You are on page 1of 44

[Alegeţi data

]

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

SUMAR

 Răzeșii, întruchiparea rezistenței armate la români,
prof. univ. dr. Andrei IONESCU ..………………………..…………...…….…... 2
 Marea Unire din 1918 și ecoul său ploieștean,
prof. dr. Polin ZORILĂ .……………………………………………..…………... 3
 Contribuția armatei române la apărarea Unirii Basarabiei cu România,
col. (rtr) Constantin CHIPER …………………………………………..……….. 6
 Am fost aici,
prof. Elena TRIFAN ……………………..……………………….……………… 7
 Frații noștri de la sud de Dunăre,
prof. Emilia LUCHIAN ………………………………….………….......…..……. 8
 24 Ianuarie la Colegiul Militar Liceal „Dimitrie Cantemir” ……………………………. 9
 1 Decembrie 1918 și refacerea Daciei Românești,
prof. dr. Constantin DOBRESCU, prof. Ion C. PETRESCU ………………... 10
 Mihai Viteazul către români,
Virgil CARIANOPOL ……………………………………………………...…… 11
 Un ofițer român aruncă în aer postul de radio inamic „Ilse 2”,
prof. ing. Adrian POPESCU .…………………...………...…………..……..….. 12
 România, va fi mereu în inima și sufletul meu!,
Daniel ȘTEFAN, elev, Şcoala Gimnazială Podenii Noi …..…………………….. 13
 Proiecte propuse de AJCE Prahova,
sculptor prof. Nicolae LUPU …………………………………………………… 14
 Acțiune prahoveană devenită proiect nțional : Un arbore pentru fiecare erou, .……… 14
 Ora de istorie, o autentică lecție de patriotism,
prof. dr. Elena TRIFAN ………………………………………………………… 15
 Istoria altfel, la muzeu. Ne place istoria?,
prof. Mihaela BRĂSLAȘU .………………………………………………...…… 17
 Apel,
prof. Romeo BĂLĂNICĂ ……..….………….……………....……………..…... 17
 Sunt fericit că m-am născut într-o țară liberă!,
Octavian STROIESCU, elev, Școala Gimnazială Podenii Noi ……………........ 17
FILIALE ALE AJCE PRAHOVA: VĂLENII DE MUNTE
- Vălenii de Munte, între tradiție și perspectivă,
prof. Ion BOCIOACĂ .………………..……….……………………….…..…… 18
- Universitatea Populară „Nicolae Iorga” de la Vălenii de Munte. Cronologie adnotată,
prof. univ. dr. Ion Șt. BAICU ...…………….…………….…………………….. 19
- Monumentul Eroilor din Vălenii de Munte,
col. (r) Nicolae MOISE ..……..…………………………………….…………..... 20
- Recunoștință eroilor neamului,
Mihai ISTUDOR ……….………………………………….……...……............... 21
 Eroul din familia mea: Nicolae TUDORACHE, erou al comunei Pleașa,
Georgiana-Corina DUMITRU, elevă, Şcoala Gimnazială „Sf. Vineri” Ploieşti .. 20
 Semnal editorial,
prof. dr. Polin ZORILĂ .………..……………………………….……................ 22
 Cestiunea retrocedării,
EMINESCU despre Basarabia ……………...……………………….…...…….. 23
 Copii eterni ai patriei nemuritoare,
prof. Nicolae STOICA ………………….…...…………………………………... 23
 In memoriam: prof. Al. BARBU. Sub fiecare piatră de mormânt se află istoria lumii,
prof. dr. Diana BARBU .....................................................…………………...... 24
 Spiru Haret-o personalitate de excepție a neamului românesc,
prof. dr. Constantin DOBRESCU, prof. Ion C. PETRESCU ..….…...........…. 25
 Învățătorul Traian Ghinescu, ultimul haretist, a trecut în eternitate,
prof. dr. Polin ZORILĂ ........................................................................................ 27
 Eroul din familia mea: Gheorghe Ioniță din Colilia,
Ana-Ramona STANCA, elevă, Şcoala Gimnazială „Sf. Vineri” Ploieşti .…….... 27
 Operațiunea „VALUL UCIGAȘ”,
lt. col. (r) Anton CONSTANTIN …..…………………………..….……...….…. 28
 Nu plânge, maică Românie!,
Versuri găsite ȋn raniţa unui soldat român, mort ȋn toamna anului 1918 …… 29
 Tratatul de la Craiova din 07.09.1940-schimbul de populație dintre România și Bulgaria,
Alberto BASCIANI, istoric .…..………………………………………..……...... 30
 Mărturie din al Doilea Război Mondial,
Iulia-Cristina STANCIU, elevă Șc. G. „Sfântul Vasile” Ploiești ...….....…...….. 33
 Unirea Principatelor la Școala de Arte și Meserii „Toma Caragiu”,
prof. Mariana GANEA ………………………………………………………….. 33
 Îndreptări la străzile cu nume de eroi,
prof. Octavian ONEA ...……………………………...……………...................... 34
 Cercul Militar Ploiești-100 de ani de la atestarea juridică,
sociolog dr. Nicolae Vicol ……………………………...……….…...…….…….. 35
 Sărbători Naționale la Şcoala „Andrei Mureşanu”,
prof. Elena-Venera BENDIC …………………………………………………..... 36
 Proiect Comenius: „Toleranță într-o Europă modernă”,
prof. dr. Polin ZORILĂ ………………………………………………………… 36
COPERTA 1: Monumentul Eroilor de la Vălenii de Munte
COPERTA 2: Din activitățile Asociaţiei Județene „CULTUL EROILOR” Prahova
COPERTA 3: Ziua Unirii în școlile prahovene
COPERTA 4: Medalie aniversară-Societatea Numismatică Română
PLANȘELE 1- 4: Proiecte de monumente, prof. Nicolae LUPU
POSTER: Calendar 2013

I.S.S.N. 2247 – 711X
Adresa: Str. Poştei, nr. 1, Cod poştal
100162, Ploieşti, Jud. Prahova; Tel. /
Fax: 0244 545418; e-mail:
cultuleroilorph@yahoo.com
Pag. web: http://eroica.freewb.ro/
COLEGIUL DE REDACŢIE:
Director:
- col. (rtr) Constantin CHIPER
Redactor şef :
- col. (r) Puiu CUJBĂ
Editor coordonator:
- prof. dr. Polin ZORILĂ
Colectivul de redacţie:
- conf. univ. dr. Gh. CALCAN
- prof.dr. Mariana M. GHEORGHE
- prof. Emilia LUCHIAN
- prof. Ion C. PETRESCU
Redactor-corector:
- prof. Marian CHIRULESCU
Tehnoredactare:
- col. (r) Petrea CUJBĂ
Coperta și planșele color:
- prof. Nicolae LUPU
Procesare imagini:
- lt.col. (r) Cristian ILIESCU
Revistă
editată
de
Asociaţia
Județeană „CULTUL EROILOR”Prahova, în colaborare cu:  Societatea
Culturală
„Ploieşti-Mileniul
III”
 Inspectoratul Şcolar
al Judeţului
Prahova  Societatea de Ştiinţe Istorice
din
România,
Filiala
Prahova
Asociaţia
Județeană
Prahova
a
Veteranilor de Război  Organizația
Județeană a Cadrelor Militare
în
Rezervă şi Retragere „Aurel Vlaicu” Prahova  Asociaţia AERO-SHOW.

TIPAR: SEMNE TEHNO S.R.L.
Asociaţia
Judeţeană
„Cultul
Eroilor” Prahova şi revista „Prahova
Eroică” desfăşoară activităţi non-profit.
Scopul nostru este doar acela de
cinstire a eroilor neamului, a marilor
lor fapte de eroism şi de vitejie şi de
menţinere trează a iubirii de patrie.
Dorim ca prin modul în care vom
aborda şi trata în revista noastră
aspectele, momentele şi personalităţile
istoriei patriei, să contribuim la
promovarea valorilor și idealurilor
naționale.

2 % pentru Asociaţia Judeţană Cultul Eroilor !!! Stimaţi cititori! Legea permite contribuabililor
persoane fizice să direcţioneze 2 % din impozitul lor pe venit către asociaţii. Dacă doriţi să sprijiniţi activitatea de cinstire a
eroilor neamului, puteţi transfera 2 % din impozitul pe venitul dvs. către Asociaţia Judeţeană „Cultul Eroilor” Prahova. Trebuie
doar să completaţi Declaraţia 230 sau 200 al cărei formular îl puteţi obţine de la Administraţia financiară sau de pe Internet
(adresa http//www.doilasuta.ro-secţiunea ”Resurse”). Aveţi nevoie de următoarele informaţii: Numele organizaţiei: Asociaţia
Judeţeană „Cultul Eroilor” Prahova, Codul de identificare fiscală: 10285410, CONT: RO33CECEPH1230RON0942515.
Termen limită de depunere: 15 mai 2013. Puteţi depune declaraţiile şi la sediul asociaţiei. Vă mulţumim anticipat!

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

RĂZEŞII, ÎNTRUCHIPAREA REZISTENŢEI ARMATE LA ROMÂNI
Astăzi, când dicţionarele consemnează cu precădere
sensurile contemporane, cuvântul răzeş (ţăran liber) e
privit aproape exclusiv din perspectiva condiţiei sociale şi
foarte puţin din persectivă istorică. Se uită prea uşor că un
anumit statut social nu-i pică nimănui din cer, ci se obţine
şi se moşteneşte ca răsplată a unor merite. În cazul nostru,
cum vom vedea, de virtute militară.
Chiar dacă nu mai e folosit pentru nicio categorie a
populaţiei rurale, nemaifiind propriu-zis funcţional în
cadrul vocabularului din actualitatea imediată, cuvântul
răzeş e înregistrat totuşi de dicţionare fără menţiunea
„învechit”, obişinuită în asemenea cazuri, ca şi cum ar fi
încă viu în limba contemporană.
Pentru comunitatea noastră istorică, însă, e cât se
poate de viu, desigur, ca întruchipare a dârzeniei acelor
ţărani viteji la care, în epoca veche, apelau domnitorii în
ceasuri de cumpănă pentru ţară, şi o făceau tocmai pentru
că se puteau bizui pe curajul şi dârzenia lor.
Să vedem mai întâi explicaţia din DEX: „(În
orânduirea feudală, în Moldova) Ţăran liber organizat în
obşti, care stăpânea în comun pământul satului de care
aparţinea, dar lucra independent (împreună cu familia)
lotul agricol repartizat; moşnean; p. gener. Ţăran liber.
Posesor de pământ. Din magh. részes”.
Sub aspect etimologic, o ipoteză
mult mai
plauzibilă, pe care o susţin aici, este că răzeş e un fals
maghiarism şi că, în realitate, derivă din latină, ca un
cuvânt moştenit, la fel cum s-a păstrat echivalentul lui din
Ţara Românească, moşnean sau moştean, de la moşie.
Iată pasajul hotărâtor, în care sintagma res est s-a
preschimbat cu timpul în răzeş, potrivit normelor fonetice
ale trecerii de la latină la română. Construcţia res est
apare în Sfânta Scriptură, cartea cărţilor şi cartea care
guvernează, cum ştim, încă din veacul al IV-lea, viaţă
comunităţii noastre de creştini vechi:
„Şi văzând cei care îi izgoneau că ei pentru sufletul
lor se vor bate, s-au întors = Et videntes hi, qui insecuti
fuerant, quia pro anima res est illis reversi sunt”.
(I Macabei 12,51).
Înainte de a reaminti întreg contextul biblic al
încleştării armate ce părea iminentă, dar la care, totuşi,
prigonitorii renunţă, să urmărim câteva accepţii din latina
clasică ale construcţiei res est, care anticipează pasajul
citat mai sus din cartea întâi a Macabeilor. Ne interesează
îndeosebi sensul II = lucru, obiect, realitate, accepţia 4 =
treabă, afacere, din dicţionarul lui G. Guţu sau, mai
exact, am putea spune, a trebui să ai de a face, cum vom
vedea din exemplul întâlnit la Cicero: mecum sibi rem
videant futuram = să ia seama că vor avea de-a face cu
mine. Trebuie să mai spunem că expresia res est se
folosea frecvent în construcţii de tipul alicui res cum
aliquo est = cineva are de a face cu altcineva. La Tit Liviu
ne întâmpină acelaşi substrat conflictiv iminent cu verbul
venio,-ire, în expresia res ad arma venit = s-a ajuns la
luptă, la înfruntarea armată. Să nu uităm, apoi, că res
militaris sau res bellica este chiar înfruntarea, războiul.
Ei bine, chiar despre această treabă pentru bărbaţi
viteji, despre res bellica este vorba şi în pasajul biblic la
care ne întoarcem acum. Capitolul 12 se intitulează
Legătura cea nouă a lui Ionatan cu Romanii şi Spartanii.

Trifon omoară cu vicleşug pe Ionatan. Avem aici
rezumatul înfruntării militare. După uciderea mişelească a
lui Ionatan şi a celor care fuseseră poftiţi cu gând ascuns
în cetatea lui Trifon, izraeliţii nu se dau totuşi bătuţi, ci
organizează rezistenţa: „Şi au înţeles că Ionatan este
prins şi că au pierit cei care erau cu el, şi se îndemnară şi
se întocmiră pentru război” (12, 50). După care urmează
versetul citat (12, 51), din care aflăm că prigonitorii,
contrar aşteptărilor, dau înapoi („s-au întors”), atunci
când îşi dau seama că, deşi încolţiţi, cei pe care-i
consideraseră în pripă drept nişte victime sigure
organizează rezistenţa şi dau să se înţeleagă fără echivoc
că sunt hotărâţi să-şi apere libertatea cu preţul vieţii: „ei
pentru sufletul lor se vor bate”= pro anima res est.
Aceştia sunt răzeşii de mai târziu, care înfruntă timp
de veacuri valurile de migratori, care se luptă apoi cu
înverşunare la chemarea voievozilor, bătându-se pentru
sufletul lor, curajoşi, inimoşi (pro anima), neînfricaţi.
Dacă au rămas ţărani liberi, cum îi definesc dicţionarele, e
pentru că s-au bătut pentru libertatea lor.
Cei care-şi apără astfel moşia sunt numiţi moşneni
sau moşteni în Ţara Românească şi se bucură de un statut
social de ţărani neaserviţi, pe care l-au dobândit pe
câmpul de luptă. Iar în Moldova sunt cei care-şi apără ţara
la Podul Înalt şi la Valea Albă depotrivă, în ceas de
primejdie, sunt răzeşii acoperiţi de glorie ai lui Ştefan cel
Mare şi Sfânt.
Trebuie să mai adăugăm că, în ansamblul limbii
noastre, răzeş e un cuvânt puternic, având o familie
numeroasă: răzeşesc, răzeşeşte, răzeşi, răzeşie, răzeşime,
răzeşiţă.
Câteva exemple luate din scriitori consacraţi ne vor
edifica asupra componentei de dârzenie şi independenţă
ce defineşte răzeşimea: „Se sumeţea plin de răzeşească
dârzenie cu judecătorii” (C. Petrescu). Humuleştenii lui
Creangă erau, ne-o spune chiar povestitorul, „sat vechi,
răzeşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului”. Sau: „Se
zbuciumă douăzeci de ani ca să-şi scape răzeşia”
(Vlahuţă). Sau, în sfârşit: „Nu vrea răzăşimea să-şi vândă
al său ogor,/ căci e legat prin sânge pământul de popor”
(Alecsandri).
Şi pentru că limba şi realitatea pe care o desemnează
nu sunt opera hazardului, ci constituie o necesitate
istorică, altfel spus, pentru că vocabulele exprimă o
anumită configuraţie a vieţii, specifică locului în care se
derulează evenimentele, în împrejurări mereu noi şi în
acelaşi timp vechi, în reluări uneori izbitor de
asemenătoare pe spirala timpului, se iveşte surprinzător o
întrebare tulburătoare: nu cumva câmpul de luptă de la
Mărăşeşti, unde s-au jertfit şi au rezistat înaintaşii noştri
în Primul Război Mondial, la rândul lor urmaşii răzeşilor
de la Vaslui, nu cumva, şi gândul se înfioară, trebuia să se
numească astfel, ca o rezonanţă a expresiei res est, un
ecou peste timp al unei sintagme definitorii?
Poate că un popor nu este, în esenţa lui, altceva decât
un sunet fundamental cu armonicele lui superioare. Şi
numai aşa poate fi înţeleasă dăinuirea lui.
prof. univ. dr. Andrei IONESCU, prof. emerit,
Facultatea de Fizică, Universitatea din Bucureşti

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

MAREA UNIRE DIN 1918 ŞI ECOUL SĂU PLOIEŞTEAN
Sunt în viaţa unui neam clipe de fericire atât de
mari încât ele răscumpără veacuri întregi de
suferinţă. Un asemenea moment a fost şi anul 1918,
an în care, după calvarul războiului, o rază de
speranţă a strălucit, mai puternic ca oricând, pentru
românii de pretutindeni. Cele două acte de unire –
unirea Basarabiei (27 mart./9 apr. 1918) şi a
Bucovinei (15/28 nov. 1918) – primite cu mare
bucurie de poporul român, au fost încununate de
unirea Transilvaniei cu România.

Dar zilele treceau şi nemulţumirile populaţiei
româneşti faţă de ocupaţia străină s-au accentuat. Pe
fondul victoriilor Antantei asupra Puterilor Centrale
şi al reintrării armatei române în luptă, la
27 octombrie/ 9 noiembrie 1918, trupele germane au
părăsit Ploieştii, pe vreme de noapte, cu umezeală şi
ceaţă. Timp de o oră, tropotul cailor şi zgomotul
motoarelor automobilelor de pe Calea Câmpinii au
marcat retragerea inamicului din Ploieşti, după doi
ani de ocupaţie militară. A doua zi, locuitorii
oraşului au constatat, cu surprindere, că ocupanţii
părăsiseră oraşul. La scurt timp, însemnele militare
germane au fost înlăturate, iar cântecul, hora,
entuziasmul patriotic erau prezente pretutindeni.
Manifestaţiile au continuat şi în ziua de 11 noiembrie
1918, când ostaşii prahoveni, din Regimentele 7 şi
32 „Mircea”, cu capelele împodobite cu flori, au
revenit în garnizoană, în apaluzele frenetice ale
ploieştenilor.

Moţiunea Unirii Bucovinei cu România

Actul Unirii Basarabiei cu România

Înfăptuirea acestor acte naţionale a fost receptată
cu bucurie şi de către ploieşteni, oameni cu dragoste
de neam şi ţară. În condiţiile dificile ale ocupaţiei
germane, ziua naţională a României a fost sărbătorită
şi la Ploieşti. Deşi autorităţile germane avizaseră
desfăşurarea unui Te-Deum şi a unei serbări şcolare
într-un cadru restrâns, prefectul judeţului Prahova a
hotărât, la 9 mai 1918 următoarele: „Aniversarea
zilei de 10/23 mai vom serba-o anul acesta cu mai
multă voioşie, pentru că sărbătorim şi revenirea
Basarabiei la Patria mamă. Mâine, joi, la ora 10,
are loc un Te-Deum la Biserica Sf. Ioan”.
Sărbătorirea zilei naţionale la Ploieşti a fost marcată
de Te-Deumuri la toate bisericile ploieştene, dar şi
de o mare serbare şcolară, organizată în curtea
Liceului Vechi, chiar sub nasul ocupanţilor.
Îmbrăcaţi în costume naţionale, elevii ploieşteni au
intonat cântece patriotice, Imnul Regal, Hora Unirii
şi Pe-al nostru steag.

Ocupaţia străină, cu întregul său cortegiu de
nedreptăţi, a luat sfârşit, în faţa naţiunii române
strălucind, tot mai luminos, soarele libertăţii şi al
unităţii naţionale. După unirea Basarabiei cu
România, votată de Sfatul Ţării din Chişinău, la
27 martie/9 aprilie 1918, a urmat unirea Bucovinei
cu România, hotărâtă de Congresul General al
Bucovinei din Cernăuţi, la 15/28 noiembrie 1918 şi
unirea Transilvaniei cu România, votată de Marea
Adunare Naţională de la Alba Iulia, la 18 noiembrie/
1 decembrie 1918.
În condiţiile dezintegrării Austro-Ungariei, Al.
Vaida-Voevod prezenta în Parlamentul de la
Budapesta, la 5/18 oct. 1918, Declaraţia de dezlipire
a Transilvaniei de Ungaria, elaborată anterior de
reprezentanţii Partidului Naţional Român. Ulterior,
Consiliul Naţional Român Central, care avea sediul
la Arad, consiliile locale şi gărzile naţionale
româneşti au preluat controlul Transilvaniei, în
condiţiile dezintegrării aparatului administrativ
maghiar. La 5/18 noiembrie 1918 era lansat apelul
Către popoarele lumii, în care era exprimată dorinţa
naţiunii române de a-şi înfiinţa, pe teritoriul locuit de
dânsa, statul său liber şi independent.

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

La 7/20 noiembrie 1918, Consiliul Naţional
Român Central a lansat convocarea pentru Marea
Adunare Naţională de la Alba Iulia. Chemând pe
români la Alba Iulia, „Unirea”, din 28 nov. 1918,
scria: „Veniţi cu toţii la Marea Adunare Naţională,
care se va ţine la 1 dec. în Bălgradul lui Mihai
Viteazul. Veniţi cu miile şi cu zecile de mii. Lăsaţi pe
o zi grijile voastre acasă, căci în acestă zi vom pune
temelia unui viitor bun şi fericit pentru întreg neamul
nostru românesc. În Alba Iulia, vor fi împreună cu
voi toţi fiii aleşi ai neamului românesc”.
Într-o atmosferă sărbătorească, la 18 nov./1 dec.
1918, cei 1 228 delegaţi întruniţi la Casina Militară
au votat, în prezenţa a peste 100 000 de participanţi
la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unirea
Transilvaniei cu România. Adunarea a fost deschisă
de Gheorghe Pop de Băseşti, care a arătat: „Vrem să
zdrobim lanţurile robiei noastre sufleteşti prin
realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazul: unirea
tuturor celor de o limbă şi de o lege într-un singur şi
nedespărţit stat românesc”. Apoi, Vasile Goldiş a
dat citire proiectului Rezoluţiei de la Alba Iulia:
„Adunarea Naţională a tuturor românilor din
Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi
prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în
ziua de 18 nov./1 dec. 1918, decretează unirea
acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de
dânşii cu România”.

Descriind măreţia zilelor Unirii, Ilie Cristea
scria: „Oricât de fidel au să vorbească cronicele
zilelor noastre, nu vor putea reda niciodată
entuziasmul de care era cuprinsă toată românimea.
Trăim clipe care ni se par perle şi am vrea să le
eternizăm pentru toate timpurile ce au să vie”.

Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia

Pentru conducerea Transilvaniei, până la
integrarea sa în Regatul României, s-au constituit
Marele Sfat Naţional, prezidat de Gheorghe Pop de
Băseşti şi Consiliul Dirigent (Guvernul Provizoriu),
prezidat de Iuliu Maniu.
Ataşaţi ideii de unire, ploieştenii au făcut o
frumoasă primire regelui Ferdinand şi au sărbătorit
cu drag realizarea Marii Uniri. În drumul său, de la
Iaşi la Bucureşti, la 1 decembrie 1918, trenul regal
s-a oprit pentru 10 minute în Gara Ploieşti. În
prezenţa ploieştenilor, veniţi din toate colţurile
oraşului, prefectul a adresat cuplului regal, prezent
la fereastra vagonului, urări de bun venit. Impresionat de gestul ploieştenilor, regele Ferdinand I le-a
mulţumit, iar regina Maria a strâns la piept buchetul
de flori primit din partea acestora. În sunetul fanfarei
şi al uralelor locuitorilor, trenul s-a pus în mişcare
spre Bucureşti.

Rezoluţia de Unire a Transilvaniei cu România

Cu această ocazie, Iuliu Maniu afirma: „Noi,
onorată Adunare Naţională, privim în înfăptuirea
unităţii noastre naţionale un triumf al libertăţii
omeneşti. Noi nu vrem să devenim din oprimaţi,
oprimatori, din asupriţi, asupritori. Rog onorata
Adunare Naţională să primească proiectul nostru de
Rezoluţiune, pentru a întemeia pentru vecie România
unită şi mare şi de a înstăpâni pentru totdeauna o
adevărată democraţie şi deplină dreptate socială”.
După supunerea la vot, Gheorghe Pop de Băseşti
anunţa că „unirea acestei provincii româneşti cu
ţara mamă este pentru toate veacurile decisă”.
Mulţimii imense de pe Câmpia Cetăţii ori de pe
Câmpul lui Horea i s-au adresat mai mulţi vorbitori,
între care: Miron Cristea, Iuliu Hossu, Iuliu Maniu,
Alexandru Vaida -Voevod, care au adus la cunoştinţa
participanţilor hotărârile de unire.

Gara Ploieşti Sud (carte poştală ilustrată)

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

Ploieştenii s-au reîntors pe la casele lor, dar au
urmărit cu interes, mai ales prin telegraf,
evenimentele care se petreceau atât în Transilvania,
cât şi în capitală. Spre seară, câţiva ploieşteni,
reveniţi din Bucureşti, au descris concetăţenilor lor
intrarea triumfală a regelui Ferdinand I în fruntea
oştirii române. „Acum doi ani – afirmau aceştia –
Bucureştii au încetat să mai fie capitala României
mici. Acum au redevenit Capitala României, dar a
României Mari”. Tot atunci, telegraful a adus la
Ploieşti vestea unirii Transilvaniei cu România,
hotărâtă de Marea Adunare Naţională de la Alba
Iulia. La aflarea acestei ştiri, numeroşi locuitori ai
oraşului au ieşit în stradă exprimându-şi entuziasmul
prin urale, cântece şi arborarea drapelelor naţionale.
Pentru a cinsti cum se
cuvine acest măreţ eveniment, Prefectura Prahova
a hotărât sărbătorirea
acestuia a doua zi, la
orele 10, şi a trimis
invitaţii, în acest sens,
autorităţilor şi notabilităţilor urbei.
La 2 decembrie
1918, numeroşi locuitori
ai oraşului Ploieşti s-au
adunat la Biserica „Sf.
Ioan”, unde s-a făcut o
slujbă de pomenire a
Catedrala „Sf. Ioan”,
ostaşilor căzuţi în anii
Ploieşti
războiului pentru reîntregirea neamului. A urmat, apoi, un Te-Deum de
mulţumire, pentru victorie şi realizarea unirii, oficiat
de un sobor de preoţi în frunte cu protopopul
Ploieştilor. Apoi preoţii au cântat Troparele
Biruinţei, care au fost reluate de credincioşii prezenţi
în incinta bisericii, dar şi în afara acesteia.
După câteva alocuţiuni, a luat cuvântul
Constantin Georgescu, profesorul de geografie al
Liceului. În conferinţa sa, acesta a evidenţiat
însemnătatea zilei de 1 Decembrie, realizând o
strânsă legătură între hotărârea de unire de la Alba
Iulia şi transformarea Bucureştilor în capitală a
României Mari. El şi-a exprimat speranţa că
înfăptuirea unirii cerea, cu necesitate, consolidarea
acesteia pe plan intern şi internaţional. În final,
vorbitorul a arătat că: „Unirea au făcut-o românii de
azi. Unirea trebuie s-o păstreze şi s-o întărească
românii de azi şi de mâine”.
Ploieştenii prezenţi la eveniment au aplaudat, au
intonat cântecul Deşteaptă-te, Române şi, pe fondul
muzicii fanfarei, s-au prins într-o impresionantă
Horă a Unirii. Spre seară, s-au organizat recepţia de
la Prefectură şi petreceri în case şi restaurante
ploieştene. În zona centrală, s-a făcut „iluminaţie
mare”, iar cercetaşii şi militarii au organizat o
retragere cu torţe, în ritmurile fanfarei. Spre miezul
nopţii, ploieştenii s-au întors pe la casele lor
încheind, în felul acesta, prima lor zi din România
Mare.

La numai câteva zile, delegaţia ardeleană,
formată din Miron Cristea, Iuliu Hossu, Vasile
Goldiş şi Alexandru Vaida-Voevod, s-a prezentat la
Bucureşti pentru a preda regelui Ferdinand I Actul
Unirii. Cu acest prilej, Ionel Brătianu spunea: „Vă
aşteptăm de o mie de ani şi aţi venit să nu ne mai
despărţim niciodată”.
În faţa societăţii româneşti, care trecuse prin
calvarul războiului şi al ocupaţiei germane, o rază de
lumină se profila la orizont prin înfăptuirea Marii
Uniri din 1918. Unul dintre artizanii Marii Uniri şi
fiu al Ploieştilor, Take Ionescu, afirma, la
23 decembrie 1918, că: „România Mare va fi un stat
eminamente democrat. Noi putem merge cât mai
departe, niciodată însă îndărăt”.
Peste câţiva ani, la 15 octombrie 1922, în
Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, regele
Ferdinand I şi regina Maria au fost încoronaţi ca
suverani ai României Mari. Cu acest prilej, Coroanei
de oţel i-au fost adăugate însemnele provinciilor
istorice, unite cu patria mamă în anul 1918. În aceste
momente solemne, regele Ferdinand I a adresat
românilor o proclamaţie, în care arăta: „Punând pe
capul meu, într-această străveche cetate a Daciei
Romane, coroana de oţel de la Plevna, pe care noi şi
glorioasele lupte am făcut-o pe veci Coroana
României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor
cari, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin
credinţa lor, prin munca şi jertfa lor, au asigurat
unitatea naţională şi salut cu dragoste pe cei care au
proclamat-o într-un glas şi simţire de la Tisa până la
Nistru şi până la Mare”.

Încoronarea de la Alba Iulia (15 oct. 1922)

„Fără a uita pe nimeni din cei care au
colaborat la această faptă a unirii – scria Nicolae
Iorga – omagiul recunoştinţei noastre să se îndrepte
azi către poporul acesta întreg de oriunde şi din
toate veacurile, martir şi erou. Un cuvânt de sfârşit:
Să fim vrednici de ce avem !”
prof. dr. Polin ZORILĂ

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

CONTRIBUŢIA ARMATEI ROMÂNE
LA APĂRAREA UNIRII BASARABIEI CU ROMÂNIA
Provinciile româneşti s-au unit cu patria mamă,

Repere istorice
Teritoriul dintre Prut şi Nistru a făcut parte din România, în anul 1918: Basarabia la 27 martie/9 aprilie
Principatul Moldova, înfiinţat în anul 1359, sub 1918, Bucovina la 15/28 noiembrie 1918 şi Transilvania
conducerea voievodului Bogdan I din Maramureş care a la 18 noiembrie/1 decembrie 1918.
La data de 2/15 decembrie 1917, Sfatul Ţării de la
unit şi condus grupul său de ostaşi cu oştile boierilor
moldoveni, alungând de la Baia pe urmaşii lui Dragoş Chişinău condus de Ion Inculeţ, fostul profesor
(fiul Sas şi nepotul Balc). Acest teritoriu a fost universitar de la Petrograd, a proclamat Republica
administrat de către domnii moldoveni. Domnul Ţării Democratică Moldovenească Autonomă, în cadrul
Româneşti, Mircea cel Bătrân, şi-a extins stăpânirea Federaţiei Ruse, iar la 24 ianuarie/6 februarie 1918 s-a
asupra Dobrogei şi a sudului teritoriului dintre Prut şi trecut la o fază superioară, Republica Moldovenească
Nistru, în anul 1403, denumit Basarabia, după numele Independentă.
Guvernul sovietic, prezidat
dinastiei Basarabilor.
de Lenin, a refuzat să-i
Principatele Române au
recunoască Basarabiei dreptul
fost
ţinta
expansiunii
la autodeterminare, în ciuda
imperiilor vecine: Habsburgic,
promisiunilor făcute, în luna
Otoman şi Ţarist. Moldova a
noiembrie 1917, polonezilor,
fost invadată de ruşi în anii
cehilor şi românilor. Mai mult,
1769-1774. În anul 1775,
bolşevicii ruşi au concentrat în
austriecii, „ajutaţi” de către
Basarabia trupe, din Odessa şi
ruşi şi turci, au ocupat partea
Ţările Baltice, încercând să
de nord a Moldovei, numită şi
pună din nou stăpânire pe
Ţara de Sus, apoi Bucovina. În
teritoriul dintre Nistru şi Prut.
anul 1787, Rusia a ocupat
Intervenind în mod brutal în
teritoriul dintre Nistru
şi
treburile
interne,
trupele
Bug, Moldova
devenind
Soldaţi din armata română în Chişinău (1918)
ruseşti, sprijinite de elemente
pentru prima dată vecină cu
corupte din Basarabia, au
Imperiul Ţarist. În anul 1792,
ocupat
Chişinăul
la
5
ianuarie
1918, arestând şi chiar
prin Pacea de la Iaşi, frontiera a fost mutată pe râul
condamnând la moarte pe unii deputaţi din Sfatul Ţării.
Nistru.
Ţarul Rusiei, Alexandru I, a reuşit să-l convingă pe
 Participarea armatei române la apărarea
împăratul Franţei, Napoleon I Bonaparte, la Tilsit (1807)
Basarabiei
şi Erfurt (1809), în privinţa acapărării Basarabiei de către
Blocul Moldovenesc din Chişinău, ţinând seama de
Imperiul Ţarist. La data de 16/28 mai 1812, teritoriul complicarea situaţiei politice şi militare din Basarabia, a
românesc dintre Prut şi Nistru a fost răpit de Imperiul cerut ajutorul guvernului României, care era refugiat la
Ţarist, denumirea de Basarabia fiind, în acest fel, extinsă. Iaşi. Ca urmare, la 8 ianuarie 1918, patru divizii ale
Negocierile dintre ruşi şi turci s-au desfăşurat la Hanul lui Armatei Române, comandate de generalul Ernest
Manuc din Bucureşti, semnându-se Tratatul de Pace ruso- Broşteanu, au trecut Prutul, au fraternizat cu Armata din
turc din 16/28 mai 1812, la ora 13.00. Conducătorul Basarabia, în entuziasmul populaţiei civile, intrând în
delegaţiei ruse, generalul Kutuzov, a făcut criminala oraşul Chişinău în ziua de 15 ianuarie 1918.
declaraţie: „Nu voi lăsa românilor decât ochii ca să
Guvernul Rusiei bolşevice a reacţionat dur, arestând
plângă!”
pe Constantin Diamandy, ministrul român la Petrograd, şi
Ţările Române, apoi, România au suferit foarte mult confiscând tezaurul României, aflat la Moscova.
din partea politicii hrăpăreţe imperiale ruse şi sovietice.
În subordinea generalului Ernest Broşteanu au intrat
După Războiul Crimeii, desfăşurat între Rusia şi coaliţia efectivele Diviziei 11 Infanterie Slatina, Diviziei 13
otomano-europeană, în anii 1853-1856, în cadrul Infanterie Ploieşti, Diviziei 1 Cavalerie Bucureşti şi
Congresului de Pace de la Paris, din 1856, Moldova a Diviziei 2 Cavalerie Iaşi. De la 25 ianuarie 1918, aceste
primit trei judeţe din sudul Basarabiei: Ismail, Cahul şi divizii au fost subordonate Corpului 6 Armată, înfiinţat la
Bolgrad, pe care le-a pierdut după Războiul de Chişinău, comandat de generalul Ion Istrate, precum şi
Independenţă (1877-1878), prin hotărârea adoptată de şefului de stat major, generalul Toma Dumitrescu. La
marile puteri în cadrul Congresului de Pace de la Berlin, data de 1 aprilie 1918, Corpul 6 Armată s-a transformat în
din 1 iunie-1 iulie 1878, când Imperiul Ţarist le-a Corpul 5 Armată.
reîncorporat la vastele sale teritorii.
Divizia 11 Infanterie Slatina a trecut Prutul la 10/23
În anul 1912, sfidând orice lege a bunului simţ ianuarie 1918 şi a înaintat spre Chişinău, pe două coloane.
diplomatic, ruşii au sărbătorit, la Chişinău şi-n toate Prima coloană, formată din Brigada 21 Infanterie, s-a
oraşele Basarabiei, 100 de ani de la anexarea pământului deplasat cu trenul pe linia Ungheni-Chişinău. A doua
românesc dintre Nistru şi Prut. Participarea României la coloană, formată din Brigada 22 Infanterie, s-a deplasat
Primul Război Mondial, alături de Antanta, a creat pe jos în direcţia Leova-Galbena-Hânceşti-Chişinău.
condiţiile desăvârşirii unităţii naţionale.

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

Alături de comandantul diviziei se afla şi delegaţia Infanterie Ploieşti, Regimentele de Infanterie 7 Prahova,
Sfatului Ţării, condusă de Ion Pelivan. Comandantul 32 „Mircea”, Regimentul 6 Călăraşi Ploieşti şi
diviziei, generalul Ernest Broşteanu, aflat în gara Regimentul 19 Artilerie Ploieşti, precum şi ostaşii
Călăraşi, a avut contacte cu Ion Inculeţ, preşedintele buzoieni din Regimentele 8 Infanterie Buzău şi ai
Sfatului Ţării şi alţi reprezentanţi ai conducerii republicii, Regimentului 9 Infanterie Râmnicu Sărat, toate
referitor la modalităţile de intrare în oraş şi la evitarea subordonate Diviziei 5 Infanterie din Buzău.
unor ciocniri armate, care ar fi dăunat populaţiei civile. În
Ostaşii prahoveni şi buzoieni au asigurat liniştea şi
seara zilei de 13/26 ianuarie au intrat în Chişinău ordinea în judeţele din sudul Basarabiei până în anul 1921
efectivele celor două brigăzi şi, a doua zi, Comanda- când unităţile formate şi instruite pe teritoriul Basarabiei
mentul diviziei, în frunte cu generalul Ernest Broşteanu.
au preluat misiunile operative. Populaţia din judeţele
În aceeaşi zi, Consiliul Comisarilor Poporului de la Cahul, Ismail şi Bolgrad şi-a manifestat recunoştinţa
Petrograd a hotărât ruperea relaţiilor diplomatice cu pentru aportul prahovenilor şi buzoienilor la alungarea
România, a expulzat reprezentanţii guvernului României peste Nistru a trupelor ruseşti şi ucrainiene, precum şi
şi a comunicat că, „…fondul de aur care se găseşte la pentru restabilirea ordinei şi liniştii în localităţi.
Moscova este declarat intangibil pentru oligarhia
În nordul Basarabiei, au luptat, cu vitejie, ostaşii
română. Guvernul sovietic îşi asumă răspunderea pentru Diviziei 1 Cavalerie. Ei au intrat în oraşul Bălţi, la 10/23
a conserva acest fond şi de a-l retrimite în mâinile ianuarie 1918, ieşind, la 19 februarie/3 martie 1918, cu
poporului român”.
majoritatea efectivelor pe Nistru.
Generalul Ernest Broşteanu a
Marele Cartier General al
fost invitat, în ziua de 15/28
Armatei Române a mai trimis,
ianuarie 1918, la şedinţa Sfatului
ulterior, efective ale Diviziilor 3
Ţării din Chişinău şi a subliniat:
Infanterie Piteşti, 4 Infanterie
„Creaţi-vă viaţa dumneavoastră
Bucureşti, 9 Infanterie Constanţa şi
cum credeţi şi nimeni nu se
10 Infanterie Brăila.
amestecă în ea. În organizarea ei,
În ziua de 26 februarie/10
nu vă vom împiedica”.
martie 1918, preşedintele Ion
La 24 ianuarie/6 februarie 1918,
Inculeţ şi prim-ministrul Daniel
Sfatul Ţării din Chişinău a
Ciugureanu s-au deplasat la Iaşi
proclamat independenţa Republicii
pentru a aduce mulţumiri regelui
Democratice Moldoveneşti. Apoi,
Ferdinand I şi guvernului condus
Trupe române în Chişinău (1918)
în ziua de 25 ianuarie 1918,
de Ionel Brătianu, pentru sprijinul
efective ale Diviziei 11 Infanterie, împreună cu Divizia a acordat Basarabiei, dar şi pentru a discuta, în mod
2-a Cavalerie Iaşi, au alungat trupele ruseşti şi ucrainiene concret, problema unirii Basarabiei cu România.
peste Nistru, deschizând drumul pe calea ferată Tighina Unirea Basarabiei cu România
Chişinău-Iaşi.
Sfatul Ţării şi guvernul Basarabiei au pregătit unirea
La solicitarea autorităţilor din Cahul, încă de la 28 primei provincii româneşti cu patria mamă, România,
decembrie 1917/10 ianuarie 1918, prahovenii din Divizia care s-a înfăptuit la 27 martie/9 aprilie 1918. Hotărârea a
13 Infanterie Ploieşti, Brigada 25 Infanterie Buzău, fost adoptată cu 86 de voturi pentru, 3 împotrivă şi 36 de
Regimentele de Infanterie 47 Ploieşti, 72 Mizil şi 49 abţineri, 13 deputaţi fiind absenţi.
Râmnicu Sărat, Regimentul 3 Vânători/Infanterie Ploieşti,
La data de 9 aprilie/22 aprilie 1918, regele
Regimentul 48 Infanterie Buzău, şi Regimentul 23 Ferdinand I a promulgat Unirea Basarabiei cu România.
Artilerie Buzău au desfăşurat lupte crâncene în judeţele La 27 noiembrie/10 decembrie 1918, Sfatul Ţării a
din sudul Basarabiei, unde se opuneau cu înverşunare hotărât unirea deplină cu România, iar, ulterior, acesta s-a
trupe ruseşti şi ucrainiene, grupuri de agitatori şi dezertori desfiinţat. Profesorul Ion Inculeţ şi dr. Daniel Ciugureanu
ruşi, care jefuiau populaţia din sate şi refuzau să se au fost numiţi miniştri fără portofoliu în guvernul
retragă peste Nistru.
României, contribuind la consolidarea unirii cu patria
Începând din luna februarie 1918, au participat la mamă.
luptele din Basarabia şi ostaşii prahoveni din Brigada 9
col. (rtr) Constantin CHIPER

AM FOST AICI
Am fost aici şi-n veci vom fi
Strângând din soare aur şi lumini!
Şi vitejii nenumărate-n veac
Strângeau strămoşii–n calendar.
Sticlea în săbii dragoste de ţară
Şi munţii săritori stăteau în zare.
Scriau poeţii versuri sfinte
De dor de ţară şi de-aşezăminte.

Veneau vitejii-n strai de sărbătoare
Spre-a lămuri victorii viitoare.
Şi visul de iubire şi de oameni
Se înscria în fiecare primăvară,
În vers de fluier şi baladă
Şi-n glas de doină şi de faptă.
Am fost aici şi-n veci fom fi
Nemuritori pe-al plaiului destin!
prof. Elena TRIFAN

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

FRAŢII NOŞTRI DE LA SUD DE DUNĂRE
Noile date oferite de recentul recensământ sugerează
Înţelegem, astfel, declaraţia preotului român din
descreşterea, poate dramatică, a numărului de români Malainiţa, din zona Timocului, care se confesa lui
care trăiesc în interiorul graniţelor ţării. Cunoaştem multe Cristian Tabără, la 15 nov. 2006: „Eu mă împart în două
din cauzele acestui fenomen. Avem însă speranţa că, mai – o parte sârbească şi o parte românească. Dar sunt om
devreme sau mai târziu, o parte importantă a celor întreg”. Într-o regiune cu o stabilitate precară este greu să
plecaţi, pentru a studia sau pentru a câştiga o pâine mai se dea atenţia cuvenită drepturilor omului sau
albă, se va întoarce acasă.
minorităţilor. Cu toate acestea, după 1994, românii din
Să nu uităm milioanele de români din diasporă şi Timoc au fost recunoscuţi ca minoritate naţională şi ar
din jurul graniţelor. Multe din comunităţile din nord sau trebui să beneficieze de drepturi, dar ei sunt obligaţi să
din est, de curând abandonate, ca şi cele din vest şi sud, suporte o politică de slavizare şi deznaţionalizare.
care în trecut n-au trăit printre noi, se pare că au atins în
Dacă în cazul românilor din Banatul sârbesc
prezent limitele rezistenţei şi existenţei lor, fiind în lucrurile sunt mai optimiste, în cazul celor din Valea
pericol de a-şi pierde identitatea. Aceşti fraţi ai noştri, pe Timocului se impune să se ia măsuri la nivel statal
lângă prioritari şi băştinaşi (autohtoni), sunt şi înainte de a fi prea târziu. Ei au cerut şi cer „garantarea
continuatori şi, în multe cazuri, majoritari în zonele drepturilor culturale modeste, misiune care să asigure
respective. Astfel că, pe lângă vechime, autohtonicitate şi dezvoltarea valorilor lingvistice, folclorice, etnografice,
continuitate, unele din aceste comunităţi,
literare, religioase, cu tot ce este legat
prin prezenţa lor, îşi reclamă drepturile.
de virtuţile romanităţii orientale” –
Identitatea etnică a românilor şi a
Cristea Sandu Timoc, unul dintre
aromânilor sud-dunăreni este dublată de
reprezentanţii lor, pe care am avut
o reală identitate culturală. Sub nume
onoarea de al cunoaşte la manifestările
diferite (români, aromâni, macedoCongresului
internaţional
de
la
români, vlahi, fârşeroţi etc.), aceştia erau
Timişoara „Perenitatea Românilor”.
şi sunt răspândiţi în întreaga Peninsulă
Românii din Banatul Sârbesc trăiesc
Balcanică, care se întinde de la Carpaţi
în multe localităţi ca Biserica Albă,
până la Pind şi de la Marea Neagră până
Panciova, Zreman, Novi Sad ş.a., fiind
la Marea Adriatică. Pe aceşti fraţi de
băştinaşi ai zonei din jurul oraşului
neam, de limbă şi de credinţă, se poate
Vârşeţ. Minoritatea română este o prespune că nu i-am părăsit şi nici ei pe noi.
zenţă vie în viaţa social-economică, poliEi s-au născut, au trăit şi trăiesc acolo, în
tică şi culturală de pe aceste meleaguri.
sudul Dunării, unde sunt şi astăzi. Faptul
În localitatea Uzdine există o societate
Costum popular românesc
că în trecut, sub raport numeric, au atins
literar-artistică numită „Tibiscus”, care
din Valea Timocului
cifre ridicate
(ce treceau de câteva
de vreo două decenii editează o revistă
după www.romaniandolls.com
milioane), ca şi faptul că, frecvent, au
cu acelaşi nume, considerată ca o
deţinut un rol important în istoria şi viaţa culturală şi „bijuterie de limbă, curaj şi înţelepciune”. Cele 59 de
chiar politică a popoarelor balcanice vin să demonstreze parohii au şi o episcopie pusă sub păstorirea episcopului
că mulţi dintre aceştia au ştiut să-şi afirme vrednicia, de Caransebeş. La păstrarea identităţii românilor din
inteligenţa şi identitatea. Aşa se face că, în prezent, se Banatul Sârbesc contribuie şi legăturile strânse cu
poate vorbi, pe drept, de românii din Voivodina (Banatul românii din judeţele Timiş şi Caraş Severin.
Sârbesc) sau de cei din Valea Timocului, ca şi de alţii,
Macedo-românii sau aromânii din Macedonia
din alte regiuni ale peninsulei, cum sunt istro-românii sau (vlahi), estimaţi numeric la peste 220 000 de persoane,
meglenoromânii.
s-au făcut cunoscuţi prin impresionanta lor conştiinţă
Soarta românilor din Serbia a fost mereu dificilă. naţională, pe care şi-au păstrat-o de-a lungul întregii lor
Mihai Eminescu scria acum mai bine de un secol că „lor istorii, născută din lupta pentru supravieţuirea neamului.
nu li s-a permis a avea şcoli, la nici o biserică nu este Îi găsim activi, răbdători şi solidari în Bitolia, Ohrid,
permisă liturghia în româneşte”. Evaluările făcute asupra Prilep, Skopye, Cruşova ş.a. Autorităţile recunosc formal
numărului lor (răspândiţi în 320 de localităţi rurale, din minoritatea aromânilor, însă nu o sprijină financiar şi
care aproape 200 sunt curat româneşti şi în 20 de oraşe), logistic. Asociaţiile şi ligile organizate de ei au ca
arată că numărul lor depăşeşte 600 000. S-a vorbit mult obiective crearea de şcoli, instruirea în limba maternă,
despre viaţa lor, dar cele mai interesante referiri aparţin înfiinţarea de biblioteci, revitalizarea folclorului,
lui George Vâlsan, care scria că Valea Timocului recuperarea bisericilor şi a bunurilor lor. Asociaţia din
ascunde, mai mult ca oricare alta, „taina formării şi Bitolia are secţii de istorie, limbă şi literatură, folclor,
conservării poporului român. Este o vatră de căpetenie muzică, politică şi un ansamblu folcloric remarcabil care
în care s-a plămădit neamul românesc la originea sa şi participă la festivalurile „Părinteasca Dimândari” de la
în care vigoarea românească şi-a păstrat în mod autentic Constanţa. Emisiunile de radio şi televiziune au
atâtea din caracterele ei cele mai profunde”. Cu toate programe scurte şi sunt insuficiente. Există două partide
acestea, ei sunt „cei mai oropsiţi fraţi de lângă noi”, cum aromâne care au reprezentanţi în Parlament, dar se pare
afirma regretatul profesor Gheorghe Zbuchea.
că organizaţiile lor au optat pentru o politică
proguvernamentală moderată.

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

În Bulgaria, apar deseori confuzii între populaţia
care vorbeşte româneşte de-a lungul graniţei dunărene, în
jurul Vidinului până la Ruse, în zona Sofiei şi a oraşului
Târnovo (vechea capitală a Ţaratului Româno-Bulgar) şi
aromânii din sud (regiunea Pirin, Giumaia etc.).
Statisticile bulgare subiective declară cca 250 000 de
români şi 150 000 de aromâni, dar realitatea ne duce la
cel puţin un million de persoane, reprezentând a doua
minoritate după cea turcă. Din păcate, Constituţia
bulgarilor nu recunoaşte nici o minoritate.
Deşi atitudinea statului bulgar este mai liberală,
drepturile aromânilor sunt modeste (cotidianul
„Armânul”, grupuri folclorice, câteva biserici). Pe de altă
parte a fost problema Cadrilaterului, regiune cu un
puternic factor românesc. „Asociaţia vlahilor”, înfiinţată
la Vidin în 1992, cu 19 filiale în toată Bulgaria, face
eforturi susţinute pentru păstrarea identităţii naţionale şi
culturale ale membrilor ei. În anii celui de-al doilea
deceniu al secolului al XXI-lea a sosit timpul ca
problema minorităţilor să capete o rezolvare corectă.
În Grecia, existenţa timpurie a neamului nostru este
atestată de documente care vorbesc despre Terra
Vlachorum, Valahia Mare, Valahia Mică, Valahia de Sus
etc. Numărul aromânilor depăşeşte cifra de un milion,
dar sunt consideraţi de multe ori ca „greci romanizaţi”
sau cuţo-vlahi şi astfel au trebuit să facă faţă unei
ostilităţi făţişe. Guvernul grec a subscris la Convenţia
internaţională referitoare la drepturile omului şi ale
minorităţilor, dar şcolile cu limba de predare româna au
fost închise, nu apare nici un ziar de limbă aromână, iar
în Atena nu există nici o biserică românească. „Uniunea
Panhelenică a Asociaţiilor Culturale Vlahe”, deşi are un
număr impresionant de membri în cele 80 de filiale, nu a
reuşit să convingă autorităţile să schimbe politica faţă de
minorităţi, aşa că procesul de asimilare la care sunt
supuşi aromânii continuă. O situaţie asemănătoare o au şi
meglenoromânii, unii dintre ei convertiţi la islamism,
fără să uite însă de trecutul lor creştin.
Principalul centru de civilizaţie aromânească din
Balcani era considerat, altădată, oraşul Moscopole
(academie, 40 de biserici, multe şcoli, o mare bibliotecă
şi o tipografie).

Albania, creată cu ajutorul statului român şi a
aromânilor din respectivele teritorii, nu s-a grăbit să
acorde drepturile pe care le meritau concetăţenii lor
latini. Aromânii sunt recunoscuţi doar ca o minoritate
lingvistică şi culturală. Realizările lor pe plan politic sunt
minore, dar există mari speranţe în curentul favorabil
deschiderii de şcoli româneşti.
La extremitatea occidentală a blocului românesc
balcanic sunt istroromânii, „un grup mic, dar cu suflet
mare”, cum remarca profesorul Gheorghe Zbuchea. Sunt
puţini pentru că s-au „topit” în populaţia majoritară sau
au emigrat. Asociaţia istroromână „Andrei Glavina” s-a
constituit la Trieste, în 1994, şi are ca scop salvarea lor
etnică şi lingvistică. Românii de la poalele Muntelui
Maggiore au nevoie de ajutor.
Deşi la noi nu se află cea mai mare comunitate de
aromâni (peste 50 000), România a jucat un rol cheie în
viaţa acestora, fiind considerată ţară mamă şi locuitorii ei
fraţi. Situaţia lor este însă contradictorie pentru că
majoritatea se identifică cu poporul român, iar un alt
grup se consideră ca populaţie de sine stătătoare care îşi
revendică statutul de minoritate, conştientă de
romanitatea ei, înrudită cu românii de care se
departajează prin aspecte legate de limbă şi viaţă.
Dincolo de polemici de tot felul privind atât
trecutul, cât şi perspectivele de viitor, de atitudinea puţin
binevoitoare a autorităţilor (excepţie parţială face doar
Republica Macedonia), în spaţiul Peninsulei Balcanice,
atât în plan cultural, cât şi în plan politic, românii încep a
fi o prezenţă tot mai importantă şi remarcată, de la
cărturari la oamenii de rând. În locul unei dispariţii
complete ar trebui să înceapă cea de-a treia renaştere care
ar îmbogăţi tabloul european.
Pentru că este un adevăr că aromânii fac parte din
poporul român şi limba lor este un dialect al limbii
române, atunci nici un efort de a-i susţine nu trebuie să ni
se pară prea mare. Pe lângă obligaţiile ce revin oamenilor
politici şi guvernelor, un rol important îl au lingviştii,
filologii, istoricii, etnografii etc. Aceeaşi atenţie ar trebui
s-o acorde aromânilor şi Uniunea Federativă a
Comunităţilor Etnice Europene.
prof. Emilia LUCHIAN,
Colegiul Național „Mihai Viteazul”, Ploieşti

24 IANUARIE LA COLEGIUL MILITAR LICEAL „DIMITRIE CANTEMIR”
Joi, 24 ianuarie 2013, în Colegiul Militar Liceal
„Dimitrie Cantemir”, a fost organizată o manifestare cultural –
educativă dedicată împlinirii a 154 de ani de la formarea
statului modern român prin Unirea Moldovei cu Ţara
Românească.
Cu această ocazie, pe platoul instituţiei, în prezenţa
întregului personal al colegiului, elevul caporal Daniel Roman a
prezentat contextul istoric care a prilejuit înfăptuirea Unirii din
anul 1859. De asemenea, a fost deschisă o expoziţie de carte la Centrul de informare-documentare, sub genericul
„24 ianuarie – Unirea Principatelor Române”, iar în holul pavilionului învăţământ profesorul de istorie Dănuţ Ionescu
a prezentat elevilor însemnătatea actului Unirii.
Ca în fiecare an, activitatea dedicată acestui act istoric de o importanţă deosebită s-a încheiat în mod tradiţional
cu Hora Unirii, în care s-au prins elevi, cadre militare, profesori şi personal civil contractual, participanţi la
eveniment.

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

1 DECEMBRIE 1918 ŞI REFACEREA
DACIEI ROMÂNEŞTI
Anul 1918, care a început cu mare umilinţă şi suferinţă
pentru România cu pacea silnică de la Bucureşti, nu a fost
doar anul hulit ci şi cel binecuvântat - un an astral al
românilor. La 27 martie ne-a venit Basarabia, iar la
15 noiembrie ne-a sosit Bucovina cu comorile lor de
amintiri. Amândouă au întregit Moldova în hotarele
domneşti de la Ştefan Vodă. La 18 noiembrie s-a unit şi
Transilvania, cel mai valoros giuvaer al coroanei
României. Această reunire a tuturor teritoriilor naţionale
în hotarele Daciei româneşti, realizată de Mihai Viteazul,
reprezenta şi o unificare sufletească a românilor. Astfel
s-a împlinit întregirea urmărită de veacuri, izbânda
năzuinţelor noastre cele mai ardente.
Ceea ce multora li se părea o erezie politică, s-a
înfăptuit de către generaţia pregătită de marii bărbaţi
politici de la 1848 şi ai societăţilor culturale naţionale
printre care amintim „Tinerimea Română”, „Ne cheamă
Carpaţii” şi mai ales „Liga Culturală”, care a fost pentru
românii împrăştiaţi în diverse părţi ale lumii, ceea ce este
pentru francezi în diaspora „Alianţa franceză” şi ceea ce
este pentru germani „Alideutschen-Verein-ul”. Acestea
pregătiseră generaţia care a luptat pe front pentru
realizarea unităţii naţionale şi care, în clipa în care îi
secera gloanţele duşmane, cădeau strigând „Trăiască
România Mare!”
Astfel, românii răzleţiţi în cele patru zări, românii
încătuşaţi de împărăţii uriaşe, românii în războiul
nimicitor (1916-1919) înfăţişau priveliştea cea mai jalnică
şi dramatică. Basarabenii erau trimişi să împileze pe fraţii
din Bucovina, transilvănenii siliţi să duşmănească pe cei
veniţi să-i dezrobească, fraţi de acelaşi sânge care se ucid
între ei pentru interese străine. Aşa cum zice Mihai
Eminescu în a sa Doină: „Bucovino-ţi mor vitejii / Pentru
cine mor?”
Totuşi nu erau decât trei decenii de când poetul
tânguirilor şi năzuinţelor noastre, poetul răzvrătirilor şi
mândriei noastre de neam scria:
„De la Nistru pân-la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate. […]
Vai de biet român săracul,
Îndărăt tot dă ca racul, […]
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vara, vara lui [...]
Numai umbra spinului
La uşa românului”.[...]
Eminescu, ca şi ceilalţi poeţi ai neamului, s-a dovedit
profet al neamului. El a văzut, cel dintâi, zorii zilei de
izbăvire. Poetul, deşi n-a fost istoric în sensul profesional
al termenului, a avut din plin simţul acut al istoriei. El
chema umbra ocrotitoare a slavei străbune să scoale
neamul din „somnul cel de moarte”.
Se făcea apel la Ştefan cel Mare, cel pentru care, în
anul 1904, se comemorau 500 de ani de la moarte de către
generaţia care se va trezi şi va lupta pentru idealul
naţional.

Astfel, Ştefan cel Mare este, alături de Mihai Viteazul,
cea mai mare energie pe care a dat-o Românimea în viaţa
ei de aproape 20 de veacuri. Cincizeci de războaie, toate
izbândite fără nici un ajutor, fără nici un sprijin. Ştefan,
înconjurat de vrăjmaşi, a ştiut, totuşi, să-i înfrângă pe toţi.
Chipul lui Ştefan Vodă este şi icoana vieţii istorice a
poporului românesc, care înmănunchează însuşirile
caracteristice, fiecare înălţată până la cea mai mare
putere, sinteza etnică a tăriei romaneşti, cu îndârjirea
dacului, vitejie rece, dar neclintită, mai mult decât setea
de cucerire şi de glorie, cuminţenie şi înţelepciune, iubire
nestrămutată pentru pământul moştenit, tărie şi îndârjire
în rezistenţă mai mult decât avânt cotropitor de biruinţă.
În Doina lui Eminescu icoana lui Ştefan cel Mare are o
valoare simbolică, trezirea energiei neamului: „Ştefane,
Măria Ta, / Tu la Putna nu mai sta”.
Iată viziunea poetică pe care ne-o dă Eminescu şi pe
care generaţia Unirii a trăit-o aievea la 1918.
„De-i suna din corn o dată, / Ai s-aduni Moldova toată,/
De-i suna de două ori, /Îţi vin codrii-n-ajutor,/
De-i suna a treia oară, /Toţi duşmanii or să piară/
Din hotară în hotară”.
Când a început marele război, acest măcel fără nume a
făcut prăpăd fără seamăn, căci nu au luptat oşti ci
popoare, nu numai popoare ci şi continente, război dus
fără cruţare în care au pierit zeci de milioane de oameni.
Dacă belgienii şi sârbii, care şi-au pierdut ţara,
pribegeau, luptau acum pentru un drept de care se
bucuraseră până la cotropirea duşmană, luptau pentru un
pământ asupra căruia nimeni nu le tăgăduise dreptul,
luptau pentru o izbîndă care avea să fie a lor, luptau
pentru un ideal, nu tot aşa se prezintă situaţia românilor
din Transilvania şi Bucovina. Luaţi cu sila la oaste,
trimişi să lupte împotriva unor neamuri de care se simţeau
legaţi sufleteşte, împinşi cei dintâi în foc, pentru ca
trupurile lor să slujească drept pavăză hoardelor duşmane
dinspre hotarul vestic, ce veneau din urmă, românii se
duceau la luptă ca la căsăpie. Lor nu li se cerea vitejia ci
moartea! Să se încordeze pentru izbândă? A
cotropitorilor? Şi cu astfel de luptă de conştiinţă aveau
să-şi facă traiul zilnic oştenii. Iar ei odată porniţi, cei de
acasă erau bănuiţi, năpăstuiţi, învinuiţi, prigoniţi, judecaţi.
Gemeau închisorile. Zilnic se „împodobesc” spânzurătorile cu trupuri româneşti.
Ce cumplită urgie, unde se află salvarea? Acolo unde
tricolorul fâlfâie slobod. Şi iată un norod întreg fugind.
Fuge fiecare cum poate. Părăseşte avutul strâns cu truda
unei vieţi, părăseşte căminul în care avea agonisite atâtea
umilinţi, atâtea amintiri. Dar toţi duc în suflet o nădejde:
„Acolo” vor găsi adăpost şi ajutor pentru pământul
cotropit. Ţinuturile de la poalele Carpaţilor sunt pline de
aceşti pribegi. Vaetele lor zguduie, plânsul lor înduplecă
şi,încetul cu încetul, se nasc în sufletul neamului nostru
convingerea şi hotărârea că Statul Român, stăpân pe
soarta lui, este singurul care poate ajuta norodul şi fraţii
deznădăjduiţi şi hotărârea că, dacă are puterea, are şi
îndatorirea să o facă.

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

La 15 august 1916, armata română trece Carpaţi, dar
ceea ce era să se întâmple s-a întâmplat. Oastea română
slab dotată la ciocnirea cu armata duşmană, mai
numeroasă, mai bine organizată şi dotată cu arme - cea
mai nesocotită în trufia ei - nu poate ţine piept. Ea se
retrage, înainte de a fi încercuită şi distrusă. Şi iată
trecătorile Carpaţilor în care, cu câteva săptămâni în
urmă, răsunau cântecele de îmbărbătare, iată-le tăinuind
tropotul grăbit al cailor şi paşii înfioraţi de groază ai unei
armate în retragere. Spaima firească, în orice retragere
pripită şi neprevăzută, trece, întocmai ca o molimă, în
sufletul tuturor din calea oştirii şi atunci s-a văzut acea
vitejie socială de care fuseserăm cruţaţi câteva veacuri,
sate şi oraşe dislocate, dezrădăcinate, un neam întreg care
fuge în urma oştirii.
Trenurile sunt insuficiente, atelajele nu mai dovedesc.
Zeci şi sute de mii de refugiaţi care vin pe jos, cale de
săptămâni şi luni. Vin din Târgu Jiu şi din Severin, vin
din Carpaţi şi de pe malul Dunării. Vin însetaţi şi
flămânzi, vin goi şi înfioraţi de spaimă. Mulţi îşi pierd
mintea. Mulţi mor pe drumuri, cu ochii pironiţi de
grozăvia ce le calcă pe urme.
De abia când oastea se stabilizează pe malul Siretului,
coloana vertebrală a Moldovei, hotărâtă să oprească
năvala prădalnică a duşmanului, abia atunci pribegii pot
răsufla, găsind în sfârşit un adăpost în spatele frontului şi
acel adăpost era încă, slavă Domnului, în ţara lor.
Iată Moldova, cu o populaţie de 2-3 ori mai mare decât
cea obişnuită, Moldova era nevoită să hrănească pe
nepregătite un popor cu mult mai numeros decât l-ar
putea ea îndestula. Foametea era cu atât mai grozavă, în
condiţiile unei ierni cum numai Napoleon va fi îndurat
sub zidurile Moscovei. Moartea secera vieţi din cauza
foametei şi bolilor. Oraşe, sate, ţinuturi întregi erau
pustiite de duşmanul acesta nevăzut. Spitalele au câte 4-5
bolnavi pe un pat. Cu sutele, cu miile se numără morţii pe
zi. Cine se mai gândeşte la evlavia şi cucernicia
îngropămintelor de altădată? Câte 40-50 de leşuri
omeneşti, fără sicrie în căruţe înfundate şi tăinuite. Morţii
goi toţi - hainele se păstrează pentru vii, care mor de frig.
Mormintele? Movile uriaşe unde sute de oameni, care
niciodată nu se cunoscuseră, putrezesc împreună, iar, mai
presus de toate, groaza că duşmanul sparge frontul
românesc şi ne striveşte în acest ultim adăpost.
... Şi atunci începe minunea! „Ştefane Măria Ta, / Tu
la Putna nu mai sta!”

Şi Ştefan cel Mare şi Sfânt nu a mai stat la Putna. A
strigat Românimii adunate sub scutul gloriei străbune şi
sub flamurile viteze de altădată. Hotarele Moldovei sunt
în primejdie. Atunci a sunat din corn o dată, a sunat,
prelung şi dureros, cum poate numai la Valea Albă să mai
fi sunat la fel.
Un fior străbate toată suflarea. Moldova se deşteaptă!
O cheamă Sfântul de la Putna. Au răspuns şi muntenii de
peste Milcov şi fraţii din Ardeal. Se cutremură de visul
groaznic în care trăiseră atâtea luni, îşi oţelesc cugetul, îşi
îmbărbătează feciorii care vin la hotare. Şi atunci avem
vitejia de la Oituz, mândra semeţie de la Mărăşti care i-a
speriat pe prusaci, avem neîntrecuta izbândă de la
Mărăşeşti. „Pe aici nu se trece!” spune Oituzul - „Nici pe
aici nu se trece!”, răspunde Siretul, iar vrednicia străbună
încheie cu lozinca: „În Moldova nu se intră!”
Hotarele Moldovei sunt întărite, dar Ştefan Vodă este
tot încruntat, nu şi-a văzut toţi voinicii. Nu-s de faţă
orheienii, nici Hotinul, nici Soroca. Unde-s flăcăii din
Tighina şi Cetatea Albă? Şi atâţia alţii, unde sunt?
„De-i suna din corn o dată / Ai s-aduni Moldova toată, /
De-i suna de două ori / Îţi vin codrii-n ajutor”.
Ştefan a sunat din corn de mai multe ori înspre soare
răsare şi iată codrii care vin într-ajutor: Codrii Bugeacului
şi ai Tigheciului. Chemarea lui Ştefan a fost auzită şi, la
27 martie 1918, Basarabia răspunde.
Dar tot nu-i mulţumit Voevodul, tot nu-i sunt laolaltă
vitejii. Lipsesc străjerii de la Putna şi din Suceava cea
domnească. Moldova nu-i doar întreagă, Moldova lui,
Moldova noastră.
Din nou sună cornul şi, de data aceasta, sună dojenitor
către miazănoapte. Răsună văile Carpaţilor de chemarea
lui Ştefan. Până-n Tisa a răsunat cornul să-l audă şi
oştenii din Ciceu şi Cetatea de Baltă. Bucovina a răspuns.
Transilvania răspunde şi ea la 1 decembrie 1918.
„De-i suna a treia oară / Toţi duşmanii au să piară / Din
hotare în hotare”.
Şi iată duşmanii au pierit. Rusia s-a prăbuşit, AustroUngaria s-a destrămat, iar Românii şi-au redobândit
pământul lui Decebal, făurind o Românie nouă, România
Mare, România tuturor Românilor. Astfel Doina lui
Eminescu, care exprimă o multimilenară „durere de
neam”, după expresia lui Petru Creţia, poate explica
poetic realizarea unităţii naţionale.
prof. dr. Constantin DOBRESCU
prof. Ion C. PETRESCU

MIHAI VITEAZUL CĂTRE ROMÂNI
E ţara roată. Visul de unire
E astăzi marea noastră împlinire.
De-acum încolo, nimeni, cât ar da,
Nimic din ce e nu va mai schimba.
Suntem cu toţi alături, fraţi cu fraţi,
Cu Dunăre, cu Mare, cu Carpaţi…
Ne-am scris cu sânge nume neuitat…
Fiţi mândri deci că am croit un drum,
Fiţi la-nălţimea timpului de-acum…

Nu vor uita duşmanii, foc nestins,
C-am vrut să-nving, prin luptă şi-am învins
Şi nici nu-mi vor ierta că după moarte
Mi-o duce altul visul mai departe.
… Ştiu, sunt pândit, însă rămâneţi treji,
Sunteţi cinstiţi şi luptători viteji.
Unirea-aceasta, chiar prin moartea mea,
Cu nici o spadă nu s-o mai schimba.
Virgil CARIANOPOL

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

UN OFIŢER ROMÂN ARUNCĂ ÎN AER
POSTUL DE RADIO INAMIC „ILSE 2”
În revista „Flacăra” (nr. 15, din 19 aprilie 1975) a
apărut un articol cu titlul de mai sus, semnat de
jurnalistul N. Grigore Mărăşanu.
Iată cum începe autorul articolul său:
„Am în mână câteva documente din dosarul
nr. 212/267 al Arhivei Marelui Stat Major. Îmi atrage
atenţia propunerea de înaintare în grad din care citez:
«Prin dispreţul ce-l arată morţii, sublocotenentul
ALEXANDRU ŞTEFĂNESCU se dovedeşte a fi
ofiţerul format pentru război, căruia i se pot încredinţa
misiunile cele mai grele».
Puţin cărunt, sublocotenentul de atunci este astăzi
(1975) director în Centrala Băncii pentru Agricultură şi
Industrie Alimentară. Amabil, mă invită acasă, îmi
vorbeşte despre misiunile îndeplinite ca ofiţer de
transmisiuni, continuă să-şi susţină lecţia de istorie cu
documente şi obiecte personale, cu amintiri în care
revine des numele maiorului Dragoş Georman,
comandantul său”.
Cât priveşte veridicitatea relatărilor, în articolul
său, jurnalistul, în încheierea celor prezentate, asigură că
aparţin şi maiorului Dragoş Georman, pe bază de
documente apărute în volumul memorialistic intitulat
Bătălia de la Bucureşti din august 1944, la Editura
Militară.
Iată, în rezumat, conţinutul articolului din revista
„Flacăra”, din anul 1975.
Sublocotenentul Alexandru Ştefănescu se afla în
Comandamentul Militar al Capitalei (CMC) din
septembrie 1943 şi îndeplinea funcţia de comandant
al biroului de transmisiuni din CMC şi al detaşamentului
radio din CMC. Misiunea acestui Comandament era:
apărarea teritorială a Bucureştiului împotriva inamicului.
Din raportul nr. 30.784/22.08.1944, al comandantului
CMC, general de corp de armată Iosif Teodorescu,
rezultă că inamic este „oricine ar fi dus o acţiune
împotriva ţării”.
Sublocotenentul Alexandru Ştefănescu, în funcţia
de mare răspundere în care era încadrat, îndeplinise
multe misiuni importante, era foarte bine pregătit, avea
capacitatea de a conduce, datorită onestităţii şi spiritului
de sacrificiu faţă de patrie şi poporul român.
În seara zilei de 23 august 1944, Hitler a transmis
prin Freissner, comandantul Grupului de armate
„Ucraina de Sud”, pentru generalul Gerstenberg,
misiunea să nimicească insurecţia românească. Ordinul
nu a putut fi recepţionat la Bucureşti. El a fost transmis
prin teleimprimator postului de comandă din
LEGERWALD care se afla în pădurea Tunari, la sud de
linia de centură.
În ziua de 24 august 1944, puternicul post de radio
hitlerist „ILSE 2” fusese mutat din zona Snagov, în
amplasamentul de rezervă. Hitleriştii goniometraseră
staţiile noastre şi somaseră să înceteze bruiajul.
Ştefănescu nu s-a supus. Postul inamic continua să
funcţioneze având grup electrogen propriu.

Se impunea cu orice preţ reducerea la tăcere a
postului de radio inamic. CMC a aprobat soluţia unică,
aruncarea în aer a grupului de transmisiuni „ILSE 2”.
Paralizarea reţelei telefonice, telegrafice şi radio a
inamicului german era absolut necesară, armata hitleristă
nemaiputând astfel să transmită ordine, să primească
rapoarte, să asigure conducerea şi cooperarea acţiunilor,
să ceară sprijin altor unităţi din ţară sau din ţările vecine
(din Balcani); nu mai putea comunica nici chiar cu
marele stat major al Wermachtului.
Paralizarea sistemului nervos al conducerii trupelor
germane era una din problemele principale în situaţia în
care se aflau românii în zilele care au urmat datei de 23
august 1944.
Soluţia unică – aruncarea în aer a staţiei „ILSE 2”se impunea şi a fost aprobată de CMC.
Cine o execută? Atunci a apărut o sublimă dovadă
de patriotism. Doi ostaşi români s-au prezentat deodată
să îndeplinească această misiune, dar să se şi jertfească
pentru că, dacă pătrunderea şi aruncarea în aer erau
aproape imposibile, salvarea vieţii era cu neputinţă.
Aceşti doi ostaşi români, voluntari, au fost ofiţerii
Călin Aurel şi Ştefănescu Alexandru. Comandantul
unităţii, căpitanul Dragoş Georman, după discuţia în trei,
a luat hotărârea, foarte grea - sublocotenentul Alexandru
Ştefănescu; experienţa căpitanului îi sugera că oricare
dintre cei doi ar fi plecat în misiune ar fi reuşit, dar
numai cu preţul vieţii.
Sublocotenentul a fost pregătit şi dotat pentru
misiunea atât de importantă dar şi atât de grea.
Înainte de plecare, Alexandru Ştefănescu a raportat
comandantului: „Domnule Căpitan, voi învinge şi peste
câteva ore voi fi din nou aici. Dacă totuşi… vă rog ca
legitimaţia mea să o predaţi tatălui meu. El are pieptul
rănit la Mărăşeşti. Nu-i iubeşte pe hitlerişti…”. Ca să-l
îmbărbăteze, căpitanul (maiorul de azi, 1975) i-a spus:
„Sunt convins că te vei întoarce”.
La ora 0:05, din 25 august 1944, radiotelegrafistul
român a strigat în comandament „Domnule Căpitan,
ILSE 2 nu mai transmite. Am învins!”
Toţi şi-au îndreptat privirea spre Snagov, acolo
unde gândeau că un ostaş român murea fericit că şi-a
îndeplinit misiunea către patrie. Se vedea un puternic
incendiu, era parcă o imensa flacără a recunoştinţei.
Întrecând orice aşteptări slt. Ştefănescu nu murea,
şi-a îndeplinit misiunea şi a reuşit să se salveze.Cum s-a
produs acest imposibil? Când s-a întors a raportat
următoarele:
„La ora 0 patrulele se schimbau şi hrăneau câinii
dresaţi. Am tăiat primul gard de sârmă ghimpată.
Aveam câteva momente pentru a pătrunde în incinta
Langerward-ului, dar din nou s-a ivit un obstacol, un
gard din lemn înalt de 2 metri. Mi-am făcut drum cu
cuţitul de paraşutist şi m-am strecurat pe sub gard.
Grupurile electrogene funcţionau din plin. În faţă mi-a
apărut depozitul de carburanţi.

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

M-am furişat târâş şi am fixat o încărcătură de
exploziv sub conducta rezervorului. Am aprins fitilele şi
la alte două încărcături care trebuiau plantate sub cele
două grupuri electrogene. Între grupurile electrogene şi
staţie se întindea o platformă pe care erau garate mai
multe maşini. Santinela stătea rezemată de un stejar şi
privea spre Bucureşti. Mai aveam câteva clipe. M-am
rostogolit sub primul autoturism, apoi sub al doilea,
apoi sub al treilea, ajungând sub al patrulea, un
„HORCH” de comandament. Aud prima explozie,
incendii. Mecanicul alerga să dea alarma. Din nou
explozie. De sub maşină aud tropote, ordine scurte şi
porniri de motoare. Eram fericit. Îmi îndeplinisem
misiunea. Am prevăzut şi posibilitatea salvării: îmi fixez
picioarele pe trompele diferenţialului maşinii şi cu
mâinile mă prind de suportul crucii cardanice. Maşina
porneşte smucit, iese din incinta postului inamic şi
aleargă pe una din aleile pădurii. Sunt târât, scap
foarfeca şi capela. Crucea cardanică îmi fracturează
degetele de la mâna dreaptă. Cu toată durerea mă ţin
strâns. În momentul în care a dat înapoi să întoarcă, a
ajuns cu spatele într-un tufiş şi atunci mi-am dat
drumul. Am luat-o la fugă spre satul Pipera. Dar
imediat aud în urma mea lătrat de câini şi paşi. Eram
urmărit. M-am întors şi am aşteptat. Când patrula şi
câinele au apărut pe şosea am scos cuiul de la grenadă,
am declanşat sifonul şi, după o mică pauză, am
aruncat-o. Grenada a explodat deasupra patrulei. Am
deschis focul şi cu pistolul mitralieră. Nu mai era
nevoie, grenada îşi făcuse efectul din plin”.
Pe scurt, acesta a fost raportul slt. Al. Ştefănescu în
faţa comandantului său. Din degetele mâinii drepte
curgea sânge dar era fericit, îşi îndeplinise misiunea şi
era în viaţă.
Eu, cel care am prezentat cele de mai sus, sunt
ofiţer de transmisiuni în rezervă, am citit, în anul 1975,
articolul din revista „Flacăra”. L-am mai citit o dată. Eu,
care am dorit să fie militară cămaşa morţii mele, care am
jurat credinţă ţării şi poporului român, în cazarma din
Vaslui, unde slujise patria sergentul Ţurcanu Constantin,
cel pe care Vasile Alecsandri l-a numit în poezie Peneş
Curcanu, am fost convins că trebuie să mori ca să ai
conştiinţa împăcată că ţi-ai făcut datoria.

În anul al treilea de şcoală militară îndeplineam
funcţia de încheietor de pluton la colegii mei. În prima
jumătate a lunii august 1954, în cazarma de transmisiuni
de la Craiova (bariera Caracal), într-o noapte armata
sârbă a călcat graniţa noastră şi… s-a sunat alarma de
luptă. Eram singurul cu pistol mitralieră (tip Şpaghina).
Colegii mei aveau puşti ZB. Le-am spus colegilor cine
să ia pistolul mitralieră după ce mor şi să lupte mai
departe ca să-i alungăm pe cei care ne invadaseră.
Atunci, România avea trupe de grăniceri şi ei şi-au făcut
datoria, au alungat invadatorii sârbi.
În vara anului 1968, eram ofiţer concentrat la
Giurgiu şi mă aflam în pădurea Cioroiu, între port şi
podul de peste Dunăre. Armatele ţărilor ce făceau parte
din Tratatul de la Varşovia, într-o noapte, au ocupat
Cehoslovacia. Mai puţin armata română, care nu şi-a
murdărit epoleţii să invadeze o ţară prietenă şi aliată.
Purtam în suflet o mândrie că sunt militar român.
Cât de bucuros am fost de răspunsul pe care autorităţile
române l-au dat bulgarilor la cererea lor de a se întoarce
prin România: „Să vă întoarceţi pe acolo pe unde v-aţi
dus”. Noi, militarii români şi întreg poporul român am fi
ripostat dacă intrau „aliaţii” şi la noi.
Fapta şi exemplul pe care mi l-a dat
sublocotenentul Alexandru Ştefănescu m-a tulburat.
Credeam, până în 1975, când am citit această istorie, că
numai dacă mori poţi dovedi că ai respectat jurământul
şi ţi-ai îndeplinit datoria faţă de ţară.
De atunci am învăţat: Trebuie să îndeplineşti
misiunea şi să nu mori ca să înfăptuieşti şi alte misiuni şi
să rămâi de folos ţării şi familiei tale.
Am păstrat revista „Flacăra”, alături de actele mele,
ca pe un document de mare valoare.
Să-ţi faci datoria şi să nu mori, decât, dacă
totuşi… aşa cum a spus şi a înfăptuit sublocotenentul
erou Alexandru Ştefănescu.
Îţi mulţumesc, Domnule Sublocotent din toată fiinţa
mea!
prof. ing. Adrian C. POPESCU,
ofițer superior (r) de transmisiuni

Ce simt pentru ţara mea
ROMÂNIA VA FI MEREU ÎN INIMA ŞI SUFLETUL MEU!
Sunt mândru de ţara mea, România, o ţară frumoasă
şi bogată cum nu e alta pe lume! Din negura timpului,
aceste plaiuri au fost considerate, de locuitorii lor, un
colţ de rai.
Încărcată de o istorie zbuciumată, România este o
ţară care şi-a câştigat demnitatea prin lupte. Niciodată nu
a cedat în faţa duşmanilor ei, iar idealul locuitorilor
acestui pământ mirific a fost neatârnarea faţă de orice
interes străin. Singura supunere cunoscută în vatra
străbună, România, a fost în faţa lui Dumnezeu.
Respectul cuvenit divinităţii, dar şi iubirea faţă de
cele sfinte sunt exprimate prin obiceiuri, tradiţii şi
sărbători populare.

Mănăstiri şi biserici frumose, cu o arhitectură
deosebită, pot fi întâlnite pe întreg teriroriul României.
Aceste simboluri sfinte, închinate lui Dumnezeu,
creatorul nostru şi Tatăl nostru, fac parte din farmecul
României şi îi conferă o identitate unică.
România este patria străbunilor mei, dar şi locul în
care mă simt cel mai bine. Pentru mine, România
reprezintă şi va reprezenta pentru totdeauna „Acasă”!
Indiferent de zările spre care mă vor purta paşii,
patria mea, România, va fi mereu în inima şi sufletul
meu!
elev Daniel ŞTEFAN, clasa a VIII-a,
Şcoala Gimnazială Podenii Noi

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

PROIECTE PROPUSE
DE ASOCIAŢIA JUDEŢEANĂ “CULTUL EROILOR” PRAHOVA
Autor: Nicolae Lupu
Sculptor, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România
1. „Fântâna
lui
Moş
Ploae”compoziţie
monumentală, cinetică, cu jocuri de apă, lumini şi
sunet.
Baza sub formă de zid crenelat, simbolizează vatra
municipiului Ploieşti.
Cilindrul cinetic conţine şapte reliefuri cu momente
importante din istoria şi dezvoltarea municipiului
Ploieşti, începând cu „ Legenda lui Moş Ploae” şi
terminând cu „Ploieştiul urbe europeană”.
Peste friza cu reliefuri se află o prismă cu trei laturi
pe care se află:
- Denumirea compoziţiei: „Fântâna lui Moş Ploae”,
litere în relief;
- Sigiliul lui Mihai Viteazul, relief;
- Stema actuală a municipiului Ploieşti .
În partea superioară se află o compoziţie
sculpturală formată din trei semiarcade,
simbolizând un înger.
Amplasarea se va face într-un loc degajat,de
preferinţă central al municipiului Ploieşti, pentru
buna vizibilitate a compoziţiei monumentale.
2. „Intrarea şi obeliscul Cimitirului Eroilor
(Bolovani) Ploieşti – două semiarcade care cuprind
obeliscul existent, placat cu granit roşu închis. Pe
obelisc se află un vultur cu aripile deschise într-o
atitudine demnă. Se păstrează relieful de bronz şi
înscrisul pe marmură existente.
Semiarcadele au stânga-dreapta câte o sabie cu
lama în jos pe un scut susţinut de lauri
3. „Alexandru Ioan Cuza” – lucrare monumentală,
reprezintă figura întreagă, în picioare, a
Domnitorului Al. Ioan Cuza, în uniformă militară
cu sabie. Locaţia este în parcul de pe strada Cuza
Vodă Ploieşti. Soclul are baza trapezoidală şi este

4.

5.

6.

7.

placat cu granit ocru. Înălţimea totală a compoziţiei
este de aprox. 4 m.
„Gheorghe Mociorniţă” – bust din bronz, îl
înfăţişează pe aviatorul erou Gh. Mociorniţă în
uniformă militară. Soclul este placat cu granit roşu
închis. Locaţia este în faţa primăriei oraşului
Băicoi, jud. Prahova. Înălţimea totală aprox. 2.7 m.
„Stolnicul Constantin Cantacuzino” – bust din
bronz, îl înfăţişează pe Stolnicul Constantin
Cantacuzino. Soclul este placat cu granit roşu
închis. Locaţia este în faţa Liceului „ Constantin
Cantacuzino” din oraşului Băicoi, jud. Prahova.
Înălţimea totală aprox. 2.7 m.
„Liviu Librescu” – bust din bronz, îl înfăţişează pe
Liviu Librescu, născut la Ploieşti, profesor la
Universitatea Virginia Tech, ucis în timp ce încerca
să blocheze intrarea în sala lui de clasă în fața
trăgătorului asasin pentru a-și proteja studenții și a
le da timp să fugă. Sacrificiul său rămâne un
exemplu de demnitate profesională şi respect uman.
Soclul este placat cu granit roşu şi verde închis.
Locaţia este în faţa Colegiului Naţional „Mihai
Viteazul” Ploieşti, pe Bulevardul Republicii.
Înălţimea totală aprox. 2.7 m.
Bustul face parte dintr-o galerie de personalităţi
care au învăţat în Ploieşti.
Compoziţia monumentală amplasată în faţa
Universităţii Petrol-Gaze Ploieşti, a fost inspirată
de sacrificiul profesorului Liviu Librescu, în
masacrul de la Universitatea Virginia Tech din
2007 şi este dedicat cadrelor didactice din judeţul
Prahova pentru nobila misiune de educare a
generaţiilor tinere.

O ACȚIUNE PRAHOVEANĂ DEVENITĂ PROIECT NȚIONAL:
„UN ARBORE PENTRU FIECARE EROU”
Vineri 1 martie 2013, prahovenii au demarat acțiunea „Eroii, veșnic vii”, închinată celor 1.150.000 de români,
căzuți în Războiul pentru Reîntregirea Neamului, prin plantarea a 143 de puieți (numărul eroilor din comuna
Măgurele), în locul numit „Izvorul lui Burebista”, marcând începutul unui proiect ce va continua în toată țara sub
deviza „Un arbore pentru fiecare erou”.
Proiectul a fost iniţiat de preşedintele Consiliului Judeţean Prahova, Mircea Cosma şi de unul dintre fiii
comunei Măgurele, Nicolae Mareş, diplomat de carieră. Acţiunea a avut loc în ziua de mărţişor, în prezenţa a
numeroşi localnici din comună şi din aşezările învecinate, a zeci de primari, a unor oficialităţi din Prahova, din
Republica Moldova şi din Ţinutul Bucovinei de Nord, a unor parlamentari şi membrii ai Guvernului României,
precum şi a reprezentanţilor AJCE Prahova şi a cuprins depunerea de coroane la Monumentul eroilor şi plantarea de
puieţi de conifere şi foioase. „Trebuie să ne cinstim istoria, tradiţia şi cultura”, a declarat Mircea Cosma, care a lansat
un apel către comunităţile locale să caute cu grijă, în arhive, numărul celor căzuţi în război, iar pană în anul 2018,
când vom aniversa 100 de ani de la făurirea României Mari, să fie plantat un număr de copaci egal cu numărul eroilor,
adăugându-se încă unul pentru Eroul Necunoscut.
„Eroii, veşnic vii trebuie să fie un model pentru toată ţara, acţiunea căpătând astfel caracter naţional, pentru
că nu avem voie să uităm faptele eroilor neamului”-s-a arătat și în mesajul transmis din partea Guvernului României.
Redacția

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

ORA DE ISTORIE,
O AUTENTICĂ LECŢIE DE PATRIOTISM
Joi, 29 noiembrie 2012, la Şcoala „Elena Doamna”
Nu Primul Război Mondial a creat România Mare, el
din Ploieşti a fost sărbătorită Ziua Naţională a României a fost doar ocazia. România a intrat în război pentru
de către elevii claselor V-VIII, coordonaţi de către prof. eliberarea provinciilor asuprite şi pentru întregirea ţării,
Mihaela Costache şi de către prof.dr. Elena Trifan.
idealul unirii afirmându-se intens prin eforturi, jertfe,
La activitate, a fost invitat domnul colonel (rtr.) eroism pe câmpurile de luptă din Transilvania şi
Constatin Chiper, membru al Asociaţiei „Cultul Eroilor” Dobrogea, de pe Valea Jiului şi de pe Argeş, ca şi cele
Prahova, pasionat de studierea istoriei militare a de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Nu o victorie militară
poporului român şi, în mod deosebit, a judeţului Prahova. a stat la temelia statului naţional unitar român, ci actul
Doamna profesoară de istorie Mihaela Costache a de voinţă al naţiunii române. Sacrificiile ei în campania
evidenţiat în cuvinte emoţionante principalele repere anilor 1916-1917 au fost răsplătite de izbânda idealului
istorice care au precedat Unirea din 1918, importanţa naţional, în condiţiile prăbuşirii regimului ţarist şi a
zilei de 1 Decembrie în istoria poporului român şi destrămării monarhiei austro-ungare, precum şi al
specificul înfăptuirii unităţii naţionale a românilor: „Anul afirmării dreptului popoarelor la autodeterminare şi pe
1918 reprezintă în istoria poporului român anul baza principiului naţionalităţilor. La 1 Decembrie 1918,
trimfului naţional, anul încununării victorioase a în inima Transilvaniei, la Alba Iulia, votul Marii Adunări
lungului şir de lupte şi sacrificii umane şi materiale Naţionale pentru Unirea Transilvaniei, Banatului,
pentru
făurirea
statului
Crişanei şi Maramureşului
naţional unitar. Acest proces
cu România, aclamat de o
istoric, desfăşurat în întreg
mare adunare populară,
spaţiul românesc de locuire,
încununa celelalte acte de
a înregistrat puternice seisme
unire, de la Chişinău (27
în 1784, 1821, 1848, dar şi
martie 1918) şi de la
evenimente cardinale, cum ar
Cernăuţi
(28 noiembrie
fi: Unirea Moldovei cu Ţara
1918), prin care Basarabia şi
Românească
în 1859,
Bucovina reveneau în hotaproclamarea
independeţei
rele României”.
absolute de sub dominaţia
Domnul col. Constantin
otomană,
consfinţită
pe
Chiper, într-o prelegere care
câmpul de luptă de armata
a îmbinat trăirea afectivă cu
română în Războiul de
rigoarea ştiinţifică, a trecut în
Independenţă, din anii 1877- Ora de istorie la Şcoala „Elena Doamna” din Ploieşti
revistă principalele acţiuni
1878, precum şi adunările reprezentative, democratic militare de nivel naţional şi european la care a participat
alese, ale românilor din teritoriile aflate sub stăpânire România în timpul Primului Război Mondial,
străină de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, din 1918. evidenţiind, totodată, contribuţia adusă de unităţile
Aceste memorabile evenimente din 1918 au făcut ca militare prahovene la desfăşurarea primei conflagraţii
jertfa ostaşilor români în Primul Război Mondial să nu fi mondiale: „Marea Unire din 1918 a provinciilor
fost zadarnică.
româneşti Basarabia, Bucovina şi Transilvania a fost
Ceea ce la 1600, prin fapta lui Mihai Viteazul, fusese pregătită de către bunicii noştri prin acţiuni politice,
doar o clipă de vis, la 1 Decembrie 1918 devenea cea diplomatice şi culturale. Aceste acţiuni au fost
mai miraculoasă realizare a acestui popor. Nicolae completate cu participarea armatei României la războiul
Iorga spunea: «În această zi a sosit un ceas pe care îl de întregire statală şi de eliberare naţională, în anii
aşteptam de veacuri, pentru care, am trăit întreaga 1916-1921.
Întrucât fostul aliat al României, reprezentantul
noastră viaţă naţională, pentru care am muncit şi am
scris, am luptat şi am gândit. A sosit ceasul în care Antantei, Rusia devenită bolşevică a încheiat Armistiţiul
cerem şi noi lumii dreptul de a trăi pentru noi, dreptul cu Puterile Centrale, la data de 22 noiembrie 1917, şi
România a fost nevoită să recurgă la aceeaşi măsură la
de a nu da nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre.»
Organizaţi în state separate din punct de vedere 26 noiembrie 1917, pentru ca apoi, în aprilie 1918, să
politic, ameninţaţi mereu de expansiunea vecinilor mai încheie pacea cu Germania, cu implicaţii deosebite
puternici, cu părţi din teritoriul românesc, Transilvania, asupra capacităţii de apărare a ţării.
Banat, Bucovina, Basarbia, anexate de cele trei mari
[…] După înfăptuirea Unirii Transilvaniei cu
Imperii: Otoman, Habsburgic şi Rus, românii şi-au România, la data de 1 Decembrie 1918, o parte din cei
păstrat întodeauna conştiinţa că aparţin aceluiaşi popor, 1228 de delegaţi, care s-au înapoiat la vetrele lor, în
că au aceeaşi geneză. Desăvârşirea unităţii naţionale a vestul Transilvaniei, au fost arestaţi de reprezentanţii
românilor, la sfârşitul primei conflagraţii mondiale, administraţiei maghiare. În aceste împrejurări, Marele
trebuie înţeleasă ca o firească împlinire, ca o necesitate Cartier General al Armatei Române a solicitat ajutorul
istorică de evoluţie a statului naţional şi de necesitatea Comandamentului Suprem Interaliat de la Paris, care a
desăvârşirii sale şi nu ca urmare a efortului militar al permis Armatei Române să avanseze pe aliniamentul
României.
Munţilor Apuseni, începând din decembrie 1918.

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

Proclamarea Republicii Sovietelor, condusă de Bela
Kun la Budapesta, în martie 1919, a reprezentat un
pericol pentru statele central-est europene de a fi atrase
în mrejele comunismului. Armata română a fost
provocată în aprilie 1919 de către armata ungară şi, ca
urmare, bunicii noştri au trecut la ofensivă, reuşind să
elibereze vestul Transilvaniei, Oradea fiind eliberată la
20 aprilie 1919.
La data de 17 iulie 1919, armata sovietelor lui Bela
Kun atacă din nou armata română, care va dezlănţui,
după 25 iulie, o puternică ofensivă, depăşind Tisa,
pătrunzând în Budapesta, în după-amiaza zilei de
3 august 1919. Până la mijlocul lunii septembrie 1919,
Armata Română a ocupat întregul teritoriu al Ungariei
şi, după asigurarea ordinii interioare, s-a retras în
graniţele naţionale, începând cu luna noiembrie 1919.
Vă rog să reţineţi că bunicii noştri prahoveni au
luptat la Mărăşeşti, în vara anului 1917, fiind
concentraţi în unităţi subordonate Diviziei 5 Infanterie
Buzău (Brigada 9 Infanterie, Regimentele 7 Infanterie
Prahova, 32 Infanterie „Mircea”, 3 Vânători-InfanteriePloieşti, R.19 Artilerie şi R.6 Călăraşi), Divizia 13
Infanterie Ploieşti (R.47 Infanterie Ploieşti, R. 72
Infanterie Mizil). De asemenea, reţinem că toate unităţile
militare prahovene au participat în anii 1918, 1919 şi
1920 la alungarea trupelor ruseşti şi ucrainene peste
Nistru şi asigurarea ordinii interioare în Basarabia”.
Ca o completare a celor spuse de domnul colonel (rtr.)
Constantin Chiper, prof. dr. Elena Trifan,
sublocotenent în rezervă, a prezentat aspecte
semnificative ale luptei pentru înfăptuirea Unirii în
judeţul Maramureş, mai exact, Casa Memorială a lui
Gheorghe Pop de Băseşti şi Teiul Unirii din aceeaşi
localitate, pe care le-a vizitat în timpul unei excursii
organizate în cadrul Zilelor localităţii Ulmeni-Toamna
Someşeană:
„Mergând dinspre Ulmeni spre Băseşti, am avut
posibilitatea de a admira frumuseţile peisajului de-a
dreptul mioritic din Ţara Codrului, porţile
maramureşene ce au sculptate pe ele chipul lui Iisus şi al
Mamei Sale, Troiţa Greco-Catolică, salvată de
distrugere în vremuri vitrege de către spinii din jurul ei,
amintind de suferinţa Mântuitorului în pragul morţii. În
localitatea Băseşti, am avut revelaţia unor locuri de
importanţă istorică impresionantă, precum Casa
Memorială a lui George Pop de Băseşti, luptător pentru
drepturile românilor din Transilvania şi al unităţii
naţionale, unde aveau loc întruniri ale personalităţilor
vremii interesate de realizarea Marii Uniri, printre care
şi Nicolae Iorga, care a văzut în personalitatea lui
George Pop de Băseşti o axă a educaţiei moralpatriotice a poporului nostru: «A fost bătrânul naţiei...
Icoană de trecut, garanţie morală pentru prezent,
îndemn către tineretul viitorului. Aşa a fost când l-au
lăsat să trăiască duşmanii seminţiei sale. În castelul
său care era o căsuţă, între ţăranii săi cari îi erau fraţi,
bătrânul George Pop. Naţia i-a zis badea George.»
În curtea casei cu iz de vechime, amintirile sunt vii,
ca şi castanii înfloriţi în plină toamnă şi copacii plantaţi
de către revoluţionarii Ioan Raţiu, Vasile Goldiş,
Dimitrie Comşa, Vasile Lucaciu, înainte de 1918.

Şi cum Băseştiul a fost parcă menit să atragă
momente istorice marcante, ne-a oferit şi alte
monumente emoţionante, precum mormântul familiei lui
George Pop de Băseşti, unde am putut citi poezia
dedicată revoluţionarului român, la zece ani după
moarte, de către poetul Octavian Goga: «E un capitol de
istorie naţională./ În cripta de la Băseşti/ Epigoni ai
ţării mele/ Veniţi la ea să învăţaţi dragostea de neam!»
Mergând pe Drumul Crucii, o alee betonată, ce are
marcate cele 14 opriri simbolice ale urcării Golgotei, am
ajuns la Mânăstirea greco-catolică, construită pe locul
unde a izbucnit revoluţia bolşevică a lui Bela Kun şi de
unde la 23 februarie 1918 s-a tras în cortegiul funerar al
lui George Pop de Băseşti, fără a-l putea opri.
O adevărată bijuterie a naturii, Teiul Unirii, sub care
aveau loc discuţiile cu privire la realizarea unităţii
naţionale, rămâne să înfrunte veacurile, la fel de verde şi
puternic ca şi în anii tinereţii, hrănindu-şi coroana
bogată, cu crengi până la pământ, din tainele istoriei,
din dragostea de neam a celor ce s-au adunat şi încă se
mai adună sub ramurile lui”.
Au fost prezentate fotografii ale locurilor vizitate şi a
fost audiată Doina lui Vasile Lucaciu, în interpretarea
Andreiei Botiş, elevă la Liceul „George Pop de Băseşti”,
din Ulmeni-Maramureş, o voce deja consacrată:
„1. Plânge-o mierlă pe păduri, of, of, of/ Rob îi Lucaci în
lanţuri/ Plânge-o mierlă pe păduri, of, of, of/ Rob îi
Lucaci în lanţuri.// R. Pentru sfânta libertate/ De care
noi n-avem parte./ Pentru sfânta libertate/De care noi
n-avem parte.// 2. Nu fi mierlă supărată, of, of, of/ Nu-i
robia ne-ncetată./ Nu fi mierlă supărată, of, of, of/ Nu-i
robia ne-ncetată.// R. Vine dalba primăvară/ Fi-va
Lucaci liber iară./ Vine dalba primăvară/ Fi-va Lucaci
liber iară.// 3. Nu suspina în zadar, of, of, of,/ Du-mi-te
pân’ la Satmar/ Nu suspina în zadar, of, of, of,/ Du-mi-te
pân’ la Satmar.’// R. Unde-i Lucaci la-nchisoare/ Nu
vede nici cer, nici soare./ Unde-i Lucaci la-nchisoare/
Nu vede nici cer, nici soare.// 4. Şi îi spune-nchinăciune,
of, of, of,/ De la-ntreaga naţiune./ Şi îi spune
închinăciune, of, of, of,/ De la-ntreaga naţiune.// R. Că el
mândru s-a luptat/ Ca român înflăcărat./ Că el mândru
s-a luptat/ Ca român înflăcărat.//”
Elevi de la Şcoala „Elena Doamna” Ploieşti au recitat
poezii dedicate Unirii de la 1 Decembrie iar eu am
recitat poezia Am fost aici, creaţie proprie (prezentată la
pagina 7 în revistă).
Pe holul şcolii, a putut fi admirată o expoziţie foarte
bogată, realizată de elevi, care a conţinut referate despre
Unirea din 1918 şi marile personalităţi istorice, cu un rol
important în realizarea ei, fotografii, desene cu însemnele
naţionale, stema şi drapelul patriei, costume populare,
albume, monede etc.
Activitatea de la Şcoala „Elena Doamna” a constituit
o lecţie autentică de patriotism, concretizată în dorinţa de
evocare şi de cunoaştere a unui eveniment important al
istoriei naţionale, în respectul faţă de eroii neamului care
au militat pentru realizarea unităţii naţionale, în elogiul
adus acestora prin intermediului artei cuvântului, al
penelului, al cântecului şi al peliculei fotografice.
prof. dr. Elena TRIFAN

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

ISTORIA ALTFEL, LA MUZEU. NE PLACE ISTORIA?
Putem spune despre un lucru că ne
În acele momente am descoperit că
place numai dacă îl cunoaştem. Micul
noi suntem punctul la care a ajuns până
Prinţ susţinea că „poţi cunoaşte doar ceea
acum istoria! Cei dinaintea noastră au fost
ce îmblânzeşti”. Istoria nu se vrea
implicaţi în războiul troian, i-au admirat
îmblânzită, ci doar cunoscută. Şi avem
pe Ulise şi Ahile. Au fost martori la
şansa să o cunoaştem numai dacă reuşim
momentele de dragoste sau de conflict
să-i descifrăm tainele.
dintre zei, patronaţi cu autoritate de Zeus
Înarmaţi cu instrumentele corespundin Olimp. Au dat exemplu de vitejie şi au
zătoare, elevii din Şcoala Gimnazială
scris cuvântul patriotism cu propriul sânge
prof. Mihaela Brăslaşu
Chiţorani, structură a Şcolii Gimnaziale
la Termopile. L-au admirat şi l-au criticat
„Constantin Stere” Bucov, au demonstrat că stăpânesc o pe Napoleon şi au fost victimele terorii regimurilor
parte din aceste taine: au definit corespunzător istoria şi totalitare din secolul al XX-lea.
noţiunile istorice, au analizat documente istorice după un
Prin această activitate, elevii au învăţat să preţuiască
plan dat, au prezentat evenimente şi personaje istorice personalităţile care au trasat lungul drum al trecutului şi
folosind metoda multiperspectivităţii, au căutat mai ales să facă diferenţa dintre eroi şi cei care și-au
informaţii în cărţi sau cu ajutorul calculatorului. Istoria creat imaginea prin sacrificiul a mii de oameni
îşi deschide filele pentru toţi iubitorii de lectură, dar îşi nevinovaţi. Rolul profesorului de istorie este să aleagă
dezvăluie adevărul numai celor care au spirit critic, momentele şi personalităţile care să reprezinte un
capacitate de analiză a documentelor şi de comparaţie a exemplu pentru elevi, să-i transpună prin harul său în
surselor istorice.
vremea grecilor sau a lui Vlad Ţepeş. Nu putem lăsa însă
Toate acestea s-au petrecut într-o frumoasă zi de în umbra tăcerii „vorbele şi faptele rele”. Trecutul istoric
toamnă, 16 noiembrie 2012, în cadrul activităţii de cerc a este „învăţătoarea vieţii”, ne arată „ce este bine şi ce
profesorilor de istorie. Locaţia a fost Muzeul „Ion şi este rău, de ce să se ferească omul”.
Constantin Stere” din Bucov. Imaginile şi exponatele din
Răspunsul pe care elevii l-au dat la sfârşitul activităţii
muzeu au înlesnit apropierea de trecut prin contactul a fost un hotărât da.
direct cu producţiile acestuia şi sugestiile pe care le
„Ne place istoria pentru că am învăţat s-o
oferă. Dialogul real cu trecutul se poate realiza însă, doar cunoaştem”.
prin singurul său mesaj explicit - documentul scris.
prof. Mihaela BRĂSLAŞU

APEL,
Adresat tuturor forţelor responsabile, prin care o importantă parte a societăţii civile din ţara noastră, solicită
păstrarea istoriei în locul ce i se cuvine între disciplinele de studiu din învăţământul românesc.
De ce? Răspunsurile pot fi:
 o societate, ca a noastră, aflată într-o profundă criză morală, are nevoie de valori şi repere morale pe care le poate
regăsi în trecutul său;
 trebuie să ştim cine am fost, ca să înţelelgem cine suntem, pentru a ne putea păstra adevărata identitate între
naţiunile Europei;
 astăzi, fiecare ţară a lumii civilizate îşi păstrează istoria şi simbolurile naţionale aşezându-le cu demnitate la loc de
cinste alături de celelalte, într-o Uniune Europeana a cărei deviză este ,,unitate în diversitate”;
 cunoaşterea ideologiilor şi doctrinelor politice, însuşirea şi asumarea principiilor şi regulilor democraţiei sunt
necesare viitorului cetăţean pentru a se evita repetarea unui trecut nedorit;
 societatea viitoare nu are nevoie de ignoranţi ci de cetăţeni cu atitudine, gândire şi comportament civilizat, bazate
pe cunoaşterea valorilor culturale create de-a lungul timpului, iar studierea istoriei le poate oferi această şansă.
prof. Romeo BĂLĂNICĂ

Ce simt pentru ţara mea
SUNT FERICIT CĂ M-AM NĂSCUT ÎNTR-O ŢARĂ LIBERĂ!
Pentru scumpa mea ţară, România, locul în care m-am
născut şi am crescut, am un sentiment de recunoştinţă,
fiindcă aici este tot ce am mai scump pe lume: familia şi
prietenii.
Sunt mândru de ţara mea, are câmpii întinse, dealuri
cu păşuni şi sonde, munţi cu păduri de brad. Nu lipsesc
nici apele curgătoare şi frumoasa Deltă, comori pe care
mulţi ar vrea să le aibă.

Sunt fericit că m-am născut într-o ţară liberă, cu toate
că această libertate a fost plătită scump de strămoşii
noştri şi mai nou de cei care au murit în revoluția din
decembrie 1989. Lor trebuie să le purtăm veşnic
recunoştinţă, să-i comemorăm, căci nimic nu-i mai sfânt
decât libertatea. Sunt mândru de ţara mea!
elev Octavian STROIESCU,
clasa a V-a, Școala Gimnazială Podenii Noi

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

Filiale ale Asociaţiei Judeţene „CULTUL EROILOR” - Prahova

VĂLENII DE MUNTE, ÎNTRE TRADIŢIE ŞI PERSPECTIVĂ
Vălenii de Munte reprezintă o aşezare care a trecut cu
Oraşul ar fi rămas, multă vreme, doar prin grădinile
mândrie pe sub arcadele istoriei, cu trecut, prezent şi de pomi, dacă de la 1908 n-ar fi căpătat un nume, mai
ambiţie. A purtat, succesiv, nume de Berevoieşti, Saac trainic, prin Universitatea Populară, ca spre o oază de
(Săcuieni) şi Văleni, fiind azi primul din cele 38 de linişte şi de meditaţie, de reculegere şi împrospătare
localităţi din România cu distincţia „de Munte”. Nicolae sufletească.
Labiş fiind, în 1951, într-o tabără la Văleni scria iubitei
„Aşezămintele mele” au apărut ca o necesitate,
că, de fapt, e de „deal”, la altitudinea de 350 m.
pentru împlinirea idealurilor naţionale, de unitate până în
Factorii naturali – o apă curgătoare, Teleajenul, un 1918, de consolidare după Marea Unire. Tipografia
sol roditor culturilor trebuincioase şi pădurile, „frate cu „Datina Românească”, Şcoala de Misionare Naţionale şi
românul” – au atras, din vechime, locuitori, deveniţi în Morale „Regina Maria”, Şcoala Artelor Uitate,
timp sedentari. Sub numele de Berevoieşti a apărut în Aşezământul cultural „Cuvântul”, Şcoala de Cântăreţi
hrisovul dat de Mircea, la 1409, de la ciobanii din Bisericeşti, Teatrul în aer liber şi altele au transformat
Berevoieşti, Argeşul superior, stabiliţi aici în timpul rapid acest centru economic într-unul de importanţă
transhumanţei. Saac sau Săcuieni, de la românii trecuţi culturală, într-o citadelă a culturii.
peste Carpaţi după pierderea privilegiilor, în sec. al XIVPersonalităţi marcante ale culturii româneşti şi de
lea – al XV-lea. Vălenii de Munte, documentar, apare în aiurea, politicieni cu vederi naţionale, chiar membrii
lucrarea polonă a lui Miron Costin, la 1684, desemnând curţii regale, au venit să „se adape” la românismul curat
locuitorii din vale, faţă de cei din Berevoieşti.
promovat de la tribuna Universităţii „N. Iorga”.
A fost capitală de judeţ, Saac, între secolul al XIVÎn presa vremii, Văleniul era denumit „altarul
lea (C.C. Giurescu) şi 1781, când, după deschiderea de românesc” (Cezar Petrescu), la care pelerinii de ieri,
către
austrieci
a
Văii
pocăiţi, să se întoarcă, cu
Prahovei, capitala s-a mutat la
sufletul şi generozitatea de
Bucov. A purtat, deopotrivă,
atunci regăsită. Văleniul este
funcţia de principală vamă
un oraş invulnerabil, mărginit
(schelă)
între
Ţara
de mireasma de pădure (Ion
Românească şi Ardeal. Fiind
Simionescu). În acest loc au
localitatea de primă mărime
vibrat laolaltă cuceririle şi
din acest spaţiu a fost centru
frumuseţile satului, sufletele
administrativ până în 1968 –
atâtor generaţii, adăpate la
plasă, raion. Aşadar, comuna
sămănătorismul ispititor de
urbană, apoi oraşul nu a sărit
idealuri sănătoase („Vălenii
nicio treaptă istorică. În 1832
de Munte”, Neamul Româavea o şcoală naţională cu Ion
nesc, 1938). Este o şcoală
Gherasim Gorjanu şi David
rodnică, de adevărat româAlmăşanu, dascăli de renume
nism şi de lămurire culturală.
care pregăteau şi învăţători
„Minunea de la Văleni”,
Şcoala de Misionare din Vălenii de Munte
pentru zonele limitrofe.
cum era era numită de
Oraşul cu nume nepereche, asemenea aşezărilor dr. C. Angelescu, ministrul Instrucţiunii Publice, venea
umane cu destine tulburătoare, a traversat perioade de pe fondul nemulţumirilor generale. Vălenii de Munte, o
glorie, de stagnare, alteori căzând în sine până la uitare, şcoală izvorâtă din tumultul inimii profesorului Iorga, era
la dispariţie. A trecut prin toate aceste ipostaze, reuşind, comparată cu „Coimbria portugheză”, distinsă prin
în final, să dureze peste timp.
comunitatea sufletească. Condiţii nu erau impuse: „vine
Revigorarea sau scoaterea din brandul „Lacrima de la cine vrea, stă cât vrea, ascultă ce vrea, crede ce vrea”.
Văleni” avea s-o facă Nicolae Iorga, după stabilirea
Pentru oraşul Vălenii de Munte, în care marele istoric
istoricului şi proaspătului parlamentar, în 1907, la N. Iorga a trăit şi a creat o parte din opera enciclopedică
Vălenii de Munte. Impresia de atunci avea să fie – exegeţii îi atribuie 165 656 de pagini, în cele 1359
exprimată în O viaţă de om aşa cum a fost, în 1934: volume şi peste 25 000 articole – rămâne peste timp un
„Localitate al cărui nume abia-l prinsesem din cronică. simbol, o legendă. Rămâne povaţa, oricând prezentă
Un patriarhalism desăvârşit, căci Vălenii sunt o comună astăzi: „Avem drepturi aşa de sigure că n-avem nevoie să
urbană, cu judecătorie, spital, trecut şi ambiţie, ... datina ne jelim. Să se jelească vinovaţii! Nici un popor nu se dă
veche a rămas neschimbată ... ţi se pare că te-ai învins decât când se dă învins în sufletul lui.”
strămutat de-odată în vremuri de acum cincizeci sau o
În prezent, oraşul Vălenii de Munte cunoaşte o
sută de ani ... Acum bogăţia s-a dus, dar ceea ce a rămas schimbare de optică, e dinamic şi ca înfăţişare
e omogenitatea poporaţiei româneşti. A rămas iubirea, urbanistică, ca demnitate şi măreţie, o ţintă predilectă a
respectul pentru datină, care se păstrază sub bolta joasă turismului.
a negustorului, în căsuţa frumoasă a târgoveţului ...”.
prof. Ion BOCIOACĂ

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

UNIVERSITATEA POPULARĂ „NICOLAE IORGA”
DE LA VĂLENII DE MUNTE. CRONOLOGIE ADNOTATĂ (I)
De asemenea, Nicolae Iorga a ţinut şi o a doua
 1908. Eveniment, de mare însemnătate, la Vălenii
de Munte: se deschide prima ediţie a Cursurilor de Vară, prelegere cu titlul Relaţiile politice dintre Principatele
ale Universităţii Populare, care se desfăşoară între 2 iulie Române şi Rusia, pe de o parte şi Austria pe de alta; din
şi 2 august. În prealabil, ziarul „Neamul Românesc” sursele vremii, reiese că această conferinţă prezentase
înformase opinia publică: „Mai mulţi profesori au luat aspecte din timpul domniei lui „Constantin
hotărârea de a ţine cursuri de vacanţă la Vălenii de Brâncoveanu” şi din cea a „Cantacuzinilor”, ajungând,
Munte”; de asemenea, „Biruinţa” – foaie liberală din apoi, la momentele când au fost furate „Bucovina şi
Ploieşti – a reluat „înştiinţarea” precizând: „Şi ce Basarabia”, unde – preciza el – „zac oasele voievozilor
satisfăcut va fi, în sufletul lui, marele profesor, când se va noştri mari, unde stau ruinate cele mai elocvente
vedea înconjurat de sute de tineri, doritori să se lumineze mănăstiri şi se răsfaţă cele mai fertile şi binecuvântate
din lumina gândirii şi a ştiinţei sale”. O notă, depistată în lanuri” de culturi precum cele necesare românilor (2).
În timpul Cursurilor de la Vălenii de Munte, agenţii
arhive, pune în evidenţă opinia autorităţilor: „Cursurile
ce se vor ţine la Văleni au o importanţă capitală, poliţiei şi cei ai siguranţei statului au cules informaţii
deoarece sunt primele încercări sistematizate de a începând chiar cu prima ediţie. La 15 iulie, de pildă, o
familiariza pe studenţi, pe învăţători şi chiar pe sătenii notă ce s-a păstrat în arhive, arăta: „Cursurile d-lui Iorga
localnici asupra concepţiei naţionalismului. Dat fiind sunt frecventate de un public din ce în ce mai numeros.
Au sosit studenţi din Ardeal şi învăţători din
chipul simpatic şi insinuant al prelegerilor d-lui Iorga,
Bucovina,
Verva şi entuziasmul cu care el vorbeşte,
domnia sa va căpăta, în scurt timp, o uimitoare
înlănţuirea
în care pune evenimentele cu actualitatea şi
popularitate”. Pentru a-i împiedica să vină la cursurile de
mai
cu
seamă
biciuirea
vară, pe cei 37 de învăţători din
moravurilor politice şi sociale îl
Bucovina, deja înscrişi, guvernul
fac foarte simpatic tuturor; e
de la Viena îi va concentra într-o
primit cu aplauze, e întrerupt de
garnizoană militară din Galiţia, iar
aplauze şi sfârşeşte prin a i se face
guvernul de la Bucureşti – pare
ovaţiuni entuziaste”. O altă notă
incredibil – a organizat, în paralel,
aduce la cunoştinţă că, la Vălenii
„cursuri oficiale” la Iaşi –
de Munte, sosise, cu o zi înainte,
precizează secretarul său particular
„întreaga şcoală a bacalaureaţilor
Barbu Theodorescu (1).
din Bucureşti împreună cu
În ziua de 2 iulie, în deschideUniversitatea Populară „N. Iorga”
după www.imagoromaniae.ro
batalionul 6 de vânători”; ei au
rea cursurilor de vacanţă de la
asistat
la
trei
cursuri
şi
au vizitat, cu interes, Tipografia
Vălenii de Munte, Nicolae Iorga a rostit lecţia cu titlul
Istoria Românilor şi Istoria Literaturii Româneşti, care a „Neamul Românesc”, unde i-a primit însuşi Nicolae
abordat probleme fundamentale ale trecutului nostru: Iorga. Dincolo de Carpaţi, autorităţile maghiare au recurs
„Originea neamului românesc trebuie căutată în traci, la orice mijloace pentru a stopa deplasarea românilor la
care au trăit aici cu mii de ani înainte... şi aceasta ne dă cursurile de la Văleni; iar publicaţia „Budapesti Hirláp”,
dreptul de a ne considera, noi, românii, ca singuri şi din 25 iulie, aprecia că Nicolae Iorga era „reprezentantul
adevăraţi moştenitori ai acestor locuri. Astăzi, suntem cu celui mai extremist şovinism român în politică şi în
toţii un singur neam, de o admirabilă unitate, cu o ştiinţă. Scrierile şi vorbirile lui gem de expresiile
cultură originală, comună tuturor, ale cărei tradiţii nu propovăduitoare de idei daco-romane”. În realitate,
trebuie uitate...; pe baza lor trebuie să dăm întregii naţii marele istoric imprimase, din start, cursurilor de vară un
o cultură modernă, cu valoare proprie, din care se va caracter popular şi patriotic; în acelaşi timp, pentru a nu
desface o covârşitoare energie”. La aniversarea unui sfert depinde de fluctuaţiile politicii oficiale, el „a menţinut
că nu
de veac de la eveniment, Iorga va declara: „Am deschis statutul particular al instituţiei, declarând
acele cursuri cu un scop dublu: de a trezi sufletul înţelegea a primi nici o colaborare din partea statului,
românesc de pretutindeni şi de a schimba, prin acest care putea duce la pierderea autonomiei” – scrie istoricul
suflet, chiar formele de stat, în care trăia poporul nostru” Petre Ţurlea (3).
Note bibliografice
(text republicat, în 2004, de Constantin Manolache, în
1. Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, Bucureşti, 1968 şi
lucrarea Un singur trup-tot acest neam).
Nicolae Iorga. 1871/1949. Cronologie şi bio-bibliografie,
Printre conferenţiarii prezenţi şi care au ţinut lecţii, în
Bucureşti, 1976.
faţa cursiştilor, la prima ediţie a şcolii de vacanţă de la
2. Ion Şt. Baicu,, Const. Manolache, Cursurile de Vară ale
Văleni, s-au aflat: Gheorghe Munteanu-Murgoci
Universităţii Populare „Nicolae Iorga” de la Vălenii de
(Geografia României), Ştefan Bogdan (Economia
Munte – un secol de la înfiinţare, Ploieşti, 2008.
naţională românească), Vasile Bogrea (Istoria 3. Petre Ţurlea, Nicolae Iorga în viaţa politică a României,
literaturilor moderne), Alexandru Lapedatu (Din istoria
Bucureşti, 1991 şi Nicolae Iorga – o viaţă pentru neamul
românilor), Vasile Pârvan (Antichitatea noastră),
românesc, Bucureşti, 2001.
Nicolae Dobrescu (Istoria bisericii române).
prof. univ. dr. Ion Şt. BAICU
(Va urma)

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

MONUMENTUL EROILOR DIN VĂLENII DE MUNTE
Pe meleagurile Vălenilor, memoria eroilor a fost
Cuburile sunt astfel aşezate încât, din îmbinarea
cinstită prin organizarea unui cimitir militar şi prin lor, rezultă, pe fiecare latură, câte o cruce placată cu
ridicarea unui monument al eroilor din Războiul de marmură neagră. Cele opt cuburi par să simbolizeze
Independenţă şi din cele două războaie mondiale.
provinciile istorice româneşti: Ţara Românească,
Cimitirul Militar din Vălenii de Munte, amplasat Moldova, Transilvania, Basarabia, Bucovina,
în partea sudică a oraşului, are o suprafaţă de 510 m2. Dobrogea, Banat, Crişana şi Maramureş.
În acest spaţiu au fost înhumaţi, în 1916, 84 de
Inscripţia dedicativă este sugestivă: „Slavă
militari cunoscuţi, dintre care
eroilor”. Pe plăcile din marmură, sub
63 români şi 21 germani.
genericele „1877-1878”, „1916Ulterior, în anul 1930, au fost
1919”
şi
„1941-1945”,
sunt
reînhumaţi, într-un mormânt comun,
nominalizaţi eroii locali căzuţi pe
182 militari aduşi din diverse
câmpurile de luptă: 7 din Războiul de
localităţi prahovene: 75 de la
Independenţă, 138 din Primul Război
Apostolache, 3 de la Văleni, 7 de pe
Mondial şi 54 din al Doilea Război
Muntele Bratocea, 8 de la Mănăstirea
Mondial. Identificarea acestora s-a
Cheia, 38 de la Starchiojd, 2 dintr-o
făcut cu sprijinul venit din partea
pădure din zona Ceptura, şi
veteranilor, preoţilor, cetăţenilor
49 germani de pe Muntele Roşca.
oraşului şi a Centrului de Studii şi
În perioada comunistă, liniştea
Păstrare a Arhivelor Militare Istorice
acestora a fost tulburată prin
din Piteşti.
intercalarea unor morminte civile.
Inaugurarea s-a făcut, într-un
Peste aproape şase decenii, în 1988,
cadru sărbătoresc, la 24 ianuarie
în incinta cimitirului a fost ridicată o
1996, cu prilejul aniversării zilei
Monumentul eroilor
cruce din marmură albă dedicată
Unirii Principatelor. La festivitate, au
din Vălenii de Munte
eroilor necunoscuţi.
fost prezenţi reprezentanţi din partea
Monumentul Eroilor din Vălenii de Munte este proiectantului, a constructorului, a Şcolii Militare de
amplasat într-un spaţiu verde din zona centrală a Subofiţeri „Pavel Zăgănescu” din Boldeşti, a Şcolii
oraşului. Acesta a fost ridicat la câţiva ani după de Ofiţeri Băneasa, a Garnizoanei Ploieşti, precum şi
evenimentele din anul 1989. Proiectul a fost realizat numeroşi elevi şi locuitori ai oraşului Văleni.
de un grup de arhitecţi de la „ARHINOVA”
Monumentul exprimă prinosul de recunoştinţă al
Bucureşti şi executat de constructorii de la S.C. vălenarilor faţă spiritul de sacrificiu al înaintaşilor
„APASCO” Mâneciu. Fondurile necesare construirii care şi-au adus, din plin, contribuţia la obţinerea
monumentului au fost colectate, prin subscripţii, de la independenţei, la făurirea şi apărarea României Mari.
veteranii de război şi de la alţi locuitori ai oraşului
Bibliografie
Vălenii de Munte.
Monumentul este construit din beton şi marmură 1. ***Album cu opere comemorative de război, Ploieşti,
şi are o compoziţie arhitecturală şi plastică modernă.
Asociaţia Judeţeană „Cultul Eroilor” Prahova, 2002.
Elementele componente ale acestuia sunt: platforma 2. *** Jertfele prahovenilor, monumentele recunoştinţei,
pătrată, cu latura de 8 m, detaşată de zona
Ploieşti, Editura Mectis, 2001.
înconjurătoare prin patru trepte; soclul mic, surmontat 3. TUCĂ, Florian, ZISU, Cătălin, Monumente şi însemne
memoriale din judeţul Prahova, vol. I, Bucureşti,
de 8 cuburi, dispuse în două registre şi o cruce din
Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, 2006.
marmură albă; compoziţia plastică, formată din patru
coloane (5 m) unite la partea superioară într-un
col. (r) Nicolae MOISE
octogon, care sugerează cupola unui panteon.

Eroul din familia mea

NICOLAE TUDORACHE, EROU AL COMUNEI PLEAŞA
Unul dintre ostaşii români, care a
participat la eliberarea Basarabiei de sub
stăpânirea sovietică a fost şi străbunicul meu,
Nicolae Tudorache. Născut la 16 august
1907, în comuna prahoveană Pleaşa, acesta a
mers, alături de ceilalţi ostaşi români, să-şi
facă datoria faţă de patrie. Drumul lung şi
greu, vicisitudinile frontului şi gerul
năprasnic i-au alterat grav starea de sănătate.
Nicolae Tudorache

A revenit în ţară, dar, după câteva luni,
starea sănătăţii sale s-a agravat rapid. A
decedat la 16 mai 1942, fiind declarat erou al
comunei Pleaşa, actualmente sat al comunei
Bucov. A lăsat în urmă soţia şi cei patru
copii orfani, care, alături de consătenii săi,
i-au cinstit memoria şi devotamentul faţă de
ţară.
elevă Georgiana-Corina DUMITRU,
Şcoala Gimnazială „Sf. Vineri” Ploieşti

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

RECUNOŞTINŢĂ EROILOR NEAMULUI
 Tradiţie şi istorie la Văleni
Memoria timpului spune că trecătoare toate-s, dar
modul cum treci prin această viaţă reprezintă chintesenţa
şi reperul vieţii de apoi. Vremuri tulburi ne trec prin faţa
ochilor, valorile şi priorităţile de viaţă s-au schimbat, iar
în faţa imperativului dimensiunii cotidiene par a păli
aproape cu totul.
Cu atât mai mult, în atari nevolnice condiţii, a prizări
printre hăţişurile contemporaneităţii şi globalismului un
licăr de identitate naţională şi respect faţă de tumultul
deceniilor şi veacurilor care au fost, şi îndeosebi faţă de
oamenii puţini foarte, azi la vârsta senectuţii, care le-au
slujit, cu sânge şi lacrimă, reprezintă un efort ce ar trebui
preţuit.
Aici, la Vălenii de Munte, în oraşul lui Iorga, încă
luminează flacăra dragostei faţă de neam, de istorie şi
obârşie valahă şi prin, între altele, activităţile Asociaţiei
Naţionale a Veteranilor de Război şi Asociaţiei Judeţene
„Cultul Eroilor”, filiala orăşenească.
Pe firul istoriei, Vălenii de Munte a respirat aerul
sănătos al unor tradiţii ce vin din vremuri legendare.
Aşezare urbană de pe Valea Teleajenului, situată în
partea de nord-est a judeţului Prahova, Vălenii de Munte
a constituit o localitate de prestigiu, fiind, între altele,
capitală de judeţ (Saac sau Săcuieni, între 1645-1781),
vamă, târg, precum şi reşedinţa „plaiului” Teleajen,
centru politic al „plăşii” Văleni şi al raionului Teleajen.
Pe aici, în drum spre Dâmboviţa, Ştefan, domnul
Moldovei, urmărind îndepărtarea domnului muntean
care se aliase cu turcii, în 1474 „au luat cetatea
Teleajenului”, scrie cronicarul Grigore Ureche, iar în
1602 a avut loc bătălia de la Teişani-Ogretin împotriva
tătarilor, oastea fiind condusă de însuşi domnul Ţării
Româneşti, Radu Şerban (1602-1611), bătălie în care
marele stolnic şi căpitan al lui Mihai Viteazul, Stroe
Buzescu, a dat dovadă de un adevărat eroism.
De asemenea, de frumuseţea acestor locuri s-au simţit
atrase şi mari personalităţi, printre care George Vâlsan,
Alexandru Vlahuţă, Gheorghe Ionescu-Siseşti, Mircea
Palaghiu, care au închinat pagini memorabile din operele
lor locurilor aceste.
Desigur, cel care a dat strălucire acestei „vetre de
istorie” a fost profesorul Nicolae Iorga, cel care, prin
aşezămintele construite aici şi îndeosebi prin formaţia sa
enciclopedică şi opera de valoare şi dimensiune
universale, va pune urbei inconfundabila sa pecete.
Cele două războaie mondiale au lăsat urme adânci şi
pe aceste locuri, iar eroilor căzuţi pe front sau celor care
au scăpat cu viaţă le trebuie adusă adânca noastră
recunoştinţă.
 Asociaţia Naţională „Cultul Eroilor”
Pentru păstrarea memoriei eroilorlor, dar şi a bravilor
veterani de război ai celui de al Doilea Război Mondial,
la iniţiativa col. Traian Nechita şi, respectiv, a lt. col. (r)
Alexandru Vasilescu, ia fiinţă Asociaţia „Cultul Eroilor”
din oraşul Vălenii de Munte, conform Procesului-verbal
încheiat, în 25 august 1998, la Vălenii de Munte.

Conform Procesului-verbal încheiat, la 15 ianuarie
1999, în oraşul Vălenii de Munte a avut loc constituirea
Consiliului Orăşenesc al Asociaţiei Naţionale „Cultul
Eroilor”, la care au participat din partea Consiliului
Judeţean Prahova al Asociaţiei Naţionale „Cultul
Eroilor”, col. (r) Traian Nechita - preşedinte şi
Alexandru Dumitrescu - vicepreşedinte.
S-a menţionat că Asociaţia Naţională „Cultul Eroilor”
funcţionează sub patronajul Ministerului Apărării
Naţionale şi al Patriarhiei Ortodoxe Române şi are ca
scopuri bine definite acordarea unei atenţii deosebite
îngrijirii celor 84 de morminte din Cimitirul Militar
Vălenii de Munte, respectarea datelor zilelor tradiţionale
şi legale pentru comemorarea eroilor în aceeaşi zi cu
sărbătoarea „Înălţarea Domnului”, educarea tineretului
în spiritul dragostei faţă de patrie şi eroii neamului
românesc.
Conform documentelor existente în Dosarul
Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor”, Subfiliala Vălenii
de Munte, Constituirea Comitetului Executiv şi a
Consiliului Orăşenesc s-a realizat prin propunerea şi
alegerea următorilor membri fondatori: preşedinte - lt.
col. (r) Alexandru Vasilescu, veteran de război,
preşedintele ANVR Vălenii de Munte; vicepreşedinte Gheorghe Alexandru, şef birou administraţie publică
locală, Primăria Vălenii de Munte; secretar - Ion
Bocioacă, profesor la Liceul „Nicolae Iorga” din Vălenii
de Munte; membri: Anghel Dafina, profesor la Liceul
„Nicolae Iorga”; profesor Stelian Florescu, plt. (r) Ion
Pătraşcu, veteran de război; Alexandrina Miroiu,
bibliotecar şef, apoi director al Bibliotecii Vălenii de
Munte, Eugen Olteanu, director la Grupul Școlar
Agroalimentar „Romeo Constantinescu”, Doru Gâjman,
medic la Circa Sanitară Vălenii de Munte, plt. (r)
Gheorghe Şerbănescu, Ion Georgescu şi Dumitru
Istrătescu, veterani de război; Ion Albescu, preot la
Mănăstirea Vălenii de Munte; Doru Râciu, patron Elio
S.R.L. şi Ion Sorescu, patron S.C. Lorex Com. S.R.L.
din Vălenii de Munte.
Pentru atingerea scopului propus, de educare a
tineretului în spiritul dragostei faţă de patrie şi de eroii
neamului românesc, au fost înfiinţate cercuri „Cultul
Eroilor” în instituţiile de învăţământ din Vălenii de
Munte, astfel:
a) La Grupul Şcolar Agroalimentar „Romeo
Constantinescu”,
în
Adunarea
Generală
din
29 noiembrie 2000, a fost ales Biroul de conducere
format din cinci persoane: preşedinte - Nicolae
Dorobanţu, vicepreşedinte - Claudia Lupu, secretar
trezorier - Carmen Apostol, membri: Elena Cazan,
Andrei Beldiman;
b) La Şcoala cu Clasele I-VIII Nr. 3 a fost ales,
conform Procesului-verbal din 29 noiembrie 2000,
Biroul de conducere format din: preşedinte - Mihai
Istudor, vicepreşedinte - Elena-Laura Dragomir, secretar
- trezorier- Andreea-Loredana Rădulescu, membri –
Cremona - Georgiana Ciobanu şi Cătălin - Constantin
Dobrin;

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

c) La Colegiul Naţional „Nicolae Iorga”, din Vălenii
de Munte, Adunarea Generală, din 10 decembrie 2000, a
ales următorul Birou de conducere: preşedinte - Sorin
Vasilescu, vicepreşedinte - Ion Bocioacă, secretar trezorier - Alexandru Constantin, membri: Anghel
Dafina şi Daniel Miclescu.
De-a lungul anilor membrii cercurilor „Cultul
Eroilor” au participat la activităţile prilejuite de zilele de
25 Octombrie (Ziua Armatei Române), 1 Decembrie
(Ziua Naţională a României), 24 Ianuarie (Unirea
Principatelor Române), Ziua Eroilor (Înălţarea
Domnului), activităţi organizate la Monumentul Eroilor
din centrul oraşului sau la Casa de Cultură, precum şi la
mormintele eroilor din cimitirul oraşului, aducând
buchete de flori şi susţinând scurte programe artistice.
Aşadar, toate activităţile organizate de Cercurile „Cultul
Eroilor” din Vălenii de Munte, beneficiind de implicarea

generoasă a domnului col. (r) Nicolae Moise,
preşedintele Subfilialei Vălenii de Munte, au avut, ca
principal obiectiv, comemorarea eroilor neamului şi
menţinerea vie a amintirii celor care „în pământ se
scaldă” şi cărora le datorăm toată recunoştinţa.
Aşa cum este scris în „Recunoştinţă, Eroului
României!”, pagină aflată la începutul dosarului
Subfilialei Vălenii de Munte a „Cultului Eroilor”, „cu
grad de soldat sau de general pe epoleţi, ostaş de rând
sau căpetenie de oaste, truditor cu mintea sau cu
braţele, tânăr sau vârstnic, tu ai identificat apărarea
Patriei cu propriul sacrificiu suprem şi porţi deopotrivă
înaltul titlu de EROU AL ROMÂNIEI (…) Ţie, care te-ai
jertfit pentru veşnicia ţării şi pentru onoarea armatei
române, îţi aprindem în suflet candela recunoştinţei!
Odihneşte-te în pace, brav erou al României!”
Mihai ISTUDOR

SEMNAL EDITORIAL
O MONOGRAFIE A COMUNEI PĂULEŞTI

CARTEA DE AUR A EROILOR DIN DRAJNA

O lucrare de excepţie, editată în 2012 de Societatea
Culturală „Ploieşti-Mileniul III”, este şi cartea
inginerului Constantin Ilie, Păuleştii din Prahova.
Repere monografice, comentarii, amintiri.
Rând pe rând, în cele 9 capitole, autorul tratează
principalele aspecte ale evoluţiei acestei comune:
aşezarea, cadrul natural, descoperirile arheologice,
atestarea documentară (sec. al XVI-lea), evoluţia istorică
a localităţii, şcoala, administraţia, războaiele, eroii şi
monumentele, viaţa politică, tradiţiile spirituale şi
legăturiile unor personalităţi din Ploieşti cu Păuleştii.
O atenţie deosebită
este acordată, de autor,
Monumentului Eroilor
din Păuleşti. Acesta a
fost ridicat, în anii 19271928, pe islazul comunal,
după care a fost mutat la
Găgeni, apoi în cimitirul
local. Troiţa ridicată, în
1938-1939, la iniţiativa
lui Toma T. Socolescu, a
fost mutată şi ea în
cimitirul satului Păuleşti.
În locul acesteia, a
fost ridicat, în anul 1958,
un mic obelisc, dedicat eroilor români şi sovietici, care
au luptat în zonă, în august 1944. În anul 2011,
monumentul a fost modificat, fiind adăugată o cruce la
partea superioară a acestuia.
Cu toate acestea – afirmă autorul – „în comuna
Păuleşti lipseşte un monument, care să-i cinstească, cu
măsura cuvenită, pe adevăraţii eroi”.
Cartea inginerului Constantin Ilie, Păuleştii din
Prahova, este o lucrare de valoare, care ne îndeamnă să
ne iubim patria şi neamul şi să cinstim memoria eroilor
care şi-au jertfit viaţa pentru apărarea acesteia.

Una dintre lucrările închinate memoriei eroilor
prahoveni, apărută în 2012, este Drajna.Cartea de aur a
eroilor şi veteranilor de război. Prin această carte,
Dumitru Popa, fost primar şi actualmente preşedinte al
Biroului Asociaţiei „Cultul Eroilor” din Drajna, aduce un
pios omagiu „tuturor eroilor acestui mănos pământ al
Drajnei”, din cele mai vechi timpuri până astăzi.
Autorul evocă eroii, veteranii de război şi
monumentele din satele comunei Drajna. Drăjnenii şi-au
adus contribuţia la obţinerea independenţei de stat, la
întregirea şi apărarea pământului românesc.
Astfel,
în
anii
Războiului de Independenţă au căzut pe câmpul
de luptă 5 drăjneni, 2 din
Drajna de Sus şi 3 din
Drajna de Jos. Cei mai
mulţi eroi au căzut în anii
Războiului pentru Întregirea Neamului (19161918): 155 din Drajna de
Jos, 106 din Drajna de
Sus şi 116 din satul
Ogretin. Numeroase jertfe
s-au înregistrat şi în anii
participării ţării noastre la
cel de-al Doilea Război Mondial (1941-1945): 63 din
Drajna de Jos, 31 din Drajna de Sus şi 65 din Ogretin.
Memoria eroilor este cinstită în spaţiul drăjnean prin
mai multe monumente: Monumentul Eroilor din faţa
bisericii din Drajna de Jos (1920), Crucea Eroilor de la
biserica din Ogretin (1920), Crucea Eroilor de pe Piscul
Domnului (2000) şi alte monumente ridicate de locuitorii
Gheorge N. Popescu şi Gavrilă Nicolae.
Prin această carte, autorul a dovedit că „iubirea de
patrie – după cum afirma Napoleon Bonaparte – este cea
dintâi virtute a omului civilizat”.
prof. dr. Polin ZORILĂ

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

EMINESCU despre Basarabia

„CESTIUNEA RETROCEDĂRII...”
Cestiunea retrocedării
Basarabiei
cu
încetul
ajunge a fi o cestiune de
existenţă pentru poporul
român.
Puternicul
împărat
Alexandru II stăruieşte să
câştige, cu orice preţ,
stăpânirea asupra acestei
părţi din cea mai preţioasă
parte a vetrei noastre strămoşeşti.
Înțelegem pe deplin această stăruinţă, deoarece, la
urma urmelor, pentru interesele sale morale şi
materiale, orice stat face tot ce-i stă prin putinţă: Rusia
este o împărăţie mare şi puternică, iară noi suntem o
ţară mică şi slabă; dacă dar ţarul Alexandru II este
hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi,
Basarabia e pierdută.
Dar dacă ne dăm bine seamă, nici nu e vorba să
pierdem ori să păstrăm Basarabia: vorba e cum o vom
pierde ori cum o vom păstra.
Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu
este că vom pierde şi rămăşiţa unei preţioase provincii
pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decât atâta,
încrederea în trăinicia poporului român.
În viaţa sa îndelungată niciodată poporul român nu
a fost la înălţimea la care se află astăzi, când cinci
milioane de români sunt uniţi într-un singur stat.

Mihai Viteazul a izbutit să împreune sub stăpânirea sa
trei ţări şi să pregătească întemeierea unui stat român mai
puternic; a fost însă destul ca Mihai Viteazul să moară
pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbuşească. Statul
român de astăzi a trecut însă prin mai multe zguduiri şi
rămâne statornic, fiindcă are două temelii: conştiinţa
românilor şi încrederea marilor naţiuni europene.
Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem
şi vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricât de
întins, va deveni o creaţiune trecătoare; iar dacă ne vom
păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua
ce-i place şi pierderile ne vor fi trecătoare.
Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români,
cât şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în
trăinicia poporului român.
Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu
primim nici un preţ.
Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic!
Guvernul rusesc însuşi a pus cestiunea astfel încât
românii sunt datori a rămânea până în sfârşit consecuenţi
moţiunilor votate de către Corpurile legiuitoare; nu dăm
nimic şi nu primim nimic.
Românul care ar cuteza să atingă acest principiu, ar fi
un vânzător.
Articol publicat în ziarul „Timpul”,
din 10 februarie 1878

COPII ETERNI AI PATRIEI NEMURITOARE
În monografia sentimentală a satului meu natal,
Vitioara de Sus, comuna Predeal-Sărari, în curs de
elaborare, o importantă secțiune se referă la jertfa de
sânge adusă în războaie de către vitiorenii mei. O jertfă
niciodată suficient de plânsă, suficient de slăvită! Pentru
că, de cele mai multe ori, se scrie despre eroii care au
rămas pe câmpul de luptă, aş dori să-i pomenesc pe doi
consăteni care au făcut mulţi ani de război, s-au întors
acasă şi şi-au încheiat viaţa relativ bătrâni, ani în şir
neştiind ce-i somnul liniştit.
Primul, TOADER GHEORGHE, nea Gheorghiţă
Pandurul, a făcut parte din Divizia „Tudor Vladimirescu”,
constituită şi instruită la sovietici (1943).

A luptat alături de armata sovietică, primind de la
aceasta medalia reprodusă alăturat. A trecut prin toate
gradele inferioare, până la plutonier, un grad respectabil
din corpul subofiţerilor. S-a bucurat şi de statutul de
veteran de război, după şapte ani, şapte luni şi zece zile de
serviciu sub Drapel.
Mai mult decât neînsemnatele onoruri din partea
conducerii ţării, nea Gheorghiţă al nostru s-a bucurat de
respectul consătenilor săi. Asupra noastră, a copiilor,
exercita chiar o adevărată fascinație, mai ales că multă
vreme umbla în ţinuta militară, cu capela, mantaua şi
chiar un săculeţ (geantă de merinde, de grenade),
impunând privitorilor o
admiraţie necenzurată, aş
spune, astăzi.
Celălalt este VASILE
PANAIT SAVA, care a
ajuns, înfruntând atâtea
bătălii, până la Odesa cu
Regimentul 32 Infanterie
„Mircea”. De pe front a
trimis familiei sale această
poză hazlie, conştient că
nu-şi va mai revedea satul
natal, după cum mărturisea
ulterior.

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

Fiind coleg de şcoală cu fiul său, am fost martor la
înfricoşătoarele povestiri de pe front, privindu-l ca pe o
minune întoarsă din iadul atâtor încleştări din Câmpia
Rusă. Numai ascultându-i pe cei care au făcut suprema
jertfă pe câmpul de luptă, pe cei morţi prin tulburătoarele

lor tăceri, pe cei vii prin graiul simplu redând grozăviile
balurilor de foc, am înţeles prin ce au trecut. Tăceri şi
istorisiri, ele sunt scuturi care apără pieptul istoriei, sunt
doruri arzând în tricolor…
mr. (r) prof. Nicolae STOICA, Vălenii de Munte

IN MEMORIAM : PROF. ALEXANDRU BARBU

SUB FIECARE PIATRĂ DE MORMÂNT SE AFLĂ ISTORIA LUMII
Ziua de Bună-Vestire 2012 a adus cu sine o pierdere
importantă pentru istoriografia judeţului Prahova: s-a
stins din viaţă, în vârstă de 79 de ani, în comuna
Mâneciu, Prahova, profesorul Alexandru Barbu, din
Mâneciu Ungureni, omul care a trăit numai prin şi
pentru istorie.
Născut la data de 4 ianuarie 1933, descendent al unei
familii ilustre, care a dat localităţii Mâneciu Ungureni
primul învăţător şi primul preot al epocii moderne,
primul erou al încleştării de la Mărăşeşti, profesorul
Alexandru Barbu a fost un fanatic al istoriei, un
împătimit, un educator pentru care viaţa nu avea niciun
rost în afara patriotismului.
Rădăcinile genealogice ale neamului său au pornit
din Blaj şi Lugoj, pentru a se aşeza la Mâneciu
Ungureni. Provenind dintr-un neam ce a dat României
preoţi, martiri, deţinuţi politici, pictori, scriitori, editori,
profesorul Alexandru Barbu a onorat întotdeauna
ARMATA, BISERICA şi ŞCOALA ca instituţii
fundamentale pentru România.
Elev în clasa a III-a primară a şcolii din Mâneciu
Ungureni, a avut ocazia să îl întâlnească pe Mareşalul
Ion Antonescu, eveniment ce avea să îl marcheze
profund.
A absolvit Liceul Tehnic din Vălenii de Munte, a
devenit contabil şi setea de cultură şi perfecţionare l-a
călăuzit spre Facultatea de Istorie-Iaşi.
A fost un student desăvârşit, care şi-a venerat iluştrii
profesori: Gheorghe Platon, Ilie Grămadă, Constantin
Ciopraga, Ştefan Bârsănescu, M. Petrescu-Dâmboviţa.
S-a întors ca profesor în localitatea natală, unde şi-a
întemeiat o familie, prin căsătoria cu Cleopatra Simoiu,
descendentă a lui Eufrosin Poteca, fiica notarului
Dumitru Simoiu din Nucşoara de Jos, în casa căruia a
poposit şi marele Nicolae Iorga.
În anii ’60 ai secolului al XX-lea, când încă nimeni
nu cuteza să arboreze tricolorul, cu o săptămână înainte
de celebra apariţie a revistei „Luceafărul” cu banderolă
tricoloră, profesorul Barbu etalase în Şcoala din
Mâneciu Ungureni vitrine cu monede şi documente,
vitrine înconjurate de mirabilul tricolor.
Din aceste vitrine avea să ia naştere Muzeul de
Istorie şi Etnografie al localităţii Mâneciu Ungureni.
Ofiţer în rezervă al Armatei Române, profesorul
Alexandru Barbu a instruit militar numeroase generaţii
şi a modelat viitoarea carieră a unor personalităţi
precum: general doctor Benone Cârstocea, coloneii Paul
Jercan şi Petre Bardaşu, doctor în istorie Radu Pisică,
lector universitar doctor Cristian Profirescu sau doctor
George Duşa, membru al Societăţii Române de
Numismatică.

A organizat în permanenţă pelerinaje la Tabla Buţii şi
excursii şcolare cu caracter istoric.
Deşi a obţinut gradul I didactic, a organizat Muzeul
local de Istorie şi a tipărit două ediţii ale monografiei
localităţii Mâneciu Ungureni, profesorul Alexandru
Barbu nu a fost întotdeauna apreciat la justa sa valoare
de către unii colegi şi mai ales directorii din Mâneciu
Ungureni, cu excepţia profesorului director Ion Dumitru.
A fost persecutat şi nedreptăţit, nu i s-au acordat
drepturile Diplomei de merit „Gheorghe Lazăr” pe care
Inspectoratul Şcolar Judeţean Prahova i-o acordase.
Campania murdară dusă împotriva marelui profesor
şi istoric care a fost Alexandru Barbu a culminat, în anul
2000, prin încercarea directorului Petre Goia de a-i
înstrăina Muzeul.
Spre gloria Parlamentului României din acea
perioadă şi a nu mai puţin de şapte partide politice, acest
sacrilegiu nu s-a înfăptuit.
Dar, ultimii ani de viaţă ai magistrului Alexandru
Barbu au fost umbriţi de ignobilele plagiate asupra
operei sale, plagiate semnate de nişte „ .... “ precum
Nicolae Costea-Teleajen sau Marius Niţu.
Au fost anii în care un fost primar îi spunea
profesorului: „Lasă, dom’ profesor, ce să organizăm de
Înălţare, de Ziua Eroilor? Ne mai înălţăm şi la anu’!??”
Au fost anii în care o doamnă directoare îi interzicea
accesul în şcoală, „pentru că tulbură liniştea
elevilor”?!?
Evident, istoria naţională va tulbura întotdeauna
liniştea elevilor!!
Evident, istoria şi patriotismul sunt cele ce ne menţin
vii, ne împiedică să fim nişte Zombi!
Profesorul Alexandru Barbu, cel care a luptat
întreaga sa sărmană viaţă pentru curaj, adevăr,
patriotism, onoare, corectitudine, cinste, nu mai este.
Aşa cum pictorul Hokusai se iscălea „cel nebun după
pictură”, aşa cum Nichita Stănescu se considera “cel
nebun după poezie”, profesorul Alexandru Barbu a fost
„nebun” după istorie şi bolnav de România.
Zecile de simpozioane de istorie civilă şi militară, la
care a participat, o dovedesc din plin.
„EXEGI MONUMENTUM” – afirma poetul
Horaţiu.
Monumentul profesorului Alexandrul Barbu se înalţă
încet, dar sigur, în inimile celor care l-au iubit.
Plecarea lui ne lasă cumplit de săraci, „nu de avere,
ci de mângâiere” (Grigore Vieru) şi ne face să înţelegem
că, „fără istorie, ca dealtfel fără aer, nu putem trăi”
(Lucian Blaga).
dr. în istorie Diana BARBU,
Mâneciu Ungureni, Prahova

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

SPIRU HARET-O PERSONALITATE DE EXCEPŢIE
A NEAMULUI ROMÂNESC. 100 DE ANI DE LA MOARTEA SA (I)
Pentru Spiru Haret, şcoala era un instrument de
Aceeaşi lucrare românească a servit matematicianului
acţiune socială, cu atât mai puternic cu cât efectele lui se J. Meffrey, pentru elaborarea lucrării sale de doctorat
resimt mai amplu în toate zonele sociale ale comunităţii. (1955). Ecoul rezultatelor la care a ajuns Haret a fost
Cel care s-a ocupat, timp de trei decenii, de învaţământul fulminant, savantul român refăcând calculele asupra
românesc provenea dintr-o familie de intelectuali ce orbitelor planetare, ceea ce a dus la concluzii epocale.
aparţinea unui vechi neam de răzeşi din zona Fălciului, Ecoul formidabil în lumea ştiinţifică l-a făcut repede
amintit în documente încă din secolul al XVII-lea.
celebru pe tânărul doctorand român şi i-a adus oferta
Spiru Haret s-a născut în ziua de 15 februarie 1851, franceză de a fi profesor titular la Universitatea din
dar există două versiuni privind locul naşterii: Iaşi sau Grenoble, ofertă refuzată, dar lucrarea sa este publicată la
comuna Hanul Conachi-Putna. Tatăl său, Costache Haret, Paris, în 1885, iar cu ocazia cartografierii suprafeţei
era judecător iar mama se numea Smaranda Haret. A nevăzute a Lunii, unei formaţiuni de pe singurul satelit
învăţat în casa părintească, apoi la Dorohoi şi Sărărie-Iaşi. natural al Terrei i s-a dat numele de „Craterul sau Circul
În septembrie 1862, a fost admis ca bursier la Colegiul lui Haret”. Revine în ţară ca profesor titular de mecanică
„Sfântul Sava” din Bucureşti, la numai
la Facultatea de Ştiinţe a Universitaţii
11 ani (1862-1869). A învăţat după
Bucureşti, unde a predat până în anul
notiţele luate în timpul orelor, elevul
1910.
Spiru Haret traducând manualele din
În anul 1882, începe să predea un
Europa occidentală şi chiar reuşind să
curs de matematică la Şcoala de Poduri
elaboreze manuale proprii. Timp de o
şi Șosele, tot până în 1910. În 1888 a
jumătate de secol, de la liceu şi până la
predat mecanica raţională la Şcoala de
sfârşitul vieţii, s-a preocupat de şcoală,
Ofiţeri de Artilerie şi Geniu. A fost
de manuale, de ştiinţe. A tradus în anii
membru în Comisia Centrală de
liceului o lucrare de astronomie şi a
Statistică şi inspector general al şcolilor
redactat un manual de algebră şi
din România. Timp de trei ani, a fost
trigonometrie pe care îl va publica la 22
secretar general
al Ministerului
de ani. Timp de 55 de ani, manualul de
Instrucţiunii, membru corespondent al
liceu, Elemente de trigonometrie, a fost
Academiei Române de la 28 de ani, iar
folosit de elevii şi profesorii români, din
în ziua de 31 martie 1892 este ales
1873 până în anul 1928.
membru titular, în locul lui Emanoil
Spiru Haret
În 1869, s-a înscris la Secţia fizicoBacaloglu.
În
această
calitate,
matematică a Facultaţii de Ştiinţe a Universităţii din elaborează o altă capodoperă a culturii naţionale şi
Bucureşti şi la 19 ani este numit profesor suplinitor la universale, lucrarea Mecanica socială considerată de G.
Seminarul Nifon din Capitală. Termină facultatea în 1874 Richard ca una din operele cele mai valoroase ale
şi câştigă un concurs iniţiat de Titu Maiorescu. Bursa de sociologiei
moderne. În
Enciclopedia marilor
3000 de lei anual, oferită de statul român, îi permite să personalităţi se scrie greşit că această carte a fost tipărită
plece la Paris unde obţine a doua licenţă în matematică, la Bucureşti, în 1910. În realitate, noua contribuţie
iar în anul 1876 obţine şi licenţa în ştiinţe fizice, astfel haretiană la tezaurul cultural al umanităţii a fost publicată
încât, la numai 25 de ani, avea trei licenţe. Studiile la Paris şi tradusă în limba română, cu mare întârziere,
doctorale le-a încheiat la 18/30 ianuarie 1878 când după aproape şapte decenii! Spiru Haret este primul
reuşeşte să primească titlul de doctor la Sorbona, român care a aplicat legile mecanicii la unele fenomene
devenind astfel primul român doctor în ştiinţe matematice sociale; folosind modelul lui Isaac Newton, a introdus
(la Paris). Nu împlinise 27 de ani, dar teza sa de doctorat principiul efortului minim în analiza activităţilor sociale
îl va plasa printre pionierii ştiinţei cosmosului. Prima pentru obţinerea unui randament ridicat. Conexiunea
contribuţie a tânarului savant polivalent la tezaurul surprinzătoare dintre matematică şi sociologie îl plasează
culturii universale se intitula Sur l’invariabilité des pe savantul român printre primii oameni din lume care
grandes axes des orbites planétaires şi aborda o problemă a aplicat calculul matematic în analiza fenomenelor
deosebit de interesantă, demonstrînd în premieră sociale, fiind un precursor pe plan mondial, anticipând
mondială, contrar opiniei generale a savanţilor din acea teoria modelelor şi cibernetica. În 1938, la Paris, la
vreme, că axele mari ale orbitelor planetelor sistemului Editura Payot, aceste contribuţii româneşti au fost
nostru solar nu sunt invariabile, ele înregistrând remarcate de P. A. Sorokin în lucrarea Les Theories
„perturbaţii seculare”, de o mică anvergură, fără a pune în sociologiques contemporaines.
pericol viaţa. Generalizând cercetările lui Laplace,
Uriaşa operă haretiană totalizează 11 volume şi
Lagrange şi Poisson, savantul român l-a ajutat pe Henry include alte realizări de nivel mondial. Primul astronom
Poincaré să elaboreze o lucrare distinsă, în 1884, cu român cu solide preocupări teoretice, a publicat la 29 de
Marele Pemiu oferit de regele Oscar al Suediei şi ani lucrarea Despre acceleraţiunea seculară a mişcării
Norvegiei.
medii a Lunii.

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

Observaţii deosebit de valoroase a publicat despre
Marele pedagog şi reformator de nivel european
unii meteoriţi, despre eclipsele de Soare, iar în 1912, în Spiru Haret, a propus soluţii viabile şi înnoitoare
„Analele Academiei Române”, astronomul de nivel programului formativ al şcolii româneşti cu fermitate
mondial Spiru Haret a mai adus o contribuţie la programatică şi reale posibilităţi de discernere critică şi
dezvoltarea ştiinţei universale, publicând un studiu despre cu simţul contemporaneităţii. Prin legile de care este legat
pata roşie a planetei Jupiter.
numele lui Haret, învăţământul secundar şi cel superior au
Paralel cu activitatea ştiinţifică de nivel mondial şi cu cunoscut o evidentă etapă de progres, ajungând la nivel
cea didactică, Haret s-a implicat cu succes şi în viaţa european. Liceul a fost diferenţiat în doua trepte: ciclul
politică. Membru marcant al Partidului Naţional Liberal, inferior, cu programă comună tuturor elevilor români, şi
deţine funcţii publice importante de la 32 de ani, care vor altul superior, trifurcat în învăţământ modern, real şi
culmina cu cea de ministru
„Cea dintâiu datorie a şcoalei, care trece înaintea oricărei clasic. Făra a se minimaliza
al Instrucţiunii Publice, pe alteia, este de a forma buni cetăţeni şi cea dintâiu condiţie pentru învăţământul umanist precare a ocupat-o de trei ori, a fi cineva bun cetăţean este de a-şi iubi ţara fără rezervă, de a dominant teoretic, noul
în anii: 1897-1899; 1901- avea o încredere nemărginită într’însa şi în viitorul ei. Toată sistem a început să
1904; 1907-1910. Cel mai activitatea şi toată îngrijirea celor însărcinaţi cu educaţia pregătească
mai
bine
acolo trebue să tindă.” Circulara din aprilie 1897,
important reformator al tinerimii
cadrele
necesare
economiei
adresată conducătorilor de şcoli de către Spiru Haret
învăţământului românesc
în plin progres.
din sec. al XIX-lea şi de la începutul secolului trecut,
Acelaşi Spiru Haret, prezenţă determinantă şi activă
Haret a iniţiat o serie de legi care au modernizat în procesul de modernizare al şcolii româneşti, a reuşit să
învăţământul de toate gradele. Opera sa legislativă este o treacă în anul următor (1899), prin Parlament, Legea
sinteză creatoare a celor mai bune tradiţii ale legislaţiei şi învăţământului profesional. Vechile şcoli de arte şi
şcolii româneşti în strânsă relaţie cu cea europeană. meşteşuguri sunt reorganizate în trei grade: elementar,
Stâns legat de poporul român, la progresul căruia a inferior şi superior. Cele elementare pregăteau elevi
contribuit substanţial, Haret scria o frază memorabilă: pentru industria mică şi meseriile domestice la sate, în
,,A nu sprijini lupta pentru iluminarea poporului, a lucra şcolile inferioare se predau cunoştiinţe pentru exercitarea
contra existenţei ţării, este tot una”.
meseriilor în domeniul industrial, iar în şcolile superioare
În timpul Războiului de Independenţă apar primele pentru meserii erau implicate cunoştiinţe teoretice
dovezi ale patriotismului său profund şi exemplar. Deşi avansate. Acestor şcoli li s-au adăugat cele comerciale,
era în toiul elaborării tezei de doctorat, care va intra în confesionale, secundare pentru fete, normale, licee
istoria ştiinţei universale, Haret decide să vină în ţară militare şi seminarii teologice.
pentru a-şi face datoria faţă de patrie. Este oprit, în
Pentru lărgirea bazei materiale, Haret s-a ocupat
ultimele momente, de o telegrama a lui G. Chiţu, fost personal de construirea celor 2000 de localuri de şcoală.
ministru al Instrucţiunii Publice în guvernul I. C. Din păcate în zilele noastre se procedează pe dos, multe
Brătianu, care îi comunică faptul ca „el trebuie să stea la şcoli fiind închise!
Bibliografie selectivă
Paris să îşi dea teza de doctorat”.
Supranumit „Omul şcolii”, Haret a avut un rol 1. Şeban Orăscu, Spiru Haret, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
hotărâtor în organizarea unitară a învăţământului de
Enciclopedică, 1976.
cultură generală, în orientarea lui mai realistă, în ponderea 2. V. Popovici, Spiru Haret-125 de ani de la naştere, în „Revista
Arhivelor”, nr. 1/1976
mai mare acordată ştiinţelor naturii. A fost precursor al
3.
Maria Itu, Forme instituţionalizate de educaţie populară în
pedagogiei sociale şi mai ales al pedagogiei adulţilor,
România 1859-1918, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
disciplină de mare actualitate astăzi. Rapoartele şi
Enciclopedică, 1981.
discursurile parlamentare ale lui Haret referitoare la 4. Personalităţi româneşti ale ştiinţelor naturii şi tehnicii.
Dicţionar, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982.
situaţia învăţământului sunt veritabile studii cu caracter
ştiinţific şi pedagogic. El a conceput, iniţiat şi pus în 5. Petre Dan, Asociaţii, Cluburi, Ligi, Societăţi, Dicţionar
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.
practică un vast program de reformă a 6. cronologic,
Edmond Nicolau, I. M. Ştefan, 100 de oameni de ştiinţă şi
învăţământului românesc. Din martie 1897, când ajunge
inventatori români, Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1987.
pentru prima oară ministru în cabinetul lui Dimitrie A. 7. *** Dicţionar enciclopedic, vol III H-K, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1999.
Sturdza, a trimis Parlamentului României cele mai
importante legi votate în timpul guvernării liberale. Legile 8. *** Enciclopedia marilor personalităţi din istoria, ştiinţa şi
cultura românească de-a lungul timpului, vol II, Bucureşti,
lui Haret vor aşeza învăţământul pe temelii solide şi la
Editura Geneze, 2000.
nivelul Europei Occidentale. A adus modificări la Legea 9. *** Enciclopedia marilor descoperiri, invenţii, teorii şi sisteme,
vol I, Bucureşti, Editura Geneze, 2002.
Take Ionescu, înlăturând diferenţierea între şcolile urbane
şi cele rurale, care părea jignitoare pentru copiii de ţărani. 10. Ion Jercan, Portrete prahovene, Ploieşti, Editura Bioedit, 2003.
Istoria românilor, vol VII, tom II, Bucureşti, Editura
Organizatorul învăţământului superior românesc, Haret a 11. ***
Enciclopedică, 2003.
elaborat Legea privind reorganizarea învăţământului 12. Operele lui Spiru Haret, vol I-IX, Iaşi, Editura Moldova, 2010.
profesional. Legea lui Spiru Haret din 1898, căreia i s-au 13. Enciclopedia Universală Britannica, vol 7, Bucureşti, Editura
Litera, 2010.
adus competări în 1901, 1903, 1908 şi 1909, a stat la
14.
Alexandru Zub , Înapoi la Haret, în „Convorbiri literare”, nr. 5,
baza organizării învăţământului românesc timp de peste
Iaşi, 2012.
un sfert de secol, nu ca în zilele noastre când fiecare
prof. dr. Constantin DOBRESCU,
ministru schimbă ceea ce a făcut predecesorul său.
prof. Ion C. PETRESCU
(Va urma)

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

ÎNVĂŢĂTORUL TRAIAN GHINESCU, „ULTIMUL HARETIST”,
A TRECUT ÎN ETERNITATE
Traian Ghinescu a venit pe
După o perioadă petrecută
lume, la 27 aprilie 1912, în satul
pe front, a fost transferat, în
ialomiţean Orezu, din comuna
1945, la Şcoala Corlăteşti, unde
Ciochina, ca fiu al lui Dumitru
a funcţionat, ca învăţător şi
Ghinescu din satul Condeeşti şi
director, timp de 29 de ani. În
al Ecaterinei Iatan din Crăsani.
acest timp, a avut o contribuţie
Şi-a început instrucţia în
substanţială la extinderea Şcolii
localitatea natală, după care a
din Corlăteşti, la construirea
urmat
cursurile
Liceului
Căminului Cultural din comuna
„Ştirbei Vodă” din Călăraşi şi
Corlăteşti, precum şi la
ale Şcolii Normale „Mihai
înfiinţarea Casei de Ajutor
Viteazul” din Ploieşti, pe care a
Reciproc Învăţământ Ploieşti, al
absolvit-o în anul 1934.
cărei preşedinte a fost vreme de
Tânărul
învăţător
şi-a
mai mulţi ani. Învăţătorul
continuat pregătirea pentru
gradul I Traian Ghinescu,
apărarea patriei, în anii 1934dascăl de excepţie şi animator
1935, în cadrul Batalionului 4
al vieţii culturale, şi-a continuat
Vânători de Munte din Predeal
activitatea didactică până la
şi la Şcoala Militară de Ofiţeri
pensionare, în anul 1974.
de Infanterie din Ploieşti.
A trecut la cele veşnice, în
Traian
Ghinescu
După revenirea în viaţa
ziua de 8 octombrie 2012, la
civilă, în perioada 1935-1937, a funcţionat, ca împlinirea vârstei de 100 de ani, lăsând prahovenilor
bibliotecar şi pedagog, la Asociaţia Învăţătorilor amintirea unui om de o modestie rară şi de o
Prahoveni. În 1936 a fost cooptat în colectivul de moralitate deosebită. Traian Ghinescu, „ultimul
redacţie al revistei „Şcoala Prahovei”.
haretist”, învăţător de elită şi director valoros, a făcut
La 1 septembrie 1937, Traian Ghinescu a fost cinste şcolii româneşti, fiind un model demn de urmat
numit învăţător la Şcoala Dorna Candrenilor, judeţul pentru corpul didactic de azi şi de mâine.
Câmpulung, unde s-a implicat în construirea unei
Bibliografie
şcoli model pentru Bucovina. Aici s-a căsătorit cu
STĂNESCU, Dorin, Ultimul haretist. Învăţătorul Traian
învăţătoarea Sabina Pârgaru, cu care a avut două Ghinescu la 100 de ani, Ploieşti, Editura Ploieşti-Mileniul
fiice, Doina şi Lucia, care au îmbrăţişat, ulterior, III, 2012.
cariera didactică.
prof. dr. Polin ZORILĂ

Eroul din familia mea

GHEORGHE IONIŢĂ, DIN COLILIA,
ÎN RĂZBOIUL MONDIAL
Străbunicul
meu,
Gheorghe
Ioniţă, din localitatea Colilia, judeţul
Ialomiţa, a venit pe lume în anul
1913. Ca fiecare tânăr român, acesta
a satisfăcut stagiul militar, pregătindu-se pentru apărarea patriei în caz
de nevoie.
În momentul declanşării celui de
al Doilea Război Mondial, acesta a
fost concentrat. După intrarea ţării
noastre în război, a participat la
operaţiile militare de pe frontul de
est, ajungând până la cotul Donului.
Pe front, străbunicul meu a
întâmpinat multe greutăţi. Datorită
drumului prea lung, calul său s-a
îmbolnăvit, fiind nevoit să-l împuşte
personal.

Gheorghe Ioniţă

A străbătut drumuri lungi, alături
de camarazii săi de arme. La un
moment dat, un obuz a căzut alături
de el, i-a ciuruit mantaua şi l-a
acoperit de pământ. S-a ridicat şi a
continuat să-şi îndeplinească datoria
faţă de ţară, pe frontul de est şi pe
frontul de vest, până în anul 1945.
La încheierea războiului, acesta a
revenit în localitatea natală, Colilia,
unde şi-a continuat activitatea de
agricultor, alături de consătenii săi.
Veteranul de război Gheorghe
Ioniţă, a trecut la cele veşnice în anul
1981, cu conştiinţa datoriei împlinite
faţă de familia şi ţara sa.
elevă Ana-Ramona STANCA,
Şcoala Gimnazială „Sf. Vineri” Ploieşti

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

OPERAŢIUNEA „VALUL UCIGAŞ” (I)
Bombardamentul efectuat la 1 august 1943, asupra oraşului Ploieşti şi a regiunii apropiate
Conştienţi de importanţa Ploieştiului şi a petrolului
 Prezentare generală
rafinat
în acest oraş, cu ocazia Conferinţei de la
Comuna Albeşti-Paleologu este situată la circa 20 km
est de municipiul Ploiești, spre direcţia Mizil-Buzău. Casablanca - Maroc, care a avut loc în ianuarie 1943,
Comuna este formată din patru sate: Albești-Paleologu, Churchill şi Roosevelt au pus la cale „Capodopera
Ploieşti”, operaţiune care trebuia să constituie o
Cioceni, Vadu-Părului şi Albești-Muru.
Prezentarea noastră se va referi la două dintre aceste performanţă aviatică fară precedent, care să ducă la
sate, anume: Vadu-Părului şi Albeşti-Muru. Ambele paralizarea rafinăriilor ploieştene, printr-un singur raid
localităţi sunt situate pe malul drept al râului Cricovul de bombar-dament.
La Casablanca, această ope-raţiune a primit,
Sărat, care izvorăște din dealurile subcarpatice, din zona
provizoriu, numele de cod „Statesman” (schimbată
Apostolache-Lapoş, curge spre sud şi se varsă în râul
ulterior în „Tidal Vave”- Valul Ucigaş), urmând ca
Prahova în zona localităţilor Ciorani - Adâncata.
planul de detaliu al acesteia să fie prezentat celor „doi
La circa 10 km, spre vest de cele două sate
mari ai lumii” peste şase luni, la Conferinţa Trident de la
menţionate mai sus, curge, tot de la nord spre sud, râul
Quebec-Canada, unde cei doi urmau să se reîntâlnească.
Teleajen. Acesta izvorăște de sub Masivul Ciucaş (în
Pentru ducerea la îndeplinire a acestei operaţiuni a
zona Cheia) şi iese la câmpie din strânsoarea munţilor şi
fost desemnată Armata a IX-a a aerului din USAF
a dealurilor subcarpatice în apropierea oraşului Boldeşti(forţele aeriene americane). La propunerea generalului
Scăeni. Celălalt râu, Cricovul Sărat, pătrunde în câmpie
american Henry H. Arnold, elaborarea strategiei de
în dreptul localităţii Albeşti-Paleologu.
bombardare a Ploieştiului a fost încredinţată colonelului
Este de remarcat faptul că, la ieşirea în câmpie, cele
de aviaţie Jacob E. Smart din statul major al generalului
două râuri au o geografie asemănătoare, atât din punct de
american Arnold.
vedere al meandrelor, al podurilor rutiere şi feroviare, cât
În urma unei activităţi laborioase de documentare (ce
şi al localităţilor aflate pe maluri.
a constat inclusiv în discuţii cu foşti directori sau ingineri
Ceea ce diferenţiază Cricovul de Teleajen este că pe
englezi şi americani care au lucrat în rafinăriile
malul drept al ultimului se află două dintre marile
ploieştene, până la venirea în Romania a misiunii
rafinării ploieştene: „Vega” şi „Româno – Americană”
militare germane condusă de generalul Erik Hansen, care
(în prezent „Petrotel-Lukoil”).
în fapt a pus stăpânire pe „petrolul românesc”), Jacob E.
Atunci, în anii celui de-al Doilea Război Mondial,
Smart a ales ţintele care urmau să fie bombardate.
rafinăriile ploieştene asigurau o mare parte a
Acestea au fost: „Ţinta Albă nr.1” – Rafinăria Românocarburanţilor şi lubrifianţilor necesari „maşinii de război”
Americană (actualmente Petrotel-Lukoil); „Ţinta Albă
a Germaniei naziste.
nr. 2” - Rafinăria „Vega”; „Ţinta Albă nr. 3” –
 Ploieştiul în jocul de interese al beligeranţilor
Rafinăriile „Standart Petrol” şi „Unirea-Speranţa”;
În una din memorabilele sale lucrări literare, şi anume „Ţinta Albă nr. 4” – Rafinăria „Astra Română” (cea
romanul Bine aţi venit în infern, cunoscutul şi regretatul mai mare din Ploieşti, la acea dată); „Ţinta Albă nr.5” –
scriitor ploieştean Ioan Grigorescu menţiona: „în Rafinăria „Columbia-Aquila”. Ulterior au mai fost alese:
ultimele 18 luni (1942- jumătatea anului 1943 - n.n.) „Ţinta Albastră” – „Creditul Minier Brazi” şi „Ţinta
România furnizase Germaniei peste şase milioane tone
Roşie” – Rafinăria „Steaua Română” din oraşul
de produse petroliere, majoritatea rafinate la Ploieşti; Câmpina (Ioan Grigorescu, op. cit., p. 71).
11.000 de trenuri încărcate
La rândul lor, cunoscând
cu carburanţi lichizi şi
importanţa
petrolului
lubrifianţi reprezentau numai
prahovean şi a capacităţilor
transportul
feroviar
al
de rafinare de la Ploieşti,
petrolului livrat Germaniei în
germanii au făcut din acest
ultimul an, în afara celui
oraş
şi
din
zona
expediat prin conducte sau
înconjurătoare, până dincolo
tancuri fluviale. În discuţiile
de Câmpina, una din cele mai
cu Antonescu, purtate la
apărate zone din punct de
începutul anului 1943 la
vedere antiaerian. Ploieştiul
Bârlogul
Lupului

se bucura de o atenţie de care
„Wolfsschanze”Hitler
numai Berlinul şi Viena mai
B-24 Liberator deasupra Ploieștiului
părea obsedat de perspectiva
(Arhiva Muzeului Forțelor Aeriene Americane)
beneficiau.
epuizării
resurselor
Pentru apărarea acestei zone petroliere, Göering (unul
petroliere necesare armatelor sale, înainte ca ele să din adjuncţii lui Hitler) l-a desemnat pe colonelul
ajungă în Transcaucazia sau în Golful Persic. Cheia (ulterior general) Gerstemberg, numit ataşat aero la
succesului acestui marş se afla la Ploieşti” (Ioan Legaţia germană din Bucureşti, care la rândul lui l-a adus
Grigorescu, Bine aţi venit în infern, Bucureşti, Editura în România pe colonelul Guderna-fost pilot şi as al
Nemira, 1995).
apărării antiaeriene.

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

Cei doi au înpânzit zona Valea Prahovei cu un
Privite din aer, cele două creaţii ale lui Gerstemberg
puternic armament antiaerian (cercul de foc se întindea dădeau impresia că acolo se afla adevăratul oraş Ploieşti
de la Comarnic, în nord, până la Bucureşti, în sud).
şi adevărata Rafinărie Româno-Americană („Ţinta Albă
De asemenea, au întărit aviaţia de vânătoare, nr. 1”).
amplasând escadrile de vânătoare de zi şi de noapte pe
Despre falsa rafinărie de lângă Albeşti-Muru, Ioan
aerodromurile Pipera-Bucureşti, Mizil şi Ziliştea-Buzău Grigorescu menţiona în cartea sa: „ Era un loc straniu
(actuala Şcoală de Aplicaţie Bobocu); au adus un tren împrejmuit cu sârmă ghimpată, fără lucrători, dar cu
blindat antiaerian (codificat „Omida” şi camuflat în câteva santinele germane puse să păzească nişte
staţia CFR Buda de lângă Ploieşti), care putea interveni instalaţii de tablă şi carton care nu produceau nimic.
în zona Câmpina – Ploieşti; au instalat baloane de Două batale cu reziduri petroliere se deschideau pe un
protecţie/obstrucţie,
precum
şi
aşa
numitele platou înconjurat cu extinctoare cu spumă, înşirate pe
„Detaşamente Nebel”, care aveau sarcina să asigure atelaje de scândură. Batalelor li se putea da foc în
acoperirea/camuflarea Ploieştiului într-un nor de ceaţă intervalul alarmelor aeriene pentru a simula mari
artificială.
incendii şi a fi stinse după voie atunci când rafinăriaPe lângă acestea, Gerstemberg – care reuşise să capcană nu mai avea de ce să funcţioneze.
devină un adevărat Protektor al Ploieştiului şi al Văii
Dincolo de ele se înălţau câteva coloane de distilaţie
Prahovei – a mai adăugat şi alte măsuri de protecţie: făcute din placaj şi vopsite în argintiu, rezervoare de
instalarea în pădurea Otopeni a unei puternice staţii radar benzină fără pereţi, doar cu acoperiş, o încropeală de
„Freya” şi crearea de ţinte false:
conducte din burlane de tablă,
rafinării din placaje, lemn şi fier
două coşuri înalte imitându-le pe
vechi, precum şi un fals oraş
cele din adevăratele rafinării,
Ploieşti tot din placaj şi lemn.
eşafodaje reproducând instalaţii
Şi acum să revenim la cele
de cracare şi distilare care, din
două localităţi menţionate la
aer, probabil chiar aduceau cu
începutul articolului, Vadu Părului
unele reale, numai că de pe
pământ, din încrengătura de
şi Albești-Muru. Aşa cum
cherestea şi tablă galvanizată
spuneam, cele două localităţi se
arătau ca opera unui nebun pus
află pe malul drept al râului
Baloane de protecţie/obstrucţie
sa-şi imagineze o rafinărie. Doar
Cricovul Sărat, care se aseamănă
din punct de vedere geografic cu râul Teleajen. Pentru a într-un loc ardeau nişte anvelope de cauciuc uzate, sub
înşela şi distrage atenţia aviaţiei americane şi engleze (în un cazan de aburi, trimiţând pe coşuri un fum negru,
anul 1942 americanii au mai încercat, fără rezultate uleios, lăsând să ţâşnească prin burlanele de tablă valuri
notabile, să bombardeze rafinăriile ploieştene, într-o de aburi slobozite în aer. Coşurile fumegau, deci „se
misiune codificată „Halpro”). Gerstemberg a luat lucra” mistificarea putând păcăli pe observatorii de pe
măsura de a creea, în extravilanul localităților Vadu- bombardierele aşteptate să apară din înaltul cerului”.
Aceste „creaţii” ale lui Gerstemberg au generat o serie
Părului și Albești-Muru „ţinte false” constând în rafinării
de
probleme şi chiar au schimbat destinele unor familii
şi un oraş. Toate din placaj şi fier vechi.
Pentru aceasta, împreună cu unii potentaţi ploieşteni din satele Vadu-Părului şi Albești-Muru, atât la
ai vremii respective (printre care un anume Jean Malakof bombardamentul din 1 august 1943, cât şi la cele care au
- fost Malacu) au creat în punctul „La plute”, aparţinând reînceput odată cu aprilie 1944.
Dar, despre aceste probleme şi despre cum au
localităţii Vadu-Părului falsul oraş Ploieşti. Totodată, la
influenţat
râurile Telejean, Cricovul Sărat şi ţintele false,
cca.. 3 km sud-vest de localitatea Albeşti-Muru, a creat o
bombardamentul
din 1 august 1943, în episodul următor.
rafinărie falsă, amplasând şi o baterie antiaeriană de
lt-col. (r.) Anton CONSTANTIN
apărare apropiată.
(Va urma)

NU PLÂNGE, MAICĂ ROMÂNIE!
Versuri găsite ȋn raniţa unui soldat român, mort ȋn toamna anului 1918, pe Muntele Sorica
Nu plânge, Maică Românie,
Că am să mor neîmpărtăşit!
Un glonţ pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu eu l-am oprit….

Nu plânge, Maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noştri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o ştim!

Nu plânge, Maică Românie!
E rândul nostru să luptăm
Şi din pământul ce ne arde
Nici o fărâmă să nu dăm!

Nu plânge, Maică Românie !
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă şi pe noi la praznic,
Când România va fi Mare!

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

TRATATUL DE LA CRAIOVA DIN 7 SEPTEMBRIE 1940
Schimburile de populaţie dintre România şi Bulgaria (1940-1943) (I)
1. Introducere
În corelaţie cu clivajul puterii otomane, în regiunea
balcanică se intensifica şi mişcarea populaţiei de pe un
teritoriu pe altul. După încheierea războaielor balcanice,
din anii 1912-1913, remarcabila transformare a atitudinii
geopolitice a făcut ca aceste mişcări să înceteze să poarte
un caracter spontan şi să înceapă să fie reglementate prin
tratate internaţionale speciale. În 1913, Bulgaria (la 16
septembrie) şi Grecia (la 1 noiembrie) au convenit să
reglementeze, prin acorduri bilaterale cu Imperiul
Otoman, problemele populaţiilor atinse de modificările
teritoriale impuse de evoluţia războaielor din anii 1912 şi
1913. După Primul Război Mondial, la 27 noiembrie
1919, Grecia şi Bulgaria au semnat, la Neuilly-sur-Seine,
o convenţie care prevedea emigrarea reciprocă şi
voluntară a minorităţilor respective; la 3 ianuarie 1923, la
Lausanne, guvernul elen şi cel turc au încheiat un acord
privind schimbul obligatoriu de cetăţeni turci, de religie
ortodoxă (adică greci), care locuiau pe teritoriul Turciei,
cu cetăţeni de naţionalitate greacă, dar de etnie turcă şi
religie musulmană, care locuiau pe teritoriul grec1. În
luna septembrie 1940, pe fundalul conflictului cu privire
la Dobrogea Meridională, care, de mai bine de 20 de ani,
afecta relaţiile dintre România şi Bulgaria şi sub
presiunea Germaniei şi a Italiei, negociatorii celor două
ţări danubiene au adoptat un sistem de schimb de
populaţie pentru a închide definitiv subiectul litigiului
etnic şi teritorial dintre ele.
2. România, Bulgaria şi problema Dobrogei
Meridionale
Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial a
agravat şi mai mult poziţia internaţională a României şi,
în acelaşi timp, capacitatea de a proteja provinciile
obţinute la sfârşitul Primului Război Mondial2. După
aşa-zisa a patra împărţire a Poloniei (în septembrie 1939)
- operă a Germaniei şi a URSS - România Mare
(devenită cea mai mare şi mai populată ţară din Europa
Central-Orientală) nu avea să simtă niciodată mai mult
decât în acele luni convulsive o presiune mai periculoasă
împotriva frontierelor sale: agresiva politică revizionistă
a Uniunii Sovietice, Ungariei şi Bulgariei. Din contra, de
cealaltă parte a Dunării, în Bulgaria, în aceeaşi perioadă,
se trăia într-o atmosferă de emoţie şi aşteptare.
Schimbarea bruscă a atitudinilor geopolitice şi
strategice tradiţionale pentru Europa oferea posibilitatea,
din ce în ce mai concretă, de a modifica, pentru prima
dată după sfârşitul Primului Război Mondial, atitudinile
care, odată cu încheierea Tratatului de la Neuilly
(27 noiembrie 1919), consacraseră grava înfrângere
militară suportată de Bulgaria în urma participării ei la
marele război3. Deciziile impuse Sofiei, printr-un fel de
dictat arogant şi umilitor, au făcut ca Bulgaria să aibă
litigii teritoriale deschise cu toate statele vecine (cu
excepţia noii Turcii republicane). Totuşi, fără îndoială, la
mijlocul anilor ’30, conflictul dintre ea şi România, cu
privire la Dobrogea Meridională, părea cel mai dificil de
soluţionat.

De fapt, dacă cu guvernele de la Atena şi, mai ales,
cu cel de la Belgrad, Sofia a reuşit cel puţin să stabilizeze
raporturile, şlefuind şi netezind asperităţile cele mai
grave4, problemele bulgaro-române rămâneau fundamental deschise. Deşi la frontiera danubiană dispăruseră
aproape în totalitate luptele armate, cel puţin cele mai
violente manifestări, atestate până la mijlocul anilor ’20,
între cele două ţări se menţinea, totuşi, o atmosferă de
înaltă tensiune şi de lipsă substanţială de comunicare.
„Am restituit Bulgariei cele ce i s-a luat ca urmare a
Războiului balcanic. Am zugrăvit aiurea, de la un pas
diplomatic la altul, acea acţiune greşită a ministerului
Maiorescu prin care, după dorinţa lui Take Ionescu n-a
dorit de fapt această completară dobrogeană, el
mărturisindu-mi cu sinceritate că-i trebuiau numai acele
unghiuri intrânde la noi pe care guvernul Filov ar fi putut
fără nici o pagubă să le acorde astăzi.
S-a început cu implorările către Europa ca să ni se dea
Silistra şi s-a mers până la Capul Sabla, nu departe de
Varna.
E adevărat că aici poporul bulgar era reinstalat de
curând, dar tot aşa de adevărat că pe baza teoriei
echilibrului luam, în momentul măririi Bulgariei, un ţinut
care nu făcea parte din raza noastră naţională pe care am
încercat a o crea pe urmă şi prin nepreţuitul element
macedonean.
Cu tot aportul lor, care va trebui fructificat cu îngrijire
aiurea, trebuie să recunoaştem că, în ciuda operei de
civilisaţie îndeplinită, ni-am simţit străini acolo”.
Nicolae Iorga, ziarul „Neamul Românesc”, 17.09.1940

Dobrogea Meridională (cunoscută şi cu numele de
Cadrilater) a fost obţinută de către România după al
doilea război balcanic (Pacea de la Bucureşti din august
1913) şi Primul Război Mondial, când - după ce fusese
temporar, reocupată de armata bulgară - a fost definitiv
retrocedată, de către Aliaţi, nu fără o anumită
nesiguranţă, statului român. Regiunea era caracterizată
printr-un teritoriu plat, de circa 24.000 km pătraţi,
delimitat la vest şi la nord de cursul Dunării şi la sud de
Marea Neagră, împărţit în două districte administrative
(Durostor şi Caliacra) şi număra, conform datelor
recensământului român realizat în anul 1930, o populaţie
de 378.344 locuitori: 143.209 (circa 37,9%) bulgari,
129.025 (34,1%) turci sau turcofoni, 77, 728 (20,5%)
români, 7.615 (2%) ţigani şi, în sfârşit, 6.546 (1,7%)
tătari5. În realitate însă, nici înainte şi nici după marele
război, pierderea acestei provincii nu a fost acceptată
decât în cea mai mică măsură de către bulgari. Anumite
caracteristici specifice, inclusiv prezenţa preponderentă a
bulgarilor în raport cu a românilor (şi mai evidenţiată în
primii cincisprezece ani ai secolului), importanţa
producţiei ei agricole în contextul general al economiei
bulgare şi, nu în ultimul rând, semnificaţia istorică
(Dobrogea a fost regiunea în care, în sec. VII, se
consolidase primul regat proto-bulgar) reprezentau,
pentru opinia publică, paradigma nedreptăţii cu care
Bulgaria fusese condamnată de către puterile victorioase.

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

Toate acestea au făcut ca, pe parcursul anilor ’20,
relaţiile dintre Bulgaria şi România să rămână dintre cele
mai rele, cu atât mai mult cu cât, după cum s-a menţionat
anterior, acţiunile luptătorilor de gherilă iredentişti
bulgari (Komitadzi), au contribuit la înăsprirea inimilor.
Aceştia, de la bazele lor amplasate pe teritoriul bulgar,
uneori cu susţinerea autorităţilor de la Sofia, alteori cu
ajutorul organizaţiilor aflate în contact direct sau indirect
cu Kominternul, le dădeau de furcă forţelor de securitate
române, care, cu mari dificultăţi şi recurgând destul de
des la excese, se angajaseră într-o luptă dificilă de
pacificare armată a celor două judeţe meridionale ale
ţării6.
Anii următori, de până la izbucnirea celui de-al
doilea conflict mondial, au fost, desigur, mai puţin
turbulenţi, măcar sub aspectul ordinii publice, dar nu
mai puţin tensionaţi în ce priveşte raporturile dintre cele
două state. Disputa pentru Dobrogea a menţinut Bulgaria
departe de Înţelegerea Balcanică (1934) şi de orice altă
formă de colaborare strânsă, mai ales politică, cu statele
din sud-estul Europei. În rest, Sofia nu putea ignora
campania Bucureştiului de românizare a Dobrogei
Meridionale, condusă nu doar prin intermediul
instituţiilor culturale (în primul rând şcoli primare) şi
religioase, dar şi prin punerea în acţiune a legii reformei
agrare din 1919 şi prin campania de colonizare şi transfer
la Dunărea de Jos, din Macedonia, a unui mare număr de
aromâni (Kutzovalacchi7), anume pentru consolidarea
numerică şi „calitativă” a componentei etnice române în
detrimentul celorlalte. În total, din Macedonia greacă
(regiunea lor de origine), au fost transferaţi în cele două
judeţe româneşti de la Dunărea de Jos circa 80.000
aromâni care, pe parcursul anilor, depăşind chiar şi
deosebite dificultăţi de ordin birocratic, administrativ,
indiferenţa şi deseori chiar şi ostilitatea populaţiei deja
stabilite în teritoriu, au fondat noi aşezări şi şcoli ce au
contribuit la o anumită ameliorare a infrastructurii
regiunii8. În acelaşi timp, un număr considerabil de
cetăţeni români, aparţinând numeroasei comunităţi turce,
rezidenţi de secole în provinciile române de la Dunărea
de Jos (inclusiv Cadrilaterul), au părăsit Dobrogea,
pentru a se transfera în Turcia. Acest proces de emigrare,
care a implicat mii de persoane, avea la început un
caracter aproape spontan; ulterior, a fost reglementat în
baza unui acord special, semnat între guvernele de la
Bucureşti şi Ankara, la 4 septembrie 19369.
Între timp, sosirea în Dobrogea Meridională a
comunităţii macedonene de veche ascendenţă română a
adus elemente de tensiune într-un context deja încordat şi
a generat un fel de conflict latent care, de fapt, a adâncit,
treptat, de-a lungul anilor, prăpastia neînţelegerii din ce
în ce mai mari dintre bulgari şi români10. Probabil, la
sfârşitul anilor ’30, redusul respect reciproc ce
caracteriza sentimentele celor două populaţii era deja o
problemă minoră.
Autorităţile române erau extrem de preocupate de
zvonurile care circulau din ce în ce mai mult prin
comunitatea bulgară, cu privire la o eventuală eliberare a
teritoriului datorită sprijinului diplomatic german şi cu
intervenţia directă a unor numeroase bande de komitadzi
care, între timp, se antrenau dincolo de frontiere11.

Cu toate acestea, în ciuda îngrijorării populaţiei
bulgare, situaţia era sub control, chiar dacă din
considerente de precauţie, guvernul român a dispus, la
începutul lui 1939, măsuri de siguranţă privind întărirea
aparatului militar în întregul Cadrilater12.

Refugiaţi români din Cadrilater (1940)
Adevăratele probleme pentru români au început un an
mai târziu, când s-au copt fructele otrăvite ale Pactului
Ribbentrop-Molotov. În iunie 1940, cu Franţa deja
îngenuncheată şi Anglia aflată în mari dificultăţi militare,
Uniunea Sovietică a redeschis pe neaşteptate Dosarul
Basarabiei. Pe 26 iunie, ambasadorul român la Moscova,
Gheorghe Davidescu (1892-1973), a fost convocat pe
timp de noapte de către V. Molotov, care i-a prezentat un
ultimatum, prin care României i se solicita să părăsească,
în câteva ore, întreaga Basarabie, nordul Bucovinei şi
Ţinutul Herţa (acestea din urmă nu aparţinuseră, de fapt,
Imperiului Ţarist). Guvernul român, pe atunci complet
izolat diplomatic, a decis, după unele ezitări, să accepte
ultimatumul fără să lupte. Lăsarea Basarabiei în voia
sorţii, lipsită de glorie cum a fost, a marcat începutul
dezmembrării României Mari.
Bulgaria înregistrase, la acea vreme, un salt în politica
sa externă, alăturându-se Puterilor Axei (în acest sens
fusese interpretată, chiar şi în străinătate, venirea în
fruntea guvernului a intelectualului filogerman Bogdan
Filov (1883-1945), care îl înlocuise pe Georgi Ivanov
Kiosseivanov) şi, totodată, încerca să menţină relaţii
suficient de cordiale cu Uniunea Sovietică. În plină criză
basarabeană, diplomaţia bulgară - la solicitarea ţarului
Boris III (1894-1943), care din 1934 deţinea întreaga
putere politică - a început să insiste pe lângă Puterile
Axei (de fapt, aproape toate eforturile erau orientate către
Germania) pentru a obţine, cu ajutorul lor, ca România să
consimtă să intre în negocieri pentru a începe procesul de
restituire a Dobrogei Meridionale.
În rest, situaţia Bulgariei era destul de delicată;
suveranul ei era în căutarea unui succes politic
semnificativ, care să-l consolideze la conducerea țării şi,
mai ales, în faţa înfricoşătoarei opoziţii comuniste13. În
acelaşi timp, Germania încerca să evite, într-un moment
atât de delicat al acţiunilor sale politice şi militare în
Europa, ca un eventual război la Dunărea de Jos să
complice situaţia, oferind o şansă atât Marii Britanii, cât
şi URSS. La 27 iulie, premierul bulgar Filov şi ministrul
de Externe Ivan Popov (1890-1944) şi-au început
misiunea decisivă în Germania.

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

La 31 iulie, după o conversaţie cu Hitler, la
Berchtesgaden, când cei doi se întorceau în patrie,
ambasadorul german la Bucureşti, Wilhem Fabricius
(1882-1964), comunica ministrului de Externe român,
Mihail Manoilescu (1891-1950), decizia luată de Fuhrer:
cele două ţări trebuiau să înceapă imediat negocierile,
doar în bază de cesiune a întregii Dobroge Meridionale
Bulgariei14. Astfel, fără niciun sprijin internaţional, fără
nicio încredere nici în ea însăşi, nici, cu atât mai puţin, în
propriul ei lider, întotdeauna prea puţin creditatul rege
Carol al II-lea (1893-1953), clasa conducătoare română a
fost constrânsă din nou să plece capul, pregătindu-se să
bea cupa amară a încă unei amputări teritoriale15.
istoric Alberto BASCIANI, Italia
Traducere de Silvia CORLĂTEANU-GRANCIUC

(Va urma)
Articolul istoricului Alberto Basciani, intitulat Il trattato di
Craiova del 7 settembre 1940 e gli scambi di popolazione tra
la Romania e la Bulgaria (1940-1943), a fost publicat În
culegerea „Geschichte und Region/Storia e regione, 18
Jahrgang, 2009, Heft 2-anno XVIII, 2009, n.2. Umsiedlung
und Vertreibung in Europa/Spostamenti forzati di popolazioni
in Europa 1939-1955”. Herausgeber dieses Heftes/curatori di
questo numero Michael Wedekind und / e Davide Rodogno.
StudienVerlag, Innsbruck. Wien. Bozen / Bolzano, 2010, p.
155-176.
Traducerea din italiană în limba română a fost realizată de
către Silvia CORLĂTEANU-GRANCIUC şi publicată în
revista „Destin românesc”, nr. 1 (71), din 2011. Publicarea în
revista noastră este făcută cu acordul traducătoarei şi al
editorilor. Mulţumim pe această cale traducătoarei şi domnului
Gheorghe NEGRU, redactorul şef al prestigioasei reviste.

NOTE
1. Vezi, Stephen P. Ladas, The Exchange of Minorities: Bulgaria,
Greece and Turkey, New York, 1932 passim *.
2. În urma tratatelor semnate între 1919 şi 1920 România a obţinut
Basarabia, Transilvania, Bucovina, o parte din Banat (împărţit cu
Regatul Serbiei, Croaţiei şi Sloveniei) şi Dobrogea Meridională. În
total, noul stat avea o suprafaţă de 295.000 km pătraţi şi o populaţie
de 18 milioane de locuitori. Conform datelor recensământului din
1930, 30% din populaţie nu erau de etnie română. Despre geneza
României Mari vezi Sherman David Spector, Rumania at the Paris
Peace Conference. A Study of Diplomacy of Ioan I. C. Brătianu, New
York 1962, passim.
3. Odată cu semnarea actului, pe lângă acceptarea unei serii de clauze
grele, de natură economică şi militară, Bulgaria a fost nevoită să
renunţe la unele părţi nord-orientale ale Macedoniei în favoarea
Regatului nou apărut, la ieşirea la Marea Egee, prin pierderea portului
Dedeagač (Alexandropolis) în favoarea Greciei şi, în final, la
Dobrogea Meridională, cedată României. În 1919, statul bulgar avea o
suprafaţă de 103.146 km pătraţi şi 5,7 milioane de locuitori. Este
demn de remarcat că, în urma acestor amputări teritoriale, Bulgaria a
fost lovită de sosirea unei mase de circa 300.000 de refugiaţi proveniţi
din provinciile perse, care au pus în criză economia deja săracă. Vezi:
Bureau International du Travail (a cura di), Les refugies et les
conditions du travail en Bulgarie, Ginevra 1926, passim; John R.
Lampe The Bulgarian Economy in the Twentieth Century,
Londra/Sydney 1986, pp. 49-76.
4. În ianuarie 1937, premierul iugoslav Milan Stojadinovic (18881961) şi omologul său bulgar, Georgi Ivanov Kiosseivanov (18841960), au semnat un tratat de prietenie, care a reprezentat nu
ameliorare notabilă în relaţiile bilaterale dintre cele două ţări, dar a şi
permis Bulgariei să rupă izolarea diplomatică în regiunea balcanică.
A se vedea: Zivko Avramovski, The Yugoslav-Bu/garian Perpetual
Friendship Pact of 24 January 1937. În: Canadian Slavonic Papers 3

(1969), pp. 304-338. - mai complexe rămâneau însă relaţiile Bulgariei
cu Grecia, chiar dacă şi acestea au semnalizat o anumită destindere,
relaxare, care avuse efecte benefice chiar şi asupra relaţiilor
comerciale între cele două state; doar în ianuarie acelaşi an, băncile
centrale din Grecia şi Bulgaria au semnat un acord de cooperare.
Vezi: Stefanidis, Yannis D., Greece, Bulgaria and the Approaching
Tragedy, 1938-1941. In: Balkan Studies 2 (1981), pp. 203-307, în
particular pp. 294-299.
5. Vezi; Manuila, Sabin, La population de la Dobroudja, Bucarest
1939, p. 115. La sfârşitul anilor treizeci, în întreaga Românie trăiau
circa 366.384 cetăţeni de etnie bulgară, circa 2% din populaţia
Regatului. Pe lângă Cadrilater, comunitatea bulgară era răspândită şi
în Dobrogea Septentrională şi în Basarabia. Vezi: Arhivele Naţionale
Istorice Centrale, Bucureşti (ANIC), Fond Preşedenţia Consiliului de
Miniştri (PCM), dosar 135/1939: Raportul primelor luni din 1939.
6. Sub acest aspect se fac trimiteri la : Basciani, Alberto, Un conflitto
balcanico. La contesa fra Bulgaria e Romania in Dobrugia del Sud
(1918-1940), Cosenza 2001, pp. 85-134. În ceea ce priveşte
implicările Kominternului în luptele etnice din Dobrogea, vezi:
Cătănuş, Dan, Cadrilater: ideologie cominternistă şi iredentism
bulgar, Bucureşti, 2001; Glavno Upravlenie na Archivite pri
Ministerskija Savet [Direzione generale degli archivi presso il
Consiglio dei Ministri] (a cura di), Kominternăt i Bălgarija (mart
1919 - septembri 1944 g.), 2 voll., Sofia 2005.
7. Despre aromâni şi prezenţa lor seculară în Macedonia, despre
populaţia de origine română dedicată în principal activităţilor
pastorale şi comerciale, a se vedea: Carageani, Gheorghe, Gli aromeni
ela questione aromena nell'Archivio diplomatico del ministero degli
Affari Esteri italiano (1891-1916). In: „Storia Contemporanea” 18, 5
(1987), pp. 929-1007, nonche 22, 4 (1991), pp. 633-662 .
8. Lascu, Stoica, Din istoria Dobrogei de Sud în cadrul României
Întregite, 1913-1940 În: Revista istorică 11/12 (1995), p. 957-975, în
particular p. 961-964. Multe familii aromâne, după ce au acceptat
transferul în România, au renunţat la cetăţenia greacă, dar, odată sosiţi
în Dobrogea, s-au ciocnit de multe dificultăţi referitoare la obţinerea
cetăţeniei române, rămânând, de fapt, apatrizi, cu grave efecte asupra
funcţionării normale a vieţii lor. A se vedea: Basciani, A., Conflitto,
pp. 102-105. Pentru o încadrare mai generală referitoare la emigraţia
aromână în Dobrogea Meridională, a se vedea şi Hagigogu, Steriu T.
(coordonator), Colonizarea macedoromânilor în Cadrilater,
Bucureşti 2005.
9. Mehmet Ali Ekrem, Din istoria turcilor dobrogeni, Bucureşti,
1994, p. 126-131. Conform unor estimări, între 120.000 şi 150.000
turcofoni au abandonat în aceşti ani Dobrogea, între 1937-1938
numărul populaţiei de origine turcă prezentă în această regiune s-a
redus la 105.773; cel al tătarilor - la 22.141; în 1913, în momentul
anexării române a Cadrilaterului, acolo exista o populaţie musulmană
de 603.867 oameni. Vezi: Cossuto, Giuseppe, Storia dei turchi di
Dobrugia, Istanbul, 2001, pp. 95-102 .
10. Vezi: Njagulov, Blagovest, Les images de l’„autre” chez les
bulgares et les roumains (1878-1944). În: Etudes balkaniques 2
(1995), pp. 3-25, în particular pp. 14-16.
11. ANIC, fond PCM, dosar 7/1939: Raportul din 11 martie 1939, al
Legiunii de Jandarmi din Caliacra.
12. Todorov, Petăr (red.), Izvori za istorijata na Dobrudăc, 19191941, tom 2 (1919-1941), Sofia 1993, p. 357, doc. 42: Telegrama
cifrată din 29 martie 1939 a ministrului britanic la Sofia, George
Rendel.
13. Miller, Marshall Lee, Bulgaria during the Second World War,
Stanford, 1975, p. 27 sg
14. Vezi: Manoilescu, Mihail, Dictatul de la Viena. Memorii iulieaugust 1940, Bucarest, 1991, pp. 136-139.
15. Aproape în acelaşi timp, Axa a constrâns România să înceapă
tratative directe cu Ungaria în vederea soluţionării problemei
Transilvaniei. Acestea se vor încheia la 30 august 1940, prin
renunţarea românilor la toată partea nord-occidentală a regiunii,
inclusiv oraşul Cluj (Kolozvar), centrul său cel mai important. Asupra
influenţei preponderente a germanilor în România a se vedea:
Hillgruber, Andreas, Hitler, K6nig Carol und Marschall Antonescu.
Die deutsch-rumănischen Beziehungen 1938-1944, ediţia 2-a,
Wiesbaden, 1965.

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

MĂRTURIE DIN AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Împreună cu bunicul meu patern, Condrea Stanciu, în
vârstă de 73 de ani, răsfoiesc, adesea, file din istorie. Întro duminică, la gura sobei, mi-a povestit câteva lucruri
impresionante din istoria familiei, toate aceste poveşti
avându-l ca erou pe străbunicul meu patern:
„Era în primăvara anului 1939, când tatăl meu a fost
recrutat în armata României. Evenimentele politice şi
militare au făcut ca, timp de 7 ani, să-şi vadă soţia şi
copiii o singură dată. Au fost ani grei pentru familie, dar
mai ales pentru tatăl meu.
Înrolat într-o unitate de cavalerie, a parcurs drumul
din România până în Siberia şi, de aici, până în Munţii
Tatra din Cehia. Crezi că au fost uşori anii petrecuţi în
lupte, în aceşti ani? Străbunicului tău nu-i plăcea să
vorbească, să povestească prin câte a trecut şi, totuşi,
câte ceva am putut afla de la el sau de la străbunica ta”.
Deja bunicul mă făcuse curioasă. Nu mai auzisem
niciodată o mărturie despre război şi ascultam povestea
cu urechile ciulite.
„Când România a cedat Ungariei nord-vestul
Ardealului, unitatea străbunicului tău se afla în Carpaţii
Orientali, în zona Pasului Oituz. După două luni de
cantonament în această zonă, primeşte o permisie şi vine
acasă. În curte, soţia sa împreună cu propriii copii şi cu
încă doi copii ai vecinilor aşteptau cu nerăbdare. Mare
le-a fost bucuria revederii! Privind copiii, tatăl meu se
străduia să-i recunoască:
- Ăsta-i Nelu, copilul meu cel mare, acesta e Costel,
cel mai mic, ei seamănă cu Vili şi Oagă, copiii vecinului,
dar ăsta mic cine-i?
Eram chiar eu, copilul nenăscut, pe care îl lăsase
acasă când fusese concentrat în armată şi pe care îl
vedea pentru prima dată.
După două zile, s-a întors la unitate şi, nu după mult
timp, a început coşmarul războiului antisovietic.
Puţine lucruri a povestit copiilor despre participarea
lui la acest război. Vorbea despre viaţa în colhozurile
ruseşti (de aceea nu a vrut să se înscrie la întovărăşirile

în CAP-urile din comună), despre zilele trăite pe front,
mai ales iarna. A participat la Bătălia Stalingradului şi
apoi a fost făcut prizonier în marea bătălie de la
Volgograd, cunoscut de români mai ales sub numele de
Cotul Donului”.
Nu auzisem niciodată de Volgograd, aşa că a trebuit
să-i cer bunicului lămuriri.
„Volgograd era denumirea unui oraş din Rusia, situat
pe malul vestic al râului Volga. A fost dus în îndepărtata
Siberie. Aici erau puşi la munci deosebit de grele, mai
ales în pădure, apoi fiind tâmplar a fost obligat să lucreze
într-un atelier de tâmplărie.
Acasă s-a zvonit că ar fi căzut în bătălia de la Cotul
Donului. Nu primiseră nicio veste de la el şi,
credincioasă cum era străbunica ta, a început să-i facă
pomenirile conform tradiţiei ortodoxe. Interesant mi s-a
părut faptul că tatăl meu spunea că acolo, în Siberia,
simţea aburul pomenilor”.
Eram atât de curioasă dacă a supravieţuit şi dacă şi-a
revăzut familia!
„Pentru a scăpa cu viaţă din prizonierat, s-a înscris în
divizia Tudor Vladimirescu, cu care a luptat până pe
12 mai 1945, deşi Germania capitulase la 9 mai, însă
unităţile germane din Munţii Tatra nu voiau să se predea.
Povestea că, în lupta împotriva forţelor germane, ruşii îi
foloseau pe ei, ca de altfel şi pe ceilalţi militari români, în
linia întâi, ocrotindu-i astfel pe sovietici prin jertfa
românilor. Nu a avut răni grele, însă degerăturile şi-au
lăsat amprenta asupra sănătăţii lui. La întoarcerea în
ţară, a primit mai multe decoraţii, atât româneşti, cât şi
ruseşti. Dar rana pe care experienţa cumplită a
războiului a lăsat-o în inima lui, nu s-a vindecat
niciodată.”
Din ziua discuţiei cu bunicul, mă gândesc mereu ce dar
minunat este pacea şi ce bucuroşi ar trebui să fim când
suntem liberi, noi, românii.
elevă Iulia-Cristina STANCIU, clasa a V-a A,
Şcoala Gimnazială „Sfântul Vasile”, Ploieşti

UNIREA PRINCIPATELOR LA ŞCOALA
DE ARTE ŞI MESERII „TOMA CARAGIU” PLOIEŞTI
Alexandru Ioan Cuza a domnit
şapte ani, timp în care a înfăptuit
reforme
demo-cratice,
politice,
economice, sociale, şi culturale. Ele
au marcat începutul României
Moderne. Cuza, simbolul Unirii,
provenea dintr-o veche familie
boierească din Moldova. Acesta s-a
născut la 1 aprilie 1820, la Bârlad.
Gimnaziul îl face la Iaşi, dar studiile
de Drept le face la Paris. Revine în ţară la chemarea
părinţilor săi.
A fost cadet în armata Moldovei, avansând până la
gradul de colonel. A îndeplinit funcţiile de preşedinte al
judecătoriei Covurlui şi de pârcălab al ţinutului Covurlui.
Alexandru Ioan Cuza a participat activ la Revoluţia de la
1848, a luptat pentru realizarea Unirii Principatelor şi a
pledat pentru înnoirea ţării sale.

La 5 ianuarie 1859, Adunarea
Electivă a Moldovei l-a ales ca domn.
Prin alegerea sa şi ca domn al Ţării
Româneşti, la 24 ianuarie 1859, s-a
realizat Unirea Principatelor Române.
În discursul rostit, în ziua de
5 ianuarie 1859, Mihail Kogălniceanu
îl îndemna pe Cuza să fie un domn
cetăţean şi un om al reformelor:
„Ţara doreşte la legi noi om nou... O,
Doamne! Mare şi frumoasă îţi este misia! Constituţia de
19 August ne însemnează o epocă nouă, şi Măria ta eşti
chemat să o deschizi! Fii, dar, omul epocii, fă ca legea să
înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare, iară tu,
măria ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales
pentru acei pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost
nepăsători sau răi.

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

Nu uita că 50 de deputaţi au hotărât ca tu să domneşti
peste 2 milioane de oameni. Fă dar ca Domnia ta să fie
cu totul de pace şi de dreptate şi împacă patimile şi urile
dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşeasca
frăţie. Fii simplu, măria ta; fii bun, fii domn cetăţean.
România nu are alt ocrotitor decât pe Dumnezeu şi sabia
sa. Să trăieşti, Măria ta!”
În 1866 a fost forţat să abdice de către Monstruoasa
Coaliţie.Va părăsi ţara spunând: „Să dea Dumnezeu să-i
meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine. Să
trăiască România!” Acelaşi Kogălniceanu avea să spună
despre înlăturarea lui Cuza că „nu greşelile lui l-au
răsturnat ci faptele lui mari.”
Principele Cuza va avea întotdeauna o pagină
strălucitoare în istoria ţării noastre. Numele lui nu va fi
uitat în veci. Vasile Alecsandri, cu mare dragoste, scria
versuri pentru Domnitorul românilor:
„Cât ar fi români pe lume
Cât va fi pe cer un soare
A lui Cuza mare nume
Sa fiţi siguri ca nu moare”.
Nu l-am uitat! În fiecare an, la 24 ianuarie, aducem
un omagiu celui care se identifică cu Unirea Principatelor
Române. În fiecare oraş există şcoli sau licee care-i poartă
numele, bulevarde sau străzi, statui şi monumente. Poeţii
i-au cântat numele în versuri şi s-au scris cărţi care
povestesc despre domnitorul ce-a făcut trecerea spre
România Modernă.

A devenit deja tradiţie, ca în fiecare an, Catedra Om
şi societate din Şcoala de Arte şi Meserii „Toma Caragiu”
Ploieşti să organizeze activităţi dedicate acestui
eveniment.
În 2012, la 153 de ani de la Unire, evenimentul a fost
celebrat prin realizarea unei activităţi în cabinetul de
istorie al şcolii, cu elevii claselor a III-a A şi a IV-a B
(coordonaţi de doamnele profesoare pentru învăţământul
primar Nedelcu Loredana şi Mihai Magdalena). Invitaţii
activităţii au fost doamna director prof. Elena Rodica
Vitan, doamna consilier educativ Petre Vasilica Vali,
doamna profesor de istorie Ganea Mariana, părinţi.
Ne-a onorat, ca întotdeauna, alături de noi cu sufletul
dar şi cu prezenţa, colonelul Constantin Chiper,
preşedinte al Asociaţiei
Judeţene „Cultul Eroilor”
Prahova şi vicepreşedinte al Asociaţiei Naţionale „Cultul
Eroilor”.
Pentru a reuşi să trezesc interesul şi curiozitatea
micuţilor elevi, am apelat la o prezentare în care cuvintele
au fost însoţite de imagini proiectate de videoproiector,
referitoare la realizarea Unirii, la Alexandru Ioan Cuza şi
alte personalităţi ale vremii. Îndrumaţi de doamnele
învăţătoare, elevii au realizat steguleţe ale unirii, pliante
cu imagini semnificative şi au interpretat sceneta Moş
Ioan Roată şi Unirea.
prof. Mariana GANEA

ÎNDREPTĂRI LA STRĂZILE CU NUME DE EROI
În articolul meu, O reparaţie – străzile cu nume de
eroi şi basarabene, publicat în numărul 3, anul II, din
aprilie 2012, al revistei „Prahova Eroică”, pp.33-35, am
spus că am folosit Ghidul străzilor vechi şi noi al
cartierelor de locuit [din] Ploieşti, de ing. Jean Paltane,
Editura ALT Vision, Ploieşti, 2002. La rândul său,
inginerul Paltane indică, la p. 190, o Bibliografie, în care
întâlnim: 1. Gh.St. Alexandrescu, Călăuza Municipiului
Ploeşti, 1942; 2. Consiliul popular de subordonare
regională Ploeşti, Indexul alfabetic al străzilor, 1951; 7.
arh. Ioan I. Manole, tehn. Ivanovici Grigore, Mihai Ion,
Ghidul Municipiului Ploieşti, Ploieşti, 1981, şi altele.
Mergând pe urmele acestor surse, dar şi ale altora
mai vechi – care, sper că numai deocamdată, şi mie şi
d-lui Paltane ne-au fost inaccesibile – am găsit un xerox
de pe Indexul alfabetic din 1951, citat la nr. 2. Mai
exact, un xerox de pe un exemplar care avea semnătura
tehnicianului Grigore Ivanovici, unul dintre autorii
Ghidului citat la nr.7.
Observând că între Indexul din 1951 şi Ghidul din
2002 al d-lui Paltane sunt unele diferenţe şi dând credit
celui dintâi, fac îndreptările cuvenite. Nu întregului
Ghid, ci numai denumirilor evocate de mine. Fiindcă se
cuvine ca numele Eroilor să fie cunoscute şi scrise cu
exactitate.
Mai întâi, nume scrise eronat de ing. Jean Paltane:
Caporal Dumitraşcu Iorgu (în Ghidul Paltane: Căpitan
Dumitrescu Iorgu; Z 9 – Zefirului); Col. V. Stamate

(Paltane: Lt. Col. V.Stamate; P 71 – Poştei); Lt. N.
Popescu (Paltane: Lt. Traian Popescu; B 43 Brădetului); Lt. Col. St. Ionescu (Paltane: Lt. Col.
Ionescu St..; A 54 - Aurora); Medic Slt. S. Niculescu
(Paltane: Slt. Medic S. Niculescu; C 70 - Comerţului);
Slt. Nicolescu Perieşeanu (Paltane: Slt. Perieşanu; U 2Ulierului); Slt. St. Stoenescu (Paltane: Slt. St.Stoicescu;
C 87 – Cosmonauţilor); Soldat Ghe.Ioan (Paltane:
Soldat Gh.Ion; S 41 – Stăruinţei).
Apoi, Eroi cărora nu li s-au menţionat însemnele
militare, astfel că, neştiind, nu-i inclusesem în listă:
Aviator I[onel] Fernic (Paltane: I. Fernic, 1938 –
27.III.1941; L 21 – Leului, 1902 – 1938, 27.III.1941);
Slt. Gr. Ionescu (Paltane: Gr.Ionescu, M.10 – Marin
Brutaru); Slt. Paladi Leon (Paltane: Paladi Leon, F 1 –
Fabricilor).
În ceea ce priveşte denumirile basarabene, în Index
apare Tighina, şi nu T. Tighina, ca la ing. Paltane (Z 5 –
Zănoaga). În Ploieşti s-a aflat şi o stradă cu numele
oraşului Bălţi – al doilea ca mărime, după Chişinău, în
Basarabia – scris în Ghidul Paltane: Bălţii, ceea ce m-a
indus şi pe mine în eroare, aşa că nu l-am inclus în listă.
În sfîrşit, trebuie să îndrept şi două greşeli făcute de
mine. În loc de Căpitan I. Niculescu (Tismana), se va
citi Căpitan E. Niculescu, iar în loc de Slt. Dobreanu
(Murelor), se va citi Slt. St. Dobreanu. Bine că le-am
observat.
prof. Octavian ONEA

PRAHOVA EROICĂ, III, NR. 5, MARTIE 2013

CERCUL MILITAR PLOIEŞTI
- 100 DE ANI DE LA ATESTAREA JURIDICĂ
În perioada de la 27 decembrie 2012 la 27
ianuarie 2013, în Garnizoana Ploieşti s-au desfăşurat
manifestări cultural-artistice şi ştiinţifice sub
genericul „Zilele Cercului Militar Ploieşti”, prilejuite
de sărbătorirea a 100 de ani de la atestarea morală
(juridică) a structurii militare de cultură respective.
În ziua de 27 decembrie 2012, în prezenţa
reprezentanţilor oficialităţilor locale şi a unui
numeros public militar şi civil, cuprinzând în primul
rând foşti comandanţi de garnizoană, foşti şefi şi
personal încadrat de-a lungul timpului la Cercul
Militar, sub patronajul comandantului garnizoanei,
colonel inginer Maricel Moldovianu, s-a săvârşit
ceremonialul dezvelirii plăcii comemorative.
Manifestările sărbătoreşti au cuprins şi inaugurarea
Galeriei Şefilor Cercului Militar Ploieşti, precum şi o
expoziţie cuprinzând trofee şi diplome obţinute, dar
şi exponate cu machete de tehnică militară.
Prezint mai jos un foarte scurt istoric al Cercului
Militar Ploieşti.
 1880 - colonel Ştefan Şişmaş, comandant al
garnizoanei, întemeiază „Cercul ofiţerilor”;
 1885 - prin fuziunea cu „cercul subofiţerilor”, constituit în 1884, se întemeiază la nivel
de garnizoană, „Cercul Militar”;
 1897 - Cercul Militar, care până în acest an
funcţionase conjunctural în diverse locaţii, începe să
îşi desfăşoare activitatea în saloane proprii, închiriate
pentru lungă durată;
 1906-1908 - Cercul Militar îşi consolidează
poziţia de structură militară de cultură în cadrul
garnizoanei, sub patronajul comandantului Diviziei
Ploieşti, colonel Constantin Hârjeu;
 1912 - Cercul Militar Ploieşti, împreună cu
alte opt din ţară, este recunoscut ca persoană juridică,
prin document ministerial, având următorul conţinut:
DECIZIA MINISTERIALĂ Nr. 516, din
27 septembrie 1912, relativă la recunoaşterea
personalităţii morale a nouă cercuri ofiţereşti şi a
unuia de subofiţeri. Având în vedere dispoziţiile
legilor decretate sub nr. 376 şi 2392 din 1912 şi
18 din 29 ianuarie şi 21 aprilie 1912 precum şi în
Monitorul Oastei, partea regulamentară nr. 6 şi
13 din 1912, care prevăd recunoaşterea prin decizii
ministeriale a personalităţii morale a cercurilor
militare (...). Decid, pe temeiul sus-menţionatelor
legi: se recunoaşte calitatea de persoană morală,
cercurile militare ofiţereşti din Focşani, Piteşti,
Ploieşti, Buzău, Constanţa, Tulcea, Tecuci, Bârlad şi
Câmpulung, precum şi a cercului militar de
subofiţeri din garnizoana Focşani. Semnează:
MINISTRU DE RĂZBOI, General de divizie Ion
ARGENTOIANU (Fond RSEM 1273, cd.32).
 1931 - comandantul Diviziei, respectiv al
Garnizoanei Ploieşti, general Theodor Tăutu, îl
desemnează ca reprezentant oficial al Cercului
Militar, pe colonel Constantin Deliceanu;

 1936-1956: preşedinte al Cercului Militar colonel Gheorghe Condescu; comisar al Cercului
Militar - căpitan Dumitru Condurache;
 1957-1959: col. Costachi Antohi;
 1959-1985: col. Ioan Gârbu;
 1985-1987: mr. Vasile Ştirbu;
 1987-2002: lt.col. dr. Gavriil Preda;
 2002-2006: mr. (r) Vasile Simion.
În ultimii ani, această structură militară a
continuat să capete noi valenţe, în prezent situânduse în fruntea structurilor cu specific cultural-artistic,
ştiinţific şi de protocol din Armata României. Avem
astăzi, pe lângă activităţile curente desfăşurate la
sediu ori în unităţi militare din garnizoană şi din
teritoriu, participare la toate cele opt festivaluri
organizate la nivelul Ministerului Apărării Naţionale,
obţinând premii întâi la fiecare dintre ele. Unul
dintre aceste festivaluri, cel de muzică uşoară pentru
copii şi tineret (prima ediţie), a fost organizat şi s-a
desfăşurat, sub patronajul Secţiei tradiţii şi cultură
militară din cadrul Statului Major General, la Cercul
Militar Ploieşti.
Activităţile deosebite, cu şi pentru cadrele
militare în activitate, în rezervă şi în retragere, a
personalului civil, a veteranilor de război, precum şi
a membrilor familiilor acestora, activităţi menite să
le înfrumuseţeze traiul, fac din cercul militar cu
adevărat o „casă a noastră”, a celor care slujim sau a
celor, care, militari sau civili fiind, au slujit populaţia
prahoveană din sistemul naţional de apărare.
Spectacolul festiv prezentat în ziua de
25 ianuarie în cadrul manifestării cultural-artistice
„Zilele Cercului Militar Ploieşti”, este cel mai recent
exemplu de dăruire artistică la un înalt nivel de
profesionalism. Este îmbucurător pentru noi, cei care
slujim în cadrul Cercului Militar, să auzim spunând,
de la copil până la înaintat în vârstă, „am venit la
Casa Armatei, să ne bucurăm împreună”. Colonelul
istoric Constantin Chiper, s-a implicat, de o manieră
excepţională, inclusiv în a alcătui Galeria
Comandanţilor Garnizoanei Ploieşti, galerie care să
fie expusă spre vizitarea şi cercetarea publicului larg,
în Sala de Tradiţii Militare.
Cercul Militar Ploieşti este, cu adevărat, un locaş
unde îşi poate găsi împlinirea spirituală oricine
doreşte. Colaborarea cu Filarmonica „Paul
Constantinescu” şi cu Teatrul „Toma Caragiu”,
amplifică, atât cantitativ cât şi calitativ, nivelul
perfomanţelor Cercului Militar. Spectacolele de
înaltă ţinută artistică, dar şi realizările în plan
economic, respectiv venituri proprii, încasări de
100000 RONI, valoare pe care am realizat-o în 2012,
anul centenarului Cercului Militar Ploieşti, ne
îndreptăţesc să nădăjduim că întru mulţi ani „vom fi
ce am fost, şi mai mult decât atât”.

sociolog dr. Nicolae VICOL

PRAHOVA EROICĂ, NR. 5, MARTIE 2013

SĂRBĂTORI NAŢIONALE LA ŞCOALA „ANDREI MUREŞANU”
Inimile de copii sunt mici dar gândurile lor către mai bine sunt foarte mari
 25 OCTOMBRIE 2012. Cu toată emoţia pe
care le-a transmis-o istoria, copiii de la Şcoala
„Andrei Mureşanu” au trăit şi bucuria de a cunoaşte,
de a se cunoaşte şi de a recunoaşte momente de
importanţă majoră pentru ceea ce înseamnă vitejia
ostaşilor români. Aşa că, în cabinetul de istorie, au
creat simboluri, au interpretat momente artistice, au
ascultat micul cor, au participat la concurs, au
vizionat mai multe prezentări power point, au intonat
Imnul de Stat și au cunoscut mai bine EROII
NEAMULUI NOSTRU şi diverse personalităţi: Vlad
Ţepeş, Alexandru Ioan Cuza, Regele
Carol I,
Regele Ferdinand, Iuliu Maniu, Vasile Alecsandri,
Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale,
George Călinescu, Petre Ţuţea, Nicolae Grigorescu,
Constantin Brâncuşi, Maria Tănase, Constantin
Tănase, Toma Caragiu etc.
Toţi cei prezenţi au ascultat muzica specifică zilei:
Imnul Regal, Rapsodia Română” de George Enescu,
Armata română, Tot ce-i românesc nu piere - Jean
Moscopol, Ostropesul - Dimitrie Cantemir şi nu a
lipsit partea documentară, susţinută de doamnele
profesoare Florentina Holtea şi Elena Bendic.
Organizatoarea acestei activităţi a fost prof.
Elena-Venera Bendic iar co-organizatori: prof.
Florentina Holtea Florentina şi prof. Nicola StanciuMazilu. La activitate au participat: directoarea şcolii,
prof. Maria Bobelea-Vasilescu, consilier educativ
prof. Mariana Anghel şi prof. Constanţa Dumitrache.
 1 DECEMBRIE 2012: copiii coordonaţi de
prof. Elena-Venera Bendic au scris mesaje pe
drapelul ţării noastre, au aprins cu căldura inimilor lor
de români toate lumânările atent organizate în
culorile noastre naţionale, lângă care au aşezat cu
mare grijă plante la fel colorate pentru a da
semnificaţia sentimentului încă viu al patriotismului.

La staţia şcolii au fost difuzate cântecele
patriotice cu însemnătate şi pentru azi şi pentru
atunci. Alte momente şi activităţii: concurs, Pps-uri,
muzică, prezentarea unor creaţii plastice reprezentând
simboluri naţionale, scenete şi Hora Unirii.
Şi chiar dacă inimile lor de copii sunt mici,
gândurile lor către mai bine sunt foarte mari.
Ziua Naţională a României a fost sărbătorită şi de
copiii din clasa a II-a A, coordonaţi de prof. Monica
Stoica. Sub deviza „Noi suntem români!” ei şi-au
propus ca obiective cunoaşterea simbolurilor statului
român, a datelor istorice importante din istoria
neamului, cultivarea sentimentului de apartenenţă la
istoria şi cultura poporului român, dezvoltarea
sentimentului patriotic.
La aceste acţiuni au participat: doamna directoare,
prof. Maria Bobelea-Vasilescu, prof. Mariana
Anghel, prof. Constanţa Dumitrache şi invitaţii de
onoare, părinţii şi bunicii care au asistat la
prezentarea în Pp „Decembrie-Ziua Naţională a
României”, la proiectarea unor fotografii de la
activităţile desfăşurate pe această temă şi la un
moment
artistic:
poezii,
cântece
dedicate
evenimentului şi dansul popular Noi suntem români.
prof. Elena-Venera BENDIC

PROIECT COMENIUS: „TOLERANŢĂ ÎNTR-O EUROPĂ MODERNĂ”
Şcoala„Sfânta Vineri” Ploieşti, România – Şcoala Vilani, Letonia –
Institut de Providence Gosselies, Belgia
Proiectul de parteneriat şcolar multilateral „Toleranţă într-o Europă Modernă”
(T.I.M.E.), face parte din Programul Sectorial Comenius, finanţat prin Programul de
Învăţare pe tot Parcursul Vieţii. Acesta se desfăşoară în perioada 1 sept. 2011-31 iulie
2013, având ca şcoli partenere: Şcoala Gimnazială „Sf. Vineri” Ploieşti (România),
Şcoala din Vilani (Letonia) şi Institut de Providence din Gosselies, (Belgia).
Coordonatorul proiectului este prof. Ana-Maria Apetrei, directoarea Şcolii „Sf. Vineri”
Ploieşti.
Proiectul este adresat elevilor din medii diferite, din punct de vedere etnic, confesional şi cultural, care au
posibilitatea de a stabili contacte şi legături de prietenie, bazate pe înţelegere, toleranţă şi respect reciproc. În acest
sens, grupurile de elevi şi cadre didactice implicate în proiect au contribuit la realizarea activităţilor stabilite în
program şi au participat la schimburi de experienţă în Belgia şi Letonia. În anul şcolar 2012/2013, la Şcoala „Sf.
Vineri” Ploieşti s-au realizat: Simpozionul „Toleranţă fără frontiere” (20 octombrie 2012), sărbătorirea Zilei
Toleranţei, la Biserica „Sf. Vineri” (16 noiembrie 2012), expoziţia „Tradiţii, religii, obiceiuri” şi Serbarea de
Crăciun, la Biserica „Sf. Vineri” (19 decembrie 2012). Un moment-cheie va fi organizat în România, în aprilie
2013, cu concursul Şcolii Gimnaziale „Sf. Vineri” Ploieşti, coordonatoarea proiectului.
prof. dr. Polin ZORILĂ

PRAHOVA EROICĂ, NR. 5, MARTIE 2013

PRAHOVA EROICĂ, NR. 5, MARTIE 2013

PRAHOVA EROICĂ, NR. 5, MARTIE 2013

PLANȘA 1

PRAHOVA EROICĂ, NR. 5, MARTIE 2013

PLANȘA 2

PRAHOVA EROICĂ, NR. 5, MARTIE 2013

PLANȘELE 2-3

PRAHOVA EROICĂ, NR. 5, MARTIE 2013

POSTER