendicat şi îşi recupera cauţiunea, fie cerea lucrul şi fructele acestuia de la adversarul său. La epoca clasică nu se mai punea accentul pe disputa contradictorie, rolul pârâtului fiind pasiv prin excelenţă. El se sprijinea pe

faptul posesiei şi sta în expectativă pentru ca reclamantul să-şi probeze izvorul proprietăţii. Condiţiile acţiunii în revendicare erau: a. Se puteau pretinde numai lucrurile romane de către proprietarul roman sau peregrinul cu jus commercii b. Lucrul revendicat trebuie să fie corporal, deoarece proprietarul pretindea posesia (coprus). c. Lucrul pretins trebuie să fie individualizat. Nu se putea revendica în principiu decât un singur obiect în acelaşi timp. Pe cale de excepţie se admite însă revendicarea unei turme. d. Reclamantul este proprietar al lucrului şi îi lipseşte posesia. El trebuie să dovedească situaţia sa de proprietar şi aceasta se făcea probând că cel de la care a dobândit lucrul era şi el proprietar şi mergând, tot aşa până la un proprietar originar. e. Pârât putea fi doar posesorul lucrului. Pretorul a admis însă şi două excepţii. Astfel, acţiunea putea fi introdusă în alte două cazuri.: 1. Împotriva celui care prin dol încetează să posede. A încetat prin dol să posede cel care a distrus, abandonat sau înstrăinat bunul în timpul procesului. 2. Împotriva celui care se lasă urmărit cu revendicarea, deşi nu era posesor. În această categorie intră persoana care, întrebată în faţa pretorului dacă ea posedă lucrul, răspunde afirmativ. Prin fapta sa induce în eroare pe reclamant şi permite adevăratului posesor să uzucapeze lucrul. În aceste două cazuri, reclamantul nu va primi lucrul pentru că nici pârâtul nu-l are, dar va primi o despăgubire în bani, echivalentă cu prejudiciul suferit. Efectele revendicării. a. Se recunoaşte dreptul de proprietate în favoarea reclamantului. b. Reclamantul obţine lucrul şi fructele acestuia. Conform principiului clasic, reclamantul ar fi avut dreptul numai la o sumă de bani, pe care judecătorul în va obliga pe pârât să o plătească. Dar pentru că reclamantul urmăreşte în mod particular posesiunea lucrului, formula conţine o clauză, numită „arbitraria”, care îi permite judecătorului să-i adreseze pârâtului o invitaţie de a restitui în natură bunul şi, astfel, să evite condamnarea pecuniară. Condamnarea era propusă de reclamant sub jurământ şi ea nu se referea la

valoarea de piaţă a lucrului pretins, ci la interesul pe care reclamantul îl avea ca lucrul săi fie restituit. Condamnarea în procesul de revendicare era garantată de o promisiune, întărită de un vindex. Dacă pârâtul nu făcea promisiunea, el nu era primit să se apere în proces, iar magistratul îl trimitea pe reclamant în posesia lucrului. În dreptul lui Justinian, magistratul ordona restituirea lucrului şi ordinul său era executat de agenţi specializaţi. c. Posesorul care a pierdut procesul trebuie să restituie lucrul, dar şi accesoriile sale. El datorează fructele în funcţie de o calitate esenţială: buna-credinţă, apreciată după momentul litis contestatio. Posesorii de bună-credinţă datorează fructele, din acest moment deoarece, doar atunci şi-au dat seama că dreptul lor asupra lucrului este contestat. În schimb, posesorii de rea-credinţă datorează toate fructele, chiar şi valoarea celor consumate, întrucât ei ştiu că posesia lor nu se bazează pe un titlu real. b. Pârâtul în procesul de revendicare răspunde şi de pierderea lucrului, sau de stricăciunile produse, tot în funcţie de litis contestatio. După acest moment, fiind avertizat că lucrul ar putea să-i fie luat, el trebuia să se poarte cu lucrul ca un bun administrator şi răspundea pentru culpa levis in abstracto, adică pentru orice greşeală pe care un bun administrator n-ar comite-o. Înainte de acest moment, posesorul răspundea numai de greşeala gravă pe care n-ar fi comis-o în administrarea propriilor averi. e. în cazul în care posesorul a făcut cheltuieli cu bunul, el are dreptul la restituirea acestora, după următoarele distincţii: Cheltuielile sunt de trei feluri: 1.cheltuielile necesare sunt acelea fără de care lucrul ar fi pierit sau ar fi fost deteriorat. 2. cheltuielile utile sunt cele care măresc valoarea bunului. 3. cheltuielile voluptorii înfrumuseţează bunul. Toţi pârâţii posesori vor fi despăgubiţi pentru cheltuielile necesare. Posesorii de bună-credinţă au dreptul la restituirea cheltuielilor utile. Nici un posesor nu are dreptul la restituirea cheltuielilor voluptorii. Ei pot însă să le ridice, dar fără a deteriora bunul.

2.Acţiunea publiciană. Acţiunea publiciană sancţionează proprietatea pretoriană. Ea permite proprietarul pretorian să dobândească posesia lucrului pe care a pierdut-o. Această acţiune a fost recunoscută posesorului de bună credinţă, care-şi exercită posesia în nume de proprietar şi în interes propriu şi care a fost deposedat tocmai În perioada de doi ani, respectiv un an, în care uzucapa bunul imobil sau mobil, dobândit prin simplă tradiţiune. Acţiunea cuprindea o ficţiune: pretorul în invita pe judecător să soluţioneze cauza ca şi cum termenul prescripţiei ar fi fost îndeplinit. Judecătorul dădea câştig de cauză reclamantului care avea lucrul in bonis (printre lucrurile sale) şi care se găseşte pe cale de a-l uzucapa. Edictul pretorului prevedea „dacă cineva pretinde un lucru dobândit prin tradiţie, în virtutea unei juste cauze şi încă neuzucapat, îi voi da acţiunea”. Condiţiile exercitării acţiunii publiciene sunt: a. Reclamantul era nevoit să facă dovada că a început faptul posesiunii. b. Reclamantul era obligat să probeze justa cauză a dobândirii proprietăţii pretoriene asupra bunului pretins. Justa cauză reprezenta fundamentul juridic al uzucapiunii începute şi fictiv încheiate. c. Buna-credinţă este convingerea dobânditorului unui bun că înstrăinătorul are, în mod veritabil dreptul de a-i înstrăina respectivul bun. Buna-credinţă se deosebeşte de justul titlu. Ea se prezumă în vreme ce justul titlu trebuie indicat de către reclamantul dobânditor. d. Bunul pretins trebuie să fie susceptibil de a fi uzucapat. Efectele acţiunii publiciene. a. Publiciana proprietarului pretorian. Se poate introduce împotriva unui simplu posesor sau împotriva proprietarului quiritar. Împotriva simplului posesor, lupta proprietarului pretorian va fi uşoară pentru că simplul posesor are un drept mai puţin vrednic de a fi protejat, decât proprietarul pretorian, care este pe cale de a uzucapa. În schimb proprietarul quiritar acre excepţia de proprietate quiritară, la care, însă, proprietarul pretorian poate răspunde cu o excepţie de dol.

b. Publiciana posesorului de bun-credinţă. Posesorul de bună-credinţă este cel care cumpără un lucru de la o persoană pe care o crede adevăratul proprietar. El este în curs de a uzucapa, căci a primit posesia în virtutea unui act juridic. Dacă pârâtul cu care se află în proces este un proprietar quiritar, acesta are un drept mai vrednic de protecţie, excepţia invocată de el numindu-se ius dominii. Dacă pârâtul este un alt posesor de bună credinţă, remarcăm două situaţii: dacă posesorul de bună-credinţă introduce acţiunea împotriva unui alt posesor de bună-credinţă, care a dobândit lucrul de la acelaşi non proprietar, are câştig de cauză cel care a fost primul în posesie. Dacă posesorul de bună-credinţă pârât a dobândit bunul de la alt non proprietar, va câştiga cel care se găsea, în momentul procesului, în posesia lucrului disputat.

IV.6. Iura in re aliena – drepturile reale asupra bunurilor altuia
Dreptul de proprietate conferă titularului trei prerogative esenţiale: dreptul de a se folosi de lucru, de a-i culege fructele şi de dispune de el. De cele mai multe ori, titularul dreptului exercită toate cele trei prerogative şi, atunci, vorbim de plena în re potestas, proprietatea deplină. Uneori însă, întâlnim cazuri când aceste prerogative sunt exercitate de titulari diferiţi, în sensul că titularului îi revine abusus, iar altei persoane usus şi fructus. În aceste situaţii nudul proprietar se află în imposibilitate temporară de a exercita dreptul de folosinţă şi de culegere a fructelor, iar persoana care exercită aceste atribuţii are un drept asupra unui lucru străin, un jus in re aliena, mai concret, o servitute. La începutul dreptului roman singura categorie de drepturi reale (asupra bunurilor), în afară de proprietate era categoria servituţilor prediale. La finele dreptului roman, avem următoarele drepturi romane: servituţile prediale, servituţile personale (uzufructul, uzul, habitaţia, operae servorum vel pecorum ), emfiteoza, superficia şi jus in agro vectigal. I. servituţile sunt drepturi reale care conferă anumite prerogative asupra unor bunuri străine, fie în interesul unui fond determinat, numit fond dominant, fie în interesul unei persoane. Primele se numesc servituţi reale sau prediale, întrucât se constituie în folosul altui imobil, iar celelalte se numesc personale întrucât ele grevează fondul dominat în folosul unei persoane numite titular de servitute. a. servituţile prediale – Aceste servituţi presupun două imobile: unul în folosul căruia există servitutea, numit fondul dominant şi altul grevat de servitute numit fond dominat. Servituţile prediale servesc nevoilor economice ale imobilului dominant. Cele două fonduri trebuie să fie vecine şi servituţile să se exercite de o manieră permanentă. Servituţile prediale sunt indivizibile deoarece ele grevează fondul aservit în întregime şi folosesc întregului fond dominant. Ele se împart în rustice şi urbane, după cum fondul dominant are sau nu clădiri pe suprafaţa sa.

Din categoria servituţilor rustice, reţinem pe următoarele: Iter – dreptul de a trece cu piciorul pe terenul altuia. Via – dreptul de a trece cu mijloace de tracţiune Actus – dreptul de trecere cu turmele de animale Aquaeductus – dreptul de a construi o conductă de apă pe terenul altuia Aquaehaustus – dreptul de a scoate apă din fantana aflata pe terenul altuia Servituţile nisipului, ori ale pietrei de var Servitutatea de navigaţie Servituţile pescăreşti Confinium – un spaţiu liber de doua picioare lăsat între terenurile agricole pentru întoarcerea plugului Dintre servituţile urbane amintim: Servitutea de vedere Servitutea de scurgere a apelor menajere sau a apelor pluviale Servitutea de întreţinere a faţadei casei Servitutea de sprijin a zidului despărţitor Ambitus – o distanţă de doi paşi între proprietăţile clădite la Roma

b. Servituţile personale – Spre deosebire de cele prediale, ele nu depind de poziţionarea fondurilor imobile dominante, ci de persoana beneficiarului. De aici avem două importante consecinţe: - servituţile personale sunt incesibile, - ele sunt temporare, cel mult viagere, întrucât însoţesc persoana beneficiarului şi nu lucrul. Servituţile personale sunt: ususfructus, usus, habitatio, operae servorum del pecorum. • Ususfructus (uzufructul) – este un drept real, o servitute personală, care conferă titularilor, uzufructuarii, dreptul de folosinţă şi de culegere al fructelor unui bun cu obligaţia de a-i păstra neatinsă substanţa. Aşadar, subiecţii acestui raport juridic sunt nudul proprietar şi uzufructuarul, independenţi unul de altul şi titulari ai unui drept real distinct.

-

Proprietarul avea deschisă acţiunea în revendicare şi putea înstrăina sau ipoteca bunul cu rezerva protejării dreptului uzufructuarului. El nu putea tulbura liniştita folosinţă a lucrului şi nestingherita percepere a fructelor de către uzufructuar.

-

Uzufructuarul are în principal două prerogative: usus şi fructus.

Usus – semnifică dreptul de a folosi bunul în conformitate cu destinaţia sa şi în funcţie de propriile interese ale uzufructuarului. Acesta nu putea însă schimba destinaţia bunului, nu-i putea deteriora substanţa şi nu-l putea înstrăina. Fructus- înseamnă dreptul de a-şi apropria fructele. La început uzufructuarul avea numai fructele naturale şi industriale, dar mai apoi, s-a admis, să are un drept şi asupra fructelor civile. Uzufructuarul devine proprietarul fructelor prin percepere, adică printr-un act material de luare în posesie. El dobândeşte fructele civile zi cu zi, în sensul că primeşte sumele de bani cât durează dreptul său. El devine proprietarul fructelor naturale şi industriale, atât cele care provin din munca sa, cât şi cele pentru care nu a făcut nici un efort. În calitatea sa de titular de drept real, uzufructuarul este ţinut să conserve substanţa lucrului. Pretorul l-a obligat să promită proprietarului că va folosi bunul ca un bun şef de familie şi că la finele uzufructului ba restitui lucrul. Dacă uzufructuarul nu făcea promisiunea, proprietarul se putea opune luării în deţinere a lucrului. Această promisiune se numea cautio ususfructuaria. Uzufructul ea sancţionat printr-o acţiune, care în perioada clasică purta numele de vindicatio ususfructus, prin care uzufructuarul cerea proprietarului să nu-i tulbure folosinţa. Proprietarul la rândul său avea la îndemână o acţiune negatorie, prin care putea contesta dreptul titularului de servitute. • Usus – este o servitute personală care conferă uzuarului dreptul real de a se folosi de un bun al altuia cu condiţia de a-i păstra neatinsă substanţa. Este un drept mai puţin considerabil decât uzufructul, întrucât uzuarul nu culege dobândeşte fructele, ci le culege în limitele nevoilor sale personale. Dreptul de uz se putea constitui prin contract sau testament. • Habitatio (abitaţia) – este o servitute personală ce constă în dreptul de a locui într-un spaţiu cu această destinaţie aparţinând altuia. Acest drept se constituie prin contract sau testament. El nu se stinge prin nefolosinţă.

Operae servorum vel pecorum – constituie o servitute care conferă titularului un drept de folosinţă asupra animalului sau sclavului aparţinând altuia, acest drept real era constituit prin contract. A. Modalităţi de constituire a servituţilor.

Servituţile prediale rustice, la epoca veche, se constituiau prin mancipaţiune, iar cele urbane prin cesiune în faţa magistratului. Acest ultim mod de dobândire se folosea şi în cazul servituţilor personale. Servituţile se mai puteau constitui şi prin adjudecările în cadrul sentinţelor de partaj, prin pacte şi stipulaţii şi prin testament. La epoca veche servituţile se dobândeau şi prin uzucapiune, iar în epoca pretoriană, pretorul ocrotea printr-o acţiune utilă pe cel care exercita timp de zece ani o servitute. B. Sancţionarea servituţilor . Acţiunile specifice servituţilor sunt: acţiunea compensorie şi acţiunea negatorie. Prin acţiunea confesorie se urmărea restabilirea dreptului titularului de servitute, pârât fiind cel care-i contesta dreptul. Acţiunea negatorie era acţiunea opusă, ea era introdusă de către proprietarul fondului împotriva celui care pretindea o servitute. C. Stingerea servituţilor. Servituţile se sting: prin dispariţia materială a fondului aservit prin confuziune, titularul fondului dominant devine şi titular al fondului aservit, prin renunţarea titularului la dreptul său, prin moartea titularului servituţii personale prin nefolosirea servituţii prin pierderea libertăţii sau cetăţeniei titularului de servitute.

II. Superficia Constă în dreptul acordat unei persoane, numită superficiar, de a se folosi, pe termen lung, de o construcţie ridicată pe terenul altuia, în schimbul unei sume de bani plătită proprietarului terenului. Acest drept se năştea întotdeauna prin contract şi era

ocrotit de un interdict şi de o acţiune (revindicatio utilis), ce putea fi intentată împotriva oricărei persoane ce ar fi tulburat pe superficiar. III. Emfiteoza Emfiteoza este un drept real de folosinţă asupra terenului agricol al altuia, drept perpetuu şi transmisibil atât inter vivos cât şi mortis causa, cu obligaţia corelativă a emfiteotului de plată a preţului periodic de folosinţă. Este un drept real, de foarte lungă durată, intermediar între dreptul de proprietate şi uzufruct. Acest drept este ocrotit printr-o acţiune reală, petitorie, asemănătoare revendicării. Pentru folosinţa terenului, emfiteotul trebuia să plătească un preţ periodic precum şi impozitul aferent proprietăţii imobiliare. Dacă nu făcea aceste plăţi pe o perioadă mai mare de trei ani, emfiteotul era decăzut din drepturile sale. IV. Jus in agro vectigal Acest drept constă într-o arendare a pământului cetăţilor pe o perioadă de 99 ani. Titularul acestui drept nu putea fi lipsit de pământ, nici el nici moştenitorii, atât timp cât plătea taxa fixată, numită vectigal. Spre sfârşitul Dominatului cele două instituţii emfiteoza şi jus in agro vectigal, se confundă, statul făcând exproprieri masive, iar fermierii au devenit arendaşi ai statului roman.

IV.7. De possessio. Posesia
În literatura modernă de drept se reţine că posesia este o stăpânire de fapt, fundamental deosebită de stăpânirea juridică, care constituie esenţa proprietăţii. Se susţine că proprietate este un drept, iar posesiunea este un fapt. Ca de obicei, romanii priveau cu mai multă înţelepciune şi fineţe instituţiile dreptului, geniul lor juridic definindu-le cu o claritate nemaiîntâlnită în prezent. Posesia este o sumă de prerogative, apreciate în exerciţiul lor concret, de facto, asupra unui res corporis, în nume şi interes proprii, fie că titularul acestui exerciţiu este sau nu este şi titular al dreptului de proprietate. În această exclusivitate a folosinţei, rezidă marca de diferenţiere a posesiei, chiar şi în raport cu proprietatea. Posesiunea a apărut aşadar, ca exerciţiu factual al unor prerogative juridice, adică stăpânirea efectivă şi permanentă a unui lucru corporal, în condiţiile fixate de drept. 1.elementele esenţiale ale posesiunii: Posesiunea presupune întâlnirea a trei elemente esenţiale: corpus, animus şi titulus. a. Corpus: sau elementul material, nu reprezintă bunul posedat în materialitatea lui, ci stăpânirea efectivă asupra lucrului. Corpus constituie totalitatea actelor materiale prin care o persoană se foloseşte de un lucru. Astfel, pentru a intra în stăpânirea unui teren, era suficient ca înstrăinătorul să indice dobânditorului hotarele dintr-un loc în altul. Era suficient ca un bun să se afle la dispoziţia unei persoane, chiar dacă bunul în materialitatea sa era plasat la distanţă de posesor, în conformitatea cu intenţia şi interesele sale, pentru ca ea să reclame deţinerea elementului material al posesiei. b. Animus: reprezintă simpla intenţie de a poseda lucrul pentru sine, sub aparenţa proprietăţii. Este elementul de voinţă ce vizează adoptarea unui comportament de veritabil stăpân al bunului şi dorinţa vizibil exprimată de păstrare a bunului, ca şi cum i-ar aparţine de jure posesorului.

c.Titulus: reprezintă fundamentul formal sau originea juridică a posesiunii.1 Cu titlu de exemplu, avem drept cauze legale şi necesare pentru dobândirea posesiunii: I. Toate modurile de dobândire a proprietăţii II. Convenţiile translative de simplă posesie III. Actele translative de proprietate care emană de la non proprietari. 2. Clasificarea posesiilor Posesia se clasifică în funcţie de trei criterii: I. criteriul originii posesiei I.1. subcriteriul caracterului perceperii corpusului. În funcţie de acest criteriu, posesia este justă sau injustă, după cum este sau nu este afectată de vicii ale dobândirii ei. Viciile posesiei sunt: vis (violenţa), clam (clandestinitatea) şi precario (precaritatea). I.2. subcriteriul izvorului formal. După acest criteriu avem posesie de drept quititar, sancţionată de lege, şi posesie de drept honorar, sancţionată de către edictul pretorului. I.3. subcriteriul credinţei posesorului în proprietatea sa. În funcţie de acest criteriu, posesia este de bună -credinţă şi de rea- credinţă. Distincţia nu trebuie privită sub aspect moral, ci sub cel al conştiinţei. Posesorul de bună-credinţă crede că este proprietar, iar cel de rea – credinţă ştie că nu este proprietar. II. criteriul efectelor posesiunii Efectul ultim al posesiei este uzucapiunea. În funcţie de acest criteriu avem: a. possessio ad usucapionem (posesia necesară pentru a uzucapa) b. posesio naturalis (detenţiuni precare privilegiate). În această situaţie se aflau creditorii gajişti, emfiteoţii, comodatarii, uzufructuarii. c. possessio ad interdicta, ce aparţinea celorlalţi detentori. III. criteriul obiectului juridic În funcţie de acest criteriu, posesia se clasifică în posesio corporis (asupra lucrurilor tangibile) şi possessio incorporales (posesia drepturilor). 1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 380

3. Dobândirea şi pierderea posesiei Posesia se dobândeşte când o persoană obţine asupra unui lucru stăpânirea de fapt cu intenţia de a o exercita în nume propriu, adică prin întrunirea celor două elemente: corpus şi animus. La epoca veche, se dobândea posesia doar printr-un act material de luare a lucrului în posesie. Mai târziu însă, acest act rudimentar va deveni unul simbolic. Era suficient să se pună un paznic lucrurilor cumpărate sau să predea cheia magaziei unde acestea au fost depozitate pentru ca posesia să fie transferată. Era aşadar suficient ca lucrul să fie pus la dispoziţia dobânditorului pentru ca acesta din urmă să obţină posesia. La finele epocii clasice, simpla înmânare a documentul scris care consemna vânzarea, echivala cu transmiterea posesiei. Multă vreme posesia nu a putut fi dobândită prin reprezentanţi. Abia în sec.II d.H, s-a admis că elementul corpus poate fi dobândit prin reprezentare de un mandatar sau de un tutore. Posesia încetează în momentul în care s-a pierdut unul dintre aceste două elemente: corpus sau animus. Astfel, se pierde posesiunea atunci când bunul piere sau când posesorul a fost deposedat prin orice mijloace de el. Se poate pierde posesia prin manifestarea voinţei de a nu mai poseda, ca în cazul contitutului posesor. Pierderea concomitentă a lui corpus şi animus are loc fie prin moartea posesorului, fie prin abandonarea bunului. 4. Sancţiunea juridică a posesiei Protejarea posesiei se făcea prin proceduri ce implicau prerogativa de comandă a magistratului judiciar. Aceste mijloace de apărare se numeau interdicte posesorii şi erau ordine ale magistratului judiciar investit cu imperium. Prin ele se rezolvau stările imediate, relative la posesia lucrurilor. Interdictele posesorii erau de trei feluri:

A. Interdicte retinendae possessionis causa (care apără o posesie deja dobândită şi nepierdută). Erau de două feluri: uti possidetis, relative la imobile şi utrubi, care se referă la mobile. B.Interdictele recuperandae possessionis causa (pentru redobândirea unei posesiuni pierdute). Ele erau de trei feluri, fiecare sancţionând un viciu al posesiei. - de vi cottidiana causa (îndreptat împortiva celui care a câştigat posesia prin violenţă) - de precario causa (în contra precaristului) - de clandestina possessione causa (îndreptat împotriva celui care exercita clandestin posesia) C. Interdictele adipiscendae possessionis causa (erau atributive de drepturi şi determinau dobândirea unei posesiuni în prezenţa unui just titlu neonorat). Astfel de interdicte erau interdictul quorum bonorum, interdictul possessorium sau interdictul salvian.

IV.8. Jura obligationum. Obligaţiile
1. Definiţii: În timpul lui Justinian, obligaţia era considerată „o legătură de drept care ne impune necesitatea de a plăti ceva conform dreptului cetăţii noastre”. În viziunea lui Gaius obligaţiile se nasc din raportul personale, raporturi care au drept obiect anumite prestaţiuni. În caz de conflict de interese între respectivele părţi ale raporturilor obligaţionale ele au la dispoziţie aşa- numitele acţiuni personale, acţiuni care au un obiect juridic bine definit: a da, a face sau a nu face ceva. Acţiunea personală este aceea prin care acţionăm împotriva cuiva care ne este obligat, adică prin care înţelegem să i se impune să dea, să facă sau să nu facă ceva. Pentru romani obligaţiile fac parte integrantă din jus rerum. Ele sunt doar nişte varietăţi ale drepturilor cu privire la bunurile ce se pot înstrăina, pentru că rostul unei obligaţii este tocmai acela de a produce o modificare în structura patrimoniului unei persoane.1 Jurisconsultul epocii clasice Iulius Paulus dă o definiţie ce a rămas celebră. El arată că „substanţa obligaţiei nu constă în ceea ce ne dă proprietarul unui lucru corporal sau în ceea ce ne face titularul unei servituţi, ci în ceea ce constrânge un terţ să dwa, să facă sau să nu facă ceva.”2 Obligaţia este, aşadar, o legătură juridică între persoane determinate sau determinabile, în virtutea căreia una dintre ele, în calitate de subiect pasiv sau datornic trebuie să execute în favoarea alteia numită subiect activ sau creditor, o prestaţiune oarecare determinată sau determinabilă, constând în dare, facere sau non facere. 2. Subiectele obligaţiei. Într-un raport de obligaţie avem două subiecte: 1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 405

2. Mihai Vasile Jacotă, „Dreptul Roman”, vol.II, Ed. Chemarea, Iaşi, 1993, pag. 380

A. Subiectul pasiv, reus debendi sau debitorul este cel care trebuie să efectueze prestaţia în favoarea altei persoane, în virtutea unei legături juridice de natură a-l constrânge. B. Subiectul activ, reus credendi sau creditorul este partea în proces care în virtutea unei legături juridice poate să ceară altei persoane să execute ceva. Desigur, atât caracterul pasiv, cât şi cel activ sunt privite doar sub raport procesual. 3. Elementele obligaţiei. Analizând definiţiile obligaţiei oferite de Justinian, Gaius sau Iulius Paulus, descoperim următoarele elemente ale obligaţiei1: A. Juris vinculum. Legătura juridică sugerează existenţa unui raport juridic de putere între creditor şi debitor. Este o legătură de jure ţi nu una de facto. Chiar din epoca străveche, debitorul intra în puterea creditorului prin acordul public al magistratului. B. Jus in personam. Obligaţia dă naştere la drepturi, care depind în exercitarea lor de voinţa creditorului. Desigur şi debitorul îşi manifestă dorinţa, fie executându-şi obligaţia, fie refuzând să o execute şi, prin urmare, rămânând la dispoziţia creditorului, care putea, raportându-ne la diferite epoci să-l ucidă, să-l aservească, să-l vândă peste Tibru sau să obţină condamnarea sa pecuniară. Fiind strâns legată de persoana creditorului şi de cea a debitorului, obligaţia nu poate genera decât drepturi personale, de creanţă, chiar dacă obiectul juridic al acestor drepturi constă în prerogative reale. C. Voluntas- este autonomia de voinţă, interpretată în sens pur formal juridic. D. Consensus – consimţământul. Prin efectul acordului de voinţe, între părţile raportului juridic obligaţional se naşte o veritabilă lege care se impune respectivelor părţi de la sine şi care pentru eventualul judecător al cauzei are valoare de reper juridic fundamental.

E. Dies sau tempus. Elementul timp este esenţial într-un raport juridic obligaţional, întrucât nu există obligaţii care să depăşească limita existenţei sale viagere. Pe de altă parte, în mod natural, orice debitor urmăreşte a se elibera de legătura sa juridică şi a vedea astfel stinsă obligaţia. F. Praetio aestimabilis. Evaluarea pecuniară este un alt element al obligaţiei, întrucât nu există obligaţii care să nu poată fi cuantificate în bani. 4. Obiectul juridic al obligaţiei constă în dare, facere şi non facere. Dare, înseamnă transferul proprietăţii sau constituirea unui drept real asupra unui bun. Oricât de paradoxal ar părea, obligaţia de dare era destul de rară, întrucât mancipaţiunea sau cesiunea nu aveau sensul unui transfer propriu-zis de proprietate, ci mai degrabă, constituiau ocazia abandonării unei puteri asupra lucrului şi a unei concomitente luări în stăpânire a aceluiaşi bun de către dobânditor. Facere, înseamnă a realiza o activitate oarecare, în profitul unei părţi, a raportului obligaţional şi în virtutea imperativului de executare a obligaţiei. Nu orice activitate înseamnă facere, ci ea trebuie să corespundă acţiunii comune în caz de delict, sau precizării părţilor în caz de contract. Non facere înseamnă simpla abţinere a debitorului de la a face ceva ce ar putea fie să-i producă un prejudiciu creditorului său, fie de la a încălca o clauză impusă de creditorul său, în scopul de a nu presta ceva în folosul unui terţ. Praestare este termenul generic folosit de către romani pentru a denumi toate cele tei feluri de obligaţii. Practic, prin el poate fi acoperită întreaga gamă a acţiunilor umane. 5. Efectele obligaţiilor sunt: măsurile conservatorii, sancţiunile judiciare şi despăgubirile corespunzătoare. 1. Măsurile conservatorii. Într-un raport obligaţional, cea mai defavorabilă situaţie pentru un creditor este insolvabilitatea creditorului său, care poate fi spontană, dar şi fraudulos provocată. Insolvabilitatea poate fi provocată prin: contractarea de către debitor a unor datorii noi, lăsarea bunurilor sale în paragină, efectuarea de gratuităţi, neglijarea exercitării eventualelor drepturi faţă de alţi debitori etc.

Pentru a evita inconvenientele insolvabilităţii provocate, creditorii chirografari (cei a căror creanţă nu era garantată printr-un gaj sau o ipotecă), au dobândit dreptul de a lua măsurile conservatorii. Aceste măsuri erau acţiunea oblică şi acţiunea pauliană. Acţiunea oblică este aceea prin care creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului lor, în vederea conservării patrimoniului acestuia. Prin acţiunea pauliană creditorii atacă actele frauduloase încheiate de către debitorii lor cu un terţ, acte prin care se urmărea în mod explicit sau implicit fraudarea lor. Esenţială pentru exercitarea acţiunii pauliene era denunţarea caracterului fraudulos al actului încheiat de către debitor cu terţul. 2. Sancţiunile judiciare constau în dreptul subiectiv recunoscut fiecărui creditor de a acţiona în justiţie, în vederea executării prestaţiei promise şi, eventual, după obţinerea sentinţei judecătoreşti, dreptul de a cere concursul forţei publice pentru punerea în executare silită a sentinţei. 3. Despăgubirile aferente reveneau creditorilor fie datorită neexecutării obligaţiei, fie datorită executării necorespunzătoare a acesteia şi luau forma unor dobânzi sau penalităţi. 6. Izvoarele obligaţiei. Obligaţiile se nasc, spune Gaius în comentariile sale, dintr-un delict sau dintr-un contract. Mai târziu au fost asimilate faptelor juridice, unele contracte şi delicte atipice sub forma quasi contractelor şi quasi delictelor. În consecinţă, au fost asimilate delictelor acele fapte pur voluntare ale indivizilor, din care rezultă un oarecare angajament: plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză şi gestiunea de afaceri. Au fost asimilate delictelor, sub aspectul consecinţelor, pornindu-se de la considerentul existenţei unei responsabilităţi personale, unele fapte din categoria raporturilor de putere (acţiunea îndreptată împotriva lui pater al cărui fiu a comis un delict). Ultimul izvor recunoscut era legea, Iulius Paulus arătând că „obligaţiile statuate prin lege nu pot face obiectul tranzacţiilor între particulari” (es. obligaţia de a constitui dota copilului la căsătorie).

IV.9. Răspunderea delictuală la romani
1. Unul dintre principiile fundamentale ale răspunderii juridice este acela că fiecare este răspunzător pentru propriile fapte. Codul nostru civil consacră, în puţine articole, pe lângă răspunderea pentru fapta proprie (ar. 998 şi 999) şi alte feluri de răspundere şi anume, pentru faptele altei persoane (art.1000), precum şi răspunderea pentru lucrurile, edificiile şi animalele aflate sub paza noastră (art. 1000, al. 1, 1001 şi 1002). Prin delict, romanii înţelegeau orice faptă dăunătoare, sancţionată de dreptul civil sau pretorian. Romanii distingeau delictele publice de cele private. Delictele publice atingeau interesele colectivităţii în întregul lor (profanarea, omorul, trădarea). Delictele publice erau pedepsite corporal, mergând până la pedeapsa cu moartea. Delictele care atingeau interesele unui particular erau delicte private: furtum, damnum injuria datum. La epoca veche şi străveche a dreptului roman, victima delictului, ajutată de membrii grupului social din care făcea parte, îşi făcea singură dreptate, dar cutuma a stabilit unele reguli pentru a limita represiunea disproporţionată şi necontrolată pe care o pricinuia delictul. Astfel s-a hotărât ca răzbunarea privată să se desfăşoare cu anumite formalităţi şi să nu întreacă răul produs prin delict (legea talionului). Pentru acea perioadă veche şi străveche, noţiunea de răspundere nu exista în sensul ei modern, ci însemna fixarea în persoana unui anumit individ a reacţiunii produse de faptul săvârşit. 1 Delictele private erau pedepsite cu o poena – o sumă de bani fixată de cutumă sau lege. Ea reprezintă echivalentul bănesc al iertării din partea victimei. Numai autorul delictului plătea amenda nu şi succesorii săi. Când fapta a fost comisă de mai mulţi

autori, victima avea dreptul să urmărească pe toţi autorii şi să primească amenda separat de la fiecare. Dreptul victimei se stingea prin împăcare. Acţiunile izvorâte din delictele private erau: 1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 609

-

penale rei persecutorii mixte

Prin acţiunile penale se urmăreşte plata unei amenzi, iar prin acţiunile rei persecutorii se urmăreşte readucerea în patrimoniul victimei, lucrul care a făcut obiectul delictului sau contravaloarea acestuia. Spre deosebire de acţiunile penale, cele rei persecutorii se transmiteau atât pasiv cât şi activ. Legea celor XII Table pedepsea anumite fapte care aduceau atingere persoanei fizice: membrum ruptum, os factum, injuria. Membrum ruptum însemna o rană. În acest caz, dacă părţile nu ajungeau la o împăcare, atunci se revenea la regimul răzbunării private şi victima putea produce autorului aceeaşi rană. Os factum însemna un os fracturat şi se pedepsea cu o amendă de 300 asse, dacă victima era roman şi 150 asse, în cazul în care era un sclav. Injuria sau violenţele uşoare se pedepseau cu o poena de 25 asse. Mai târziu, prin reformele pretoriene, a dispărut răzbunarea privată, iar amenda era fixată de judecători. 2. Lex Aquilia I.Prima sancţionare sistematică a răspunderii delictuale a fost Lex Aquilia, votată în anul 286 î. H. Prin lege se statua asupra responsabilităţii pe care o puteau atrage faptele nelegale, înţelese ca fapte contrare dispoziţiilor precise ale unor legi determinate. Faptul ilicit din perspectiva Legii Aquilia, nu era orice fapt producător de prejudicii, ci doar acela care provoca o daună, fiind evident împotriva dispoziţiei exprese a legii. Culpa nu era ceva generic, abstract, ci o sfidare la adresa unei norme precise. Lex Aquilia avea trei capitole:

-

primul capitol stabilea că persoana care omorâse pe nedrept un sclav sau un animal de turmă, trebuia să plătească proprietarului o amendă calculată la cea mai mare valoare, pe care sclavul sau animalul au avut-o în anul precedent delictului. Capitolul al doilea se ocupa de o problemă străină de răspunderea delictuală şi anume acceptilaţia frauduloasă. Era pedepsit creditorul accesoriu, care iertase pe debitor în dauna creditorului principal. 1 Ultimul capitol reglementa răspunderea pentru celelalte pagube aduse lucrurilor sau animalelor, stabilind o amendă echivalentă cu cea mai mare valoare pe care lucrul, animalul sau sclavul au avut-o în luna precedentă delictului.

-

-

La epoca clasică, în virtutea lui Lex Aqulia, o faptă producătoare de prejudicii ce era comisă în afara vreunei reglementări legale, era sancţionată cu o amendă care de regulă depăşea paguba. Condiţiile în care se dădea Lex Aquilia erau următoarele: a. Dauna să fi fost cauzată direct prin chiar fapta delicventului şi să constituie o atingere materială a lucrului sau animalului respectiv. b. Paguba să fi fost pricinuită pe nedrept şi contrar dispoziţiei legii. Astfel, cel care omoară sclavul altuia, fiind în legitimă apărare, nu comite delictul. Nu este ilicit nici a omorî sau a răni un hoţ care ataca un hoţ prins furând noaptea. În cursul secolelor ce au urmat juriştii şi preotul au lărgit considerabil câmpul ei de acţiune. S-a admis că neglijenţa sau imprudenţa pot fi oricât de neînsemnate, deoarece esenţialul este dauna patrimonială. S-a îngăduit de asemenea ca victima să poată cere o despăgubire nu numai valoarea pagubei, dar şi câştigul de care a fost lipsit. Elementele constitutive ale delictului sunt: a. Prejudiciul ca element esenţial al răspunderii delictuale constă în efectul negativ suferit de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană. Prejudiciul

poate fi material (lezarea integrităţii ori atingerea adusă patrimoniului ) sau moral (atingerea adusă onoarei sau afecţiunii unei persoane).
1. Vladimir Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, pag. 315

Prejudiciul poate fi direct concretizat în pierderea real suferită şi indirect sau avantajul de care a fost privată victima ca urmare a faptei delictuale. În toate formele sau ipostazele sale, prejudiciul trebuie să fie unul cert. Chiar şi prejudiciul moral trebuie să aibă limite fixate de lege (dublul valoric) sau de judecător. b. Culpa. În interpretarea clasică a legii Aqulia , culpa este un criteriu suficient de imputare a daunei. Culpa consistă în a nu fi prevăzut consecinţele dăunătoare ale comportamentului delicventului atunci când, pe de o parte, aceste consecinţe erau previzibile şi pe de altă parte un comportament diferit era posibil. În dreptul lui Justinian, culpa este tratată ca un fapt determinant pentru răspunderea delictuală, dar nu unul evaluabil, subiectiv şi concret în raport cu autorul delictului, ci în raport cu o abstracţiune, o conduită ideală. Culpa s-a extins nu numai asupra atitudinilor pozitive , direct producătoare de prejudicii, ci şi asupra atitudinilor culpabile rezultate mai curând din omisiuni (lipsa de diligenţă, imprudenţa sau neverificarea riscurilor). c. Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Aprecierea acestei legături îi revenea judex-ului în funcţie de două criterii: evidenţa existenţei ei şi producerea cu necesitate a efectului malefic şi dăunător. Evidenţa cauzalităţii trebuia stabilită cu certitudine. 3. Principalele delicte sancţionate în reglementările clasice şi justiniene. A. Damnum injuria datum. Delictele îndreptate împotriva persoanei. Legea celor XII Table cuprindea în sfera faptelor de injuria, pe lângă faptele comise prin viu grai (denunţarea calomnioasă, insultele, calomniile) şi alte trei categorii de delicte (os

fractum, membrum ruptum şi alte diverse violenţe ce aduceau atingere integrităţii corporale a persoanelor). Pentru delictele simple de injuria, valoarea despăgubirii era indicată de către victimă, cu posibilitatea reducerii ei de către judex. Pentru faptele deosebit de grave, amenda era fixată de magistrat în funcţie de anumite circumstanţe agravante: locul comiterii faptei, gravitatea leziunii, organul vătămat etc. Toate aceste delicte şi acţiunile lor corespunzătoare au fost extrapolate şi la alte fapte asemănătoare comise prin violenţă sau înşelăciune, iar victima putea să aleagă între acţiunea privată de injuria şi cea publică, ce atrăgea după sine o pedeapsă corporală. B. Furtum. Delictele îndreptate împotriva patrimoniului unei persoane. Furtul este sustragerea ilegală a unui lucru mobil, făcută cu intenţia de îmbogăţire. În Instituţiunile sale, Gaius spune că “Este furt nu numai când cineva ia un lucru străin pentru a-l sustrage, ci, în general, când cineva îşi însuşeşte un lucru străin fără voia stăpânului”. Noţiunea de furt este aşadar foarte largă în dreptul roman, ea cuprinzând nu numai furtul propriu-zis, ci şi abuzul de încredere, înşelăciunea etc. 1 Furtul presupune un element material concretizat atât într-o sustragere a bunului (contrectatio rei), cât şi într-un prejudiciu şi un element intenţional ce vizează discernământul hoţului şi dorinţa de a obţine un câştig. Acţiunea de furt revine aceluia care este interesat să păstreze lucrul, chiar dacă nu este proprietar. Varietatile furtului: 1. Furtum nec manifestum era furtul obişnuit. În legea celor XII Table, hoţul era obligat să plătească o amendă egală cu dublul valorii lucrului. 2. Furtum manifestum – era furtul flagrant (hoţul era prins în timp ce comitea furtul). Sclavul prins era omorât pe loc. Fiul de familie era condamnat la moarte de către magistrat. La epoca clasică furtul flagrant era sancţionat cu o amendă egală cu de patru ori valoarea lucrului furat. 3. Furtum prohibitum. Sancţiona opunerea la percheziţie cu o amendă echivalentă cu de patru ori valoarea bunului sustras.

4. Furtum conceptum et oblatum. Este delictul de tăinuire a lucrurilor furate sau delictul de a încredinţa lucrurile furate unui terţ, în vederea compromiterii lui. Era pedepsit cu o amendă echivalentă cu triplul valoric al bunurilor furate.
1. Vladimir Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, pag. 317

5. Furtum non exhibitum. Era delictul comis de o persoană somată să prezinte un bun despre care se bănuia că era furat şi care nu se conforma. Delictul era sancţionat cu o amendă echivalentă cu cvadruplul valoric al bunului sustras. 6. Tâlhăria sau rapina. Este furtul comis prin acte de violenţă sau ameninţare. El se pedepseşte cu o amendă ce ajungea la de patru ori valoarea bunului. Acţiunea era publică 4. Cazuri delictuale particulare, sancţionate cu acţiuni speciale date de pretor. a. Profanarea bunurilor sepulcrale (mormintele, pietrele tombale, sarcofagele, casele morţilor etc.). Pretorul, printr-o acţiune specială (actio sepulcri violati) i-a oferit oricărei persoane interesate posibilitatea de a cere sancţionarea draconică a delicventului, în limita a 100.000 de sesteţi. b. Agitaţia, încăierarea sau dezordinea socială. Acţiunea putea fi intentată împotriva autorului direct al pagubei, iar în absenţa acestuia sau în caz de imposibilitate de determinat, împotriva iniţiatorului conflictului colectiv sau chiar împotriva celui care a profitat de pe urma lui. Ei puteau fi obligaţi la de două ori valoarea daunelor. c. Instigarea, complicitatea şi favorizarea sclavului delicvent: Actio de servo corrupto era folosită în una din următoarele împrejurări: Instigarea sclavului să comită un delict în favoarea unui terţ Adăpostirea sclavului fugar Favorizarea sclavului delicvent Complicitatea cu sclavul delicvent

Delictul era sancţionat cu o amendă echivalentă cu dublul valoric al sclavului delicvent. d. Atacul tâlharilor organizaţi în bandă. Victima tâlhăriei colective putea obţine recuperarea bunurilor sustrase prin violenţă, condiţia fiind ca introducerea acţiunii să

aibă loc în intervalul de un an de la data comiterii delictului. Victima putea obţine quadruplul valorii bunului sustras. e. Delictele forestiere. A fost pusă la dispoziţia victimelor delictelor forestiere o acţiune prin care astfel de delicte erau sancţionate prin pedeapsa dublului valoric.

Bibliografie de iniţiere 1. Valerius M. Ciucă, „Lecţii de drept roman”, vol. I- III, , Editura Polirom Iaşi, 1998-2000. 2. Mihai Vasile Jakotă, „Dreptul roman”, Editura „Chemarea”, Iaşi, 1993 (vol. I-III). 3. Vladimir Hanga, „Drept privat roman”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1971. 4. Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept roman”. Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti 1993. 5. Teodor Sâmbrian, „Drept roman”, „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994. 6. Vasile Popa, Radu Motica, „Drept privat roman”, Presa Universitară Română, Timişoara, 1994, 7. Dan Oancea,Drept Roman, „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1998. 8. Gaius, „Instituţiunile”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982. 9. Andreea Giardini, „Omul Roman”, Ed. Polirom, Iaşi 2003. 10. Indro Montanelli, „Roma. O istorie inedită”, Ed. Artemis, Bucureşti, 2001. 11. Eugen Cizek, „Istoria Romei”, Ed. All Beck, Bucuresti, 2004 12. Ştefan Cocoş, „Drept roman” Lumina Lex Bucureşti, 1998.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful