You are on page 1of 18

CURS 11

Geochimia apelor marine
Compoziţia apei marine şi variaţia ei în spaţiu şi timp în cursul ultimelor câteva decenii
este bine cunoscută. Aportul de elemente chimice adus de râuri în oceane este cunoscut mai
puţin, dar este clar că durata de rezidenţă a tuturor substanţelor dizolvate în apa oceanică este
mult mai scurtă decât vârsta Terrei.
Înainte de a discuta despre geochimia apei marine, să trecem în revistă câţiva din
parametrii ei. Apa de mare “standard” are o salinitate (S) de 35‰ şi o clorinitate (Cl) de
19,374‰. Prin definiţie S‰ = 1,80655 × Cl‰. Salinitatea apei marine variază între 32 şi 37‰,
precipitaţiile, evaporarea, aportul apelor de suprafaţă şi formarea gheţii fiind parametrii care
determină această variaţie. Spre exemplu, salinitatea Mării Negre este diluată prin afluxul apelor
continentale şi aportul scăzut al evaporării, aşa încât valoarea ei medie este de 16‰ iar salinitatea
Mării Roşii şi a Mării Mediterane este ridicată datorită precipitaţiilor scăzute şi nivelului ridicat
al evaporării, astfel încât ajunge la 40‰ respectiv 38‰. Temperatura de la suprafaţa apei
oceanice variază între (+)26ºC (în apele tropicale) şi (-)1,4ºC (punctul de îngheţ al apelor din
regiunile polare). Pentru primii 100 m adâncime, temperatura apei oceanice se menţine aproape
constantă; între 100 m şi 1000 m temperatura scade vertiginos până la valoarea de 5ºC iar mai jos
de această adâncime scade din nou până la aproape 1ºC. Temperatura împreună cu salinitatea
determină densitatea. Densitatea apei marine la suprafaţă este de 1027 kg/m3, deci mai mare
decât cea a apei pure (1000 kg/m3). În fig.1 este prezentată variaţia cu adâncimea a temperaturii,
salinităţii şi a densităţii în Oceanul Atlantic de Nord (măsurate în dreptul Staţiei GEOSEC)
(White, 1998).

1

Al. în timp ce majoritatea elementelor calcofile şi siderofile sunt însărăcite în apa de mare şi au timpi mici de rezidenţă. 2 . Elementele litofile prezintă diferiţi timpi de rezidenţă şi factori de îmbogăţire. 1985). Fig. Timpul de rezidenţă al unui element chimic în apa mării se defineşte ca fiind raportul dintre cantitatea acelui element dintr-un rezervor marin şi cantitatea intrată/ieşită dîn acel rezervor. Timpii de rezidenţă în funcţie de coeficientul de partaj între apa de mare şi crusta continentală superioară (Taylor şi McLennan. Variaţiile temperaturii. salinităţii şi densităţii în Oceanul Atlantic de Nord (White. 1985). Elementele cu cei mai mici timpi de rezidenţă şi coeficienţi de partajare (TR.) sunt global şi rapid transferate în sedimente (tabelul 1). Există o corelaţie pozitivă între timpul de rezidenţă al elementelor în apa marină şi coeficientul lor de partaj între apa de mare şi crusta continentală (fig.Fig.2) (Taylor şi McLennan.1. 1998). Th.2. Y. Be etc.

3 × 101 1. S = roca sedimentară formată. Tabelul 1. în kg/cm2.) sau cauze externe (orbita terestră. pentru majoritatea elementelor.61 × 103 C 2. sx = conţinutul elementului cercetat în rocile sedimentare.Calculele privind circuitul de substanţă în natură pornesc. B(OH) −4 HCO 3− . conţinutul lor în rocile magmatice alterate este egal cu suma conţinuturilor lor în rocile sedimentare şi apa mărilor. ex = conţínutul elementului cercetat în rocile magmatice.5 × 106 6. Concentraţiile elementelor dizolvate în apa de mare cu salinitate normală (35‰) (White. Această relaţie nu se verifică în cazul plumbului. Aceste variaţii au putut să aibe cauze interne (activitate vulcanică. manganului şi borului.0023 4. în kg/cm2. folosind formula : E × în care : ex = M × mx + S × sx E = cantitatea de rocă magmatică alterată. întindere şi înălţime a continentelor etc. 1998).02 450 2. în ppm . molibdenului.64 × 104 N Element C GN C E/N C Forma dominantă Factorul de îmbogăţire ** Timp de rezidenţă mediu (ani) Li+ 56. în funcţie de variaţiile interacţiunii cu alte rezervoare. Compoziţia chimică a oceanelor este redată în tabelul 1 (White.1 × 108 7. mx = conţinutul elementului cercetat în apa mărilor. Această compozitie nu este constantă. că. Unii cercetători au demonstrat prin calcule.). ea suferind modificări în decursul timpului. climat. în ppm. care se regăsesc în argilele depuse în condiţii de mare adâncime în cantităţi mai mari decât ar fi rezultat în urma proceselor de alterare a rocilor magmatice. Distribuţia* H He Li Be B Concentraţia (ppb) 1. 1998) şi factorul de îmbogăţire şi timpii de rezidenţă (Faure. CO2 3 . CO 32− . M = cantitatea de apă marină. în general.6 × 107 B(OH) 30 . în kg/cm2. cuprului. de la ideea că elementele eliberate prin alterarea rocilor magmatice sunt puse din nou în evidenţă în apa mărilor şi în rocile sedimentare.2 × 10-3 185 0.7 0. 1998). activitate biogenică etc.

85 2.9 × 103 3.0012 0.22 × 105 0.78 0.02 0.0 × 104 5.0 × 103 1.3 0.9 × 102 2.9 × 108 1333 0.9 × 10-1 2.023 0.43 2.0 × 107 7.6 × 103 3.9 × 108 Rb+ Sr2+ 120 109 0.3 × 10-5 0.013 4 2.6 243 2500 4.009 8 0.08 4.17 0.02 0.105 × 107 1.3 × 105 7.002 0.2 0.063 × 105 1.32 1.2 × 101 6.9 × 105 1714 315 0.00001 4.38 0.159 6.3 × 106 2.005 0.9 × 104 1.016 0.02 1. PO 34− SO 24− Cl − K+ Ca2+ Br − 0.007 1. NO 3− O2 F− 1300 7.9 × 103 1.0015 0.04 0.2 3350 1.322 × 106 0.5 0.05 1.49 0.012 0.3 7.0 × 101 1.0 7.3 × 107 1.2 1 0.6 × 102 7.3 × 105 Na+ Mg2+ H2SiO 04 .3 × 103 7.0 × 108 5.04 0.0046 11 <0.5 × 101 1.Corg N O F Ne Na Mg Al Si 1 × 102 8540 8.7 × 10-4 N C C GC C ~C E/N E/N ~C E/N E E/N E N E/N N E/N N E/N N C GC C ~C E/N E/N E? C ? N N N N E E N2. HSiO −4 HPO 24− .5 × 102 3.03 0.067 0.1 × 105 4.23 0.3 × 102 1.0 × 103 1.18 MoO 24− 18.6 × 102 2.0 × 104 7.017 0.0 × 108 6.3 × 108 173 27.0006 0.32 124 7930 0.164 1.15 0.9 × 104 0.7 0.9 × 105 5 × 106 1.984 × 107 636 4.0 × 103 1.30 2800 GC C C GC C C E N P S Cl Ar K Ca Sc Ti V Cr Mn Fe Co Ni Cu Zn Ga Ge As Se Br Kr Rb Sr Y Zr Nb Mo Ru Rh Pd Ag Cd In Sn 62 9.6 × 103 1.2 0.3 × 102 .0 × 105 6.

3 × 10-7 N -5 Th 2 × 10 E 0.14 7.2 × 10-4 E/N 0.3 × 10 ~C 6.0 × 101 -5 Bi 3 × 10 E 2.065 GC Cs 0.7 5 × 103 -3 La 5.7 × 10 ? Ir 1 × 10-6 E? Pt 5 × 10-5 ~C -5 Au 2 × 10 E? 2.0 × 106 IO 3− Xe 0.0 × 102 -4 Hf 1.3 C 14.3 C 2.044 3.11 7.7 × 10 E/N 0.5 4 × 104 Ba 15 N Ba2+ 0.3 × 10-4 E/N 0. HCO 3− (140000 ppb).0001 E I 59.22 2.3 × 105 Te 0.7 1 × 106 * C = conservativ . GN = gaz neconservativ ** factorul de îmbogăţire este calculat ca raportul dintre concentraţia în apele de suprafaţă şi concentraţia în oceane Speciile ionice majore din apa marină sunt: Cl − (19840000 ppb).00014 E/N 0.10 7. N = nutrient/controlat biologic .3 × 103 Ta 2.0 × 102 -4 Tb 1.3 × 101 Gd 9.22 1.0 × 102 Dy 1.9 × 101 -4 Eu 1.0006 3. Ca2+ (422000 ppb).2 × 106 -6 Os 1.6 × 102 -3 Yb 1. SO 24− (2649000 ppb).12 × 10-3 E/N 0.5 1.9 × 101 -3 Nd 3.3 × 103 Pb 2.0 × 102 Lu 2.9 × 101 Ce 7.2 × 101 -4 Pr 7.25 2. Sr2+ (8000 ppb) şi NO 3− (1000 ppb).7 × 10-3 E 0. B(OH) 4− (32300 ppb).2 × 10 E/N 0.0 × 103 W 0.9 × 101 Sm 5.4 U 3.094 7.0074 C 3.24 ~C 2. E = eliminat .0 × 102 -4 Ho 3.9 × 103 -2 Tl 1.15 1. CO 32− (10000 ppb).6 × 102 -4 Tm 2 × 10 E/N 0.11 1.2 × 10-3 E/N 0.01 ~C 3.14 1.3 7.6 × 106 Hg 0. GC = gaz conservativ .Sb 0.9 × 104 Re 0. 5 .14 7.2 × 10-4 E/N 0.5 × 10-3 E? <2.21 1.1 1.7 × 10 E/N 0.002 5.5 × 104 Ra 1.8 × 10-4 E/N 0.7 × 10 E/N 0.5 ~C 8 4.10 6. Mg2+ (1322000 ppb).4 × 10 E/N 0.3 × 102 Er 1.7 × 10 E/N 0. K+ (410000 ppb).20 1.23 × 10 E/N 0. Br − (69000 ppm).6 × 10 E/N <1.

6 . - proporţia CO 32− liber variază între 9% şi 14%. Sodiu Na+ : 98–99 NaSO −4 : 1. Ca2+ şi K+ din apa marină . Speciaţia ionilor majori (%) în apa de mare la 25ºC (Byrne. - asocierea Cl − cu cationii majori este slabă . Totuşi. Tabelul 2.2–1 MgCO 30 : 0.Aceste specii chimice majore prezintă următoarele caracteristici (tabelul 2): - Na2+ şi K+ apar în apa de mare aproape exclusiv (≤ 98%) ca ioni liberi hidrataţi . Factorul mediu de îmbogăţire al elementelor conservative în apa marină este mare .2–1 CaCO 30 : 0.3 NaHCO 30 : 0.01 Magneziu Mg2+ : 87–90 MgSO 04 : 10–11 MgHCO 3+ : 0.775 (Faure. - proporţia SO 24− liber variază între 39% şi 54%.01– 0. comparativ cu apa din râuri.2–0. Mg2+ şi Ca2+ . - HCO 3− apare dominant ca ion liber. - Mg2+ şi Ca2+ sunt prezenţi (≥ 87%) mai ales ca ioni liberi hidrataţi . 1998).2–2. - cu excepţia SO 24− .03 NaCO 3− : <0. - în bazine anoxice (unde sulfatul este redus) . ceea ce indică faptul că asocierea CO 32− cu cationii majori din apa de mare are o mare influenţă asupra comportării acestui anion. în special datorită comportării NaSO −4 . 2002). ceea ce indică faptul că aceste elemente sunt nereactive şi deci sunt concentrate în apa marină. ceilalţi ioni au o mică influenţă asupra speciaţiei Na+.2–0. sunt incluşi în acest grup. Toţi ionii majori din apa marină.3 Calciu Ca2+ : 89–91 CaSO 04 : 8–10 CaHCO 3+ : 0.6–1 Elementele conservative sunt acelea care se găsesc în proporţii constante unele faţă de altele. cu excepţia bicarbonatului. indiferent de salinitatea apei de mare. dar numai în situaţii speciale : - în estuare . dar uneori se asociază cu Na+. Mg2+.3 Potasiu K+ : 98–99 KSO −4 : 1–2 Clor Cl − : 100 Sulfaţi SO 24− : 39–54 MgSO 04 : 18–22 CaSO 04 : 3–4 NaSO −4 : 21–39 Bicarbonaţi HCO 3− : 69–80 NaHCO 30 : 8–10 MgHCO 3+ : 8–19 CaHCO 3+ : 2–4 Carbonaţi CaCO 30 : 7–18 CO 32− : 9–14 NaCO 3− : 16– 17 MgCO 30 : 51–67 KSO −4 : 0. şi aceste elemente conservative pot prezenta o variaţie.

cu 1% îmbogăţită în Sr şi cu 0. Mo. adică fac parte din grupa elementelor alcaline.8 × 106 1790 356. CaCO3 şi SrSO4 (există o clasă de protozoare . Din tabelul 1 se poate observa că cele mai abundente elemente dizolvate în apa mării ocupă părţile laterale ale sistemului periodic al elementelor. Re. Factorul lor mediu de îmbogăţire în oceane precum şi timpii medii de rezidenţă sunt prezentaţi în tabelul 2 (Faure. 1998). - în bazine izolate unde sărurile au început să precipite . elementele conservative au şi un timp de rezidenţă lung şi un factor de îmbogăţire mare. Timpii medii de rezidenţă şi factorul mediu de îmbogăţire pentru cele mai abundente elemente dizolvate în apa oceanelor şi mărilor (Faure. Categoria de elemente Metale alcaline Elemente alcalino-pământoase (cu excepţia Be şi Ba) Halogeni Factorul mediu de îmbogăţire 416 151 Timp mediu de rezidenţă (ani) 43. alcalino-pământoase şi halogenurilor. variaţia lui fiind de ±15%. calciu şi stronţiu de la apa de suprafaţă spre apa de adâncime şi astfel apa de adâncime este cu 15% mai bogată în bicarbonat.2 × 106 7 . Vanadiul este aproape conservativ. Calciul şi stronţiul sunt excepţii de la regulă. ca şi a HCO 3− . Unele elemente minore sunt şi ele prezente în proporţii constante.3 × 106 18. După moartea acestor organisme şi descompunerea lor. Cs. Tl şi U. Concentraţia acestora.Acantharia care-şi construiesc cochiliile din carbonat de stronţiu) în apa de suprafaţă. Legăturile în care sunt implicate aceste elemente sunt slab covalente – ele au un potenţial ionic mic. Cum era de aşteptat. pentru că ele sunt neomogen distribuite. apare un flux de carbon. variază ca rezultat al producţiei biologice de carbon organic. 1998).5% îmbogăţită în Ca faţă de cea de la suprafaţă. - ca rezultat al afluxurilor de soluţii hidrotermale în bazine închise. Acestea sunt elemente care sunt capabile să formeze ioni cu structuri electronice de gaze inerte.- odată cu apariţia gheţii (apa de mare îngheţată reţine mai mult sulfat decât clorură) . Toate aceste elemente au drept proprietate faptul că nu sunt utilizate de către organismele biotice şi formează ioni sau radicali care sunt foarte solubili. Între acestea se numără : Rb. care le permite să fie prezente în soluţie mai mult sub formă de ioni liberi decât sub formă de complecşi. Tabelul 2.

Multe din procesele care duc la eliminarea elementelor din apa marină şi deci joacă un rol important în controlarea compoziţiei acesteia. Tl şi U.Elementele din interiorul sistemului periodic sunt prezente în general la concentraţii scăzute. Câteva elemente nu se încadrează în aceste tipare : S. 1998). Astfel. Fig. ducând la producerea de H + .3). se manifestă mai mult pe verticală decât pe orizontală. : Tl + ). pH-ul oceanelor descreşte cu adâncimea (fig.3. Explicaţia acestui fapt este următoarea . MoO 24− . Mo. aşa că reacţia decurge spre consumarea H + . care au un potenţial ionic mai mare. Acestea formează complecşi oxi-anionici puternic solubili (ex. iar eliberarea de CO2 ca urmare a respiraţiei duce la scăderea acestuia.3. Compoziţia apei de mare este controlată de o varietate de procese. Deşi solubilitatea poate fi un factor care determină concentraţia elementelor în apa mării. : SO 24− . Datorită acestui fapt. Respiraţia produce CO2. Aceste elemente. ceea ce reflectă rata mare de respiraţie la accea adâncime. pH-ul apei marine este relativ constant. Aceste variaţii sunt datorate activităţii biotice: îndepărtarea CO2 dizolvat prin fotosinteză duce la creşterea pH-ului. UO 22+ ) sau ioni simpli solubili (ex. Variaţii ale CO2 dizolvat pot produce variaţii ale pH-ului de ±0. sunt rapid eliminate din apă prin absorbţia de către materialul în suspensie sau sedimente. totuşi nu este cel mai important factor.bicarbonatul este una din speciile ionice majore din apa de mare iar disoluţia lui se poate scrie astfel : CO2 + H2O ↔ H + + HCO 3− Fotosinteza extrage CO2 din apa de mare. 8 . de la tectonism (la scara planetară) la reacţii de absorbţie/desorbţie (la scară atomică). Comparat cu alte ape naturale. participă la legături cu un mai mare caracter covalent şi deci sunt puternic hidrolizate. Profilul pH-ului în Oceanul Pacific de Nord (White. el având media de 8. În această figură se poate observa că pH-ul minim este la aceiaşi adâncime cu concentraţia de oxigen molecular minimă.

măsurarea izotopilor Sr din carotele marine permite. care se realizează odată la 2000 ani. alterare şi eroziune. Stronţiul. 1976). În sfârşit.4) permite utilizarea izotopilor stronţiului în corelarea stratigrafică a forajelor oceanice: rezoluţia sa este de 1 Ma. Producerea de carbonat biogenic în apele de suprafaţă şi disoluţia lui în apele de adâncime acţionează pentru reducerea variaţiilor de pH pe verticală. Evoluţia raporturilor 87 Sr/86Sr în calcarele marine în funcţie de timp (Veizer şi Compston. Din această diagramă se vede cum raporturile 87 Sr/86Sr din calcarele marine le reflectă pe cele din apa de mare. Sr/86Sr la limita Arhaean – Proterozoic (fig. a cărui concentraţie în apa de mare este destul de importantă (7930 ppb) poate releva variaţia aportului de ioni în oceanul mondial în funcţie de relaţiile existente între climat. din timpul sedimentării. stabilirea efectelor climatice asupra eroziunii chimice şi consecinţele lor asupra sedimentării. datorate fotosintezei şi respiraţiei. 9 . Sr urmează foarte rapid Ca în înglobarea acestuia în carbonatele marine. în timp ce disoluţia lui creşte pH-ul. deci într-un timp mai scăzut decât cel de rezidenţă. asigură o omogenitate remarcabilă a raportului Mărirea considerabilă a raportului 87 87 Sr/86Sr din oceanul mondial. actual acest raport este 0. Fig. împreună cu alţi trasori.pH-ul apelor marine mai este desemenea afectat şi de către precipitarea şi disoluţia carbonatului de calciu. spre deosebire de Rb. De notat că amestecul mecanic al oceanelor.7091. raporturile 87Sr/86Sr redau fidel memoria mediilor de sedimentare. Această deosebire se menţine şi în timpul sedimentării : deşi Rb şi Sr au aproximativ aceeaşi timpi de rezidenţă în apa mării.4. care este reţinut de către mineralele argiloase. Forma aproape liniară a alurii curbei raportului 87 Sr/86Sr din timpul Terţiarului (fig.4) (Veizer şi Compston. Reacţia este următoarea : Ca2+ + HCO 3− ↔ H + + CaCO3 Aici este uşor de văzut că precipitarea carbonatului de calciu duce la scăderea pH-ului. 1976) este atribuită unei schimbări globale în compoziţia crustei continentale la accea epocă. El este foarte solubil în decursul alterării continentale. De aceea.

1992). oceanele joacă rolul de rezervor.6. care putea ajunge în ocean .4 g/cm2 pe care o conţine atmosfera. în schimb. Carbonaţii precipită mai ales sub forma compuşilor calcit şi aragonit iar bicarbonaţii se întorc. Excesul de cationi. După 150 Ma. Cantitatea de oxigen solubilizată în apă mai depinde şi de temperatură. datorită inversiunii fenomenelor (ruptura Pangeei şi diminuarea activităţii dorsalelor . se combină cu acidul carbonic H2CO3. Pentru bioxidul de carbon. CO2 se găseşte parţial dizolvat. 2) activitatea dorsalelor. faţă de concentraţia de 0. Spre exemplu. Cantităţile de CO2 liber şi dizolvat depind în mare măsură de raportul dintre suma cationilor şi suma anionilor acizilor puternici (Cl − şi SO 24− ). în atmosferă. Fig. 1992). datorită coliziunii himalayene (Richter şi al. astfel încât oceanele joacă un rol vital în menţinerea condiţiilor propice pentru viaţa organică pe Terra.Raportul 87 Sr/86Sr a scăzut în decursul Paleozoicului (fig. în sensul că 10 . O proporţie minoră de carbon din HCO 3− şi CO 32− este eliminat sub formă de constituent al materiei organice. suma cationilor este ceva mai mare. numit rezerva bazică. Evoluţia raportului 87 carbonatele Phanerozoic marine din Sr/86Sr în (Richter şi al. Apa de mare conţine 20 g CO2 / cm2. parţial în stare liberă. în parte din procesele de fotosinteză ale fitoplanctonului şi deci suferă schimbări în funcţie de intensitatea proceselor de fotosinteză. Această creştere a cunoscut un maxim în ultimii 45 Ma.. în cea mai mare parte.. faţă de aceşti anioni. de-a lungul cărora hidrotermalismul a favorizat schimburile cu crusta continentală. În general.6) datorită a doi factori : 1) dezvoltarea Pangeei a dus la diminuarea cantităţii de Sr continental. atmosfera densă de bioxid de carbon de pe Venus poate fi datorată lipsei totale a hidrosferei. În apa mării.care au dus la mărirea suprafeţelor de uscat acoperite de ape) are loc o creştere brutală a acestui raport. Oxigenul din apa marină provine în parte din atmosferă. care să acţioneze ca un mediu regulator. dând naştere la carbonaţi şi bicarbonaţi.

Acest lucru se întâmplă cu toate că aragonitul – forma de presiune înaltă a carbonatului de calciu.5H2 (zeolit. cantităţi importante de potasiu sunt absorbite în procesul alterării bazaltului la adâncimi de câteva sute de metri de la suprafaţa fundului oceanic. Deasemenea. Eliminarea sodiului din apa marină se face sub forma halitului. în mare parte. Explicaţia acestui fapt este următoarea : apa de mare este suprasaturată deoarece aragonitul are o energie liberă mai mică decât cea a apei marine. 1994) : Ca2+ + CO 32− ↔ CaCO3 Dar care sunt motivele pentru care oceanul devine subsaturat în carbonat de calciu la adâncime ? Prima cauză ar fi creşterea P CO 2 cu adâncimea. 20% din aportul de potasiu este extras din apa marii în timpul formării glauconitului.Ca)Al2Si4O12•4.scade odată cu creşterea acesteia. fapt care conduce la scăderea pH-ului şi deci la creşterea solubilităţii.Na2. component major al sedimentelor de mare adâncime). apa de suprafaţă din oceane este suprasaturată cu calcit şi aragonit. odată cu creşterea P CO 2 şi a ∑ CO2 cu adâncimea are loc şi descreşterea concentraţiei CO 32− . dar nu trebuie neglijată nici cantitatea de sodiu eliminată prin intermediul schimbului cationic în argilele marine şi ca urmare a formării albitului în timpul circulaţiei apei marine prin bazaltele din vecinătatea dorsalelor medio-oceanice. ar trebui să fie termodinamic instabil în ocean. Calciul este eliminat din apă ca un constituent al calcitului şi al aragonitului. oxigenul are un rol important în reglarea potenţialului redox al apei marine. Cel de-al doilea motiv este că solubilitatea carbonatului de calciu creşte odată cu creşterea presiunii. Eliminarea potasiului din oceane pare să aibe loc. iar 9% din potasiul adus de către apele curgătoare este extras prin formarea phillipsitului (K2. Astfel. până la adâncimea de 1000 m. Calcitul şi aragonitul sunt de aproape două ori mai 11 . în aşa fel încât el este instabil referitor la calcit. Foraminiferele planctonice şi cocolitoforidele precipită calcit iar pteropodele şi cei mai mulţi corali precipită aragonit. dar tot el are o energie liberă mai mare decât a calcitului. Deasemena. sub forma schimbului de cationi în argilele marine. iar o mica parte din acesta părăseşte apa marină sub forma de gips şi anhidrit. Deasemenea. Calcitul precipită în apa marină de adâncime conform următoarei reacţii (Zuddas şi Mucci. Precipitarea carbonatului de calciu la suprafaţa apelor marine şi disoluţia lui în adâncime este un fenomen oceanografic important.

Oceanul Atlantic – 200 ppm). 1998). în comparaţie cu conţinuturile din sedimentele depuse în condiţii de mică adâncime (85 ppm). aportul este legat de magmatitele acide. 1985). solubilitatea calcitului mai depinde şi de salinitate. Prezenţa ionilor Mg2+ şi SO 24− duce la micşorarea ratei de precipitare a calcitului (Busenberg şi Plummer. sulf şi bor din apa mărilor sunt mai mari decât cele furnizate de către materialul rezultat din alterare. Circa 3% din aportul de magneziu adus de către râuri este extras din apa mării în timpul formării glauconitului. atingând maximul la 12ºC.6). Magneziul este eliminat în parte prin formarea montmorillonitului şi a cloritului în timpul circulaţiei apei marine prin crestele medio-oceanice şi parţial sub forma cationilor care intră în compoziţia argilelor marine. În cazul lui. Cum era de aşteptat. brom. Fig. Solubilitatea calcitului în funcţie de adâncimea apei oceanice (White. Al treilea motiv este acela că solubilitatea CaCO3 se schimbă odată cu temperatura.solubile la adâncimea de 5000 m (ceea ce corespunde unei presiuni de 500 atm) decât la suprafaţă (unde presiunea este 1 atm) (fig.6. Borul joacă un rol important în mecanismul de echilibru chimic al apei. se datoreşte depunerii acestora într12 . Unul din motivele pentru care se întâmplă acest lucru este că formarea perechilor de ioni Mg2+ – CO 32− şi Ca2+ – SO 24− reduce disponibilitatea reactanţilor. Borul şi sulful se găsesc în cantităţi importante în sedimentele marine. dar aceasta nu variază sistematic cu adâncimea. Concentraţiile de clor. O altă posibilitate ar fi ca Mg2+ şi SO 24− să fie absorbiţi pe suprafaţa particulelor şi astfel să blocheze adiţia de Ca2+ şi CO 32− . Conţinutul ridicat de bor în argilele de mare adâncime (Oceanul Pacific – 300 ppm .

un timp mai îndelungat.8. dar o importantă cantitate de fosfor poate fi extrasă sub formă de apatit sau sub forma ionului PO 34− . în pirită . Ca rezultat al capacităţii illitului de a capta borul în reţeaua sa cristalină. Pentru fitoplancton. fosforul este pus în libertate şi. Compuşii organici cu azot au rolul de a indica locul şi intensitatea degradării biologice. În apa mării. şi ca N2 şi oxizi de azot în atmosferă după denitrificare. fosforul este un alt nutrient important. care este adsorbit pe carbonaţi şi oxi-hidroxizii de fier şi de mangan. şi. în parte sub formă de constituent al materiei organice. În afară de azot. În fig. Sedimentele purtătoare de bor din ocean cedează. fosfatul este consumat de către fitoplancton. NO 3− . o parte din bor prin alterare sau prin emanaţii vulcanice. Azotul se prezintă sub forma de gaz (exceptând condiţiile anaerobe). în apele de fund însă. Variaţia acestui nutrient cu adâncimea este prezentată în fig. toate aceste trei minerale se depun în sedimentele marine. sub formă redusă. datorită descompunerii materiei organice. borul este prezent sub formă de acid boric nedisociat şi poate fi precipitat sub formă de boraţi de calciu şi magneziu relativ solubili. De fapt. timp în care s-au putut forma mari cantităţi ale principalului mineral “purtător” de bor – illitul. pe când N2 nu (el trebuie să fie “fixat” înainte de a fi utilizat).7 este prezentată variaţia azotaţilor cu adâncimea în oceane. În apropierea suprafeţei oceanice. Clorul este eliminat ca un constituent al aerosolilor marini. În cazul sulfului acest “exces” de volatile a fost produs de către emanaţiile vulcanice. direct sau indirect. fiind inactiv chimic. Azotatul iese din apa marină sub formă de constituent al materiei organice din sedimentele marine. al halitului şi al altor cloruri. ciclul lui gravitează în jurul oceanelor. 13 . se acumulează. în lipsa fitoplanctonului. Fosfatul este eliminat. acesta întorcându-se din nou în ocean. care acţionează ca un vast rezervor. Sulfatul marin este eliminat mai ales sub formă de component al gipsului şi anhidritului. se presupune că apele mărilor pierd treptat din cantitatea de bor. N2O şi NH +4 reprezintă nutrienţi.

el fiind un nutrient important pentru diatomee şi radiolari. Variaţia fosfatului cu adâncimea în oceane (White. Siliciul este un alt element a cărui concentraţie este controlată de către organismele marine. Fig.8. iar aceasta este fixată ca SiO2 liber în scheletul diatomeelor. ceea ce se explică prin dizolvarea ţesuturilor silicioase (fig. adâncimea în oceane (White. În contact cu apa marină cu deficit de silice. La nivelele adânci ale oceanelor. argilele transportate în suspensie de către râuri eliberează repede silicea. ele însă nu pot absorbi decât o mică parte din această cantitate de silice liberă.9). 1998). 1998).7.Fig. 14 . argilele vor reabsorbi SiO2 tot atât de repede pe cât au l-au cedat . Variaţia azotaţilor cu Fig. se poate constata o concentraţie mai mare de silice. În cazul în care apa marină este îmbogăţită în silice. 1998).9. radiolarilor şi altor organisme silicioase. Variaţia siliciului cu adâncimea în oceanele Pacific şi Atlantic (White.

Hg. amândouă elementele fiind utilizate de organisme pentru construcţia de teste. iar siliciul. Din fig. Creşterea concentraţiei lor cu adâncimea se realizează prin difuzia din porii sedimentelor către apele de fund. ceea ce reflectă rata mare a respiraţiei la aceste adâncimi. Ti. Dar şi elementele care nu au rol în metabolismul organismelor marine suferă o creştere continuă în concentraţie odată cu adâncimea. Cu. oceanul este nesaturat peste tot în opal. Te.8 şi fig. Concentraţia calciului este mult mai mare şi nu toată cantitatea este disponibilă. De aceea.10 este un bun exemplu pentru ilustrarea acestui fapt.9). lucru care se petrece mai repede. iar precipitarea sa biologică şi dizolvarea se face greu. Printre acestea se numără: Be. Bi şi Th suferă o îmbogăţire tipică în apele de la suprafaţă şi o însărăcire odată cu creşterea adâncimii. care este încorporat doar în testele anorganice ale organismelor. 7. fosforul.9) se poate vedea cum concentraţia fosfaţilor creşte mult mai rapid decât cea a silicei. Concentraţia acestora creşte odată cu creşterea adâncimii. Zr şi Hf. Cu. iar din categoria celor refractare : Ge. În contrast cu acesta. organismele utilizează tot siliciul disponibil în apele de la suprafaţă. În afară de fosfor. mai ales în apropiere de suprafaţă. disponibilitatea unuia sau a tuturor celor trei nutrienţi discutaţi mai sus limitează biologic productivitatea. Dacă comparăm profilele pentru fosfaţi şi silice (fig.6 şi fig. decât niste sisteme controlate termodinamic. Zn şi Fe.Se pare că în multe regiuni din oceane. Dar pentru că fluxul de Si în oceane este mic şi concentraţia acestuia este mică. Ga. iar cele care sunt eliberate mai greu sunt denumite elemente refractare. Explicaţia acestui fapt este următoarea : fosforul este eliberat prin intermediul decompoziţiei ţesuturilor moi ale organismelor. acolo unde activitatea biotica descreşte. Cd şi Ni. Elementele care sunt eliberate uşor sunt denumite elemente labile. Este interesantă comparaţia dintre distribuţia calciului şi cea a siliciului (fig. testele au tendinţa să se dizolve după moartea organismului şi aceste elemente se reîntorc în apa de mare. azotul şi siliciul sunt cunoscute ca elemente biolimitatoare. 8 şi 9 se poate observa că toate graficele prezintă câte o inflexiune în dreptul adâncimii de 500 – 1500 m. Profilul pentru Ti din fig. Oceanele sunt astfel mai mult nişte exemple de sisteme controlate cinetic. Sn. Carbonatul de calciu este suprasaturat în apele de la suprafaţă şi deci precipită uşor. este eliberat mult mai greu. care au un rol în metabolismul organismelor. suferă schimbări de concentraţie. Pb. numai după moartea organismului. Din categoria celor labile mai fac parte: Mn. În ambele cazuri. Elemente precum Al. iar organismele utilizează numai partea care este disponibilă. Creşterea concentraţiei lor în apele de la suprafaţă se face 15 . azot şi de siliciu şi alte elemente (calciu. carbon).

.12). Plumbul este un bun exemplu pentru aceasta categorie de elemente (fig.10.Al)4O10(O. se limitau la 10000 ani) (fig. 16 . iar măsurarea vârstei recifilor de corali a dus la verificarea pentru prima data a ciclurilor Milankovitch (ciclu climatic de 120000 ani legat de variaţia ciclică a orbitei terestre).11. În acest fel.Al)6(Si. Fig. în aceste sedimente.OH)8 şi clorit.printr-o combinaţie între afluxurilor eoliene şi cele datorate apelor continentale. chamosit (Fe2+. Încorporarea uraniului în carbonatele marine oferă. posibilităţi variate de datare a fenomenelor recente.11). 1990). Tot pe baza U-Th a fost stabilită o cronologie extrem de precisă a ultimei deglaciaţiuni şi au putut fi calibrate datările absolute cu 14C până la 30000 ani (aceste calibrări.Mg. 1983).Fe3+. Studierea acestor izotopi în corali oferă posibilitatea datării fluctuaţiilor nivelului mării. Apariţia chamositului în unele sedimente marine actuale de mică adâncime presupune existenţa. fierul bivalent poate înlocui Mg2+ în poziţiile cu număr de coordinaţie 6 din structura cristalină a cloritului. graţie dezechilibrului 238U-234U-230Th. Fierul din soluţie şi hidroxizii de fier sunt eliminaţi ca precipitate ale Fe(OH)3 şi sub formă de pirită FeS2. Concentraţia plumbului în apa oceanelor Atlantic şi Pacific (Schaule şi Patterson. Concentraţia titanului în apa oceanelor Atlantic şi Pacific (Orians şi al. a unei cantităţi suficiente de Fe2+ prin reducerea cationului Fe3+. care până atunci se realizau prin dendrocronologie – studierea inelelor de creştere ale arborilor foarte bătrâni. Fig.

În cuplaj cu analiza celorlalte TR. de unde şi o concentraţie de Nd în apa de mare de 3.13. În fig. Aceasta nu diferă foarte mult de cea a apei de mare actuale. Timpul de rezidenţă al Nd în apa mării este deci inferior timpului de omogenizare al oceanelor prin amestec. deci autigene.13 este prezentată variaţia conţinuturilor de TR într-un dinte de rechin cretacic. 1994). Coborârea nivelului marii în reciful de corali din Barbados şi comparaţia între vârstele 14C şi U-Th (Vidal. Fig.12. în apropierea suprafeţei. se poate evidenţia variabilitatea chimismului global al apei de mare şi deasemenea se pot arăta condiţiile de oxido-reducere. aceşti izotopi pot fi utilizaţi pentru studierea paleocurenţilor oceanici.4 × 10-3 ppm şi un timp de rezidenţă de 100 – 1000 ani (tabelul 1). Trebuie evidenţiată şi prezenţa anomaliei negative a Ce. Pentru aceasta trebuiesc studiate mineralele bogate în TR aflate în echilibru cu apa de mare. datorată solubilităţii acestui element în mediu 17 . 1994) Lantanidele (TR).Fig. sunt puţin solubile. Distribuţia TR într-un dinte de rechin cretacic şi într-un conodont devonian în comparaţie cu apa de mare (Vidal. lucru pe care-l putem explica printr-o fixare preferenţială a TR uşoare de către resturile biologice. Drept urmare. Dinţii de peşti sunt un bun material. iar alura graficului este în acord cu descreşterea mare a TR uşoare în raport cu cele grele. ceea ce face ca oceanul mondial să nu fie omogen în ceea ce priveste izotopii neodimiului. pentru că fosfaţii concentrează TR.

S. E.. Prentice Hall. Schaule B. (1992) – Sr isotope evolution of seawater: the role of tectonics. McLennan S.A. (1998) – Principles and applications of geochemistry.. (2002) – Speciation in seawater.K. (1994) – Geochimie. Plummer L. (1987) – The global water cycle. Boyle. (1990) – Dissolved titanium in the open ocean. se poate spune că există un principiu fundamental al geochimiei oceanelor : concentraţia aproape a tuturor elementelor chimice din apa marină se reglează singură în aşa fel încât ieşirile chimice să echilibreze aporturile. Faure G. S. iar forma convexă a graficului sugerează că activitatea biologică a cunoscut diferenţe (fig.. Dunod. În Trace metals în Seawater. 397 p. Burton şi E. Compston W. 18 . DePaolo D. 348. eds. Mucci A.. într-o perioadă de timp egală cu de câteva ori timpii lor de rezidenţă. În schimb. N. 323-357 Busenberg E.M.C. Bibliografie Berner E. C..M. Berner R. 312 p.M. 49.K.J. Blackwell Publishing. 188 p. pp. On-line textboock http://www. pp. Blackwell Synergy. D. Bruland. pp.Davidson eds. White W.A. NJ. Richter F. Taylor S. Byrne R.. Rowley D. 2nd ed. 109. pp.M. 322-325. 40/8. (1985) – The continental crust: its composition and evolution.oxidant (unde are valenţa 4).. edu/geology/classes/geo455/. pp.. (1985) – Kinetic and thermodynamic factors controlling the distribution of SO 24− and Na+ in calcites and selected aragonites. Zuddas P. oceanul devonian a fost mult mai reducător.W.M. 580 p. Geochimica and Cosmochimica Acta. (1983) – Perturbations of the natural lead depth profile in the Saragasso Sea by industrial lead. Geochimica and Cosmochimica Acta. Wong. W. Prentice-Hall. Veizer J.B. 487-503. Plenum Press New York. (1976) .. Patterson C. Paris. Earth Planetary Sciences Letters. 11-23. 905-914. Goldberg. (1994) – Kinetics of calcite precipitation from seawater: I. Boyle E. Orians K. Ca o concluzie.87Sr/86Sr in Precambrian carbonates as an index of crustal evolution.J. (2005) – Geochemistry. A. Ure şi C. J. Vidal P. În Chemical Speciation in the Environment.13). 713-726.. Upper Saddle River. Upper Saddle River. A classical chemical description for strong electrolyte solutions. K.. Bruland K. NJ. 4353-4352. pp.. Nature.H. Geochimica and Cosmochimica Acta.geo.cornell. 58. pp.. D.