You are on page 1of 68

INTRODUCERE IN PSIHANALIZA

I. DEFINITIE SI DOMENIU
Psihanaliza este legata inca de la inceputurile ei de numele fondatorului sau Sigmund Freud. inceputurile ei nu pot
fi datate cu exactitate, ele cuprinzand o perioada de mai multi ani in care au loc mai multe momente importante ale
conceperii psihanalizei. Totusi, psihanalistii considera ca in anul 1895, anul aparitiei lucrarii "Studii asupra isteriei",
lucrare semnata impreuna cu Josef Breuer, evolutia psihanalizei se afla in plina desfasurare.
Creatia lui Freud s-a dorit la originea ei o noua metoda de investigare a vietii psihice si o noua metoda de tratament
a bolilor mintale. Ulterior, prin dezvoltarea cercetarilor si antrenarea unui numar mare de colaboratori valorosi, Freud
extinde rezultatele psihanalizei dincolo de simpla si exclusiva investigare a bolilor psihice.
Initial psihanaliza se dorea un nou mod de a "vedea" si de a "intelege" viata sufleteasca. Treptat, ea isi extinde sfera
de interese asupra omului cuprinzand toate domeniile umanului care sfarsesc prin a transforma psihanaliza intr-o
veritabila psiho-antropologie, integrata stiintelor umane.
Din acest moment se vor diferentia doua mari directii in interiorul psihanalizei:
o directie doctrinara, pur teoretica, de interpretare si explicare a omului ca "fenomen uman" complex sub
multiplele sale aspecte: psihologic, social, moral, cultural, religios, familial, istoric, etc.
o directie medico-terapeutica, pur practica de formare a personalitatii umane, restaurare si psihoterapie
specifica a bolilor psihice sub numeroase aspecte: medical, terapeutic, pedagogic, psihopedagogic, etc.
In primele doua decenii ale secolului XX, psihanaliza era deja un domeniu stiintific constituit in ceea ce priveste
fundamentele sale. Din acest moment, prin patrunderea sa in toate domeniile stiintelor umane, psihanaliza incepe sa
se impuna ca un model de gandire nou, original in ce priveste modul de a intelege omul, faptele umane, lumea si
societatea sub multiplele lor aspecte (morala, religie, cultura, arte, relatii umane, familie, etc). Se poate afirma, fara a
exagera ca psihanaliza se transforma in raport cu obiectivele sale initiale intr-o veritabila doctrina umanista. Ea invita
la reflexie dar si la restructurare, la o noua evaluare a obiectului stiintelor umane, infatisandu-se ca o forma de
gandire cu virtuti metodologice noi si originale.
Dincolo de aspectele doctrinare si metodologice speculative din sfera stiintelor umane, psihanaliza continua sa-si
consolideze pozitia de metoda specifica de tratament in cazul bolilor psihice. Psihoterapia psihanalitica se impune ca
o forma originala si complexa de terapie, cu larga aplicabilitate in bolile psihice si psihosomatice, in psihologia
medicala dar si in toate celelalte domenii umane.
Aceasta evolutie a psihanalizei a favorizat nu numai impunerea ei ca un tip de mentalitate si ca metoda de
investigare in sfera stiintelor umane dar si declansarea unor confruntari de opinii dintre cele mai variate care au avut
ca urmare desprinderea din trunchiul psihanalizei freudiene a unor curente disidente reprezentand noile psihanalize
neofreudiene, diferentiate atat din punct de vedere doctrinar dar ca si orientare practica. Psihanaliza a influentat si
evolutia psihoterapie psihanalitice atat in planul teoretic, al atitudinii terapeutice, al modului de a conceptualiza
conflictul, echilibrul sau dezechilibrul psihic, cat si in planul practicii, al tehnicilor de tratament.
Ca si psihiatria, psihologia si psihoterapia, psihanaliza are ca obiect de studiu psihicul uman. Din punct de vedre
istoric si teoretic, psihologia este indisolubil legata de istoria psihanalizei.
In incercarea noastra de a defini psihanaliza vom porni chiar de la acceptiunile date de Freud in 1922:
"proces de investigare a proceselor psihice care altminteri sunt greu accesibile";
"metoda de tratament al tulburarilor nevrotice care se bazeaza pe aceasta investigare";
"serii de conceptii psihologice dobandite prin acest mijloc si care se contopesc progresiv intr-o disciplina
stiintifica noua".
In continuare vom incerca sa precizam fiecare din termenii utilizati de Freud in definirea psihanalizei din
perspectiva lui R. Perron (2000):
1.
Prin proces psihic se intelege aproape tot ce se poate petrece in interiorul psihismului. Dar ce este psihismul?
Freud considera ca in fiecare fiinta umana functioneaza un "aparat psihic" , adica un sistem organizat care se supune
anumitor legi de functionare si serveste un anumit numar de scopuri considerate ca fiind "functiile" sale. Omul este

un ansamblu complex de asemenea sisteme functionale sau aparate dispuse intr-o structura de ansamblu ea insasi
ierarhizata (expl. sistemul biochimic celular, sistemul imunitar, sistemul circulator, sistemul psihic, etc.). Procesele
psihice sunt tot ceea ce poate surveni in interiorul aparatului psihic: senzatii, imagini, amintiri, reprezentari, emotii,
rationamente, etc.
Freud precizeaza ca demersul pe care il desemneaza ca fiind "psihanaliza" se refera la procese "altminteri sunt greu
accesibile" pentru ca (spre deosebire de alte abordari) el considera ca, in mare parte, aceste procese sunt inconstiente,
adica ele raman necunoscute subiectului insusi. Ideea fundamentala pentru Freud si centrala in psihanaliza este aceea
ca exista procese psihice inconstiente prin natura lor, intrucat mecanisme forte active se opun constientizarii lor.
(expl. "doctorul a spus ca sotul meu ar putea manca tot ce vreau eu" in loc de cea vrea el, act ratat ce pune in evidenta
opozitie ei in cuplu. Daca i se atrage atentia asupra acest act ratat este forte posibil ca sa nege energic aceasta
interpretare: observam prezenta unor mecanisme care se opun in mod activ acceptarii unui sens care trebuie sa
ramana ascuns). Freud considera ca metodele propuse de psihanaliza permit cunoasterea acestor procese psihice
"altminteri greu accesibile".
2.
Psihanaliza este "metoda de tratament al tulburarilor nevrotice care se bazeaza pe aceasta investigare".
Termenul de nevroza este mostenit de la psihiatria secolului al XIX cand se credea ca aceste tulburari de la nivelul
dispozitiei, conduitei sau gandirii erau datorate unor "inflamatii a nervilor". Aceasta conceptie naiva a fost
abandonata, dar termenul a ramas pentru a desemna tulburari ale aparatului psihic, termen prin care Freud (1922)
desemneaza in principal ceea ce el numeste psihonevrozele (isterie, obsesii, fobii) si "nevrozele actuale" (nevroze
dezvoltate sub impactul unui traumatisme violent, al unei privari sexuale insuportabile, etc.). Analiza acestor cazuri lau condus pe Freud la crearea psihanalizei.
3.
psihanaliza inseamna si "o serie de conceptii psihologice dobandite prin acest mijloc si care se contopesc
progresiv intr-o disciplina stiintifica noua". Ea este un corp de cunostinte, elaborate in scopul de a explica unele
fenomene observabile (procese psihice) asigurandu-le o buna coerenta interna prin demersuri rationale. Contrar
obiectivelor sale, psihanaliza a fost acuzata de irationalitate (altii l-au acuzat pe Freud de a fi prea "rationalist" in
sensul rationalismului de la inceputul sec. XX). Irationalitatea psihanalizei este legata de faptul ca acesti critici au
confundat metoda cu obiectul: psihanaliza se straduieste sa trateze in mod rational procesele psihice care in buna
parte sunt irationale (pentru ca ele sunt inconstiente, grevate de conflicte, afecte, emotii, etc.).
Psihanaliza a dus la aparitia unor teorii care se bazeaza pe observatii si care incearca sa ordoneze si sa explice
datele obtinute. Ceea ce numim teorie psihanalitica este un sistem de ipoteze referitoare la functionarea si evolutia
psihicului uman. Psihanaliza este o parte a psihologiei generale si dupa parerea multor autori ea cuprinde cele mai
semnificative contributii la explicarea modului in care functioneaza psihicul uman.
Termenul de psihanaliza desemneaza in acelasi timp un demers de cunoastere a functionarii psihice, o terapie si o
teorie. Teoria psihanalitica se ocupa atat de functionarea psihicului uman normal cat si de patologia acestuia. Practica
psihanalitica s-a centrat mai mult pe tratamentul indivizilor bolnavi psihic sau a celor care prezinta tulburari psihice,
dar teoria psihanalitica abordeaza atat normalul cat si patologicul desi majoritatea observatiilor s-au facut pe subiecti
care prezentau tulburari. Teoria psihanalitica este un sistem de ipoteze referitoare la functionarea si evolutia psihicului
uman.
Din multitudinea de ipoteze ale teoriei psihanalizei privind psihicul uman doua sunt considerate fundamentale:
a.
principiul determinismului psihic sau principiul cauzalitatii;
Din perspectiva acestei ipoteze orice manifestare psihica este determinata de toate manifestarile psihice anterioare
ceea ce face ca in viata psihica sa nu existe discontinuitate. Altfel spus, in domeniul psihicului uman, similar
dinamicii fenomenului natural, nimic nu este intamplator. intelegerea si aplicarea acestui principiu este strict necesara
unei atitudini corecte in cadrul studiului psihicului uman, atat in ce priveste aspectele sale de normalitate cat si in
privinta celor patologice. Din aceasta perspectiva nici o manifestare nu este fara sens sau intamplatoare, iar la
intrebarile de genul: "cine l-a cauzat? de ce se manifesta astfel?" chiar daca nu gasim un raspuns sau nu avem
certitudinea unui raspuns apropiat realitatii, important este ca acest raspuns exista (exista o cauza a acelei
manifestari). Expl. actele ratate sau visul sunt urmarea unor manifestari psihice, fiecare aflandu-se intr-o relatie logica
si coerenta cu intreaga viata psihica a protagonistului. Si in cazul manifestarilor psihopatologice, orice simptom
nevrotic, indiferent de natura sa, este determinat de alte procese psihice chiar daca deseori pacientul crede ca
simptomul este strain fiintei sale, neavand nici o legatura cu viata psihica.

b. ipoteza conform careia constiinta este, preponderent, un atribut de exceptie si nu unul de normalitate in cadrul
proceselor psihice. Din aceasta perspectiva, procesele psihice inconstiente au o importanta si o frecventa extrem de
mare atat in functionarea normala a psihicului cat si in cea patologica.
Exista o stransa legatura intre aceste doua ipoteze incat nu se poate discuta despre una fara a ne folosi si de cealalta.
Aparenta discontinuitate a vietii noastre psihice este determinata de faptul ca cele mai multe manifestari psihice ale
psihicului nostru sunt fenomene inconstiente. (expl. fredonam o melodie. Acest fapt aparent nu are nici o legatura cu
activitatea noastra prezenta. Dar cineva poate sa ne spuna ca acum 5 min am trecut pe langa o terasa unde se canta
tocmai acest cantec).
Exista o metoda generala pentru punerea in evidenta a proceselor psihice inconstiente? Aceste procese pot fi direct
observate? Cum a descoperit Freud frecventa si importanta cestor procese in viata psihica?
Pana in prezent nu dispunem de nici o metoda care sa permita observarea directa a proceselor psihice inconstiente,
toate metodele folosite in cercetarea acestor fenomene sunt indirecte. Aceste metode indirecte ne permit deducerea
existentei unor asemenea fenomene si deseori chiar si determinarea naturii si semnificatiei lor in viata psihica a
individului. Cea mai sigura si folositoare metoda de studiu a proceselor psihice inconstiente de care dispunem in
prezent este tehnica pe care a dezvoltat-o Freud numita tehnica psihanalizei. Cu ajutorul ei, Freud a pus in evidenta
importanta si rolul proceselor psihice inconstiente.
Perioada pre-psihanalitica si izvoarele psihanalizei
Pana la Freud psihologia a identificat viata psihica cu viata constiintei, considerandu-se in sensul acesta ca "orice
fenomen psihic se insoteste de constiinta pe care o are despre el" (J.P: Charrier). Putem desprinde doua directii de
gandire referitoare la viata psihiaca:
Viata psihica apreciata ca manifestare exterioara pura si exclusiva; aceasta conceptie a fost vehiculata in sec.
XIX si XX de teoriile gestaltiste, behavioriste, nervismul pavlovian si neuropsihologie.
Viata psihica privita ca experienta a "vietii interioare", idei care ne vin de la Platon si care sunt continuate
pana la Freud.
Aceste doua puncte de vedere care s-au confruntat permanent in decursul istoriei stiintelor umane si a psihologiei,
departe de a clarifica domeniul si obiectul psihologiei, sfarsesc prin a-l face si mai imprecis, mai contradictoriu. Doua
directii principale se desprind in sensul acesta:
o directie care considera psihologia si psihiatria ca "stiinte pozitive", inscrisa in seria stiintelor biologice;
o alta in care, atat psihologia cat si psihiatria sunt considerate ca fiind "stiinte umane", intrucat prin natura
obiectului lor, ele studiaza un aspect fundamental al fiintei umane, acela "de a fi" si "de a se infatisa", adica
dimensiunea ontologica a persoanei.
Incercand sa depaseasca aceasta dilema a naturii vietii psihice, Freud isi pune urmatoarele intrebari: Viata psihica
este manifestarea unui organ somatic, respectiv manifestarea creierului? Viata psihica este mai intai o manifestare
pura a vietii constiintei, a actelor acesteia? Raspunsul sau desprins din teoriile sale este ca "viata psihica" reprezinta
expresia functiunii unui aparat caruia ii atribuim o extensie spatiala pe care o presupunem formata din mai multe parti
sau instante, care cuprinde creierul dar pe care concomitent, prin natura lor il depaseste.
Cercetarile privind preistoria psihanalizei au evidentiat trei surse care ar fi prevestit perspectiva psihanalizei:
filosofice (strans legate de incercarile filosofilor de a aborda fenomenele psihologice inconstiente) si culturale,
literare si cele medico-terapeutice (aflate intre magie si hipnoza). Psihanaliza este cea care a putut sa dea retrospectiv
o valoare tuturor acestor date.

a.

Izvoare filozofice si culturale

Desi Freud nu citea prea multa filozofie fiind un adevarat practician, totusi psihanaliza porneste de la anumite baze
epistemologice.

In secolul al XVIII-lea, filosoful Gottfried Leibniz (1646-1716), in teoria sa numita monadologie, avansa ideea
existentei unor grade diferite de constiinta. Monadele au fost socotite de marele filozof ca fiind elementele ultime ale
realitatii, ale Universului, dar care nu au o consistenta materiala, ci sunt entitati psihice fara extensiune. Conform
teoriei filosofice a lui Leibniz, evenimentele mentale provenite din activitatea monadelor, difera in ceea ce priveste
gradele de constiinta; ele se regasesc de la cele complet inconstiente pana la nivelul cel mai inalt de constientizare.
Johann Herbart (1776-1841), preia ideea de inconstient de la Leibniz. Pentru el, deosebirile dintre inconstient si
constient sunt accentuate de deosebirile de esenta dintre aceste doua "compartimente" ale psihicului uman. Pentru ca
o idee sa apara la nivelul constient ea trebuie sa fie compatibila si congruenta cu celelalte idei existente in constiinta.
Ideile incongruente nu pot exista decat in inconstient si pe acestea Herbart le-a numit idei inhibate. Cea mai
apropiata idee de doctrina lui Freud este inca aceea a luptei dintre ideile inhibate pentru ajungerea la constiinta.
Teoria filosofica a lui Artur Schopenhauer (1788-1860), prezinta insa cele mai mari similitudini cu teoria
psihanalitica. in opera lui principala, "Lumea ca vointa si reprezentare" terminata in 1842, Schopenhauer considera ca
principala forta care se manifesta atat la nivelul formelor elementare cat si la nivelul vietii constiente este vointa
oarba. Adevarata forta interna care determina viata psihica a omului este vointa, a carei natura este inconstienta. Dupa
Schopenhauer, intelectul nu este decat un accident al fiintei noastre si nu poate determina in nici un fel vointa. Mai
mult, vointa hotaraste si forteaza intelectul sa o asculte. Freud a sustinut intotdeauna ca nu a citit opera lui
Schopenhauer decat tarziu. Carl Gustav Jung confirma ca Freud l-a citi pe Schopenhauer de abia in 1914, cand
psihanaliza era de mult constituita.
Totusi este important de amintit ca acelasi Jung considera ca citindu-l pe Schopenhauer, Freud n-a ramas
neinfluentat de acesta, ci a simtit nevoia de a introduce un nou principiu alaturi de cunoscutul principiu al placerii
(Lustprinzip, Eros), si anume principiul mortii (Thanathos).
O alta influenta majora asupra lui Freud a exercitat-o psihofizica lui Fechner. Fechner a crezut ca viata psihica
poate fi explicata printr-un singur principiu, Lustprinzip, principiul placerii.
Eduard von Hartmann pare sa fi influentat pe Freud prin intermediul unuia din elevii sai, Fechner. Hartmann a
publicat in 1869 Filozofia inconstientului. Inconstientul lui Hartmann este un inconstient generalizat, autonom,
inteligent si dotat cu vointa. Aceste notiuni trimit mai degraba la cele de "ratiune", "transcendenta", "Dumnezeu" si la
"vointa" conform lui Schopenhauer. Inconstientul lui Hartmann este eterizat. Sistemul sau ar fi legat de cel al
teozofiei lui Schelling. O critica a lui Hartmenn o gasim la Franz Brentano (1838-1917) al carui seminar s-ar putea ca
Freud sa-l fi urmat prin 1874-1875. Brentano a publicat in 1874 Psihologia din punct de vedere empiric unde ca
reactie impotriva lui Hartmann considerat prea spiritualist, autorul accentueaza pe sursele empirice ale psihismului.
Brentano il va influenta puternic pe Husserl caruia ii datoram notiunea de "intentionalitate" preluata de
fenomenologie. Brentano a influentat si pozitia gestaltista pentru care in teoria formei doar activitatea omului este
fondatoare ca obiectivitate.
Freud va imprumuta de la Fechner atat acest concept cat si pe cel al energiei mentale, ambele de o importanta
majora pentru psihanaliza. De asemenea, sugestia lui Fechner ca psihicul ar fi analog cu un aisberg din care cea mai
mare parte este ascunsa sub apa si ca el este influentat de forte inobservabile, a avut o mare influenta asupra lui
Freud. Alti autori considera ca doctrina principiului placerii a fost preluata de Freud de la teoriile filosofice hedoniste,
cum ar fi de exemplu utilitarismul. in ceea ce priveste conceptul de determinism psihic se considera ca a fost formulat
sub influenta ideilor mecaniciste promovate de cativa fiziologi germani printre care unul, Ernst Brucke, i-a fost
profesor lui Freud.
Cunoscute de timpuriu, inca din timpul studentiei, nici ideile evolutioniste ale lui Darwin n-au ramas fara ecou
aspra teoriei lui Freud. Evolutia psihica a omului este privita de psihanaliza ca o continua incercare de rezolvare a
tensiunilor provocate de lupta celor trei instante psihice, ca o permanenta orientare spre echilibrare si adaptare.
b.

Izvoare literare

Doua izvoare sunt de retinut: influenta tragediei grecesti si cea a unui scriitor Arthur Schnitzler.
Biblia si mitologia greaca constituie fondul ascuns al cunostintelor literare ale lui Freud. Shakespeare ii va starni
admiratia constanta. Complexul Oedip are radacini atat la Sofocle cat si in Hamlet. Notiunea de catharsis este
preluata din poetica lui Aristotel: purificarea obtinuta prin efecte de tragedie il va determina pe Freud sa faca din

terapia psihanalitica un fel de monodrama personala ce culmineaza cu asa numita nevroza de transfer. Aceste lecturi
puteau intretine viziunea universalista si proiectiile profetice ale tanarului Freud.
Arthur Schnitzler a fost contemporanul lui Freud Pentru Frederick J. Beharriel "dramaturgul si romancierul Arthur
Schnitzler elaborase, inca din 1894 toate ideile fundamentale al caror primat si-l va atribui Freud" (J. Le Rider in
Histoire de la psychanalyse, vol.I). Arthur Schnitzler studiaza medicina si se intereseaza de hipnoza, de isterie
urmand cursurile de psihiatrie ale lui Meynert. Se pare ca si Schnitzler ar fi fost la Nancy sa se perfectioneze in
hipnoza pe langa Bernheim. in orice caz a ingrijit la Viena bolnavi atinsi de afonie functionala. Curand medicul isi
reduce clientela pentru a deveni scriitor. in 1898 publica "Paracelsus", drama centrata pe tema hipnozei. Freud va
spune in Interpretarea viselor (1900): "Am fost surprins sa vad cate lucruri stie un scriitor despre aceasta". in 1895
(anul publicarii studiului asupra isteriei)propusese in nuvela Un sensibil studii clinice orientate spre inconstient,
asemanatoare celor intreprinse de catre Breuer si Freud.
In 1900 Schnitzler publica Locotenentul Gustel, care in literatura germana pare a fi prima autopovestire prezentata
sub forma unui monolog interior si Hora aparuta in 1896-1897. in 1922 Freud ii va scrie aceasta scrisoare stranie:
"Cred ca v-am evitat dintr-un fel de teama de a-mi intalni dublura. Adancindu-ma in splendidele dumneavoastra
creatii, mi s-a parut ca gasesc in spatele aparentei poetice, ipotezele, rezultatele si interpretarile despre care credeam
ca-mi apartin...Sensibilitatea dumneavoastra la adevarurile inconstientului, ale naturii pulsionale a omului, stationarea
gandurilor dumneavoastra pe polaritatea iubirii si a mortii, toate acestea trezeau in mine un sentiment straniu de
familiaritate."
Roland Jaccard citand aceste referiri in Le Monde (4.12.1981) comenteaza: "Privirea pe care o arunca Schnitzler
asupra fiintelor este aceea a unui psiholog complet lipsit de prejudecati, intrucat el a invins singura teama care se
opune libertatii noastre: teama de sine." Dupa 1920 Freud isi impusese deja conceptul instinctul de moarte, o
modalitate de reconciliere cu trecutul sau si cu Biblia. Probabil ca Freud a fost intrigat de temele obsedante ale mortii
si sinuciderii din opera lui Schnitzler. Probabil ca asa cum precizeaza Roland Jaccard "Aceasta dublura, acest geaman
psihic pe care Freud se temea sa-l intalneasca nu este oare si imaginea lui Freud ca scriitor si artist, o tentatie
permanenta pe care nu indrazneste niciodata sa si-o asume din plin?" ( R. Jaccard, Hystoire de la psychanalyse, vol.I,
1982).
c.

Izvoarele medico-terapeutice

Dincolo insa de influenta certa pe care au exercitat-o unele teorii filosofice si stiintifice asupra conceptiei freudiene
despre psihic, trebuie subliniat faptul ca psihanaliza a fost cel mai mult influentata de psihopatologie, adica de catre
conceptiile privind intelegerea si tratarea bolilor mentale. Si pentru ca in secolul al XIX-lea psihiatria a fost dominata
de scoala somatica care punea accent pe factorii de natura organica si indeosebi pe leziunile creierului in aparitia
comportamentului anormal, psihanaliza s-a dezvoltat ca o fateta a revoltei impotriva acestei orientari somatice.
Din perspectiva psihanalizei, rolul principal in aparitia bolii mentale il joaca conflictul intra-psihic si stresul
emotional provenit din acest conflict, iar hipnoza a jucat un foarte important rol in descoperirea de catre Freud a
existentei acestui conflict, chiar daca, mai tarziu, Freud va renunta total la hipnoza, considerand ca este o metoda
ineficienta de cercetare a inconstientului.
Freud, preocupat de eficienta, povesteste emotia sa in fata actiunilor hipnogene practicate de Libault si Bernheim
la Nancy in 1889. Nume ca Charcot, Messmer, Puysegur, Burq, Braid si multi altii se afla la originea practicilor
actualei psihanalize.
Messmer (1734-1815) apare ca un magician si un teoretician in acelasi timp. Magnetismul este in mare voga;
fluidul poate fi deblocat prin pase, atingeri, efectuate cu ajutorul unei baghete, scufundata intr-un butoi. Freud noteaza
importanta influentei personale, a sugestibilitatii, a mediului inconjurator. Ceea ce este insa absolut real si valoros in
teoria si practica lui Fr. Messmer este faptul ca el descoperise fenomenul psihologic al "sugestiei", inaugurand odata
cu aceasta o noua directie in practica medicala, si anume "psihoterapia".
Marchizul Armand Chastenet de Puysgur (1715- 1825) practica somnambulismul provocat, de unde va deriva
somnambulismul magnetic. Jean-Philippe Deleuze (1753- 1835) insista pe importanta contactelor, a raporturilor intre
magnetizat si magnetizator. Putem sa banuim aici surse ale viitorului transfer si /sau reguli tinand de abstinenta, adica
abstinenta si /sau activarea, conform diferitelor orientari. James Braid (1795 - 1860) stie sa se foloseasca de stimulari

luminoase si de pase pentru a provoca somnul, sugerand ca trezirea ar putea fi alta. Victor Burq (1822 - 1884)
foloseste metaloterapia asociata cu hipnoza pentru a interveni asupra "sensibilitatilor".
Daca Prima jumatate a secolului XIX este dominata de magnetismul lui Messmer, cea de a doua jumatate este
dominata de figura celebra a lui J.M. Charcot, profesor de neurologie la facultatea de Medicina din Paris. Acesta
utilizand metoda "sugestiei induse" in stare de hipnoza, reuseste sa obtina la pacientele internate la clinica de la
Salpetriere tablouri clinice de isterie de un mare polimorfism. J.M. Charcot prezenta aceste rezultate in celebrele sale
demonstratii practice "Leon de mardi" in fata unui auditoriu elevat al Parisului epocii romantice, alcatuit atat din
medici cat si din intelectuali de toate formatiile. Efectul era spectacular, creandu-se concomiztent un val urias de
publicitate in jurul acestor demonstratii, dar si un mit al persoanei lui Charcot. Faptul trebuie retinut, intrucat in
materie de sugestologie si hipnoza, factorul subiectiv, emotional afectiv este extrem de important, el fiind cel care
pregateste terenul propice al manifestarii pulsiunilor refulate ale inconstientului. Dar aceste aspecte inca nu erau
cunoscute la acea epoca. Studiile lui Charcot si ale Scolii medicale de la Clinica de la Salpetriere au devenit celebre si
ele au atras un numar mare de specialisti de pretutindeni. Printre acesti stagiari s-a numarat la un moment dat si S.
Freud.
Concomitent cu studiile lui Charcot asupra isteriei, care se desfasurau la Paris, studii medicale similare se
desfasurau si in alte centre medicale. La Nancy, Bernheim considera isteria, spre deosebire de Charcot, ca pe o
nevroza, utilizand in acest sens hipnoza ca pe o metoda terapeutica de vindecare, prin inductie sugestiva, a
simptomelor clinice ale bolii. Modul de gandire clinica era absolut contrar celui practicat de Charcot. Charcot sugera
pacientelor in stare de hipnoza simptomele bolii, creand "tablouri clinice" prin inductie sugestiva, pe cand Brenheim
sugera pacientelor in stare de hipnoza amendarea simptomelor clinice, desfiintandu-le prin acelasi mecanism de
inductie sugestiva. in cazul tehnicii folosite de Charcot, inductia sugestiva este patoplastica, in cazul lui Brenheim,
inductia sugestiva avea rol psihoterapeutic.
Ambele experimente, atat cel al lui Charcot cat si cel al lui Brenheim, au pus in evidenta faptul ca simptomatologia
isterica apare sau dispare numai in conditii in care constiinta clara a individului este suprimata; mai exact in cursul
somnului hipnotic, fapt care ridica problema unor stari sau instante psihice diferite de sfera constiintei si pe care
ulterior E. Kretschmer le va numi stari hipnotice.
Plecand de la concluziile si observatiile clinice ale experientelor lui J.M. Charcot, elevii sai vor aprofunda studiul
isteriei, ajungand la concluzii extrem de importante.
P. Janet afirma ca "personalitatea umana comporta mai multe etaje dintre care noi nu cunoastem decat etajul
constiintei. Majoritate comportamentelor care nu implica o participare a constiintei depind de un psihism
cvasiinconstient prezentat prin formele inferioare ale constiintei". P. Janet denumeste aceste mecanisme si fenomenul
care este legat de ele "automatismul psihologic" consacrandu-i vaste si importante studii.
Studiile extinse asupra domeniului psihopatologiei clinice si al psihiatriei au pus in evidenta numeroase aspecte noi,
legate in special de fenomenul de "dedublare a personalitatii" (in acceptiunea in care el este intalnit in schizofrenie,
intoxicatiile cu droguri psihotrope, etc.). Toate acestea vin sa pledeze in favoarea unei organizari de tip "stratificat" a
personalitatii umane, din care sfera constiintei nu este decat forma aparenta, vizibil exterioara a cesteia.
Momentul Freud
Cel care a sintetizat cunostintele anterioare si a definit cadrul psihanalizei a fost S. Freud. De viata si activitatea sa
este legata istoria propriu-zisa a psihanalizei. Din acest motiv vom urmari principalele evenimente ale vietii sale,
veritabile etape de dezvoltare ale psihanalizei.
Freud se naste la 6 mai 1856 in orasul Freiberg din Moravia, in Imperiul Austro-Ungar. La varsata de cinci ani se
muta cu familia sa la Viena unde studiaza cursul secundar si apoi urmeaza tot aici Facultatea de Medicina, fiind
interesat in mod deosebit de studiul sistemului nervos.
Intre 1876 si 1882 Freud a fost atasat la Laboratorul lui Brucke studiind histologia sistemului nervos. in 1881
devine doctor in medicina iar in 1882 paraseste laboratorul pentru a medicina interna si neurologie. in 1884 face
cercetari despre cocaina dar nevoit sa plece pentru a se casatori dupa o lunga logodna de 4 ani, Freud intrerupe
cercetarile sale asupra proprietatilor anestezice ale cocainei. Viitorul inventator al psihanalizei era la vremea aceea un
tanar de 29 de ani indragostit de logodnica sa careia ii trimitea la Viena epistole voluminoase.
Dupa ce studiase in laboratorul de fiziologie a lui Ernst Brcke, Freud intrase in serviciul spitalicesc al profesorului
de medicina generala Hermann Nothnagel, initiatorul la Viena al electofiziologiei. A poposit apoi ca intern ]n

serviciul de psihiatrie al lui Theodor Meynert, considerat pe atunci cel mai mare anatomist al creierului. Lucrand ca
psihiatru dupa ce a fost neurolog, Meynert se straduia sa ofere explicatii anatomo-fiziologice tuturor tulburarilor
mentale. Freud fusese fascinat de cursurile sale dar inca de pe atunci se simtea atras de renumele lui Jean-Martin
Charcot si de metoda anatomo-clinica a acestuia caracterizata prin mai multa deschidere pentru fiziologie.
In 1881 si 1882, impreuna cu Breuer trateaza prin hipnoza un caz de isterie, utilizand in mod invers metoda lui
Charcot, care producea simptomele clinice prin inductie in stare de hipnoza. Freud si Breuer vor utiliza metoda
inductiei hipnotice in scopul stergerii simptomelor clinice. Breuer se ocupase de aceasta fata in varsta de 21 ani care
prezinta simptome isterice avand legatura cu boala tatalui sau. Manifesta paralizia a trei membre, tulburari de vedere
si de limbaj, o tuse nervoasa care nu se mai oprea; pe deasupra era anorexica si puteau fi puteau fi observate la ea
doua stari distincte: uneori era calma si cuminte, alteori se purta ca un copil nesuferit, sacaindu-i intruna pe cei din jur
cu tipetele si plansetele ei. La trecerea dintr-o stare in cealalta se inregistrau faze de autohipnotizare din care se trezea
lucida si linistita. Breuer o vizita in acele perioade, ea obisnuindu-se sa-i povesteasca halucinatiile si nelinistile,
precum si diferitele incidente care-i tulburau existenta. intr-o zi, dupa ce-i semnalase anumite simptome, ea le-a facut
sa dispara ca de la sine, dand denumiri descoperirilor sale: procesului care ducea catre vindecare ii spunea "tratament
prin cuvant" sau "curatatul hornului". Se stie acum ca literalmente, Anna O. a "inventat" psihanaliza; inventia s-a
produs in engleza, intr-o vreme cand tanara uitase limba materna (germana) vorbind in schimb cateva limbi straine.
Joseph Breuer era fiul unui rabin de conditie modesta dar foarte respectat in sanul comunitatii evreiesti vieneze. El
isi venera tatal si se simtea foarte atasat de valorile religioase ale traditiei evreiesti. Breuer era cu 14 ani mai mare
decat Freud si facuse ca si acesta studiile cu Brcke. Cercetarile lui Breuer din domeniul fiziologiei aveau sa
furnizeze unul din fundamentele conceptuale ale teoriei freudiene despre isterie. Breuer l-a ajutat pe Freud financiar
in timpul studentiei iar acesta in semn de recunostinta a dat primei sale fete numele Mathilde dupa numele sotiei lui
Breuer.
Istoria Annei O. va deveni legendara, devenind unul miturile de intemeiere ale istoriei psihanalizei. Daca Freud a
descoperit inconstientul, Bertha Pappanheim a "invenatat" cura analitica. Adevaratul nume al "inventatoarei" a fost
dezvaluit de Jones care a transformat-o intr-o eroina de roman. Bazandu-se pe spusele ulterioare ale lui Freud, Jones a
plasmuit povestea contratransferului lui Breuer.
Astfel, potrivit spuselor lui, Anna O. l-a absorbit atat de mult pe Breuer, incat sotia sa a devenit tare geloasa. El a
hotarat atunci sa intrerupa tratamentul luandu-si ramas bun de la pacienta. in aceeasi seara insa a fost chemat, gasindo chinuita de o nastere imaginara, care atesta o sarcina isterica pe care Breuer nu o remarcase, intr-atata fusese de
convins de caracterul asexuat al tulburarilor pacientei sale. Breuer a fost atat de tulburat de eveniment incat, dupa ce a
linistit-o pe moment, si-a luat sotia in aceeasi seara si au plecat la Venetia unde au petrecut o a doua luna de miere.
Urmarea acestei calatorii a fost nasterea unei fetite Dora. Henri E. Ellenberger a restabilit adevarul. Astazi stim ca
Dora, fiica lui Breuer s-a nascut la 11 martie 1882, fiind imposibil deci ca ea sa fi fost conceputa, cum afirma Jones,
in uram pretinsului incident acre a avut loc in iunie 1882. Nici in raportul lu9i Breuer despre Anna O. nu se
precizeaza aparitia simptomelor falsei sarcini, iar termenul catharsis nu este folosit aici: bolnava n-a fost deci
"vindecata" iar faimosul prototip al vindecarii cathartice n-a fost de fapt nici vindecare si nici catharsis. in "Studiu
asupra isteriei" tratamentul Annei O. este prezentat ca incheiat in 1882. Cinci saptamani mai tarziu, Breuer o
interneaza (12 iulie 1882) in Elvetia la clinica Bellevue - Kreuzlingen, pe malul lacului Constance, departe de
privirile indiscrete. Va trece prin mai multe faze de restabilire si cadere pana in 1887 si doar la inceputul anului 1890
tanara va fi considerata definitiv restabilita. in aceasta perioada, Anna O. devine morfinomana (din cauza unei dureri
faciale provocata 6 luni inainte de extractia unui dinte post operat), mentinandu-se o parte din simptomele sale cele
mai evidente. Se intelege mai usor de ce Breuer nu a dorit sa se publice in 1882 un anunt al "miraculoasei" vindecari
a pacientei sale. Pe de alta parte, fiind puritan si fiu al rabinului, Breuer se simte realmente vexat de mania lui Freud
de a explica totul prin sex ("Recunosc, spune Breuer, ca nu-mi place sa plonjez in sexualitate, teoretica sau practica").
Relatiile dintre cei doi incept sa se raceasca. Totusi, obosit de hartuire, intr-un final Breuer va ceda mai intai printr-un
raport comun aparut in 1893. Trec inca doi ani lungi, la capatul carora Freud va schimba tactica. Pentru a-l imbuna pe
Breuer, lasa temporar in surdina teoriile sale asupra sexualitatii. Breuer accepta in fine sa-si publice observatiile
asupra "Le cas Anna O." ce va aparea in 1895 in faimoasele Etudes sur l`hystrie semnate de cei doi. De altfel, tocmai
din pricina factorului sexual al etiologiei isteriei se va produce ruptura dintre cei doi prieteni Breuer si Freud. La
Breuer respingerea nu este dictata de atitudinea teoretica ci de o aversiune morala si religioasa, tocmai acea aversiune
pe care Freud a izbutit sa o depaseasca in perioada de dupa intalnirea sa cu Charcot. in timpul sederii la Paris Freud i

l-a povestit lui Charcot care era mai degraba sensibil la scena teatrului "public" al isteriei, iar nu in miezul unei istorii
intime.
In 1885 face un stagiu la Paris la celebra Clinica de Neurologie a lui Charcot de la Salpetriere. in bagajul sau, Freud
avea istoria cazului Bertha Pappenheim care avea sa fie cunoscuta sub numele Anna O. Aici asista la faimoasele
Leon de Mardi cu demonstratii clinice si discutii asupra isteriei. Concomitent il cunoaste si pe P. Janet si studiile
acestuia. in 1886 s-a stabilit ca medic la Viena si a abandonat eletroterapia pentru sugestie si hipnoza.
In 1889 Freud face un nou stagiu, de data asta la Clinica de la Nancy, unde il cunoaste pe Liebaul si Bernheim, cu
care va studia hipnotismul si sugestia in tratamentul simptomelor clinica ale isteriei.
Lucrarea Studii asupra isteriei fundamenteaza o noua doctrina psihologica si o noua forma de tratament a bolilor
psihice. intre anii 1899 si 1905 Freud isi expune primele sale formulari teoretice referitoare la psihanaliza in lucrari
devenite celebre: Interpretarea viselor (1899), Psihopatologia vietii cotidiene (1901), Trei eseuri asupra sexualitatii si
Lapsusul si relatia sa cu inconstientul (1905).
Psihanaliza va cunoaste o dezvoltare considerabila intre anii 1905-1920, perioada in care Freud publica
"Introducere in narcisism" (1914), "Complexul lui Odipe" iar in jurul lui se constituie o echipa de tineri specialisti
care vor ilustra ulterior domeniul psihiatriei, al psihanalizei si psihoterapiei. Este vorba de E. Bleuer, C.G. Jung (de la
Zrich), E. Jones (Londra), K. Abraham (Berlin), S. Ferenczi (Budapesta), E. Rgis si A. Hesnard (Paris). Toti vor fi
nume de referinta in domeniu.
Intalnirea dintre S. Freud si noii sai elevi nu a avut ca efect numai adoptarea si difuzarea psihanalizei, ci si ridicarea
unor intrebari din partea acestora referitoare atat la doctrina teoretica cat si la metoda practica. Aceste din urma
aspecte au dus la separarea unora dintre adeptii lui Freud de acesta. Apar astfel curente desidente in psihanaliza: ale
lui A. Adler, care pune accentul pe rolul agresivitatii si al vointei de putere (complexele de superioritate si
inferioritate) si C.G. Jung care se distanteaza de Freud prin respingerea pansexualismului acestuia in materie de
pulsiuni, precum si in ce priveste modul de a considera inconstientul.
Dupa anul 1920, asistam la o modificare a teoriei psihanalitice si o extindere a acesteia, operata chiar de catre
Freud. Aceste aspecte le regasim in lucrarea "Dincolo de principiul placerii" (1920). in aceasta lucrare, Freud imparte
pulsiunile in doua grupe: pulsiuni ale vietii (sexualitate, libido, Eros) si pulsiuni ale mortii si agresivitatii (Thanatos).
De aici Freud procedeaza la o reevaluare a organizarii sistemului personalitatii sau a "aparatului psihic" in trei
instante: Sinele (sediul pulsiunilor si dorintelor refulate), Eul (cuprinzand preconstientul si cenzura) Supra - Eul
(cuprinzand constiinta morala).
Pana in 1939, anul mortii sale la Londra, Freud se va ocupa de extinderea psihanalizei asupra stiintelor umane:
morala, religie, mitologie, societate, familie, cultura, arta, etc. ("Totem si tabu", "Inhibitie, simptom, boala", "Moise si
monoteismul", "Malaise de la civilisation" ).
Perioada postfreudiana
Psihanaliza are o istorie tensionata fiind zguduita de crize interioare determinate de curente desidente. Psihanaliza
cunoaste modificari multiple atat in plan doctrinar cat mai cu seama in planul practicii psihoterapeutice si educatiei.
Primele si cele mai importante curente desidente sunt cele ale lui A.Adler si cel al lui C.G. Jung.
A. Adler pune accentul pe autoritate, pe pulsiunea agresivitatii si pe dorinta de putere ca forma finala catre care
tinde orice comportament, orice pulsiune a Eului, ca mod de autorealizare a persoanei.
C.G. Jung revizuieste psihanaliza in special in problema inconstientului caruia ii acorda o valoare esentiala.
Continutul inconstientul este extins iar psihanaliza din perspectiva lui Jung devine o "psihologie abisala", avand ca
obiect de studiu tocmai inconstientul. Inconstientul nu poate fi numai sediul exclusiv al pulsiunii sexuale, aici se
regasesc si arhetipurile, starile complexuale, experienta psihologica individuala sau simptomele clinico-nevrotice ale
individului. Limbajul inconstientului este simbolic si el se exprima in mituri, legende, religii, vise, arta. Considerata
problema din aceasta perspectiva, nu putem vorbi de un singur inconstient. Acesta cuprinde mai multe instante:
inconstientul instinctogen, ca sediu al pulsiunilor primare; inconstientul individual, ca sediu al experientelor
personale ale individului; inconstientul colectiv, depozitarul tuturor experientelor ancestrale ale umanitatii, sub forma
arhetipurilor.
Inca din timpul vietii lui Freud si mai ales dupa, psihanaliza a fost imbogatita de numeroase contributii.

W. Stekel studiaza pulsiunile sexuale, problema sexualitatii si a traumatismului sexual in viata individului, starile de
angoasa, etc.
O. Ranck studiaza psihanalitic etapele vietii individuale, punand problema "traumatismului nasterii" individului ca
o serioasa problema a separarii copilului de mama, dependenta prelungita de aceasta, si consecintele sale in procesul
de formare si maturizare a personalitatii individuale.
A. Freud studiaza raporturile Eului cu Lumea si descrie mecanismele de aparare ale Eului. M. Klein scoate in
evidenta importanta primei copilarii, a fixatiilor emotionale din aceasta perioada, dar si rolul psihotraumatizant al
frustrarilor afective si a carentelor educationale pentru viitorul individ.
K. Horney face studii extinse asupra relatiilor dintre conflict si mediu, a rolului si semnificatiilor
psihotraumatismelor asupra personalitatii individului. L. Szondy realizeaza o analiza minutioasa in ce priveste
pulsiunile inconstientului si elaboreaza o metoda de diagnostic al acestora.
J. Lacan procedeaza la o analiza a stadiilor de dezvoltare si a semnificatiei discursului psihanalitic. J. Starobinski
aprofundeaza aceste aspecte prin analiza semantica aplicata la psihanaliza, realizand o adevarata hermeneutica a
discursului psihanalitic.
Cercetarile psihanalitice s-au extins si asupra altor celorlalte stiinte umane. M. Robert si Ch. Buhler fac studii de
analiza psihanalitica la cercetarile psihobiografice. L. Binswanger vorbeste despre valoarea deosebita a studiului
psiho-biografiei individuale, dintr-o dubla perspectiva: psihanalista si existentiala, punand accentul pe viata interioara
a individului considerata ca "istorie a vietii interioare".
In domeniul atropologiei culturale, psihanliza devine o metoda pretioasa pentru L. Malinowski, R. Linton in
interpretarea vechilor culturi sau a civilizatiilor primitive. Aceste teme le regasim si la Cl. Lvi-Strauss care face o
analiza comparata din perspectiva antropologiei structurale a tehnicilor psihanalizei si a practicilor samaniste.
II. PRINCIPIILE PSIHANALIZEI
PROBLEMELE PSIHANALIZEI
Domeniul psihanalizei il reprezinta "omul si "suferinta psihica". Suferinta psihica are un caracter particular, diferit
de suferinta somatica, aceasta fiind in primul rand durere. Ea este nenorocire si tortura. Acest tip de suferinta este
resimtita de individ in interior, traind-o ca pe o experienta psihica. Din acest motiv psihanaliza isi propune "sa intre",
"sa coboare" in inconstientul uman, in profunzimea personalitatii pentru a descifra si rezolva aceste stari.
Una din principalele cuceriri ale psihanalizei este reprezentata prin precizarea cadrului psihologiei, in sensul acesta,
se disting doua mari tipuri de psihologii, si anume:
a) Psihologia de suprafata, care priveste comportamentul si actele umane; ea este o psihologie si o psihoterapie de
consiliere care aduce un ajutor practic si imediat, o solutie de moment.
b) Psihologia profunzimilor sau abisala, rezultat direct al psihanalizei (S. Freud, C. G. Jung, L. Szondy), care
vizeaza sondarea inconstientului, un fel de "psiho-speologie" sau "chirurgie a sufletului" (P. Daco).
Psihologia abisala este o psihologie si o psihoterapie simbolica. Ea se bazeaza pe imaginatia subiectului in scopul
depistarii urmatoarelor aspecte: refularile; complexele; amintirile uitate; profunzimile nesatisfacute.
Dupa S. Freud, pentru psihanaliza, domeniul psihologiei reprezinta studiul "fenomenelor mentale" pe care aceasta
le plaseaza exclusiv in "interiorul" persoanei, in sfera inconstientului.
Pe aceste considerente domeniul psihanalizei este dominat de urmatoarele trei mari dimensiuni ale acesteia:
dinamica, economica si topica sau structuralitatea.
Dinamica descrie fenomenele mintale si le explica prin interactiunea lor in raport cu "opozitia fortelor" care
genereaza situatii conflictuale sau stari complexuale. Aceste "forte" care genereaza conflictele sunt reprezentate prin
urmatoarele: pulsiunile biologice de natura sexuala sau agresive; contra-pulsiunile, de origine sociala, care se opun
realizarii pulsiunilor individului.
Economica pune accentul pe aspectul conservativ al fortelor in prezenta conflictului. Energia pulsionala este
modificata in unele perioade critice ale vieti: individului (pubertatea, adolescenta, menopauza, involutia), situatiile in
care forta pulsiunilor si a contra-pulsiunilor este decisiva in ceea ce priveste evolutia conflictului. Aceasta energie
psihica interna poate lua urmatoarele aspecte: manie emotionala, agresivitate biologica.

Topica sau structuralitatea este legata de structura aparatului psihic, la care, asa cum am aratat si mai inainte, S.
Freud distinge trei instante: Supra-Eul moral; Eul constient; Sinele inconstient.
Aceste structuri sau instante ale personalitatii individului se disting fiecare prin forta, originea si dinamica specifica.
in sfera psihanalizei, considerata ca doctrina teoretica fundamentala, se diferentiaza un domeniu practic reprezentat
prin psihanaliza clinica; aceasta este o colectie ordonata de "studii de cazuri" (case history) si de interpretare
explicativa a semnificatiei lor.
L. Binswanger completeaza acest punct de vedere vorbind despre "istoria vietii interioare". L. Binswanger
subliniaza faptul ca "istoria vietii interioare" nu este o descoperire a lui S. Freud, ci ea preexista psihanalizei, chiar
constituirii psihologiei ca stiinta, remarcandu-se in evolutia ei doua etape:
a) Etapa lui Aristotel, care pune problema "spiritului" (nous) din care deriva ulterior activitatea sintetica a
"constiintei" (Plotin) si "aperceptia" (Kant, Maine de Biran). Ea este desavarsita de experientele sufletesti de tipul
"conversiunii" ale Sf. Augustin (Confessiones, VIII), care pune problema "istoriei vietii interioare" si a "fiintei
spirituale din mine", precum si la misticii Evului Mediu (Sf. Thereza d'Avila, J. Boheme, R. Lulus etc.).
b) Etapa a doua este faza constiintei, a "aprehensiunii vietii interioare", a luarii la cunostinta de catre persoana a
unei vieti sau a unei ,,istorii interioare" proprii, ca un mod de autointelegere de sine. Este, de fapt, reluarea tezei
delphice a lui Socrate de "cunoastere de sine". Aceste idei pot fi intalnite incepand de la Sf. Augustin, Petrarca,
Montaigne, Paracelsus, Malebranche, Herder, Goethe, Rousseau, Humbold, Schleier-macher, Nietzsche si Freud.
Se poate desprinde din cele de mai sus faptul ca problemele psihanalizei au dimensiuni si caracteristici proprii, ce-i
confera o anumita configuratie care o diferentiaza net de psihologia descriptiva clasica si de psihiatria clinica.
Elementul ei caracteristic, fundamental, este reprezentat prin caracterul sau dinamic. Aceste aspecte se vor vedea
pregnant in principiile psihanalizei.
Prin principiile fundamentale ale psihanalizei intelegem principiile sau legile cele mai generale care, dupa S. Freud,
guverneaza viata mintala, conduita si experientele persoanei umane. Aceste principii teoretice sunt aplicabile constant
in clinica si tehnica. Din punct de vedere istoric, ele si-au facut aparitia de la originile psihanalizei (1895). Este totusi
intemeiat sa distingem doua perioade: in prima, pana in 1920, Freud tinde sa explice totul dupa principiul placereneplacere; in a doua, dupa 1920, el instituie "compulsia repetitiei eficiente" dincolo de principiul placerii.
Freud vorbeste de urmatoarele principii: principiul constantei; principiul inertiei neuronale; principiul Nirvana;
principiul placere/neplacere; principiul realitatii; compulsiunea la repetitie.
1. Principiul constantei
Acesta este principiul conform caruia aparatul psihic tinde ca sa mentina la un nivel cat mai scazut posibil, sau cel
putin cat mai constant cu putinta, cantitatea de excitatie pe care el o contine. Constanta este obtinuta, pe de o parte,
prin descarcarea energiei existente, iar pe de alta parte, prin evitarea a ceea ce ar putea creste cantitatea de excitatie si
aparare impotriva acestei cresteri.
* Principiul constantei sta la baza teoriei economice freudiene. Prezent inca din primele lucrari, el este tot timpul
presupus implicit ca reglator al functionarii aparatului psihic; el cauta sa mentina constanta in cadrul sau suma
excitatiilor; in acest scop, sunt puse in miscare mecanisme de evitare fata de excitatiile externe si de aparare si
descarcare (abreactie) fata de cresterea tensiunii de origine interna. Reduse la expresia lor economica ultima, cele mai
diverse manifestari ale vietii psihice trebuie intelese ca tentative mai mult sau mai putin reusite de a mentine sau
restabili aceasta constanta.
Principiul constantei se afla intr-un raport strans cu principiul placerii in masura in care neplacerea poate, dintr-o
perspectiva economica, sa fie abordata ca perceptia subiectiva a unei cresteri de tensiune, iar placerea ca traducand
diminuarea acestei tensiuni. Relatia dintre senzatiile subiective de placere-neplacere si procesele economice care le
stau la baza i-a aparut insa lui Freud deosebit de complexa; de exemplu, senzatia de placere poate insoti o crestere de
tensiune. Asemenea fenomene fac necesara stabilirea unui raport intre principiul constantei si principiul placerii,
raport care sa nu se reduca la o simpla echivalenta (vezi: Principiul placerii).
Punand la baza psihologiei o lege a constantei, Freud, ca si Breuer, nu face decat sa-si asume o exigenta general
admisa in mediile stiintifice ale sfarsitului de secol al XIX-lea: extinderea la psihologie si psihofiziologie a
principiilor cele mai generale ale fizicii, principii care stau la baza oricarei stiinte. S-ar putea gasi destule tentative, fie

anterioare (in principal, cea a lui Fechner, care da "principiului sau de stabilitate" o importanta universala) (1), fie
contemporane lui Freud, pentru a pune in evidenta in psihofiziologie o lege de constanta.
Dar, asa cum a observat insusi Freud, sub aparenta simplitate a termenului constanta, ".. .se pot intelege lucrurile
cele mai diferite" (2 a).
Cand se invoca in psihologie, dupa modelul fizicii, un principiu al constantei, este vorba de mai multe acceptii ce
pot fi sistematizate astfel:
Ne limitam la aplicarea la psihologie a principiului conservarii energiei, dupa care, intr-un sistem inchis, suma
energiilor ramane constanta. A supune faptele psihice acestui principiu ar echivala cu postularea existentei unei
energii psihice sau nervoase al carui cuantum nu variaza ca urmare a diferitelor transformari si deplasari pe care le
sufera. Enuntarea acestui principiu inseamna intemeierea posibilitatii de a traduce faptele psihologice in limbaj
energetic. Se poate remarca insa ca un asemenea principiu, constitutiv teoriei economice din psihanaliza, nu se
situeaza la acelasi nivel cu principiul reglator desemnat de Freud prin termenul principiu al constantei.
Principiul constantei este inteles uneori intr-un sens care permite compararea lui cu cel de al doilea principiu al
termodinamicii: in interiorul unui sistem inchis, diferentele de nivel energetic tind spre egalizare, in asa fel incat
starea finala ideala este aceea a unui echilibru. "Principiul stabilitatii enuntat de Fechner are o semnificatie analoga,
insa, intr-o asemenea transpozitie, e necesara definirea sistemului avut in vedere: este vorba de aparatul psihic si de
energia care circula in interiorul acestui aparat? Este vorba de sistemul constituit din ansamblul aparat psihicorganism sau de sistemul organism-mediu? intr-adevar, de la caz la caz, notiunea de tendinta la egalizare poate
imbraca semnificatii opuse. De aceea, in ultima instanta, consecintele ar fi reducerea energiei interne a organismului
pana la starea anorganica (vezi: Principiul Nirvana).
In sfarsit, principiul constantei poate fi inteles in sensul unei autoreglari: sistemul avut in vedere functioneaza in asa
fel incat incearca sa mentina constanta diferenta sa de nivel energetic in raport cu mediul, in aceasta acceptie,
principiul constantei reafirma existenta unor sisteme relativ inchise (fie aparatul psihic, fie organismul in ansamblu),
care tind sa mentina si sa restabileasca, prin schimburi cu mediul exterior, configuratia si nivelul lor energetic
specific, in acest sens, notiunea "constanta" a fost util raportata la aceea de homeostazie, notiune introdusa de
fiziologul Cannon (W. B. Cannon, in cartea sa intelepciunea corpului (1932), a desemnat prin homeostazie procesele
fiziologice cu ajutorul carora corpul tinde sa mentina constanta compozitia mediului sanguin. El a descris acest
proces pentru continutul de apa, sare, zahar, proteine, grasimi, calciu, oxigen, ioni de hidrogen (echilibrul acidobazic) al sangelui si pentru temperatura. Aceasta lista poate fi evident extinsa la alte elemente (minerale, hormoni,
vitamine etc.). Observam ca ideea de homeostazie este aceea a unui echilibru dinamic caracteristic corpului viu si
deloc aceea a unei reduceri de tensiune la un nivel minimal.
Datorita acestei pluralitati de sensuri, este dificila determinarea acelei acceptii care ar coincide exact cu ceea ce
Freud intelege prin principiul constantei, intr-adevar. Formularile, date de el, formulari de care el insusi nu era
multumit, sunt adesea ambigue, chiar contradictorii: ".. .aparatul psihic are tendinta de a mentine cat mai scazuta cu
putinta cantitatea de excitatie prezenta in el sau cel putin sa o mentina constanta" Freud pare sa raporteze la o aceeasi
tendinta "...reducerea, constanta, suprimarea tensiunii produse de excitatie interna". Or, tendinta de a reduce la zero
energia interna a unui sistem nu pare asimilabila tendintei proprii organismelor de a mentine constant, la un nivel ce
poate fi ridicat, echilibrul sau cu mediul. Aceasta a doua tendinta se poate traduce, dupa caz, fie ca o cautare a
excitatiei, fie ca o descarcare a acesteia.
Contradictiile si impreciziile, alunecarile de sens constatabile in enunturile freudiene nu se pot clarifica decat prin
incercarea de a delimita, mai net decat a facut-o Freud, experienta si exigenta teoretica carora le corespund tentativele
mai mult sau mai putin reusite de a enunta in psihologie un principiu al constantei.
Principiul constantei face parte din aparatul teoretic pe care Breuer si Freud il elaboreaza in comun in jurul anilor
1892-1895, mai ales pentru a clarifica fenomene pe care le-au constatat in isterie: simptomele sunt raportate la un
defect de abreactie (descarcare emotionala prin care un subiect se elibereaza de efectul legat de mintirea unui
eveniment traumatic, permitandu-i astfel sa nu devina sau sa ramana patogen); resortul curei este cautat intr-o
descarcare adecvata a afectelor, in acelasi timp insa, daca se compara doua texte teoretice scrise de fiecare dintre cei
doi autori, se constata, dincolo de acordul aparent, o neta diferenta de perspectiva.
In capitolul "Consideratii teoretice" din Studii asupra isteriei (1895), Breuer examineaza conditiile de functionare
ale unui sistem relativ autonom in cadrul organismului, sistemul nervos central. El distinge doua tipuri de energie in
acest sistem: o energie cviescenta sau "excitatie tonica intracerebrala" si o energie cinetica, energie care circula in

aparat. Principiul constantei regleaza nivelul excitatiei tonice: ,,.. .exista in organism o tendinta de a mentine
constanta excitatia intra-cerebrala". Trei aspecte esentiale trebuie subliniate aici:
Legea constantei este conceputa ca o lege a optimului. Exista un nivel energetic favorabil ce trebuie restabilit prin
descarcari atunci cand tinde sa creasca, dar si prin reincarcari (mai ales prin somn), atunci cand este prea coborat;
Constanta poate fi amenintata fie prin stari de excitatie generalizate si uniforme (stare de asteptare intensa, de
exemplu), fie printr-o repartizare inegala a excitatiei in sistem (afecte);
Existenta si restabilirea unui nivel optim sunt conditii care permit o libera circulatie a energiei cinetice.
Functionarea fara piedici a gandirii, o derulare normala a asociatiilor de idei presupun ca autoreglarea sistemului sa
nu fie perturbata.
Freud, in Proiect de psihologie (1895), studiaza si el conditiile de functionare ale aparatului neuronal. Dar el nu
pune de la inceput problema unui principiu al constantei care mentine un oarecare nivel energetic, ci a unui principiu
de inertie neuronala, conform caruia neuronii tind sa se videze de cantitatea de excitatie, sa o evacueze complet. Ca
urmare, Freud presupune existenta unei tendinte la constanta, dar vede in ea o "functie secundara impusa de
necesitatile vietii", o modificare a principiului inertiei: "...sistemul neuronal este obligat sa abandoneze tendinta sa
originara la inertie, adica spre nivelul = 0. El trebuie sa faca in asa fel incat sa aiba o provizie pentru a satisface
exigentele actiunii specifice. Din modul in care o face, reiese totodata continuarea aceleiasi tendinte, modificata in
efortul de a mentine cel putin la un nivel cat mai scazut cu putinta cantitatea si de a se apara impotriva cresterilor,
adica de a o mentine constanta". Principiul inertiei regleaza, dupa Freud, tipul de functionare primara a aparatului,
circulatia energiei libere. Legea constantei, chiar daca nu este enuntata explicit ca principiu independent, corespunde
procesului secundar, in care energia este legata, mentinuta la un nivel oarecare.
Se observa ca, in ciuda unui aparat conceptual ce poate parea comun, modelele lui Breuer si Freud sunt foarte
diferite. Breuer isi dezvolta gandirea dintr-o perspectiva biologica din care nu lipsesc asemanarile cu ideile moderne
asupra homeostazei si sistemelor de autoreglare, pe care chiar le anunta ( Se stie ca Breuer a colaborat la lucrarile
neurofiziologului Hering asupra unuia dintre sistemele de autoreglare cele mai importante ale organismului, acela al
respiratiei.).
In schimb, constructia freudiana poate parea aberanta din punct de vedere al stiintelor vietii in masura in care ea
pretinde sa deduca un organism cu aptitudinile sale vitale, functiile sale adaptative, constantele sale energetice, dintrun principiu care este negarea oricarei diferente stabile de nivel.
Dar aceasta divergenta, de altfel neexplicita, dintre Breuer si Freud (s-ar putea gasi urme ale dificultatii celor doi
autori de a se pune de acord asupra unei formulari a principiului constantei in elaborarile succesive care ne-au
parvenit din "Comunicarea preliminara" din cadrul Studiilor asupra isteriei) este bogata in semnificatii. intr-adevar,
ceea ce la Freud este reglat prin principiul inertiei constituie un tip de proces a carui existenta este postulata prin
descoperirea cu putina vreme inainte a inconstientului: procesul primar. Acesta e descris incepand cu Proiect de
psihologie prin exemple privilegiate, cum ar fi visul si formarea simptomului, in special la isterici. Ceea ce
caracterizeaza procesul primar este o curgere fara piedici, o "deplasare facila". Pe planul analizei psihologice, se
poate observa ca o reprezentare se poate substitui complet alteia, pana la a-i imprumuta proprietatile si eficacitatea: "..
.istericul pe care A il face sa planga ignora ca plansul sau e provocat de asocierea A-B, unde B insusi nu joaca nici un
rol in viata sa psihica. Simbolul s-a substituit aici complet lucrului". Fenomenul unei deplasari totale a semnificatiei
de la o reprezentare la alta, constatarea clinica a intensitatii si eficacitatii pe care o au reprezentarile substitutive isi
gasesc, pentru Freud, in mod natural, expresia in formularea economica a principiului inertiei. Libera circulatie a
sensului si scurgerea totala a energiei psihice pana la completa evacuare sunt pentru Freud sinonime. Se vede ca un
asemenea proces este opusul mentinerii constantei.
Aceasta este invocata in Proiect ele psihologie, dar ca venind sa modereze si sa inhibe simpla tendinta la
descarcarea absoluta. Sarcina de a lega energia psihica si de a o mentine la un nivel mai ridicat revine eului; el
indeplineste aceasta functie pentru ca el insusi constituie un ansamblu de reprezentari sau de neuroni in care se
mentine un nivel constant de investire.
Filiatia dintre procesul primar si procesul secundar nu trebuie deci inteleasa ca o succesiune reala, in ordine vitala,
ca si cum principiul constantei ar fi succesiv principiului inertiei in istoria organismelor; ea nu se sustine decat la
nivelul unui aparat psihic in care Freud recunoaste de la inceput existenta a doua tipuri de procese, a doua principii
ale functionarii mentale.

Dupa cum se stie, capitolul VII al Interpretarii visului (1900) se bazeaza pe o asemenea opozitie. Freud dezvolta
aici ipoteza ".. .unui aparat psihic primitiv a carui activitate este reglata de tendinta de a evita acumularea de excitatie
si de a se mentine, in masura posibilului, fara excitatie". Un asemenea principiu, caracterizat prin "...scurgerea libera
a cantitatilor de excitatie" este desemnat de Freud ca "principiul neplacerii". El regleaza functionarea sistemului
inconstient. Sistemul preconstient-constient are un alt mod de functionare; el ".. .produce investirile care emana din el
o inhibitie a acestei curgeri [libere], o transformare in investire cviescenta, fara indoiala cu ridicarea nivelului". Prin
urmare, opozitia dintre modurile de functionare ale celor doua sisteme va fi cel mai adesea asimilata de Freud cu
opozitia dintre principiul placerii* si principiul realitatii*. Dar daca, din grija pentru clarificare conceptuala, vrem sa
mentinem o distinctie intre tendinta de a scadea pana la zero cantitatea de excitatie si o tendinta de a o mentine la
nivel constant, observam ca principiul placerii corespunde primei tendinte, in timp ce mentinerea constantei este
corelata cu principiul realitatii.
Abia in 1920, in Dincolo de principiul placerii Freud formuleaza explicit un "principiu al constantei". Aici trebuie
sa notam urmatoarele:
Principiul constantei apare ca baza economica a principiului placerii.
Definitiile propuse continua sa contina un echivoc: tendinta la reducerea absoluta si tendinta la constanta sunt
considerate ca echivalente;
Cu toate acestea, tendinta spre zero, sub numele de principiul Nirvana*, este considerata ca fundamentala, celelalte
principii nefiind decat modificari ale acestuia;
In acelasi timp in care Freud nu pare sa vada in actiune in ".. .viata psihica si poate [in] viata nervoasa in general"
decat o singura tendinta, mai mult sau mai putin modificata, el introduce la nivelul pulsiunilor un dualism
fundamental si ireductibil: pulsiunile de moarte, ce tind spre reducerea absoluta a tensiunilor, si pulsiunile de viata, ce
cauta, dimpotriva, sa mentina si sa creeze unitati vitale care presupun un nivel ridicat de tensiune. Acest ultim
dualism (despre care mai multi autori au subliniat, de altfel, ca trebuie inteles ca un dualism de principii) poate sa se
clarifice daca il raportam la anumite opozitii fundamentale constant prezente in gandirea freudiana: energie liberaenergie legata, eliberare-legare, proces primar-proces secundar (vezi si: Pulsiune de moarte).
Dimpotriva, Freud n-a delimitat niciodata pe deplin opozitia care, la nivelul principiilor economice ale functionarii
mentale, corespunde opozitiilor precedente. Daca ea este schitata in Proiect de psihologie prin distinctia dintre un
principiu al inertiei si o tendinta la constanta, ea nu va putea constitui, ca urmare, o referinta explicita care sa permita
poate evitarea confuziei ce continua sa fie legata de notiunea de principiu al constantei.
In Teoria atacului isteric (1892), manuscris trimis spre aprobare lui Breuer, ca si intr-o scrisoare adresata acestuia,
din 29.06.1892, Freud vorbeste de o tendinta de a "...mentine constanta" ceea ce s-ar putea numi "suma de excitatie"
in sistemul nervos.
In conferinta sustinuta de Freud la zece zile dupa aparitia "Comunicarii preliminare", publicata sub acelasi titlu in
numarul 4 din 1893 al revistei Wiener medizinische Presse, Freud nu vorbeste decat despre o tendinta de a "...diminua
[...] suma de excitatie" (7).
In "Comunicare preliminara" la Studii asupra isteriei, principiul constantei nu este enuntat. S-ar introduce o
oarecare clarificare in problemele cu care Breuer si Freud se lupta, distingand mai multe planuri:
nivelul organismului, reglat prin mecanisme de homeostazie si functionand deci dupa un principiu unic, principiul
constantei. Un asemenea principiu nu este valabil numai pentru ansamblul organismului, ci si pentru aparatul
specializat care e sistemul nervos. Acesta nu poate functiona decat daca sunt mentinute si restabilite conditii
constante. Acest fapt era vizat de Breuer cand vorbea despre un nivel constant al excitatiei tonice intracerebrale;
la nivelul psihismului uman, care face obiectul investigarii freudiene:
a) procesele inconstiente care, la limita, presupun o alunecare nedefinita a semnificatiilor sau, in limbaj energetic, o
scurgere total libera a cantitatii de excitatie.
b) procesul secundar, asa cum este reperat in sistemul preconstientconstient, care presupune o legare a energiei,
aceasta fiind reglata printr-o anumita "forma" tinzand sa mentina si sa restabileasca limitele si nivelul sau energetic:
eul.

La prima vedere, s-ar putea deci spune ca Breuer si Freud nu aveau in vedere aceleasi realitati: Breuer pune
problema conditiilor neurofiziologice ale unei functionari psihice normale, Freud se intreaba cum se poate regla si
limita procesul primar la om.
Ramane totusi un echivoc la Freud atat in Proiect de psihologie, cat si in opere tarzii, ca Dincolo de principiul
placerii: intre deducerea unui proces psihic secundar pornind de la procesul primar si o geneza cvasimitica a
organismului ca forma constanta si care tinde sa se pastreze in viata pornind de la o stare pur anorganica. Acest
echivoc fundamental in gandirea freudiana nu se poate interpreta, dupa parerea noastra, decat daca intelegem eul
insusi ca o "forma", un Gestalt edificat dupa modelul organismului sau, daca vrem, ca o metafora realizata a
organismului.
2. Principiul inertiei neuronale
Acesta este principiul de functionare a sistemului neuronal, in conformitate cu care neuronii tind ca sa evacueze
complet cantitatile de energie pe care le primesc. Este un mecanism de "descarcare energetica" neuronala.
* Freud enunta in Proiect de psihologic (1895) un principiu al inertiei ca principiu de functionare a ceea ce el
numea atunci sistem neuronal, in textele metapsihologice ulterioare, el nu va relua aceasta expresie. Notiunea
apartine perioadei de elaborare a conceptiei freudiene privind aparatul psihic. Se stie ca Freud descrie in Proiect de
psihologie un sistem neuronal facand apel la doua notiuni fundamentale: cea de neuron si cea de cantitate. Conform
acestei ipoteze, cantitatea circula in sistem, luand cai diferite prin bifurcatiile succesive ale neuronilor, in functie de
rezistenta ("bariera de contact") sau de gradul de facilitare a accesului care exista la trecerea de la un element
neuronal la altul. Exista o analogie evidenta intre aceasta descriere intr-un limbaj neurofiziologic si descrierile
ulterioare ale aparatului psihic, descrieri in care de asemenea intervin doua elemente: reprezentarile grupate in lanturi
sau in sisteme si energia psihica.
Vechea notiune de principiu al inertiei prezinta interes prin faptul ca ajuta la precizarea sensului principiilor
economice fundamentale care regleaza functionarea aparatului psihic.
In fizica, inertia desemneaza urmatorul fenomen: "...un punct lipsit de orice legatura mecanica si asupra caruia nu
se exercita nici o actiune isi conserva nedefinit aceeasi viteza considerata din punct de vedere al marimii si directiei
(chiar si in cazul in care aceasta viteza este nula, adica acel corp este in repaus)" (l).
1. Principiul enuntat de Freud privind sistemul neuronal prezinta o analogie sigura cu principiul inertiei din fizica.
El este formulat astfel: "Neuronii tind sa se debaraseze de cantitate"
Modelul unei astfel de functionari este furnizat de o anumita conceptie a reflexului: in arcul reflex, cantitatea de
excitatie primita de neuronul senzitiv se presupune ca e complet descarcata la extremitatea motorie. Mai mult, pentru
Freud, aparatul neuronal se comporta ca si cum ar tinde nu numai sa descarce excitatiile, dar sa se si protejeze de
sursele de excitatie. Fata de excitatiile interne, principiul inertiei nu poate functiona fara sa sufere o modificare
profunda; intr-adevar, pentru a exista descarcarea adecvata este necesara o actiune specifica, actiune care, pentru a fi
dusa la bun sfarsit, cere o stocare a energiei.
2. Raportul dintre utilizarea pe care o da Freud notiunii de principiu al inertiei si utilizarea lui in fizica ramane
destul de vaga.
a) in fizica, inertia este o proprietate a corpurilor in miscare, in timp ce, pentru Freud, ea nu este o proprietate a
mobilului avut in vedere, adica excitatia, ci o tendinta activa a sistemului in care cantitatile se deplaseaza.
b) in fizica, principiul inertiei este o lege universala, constitutiva a fenomenelor avute in vedere si presupusa a
actiona chiar in manifestari care, pentru observatorul comun, par sa o contrazica. De exemplu, miscarea unui proiectil
tinde aparent sa se opreasca de la sine, dar fizica arata ca aceasta oprire se datoreaza rezistentei aerului si ca, facand
abstractie de acest factor contingent, validitatea legii inertiei nu este deloc pusa in cauza. Dimpotriva, in transpunerile
psihofiziologice ale lui Freud, principiul inertiei nu mai este constitutiv pentru ordinea naturala considerata; el poate
esua datorita unui alt mod de functionare, care-i limiteaza campul de aplicatie, in acest fel, formarea de grupe de
neuroni constant investiti presupune, de fapt, reglarea printr-o lege - legea constantei -, care contracareaza curgerea
libera a energiei. Numai printr-o deductie care apeleaza la finalitate poate Freud sa sustina ca principiul inertiei
utilizeaza pentru scopurile sale o anumita acumulare de energie.

c) Aceasta trecere de la mecanism la finalitate se regaseste si in faptul ca Freud deduce din principiul descarcarii
excitatiei o tendinta de evitare a oricarei surse de excitatie.
3. Devine clar ca, in masura in care vrea sa se mentina la un anumit nivel de verosimilitate biologica, Freud se vede
obligat sa introduca imediat alterari considerabile ale principiului inertiei. Cum ar putea sa supravietuiasca un
organism care ar functiona dupa acest principiu? Cum ar putea el sa existe daca este adevarat ca insasi notiunea de
organism presupune mentinerea unei diferente stabile a nivelului energetic in raport cu mediul inconjurator?
Contradictiile care se pot constata in notiunea freudiana de principiu al inertiei neuronale nu trebuie totusi, dupa
parerea noastra, sa descalifice intuitia de baza subiacenta utilizarii sale. Aceasta intuitie este legata de insasi
descoperirea inconstientului; ceea ce Freud traduce in libera circulatie a sensului, care caracterizeaza procesul
primar.
Astfel, principiul Nirvana asa cum apare el mult mai tarziu in opera lui Freud, poate fi considerat ca o reafirmare,
intr-un moment decisiv al gandirii freudiene ("turnanta" anilor '20) a intuitiei fundamentale care ghida deja enuntul
principiului inertiei.
3. Principiul Nirvana
Acest principiu desemneaza tendinta aparatului psihic de a reduce la zero, sau macar de a reduce cat mai mult
posibil, orice cantitate de excitatie de origine externa sau interna (B. Low, S. Freud).
Nirvana desemneaza stingerea dorintei umane, aneantizarea individualitatii, o stare de liniste si fericire interioara
perfecta, totala. Principiul Nirvanei este tendinta de reducere, de constanta, de suprimare a tensiunilor produse de
orice excitatie interna. Acest punct de vedere creeaza o stare de ambiguitate, de echivalenta intre "principiul
constantei" si "principiul Nirvana".
Dupa S. Freud, principiul Nirvanei exprima tendinta pulsiunii de moarte, motiv pentru care acest principiu se
diferentiaza de constanta sau de homeostazie (J. Laplanche si J. B. Pontalis). Termenul de Nirvana exprima in primul
rand o legatura profunda intre placere si aneantizare.
* Termenul "Nirvana", raspandit in Occident de Schopenhauer, este preluat din religia budista, unde desemneaza
"stingerea" dorintei umane, aneantizarea individualitatii, care se topeste in sufletul colectiv, o stare de liniste si de
fericire perfecta.
In Dincolo de principiul placerii (1920), Freud, reluand expresia propusa de psihanalista engleza Barbara Low,
defineste principiul Nirvana ca "...tendinta la reducerea, la constanta, la suprimarea tensiunii produse de excitatia
interna". Aceasta formulare este identica cu aceea pe care Freud o da in acelasi text principiului constantei si contine
deci ambiguitatea de a considera ca echivalente tendinta de a mentine constant un anume nivel si tendinta de a reduce
la zero orice excitatie.
Totodata, nu este lipsit de importanta sa notam ca Freud introduce termenul Nirvana, cu rezonanta lui filozofica,
intr-un text in care merge foarte departe pe firul speculatiei; in Nirvana hindusa sau schopenhaueriana, Freud gaseste
un corespondent pentru notiunea de pulsiune de moarte. Aceasta corespondenta este subliniata in Problema
economica a masochismului (1924): "Principiul Nirvana exprima tendinta pulsiunii de moarte". in acest sens,
"principiul Nirvana" desemneaza altceva decat o lege a constantei sau de homeostazie: tendinta radicala de a reduce
excitatia la zero, asa cum Freud o enuntase deja sub numele de "principiul inertiei".
Pe de alta parte, termenul Nirvana sugereaza o legatura profunda intre placere si aneantizare, legatura care ramane
problematica pentru Freud.
4. Principiul placerii/neplacerii
Acesta este un principiu care guverneaza functionarea mintala in sensul ca ansamblul activitatii psihice are ca scop
sa evite neplacerea si sa procure placerea, in masura in care neplacerea este legata de cresterea cantitatii de excitatie,
iar placerea de reducerea acesteia, principiul placerii este un principiu economic.
Acest principiu al placerii a fost preluat de catre S. Freud de la Fechner ("principiul de placere a actiunii"), conform
caruia nu numai ca finalitatea urmarita de actiunea umana este placerea, dar si ca actele noastre sunt determinate de
placerea sau de neplacerea procurate in prezent de reprezentarea actiunii de indeplinit sau a consecintelor sale.
Se remarca la S. Freud existenta unei relatii stranse intre cele doua principii ale placerii si constantei.

Principiul placerii este corelat si cu principiul realitatii. Pulsiunile nu cauta, la inceput, decat sa se descarce, sa se
satisfaca pe caile cele mai scurte. Ele se acomodeaza progresiv cu realitatea, singura care le permite prin deturnari si
amanari necesare, sa atinga satisfactia cautata.
Reiese de aici modul in care raportul "placere/realitate"' pune o problema care este ea insasi dependenta de
semnificatia data in psihanaliza termenului de "placere". Prin placere se intelege satisfacerea unei nevoi.
Notiunea de principiu al placerii ramane aproape neschimbata in toata opera freudiana. Dimpotriva, ceea ce devine
problematic la Freud si primeste raspunsuri diferite este situatia principiului in raport cu alte referinte teoretice.
O prima dificultate, sesizabila chiar in enuntul principiului, este legata de definirea placerii si a neplacerii. Una din
ipotezele constante ale lui Freud in cadrul modelului pe care-l da aparatului psihic afirma ca, in principiul functionarii
sale, sistemul perceptie-constiinta este sensibil la o intreaga diversitate de calitati provenind din mediul exterior, in
timp ce din interior el nu percepe decat cresterile si diminuarile de tensiune care se traduc intr-o singura gama
calitativa: scala placere-neplacere. Putem oare ramane la o definitie pur economica, placerea si neplacerea nefiind
decat traducerea calitativa a unor modificari cantitative? Pe de alta parte, care este corelatia exacta dintre aceste doua
aspecte, calitativ si cantitativ? Freud a subliniat progresiv intreaga dificultate de a da acestei probleme un raspuns
simplu. Chiar daca, intr-o prima etapa, el se multumeste sa enunte o echivalenta intre placere si reducerea de tensiune,
intre neplacere si cresterea tensiunii, el inceteaza foarte curand sa afirme ca aceasta relatie este evidenta si simpla:
".. .sa nu neglijam caracterul cu lotul nedeterminat al acestei ipoteze atata timp cat nu vom reusi sa decelam natura
relatiei dintre placere si neplacere si variatiile in cantitatile de excitatie care actioneaza asupra vietii psihice. Cert este
ca. daca asemenea relatii pot fi foarte diverse, ele nu pot in orice caz sa fie foarte simple"
Freud nu ne ofera decat cateva indicatii privind tipul de functionare in cauza, in Dincolo de principiul placerii
(1920), el noteaza ca trebuie diferentiala neplacerea de sentimentul de tensiune: exista tensiuni placute. "Senzatia de
Tensiune nu trebuie raportata la marimea absoluta a investirii, eventual la nivelul ei, in timp ce gradarea placereneplacere ar indica modificarea cantitatii de investire in unitatea de timp". intr-un text ulterior, este luat in considerare
tot un factor temporal: ritmul; in acelasi timp este repus in valoare aspectul calitativ al placerii.
In pofida dificultatilor de a gasi echivalente cantitative exacte pentru stari calitative ca placerea si neplacerea,
interesul pentru teoria psihanalitica a unei interpretari economice a acestor stari este evident; ea permite enuntarea
unui principiu valabil atat pentru instantele inconstiente ale personalitatii, cat si pentru aspectele sale constiente. A
vorbi, de exemplu, de o placere inconstienta legata de un simptom evident neplacut, poate ridica obiectii la nivelul
descrierii psihologice. Plasandu-se in perspectiva unui aparat psihic si a modificarilor energetice care se produc in el,
Freud dispune de un model care-i permite sa considere fiecare substructura ca fiind reglata de acelasi principiu ca
ansamblul aparatului psihic, lasand nerezolvata dificila problema de a determina, pentru fiecare dintre aceste
substructuri, modalitatea si momentul in care o crestere de tensiune devine efectiv motivanta ca neplacere resimtita.
Aceasta problema nu este totusi neglijata in opera freudiana. Ea este direct vizata in legatura cu Eul, in Inhibitie,
simptom si angoasa (1926) (conceptia angoasei-semnal ca motiv de aparare).
O alta problema, nu fara legatura cu cea precedenta, priveste relatia dintre placere si constanta, intr-adevar, chiar o
data admisa existenta unei semnificatii economice, cantitative a placerii, ramane problema de a sti daca ceea ce Freud
numeste principiul placerii corespunde unei mentineri a constantei nivelului energetic sau unei reduceri radicale a
tensiunilor pana la nivelul cel mai scazut. Numeroase formulari apartinand lui Freud, care asimileaza principiul
placerii si principiul constantei, merg in sensul primei solutii. Dar, daca luam in considerare ansamblul referintelor
teoretice fundamentale freudiene (asa cum reies ele mai ales din texte ca Proiect de psihologie (1895) si Dincolo de
principiul placerii, se observa ca principiul placerii se gaseste mai degraba in opozitie cu mentinerea constantei, fie ca
el corespunde scurgerii libere a energiei in timp ce constanta corespunde unei legari a acesteia, fie ca, la limita, Freud
se poate intreba daca principiul placerii nu este "in serviciul pulsiunii de moarte".
Problema, adesea dezbatuta in psihanaliza, a existentei unui "dincolo de principiul placerii" nu poate fi pusa in mod
corect decat dupa ce a fost pe deplin precizat ansamblul de probleme care aduce in prim-plan conceptele de placere,
constanta, legare, reducerea tensiunilor la zero. intr-adevar, existenta unor principii sau forte pulsionale care transcend
principiul placerii nu este sustinuta de Freud decat din momentul in care opteaza pentru o interpretare a acestuia care
tinde sa-1 confunde cu principiul constantei. Daca, dimpotriva, principiul placerii tinde sa fie asimilat unui principiu
de reducere la zero (principiul Nirvana), caracterul sau ultim si fundamental nu mai este contestat (vezi mai ales:
Pulsiunea de moarte).

Notiunea de principiu al placerii apare, in teoria psihanalitica, mai ales corelata notiunii de principiu al realitatii. De
asemenea, cand Freud enunta explicit cele doua principii de functionare psihica, el scoate in evidenta tocmai acest ax
de referinta. Pulsiunile nu cauta la inceput decat sa se descarce, sa se satisfaca pe caile cele mai scurte. Ele se
acomodeaza progresiv cu realitatea, singura care le permite, prin deturnari si amanari necesare, sa atinga satisfactia
cautata. Din aceasta teza simplificata, reiese modul in care raportul placere-realitate pune o problema care este ea
insasi dependenta de semnificatia data in psihanaliza termenului placere. Daca intelegem prin placere mai ales
satisfacerea unei nevoi, dupa modelul satisfacerii pulsiunilor de autoconservare, atunci opozitia principiul placeriiprincipiul realitatii nu ofera nimic radical; aceasta cu atat mai mult cu cat s-ar putea usor admite existenta in
organismul viu a unei dotari naturale, a unor predispozitii care fac din placere un ghid de viata, subordonandu-i
comportamente si functii adaptative. Dar psihanaliza a pus in prim-plan notiunea de placere intr-un cu totul alt
context, in care apare, dimpotriva, legat de procese (traire de satisfacere) si fenomene (visul) al caror caracter dereal
este evident. Din aceasta perspectiva, cele doua principii apar ca fundamental antagonice, implinirea unei dorinte
inconstiente raspunzand la cu totul alte exigente si functionand dupa cu totul alte legi decat satisfacerea nevoilor
vitale ( vezi: Pulsiuni de autoconservare).
5. Principiul realitatii
Principiul realitatii impreuna cu principiul placerii reprezinta pentru S. Freud cele doua mari principii care
guverneaza intreaga functionare a aparatului psihic. El formeaza un cuplu cu principiul placerii pe care ii modifica, in
masura in care reuseste ca sa se impuna ca principiu reglator. In acest caz, cautarea satisfactiei nu se mai efectueaza
pe caile cele mai scurte, ci accepta deturnari si isi amana atingerea scopului in functie de conditiile impuse de mediul
exterior.
Din punct de vedere economic, principiul realitatii corespunde unei transformari a energiei libere in energie legata.
Din punct de vedere topic, el este definitoriu pentru sistemul "preconstient - constient". Din punct de vedere dinamic,
psihanaliza cauta sa fundamenteze interventia principiului realitatii pe un tip de energie pulsionala care este pus cu
precadere in serviciul Eului.
Principiul placerii este pus si in serviciul Sinelui, intrucat din punct de vedere genetic acest principiu al realitatii
succede principiului placerii.
Prefigurandu-se de la primele elaborari metapsihologice freudiene, principiul realitatii este enuntat ca atare in 1911
in Formulari privind cele doua principii ale functionarii psihice; el este pus in relatie, intr-o perspectiva genetica, cu
principiul placerii, caruia ii succede. Sugarul incearca mai intai sa gaseasca, intr-un mod halucinatoriu, o posibilitate
de descarcare imediata, nemijlocita a tensiunii pulsionale: "...numai absenta persistenta a satisfactiei asteptate si
deceptia antreneaza abandonarea acestei tentative de satisfacere halucinatorie. in locul acesteia, aparatul psihic
trebuie sa rezolve problema prin reprezentarea starii reale a lumii exterioare si sa caute o modificare reala. Prin
aceasta, e introdus un nou principiu al activitatii psihice: ceea ce e reprezentat nu mai este ceea ce e agreabil, ci ceea
ce e real, chiar daca poate fi dezagreabil". Principiul realitatii, principiu reglator al functionarii psihice, apare
secundar ca o modificare a principiului placerii, care este la inceput suveran. Instaurarea sa corespunde unei serii
intregi de adaptari pe care trebuie sa le sufere aparatul psihic: dezvoltarea functiilor constiente atentie, judecata,
memorie; substituirea descarcarii motorii printr-o actiune ce are in vedere transformarea convenabila a realitatii;
nasterea gandirii, aceasta fiind definita ca o "activitate probanta" in care sunt deplasate mici cantitati de investire,
ceea ce presupune o transformare a energiei libere, care tinde sa circule fara piedici de la o reprezentare la alta, in
energie legata. Trecerea de la principiul placerii la principiul realitatii nu suprima principiul placerii. Pe de o parte,
principiul realitatii asigura obtinerea unor satisfactii in real, pe de alta parte, principiul placerii continua sa guverneze
un intreg camp de activitati psihice, un domeniu rezervat, cedat fantasmei si functionand dupa legile procesului
primar: inconstientul.
Acesta e modelul cel mai general pe care Freud 1-a elaborat in cadrul a ceea ce el insusi numeste "psihologie
genetica". El arata ca aceasta schema se aplica diferit, dupa cum este luata in considerare evolutia pulsiunilor sexuale
sau evolutia pulsiunilor de autoconservare. Daca in dezvoltarea lor, pulsiunile de autoconservare se supun progresiv si
pana la urma total principiului realitatii, pulsiunile sexuale nu se "educa" decat cu intarziere si intotdeauna imperfect.
Rezulta, secundar, ca pulsiunile sexuale raman domeniul privilegiat al principiului placerii, in timp ce pulsiunile de

autoconservare reprezinta in sanul aparatului psihic exigentele realitatii, in fond, conflictul psihic intre eu si
continutul refulat isi are radacinile in dualismul pulsional, corespunzand el insusi dualismului principiilor.
in ciuda simplitatii sale aparente, aceasta conceptie ridica probleme dificile, pe care multe indicii din chiar opera lui
Freud ni le semnaleaza.
1. In ce priveste pulsiunile, ideea ca pulsiunile sexuale si pulsiunile de autoconservare evolueaza dupa aceeasi
schema nu mai pare deloc satisfacatoare. E greu de conceput ce poate fi pentru pulsiunile de autoconservare acest
prim timp reglat de principiul placerii. Nu sunt ele de la inceput orientate spre un obiect real satisfacator, asa cum
Freud insusi a afirmat pentru a le diferentia de pulsiunile sexuale? Invers, legatura dintre sexualitate si fantasma este
atat de esentiala, incat ideea de invatare progresiva a realitatii devine aici foarte contestabila, cum o atesta de altfel si
experienta analitica.
S-a pus adesea intrebarea: de ce, daca isi poate satisface dorinta prin halucinatie, copilul trebuie sa mai caute un
obiect real? Conceptia conform careia pulsiunea sexuala apare din pulsiunea de autoconservare intr-o dubla relatie:
anaclitica si de separare, permite clarificarea acestei probleme dificile, in mod schematic, functiile de autoconservare
pun in joc montaje de comportamente, scheme perceptive care vizeaza de la inceput, chiar daca in mod inabil, un
obiect real adecvat (sanul, hrana). Pulsiunea sexuala apare in marginea exercitarii acestei functii naturale; ea nu
devine cu adevarat autonoma decat in miscarea care o separa de aceasta functie si de obiectul ei, repetand placerea in
mod autoerotic si vizand pe mai departe reprezentarile elective care se organizeaza in fantasme. Constatam ca, din
aceasta perspectiva, legatura dintre cele doua tipuri de pulsiuni avute in vedere si cele doua principii nu apare deloc
ca o achizitie secundara: legatura este la inceput foarte stransa intre autoconservare si realitate; invers, momentul de
emergenta al sexualitatii coincide cu cel al fantasmei si al implinirii halucinatorii a dorintei.
2. I s-a atribuit adesea lui Freud, pentru a-1 critica, ideea ca fiinta umana ar trebui sa iasa dintr-o ipotetica stare in
care realizeaza un fel de sistem inchis destinat numai placerii "narcisice" pentru a accede, nu se stie ce cale, la
realitate. O asemenea reprezentare este dezmintita prin mai multe formulari freudiene: exista de la inceput, cel putin
in anumite sectoare, mai ales in cel perceptiv, un acces la real. Contradictia ar putea oare sa vina din faptul ca in
campul investigatiei pur psihanalitice problematica realului se pune in termeni foarte diferiti de cei ai unei psihologii
care-si propune ca obiect analiza comportamentului copilului? Ceea ce Freud considera injust ca o generalizare
valabila pentru ansamblul genezei subiectului uman isi regaseste valoarea la nivelul, de la bun inceput dereal, al
dorintei inconstiente. Freud cauta conditiile de acces la ceea ce el numeste "deplina iubire de obiect", in evolutia
sexualitatii umane, in structurarea sa prin complexul Oedip. Semnificatia unui principiu al realitatii capabil sa
modifice cursul dorintei sexuale poate fi cu dificultate surprinsa in afara acestei referinte la dialectica complexului
Oedip si la identificarile corelative acestuia.
3. Freud atribuie un rol important notiunii de proba a realitatii, fara insa a fi elaborat vreodata o teorie coerenta
asupra ei si fara a fi clarificat relatia cu principiul realitatii. In utilizarea acestei notiuni, observam si mai limpede
modul in care aceasta e apta sa acopere doua directii de gandire foarte diferite: o teorie genetica a invatarii realitatii,
de supunere a pulsiunii la proba realitatii (ca si cum ea ar proceda prin "incercari si erori") si o teorie
cvasitranscendentala, care trateaza despre constituirea obiectului prin intermediul unei intregi serii de opozitii:
interior-exterior, placut-neplacut, introiectie-proiectie.
4. in masura in care, in care, in ultima sa topica, defineste eul ca o diferentiere a sinelui, diferentiere ce rezulta din
contactul direct cu realitatea exterioara, Freud face din Eu instanta careia i se atribuie sarcina de a asigura dominatia
principiului realitatii. Eul "...intercaleaza, intre revendicarea pulsionala si actiunea care procura satisfactia, activitatea
de gandire, care, orientandu-se in prezent si utilizand experientele anterioare, incearca sa ghiceasca prin tatonari
rezultatul actiunilor proiectate, in acest fel, Eul ajunge sa stabileasca daca tentativa de a obtine satisfactia trebuie pusa
in aplicare sau amanata sau daca revendicarea pulsionala nu trebuie pur si simplu reprimata ca fiind foarte periculoasa
(principiul realitatii)". O asemenea formulare reprezinta expresia cea mai directa a tentativei lui Freud de a face ca
functiile adaptative ale individului sa depinda de eu. Aceasta conceptie implica doua tipuri de rezerve; pe de o parte,
nu este sigur ca invatarea exigentelor realitatii trebuie pusa in intregime pe seama unei instante a personalitatii psihice
ale carei geneza si functie sunt ele insele marcate de identificari si conflicte; pe de alta parte, in campul propriu
psihanalizei, notiunea de realitate n-a fost ea profund reinnoita prin descoperiri fundamentale ca aceea a complexului
Oedip si a unei constituiri progresive a obiectului libidinal? Ceea ce se intelege in psihanaliza prin "acces la realitate"
nu poate fi redus la ideea unei puteri de discriminare intre real si ireal, si nici la ideea unei puneri la incercare a
fantasmelor si a dorintelor inconstiente in contact cu o lume exterioara care, in definitiv, isi stabileste singura legile.

6. Compulsiunea la repetitie
Acest principiu al psihanalizei are doua acceptiuni:
a) In sfera psihopatologiei el reprezinta sau desemneaza procesul incoercibil si de origine inconstienta, prin care
subiectul se plaseaza activ in situatii neplacute, repetand astfel experiente vechi, fara a-si aminti de prototipul lor; sau,
dimpotriva, subiectul are impresia foarte vie ca este, de fapt, vorba de ceva pe deplin motivat in actualitate.
b) In sfera psihanalizei acest principiu desemneaza un factor autonom, ireductibil in ultima analiza la o dinamica
conflictuala axata doar pe jocul principiului placerii si cel al realitatii. Ea este pusa esential in legatura cu caracterul
cel mai general al pulsiunilor, si anume cu caracterul lor conservator.
Psihanaliza considera, in general, simptomele ca fiind fenomene de repetitie. Aceasta intrucat, in psihanaliza,
simptomul reproduce, mai mult sau mai putin deghizat, anumite elemente ale unui conflict din trecutul bolnavului.
Referitor la compulsiunea la repetitie, E. Bibring distinge urmatoarele doua aspecte principale: o tendinta repetitiva,
proprie Sinelui; o tendinta restitutiva, proprie Eului.
Automatismul repetitiei sau, mai bine, compulsia repetitiei, desemneaza tendinta repetarii experientelor puternice,
oricare ar fi efectele favorabile sau nocive ale acestei repetitii. De la inceputul operei sale psihanalitice, Freud a
recunoscut importanta proceselor de repetare, la care se raporteaza multe concepte (fixatie, regresie, transfer); dar
numai dupa 1920 el ii va da importanta unui principiu de functionare mentala care actioneaza "dincolo de principiul
placerii." Faptele psihologice pe care se bazeaza sunt imprumutate in special din nevrozele traumatice, din jocul
infantil, din nevroza de destin (repetarea acelorasi evenimente suparatoare in viata) si din transfer. Unele dintre aceste
repetitii se lasa reduse la principiul placerii: de exemplu, in nevroza traumatica si in viata, repetitia poate avea sensul
de a stapani o experienta neplacuta. Ramane totusi un rest: experientele nefericite, comportamentele neadaptate se
repeta cu o monotonie tragica; or, aceasta repetitie conduce la esecuri, la lezari ale amorului propriu si nu putem deci
sa o intelegem ca repetarea nevoilor care cauta sa se satisfaca; ea restabileste o nevoie specifica de repetitie,
transcendenta principiului placerii. Viziuni biologice cu un caracter mai speculativ amplifica aceste consideratii
psihologice: orice viata duce la moarte, adica la o reintoarcere la anorganic, si sexualitatea duce la reproducere.
Compulsia repetitiei apare astfel ca un principiu psihologic solid ancorat in biologic.
Ca si teoria instinctului mortii care ii este asociata, conceptul compulsiei repetitiei a ridicat impotriviri si critici.
Acestea se rezuma in mod esential sa arate ca fenomenele de repetitie invocate in favoarea compulsiei repetitiei nu
sunt "mai departe de principiul placerii" periodicitatea pulsiunilor este inradacinata in sursele lor fizice; de fiecare
data cand cererea pulsionala se afirma, culpabilitatea, apararea Eului trebuie in acelasi fel sa intre in actiune intr-un
mod repetitiv; repetitiile multiple se explica prin persistenta si recurenta sentimentelor de culpabilitate; in ceea ce
priveste repetitiile evenimentelor traumatice ele au ca sens esential gasirea unei solutii mai bune, stapanirea situatiei
care nu a fost rezolvata; astfel, adultul redus la tacere intr-o cearta o rumineaza, cautand replica perfecta pentru a-si
nimici adversarul; efortul de stapanire esuand in timp ca nevoia de stapanire persista, rezulta repetitia efortului
(Kubie, Fenichel, Hendricks). Mai conservator, Bibring disntinge in compulsia repetitiei o tendinta repetitiva si o
tendinta de restabilire; tendinta repetitiva exprima inertia materiei; este o tendinta conservatoare de mentinere si
repetare a experientelor intense, atat agreabile cat si neplacute; este un automatism pulsio-nal care se situeaza peste
principiul placerii; tendinta de restabilire este un mecanism reglator care are drept sarcina descarcarea tensiunilor
cauzate de experientele traumatice, punand astfel repetitia in serviciul Eului.
Ceea ce frapeaza in repetitiile nevrotice este persistenta comportamentelor neadecvate realitatii si prezentului, este
esecul principiului realitatii, imposibilitatea gandirii simbolice, care, singura, ar putea rupe repetitia compulsiva prin
luarea in considerare a efectelor indepartate ale comportamentului, vazand lucrurile de mai sus. Repetitia compulsiva
traduce dimpotriva dependenta organismului in raport cu unele necesitati si emotii pe care le resimte acum, in raport
cu unele efecte ale conduitei resimtite ca iminente. Cu alte cuvinte, comportamentele descrise ca repetitii compulsive
au exact caracterele proceselor primare si inconstiente relevand procesul placerii, pe cat il disting de principiul
realitatii; ele au ca o conditie slabiciunea Eului, imposibilitatea sa de a se elibera.
Se poate desprinde din cele de mai sus faptul ca "principiile psihanalizei", specifice acestui domeniu, au in primul
rand un caracter dinamic si prin aceasta ele exprima un anumit regim de functionare a "aparatului psihic" uman. in
plus, dincolo de aceste aspecte legate de functionarea vietii psihice, principiile psihanalizei sunt in conformitate cu

modalitatea de organizare a sistemului personalitatii in instante specifice, fiecareia dintre acesteia corespunzandu-i
principii dinamice specifice.
III. Organizarea personalitatii in psihanaliza
Modul de organizare al personalitatii este oarecum particular in psihanaliza. insati notiunea de personalitate este
desemnata de catre Freud sub denumirea de "aparat psihic": un sistem functional cu o organizare specifica, sub forma
unui model ierarhic stratificat format dintr-o serie de instante specializate din punct de vedere functional si dispuse
succesiv de jos in sus.
In opera psihanalitica a lui S. Freud, inconstientul este mentionat in lucrarea sa "Traumdeutung" (1899) in legatura
cu aparatul psihic la care distinge trei calitati sau instante: constientul, preconstientul si inconstientul. Dupa S. Freud,
inconstientul este instanta personalitatii in care sunt depozitate pulsiunile individului.
Aceasta teorie referitoare la structura aparatului psihic este revizuita de catre S. Freud in 1923, care de data aceasta
distinge urmatoarele trei instante ale personalitatii: inconstientul, Eul si Supra-Eul. in cadrul acestui sistem al
personalitatii, inconstientul este instanta psihica cea mai primitiva, cea mai elementara a vietii psihice. Ea este
constituita din pulsiunile instinctive, veritabile forte biologice care tind in mod permanent a se descarca in sfera
constientului.
Freud a elaborat doua topici sau teorii sau puncte de vedere ce presupun o diferentiere a aparatului psihic intr-un
anumit numar de sisteme dotate cu caracteristici sau functii diferite si dispuse intr-o anumita ordine unele in raport cu
celelalte, ceea ce permite metaforic considerarea lor drept locuri psihice carora li se poate da o reprezentare figurata
spatiala.
Prima conceptie topica asupra aparatului psihic este prezentata in capitolul VII al Interpretarii visului (1900), dar
evolutia ei poate fi urmarita incepand cu Proiect de psihologie (1895).
Prima topica considera aparatul psihic constituit din Inconstient, Preconstient si Constient.
Cea de a doua topica introduce trei instante: Sinele, Eul si SupraEul.
1. Inconstientul (Umberwusst)
Reprezinta primul sistem definit de catre Freud ca fiind rezervorul de continuturi refulate carora li s-a refuzat
accesul la sistemele superioare de preconstient si constient prin actiunea de refulare.
Caracteristicile sale esentiale sunt:
a) Continuturile sale sunt reprezentanti ai pulsiunilor;
b) Aceste continuturi sunt accentuate de mecanisme specifice procesului primar in special condensarea si
deplasarea.
Condensarea: este una din principale modalitati de functionare a proceselor inconstiente prin care mai multe lanturi
asociative capata o singura reprezentare situata la intersectia acestora.
Deplasarea: este mecanismul prin care accentul, interesul, intensitatea unei reprezentari se pot detasa de aceasta
pentru a trece la alte reprezentari initial mai putin intense, dar legate de aceasta printr-un lant asociativ.
c) Continuturile inconstiente au o mare energie pulsionala si cauta mereu sa penetreze spre instantele superioare. De
regula acced numai dupa ce au fost modificate sub forma de compromis de catre cenzura.
d) Dorintele din copilarie sunt cele care cunosc cea mai mare fixatie in inconstient.
Din punct de vedere topic, in special Jung subliniaza faptul ca inconstientul este structurat pe trei niveluri:
Inconstientul instinctual sau instinctogen care cuprinde pulsiunile elementare (instincte, trebuinte, s.a.m,d.).
Inconstientul personal care reuneste toata istoria personala a individului: experiente personale, conflicte, traume,
frustrari, etc.
Inconstientul colectiv - rezervorul amintirilor emotionale ale intregii umanitati reprezentate de arhetipuri.
2. Subconstientul sau preconstientul : initial a fost folosit de Freud ca sinonim al inconstientului.
Termenul de "subconstient" a fost rapid abandonat de Freud din cauza ambiguitatii sale: este intelegerea in sens
topic ca fiind ceva ce se afla dedesubtul constiintei sau in sens calitativ o alta constiinta sa-i spunem subterana.

Termenul de preconstient pare mai adecvat, daca ne referim la cea de a doua instanta a personalitatii aflata la limita
de tranzitie dintre constient si inconstient. La acest nivel opreaza cenzurarea individului care filtreaza pulsiunile
inconstientului, precum si reprezentarile simbolice; conflictele, s.a.m.d.
3. Constientul (Bewusstein) este instanta superioara aflata in varful aparatului psihic. Aici actioneaza atat
informatiile venite din mediul extern, factorii sociali si culturali, precum si de la nivelul structurilor (instantelor)
inferioare: inconstient si preconstient.
Din punct de vedere functional aceasta instanta a personalitatii se opune atat inconstientului, cat si (in mai mica
masura) preconstientului.
Din punct de vedere structural constientul este structurat pe doua niveluri Eu si SupraEu.
Din punct de vedere energetic, se caracterizeaza printr-o mare energie vitala.
1. Sinele constituie polul pulsional al personalitatii. Continuturiel sale , expresii psihice ale pulsiunilor, sunt
inconstiente: unele mostenite si inascute, altele refulate si dobandite.
Din punct de vedere economic, sinele este pentru Freud rezervorul principal al energiei psihice; din punct de vedere
dinamic el intra in conflict cu Eul si Supraeul, care din punct de vedere genetic reprezinta diferentierile sale.
2. Eu-l (Ich) este instanta personalitatii situata intre Sine si SupraEu. Eu1 este instanta personalitatii care se
diferentiaza de cea a inconstientului prin caracterul sau de instanta in contact cu realitatea externa. Aceasta este
instanta constienta a personalitatii individului.
1. Din punct de vedere topic Eu-l se afla in relatie de dependenta atat fata de Sine cat si fata de SupraEu. Desi se
afirma ca mediator, ca reprezentant al intereselor totalitatii persoanei, autonomia sa este relativa.
2. Din punct de vedere dinamic Eu-1 reprezinta in special conflictul nevrotic, polul defensiv al personalitatii, prin
mecanismele sale de aparare.
3. Din punct de vedere economic este un factor de legare ale proceselor psihice.
3.SupraEu-l (Uber-ich) - instanta descrisa de Freud ca fiind un judecator sau cenzor in raport cu Eu-l si avand ca
functie constiinta morala, autoobservarea, formarea idealurilor. Supra-Eul nu trebuie confundat cu idealul Eului si
nici cu constiinta morala. Acesta se naste din asimilarea prin introjectie a interdictiilor parentale si altor forte
represive care-si exercita actiunea asupra individului in cursul dezvoltarii sale.
Clasic este definit ca fiind mostenitorul complexului lui Oedip, constituit prin interiorizarea exigentelor si
interdictiilor parentale desi unii psihanalisti considera ca formarea SupraEu-lui are loc mai devreme in stadiile
preoedipiene.
Daca pentru S. Freud inconstientul este o zona unica si unitara a aparatului psihic, depozitarul exclusiv al
pulsiunilor , individului, C.G. Jung distinge doua zone bine diferentiate in acest strat al personalitatii: inconstientul
individual si inconstientul colectiv. Trebuie notat faptul ca aceste doua zone ale inconstientului la care se refera C. G.
Jung nu exclud si nici nu inlocuiesc inconstientul pulsional, sau inconstientul instinctogen al lui S. Freud, ci vin
numai sa-1 completeze.
Inconstientul individual este depozitarul amintirilor sterse, incetosate, al imaginilor penibile, refulate sau "uitate",
precum si al altor materiale care nu sunt inca apte de a putea intra in sfera constientului. Inconstientul personal va
contine reminiscentele infantile cele mai precoce ale individului.
Inconstientul colectiv cuprinde "cunostintele epocii pre-infantile sau vestigiile existentei ancestrale" sustine C. G.
Jung. Dupa acesta, "pe cand imaginile formate de amintirile inconstientului personal sunt imagini plenare pentru ca
sunt traite de individ, vestigiile amintirilor continute in inconstientul colectiv sunt simple siluete, pentru ca ele nu au
fost traite in mod individual" (C. G. Jung).
Daca inconstientul personal este sediul experientelor individuale anterioare, traite in mod direct de individ,
inconstientul colectiv este sediul experientelor colective anterioare, traite direct de intreaga umanitate si cu care
individul se naste, ca o parte psihologica proprie persoanei sale. Acestea sunt "arhetipurile" sau "imaginile
primordiale" (eidole) despre care vorbeste si Platon ("Republica").
Pentru el, inconstientul personal este specific mecanismul sublimarii, al "prezenteificarii" experientelor anterioare
traite in sfera constienta a Eului personal. Pentru inconstientul colectiv, sustine C. G. Jung, este specifica functia

transcendentala care proiecteaza individul in orizontul valorilor aflate in relatie cu arhetipurile, cu experienta
colectiva anterioara a umanitatii.
Aceste doua straturi ale inconstientului, despre care vorbeste C. G. Jung, nu exclud, asa cum spuneam mai sus, un
al treilea strat al inconstientului, respectiv inconstientul instinctogen, care este sediul pulsiunilor. Specific
inconstientului instinctogen ca mecanism este actul refularii.
Daca problema inconstientului pare a fi clara, nu la fel de clar stau lucrurile in ceea ce priveste continutul acestuia
inca de la S. Freud, este admis de catre toti specialistii ca inconstientul este sediul sau depozitarul pulsiunilor
individuale, dar asupra naturii acestora discutiile nu par a fi pe deplin incheiate.
Referitor la pulsiuni exista numeroase puncte de vedere, teorii, controverse. Un fapt este clar. Problema exista de
foarte multa vreme, cu mult inaintea nasterii psihanalizei ca stiinta, dar ea s-a impus in diferite ipostaze celor care au
incercat sa raspunda la aceasta problema in orice caz, sintetizand in plan istoric si psihologic problema, putem afirma
ca in ceea ce priveste pulsiunile, se discuta doua mari aspecte de ordin psihologic: pasiunile si pulsiunile. Mentionam
insa ca intre pasiuni si pulsiuni deosebirile sunt in primul rand de orientare doctrinara si de atitudine metodologica,
deoarece primele, pasiunile, au in special o conotatie morala, pe cand celelalte, pulsiunile, intra in mod direct in sfera
psihologiei si a psihopatologiei, de unde au fost preluate de psihanaliza.
PULSIUNILE
Definitie
Ideea de pulsiune a jucat un rol capital in conceptualizarea descoperirilor psihanalitice si sistematizarea doctrinei.
Termenul a fost introdus in traducerile franceze din Freud ca echivalent al germanului TRIEB si pentru a evita
implicatiile termenilor folositi mai de mult si non psihanalitici, ca "instinct" si "tendinta". Aceasta conventie este
departe de a fi respectata. Cand Freud vorbeste despre instinct, el o face in sensul unui comportament animal fixat de
ereditate si caracteristic speciei. Cand vorbeste de pulsiune, el o face in sensul unui "puseu" energetic si motor, care
face ca organismul sa se indrepte catre un scop.
In psihologie si psihanaliza pulsiunea se defineste ca fiind tendinta "instinctiva partiala, element cu caracter dinamic
al realitatii interioare si care sta la originea dorintelor umane cu caracter inconstient"(.A.. Porot). Remarcam din
aceasta definitie a pulsiunilor urmatoarele aspecte: tendinta instinctiva; caracterul dinamic; relatia cu dorintele;
caracterul incontrolabil si inconstient.
O alta definitie afirma ca pulsiunea este un proces dinamic constand dintr-o descarcare energetica sau o presiune,
care face ca organismul sa tinda catre realizarea unui scop anumit.
Pulsiunea isi are sursa intr-o excitatie corporala (starea de tensiune), scopul ei fiind de a suprima starea de tensiune
din sursa pulsionala si in felul acesta pulsiunea isi poate atinge tinta in obiect sau multumita acestuia. Orice pulsiune
are un caracter imperativ. Din acest motiv ea se deosebeste de instinct, care este un comportament animal ereditar,
caracteristic speciei si adaptat obiectului sau. Dupa S. Freud, .numim pulsiuni fortele pe care le postulam in spatele
tensiunilor generatoare de nevoi ale sinelui". Conceptul de pulsiune deriva din cel de pasiune, prin medicalizarea
acestuia din urma, si confiscarea sa din sfera moral-juridico-religioasa de catre S. Freud, care il plaseaza in sfera
medicinii, punandu-l sa joace un rol esential in psihanaliza.
Structura pulsiunii
Pulsiunea este deci un concept - frontiera intre biologic si mental. Este mai putin o realitate observabila decat o
entitate "mitica", a carei existenta o presupunem in spatele nevoilor organismului. Clasificarea pulsiunilor depinde de
criteriul pe care il alegem: experienta clinica arata ca obiectul si scopul sunt variabile. Fiziologii nu ne informeaza
intr-o maniera certa despre sursa. Nu ne mira faptul ca gandirea lui Freud a evoluat.
Se pot distinge trei momente in derularea procesului pulsional: sursa este o stare de excitatie in interiorul corpului;
scopul este suprimarea acestei excitatii; obiectul este instrumentul cu ajutorul caruia este obtinuta satisfactia.
1. Sursa
Dupa cum indica si numele, sursa inseamna originea pulsiunii: pe un plan topografic si pe un plan cauzal. Pe plan
topografic, sursa pulsiunii corespunde locului sau de aparitie: unde, din care parte a corpului, din care regiune psihica
izvoraste aceasta?
Organizarea libidoului infantil permite reperarea exacta a sursei pulsiunilor pregenitale. In pulsiunea orala, de pilda,
sursa corespunde regiunii bucale: gura, buze, limba etc. Astfel, sursa pulsionala pune corpul in joc. Cu toate acestea,

unele pulsiuni nu sunt perceptibile fizic. Ele au un caracter esential psihic. Pulsiunea este definita traditional ca avand
un pol organic si un pol psihic. Sursa pulsionala are, asadar, originea, pe deoparte in corp, iar, pe de alta parte, in
mental.
Exemplu: Dorinta de a merge la cinematograf care, fiind tocmai de ordinul placerii, este direct corelata cu o
pulsiune, nu da loc, in general, nici unei manifestari corporale. Aceasta dorinta isi are originea numai "in minte".
Sursa este, in acest caz, intelectuala si/sau afectiva, dar nu propriu-zis organica.
Aici se cuvine sa largim notiunea de sursa catre notiunea de cauza. Sursa nu cuprinde numai locul de nastere al
pulsiunii, dar se extinde si la cauzele sale. Punctul de vedere cauzal ia in consideratie toti factorii declansatori. Astfel,
sursa poate fi fizica sau psihica sau de ambele tipuri fuzionate, interioara sau exterioara sau de ambele tipuri
fuzionate.
Unde isi are originea pulsiunea? Care este cauza aparitiei sale?
Raspunsurile sunt numeroase. Sursa se regaseste in: - manifestarile fizice: o perceptie organica (foamea, setea,
excitarea unei zone erogene etc.); - factorii declansatori: stimuli endogeni sau exogeni (o reclama poate starni dorinta
de a consuma un anumit produs).
Exemple:
Mi s-a strans stomacul, n-am mai mancat de mai multe ore. Sursa pulsiunii de foame este organica, interioara.
Ma plimb, dupa o masa copioasa. Brusc, mirosul imbietor de patiserii imi gadila placut narile si imi provoaca
dorinta de a manca o placinta. Sursa pulsiunii este, la inceput, exterioara si devine interioara sub influenta stimulului
reprezentat de mirosul imbietor (corelata cu o reprezentare psihica legata de amintiri).
2. Scopul
Scopul pulsiunii corespunde, pur si simplu, satisfacerii nevoii sau a dorintei, adica disparitiei tensiunii.
La modul absolut, scopul pulsional, dincolo de cautarea realizarii unei trebuinte sau dincolo de placere, este de a se
intoarce la starea anterioara si de a readuce energia la un nivel stabil (vezi principiul constantei). Dupa cum am vazut,
pulsiunea provoaca o crestere a energiei; scopul sau este, implicit, o diminuare a energiei.
Se poate considera, asadar, ca scopul pulsiunii este "moatea", disparitia pulsiunii insasi. Aceasta perspectiva este
foarte apropiata de gandirea budista, potrivit careia cauza suferintei omenesti este dorinta si, prin urmare, depasirea si
eliberarea de aceasta suferinta rezida in "moarte", in disparitia dorintei. Daca scopul pulsional este implinirea
nevoilor si dorintelor, exista totusi, pe plan practic, diferite expresii ale scopului.
Exemplu: Cand studiez, scopul este de a-mi satisface o pulsiune intelectuala, dar ceea ce este efectiv cautat poate
varia de la un individ la altul. Scopul urmarit poate fi de largire a cunostintelor (scop intelectual), de a fi mai bine
pregatit si, deci mai competent (scop profesional), de a avea mai multa putere (scop social), de a spori veniturile
(scop material), de a impartasi cunostintele cu altcineva (scop afectiv).
Pentru o aceeasi pulsiune, pot fi vizate mai multe scopuri, dar primordiala ramane, in toate cazurile, realizarea
dorintelor, proiectelor sau motivatiilor. In teoria psihanalitica se vorbeste despre defulare.
3. Obiectul
Acesta este elementul component cel mai suplu, cel mai variabil si cel mai schimbator al pulsiunii. Sursa si scopul
pot fi considerate fixe, chiar daca, dupa cum am subliniat, expresiile lor imbraca forme multiple. Sursa ramane totusi,
in toate cazurile, originea pulsiunii, iar scopul, finalitatea sa.
In ceea ce priveste obiectul, acesta corespunde mijlocului prin care pulsiunea cauta sa-si atinga scopul. Asadar, este
elementul in care pulsiunea se va investi pentru a-si atinge tinta.
Obiectul poate fi o persoana, un element exterior si/sau interior, concret si/sau abstract - de exemplu, corpul propriu
intr-o pulsiune sexuala.
Prin urmare, este important sa se tina cont de relativitatea obiectului care serveste pulsiunii. Obiectul este, intradevar, intru totul un servitor. Expresia utilizata este, de altfel, revelatoare: nu este subiect, ci obiect.
Freud subliniaza variabilitatea obiectului, insistand asupra faptului ca pulsiunea "nu este in mod originar legata de
el". Daca se ia in consideratie o pulsiune de conservare, tinand cont de caracterul ei primitiv si instinctiv, observam
ca:
1. Sursa este organica (foamea, setea, instinctul de reproducere).
2. Scopul este defularea, adica satisfacerea nevoii vitale.
3. Obiectul este instrumentul, mijlocul prin care nevoia se satisface. In cadrul instinctului (al unei pulsiuni de
conservare), el este indiferent. Nu conteaza ce mancam ca sa ne satisfacem foamea. In schimb, pentru pulsiunile si, ca

urmare, pentru dorintele mai complexe, obiectul devine, dimpotriva, mai important. Din aceasta pricina, o oarecare
confuzie poate domni intre scop si obiect. Subiectul se ataseaza de obiectul in care a investit pentru a-si atinge un
scop determinat, pana cand il considera ca un scop in sine.
Exemplu:
Setea (intr-o perspectiva legata de obiectul pulsiunii).
1. Setea, fiind o nevoie vitala, ma va impinge sa beau indiferent ce lichid = singurul lucru care conteaza este
satisfacerea nevoii (adica scopul) si nu obiectul.
2. Setea sau senzatia de sete de ordinul dorintei ma va face sa operez o selectie asupra bauturii (obiectul) pentru ami satisface dorinta (scopul). As putea, de exemplu, sa nu vreau sa beau apa.
Se vede limpede ca, in acest al doilea caz, nu mai este vorba doar despre a potoli setea (nevoie organica), ci de a
gasi o placere legand-o de un anumit obiect (legatura operata intre scop si obiect). Este dificil, in cadrul dorintelor, sa
disociezi scopul de obiect. In orice caz, distinctia este ingreunata la nivelul real sau perceptual, chiar daca exista la
nivel teoretic.
Cu toate acestea, intr-o maniera generala, scopul primeaza si obiectul nu este decat secundar. Pulsiunea renunta mai
usor la obiectul decat la scopul sau. Sau chiar, pentru pulsiune, toate mijloacele (obiectele) sunt bune pentru a-si
atinge tinta (scopul).
Totusi, cu cat pulsiunea este mai complexa si mai organizata, cu atat mai mult isi va selectiona obiectele in care
investeste. Caracterul variabil si interschimbabil al obiectului este bine redat in formatia substitutiva.
Reprezentarea si afectul
Teoria pulsiunilor face referinta, de asemenea, la notiunile de reprezentare si de afect. Prin acesti termeni, se
urmareste sa se faca distinctia intre incarcatura emotionala legata de o dorinta, afect si invelisul sau, forma sau
manifestarea sa (reprezentarea). Aceste doua notiuni ne permit sa intelegem mai bine substitutia posibila sau
interschimbabilitatea obiectelor.
Pulsiunea poate sa se dedubleze, sa se scindeze in doua, separand incarcatura afectiva de reprezentarea pulsionala.
Astfel, obiectul pulsional se poate disocia de scop, dupa ce au fost legate. Pulsiunea isi schimba, asadar, obiectul (sau
reprezentarea) pentru a-si putea atinge scopul. Incarcatura afectiva (afectul) ramane identic.
Particularitatile obiectului se pot rezuma astfel
1. Este vorba despre un mijloc.
2. Obiectul este investit de catre pulsiune.
3. Pentru o pulsiune primitiva (un instinct), obiectul este mai putin important, chiar indiferent.
4. Pentru o pulsiune mai bine construita si mai organizata (o dorinta), se produce o alegere a obiectului (de unde
importanta acordata obiectului si posibila confuzie dintre obiect si scop).
5. Totusi, scopul continua sa primeze, si daca obiectul investit este interzis sau nu permite realizarea scopului,
pulsiunea va renunta mai usor la acesta din urma (obiect) decat la scop (defulare).
6. In acest caz, pulsiunea poate sa se investeasca intr-un nou obiect, mai conform cu realitatea sau cu exigentele
morale (formatie substitutiva, satisfacere compensatorie).
Functionarea tuturor constituentelor pulsiunii (sursa scop, obiect)
Pentru a intelege functionarea tuturor constituentelor pulsiunii (sursa, scop si obiect), vom lua exemplul dorintei
sexuale.
Exemple:
A. T. se uita la un film, care contine cateva scene erotice. Acestea ii trezesc dorinta sexuala. Fiind singur, apeleaza
la masturbatie si obtine un orgasm.
Sursa: scene erotice din film (stimuli exteriori)
Obiectul: propriul corp (masturbarea).
Scopul: orgasmul (satisfacerea dorintei sexuale).
B. A. si I. se saruta indelung. Saruturile si mangaierile lor le trezesc dorinta sexuala. Fac dragoste.
l. Sursa: stimularea zonelor erogene.
2. Obiectul: celalalt (o persoana fizica)
3.Scopul: actul sexual.

Si in acest exemplu s-ar putea spune, la fel, ca scopul este iubirea si ca actul sexual este o expresie a acestei iubiri
(un mijloc de a o manifesta, de a o dovedi, prin urmare, un obiect).
In primul caz, pentru M., scenele erotice constituiau sursa dorintei sale sexuale. La inceput, el se uita la film din cu
totul alte motive (ca un divertisment). Aici, imaginile stau la originea dorintei si constituie, asadar, sursa acesteia.
Dar, aceleasi imagini pot, uneori, sa fie un obiect, atunci cand o persoana vizioneaza filme erotice sau pornografice
pentru a-si procura placerea.
In ambele cazuri, ele constituie niste stimuli (excitatii exterioare), dar, in primul caz, ele sunt cauza pulsiunii (sursa
ei), iar in celalalt, ele sunt un mijloc de a obtine placere (obiectul ei).
Cu greu ne putem plasa in absolut, de aceea se cuvine, mai ales in situatiile complexe, sa consideram fiecare situatie
izolat. Aplicatia sistematica a teoriei nu se poate face decat la nivel de instincte, de expresie primara si de nevoi
vitale.
Exemplu: Relatia afectiva.
1. A. nu suporta sa traiasca singura. G. tocmai a parasit-o si ea sufera cumplit de pe urma proaspatului sau celibat.
i1 intalneste pe S.. Se instaleaza foarte repede intr-o viata de cuplu.
2. J. o iubeste pe M. inca din copilarie. Nu are decat o singura dorinta: s-o ia de nevasta. Numai ca M. se casatoreste
cu altcineva. Zece ani mai tarziu, ea divorteaza si J., mereu la fel de indragostit, isi incearca din nou sansele pe langa
ea.
Aceste doua situatii vorbesc despre iubire, in orice caz, despre o relatie afectiva. Cu toate acestea, primul scenariu
arata limpede ca scopul A. este de a nu ramane singura. S., prin oportunitatea pe care i-o ofera de a pune capat
singuratatii, ii permite sa-si realizeze dorinta. El nu este, asadar, decat un mijloc. Scopul pulsional fiind de a trai in
doi, pentru a nu mai fi singura.
In schimb, pentru J., M. nu este un obiect, ci un scop. Daca J. ar fi avut acelasi scop ca si A.(sa nu ramana singur),
el ar fi luat nu conteaza ce obiect pentru a si-1 satisface. Cu alte cuvinte, ar fi renuntat la M. si i-ar fi substituit o alta
femeie, atingandu-si, astfel, rapid scopul. Or, pentru J., scopul nu este de a pune capat singuratatii, ci de a putea s-o
iubeasca pe M.. M. este in acest caz, simultan, obiect si scop.
Proprietatea caracteristica a pulsiunii este ca poseda un pol somatic si un pol psihic.
Exemplu: Cand se manifesta o dorinta de hrana, exista o senzatie reala, adica fizica sau organica, de foame (ti se
strange stomacul, salivezi, esti slabit), dar si o excitatie psihica (reprezentari ale dorintei, pofta selectiva pentru un
anumit aliment, ganduri obsesive).
Pulsiunea nu este statica, dimpotriva, este in mod natural activa. Ea se moduleaza, se schimba, creste sau scade. In
aceeasi maniera, ea participa la investitii, dezinvestitii si contrainvestii. Vom reveni, mai tarziu, asupra acestor
termeni. Menirea pulsiunii este de a se investi intr-o reprezentare sau intr-un obiect specific. Notiunea de investitie
este corelativa cu aceea de pulsiune. Nu se poate concepe aceasta din urma fara a tine cont de functionarea sau
menirea sa.
Chiar in cazul in care calitatea pulsiunii este intotdeauna aceeasi (un puseu coplesitor), ea poate aparea sub diverse
aspecte, traducand motivatii distincte. Forma de pulsiune ramane sensibil aceeasi, mai curand fondul si destinatia sa
variaza. Astfel, Freud opereaza trei distinctii majore, definind: pulsiunile Eului sau pulsiunile de conservare;
pulsiunile sexuale sau libidoul; pulsiunile mortii.
Prima teorie a pulsiunilor
Pana in 1920, prima teorie a pulsiunilor a facut distinctia dintre pulsiunile sexuale, al caror termen "libido"
desemneaza manifestarile dinamice si pulsiunile Eului. Aceasta teorie are o baza in principal clinica: descoperirea
rolului jucat de refularea nevoilor sexuale in patogenia nevrozelor; satisfactiei sexuale i se opun angoasa,
culpabilitatea, idealul moral sau estetica Eului; fortele oponente tendintelor sexuale, servind conservarii Eului sunt
numite "pulsiuni ale Eului". Conflictul pulsiunilor sexuale si ale pulsiunilor Eului este sensul conflictului nevrotic;
refularea este rezultatul predominantei pulsiunilor Eului.
Narcisismul
O prima modificare a teoriei pulsiunilor isi are originea in descoperirea narcisismului (1911-1914), adica a naturii
libidinale sau sexuale a unor tendinte atribuite pana atunci pulsiunilor Eului. Teza este ca o parte din egoism, din

iubirea de sine, este de aceeasi natura ca libido-ul investit asupra obiectelor exterioare; libido-ul este energia generala
a pulsiunilor sexuale investite asupra Eului, asupra semenului sau asupra lucrurilor. Dovada o reprezinta deplasarea
libido-ului, a Eului asupra obiectelor si viceversa. Suma interesului investit asupra obiectelor si asupra Eului este
constanta; cu cat ne iubim mai mult, cu atat iubim mai putin obiectele si invers; astfel in oboseala, somn, durere,
boala, tristete, o parte mai mare sau mai mica a libido-ului investit asupra persoanelor si obiectelor exterioare se
reflecta asupra Eului. Desi pot intra ulterior in conflict, libido-ul Eului si libido-ul "obiectual" au aceeasi natura si
aceeasi origine. Progresul dialectic al gandirii lui Freud a adus astfel pulsiunile la o unitate.
A doua teorie a pulsiunilor
A doua teorie a pulsiunilor se bazeaza pe distinctia dintre pulsiunile vietii si pulsiunile mortii. Pulsiunile vietii sau
Eros inglobeaza pe viitor, in aceeasi unitate, opozitia dintre conservarea Sinelui si conservarea speciei, ca aceea a
libido-ului narcisist si a libido-ului obiectual; scopul este "legatura" (Bindung), adica stabilirea de unitati mereu mai
vaste si astfel, mentinerea acestora. Pulsiunile mortii si ale distrugerii sau Thanatosul au ca scop dizolvarea
ansamblurilor, scopul final al oricarei fiinte vii fiind reintoarcerea la anorganic. Pulsiunile vietii ca si cele ale
mortiisunt deci de natura conservatoare, deoarece ele tind, atat unele cat si celelalte sa restabileasca o stare anterioara
de lucruri. Acest nou dualism corespunde celui al proceselor biologice de constructie si reconstructie care se
desfasoara in organism.
Proiectia pulsiunii mortii, autodistructiva, da tendinte distructive asupra obiectelor exterioare; pulsiunile vietii, in
mod primar investite asupra Eului, dau prin proiectie libido-ul obiectual. Nu exista comportament pur narcisist sau
obiectual, distructiv sau libidinal; toate comportamentele sunt opozitii sau combinatii intre cele doua grupuri
distincte, "fuzionari" sau "intricari", alterarea amestecului, "dezintricarea pulsiunilor", conducand la tulburari ale
comportamentului: de exemplu excesul agresiunii sexuale face trecerea de la dragoste la crima, diminuarea excesiva a
agresiunii determina timiditatea sau impotenta.
Ipoteza pulsiunilor mortii a intampinat rezerve din partea a numerosi psihanalisti. Tendintele distructive pot fi
explicate altfel: agresiunea este modul dupa care sunt urmate unele scopuri la un nivel primitiv, ca raspuns la frustrare
sau spontan, prin nediferentierea dintre agresiune si libido. Principiul constantei furnizeaza un principiu de explicatie
unic, fie ca organismul continua direct reducerea tensiunilor, fie ca el ajunge prin subterfugiu la tensiuni mai elevate
(apetit de stimulare, cautarea obiectelor, formarea unitatilor mai vaste).
1. Pulsiunile de conservare
Acestea corespund instinctelor. Ele il determina pe individ sa-si satisfaca nevoile vitale (sa se hraneasca, sa caute
caldura, sa bea, sa-si protejeze teritoriul, sa se reproduca). Sunt denumite si pulsiuni ale Eului. Constituie un potential
energetic care asigura supravietuirea omului. Ele incarneaza o dimensiune foarte primara si arhaica, detasata de
notiunile de dorinta sau placere. Este vorba despre necesitatile vitale. Freud insista asupra naturii animalice si
ereditare a instinctului, care reprezinta tot ce exista mai primitiv in om.
Absolutizand, se poate considera ca noi avem, cu totii, aceleasi pulsiuni de conservare. Acestea sunt colective si
comune tuturor fiintelor vii. Cu toate acestea, se exercita cu mai mare sau mai mica acuitate, dupa cum nevoile vitale
sunt satisfacute sau nu.
Exemplu: Un locuitor dintr-o tara foarte saraca sufera din pricina nonsatisfacerii nevoilor sale vitale. Cerintele de
baza nu sunt acoperite. Lui ii este in mod real foame. Invers, un occidental, evoluand intr-un mediu economic
sanatos, simte in mod egal o insatisfactie, dar care, dupa toate aparentele, nu are legatura cu nevoile vitale.
Exemplul ne arata ca exigentele pulsionale ale fiintei umane nu corespund numai instinctelor de conservare. Exista,
asadar, si alte pulsiuni, deosebite de cele dintai, numite pulsiuni sexuale sau libido.
2. Pulsiuni sexuale
Acestea corespund dorintelor si urmaririi placerii. Nu mai vizeaza realizarea nevoilor vitale si naturale, ci au
legatura cu notiunile de stare de bine, de fericire, de multumire. Mai sunt numite si libido.
Ele traduc o "evolutie" a energiei psihice, deoarece nu mai este vorba numai de a trai sau a supravietui, ci de a-si
imbunatati (si, proportional, de a face mai complexa) propria existenta. Din acest punct de vedere, se pot considera ca
fiind proprii fiintei umane, animalul impartasind cu noi numai pulsiunile de conservare (sau instinctele). Putem totusi
presupune ca domesticire naste la animale dorinte diferite de nevoile vitale si, prin urmare, care tin de libido.

In stare salbatica, animalul se organizeaza in functie de instinctele sale, pentru a veghea la supravietuirea speciei:
vaneaza pentru a se hrani, isi delimiteaza teritoriul, se reproduce, etc. in contact cu omul, el poate manifesta dorinte
mai putin primare": cauta mangaierea, prinde gust pentru dulciuri etc. intr-o oarecare masura, el se, "umanizeaza" si
dezvolta, prin aceasta relatie "contra naturii", o complexitate de dorinte si de trebuinte noi, fara legatura directa cu
notiunile de supravietuire sau de aparare.
In mod obisnuit, pulsiunile sexuale sunt, asadar, intelese ca suma dorintelor umane avand ca scop cautarea placerii.
Deosebirea dintre pulsiunile de conservare si pulsiunile sexuale nu este intotdeauna usor de facut. Notiunea de
esafodaj explica aceasta dificultate, datorata intrepatrunderii initiale dintre nevoile vitale si dorinte. Exemplul originar
este dat de catre sugar si pulsiunea orala. La inceput, nou-nascutul suge pentru a se hrani si, ca atare, pentru a-si
satisface o nevoie vitala si organica. Pe baza acestei pulsiuni de conservare (foamea) se grefeaza o pulsiune sexuala
(placerea de a suge). Istoria arata ca pulsiunile din cea de-a doua categorie dau, in parte, nastere celor dintai. In
psihanaliza se vorbeste de esafodaj pentru a descrie acest fenomen. Esafodajul (etimologic: a se sprijini pe)
pulsiunilor sexuale pornind de la instincte dovedeste frecventa lor intrepatrundere. Adesea este dificil de a le disocia.
Exemplu:
0 senzatie de sete. intrebarile care se formuleaza sunt: este vorba despre o nevoie vitala; de o nevoie organica? Sau
este vorba despre o dorinta, fara necesitate organica veritabila? Dupa modul in care se resimte, este greu de decis.
Maniera de a satisface aceasta pulsiune poate, in schimb, sa fie revelatoare pentru propria sa natura.
Setea legata de nevoia vitala (pulsiune de conservare) s-ar satisface cu nu conteaza ce lichid. Cat despre setea Iegata
de o dorinta (si, ca atare, de o pulsiune sexuala), aceasta se va satisface intr-un mod bine determinat, prin absorbtia
unei bauturi speciale. in mod frecvent, cele doua pulsiuni sunt impletite intr-atat incat nu se mai poate face diferenta
la fel de net.
De ce se numeste energia dorintei "pulsiune sexuala" sau "libido"?
Ni se pare pur si simplu util sa reamintim un punct principal: aspectul simbolic. Legate de notiunile de dorinta si de
placere, pulsiunile sunt desemnate ca sexuale, simbolizand prin aceasta destinatia lor intiala.
Totusi, se cuvine sa nu consideram lucrurile din punctul de vedere al realitatii. Aceasta ne-ar conduce la afirmatia ca
toate dorintele sunt sexuale. Conform acestei logici, totalitatea energiei pulsionale libidinale (sau libido) ar fi
directionata catre cautarea satisfacerii sexuale sau, mai exact, catre coit. Freud parea sa fie convins de acest lucru, ca
si majoritatea discipolilor sai. In schimb multi altii (Jung, Adler, Fromm); s-au opus acestei definitii unilaterale a
libidoului. Pulsiunile nonvitale ar tinde, de fapt, si catre acte nonsexuale, de o alta natura si orientate catre o alta
destinatie. Ar exista, asadar, un libido nonsexualizat, presupunere mult mai concordanta cu realitatea.
Se cuvine, de asemenea, sa apreciem si expresia de "pulsiune sexuala" ca simbolica (reprezentativa pentru dorintele
umane, inclusiv pentru cele care n-au nici o legatura cu sexualtatea), pastrand totodata prezenta in minte dimensiunea
originara si puternica a sexualitatii in formarea dorintelor. Pulsiunile sexuale incarneaza, asadar, dorintele, poftele,
aspiratiile, care nu sunt necesitati vitale in sine.
Exemplu: Diferite expresii ale pulsiunii sexuale. C. mananca o prajitura. B. bea un suc de portocale. M. scrie
poezii. A. practica tenisul. V. organizeaza o petrecere intre prieteni. Acestea sunt tot atatea expresii ale libidoului.
Vom observa, totusi, in studiul sublimarii si al satisfacerilor substitutive, punctul de vedere psihanalitic despre
aceste activitati obisnuite. Dar, intr-o prima abordare, ne este permis sa le consideram ca tot atatea dorinte si placeri
umane, legate in teorie de conceptul de libido. Pe plan terminologic, pulsiuni sexuale, libido (sau energie libidinala) si
Eros (in relatie cu zeul grec al iubirii) fac trimitere la acelasi principiu.
3. Pulsiunile mortii
Inocarea pulsiunilor mortii este destul de tardiva in teorie. Daca Freud a subinteles mai dinainte existenta lor, abia
in 1920, in Dincolo de principiul placerii, defineste clar existenta unei pulsiuni a mortii.
De unde s-a nascut teoria pulsiunilor mortii?
Si de data aceasta observatia a stat la originea elaborarii teoretice. Mai ales compulsia de repetitie, prin caracterul
sau chinuitor si negativ, se gaseste explicitata prin definirea unei pulsiuni a mortii. Acest fenomen compulsiv se
observa in nevroza "sortii", nevroza traumatica, reproducerea momentelor sau a evenimentelor dezagreabile in
jocurile copiilor si chiar ale adultilor.
Nu totul in fiinta umana este orientat catre viata, catre dezvoltare, catre avant sau catre progres. Unele forte,
dimpotriva, par sa participe la un destin invers. Ele sunt in serviciul distrugerii, nimicirii, suferintei, mortii. Mereu
fidel referintelor la mitologie, Freud va boteza pulsiunea mortii cu numele de Thanatos.

Razboiul, de asemenea, sta la originea teoriei pulsiunilor mortii. Influenta acestuia in elaborarea conceptului de
Thanatos pare, intr-adevar, incontestabila. Opera teoretica (intre 1910 si 1920) este contemporana cu Primul Razboi
Mondial. Freud, in acel moment, s-a preocupat indelung de violenta umana si de tendintele criminale sau suicidare.
O viziune filosofica asupra pulsiunii morti
Din punct de vedere filosofic, Freud merge chiar foarte departe, intrucat ajunge sa considere ca moartea este scopul
intregii existente si ca progresul, dezvoltarea, creatia nu sunt decat un "accident", o compensatie sau o iluzio.
Gandirea freudiana exprima, la acest nivel, o asemanare evidenta cu preceptele budiste. Trebuie, desigur, sa se
efectueze o loctura simbolica a afirmatiei potrivit careia scopul vietii este moartea. Continuator al filosofiei
schopenhaueriene, Freud nu ezita sa declare ca moartea ar fi "rezultatul propriu-zis si, ca atare, scopul vietii". Intradevar, parintele psihanalizei face referire la tendinta de intoarcere la o stare anterioara. in opinia sa, ar exista o
pulsiune (tocmai pulsiunea mortii) care 1-ar indemna pe om regaseasca o stare primordiala, sa se intoarca, intr-o
oarecare masura, de unde a venit. Universul intrauterin ar reprezenta aceasta unitate originara. intr-o maniera mai
simpla si mai realista, pulsiunea mortii si-ar avea originile in violenta inerenta fiintelor umane.
Sadismul si masochismul
Pulsiunea mortii este, in realitate, usor reperabila in violenta, agresivitate, morbiditate si, evident, in pietrele
edificiului: sadismul si masochismul.
Intr-adevar, mai ales prin intermediul ultimelor doua atitudini, Freud isi elaboreaza teoria pulsiunilor mortii.
Aceasta vointa mai mult sau mai putin vizibila de distrugere (sadism) sau de a fi distrus (masochism) dezvaluie clar
insusirea particulara a pulsiunii mortii - nu poate fi vorba, de-a lungul unei activitati sadice sau masochiste, numai de
a gasi o placere; un alt rezultat este scontat, in legatura cu moartea.
Daca reluam ideea ca scopul pulsiunii este placerea, adica usurarea tensiunii si evitarea neplacerii sau a suferintei,
comportamentele agresive, violente, morbide, directionate contra subiectului insusi (tendinta masochista) sau contra
unui alt subiect (tendinta sadica) contin in sine "un oarecare gust pentru moarte". Aceste pulsiuni se opun vietii.
Cum se manifesta pulsiunea mortii?
Dupa cum am vazut, ea intra in cuprinsul tuturor atitudinilor agresive, violente, dar si periculoase sau morbide.
Pulsiunile de conservare (sau pulsiunile Eului) si pulsiunile sexuale (sau libido) sunt numite pulsiunile vietii, pentru a
marca opozitia cu celelalte, pulsiunile mortii.
Dar si aici este imposibil de a schematiza, deoarece complexitatea umana este responsabila de intrepatrunderea
pulsiunilor vietii cu cele ale mortii. Ele sunt, in fapt, frecvent legate intre ele, fuzionate, ceea ce face ca in activitatea
proprie unui individ sa participe adeseori ambele componente: Eros (libido) si Thanatos (moartea).
Exemplu:
Fumatul reprezinta sugestiv fuziunea dintre libido si pulsiunea mortii. Este vorba despre o placere pentru fumator,
dar care se construieste pe o componenta "masochista" (atentat la sanatate, nocivitate pentru organism, fara a mai
pune la socoteala relatia alienanta instaurata).
In acest exemplu fuziunea pulsiunilor este limpede demonstrata. Se regaseste aceeasi schema in alcoolism,
sporturile extreme, relatiile sexuale sado-masochiste etc. Dar, multe alte fenomene contin o imixtiune a pulsiunilor
vietii cu pulsiunile mortii intr-un mod mai subtil sau, in orice caz, mai putin evident.
Maturatia pulsiunilor
Sursa unei pulsiuni este corporala si relativ independenta de interactiunile organismului cu anturajul. Maturizarea
corpului determina deci o maturizare a pulsiunilor printr-o dezvoltare interna comparabila cu cea a embrionului.
Aceasta determinare biologica actioneaza in cursul intregii vieti; ea se manifesta in special in perioadele de
transformare corporala (copilarie, pubertate, menopauza, batranete). Aceasta idee a unei cronologii si a unei inlantuiri
de stadii pulsionale este o idee veche in teoria psihanalitica (1905); desi a fost modificata prin revizuiri si imbogatiri,
ea a ramas una dintre partile cele mai stabile. Conceptul cheie este de zone erogene, adica regiuni ale corpului a caror
stimulare conditioneaza satisfacerea libidinala; zona erogena dominanta se schimba cu varsta si cresterea
organismului (stadii pulsionale): raportarea organismului la el insusi, la anturaj si la persoane din jur se schimba
corelativ (stadii obiectuale).
Stadiul oral primitiv (supt) corespunde primului semestru al vietii. Gura este atunci locul unui mod de apropiere
dominant dar nu exclusiv; inglobarea intervine nu numai in suptul sanului matern, dar si in absorbtia prin organele

senzoriale si piele a tuturor stimulilor care intra in campul accesibil copilului. Acceptarea a ceea ce i se da se
realizeaza cu atat mai bine cu cat anturajul si mai ales mama sunt mai adecvate nevoilor. Ea se insoteste de o
satisfactie libidinala intensa numita "orala". in frustrare, tensiune, asteptare, copilul invata repede sa suga o parte din
propriul corp, cel mai des degetele in special degetul mare, dandu-si astfel o satisfactie autoerotica.
Stadiul oral tardiv incepe cu al doilea semestru. Incorporarea prin miscare se substituie suptului; nu numai ca prinde
placerea de a musca, dar activitatile senzoriale si motorii ale copilului "musca" mai mult realitatea in relatia cu
semenul, comportamentul tipic consta in a lua si a pastra. Tensiunea legata de eruptia dentara determina copilul sa
muste mai mult, punandu-i insa problema de a suge fara sa muste, altfel ca mama isi retrage sanul, la aceasta se
adauga iminenta sevrajului. Oricat de adecvata ar fi atitudinea anturajului, nu poate fi evitat un conflict; durerea
dentara, furia impotriva mamei, furia neputintei antreneaza copilul in experiente sado-masochiste confuze, lasand
impresia generala ca este distrusa unitatea cu mama. Cum uniunea intima cu obiectul implica distrugerea sa, se spune
despre copil ca este ambivalent; intrucat el se intereseaza mai ales de propriul corp, se spune ca este narcisist.
Stadiul sadic anal se intinde intre al doilea si al treilea an. Tensiunile se descarca in principal prin defecatie.
Satisfactia libidinala este legata de evacuarea si excitarea mucoasei anale; excitatia poate fi crescuta prin retinere.
Susceptibile de a fi ori eliminate, ori retinute, materiile fecale devin obiecte ambivalente. Iesite din corp pentru a se
transforma in obiect exterior, ele reprezinta "posesia". Asocierea sadismului la analitate este datorata indeosebi in
sensul distructiv al eliminarii si faptului ca, in invatarea curateniei, controlul sfincterelor devine un instrument de
opozitie fata de adulti. Stadiul sadic anal este caracterizat prin ambivalenta si bisexualitate.
Stadiul "falic" se situeaza intre trei si cinci ani. Organele genitale (penis la baiat, clitoris la fetita) devin zona
erogena dominanta; tensiunile se descarca in principal prin masturbarea genitala insotita de fantasme. Tendintele care
imping copilul catre persoanele din anturajul sau devin asemanatoare cu viata amoroasa a adultilor. La baiat,
complexului Oedip pozitiv consta in faptul ca, intensificand dragostea sa pentru mama, el resimte un conflict intre
dragostea pentru tata (bazata pe identificarea cu tatal) si ura fata de tata (bazata pe privilegiile paterne care ii sunt
refuzate); angoasa castrarii il determina sa renunte la posesia exclusiva a mamei. Se vorbeste despre complexul lui
Oedip negativ atunci cand mama este resimtita ca stanjenind dragostea pentru tata. La fata, apropierea de tata, mai
complexa, este pregatita de deceptiile in relatia cu mama, in principal de absenta penisului; dorinta de a avea un penis
este inlocuita cu dorinta de a avea un copil cu tatal.
De la sase ani si pana la pubertate, perioada de latenta corespunde unei scaderi a puseului pulsional, determinat de
cultura mai mult decat de cresterea biologica. Copilul uita "perversitatea polimorfa" a anilor anteriori (amnezie
infantila) si dezvolta impotriva pulsiunilor digul moralitatii.
La pubertate, puseul instinctual se loveste astfel de obstacole care nu exista in cursul dezvoltarii sexualitatii
infantile. Tendintele partiale care au caracterizat aceasta (tendintele or-ale, anale, sado-masochiste, voyeurism,
exhibitionism) nu dispar, ci se integreaza si se subordoneaza unei prioritati a genitalului. Este inaugurarea stadiului
genital, caracteristic sexualitatii adultului dominat de coit.
Daca subiectul este impiedicat sa realizeze din plin una dintre etapele dezvoltarii instinctelor, el poate fie sa
progreseze prematur, fie sa regreseze la o pozitie anterioara, mai sigura, realizand astfel o fixatie pulsionala. O
asemenea fixatie constituie o predispozitie pentru reintoarcerea tendintelor care o caracterizeaza, de exemplu cu
ocazia unei frustrari; aceasta reintoarcere a refularii joaca un rol capital in geneza nevrozelor si a perversiunilor
(exemple: reintoarcerea tendintelor oral sadice in psihoza maniaco-depresiva, a tendintelor anale in psihoza
obsesionala).
Acestea sunt liniile principale ale conceptiei clasice (Freud 1905, Karl Abraham 1924). Aceasta conceptie a fost
criticata, ea s-a imbogatit (Ruth Mack Brumswick 1940), sau a fost modificata de unii autori (Melanie Klein). Ne
vom limita sa subliniem ca realitatea este mai complexa, ca s-au schematizat unele posibilitati, ca exista si altele si ca
realizarea unora sau altora depinde in ultima instanta de interactiunile complexe dintre copil si anturajul sau.
Educatia pulsiunilor
Ideea de pulsiuni dezvoltandu-se de o maniera pur interna, nu corespunde nici unei realitati umane. Prin
imaturitatea sa biologica, copilul depinde de anturajul sau, a carui actiune tinde sa modeleze dezvoltarea pulsionala
conform propriilor exigente. Aceasta actiune are ca si conditie plasticitatea obiectelor si a scopurilor, pulsiunilor, a
caror singura sursa sta in ansamblu, un invariant biologic.

Se pot da numeroase exemple ale acestor transformari ale pulsiunilor. Sevrajul substituie progresiv sanului
biberonul si alimentele solide (deplasare). invatarea curateniei presupune o inversare a atitudinii in raport cu functia
excrementiala (formarea reactionala) si o adeziune la preferintele mamei (identificare). Pedepsirea unui act agresiv
printr-o corectie fizica poate substitui masochismul cu sadismul (inversarea unui instinct cu contrariul sau). Un
mecanism deseori invocat este sublimarea; ea schimba in acelasi timp obiectul) si scopul pulsiunii, in asa fel incat
pulsiunea gaseste satisfactie intr-un obiect-scop care nu este sexual, dar care are o valoare sociala sau morala mai
inalta.
Pulsiunile nu au deci in conduita umana rolul adaptativ pe care il au la multe animale. Orientarea lor este straina de
realitate. invatarea si socializarea fiintei umane sunt necesare si transmit Eului functiile de conservare a organismului
si de adaptare la realitate.
MECANISMELE DE APARARE ALE EULUI
Istoric
Termenul de "aparare" apare pentru prima data in 1894, in "Studiu asupra isteriei", articol in care Freud isi
propunea sa fundamenteze o teorie psihologica a isteriei dobandite, a numeroaselor fobii si obsesii si a unor psihoze
halucinatorii. Termenul "psihonevroza" este folosit de Freud pentru a desemna o serie de afectiuni in care conflictul
psihic este determinant si in care, ca o consecinta, etiologia este psihogena. Simptomele intalnite in cazul acestor
afectiuni sunt expresia simbolica a unor conflicte datand din prima copilarie. Pornind de la rolul apararii in campul
isteriei, Freud incearca sa identifice locul ocupat de diversele tipuri de aparare in celelalte psihonevroze. Ideea ca
apararea are o functie esentiala in orice psihonevroza este limpede exprimata intr-un articol publicat in .,Noi
observatii asupra psihonevrozelor de aparare", in care Freud scrie ca apararea este "centrul nucleic al mecanismului
psihic raspunzator de respectivele nevroze".
In cele doua articole citate, Freud clasifica diversele psihonevroze in functie de modalitatile defensive:
1.
conversiunea afectului, in cazul isteriei ;
2.
transpunerea sau deplasarea afectului, in cazul nevrozei obsesionale ;
3.
respingerea concomitenta a reprezentarii si a afectului sau proiectia, in cazul psihozei.
Cat despre refulare, ea este omniprezenta, intrucat toate tipurile de psihonevroza implica inconstientul, iar refularea
este insasi originea constituirii inconstientului.
In anii imediat urmatori aparitiei acestor articole, Freud utilizeaza cu acceasi frecventa termenii aparare si
refulare . Dar, dupa cum constata Laplanche si Pontalis (1967), in publicatiile anterioare Interpretarii viselor (1900),
numai in rare ocazii cei doi termeni sunt folositi de Freud "ca cum ar fi pur si simplu echivalenti". Dupa 1900, fara sa
dispara complet termenul "aparare" este mai putin utilizat. De-a lungul intregii perioade pana in 1926, Freud concepe
refularea ca pe "un fel de prototip pentru alte operatii de aparare", iar in cazul presedintelui Schreber "ne apropiem tot
mai mult de confuzia dintre refulare si aparare" (Laplanche Pontalis, 1967).
In 1926, in postfata la Inhibitie, simptom si angoasa, Freud revine la conceptul de aparare si precizeaza ca "este
convenabil sa-1 folosim pentru a desemna in general toate procedeele de care se serveste eul in conflicte susceptibile
de a conduce la o nevroza, in timp ce cuvantul "refulare" desemneaza un mod de aparare mai bine determinat si pe
care cercetarile noastre ne-au permis sa-1 cunoastem mai bine".
Dupa o minutioasa analiza, Buckley (1995) ajunge la concluzia ca Freud a descris zece mecanisme de aparare (de
fapt noua, in afara refulari si indica lucrarile in care pot fi gasite aceste descrieri.
Asadar cele noua mecanisme sunt :
regresia (notiune ce apare in 1900, in Interpretarea viselor, si a carei stranse legaturi cu fixatia sunt precizate
in Introducere psihanaliza, 1916) ;
sublimarea si formatiunea reactionala (Trei studii privind teoriei sexualita1ii, 1905) ;
proiectia ("Presedintele Schreber", 1911) ;
intoarcerea impotriva propriei persoane si transformarea in contrariu ("Pulsiuni si destine ale pulsiunilor",
1915a) ;
introiectia sau identificarea ("Doliu si melancolie", 1917b) ;
anularea retroactiva si izolarea (in Inhibitie, simptom si angoasa 1926),

In 1936, Anna Freud publica Eul si mecanismele de aparare, prima si vreme de multi ani - singura lucrare pe
aceasta tema. Pornind de contributiile tatalui sau, autoarea realizeaza o sinteza a cunostintelor existente in epoca, vine
cu propriile contributii teoretice si prezinta elementele fundamentale a ceea ce avea sa devina mai tarziu analiza
apararii. in aceasta lucrare, A. Freud descrie scopurile si motivele apararilor, intocmeste un inventar al mecanismelor
descrise deja si prezinta alte tipuri de aparare (precum refuzul in fantezie sau refuzul in cuvinte si acte). Mai mult
decat atat, abordand identificarea cu agresorul si ceea ce ea numeste "o forma de altruism" A. Freud ridica si
chestiunea combinarii dintre mecanismele de aparare si problema utilizarii lor alternative impotriva amenintarilor de
ordin intern si extern.
Treizeci si sase de ani mai tarziu, se produce un eveniment exceptional: Joseph Sandler, presedintele catedrei
purtand numele lui Freud de la Universitatea din Londra si vicepresedinte al Asociatiei Internationale de Psihanaliza,
organizeaza in perioada 1972-1973 o serie de dezbateri la care iau parte membrii echipei Index Research Group de la
clinica londoneza Hampstead. Rezultatul acestor reuniuni a constat in publicarea, incepand cu 1980, a unei serii de
articole de specialitate. Articolele au fost mai apoi adunate in 1ucrarea lui Sandler intitulata Analiza apararilor.
Convorbiri cu A. Freud (1985-1989) Dialogul dintre cei doi si discutiile cu ceilalti membri ai echipei, asa cum sunt
ele redate in lucrare, au condus la un progres evident in intelegerea mecanismelor de aparare.
O alta consistenta contributie teoretica in domeniu ii apartine Melaniei Klein, careia ii datoram descrierea unui grup
de mecanisme de aparare precoce, dintre care unele sunt calificate uneori drept "aparari ce distorsioneaza imaginea"
(Vaillant, 1993). Acest grup include in primul rand clivajul (clivajul obiectului este considerat de M. Klein cea mai
primitiva aparare impotriva angoasei), idealizarea si identificarea proiectiva.
Ceea ce individualizeaza teoria Melaniei Klein este afirmatia ca, inca de la nastere eul este capabil sa stabileasca
relatii primitive cu obiectul in fantasma si in realitate, sa resimta angoasa si sa utilizeze mecanisme de aparare. Dupa
cum subliniaza Segal in Introducere in opera Melaniei Klein diverse mecanisme de aparare actioneaza in directia
protejarii nou-nascutului, mai intai impotriva fricii de moarte venind din interior si apoi - cand pulsiunea mortii este
deviata - impotriva persecutiilor din exterior si din interior.
Contributiile M. Klein in domeniul mecanismelor de aparare se inscrie in cadrul teoriei relatiilor de obiect. Opera
sa a fost continuata de Faibairn (1952-1974) si mai ales de Kernberg (1975), care acorda clivajului un rol central in
starile-limita. Kernberg a descris si alte mecanisme de aparare caracteristice starilor-limita, cum ar fi : idealizarea
primitiva, refuzul primitiv, ornnipotenta, deprecierea si identificarea proiectiva. Chiar daca in jurul definitiei si
validitatii mecanismelor de aparare descrise de Kernberg in cazul starilor-limita s-a starnit o controversa de proportii,
ele s-au dovedit a fi conceptualizari utile, in sensul ca explica natura - adeseori violenta, derutanta sau imprevizibila a fenomenologiei manifestarilor clinice, cat si a evolutiei pacientilor (Buckley, 1995).
2. Sapte intrebari fundamentale
Pentru a realiza o prezentare didactica a aspectelor majore ale modului in care functioneaza apararea, am ales sa
raspundem la un numar de sapte intrebari fundamentale :
1) Exista diferente intre termenul "mecanism de aparare" si alti termeni utilizati pentru a desemna apararea?
Asa cum remarca Laplanche si Pontalis (1967), termenul mecanism "este utilizat de la bun inceput de Freud pentru
a sugera ca fenomenele psihice se bazeaza pe structuri ce pot face obiectul unei observatii si al unei analize
stiintifice". Acest termen a aparut, inca din 1893, in titlul complet al "Comunicarii preliminare", in care Breuer si
Freud vorbesc despre mecanismul psihic al fenomenelor isterice. Ulterior, pe masura ce notiunea de aparare capata o
forma, Breuer si Freud (1895) pun in relatie, pe de o parte, diferitele procedee in care se angajeaza eul pentru a se
elibera de incompatibilitatea cu o anumita reprezentare si, pe de alta parte, diferitele afectiuni nevrotice. Termenul
"mecanism", asociat conversiei isterice, apare un an mai tarziu, in "Noi observatii asupra psihonevrozelor de
aparare". Sa mai notam, in fine, ca termenul mecanism de aparare figureaza ca atare in volumul Metapsychologie
(1915).
Daca, in opinia lui Laplanche si Pontalis, termenul "mecanism" este utilizat de Freud pentru a sugera existenta unor
structuri, a unor combinatii de fenomene psihice care pot fi observate si supuse unei analize stiintifice, acelasi termen
presupune in egala masura un mod de functionare asemanator cu cel al unei masinarii, trimitand prin urmare la o
viziune mecanicista asupra apararii eului. Sandler - atunci cand abordeaza diferenta dintre motivele apararii si
mecanismele de aparare ca atare - vorbeste de acestea din urma ca despre "un gen de masinarie mentala inevitabila".

Caracterul inconstient-automatic al mecanismelor de aparare ar fi compatibil cu o astfel de viziune. Totusi, acest mod
de a concepe realizarea actelor de aparare este greu de acceptat daca tinem seama de diversitatea mecanismelor de
aparare. Laplanche si Pontalis (1967) subliniaza pe buna dreptate importantele diferente care exista intre rationalizare
(in care intervin mecanisme intelectuale complexe), intoarcere asupra propriei persoane (care constituie un "destin" al
tintei pulsionale), anulare retroactiva (operatie compulsiva) si sublimare (in care pulsiunea este deviata catre un scop
non-sexual, vizand diferite obiecte valorizate social). A. Freud distingea si ea tehnicile (cum sunt izolarea si anularea
retroactiva) de adevaratele procese instinctuale, cum ar fi regresiunea, transformarea in contrar si intoarcerea asupra
propriei persoane. Astfel, ne putem intreba cat de potrivit este termenul "mecanisme de aparare".
Un alt aspect pe care-1 vom evoca aici este relatia dintre mecanismele de aparare si masurile defensive. A. Freud
(1936/1993) utilizeaza cei doi termeni cu acelasi sens, considerandu-i sinonimi. in 1972-1973, pe vremea
convorbirilor avute cu ea, Sandler abordeaza chestiunea liniei de demarcatie dintre mecanism si masura. Din
dialogurile lor desprindem urmatoarele idei:
masurile defensive sunt alcatuite din diferite forme de activitate ce pot fi modalitati normale de a exprima o
intreaga varietate de lucruri si care pot fi utilizate, in anumite circumstante, in scopuri defensive,
mecanismele constituie insa niste instrumente care apar in vederea protejarii eului si sunt utilizate in acest
scop atat in situatiile normale cat si in cele patologice.
Doua elemente trebuie subliniate :
- cel dintai vizeaza specificitatea mecanismelor de aparare, instrumente proprii apararii eului. Pentru a ilustra
aceasta specificitate, A. Freud recurge la metafora armelor si compara mecanismele de aparare cu niste arme care se
definesc doar prin prisma functiei lor de arme (pusti, lanci etc.). Insa in anumite circumstante, alte lucruri - cum ar fi
o tigaie - pot fi utilizate ca arme. Transpunand aceasta metafora in limbajul domeniului avut in vedere, se poate
afirma ca, pe cata vreme refularea sau proiectia sunt intotdeauna mecanisme de aparare, alte activitati - de pilda a face
pe bufonul sau a lua in deradere - nu reprezinta adevarate mecanisme de aparare, dar pot fi alese la un moment dat ca
masuri defensive;
al doilea aspect priveste relatia acestor mecanisme si masuri de aparare cu patologia. in debutul dialogurilor
sale cu Sandler, A. Freud rezerva termenul "masura" tuturor elementelor care indeplinesc o functie defensiva, fiind
proprii unui individ sau catorva indivizi selectionati. Ea considera, in acest caz, ca a face pe bufonul este o masura
defensiva si ca s-ar putea mentiona cateva tipuri de caracter bazate pe acest comportament. in schimb, subliniaza
autoarea, nu exista boli bazate pe o asemenea masura de aparare. Atunci cand Sandler invoca tulburarile narcisice, A.
Freud recunoaste ca starile si perturbarile narcisice se afla probabil in legatura cu aceasta forma de aparare specifica.
Convorbirile dintre Sandler si A. Freud arata ca, din motive de ordin istoric (descoperirea de catre Freud a
mecanismelor de aparare, cu prilejul studierii unor cazuri patologice), exista o tendinta cvasigenerala - pe care o
atesta si teoriile Annei Freud prezentate la inceputul discutiei noastre dedicate distinctiei dintre mecanism si masura de a stabili o stransa legatura intre mecanismele de aparare si patologie, mai precis patologia starilor nevrotice, la care
se adauga importanta pe care au dobandit-o mecanismele de aparare in practica clinica. in finalul acestor discutii, se
degaja un consens in privinta faptului ca relatia cu patologia nu constituie un criteriu care sa distinga mecanismele de
aparare de masurile defensive.
De multe ori, mai ales in aceleasi dialoguri dintre Sandler si A. Freud, termenul "manevre defensive" este utilizat ca
sinonim pentru "masuri defensive". Aceasta observatie atrage doua remarce :
manevrele sau masurile defensive constituie, potrivit lui Sandler, niste procese mai complicate decat
mecanismele de aparare.
un limbaj cu o pronuntata conotatie militara este utilizat in acest domeniu in care cuvinte ca aparare, manevra,
lupta, incursiune sau contraofensiva revin foarte des, limbaj ilustrat de titlul celui de-al treilea capitol al cartii lui
Sandler, intitulat "Operatiunile defensive ale eului considerate obiect de analiza". De fapt, termenul "operatiune" se
poate referi la actiuni intreprinse intr-un scop bine determinat, dar evoca, deopotriva, operatiunile militare. Aceasta
demonstreaza, fara indoiala, influenta exercitata de Freud, care, dupa cum subliniaza McWilliams (1994), aprecia
metaforele militare si le utiliza adeseori incercand sa castige increderea unui public sceptic in privinta metodelor
psihanalitice.
Pentru a desemna mecanismele de aparare sunt utilizate si alte cuvinte. Astfel, in dialogurile lui Sandler cu A. Freud
apar termeni precum "tipuri" sau "rnoduri de aparare" specifice, cu referire la diversele forme pe care le poate lua
apararea. La un moment dat, Sandler precizeaza chiar ca, potrivit Annei Freud, se poate opera o distinctie intre

nevroze in functie de modelele specifice de aparare utilizate de subiect. Unitatile implicate in aceasta diferentiere ar fi
niste mecanisme de aparare. Sa mai mentionam si termenul "metode defensive", folosit de A. Freud (1936/1993);
conceput ca un ansamblu de demersuri bine gandite si coerente, utilizate pentru a atinge un scop, termenul se
potriveste, fara indoiala, prea putin pentru desemnarea "mecanismelor de aparare".
Un ultim aspect pe care-1 vom analiza in aceasta sectiune consacrata terminologiei se refera la abordarea
mecanismelor de aparare in calitatea lor de procese. in finalul primului capitol din cartea sa de dialoguri cu A. Freud,
Sandler vorbeste chiar despre dificultatile cu care se confrunta in privinta ideii ca "apararile pot fi create si cristalizate
in asa fel incat sa poata actiona singure". Sandler prezinta aici maniera sa de a concepe mecanismele de aparare, pe
care le vede ca pe niste procese declansate de o amenintare, eul intrand in actiune in momentele imediat urmatoare
acesteia. Raspunsul Annei Freud merge in aceeasi directie, dar insista asupra faptului ca, in teorie, apararea este
conceputa "ca parte integranta a procesului, si nu ca structura fosilizata". Posibilitatea de a interveni asupra unei
aparari tine, in opinia ei, de aceeasi viziune asupra apararii ca proces. Faptul de a considera apararile niste procese
este, fara indoiala, opusul acelui blindaj al caracterului despre care vorbea Reich si care constituie un sistem defensiv
stabilizator.
2.2. Impotriva cui se apara eul ?
In Eul si rnecanismele de aparare, A. Freud desemneaza doua tinte ale mecanismelor de aparare : pulsiunile sinelui
si afectele legate de aceste pulsiuni.
Pulsiunile sinelui nu sunt nicidecum dispuse sa ramana inconstiente. Ele incearca sa patrunda in constient pentru a
fi satisfacute aici sau macar sa trimita inspre constient unii din derivatii lor. Astfel iau nastere conflictele, dintre eu si
pulsiuni (sau derivatii acestora).
Cea de-a doua tinta a mecanismelor de aparare o constituie afectele legate de pulsiunile sinelui - spre exemplu,
iubirea, dezirenta*, gelozia mortificarea, durerea si doliul. Aceste afecte vor fi supuse unor masuri variate pe care eul
le adopta pentru a le putea tine sub control si vor suport asadar anumite metamorfoze.
In aceleasi convorbiri cu A. Freud, Sandler afirma ca a considera intotdeauna "apararea ca fiind o aparare impotriva
afectului, in sensul ca daca nu am avea de-a face cu un afect neplacut, nu ne-am mai apara". evoca apoi inca o
distinctie posibila, care s-ar referi, de asta data, la ceea ce se afla sub incidenta apararii : pe de o parte, continutul de
idei care est transformat, iar pe de alta parte, afectul care este evitat sau redus.
Sa mentionam in sfarsit ca, in opinia psihanalistilor Laplanche si Pontalis (1967), apararea este in general dirijata
impotriva pulsiunii si doar in mod selectiv impotriva reprezentarilor de care este legata pulsiune (amintiri, fantasme),
a situatiilor in masura sa declanseze pulsiuni dezagreabile pentru eu ori impotriva afectelor neplacute.
2.3. Din ce motive se apara eul ?
Potrivit Annei Freud (1936/1993), in cazul apararilor care au ca tinta pulsiunile pot fi retinute trei motive:
1) Teama supraeului. Din cauza acestei temeri a supraeului - care impiedica pulsiunea sa devina constienta si sa fie
satisfacuta -, eul pune in miscare mecanismele de aparare si intra in lupta cu pulsiunea. Acelasi motiv se intalneste si
in cazul nevrozelor adultului.
2) Teama reala. Este cazul copilului care considera pulsiunea un pericol, ca urmare a interdictiilor formale venite
din partea parintilor sau educatorilor si care ii interzic sa o satisfaca. Prin urmare, copilul se teme de pulsiune din
cauza fricii produse de lumea exterioara. Teama reala este un motiv intalnit in nevrozele infantile.
Aceste prime doua motive ale apararii au in comun faptul ca, aparandu-se, eul se supune principiului realitatii.
Presupunand ca, in ciuda opozitiei supraeului sau a lumii exterioare, pulsiunea ajunge sa isi gaseasca satisfacerea, s-ar
inregistra mai intai o senzatie de placere, intrucat satisfacerea unui instinct este intotdeauna placuta la inceput. Mai
tarziu insa, sentimentele de culpabilitate generate de inconstient sau legate de pedepsele explicate de lumea exterioara
produc repulsie. in ambele cazuri, eul incearca sa evite senzatia secundara de neplacere.
3) Teama ca intensitatea pulsiunii sa nu devina excesiva. Acest motiv se intalneste la copii si apare ulterior in
anumite perioade de transformare fiziologica, precum pubertatea sau menopauza (manifestari normale), si la
inceputul unui puseu psihotic (manifestari patologice).
Celor trei motive mai sus mentionate, A. Freud le mai adauga un al patrulea, intalnit la adult si decurgand din
nevoia de sinteza resimtita de eu. Aceasta nevoie este legata de faptul ca eul adult are nevoie de o anumita armonie
intre tendinte opuse cum ar fi : pasivitatea si activitatea, homosexualitatea si heterosexualitatea, tendinte intre care
apar conflicte (descrise de Alexander).

Motivele apararilor desfasurate impotriva afectelor provin, in opinia Annei Freud, din conflictele dintre eu si
pulsiune. Atunci cand - din motivele expuse anterior - eul se opune pulsiunilor, el cauta deopotriva sa se apere si
impotriva afectelor asociate acestora. A. Freud noteaza totusi ca intre eu si afecte exista o relatie primitiva si speciala
ce decurge din faptul
ca, mai intai de toate, afectul este fie placut, fie neplacut. Eul isi decide atitudinea fata de afect in functie de
principiul placerii : intampina cu bucurie afectul placut si se apara impotriva celui neplacut.
2.4. Ce inseamna o aparare reusita ?
Elemente importante ale raspunsului la aceasta intrebare ofera discutiile dintre A. Freud si Sandler (1985/1989) cu
privire la capitolul IV din Eul si mecanismele de aparare. Afirmatiile Annei Freud cuprind patru idei de baza :
1) Reusita unei aparari trebuie privita din punctul de vedere al eului, si nu in functie de lumea exterioara, de
adaptarea la aceasta lume.
2) Criteriile de reusita sunt legate de urmatoarele scopuri : sa impiedice intrarea in constiinta a pulsiunii
interzise, sa indeparteze angoasa conexa pulsiunii, sa evite orice forma de neplacere.
3) In cazul particular al refularii, reusita apararii este afectiva atunci cand orice constientizare dispare.
4) O aparare reusita este intotdeauna un lucru periculos, caci ea restrange excesiv domeniul constiintei ori
domeniul competentei eului sau falsifica realitatea. O aparare reusita poate avea consecinte nefaste pentru sanatate
sau pentru dezvoltarea ulterioara.
Aceasta ultima idee de baza intra in contradictie cu criteriile reusitei asa cum au fost ele formulate de A. Freud
insasi. Sandler incearca sa nuanteze aceasta pozitie : "Poate ar fi bine sa adaugam ca o aparare reusita nu trebuie sa
aiba consecinte dezastruoase". A. Freud ramane insa inflexibila si afirma ca o aparare reusita pe de-a-ntregul este
intotdeauna (! ) periculoasa.
In ultimele randuri ale concluziei cartii sale, vorbind despre esecul apararilor, Sandler (1985/1989) isi afirma
convingerea ca "simptomele sunt construite cu minutiozitate ca masuri ultime utilizate atunci cand apararea esueaza";
acest lucru se intampla pentru a conserva starea de bine a subiectului, pentru a evita angoasa, pentru a indeplini
aceeasi functie ca si apararile, chiar daca subiectul ar putea suferi din cauza durerii provocate de simptom.
Cat despre A. Freud, aceasta precizeaza ca "activitatea de aparare ar trebui sa creeze o stare de echilibru intre lumea
interioara si cea exterioara, intre cerintele interioare si cele exterioare", si nu ar trebui sa conduca la aparitia unui
simptom. Ea reafirma faptul ca simptomul evita ceea ce e mai rau, iar aparitia acestuia nu este decat un compromis.
Pentru a incerca un raspuns la intrebarea "Ce inseamna o aparare reusita? ", ni se pare important sa mentionam
precizarile aduse de Fenichel (1945/1953) cu privire la apararile reusite si la cele esuate :
apararile reusite - si pe care Fenichel le desemneaza prin termenul generic sublimare - nu blocheaza
descarcarea unei pulsiuni. in schimb, se inregistreaza o inlocuire a obiectului pulsiunii si/sau o modificare a scopului
acestei pulsiuni, care este deviata spre o tinta non-sexuala. in aceasta categorie intra si alte aparari, cum sunt trecerea
de la pasivitate la activitate sau transformarea in contrariu ;
apararile care esueaza sunt, dupa Fenichel, patogene, intrucat eul le utilizeaza foarte frecvent sau chiar
incontinuu pentru a preveni intruziunea pulsiunii inlaturate, deturnate dinspre constiinta. Scopul acestor aparari esuate
este deci acela de a bloca pulsiunea. Ele mobilizeaza multa energie si trebuie mentinute cu pretul unor mari eforturi.
Aceste aparari interfereaza cu alte functii ale eului si pot antrena o suspendare partiala a unora dintre aceste functii.
Fenichel aduce in discutie exemplul lesinului cu functie defensiva, care este insotit de o oprire completa a tuturor
functiilor eului.
2.5. Ce este o aparare adaptativa ?
Construind o teorie mai nuantata decat a Annei Freud, Vaillant (1993) considera ca anumite aparari pot fi adaptative
: ele faciliteaza deopotriva homeostazia psihica si adaptarea subiectului la lumea inconjuratoare. Aceste aparari
adaptative prezinta cinci caracteristici :
1) Modul lor de functionare vizeaza, spre exemplu, in cazul afectului, nu disparitia acestuia, "anestezierea" lui, ci
mai degraba "prelucrarea" lui si deci "reducerea durerii". Asa se explica de ce anticiparea sau reprimarea (desemnata

in aceasta lucrare sub numele de "suprimare") sunt mecanisme mai adaptative decat formatiunea reactionala,
activismul (acting-out) si refuzul psihotic.
2) Apararile adaptative se inscriu intr-o perspectiva temporala : ele sunt orientate mai degraba catre un termen lung.
Anticiparea este astfel superioara actiunii, intrucat ea permite, metaforic vorbind, "sa platesti acum si sa zbori mai
tarziu".
3) Pentru a fi adaptativa, o aparare trebuie sa fie cat se poate de specifica. Metafora cea mai ilustrativa din acest
punct de vedere este cea a cheii care se potriveste perfect in incuietoare, in comparatie cu ciocanul de batut la usa.
Referindu-se la specificitate, Vaillant abordeaza o chestiune care fusese deja evocata de A. Freud atunci cand
vorbea despre faptul ca, in fata anumitor amenintari, unele mecanisme sunt mai utile decat altele.
4) Pentru a putea fi socotite adaptative, apararile trebuie sa canalizeze sentimentele si nu sa le blocheze.
Reprimate, sentimentele pot fi, pentru un subiect care recurge in mod sistematic la formatiunea reactionala, la fel de
periculoase ca o defectiune survenita la supapa de evacuare a vaporilor de la oala sub presiune pusa la foc.
5) Apararile adaptative il fac pe utilizatorul lor placut, atragator pentru ceilalti. in schimb, folosirea unor aparari
neadaptative conduce la respingerea utilizatorului, care este perceput ca suparator, insuportabil. Aici se stabileste o
relatie intre eu si ceea ce Vaillant considera a fi "cel mai mare aliat" al acestei instante, adica alteritatea.
2.6. Exista aparari normale si aparari patologice ?
Interesul unei asemenea intrebari este dat de anumite ratiuni istorice, mai precis, descoperirea de catre Freud a
primelor mecanisme de aparare la bolnavi, precum si de importanta acestor mecanisme in situatiile clinice. Dupa cum
vom vedea mai departe, A. Freud a crezut mereu ca legatura dintre mecanismele de aparare si patologie este una
destul de puternica. Aceasta chestiune a revenit frecvent in dialogurile dintre A. Freud si Sandler, (1985/1989).
Marjorie Sprince, care a luat si ea parte la aceste convorbiri, a evocat necesitatea stabilirii unei anumite diferentieri
intre o aparare ce nu provoaca stari patologice si o aparare care conduce in mod evident la patologie. Raspunsul la
intrebarea formulata mai sus se complica din cauza ca numerosi autori au definit anumite grupuri de aparari utilizand
termeni cu profunde conotatii psihopatologice.
Vaillant (1993) adopta o pozitie clara, fara umbra de ambiguitate. Pentru el, prezenta apararilor nu este, prin ea
insasi o dovada a bolii. Oricat de dezorganizate, nerezonabile sau condamnabile ar putea pare apararile in ochii unui
observator extern, ele nu sunt altceva decat un raspuns adaptativ. .
Studierea apararilor considerate "psihotice" demonstreaza ca acelasi mecanism de aparare poate fi utilizat la fel de
bine de catre o persoana bolnava si de persoanele care nu sufera de nici o maladie. Sa luam ca exemplu distorsiunea mecanism asociat adesea fazei maniace din psihozele bipolare. Vaillant (1993) arata ca acest mecanism poate fi
observat si la subiecti normali, si isi ilustreaza teoria aducand in discutie cazul unui personaj fictiv - o anume Peggy
O'Hara, in varsta de 16 ani.
Aceasta adolescenta, care are un prieten, le spune tuturor ca un star al muzicii rock este indragostit de ea. Gesturile
acestui cantaret in emisiunile televizate ori interviurile pe care el le acorda unor reviste de renume sunt interpretate de
Peggy ca declaratii de dragoste adresate ei personal. Tanara isi cumpara lenjerie sexy si o cantitate substanliala de
anticonceptionale. Confruntati cu acest comportament, parintii cred despre Peggy ca s-a ticnit, iar prietenul ei, care
exista cu adevarat, dispare "in ceata", locul lui fiind luat de catre faimosul cantaret rock.
In acest caz, distorsiunea transforma realitatea exterioara pentru a o face conforma cu visurile lui Peggy, iar
prietenul ei se transforma intr-un intangibil star rock. Valoarea distorsiunii ca mecanism de aparare rezida in faptul ca,
personajul imaginar fiind intangibil, Peggy se poate crede iubita fara a mai avea de infruntat sexualitatea.
Vaillant ne mai propune spre analiza si alte exemple in care aceasta aparare "psihotica" este prezenta la subiectii
normali. El citeaza in acest sens povestea indienilor Lakota care, cu numai cateva zile inaintea masacrarii lor de catre
cavaleria americana la Wounded Knee, au executat un dans pentru intoarcerea bizonilor in prerii, pentru invierea
stramosilor morti si pentru ingroparea dusmanului alb sub un morman de gunoaie. Fara indoiala ca indienii Lakota nu
erau nebuni, dar se confruntau cu un dezastru a carui intensitate le parea de nesuportat.
Contextul si varsta au implicatii majore in raspunsul la intrebarea noastra. Deoarece distorsiunea presupune faptul
ca subiectul se crede altcineva si considera ca atitudinea sa (chiar impulsiva fiind) nu poate avea decat consecinte
fericite, acest mecanism de aparare este oricand potrivit. Anodina in viata de zi cu zi, izolarea afectului constituie o
calitate intr-o sala de operatie, fiind insa cu totul nepotrivita pentru un loc precum ringul de dans.

Sa ne gandim acum la varsta. Spre deosebire de adulti, copiii pot deforma realitatea interioara si exterioara fara
consecinte neplacute. O utilizare moderata a fanteziei si agresiunii pasive este probabil esentiala in negocierea
anumitor conflicte specifice adolescentei.
Ideea ca mecanismele de aparare pot indeplini atat functii pozitive, cat si negative este indeobste cunoscuta sub
numele de "dubla functie" a mecanismelor de acest fel si apare in numeroase publicatii, unele deja destul de vechi.
Van Der Leeuw (1971), care noteaza ca mecanismele de aparare perturba dezvoltarea eului, dar o si favorizeaza,
considera ca prezenta aceluiasi mecanism indica, pe de o parte, existenta unei nevroze, iar pe de alta parte, faptul ca
acest mecanism este indispensabil pentru buna functionare a psihicului persoanei. Asa se face ca, de pilda, refuzul
perturba perceptia, dar protejeaza eul impotriva unor reactii violente.
Brenner (1967) distinge doua categorii de aparari : patologice si patogene ; el aminteste faptul ca Freud a considerat
ca refularea este patogena, fiind, cu alte cuvinte, o conditie prealabila necesara pentru dezvoltarea unei patologii, dar
care nu conduce in mod obligatoriu la instalarea acesteia. Cat despre apararile patologice, ele pot fi identificate dupa
trasaturi ca : rigiditate, intensitate, suprageneralizare (utilizare in relatiile cu numeroase persoane sau in diverse
situatii). Opinia lui Bergeret (1972/1986) este similara, autorul insistand asupra faptului ca nu se poate spune despre
un subiect ca este bolnav "pentru ca recurge la aparari", ci pentru ca apararile de care el uzeaza in mod obisnuit pot fi
calificate drept ineficiente, prea rigide, prost adaptate realitatilor interne si externe si/sau exclusiv de acelasi tip.
Functionarea mentala este incomodata in supletea, armonia si capacitatea ei de adaptare.
Apararile patologice sunt inadecvate, pentru ca pot fi decalate in raport cu nivelul de dezvoltare a individului sau
improprii situatiei in care se afla subiectul. Aceste aparari tind sa deformeze perceptia realitatii si sa perturbe alte
functii ale eului, aparand frecvent ca elemente ale unui tablou psihopatologic.
2.7. Cum se definesc mecanismele de aparare ?
Majoritatea autorilor - poate chiar toti, dupa cum subliniaza Olff et al. (1991) - dau propria lor definitie
mecanismelor de aparare. Pornind de la aceasta constatare, ni s-a parut util sa procedam la analiza a noua definitii
bine cunoscute, in scopul identificarii eventualelor puncte comune si precizarii aspectelor divergente.
1) Pentru Laplanche si Pontalis (1967), mecanismele de aparare reprezinta diferitele tipuri de operatii in care
apararea se poate concretiza. Cat despre aparare, ea constituie ansamblul operatiilor a caror finalitate este sa reduca,
sa suprime orice schimbare susceptibila de a pune in pericol integritatea si constanta individului biopsihologic.
Autorii citati mai precizeaza ca apararea ia adesea o infatisare compulsionala si ca ea opereaza, fie doar si partial, in
mod inconstient.
2) Widlocher (1971-1972) considera ca, in Vocabularul psihanalizei, formularile lui Laplanche si Pontalis raman
prea vagi. Definitia data de ei dovedeste, conform lui Widlocher, ca autorii nu au vrut sa fie partinitori, dar enuntul lor
implica deja o anumita luare de pozitie in privinta conceptului, deoarece, dupa cum afirma acelasi Widlocher :
"Mecanismele de aparare vor fi diferitele tipuri de operatii in care apararea se poate concretiza, adica formele clinice
ale acestor operatii defensive".
Pentru Widlocher, apararea reprezinta ansamblul operatiilor a caror finalitate este de a reduce un conflict
intrapsihic, facand in asa fel incat unul dintre elementele acestuia sa fie inaccesibil experientei constiente.
Psihanalistul pledeaza pentru unul din elementele conflictului, dar tot el arata ca, intr-un anumit fel, se poate spune ca
intregul conflict dispare. Pentru el, notiunea de aparare este inseparabila de conflictul subiacent si, in consecinta,
mecanismele de aparare trebuie studiate intotdeauna in cadrul conflictului.
3) Pentru M. Sillamy (vezi N. Sillamy, 1980), apararea este un mecanism psihologic inconstient, utilizat de individ
pentru a diminua angoasa generata de conflictele interioare intre exigentele instinctuale si legile morale si sociale.
4) Braconnier (vezi Doron si Parot, 1991) considera ca notiunea "mecanism de aparare" inglobeaza toate mijloacele
la care eul recurge pentru a stapani, controla si canaliza pericolele interne si externe.
5) Wallerstein (1985) face distinctie intre conceptul "mecanism de aparare" si manifestarea comportamentelor de
aparare.
Conceptul "mecanism de aparare" este o abstractie teoretica, utilizata pentru a descrie un mod de lucru, de
functionare mentala. Wallerstein compara acest concept cu altele, precum asimilarea sau conservarea (descrise de
Piaget) - formulari abstracte utile in explicarea comportamentului care ar ramane, altfel, de nedescifrat.
Inceput astfel, mecanismul de aparare nu este constient, fapt care poate avea urmatoarele semnificatii (Gill, 1963 ;
Wallerstein, 1967) :

subiectul nu este constient de comportamentul prin care se manifesta apararea (un gand, de exemplu) ;
subiectul nu este constient ca respectivul comportament al sau are o orientare defensiva ;
subiectul nu este constient de pulsiunea ori afectul care au declansat respectiva aparare.
Daca apararea ar deveni constienta, doar cele trei elemente citate ar fi constiente, si nu activitatea psihica
subiacenta, adica mecanismul de aparare. O data ce scopul vizat (unul defensiv) sau pulsiunea ori afectul subiacent
devin constiente, apararea in cauza inceteaza a mai fi utila, functia sa de disimulare disparand.
In sfarsit, sa mai spunem ca, pentru Wallerstein, manifestarea comportamentelor de aparare - care nu trebuie
confundate cu mecanismele de aparare - este constituita din comportamente, afecte sau idei specifice puse in slujba
unor scopuri defensive. Aceste manifestari pot fi constiente sau inconstiente.
6 a) Vaillant si Drake (1985) considera ca apararile sunt metafore utilizate in descrierea diferitelor stiluri cognitive
si a modalitatilor de remaniere a realitatilor interne si externe. Dificultatile inerente acestei conceptii explica de ce
definirea si identificarea lor nu sunt nici pe departe usor de intreprins. Noi dificultati isi fac si ele aparitia cand se
pune problema continuarii acestui demers prin traducerea acestor concepte in derivati constienti.
6b) in 1993, Vaillant descrie apararile ca pe niste procese mentale de reglare vizand restaurarea homeostaziei
psihice. Revenind asupra formularii la care a ajuns impreuna cu Drake (1985), Vaillant considera ca o aparare este o
metafora ce descrie deformarea temporara a realitatii din cauza unor ganduri, sentimente si comportamente.
7a) in DSM III-R (American Psychiatric Association, 1987/1989) mecanismele de aparare sunt definite ca fiind
ansambluri de sentimente ganduri sau comportamente relativ involuntare, care apar ca raspuns 1a perceperea unui
pericol psihic. Aceste mecanisme au drept scop sa mascheze ori sa atenueze conflictele sau factorii de stres care
genereaza anxietatea.
7b) in ultima editie a DSM, respectiv DSM-IV (American Psychiatri Association, 1994/1996), mecanismele de
aparare (sau stilurile de coping sunt definite ca fiind acele procese psihologice automate care protejeaza individul de
anxietate, de perceperea unor pericole sau de factorii de stres (interni si externi). Autorii DSM-IV precizeaza ca
mecanismele de aparare constituie niste mediatori ai reactiei subiectului la conflictele emotionale si la factorii de stres
interni sau externi. in acelasi timp, ei mai subliniaza si faptul ca subiectii nu constientizeaza existenta acestor
mecanisme de aparare decat atunci cand sunt deja activate.
8) pentru Holmes (1994), mecanismele de aparare constituie niste strategii prin care indivizii reduc sau evita
anumite stari negative cum sunt conflictul, frustrarea, anxietatea si stresul.
9) in sfarsit, potrivit lui Plutchik (1995), termenul "aparare" se refera la un proces inconstient destinat sa
disimuleze, sa evite sau sa modifice amenintari, conflicte sau pericole.
Analizand aceste diferite definitii si cele cateva precizari sau comentarii care le insotesc uneori, putem constata,
referitor la ceea ce este numit, intr-o definitie tipica, drept gen proxim, ca mecanismele de aparare sunt desemnate ca:
procese (psihologice automate [7b]4, inconstiente [9], mentale de regulatie [6b]) ;
operatii (1, 2) ;
strategii (8) ;
mijloace (la care recurge eul [4]) ;
mecanisme psihologice (3) ;
ansambluri de sentimente, ganduri sau comportamente (care apar la perceperea unui pericol psihic [7a]) ;
o abstractie teoretica (utilizata pentru a descrie un mod de activitate psihica, de functionare mentala [5]) ;
metafore ale stilurilor cognitive (6a).
Este interesant de notat care sunt diferentele specifice indicate in cele doua definitii citate.
-vom examina in continuare, pe rand, finalitatile mecanismelor de aparare si modurile de actiune adoptate in
vederea atingerii unei anumite finalitati altfel spus, procedeele utilizate si modul lor de desfasurare.
Finalitatile sunt formulate adesea intr-o maniera foarte larga : reducerea, suprimarea oricarei schimbari susceptibile
de a pune in pericol integritatea si constanta individului biopsihologic (1) sau restaurarea homeostaziei psihice (6b).
in unele cazuri, finalitatea priveste intrapsihicul : reducerea unui conflict intrapsihic (2) sau diminuarea angoasei
generate de conflictele interioare dintre exigentele instinctuale si legile morale si sociale (3). in alte definitii,
finalitatea face referire in mod explicit la mediul intern si la cel extern: stapanirea, controlarea, canalizarea pericolelor
interne si externe (4) sau protejarea individului impotriva anxietatii, a perceperii pericolelor sau impotriva factorilor
de stres interni si externi (7b). Pentru alti autori, aceasta dubla referire la mediul intern si la cel extern este implicita,
mediul extern fiind evocat prin conceptul de stres ; finalitatea mecanismelor de aparare s-ar configura atunci astfel :

mascarea sau atenuarea conflictelor ori a factorilor de stres care genereaza anxietatea (7a), reducerea sau evitarea
unor stari negative, cum sunt conflictul, frustrarea, anxietatea si stresul (8). Sa spunem, in sfarsit, ca doar una dintre
aceste definitii (9) nu face referire clara la mediul intern sau extern; finalitatea este in acest caz disimularea, evitarea
sau modificarea amenintarilor, conflictelor sau pericolelor.
Dezacordul dintre aceste definitii este adeseori legat de originea exclusiv interna sau mixta (interna si externa)
atribuita pericolului care declanseaza apararea. Evocand aceasta chestiune in dialogurile sale cu Sandler (1985/
1989), A. Freud adopta o pozitie destul de complexa. Uneori, ea limiteaza mecanismele de aparare la procesele
intrapsihice si afirma ca "orice idee despre aparare se bazeaza pe existenta unui proces intrapsihic, si nu pe acela aflat
in relatie cu lumea obiectuala". Alteori, ea considera ca eul se apara atat impotriva pericolelor interne, cat si a celor
externe : "Intr-un mod cat se poate de simplu, in anumite situatii, impotriva starilor de sentiment, apararea este pusa
in legatura cu pericolul pulsiunilor sau cu cel provenit din lumea exterioara ; la fel se intampla cand apararea est
rezultatul angoasei ori al altor sentimente neplacute de umilinta sau frustrare indiferent care ar fi ele". Psihanalista
evoca si neplacerea care declanseaza apararile si care "provine nu numai din stimuli de pulsiune amenintatoare, ci si
din anumite surse ale lumii exterioare". Cu alta ocazie, ea subliniaza faptul ca angoasele copilului sunt adeseori "un
amestec intre fantasmele si exteriorizarile lui, pe de o parte, si realitate, pe de alta parte, si ca ele se combina, creand o
sursa particulara de angoasa". in acest context specific, A. Freud recomanda evitarea confuziei intre angoasa atribuita
lumii exterioare si angoasa a carei sursa reala emana din lumea exterioara.
Cele noua definitii citate mai sus mentioneaza mai multe procedee ce permit mecanismelor de aparare sa-si atinga
finalitatile :
facand unul dintre elementele conflictului sa devina inaccesibil constiintei (2) ;
printr-o remaniere a realitatilor interne si externe (6a) ;
printr-o deformare temporara a realitatii din cauza unor ganduri, sentimente si comportamente (6b) ;
indeplinind o functie de disimulare (5) ;
ca mediatori ai reactiei subiectului la conflictele emotionale si la factorii de stres interni sau externi (7b).
In privinta modului de derulare a mecanismelor de aparare evocate, caracterul inconstient revine in mai multe
definitii : in (3), (5), (6), (9), (1) cel putin partial si in mod integral la (7b). Remarcam, de asemenea, ca aspectul lor
este adeseori unul compulsiv (1), ca sunt automate (7b) sau relativ involuntare (7a). Sa mai amintim aici ca
Wallerstein (1985) face distinctia intre mecanismele de aparare, considerate moduri de lucru, de functionare mentala,
si comportamentele de aparare, constituite din comportamente, afecte sau idei specifice puse in slujba unor scopuri
defensive si care pot fi constiente sau inconstiente. Vaillant si Drake (1985) vorbesc despre traducerea mecanismelor
de aparare in derivati constienti, care ar fi manifestarile vizibile ale unui proces inconstient.
Pornind de la analiza acestor definitii, S Ionescu, M-M Javquet, Cl. Lhote propun urmatoarea definitie, care tine
seama de diferitele aspecte descrise si de discutiile purtate in jurul subiectului:
Mecanismele de aparare sunt procese psihice inconstiente care vizeaza reducerea sau anularea efectelor neplacute
ale pericolelor reale sau imaginare, remaniind realitatea interna si/sau externa si ale caror manifestari*
comportamente, idei sau afecte - pot fi constiente sau inconstiente.
Cateva exemple de mijloace de aparare
Din motive de accesibilitate incep prezentarea catorva dintre cele mai cunoscute mijloace de aparare ale Eului cu
rationalizarea, si nu cu refularea, care a fost primul mijloc de aparare studiat de Freud si care, pentru un timp, a fost
echivalat cu apararea in genere. Rationalizarea este accesibila in egala masura autoobservatiei si observatiei
nespecialistului.
1. Rationalizarea
Deoarece rationalizarea este un termen care poate fi intalnit in diferite limbaje, inclusiv in limbajul curent,
precizarea sensului propriu-zis psihanalitic este indispensabila. Dupa Laplanche si Pontalis (Vocabularul
psihanalizei), termenul introdus de Ernest Jones in campul psihanalizei are urmatoarea acceptie: "Procedeu prin care
subiectul incearca sa dea o explicatie coerenta din punct de vedere logic sau acceptabila din punct de vedere moral
unei atitudini, idei, sentiment ale caror adevarate motive nu sunt percepute. Se vorbeste in special de rationalizarea
unui simptom, a unei compulsii defensive, a unei formatiuni reactionale. in delir intervine pentru a-1 sistematiza. in
acest caz, actiunea sa este asemanatoare cu a elaborarii secundare."

Anumite lucrari de psihanaliza nu includ rationalizarea printre mijloacele de aparare ale Eului, deoarece nu se
indreptata direct impotriva tendintelor pulsionale, ci camufleaza in mod secundar diferite aspecte ale conflictului.
Astfel, aspecte ale comportamentului nevrotic, - tendintele autodistructive ale "omului cu sobolani" - pot fi
rationalizate prin teorii estetice sau teorii referitoare la dieta, dupa cum comportamentele neacceptate cultural (de tip
homosexual masculin) pot fi rationalizate invocandu-se superioritatea intelectuala si estetica a barbatului.
Exemplu: In sedinta a 140-a, A. comunica terapeutului emotia provocata de ganduri erotice de neconceput pentru
ea: s-a gandit cu dorinta la B., prietenul sotului, despre care a aflat ca este supradotat sexual. Se invinovateste de
imoralitate pentru astfel de ganduri, deoarece sotia trebuie sa fie fidela sotului nu numai cu fapta, ci si cu gandul.
Pana la sfarsitul orei se dovedeste ca de fapt considerentele morale sunt folosite ca rationalizare pentru sentimentele
de inferioritate provocate de obezitatea ei. "O femeie care arata ca mine nu poate avea aventuri." Pentru imaginea de
sine este mult mai avantajos sa se considere o fiinta morala decat sa recunoasca faptul ca, din cauza infatisarii, nu are
succes.
2. Refularea
Nu este doar primul mijloc de aparare al Eului studiat de Freud, atat de important incat a fost asimilat, pentru un
timp, apararii, ci si unul dintre termenii centrali ai psihanalizei, corelativ termenului de inconstient. Pana in 1915,
Freud a considerat ca inconstientul este echivalent cu refulatul, cu istoria infantila a libidoului. Chiar daca ideea de
refulare, precum si termenul respectiv circulau in filosofia si psihologia epocii (Schopenhauer, Nietzsche, Herbart), in
psihanaliza a fost introdus pe baza experientei psihoterapeutice a lui Freud legata de isterie. in masura in care
inconstientul este prezent si in alte tulburari psihice, se poate afirma ca refularea participa la procesul defensiv
caracteristic fiecareia. Mai mult, deoarece fiecare om are inconstient, este legitim sa consideram refularea ca fiind un
proces psihic universal. in acceptia freudiana, refularea este un mijloc de aparare indreptat impotriva reprezentantilor
pulsiunii (ganduri, imagini, amintiri).
Dupa E. Roudinesco si M. Plon, prin refulare trebuie sa intelegem "procesul care vizeaza mentinerea in inconstient
a tuturor ideilor si reprezentarilor legate de pulsiuni si a caror realizare, producatoare de placere, ar afecta echilibrul
functionarii psihice a individului devenind sursa de neplacere".
In studiul din 1915, intitulat "Refularea", Freud descrie trei timpi ai refularii. Primul dintre ele, "refularea
originara", este un moment ipotetic, postulat pornindu-se de la efectele sale. (Laplanche, Pontalis). Majoritatea
refularilor se produc prin actiunea conjugata a instantei interdictive (supraeu) si a atractiei exercitate de alte
continuturi inconstiente. Cum exista si continuturi inconstiente care nu s-au format prin atractia altor formatiuni
inconstiente, Freud a presupus actiunea unei refulari originare sau primare, care intervine foarte de timpuriu ca reactie
la intensitatea extrema a stimulilor care strapung filtrul de excitatii.
Refularea secundara sau refularea propriu-zisa indreptata impotriva reprezentantilor pulsiunii este momentul cel
mai bine studiat in psihanaliza freudiana. in sfarsit, intoarcerea refulatului, cel de-al treilea timp, descrie revenirea in
constient ca simptom, vis, act ratat, opera de arta etc. a continuturilor refulate.
3. Regresia
Ca si refularea, regresia este unul din termenii cei mai importanti ai psihanalizei, desemnand atat procese ,normale"
cat si patologice. Asa cum refularea este considerata, in freudism, mijlocul de aparare impotriva tendintelor oedipiene
specific isteriei, regresiei i se atribuie acelasi rol in nevroza obsesionala. in general, prin regresie se desemneaza
procesul psihic prin intermediul caruia un subiect individual sau colectiv se intoarce la un nivel anterior al dezvoltarii
psihice, fie ca este vorba de gandire, sentiment, comportament. Regresia este prezenta nu doar in viata cotidiana
(intotdeauna exista posibilitatea si tentatia de a ne intoarce la copilul din noi) sau in procesele patologice (in
conceptia clasica asupra nevrozei reprezentata de O. Fenichel, din procesul patogen face parte regresia spre punctele
de fixatie din dezvoltarea libidoului in fata dificultatilor vietii actuale), ci si in terapia psihanalitica, atunci cand
transferul pacientului exprima fantasmele sale inconstiente care tin de copilaria sa.
Regresia poate fi globala, cand cuprinde intreaga personalitate sau partiala, cand vizeaza doar un aspect al Eului sau
a dezvoltarii libidinale. De asemenea, ea poate fi stabila sau fluctuanta, maligna sau benefica, in serviciul Eului (M.
Balint). in viata cotidiana sau creatia artistica, regresia temporara poate fi salutara pentru depasirea impasurilor
existentiale sau estetice.
Dupa Freud, regresia este topica, atunci cand parcurge in sens invers sistemele psihice orientate intr-o directie
determinata. Visul este terenul cel mai propice pentru manifestarea acestui tip de regresie: daca in starea de veghe
excitatiile evolueaza dinspre perceptie spre motilitate, in vis, gandurile regreseaza spre sistemul perceptie,

exprimandu-se in special sub forma imaginilor senzoriale. Regresia mai poate fi temporala, cand subiectul revine la
etape depasite ale dezvoltarii (libidinale sau ale Eului). in sfarsit, Freud vorbeste si de o regresie formala, cand
subiectul se intoarce la "niveluri inferioare din punctul de vedere al complexitatii, structurarii si diferentierii".
(Laplanche, Pontalis). in opinia mea, ar fi necesara o mai atenta diferentiere a ultimelor tipuri de regresie, deoarece la
prima vedere, regresia temporala presupune, cel putin in anumite cazuri, regresia formala.
4. Formatiunea reactiola
Descoperita de Freud prin studiul nevrozei obsesionale, formatiunea reactionala este definita de Laplanche si
Pontalis, ca atitudine sau comportament opuse ca sens unei dorinte pulsionale refulate si constituite ca reactie la
aceasta. Ca exemplu paradigmatic, cei doi psihanalisti francezi, autori ai celebrului Vocabular al psihanalizei, se
refera la pudoarea care se formeaza ca reactie la tendintele exhibitioniste. Formatiunea reactionala nu este apanajul
nevrozei obsesionale sau al personalitatii obsesionale; o putem intalni frecvent atat in isterie cat si in viata cotidiana
"normala", unde are doar un caracter punctual, fara a atinge generalitatea si constanta din primul caz. in isterie, de
exemplu, formatiunea reactionala vizeaza doar anumite situatii: tandretea excesiva a mamei fata de copii pe care de
fapt ii uraste.
In cazul nevrozei obsesionale si al personalitatii obsesionale, tendintele instinctuale combatute tin de stadiul sadicanal al dezvoltarii libidinale. Ordinea, curatenia, mila inlocuiesc dezordinea, murdaria, cruzimea. in viata cotidiana,
trasaturile de caracter care au la baza formatiuni reactionale sunt usor de recunoscut datorita exagerarii care defineste
calitatea morala respectiva, iar in functie de natura acestei calitati se poate deduce natura pulsiunii combatute. Astfel,
daca veti intalni o persoana extrem de politicoasa si prevenitoare sau, cum se mai zice, extrem de "urbana", excesul
atitudinii sale va poate autoriza sa presupuneti ca este vorba de o formatiune reactionala care este menita sa combata
agresivitatea, ostilitatea.
5. Identificarea cu agresorul
Ca si in cazul rationalizarii sau refularii, identificarea este un termen care apartine mai multor limbaje. Acceptia
psihanalitica subliniaza aspectul inconstient al fenomenului. in sens freudian este vorba de procesul inconstient trait
de eu in momentul in care, urmarind un scop defensiv, se transforma intr-un aspect al obiectului. Faptul ca fiul
reproduce comportamentul tatalui sau disparut nu constituie un exemplu de identificare in situatia respectiva. Daca
insa, acelasi fiu cade prada unui lesin cu caracter isteric, faptul constituie un indiciu al identificarii cu reprezentarea
inconstienta a tatalui mort, de care incearca sa se apere, scrie psihanalistul francez Nasio.
Teoria psihanalitica distinge mai multe tipuri de identificare: primara, secundara, totala, partiala. in identificarea
primara, caracteristica inceputului vietii si de aceea ipotetica, "subiectul", care percepe "obiectul" prin intermediul
gurii, ochilor, urechilor, pielii, devine una cu acesta atunci cand el dispare din campul perceptiei. Identificarile
secundare sunt asociate acelor etape de dezvoltare care presupun diferentierea intre interior si exterior, intre subiect si
obiect. Scopul lor este de a face suportabila o pierdere sau o tendinta agresiva orientata impotriva obiectului.
Daca primul criteriu de clasificare era temporal, al doilea se refera la amploarea identificarii. in cazul identificarii
totale sau narcisice, iubirea de obiect este inlocuita prin preluarea integrala a obiectului in sine. Mi se pare concludent
un exemplu oferit tot de psihanalistul Nasio: un baietel, care se atasase puternic de o pisica, afla intr-o zi ca tovarasul
sau preferat de joc a murit intr-un accident de masina. O saptamana mai tarziu, copilul adopta un comportament de
pisica: miauna, se deplaseaza asemeni unei pisici. Imaginea obiectului iubit, pierdut si recuperat prin identificare, ar fi
de fapt propria sa imagine, pe care a proiectat-o si investit-o afectiv asupra unui obiect. De aici denumirea de
identificare narcisica.
Specificul identificarii partiale este dat, asa cum arata denumirea, de faptul ca preluarea vizeaza doar un aspect al
obiectului. Astfel, Dora, celebra pacienta a lui Freud, se identifica cu doamna K., amanta tatalui ei, doar in calitate de
fiinta dezirabila sexual. Identificarea partiala poate avea ca obiect nu numai un aspect al persoanei celuilalt, ci si o
emotie presupusa a-i apartine. Aceeasi Dora se identifica cu emotia orgasmului pe care o fantasmeaza a se produce in
relatia sexuala dintre doamna K. si tatal ei.
Functia defensiva a identificarii, orientata aici spre un obiect exterior, este deosebit de evidenta in cazul formei
cunoscute sub numele de "identificare cu agresorul". Cateva exemple imprumutate de la Anna Freud, toate tinand de
psihanaliza copilului, pun intr-o lumina clara aspectul amintit.
a) Un elev este indrumat catre psihanalist datorita grimaselor pe care le facea cand era certat de profesorul sau,
ceea ce producea ilaritate in clasa. Analiza a ajuns la concluzia ca grimasele tanarului nu erau altceva decat imaginea

deformata a trasaturilor modificate de manie ale profesorului. Tanarul isi domina frica inspirata de profesor prin
imitarea involuntara a agresorului.
b) O fetita care nu avea curaj sa parcurga holul intunecat al locuintei descopera spontan solutia, pe care i-o
comunica entuziasmata fratelui mai mic: pentru a trece fara frica prin hol este suficient sa te comporti asemenea
stafiilor presupuse a bantui locul. Transformarea Eului propriu in obiectul temut duce la inlocuirea fricii prin
siguranta placuta.
c) Functia defensiva este asigurata nu numai de identificarea, de obicei partiala, cu obiectul care inspira frica.
Acelasi efect il are si identificarea cu actul agresiv. Este cazul unui baietel care se identifica, dupa un tratament
stomatologic dureros, cu actiunea cauzatoare de suferinta a medicului. Ajuns la psihanalista, baietelul incepe sa
distruga obiectele din cabinet: mai intai o guma pe care o taie cu cutitul, apoi o rola cu sfoara, precum si creioanele pe
care le ascute, pentru a le rupe varfurile.
Datorita naturii sale, identificarea cu agresorul joaca un rol important in situatia oedipiana ca mijloc de aparare
impotriva fricii de castrare. Contributia sa la cristalizarea Supraeului este importanta.
a. Identificarea cu agresorul in situatii limita
In situatii limita, identificarea cu agresorul poate produce fenomene irationale, de neinteles fara aplicarea
perspectivei psihanalitice, apta sa deconstruiasca edificiile inconstientului. Modificarile psihice produse de
"experimentul Pitesti", prin care s-a urmarit "reeducarea" tinerilor anticomunisti intemnitati la sfarsitul anilor '40 la
inchisoarea din Pitesti, alcatuiesc impreuna un astfel de produs bizar, pe deplin tragic din punct de vedere moral.
Trebuie sa va spun de la inceput ca spalarea de creier realizata la Pitesti nu a urmarit doar obtinerea unei adeziuni
superficiale la comunism din partea catorva din oponentii sai cei mai tineri, ci producerea unei adevarate
metamorfoze, a unei convertiri sau "mutatii", cum o numeste Marcel Petrisor, unul din detinutii supravietuitori. Din
nefericire pentru conditia umana, experimentul Pitesti a avut un succes deplin: toti cei care au trecut pe la Pitesti s-au
transformat din opozanti in sustinatori convinsi ai comunismului.
Cea mai spectaculoasa, dar si cea mai dureroasa expresie a mutatiei profunde si durabile realizate in inchisoarea de
la Pitesti consta in transformarea victimelor in calai. Astfel, fostul student in medicina Pop Cornel este intalnit in
inchisoarea de la Gherla de D. Bacu, autorul uneia dintre cele mai tulburatoare descrieri a ororilor de la Pitesti (Pitesi,
Editura Atlantida, 1991). Pe Bacu il impresioneaza nu numai urmele fizice ale metodelor "reeducarii", ci si cele
morale, mult mai grave. La Gherla trecea drept delatorul cel mai periculos, pentru ca peste cativa ani sa sfarseasca in
fata plutonului de executie, condamnat de tribunalul comunist care a judecat atrocitatile de la Pitesti.
Dupa acelasi D. Bacu, toti cei care au fost supusi "reeducarii" au cedat si au devenit la randul lor tortionari. Doar
cei care au murit in timpul schingiuirilor sau cei care, profitand de neatentia tortionarilor, au reusit sa se sinucida au
scapat neintinati. Rezistenta individuala sau colectiva a fost nu numai inutila, ci si daunatoare, profunzimea si
durabilitatea "convertirii" fiind direct proportionala cu intensitatea rezistentei. Fostul student anticomunist Pop
Cornel, transformat ulterior in tortionar feroce, s-a numarat printre cei care s-au impotrivit energic si timp indelungat
"reeducarii".
Mutatia urmarita si obtinuta de experimentul Pitesti a avut nu numai un aspect comportamental (transformarea
victimei in calau), ci si unul spiritual - adeziunea intima la ideologia comunista. Unul din personajele din Fortul 13
(Editura Meridiane, 1991), carte scrisa de Marcel Petrisor, isi reaminteste ca devenise, in urma detentiei si metodelor
folosite, un adept intim al comunismului si ca burghezia ii aparea atunci drept "cel mai monstruos lucru de pe lume".
D. Bacu il intalneste in 1951 pe studentul Cucole Gheorghe, care fusese "reeducat" la Pitesti in iarna lui 1949/1950, si
este frapat nu atat de schimbarea fizica si psihica a fostului sau cunoscut ("echilibrul interior zdruncinat si bolnav de
stomac"), ci metamorfoza sa spirituala: "facea apologia comunismului", in contradictie cu convingerile sale
anterioare.
De asemenea, valorile morale la care aderasera cei supusi experimentului Pitesti au fost combatute cu succes. Cel
mai dramatic efect al reeducarii in acest plan a fost, poate, distrugerea sentimentului filial si a afectiunii care leaga
rudele intre ele. La Canal, un produs al "reeducarii comuniste" isi intampina mama, venita sa-1 viziteze, cu
urmatoarele cuvinte: "Pleaca de aici curva, din cauza educatiei pe care mi-ai dat-o acasa am ajuns la Canal. Nu vreau
sa te mai vad. Eu nu am mama." (D. Bacu, Pitesti).
Faptul ca modificarile de personalitate produse de "reeducarea" de la Pitesti s-au mentinut, in universul
concentrationar, si dincolo de momentele de maxima represiune, precum si in sfera vietii penitenciare, cand
supravietuirea nu mai depindea de respectarea comandamentelor interiorizate in inchisoare, demonstreaza ca

"reeducarea" a condus la modificari pe cat de profunde, pe atat de durabile. Cand delatiunea devine gratuita, adevarat
scop in sine, iar tradarea rasplateste increderea, putem spune ca dezumanizarea a devenit o a doua natura.
Cum spuneam la inceput, "mutatia", "metamorfoza" sau "convertirea" au fost produse, in primul rand datorita
actiunii identificarii cu agresorul, 1a care s-a adaugat actiunea regresiei si a refularii, alte doua importante mijloace de
aparare ale Eului. Aceasta sumare a efectelor celor trei mijloace de aparare a fost posibila si necesara pentru a
supravietui psihic in conditiile limita impuse de "experimentul Pitesti". in continuare vom incerca sa evidentiem
legatura dintre metodele " reeducarii" si efectul lor psihic.
"Spaima indescriptibila", cum o numeste Marcel Petrisor, pare sa fie starea dominanta in perioada "reeducarii" si in
acelasi timp factorul care a impus apelul la identificarea cu agresorul. Pe fondul unei subalimentatii extreme, detinutii
treceau prin cele patru etape ale "reeducarii" (demascarea externa, demascarea interna, demascarea morala publica si
activitatea de tortionar) datorita torturii. in Fenomenul Pitesti (1990), Virgil Ierunca arata ca "tortura neintrerupta" era
cheia experimentului. in fiecare etapa, marturisirile erau intrerupte de torturi. Nici chiar cei care devenisera tortionari
nu erau scutiti de ele. Dar nu bataia care culmina cu doborarea pe ciment si calcarea victimei in picioare (Fortul 13)
sau alte forme clasice de schingiuire, cum ar fi arderea cu tigara a diferitelor parti ale corpului, smulgerea unghiilor
etc." au singularizat torturile de la Pitesti, ci inovatiile in materie aduse de sinistrul turcanu. Printre ele, tortura
permanenta pare a fi o premiera absoluta in universul concentrationar comunist. Ziua si noaptea, anchetatorul si
victima sa traiau in aceeasi celula pe intreaga perioada a reeducarii. "Noaptea puteai dormi, e drept, dar numai pe
spate, complet gol, cu mainile intinse deasupra paturii. Iar daca, prin somn, faceai o miscare sau incercari sa te intorci
erai lovit direct in cap cu bata de un reeducator care facea de planton", scrie Virgil Ierunca in Fenomenul Pitesti.
La crearea unei stari de frica maxima si permanenta a contribuit imbinarea torturii fizice cu distrugerea morala.
Credinta in Dumnezeu a constituit una din tintele preferate ale distrugerii morale. Dupa D. Bacu, prigoana impotriva
crestinismului din inchisoarea Pitesti a depasit-o in intensitate pe cea din perioada inceputurilor vietii crestine. Nu
numai sentimentele care leaga rudele intre ele erau subminate, ci mai ales prietenia. Se cerea denigrarea celui mai bun
prieten, dar si lovirea sa. Uneori "lepadarea de prietenie" a imbracat forma cu adevarat dementiale. D. Bacau descrie
in cartea Pitesti o scena incredibila: "Studentul Oprisan Costache a fost luat din salonul bolnavilor de oftica si adus
intr-o celula de la temnita grea pentru a palmui si a fi palmuit la randul sau de cel mai bun prieten al lui".
Nu este de mirare ca lipsiti de orice posibilitate de rezistenta fizica sau morala in fata agresiunii tortionarilor,
studentii intemnitati la Pitesti au cedat, uneori dupa o rezistenta de cateva luni, presiunilor externe. Doar
identificandu-se cu agresorul au putut indeparta frica pe care le-a inspirat-o reeducarea comunista - o adevarata scoala
a groazei.
Apelul la acest mecanism de aparare a fost favorizat de starea de regresie psihica indusa de aceleasi conditii de
detentie ireal de inumane de la penitenciarul din Pitesti. Alaturi de tortura fizica si morala, combinate cu
imposibilitatea sinuciderii, umilinta extrema a participat cu siguranta la inducerea unei regresii maxime, la crearea
unui sentiment de neputinta absoluta caracteristic primei etape a copilariei. Ce poate simti un adult caruia nu i se lasa
decat 30-60 de secunde pentru satisfacerea nevoilor excretorii, iar daca depaseste timpul prescris este brutalizat, asa
cum s-a intamplat in faza "demascarii"? "Cei care nu reuseau sa termine in timpul prevazut, erau trasi afara de guler,
batuti... si dusi la celula, unde trebuiau sa astepte fie pana seara, fie pana a doua zi dimineata", aflam de la D. Bacu.
Si, in sfarsit, ce poate simti un adult care e silit sa-si spele in gura lenjeria intima murdara de fecale sau sa-si scufunde
capul in hardaul cu urina, fara sa se poata refugia in moarte?
Actiunea identificarii cu agresorul si a regresiei a fost facilitata de colaborarea unui alt mecanism inconstient de
aparare al Eului - refularea. Dar nu in acceptia psihanalizei clasice pentru care refularea vizeaza exclusiv tendintele
instinctuale, in special cele legate de sexualitatea infantila, ci intr-o acceptie largita, conform careia refularea poate
viza orice continut, in orice moment al vietii, daca produce conflicte. in cazul experimentului Pitesti a fost vorba de
refularea valorilor pozitive, care in conditiile date devenisera sursa de conflicte majore. In special demnitatea a fost,
dupa D. Bacu, vizata de refulare.
Asemenea oricarei refulari, refularea valorilor pozitive este amenintata de intoarcerea refulatului. Toti studentii de
la Pitesti au trait avertismentul tulburator, care venea din adancul fiintei lor, ca "ceva nu este la locul lui", cum scrie
D. Bacu, in noua ordine a constiintei, iar cand circumstantele vietii lor au permis-o, valorile alungate in inconstient au
revenit in multe cazuri, desi nu in toate, la suprafata.
Celui care s-ar apara in fata fragilitatii conditiei umane (toti cei supusi "reeducarii" s-au transformat mai devreme
sau mai tarziu in tortionari), invocand semnificatia limitata a mutatiilor obtinute la Pitesti (universul unei inchisori

politice de la inceputul anilor '40), i-as pune intrebarea daca nu cumva experimentul social comunist nu a creat si el
un univers concentrationar extins la nivelul unei tari sau al unui grup de tari ("lagarul socialist") care a apelat la
metode sociale coercitive sau represive generatoare de frica in proportii de masa (frica de restructurare, frica de
securitate, frica de delatiune). in asemenea conditii, adeziunea la organizarea sociala de tip comunist reprezinta o
forma de identificare cu agresorul, favorizata de infantilizarea indusa de totalitarism prin dependenta economica
absoluta de statul parinte, monopartidism si controlul vietii spirituale, precum si de refularea valorilor noncomuniste,
alungate in egala masura din constiinta colectiva si cea individuala.
6. Proiectia
Si proiectia este un termen care poate fi intalnit in mai multe limbaje. Sensul psihanalitic este excelent exprimat de
Laplanche si Pontalis in al lor Vocabular al psihanalizei. in acest sens, prin proiectie trebuie sa intelegem procesul
psihic prin care "subiectul expulzeaza din sine si locatizeaza in afara sa, in persoane sau lucruri, calitati, dorinte,
sentimente care ii apartin, dar pe care nu le cunoaste sau refuza sa le accepte".
Si psihanalistii care i-au dezvoltat ideile considera proiectia ca fiind un mijloc de aparare arhaic care actioneaza in
paranoia, dar si in fobie, putand fi intalnit si in modurile de gandire normala, precum si in acelea care produc religiile
primitive (animismul) si superstitiile. in general vorbind, construirea unei realitati suprasensibile este rezultatul
proiectiei. Tocmai de aceea, lumea suprasensibila poate fi reconvertita intr-o psihologie a inconstientului. in esenta,
atat Freud cat si Jung impartasesc acelasi punct de vedere in privinta rolului jucat de proiectie in producerea religiilor,
diferenta constand in modul de concepere al continuturilor psihice proiectate: la primul este vorba despre continuturi
ale inconstientului personal, in timp ce la Jung, de continuturi ale inconstientului colectiv (arhetipuri).
In ceea ce priveste rolul defensiv al proiectiei, exista importante asemanari cu refularea: ambele isi limiteaza
actiunea la a impiedica perceperea tendintei pulsionale generatoare de neplacere, spre deosebire de transformarea in
contrariu (a pasivitatii in activitate), de exemplu, care intervine in procesul pulsional, modificandu-1. Spre deosebire
de refulare, in cazul careia pulsiunea este trimisa inapoi in Se, in proiectie ea este trimisa in lumea externa (Anna
Freud). Dupa anumiti psihanalisti, proiectia ar precede, in dezvoltarea ontogenetica, refularea, in legatura cu
impulsurile agresive.
Exemple:
a) in viata cotidiana, proiectia este omniprezenta in relatiile interumane. De multe ori, ea joaca un rol negativ
tensionandu-1e, ca in cazurile in care unul dintre partenerii cuplului proiecteaza asupra celuilalt tendintele sale
inconstiente de infidelitate. Alteori, rolul proiectiei
poate fi pozitiv, din punct de vedere social, nu si din punctul de vedere al individului, ca in cazul "participarii
altruiste". Destinul uneia din pacientele Annei Freud poate ilustra excelent acest tip de proiectie benefica social.
Tanara profesoara, care a devenit pacienta Annei Freud, era dominata in anii copilariei de doua dorinte puternice: sa
aiba haine frumoase si copii multi, cand va fi mare. in anii maturitatii, cand a intrat in analiza, era insa necasatorita,
fara copii si imbracata saracacios. Nu manifesta ambitie si nici invidie. Ca adult, s-a dezvoltat intr-un sens opus
dorintelor din copilarie.
Pe de alta parte, saracia propriei vieti sexuale n-o impiedica sa urmareasca cu interes viata amoroasa a prietenelor si
colegelor. Lipsa de interes pentru propria vestimentatie nu o impiedica sa participe activ la proiectele vestimentare ale
altora. Lipsa propriilor copii era dublata de interes si participare la viata si educatia copiilor altor oameni. Alegerea
profesiei (era profesoara) a fost determinata tocmai de modul ei de a fi.
Analiza relatiilor infantile ale pacientei cu parintii explica metamorfoza sa de la varsta matura. Formarea unui
Supraeu foarte puternic i-a interzis satisfacerea dorintelor de copil, dorinte care nu au fost insa refulate, ci realizate
prin delegatie in lumea exterioara. Anna Freud nu ofera o explicatie multumitoare a preferintei acordate proiectiei de
psihicul pacientei. Ati putea dumneavoastra avansa o ipoteza? in exemplul urmator o asemenea explicatie este
posibila.
Piesa Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand reprezinta cel mai concludent exemplu literar pentru participarea
altruista datorata proiectiei. Va reamintesc ca personajul principal este un nobil francez, bine cunoscut datorita
inteligentei si curajului sau, poet si ofiter, care considera ca nu are acces la iubirea femeilor datorita unui nas extrem
de urat. Prin urmare, nu o interdictie morala (Supraeu sever), ci un defect narcisic il fac sa renunte la satisfacerea
directa a dorintelor sale. indragostindu-se de frumoasa sa verisoara Roxana, isi va trai iubirea prin delegatie,
proiectandu-si aspiratiile asupra unui tanar si frumos coleg pe nume Cristian. Renuntarea la satisfacerea propriilor
dorinte si trairea lor prin intermediar apar in modul cel mai sugestiv in scena nocturna de sub balconul Roxanei,

femeia iubita de cei doi barbati. Cyrano ii sopteste lui Cristian cuvintele menite sa-i asigure succesul iar uneori,
profitand de intuneric, i se substituie. in razboi, Cyrano il protejeaza pe Cristian, in loc de a-si apara propria viata.
Cand Cristian este ucis, Cyrano renunta la iubirea sa pentru Roxana, pe care n-o putea trai decat prin delegatie.
b) Din universul psihopatologiei, exemplul paradigmatic il constituie cazul presedintelui de tribunal Schreber, unul
din cele cinci cazuri celebre ale lui Freud. Scris in 1911, pe baza cartii autobiografice a pacientului intitulata
Memoriile unui bolnav de nervi (1903). Patologia este grava, diagnosticata de Freud ca paranoia.
Cum reiese din relatarile pacientului, prima faza a bolii a durat aproximativ un an si s-a incheiat cu o remisie
completa, considerata de Schreber vindecata. Psihiatrul care 1-a tratat, Flechsig, a diagnosticat maladia drept
ipohondrie grava. in momentul primei crize pacientul era casatorit, sotia pacientului fiindu-i recunoscatoare
psihiatrului pentru reusita tratamentului. Pe parcursul primului puseu nu s-a manifestat nici un element delirant
mistic.
Intre prima si a doua decompensare psihotica s-au scurs opt ani fericiti. Singura umbra a vietii sotilor Schreber a
fost faptul ca nu aveau copii. in acest interval a visat de mai multe ori ca este din nou bolnav, iar intr-o dimineata,
aflandu-se intre somn si veghe, i-a trecut prin minte ideea ca "ar fi minunat sa fie o femeie in timpul actului sexual".
A doua faza a bolii, care a debutat cu o insomnie grava, 1-a adus din nou pe Schreber in clinica profesorului
Flechsig. De data aceasta starea i s-a agravat. Curand au aparut ideile delirante de persecutie, caracteristice pentru
paranoia, care treptat au luat o forma mistica. Fusese persecutat de diferite persoane printre care se afla si psihiatrul
Flechsig, numit de pacient "asasin de suflete". Apoi se considera a fi in relatii directe cu Dumnezeu, iar diavolul isi
batea joc de el. Vedea aparitii miraculoase, auzea o muzica sfanta.
La un an de la debutul celei de a doua faze, boala a luat forma definitiva. Schreber a elaborat un sistem delirant de
nuanta religioasa. Era chemat sa devina mantuitorul lumii si sa-i redea fericirea pierduta. Misiunea sa putea fi
realizata doar dupa ce s-ar fi transformat in femeie. Aceasta metamorfoza nu depindea de vointa sa, ci corespundea
unei necesitati a ordinii universale. El urma sa fie obiectul exclusiv al miracolelor divine, omul cel mai deosebit care
a trait vreodata pe pamant.
In acest moment al dezvoltarilor sale, Freud intrerupe cursul consideratiilor referitoare la pacient, pentru a evidentia
deosebirea dintre psihiatrii vremii si psihanalist, deosebire care, in anumite cazuri, isi mai pastreaza si astazi
actualitatea. Oricum, in societatea contemporana occidentala, dar si in cea romaneasca, unde exista psihiatrii care sunt
in acelasi timp si psihanalisti, valabilitatea ideilor lui Freud este mult restransa. Interesul psihiatrului se epuizeaza,
sustine intemeietorul psihanalizei, la un nivel descriptiv, "cand a constatat efectele delirului si a evaluat influenta sa
asupra comportamentului". Psihanalistul este preocupat de intelegerea fenomenelor: "el va incerca sa cunoasca
mobilurile si modalitatile acestei transformari".
Dar daca psihanalistul este preocupat de intelegerea patologiei psihotice, nu numai nevrotice, care este ipoteza
avansata de Freud pentru delirul lui Schreber si paranoia in general?
Prima operatie realizata de intemeietorul psihanalizei este de a reorganiza materialul psihiatric. Dintre cele doua
elemente ale delirului - rolul de mantuitor si transformarea in femeie - cel de al doilea este esential. Emascularea
constituie delirul primar. La inceput ea a fost resimtita ca o persecutie si insulta grava si abia in ultima faza a fost
pusa in relatie cu tema mantuirii. Nu este lipsit de importanta ca la inceput persecutorul a fost profesorul Flechsig,
abia apoi Dumnezeu luandu-i locul. (Dumnezeu a fost complice sau chiar instigatorul "asasinarii sufletului"
presedintelui Schreber, abandonarii corpului sau prostitutiei.
Momentul acceptarii emascularii prin punerea sa in legatura cu un scop al ordinii universale marcheaza
reconcilierea cu ideea deliranta esentiala. O alta dovada despre importanta acestei idei este faptul ca dupa a doua
remitere, care s-a produs la alti sase ani de la a doua criza, ideea emascularii este singura care si-a pastrat eficienta
asupra comportamentului: in anumite momente, presedintele Schreber se complacea in a se contempla in oglinda cu
torsul gol, impodobit cu coliere, panglici etc.
inca o dovada in favoarea aceleiasi idei este, dupa Freud ca nici un aspect al bolii nu este descris de pacient cu
atatea amanunte ca "transformarea in femeie": nervii corpului sau sunt nervi ai voluptatii feminine, corpul sau are
conturul unui corp de femeie.
Interpretare:
Intelegerea delirului presedintelui Schreber este continuta in interpretarea data de Freud, interpretare in care
proiectiei ii revine un rol central. Problema psihica pentru care Schreber gaseste o solutie psihotica este un puseu al
libidoului homosexual pasiv, care l-a avut ca obiect pe medicul curant (psihiatrul Flechsig). Fantasma de a fi femeie,

care apare la un moment dat pe deplin constient, trezeste in Schreber o puternica rezistenta si este refulata, respinsa in
inconstient. Urmatoarea operatie defensiva a fost de a o transforma in contrariul sau: dorinta homosexuala pasiva s-a
transformat in frica de a nu se abuza sexual de el, iar psihiatrul Flechsig a devenit din obiect al iubirii, persecutor. A
urmat a treia operatie defensiva: proiectia in exterior a continuturilor inconstiente, datorita careia o perceptie interna
reprimata ajunge la constiinta ca o perceptie a lumii externe. Am putea presupune ca proiectia a devenit necesara
datorita dificultatilor pe care le-a avut pacientul de a mentine refularea. Datorita tuturor acestor operatii, incununate
de transformarea emascularii intr-un imperativ cosmic, pacientul reuseste sa atinga o stare de echilibru satisfacatoare
- cea de a doua remitere.
Cercetarile psihanalitice ulterioare asupra paranoiei efectuate de Jung si Ferenczi au condus la concluzia ca,
indiferent de rasa si sex, cauza bolii a fost esecul de a controla homosexualitatea inconstienta intarita dintr-un motiv
conjunctural.
Un exemplu integrator
In dictionarul de psihanaliza coordonat de Wolfgang Mertens si Bruno Waldvogel exista un exemplu clinic ipotetic
(creat de autori), folosit pentru a ilustra actiunea diferitelor mijloace de aparare de la cele mai primitive la cele mai
evoluate, urmand ierarhia stabilita de Vaillant (1992). Deoarece mi s-a parut o ilustrare convingatoare, il reproduc
intr-o forma rezumativa.
Pacienta imaginara este o femeie de 37 de ani, care a fost parasita de sotul ei, dupa ce timp de 7 ani a facut eforturi
considerabile dar infructuoase de a ramane insarcinata. Imediat dupa aceasta, s-a imbolnavit de astm bronsic, ceea ce
a necesitat o perioada de spitalizare. Psihoterapeutului care a tratat-o in spital i-a comunicat sentimentul de
inferioritate pe care 1-a avut intotdeauna fata de sora sa mai mica, intre timp mama a trei copii. inainte de a o parasi,
sotul pacientei si-a exprimat inca o data dorinta de a avea copii.
Aparare psihotica (proiectie paranoica):
In primele zile de internare, inainte de a vorbi cu psihoterapeutul, pacienta a sunat-o pe o prietena care lucra la
politie pentru a reclama o asistenta din spital care ar fi avut intentia de a-i administra medicamente care sa-i permita
sa-i controleze gandurile. Respectiva asistenta a fost cu siguranta platita de sotul ei. In perioada respectiva a refuzat
intr-adevar medicamentele pentru astm desi crizele o inspaimantau. Prin aceasta aparare, pacienta isi proiecteaza
agresivitatea inconstienta asupra obiectului (sotului) si este pe deplin convinsa ca pericolul vine de la acesta.
Aparari imature:
a) intoarcerea impotriva propriei persoane: dupa ce un tanar medic a dovedit o anumita neindemanare in a-i pune o
perfuzie, pacienta i-a comunicat asistentei de noapte ca ii pare deosebit de rau ca ii creeaza probleme tanarului medic.
A fost foarte impresionata cand asistenta 1-a ironizat pe medic, nemaiindraznind apoi s-o cheme pe asistenta, desi
lichidul din recipient se epuizase pana cand frica a devenit insuportabila. Justificarea a fost ca nu mai vrea sa creeze
probleme celorlalti. in acest caz, pacienta intoarce agresivitatea masiva impotriva propriei persoane, in loc sa exprime
o parte din ea la adresa personajului medical.
b) Refuzul realitatii exterioare: in spital, pacienta povesteste vecinei de camera ca are un sot minunat, care a preluat
toate grijile casei in perioada bolii. Sotul ii telefoneaza foarte des pentru a o asigura ca fiului lor ii merge foarte bine,
asa incat nu trebuie sa-si faca nici o grija. Pacienta se apara de situatia exterioara (si interioara) in care se afla, negand
realitatea si inlocuind-o cu o realitate imaginara.
Aparari nevrotice:
a) Refulare: dupa externare, a solicitat ajutorul unui alt psihoterapeut, recomandat de psihoterapeuta din clinica.
Cand noul psihoterapeut o roaga sa-i aminteasca numele primei psihoterapeute, ii este imposibil sa si-1 aminteasca. ii
sta pe limba, dar nu reuseste. Este important de precizat ca despartirea de prima psihoterapeuta a fost extrem de
dureroasa. Pacienta indeparteaza automat din constiinta ganduri, afecte si impulsuri legate de prima psihoterapeuta,
ceea ce face cu neputinta reamintirea numelui.
b) Formatiune reactionala: cand sora ei a antrenat-o intr-o discutie despre sotul care a parasit-o, i-a spus ca de fapt ii
este recunoscatoare pentru ca in felul acesta nu se mai simte obligata sa aiba copii. in aceeasi discutie, scoate in
evidenta avantajele situatiei de a nu avea obligatii familiale. Pacienta manifesta fata de sotul ei sentimente opuse
sentimentelor reale pe care acesta i le inspira.
c) Izolare: cand noul terapeut avanseaza cu prudenta ipoteza ca citirea scrisorii de adio lasata de sotul ei a suparat-o,
pacienta mai intai neaga sentimentul respectiv, pentru ca apoi sa afirme ca sotul ei trebuie sa fi avut motivele lui care
1-au facut s-o paraseasca. Intrebata de terapeut care crede ca au fost aceste motive, a vorbit cu detasare, pe deplin

rational despre ele. Pacienta separa sentimentele de continutul cognitiv pentru a evita contactul cu sentimentele ostile
pe care le avea fata de sotul ei.
Aparari mature:
a) Sublimare: cand pacienta a primit in spital vederi de la copiii surorii ei, s-a hotarat sa tina un jurnal imaginar in
care descria aventurile unei matusi necasatorite cu copiii vecinei. Dupa terminarea psihoterapiei din afara spitalului a
propus unui ziar jurnalul sau care i-a oferit spre publicare o rubrica speciala. in aceasta varianta, pacienta are
capacitatea de a exprima conflictele psihice, precum si impulsurile si afectele care rezulta de aici intr-o forma artistica
avantajoasa pentru ea si pentru ceilalti.
b) Reprimare: in spital a preferat lecturi filosofice si psihologice despre depasirea suferintei, dar a refuzat o revista
despre ingrijirea sugarilor. Pacienta este capabila sa mentina in planul constiintei toate componentele conflictului si in
acelasi timp sa controleze impulsurile si afectele generate de conflict.
PRINCIPALELE MANIFESTARI ALE INCONSTIENTULUI: ACTUL RATAT
Spre deosebire de filosofi sau de reprezentantii curentului romantic, Freud dezvolta o teorie despre inconstient
pornind de la o experienta psihoterapeutica. Nu speculatia sau introspectia ii alimenteaza consideratiile teoretice
asupra inconstientului, ci contactul nemijlocit cu simptomele produse de actiunea patogena a inconstientului si cu
efectul vindecator al integrarii inconstientului in constient. Formatia de om de stiinta a lui Freud, precum si inceputul
activitatii sale profesionale, care sta sub semnul neurologiei de laborator, nu lasau sa se intrevada nimic din evolutia
sa spre psihanaliza, ceea ce arata ca psihanaliza s-a nascut pe o baza factuala, fara preconceptii teoretice. in acelasi
sens, trebuie mentionat si faptul ca marile schimbari din psihanaliza au avut, de asemenea, o baza psihoterapeutica, si
nu doctrinala. Adler, care realizeaza prima desexualizare majora a inconstientului, porneste de la clientela sa recrutata
din categoriile defavorizate ale capitalei Imperiului Austro-Ungar, pentru care principalele probleme psihice erau
legate de posibilitatile de afirmare sociala si nu de reprimare a sexualitatii, ceea ce caracteriza burghezia mijlocie a
Vienei, care furniza clientela lui Freud. Teoria inconstientului colectiv, avansata de Jung, se alimenteaza, la randul ei,
dintr-un nou material clinic, si anume din terapia si cercetarea psihozelor, pe care psihanalistul elvetian le-a cunoscut
in perioada de 10 ani cat a functioneaza ca psihiatru in clinica lui Bleuler. innoirile psihanalizei datorate Melaniei
Klein prelucreaza datele obtinute din terapia si cercetarea copilului, asa cum cea mai recenta psihanaliza americana a
aparut datorita abordarii patologiei borderline si narcisice.
1. Actul ratat
Spre deosebire de simptom, care este accesibil prin natura sa celor specializati in tratarea disfunctiilor psihice
(psihiatri, psihoterapeuti, psihologi clinicieni), actul ratat poate fi inregistrat cu usurinta in viata cotidiana la sine si la
ceilalti. Este motivul pentru care Freud si-a construit "psihopatologia vietii cotidiene" tocmai in jurul actului ratat. in
al doilea rand, din majoritatea manifestarilor inconstientului (simptom, vis, cuvant de spirit etc.), actul ratat este cel
mai putin cifrat, de-a dreptul transparent, uneori.
Exemple din viata publica:
a) La scurt timp de la initierea schimbarilor sociale din 1989, crainicul Cristian topescu afirma pe postul national de
televiziune: "de la revolutie au trecut zece ani!", in loc de zece luni. Ce credeti ca 1-a determinat sa faca aceasta
greseala, destul de inofensiva, de altfel? Posibila interpretare: Nemultumit de nesiguranta situatiei care a urmat
revolutie, Cristian topescu isi exprima, prin intermediul acestei greseli, intr-un moment de neatentie, provocat de
oboseala, dorinta de a fi trecut zece ani de la declansarea revolutie, ceea ce, se poate presupune, ar fi adus multe
schimbari in bine a realitatilor romanesti. in nici un caz nu poate fi vorba de intamplare.
b) Avansand cronologic in perioada postrevolutionara, fostul premier Nicolae Vacaroiu, in chiar momentul
investiturii sale din 1992,spune in discursul din ziar: "In primul rand, as dori sa multumesc Parlamentului pentru
increderea pe care a acordat-o echipei guvernamentale si, in acelasi timp, sa multumesc si celor care nu au fost pentru
aceasta echipa guvernamentala, desigur, din anumite considerente. Vreau sa va spun ca echipa guvernamentala, pe
care dumneavoastra ati aprobat-o astazi, are o sarcina deosebit de grea, stim acest lucru, insa nici un efort nu este prea
mic atunci cand este vorba despre Romania". Care credeti ca ar putea fi greseala care s-a strecurat in discursul
premierului de atunci?

Interpretare: Nu cred ca trebuie sa cautam prea adanc in spatele acestei erori de exprimare, pentru a gasi factorul
perturbator. ingrijorat de dificultatea misiunii pe care o avea de indeplinit, Nicolae Vacaroiu va fi refuzat ideea
imensului efort care era asociat cu respectiva misiune si va fi lasat, tot intr-un moment de deconcertare, sa se exprime
omeneasca, prea omeneasca dorinta ca efortul sa fie cat se poate de mic.
c) in timpul campaniei electorale pentru alegerile prezidentiale din anul 1996, presedintele in exercitiu in acel
moment - Ion Iliescu - i se adreseaza cu totul surprinzator lui Emil Constantinescu, cel care va castiga alegerile
spunandu-i: "domnule Ceausescu". De data aceasta mi se pare mai dificil sa decelam care era curentul mental
subiacent, dar nu este exclus ca acesta sa fi fost alcatuit din sentimente de ostilitate, dar si de teama fata de
contracandidatul sau, care, daca e sa ducem speculatia mai departe, i-1 va fi amintit, prin anumite particularitati, pe
defunctul presedinte comunist.
d) in sfarsit, presedintele Emil Constantinescu, in momentul retragerii de la Cotroceni, dupa alegerile din anul 2000,
se adreseaza garzii militare, care-i prezenta onorul cu "la revedere", contrazicand in felul acesta declaratiile sale
anterioare ca se va retrage din politica, pentru ca prin intermediul actului ratat isi anunta intentia ascunsa, poate si fata
de sine, de a reveni la Cotroceni in calitate de presedinte.
Trebuie precizat ca ipotezele referitoare la tendinta subiacenta, care a generat in fiecare caz in parte perturbarea
discursului, nu pot fi verificate in absenta asociatiilor autorilor respectivi, in momentele urmatoare comiterii greselii.
Totodata, aceleasi exemple constituie materialul concret care sa permita o mai buna intelegere a definitiei actelor
ratate.
Definitie: actele ratate sunt acte psihice care rezulta din interferenta a doua intentii: una constienta si alta
preconstienta sau inconstienta, prima constituind tendinta perturbata, in timp ce cealalta reprezinta tendinta
perturbatoare.
Observatii:
a. Nu este de mirare ca actul ratat a fost introdus in psihologie o data cu aparitia psihanalizei, fapt subliniat in
Introducere in psihanaliza, deoarece psihologia prefreudiana era o psihologie a constiintei, pentru care fenomenele
psihice inconstiente erau un nonsens, in masura in care psihicul era identificat cu constiinta.
b. Freud nu rateaza nici o ocazie pentru a sublinia autonomia vietii psihice in raport cu somaticul. Faptul ca actul
ratat este considerat a fi un act psihic inseamna ca rezulta din alte acte psihice si nu este produs de cauze organice. in
acelasi timp, situarea sa pe palierul psihicului ii confera un sens: dincolo de nonsensul aparent al continutului
manifest, putem identifica o intentie, o tendinta.
a. Conditiile de existenta ale actului ratat
in Psihopatologia vietii cotidiene, carte pe care Freud o dedica in intregime studierii actelor ratate, sunt expuse si
comentate conditiile in care o disfunctie psihica poate fi inca tratata in categoria actului ratat. Demersul are in primul
rand scopul de a distinge patologia usoara, psihopatologia cea de toate zilele, de patologia "grea", care face obiectul
activitatii terapeutice a psihiatrilor si psihoterapeutilor. in esenta identice, patologia vietii cotidiene si patologia in
sens propriu nu sunt identice din toate punctele de vedere. Primele trei conditii de existenta ale actului ratat,
mentionate de Freud, marcheaza tocmai astfel de deosebiri neesentiale.
pentru a fi doar act ratat si nu si simptom nevrotic, de exemplu, o disfunctie psihica trebuie sa aiba un caracter
punctual, sa fie doar o tulburare de moment.
disfunctia psihica in discutie isi merita numele de act ratat doar daca persoana care ii este autor putea mai
inainte realiza corect actul respectiv si-l poate realiza corect in orice moment.
disfunctia psihica este act ratat doar daca cel care o sufera este capabil sa recunoasca justetea observatiei care
i-1 sesizeaza, ceea ce deosebeste actul ratat de simptomele psihotice, in cazul carora nu exista constiinta perturbarii.
a patra conditiei de existenta a actului ratat este, dupa Freud, refuzul autorului actului ratat, constient de
greseala sa, de a-i gasi un sens, atribuindu-l hazardului sau neatentiei. Trebuie sa vedem in acest refuz o reactie de
aparare in fata asumarii propriului inconstient, a carui manifestare contrariaza in cele mai multe cazuri narcisismul
nostru. "In mine nu pot exista asemenea tendinte", ne spunem si preferam varianta explicativa, mult mai comoda, a
interventie hazardului.
b. Teorii explicative prefreudiene

inainte ca Freud sa vada in actul ratat un fenomen cu sens, au existat in domeniile stiintei sau in afara sa incercari
de a-1 explica. Toate aceste incercari, dincolo de deosebirile dintre ele, au un element comun, si anume privarea de
sens a actului ratat.
b.1.Teoriile fiziologice si psihofiziologice
Conform acestor teorii, reprezentate printre altii si de celebrul Wundt, cauze fiziologice, cum ar fi rau fizic general,
tulburari de circulatie a sangelui sau psihofiziologice, cum ar fi oboseala, starea de surescitare, distrag atentie de la
activitatea constienta in curs (lectura, scriere, auditie etc.), ceea ce produce actul ratat. Asadar, diminuarea
concentrarii asupra desfasurarii unei activitati poate produce perturbarea acesteia. O asemenea explicatie, ca si
explicarea visului prin diminuarea activitatii cerebrale in timpul somnului, exclude posibilitatea ca fenomenele
respective sa aiba sens.
Critica lui Freud
actele ratate apar si la persoane care nu sunt obosite, distrate, surescitate.
performanta psihica nu este conditionata de concentrarea atentiei asupra actului respectiv. O multime de acte
automatizate se indeplinesc fara a necesita concentrarea atentiei. Pianistul versat alege clapele potrivite in mod
automat, in timp ce intreaga atentie se concentreaza la partitura. Dupa cum se stie, reinvestirea cu atentie a unor
activitati automatizate nu creste performanta, dimpotriva.
exista cazuri in care concentrarea atentiei este inevitabila: in pofida eforturilor constiente pe care le facem, nu
ne putem aminti un nume propriu uitat.
actul ratat poate fi sugerat, ceea ce, de asemenea, contrazice varianta producerii sale datorita distragerii
atentiei. Freud relateaza un caz in care, unui debutant intr-ale actoriei i se sugereaza la repetitii ca in locul replicii
"contabilul trimite inapoi sabia" (Schwert) sa rosteasca: "confortabilul isi trimite inapoi calul" si intr-adevar la
reprezentatie, replica a fost data in maniera sugerata.
Freud nu contesta contributia conditiilor psihofiziologice la producerea actului ratat. Dar ele nu sunt cauze, nici
macar conditii necesare, ci doar conditii favorizante. Cei care sustin rolul cauzal al conditiilor psihologice se plaseaza
intr-o pozitie tot atat de absurda cu a persoanei care, atacata de hoti, pe intuneric si intr-un loc izolat, reclama la
politie ca intunericul si locul izolat i-au furat bunurile.
b.2. Teoriile fonetice
Reprezentantii acestor teorii, printre care se numarau filologul Wringer si psihiatrul Meyer, sustineau ca actele
ratate ar fi cauzate de relatiile fonetice dintre cuvinte (consonante, asonante), excluzand orice posibilitate ca
asemenea fenomene sa aiba sens. Pentru Freud, si in acest caz este vorba doar de conditii favorizante si nu de cauze
sau conditii necesare, factorii fonetici indica doar calea pe care o urmeaza actul ratat. Nu este suficient, isi ilustreaza
Freud ideea, sa am un drum in fata mea pentru a ma angaja sa-1 parcurg. Pentru aceasta am nevoie de un motiv si de
energia necesara.
Exemplu dintr-o analiza contemporana
intr-un moment dificil al unei analize, psihanalistul face urmatorul act ratat: in loc sa-i comunice analizandei ca
proxima sedinta va avea loc "lunea urmatoare", ii spune "luna urmatoare". in acest caz, asemanarea dintre "lunea" si
"luna", deosebite doar prin vocala "e", nu reprezinta cauza actului ratat, ci doar forma intamplatoare prin care s-a
exprimat destul de clar dorinta analistului de a spatia cat mai mult cu putinta sedintele cu respectiva analizanda.
b.3. Opinia comuna
Spre deosebire de vis, in cazul caruia opinia comuna s-a constituit intr-o adevarata "teorie" cu indelungata traditie,
teorie pe care Freud o apreciaza in mod deosebit, pentru ca atribuie visului un sens, actul ratat nu a facut obiectul unui
interes deosebit, pentru ca constituie perturbari de moment, lipsite in cele mai multe cazuri de importanta practica.
Psihanaliza, in schimb, se ghideaza dupa principiul ca nu trebuie sa confundam importanta problemei cu importanta
indicilor care ne-o semnaleaza, caci indicii insignifiante conduc la probleme importante. Ca si criminologia,
psihanaliza fructifica pe deplin indiciile neinsemnate, in special in interpretarea viselor. Folosind aceasta perspectiva
si in alte domenii, cum ar fi abordarea artelor plastice, Freud a reusit sa ofere un punct de vedere nou asupra statuii
Moise a lui Michelangelo. Pozitia nefireasca a tablelor de legi nu ar indica momentul culminant al furiei lui Moise in
fata necredintei poporului sau, ci un moment ulterior, in care Moise renunta la exteriorizarea spectaculoasa a gestului
sau, pentru a impiedica spargerea tablelor cu legi.
Cand acorda atentie actului ratat, opinia comuna il atribuie hazardului, ceea ce il priveaza de sens. Aceasta fata a
hazardului este combatuta cu fermitate si pe larg de Freud, pentru care in viata psihica nu exista liber arbitru sau

hazard, totul fiind determinat in mod strict, ,via r daca medierile intre efect si cauza pot fi numeroase existenta
hazardului este admisa de Freud doar in lumea exterioara.
Demonstratia lui Freud, careia ii consacra un capitol in Psihopatologia vietii cotidiene, nu se limiteaza la actele
ratate, ci inglobeaza si alte fenomene asemanatoare. in cazul actelor ratate, impresia ca s-ar datora hazardului vine din
faptul ca fortele determinante se afla in preconstient sau inconstient, zone care scapa temporar sau permanent
controlului constiintei. in clasificarea actelor ratate, vom putea proba in fiecare caz in parte prezenta si natura
factorului determinant.
Printre fenomenele psihice considerate a sta sub semnul hazardului se numara si alegerea aleatorie de numere sau
nume. Caracterul aleatoriu este, dupa Freud, o simpla impresie, asa cum o dovedeste experimentul unui student citat
de intemeietorul psihanalizei. Studentul la medicina, care dorea sa verifice teoria lui Freud, o roaga pe mama sa sa
spuna un numar la intamplare. Numarul ales este 79. Asociatiile mamei in legatura cu numarul respectiv arata ca, in
subsidiar, aceasta se gandea la o frumoasa palarie pe care o vazuse in vitrina unui magazin. Pretul era de 158 de
marci, adica dublul cifrei alese "la intamplare". Gandul preconstient care a dus la alegerea deloc intamplatoare a
numarului 79 era cu aproximatie urmatorul: "daca palaria ar fi costat jumatate, adica 79 de marci, atunci as fi
cumparat-o".
Un alt fenomen cu aura misterioasa, al carui determinism ar parea sa tina mai curand de suprasenzorial sau mai bine
zis suprapsihic este fenomenul de deja vu. Una din pacientele lui Freud, in varsta de 37 de ani, a relatat in analiza ca
la varsta de 12 ani si jumatate, in timpul unei vizite pe care o facea unei prietene la tara, a avut senzatia
inconfundabila ca a mai fost candva acolo. Senzatia s-a produs nu numai cand a intrat pentru prima data in gradina, ci
si cand a intrat in casa, mobilierul si ordinea in care se succedau camerele parandu-i-se cunoscute.
Circumstantele in care s-a petrecut vizita ne conduc spre un determinism psihic incontestabil. in timpul vizitei a
aflat ca fratele mai mic al gazdei era grav bolnav. Cu cateva luni in urma, fratele mai mic al actualei paciente fusese,
la randul sau, grav bolnav (de difterie), atat de grav, incat sora sa trebuise sa fie indepartata de acasa pentru a o
impiedica sa asiste la un probabil deces. Dupa insanatosirea surprinzatoare a fratelui, primul drum al pacientei a fost
tocmai vizita la casa de la tara a prietenei sale. Aici gaseste o situatie asemanatoare, situatie care ar fi trebuit sa-i
aminteasca ce a simtit in acele zile fata de boala fratelui ei. Acest lucru nu se produce, pentru ca respectivele amintiri
sunt refulate. in acele momente si-a dorit ca fratele ei sa moara pentru a ramane copil unic. Dupa Freud, aceasta
dorinta nu a fost niciodata constienta sau a fost refulata, dupa insanatosirea fratelui. in loc de a-si aminti de dorintele
ei vinovate, viitoarea pacienta are impresia ca a mai vazut candva casa si gradina. Dupa Freud este vorba de o
deplasare a rememorarii de la dorintele refulate, la casa si gradina si, deci, de o falsa recunoastere.
c. Clasificarea actelor ratate
Freud grupeaza actele ratate in trei categorii, in functie de trei criterii diferite:
c.1. Primul criteriu il constituie relatia dintre tendinta perturbata (constienta) si tendinta perturbatoare (preconstienta
sau inconstienta) sau, mai precis spus, raportul de forte dintre cele doua.
- Prima subgrupa a acestei categorii contine acele acte ratate in care tendinta perturbatoare inlocuieste complet
tendinta perturbata.
Exemplu: Este cazul actului ratat, facut de presedintele senatului din Viena lui Freud, care, vrand sa deschida
sedinta, rosteste surprinzatoarea propozitie "declar sedinta inchisa", tradandu-si astfel, fara echivoc, lipsa de
disponibilitate pentru activitatile din ziua respectiva.
In aceeasi situatie se afla si primul-ministru Nicolae Vacaroiu, care, cu ocazia discursului sau de investitura, spune
in loc de "nici un efort nu este prea mare pentru tara, contrariul, si anume: "nici un efort nu este prea mic". Aceasta
subgrupa a primei categorii ilustreaza cat se poate de concludent ca, din perspectiva inconstientului, actul ratat este un
act reusit: tendinta subiacenta, reprimata, isi ia pe deplin revansa, manifestandu-se integral in planul discursului.
- A doua subgrupa reuneste acele acte ratate, in cazul carora, din intalnirea celor doua tendinte, rezulta un
compromis mai mult sau mai putin lizibil.
De exemplu un act ratat dintr-o analiza contemporana. Analizanda vorbea despre incapatinarea sa si, dorind sa
foloseasca cuvantul "obstinatie", a rostit "obstinenta". Acest hibrid provine din intalnirea dintre "obstinatie" si
"abstinenta". Asa cum au aratat asociatiile in marginea actului ratat, curentul mental subteran, care dubla discursul,
continutul lui era legat de perioada de abstinenta sexuala pe care o traversa in acea perioada, cu destul disconfort.

c.2. A doua clasificare a actului ratat de care ne vorbeste Freud utilizeaza drept criteriu natura activitatii constiente
perturbate. in functie de acesta, vor exista tot atatea subgrupe, cate activitati perturbate. in continuare vom trece in
revista doar cateva tipuri de acte ratate din aceasta categorie.
- rostirea gresita constituie un subgrup cu extrem de numeroase exemple. Dintre acestea, prezentam actul ratat facut
de Stekel, unul dintre primii discipoli ai intemeietorului psihanalizei. Acesta ii saluta pe doi pacienti ai sai folosind
numele celuilalt: "Buna ziua, domnule Peloni!" in loc de "Buna ziua domnule Ascoli!" Tendinta subterana care se
satisfacea prin acest act ratat era de a se pune in valoare fata de fiecare dintre cei doi, aratandu-le astfel ca este un
psihoterapeut vestit, pe care il solicitau numerosi pacienti veniti din strainatate.
- scrierea gresita. Particularitatea acestei subgrupe de acte ratate consta in faptul ca eroarea ramane materializata in
scris, ceea ce o face mai usor demonstrabila.
Exemple:
Printre insemnarile lunii septembrie a anului respectiv, Freud gaseste data de 20 octombrie, ceea ce constituie o
greseala de scriere de tipul anticipatiei. Freud explica perturbarea, prin interventia unei dorinte - dorinta ca pacienta
care-si anuntase venirea pe 20 octombrie sa fi venit mai devreme, in septembrie, cand se afla refacut dupa vacanta si
avea putini pacienti.
A1 doilea exemplu demonstreaza ca uneori actele ratate pot avea o semnificatie practica majora. Este vorba despre
un medic care prescrie acelasi medicament in doze de zece ori mai mari la trei doamne in varsta. Dupa Hitschmann,
de la care Freud preia exemplul, greseala de (pre)scriere este provocata de gandurile si sentimentele medicului pentru
mama sa. De ani de zile traia in aceeasi casa cu mama sa si cu fratele mai mic, fapt care constituia o piedica in calea
relatiilor sale erotice. De aici provenea dorinta de a-si elimina mama, pe care a vazut-o in fiecare dintre cele trei
femei in varsta.
- uitarea de nume sau intentii. Opinia comuna a sesizat, fara sa aiba in spate o teorie psihologica, faptul ca uitarea
unui nume sau uitarea unei intentii, cum ar fi, de exemplu, aceea de a merge la o intalnire, semnifica ostilitatea si
dezinteresul fata de persoanele respective.
Freud ne ofera in aceeasi Psihopatologia a vietii cotidiene un exemplu interesant si convingator: Aflandu-se intr-un
compartiment de tren cu un tovaras de calatorie cultivat, intemeietorul psihanalizei constata ca acesta omite cuvantul
"aliquis" dintr-un citat latin. Dupa ce companionul de calatorie produce numeroase asociatii, Freud ajunge la
concluzia ca omisiunea se datoreaza ingrijorarii provocate de eventualitatea ca prietena tovarasului de calatorie sa fi
ramas insarcinata. Absenta ciclului menstrual reprezentata prin cuvantul aliquis (fara lichid) anticipa un eveniment
neplacut, preocupant in preconstient, asa incat, parca pentru a influenta realitatea in sensul dorit, cuvantul care
trimitea la evenimentul nedorit a fost eliminat.
- pierderea de obiecte este si ea un "simptom" bine reprezentat in cadrul psihopatologiei vietii cotidiene, fiind
provocata de o intentie preconstienta sau inconstienta.
Exemple (Freud).
Un barbat primeste de la cumnatul sau o scrisoare in care-1 mustra in termeni severi: "De altfel nu am nici timp si
nici nu doresc sa incurajez superficialitatea si lenea ta". A doua zi si-a pierdut stiloul primit in dar de la respectivul
cumnat. Freud interpreteaza pierderea ca un semn al faptului ca nu mai voia sa-i datoreze nimic. insa ar mai fi
posibila o interpretare, si anume, ca pierzand stiloul primit in dar de la cumnat, domnul in discutie elimina un obiect
care i-ar fi adus mereu aminte de jignirea suferita.
A1 doilea exemplu este semnificativ din mai multe puncte de vedere. in primul rand este vorba de pierderea de
obiecte. Murindu-i mama, o doamna din Viena si-a propus sa respecte doliul pana la capat. Totusi, cu putin inainte de
expirarea perioadei de doliu se lasa convinsa de insistenta unui grup de prieteni si isi cumpara bilet la un spectacol de
teatru, care se anunta extrem de interesant. Ajunsa la teatru, in ziua spectacolului, constata ca a pierdut biletul, ceea ce
inseamna ca intentia de a tine doliul pana la capat, desi refulata, s-a impus in cele din urma pe calea indirecta a
actului ratat. in al doilea rand, acesta este singurul exemplu din scrierile lui Freud de dinainte de 1920, in care
intemeietorul psihanalizei accepta existenta unui continut refulat nepulsional, tinand de valorile culturale. Cu alte
cuvinte, nu numai instinctualul, pulsionalul neacceptat cultural (raul) poate face obiectul refularii, ci si anumite
norme culturale (binele). in acest fel, Freud anticipeaza culturalismul american, care sustine ca refularea este activa
fata de orice continut psihic, in functie de situatie si moment, daca acesta este sursa de conflict.

c.3. A treia clasificare are drept criteriu complexitatea actului ratat. in functie de acest criteriu, actele ratate pot fi
multiple, caz in care avem de-a face cu un singur act ratat, sau complexe, caz in care este vorba de o suita de acte
ratate, provocate de aceeasi motivatie.
Exemple: Din ultima categorie face parte actul ratat multiplu al unui tanar care devine membru al unei asociatii
literare in speranta ca in felul acesta va reusi sa-si puna in scena o piesa de teatru. Imediat ce a primit asigurari ca
piesa de teatru va fi reprezentata, a inceput "sa uite" sa se mai duca la sedintele respectivei asociatii literare.
Simtindu-se culpabil, s-a hotarat sa se duca vinerea urmatoare. Ajuns la sediul asociatiei, a constatat cu surprindere ca
usile erau incuiate. Si-a dat seama ca in loc de vineri, se dusese sambata, ceea ce reprezinta al doilea act ratat.
Intr-un alt exemplu, furnizat tot de Freud, autorul unor acte ratate succesive alimentate de aceeasi motivatie, este o
doamna care isi insoteste cumnatul, un pictor vestit, la Roma, unde urma sa primeasca din partea comunitatii germane
o medalie antica de aur. Trebuind, ulterior decernarii, sa se intoarca in tara, doamna constata ca "din greseala" a luat
medalia cu ea. isi anunta cumnatul telegrafic, angajandu-se sa-i trimita medalia a doua zi. in momentul in care se
pregatea sa mearga la posta pentru expediere, constata ca nu gaseste medalia. Cele doua acte ratate au aceeasi
motivatie, si anume dorinta inconstienta de a pastra medalia.
Semnificatia actului ratat pentru psihoterapia psihanalitica
Datorita faptului ca, in majoritatea cazurilor, prin intermediul actelor ratate se exprima tendinte preconstiente,
profunzimea cunoasterii psihologice oferite prin analizarea acestora este redusa in raport cu cea oferita de analiza
visului, care permite accesul la dorintele inconstiente din prima copilarie. Pe de alta parte, atuul actului ratat in raport
cu visul este ca se produce nemijlocit in timpul orei de terapie, ceea ce face ca intre producerea si analiza sa sa nu se
intercaleze un timp mai lung sau mai scurt, care sa permita modificarea materialului. Calea de a ajunge la tendinta
perturbatoare este asocierea libera in marginea continutului manifest, ceea ce conduce, din aproape in aproape, la
motivatia subiacenta. Dupa Freud, aceasta motivatie este de regula alcatuita din tendinte neacceptate cultural
(agresive, sexuale, de autoafirmare), condamnate de educatia morala. Manifestarea lor mai mult sau mai putin directa
ne convinge de faptul ca nu suntem stapani nici macar in propria noastra lume interioara, constiinta fiind perturbata in
activitatile sale de forte pe care le controleaza mai mult sau mai putin bine, uneori fiind chiar redusa la tacere, cum se
intampla in cazul actelor ratate, in care tendinta perturbatoare se exprima integral.
PRINCIPALELE MANIFESTARI ALE INCONSTIENTULUI: VISUL
In locul casei de la Bellevue, unde intemeietorul psihanalizei a facut, pe 24 iulie 1895, Visul interpretat pentru
prima data in maniera psihanalitica, undeva pe un deal din marginea Vienei se afla un obelisc care imortalizeaza
evenimentul. Pe placa acestui monument sta scris: "Aici i s-a dezvaluit doctorului Sigmund Freud, la 24 iulie 1895,
secretul visului". Aceasta inscriptie este preluata integral dintr-o scrisoare adresata de Freud prietenului sau Fliess, la
12 iunie 1900, in care autorul isi exprima scepticismul cu privire la recunoasterea peste timp a meritelor sale de
intemeietor al onirologiei moderne. Scepticism infirmat, in mod surprinzator, de catre urmasi.
Teorii prefreudiene despre vis
Ca si in cazul actului ratat, conceptia psihanalitica despre vis a fost precedata de cel putin doua grupuri de teorie.
Modul in care Freud se raporteaza, in documentata "Introducere" de 100 de pagini la Interpretarea viselor (1900), la
aceste teorii este extrem de semnificativ pentru psihanaliza.
a. Teoriile somatice
Aceste teorii vad in vis un fapt organic rezultat din diminuarea activitatii creierului in timpul somnului. Pe de o
parte, acesta separa psihicul omului de lumea exterioara, iar pe de alta parte, micsoreaza numarul legaturilor
intrapsihice si saraceste materialul folosit. Gradul diminuarii activitatii psihice din starea de veghe determina gradul
de indepartare a visului de realitate. Absurditatea visului indica indepartarea maxima de realitate. Dupa Freud,
exponentul cel mai proeminent al acestui tip de teorie este Binz, care vedea in vis un fapt organic, "intotdeauna inutil,
adesea morbid".
Desi acest tip de teorie domina mentalitatea stiintifica a sfarsitului de secol XIX si desi medicul Freud fusese format
in spiritul acestei mentalitati, cele mai multe critici ale intemeietorului psihanalizei vizeaza tocmai teoriile somatice.

Principala obiectie adusa de Freud este ca o astfel de teorie nu poate explica functia visului. De asemenea, problema
interpretarii visului nu se pune pentru aceste teorii.
b. Teoriile populare si romantice
Freud considera visul un fenomen psihic, adica un fenomen dotat cu sens. Astfel, in Antichitate visul era considerat
a fi purtatorul unui mesaj divin. Visul era vehicolul comunicarii dintre oameni si lumea zeilor. O alta varianta a
teoriilor populare atribuie visului o valoare profetica: din vis putem afla ce ni se va intampla in viitor.
Una din particularitatile asociate de istoria culturii curentului romantic este interesul si pretuirea acordate visului. Si
la romantici regasim ideea ca visul este un fenomen cu sens. Astfel, Novalis subliniaza valoarea compensatorie a
visului in raport cu viata diurna: "visul este un antidot impotriva regularitatii, monotoniei vietii; visul este jocul liber
al imaginatiei; ...cu siguranta am imbatrani mai repede fara vise".
In al doilea rand, Freud apreciaza teoriile populare despre vis deoarece acestea propun metode de interpretare a
visului. Daca visele au un sens, atunci nu trebuie sa ne lasam dusi in eroare de faptul ca adesea ele par de neinteles,
obscure, absurde. Pentru astfel de cazuri, foarte frecvente de altfel, teoriile populare propun un set de tehnici de
interpretare, care permit accesul la sensul visului dincolo de fatada confuza sau absurda. Onirologia populara a
elaborat, conform cercetarii lui Freud, doua metode principale de interpretare: metoda simbolica si metoda descifrarii.
In esenta, metoda simbolica se caracteriza prin urmatoarele:
- considera visul ca pe un intreg;
- cauta sa inlocuiasca acest intreg prin alt intreg inteligibil si analog.
Exemplu:
Interpretarea pe care o da, in Biblie, Iosif visului Faraonului. Sapte vaci grase dupa care urmeaza sapte vaci slabe,
care le devoreaza pe primele = sapte ani de foamete in tara Egiptului, care vor distruge surplusul creat de sapte ani de
prosperitate.
Deficientele metodei simbolice
- desi utilizarea metodei simbolice este incununata de succes in anumite cazuri, limitele ei sunt clare, din punct de
vedere psihanalitic:
- visele ininteligibile ii sunt inaccesibile;
- nu exista o tehnica de interpretare, rolul esential jucandu-1 inspiratia, intuitia autorului interpretarii. Utilizarea
metodei simbolice este o arta netransmisibila, care tine de aptitudinile individuale ale talmacitorului de vise.
Spre deosebire de metoda simbolica, metoda descifrarii procedeaza prin descompunerea visului in elementele
componente, pe care le "traduce" cu ajutorul unui dictionar de simboluri - binecunoscutele "carti de vise". Conform
conceptiei care sta la baza metodei descifrarii, visul este un fel de scriere cifrata, care poate fi descifrata daca te afli in
posesia cifrului respectiv. Contributia interpretului consta in a reuni intr-un intreg cu sens toate sensurile partiale
obtinute prin traducerea elementelor visului cu ajutorul unui dictionar de simboluri onirice. in Introducerea la
Interpretarea viselor, Freud da cateva exemple de echivalari de acest tip: daca in visul meu apare elementul
"scrisoare", in cartea de vise el este tradus prin "suparare"; aceeasi carte de vise traduce "inmormantare" ca simbol
pentru logodna.
Metoda de interpretare a viselor din psihanaliza este mai aproape de metoda descifrarii in sensul ca, la fel ca aceasta
din urma, descompune visul in elementele componente, pe care le interpreteaza separat. Diferenta consta in
modalitatea interpretarii. Cartile de vise folosite de metoda descifrarii nu ofera nici o garantie de obiectivitate, fiind
elaborate arbitrar. in acelasi timp, circula intr-una si aceeasi cultura mai multe carti concurente de vise, nici una dintre
ele nejustificand echivalarile pe care le contine. Pe de alta parte, metoda descifrarii, care apeleaza la dictionare de
simboluri, nu acorda nici o importanta aspectului individual al sensului visului. Visului meu sau visului
dumneavoastra i se aplica aceeasi grila de interpretare, netinandu-se seama de diferentele considerabile dintre noi.
Psihanaliza face dreptate tocmai acestui aspect personal, interpretand elementele visului pe baza asociatiilor pe care
le produce pacientul (anlizandul, clientul), in legatura cu elementele visului.
Conceptia freudiana asupra visului
Ceea ce deosebeste in mod esential conceptia freudiana a visului de teoriile populare, cu care impartaseste ideea ca
visul are un sens accesibil interpretarii, este sursa sa si in acest caz teoria freudiana a fost construita pe baza
experientei psihoterapeutice. Recomandandu-le pacientilor sa-i comunice asociatiile lor legate de simptome, Freud a
constatat ca acestia relatau adesea vise. Astfel, Freud a invatat de la pacientii sai ca visul isi poate gasi locul pe traseul

psihic care conduce de la o idee maladiva la o amintire a trecutului indepartat. Asemeni simptomului nevrotic, visul
are un sens, nu este o excrescenta inutila si fara sens a somaticului, ci un fenomen psihic produs de jocul fortelor
psihice. La sensul visului se poate ajunge daca visul este tratat ca un simptom, daca pacientul produce asociatii in
marginea elementelor sale, pe care le comunica psihanalistului. Ca si simptomul, visul isi are originea in inconstient.
Pentru Freud, visul este calea regala de acces la inconstient.
Definitie:
visul este, asemenea actului ratat, un fenomen psihic de compromis, care satisface in acelasi timp doua tendinte
contradictorii: dorinta de a dormi, care tine de sistemul preconstient - constient, si dorinta inconstienta sau refulata, de
natura instinctuala. Visul permite o satisfacere deghizata a dorintei instinctuale inconstiente, asa incat somnul sa nu
fie perturbat.
Continutul manifest si continut latent
Analiza oricarui vis prin intermediul asociatiei libere in cadrul psihanalizei conduce la concluzia existentei a doua
dimensiuni: continutul manifest si continutul latent.
Prin continut manifest se desemneaza imaginile, ideile, sentimentele pe care visatorul le pastreaza in minte in
momentul in care se trezeste sau si le poate aminti. Altfel spus, continutul manifest este fateta constienta a visului,
care poate fi comunicata.
Particularitatile esentiale ale continutului manifest sunt, dupa Freud, urmatoarele:
- caracterul lacunar (intre elementele textului care alcatuieste continutul manifest legaturile sunt incomplete, ceea ce
creeaza pentru visator si observatorul din exterior impresia de text cu omisiuni); - majoritatea viselor pe care le
producem noi, adultii, sfideaza logica dupa care ne ghidam in starea de veghe. Visul ne-a obisnuit cu o lume in care
este posibil orice, care se ghideaza dupa alta logica decat viata constienta;
- ca o consecinta a primelor doua caracteristici, continutul manifest este de obicei ininteligibil. Fara sa apelam la
interpretare, nu-1 putem intelege;
- continutul manifest este uneori lipsit de orice nuanta afectiva, neutru din punct de vedere emotional.
La continutul latent nu se poate ajunge decat in cadrul psihanalizei, prin intermediul interpretarii. Prin urmare,
continutul latent este totalitatea semnificatiilor desprinse de analiza. Mai concret, este vorba de: resturi diurne,
amintiri si dorinte din copilarie, impresii corporale, aluzii la situatia transferentiala. incercarile pe care le veti face sau
pe care le-ati facut deja, de a interpreta propriile vise sau visele colegilor, reprezinta, fara indoiala, un exercitiu
interesant, captivant chiar, dar ale carui sanse de a atinge continutul latent sunt reduse, tocmai pentru ca se produc in
afara procesului psihanalitic.
Caracteristicile continutului latent constituie inversul caracteristicilor continutului manifest. Spre deosebire de
continutul manifest care este lacunar si, in aceasta masura, falsificator, continutul latent este complet si veridic;
continutul latent este logic si inteligibil, viata afectiva fiind pe deplin prezenta in cadrul sau.
Travaliul visului si interpretarea
Continutul manifest si continutul latent constituie in esenta acelasi continut exprimat in doua limbaje diferite.
Trecerea de la limbajul coerent, afectiv al ideilor latente ale visului la limbajul incifrat al continutului manifest,
inaccesibil pentru constiinta visatorului sau a observatorului profan, se face prin intermediul travaliului visului Acesta
consta dintr-o seama de procedee si procese psihice care determina modificarile de formatare, care ascund continutul
latent pentru a permite continuarea somnului. Interpretarea este demersul invers travaliului visului: interpretarea
realizata de psihanalist deconstruieste, demasca, descifreaza deformarile impuse gandurilor visului de travaliul
visului.
Observatie:
Deoarece inconstientul este o dimensiune psihica prezenta si la oamenii "sanatosi", nu numai la cei "bolnavi"
(nevrotici), orice produs al activitatii psihice umane, nu doar actul ratat sau visul, vor fi marcate mai mult sau mai
putin de participarea inconstientului. De aici rezulta ca aceste produse, chiar daca vor fi produse ale culturii (morala,
arta, religie), vor fi structurate, asemenea actului ratat sau visului, pe doua niveluri (continut manifest si continutul
latent). Procedeele travaliului visului vor fi active si in producerea operelor literare, de exemplu, care vor transmite,
alaturi de mesajul constient, si din mesaj subliminal (inconstient), accesibil doar printr-un travaliu de interpretare,

identic in esenta cu interpretarea visului. in cursul dedicat simptomului nevrotic va exista un capitol in care incerc sa
demonstrez ca in vis, simptom sau opera literara, continutul inconstient este acelasi.
Visul despre injectia Irmei - primul vis interpretat psihanalitic
Oricat de putin profunda poate parea astazi interpretarea pe care o da Freud propriului vis despre injectia facuta
Irmei, semnificatia visului respectiv si a interpretarii sale raman considerabile, constituind unul din momentele
fondatoare ale psihanalizei. Pentru prima data Freud are revelatia ca sensul visului consta in realizarea unei dorinte.
Aceasta idee va face cariera datorita capodoperei lui Freud Interpretarea viselor, publicata in 1900. Lacunele
interpretarii lui Freud vor fi completate de continuatorii sai, care vor scoate la suprafata noi sensuri ascunse ale
visului.
Irma este pseudonimul sub care Freud o prezinta pe una din pacientele sale preferate. in vacanta de vara a anului
1895, cand este produs visul, tratamentul aplicat de Freud obtinuse anumite succese partiale (disparuse angoasa
isterica), nu insa si "toate simptomele somatice". indoielile lui Freud sunt activate de vizita unui prieten mai tanar,
care o vizitase pe Irma la tara si care, la intrebarea lui Freud despre starea sanatatii Irmei, da un raspuns iritant: "Ii
merge bine, dar nu foarte bine". Freud vede in acest raspuns un repros, care ar fi exprimat mai curand nemultumirea
rudelor pacientei. in aceeasi seara, intemeietorul psihanalizei revede notele cazului si alcatuieste o prezentare pe care
intentiona s-o supuna atentiei lui Joseph Breuer, care, in vis, apare ca doctor M., drept justificare. Peste noapte
produce visul pe care il analizeaza pe 12 pagini in Interpretarea viselor. in continuare, citam doar acea parte din
continutul manifest al visului, care contine realizarea uneia dintre dorintele lui Freud. Cea mai usor de recunoscut.
In vis, Irma este diagnosticata ca avand o infectie, confirmata si de doctorul M. Finalul visului aduce si explicatia
acestei situatii. Citat din visul lui Freud: "Prietenul Otto i-a facut nu demult, cand nu se simtise bine, o injectie cu o
solutie de propil, propilena... acid propionic... trimetilamina... Asemenea injectii nu se fac cu atata usurinta... Probabil
ca nici seringa nu era curata". Cu alte cuvinte, nu Freud este vinovat pentru starea in care se afla Irma, ci Otto, care ia facut o injectie nepotrivita, in conditii improprii. Visul il razbuna pe Freud, atribuindu-i prietenului Otto, care
paruse ca ii reproseaza vindecarea incompleta a Irmei, cauza suferintei acesteia, si anume o manevra medicala gresita.
Concluzia lui Freud, devenita intre timp istorica, este ca "el (visul) infatiseaza lucrurile conform dorintei mele;
continutul sau este realizarea unei dorinte, iar motivul sau, o dorinta".
Dorinta in vis
Pe buna dreptate veti spune ca nu este suficient un singur vis, si inca unul personal, pentru a elabora o teorie
general-valabila asupra visului. Freud este de aceeasi parere si, pe parcursul celor 600 de pagini ale Interpretarii
viselor, isi propune sa verifice ipoteza pe care i-a furnizat-o visul despre injectia facuta Irmei. Rezultatul este pozitiv,
ceea ce-1 determina pe Freud sa sustina ca orice vis are ca sens realizarea unei dorinte, realizare care este mai directa
sau mai deghizata, in functie de natura dorintei. Dorintele pe care visul le prezinta ca realizate sunt de mai multe
tipuri, dar decisiva pentru formarea visu1ui este dorinta infantila refulata (inconstienta).
Ca si teoria despre etiologia sexuala a nevrozelor, teoria freudiana despre vis a fost supusa, in mai multe randuri,
contestarilor, ceea ce a dus la restrangerea valabilitatii ei, dar nu la respingerea totala. Primul care a contestat
valabilitatea generala a teoriei lui Freud a fost Carl Gustav Jung. Alaturi de visele prin intermediul carora se
realizeaza, deghizat, o dorinta inconstienta, acesta admite vise care exprima simbolic, dar nu deghizat, deformat,
continuturi ale inconstientului colectiv (arhetipale). De asemenea, in psihanaliza contemporana exista autori pentru
care sensul visului poate fi altceva decat realizarea de dorinte. Cea mai superficiala si mai transparenta dorinta care se
poate satisface pe cale onirica este dorinta diurna (actuala), acceptata de Eul visatorului, dar care, din cauza unor
circumstante exterioare nefavorbile, nu a putut fi realizata. O astfel de dorinta devine, conform primei teorii freudiene
despre psihic, preconstienta.
Exemple:
a. visele de tip infantil, care pot fi intalnite si la adulti, mai ales in situatii limita (expeditiile in tinuturi polare) nu
sunt altceva decat dorinte diurne, frustrate de conditiile diurne si realizate oniric. Astfel, conductorul unei expeditii
polare povesteste ca el si ceilalti membri ai expeditiei, siliti sa manance putin si monoton, visau invariabil in timpul
noptii mese copioase, munti de tutun, bucuriile caminului;
b. O a doua categorie de dorinta pe care visul le poate exprima ca realizate sunt dorintele fiziologice activate in
timpul somnului: sete, foame, dorinte sexuale. Abordand aceasta categorie, Freud insista asupra rolului acestor vise in
continuarea somnului. Din acest motiv, le numeste vise de comoditate. Deosebirea fata de prima categorie consta in

momentul declansarii dorintei: visele din prima categorie satisfac dorinte aparute in timpul zilei, in timp ce visele din
a doua categorie, dorinte care apar in timpul noptii.
Exemple:
Visul despre satisfacerea setei in timpul somnului permite continuarea somnului daca intensitatea dorintei nu este
extrema. Un alt vis de comoditate, care pare sa fie destul de frecvent, este cel in care visam ca ne aflam deja la scoala,
facultate sau locul de munca, ceea ce ne permite sa ne continuam somnul. Visele erotice fac si ele parte din aceasta
categorie. Cineva relateaza un astfel de vis in care accentul nu cade atat asupra aspectului fizic al relatiei, cat asupra
faptului ca era indragostit de femeia cu care facea dragoste. Dorinta sa era de a se indragosti.
c. A treia categorie de dorinte pe care visul le poate satisface reprezentandu-le ca realizate o constituie dorintele
diurne neacceptate de eu si refulate, impinse in inconstient. in timpul noptii, aceste dorinte revin si se pot realiza
oniric in forme mai mult sau mai putin transparente.
Exemple:
Unei simpatice si vesele doamne din vremea lui Freud i se solicita parerea, de catre o prietena mai tanara in legatura
cu logodnicul acesteia. Desi considera ca barbatul respectiv este un om comun, fara valoare, "un om de duzina",
simpatica doamna nu a ezitat sa-1 prezinte prietenei sale in lumina cea mai favorabila. Noaptea a visat ca i se punea
aceeasi intrebare si ca raspundea in conformitate cu parerea sa reala.
d. In sfarsit, cea mai importanta categorie de dorinte care se satisfac halucinatoriu in vis o reprezinta dorintele
infantile. Acestea nu pot depasi in forme directe, nemodificate, perimetrul inconstientului. Ele ar fi, dupa Freud,
asemenea titanilor din mituri, care au fost zdrobiti de zeii invingatori sub muntii pe care i-au rostogolit asupra lor, fara
sa fi fost omorati. Tresaririle lor mai zguduie si astazi muntii. Dorintele infantile inconstiente la care ajunge cu
regularitate analiza viselor realizata in psihanaliza, dorinte de natura sexuala sau agresiva, sunt decisive pentru
formarea viselor. Dorintele constiente nu pot produce un vis decat daca reusesc sa mobilizeze o dorinta inconstienta
asemanatoare, care s-o intareasca, sustine Freud.
Exemple:
Visele despre moartea rudelor celor mai apropiate, moarte insotita de afecte dureroase, realizeaza dorinte
inconstiente sever condamnate cultural, care isi au originea in copilarie. in astfel de vise se exprima fie sentimentele
ostile legate de rivalitatea infantila dintre frati si surori, fie rivalitatile cu parintii din perioada oedipiana. Una din
pacientele lui Freud face urmatorul vis: "Multi copii, toti fratii, surorile, verisorii si verisoarele visatoarei alergau pe o
pajiste. Dintr-o data s-au transformat in pasari si au zburat". La prima vedere, continutul manifest nu are nici o
legatura cu dorintele infantile ale visatoarei de a-si elimina concurentii. O asociatie a pacientei legata de vis arata ca
tocmai despre astfel de dorinte este vorba. Cand nu avea decat patru ani, pacienta a intrebat un adult din anturajul ei
despre ce se intampla cu copiii care mor. Raspunsul a fost: se transforma in pasari si apoi in ingeri.
Dificultati ale teoriei freudiene despre vis ca realizare a unei dorinte
Doua tipuri de vise par a se abate de la ideea ca visele reprezinta realizarea unei dorinte. Mai intai este vorba de
ceea ce Freud numeste "visele de pedepsire", insotite de o mai mult sau mai putin marcata neplacere, in timp ce visele
in care dorintele sunt realizate halucinatoriu sunt insotite de placere sau sunt neutre emotional. De fapt, sustine Freud,
si aceste vise reprezinta realizarea unei dorinte inconstiente, dar ea nu tine de Se, de instanta instinctelor, ci de
Supraeu, de instanta interdictiilor culturale, care impune o pedeapsa pentru anumite dorinte neacceptate cultural.
Exemplu:
Intr-o analiza contemporana, pacientul, un barbat tanar, extrem de inteligent si performant in plan profesional, dar
tot atat de fragil afectiv, viseaza ca pe un testicol ii aparuse o infectie. Pentru a scapa de ea se ducea la doctor, care
urma sa i-o extirpe. Interpretarea pacientului, care avea o indelungata experienta analitica, a fost ca visul era legat de
un eveniment real, care se petrecuse cu doua saptamani in urma. Atunci ii aparuse in locul respectiv un cos mare, care
ulterior se retrasese si lasase in urma un chist. Visul ar exprima dorinta lui constienta de a scapa de respectivul chist.
Interpretarea analistului: visul exprima, in situatia transferentiala, dorinta pacientului ca analistul sa-1 pedepseasca
(sa-1 castreze-opereze in zona testiculelor), pentru dorintele sale incestuoase, asa cum se intamplase in copilarie in
plan imaginar, tatal fiind atunci autorul ratiunii punitive.
In al doilea rand, este vorba de cosmar, vis caracterizat de prezenta unei puternice angoase, care, in situatia cand
intensitatea sa atinge cote inalte, provoaca trezirea. in acest caz este vorba nu numai de neplacere ca provocata de
angoasa, ci si de trezire, care contrazice flagrant ideea lui Freud despre vis ca gardian al somnului. Angoasa si trezirea
care insotesc anumite vise sunt, afirma intemeietorul psihanalizei, tot mijloace, desi extreme, de a impiedica dorinta

interzisa, care tine de inconstient, de a patrunde in constient. Ele sunt, asemenea incifrarii continutului latent,
mijloace folosite de cenzura in functie de intensitatea dorintei. Prima masura, impusa de cenzura, atunci cand dorinta
inconstienta este favorizata in dauna dorintei de a dormi, este de a introduce in vis ideea ca tot ceea ce se intampla nu
este decat un vis, adica ireal. Abia ulterior se apeleaza la angoasa si se produce cosmarul. Sentimentul de frica pe
care-1 traim in timpul visului este provocat de forta dorintelor noastre refulate, care tind sa patrunda in planul
constiintei.
Ca exemplu mentionez visele de efractie. Foarte frecvent, analizandu-le, dar nu numai ele, ci si persoane care nu
sunt in analiza, relateaza vise in care un raufacator incearca sa patrunda in locuinta lor, ceea ce si reusesc uneori, caz
in care urmaresc victima cu un cutit sau cu un pistol. Astfel de vise sunt insotite de o puternica angoasa. Dorinta
neacceptata si angoasanta este de obicei dorinta de a avea relatii sexuale, uneori violente (viol), dorinta neacceptata
de cenzura. in ultima instanta, cenzura apeleaza la trezire pentru a impiedica dorinta inconstienta de a patrunde in
constiinta. Cenzura, spune Freud, se comporta asemenea paznicilor din vechile orase, care aveau misiunea de a
indeparta toate sursele de zgomot pentru a asigura somnul cetatenilor, dar nu ezita sa-i trezeasca daca pericolul este
considerabil.
Clasificarea viselor in functie de raportul dintre continutul manifest si continutul latent
a. prima categorie a acestei clasificari o reprezinta visele la care continutul manifest si continutul latent coincid total
sau in mare parte. Ceea ce inseamna ca intre cele doua continuturi nu se interpune travaliul visului. Astfel de vise sunt
caracteristice pentru copiii de varste foarte mici, dar pot aparea si la adulti in anumite circumstante. Mai sunt
cunoscute si sub denumirea de vise de tip infantil. Pentru Freud, importanta lor consta, in primul rand, in faptul ca
demonstreaza cu incontestabila claritate ca esenta visului consta in realizarea unei dorinte. Astfel de vise realizeaza
dorinte constiente trezite in timpul zilei dar nesatisfacute, datorita unor piedici conjuncturale. in timpul noptii, visul
transforma propozitiile optative in imagini de satisfacere: "daca plimbarea ar fi durat mai mult!", "daca as fi mancat
toate ciresele", "daca as fi mare!", devin realitati.
Exemple:
O fetita de doi ani este pusa la dieta din cauza unui deranjament stomacal, pentru ca, in dimineata zilei respective,
vomitase. Raul fiind provocat de capsuni, i se interzisese acest aliment. Noaptea viseaza ca mananca tarte cu capsuni,
capsuni. (Freud)
O fetita de trei ani si trei luni, care facuse o plimbare cu vaporul, care i s-a parut mult prea scurta, asa incat la
coborarea din vapor a izbucnit in plans, a visat in noaptea urmatoare o interminabila plimbare cu vaporul.
O fetita de patru ani, innopteaza la o matusa unde doarme intr-un pat disproportionat de mare. Viseaza in schimb ca
doarme intr-un pat mult prea mic. Astfel realizeaza una din cele mai puternice dorinte ale copilariei, si anume dorinta
de a fi mare. E posibil ca aceasta dorinta sa fi fost activata de patul imens in care a trebuit sa doarma.
b. A doua categorie, care deriva din criteriul relatiei dintre continutul manifest si continutul latent, contine visele in
care continutul manifest si continutul latent nu coincid, intre ele interpunandu-se travaliul visului.
Din aceasta categorie fac parte majoritatea viselor de tip adult, care sunt, fie vise clare, coerente, dar care ne uimesc
prin lipsa lor de legatura cu situatia reala (visele care figureaza moartea unei rude apropiate, fara ca in realitate sa
existe temei pentru aceasta), fie vise in aparenta lipsite de sens, incoerente, absurde.
Travaliul visului
Pentru formarea visului decisive sunt constituirea gandurilor latente ale visului si transformarea lor in continut
manifest. Acest ultim aspect da continut travaliului visului in sens strict. Principala caracteristica a travaliului visului
este absenta caracterului creator: travaliul visului reprezinta doar o operatie de traducere in limbajul continutului
manifest. Procesele care asigura aceasta traducere sunt: condensarea, deplasarea, figurabilitatea, elaborarea
secundara.
a. Condensarea
Daca definim condensarea din punctul de vedere al rezultatului, atunci actiunea sa cea mai evidenta consta intr-o
prescurtare a continutului manifest in raport cu continutul latent. in timp ce continutul manifest are doar cateva
randuri, continutul latent dezvaluit de analiza se poate intinde pe pagini intregi. Prescurtarea nu se realizeaza prin
rezumare, pentru ca una si aceeasi idee latenta poate fi reprezentata de mai multe elemente ale continutului manifest.
O reprezentare grafica a relatiilor dintre elementele continutului latent si elementele continutului manifest ar putea
arata in felul urmator:

Continut manifest: El +

E2

Continut latent:

e2

el

+
e3

E3
e4

e5

e6

e7

Din punctul de vedere al modalitatii de realizare, condensarea consta in inlocuirea mai multor lanturi asociative
printr-o singura reprezentare, aflata la intersectia lor. Energia psihica aferenta respectivelor lanturi asociative este
preluata de reprezentarea care le inlocuieste.
Desi actiunea condensarii este mai evidenta in vis, nu este vorba despre un proces specific visului. Am intalnit-o in
cazul actului ratat si o vom regasi in cazul simptomului si al cuvantului de spirit. Mai mult decat atat, condensarea
este o particularitate a functionarii proceselor psihice inconstiente fiind unul din mijloacele folosite datorita
interventie cenzurii (Supraeu).
In ceea ce priveste modalitatile de realizare ale condensarii, ele pot fi reduse la doua: utilizarea asemanarii si a
contrarietatii intre elementele visului. Cel mai adesea, condensarea se realizeaza pe baza asemanarilor intre
elementele continutului latent. Astfel, Irma, personajul principal din visul despre injectia facuta Irmei este
reprezentanta mai multor persoane feminine din viata lui Freud, paciente, fiica si sotia sa, asa cum in viata politica un
deputat sau un senator reprezinta multimea oamenilor care i-au dat votul. Nu numai o persoana, ci si o tema poate
deveni "punct nodal" al unui vis, reprezentand alte teme conexe.
De acest tip este visul despre "monografia botanica" facut de Freud. Continutul manifest este urmatorul: "Am scris
o monografie despre o specie de plante (nedeterminata). Cartea se afla in fata mea si tocmai o rasfoiesc, privind o
plansa colorata. Exemplarul contine si un specimen uscat al plantei". Elementul cel mai pregnant al visului, numit de
Freud "monografie botanica", condenseaza o multime de elemente din continutul latent: o impresie diurna (in ziua
respectiva vazuse in vitrina unei librarii o monografie despre specia ciclama"); referirea la lucrarea dedicata de Freud
cocainei; de aici gandul la doctorul Konigstein, care a contribuit la aceasta lucrare etc. Iata trei din elementele
reprezentate de monografia botanica.
Figurile compozite din vise sau produsele mitologice (centaurul, cerberul) sunt realizate reunind trasaturile a doua
sau mai multor persoane, pe baza uneia sau mai multor trasaturi comune. Doctor M. din acelasi vis despre injectia
facuta Irmei, vorbeste si actioneaza ca J. Breuer, dar arata si schiopateaza asemenea fratelui mai mare al lui Freud.
Paloarea si faptul ca amandoi nu au fost de acord cu Freud intr-o anumita privinta constituie trasaturile comune.
Visul unei femei numita Maria ilustreaza condensarea pe baza de contrarii: purta o ramura cu flori, asemanatoare cu
aceea a ingerului din anumite tablouri cu Buna Vestire, ceea ce simboliza Inocenta. Florile sunt insa albe
asemanatoare cameliilor, ceea ce reprezinta o aluzie la doamna cu camelii, adica la contrariul inocentei.
Exemplu sintetic:
Continutul manifest al visului facut de o tanara analizanda intr-o analiza contemporana este extrem de concentrat,
ceea ce indica o masiva interventie a condensarii: "Bunica mea adormise in mijlocul unei gramezi de pastai de
fasole". Elementul din continutul manifest "bunica", punctul nodal al acestui vis, trimite mai intai la o amintire din
copilarie, cand visatoarea, aflandu-se la casa de la mama acesteia, a vrut sa culeaga o pastaie de fasole de pe un arac
din vie. Sub frunzele vitei de vie se afla incolacit un sarpe. in felul acesta, pastaia de fasole s-a asociat cu sarpele, care
este un simbol falic universal. O alta amintire "condensata" in personajul "bunica" se refera la o fotografie (sau o
scena?) in care aceasta statea intr-o gramada de pastai de fasole. Tot bunica o reprezinta pe visatoare nu numai
datorita rudeniei de sange, dar si datorita relatiei cu boabele de fasole, respectiv pastailor de fasole. Boabele sunt
continute de pastai. Elementul diurn, declansator al visului, este faptul ca dupa ce a facut dragoste cu prietenul ei,
acesta adoarme pentru cateva secunde. Visatoarea comenta: "Era fie prea obosit, fie pe deplin satisfacut. Atunci am
simtit din nou ca-1 domin".
Dorinta visului, legata de elementele de mai sus si realizata pe deplin, vizeaza sa compenseze o insatisfactie
sexuala: mai intai insatisfactia superficiala ca asemenea scene de dragoste se produc foarte rar si, apoi, insatisfactia
profunda care trimite la dorinta de penis. Si-ar putea domina mai bine partenerul si orice partener daca ar dispune de
o gramada de penisuri, si nu de unul singur, ca acesta.
b. Deplasarea
In timp ce actiunea condensarii asupra continutului latent produce comprimarea acestuia, actiunea deplasarii consta
in schimbarea intensitatii reprezentarilor: ceea ce in continutul latent era accentuat, important, devine in continutul
manifest neinsemnat, lipsit de intensitate, sau lipseste, accentul fiind preluat de alte reprezentari legate de primul, si

invers, ceea ce in continutul latent este lipsit de importanta, capata in continutul manifest un relief deosebit.
Deplasarea este o rasturnare, o inversare a valorilor psihice, afirma Freud.
Asemenea condensarii, deplasarea poate fi mai usor identificata in vis, dar actioneaza in orice produs al
inconstientului, inclusiv in cazul simptomelor nevrotice. Dupa Laplanche si Pontalis, teoria deplasarii presupune
ipoteza unei energii libere, apte sa se detaseze de reprezentari si sa circule de-a lungul lanturilor asociative. In vis,
deplasarea lucreaza in favoarea cenzurii. Deplasarea, care actioneaza impreuna cu condensarea si celelalte procedee
ale travaliului visului, are un rol decisiv in crearea aspectului obscur al visului. Visele in care nu intervine deplasarea
sunt clare si inteligibile.
Exemple:
In visul despre "monografia botanica", accentul continutului manifest cade asupra aspectului "botanic", in timp ce,
in continutul latent importante sunt aspecte ale relatiilor dintre colegi. De asemenea, in visul despre bunica adormita
in gramada de pastai de fasole, continutul manifest ascunde complet elementele esentiale ale continutului latent sentimentul de frustrare sexuala si dorinta de penis - punand in prim-plan aspecte indiferente.
c .Figurabilitatea
in Interpretare viselor, Sigmund Freud considera luarea in considerare a figurabilitatii drept o varianta a deplasarii.
in timp ce prima varianta, care poate fi considerata deplasarea in sens strict, consta in inlocuirea unei reprezentari prin
alta, "figurabilitatea" se refera la inlocuirea expresiei abstracte a unui gand al visului printr-o imagine mai ales vizuala
decat alte cuvinte, este vorba despre trecerea dintr-un limbaj in altul. Importanta pe care o are posibilitatea de a gasi
un corespondent concret, imagistic, pentru formarea visului deriva din faptul ca visul este un fenomen regresiv. Este
vorba dupa Freud, de o tripla regresie: topica (fenomenele se apropie de extremitatea perceptiei), temporala (se
realizeaza intoarcerea la formatiunile psihice mai vechi, respectiv la scenele infantile inregistrate vizual), formala:
modurile de expresie evoluata, verbale, sunt inlocuite cu cele primitive (imagini vizuale). inlocuirea expresiilor
abstracte prin expresii concrete contribuie substantial la aspectul absurd, incomprehensibil al continutului manifest. Si
in felul acesta sunt servite interesele cenzurii. Concret, luarea in considerare a figurabilitatii opereaza in felul
urmator: dintre diferitele ramificatii ale principalelor ganduri ale constientului latent, vor fi preferate cele apte de o
prezentare vizuala.
Exemple:
Deoarece exemplele pe care le da Freud in Interpretarea viselor sunt extrase din vise relativ complicate si si-ar
pierde relevanta in afara contextului oniric amplu, dificil de redat, vom alege pentru exemplificare experimentul lui
Herbert Silberer, citat tot de Freud (in editia din 1914). Acesta a constatat ca in stare de oboseala, in faza
premergatoare somnului, se intampla ca anumite ganduri sa fie inlocuite prin imagine. Fenomenul a fost numit de
Silberer "autosimbolizare". Procesul poate fi reprodus experimental:
a) Gandul de a inlocui, intr-un articol, un pasaj necizelat a produs imaginea autorului slefuind o bucata de lemn.
b) Experimentatorul pierde firul intr-o inlantuire de ganduri. incercarea de a-1 regasi este zadarnica. in plan vizual,
situatia a aparut sub forma unei scrieri din care au disparut ultimele randuri.
In experienta psihoterapiei psihanalitice este un fapt frecvent ca trasaturile psihice pe care analizandul le atribuie
analistului sa fie reprezentate in visele sale prin trasaturi fizice: statura inalta, constitutie atletica, forta fizica.
Utilizarea simbolurilor
Si folosirea simbolurilor in vis constituie o varianta a deplasarii, in masura in care simbolizarea face parte dintre
modalitatile de reprezentare indirecta. Specificitatea simbolizarii in raport cu alte forme de reprezentare indirecta
consta in constanta legaturii dintre elementul simbolizat, care tine de continutul latent, si simbolul care face parte din
continutul manifest. Simbolurile onirice pot fi individuale, generale sau universale. Psihanaliza freudiana acorda o
deosebita importanta simbolurilor individuale, la a caror descifrare se ajunge pe baza asociatiilor analizandului,
simboluri valabile doar pentru o singura persoana. Ca exemplu, fara indoiala socant, dar cu atat mai concludent, de
simbol individual, poate functiona asocierea, caracteristica unui analizand, intre pescuit si masturbare, pe care va
trebui s-o recunoasteti ca fiind intr-adevar singulara. Realizata cu ocazia unei partide de pescuit solitare, care 1-a
inspirat la masturbare, respectiva asociere aparea frecvent in vise. Ori de cate ori visa ca pescuieste, pescuitul
simboliza o dorinta sexuala interzisa. Nu numai dorintele autoerotice, dar si cele homosexuale, de exemplu.

Freud a recunoscut si existenta simbolurilor universale, fara sa dezvolte o teorie ampla a lor. Carl Gustav Jung a
fost psihanalistul care a acordat un rol central simbolurilor universale, pe care le-a numit simboluri arhetipale.
Acestea fac parte din teoria despre inconstientul colectiv, despre care voi vorbi in ultima parte a anului. Pentru a
reveni la Freud, convingerea despre existenta simbolurilor universale a dobandit-o tot pe baza experientei de
psihoterapie psihanalitica. in analiza viselor din cadrul terapiei apar simboluri in marginea carora pacientul nu poate
produce asociatii. Cauza nu este rezistenta pacientului, ci imposibilitatea efectiva de a furniza asociatii. Astfel de
simboluri preexista experientei individuale. Freud a numit astfel de simboluri "mute", tocmai pentru ca nu produc
asocieri. La sensul unor asemenea simboluri se poate totusi ajunge apeland la comparatia cu produse culturale
inrudite cu visul, cum ar fi basmele, miturile, proverbele, cuvinte de spirit, limbajul poetic sau chiar limbajul comun.
Prin aceasta idee, Freud prefigureaza "metoda amplificarii practicata de Jung, prin care acesta stabilea caracterul
arhetipal al anumitor simboluri. Apelul la comparatia simbolurilor onirice cu simbolurile culturale deosebeste
psihanaliza de cartile populare de simboluri, in care echivalentele sunt stabilite arbitrar.
Din punctul de vedre al utilizarii viselor in terapia psihanalitica, Freud pledeaza pentru o imbinare a utilizarii
simbolurilor individuale cu cele universale, prioritatea revenind primelor.
Exemple de simboluri universale:
Dintre exemplele numeroase din Interpretarea viselor le-am ales pe cele mai caracteristice psihanalizei freudiene:
a) imparat, imparateasa, rege, regina reprezinta parintii visatorului, in timp ce print, printesa, simbolizeaza visatorul
sau visatoarea.
b) Cutitul, pumnalul, umbrela, bastonul sau pestele, melcul, soarecele, pisica, dar in special sarpele constituie
simboluri falice.
c) Cutiile, casetele, dulapurile, sobele, pesterile, navele, precum si toate receptaculele simbolizeaza corpul femeii,
caracterizat de functia receptiva si reproductiva.
d) Potecile abrupte, scarile, faptul de a urca sau cobori scara simbolizeaza actul sexual.
e) in vis, castrarea este reprezentata simbolic prin: calvitie, taierea parului, pierderea unui dinte, decapitarea.
Apararea fata de castrare este simbolizata in vis prin aparitia obiectelor falice. Poate cel mai sugestiv simbol de acest
tip este soparla, care este un animal capabil sa isi regenereze coada, dupa ce a pierdut-o.
Observatie:
Predominanta simbolurilor sexuale printre simbolurile universale este explicata de Freud ca reminiscenta a unei
limbi originare, care, initial, s-ar fi dezvoltat in legatura cu necesitatea comunicarii in plan sexual, ulterior extinsa si
asupra activitatii de munca a oamenilor
e. Elaborarea secundara
Asa cum sugereaza termenul folosit de Freud, este vorba de un timp secund al travaliului visului, care se aplica
asupra rezultatelor condensarii, deplasarii, luarii in considerare a figurabilitatii. Efectele elaborarii secundare constau
in adaugiri sau remanieri. Scopul urmarit este de a da visului un aspect mai coerent, asemanator cu cel al unei reverii.
Rezultat al activitatii cenzurii, elaborarea secundara intervine in momentele premergatoare trezirii sau in timpul
relatarii visului. Visele sau pasajele de vis clare indica interventia elaborarii secundare, in timp ce visele sau pasajele
ininteligibile, obscure, tradeaza esecul elaborarii secundare. Acest procedeu, care este activ nu numai in vis, ci si in
produse psihopatologice, cum ar fi fobiile, obsesiile, delirurile (in special paranoice), corespunde nevoii mintii
omenesti de coerenta, inteligibilitate.
Functia visului: dorinta si cenzura
Dupa Freud, functia visului este de a fi gardianul somnului, in al carui spatiu se dezvolta tocmai in acest scop.
Pentru a-si realiza functia, visul absoarbe si prelucreaza toate excitatiile interne si externe, capabile sa intrerupa
somnul. Dintre excitantii externi cei mai frecventi se mentioneza zgomotele, lumina foarte puternica, mirosurile, iar
dintre cei interni, durerea, nevoile fiziologice (setea, foamea, nevoia de a urina, nevoia sexuala), interese psihice
persistente, dorinte actuale sau dorinte infantile refulate. Din toti acesti stimuli, visul produce o halucinatie, de obicei
vizuala, apta sa satisfaca atat dorinta de a dormi proprie sistemului preconstient - constient (Eului din a doua teorie
despre psihic), cat si dorinta inconstienta, de natura instinctuala. Visul permite manifestarea deghizata a dorintei
inconstiente, asa inca somnul sa poata continua.
Un exemplu extrem de sugestiv despre capacitatea visului de a prelucra excitantii externi il constituie ceea ce Rank
a numit visul "bonei franceze". Este vorba de opt imagini dintr-un ziar umoristic maghiar, care infatiseaza tot atatea

secvente ale unui vis. Prima scena reprezinta prima reactie la stimulul care ar trebui sa produca trezirea; la solicitarea
copilului care exprima nevoia de a urina; visul inlocuieste camera cu strada. A doua scena il prezinta pe copil urinand,
ceea ce permite continuarea somnului. Cum stimulul nu se opreste, visul foloseste mijloace simbolice asiguratoare,
care sa permita continuarea somnului: urina de copil se transforma intr-un curs de apa, din ce in ce mai amplu, pe
care pot circula ambarcatiuni din ce in ce mai mari. Abia ultima secventa prezinta trezirea bonei care se arata in
sfarsit dispusa sa-si faca datoria.
Un rol decisiv in protejarea somnului il joaca prelucrarea dorintei inconstiente de catre travaliul visului, care
actioneaza in folosul cenzurii si al dorintei de a dormi. Cand cenzura esueaza, protectia somnului se realizeaza prin
modalitatile paradoxale ale angoasei si trezirii (cosmarul). in general, dorintele inconstiente sunt dorinte blamabile
din punct de vedere social, etic si estetic. in aceste dorinte se exprima egoismul fara limite al visatorului. Mai concret,
este vorba, dupa Freud, de dorinte sexuale condamnate cultural, al caror obiect poate fi nu numai sotia/sotul
prietenului/prietenei, dar si rudele cele mai apropiate, frati, surori, parinti (dorintele incestuoase) sau persoane de
acelasi sex (dorinte homosexuale). De asemenea, dorintele de natura agresiva se pot exprima oniric in forme incifrate:
ura, dorinta de razbunare, dorinta de a-i elimina pe rivali, chiar daca fac parte din categoria persoanelor celor mai
apropiate (visele despre moartea rudelor apropiate).
Justifica oare dezvaluirea de catre psihanaliza a laturii intunecate a omului, a acestor dorinte pe care constiinta
morala le poate aprecia ca monstruoase, acuzatia care i s-a adus freudismului ca ar fi o disciplina denigratoare a
naturii umane, acuzatie adusa atat de fascism, cat si de comunism? Contraargumentele la aceasta acuzatie sunt doua:
a) psihanaliza dezvaluie umbra omului, dar nu neaga existenta dimensiunii sale luminoase;
b) psihanaliza nu exalta fortele obscure din psihicul uman, nu recomanda trairea lor;
Constientizarea dorintelor inconstiente creeaza premisele pentru sublimarea energiei care le corespunde, pentru
utilizarea acestei energii in scopuri inalt valorizate social si cultural.
Cenzura, careia, asa cum am vazut, ii revine un rol important in formarea visului, consta, in esenta, in normele
culturale (sociale, etice, estetice) interiorizate de subiect, in special in prima copilarie. Cenzura se manifesta nu doar
in producerea continutului manifest din continutul latent, ci si in anumite fenomene caracteristice psihoterapiei
psihanalitice. Pe de o parte, trebuie sa recunoastem interventia cenzurii in refuzul visatorului de a asocia in marginea
elementelor visului, iar pe de alta parte, in respingerea interpretarii psihanalistului.
Actiunea cenzurii in vis este conditionata de natura dorintei si natura cenzurii. Ea va fi cu atat mai pronuntata, cu
cat dorintele sunt mai blamabile si cenzura mai severa.
Interpretarea visului in psihanaliza contemporana
Fata de perioada inceputurilor psihanalizei, cand interpretarii visului ii revenea o importanta de prim ordin (multe
din analizele efectuate de Freud constau, mai curand, in interpretarea viselor produse de pacient), psihanaliza
contemporana, datorita imbogatirii considerabile a experientei clinice si a teoriei, a restrans considerabil rolul
interpretarii viselor. Principalele surse de informatii despre inconstientul pacientilor le constituie astazi analiza
transferului si analiza contratransferului. Pe de alta parte, conceptia freudiana despre functia visului ca realizare de
dorinte a fost imbogatita cu aspecte noi.
Inca din 1913, Adler a atras atentia asupra valorii prospective (nu doar regresive) a visului si a rolului sau in
rezolvarea problemelor. La randul sau, Jung, prin teoria viselor "mari" arhetipale, a introdus ideea despre functia de
autoexprimare a visului, care este simbolica in mod natural, fara sa presupuna deghizarea si deformarea. Aceste
inceputuri au fost dezvoltate de autori importanti, cum ar fi Erickson si Kohut, ceea ce a presupus si o reconsiderare a
semnificatiei continutului manifest, care nu mai este privit ca o coaja nefolositoare, care trebuie aruncata pentru a
putea ajunge la continutul latent, care reprezinta miezul. Astfel, Kohut vorbeste despre visele care exprima starea
sinelui, in care continutul manifest exprima reactia partilor sanatoase ale sinelui la schimbarile nelinistitoare (pericol
de dezintegrare). De acest tip sunt anumite vise de zbor.
Inca din anii '60 a inceput un dialog al teoriei psihanalitice cu cercetarile de neurofiziologie axate pe tema visului,
cu speranta posibilitatii de a ajunge la o teorie sintetica. Dupa psihanalistul german Wolfgang Mertens, etapa
sperantelor a fost urmata de dezamagire, deoarece progresele in neurobiologia somnului si viselor nu pot furniza nici
un instrument pentru a explica sensul individual al visului.
Aplicatie a tehnicii de interpretare a visului la fenomenele culturale

Relatia dintre psihanaliza si produsele culturii este biunivoca: nu numai miturile, arta, religia, basmele contribuie la
stabilirea simbolurilor onirice universale, de exemplu, ci si psihanaliza poate contribui la o intelegere mai profunda a
produselor culturii, utilizand mai sus
numitul simbolism oniric. Una din cele mai reusite ilustrari pentru ultima situatie o ofera Freud in eseul "Motivul
alegerii casetei".
Scena alegerii dintre trei casete din "Negutatorul din Venetia" de Shakespeare contine un element de neinteles fara
interventia psihanalizei. Frumoasa si inteleapta Portia va lua de barbat, conform hotararii tatalui sau, pe cel care va
alege dintre cele trei casete (de aur, de argint, de plumb), pe cea a atribuirii in care se afla portretul Portiei. Contrar
asteptarilor noastre, cei care au ales caseta de aur si de argint s-au exclus. Castigatorul este Bassanio, care alege
caseta de plumb. Fiecare pretendent a tinut un discurs, in care a elogiat metalul ales. Prima interventie psihanalitica a
lui Freud consta in a remarca faptul ca discursul lui Bassanio a sunat fortat. Daca personajul lui Shakespeare ar fi
pacient de psihanaliza, am fi indreptatiti sa afirmam ca in spatele unui asemenea discurs se ascund motive tainuite,
sustine Freud.
A alege intre trei casete echivaleaza cu a alege intre trei femei, deoarece caseta simbolizeaza, in calitate de cavitate,
vaginul si femeia. Aceasta e a doua interventie psihanalitica a lui Freud. Motivul alegerii intre trei casete este preluat
de Shakespeare din mitologie, unde mereu este aleasa cea de a treia: pastorul Paris o alege pe Afrodita, care era cea
de a treia competitoare, fiul de imparat din basmul "Cenusareasa" o prefera pe cea de a treia sora etc. insusi
Shakespeare mai utilizeaza motivul o data, in "Regele Lear", cand batranul rege trebuie sa aleaga intre trei femei.
Printre calitatile acestei femei, asupra careia cade de obicei alegerea, intalnim, alaturi de perfectiunea fizica si morala,
o calitate aparte, pe care Freud o denumeste generic "mutenie". Portia e simpla, discreta asemenea plumbului.
Cordelia, pentru a zabovi inca la Shakespeare, refuza manifestarile zgomotoase si se tine de o parte. Cenusareasa se
ascunde, dar a se ascunde echivaleaza cu a nu vorbi. Afrodita nu este rezervata in mitul originar, dar capata aceasta
trasatura in libretul piesei "Frumoasa Elena" de Offenbach, unde tace.
Intre simbolurile onirice inventariate de psihanaliza, mutenia simbolizeaza moartea. Atunci, cea de a treia este o
moarta, moartea insasi, zeita mortii (Atropos), cea de a treia dintre Moire. Daca demersul freudian este corect, carui
fapt se datoreaza metamorfoza din productiile culturale, unde ea apare ca zeita iubirii, frumoasa si intleapta la
superlativ?
Raspunsul la aceasta intrebare constituie cea de a treia interventie psihanalitica a lui Freud. Imaginarul uman refuza
sa accepte faptul ca omul este o fiinta intru moarte si, pentru a modifica in aparenta conditia umana, apeleaza la
reprezentarea prin contrariu, procedeu care apare in vis, dar si in alte produse ale inconstientului. Zeita mortii apare
ca zeita a iubirii, fatalitatea mortii, ca alegere libera. Deformarile de tip oniric nu sunt perfecte, nu pot ascunde
originile de la care s-a plecat: alegerea trebuie sa cada intotdeauna asupra celei de a treia, ceea ce indica
inevitabilitatea mortii, pentru ca altfel se ajunge la nenorocire, ca in "Regele Lear". Tudor Vianu, altfel destul de
retinut fata de psihanaliza, apreciaza in mod deosebit aceasta interpretare a lui Freud, considerand ca reveleaza
sensuri nebanuite ale dramei shakespeariene.
Principalele manifestari ale inconstientului: simptomul nevrotic
Faptul ca am inceput enumerarea principalelor manifestari ale inconstientului cu actul ratat nu trebuie sa va
sugereze ca este vorba de ordine cronologica in abordarea manifestarilor inconstientului. Freud ar fi inceput cu actele
ratate, ar fi continuat cu visul, studiului simptomului revenindu-i cel de al treilea loc. in realitate, in cronologia
cercetarii produselor inconstientului, primul loc revine simptomului nevrotic, caruia ii urmeaza visul si actul ratat.
Inversarea a fost impusa de necesitatile expunerii, incepand cu actul ratat si visul, fenomene accesibile observatiei si
autoobservatiei curente.
Asemenea actului ratat sau visului, simptomul nevrotic este un fenomen cu sens, chiar daca sensul este de cele mai
multe ori ascuns, inconstient. intrucat psihanaliza este in primul rand o psihoterapie descoperirea inconstientului in
acceptie contemporana s-a bazat pe experienta psihoterapeutica, innoirile teoretice ulterioare pornind si ele de la un
nou material clinic , ideea ca simptomul nevrotic este un fenomen cu sens, adica un fenomen psihic, are o
semnificatie deosebita pentru statutul psihanalizei. Spre deosebire de psihiatria epocii (Kraepelin), pentru care orice
disfunctie psihica avea un substrat organic, fiind in fond o boala a creierului, Freud scoate nevroza din campul
somaticului si o reaseaza pe terenul psihicului si al psihologiei. in acelasi timp, psihanaliza iese din cadrul medicinei,

devenind cel mult o disciplina paramedicala. Asa se explica si pozitia lui Freud in disputa legata de problema
practicarii psihanalizei de catre nemedici. Nu numai ca intemeietorul psihanalizei a fost favorabil psihanalistilor
nemedici, disponibili prin formatie pentru dimensiunea psihica si spirituala, dar a considerat si ca formatia biologica a
medicilor poate constitui uneori un obstacol in practicarea psihanalizei.
Ca si in cazul actului ratat si visului, factorul somatic detine pentru simptomul nevrotic un rol secundar. Ideea poate
fi ilustrata concludent prin notiunea de "disponibilitate somatica". Exprimarea simbolica a conflictului psihic in
conversia isterica "alege" un anumit organ care, datorita particularitatilor sale innascute sau dobandite pe parcursul
istoriei individuale, devine apt pentru aceasta exprimare a tendintelor sexuale reprimate. Dupa Otto Fenichel, autorul
tratatului Teoria psihanalitica a nevrozelor, ale carui doua volume insumeaza aproximativ 900 de pagini, alegerea
zonei somatice afectate de conversie este determinata de mai multi factori:
a) Natura fixatiilor inconstiente. Astfel, o persoana cu fixatii orale va dezvolta simptome orale, asa cum se intampla
cu Dora, pacienta lui Freud, care isi localizeaza simptomele afonie, tuse in zona aparatului fonator, pentru ca in
copilarie fusese o adevarata "sugatoare", exercitand sustinut si prelungit zona orala.
b) Particularitatile anumitor organe determinate constitutional sau de catre o boala. Dupa Fenichel, un miop va
dezvolta, in cazul unei imbolnaviri isterice, tulburari vizuale.
c) Un alt factor care poate influenta localizarea conversiei este situatia in momentul in care s-a produs refularea:
"Organele cele mai active in perioada respectiva sau cele care au constituit sediul celor mai puternice tensiuni sunt
cele mai apte sa exprime astfel de tulburari", scrie Fenichel (voi. I). Ca exemplu ofera urmatorul caz: o pacienta care
suferea de dureri abdominale reproducea astfel durerile de apendice resimtite in copilarie, care il determinasera pe
tatal ei sa-i arate o tandrete deosebita. Durerile varstei adulte exprimau dorinta de a beneficia de tandretea paterna,
precum si frica de operatia care le-a succedat in copilarie.
Sensul simptomului nevrotic
Ca si in cazul visului sau actului ratat, sensul simptomului nu se ofera de la sine, ci este obtinut prin interpretarea
continutului manifest in care este incifrat. La fel ca actul ratat sau visul, simptomul nevrotic este o formatiune de
compromis in care se infrunta si se satisfac simultan tendinta interzisa (care, dupa Freud, este intotdeauna de natura
sexuala) si apararea impotriva acestei tendinte. Desi Freud subliniaza identitatea structurala dintre simptomul nevrotic
si fenomene psihice ale vietii cotidiene, deci "normale" sau "sanatoase", el nu pierde din vedere diferentele care exista
intre ele. In timp ce psihopatologia vietii cotidiene (actul ratat), de exemplu, afecteaza pasager functii psihice
neesentiale, simptomul nevrotic perturba durabil functii psihice vitale, cum ar fi simtul realitatii, capacitatea de
relationare sociala, ceea ce se repercuteaza negativ asupra performantei profesionale. La toate aceste diferentieri se
adauga suferinta care insoteste in diferite grade simptomul nevrotic. Suferinta psihica si fizica despre care putem
spune ca ilustreaza cat se poate de concludent valentele patogene ale inconstientului.
In ceea ce priveste fortele care se infrunta in conflictul nevrotic, Freud a sustinut constant ideea unei etiologii
sexuale, ceea ce inseamna ca sexualitatea reprezinta, intr-o forma sau alta, elementul indispensabil. intr-o prima
incercare de a explica psihogeneza nevrozei, Freud elaboreaza, intre 1895 si 1897, teoria seductiei. Conform acesteia,
nevroza ar fi cauzata de un abuz sexual real petrecut in istoria personala a pacientelor, experienta care ulterior este
uitata (refulata), fara ca datorita acestui fapt sa devina ineficienta psihic. Freud ajunge la aceasta teorie pe baza
relatarilor pacientelor sale de la sfarsitul secolului XIX, relatari care contineau invariabil marturii de acest tip si care
s-au dovedit in parte simple fictiuni.
Dupa 1897, Freud renunta la teoria seductiei, pe care o inlocuieste treptat cu teoria sexualitatii infantile, asociata cu
teoria fantasmei si a realitatii psihice. Daca in teoria seductiei, sexualitatea era impusa copilului din exterior de catre
adult, teoria sexualitatii infantile afirma caracterul endogen al sexualitatii inca de la nastere. Freud constata, folosind
mai multe surse de informatie, printre care sexologia vremii, dar in primul rand propria experienta psihoterapeutica,
prezenta activitatilor sexuale in primii ani de viata ai individului uman. Aceste activitati, spre deosebire de
sexualitatea adultului, nu urmaresc reproducerea, ci placerea ca scop in sine. Aceste activitati se alimenteaza din surse
diverse numite de Freud "zone erogene" si parcurg o evolutie in timp. Cea mai importanta dintre fazele dezvoltarii
psiho-sexuale pentru aparitia nevrozei este considerata a fi "stadiul genital", cand se dezvolta si se rezolva
"complexul Oedip". Freud 1-a numit "complexul central al nevrozei". Asa cum indica si numele, este vorba de un
ansamblu de dorinte amoroase (incestuoase) si ostile fata de parinti, mai precis de dorinte sexuale fata de parintele de
sex opus si de rivalitate si ura fata de parintele de acelasi sex. Asa cum complexul Oedip reprezinta culmea

dezvoltarii sexualitatii infantile, depasirea sa reprezinta incununarea eforturilor de prelucrare culturala a instinctelor si
dorintelor pe care acestea le alimenteaza.
De modul in care individul parcurge complexul Oedip depinde "alegerea" nevrozei sale viitoare. Pentru isterie sunt
considerate caracteristice fixatiile oedipiene (si orale), iar ca mijloc de aparare, refularea, in timp ce pentru nevroza
obsesionala, fixatiile in stadiul sadic-anal (imediat anterior stadiului falic) si regresia. Indiferent care este punctul de
localizare, fixatia intr-unul din stadiile sexualitatii infantile este considerata drept o conditie esentiala pentru aparitia
nevrozei adultului. Tot atat de importanta este considerata frustrare afectiva si sexuala in anii maturitatii sau, altfel
spus, esecul sentimental si sexual. O astfel de frustrare produce regresia pana la punctul de fixatie infantila a
libidoului, ceea ce reactiveaza conflictele copilariei, care se rezolva in simptome.
Nevroza este o disfunctie specific umana, deoarece omul e singura fiinta care traieste in cultura, ceea ce impune
restrictii tendintelor sale naturale. Mai precis, interzicerea incestului, care poate fi constatata in orice cultura, chiar si
in cele mai primitive, constituie semnul distinctiv al omului in raport cu restul lumii vii. Nevroticul este, dupa Freud,
o persoana care n-a reusit sa realizeze pe deplin trecerea de la natura la cultura, care ramane suspendat intre natura si
cultura, simptomele sale exprimand tocmai aceasta oscilatie.
Inhibitiile sexualitatii: impotenta si frigiditatea
Dupa Otto Fenichel, inhibitiile sexualitatii reprezinta simptomele nevrotice cele mai frecvente, prezente in toate
tipurile de nevroza. Prin intermediul lor se exprima in mod pregnant apararea fata de anumite tendinte sexuale.
Individul atins de aceste simptome considera in mod inconstient ca activitatea sexuala este periculoasa. Apararea,
care impune evitarea actului sexual, mobilizeaza dimensiunea fiziologica. Astfel, impotenta "este o perturbare
fiziologica, provenind din actiunea defensiva a Eu-lui, care impiedica realizarea unei activitati instinctuale
considerate periculoase" (voi. I). Mai precis, temerea care provoaca impotenta este frica de castrare, element
important al constelatiei oedipiene. Cu alte cuvinte, datorita unui atasament inconstient fata de mama, exista si
temerea inconstienta ca intromisia presupune pericolul ranirii penisului. Atasamentul inconstient fata de mama si
corelativa frica de castrare, ambele vestigii ale complexului Oedip, perturba atat in plan superficial, cat si in plan
profund activitatea sexuala. In plan superficial, nici o partenera nu este satisfacatore, pentru ca nici una dintre ele nu
este mama, in timp ce in plan profund, atasamentul sexual nu trebuie realizat, pentru ca orice partenera reprezinta
(inconstient) mama.
Din aceleasi surse infantile (oedipiene) ale sexualitatii provin si oscilatiile de potenta ale multor barbati: in timp ce
in relatiile cu un anumit tip de femeie exista o buna functionare sexuala, in relatiile cu un alt tip de femeie, respectivii
esueaza sexual. Una dintre cauzele cele mai frecvente este incapacitatea de a sintetiza curentul tandru si curentul
senzual al sexualitatii. Astfel de barbati sunt impotenti cu femeile pe care le iubesc si care inconstient le sugereaza
mama, in timp ce cu femeile cu care au doar relatii fizice, de exemplu, prostituatele, nu au probleme de erectie.
Frigiditatea, corespondentul feminin al impotentei, reprezinta, dupa acelasi Otto Fenichel, o inhibitie a satisfactiei
sexuale complete. Cauza este asocierea cu acest tip de satisfacere a unui pericol inconstient. Acest fapt indica
persistenta inconstienta a unor tendinte ale sexualitatii infantile, reprimate pe parcursul dezvoltarii psiho-sexuale
individuale. Desi in cazul femeii tendintele sexuale infantile care perturba din inconstient sexualitatea genitala adulta
sunt mai variate, factorii oedipieni joaca un rol important: comparatii inconstiente dintre partenerul sexual si tata pot
perturba satisfactia sexuala completa. O cauza cu un rol important in frigiditate este "identificarea masculina", care
are drept consecinta faptul ca excitatia clitoridiana, specifica debutului fazei falice, nu cedeaza locul, la varsta adulta,
excitatiei vaginale. in astfel de cazuri, frigiditatea este doar partiala, vaginala.
Angoasa si fobia
Daca angoasa este, asa cum afirma Otto Fenichel in Teoria psihanalitica a nevrozelor, forma cea mai simpla de
compromis intre tendinta instinctuala si apararea fata de respectiva tendinta, isteria de angoasa este cea mai simpla
forma de nevroza. in ultimul caz, angoasa apare legata de o situatie determinata, ceea ce da continut fobiei.
Atat angoasa ca tema fara obiect precizat, cat si fobia, ca frica de o persoana, animal, situatie determinate pot fi
ilustrate excelent prin cazul "micului Hans", unul din cele cinci cazuri clasice ale lui Freud. De la inceput,
intemeietorul psihanalizei tine sa sublinieze ca baietelul de cinci ani pe care-1 trateaza prin intermediul tatalui sau,
Max Graf, un apropiat al cercului psihanalitic vienez este pe deplin sanatos din punct de vedere somatic. Aceasta
precizare vizeaza psihiatria epocii, care ar fi diagnosticat simptomele lui Hans ca fiind provocate de o
"degenerescenta" organica. Sensul simptomelor lui Hans este dat, asa cum vom vedea, de conflictele oedipiene.

Desi dotat cu o constitutie robusta, micul Hans se imbolnaveste psihic, dezvoltand un comportament nemotivat la
prima vedere. Dupa o perioada in care teama fara obiect determinat a predominat, se declanseaza fobia. Principalul
element al continutului manifest al simptomului este frica de a nu fi muscat pe strada de un cal. Acesta ar putea chiar
sa intre seara in camera sa. in momentele de maxima intensitate a fobiei, Hans refuza sa mai iasa pe strada sau in
curte, ramanand in balcon. Alaturi de fobia principala, se manifesta fobii adiacente: la gradina zoologica ii este frica
de animalele mari; ii mai este frica de camioanele incarcate cu multe pachete si de posibila prabusire a calului.
Continutul manifest este de neinteles nu numai pentru constiinta lui Hans, ci si pentru cea a parintilor sai. Hans nu a
avut niciodata experiente negative cu vreunul din animalele sau obiectele care-i inspira frica. Sensul (continutul
latent) este dat de constelatia oedipiana, de lupta impotriva tendintelor incestuoase care o vizau pe mama sa si a
tendintelor agresive la adresa tatalui sau. Manifestarile, interesele, gandurile si fantasmele care il caracterizeaza pe
Hans incepand cu varsta de trei ani si jumatate, garanteaza pe deplin afirmatia lui Freud ca ne aflam in fata unui "mic
Oedip". Una din fantasmele sale "fantasma cu girafa" contine principalii curenti afectivi ai triunghiului
oedipian: "Noaptea erau in camera o girafa mare si una sifonata si cea mare a tipat pentru ca am luat-o de pe cea
sifonata. Atunci ea a inceput sa tipe incontinuu si apoi eu m-am asezat pe girafa sifonata". Planul imaginar reflecta
atat nevoia de tandretea materna, cat si dorinta pentru organul genital al mamei (girafa sifonata), dar si interventia
interdictiva a tatalui (girafa cea mare).
Fobia de cai a micului Hans exprima deformat conflictul ambivalentei afective fata de tata. in situatia oedipiana,
acesta nu este doar obiectul iubirii, ci si un rival, fata de care Hans simte gelozie si ostilitate. insa sentimentele
negative fata de tata vor fi cu necesitate refulate cel putin din doua motive: in primul rand datorita sentimentelor
pozitive fata de tata si apoi datorita raportului de forte dintre tata si fiu, net defavorabile celui din urma. in afara de
refulare, fobia mai presupune proiectia si deplasarea. Agresivitatea lui Hans la adresa tatalui sau este proiectata
asupra acestuia, care, datorita acestui fapt, este resimtit ca ostil si amenintator si apoi deplasata asupra calului. Frica
de a fi muscat pe strada de un cal exprima frica de castrare, ca o pedeapsa paterna pentru activitatile sale autoerotice
legate de dorinta pentru mama. Ca rival, tatal este instanta interdictiva si punitiva. Frica de animalele mari de la
gradina zoologica este o alta forma pe care o imbraca frica de castrare: disproportia dintre penisul acestora si penisul
sau ii induce teama ca ar fi fost castrat. Din frica de posibila prabusire a calului transpare dorinta lui Hans ca tatal sau
sa cada, adica sa moara.
Fobia ca rezolvare a conflictului ambivalentei fictive fata de tata are nu numai beneficii psihice. Beneficiile
pragmatice sunt, de asemenea, importante. Micul Hans, care, ca orice copil obisnuit, trebuie sa-si vada tatal in fiecare
zi, isi face viata usoara, arata Freud, deplasand ura asupra calului. in acest mod tatal ramane doar obiectul iubirii, in
timp ce calul, care preia ura lui Hans, poate fi evitat prin ramanerea in casa... Cand obiectul de substitutie este un lup,
ca in cazul "omului cu lupi", evitarea este mult mai facila, animalul fobogen putand fi intalnit cel mult la gradina
zoologica.
Conversia
Particularitatea acestui simptom extrem de bine studiat in psihanaliza consta in utilizarea somaticului ca teren de
manifestare pentru conflictul psihic. intrucat conflictele care se exprima prin simptomele de conversie tin de
sexualitate, saltul in somatic se explica prin legatura dintre sexualitate si celelalte functii vitale ale organismului, in
copilarie, activitatile sexuale se dezvolta sprijinindu-se pe functia de hranire sau pe functiile de excretie, ceea ce in
psihanaliza poarta denumirea de anaclisis. Ca orice simptom nevrotic, conversia exprima deformat tendinte sexuale
refulate. in masura in care istericul se defineste prin fixatii puternice in stadiul falic, nedepasind niciodata alegerile de
obiect incestuoase, conversiile exprima in primul rand fantasme oedipiene intr-un mod direct sau indirect.
Marea criza isterica, devenita o raritate in lumea contemporana, este, arata Otto Fenichel, "expresia pantomimica" a
fantasmelor oedipiene si a derivatelor acestora.
Utilizand tehnica de interpretare a visului, se poate ajunge la continutul latent. Natura sexuala a acestuia devine
evidenta cand respectiva criza se termina cu un adevarat orgasm. in alte cazuri, criza pune in scena rezultatele
activitatii sexuale: sarcina si nasterea. Dupa Fenichel, cel mai concludent exemplu de acest tip este pseudo-sarcina
isterica. De asemenea, vomismentele isterice pot avea aceasta origine.
Asemenea vomismente constituie exemple despre modul in care complexul Oedip este mascat de fantasme
intermediare de natura pregenitala.
Exemplul (Fenichel): Este vorba de o pacienta care suferea de greturi si vomismente. Pe parcursul analizei, pacienta
si-a dat seama ca aceste simptome nu apareau decat atunci cand manca peste. Explicatia pe care ea o dadea vedea in

simptome o reactie la actul de cruzime pe care-1 reprezinta faptul de a manca animale si in special pesti, pentru ca
acestia au suflet: in germana, intestinele de hering se numesc "seele", cuvant care are si semnificatia de "suflet". Cum
tatal pacientei era mort, ideea de a-i manca sufletul (ceea ce ii sugera ingerarea pestilor) era o modalitate deghizata in
maniera orala de unire sexuala cu el.
Obsesiile si compulsiile
In nevroza obsesionala, conflictul esential ramane acelasi, respectiv conflictul oedipian. Diferenta fata de isterie
consta in modalitatea de a-1 solutiona. Spre deosebire de isterie, care apeleaza la refulare ca principal mijloc de
aparare impotriva tendintelor oedipiene, obsesionalul utilizeaza, in vederea atingerii aceluiasi scop, regresia la stadiul
anterior de evolutie al libidoului (stadiul sadic-anal). Acest fapt explica imaginea stranie si derutanta pe care o ofera
nevroza obsesionala care satisface dorintele oedipiene in maniera sadic-anala, caracterizata de agresivitate, cruzime.
Unul din exemplele oferite de Fenichel, socant pentru profani, ilustreaza excelent ideea anterioara. Este vorba de un
pacient dominat de doua obsesii: de cate ori vedea o femeie se simtea constrans ulterior sa gandeasca: "As putea
ucide aceasta femeie", iar cand vedea un cutit: "As putea sa-mi tai penisul". Sensul inconstient al primei obsesii,
revelat de analiza, este, la un prim nivel, dorinta de a-si ucide mama; extensia acestei dorinte la toate femeile
reprezinta o deformare prin generalizare; la un al doilea nivel de profunzime, dorinta ucigasa ascundea sub forma sa
cruda atasamentul incestuos fata de mama. Cea de a doua obsesie a acestui simptom bi-fazic exprima transparent
pedeapsa (castrarea) pentru dorintele incestuoase.
Un simptom celebru marea temere obsesiva a "omului cu sobolani", pacientul lui Freud ilustreaza si el faptul
ca agresivitatea, trasatura definitorie pentru stadiul sadic-anal, caracterizeaza gandirea si comportamentul
obsesionalilor. De altfel, apelul la tratamentul psihanalitic i-a fost impus pacientului tocmai de continutul aberant al
simptomului. Doctor Lorenz, alias "omul cu sobolani", ia cunostinta prin intermediul unui coleg, in perioada unei
concentrari ca ofiter in rezerva, de o cumplita pedeapsa orientala: peste fesele condamnatului se aplica un vas cu
sobolani, care patrund in anus. Imediat pacientul s-a gandit ca o astfel de pedeapsa s-ar putea aplica unor persoane
dragi, respectiv tatalui si prietenei sale. Ulterior, simptomul a devenit obsesiv. Caracterul aberant al simptomului
provenea in primul rand din faptul ca tatal sau era mort de noua ani.
Agresivitatea cruda si excesiva a "omului cu sobolani" nu era doar expresia resentimentelor fata de tata, ci in primul
rand rezultatul regresiei la stadiul sadic-anal. Conform ipotezei lui Freud, regresia a fost provocata de o pedeapsa
severa pe care tatal sau i-a aplicat-o la varsta de sase ani pentru activitati masturbatorii caracteristice complexului
Oedip.
Pe parcursul vietii, Doctor Lorenz a dorit de mai multe ori moartea tatalui. La doisprezece ani, indragostit de sora
unui prieten, care nu era suficient de afectuoasa fata de el, i-a trecut prin minte ca daca i s-ar intampla o nenorocire,
de exemplu, sa-i moara tatal, mica prietena ar deveni mai tandra. Cu sase luni inainte de moartea tatalui, i-a venit o
idee: "daca moare tata, voi avea mijloacele necesare pentru a ma casatori cu doamna X", pentru ca apoi sa se
autopedepseasca, dorind sa fie dezmostenit de tatal sau.
Ca agresivitatea a devenit a doua sa natura o ilustreaza atitudinea "omului cu sobolani" fata de iubita sa, fara ca in
relatia lor sa existe vreun eveniment traumatic. Este o agresivitate care imbraca o forma distructiva nu numai in
gandul obsesiv de a aplica si prietenei sale pedeapsa orientala, ci si in alte simptome. intr-o vacanta de vara, pe care o
petrece impreuna cu prietena sa si care debuteaza cu o neintelegere intre cei doi, pacientul lui Freud produce mai
multe simptome alimentate de tendinte agresive inconstiente, indreptate impotriva ei. Astfel, compulsia de a o proteja,
care opera in timpul unei plimbari cu vaporul, avea drept continut manifest ideea "nu trebuie sa i se intample ceva",
iar in plan comportamental, insistentele ca Gisela sa-si puna gluga. Ideea latenta a simptomului, fata de care
continutul manifest reprezinta o aparare, avea sensul contrar.
Comentariul lui Freud explica asemenea simptome prin natura realitatii psihice a pacientului, evenimentele
exterioare neputandu-le justifica: "Stim ca tendintele ostile ale pacientului nostru sunt extrem de violente,
asemanatoare unei furii fara sens; consideram deci ca, in ciuda impacarii ulterioare cu doamna, aceasta furie a
contribuit in continuare la formarea de obsesii".
O alta caracteristica a stadiului sadic-anal pe care o regasim in simptomele obsesionale in general, precum si in
simptomele "omului cu sobolani" in particular este ambivalenta afectiva. Aflandu-se pe strada in ziua plecarii
prietenei sale, Doctor Lorenz se simte constrans interior sa inlature o piatra care se afla pe drumul pe unde urma sa
treaca Gisela cu trasura, spunandu-si ca in felul acesta va evita un accident. Dupa cateva minute si-a spus ca gestul
sau este absurd si, presat de o noua constrangere interioara, a reasezat piatra in mijlocul drumului. Dupa Freud, astfel

de simptome in doi timpi exprima succesiv atitudinea pozitiva si negativa, de intensitati egale, fata de aceeasi
persoana.
Exista in cazuistica psihanalitica o dovada "aproape experimentala", cum o numeste Fenichel, despre legatura
indisolubila dintre nevroza obsesionala si regresia la stadiul sadic-anal al dezvoltarii libidoului. in studiul
"Predispozitia la nevroza obsesionala", Freud descrie cazul unei paciente care inlocuieste o nevroza de angoasa, de
care suferise timp de cativa ani, cu o nevroza obsesionala grava. Prima nevroza a aparut dupa ani buni de viata
echilibrata si satisfacatoare, ca reactie la o frustrare majora - imposibilitatea de a avea copii cu barbatul pe care il
iubea, sotul ei. Conflictul patogen a avut ca termeni opusi tendintele erotice exprimate fantasmatic, asociate dorintei
de a avea copii, pe de o parte, si normele referitoare la fidelitate si familie, pe de alta parte. Nevroza obsesionala, cea
de a doua nevroza, a aparut dupa devalorizarea vietii genitale cauzata de impotenta sotului. Principalele simptome nevoia constrangatoare de a se spala si masuri preventive fata de vatamarile pe care le-ar putea aduce celor apropiati au in spate, in primul caz, tentatia murdariei, si tendinte sadice, in al doilea. De fapt, simptomele sunt, asa cum afirma
Freud, formatiuni reactionale fata de doua din tendintele caracteristice ale stadiului sadic-anal.
Un alt exemplu utilizat de Freud pentru a-si ilustra teza mentionata il constituie modificarile caracteriale care
intervin la femei dupa menopauza, adica dupa renuntarea la functia genitala. Aceasta abandonare conduce, in cazurile
in care exista fixatii, la regresia la stadiul sadic-anal, ceea ce se reflecta in plan caracterial, daca nu in simptome.
Agresivitatea, meschinaria, avaritia pe care le manifesta la varsta a treia cele care au fost candva tinere femei
gratioase, sotii iubitoare si mame tandre sunt trasaturi de caracter care tin de stadiul sadic-anal.
Dupa parerea mea, nici barbatii nu sunt feriti, la varsta a treia, de regresie la stadiul sadic-anal, ulterior pierderii sau
diminuarii functiei genitale. Si la ei vom intalni aceleasi distorsiuni comportamentale ca in cazul femeilor, ceea ce
arata ca existenta fixatiilor la stadiul sadic-anal este decisiva pentru astfel de distorsiuni si nu apartenenta la un
anumit sex.
Daca regresia la stadiul sadic-anal caracterizeaza nevroza obsesionala, "alegerea" acestei nevroze este determinata
de factorii care favorizeaza regresia. Dupa Fenichel, principalul factor este fixatia la stadiul sadic-anal. Conditiile
care favorizeaza fixatia sunt: a) un grad sporit de erogenitate a zonei anale, determinat constitutional; b) satisfactiile
si frustratiile severe ale erotismului anal; c) alternanta unor satisfactii exagerate cu frustratii exagerate. Importanta
decisiva revine influentelor culturale care se exercita prin intermediul educatiei sfincteriene. Momentul ales pentru a
o efectua, precum si modalitatea in care se realizeaza prevaleaza asupra factorului constitutional.
Un alt factor semnalat de Fenichel este natura organizarii falice. Slabiciunea acesteia predispune la regresie,
deoarece o pozitie insuficient consolidata a dezvoltarii este mai usor abandonata decat una consolidata. Pozitia falica
poate fi slabita de o reprimare traumatica a activitatilor erotice specifice acestei etape, respectiv de o amenintare
explicita cu castrarea, de tipul celei careia i-a cazut victima "omul cu sobolani".
Al treilea factor notabil enumerat de Fenichel il constituie particularitatile dezvoltarii Eului. Eul care apeleaza la
regresie si-a dezvoltat de timpuriu functia critica si capacitatea intelectuala, in timp ce gandirea are inca o orientare
magica. Un asemenea eu se poate raporta critic la instincte, folosind insa mijloace defensive imature.
Complexul Oedip in literatura
Abordarea psihanalitica a actului ratat, visului si simptomului a aratat ca inconstientul psihic, care isi face simtita
prezenta in diferite grade la nivelul constiintei, este depozitarul tendintelor naturale pe care cultura le respinge.
Printre aceste tendinte, continuturile care tin de sexualitatea infantila joaca un rol important mai ales in vis si in
simptomul nevrotic. in ultimul caz, constelatia oedipiana este, dupa Freud, decisiva. Faptul ca si in literatura mare
regasim, la nivelul continutului latent, aceeasi constelatie, demonstreaza corectitudinea tezei freudiene despre
diferenta doar graduala dintre sanatatea si boala psihica, precum si omniprezenta inconstientului. El este activ nu
numai in psihicul individual sanatos sau maladiv, ci se insinueaza si in planul creatiilor spirituale majore, cum ar fi
operele literare.
Una din capodoperele literaturii universale, in care Freud inregistreaza prezenta complexului Oedip, este Hamlet de
Shakespeare. Acelasi motiv apare si in Oedip rege de Sofocle sau in Fratii Karamazov de Dostoievski. In acestea,
motivul oedipian este suficient de accesibil, in timp ce in Hamlet, incifrarea se apropie prin rezultate de ininteligibil.
Pentru intemeietorul psihanalizei, precum si pentru un alt psihanalist, Ernest Jones, care a dedicat o carte intreaga
relatiei dintre Oedip si Hamlet, celebra sovaiala hamletiana, atat de discutata in exegeza literara, este expresia cea mai
pregnanta a complexului Oedip.

inaintea psihanalizei, ipotezele explicative ale sovaielii hamletiene s-au orientat in trei directii (dupa Ernest Jones):
a) Ipotezele subiective, reprezentate de autori consacrati, cum ar fi Goethe, Coleridge, Schlegel, atribuie inhibitia lui
Hamlet unei slabiciuni a naturii sale. Dupa Goethe, aceasta ar consta in "hipersensibilitate"; dupa Coleridge, in
hipertrofierea facultatilor contemplative; dupa Schlegel, in lasitate si nehotarare, marcate de o "circumspectie a
reflexiei"; b) Ipotezele obiective, care, in esenta, deriva neputinta lui Hamlet de a actiona pentru a-si razbuna tatal din
dificultatea misiunii, care ar putea descuraja pe oricine; c) Ipotezele spirituale: Hamlet s-ar indoi de justificarea
morala a razbunarii, ceea ce-1 inhiba fiind comandamentele moralei crestine, sau ar prefera pedeapsa legala
primitivei razbunari familiale.
Interpretarea psihanalitica propusa de Freud in Interpretarea viselor si dezvoltata de E. Jones in Hamlet et Oedip
porneste de la observarea unui detaliu semnificativ, si anume de la faptul ca Hamlet era nehotarat si inactiv intr-o
singura privinta: pedepsirea unchiului sau, care i-a ucis tatal si s-a casatorit cu mama sa, misiune pe care i-o
incredinteaza spiritul tatalui sau intr-o scena impresionanta. in afara acestei situatii, Hamlet il ucide fara ezitare pe
Polonius, care-1 spiona din spatele unei draperii, sau planuieste cu sange rece moartea curtenilor pusi sa-1 suprime.
Psihanaliza explica acest comportament contrastant cu restul personalitatii printr-un conflict inconstient. Dupa
Ernest Jones, unchiul lui Hamlet, Claudius, a realizat dorintele cele mai ascunse ale lui Hamlet, adica tocmai
dorintele oedipiene inconstiente de a-si ucide tatal si a se casatori cu mama sa. intr-un sens, a-1 ucide pe unchiul sau
inseamna pentru Hamlet, de fapt, a se sinucide in ce are mai profund. De aici ezitarea sa. Cu alte cuvinte, Hamlet ar fi
un isteric, caracterizat de un complex Oedip nerezolvat. S-ar parea ca Shakespeare a scris Hamlet la putin timp dupa
moartea tatalui sau, starea de doliu reactivandu-i sentimentele infantile nutrite fata de acesta.
Dem Zamfirescu considera ca Hamlet este visul lui Shakespeare, imbinand elemente reale cu elemente
fantasmatice. Asa cum se intampla in vis, visatorul apare ca print - fiul regelui. Ca in realitate, tatal sau, regele, a
murit. insa trecerea sa in nefiinta nu s-a produs natural, ci a fost provocata prin otravire de catre un rival care dorea
sa-i ia pozitia si femeia, ceea ce reprezinta deghizarea, prin deplasare (asupra unei rude), a dorintelor infantile
oedipiene ale scriitorului.
Alte conflicte nevrotice
1 Conflicte legate de agresivitate
Desi Freud nu a acordat suficienta atentie agresivitatii, aceasta tema a fost dezvoltata de continuatorii sai. in ce
priveste relatia cauzala dintre agresivitate si depresia nevrotica, dupa psihanlistul german Dietmar Stiemerling,
numerosi autori postfreudieni au vazut in agresivitatea reprimata una din cauzele importante ale depresiei nevrotice.
Astfel, Karl Abraham, unul din analistii Melaniei Klein, afirma ca depresia provine din agresivitatea refulata, asa cum
angoasa provine din libidoul refulat. Margaret Mahler si E. Jakobson vad in conflictele legate de agresivitate sursa
principala a depresiei. Dupa Stiemerling, cauzalitatea depresiei poate fi, in anumite cazuri, de alta natura.
In ceea ce priveste agresivitatea, aceasta produce rezultatul depresiei, pe doua cai diferite: calea "clasica",
mentionata inca de Freud, consta intr-un conflict "intra-sistemic", in conflictul dintre supraeu si eu. Cea de a doua
cale presupune un conflict "intersistemic". Un obiect exterior agreseaza sau frustreaza obiectul, care nu reactioneaza,
nu-si descarca agresivitatea provocata, ceea ce conduce la devitalizare, la depresie.
In cea de a doua varianta, care este mai simpla, esentiala este constituirea, pe parcursul istoriei individuale, a
inhibitiilor care impiedica descarcarea agresivitatii. Dupa Stiemerling, orice copil, pe parcursul istoriei sale, este
expus la diverse frustrari, la care, in mod natural, reactioneaza prin comportamente agresive, care merg de la expresia
mimica a furiei pana la gesturi de lovire a parintilor. Motivele care ii fac pe acestia sa nu tolereze agresivitatea
naturala a copiilor lor sunt diverse. Stiemerling enumera zece dintre ele: reactiile agresive ale copilului la frustrare
lezeaza narcisismul mamei, care nu se mai poate inchipui o mama perfecta; in fata acelorasi reactii, anumiti tati pot
simti ca autoritatea lor este pusa in discutie, agresivitatea copilului intristeaza mama, care se ghideaza dupa un ideal
al existentei pacifice; reactia la frustrare a copilului poate contraria pretentia la recunostinta a parintilor etc.
Pentru a elimina agresivitatea copilului, astfel de parinti ameninta cu retragerea iubirii sau chiar o retrag pentru un
timp, il pedepsesc moral (reprosuri, certuri, condamnari) sau fizic (batai, consemnare in casa). Atitudini de acest tip
ale parintilor "demonizeaza" raspunsul agresiv si il elimina din comportament. La limita, impulsurile agresive sunt
refulate, nu mai ajung la constiinta.
La adult, datorita inhibitiilor privitoare la agresivitate induse de educatia familiala, impulsul agresiv, neputandu-se
descarca in exterior, se orienteaza spre interior si conduce la devitalizare, care subiectiv este resimtita ca depresie

(episod depresiv de scurta durata). In anumite cazuri, cand cuantumul de agresivitate este considerabil si nu mai poate
fi controlat psihic, apar actele autoagresive, de tipul celor relatate de o pacienta a lui Stiemerling, care, atunci cand
era parasita de prietenul ei, se dadea cu capul de pereti in sensul cel mai propriu. Calea "clasica" de producere a
depresiei din surse agresive a fost descrisa de Freud in studiul "Doliu si melancolie". Dupa doi autori contemporani,
Blanck G. si Blanck R. (1974), in acest caz depresia este consecinta pierderii unui "obiect" (persoane apropiate) si a
patologiei Supraeului. Pierderea obiectului iubirii poate sa fie nu numai fizica (deces), ci si psihica (despartire).
Succesiv pierderii obiectului se produce identificarea Eului cu obiectul pierdut, ceea ce anuleaza pierderea. Datorita
ambivalentei fata de obiectul iubirii pierdut si recuperat prin indentificare, ambivalenta insemnand ca sentimentele
pozitive sunt dublate de sentimente negative, Eul devine obiectul sentimentelor negative. Autoreprosurile
melancolicului nu i se adreseaza, scrie Freud, ci privesc obiectul preluat in eu. Tendintele sinucigase au acelasi sens,
vizand prin intermediul Eului obiectul pierdut. Chinuirea si devalorizarea Eului este resimtita subiectiv ca depresie.
Principala conditie pentru producerea pe aceasta cale a depresiei este existenta unui supraeu imatur, care ramane
exterior Eului si se raporteaza la acesta ca tatal la fiu.
2. Conflicte legate de individuatie
Pe parcursul dezvoltarii psihanalizei au fost descoperite si alte surse ale simptomelor nevrotice, alaturi de
conflictele legate de sexualitate si agresivitate. O astfel de sursa o reprezinta conflictele legate de individuatie, care
produc depresie nevrotica. Pe aceasta linie o contributie importanta o reprezinta, dupa Stiemerling, lucrarile lui
Riemann (1901). Simptome de acest tip apar, conform acestui autor, la persoane care, din cauza conditiilor familiale,
nu au ajuns la un grad suficient de autonomie, in special influentele materne care impiedica dezvoltarea si creeaza
dependenta sunt raspunzatoare pentru aceasta. Copilul este impiedicat sa dobandeasca acele competente specifice
varstei sale, sa se afirme, sa se impuna. Adultul imatur in privinta individuatiei traieste existenta in registrul
dependentei, daruirii, apropierii si resimte toate situatiile care necesita independenta ca pe un pericol de separare.
Situatiile cele mai obisnuite pentru declansarea conflictului dintre tendintele spre dependenta si tendintele spre
independenta sunt: despartirea de parinti, despartirea de partener, resimtit ca un substitut parental, situatiile noi de
viata care presupun asumarea raspunderii (o functie noua, nasterea unui copil). in plan subiectiv, conflictul inconstient
intre dependenta si independenta este resimtit ca depresie.
Nevroza si conditia umana
Omul este singura fiinta care traieste in cultura si de aceea singura fiinta expusa riscului nevrozei. Conflictele care
produc simptome nevrotice, respectiv conflictele legate de sexualitate, agresivitate sau individuatie sunt conflicte
intre natura si cultura. Toti oamenii sunt, datorita acestui fapt, expusi disfunctiilor nevrotice. Cei la care imbolnavirea
nevrotica se produce efectiv sunt caracterizati de conflicte infantile defectuos rezolvate. Astfel, in ce priveste
conflictele legate de sexualitate, la nevrotic fixatiile infantile au o pondere covarsitoare, in timp ce la omul sanatos,
reziduurile dezvoltarii sexuale infantile sunt minime. Pentru a relua, impreuna cu Fenichel, o comparatie militara a lui
Freud, la omul "sanatos" doar o mica parte a trupelor dezvoltarii psihosexuale a ramas in spate, in pozitia
complexului Oedip. Marea masa a armatei dezvoltarii psihice a atins pozitiile genitalitatii adulte orientate spre
reproducere, facandu-1 pe individ apt de alte alegeri de obiect decat cele infantile. Dimpotriva, la nevrotic, cea mai
mare parte a trupelor dezvoltarii au ramas in pozitia complexului Oedip si doar o infima parte au avansat. La cea mai
mica dificultate, avangarda, putin numeroasa, revine la pozitiile consolidate din spate.

You might also like