ASAMBLARE CALCULATOR

CONSTRUIRE PC : NOTIUNI INTRODUCTIVE DESPRE COMPONENTE

Autor : Alexandru Bogdan Munteanu

PARTEA 1 PARTEA 2 PARTEA 3 PARTEA 4 PARTEA 5 ANEXĂ

1. INTRODUCERE

2. ALEGEREA ŞI CUMPĂRAREA PIESELOR

3. PROCESORUL

4. RĂCITORUL

5. PLACA VIDEO

6. PLACA DE BAZĂ

7. HARDISCUL

8. MEMORIA RAM

9. UNITĂŢILE OPTICE

10. MONITORUL

11. UNITATEA DE DISCHETĂ

12. TASTATURA , MAUSUL , JOYSTICUL

13. CARCASA ŞI SURSA DE ALIMENTARE

14. PLACA DE SUNET , BOXELE , MICROFONUL

15. MODEMUL ŞI PLACA DE REŢEA

16. IMPRIMANTA

INTRODUCERE
Cumpărarea unui calculator reprezintă o decizie importantă care trebuie luată în
funcţie de bugetul de care dispunem şi de modul în care dorim să folosim calculatorul.
Un calculator folosit în principal pentru procesare de text (scris, formatare) şi pentru
explorarea internetului nu trebuie să fie puternic, însă un calculator folosit şi pentru
jocuri sau editare audio-video trebuie să fie îndeajuns de puternic încît să poată face
faţă cu succes acestor sarcini. Cei care îşi cumpără pentru prima dată un calculator
sînt sfătuiţi să-şi cumpere unul deja asamblat, care are şi sistemul de operare
preinstalat.

Ofertele de calculatoare deja asamblate sînt însă de multe ori "dezechilibrate" (de
ex. procesor puternic şi placă video slaba, etc.) de aceea este recomandat să le
spunem celor care ni-l vînd la ce îl folosim în principal. Aceştia pot să-i ajusteze
configuraţia (în anumite limite) în raport cu cerinţele noastre, în aşa fel încît să nu
avem surpriza să cumpărăm un calculator prea slab (pentru care vom fi nevoiţi să
investim alţi bani în scopul ameliorării lui) sau din contră unul prea puternic (caz în
care am cheltuit bani pentru nişte caracteristici pe care nu le folosim).

Cei care au deja un calculator şi au cunoştinţe despre piesele din acesta (instalare,
configurarea draiverelor) pot să îşi asambleze singuri un nou calculator fără un efort
prea mare. Avantajul principal al asamblării unui calculator din componente cumpărate
separat este că avem toate piesele în garanţie şi putem în acelaşi timp să deschidem
calculatorul pentru a face îmbunătăţiri sau pentru a-l întreţine (curăţare de praf,
lubrifierea ventilatoarelor, etc.) fără a pierde garanţia. Dacă am luat un calculator deja
asamblat, garanţia se pierde de obicei dacă deschidem calculatorul şi de aceea
sîntem nevoiţi să-l transportăm la serviciul de reparaţii al magazinului de unde l-am
cumpărat ori de cîte ori avem probleme cu el sau dorim să-i aducem îmbunătăţiri. Un
alt avantaj major este faptul că putem alege piesele care au cel mai bun raport
calitate-preţ, nefiind obligaţi să le cumpărăm pe toate de la acelaşi furnizor. Faptul că
nu depindem de componentele avute în stoc de o anumită firmă care vinde
calculatoare asamblate deja, ne permite să alegem piesele şi în funcţie de companiile
producătoare. De exemplu, dacă am avut experienţe pozitive cu plăcile de bază
produse de compania X şi cu plăcile video produse de compania Y putem să ne
procurăm în continuare piese produse de aceste companii pentru noul calculator pe
care dorim să-l asamblăm.

Dacă reuşim să asamblăm un calculator care funcţionează exact aşa cum ne dorim
vom avea satisfacţia lucrului bine făcut şi în mod sigur vom cîştiga şi respectul
prietenilor nostri interesaţi şi ei de calculatoare. Pe de altă parte dacă performanţele
calculatorului asamblat sînt departe de ce speram sau chiar acesta nu porneşte, vom fi
nevoiţi să apelăm la serviciile unor specialişti, lucru care ne va costa în plus.

Decizia de a asambla singuri un calculator trebuie luată numai dacă sîntem siguri că
vom duce lucrul la bun sfirşit. Responsabilitatea pentru asamblarea cu succes a unui
calculator îi revine în întregime aceluia (sau aceleia) care îşi asumă un astfel de
proiect. Cel mai important lucru (după cunoştinţele de bază despre componentele unui
calculator şi funcţionarea acestuia) care ne poate garanta succesul într-o astfel de
iniţiativă este încrederea în forţele proprii.

Calculatorul este in esenta o masina electronica complexa si la fel ca orice masina

are nevoie de intretinere pentru a functiona la parametrii maximi un timp cit mai
indelungat. Tehnicile de intretinere sint prezentate pe larg in Manualul de Intretinere a
unui Calculator.

ALEGEREA ŞI CUMPĂRAREA PIESELOR

Alegerea şi cumpărarea pieselor sînt cele mai importante etape atunci cînd ne
decidem să ne asamblăm singuri un calculator.
 Alegerea pieselor trebuie să se faca în funcţie de bugetul de care dispunem şi de
modul principal de folosire a calculatorului. Există piese la care putem face economie
cumpărînd sortimente mai ieftine şi piese la care nu este indicat să facem economie
dacă dorim să avem un calculator puternic. Înainte de a cumpăra piesele este bine să
citim în revistele cu tematică TI (tehnologia informaţiei) testele la care au fost supuse
componentele dintr-o anumită categorie şi în funcţie de acestea să le alegem pe
acelea care au cel mai bun raport calitate-preţ (piese cu performanţă bună la un preţ
rezonabil). Toate revistele de calculatoare efectueaza periodic teste ale pieselor ce
compun calculatoarele (plăci de bază, procesoare, plăci video, etc.) unde sînt
prezentate de asemenea şi caracteristicile tehnice şi dotările pieselor respective. În
plus dacă avem deja un calculator conectat la internet (sau mergem într-o cafenea
internet) putem consulta paginile siturilor specializate în hardware. Cîteva dintre siturile
care prezintă regulat teste comparative detaliate ale pieselor de calculator sînt : Xbit
Labs, Digit Life, Tom's Hardware, Anandtech, ExtremeTech, etc. O listă exhaustivă a
siturilor specializate în avanprezentari ("previews"), recenzii ("reviews") şi baterii de
teste ("benchmarks") ale componentelor pentru PC poate fi găsită în pagina Legături
Calculatoare . În Anexa manualului pot fi gasite legaturi către articole utile pentru cei
care doresc sa-şi asambleze singuri calculatorul.

După ce ne-am hotărît asupra pieselor dorite trebuie să alcătuim o listă a acestora
pe care să o scriem pe hîrtie. Este bine să avem pentru fiecare componentă cel puţin
două opţiuni, în aşa fel încît dacă piesa respectiva nu este nicăieri în stoc să
cumpărăm alta cu performanţe similare. Apoi trebuie să vedem care din furnizorii de
componente are în stoc piesele dorite de noi şi care este preţul lor. Putem afla acest
lucru fie vizitînd sediile furnizorilor (magazinele), fie telefonînd la aceste sedii, fie
contactîndu-i pe furnizori prin poşta electronică. Vizitarea siturilor web sau consultarea
ofertelor existente în magazine este mai mult orientativă, pentru că ofertele nu prezintă
de cele mai multe ori situaţia pieselor avute în stoc într-un anumit moment.
Întotdeauna trebuie să întrebăm (la faţa locului sau prin telefon) care este situaţia
pieselor care ne interesează (existente în stoc, stoc epuizat dar reaprovizionarea este
iminentă, etc.). Comparăm preţul pieselor la diverşi furnizori şi alegem pentru aceeaşi
piesă furnizorul care practică cel mai mic preţ, pentru că deşi diferenţele de preţ sînt
de obicei foarte mici între variatele oferte, atunci cînd cumpărăm mai multe piese orice
mică economie se adună şi la sfîrşit totalul economisit nu este de neglijat.

În final alcătuim lista definitivă de componente pe care trebuie să le cumpărăm, o

scriem pe hîrtie şi facem încă o dată calculul total al preţului lor. Putem cumpăra
piesele fie mergînd la sediile furnizorilor, fie comandîndu-le pentru a fi livrate la
domiciliu (prin transport auto sau prin poştă). Cumpărarea pieselor de la sediile
furnizorilor trebuie să se facă mereu cu lista de piese alcătuită de noi în mînă, numele,
producatorul şi preţul pieselor trebuind să fie indicate în scris atunci cînd le comandăm
în aşa fel încît să nu apara confuzii. Transportul auto la domiciliu al componentelor
cumpărate este disponibil doar la anumiţi furnizori, dintre care unii îl oferă în mod
gratuit la cumpărături peste un anumit preţ, iar alţii îl oferă contra unor sume de obicei
modice. În ambele cazuri trebuie să locuim în aceeaşi localitate cu furnizorul. Livrarea
prin poştă este recomandată dacă nu găsim o piesă decît la un furnizor care se afla în
alt oras, ea avînd riscurile sale legate de integritatea pieselor transportate în acest
mod.
 Este recomandată cumpărarea pieselor de la magazine specializate în
comercializarea de calculatoare, pentru că în acest fel beneficiem de garanţie stabilita
prin contract scris. Există şi posibilitatea să cumpărăm piese noi (care costa ceva mai
puţin decît în magazine) de la furnizori particulari care pot fi contactaţi dacă citim
ofertele de la mica publicitate. Dacă apelam la aceştia din urmă va trebui să ne
asumam riscul ca ei să nu respecte garanţia pe care au spus că o oferă. Pe de altă
parte dacă un furnizor particular este o cunoştinţă de-a noastră sau locuieşte în
acelaşi bloc sau în apropiere putem să apelam la el pentru că în mod aproape sigur ne
va oferi suport tehnic şi ne va respecta garanţia dacă vom avea nevoie.

Cea mai grea decizie de luat este daca sa se cumpere un calculator (sau o
componenta) in momentul in care se produce o schimbare majora a standardelor de
fabricatie a componentelor. De exemplu anul 2004 a fost un an in care s-au introdus
standarde noi (Serial ATA pentru hardiscuri, PCI Express x16 pentru placi video,
DDR2 pentru memoria RAM) si formate noi de socluri (LGA775 pentru Pentium 4,
socket 939 pentru Athlon 64 si Athlon 64 FX). Standardele mai noi sint intotdeauna
mai bune decit cele vechi, dar nu acelasi lucru se poate spune despre primele
componente construite in conformitate cu ele. Ca si in cazul oricarui produs electronic
de larg consum, prima generatie conforma cu standardul nou nu este intotdeauna si
cea mai reusita, pentru ca doar utilizarea mai indelungata a unui produs va scoate la
iveala defectele de fabricatie, prin rezolvarea carora producatorul va reusi sa-si
imbunatateasca produsul. Fiecare utilizator va decide singur daca sa cumpere o
componenta din prima generatie conforma cu noul standard sau daca sa astepte un
timp (3 - 6 luni este suficient) pina la "maturizarea" produsului respectiv. In general
asteptarea este cea mai buna optiune, mai ales ca pretul unui produs tinde sa scada
odata cu trecerea timpului de la introducerea pe piata, iar calitatea se imbunatateste.
In paranteza fie spus toate standardele introduse in anul 2004, ca si altele introduse
ulterior (soclul AM2 pentru procesoare AMD), au trecut cu bine proba timpului si s-au
impus in detrimentul standardelor vechi.

PROCESORUL

INTEL AMD

GENERALITĂŢI

Procesorul este piesa cea mai importantă a unui calculator (cea care face
"calculele") şi este alcătuit dintr-o multitudine de microcircuite integrate, care sînt
compuse la rîndul lor din tranzistori, rezistori (rezistenţe), capacitori (condensatori) şi
diode. Toate aceste componente servesc la alcătuirea unor circuite care formează
porti logice (logic gates) ce stau la baza principiului de funcţionare a
microprocesorului.

Procesorul se mai numeşte şi CPU (Central Processing Unit). Puterea unui

procesor este dată de de frecvenţa de funcţionare ("viteza cu care face calculele"), de
arhitectura sa interna si de cantitatea de memorie de pe pastila procesorului.
Frecvenţa de funcţionare este denumită de obicei "frecvenţă de ceas" ("clock
frequency") sau "frecvenţă de tact" si este măsurată în MegaHertzi (MHz) sau
GigaHertzi (GHz). Arhitectura procesorului se refera in principal la tipul de
microcircuite si dispunerea lor în cadrul nucleului (nucleelor) acestuia. Memoria
existentă pe pastila procesorului se numeste memorie "cache" de nivel 1, 2 sau 3,
scrisă prescurtat de obicei L1, L2, L3. Memoria cache ("cache" = depozit) de pe pastila
procesorului este o memorie rapidă folosită exclusiv de procesor, care în acest fel îşi
scade dependenţa faţă de memoria sistemului (memoria RAM) şi devine mai rapid în
executarea instrucţiunilor sale. Memoria cache serveşte la stocarea datelor accesate
frecvent de procesor şi are o importanţă deosebită în aplicaţiile (jocurile pe calculator,
etc.) care utilizează frecvent aceleaşi seturi de date. Frecvenţa de funcţionare
("viteza") a unui procesor este dată de produsul dintre frecvenţa ("viteza") magistralei
principale de date ("Front Side Bus - FSB") şi factorul de multiplicare a acesteia
("multiplier"). De exemplu un procesor cu frecvenţa de funcţionare ("clock frequency")
de 1467 MHz are o frecvenţă a magistralei principale de date de 133 MHz şi un factor
de multiplicare de 11.

In mod clasic procesoarele pentru calculatoarele personale au o arhitectura bazata

pe un singur nucleu si lucreaza cu instructiuni pe 32 de biti. Cresterea de performanta
a noilor generatii de procesoare se bazeaza pe marirea frecventei de tact, a
magistralei principale (FSB) si a cantitatii de memorie cache, procese posibile intre
altele si prin imbunatatirea procesului de fabricare. Dar in anul 2004 a devenit evident
ca aceste proceduri de crestere a performantei isi atinsesera limita fizica si nu puteau
fi impinse mai departe. Ca urmare atit AMD cit si INTEL au inceput sa caute modalitati
noi prin care sa reuseasca sa scoata in continuare generatii de procesoare cit mai
performante. S-a preconizat deci pe de o parte construirea unor procesoare care sa
utilizeze instructiuni pe 64 de biti, iar pe de alta parte construirea unor procesoare care
sa inglobeze mai multe nuclee. Procesoarele pe 64 de biti au fost lansate de AMD in
anul 2003 si de INTEL in anul 2005, iar procesoarele cu doua nuclee ("dual-core" -
binucleate) ale celor doi producatori si-au facut si ele aparitia in 2005. Procesoarele
binucleate sint indicate pentru cei care lucreaza in mod curent cu aplicatii ce suporta
modul multifir (multithread), adica editarea audio-video, codarea audio-video,
prelucrarea de grafica 3D (modelare, randare, etc.) si proiectarea asistata de
calculator (CAD). Liniile de procesoare clasice nu au fost inca abandonate, insa este
posibil ca in citiva ani ele sa cedeze locul aproape in totalitate procesoarelor cu mai
multe nuclee si care folosesc instructiuni pe 64 de biti.

Există mai mulţi fabricanţi de procesoare dar cei mai importanţi sînt INTEL şi AMD.
Aceste companii au o oferta împărţită în trei categorii :

• 1) Procesoare foarte puternice. Sînt destinate împătimiţilor de jocuri de ultimă

generaţie sau celor care au nevoie de cît mai multă performanţă pentru
aplicaţiile (animaţii 3D şi editare audio-video profesională, etc.) pe care le
folosesc şi nu se uită la suma de bani pe care trebuie să o cheltuiască. In
această categorie AMD propune procesoarele Athlon 64 X2 (binucleat) si
Athlon 64 FX, iar Intel procesoarele Intel Core 2 Extreme, Core 2 Duo, Pentium
Extreme Edition (9xx si 8xx) si Pentium 4 Extreme Edition.
• 2) Procesoare puternice. Sînt destinate utilizatorilor care folosesc calculatorul
atît pentru jocuri de ultimă generaţie cît şi pentru aplicaţii comune (prelucrare de
 text, internet, editare audio-video, etc.). In această categorie AMD propune
procesoarele Athlon 64, iar Intel procesoarele Pentium D (binucleat), Pentium 4
6xx si Pentium 4 5xx.
• 3) Procesoare cu performanţe medii. Sînt destinate utilizatorilor care folosesc
calculatorul în special pentru aplicaţii mai puţin intensive (aplicaţii de birotica,
internet, vizionare de filme, ascultare de muzica, etc.). Aceste procesoare pot fi
folosite şi pentru jocurile de ultimă generaţie însă doar dacă sînt făcute anumite
modificări în setările jocurilor (scăderea rezoluţiei şi a detaliilor grafice) care să
permită rularea lor la un nivel acceptabil. Din această categorie fac parte
procesoarele Sempron produse de AMD şi procesoarele Celeron produse de
Intel.
• 3) Procesoare cu performanţe obişnuite (scăzute). Sînt destinate utilizatorilor
care folosesc calculatorul exclusiv pentru aplicaţii puţin intensive (aplicaţii de
birotică, internet, vizionare de filme, ascultare de muzică, etc.). Din această
categorie fac parte procesoarele VIA C (C7 si C3) si VIA Eden produse de VIA.
Aceste procesoare au avantajul că nu consumă multă energie electrică şi că
degajă foarte puţină căldură, ceea ce le face să poată fi folosite în special în
calculatoarele portabile mai puţin performante destinate celor care doresc să
plăteasca un preţ scăzut pentru aceste dispozitive.

LEGĂTURI UTILE

• Anexa Manualului - legaturi catre cele mai bune articole de pe internet

referitoare la procesoare

• Diagrama cu performantele procesoarelor AMD si Intel

PROCESOARE INTEL

CORE PENTIUM CELERON

• Procesoarele fabricate de compania INTEL sînt de trei tipuri şi anume Core,

Pentium şi Celeron, care la rîndul lor există în mai multe variante în funcţie de
generaţie (Core 2, Pentium 4, Pentium 3, Celeron 2, etc.), de frecvenţa de ceas
(2 GHz; 2,4 Ghz; 3 Ghz; etc.) si de numarul de nuclee ("cores"). Între aceste trei
tipuri există asemănari şi diferenţe in ce priveste arhitectura folosita si
tehnologia de productie care se reflectă în performanţa lor globală.
• Procesoarele Core si Pentium sînt destinate acelora care doresc cît mai
multă performanţă de la calculator şi ca urmare sînt dispuşi să plăteasca un
preţ pe măsură pentru acest lucru.
• Procesoarele Celeron sînt destinate acelora care doresc să cumpere
procesoare produse de compania Intel, dar sînt de acord să sacrifice un anumit
grad de performanţă în favoarea unui preţ mai scăzut. Această politica de
marketing a companiei Intel face ca procesoarele Celeron să fie fabricate şi
poziţionate pe piaţă în aşa fel încît să nu intre în concurenţă cu procesoarele
Pentium sau Core. Ca urmare ele au viteze mai mici decît cele mai noi
procesoare Intel si Pentium, au o frecvenţă de funcţionare a magistralei de date
 mai mică şi de asemenea mai puţină memorie cache pe pastila procesorului.
De exemplu la un moment dat cel mai puternic procesor Celeron (cu nucleu
Northwood) avea o frecvenţă de ceas de 2,8 GHz, o frecvenţă de funcţionare a
magistralei de date (a procesorului, internă) de 400 MHz şi o memorie cache L2
de 128 KB. Prin comparaţie, la acelaşi moment cele mai puternice procesoare
Pentium 4 obişnuite (nu Extreme Edition) aveau o frecvenţă de ceas de 3,4
Ghz, o frecvenţă de funcţionare a magistralei de date (a procesorului, internă)
de 800 MHz şi o memorie cache L2 de 512 KB (P4 cu nucleu Northwood) sau
1024 KB (P4 cu nucleu Prescott).
• O lista cu caracteristicile tehnice ale procesoarelor Core, Pentium si Celeron
se gaseste pe situl INTEL sub forma de fisier PDF.

1. CORE

Procesoarele Core au fost lansate pe piata la jumatatea anului 2006 iar

microarhitectura care sta la baza lor difera considerabil de cea folosita la constructia
procesoarelor Pentium 4 si Pentium D. Noile inovatii tehnologice folosite in
procesoarele Core permit obtinerea unei performante crescute in conditiile unui
consum de energie electrica scazut. Aceste inovatii sint urmatoarele :

• Executie Dinamica pe Scara Larga ("Wide Dynamic Execution") →

procesoarele Core executa mai multe instructiuni pe ciclul de tact decit
predecesoarele lor bazate pe arhitectura NetBurst. In plus analiza fluxului de
date prelucrat de procesor a fost optimizata.
• Prelucrare Imbunatatita a Datelor Media Digitale ("Advanced Digital Media
Boost") → Instructiunile SSE au fost modificate in asa fel incit acum prelucrarea
datelor din aplicatiile multimedia (audio, video) este de aproape doua ori mai
rapida.
• Memorie Cache Inteligenta de tip Superior ("Advanced Smart Cache") →
Memoria cache de tip L2 este partajata intre nucleele ce compun un procesor
Core, iar gradul ei de folosire de catre fiecare nucleu poate fi ajustat dinamic in
functie de nivelul de activitate al nucleelor la momentul respectiv.
• Acces Inteligent la Memorie ("Smart Memory Access") → Algoritmii de
aducere si procesare a datelor in memoria cache de tip L1 si L2 au fost
imbunatatiti.
• Capacitate de Folosire Inteligenta a Energiei Electrice ("Intelligent Power
Capability") → Raportul "Performanta per Watt consumat" a fost imbunatatit, iar
consumul de energie electrica si disiparea de caldura au fost diminuate.
Procesoarele pot sa-si dezactiveze in mod dinamic subunitatile care sint
inactive, astfel incit energia electrica sa fie folosita numai daca este nevoie de
ea la momentul respectiv (eficientizarea consumului de energie).

1.1 PROCESOARE INTEL CORE MONONUCLEATE ("single core" - cu un

singur nucleu)

Compania INTEL nu produce in prezent procesoare mononucleate ce inglobeaza

tehnologia Core.

1.2 PROCESOARE INTEL CORE BINUCLEATE ("dual core" - cu doua

nuclee)

1.2.1 Intel Core 2 Duo

Procesoarele Core 2 Duo sint fabricate folosind doua tipuri de nuclee, anume
Conroe si Allendale, care difera intre ele doar prin marimea memoriei cache de tip L2
(2 MB pentru Allendale si 4 MB pentru Conroe). Ele folosesc instructiunile pe 64 de biti
(EM64T) si suporta tehnologiile de virtualizare ("Intel Virtualization Technology") si de
eficientizare a consumului energetic ("Enhanced SpeedStep Technology"), dar nu si
tehnologia Hyper-Threading. Aceste procesoare au nevoie de placi de baza cu soclu
LGA775, insa aceste PB nu sint compatibile cu procesoarele Pentium 4 sau Pentium
D. Modelele ieftine (E 4400, E 4300) nu suporta tehnologiile de virtualizare si au
frecventa magistralei principale (FSB) de 800 MHz, spre deosebire de modelele mai
scumpe la care aceasta este de 1067 MHz.

Modelele Core 2 Duo existente sint urmatoarele :

• E 6700 : 2,66 GHz | 4 MB memorie cache L2

• E 6600 : 2,40 GHz | 4 MB memorie cache L2
• E 6400 : 2,13 GHz | 2 MB memorie cache L2
• E 6300 : 1,86 GHz | 2 MB memorie cache L2
• E 4300 : 1,80 GHz | 2 MB memorie cache L2

1.2.2 Intel Core 2 Extreme

Aceasta familie include modelele cele mai performante de procesoare Intel pentru
calculatoarele de birou ("desktops"). Ele inglobeaza nucleul Conroe si se instaleaza pe
aceleasi tipuri de placi de baza ca si procesoarele Core 2 Duo. In fapt diferenta fata de
procesoarele Core 2 Duo cu nucleu Conroe este reprezentata doar de frecventa
marita la care functioneaza.

Modelele Core 2 Extreme existente sint urmatoarele :

• X 6800 : 2,93 GHz | 4 MB memorie cache L2

2. PENTIUM

MONONUCLEATE (SINGLE CORE) BINUCLEATE (DUAL CORE)

2.1 Procesoare Pentium mononucleate ("single core" - cu un singur nucleu)

Procesoarele Pentium au fost pina in anul 2006 cele mai puternice procesoare
produse de Intel şi sînt indicate pentru cei care doresc să foloseasca calculatorul şi
pentru jocuri de ultimă generaţie sau pentru prelucrare audio-video. Procesoarele
Pentium fabricate în prezent sînt dintr-a patra generaţie (Pentium 4), dar se mai
găsesc în vînzare la mîna a doua şi sisteme cu procesoare din generaţia a treia
(Pentium 3, denumire scrisa de obicei Pentium III).
 2.1.1 Pentium 4

Procesoarele din generaţia a patra (cu excepţia seriei P4 Extreme Edition) au fost
fabricate folosindu-se cinci tipuri de nuclee şi anume Wilamette, Northwood, Prescott,
Prescott 2M si Cedar Mill. Între cele cinci tipuri de nuclee există multe asemănări însă
există şi destule diferenţe, legate de procesul de fabricaţie sau de arhitectura internă.
Nucleul Willamette a fost primul tip de nucleu inclus in procesoarele P4 si de aceea a
fost si cel mai slab, inglobind doar 256 KB de memorie cache L2. Nucleul Northwood
are 8 KB de memorie cache L1 si 512 KB de memorie cache L2. Nucleul Prescott are
un număr dublu de tranzistori faţă de nucleul Northwood şi are 16 KB de memorie
cache L1 alaturi de 1024 MB de memorie cache L2. În plus procesoarele bazate pe
nucleul Prescott au o arhitectură îmbunătăţită şi sînt dotate cu un set nou de
instrucţiuni, numit SSE3, care nu există la procesoarele bazate pe nuclee mai vechi şi
care va fi pus în valoare de creatorii de softuri. Pe de altă parte nucleul Prescott are un
consum de electricitate mai crescut şi degajă mai multă căldură în timpul funcţionării
intensive decît nucleul Northwood, ceea ce reprezintă un dezavantaj. Nucleul Prescott
2M isi are numele de la includerea a 2 MB de memorie cache L2 si a fost folosit pentru
unele procesoare Pentium 4 din familia 6xx si pentru cel mai performant dintre
procesoarele Pentium 4 Extreme Edition (P4 EE 3.73). Nucleul Cedar Mill este
asemanator cu Prescott, dar fiind fabricat cu o tehnologie de 65 nm are un consum de
electricitate mai scazut, deci si o emisie de caldura mai redusa.

Modelele din familiile 5xx (550, 540, 530, etc.) si 6xx (670, 660, 650, etc.) sint
ultimele reprezentante ale generatiei de procesoare mononucleate Pentium 4. Ceea
ce le deosebeste de familiile precedente de procesoare Pentium 4 este posibilitatea
folosirii tehnologiei EM64T (Enhanced Memory 64 Technology), adica folosirea
instructiunilor pe 64 de biti. Acestea au nevoie pentru a functiona de placi de baza
care sa suporte tehnologia EM64T la nivel de BIOS, iar la nivel software de sisteme de
operare (Windows XP x64 sau Linux) si de aplicatii pe 64 de biti.

2.1.2 Pentium 4 Extreme Edition (Pentium 4 XE)

Sînt cele mai performante procesoare din generaţia Pentium 4. Majoritatea acestor
procesoare au fost bazate pe nucleul Gallatin, iar una dintre caracteristicile lui care au
contribuit din plin la sporul de performanţă a fost prezenţa unui nivel de memorie
cache L3 cu o marime de 2 MB, care se adauga memoriei cache L2 de 512 KB.
Procesoarele Pentium 4 Extreme Edition nu au nevoie de plăci de bază speciale, ele
putînd fi montate pe plăcile de bază obişnuite pentru Pentium 4 şi anume "socket 478"
sau "socket LGA775". Astfel, procesorul P4 XE 3.4 GHz exista atit in varianta pentru
soclu 478 cit si in varianta pentru soclu LGA775. Cel mai puternic reprezentant al
acestei familii este procesorul Pentium 4 XE 3.73 GHz, care a fost construit exclusiv
pentru formatul de soclu LGA775, fiind bazat pe nucleul Prescott 2M.

O parte din procesoarele Pentium 4 cu frecvenţa de tact de peste 2,4 GHz posedă
facilitatea de "Hyper-Threading" (HT), ceea ce înseamnă că un procesor este "văzut"
de SO ca fiind de fapt compus din două procesoare "logice" (virtuale) care
funcţionează la frecvenţa de ceas nominală a procesorului real. Unele aplicaţii sînt
optimizate pentru modul multifir ("multithread") sau pentru sistemele multiprocesor şi
ca urmare ele vor rula mai rapid pe un sistem dotat cu un procesor Pentium 4, chiar
dacă acest sistem doar "emulează" un sistem biprocesor, fără a fi şi în realitate unul.
De asemenea tehnologia HT aduce un avantaj în situaţia lucrului simultan cu mai
multe aplicaţii sau în cazul în care unele aplicaţii rulează automat în fundal.
Performanţa unui sistem dotat cu un procesor care utilizează tehnologia "Hyper-
Threading" nu este însă la fel de mare ca a unui sistem dotat cu două procesoare
reale (identice cu cel folosit în sistemul monoprocesor), din cauza faptului că
procesoarele "logice" trebuie totuşi să împartă resursele procesorului real. Creşterea
de performanţă este de obicei de ordinul 10-30 %, dar există şi situaţii în care
tehnologia HT trebuie dezactivată pentru că ea încetineşte activitatea procesorului în
anumite aplicaţii. Pentru a putea folosi tehnologia HT este nevoie de o placă de bază
compatibila şi de un SO (Windows XP sau unele distribuţii de Linux) optimizat pentru
această tehnologie. Activarea sau dezactivarea tehnologiei HT se face din BIOS-ul
plăcii de bază.

2.2 Procesoare Pentium binucleate ("dual core" - cu doua nuclee)

2.2.1 Pentium D

Este o familie de procesoare ce cuprinde modelele Pentium D 8xx si Pentium D 9xx.

Procesoarele Pentium D folosesc tehnologia EM64T (instructiuni pe 64 de biti), insa nu
si tehnologia Hyper-Threading, care a fost dezactivata.

• Pentium D 8xx sint procesoare bazate pe nucleul Smithfield si au o memorie

cache L2 de 2 MB. Modelele existente sint : Pentium D 805, 820 (2,8 GHz), 830
(3 GHz) si 840 (3,2 GHZ), ambele nuclee componente avind frecventa de tact
specificata in paranteza. Acest tip de procesoare a fost scos din productie in
anul 2006.
• Pentium D 9xx sint procesoare bazate pe nucleul Presler si au o memorie
cache L2 de 4 MB. Modelele existente sint : Pentium D 915 (2,8 GHz), 920 (2,8
GHz), 930 (3 GHz), 940 (3,2 GHz), 945, 950 (3,4 GHz) si 960 (3,6 GHz),
ambele nuclee componente avind frecventa de tact specificata in paranteza.

2.2.2 Pentium Extreme Edition (Pentium XE)

Este o familie ce contine cele mai puternice procesoare Pentium produse de

compania Intel. Ele au tehnologia Hyper-Threading activata si folosesc bineinteles si
instructiunile pe 64 de biti (EM64T).

• Pentium XE 840 este bazat pe nucleul Smithfield, are 2 MB cache L2,

frecventa de 3,2 GHz si magistrala de date (FSB) de 800 MHz.
• Pentium XE 955 este bazat pe nucleul Presler, are 4 MB cache L2, frecventa
de 3,46 GHz si magistrala de date (FSB) de 1066 MHz.
• Pentium XE 965 este bazat pe nucleul Presler, are 4 MB cache L2, frecventa
de 3,46 GHz si magistrala de date (FSB) de 1066 MHz.

Ambele familii de procesoare binucleate folosesc formatul de soclu LGA775 si au

nevoie de o placa de baza cu cipset Intel 955X sau NVIDIA nForce4 SLI Intel Edition.
 3. CELERON

Procesoarele Celeron moderne au nucleu de procesor Pentium 4 (varianta

Wilamette, Northwood, Prescott sau Cedar Mill), dar în trecut procesoarele Celeron
foloseau acelaşi nucleu ca şi procesoarele Pentium mai vechi cu o generaţie.

Familia de procesoare Celeron D cuprinde modele bazate pe nucleele Prescott si

Cedar Mill. Ele au o performanta notabil crescuta fata de procesoarele Celeron din
generatiile anterioare, chiar şi la o frecventa de tact egala. Acest lucru se datoreaza
mai multor factori şi anume : marimea memoriei cache L2 s-a dublat sau cvadruplat
(L2 = 256 KB Prescott / L2 = 512 KB Cedar Mill), viteza magistralei principale a
crescut şi ea (533 MHz, fata de 400 MHz cît aveau cele mai performante procesoare
Celeron cu nucleu Northwood) şi a fost introdus setul de instructiuni SSE3. Pe de alta
parte procesoarele Celeron, indiferent de generatie, nu suporta tehnologia Hyper-
Threading, aceasta raminind apanajul procesoarelor Pentium 4.

Incepind cu a doua jumatate a anului 2005 Intel a inceput sa produca si procesoare

Celeron D care folosesc tehnologia EM64T (instructiuni pe 64 de biti), de exemplu
modelele Celeron D 326, 331, 336, 341, 346, 351, 352, 355, 356, 360. Acestea au
frecvente de tact de la 2,53 la 3,46 GHz si folosesc formatul de soclu LGA775.

Cele mai noi modele de Celeron D (352, 356 si 360) inglobeaza nucleu Cedar Mill si
sint fabricate cu ajutorul tehnologiei de 65 nm, ceea ce inseamna ca au un consum de
energie mai mic si deci se incalzesc mai putin.

Procesoarele Celeron cu frecvenţa de tact sub 2 Ghz sînt indicate pentru

calculatoare folosite pentru aplicaţii mai puţin solicitante. Aceasta nu înseamnă că ele
nu pot fi folosite pentru jocuri sau editare audio-video, ci doar că performanţa lor în
aceste cazuri este mult scăzută faţă de procesoarele Pentium de ultimă generaţie, în
principal datorită cantităţii mici de memorie cache. Procesoarele Celeron cu viteze de
2 GHz sau mai mult pot fi folosite însă şi pentru aplicaţii solicitante, deşi cantitatea
(relativ) redusă de memorie cache L2 îşi pune în continuare amprenta asupra
performanţelor procesorului, exceptie făcînd bineinteles procesoarele Celeron D cele
mai noi.

DENUMIREA PROCESOARELOR INTEL

Compania Intel a folosit pina in anul 2004 denumiri pentru procesoarele Pentium şi
Celeron care includeau obligatoriu şi frecventa de ceas reala a acestora (de ex.
Pentium 4 3.4 GHz ; Pentium 4 3.2E GHz ; Pentium 4 2.8C GHz ; Celeron 2 GHz,
Celeron 2.8 GHz, etc.). Scopul era ca orice cumparator sa poată sa aprecieze uşor
performanta procesoarelor şi sa poată sa se decida rapid care este cel mai potrivit
pentru nevoile sale.

Intel a complicat însă lucrurile pe parcurs (în special pentru cumparatorii mai puţin
avizati) pentru ca au existat foarte frecvent situatii în care procesoare Pentium 4 avînd
aceeaşi frecventa de ceas aveau performante sensibil diferite. Acest lucru se datora în
principal faptului ca unele dintre aceste procesoare funcţionau cu o magistrala interna
de date de 800 MHz, iar altele cu 533 MHz sau ca unele procesoare foloseau
tehnologia "Hyper-Threading" în timp ce altele nu. Mai mult, interveneau în ecuatie şi
diferentele legate de nucleele pe baza cărora erau construite procesoarele. În acest fel
nu erau rare situatiile în care cumparatorii erau pusi în dificultate atunci cînd trebuiau
sa aleaga procesorul adecvat dintre mai multe procesoare avînd aceeaşi frecventa de
ceas dar preturi diferite. Aceasta stare de lucruri defavoriza în mod evident
cumparatorul şi în plus permitea unele manevre de marketing abuzive din partea
firmelor care vindeau sisteme şi componente de calculator, firme care de obicei
specificau în ofertele lor doar frecventa de ceas a procesorului, fara a preciza şi
frecventa magistralei de date, tipul nucleului sau compatibilitatea cu tehnologia
"Hyper-Threading".

Incepind cu anul 2004 Intel a hotarit sa schimbe radical modul de denumire a

procesoarelor pe care le produce, în aşa fel încît diferentele de performanta sa fie
foarte clare. Noua metoda de denumire implica folosirea unui număr (Processor
Number - PN) care sa reflecte performanta globala a procesorului respectiv.
Denumirea va fi formata din numele procesorului (Pentium sau Celeron) la care se
adauga un număr alcatuit din trei cifre, de forma 9xx, 8xx, 7xx, 6xx, 5xx sau 3xx, după
linia de procesoare în care se incadreaza un anumit model de procesor. Vor exista mai
multe grupuri de procesoare distincte şi anume : procesoare cu performante crescute
(9xx si 8xx), procesoare pentru calculatoare mobile (7xx), procesoare cu performante
medii (6xx si 5xx) şi procesoare cu performante obisnuite (3xx). Primele patru grupuri
cuprind procesoare de tipul Pentium 4, iar ultimul procesoarele Celeron. Procesoarele
numite 8xx si 9xx sint cu doua nuclee.

Un procesor avînd un anumit număr este mai puternic decit procesoarele cu numere
mai mici şi mai slab decit procesoarele cu numere mai mari. De exemplu un procesor
Pentium 4 la 3,6 GHz (construit pe nucleul Prescott, avînd magistrala de date de 800
MHz, 1MB memorie cache L2, compatibil cu tehnologia HT) va avea numarul 560, un
procesor avînd aceleasi caracteristici tehnice dar funcţionind la frecventa de 3,4 GHz
va avea numarul 550, iar un procesor avînd aceleasi caracteristici tehnice dar
funcţionind la frecventa de 3,84 GHz va avea numarul 570. În mod similar un procesor
Celeron D la 2,66 GHz (construit pe nucleul Prescott, avînd magistrala de date de 533
MHz, 256 KB memorie cache L2) va avea numarul 330, un procesor avînd aceleasi
caracteristici tehnice dar funcţionind la frecventa de 2,53 GHz va avea numarul 320,
iar un procesor avînd aceleasi caracteristici tehnice dar funcţionind la frecventa de 2,8
GHz va avea numarul 335.

LEGĂTURI UTILE :

• Lista de procesoare Intel - Core, Pentium, Celeron, M (mobil), Xeon (server),

Itanium (server)
• Lista de procesoare Core 2
• Lista de procesoare Pentium 4
• Lista de procesoare Celeron
• Core 2 - Duo si Extreme
• Pentium Extreme Edition
• Pentium D
 • Pentium 4

• Celeron

PROCESOARE AMD
MONONUCLEATE (SINGLE-CORE) BINUCLEATE (DUAL-CORE)

Procesoarele fabricate de compania AMD sînt de două tipuri şi anume Athlon şi

Sempron, acestea din urma inlocuind linia de procesoare Duron la jumatatea anului
2004. Între aceste două tipuri există asemănări şi diferenţe care se reflectă în
performanţa lor globală. Diferenţa între procesoarele de tip Athlon şi Sempron este în
mare măsură aceeaşi care există între procesoarele Pentium şi Celeron şi este legată
de frecvenţa de ceas ("viteza") a procesorului, de frecvenţa magistralei de date, de
cantitatea de memorie cache de pe pastila procesorului şi de tipul nucleului folosit.

1. PROCESOARE AMD MONONUCLEATE ("single core" - cu un

singur nucleu)

ATHLON 64 ATHLON 64 FX SEMPRON

1.1 ATHLON 64 / ATHLON 64 FX

Compania AMD a introdus in productie incepind cu anul 2003 procesoare fabricate

exclusiv pe baza unei arhitecturi pe 64 de biţi (AMD64) şi anume familiile de
procesoare Athlon 64 FX (versiunile 57, 55, 53 şi 51) si Athlon 64. Aceste procesoare
sînt optimizate pentru a rula aplicaţii pe 64 de biţi, însă ele pot rula extrem de bine şi
aplicaţii pe 32 de biţi sau chiar pe 16 biţi. În aplicaţiile pe 32 de biţi (de ex. jocuri,
programe de birotică, editare audio-video, etc.) performanţa procesoarelor cu
arhitectura pe 64 de biţi este chiar considerabil mai bună decît a procesoarelor pe 32
de biţi. Puterea reală a procesoarelor pe 64 de biţi este însă "descătuşată" doar de
sistemele de operare (Windows XP x64, Linux) şi aplicaţiile pe 64 de biţi.

Procesoarele AMD pe 64 de biţi au arhitectura nucleului asemănătoare cu cea a

procesoarelor Athlon XP, la care s-au adăugat însă mai multe inovaţii în scopul
creşterii performanţei. Cea mai notabilă inovaţie este includerea în nucleu a
controlerului de memorie, care era pînă atunci plasat în cipsetul plăcii de bază. În
acest fel lucrul cu memoria DDRAM este accelerat şi în plus performanţa procesorului
nu mai depinde de calitatea controlerului folosit de producătorul plăcii de bază. În plus
ele folosesc şi instrucţiunile SSE 2, care nu sînt prezente la procesoarele Athlon XP.
Procesoarele AMD Athlon pe 64 de biţi au nevoie de plăci de bază speciale, ele
neputind fi instalate pe PB pentru procesoare Athlon XP. La inceputul productiei
acestor procesoare, PB trebuiau sa fie de tipul "Socket 940" pentru Athlon 64 FX şi
"Socket 754" pentru Athlon 64, în funcţie de numarul de pini ai fiecarui tip de procesor.
Ulterior compania AMD a hotarit ca ambele tipuri de procesoare sa aiba acelaşi număr
de pini, şi anume 939, iar placile de baza de tipul "Socket 939" sa fie compatibile atît
cu procesoarele Athlon 64 FX, cît şi cu procesoarele Athlon 64 construite cu acest
număr de pini.

1.1.1 ATHLON 64

Procesoarele Athlon 64 sînt varianta mai puţin performanta (şi în acelaşi timp mai
ieftina) a procesoarelor AMD mononucleate pe 64 de biti, dar ele intrec în performanta
procesoarele Sempron sau Athlon XP cu aceeaşi frecventa de tact. Ele sînt construite
folosind nucleele "Newcastle", "Clawhammer", "Winchester" si "Venice. Cel mai
puternic reprezentant al familiei Athlon 64 este procesorul Athlon 64 4000+ (frecventa
reala 2,4 GHz), care are 939 de pini. El este construit pe baza nucleului Clawhammer
(la fel ca si Athlon 64 FX-53, care are aceeasi frecventa de tact), avind controler de
memorie bicanal si o cantitate de memorie cache L2 de 1 MB.

• Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Clawhammer" (3200+, 3400+ şi 3700+)

au 754 de pini (sînt compatibile cu PB Socket 754), posedă un controler de
memorie monocanal ("single channel"), o interfaţă de lucru cu memoria cache
L2 pe 64 biţi (ceea ce le face mai puţin performante) şi o cantitate de memorie
cache L2 de 1024 KB.
• În ceea ce le priveste pe procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Newcastle"
lucrurile sînt ceva mai complicate. Primele procesoare Athlon 64 (2800+,
3000+, 3200+, 3400+) cu nucleu "Newcastle" aveau 754 de pini (fiind deci
compatibile cu placile de baza Socket 754) posedau un controler de memorie
monocanal ("single channel"), o interfaţă de lucru cu memoria cache L2 pe 64
biţi (ceea ce le facea mai puţin performante) şi o cantitate de memorie cache L2
de 512 KB. Procesoarele din a doua serie Athlon 64 cu nucleu "Newcastle"
(3500+, 3800+) au 939 de pini (fiind deci compatibile cu placile de baza Socket
939) poseda un controler de memorie bicanal ("dual channel"), o interfaţă de
lucru cu memoria cache L2 pe 128 biţi (la fel ca procesoarele Athlon 64 FX) şi o
cantitate de memorie cache L2 de 512 KB.
• Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Winchester" (3000+, 3200+ şi 3500+) au
939 de pini (sînt compatibile cu PB Socket 939), posedă un controler de
memorie bicanal ("dual channel") şi o cantitate de memorie cache L2 de 512
KB. Deosebirea intre nucleele Newcastle si Winchester tine exclusiv de
procesul de fabricatie, primele fiind fabricate cu tehnologie de 130 nm (0,13
microni) iar celelalte, mai noi, cu tehnologie de 90 nm (0,09 microni).
Tehnologia de 90 nm permite atit scaderea costurilor de productie cit si un
consum de electricitate mai mic, ceea ce are ca efect o temperatura mai
scazuta.
• Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Venice" (3000+, 3200+, 3400+, 3500+,
3800+) sint fabricate cu tehnologie de 90 nm, au 754 sau 939 de pini (sînt
compatibile cu PB Socket 754 sau 939), poseda instructiunile SSE3, au un
controler de memorie imbunatatit si un voltaj mai mic de functionare, ultima
caracteristica contribuind la mentinerea unei temperaturi mai scazute fata de
nucleele precedente.
• Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "San Diego" (3500+, 3700+, 4000+) sint
fabricate cu tehnologie de 90 nm si au 939 de pini (sînt compatibile cu PB
Socket 939).
• Procesoarele Athlon 64 cu nucleu "Orleans" (3000+, 3200+, 3500+, 3800+)
 sint fabricate cu tehnologie de 90 nm si au 940 de pini (sînt compatibile cu PB
Socket AM2).

1.1.2 ATHLON 64 FX MONONUCLEAT

Procesoarele Athlon 64 FX (versiunile 57, 55, 53 si 51) au fost de la inceput

concepute pentru a fi varianta mai performanta (şi în acelaşi timp mai scumpa) a
procesoarelor AMD pe 64 de biti cu un singur nucleu. Ele posedă un controler de
memorie bicanal ("dual channel"), o interfaţă de lucru cu memoria cache L2 pe 128 biţi
şi o cantitate de memorie cache L2 de 1024 KB (1 MB).

• Primele procesoare Athlon 64 FX-51 şi FX-53 inglobau nucleul

"Sledgehammer", aveau 940 de pini (fiind deci compatibile cu placile de baza
Socket 940) şi, lucru foarte important, aveau nevoie pentru a funcţiona de o
memorie RAM specială ("Registered DDRAM").
• Compania AMD a decis ulterior incetarea productiei procesoarelor FX-51 şi
intrarea în productie a unor procesoare Athlon 64 FX-53 care inglobeaza
nucleul "Clawhammer" si au 939 de pini (fiind deci compatibile cu placile de
baza Socket 939). Mai important, AMD a hotarit ca toate procesoarele Athlon
64 FX produse din acel moment vor funcţiona cu memorie RAM obisnuita,
nemaifiind nevoie de memoria RAM specială de tipul "Registered DDRAM".
Memoria RAM obisnuita are două avantaje fata de cea speciala ("registered") şi
anume este mai rapida şi mai ieftina.
• Athlon 64 FX-57 (frecventa reala 2,8 GHz) are 939 de pini si este construit pe
baza nucleului "San Diego", beneficiind deci de un controler de memorie
imbunatatit si de compatibilitate cu setul de instructiuni SSE3. Este ultimul
procesor Athlon 64 FX construit cu un singur nucleu.

1.2 SEMPRON

Procesoarele Sempron au fost construite de-a lungul timpului folosind cinci tipuri de
nuclee si anume Thoroughbred B, Barton, Paris, Palermo si Manila.

• Primele procesoare Sempron de la 2200+ (frecventa reala 1,5 GHz) la 2800+

(frecventa reala 2 GHz) au fost fabricate folosind nucleul Thoroughbred B si
erau conforme cu formatul "socket A" pentru placile de baza. Toate
procesoarele Sempron bazate pe nucleul Thoroughbred B de la 2200+ la 2800+
au o cantitate de memorie cache L2 de 256 KB, ceea ce le face mult mai
performante decit predecesoarel lor, Duron, care aveau doar 64 KB.
• Sempron 3000+ (frecventa reala 2 GHz - 512 KB cache L2) a fost initial
fabricat folosind nucleul Barton, conform cu formatul "socket A" pentru placile
de baza. Ulterior a fost fabricat cu nucleul Palermo (frecventa reala 1,8 GHz -
128 KB cache L2). Procesorul Sempron 3000+ cu nucleu Barton are 512 KB
memorie cache L2, la fel ca si procesoarele Athlon XP construite pe baza
aceluiasi nucleu. Procesorul Sempron 3100+ cu nucleu Paris are 256 KB
memorie cache L2.
• Sempron 3100+ (frecventa reala 1,8 GHz) este fabricat folosind nucleul Paris
(similar cu cel folosit pentru procesoarele Athlon 64) si este conform cu formatul
"socket 754" pentru placile de baza. Toate procesoarele de mai sus au fost
fabricate cu o tehnologie de 130 nm.
 • Procesoarele Sempron mai noi fabricate pentru formatul Socket 754 au fost
realizate cu ajutorul tehnologiei de 90 nm, inglobeaza nucleul Palermo si au
valorile nominale ("ratings") : 2600+ (frecv. reala 1,6 Ghz), 2800+ (1,6 Ghz),
3000+ (1,8 GHz), 3100+ (1,8 GHz), 3300+ (2 GHz) si 3400+ (2 GHz). Diferenta
de performanta dintre modelele 3300+ si 3400+ (sau dintre 3000+ si 3100+) nu
este data de frecventa de functionare, care este aceeasi, ci de cantitatea de
memorie cache L2. Procesoarele construite pe baza nucleului Palermo au
cantitati diferite de memorie cache L2 si anume : 2600+ (128 KB); 2800+ (256
KB), 3000+ (128 KB), 3100+ (256 KB), 3300+ (128 KB), 3400+ (256 KB).
• Cele mai noi procesoare Sempron (modele de la 2800+ la 3600+) sint
realizate pe baza nucleului Manila si folosesc soclul AM2.

Procesoarele Sempron construite cu nucleele Paris si Palermo poseda avantajele

conferite de acestea (de ex. controler de memorie integrat), dar nu pot rula aplicatii pe
64 de biti. Evident ca nici cele construite pe baza nucleelor Thoroughbred B si Barton
nu pot rula aplicatii pe 64 de biti.

Incepind cu a doua jumatate a anului 2005 AMD a inceput sa produca si procesoare

Sempron care folosesc tehnologia AMD64 (instructiuni pe 64 de biti), de exemplu
versiunile 2600+, 2800+, 3000+, 3100+, and 3300+. Ele se deosebesc de modelele pe
32 de biti prin intermediul codului OPN.

1.3 ATHLON XP

Procesoarele Athlon XP au fost fabricate folosindu-se succesiv (în ordine

cronologică) patru tipuri de nuclee şi anume Palomino (1500+ pînă la 2100+),
Thoroughbred (1600+ pînă la 2700+), Barton (2500+ pînă la 3200+) şi Thorton
(2000+, 2200+, 2400+). Aceasta familie de procesoare s-a aflat in productie intre anii
2001-2005.

• Nucleul Thoroughbred a avut două revizii (versiuni) şi anume Thoroughbred

A şi Thoroughbred B, acesta din urma prezentînd un avans tehnologic
considerabil faţă de nucleele anterioare, inclusiv versiunea A. Diferenţele dintre
nuclee sînt date în principal de optimizarea arhitecturii lor în vederea
îmbunătăţirii performanţei globale a procesorului, cu cîteva excepţii în care
diferenţele dintre generaţiile de nuclee sînt minore şi tin doar de cantitatea de
memorie cache de pe pastila procesorului. Ca o regulă aproape generală cu cît
nucleul este mai nou cu atît procesorul este mai bun, adică mai rapid şi mai
stabil.
• Diferenţa între nucleul Barton şi cel Thoroughbred B este minima d.p.d.v al
arhitecturii, deosebirea principală între ele fiind dată de adăugarea a 256 KB de
memorie cache L2 pe nucleul Barton în aşa fel încît acesta are 512 KB
memorie cache L2 în timp ce nucleul Thoroughbred B (ca şi nucleele Palomino
şi Thoroughbred A) are doar 256 KB.
• Nucleul Thorton este un nucleu Barton care are doar 256 KB de memorie
cache L2 şi a fost produs doar din considerente ce ţin de procesul de producţie,
pentru că era mai ieftin să se folosească aceeaşi linie de fabricaţie ca pentru
nucleele Barton decît să se păstreze linia de fabricaţie a nucleelor
Thoroughbred B.
 1.4 DURON

Procesoarele Duron mai recente au fost construite succesiv cu două tipuri de nuclee
şi anume Morgan (între 1 GHz şi 1,3 GHz) şi Applebred (1,4 GHz; 1,6 GHz şi 1,8
GHz). Nucleul Applebred este îmbunătăţit considerabil faţă de nucleele anterioare şi
permite funcţionarea procesorului la o frecvenţă a magistralei de date (FSB) de 266
MHz. Procesoarele Duron au o cantitate de memorie cache L2 de doar 64 KB, faţă de
256 sau 512 KB pentru procesoarele Athlon XP, ceea ce se răsfrînge asupra
performanţelor în aplicaţiile (jocuri, programe de birotică, etc.) dependente de
cantitatea de memorie cache disponibilă. Aceasta linie de procesoare a fost scoasa
din productie în momentul în care a fost lansat modelul Sempron.

2. PROCESOARE AMD BINUCLEATE ("dual core" - cu doua nuclee)

ATHLON 64 FX ATHLON 64 X2

2.1 ATHLON 64 FX BINUCLEAT

Incepind cu anul 2006 AMD a decis ca procesoarele din familia Athlon 64 FX sa fie
fabricate folosind doua nuclee. Primii reprezentanti ai acestei familii (Athlon 64 FX-51,
53, 55, 57) aveau un singur nucleu.

• Athlon 64 FX-60 este construit pe baza nucleului Toledo, avind frecventa reala
de 2,6 GHz. El este compatibil cu placile de baza cu Soclu 939 si are 2 MB
memorie cache (cite 1 MB pentru fiecare din cele doua nuclee). Controlerul de
memorie este bicanal si are o interfata de lucru cu memoria cache L2 de 128 de
biti.
• Athlon 64 FX-62 este construit pe baza nucleului Windsor, avind frecventa reala
de 2,8 GHz. El este compatibil cu placile de baza cu Soclu AM2 si are 2 MB
memorie cache (cite 1 MB pentru fiecare din cele doua nuclee).

2.2 ATHLON 64 X2

Familia de procesoare Athlon 64 X2 include modelele 5200+ (2,6 GHz), 5000+ (2,6
GHz), 4800+ (2,4 GHz), 4600+ (2,4 GHz), 4400+ (2,2 GHz), 4200+ (2,2 GHz), 4000+
(2 GHz), 3800+ (2 GHz), 3600+ (2 GHz).

Ele sint bazate pe nucleele Toledo (4800+ si 4400+), Manchester (4600+, 4200+,
3800+) si Windsor (modele de la 3600+ la 5200+). Diferenta de performanta intre
modelele cu aceeasi frecventa de tact este data de marimea memoriei cache L2, care
este de altfel si singura diferenta intre cele doua tipuri de nuclee. Aceasta este de 2MB
(cite 1 MB pt. fiecare nucleu) la 4800+ si 4400+ si de 1 MB (cite 512 KB pt. fiecare
nucleu) la 4600+ si 4200+.

Toate modelele bazate pe nucleele Toledo si Manchester folosesc placi de baza de

tip "Socket 939" si au magistrala de date de 1000 MHz. Ele sint compatibile cu setul
de instructiuni SSE3 si au un controler de memorie imbuntatit fata de procesoarele
Athlon 64. Modelele bazate pe nucleul Windsor sint cele mai noi si folosesc placi de
baza cu soclu AM2.

DENUMIREA PROCESOARELOR AMD

AMD sustine că foloseşte o arhitectură pentru nucleele procesoarelor sale pe 32 de

biti (Athlon XP, Duron, Sempron) care este mai bună decît cea folosită de INTEL.
Acest lucru ar permite ca un procesor Athlon XP să aibă la o anumită frecvenţă de tact
o performanţă egală sau mai bună decît un procesor Pentium 4 care funcţionează la o
frecvenţă de tact superioara celei a procesorului Athlon XP. De exemplu AMD susţine
(în mod indirect) că un procesor Athlon XP 2800+ (nucleu Thoroughbred B) care
funcţionează la frecvenţa reala de 2250 MHz (2,25 GHz) are aceeaşi performanţă ca
un procesor Pentium 4 2.8 care funcţionează la frecvenţa reala de 2800 MHz (2,8
Ghz). Acest lucru nu este fără o bază reală, pentru că procesoarele produse de AMD
execută mai multe instrucţiuni pe ciclu decît procesoarele produse de Intel.

Compania AMD îşi numeşte procesoarele Athlon XP în funcţie de performanţa lor

("performance rating" - PR) şi nu de frecvenţa de tact reală, în aşa fel încît un procesor
Athlon XP 2000+ are de fapt frecvenţa de ceas de 1667 MHz. Introducerea nucleului
Barton a complicat întrucîtva lucrurile pentru că de exemplu un procesor Athlon XP
2800+ cu nucleu Thoroughbred B funcţionează la frecvenţa de 2250 MHz (166x13,5),
iar un procesor Athlon XP 2800+ cu nucleu Barton funcţionează la frecvenţa de 2083
MHz (166x12,5), AMD susţinînd că memoria cache L2 mai mare a nucelului Barton îl
face capabil să aibă aceeaşi performanţă cu nucleul Thoroughbred B, chiar dacă
funcţionează la o frecvenţă mai mică. Cele mai performante procesoare Athlon XP
(3000+ şi 3200+) sînt însă construite numai folosind nuclee Barton.

Apariţia procesoarelor pe 64 de biţi a complicat şi mai mult lucrurile în ceea ce

priveşte denumirile folosite de compania AMD pentru produsele sale. Astfel, metoda
PR a fost păstrată pentru procesoarele Athlon 64 (3200+, 3400+, 4000+), însă pentru
procesoarele Athlon 64 FX s-a optat pentru denumiri care nu au legătură cu frecvenţa
de funcţionare (FX-51 funcţionează la 2,2 GHz, FX-53 la 2,4 GHz, iar FX-55 la 2,6
GHz) sau cu performanţa comparativă cu procesoarele Pentium 4 (numerele 51, 53 si
55 nu au nici o relatie cu performanta procesoarelor produse de Intel). Denumirea
procesoarelor Sempron (3100+, 2800+, 2600+, etc.) este conforma cu modelul PR
("performance rating") expus mai sus, dar ele nu se raporteaza la performanta
comparativa a unor procesoare Pentium 4. Procesoarele Duron au fost denumite în
funcţie de frecvenţa de ceas exprimată în MHz (Duron 1600, Duron 1800), ele fiind
scoase insa din productie.

Acurateţea folosirii unei denumiri care nu se bazează pe frecvenţa de ceas a

procesorului în cauză, ci pe frecvenţa unui procesor concurent care are performanţe
asemănătoare, este pusă în chestiune de unii specialişti. Din testele efectuate de mai
multe situri specializate în hardware rezultă că valoarea nominala ("rating") folosită de
AMD pentru procesoarele sale Athlon XP este adecvată în special în legătură cu
aplicaţiile de birou şi cu jocurile pe calculator. În cazul prelucrării audio-video (codare
MPEG4, codare MP3) denumirea îşi pierde din precizie, supraestimînd într-o anumită
măsură performanţele procesorului AMD.

In cazul procesoarelor Athlon 64 si Sempron, compania AMD a fost acuzata ca

valorile nominale ("ratings") par a fi stabilite uneori fara prea multa rigurozitate logica,
din considerente care tin mai mult de strategiile de acoperire a pietei cu o gama cit mai
larga de produse, decit de performantele comparative ale procesoarelor. Acuzatiile nu
se verifica in majoritatea cazurilor, compania AMD neavind interesul sa isi creeze o
reputatie proasta prin apelarea mult prea flagranta la trucuri ieftine de marketing. De
exemplu un procesor Athlon 64 3500+ (2,2 GHz - 512 KB cache L2 - interfata cu
memoria pe 128 de biti - nucleu Newcastle sau Winchester) este in majoritatea testelor
mai performant decit unul 3400+ (2,4 GHz - 512 KB cache L2 - interfata cu memoria
pe 64 de biti - nucleu Newcastle), chiar daca acesta din urma are o frecventa de ceas
mai mare cu 200 MHz. La un moment dat pe piata romaneasca ele costau (cu TVA
inclus) 285 EUR (3500+) si 235 EUR (3400+), fiecare potential cumparator urmind sa
decida singur daca diferenta de 50 de EUR la pret reflecta adecvat diferenta de
performanta.

Un dezavantaj al procedurii de numire folosite de AMD este faptul ca pot exista

procesoare cu aceeasi valoare nominala care fac parte din familii diferite si evident au
si preturi diferite. O astfel de situatie se intilneste in cazul procesoarelor Athlon 64
3000+ (2 GHz - 512 KB cache L2 - nucleu Clawhammer sau Newcastle), Athlon XP
3000+ (2,1 GHz - 512 KB cache L2 - nucleu Barton) si Sempron 3000+ (2 GHz - 512
KB cache L2 - nucleu Barton). In acest caz alegerea procesorului cel mai performant
trebuie sa se faca dupa pretul sau. De exemplu la un moment dat procesorul Sempron
3000+ (1,8 GHz - 128 KB cache L2 - nucleu Palermo) costa in Romania 115 EUR
(incl. TVA), iar procesorul Athlon 64 3000+ (2 GHz - 512 KB cache L2 - nucleu
Newcastle) costa 153 EUR (incl. TVA), ambele fiind destinate platformelor cu soclu
754. Este evident ca valoarea nominala identica (3000+ in acest caz) nu a pus pe
acelasi rang al performantelor un procesor Sempron cu unul Athlon 64, lucru reflectat
foarte bine de pret.

Este deci recomandat sa nu se faca comparatii bazate pe valorile nominale intre

procesoare AMD apartinind unor familii diferite. Pentru a avea relevanta, astfel de
comparatii trebuie sa se faca doar pe baza rezultatelor obtinute de procesoare in
testele efectuate de siturile specializate in recenzii ale componentelor hardware. In
sfirsit, daca trebuie sa ne decidem asupra a doua procesoare din aceeasi familie (de
ex. Athlon 64), care au aceeasi valoare nominala (de ex. 3500+) dar sint fabricate cu
tehnologii diferite (90 nm si 130 nm), este recomandat sa alegem procesorul fabricat
cu tehnologia mai noua (90 nm).

Verdictul în privinţa procesoarelor AMD a fost dat de cumpărătorii cu mijloace

financiare mai reduse, care le apreciaza atît pentru performanţă, cît mai ales pentru
raportul preţ-performanţă care este foarte bun. Este recomandată cumpărarea unui
procesor Athlon 64 sau Athlon XP dacă folosim calculatorul pentru aplicaţii care
necesită putere mare de calcul (jocuri, prelucrare audio-video) sau un procesor
Sempron dacă îl folosim pentru aplicaţii de intensitate medie (aplicaţii de birou,
internet). La fel ca în cazul procesoarelor Celeron, procesoarele Sempron pot fi
folosite şi pentru jocuri sau editare audio-video, însă performanţele lor sînt mai scăzute
decît ale procesoarelor Athlon 64 si Athlon XP, evident la valori nominale apropiate (a
nu se compara deci un Sempron 3100+ cu un Athlon XP 2000+). Procesoarele
Sempron cu valori nominale mari (peste 2800+) pot fi folosite fara probleme si pentru
jocurile noi, dar jucatorii impatimiti ar trebui sa cumpere mai degraba procesoare
Athlon 64 sau Athlon XP.

Identificarea nucleului unui procesor Athlon XP, Athlon 64 sau Sempron se face pe
baza codului inscripţionat pe acesta ("Ordering Part Number" - OPN) sau folosind
softuri speciale cum sînt CPUiDMax sau CPU-Z (vezi adresele de unde pot fi
descărcate în pagina Legaturi Programe). Să presupunem că avem un procesor
Athlon XP cu urmatorul cod inscripţionat pe plăcuţa sa : "AXDA 1700 DUT3C". Pentru
a-l "descifra" trebuie să urmăm indicaţiile de pe situl AMD. Grupul de litere "AXDA" ne
semnalează că avem de-a face cu un procesor Athlon XP cu nucleu Barton sau
Thoroughbred, numărul "1700" ne dezvăluie că procesorul are o performanţă
("performance rating") de 1700+ ceea ce lămureşte în plus faptul că este vorba de un
nucleu Thoroughbred, litera "D" semnifică faptul că procesorul este "împachetat"
folosind tehnologia OPGA, litera "U" arată că tensiunea de funcţionare este de 1,6 V,
litera "T" indică temperatura maximă suportată de nucleu şi anume 90 de grade
Celsius, cifra "3" semnalează că procesorul are 256 KB de memorie cache L2, iar
litera "C" ne indică frecvenţa magistralei principale de date (FSB) a plăcii de bază în
care poate fi montat procesorul şi anume 266 MHz.

LEGĂTURI UTILE :

• Lista de procesoare AMD - Athlon, Sempron, Duron, Turion (mobil), Opteron

(server)
• Lista de procesoare Athlon 64 , Athlon 64 FX si Athlon 64 X2
• Lista de procesoare Sempron
• Lista de procesoare Athlon XP
• Athlon 64
• Athlon 64 FX
• Athlon 64 X2
• Sempron
• Athlon XP

• Duron

ALTI PRODUCATORI

Compania VIA produce familiile de procesoare VIA C (C3 / C7) si VIA Eden.
Acestea au un consum scazut de electricitate si pot fi folosite in sistemele de
dimensiuni (foarte) reduse la care este esentiala producerea unei cantitati cit mai mici
de caldura in timpul functionarii. Dacă intenţionăm să folosim un calculator în principal
pentru procesarea de text sau explorarea internetului putem lua în considerare
cumpărarea unor asemenea procesoare, care poate fi folosite eventual şi pentru jocuri
pe calculator mai vechi sau pentru aplicaţii audio-video mai puţin intensive.
Procesoarele produse de VIA se vînd de obicei impreună cu o placă de bază (sint deja
fixate pe ea), la un preţ foarte convenabil.

CUMPĂRAREA UNUI PROCESOR

 Este recomandată cumpărarea unui procesor cît mai puternic. O listă cu
specificaţiile tehnice (frecvenţa de funcţionare, factorii de multiplicare, tensiunea de
alimentare, etc.) ale procesoarelor AMD si INTEL se găseşte în pagina Processor
Chart.

În cazul în care folosim calculatorul pentru o plajă largă de aplicaţii (birotică, editare
audio-video, jocuri, programare, proiectare, etc.) şi avem un buget restrîns, trebuie să
favorizăm procesorul "în dauna" plăcii video, atunci cînd luam decizia finală referitoare
la piesele pe care le cumpărăm. Cu alte cuvinte trebuie să luam un procesor cît mai
puternic, pentru că performanţa acestuia se va reflecta pozitiv în absolut toate
aplicaţiile, pe cînd performanţa plăcii video este de obicei limitată la jocuri şi la
aplicaţiile de grafică 3D.

Utilizatorii care pun un preţ deosebit pe performanţa calculatorului lor pot avea în
vedere cumpărarea unui procesor din familiile Athlon 64 FX sau Athlon 64 X2 produse
de AMD sau a unui procesor din familiile Core 2 Duo ori Core 2 Extreme produse de
Intel, dacă bineînţeles bugetul le permite cumpărarea unor astfel de procesoare foarte
performante dar şi foarte scumpe.

Utilizatorii care au un buget mai putin generos (totusi considerabil) trebuie sa aiba in
vedere cumpararea unui procesor Athlon 64 sau a unui procesor Pentium D cu
frecventa de ceas de peste 2000 MHz (2 GHz).

Utilizatorii care au un buget restrins pot cumpara un procesor Sempron (2800+ sau
mai bun) sau un procesor Celeron D cu frecventa de ceas de cel putin 2,8 Ghz. In
functie de buget pot fi cumparate procesoare Sempron sau Celeron mai slabe dar
acest lucru nu este recomandat daca dorim sa avem un calculator pe care sa-l folosim
pentru aplicatii intensive si in urmatorii 2 ani de la cumparare.

In sfirsit, utilizatorii care folosesc calculatorul pentru aplicatii care nu necesita multa
putere de calcul au cel mai bun raport performanta-pret daca aleg un procesor cit mai
ieftin din gamele Sempron, Celeron sau eventual VIA C7.

RĂCITORUL
GENERALITĂŢI

Procesoarele moderne se încălzesc foarte mult atunci cînd funcţionează, iar

temperatura lor trebuie menţinută sub o anumită limită pentru a asigura o funcţionare
optimă. Pentru aceasta peste procesor se fixează un răcitor ("cooler") compus dintr-un
radiator pe care se află fixat un ventilator.

Radiatorul este format dintr-un postament care se continuă cu o structură lamelară

şi este construit de obicei din aluminiu dar poate avea şi părţi din cupru, care este un
mai bun conductor de căldură. Postamentul vine în contact cu suprafaţa procesorului,
de la care preia căldura degajată de acesta şi o disipează cu ajutorul structurii
lamelare în mediul înconjurător. Acest tip de răcire se numeşte răcire pasivă.
 Ventilatorul asigură transferul aerului încălzit care se află în apropierea suprafeţei
radiatorului, permiţînd astfel schimbul mai eficient de căldură între radiator şi mediul
înconjurător. Acest tip de răcire se numeşte răcire activă. Ventilatorul este de obicei
acoperit cu un mic grilaj metalic al cărui rol este de a împiedica contactul dintre palele
ventilatorului şi cablurile care traversează spaţiul interior al carcasei calculatorului.

Legaturi catre unele din cele mai bune articole de pe internet referitoare la răcitoare
pot fi gasite in Anexa Manualului.

CUMPĂRAREA UNUI RĂCITOR

Există multe tipuri de răcitoare însă este recomandată cumpărarea unuia care să fie
eficient şi în acelaşi timp care să nu aibă un ventilator foarte zgomotos. Un astfel de
racitor costă de obicei între 10 şi 15 EUR dar există bineînţeles şi variante mai bune
dar în acelaşi timp mai scumpe. La cumpărarea răcitorului trebuie să ţinem cont de
faptul că răcitoarele pentru procesoare Pentium sau Celeron sînt diferite (din punct de
vedere al dispozitivului de montare) de cele pentru procesoare AthlonXP sau Duron şi
de asemenea diferite de cele pentru procesoarele Athlon 64. Este recomandată
cumpărarea unui răcitor care are o pastilă de cupru în locul în care radiatorul vine în
contact cu procesorul.

PLACA VIDEO

NVIDIA ATI

GENERALITĂŢI

Placa Video (PV) este responsabila cu afişarea imaginilor pe ecranul monitorului.

Ea este a doua componenta, după procesor, care determina performanţa unui
calculator şi de aceea şi în cazul ei este recomandat să nu facem economie atunci
cînd dorim să o cumpărăm.

PV contine un procesor specializat numit GPU (Graphics Processing Unit) sau VPU
(Visual Processing Unit) care face o parte din calculele necesare pentru afişarea
imaginilor, cealalta parte a acestor calcule fiind făcută de procesorul calculatorului
(CPU). Fiecare PV are şi o cantitate de memorie RAM inclusa pe ea care este folosită
de GPU, de exemplu pentru a stoca texturile obiectelor (elemente de peisaj,
personaje, etc.) intilnite în jocuri.

Placa video afiseaza pe ecranul monitorului imagini de două tipuri şi anume în două
dimensiuni (2D) şi în trei dimensiuni (3D), cu mentiunea că imaginile 3D sînt evident
tot în două dimensiuni (fiind afisate pe ecran, care este o suprafaţa plata), însă în
cazul lor este creata senzatia (iluzia) perspectivei, adică a unui spatiu în trei
dimensiuni aflat dincolo de ecranul monitorului. Imaginile 2D sînt folosite în special
pentru elementele de interfata (ferestrele, barele, butoanele, etc) ale softurilor, iar
imaginile 3D sînt folosite în special pentru jocurile 3D (practic aproape toate jocurile
publicate incepind cu anul 2000, indiferent de tipul lor).

Puterea unei plăci video, care se reflecta bineinteles în preţ, consta în capacitatea ei
de a oferi animatii cît mai fluide (cursive, fără sacadari) în jocurile 3D. Placa video
creeaza de fapt imagini statice (cadre, similare cu nişte diapozitive), însă inlantuirea
acestora la o viteza mare (peste 30-40 de cadre pe secunda) produce ochiului
senzatia că elementele prezente în imagini (personaje, vehicule, etc.) se afla în
miscare, la fel cum inlantuirea rapidă a cadrelor de pe rola unui film produce senzatia
de miscare. Acest proces de creare a imaginilor 3D devine evident atunci cînd
încercam să rulam un joc 3D pe o PV mai slaba şi rezultatul este că actiunea jocului
se desfasoara sacadat, semanind uneori cu o sesiune de vizionare a unor diapozitive
("slideshow").

Crearea unei imagini 3D este o operatiune complexa, care se desfasoara în două

etape mari ("geometrica" şi "grafica") la care participa atît procesorul central (CPU) cît
şi procesorul grafic (GPU - VPU). În etapa "geometrica" sînt calculate coordonatele în
spatiu ale tuturor elementelor care compun o imagine (scena) şi de asemenea sînt
calculate valorile necesare aplicarii efectelor grafice care fac ca imaginea să para cît
mai realista (umbre, culori, texturi, toate în raport cu unghiul de vedere al scenei). În
etapa "grafica" se trece la modificarea propriu-zisa a scenei în conformitate cu
calculele facute în etapa "geometrica", adică se adauga texturile, culorile şi umbrele
obiectelor prezente în scena şi se obtine imaginea finala, procedeu numit "randare"
("rendering"). Etapa "geometrica" era realizata de obicei de CPU, însă în PV moderne
ea este realizata (exclusiv sau cu ajutorul CPU) de către GPU prin unitatea de
"transformare şi iluminare" ("transform & lightning" - T&L) prezenta pe cipul grafic.
Etapa "grafica" este realizata de către PV care prelucreaza pixelii care compun
imaginea şi le adauga texturi pe care apoi le optimizeaza în aşa fel încît efectul să fie
cît mai realist. Scena finala rezultata ("cadrul") depinde deci foarte mult de capacitatea
PV de a-şi executa operatiile cît mai bine (fără defecte de texturare, artefacte
cromatice, etc.) şi într-un timp cît mai scurt.

Randarea imaginii finale este realizata de PV cu ajutorul unor "conducte de randare"

("rendering pipelines" sau "pixel pipelines") în cadrul cărora se desfasoara operatiile
de prelucare a pixelilor. Fiecare conducta de randare foloseste un anumit număr de
"unitati de mapare a texturilor" ("texture mapping units") a caror funcţie este de a
aplica texturi pe suprafetele obiectelor prezente în imagine, suprafete alcătuite din
pixeli. Aplicarea texturilor seamana foarte bine cu aplicarea unui tapet pe un perete
sau cu acoperirea unui obiect cu o stofa (de ex. asezarea unei fete de masa) cu
mentiunea că pe un obiect dintr-o imagine 3D se aplica de obicei mai multe texturi
pentru a obtine efecte realiste, de exemplu pentru a simula o suprafaţa cu
protuberante sau una zgiriata.

Performanţa unei plăci video este dată de insumarea mai multor factori printre care
cei mai importanti sînt frecvenţa de ceas a procesorului grafic, frecvenţa de ceas a
memoriei RAM (şi cantitatea ei) de pe PV, numarul de conducte de randare şi numarul
de unitati de texturare continute de fiecare conducta. Un alt factor important este tipul
magistralei de memorie ("memory bus"), prin care sînt transferate date între cipul
grafic şi memoria RAM de pe placa video. Cele mai performante plăci au o magistrala
de memorie pe 256 biţi, plăcile cu performanţe medii şi obişnuite au o magistrala de
memorie pe 128 biţi, iar plăcile cu performanţe scăzute (nerecomandate pentru jocuri)
au o magistrala de memorie pe 64 biţi.

Placa Video se fixeaza pe placa de bază într-un orificiu alungit numit slot. Acesta
poate fi de tip PCI Express (standardul nou, cel mai folosit), AGP (un standard mai
vechi, dar inca folosit), sau PCI (foarte putine PV îl folosesc în prezent). Standardul
PCI Express x16 creste semnificativ cantitatea de date care poate fi transferata intre
placa video si sistem (in speta cipsetul NorthBridge de pe PB), asa-numita "latime de
banda" ("bandwith"). In plus acest nou standard prezinta si avantajul ca datele pot fi
transferate simultan in ambele sensuri (de la PV la sistem si invers) prin folosirea unor
canale independente de transfer a datelor. Alt avantaj important este posibilitatea de a
furniza mai mult curent electric placii video direct prin magistrala PCI Express X16, in
asa fel incit este posibil ca alimentarea unei PV puternice sa se faca exclusiv in acest
fel, renuntindu-se la conectorul de alimentare suplimentar. Desi slotul PCI Express x16
are aceasi dimensiune ca slotul AGP, standardele PCI Express x16 si AGP sint
incompatibile, deci o placa PCI Express x16 nu va functiona decit daca va fi instalata
intr-un slot PCI Express x 16 pe placa de baza. Modul de transfer a datelor video prin
portul AGP este de 1X, 2X, 4X sau 8X dar asta nu inseamna că un mod de transfer de
8X este de două ori mai bun decît de cel 4X, ele avînd performanţe apropiate, evident
cu un plus de performanţă pentru 8X.

Plăcile Video sînt construite de multe companii specializate în producerea de piese

pentru calculator, însă în fapt cea mai mare parte dintre aceste PV au un procesor
grafic (GPU - VPU) fabricat fie de NVIDIA, fie de ATI.

FOLOSIREA A DOUA PLACI VIDEO IN PARALEL

Incepind cu anul 2004 NVIDIA a introdus posibilitatea folosirii tehnologiei SLI

("Scalable Link Interface" - "Interfata de legatura scalabila") in scopul obtinerii de
performante crescute in jocuri sau aplicatiile profesionale 3D folosind doua placi video
NVIDIA fixate in aceeasi placa de baza. Pentru aceasta este nevoie de o placa de
baza compatibila SLI si de doua PV identice. Fiecare placa se monteaza intr-un slot
PCI Express x16 pe placa de baza si apoi sint conectate cu ajutorul unei punti
("bridge") pentru a functiona ca un ansamblu montat in paralel. Principiul de
functionare se bazeaza pe metodele "Alternate Frame Rendering" (fiecare placa
randeaza pe rind cite un cadru) si "Split Frame Rendering" (cele doua placi
conlucreaza la randarea fiecarui cadru). Cresterea de performanta variaza in functie
de aplicatia folosita si de rezolutie, putind ajunge pina la 100 % (sistemul SLI fiind de
doua ori mai performant ca o singura placa), insa in mod obisnuit invirtindu-se in jurul
valorilor de 30-60 %. Dezavantajele acestei solutii sint reprezentate de marirea
consumului de energie electrica si a zgomotului produs de ventilatoare fata de cazul
folosirii unei singure placi. Placile de baza compatibile cu tehnologia SLI de la NVIDIA
au doua sloturi PCI Express x16 si se bazeaza pe cipseturile "nForce 4 SLI" (pt. proc.
AMD) si "nForce 4 SLI Intel Edition" (pt. proc. INTEL). Liste cu componentele
compatibile cu tehnologia SLI se gasesc pe situl Nvidia.

Compania ATI a lansat in anul 2005 tehnologia CrossFire ("Foc Încrucişat" - in

traducere romana) in scopul obtinerii de performante crescute in orice tip de aplicatii
3D (in special jocuri sau aplicatiile profesionale de proiectare sau grafica) folosind
doua placi video ATI fixate in aceeasi placa de baza. Pentru aceasta este nevoie de o
placa de baza compatibila CrossFire si de doua PV ATI Radeon compatibile cu
aceasta tehnologie. Fiecare placa se monteaza intr-un slot PCI Express x16 pe placa
de baza si apoi sint conectate cu ajutorul unui cablu in forma de Y pentru a functiona
ca un ansamblu. Una din placi este definita ca Principala (CrossFire Edition -"Master"),
iar cealalta ca Secundara (CrossFire Ready - "Slave"), aceasta diferentiere fiind
stabilita in cadrul procesului de fabricatie, placile avind o functionalitate diferita in
cadrul procesului de generare a imaginilor. Placile pot sa nu fie identice, insa ele
trebuie sa apartina aceleiasi familii. De exemplu o placa Radeon X800 "CrossFire
Edition" (Principala) poate fi cuplata cu orice placa "CrossFire Ready" (Secundara) din
familia Radeon X800 (Pro, XL, GTO, XT, XT Platinum Edition), indiferent de
producatorul ei.

Conlucrarea dintre placile ATI Radeon decurge in doua etape. Placa Secundara
trimite prin cablul in Y datele procesate de ea Placii Principale, iar aceasta din urma le
combină cu datele procesate de ea insasi cu ajutorul unui asa-zis Motor de Compozitie
("Compositing Engine") aflat pe un cip special. Imaginea astfel obtinuta este apoi
trimisa la monitor. Principiul de functionare al tehnologiei CrossFire se bazeaza pe
metodele numite "Scissor" ("Foarfeca" - placile conlucreaza la randarea fiecarui cadru,
care este impartit in doua parti in mod similar cu taierea unei foi de hirtie cu foarfeca),
"SuperTiling" ("Super-Pavimentare" - Orice cadru este impartit in mici dreptunghiuri
asemanatoare cu cele de pe o tabla de sah, fiecare placa prelucrind jumatate din
numarul acestora) si "Alternate Frame Rendering" (fiecare placa randeaza pe rind cite
un cadru). Draiverul ATI Catalyst va selecta automat metoda adecvata in functie de
aplicatia care ruleaza, dar utilizatorul are posibilitatea sa intervina in aceasta decizie.
Cresterea de performanta variaza in functie de aplicatia folosita si de rezolutie, putind
ajunge pina la 100 % (sistemul CrossFire fiind de doua ori mai performant ca o singura
placa), insa in mod obisnuit invirtindu-se in jurul valorilor de 30-60 %. Mai exista si
modul de lucru SuperAA ("Super Anti-Aliasing") care aduce doar un plus de calitate a
imaginii, insa cu pretul unor performante mai scazute. Dezavantajele acestei solutii
sint reprezentate de marirea consumului de energie electrica si a zgomotului produs
de ventilatoare fata de cazul folosirii unei singure placi. Placile de baza compatibile cu
tehnologia CrossFire de la ATI au doua sloturi PCI Express x16 si se bazeaza pe
cipsetul "Radeon XPress 200 CrossFire Edition RD 480" in cazul procesoarelor AMD.
Pentru procesoarele Intel trebuie folosite placi de baza cu cipseturile "Radeon XPress
200 CrossFire Edition RD 400" sau Intel i955X.

LEGĂTURI UTILE

• Anexa Manualului - legaturi catre cele mai bune articole de pe internet

referitoare la placile video

• Diagrama cu performantele placilor grafice dotate cu cipuri ATI si Nvidia

 NVIDIA

Compania NVIDIA fabrica un GPU cu denumirea GeForce care, la fel ca în cazul

procesoarelor centrale (CPU), are mai multe generaţii şi anume GeForce, GeForce 2,
GeForce 3, GeForce 4, GeForce FX, GeForce 6, GeForce 7 şi cea mai noua
generaţie, GeForce 8.

Fiecare generatie include mai multe familii de placi video, de exemplu generatia
GeForce FX (GF FX) a fost compusa din familiile GF FX 5200, FX 5500, FX 5600, FX
5700, FX 5800, FX 5900, FX 5950. La rindul sau o familie este alcatuita din modele,
de exemplu familia GF FX 5900 este compusa din modelele 5900 SE, 5900 XT, 5900
si 5900 Ultra, asezate in ordinea crescatoare a performantei.

Placile video au o performanta care depinde in cea mai mare masura de nucleul
("core") continut. Procesoarele grafice de pe plăcile NVIDIA din generatiile 1-6 au la
baza nuclee numite "NV xx", unde "xx" este un număr format din doua cifre.
Denumirea nucleelor nu este insa o indicatie a performanţei lor, pentru că de exemplu
procesorul cu nucleu NV 34 (GeForce FX 5200) este mai slab decît procesorul cu
nucleul NV 31 (GeForce FX 5600) şi mult mai slab decît procesorul cu nucleu NV 35
(GeForce FX 5900). Pentru generatia a 7-a nucleele sint denumite "Gxx", unde "xx"
este un număr format din doua cifre (de ex. G70 pentru placile GeForce 7800 GT si
GTX).

GeForce FX / GeForce 4 / GeForce 3 / GeForce MX

Plăcile GeForce din generaţiile 3 şi 4 au fost denumite "GF Titanium N", unde N era
un numar care masura performanta in raport cu a celorlalte modele de tip GF 3 (GF 3
Ti200, GF 3 Ti500) sau GF 4 (GF Ti 4200, 4400, 4600, 4800). Familia de placi cea mai
longeviva produsa de NVIDIA este cea numita GeForce MX, care a fost de la bun
inceput destinata celor care nu aveau nevoie de o placa performanta, ci doar de una
folosita in special pentru birotica si internet. O PV cu GPU GeForce 4MX, chiar daca
este fabricata recent, are în fapt un GPU din generaţia 2 (GeForce 2) cu unele
îmbunătăţiri, ultimul model din aceasta familie purtind numele de GeForce MX4000.
Modelele GF MX pot fi folosite pentru jocuri 3D mai vechi, sau chiar pentru unele mai
noi, daca avem un procesor puternic si jucam la o rezolutie mai scazuta. Jucatorii
trebuie totusi sa evite cumpararea unor astfel de placi.

Începind cu placile din generaţia FX (5) compania NVIDIA a ales o strategie de

numire a placilor care intentioneaza sa puna in valoare faptul ca fiecare generatie
contine o gama completa de modele, de la unele cu performante scazute la unele cu
performante de exceptie. In acest fel orice utilizator isi poate alege, in limita bugetului
său, placa care are cel mai bun raport calitate-pret.

GeForce 8 / GeForce 7 / GeForce 6 /

Generatia de placi GeForce 6 cuprinde familiile : GF 6100, GF 6200, GF 6500, GF

6600 si GF 6800.

Generatia de placi GeForce 7 este formata din familiile :

• GeForce 7100 → modelul GS

 ATI

Compania ATI fabrica un VPU (identic cu un GPU) cu denumirea Radeon care, la

fel ca în cazul procesoarelor centrale (CPU), are mai multe generaţii şi anume Radeon
7, Radeon 8, Radeon 9, Radeon X (de la numeralul roman insemnind 10) şi cea mai
noua generaţie, Radeon X1000.

Fiecare generatie include mai multe familii de placi video, de exemplu generatia
Radeon 9 a fost compusa din familiile Radeon 9000, 9200, 9500, 9600, 9700 si 9800.
La rindul sau o familie este alcatuita din modele, de exemplu familia Radeon 9800 este
compusa din modelele 9800 SE, 9800, 9800 Pro si 9800 XT, asezate in ordinea
crescatoare a performantei.

Procesoarele grafice de pe plăcile Radeon au nuclee ("cores") numite "Rxxx" (la

plăcile cu performanţe medii sau inalte) sau "RVxxx" (la plăcile cu performanţe
obişnuite) unde "xxx" este un număr format din trei cifre. Aceste VPU sînt diferenţiate
deci în funcţie de nucleul lor (R520, R300, R420, RV 530, RV280, RV300 etc.) şi cu cît
numarul de după R este mai mare cu atît procesorul este dintr-o generaţie mai noua.
Denumirea RV inseamna "Radeon Value" şi desemneaza nucleul unui VPU inclus în
plăcile video care au un preţ mai mic (şi evident o performanţă mai scăzută).

Radeon X1000 / Radeon X / Radeon 9

Începind cu placile din generaţia 9 compania ATI a ales o strategie de numire a

placilor care intentioneaza sa puna in valoare faptul ca fiecare generatie contine o
gama completa de modele, de la unele cu performante scazute la unele cu
performante de exceptie. In acest fel orice utilizator isi poate alege, in limita bugetului
său, placa care are cel mai bun raport calitate-pret.

Generatia de placi Radeon X1000 cuprinde familiile :

• X1300 → modelele Fara Sufix, Pro si XT

• X1600 → modelele Pro si XT
• X1650 → modelele Pro si XT
• X1800 → modelele XL si XT
• X1900 → modelele GT, XT si XTX
• X1950 → modelul XTX

Mai jos este prezentat un tabel cu caracteristicile tehnice cele mai importante ale
modelelor care dau numele familiilor.

Tabel Comparativ al Caracteristicilor Familiilor din Generatia Radeon X1000

Performanţă De Vîrf Medie Obişnuită

Nume X1950 X1900 X1800 X1650 X1600 X1300

Frecv. Nucleu 650 MHz 625 MHz 625 MHz 600 MHz 590 MHz 500 MHz
1450 1400
Frecv. Memorie 1550 MHz 1500 MHz 1380 MHz 800 MHz
MHz MHz
 ALŢI PRODUCĂTORI

INTEL

Compania Intel produce de multă vreme un cip grafic numit "Intel Extreme
Graphics" care este inclus pe unele plăci de bază pentru procesoare Pentium si
Celeron şi se adreseaza celor care nu îşi folosesc calculatoarele pentru jocurile mai
noi, ci doar pentru munca de birou sau pentru explorarea internetului. Versiunea 2 a
acestui cip grafic ("Intel Extreme Graphics 2") este inclusa pe unele PB pentru
procesoare Pentium 4 (de ex. cele cu cipset Intel 865G) iar testele au aratat ca cipul
este foarte bun pentru aplicatii 2D (birotica, etc.) dar neindicat pentru jocurile 3D.

Intel a introdus in anul 2004 un nou cip grafic integrat pe placile de baza, numit
"Intel Graphics Media Accelerator 900", menit sa aduca un plus de performanta fata
de cipul vechi. Placile de baza avind cipsetul i915G au fost primele dotate cu acest cip
grafic integrat, iar testele au demonstrat ca noul cip grafic depaseste cu mult
performantele cipului "Intel Extreme Graphics 2" si se apropie de performantele
cipurilor integrate fabricate de NVIDIA si ATI, fara insa a le depasi vreodata, lucru
datorat poate si lipsei unitatii de transformare si iluminare (T&L) care este prezenta la
cipurile integrate NVIDIA si ATI.

MATROX

Placile Video produse de Matrox au reputatia că au cea mai bună imagine in

aplicatiile 2D. Cea mai noua si mai performanta PV a acestui producator se numeste
Parhelia, iar corespondentul ei pentru utilizatorii cu buget ceva mai redus se numeste
Millenium P750. Cele doua PV au performante acceptabile în jocurile 3D noi (in
special Parhelia), însă pretul lor este prea mare comparativ cu ofertele NVIDIA si ATI
care la acelasi pret ofera performante considerabil mai bune. Placile Matrox sint
preferate de cei care lucreaza in domeniul graficii 2D profesionale, tocmai pentru
calitatea imaginii. O caracteristica singulara a placilor Parhelia este tehnologia
"TripleHead" care ofera posibilitatea ca imaginea sa fie impartita pe trei monitoare,
lucru apreciat in special de pasionatii pentru simulatoarele de zbor dar si de unele
categorii profesionale (proiectanti, designeri, medici, etc.) care au nevoie de aceasta
tehnologie in munca de zi cu zi.

VIA

Compania VIA a cumparat in anul 2000 sectiunea de placi grafice a companiei S3

Graphics (producatoare printre altele a placii video S3Trio, foarte populara la mijlocul
anilor '90 datorita pretului sau si performantelor in aplicatii 2D) si produce in principal
cipuri grafice integrate pentru calculatoare de birou ("desktop") si comportabile
("computere portabile" - "laptops"). Practic toate aceste cipuri sint derivate din S3
Savage, ultimul cip grafic produs de compania S3 inainte de a fi cumparata de VIA.
Cipurile grafice integrate (de ex. VIA UniChrome KM400) au performante bune in
aplicatiile 2D, dar performantele in jocuri sint mult in urma celor ale cipurilor integrate
produse de NVIDIA si ATI. Incepind cu anul 2004 S3 a lansat mai multe produse cu
numele Chrome, dar ele nu au reusit sa se impuna fata de corespondentele lor de la
ATI sau NVIDIA, in principal din cauza unor draivere care nu erau puse la punct. In
anul 2006 S3 va lansa familia Chrome S20 (care contine placile S3 Chrome S27 si
S25) ce promite sa fie competitiva la nivelul placilor cu performante medii datorita
frecventelor mari de functionare ale procesorului grafic si folosirii memoriilor GDDR3.

SIS

Compania SIS produce componente pentru placi de baza (in special cipseturi), dar
are de multa vreme si o oferta de cipuri grafice integrate in PB. Aceste cipuri (de ex.
SIS 661FX sau SIS 741GX) au performante bune in aplicatiile 2D, dar performantele in
jocuri sint mult in urma celor ale cipurilor integrate produse de NVIDIA si ATI. Pentru
scurta vreme SIS a produs si placi video de sine-statatoare ("standalone") pe baza
cipului grafic Xabre, insa nu a putut face fata companiilor specializate in aceasta
activitate, ATI si NVIDIA.

CUMPĂRAREA UNEI PLĂCI VIDEO

PLĂCILE VIDEO DE SINE STĂTĂTOARE

Atunci cînd dorim să cumpărăm o PV trebuie să ne interesam de urmatoarele

aspecte importante :

• Procesorul Grafic : numele si frecventa sa de ceas

• Memoria RAM : cantitatea, tipul (DDR, DDR2, GDDR3, etc.) si frecventa de
functionare
• Magistrala de memorie : 64, 128 sau 256 de biti
• Conectarea la placa de baza : AGP sau PCI Express
• DirectX : varianta DirectX cu care PV este compatibila (DX 8.1, DX9, DX10)
• Sistemul de racire : radiator (pe cipul grafic si memorii) si ventilator

O lista cu specificatiile tehnice (viteza procesorului grafic, numarul de conducte de

randare, numarul de unitati de texturare, etc.) ale tuturor placilor video se găseşte în
pagina 3D Chipsets Specs. Pe situl Wikipedia se gasesc liste detaliate cu
specificatiile tehnice ale placilor NVIDIA si ATI.

Mai jos este prezentat un tabel simplificat (nu sînt luate în calcul modelele Ultra,
Pro, XT, SE, etc.) continind o grupare după performanţă a placilor de ultimă generaţie
produse de NVIDIA (plăcile FX folosesc standardul AGP, iar plăcile PCX folosesc
standardul PCI Express) şi ATI.

Comparare a Performantei Familiilor de Placi Video GeForce (7, 6 si FX) si

Radeon (x1000, X si 9)

Performanţă De Vîrf Medie Obişnuită

 GeForce 8 8800

GeForce 7 7900 / 7800 7600 7300

GeForce 6 6800 6600 6200

GeForce FX 5950 / 5900 5700 / 5600 5500 / 5200

Radeon X1000 X1900 / X1800 X1600 X1300

Radeon X X850 / X800 X700 / X600 X300

Radeon 9 9800 / 9700 9600 / 9500 9200

Companiile NVIDIA şi ATI lanseaza de obicei anual cîte o noua generaţie de PV,
care sînt diferenţiate după performanţe în mai multe linii de produse : PV cu
performanţe obişnuite, PV cu performanţe medii şi PV cu performanţe de virf. Incepind
cu anul 2003 noile politici de marketing ale acestor două firme au facut ca să fie greu
de diferenţiat carei linii îi apartine o anumită PV dacă ne ghidam doar după denumirea
ei, mai ales că au fost introduse şi modele cu magistrala memoriei pe 64 de biţi, care
au performanţe cu mult sub cele ale placilor cu aceeaşi denumire care au magistrala
pe 128 sau 256 de biţi. Lucrurile sînt complicate şi mai mult de faptul că într-un anumit
moment există pe piata plăci care apartin unor generaţii diferite. De exemplu pot exista
de vinzare (noi sau la mina a doua) plăci video GeForce cu cipuri grafice din generaţia
2 (GeForce MX), generaţia 3 (GeForce 3 Ti 500), generaţia 4 (GeForce 4 Ti 4600),
generaţia FX (GeForce FX 5950), generatia 6 (GeForce 6800), generatia 7 (GeForce
7800) si generatia 8 (GeForce 8800).

Pentru a compara două plăci video (eventual din generaţii diferite) trebuie să
calculam performanţa lor "bruta" (numarul de pixeli care pot fi prelucrati într-o
secunda) prin inmultirea frecventei de tact a procesorului grafic cu numarul de
conducte de randare. De exemplu o placă GeForce FX 5950 Ultra funcţionează la
frecvenţa de 475 MHz (475 mil. Hz) şi are 4 conducte de randare, în timp ce o placă
GeForce FX 5200 Ultra funcţionează la frecvenţa de 325 MHz (325 mil. Hz) şi are doar
2 conducte de randare. Placa GeForce FX 5950 Ultra va putea prelucra 1,9 mld. pixeli
pe secunda (475 mil. x 4), în timp ce placa GeForce FX 5200 Ultra poate prelucra
"doar" 650 mil. pixeli pe secunda. În consecinta preţul plăcii GeForce FX 5950 Ultra va
fi de cel puţin trei ori mai mare decît al plăcii GeForce FX 5200 Ultra pentru că şi
performanţa "bruta" este de trei ori mai mare, la care se adauga calitatea mai bună a
imaginii în aplicaţiile 3D.

O bună metoda de a evalua performanţa unei PV fără a o testa sau fără a face
calcule cu privire la performata ei bruta este să ne ghidam după preţul ei. O PV mai
scumpă este intotdeauna mai bună decît una mai ieftina, chiar dacă cea ieftina face
parte dintr-o generaţie mai noua. De exemplu o PV GeForce FX 5200 este mult mai
puţin performantă decît o PV GeForce Ti 4600 şi acest lucru este reflectat cel mai bine
de preţ. Diferenţa de preţ dintre două PV reflecta adecvat diferenţa de performanţă,
mai ales în cazul placilor din aceeaşi generaţie.

Plăcile Video cu performanţe obişnuite au preţuri (inclusiv TVA) între 100-175 USD,
cele cu performanţe medii au preţuri între 175-275 USD, iar cele cu performanţe de virf
au preţuri de peste 275 USD. Plăcile Video cu preţul (inclusiv TVA) sub 100 USD sînt
PV cu performanţe slabe în jocurile cele mai noi, însă pot fi folosite şi ele pentru jocuri
dacă avem un procesor (CPU) puternic şi dacă folosim rezolutii mici (800x600) şi un
nivel de detaliu scazut în jocuri. Este recomandat totuşi să luam cel puţin o PV cu
performanţe medii, dacă dorim să fim siguri că vom putea juca şi jocurile care vor
apare în urmatorii 2 ani de la cumpărare.

Preţul unei PV este cel mai mare la lansarea ei şi el scade în timp însă niciodata nu
va scade sub un anumit nivel. De exemplu nu vom gasi niciodata o PV cu performanţe
de virf vinduta în magazin la preţul unei PV cu performanţe obişnuite, nici macar la doi
ani de la lansare. Companiile prefera să scoata din productie o PV decît să îi scada
preţul prea mult. Este însă posibil ca să gasim de vinzare o PV cu performanţe medii
la preţ de PV cu performanţe obişnuite dacă de la lansarea ei au trecut 18 luni sau mai
mult.

O Placă Video care să poată fi folosită pentru jocurile de ultimă generaţie dar şi
pentru prelucrarea video şi grafica (randare, animatii, etc.) de nivel semi-profesionist
poate costa între 100 USD şi 500 USD cu tot cu TVA. Este recomandată cumpărarea
unei PV care să aibă un GPU cu frecvenţa de ceas ("clock frequency") de cel puţin
250 MHz, o cantitate de memorie RAM de cel puţin 128 MB, o magistrala de memorie
pe 128 sau 256 biţi şi o rata de transfer prin portul AGP de cel puţin 4X. De asemenea
ea trebuie să fie cel puţin compatibila cu instrucţiunile DirectX 8.1, dar este de preferat
ca ea să fie compatibila DirectX 9.

Dacă folosim calculatorul pentru o plaja mare de aplicaţii (editare audio-video,

birotica, jocuri, etc.) dar nu dispunem de resurse financiare foarte mari este mai
degraba recomandat să cumpărăm un calculator cu un procesor puternic şi o PV cu
performanţe medii decît să avem un procesor cu performanţe medii şi o PV puternica.
Dacă însă folosim calculatorul în special pentru jocuri de ultimă generaţie şi vrem să le
vedem cu detalii grafice maxime este absolut necesar să avem o placă video cît mai
puternica, chiar dacă asta inseamna că nu ne vor mai ramine bani decît pentru a
cumpăra un procesor cu performanţe medii. Performanţa în jocurile moderne depinde
în mai mare masura de puterea plăcii grafice decît de cea a procesorului central, totuşi
trebuie evitata situatiile de asociere a unei plăci video puternice cu un procesor foarte
slab sau a unei plăci video slabe cu un procesor puternic. Jocurile moderne necesita
intotdeauna componente cu performanţe cel puţin medii.

SISTEMUL DE RĂCIRE (RADIATOR + VENTILATOR)

Un aspect care nu trebuie neglijat la cumpararea unei PV este calitatea sistemului

de racire inclus. Este recomandat sa cumparam o placa video care sa aiba racire atit
pentru cipul grafic cit si pentru modulele de memorie integrate. Aceasta este
configuratia tipica a unui sistem de racire bun. De obicei cipul grafic este racit cu un
radiator peste care este fixat un ventilator, iar modulele de memorie doar cu mici
radiatoare montate pe ele. Exista insa si situatii in care modulele de memorie nu au
radiatoare pe ele pentru ca producatorul PV (bazindu-se pe indicatiile fabricantului
cipului grafic) nu le socoteste necesare si in acest fel realizeaza o mica economie.
Utilizatorul va trebui sa decida daca va cumpara o astfel de PV sau va cauta o PV cu
cip grafic identic dar produsa de o companie care a adaugat si radiatoare peste
modulele de memorie, pentru orice eventualitate (de ex. functionare la temperatura
ambianta foarte crescuta pe timp de vara).

Placile video cu performante slabe in jocurile 3D au uneori un sistem de racire redus

la minim (doar un radiator peste cipul grafic), aceasta deoarece cipul si memoria RAM
functioneaza la o frecventa de ceas scazuta si nu se incalzesc prea mult. Lipsa
ventilatorului poate fi in acest caz un avantaj pentru ca reduce nivelul de zgomot al
calculatorului, lucru de dorit intr-un birou cu mai multe calculatoare.

Placile video cu performante obsinuite au un racitor alcatuit din radiator si ventilator,

dar si asa pot aparea probleme daca racitorul nu este intretinut in mod regulat. In
Manualul de Intretinere a unui PC este descrisa pe larg procedura de intretinere a
racitorului, care ne va asigura o functionare de lunga durata la capacitate maxima a
placii video. Este recomandata cumpararea unei placi video cu ventilatorul cit mai
mare, pentru ca acesta este un semn ca el va fi mai fiabil.

Placile video scumpe au sisteme de racire performante, compuse dintr-un ventilator

de dimensiuni mari (sau chiar mai multe ventilatoare mici) si radiatoare cu suprafata
crescuta puse citeodata pe ambele parti ale PV.

PLĂCILE VIDEO INTEGRATE

Dacă folosim calculatorul in principal pentru aplicatii 2D (birotica, internet, prelucrare

audio-video, etc.) si nu il folosim pentru jocuri de ultimă generaţie şi nici pentru
prelucrarea complexa de grafica 3D putem să cumpărăm o placă de bază cu cip grafic
integrat. Aceste cipuri au avantajul ca sint foarte ieftine (pretul lor fiind inclus in pretul
placii de baza) iar ca dezavantaj trebuie mentionat faptul ca ele folosesc exclusiv
memoria RAM a sistemului, pe care trebuie sa o imparta cu celelate componente.

PLĂCILE VIDEO MULTIFUNCŢIONALE

Cei care doresc sa cumpere o placa multifunctionala se pot orienta catre placile de
tip "All-In-Wonder" (joc de cuvinte pornind de la "all-in-one") produse de ATI, care pot
fi folosite atit pentru aplicatiile de birou sau jocuri, cit si pentru prelucrare video
(captura si editare) sau vizionarea programelor TV pe monitorul calculatorului (au
tuner TV inclus). Exista bineinteles si placi multifunctionale bazate pe cipuri NVIDIA,
numele lor incluzind de obicei sintagma "Personal Cinema", de ex. GeForce FX 5700
Personal Cinema.

PLĂCILE VIDEO PENTRU GRAFICĂ 3D PROFESIONALĂ

Prelucrarea video şi grafica (randare, animatii, etc.) de nivel profesionist necesita

cumpărarea unor PV specializate (Nvidia Quadro sau ATI FireGL) care sînt mai
scumpe decît PV obişnuite pentru că sînt optimizate pentru programele profesioniste
de grafica 3D (3D Studio Max, Maya, Softimage, etc.).

PLACA DE BAZĂ
GENERALITĂŢI

Placa de bază ("mainboard - motherboard") este piesa la care se conecteaza toate

celelalte componente ale calculatorului, atît din interior (procesor, placă video,
hardisc, etc.) cît şi din exterior (tastatura, maus, etc.). Ea este alcătuita dintr-o placă pe
care sînt gravate circuitele ce permit comunicarea între componentele calculatorului.
Pe placă se gasesc dispozitivele care permit montarea componentelor (soclu pentru
procesor, slot special pentru PV, sloturi pentru modem, placa de retea, etc.),
dispozitivele de conectare a unor componente (porturi seriale, paralele, USB, conectori
SATA si PATA, etc.) dar şi componentele care sînt integrate în placa de bază (de ex.
placa de sunet).

Dacă facem o analogie cu corpul uman putem să spunem că procesorul unui

calculator este capul care contine creierul iar placa de bază (PB) este corpul care
contine inima dar şi vasele de singe şi nervii.

Plăcile de bază se diferenţiaza după soclul ("socket") procesorului, care este

denumit în mod obisnuit după numarul existent de contacte pentru pinii procesorului.
Soclurile pentru procesoare Intel sînt incompatibile cu procesoarele AMD şi viceversa.
În general procesoarele Intel Core, Pentium şi Celeron folosesc acelaşi tip de soclu,
acelaşi lucru putind fi spus despre procesoarele AMD Athlon (64, FX, X2) şi Sempron.

În cazul PB pentru procesoare moderne Intel exista două tipuri de socluri :

• Socket 478 - pentru procesoare Pentium 4 si Celeron [format de soclu scos din
productie in anul 2005]
• Socket LGA775 - varianta imbunatatita a formatului anterior, introdusa la
mijlocul anului 2004

În cazul PB pentru procesoare moderne AMD tipurile de socluri sînt urmatoarele :

• Socket 462 (numit de obicei socket A) - pentru Athlon XP, Sempron si Duron
[format de soclu scos din productie in anul 2005]
• Socket 940 - pentru Athlon 64 FX-51 [format de soclu scos din productie in anul
2004]
• Socket 754 - pentru Athlon 64 si Sempron [format de soclu scos din productie in
anul 2005]
• Socket 939 - pentru Athlon 64 si Athlon 64 FX
• Socket AM2 - pentru Athlon 64, Athlon 64 FX, Athlon 64 X2 si Sempron

Cipsetul este componenta principală a unei placi de baza. El este format dintr-un
ansamblu de microcircuite a carui funcţie este de realizare şi optimizare a transferului
de date între diferitele componente ale calculatorului (CPU, memoria RAM, PV,
hardisc, etc.). Ca urmare PB are un rol important atît în ceea ce priveste performanţa
generală a unui calculator cît şi în stabilitatea cu care funcţionează acesta.

Cipsetul PB este alcătuit de obicei din două cipuri, numite NorthBridge (responsabil
cu transferul de date bidirectional cu procesorul, PV şi modulele de memorie) şi
respectiv SouthBridge (responsabil cu transferul de date bidirectional cu hardiscul,
unitatea optica, placa de sunet, unitatea de discheta, piesele aflate în sloturile PCI,
componentele conectate la porturile serial, paralel, USB şi PS/2). Cele două cipuri sînt
separate fizic dar comunica între ele printr-o magistrala speciala de mare viteza, care
are diverse denumiri în cazul placilor pentru procesoare AMD (V-Link pentru
cipseturile VIA, MuTIOL sau HyperStreaming pentru cipseturile SIS, HyperTransport
pentru cipseturile Nvidia). Există însă şi cipseturi (de ex. nForce 3) formate dintr-un
singur cip, care integreaza funcţionalitatea perechii de cipuri NorthBridge (NB) şi
SouthBridge (SB). În cazul PB pentru procesoare Athlon pe 64 de biţi, transferul de
date între procesorul central (care contine controlerul de memorie) şi cipsetul plăcii de
bază se face printr-o magistrala de mare viteza numită "HyperTransport". Compania
Intel foloseste denumirea de "Direct Media Interface" (DMI) pentru magistrala de mare
viteza ce interconecteaza cipurile NorthBridge şi SouthBridge de pe PB cu cipseturile
pentru procesoarele Pentium 4.

NVIDIA : Cipseturile produse de aceasta companie sint destinate echiparii placilor

de baza pentru platforme AMD si Intel. Denumirea cipsetului este nForce si el se
gaseste actualmente la a cincea generatie. Fiecare generatie cuprinde mai multe
modele diferentiate dupa performante, dotari si tehnologiile suportate. Incepind cu
generatia a treia Nvidia sustine ca aceste cipseturi contin un procesor specializat in
media si comunicatii (MCP - "media and communications processor"). Cipseturile care
au sufixul SLI adaugat la numele lor sint destinate placilor de baza ce acomodeaza
doua placi video GeForce asezate in mod SLI.

• Generatiile nForce si nForce2 (modelele nForce 2, nForce2 400 si nForce2

Ultra 400) au fost destinate procesoarelor Athlon XP si Duron pe Soclu A.
• Generatia a treia, numita nForce3 a fost conceputa pentru procesoarele
Athlon mononucleate pe 64 de biti (Athlon 64 si Athlon 64-FX mononucleat) si
placile video AGP 8x. O inovatie tehnologica proprie acestei generatii a fost
contopirea celor doua cipuri, NorthBridge si SouthBridge, intr-unul singur, cu
avantajul unui consum de energie mai mic. Ea cuprinde familiile nForce3 150 si
nForce3 250 (modelele 250, 250Gb si 250Gb Ultra).
• Generatia a patra, numita nForce4 a fost prima generatie in cadrul careia si-au
facut loc si cipseturi pentru placile de baza pe care se monteaza procesoare
Intel, pina atunci cipseturile Nvidia fiind fabricate exclusiv pentru platformele
AMD. Ea cuprinde familiile nForce4, nForce4 Ultra si nForce4 SLI (modelele
SLI, SLI XE si SLI X16). Familia nForce4 a fost destinata procesoarelor AMD
(Athlon 64, 64 FX si Sempron) si Intel Pentium 4 (pe soclu LGA775), dar nu
suporta modul SLI pentru placile video GeForce. Familia nForce4 XE a fost
destinata procesoarelor Intel Pentium 4 (pe soclu LGA775). Familiile nForce4
SLI si nForce 4 SLI X16 au fost cele mai avansate modele din familia lor,
suportind bineinteles modul SLI (x8, respectiv x16) atit pentru placi de baza
pentru procesoare AMD, cit si Intel.
• Generatia a cincea, numita nForce500 este disponibila atit pentru platforme
AMD (pe soclu AM2) cit si pentru platforme Intel (pe soclu LGA775). Gama
 AMD cuprinde familiile nForce500 (modelele 500, 500 Ultra si 500 SLI),
nForce550, nForce 570 (modelele Ultra si SLI) si nForce590 (modelul SLI).
Gama Intel cuprinde cipseturile "Intel Edition" nForce570 SLI si nForce590 SLI.
• Generatia a şasea, numita nForce600 este disponibila atit pentru platforme
AMD (pe soclu AM2) cit si pentru platforme Intel (pe soclu LGA775). Gama
AMD cuprinde cipsetul nForce 680a SLI. Gama Intel cuprinde cipseturile
nForce 650i Ultra, nForce 650i SLI si nForce 680i SLI.

INTEL : Cipseturile produse de aceasta companie sint destinate exclusiv echiparii

placilor de baza pentru platforme Intel. Unele din ele incorporeaza cipuri grafice numite
Graphics Media Accelerator (GMA). Denumirea cipsetului este de forma Intel LXXXsuf
Express (cu citeva variatii), unde "XXX" reprezinta un numar din trei cifre, "L" o litera
iar "suf" un sufix format din una, doua sau trei litere (P, GL, etc.). Intel isi imparte
cipseturile dupa performanta in trei grupe si anume :

• Performance : performante de virf → Intel 975X Express , Intel 955X Express,

Intel 925XE , etc.
• Mainstream : performante medii → Intel Q965 Express , Intel P965 Express ,
Intel 945P Express , etc.
• Value : performante obisnuite → Intel 910GL Express , Intel 848P , Intel
845GL , etc.

VIA : Cipseturile produse de aceasta companie sint destinate echiparii placilor de

baza pentru platforme AMD, Intel si VIA. Tehnologiile proprietare VIA care
imbunatatesc performanta cipseturilor sint urmatoarele : RapidFire (controlerul PCI
Express este modificat in asa fel incit sa aiba o latenta mai mica, o calitate mai buna a
semnalului si un consum de energie redus), Hyper8 technology (conexiune de 1
GHz/16 biti intre procesor si cipset care asigura o latime de banda de pina la 8 GB/s,
arhitectura asincrona a magistralei principale de date), Magistrala Ultra V-Link
(conexiune cu latimea de banda de 1 GHz intre cipurile NB si SB, care asigura o
latime de banda de 1 GB/s), DriveStation (legaturi bidirectionale cu rata de transfer de
pina la 150 MB/s cu hardiscurile SATA 2). Unele cipseturi includ cipul audio VIA Vinyl
care are o calitate foarte buna. Denumirea cipsetului difera dupa platforma careia îi e
destinat, dar este in general de forma VIA LXLXXXsuf, unde "L"-urile sint litere, iar "X"-
urile reprezinta cifre. Cu cit numarul format din trei cifre (XXX) este mai mare, cu atit
performanta placii este mai buna. Cipseturile al caror nume contine litera "M" au un cip
grafic integrat din seria Chrome. Exista urmatoarele familii de cipseturi VIA :

• Familia K8 : platf. AMD (Athlon 64, FX si Sempron) → VIA K8T900, VIA

K8T890, VIA K8T800 Pro, etc.
• Familia P4 : platf. Intel (Core, Pentium si Celeron) → VIA PT890 , VIA PT880
Ultra , VIA P4M900 , etc.
• Familia K7 : platf. AMD (Athlon XP si Duron) → VIA KT880 , VIA KT600 , etc.
• Familia V : platf. VIA (procesor C7)
• Familia C : platf. VIA (proc. C3 si Eden)

SIS : Cipseturile produse de aceasta companie sint destinate echiparii placilor de

baza ieftine pentru platforme AMD si Intel. Unele din ele incorporeaza cipuri grafice
Mirage. Tehnologia proprietara SIS care imbunatateste performanta cipseturilor este
numita HyperStreaming (optimizeaza transferul de date intre cipset si memoria RAM
sau interfata grafica, dar si intre cipurile NB si SB). Denumirea cipsetului este de forma
SISXXXsuf, unde "XXX" reprezinta un numar din trei cifre, iar "suf" un sufix format din
doua litere. Cu cit numarul format din trei cifre (XXX) este mai mare, cu atit
performanta placii este mai buna.

• Cipseturi SIS7XX : pt. platf. AMD (Athlon 64, 64 FX, 64 X2 si Sempron) →

SIS771 , SIS761GX , etc.
• Cipseturi SIS6XX : pt.platf. Intel (Pentium 4, D si Celeron) → SIS662 ,
SIS656FX , etc.

ATI : Cipseturile produse de aceasta companie sint destinate echiparii placilor de

baza pentru platforme AMD si Intel. ATI a intrat pe piata producatorilor de cipseturi in
special pentru a-si promova platforma CrossFire, bazata pe doua placi grafice Radeon
conectate intre ele. Exista urmatoarele familii de cipseturi ATI:

• CrossFire Xpress 3200 : pentru platf. AMD (Athlon 64, 64 FX, 64 X2 si

Sempron)
• CrossFire Xpress 1600 : pentru platf. AMD (Athlon 64, 64 FX, 64 X2 si
Sempron)
• Radeon Xpress 1100 : pentru platf. AMD (Athlon 64 si Sempron) / include un
cip grafic Radeon X300
• Radeon Xpress 200 pentru Intel : platf. Intel (Pentium si Celeron) / include un
cip grafic Radeon X300
• Radeon Xpress 200 pentru AMD : platf. AMD (Athlon 64 si Sempron)

ULI : Acest producator a fost cumparat in anul 2006 de catre compania Nvidia.
Ultimul cipset produs se numeste M 1697 si era destinat platformelor AMD (Athlon 64
si Sempron) pe soclu AM2, 939 sau 754. Cipseturile produse de ULi (sau doar cipurile
SouthBridge) se mai pot gasi pe unele placi de baza ieftine pentru procesoare AMD
(Athlon 64 si Sempron) sau Intel (Pentium 4 si Celeron). Datorita faptului ca Nvidia a
incetat productia cipseturilor sub marca ULi nu este recomandata cumpararea unor PB
cu astfel de cipseturi pentru ca nu este clar daca draiverele vor mai fi actualizate.

LEGĂTURI UTILE

• Anexa Manualului : legaturi către cele mai bune articole de pe internet

referitoare la placile de baza
• Lista cu caracteristicile tehnice ale cipseturilor tuturor producatorilor
• Lista de cipseturi Intel
• Comparator al cipseturilor Intel cu performante de virf / medii
• Comparator al cipseturilor Intel cu performante obisnuite
• Lista de cipseturi VIA pentru procesoare AMD

• Lista de cipseturi VIA pentru procesoare Intel

CUMPĂRAREA UNEI PLĂCI DE BAZĂ

 Plăcile de bază sînt produse de o multitudine de companii, unele mai cunoscute
(Asus, MSI, Epox, Gigabyte, DFI, Abit, Albatron, Intel, Foxconn) altele mai puţin
cunoscute. Performanţa unei PB este dată în mare masura de cipsetul ei, dar un rol
important îl are şi arhitectura sa (asamblarea diverselor sale componente şi
optimizarea funcţionarii acestora) care este specifica fiecarui producator.

Plăcile de bază se aleg în primul rînd în funcţie de procesorul pe care dorim să-l
folosim (AMD sau Intel) şi de viteza acestuia. Un aspect suplimentar pe care trebuie
sa-l luam in calcul este soclul procesorului. Companiile producatoare de procesoare
schimba uneori formatul soclului pentru un anumit procesor si ca urmare vor exista pe
piata modele de placi de baza cu mai multe tipuri de socluri pentru acelasi tip de
procesor (de ex. PB cu Soclu 939 sau cu Soclu AM2 pentru procesoarele Athlon 64).
Este recomandat sa cumparam o PB care are ultima varianta de soclu, pentru ca
aceasta contine de obicei imbunatatiri fata de versiunea anterioara (in cazul de fata PB
cu Soclu AM2 pentru ca permit si folosirea memoriei RAM DDR2). In mod evident,
atunci cind cumparam procesorul trebuie de asemenea sa alegem unul construit in
conformitate cu noul standard. De exemplu daca dorim sa cumparam o PB care are
soclul in formatul LGA775 (conceput de Intel) trebuie de asemenea sa cumparam un
procesor (Core, Pentium sau Celeron) care sa fie compatibil cu acest tip de soclu. Pe
o astfel de placa nu vom putea instala un procesor Pentium 4 construit pentru formatul
anterior "Socket 478". Lucrurile stau similar in privinta procesoarelor Athlon 64 / Athlon
64 FX / Athlon 64 X2, in sensul ca este recomandat sa cumparam o PB conforma cu
noul format "Socket AM2" si un procesor compatibil cu ea. O motivatie in plus pentru
cumpararea unei PB conforma cu formatul cel mai nou de soclu este faptul ca daca
vom dori ulterior sa schimbam procesorul cu unul mai performant nu va mai fi nevoie
sa schimbam si PB, stiut fiind ca producatorii nu mai scot pe piata modele noi de
procesoare care sa fie compatibile cu un format mai vechi de soclu.

A doua etapa în luarea deciziei cu privire la cumpărarea unei PB este legata de

cipsetul acesteia. Numarul de producatori de cipseturi este restrins (Intel, Nvidia, VIA,
SIS si ATI) iar dintre ei Intel produce cipseturi doar pentru platformele care gazduiesc
procesoare Core, Pentium şi Celeron. Alegerea între un cipset sau altul trebuie făcută
luindu-se în calcul performanţa şi stabilitatea lor dar şi raportul calitate-preţ. Siturile
specializate în recenzii hardware publica în mod regulat analize comparative (bazate
pe baterii de teste) ale performanţei placilor de bază existente la un moment dat pe
piata.

În ceea ce priveste cipsetul PB este recomandat să-l alegem în funcţie de modul

principal în care folosim calculatorul (pentru aplicaţii obişnuite sau pentru aplicaţii care
sînt extrem de solicitante - jocuri), dar trebuie bineinteles să luam în consideratie şi
raportul preţ/performanţă. Pentru procesoarele Intel alegem o PB cu cipset produs de
Intel, VIA, Nvidia, ATI sau SIS. Pentru procesoarele AMD alegem o PB cu cipset
produs de Nvidia, VIA, ATI sau SIS. Pentru o performanta optima este recomandat sa
cumparam o PB care suporta memoria RAM de tipul DDR2 in configuratie bicanal
("dual-channel").

La fel ca orice componente de calculator şi plăcile de bază au preţuri care variaza

foarte mult, lucru determinat în principal de dotările incluse de către producatori. Toate
plăcile de bază produse recent au cîteva dotări esentiale cum sînt sloturile PCI (în care
se fixeaza de exemplu placa de sunet, modemul, placa de captura video, etc.), slotul
PCI Express x16 (în care se fixeaza placa video), sloturile pentru memoria RAM,
porturi PS/2 (pentru tastatura şi maus), porturi USB (pentru dispozitive care se
conecteaza prin USB cum sînt minicamerele video), gameport (pentru joystic sau
gamepad), portul paralel (pentru imprimanta). Multe din PB au şi alte dotări în afără
celor esentiale, de exemplu în ultimii ani aproape toate plăcile de bază au inclusa şi o
placă de sunet, iar unele au inclusa o placă grafica, o placă de retea, porturi IEEE
1394 ("FireWire"), etc.. Dotările suplimentare costa în plus şi este la latitudinea noastra
dacă le acceptam sau cautam o PB fără ele. Pe de alte parte dacă avem un dispozitiv
extern (de ex. o camera video digitala) pe care dorim să-l conectam la calculator,
trebuie să ne asiguram că PB are în dotare porturile necesare (USB, FireWire) şi în
plus dacă ele sînt într-un număr corespunzator şi sînt uşor accesibile. În cazul în care
avem un hardisc Serial ATA (SATA) sau intentionam să cumpărăm unul în viitor
trebuie să ne asiguram că PB este compatibila cu acest standard (are controler SATA
şi este dotata cu conectorii corespunzatori).

Numarul mare de producatori de PB a dus la aparitia unei concurente acerbe în

domeniu şi ca urmare fiecare producator incearca să aduca un plus de dotări sau de
îmbunătăţiri tehnice. Unii fabricanti au pus la punct o metoda de control a vitezei
ventilatorului procesorului în aşa fel încît ea să fie în concordanta cu temperatura
acestuia din urma, rezultatul fiind scaderea zgomotului generat de ventilator. O parte
din producatorii de PB pentru procesoare Athlon si Sempron construiesc plăci
compatibile cu tehnologia "Cool 'n' Quiet" ("Rece şi Silentios") pusa la punct de AMD,
prin care frecvenţa de ceas şi voltajul procesorului sînt modificate dinamic în funcţie de
gradul de folosire a procesorului. Plăcile de bază care suporta tehnologia "Cool 'n'
Quiet" permit deci o reducere a nivelului de zgomot şi a consumului de energie
electrica, fără a afecta nivelul de performanţă. Alti producatori instaleaza două cipuri
BIOS (tehnologie numită "dual BIOS", "mirror BIOS", etc.) în aşa fel încît dacă biosul
stocat pe cipul principal devine corupt (ca urmare a unui virus sau a unei tentative
eşuate de actualizare - "update") el va putea fi restaurat automat cu ajutorul cipului
secundar.

Alaturi de o PB este inclus de obicei şi un CD pe care alaturi de draivere se afla mai

multe softuri dintre care cel mai importante sînt un program de tip antivirus şi un
program de monitorizare a temperaturii procesorului şi a vitezei de rotatie a palelor
ventilatorului procesorului.

HARDISCUL
GENERALITĂŢI

Hardiscul ("hard disk" - disc dur - HD) este componenta pe care sînt stocate datele
cu care lucreaza calculatorul, incepind cu sistemul de operare şi terminind cu fisierele
instalate de programe sau create de noi. El reprezintă deci memoria durabila
("nevolatila") a calculatorului, pentru că datele sînt pastrate şi după intreruperea
alimentarii cu curent electric.

HD este format de obicei din mai multe discuri de aluminiu (numite platane)
suprapuse pe acelaşi ax şi acoperite cu oxid de fier. La mică distanta de suprafaţa
discurilor se misca nişte brate metalice ale caror capete magnetizeaza portiuni din
discuri, în acest fel fiind "scrise" şi "citite" datele. HD este una din putinele piese dintr-
un calculator care are şi o componenta mecanica (un motor care invirte discurile şi
misca bratele metalice) dar asta nu inseamna că nu este de obicei o piesă foarte
fiabila, capabila să funcţioneze multi ani fără a cauza pierderea datelor stocate.

Un HD este caracterizat de capacitatea de stocare de date masurata în Giga Bytes

(GB) şi de viteza de rotatie a platanelor (5.400, 7.200 sau 10.000 de rotatii pe minut).
Cu cît platanele se rotesc mai repede cu atît citirea şi scrierea datelor este mai rapidă,
deci şi calculatorul este mai rapid. Capacitatea unui HD prezentata de companiile
producatoare (cea pe care o vedem în ofertele de vinzare) este diferita de capacitatea
raportata de sistemul de operare, pentru că toti producatorii considera că 1 MB =
1.000.000 bytes, cînd de fapt echivalenta corecta este 1 MB = 1.048.576 bytes.
Sistemul de operare raporteaza deci în mod corect o capacitate ceva mai mică a HD,
indiferent de numele producatorului acestuia.

Hardiscul se conecteaza la restul sistemului cu ajutorul unui cablu care se fixeaza

cu un capat într-o priza (conector) de pe HD şi cu celalalt capat într-o priza (conector)
de pe placa de bază. Pentru majoritatea hardiscurilor aflate în sistemele actuale
transferul de date între HD şi sistem se realizeaza în conformitate cu un standard
numit "Parallel ATA" (Advanced Technology Attachment), scris de obicei PATA sau
doar ATA. Există mai multe versiuni ale acestui standard create de-a lungul timpului,
numite ATA-33, ATA-66, ATA-100 şi ATA-133, fiecare versiune reprezentind o
îmbunătăţire (uneori considerabila) a versiunii precedente. Acest standard va fi
abandonat treptat de catre producatori dar inca se mai gasesc pe piata hardiscuri
conforme cu standardele Ultra-ATA 100 sau Ultra-ATA 133.

Hardiscurile cele mai moderne folosesc standardul "Serial ATA" (scris prescurtat
SATA) în locul standardului ATA (PATA). Standardul SATA este compatibil cu
standardul PATA, lucru care permite folosirea în acelaşi calculator atît a hardiscurilor
SATA cît şi a celor PATA. Actualmente standardul se afla la versiunea a 2-a, fiind deci
scris SATA II. Pentru a putea folosi un hardisc SATA trebuie să avem o PB care să
detina un controler SATA integrat în cipsetul (SouthBridge) plăcii de bază sau aflat pe
un cip separat. Practic toate placile de baza moderne au un astfel de controler.

Standardul SATA aduce unele îmbunătăţiri faţă de standardul ATA, dintre care
merita mentionate posibilitatea unei cresteri importante a ratei de transfer a datelor
între HD şi sistem, ca şi o pastrare mai bună a integritatii datelor pe timpul transferului
lor. Din punctul de vedere al instalarii HD apare posibilitatea de "instalare la cald" ("hot
plugging"), ceea ce inseamna că un HD poate fi instalat şi apoi utilizat fără a opri
sistemul, lucru extrem de convenabil atunci cînd lucram cu HD externe, folosite de
exemplu pentru a transfera cantitati mari de date între două calculatoare. Un alt
avantaj adus de SATA este conectarea HD la PB prin intermediul unui cablu cilindric
de diametru redus şi cu o lungime de pînă la 1 m, cablu care permite o mai bună
circulatie a aerului în carcasa comparativ cu cablul de tip panglica folosit anterior. În
sfirsit, odata cu aparitia standardului SATA a disparut necesitatea configurarii
hardiscurilor ca "stapin" (master) sau "sclav" (slave), pentru că în conformitate cu noul
standard fiecare HD este configurat automat exclusiv ca "stapin", ceea ce îi permite să
funcţioneze la parametrii maximi.

Hardiscurile folosite în servere folosesc de obicei standardul SCSI ("Small

Computer System Inteface"), care permite atasarea la sistem a opt dispozitive
(hardiscuri, unitati optice de stocare, scanere, etc.), spre deosebire de standardul ATA
care permite atasarea a doar patru dispozitive (hardiscuri şi unitati optice de stocare).
Standardul SCSI permite o rata de transfer de date considerabil mai mare decît cea
oferita de standardul "Parallel ATA" (cu care de altfel nu este compatibil) şi de aceea
HD care folosesc acest standard sînt utilizate în servere chiar dacă preţul lor este mult
mai ridicat comparativ cu al HD obişnuite. Standardul SAS ("Serial Attached SCSI") va
inlocui standardul SCSI şi va avea printre alte avantaje şi pe acela că va fi compatibil
cu standardul SATA.

LEGĂTURI UTILE

• Anexa Manualului - contine cele mai bune articole de pe internet referitoare la

hardiscuri

• Diagrama cu performantele hardiscurilor Seagate, Maxtor, Western Digital,

Samsung, Hitachi

CUMPĂRAREA UNUI HARDISC

Hardiscurile sînt fabricate de un număr restrins de companii şi anume : Seagate,

Maxtor (cumparata de Seagate in anul 2006), Hitachi, Samsung, Western Digital şi
Fujitsu. Performanţele HD sînt oarecum asemanatoare indiferent de producator, dar
ceea ce le diferenţiaza este fiabilitatea. HD sînt unele din cele mai fiabile componente
ale unui calculator dar cu timpul, la fel ca orice altă componenta, se pot defecta într-o
mai mare (HD devine complet inutilizabil) sau mai mică masura (doar unele portiuni
din HD devin inutilizabile - "bad sectors" - "sectoare defecte").

Alegerea unui HD al unuia sau altuia dintre producatori este o chestiune de

preferinta personala, determinata de cele mai multe ori de experiente placute sau
neplacute avute cu hardiscurile pe care le-am posedam deja. Este totuşi bine să
consultam şi revistele sau siturile web specializate în testarea componentelor
hardware înainte de a lua o hotarire definitiva. O altă sursa de informare sînt
forumurile de discutii, unde forumistii îşi impartasesc frecvent experientele avute cu
hardiscurile diversilor producatori.

Este recomandată cumpărarea unui HD SATA II cu o capacitate de minimum 80 GB

şi cu o viteza de rotatie a platanelor de 7.200 rpm. Hardiscurile cu viteza de 5.400 rpm
nu se mai fabrica decit pentru calculatoarele portabile pentru ca au un consum de
energie mai mic si nu se incalzesc atit de mult. Hardiscurile cu viteza de 10.000 rpm
sînt mult mai scumpe decît cele cu 7.200 rpm (la capacitati egale) dar sînt ceva mai
performante.

MEMORIA RAM
 GENERALITĂŢI

Memoria RAM ("Random Access Memory" - memorie cu acces aleator) este

memoria rapidă folosită de componentele calculatorului pentru stocarea temporara de
date. Datele sînt scrise, sterse şi iarasi scrise rezultind un ciclu de scriere-stergere
determinat de necesitatile programelor care ruleaza într-un anumit moment. Memoria
RAM reprezintă memoria volatila a calculatorului pentru că datele stocate de ea sînt
pierdute în momentul intreruperii alimentarii cu curent electric. Acest lucru nu este un
dezavantaj pentru că funcţia memoriei RAM este aceea de a stoca datele care sînt
necesare funcţionarii calculatorului într-un anumit moment şi nu aceea de a stoca date
pe perioade lungi de timp.

Memoria RAM se prezinta ca o placuta mică ("modul") pe care se afla mai multe
cipuri de memorie, placuta care se fixeaza într-un locas special (slot de memorie). Cu
cît avem mai multă memorie RAM, cu atît calculatorul nostru este mai rapid. Pe placa
de bază se gasesc mai multe sloturi (2-4) pentru memoria RAM, în fiecare putind să
instalam o placuta. Acestea au capacitati diferite incepind cu 128 MB şi terminind cu 1
GB. Cele mai folosite sînt modulele ("placutele") cu capacitatea de 128 MB, 256 MB şi
512 MB.

Memoria RAM folosită în prezent in calculatoarele personale este cea de tip

SDRAM ("Synchronous Dynamic Random Access Memory" - "Memorie Dinamica
Sincrona cu Acces Aleator") al carei nume vine de la faptul ca este sincrona cu ciclul
de tact al magistralei principale a calculatorului ("front side bus" - FSB), adica
transferul de date se face o singura data pe ciclu de tact.

Imbunatatirea acestui standard a dus la aparitia memoriei de tip DDR SDRAM

("Double Data Rate Synchronous Dynamic Random Access Memory" - "Memorie
Dinamica Sincrona cu Acces Aleator si Rata Dubla de [Transfer de] Date") a carei
caracteristica principala este transferul de date de doua ori pe ciclu de tact. Ea este de
mai multe tipuri în funcţie de viteza de transfer a datelor între magistrala principală şi
cipurile de memorie. Astfel, există de exemplu module de memorie PC-1600 (contin
cipuri DDR-200), PC-2100 (DDR-266), PC-2700 (DDR-333) şi PC-3200 (DDR-400),
unde numarul de după DDR indica frecvenţa la care funcţionează cipurile de memorie,
iar numarul care intra în componenta numelui modulelor indica latimea de banda
("bandwidth") în MB/s. O placă de bază suporta de obicei toate tipurile de memorie
DDR dar este recomandat să cumpărăm memorie cît mai rapidă, pentru că sistemul să
funcţioneze la performanţa maxima. Alte prescurtari folosite pentru desemnarea
modulelor de memorie de tip "double data rate SDRAM" sînt DDRAM sau DDR.
Memoria DDR este recomandata actualmente doar pentru platformele AMD pe Soclu
939 sau 754.

Memoria DDR2 SDRAM reprezinta o noua imbunatatire a standardului SDRAM si

este caracterizata de faptul ca poate transfera date de patru ori pe ciclu de tact. Ea
prezinta avantajul ca functioneaza la frecvente de tact ("clock frequencies") mai mici
decit cea DDR SDRAM la aceeasi latime de banda, dar are dezavantajul unei latente
de raspuns mai crescute. Un alt avantaj este functionarea la o tensiune de alimentare
mai mica, ceea ce duce la un consum mai scazut si o incalzire mai redusa a
modulelor. Memoria DDR2 este de mai multe tipuri în funcţie de viteza de transfer a
datelor între magistrala principală şi cipurile de memorie. Astfel, există de exemplu
module de memorie PC2-3200 (contin cipuri DDR2-400), PC-4200 (DDR2-533), PC-
5300 (DDR2-667) şi PC2-6400 (DDR2-800), unde numarul de după DDR indica
frecvenţa la care funcţionează cipurile de memorie, iar numarul care intra în
componenta numelui modulelor indica latimea de banda ("bandwidth") în MB/s. Este
recomandat să cumpărăm memorie cît mai rapidă, pentru că sistemul să funcţioneze
la performanţa maxima. In acelasi timp trebuie sa ne asiguram ca placa de baza
suporta tipul de memorie DDR2 pe care-l dorim (toate placile suporta DDR2-400 si
DDR2-533, dar daca dorim DDR2-667 sau DDR2-800 trebuie sa selectam o PB
corespunzatoare). Modulele de memorie DDR2 sint asemanatoare ca forma si
structura cu cele DDR dar din punct de vedere al functionalitatii ele sint incompatibile
cu sloturile DDR de pe placa de baza. Ca urmare, pentru a le putea folosi trebuie sa
avem o PB cu sloturi speciale pentru modulele DDR2. Memoria DDR2 este
recomandata pentru platformele Intel pe Soclu LGA775 si Soclu 478, iar in cazul AMD
pentru platformele pe Soclu AM2 (cele pe Soclu 939 sau 754 nu suporta acest tip de
memorie).

Modulele de memorie de tip SDRAM (DDR si DDR2) pot fi asezate intr-o

configuratie speciala numita bicanal (dual channel), ceea ce va duce la o performanta
crescuta a sistemului. Pentru aceasta este nevoie de o placa de baza care sa suporte
aceasta configuratie si de doua (sau patru) module de memorie identice (aceeasi
capacitate, aceeasi frecventa de tact, acelasi producator). Modulele se aseaza in
perechi (doua cite doua) in sloturile colorate identic de pe placa de baza. Daca nu
avem module identice de memorie sistemul va functiona in configuratia monocanal
("single-channel").

Modulele de memorie RAM se diferentiaza intre ele si dupa timpii de latenta

("latency timings"), care au un impact major asupra performantei modulelor respective.
Acesti timpi se scriu de obicei ca o insiruire de 4 valori (de ex. 3-4-4-8 , 4-4-4-12 , 5-5-
5-15, etc.). Aceste valori semnifica in ordine : Latenta CAS ("CAS Latency") -
Intirzierea RAS-la-CAS ("Ras-to-CAS Delay") - Timpul de Preincarcare RAS ("RAS
Precharge") - Intirzierea de la Activare la Preincarcare ("Active to Precharge
Delay"). La acesti timpi de latenta se mai adauga uneori o valoare scrisa 1T sau 2T,
numita Rata de Comanda ("Command Rate") si masurata in cicli de tact (1 sau 2
cicli). Cu cit valorile latentelor sint mai mici cu atit modulul de memorie este mai
performant, de ex. un modul 3-4-4-8 este mai rapid decit unul 4-4-4-12. In mod similar
un modul cu o valoare 1T este mai bun decit unul cu valoarea 2T.

LEGĂTURI UTILE

• Anexa Manualului : legaturi către cele mai bune articole de pe internet

referitoare la memoria RAM

• Note Tehnice : raspunsuri la intrebari puse frecvent despre memoria RAM

CUMPĂRAREA DE MEMORIE RAM

Este recomandată cumpărarea a cel puţin 512 MB de memorie SDRAM (DDR2 sau
eventual DDR) pentru a beneficia de o rulare rapidă a programelor intensive (de ex.
cele de prelucrare audio-video sau grafica) şi a jocurilor de ultimă generaţie. Cu cît
cumpărăm mai multă memorie RAM cu atît calculatorul va fi mai performant. În cazul
în care folosim calculatorul în mod frecvent pentru rularea unor jocuri nou aparute este
recomandat să cumpărăm cel puţin 1 GB de memorie RAM. Pentru a beneficia de
sporul de performanta adus de configuratia bicanal este recomandat sa cumparam un
kit cu doua module de memorie identice (de ex. un kit de 2 x 512 MB DDR2-800), toti
producatorii oferind astfel de kituri.

Cumpararea de module cu latente foarte mici este indicata doar daca folosim
calculatorul pentru jocuri de ultima generatie si avem neaparata nevoie de o
performanta de virf. Pretul acestor module este evident mai mare decit al unor module
cu latente medii si nu se justifica in cazul unei utilizari obisnuite a calculatorului, dar
plusul de performanta obtinut este pe gustul utilizatorilor entuziasti.

UNITĂŢILE OPTICE
GENERALITĂŢI

Unitatile optice sînt nişte dispozitive care folosesc medii de stocare optice pentru
citirea şi scrierea datelor. Stocarea optica este metoda prin care datele sînt
inscriptionate pe un mediu special cu ajutorul unei raze laser. Citirea datelor de pe un
mediu optic se realizeaza tot cu ajutorul unei raze laser.

În funcţie de caracteristicile lor tehnice şi de capacitatea de stocare mediile optice

se impart în două categorii şi anume CD ("Compact Disc") şi DVD ("Digital Versatile
Disc"). Atît CD-urile cît şi DVD-urile se prezinta ca nişte discuri din plastic (cu
diametrul de 12 cm) pe a caror suprafaţa datele sînt inscriptionate sub forma de
adîncituri (gropiţe - "pits") microsopice de-a lungul unei piste care se desfasoara în
spirala. Mediile optice se impart în două categorii după modul de inscriptionare a
datelor şi anume: medii produse prin matritare (inscriptionare prin presarea unei
matrite) şi medii produse prin ardere (inscriptionare cu raza laser). Matritarea este o
metoda industriala ce necesita echipamente speciale şi ca urmare este folosită în
cazul producerii unor cantitati mari de discuri (de ex. pentru discurile originale cu
jocuri, muzica, etc.). Arderea este o metoda accesibila oricui şi este folosită în special
pentru producerea de discuri în cantitati limitate (în general pentru utilizare personala).

Mediile de tip CD au aparut primele, dar capacitatea de stocare a acestora (700

MB) a fost foarte rapid socotita insuficienta şi ca urmare au fost dezvoltate mediile
DVD. Acestea sînt de fapt tot nişte CD-uri însă cu o densitate mai mare de stocare a
datelor, realizata prin cresterea lungimii spiralei ce contine adînciturile şi prin
dimensiuni mai mici ale acestora. O altă deosebire între CD-uri şi DVD-uri este dată de
numarul de feţe şi de straturi pe care sînt inscriptionate datele. Compact discurile (CD)
au o singura faţă ("side") inscriptionata cu date iar aceasta are un singur strat ("layer")
în care se afla stocate datele, deci nu este nevoie să scoatem CD-ul şi să îl intoarcem
pe partea cealalta, aşa cum facem cu un disc vinil pentru pick-up. DVD-urile pot avea
însă una sau două feţe, iar fiecare faţă poate avea unul sau două straturi şi în
consecinta avem patru variante de DVD-uri (monofaţă-monostrat, monofaţă-bistrat,
bifaţă-monostrat, bifaţă-bistrat) a caror capacitate de stocare este în ordine de 4,7 GB;
8,5 GB; 9,4 GB şi 17 GB. Cele mai folosite sînt DVD-urile monofaţă-monostrat
("single-sided, single-layer") pentru că au un preţ convenabil şi o capacitate suficienta
de stocare pentru utilizatorii particulari (casnici).

Unitatile optice se impart după funcţionalitatea lor în unitati de citire (Read Only
Memory - ROM, care pot doar să citeasca datele de pe un mediu optic) şi unitati de
citire/scriere (Read/Write - RW, care pot atît să citeasca cît şi să scrie date pe un
mediu optic). O altă impartire a unitatilor optice se realizeaza după mediile optice pe
care le pot folosi, DVD şi/sau CD.

TIPURI DE UNITATI OPTICE

Unitatea CD-ROM

Unitatea CD-ROM este o componenta esentiala a oricarui calculator pentru că ea

permite instalarea programelor (incepind cu sistemul de operare) pe care le folosim.
De asemenea, multe jocuri necesita pentru rulare prezenta unui CD, de pe care să se
incarce anumite date în timpul desfasurarii actiunii.

Unitatea CD-ROM citeste CD-urile cu date sau CD-urile audio cu ajutorul unei raze
laser, însă nu poate scrie date pe CD-uri. Unitatile CD-ROM sînt caracterizate de
viteza maxima de rotatie a CD-urilor (care este proportionala cu viteza de citire a
datelor), care este în general de 52X (de 52 de ori mai mare decît viteza primei unitati
CD-ROM fabricate). Există şi unitati cu viteza mai mare dar se pare că acestea sînt
prea zgomotoase în timpul funcţionarii la viteza maxima, de aceea ele nu sînt foarte
raspindite.

Unitatea CD-ROM este componenta cea mai puţin fiabila a unui calculator, probabil
din cauza componentelor mecanice (motorul care invirteste CD-ul sau cel care misca
sertarul în care se pune CD-ul ) şi a materialelor de constructie relativ fragile. O
folosire intensiva a unei unitati CD-ROM face ca performanţa acesteia să scada în
timp, uneori unitatea trebuind inlocuita după un an sau doi.

Unitatea DVD-ROM

Unitatea DVD-ROM poate citi datele inscriptionate atît pe DVD-uri cît şi pe CD-uri,
dar nu poate scrie pe aceste medii. Putem alege să cumpărăm o astfel de unitate dacă
vizionam frecvent filme de pe DVD-uri sau în perspectiva situatiei în care tot mai multi
producatori de jocuri vor alege să distribuie jocurile pe un singur DVD în loc de mai
multe CD-uri.

Unitatile sînt caracterizate de viteza maxima de rotatie a DVD-urilor şi a CD-urilor

(care este proportionala cu viteza de citire a datelor), scrisa de obicei sub forma
16X/48X, ceea ce inseamna că DVD-urile sînt citite cu viteza 16X, iar CD-urile cu
viteza 48X.

Unitatea CD-RW
 Dacă dorim să ne cream propriile CD-uri, de exemplu pentru a face copii de rezerva
("backup copies") cu datele de pe calculatorul nostru, va trebui să cumpărăm o unitate
CD-RW. Aceasta are capacitatea de a "scrie" pe CD-uri cu ajutorul unei raze laser (se
spune că CD-urile sînt "arse"), alaturi bineinteles de capacitatea de a citi CD-uri.
Există două tipuri de CD-uri pe care putem scrie şi anume CD-uri pe care putem scrie
doar o singura dată (CD-uri inscriptibile - CD Recordable → CD-R) şi CD-uri pe care
putem scrie de mai multe ori (CD-uri reinscriptibile - CD Rewritable → CD-RW).
Scrierea unui CD dureaza de obicei cîteva minute. Unitatile CD-RW se deosebesc
după viteza de scriere/rescriere a CD-urilor. O unitate 52X / 32X / 52X scrie CD-uri
inscriptibile cu viteza 52X, scrie CD-uri reinscriptibile cu viteza 32X şi citeste CD-uri cu
viteza 52X.

Cea mai ieftina unitate CD-RW costa de obicei de două ori mai mult decît o unitate
CD-ROM dar este o investitie foarte bună pentru că ne permite să stocam în siguranta
pe CD-uri datele importante de pe calculatorul nostru. De asemenea ea ne permite să
transportam cantitati mari de date (un CD are 700MB) între două calculatoare (de ex.
cel de acasa şi cel de la servici).

Unitatea combo CD-RW / DVD-ROM

Unitatea combo îşi deriva numele de la faptul că ea combina funcţionalitatea unei

unitati CD-RW şi a uneia DVD-ROM, deci ea poate să citeasca atît DVD-uri cît şi CD-
uri şi de asemenea poate să scrie CD-uri. Numele unei astfel de unitati include vitezele
de citire şi de scriere, fiind de obicei de forma 52X/32X/52X/16X, ceea ce inseamna că
ea scrie CD-uri inscriptibile (CD-R) cu viteza 52X, scrie CD-uri reinscriptibile (CD-RW)
cu viteza 32X, citeste CD-uri cu viteza 52X şi citeste DVD-uri cu viteza 16X.

Unitatea DVDRW

Unitatea DVDRW este cea mai complexa unitate optica în sensul că ea are
capacitatea de a citi şi de a scrie DVD-uri şi CD-uri. Cumpărarea unei astfel de unitati
este indicata dacă avem nevoie să stocam cantitati importante de date şi nu dorim să
folosim CD-uri inscriptibile pentru că ar trebui să folosim un număr mare dintre acestea
(un DVD are o capacitate de stocare mult mai mare decît un CD).

Există două tipuri de DVD-uri pe care putem scrie şi anume DVD-uri pe care putem
scrie doar o singura dată (DVD-uri inscriptibile - DVD Recordable → DVD±R) şi DVD-
uri pe care putem scrie de mai multe ori (DVD-uri reinscriptibile - DVD Rewritable →
DVD±RW). Spre deosebire de situatia mediilor CD inscriptibile (CD-R şi CD-RW) unde
avem de-a face cu un standard de inscriptionare la care au aderat toti producatorii, în
cazul mediilor DVD inscriptibile avem de-a face cu trei standarde, denumite DVD-RW,
DVD+RW şi DVD-RAM, dintre care primele două sînt cel mai folosite. Din această
cauza mediile DVD inscriptibile au denumiri în funcţie de standardul conform căruia au
fost produse şi anume mediile inscriptibile o singura dată ("recordable") sînt numite
DVD-R sau DVD+R, iar mediile inscriptibile de mai multe ori ("rewritable") sînt numite
DVD-RW sau DVD+RW. Unitatile DVDRW moderne citesc si scriu atit DVD-uri
obisnuite (monostrat → "single-layer") cit si DVD-uri bistrat (dublu-strat → "dual-layer"
- DL)
 Producatorii de unitati DVDRW au fost obligati să conceapa unitati care să poată
folosi într-o mai mică sau mai mare masura ambele standarde mai raspindite (DVD-
RW şi DVD+RW), în aşa fel încît cumparatorul să poată folosi unitatea şi în situatia în
care unul dintre standarde ar deveni dominant iar celalalt ar disparea treptat din
această cauza. Această stare de lucruri mai puţin obisnuita în care două standarde
"luptă pentru supremaţie" nu este ceva neobisnuit pentru piata produselor electronice,
o disputa asemanatoare avînd loc între standardele VHS şi Betamax pentru casetele
video care s-a soldat cu victoria primului dintre ele.

Deşi pe termen lung cumparatorii (consumatorii) vor avea de cistigat pentru că

probabil va prevala standardul care permite producerea de medii cu cel mai bun raport
calitate-preţ, pe termen scurt cumparatorii au de pierdut pentru că ei trebuie să
plăteasca facilitatea unei unitati DVDRW de a fi compatibila cu ambele medii. În plus
cumparatorii de unitati DVDRW trebuie să citeasca foarte atent specificatiile tehnice
ale unitatilor pentru a plăti un preţ care să fie în conformitate atît cu performanţele
(reflectate în special de vitezele de citire şi scriere) unitatii cît şi cu tipurile de medii
DVD care pot fi folosite. O unitate DVDRW poate avea de exemplu urmatoarele
specificatii tehnice :

• Viteza de Inscriptionare / Citire CD-R : 48X / 48X

• Viteza de Inscriptionare / Citire DVD-R : 16X / 16X
• Viteza de Inscriptionare / Citire DVD+R : 16X / 16X
• Viteza de Inscriptionare / Citire DVD-R DL : 6X / 16X
• Viteza de Inscriptionare / Citire DVD+R DL : 10X / 16X
• Viteza de Inscriptionare / Citire CD-RW : 16X / 48X
• Viteza de Inscriptionare / Citire DVD-RW : 6X / 16X
• Viteza de Inscriptionare / Citire DVD+RW : 8X / 16X

• Viteza de Inscriptionare / Citire DVD-RAM : 12X / 16X

CUMPĂRAREA UNEI UNITĂŢI OPTICE

Unitatile CD-ROM şi DVD-ROM sînt din ce în ce mai mult inlocuite cu unitatile care
permit atît citirea cît şi scrierea pe mediile optice, tendinta favorizata de preţurile în
scadere atît pentru unitatile optice cît şi pentru mediile de stocare. Fiecare utilizator
trebuie să decida în funcţie de nevoile sale specifice (stocarea de date descarcate de
pe internet, crearea de copii de rezerva, crearea de filme, de muzica, etc.) care este
tipul de unitate optica de inscriptionare (CD-RW sau DVD±RW) ale carei caracteristici i
se potrivesc cel mai bine.

În situatia în care folosim unitatea optica foarte mult pentru citirea de CD-uri (DVD-
uri) cu jocuri, filme sau muzica este indicat să cumpărăm alaturi de o unitate CD-RW
(DVD±RW) şi o unitate CD-ROM (DVD-ROM) special pentru acest tip de utilizare,
pentru a nu risca să defectam o unitate mai scumpa (CD-RW, combo sau DVD±RW)
în cazul în care unul din CD-urile cu jocuri sau unul din DVD-urile cu filme se
blocheaza sau se sparge în unitate, eventualitate rara, dar care trebuie luată în calcul.
 MONITORUL
GENERALITĂŢI

Monitorul este componenta care ne afecteza cel mai mult sanatatea atunci cînd
folosim un calculator. Ochii sînt un organ fragil şi de aceea ei trebuie protejati. Din
această cauza este recomandat să nu facem economie la bani atunci cînd ne decidem
să cumpărăm un monitor, mai ales daca vom sta in fata acestuia citeva ore pe zi.

Monitoarele se deosebesc după tipul de afişare a imaginilor în monitoare cu tub

catodic şi monitoare cu afişare prin cristale lichide. Dimensiunea diagonalei ecranului
este masurata în inci (15 inci, 17 inci, 19 inci, etc.).

CRT

Monitoarele cu tub catodic (Cathode Ray Tube - CRT) au drept componenta

principală un tub de sticla (vidat de aer) de forma piramidala, unde baza piramidei este
reprezentata de ecranul monitorului. În virful "piramidei" (la interior) se afla un
dispozitiv numit tun de electroni care emite permanent un fascicul de electroni. Acest
fascicul este dirijat şi focalizat de un dispozitiv special şi el ajunge în final într-o
portiune a suprafatei interne a bazei "piramidei" interactionind cu un strat de fosfor
care va emite lumina. Cu ajutorul acestei lumini (care poate avea diferite intensitati) se
formeaza imaginea pe care o vedem noi pe ecran. Fasciculul de electroni trebuie să
se miste în permanenta pe suprafaţa de fosfor pentru că ecranul să îşi pastreze
luminozitatea. Din această cauza se spune că fasciculul de electroni baleiază
("mătură") ecranul şi în consecinta imaginea de pe ecran se "reîmprospăteaza"
periodic.

LCD

Monitoarele cu afisaj prin cristale lichide (Liquid Crystal Display - LCD) folosesc
interactiunea dintre curentul electric şi moleculele de cristale lichide pentru a produce
imaginea. Aceste monitoare au însă dezavantajul că uneori reimprospatarea imaginii
are o latenta sesizabila şi de aceea nu sînt recomandate de obicei pentru jocurile pe
calculator. Monitoarele LCD au cîteva avantaje faţă de cele CRT şi anume : calitatea
imaginii este mult mai bună decît cea furnizata de monitoarele CRT, sînt extrem de
subtiri (plate) fiind ideale pentru birourile companiilor şi au un consum de energie
extrem de redus (ca urmare nici nu degaja caldura). Ele au însă şi dezavantaje cum
este faptul că imaginea nu mai este vizibila dacă ne deplasam în lateral cu un anumit
unghi faţă de centrul ecranului. De asemenea monitoarele LCD sînt mai fragile decît
monitoarele CRT. Marele lor dezavantaj este însă preţul, ele fiind de obicei de cel
puţin două ori mai scumpe decît monitoarele CRT.

CUMPĂRAREA UNUI MONITOR

CRT

Rata de reimprospatare a imaginii pe verticala suportata de un monitor CRT este

unul din cele mai importante criterii de selectie a acestuia şi se masoara în Hz (cicluri
de reimprospatare pe secunda). O rata mică face ca imaginea să pilpie (pentru că are
tendinta să-şi piarda luminozitatea) şi ca urmare ochii vor obosi foarte uşor. O rata de
reîmprospătare optima trebuie să fie de peste 75 Hz, dar este recomandată o rata
egala sau mai mare de 85 Hz dacă dorim să ne pastram ochii sanatosi.

Un alt criteriu important în alegerea unui monitor este rezolutia pe care o suporta.
Rezolutia ne arata care este gradul de detaliere a imaginii afisate de un monitor. Cu cît
rezolutia suportata este mai mare cu atît imaginea este de calitate mai bună.
Rezolutia masoara numarul de pixeli (elemente constitutive ale imaginii) afisati pe
orizontala şi verticala. O rezolutie de 1024 x 768 reprezintă un număr de 1024 de pixeli
afisati pe orizontala ecranului şi un număr de 768 de pixeli afisati pe verticala. Există
rezolutii mai mici, de exemplu 800 x 600 (recomandată pentru monitoarele de 15") dar
şi mai mari, de exemplu 1280 x 960. Rezolutia optima pentru un monitor este legata
de dimensiunea diagonalei ecranului acestuia. Monitoarele de 15" (inci) suporta o
rezolutie de 1024 x 768 însă elementele imaginii afisate în această situatie sînt atît de
mici încît o astfel de rezolutie nu poate fi practic folosită, deci vom folosi rezolutia de
800 x 600. Pentru monitoarele de 17" rezolutia optima este de 1024 x 768. Rezolutia
este legata şi de rata de reimprospatare, astfel că pentru fiecare rezolutie există mai
multe rate de reimprospatare suportate de monitorul CRT. De exemplu un monitor
CRT de 17" trebuie să suporte la rezolutia de 1024 x 768 rate de reimprospatare de 60
Hz, 70 Hz, 72 Hz, 75 Hz, 85 Hz.

Suprafaţa ecranului unui monitor CRT este bombata, configuratie datorata

constructiei tubului catodic. În ultimii ani această bombare a fost mult diminuata în aşa
fel încît unele dintre monitoarele mai noi se definesc ca avînd un ecran plat ("flat").
Acest tip de monitoare are o imagine mai bună decît monitoarele la care bombarea
ecranului este mai evidenta.

Un alt aspect important care trebuie luat în calcul la achizitionarea unui monitor este
respectarea de către producator a unor norme internationale de reducere a radiatiilor
şi a consumului de energie. Monitoarele mai bune sînt cele la care se specifica
respectarea normei TCO 99 şi prezenţa caracteristicii "Low Radiation" (radiatie
scăzută).

Este recomandată cumpărarea unui monitor CRT cu diagonala ecranului de 17 inci,

cu ecran plat şi care să suporte o rezolutie de 1024 x 768 la o rata de reimprospatare
verticala de 85 Hz. În plus el trebuie să să respecte norma TCO 99 şi să fie eventual
de tipul "Low Radiation". Este de preferat să cumpărăm un monitor fabricat de o
companie cunoscuta şi apreciata pentru calitatea produselor sale. Fiindca un monitor
este o investitie pe termen lung trebuie sa fim siguri ca imaginea pe care o afiseaza
este corespunzatoare cu dorintele noastre. Inainte de a cumpara monitorul putem
verifica calitatea imaginii (luminozitate, contrast, nuante de culoare) folosind un set de
imagini aduse cu noi pe un CD sau discheta, imagini pe care le-am vizionat in prealabil
pe un monitor care le afisa corect.

LCD

Un monitor LCD este mai sanatos pentru ochi şi datorita faptului că nu consuma
multă energie electrica îşi va amortiza costul în timp. Atunci cind cumparam un monitor
LCD trebuie sa luam in calcul nu numai pretul ci si performantele acestuia, in asa fel
incit sa il putem folosi pentru toate aplicatiile de calculator pe care le rulam in mod
regulat. La fel ca in cazul monitoarelor CRT si monitoarele LCD sint cu atit mai
scumpe cu cit au diagonala mai mare.

In general monitoarele LCD au o rezolutie recomandata (la care imaginea este cea
mai buna) si este indicat sa ne gindim bine daca aceasta rezolutie se potriveste cu
aplicatiile (softurile) pe care le folosim. De exemplu o rezolutie de 1024 x 768 este
adecvata pentru aplicatiile de birotica si jocuri, insa este insuficienta daca avem de
gind sa folosim in mod curent aplicatii de grafica profesionala.

La cumpararea unui monitor LCD mai trebuie sa tinem cont si de un aspect foarte
important care deriva din tehnologia lor de functionare. Este vorba de asa-numitul
"timp de raspuns" ("response time") care masoara intervalul de timp in care un pixel
aprins (care emite lumina) de pe ecran se stinge si apoi se aprinde din nou. Un
monitor cu timpul de raspuns de 16 ms sau mai putin poate fi folosit cu performante
bune atit pentru jocuri cit si pentru aplicatii uzuale (birotica, grafica, etc.). Monitoarele
cu timpi de raspuns de peste 16 ms pot fi folosite cu rezultate bune doar pentru
aplicatii uzuale, in cazul jocurilor aparind fenomenul de "latenta" (intirziere) a imaginii
care face ca actiunea jocului sa aiba de suferit. In concluzie, daca folosim calculatorul
si pentru jocuri trebuie sa luam un monitor LCD cu timpul de raspuns de 16 ms sau
mai putin, iar daca folosim calculatorul exclusiv pentru aplicatii obisnuite putem lua un
monitor cu timpul de raspuns de 25 ms, 30 ms, 35 ms, etc. In mod evident, cu cit
timpul de raspuns este mai scazut cu atit monitorul este mai scump.

Una din problemele relativ frecvente in cazul monitoarelor LCD sint asa-numitii
"pixeli morti" ("dead pixels") care desemneaza pixelii nefunctionali de pe ecran. Pixelii
morti sint niste zone punctiforme de pe ecran care nu mai raspund la actiunea
curentului electric, ele avind aceeasi culoare (de ex. rosiatica) tot timpul, ceea ce face
ca aceste zone sa nu poata participa la formarea imaginii comandate de placa video.
Un anumit numar de pixeli morti poate fi tolerat, mai ales daca ei se gasesc la periferia
ecranului si nu sint situati unul linga altul. Prezenta de pixeli morti in numar mare sau
pozitionati in centrul ecranului este unul din motivele care il indreptatesc pe
cumparator sa ceara schimbarea monitorului. Producatorii de ecrane LCD fac tot
posibilul ca monitoarele noi sa nu aiba astfel de pixeli morti, iar numarul celor care
apar in perioada de garantie sa fie cit mai mic. Producatorii specifica de obicei numarul
de pixeli morti si localizarea acestora pentru care un cumparator poate sa ceara
inlocuirea monitorului in perioada de garantie.

Atunci cind dorim sa cumparam un monitor LCD trebuie neaparat sa ne decidem

doar dupa ce am vazut modelul respectiv in stare de functionare si asta pentru ca sa
fim siguri ca afisarea culorilor ca si alti parametrii ai imaginii (luminozitate, contrast)
sint in concordanta cu asteptarile noastre. Eventual inainte de a lua decizia finala
putem sa cerem sa fie afisata pe ecran o succesiune de imagini (unele viu colorate,
altele in tonuri alb-negru) pe care le-am adus pe o discheta sau un CD. In ceea ce
priveste timpul de raspuns putem sa luam de bune specificatiile producatorului, dar
daca dorim sa fim siguri ca monitorul va afisa corespunzator jocurile nostre preferate
va trebui sa-l rugam pe vinzator sa instaleze unul din aceste jocuri si sa observam
singuri daca specificatiile tehnice sint corecte.

Atunci cind cumparam un monitor LCD mai trebuie sa luam in calcul si alte aspecte
cum sint : posibilitatea de rotire, inclinare sau inaltare a ecranului ; marimea unghiului
de vizibilitate in plan orizontal si vertical ; ergonomia (pozitionarea butoanelor de reglaj
a imaginii, etc.) ; existenta unui fin strat protector din sticla peste ecranul propriu-zis ;
tipul de conectori pentru placa video (recomandat sa aiba atit conector D-Sub cit si
DVI) ; soliditatea constructiei ansamblului format din monitor si sistemul de sprijin.

UNITATEA DE DISCHETĂ
Unitatea de discheta ("floppy drive") şi-a pierdut din importanţă în ultimii ani o dată
cu aparitia unitatilor CD-RW şi mai nou a minihardiscurilor ("pocki-drive"). Ea ramine
încă esentiala pentru orice calculator pentru că unitatea este uşor de utilizat iar
dischetele sînt ieftine.

Discheta ("floppy disk") are o capacitate de stocare redusa (1,44 MB) dar reprezintă
un mijloc bun de transfer de date între calculatoare dacă este vorba de fisiere de
dimensiuni mici (de ex. fisiere de tip text).

Un argument important în favoarea dotării calculatorului cu o unitate de discheta

este faptul că o discheta de start ("startup disk") pe care am instalat anumite fisiere ale
sistemului de operare poate fi folosită pentru pornirea calculatorului în cazul în care
intimpinam probleme la pornirea acestuia folosind sistemul de operare instalat pe
hardisc. De asemenea multe programe de tip antivirus folosesc dischete ("rescue
disks") pentru a restaura sistemul de operare după infectia cu un virus.

TASTATURA , MAUSUL , JOYSTICUL

Tastaura şi mausul sînt componente esentiale cu ajutorul cărora comunicam cu
calculatorul şi îi dam instrucţiuni. Ele se conecteaza prin intermediul porturilor PS/2
sau mai nou USB.La aceste două componente putem să facem economie în sensul că
putem să cumpărăm piese mai ieftine fără ca acest lucru să afecteze performanţa
calculatorului sau sanatatea noastra. Tastatura trebuie încercata înainte de cumpărare
pentru a vedea dacă ne convine gradul de presiune care trebuie aplicat tastelor şi în
acelaşi timp să observam dacă există elemente care nu ne convin în configuratia
tastaturii (de ex. butoane prea mici sau inscriptionate cu litere inclinate).

În ultimii ani au fost aduse îmbunătăţiri tastaturii şi mausului. cumpărarea unui maus
cu rotita de derulare ("scroll") reprezintă o decizie bună care nu ne obliga să cheltuim
foarte multi bani însă aduce un plus de funcţionalitate. Cumpărarea unui maus cu
dispozitiv optic în loc de bila, a unei tastaturi cu butoane suplimentare pentru aplicaţii
multimedia şi internet sau cumpărarea unui maus şi a unei tastaturi cu conexiune prin
radio ("wireless") reprezintă şi ele decizii bune, însă care în acelaşi timp ne obliga să
scoatem ceva mai multi bani din buzunar.

Joysticul ("joystick") este un dispozitiv folosit în jocuri (în special în simulatoarele de

zbor). Este recomandată cumpărarea unui joystic digital cu throttle (maneta de gaze),
twist handle (miner rotativ), POV Hat (buton de schimbare rapidă a unghiului de
vizualizare) şi cu cel puţin 4 butoane programabile. Joysticul trebuie încercat înainte
de cumpărare şi se recomanda alegerea unui joystic rezistent şi ceva mai greu (pentru
stabilitate). Nu se recomanda cumpărarea unui joystic analog ieftin pentru că de obicei
acesta este greu de configurat cu precizie şi are tendinta să se strice uşor, fiind foarte
fragil.

CARCASA ŞI SURSA DE ALIMENTARE

GENERALITATI

CARCASA

Carcasa reprezintă "casa" calculatorului, cea care adaposteste toate componentele

acestuia. Ea are o forma paralelipipedica şi de obicei este din metal, la care se adauga
unele elemente din plastic. Carcasa este formata dintr-o structura de sustinere (pe
care se fixeaza componentele calculatorului) acoperita de panouri metalice. Acestea
sint in numar variabil, dar de obicei exista doua panouri laterale si unul superior, la
care se adauga o masca frontala din plastic.

Carcasa are ca rol principal asigurarea protectiei componentelor calculatorului, iar

ca roluri secundare pe acelea de izolare fonica si de participare la racirea
componentelor. Acestea sint roluri utilitare, dar in ultima vreme carcasa tinde sa
capete si un rol estetic, multi utilizatori infrumusetindu-si carcasele in conformitate cu
preferintele lor in materie de decoratiuni.

Majoritatea carcaselor sint construite pentru a gazdui placi de baza conforme cu

standardul ATX. Compania Intel a propus un standard nou, numit BTX, care aduce
unele imbunatatiri (legate de ventilatie, nivelul de zgomot, asezarea componentelor,
etc.) insa producatorii de carcase si placi de baza nu se grabesc sa-l adopte, mai ales
ca vechiul standard nu este inca depasit. In functie de inaltimea lor carcasele se impart
in miniturn ("minitower"), miditurn ("miditower") si maxiturn ("maxitower"). Carcasele
miniturn sint folosite in situatiile in care calculatorul are putine componente (de ex. un
singur hardisc si o singura unitate optica) si sint ideale daca nu avem mult spatiu la
dispozitie, cum este situatia cind tinem calculatorul intr-un compartiment (raft) vertical
de pe birou. Carcasele miditurn sint cele mai folosite carcase si reprezinta solutia
ideala pentru un calculator care sa nu ocupe mult spatiu pe verticala si care in acelasi
timp sa permita gazduirea unui numar adecvat de componente, carora sa le fie
asigurata si o ventilatie adecvata. Carcasele maxiturn sint folosite in special pentru
servere, ele putind gazdui un numar mare de hardiscuri.

Desi toate carcasele miditurn au aceeasi inaltime, numarul de componente pentru

stocarea de date (hardiscuri, unitati optice, unitati de discheta) pe care le pot gazdui
variaza in functie de modelul carcasei. La partea anterioara a carcasei exista mai
multe locasuri de 5,25 inci in care se pot monta unitati optice (CD-ROM, CD-RW, etc.),
sub care se afla mai multe locasuri de 3,5 inci in care se monteaza unitati de discheta
(de obicei doua locasuri care comunica cu exteriorul prin inlaturarea unor placute din
panoul frontal) sau hardiscuri. O carcasa miditurn buna are patru locasuri pentru unitati
optice, doua pentru unitati de discheta si cinci pentru hardiscuri, desi in mod evident
nu vom monta poate niciodata toate aceste componente. Pentru utilizatorii casnici nu
este nici o problema daca au ales o carcasa cu mai putine locasuri, de exemplu una
care poate gazdui doar trei unitati optice si trei hardiscuri, mai ales ca de obicei ei vor
avea instalat un singur hardisc (de capacitate medie - mare) si cel mult doua unitati
optice (de ex. un DVD-ROM si un CD-RW). Este totusi de retinut faptul ca locasurile
pentru unitati optice pot fi folosite si pentru instalarea panourilor de control pentru
unele componente (placă de sunet mai sofisticata, dispozitiv de reglare a turatiei
ventilatoarelor, etc.) deci trebuie sa luam in calcul si acest aspect la cumpararea unei
carcase. Unitatile cititoare de memocarduri flash (folosite de aparatele foto digitale) pot
fi si ele instalate in locasurile unitatilor optice.

In mod teoretic toate carcasele (indiferent de producator si de costul lor) ar trebui sa

poata sa asigure trecerea prin ele a unui flux de aer care sa contribuie la racirea
componentelor. Aceasta sarcina importanta este insa indeplinita de unele carcase mai
bine decit de altele. Fluxul de aer trebuie sa intre prin partea de jos a mastii frontale a
carcasei si sa iasa prin partea din spate a sursei de alimentare, avind deci o traiectorie
diagonala, racind mai intii hardiscul si apoi componentele montate pe placa de baza.
Majoritatea carcaselor au la partea inferioara a panoului frontal niste orificii (de obicei
sub forma de fante) prin care poate patrunde aerul. Exista insa si carcase care nu au
astfel de orificii sau la care orificiile sint acoperite cu un element decorativ din plastic.
In cazul acestora din urma putem sa inlaturam elementul decorativ si sa scoatem la
vedere orificiile care vor permite admisia unui curent de aer. Unele carcase au orificii
de admisie (de obicei sub forma de găurele) si pe panourile laterale. In cazul in care
calculatorul nostru are nevoie de racire activa suplimentara putem sa montam
ventilatoare pe carcasa, majoritatea carcaselor avind locuri speciale de montare a
ventilatoarelor, prevazute cu gauri pentru suruburile de fixare. De exemplu in fata
locasurilor hardiscurilor exista o placa metalica gaurita pe care se poate atasa un
ventilator care sa traga aer in calculator, iar in partea din spate a carcasei exista doua
(sau unul singur) locuri speciale pe care pot fi fixate ventilatoare care sa elimine aerul
incalzit din carcasa. Unele carcase mai scumpe au un ventilator suplimentar pozitionat
pe unul din panourile laterale, in asa fel incit sa aduca aer din exterior deasupra
procesorului si placii video. Adaugarea de ventilatoare suplimentare trebuie facuta
doar daca este necesar acest lucru, pentru ca ele contribuie la poluarea fonica si pot
cauza disconfort utilizatorului.

In jurul carcaselor s-a nascut o activitate distincta numita "modding" ("modificare")

care consta in personalizarea carcasei prin adaugarea de elemente iesite din comun,
in principal cu rol estetic. Producatorii de carcase au observat aceasta tendinta
(aparuta initial in rindurile pasionatilor de calculatoare) si s-au adoptat cerintelor pietei,
propunind carcase care sa satisfaca si gusturile estetice ale utilizatorilor. Au aparut
astfel carcase cu masti frontale colorate (mai viu sau mai sobru) sau cu un geam
lateral prin care sa se poata observa lumina emisa de mici lampi cu neon instalate in
carcasa sau atasate unor componente (in special ventilatoare). Unele modificari au
insa si un rol utilitar, un exemplu fiind chiar geamul lateral, care ne permite sa
observam functionarea ventilatoarelor sau gradul de incarcare cu praf a
componentelor. O alta modificare utila este încastrarea unui miner in panoul superior
al carcasei, care ne permite sa transportam calculatorul ca pe un geamantan.

SURSA DE ALIMENTARE

Sursa de alimentare (SA) este una din componentele cele mai importante ale unui
calculator, de buna functionare a ei depinzind performanta si stabilitatea acestuia.
Pentru a intelege mai bine rolul ei putem sa apelam la o comparatie intre calculator si
corpul uman. Asa cum putem deduce si din numele ei, SA este corespondentul
tractului digestiv din corpul uman. In cazul omului viata presupune un aport de energie
prin intermediul alimentelor, care sint prelucrate de-a lungul tractului digestiv (de la
gura la intestin) si transformate in substante ce sint absorbite, urmînd a fi transportate
prin sînge la nivelul organelor care au nevoie de ele. In cazul calculatorului, SA preia
curent electric alternativ (energie electrica) cu tensiunea de 220 V din priza de perete
si il transforma in curent continuu de voltaje mai mici (3,3 V ; 5V ; 12 V) pe care il
dirijeaza prin cabluri speciale catre componentele care au nevoie de el pentru a
functiona.

Sursa de alimentare nu este o componenta complexa, ea neincluzînd tehnologii

avansate. La interiorul sursei se gaseste o placa cu circuite pe care sint lipite piese
obisnuite (condensatori, tranzistori, diode, rezistente, bobine) si unul sau mai multe
transformatoare. Tot la interior se gasesc si doua radiatoare (placi de metal) asezate
vertical, care au rolul de a raci piesele cu activitate sustinuta (tranzistori si diode) care
sint fixate pe ele. Din sursa pleaca un manunchi de cabluri care vor fi conectate la
componentele care necesita alimentare cu energie electrica. Cutia metalica in care se
gaseste sursa este dotata cu fante pentru admisia de aer din carcasa calculatorului, iar
la partea din spate a carcasei se gaseste un ventilator care elimina aerul cald la
exterior. Fluxul de aer care este "tras" din carcasa si apoi eliminat in exteriorul sursei
serveste la racirea componentelor acesteia. Sursele mai scumpe au un al doilea
ventilator asezat pe partea inferioara a sursei, care "trage" aer din carcasa pentru
crearea unui flux de aer mai important.

Functionarea optima a calculatorului presupune alimentarea permanenta cu curent

electric a diverselor sale componente. Fiecare componenta are nevoie de un anumit
tip de curent continuu, adica un curent cu o anumita tensiune si o anumita intensitate.
Sursa de alimentare preia curentul alternativ si dupa ce il transforma in curent continuu
il canalizeaza pe citeva tronsoane ("rails" - şine), fiecare tronson avind o anumita
tensiune (+3,3V ; +5V ; +12V ; -12V, -5V, +5VSB). Acest proces seamana (la modul
simbolic, bineînţeles) cu impartirea unui fluviu in mai multe canale la varsarea in mare
cu formarea unei delte. Pentru calculatoarele moderne sint importante doar primele
trei tronsoane, cele de -12V si -5V fiind incluse pentru compatibilitatea cu piesele
foarte vechi (cum sint cele conectate prin sloturi ISA), iar ultimul fiind folosit pentru
circuitul de stand-by, de unde si numele lui. Tronsoanele de +3,3V si +5V sint folosite
in general pentru alimentarea componentelor electronice (cipsetul placii de baza,
memoria RAM, placa video, placa de sunet, etc.) si a unor periferice (maus, tastatura,
dispozitive conectate prin portul USB, etc.). Tronsonul de +12V este folosit pentru
alimentarea motoarelor hardiscurilor si unitatilor optice, dar si pentru motoarele
ventilatoarelor. O particularitate interesanta este ca si procesoarele moderne produse
de AMD (Athlon, Sempron, Duron) sau Intel (Pentium 4, Celeron) functioneaza tot pe
baza curentului furnizat de tronsonul de 12V.

Asa cum am mai spus, alimentarea unei componente in scopul functionarii ei optime
presupune furnizarea unui curent de o anumita tensiune si o anumita intensitate.
Tensiunea se masoara in Volţi (V) iar intensitatea in Amperi (A). Intensitatea curentului
necesar unei anumite componente este o marime care desemneaza "cantitatea" de
curent necesar pentru functionarea ei. Fiecare tronson de curent continuu provenit din
SA este capabil sa furnizeze o anumita cantitate (intensitate) maximala de curent, care
se va imparti intre piesele alimentate de tronsonul in cauza. Din aceasta cauza o SA
trebuie sa produca tronsoane de curent continuu a caror intensitate sa fie suficienta
pentru componentele care se alimenteaza de la fiecare tronson in parte. De exemplu
tronsonul de +12V trebuie sa furnizeze un curent cu o intensitate care sa fie suficienta
pentru alimentarea procesorului dar si pentru alimentarea motoarelor hardiscului,
unitatii optice si ventilatoarelor, fiind de departe cel mai solicitat dintre tronsoane. In
mod normal acest tronson face fata solicitarilor, dar daca avem mai multe hardiscuri,
mai multe unitati optice, mai multe ventilatoare suplimentare si in plus avem si o placa
video ce necesita alimentare suplimentara este posibil ca tronsonul respectiv sa nu
mai poata furniza un curent adecvat fiecarei componente in parte si ca urmare unele
din piese nu vor functiona sau vor functiona deficitar.

Puterea electrica se defineste ca fiind produsul dintre tensiunea si intensitatea unui

curent (P = U x I), desemnind cantitatea de energie disponibila pentru consum de
catre componentele unui circuit electric care include bineinteles si o sursa de curent
(sursa de tensiune). Puterea electrica se masoara in Waţi (W). Toate sursele de
alimentare pentru calculatoare au specificata puterea electrica maximala (300W,
350W, 400W, etc.), ce inseamna maximul de putere pe care sint capabile sa o
furnizeze la un moment dat in scopul alimentarii cu curent a componentelor. O sursa
de alimentare nu furnizeaza tot timpul puterea maximala, ci doar puterea necesara
activitatii componentelor din calculator aflate in functiune la un moment dat. Daca toate
componentele aflate in functiune nu au nevoie decit de 280W, atunci doar atit va
furniza sursa, indiferent de care este puterea ei maximala. Acest lucru este dealtfel
imbucurator pentru ca de exemplu in cazul unei surse de 350W nu vom plati decit
curentul consumat (280W) si nu curentul maximal (350W) ce poate fi furnizat de sursa.

Caracteristicile tehnice ale unei SA sint de obicei scrise pe o eticheta lipita de cutia
sursei. Sa luam ca exemplu o sursa obisnuita ("no-name") model LC-B350 ATX. Ea
are scris pe cutia metalica urmatorul text : "Total Output is 350 W Max", care ne arata
puterea maximala a sursei. Insa desi puterea totala a unei SA este importanta, la fel
de importante sint si puterile oferite pentru fiecare tronson in parte. Puterea unui
tronson se obtine prin inmultirea tensiunii tronsonului cu intensitatea curentului furnizat
de acel tronson. Pe eticheta de pe sursa sint prezente si datele despre intensitatea
curentului care circula prin fiecare tronson. Astfel, in cazul sursei din exemplul nostru
avem specificate urmatoarele valori : 28A pentru tronsonul de 3,3V ; 35A pentru
tronsonul de 5V ; 16A pentru tronsonul de 12V. Deci tronsonul de 12V (cel mai
important) ofera o putere electrica de 192W (12V x 16A), care este o valoare buna,
suficienta pentru calculatoarele celor mai multi utilizatori. Sursele de alimentare cu
valori ale intensitatii mai mici de 16A pe tronsonul de 12V nu sint indicate pentru
calculatoarele moderne, daca se doreste o functionare adecvata a acestora.
 Sursa de alimentare furnizeaza curent componentelor printr-o multitudine de cabluri
care au fiecare la capat un conector din plastic de o anumita forma. Cablul care
alimenteaza placa de baza furnizeaza in principal curent de +3,3V ; +5V si +12V
pentru componentele PB si placile de extensie ale calculatorului (placa video, placa de
sunet, etc.) si are la capat conectorul numit ATX. Cablurile care alimenteaza
hardiscurile si unitatile optice furnizeaza curent de +12V si au la capat cite un conector
numit Molex. Aceleasi cabluri furnizeaza curent pentru placile video ce necesita
alimentare suplimentara in afara aceleia prin slotul AGP. Procesoarele Pentium 4 au
nevoie de alimentare suplimentara si daca intentionam sa cumparam un astfel de
procesor trebuie sa alegem o SA care sa aiba un cablu special ce furnizeaza un
supliment de curent de + 12V si se fixeaza pe PB intr-o priza asemanatoare cu cea
ATX dar mai mica.

Întreţinerea sursei de alimentare este esentiala pentru buna funcţionare a acesteia

pe termen lung. După o anumită perioada de la cumpărare (în general 6-12 luni) sursa
trebuie demontata şi curatata de praf la interior. Curatarea trebuie să se faca ulterior în
mod periodic (la 3 luni) pentru că în caz contrar praful depus la interiorul sursei şi pe
palelele ventilatorului acesteia va impiedica racirea corespunzatoare a ei şi riscam să
se defecteze. Curatarea sursei se poate face la domiciliu (evident, după deconectarea
de la priza a calculatorului) de cei care sînt familiarizati cu procedeul. Pentru ceilalti
este recomandat ca această operatie să fie făcută de specialistii de la un service de
depanare a calculatoarelor.

Legaturi catre unele din cele mai bune articole de pe internet referitoare la carcase
si la sursele de alimentare pot fi gasite in Anexa Manualului.

CUMPĂRAREA CARCASEI SI A SURSEI DE ALIMENTARE

Carcasa include de obicei in pretul ei si o sursa de alimentare (care este deja

fixata). Este insa posibil sa cumparam o carcasa fara sursa sau o sursa separata pe
care sa o montam intr-o carcasa pe care o avem deja.

Carcasele si sursele mai ieftine sint desemnate prin apelativul "no-name" ("fara-
nume", anonime, banale) pentru ca nu sint construite de o companie cu renume in
domeniu. Aceasta nu inseamna ca o carcasa "fara-nume" este prin definitie proasta
sau sursa de alimentare inclusa nu este fiabila si va ceda in scurt timp. Carcasele si
sursele de alimentare sint construite in conformitate cu niste standarde precise, care
trebuie respectate indiferent de pretul final al produsului. De multe ori SA "fara-nume"
sint construite de companii care construiesc si SA scumpe, dar pentru ca o SA "fara-
nume" nu este vinduta sub o marca renumita ea va fi mult mai ieftina, desi contine in
mare aceleasi componente ca si o sursa scumpa.

Carcasele scumpe includ imbunatatiri de ordin utilitar (ventilatoare suplimentare

incastrate in panourile laterale, porturi USB si FireWire pe masca frontala, panou de
control a turatiei ventilatoarelor, filtru de praf, etc.) si de ordin estetic (coloratie
deosebita, geam lateral, lampi cu neon la interior, etc.). Sursele de alimentare scumpe
(incluse sau nu in carcase scumpe) au si ele imbunatatiri cum sint : materiale de
constructie mai bune (de ex. radiatoare din cupru pentru racirea tranzistoarelor si
diodelor), ventilatoare mai bune (performante si silentioase - prin reglarea automata a
turatiei in functie de temperatura de la interior), circuite de protectie a sursei (si implicit
a componentelor calculatorului) in caz de suprasarcini sau caderi de tensiune, cabluri
ecranate, etc.

Pretul unei carcase miditurn ce include si o sursa de alimentare variaza intre 25

EUR si 250 EUR. Fiecare utilizator trebuie sa decida, in functie de bugetul pe care il
are la dispozitie si de experienta sa anterioara care este suma pe care doreste sa o
dedice carcasei (si sursei). Unii prefera să cumpere o carcasa mai scumpa pentru că
se tem că daca ar cumpara o carcasa "fara-nume" calculatorul nu va funcţiona la
parametrii maximi, deoarece în viziunea lor (sau ca urmare a experientei lor) nu este
racit corespunzator sau sursa de alimentare nu îşi indeplineste funcţia în mod optim.
Altii (printre care se numara si MunteAlb, autorul acestui manual) prefera să cumpere
o carcasa obisnuita şi să o intretina corespunzator, iar cu economia făcută astfel să
cumpere un procesor mai performant. Pretul platit pentru o carcasa sau o SA scumpa
este uneori exagerat chiar si in cazul in care prezinta multe imbunatatiri fata de
corespondentele lor mai ieftine. Fiabilitatea unei SA este dependenta direct de gradul
de intretinere a ei. O sursa ieftina intretinuta corespunzator va functiona mai bine decit
o sursa scumpa care nu este intretinuta deloc. In mod similar, degeaba cumparam o
carcasa scumpa care asigura o ventilatie buna la interior, daca lasam componentele
sa se umple de praf ce va impiedica schimbul de caldura intre ele si fluxul de aer ce
trece prin carcasa.

Este recomandată cumpărarea unei carcase miditurn ("miditower") care să contina

o sursa de alimentare în format ATX, avînd o putere de cel puţin 350 W si o intensitate
a curentului de cel putin 16A pe tronsonul de 12V. Daca intentionam sa folosim un
procesor Pentium 4 este bine sa ne asiguram ca sursa are si conectorul auxiliar
necesar pentru alimentarea acestor procesoare (cele mai multe surse, ieftine sau
scumpe, îl au). Cei care au de gind să adauge multe componente la calculator (de ex.
mai multe hardiscuri, mai multe componente conectate prin USB, etc.) trebuie să îşi
cumpere o sursa cu o putere mai mare de 400W, pentru a fi siguri că sursa va face
faţă solicitarilor. O sursa de 450W este recomandata pentru utilizatorii care doresc sa-
si cumpere placi video foarte performante. Acest lucru nu inseamna că dacă ne
cumpărăm o sursa de 450 W ea va consuma 450 W în fiecare ora de funcţionare a
calculatorului. O astfel de sursa nu consuma decît necesarul de curent pentru piesele
instalate aflate în funcţiune. Dacă piesele instalate nu consuma decît 375 W pe ora,
acesta va fi şi consumul de electricitate pe care îl vom plăti.

Cei care doresc sa stie exact cit de puternica trebuie sa fie sursa computerului pe
care urmeaza sa-l construiasca pot vizita o pagina speciala care le permite calcularea
puterii electrice totale in functie de consumul componentelor avute in vedere pentru
includerea in calculator.

PLACA DE SUNET, BOXELE, MICROFONUL

PLACA DE SUNET

Placa de sunet (PS) este una din componentele care ne permit să transformam
calculatorul într-un sistem multimedia conceput pentru a satisface nevoia de
divertisment sau pentru a pune în valoare capacitatile creatoare în domeniul muzical
ale utilizatorului.

Placa de sunet este fie de sine statatoare (separata - "standalone"), fie cel mai
frecvent este inclusa (integrata) în placa de bază. Plăcile de sunet separate sînt de
obicei "interne", adică se monteaza într-un slot PCI de pe placa de bază, însă există şi
plăci "externe" care se conecteaza la portul USB.

Componenta principală a unei plăci de sunet separate este procesorul audio (numit
DSP - "digital signal processor") şi cu cît acesta este mai puternic cu atît placa va fi
mai performantă. În cazul PS integrate procesorul central (CPU) al calculatorului
indeplineste de obicei şi funcţia de DSP şi de aceea performanţa generală a sistemului
scade într-o mai mică sau mai mare masura atunci cînd procesorul central este
suprasolicitat, de exemplu în cazul jocurilor.

Plăcile de sunet integrate presupun de obicei generarea sunetului prin conlucrarea

între procesorul central, controlerul audio din cipsetul SouthBridge de pe PB şi codecul
(codor/decodor - "coder/decoder") aflat sub forma unui mic cip pe PB. Codecul este
conceput pe baza standardului AC'97 pus la punct de compania Intel şi este produs de
mai multe companii. Cel mai utilizat codec este cel produs de Realtek şi se găseşte în
mai multe versiuni şi anume ALC650, ALC655 şi ALC658, ultima varianta fiind cea mai
bună. Alti producatori sînt VIA (codecul VT1616) şi Analog Devices (codecul AD1985).
Compania Intel a introdus in anul 2004 standardul "Intel High Definition Audio", menit
sa inlocuiasca standardul AC'97. Noul standard permite obtinerea unui sunet de
calitate mai buna si aduce o serie de imbunatatiri tehnologice, printre care tehnologia
multi-flux ("multi-stream") care face posibila prelucrarea simultana a sunetului provenit
de la mai multe dispozitive sau aplicatii prin alocarea de canale separate. Plăcile de
sunet integrate urmeaza însă tendinta generală a componentelor de calculator în
sensul cresterii performanţei şi de aceea tot mai multe solutii integrate aparute recent
includ un procesor audio dedicat (NVIDIA APU / Soundstorm sau VIA Envy24PT) care
preia o parte din munca procesorului central şi în plus ofera o calitate mai bună a
sunetului.

Plăcile de sunet separate sînt clasificate în funcţie de calitatea sunetului generat şi

de comportamentul în jocuri în : plăci cu performanţă de virf (profesionale), plăci cu
performanţă medie (semiprofesionale) şi plăci cu performanţă obisnuita. Plăcile
semiprofesionale sînt construite în jurul unor procesoare audio cum sînt EMU10K2,
Cirrus Logic CS6424 sau VIA Envy24HT, primul procesor fiind prezent în plăcile
produse de compania Creative, iar ultimele două procesoare gasindu-se în ofertele a
diversi producatori de PS. Plăcile cu performanţă obisnuita sînt de obicei construite în
jurul procesoarelor audio produse de compania C-Media (de ex. CMI 8738), însă
aceste plăci se bazeaza în principal pe procesorul central pentru generarea sunetului
şi mai puţin pe DSP-ul integrat, deci cumpărarea lor se impune doar dacă nu avem o
PS inclusa pe placa de bază sau aceasta s-a defectat.

Plăcile de sunet integrate sînt clasificate în funcţie de calitatea sunetului generat şi

de comportamentul în jocuri în : plăci cu performanţă medie (semiprofesionale) şi plăci
cu performanţă obisnuita. Plăcile integrate cu performanţe mai bune sînt bineinteles
cele care dispun de un procesor audio dedicat, însă chiar şi solutiile care nu includ un
astfel de procesor sînt satisfacatoare, dată fiind puterea procesoarelor centrale care
este suficienta în marea majoritate a situatiilor, ea nefiind folosită la maxim decît în
anumite cazuri (de ex. jocuri foarte solicitante pentru CPU).

Dacă folosim calculatorul pentru aplicaţii multimedia obişnuite (ascultarea de muzica

în format MP3 şi vizionare de filme) şi pentru jocuri, nu este nevoie să mai cumpărăm
o placă de sunet separata, cea inclusa face faţă cu succes unor astfel de sarcini în
conditiile în care avem un CPU puternic (cu frecvenţa de ceas de peste 1 GHz). Putem
chiar să folosim la nivel de amator programele de creare de muzica şi de editare audio
(mixare).

Cei care sînt mai pretentiosi în privinta calitatii sunetului sau doresc să se ocupe de
prelucrare audio la nivel semi-profesionist sau profesionist au la dispozitie o gama
larga de plăci de sunet al caror preţ variaza de la cîteva zeci la cîteva sute de EUR.
Cei mai cunoscuti producatori de astfel de plăci sînt Creative, M-Audio, Philips,
Terratec, Hercules şi Yamaha.

BOXELE

Boxele sînt o componenta esentiala a unui calculator folosit pentru aplicaţii

multimedia, dar în cazul lor putem face o mică economie. Tinind cont de faptul că stam
foarte aproape de ele nu este nevoie ca boxele să aibă o putere foarte mare. Un set
de două boxe cu puterea de 3 W (2 x1,5 Waţi RMS) este suficient pentru ascultarea
de muzica sau pentru jocuri, chiar şi la această putere mică nefiind nevoiti să dam
volumul la maxim. Foarte multi producatori de boxe exprima puterea acestora în Waţi
PMPO, aceasta nefiind decît o stratagema folosită în scopuri de marketing. Este bine
ca boxele să aibă şi un reglaj pentru basi şi de asemenea o mufa pentru conectarea
castilor.

Cei care sînt mai pretentiosi (şi au resurse financiare) îşi pot cumpara boxe de
putere mare şi eventual sisteme care cuprind ansambluri compuse din patru sau cinci
boxe (numite "sateliti") şi un dispozitiv special de redare a basilor ("subwoofer").
Aceste ansambluri alcătuiesc aşa-numitele sisteme 5.1 (5 sateliti + 1 subwoofer), 6.1
sau 7.1. Satelitii se aranjeaza în jurul calculatorului în aşa fel încît utilizatorul să
experimenteze senzatia de "imersiune" în atmosfera sonora generata de o piesă
muzicala sau de un joc. În acest caz trebuie bineinteles să fie cumparata şi o placă de
sunet separata (cu performanţe cel puţin de nivel mediu - semiprofesional) pentru a se
asculta cu adevarat un sunet de calitate.

MICROFONUL

Microfonul este o componenta care va fi folosită din ce în ce mai mult în conditiile în

care va lua amploare taifasul în mod multimedia prin internet (MediaTaifas = audio-
video chat, videochat), folosit ca un substitut gratuit (daca nu luam in seama
abonamentul lunar la internet prin cablu sau ADSL) pentru convorbirile telefonice
locale, dar mai ales interurbane sau internationale. Microfonul este însă foarte util şi
pentru softurile (de ex. MS Office XP sau 2003) care folosesc tehnologia de
recunoastere vocala ("voice recognition") pentru dictarea de documente sau pentru
lansarea de comenzi (deschidere de fisiere, editare, salvare, etc.) prin voce.

Este recomandată cumpărarea unui capset ("headset"), care este un ansamblu

format din casti şi microfon, acesta din urma aflindu-se în virful unui brat mobil montat
pe una din casti. În cazul în care sesiunile de utilizare a castilor sînt lungi (zeci de
minute sau ore) trebuie să cumpărăm casti care să fie dotate cu o protectie (un colac
din burete acoperit cu piele sau plastic) pentru urechi, în aşa fel încît să nu avem
dureri cauzate de presiunea castilor pe pavilioanele urechilor. Tinind cont de faptul că
ansamblul casti-microfon va fi manipulat de multe ori este de asemenea recomandat
să fie luată în calcul la cumpărare şi soliditatea constructiei lui. În acest sens este bine
ca piesele de legatura dintre "potcoava" (elementul care se sprijina pe cap) şi casti să
fie solide, mai ales că aceste elemente sînt solicitate ori de cîte sînt aranjate castile în
cazul folosirii în mod succesiv de către mai multe persoane. Firele care intra în casti
nu trebuie să fie expuse la vedere (neprotejate), evitindu-se astfel agatarea lor
accidentala, iar firul care se conecteaza la mufa plăcii de sunet trebuie să fie suficient
de lung pentru a permite o pozitie confortabila a utilizatorului în fata calculatorului.

MODEMUL ŞI PLACA DE REŢEA

GENERALITĂŢI

Modemul dial-up este componenta care ne permite să folosim internetul prin

intermediul liniei telefonice obisnuite. Modemul (MOdulator - DEModulator) moduleaza
fluxurile de date digitale în aşa fel încît acestea să poată circula prin linia telefonica
(care transporta datele în mod analog) şi demoduleaza fluxurile de date primite prin
linia telefonica transformindu-le din format analog în format digital. Viteza modemurilor
vindute în prezent este de 56 kb/s (kilobiţi pe secunda - kbps). Un astfel de modem nu
este necesar daca avem o conexiune prin cablu coaxial sau ADSL, acestea folosesc
modemuri speciale.

Modemurile dial-up sînt de două feluri şi anume hardware şi software. Modemurile

hardware au un cip special care se ocupa cu transferul de date şi cu corectia erorilor.
Modemurile software (softmodem) folosesc procesorul calculatorului pentru operatiile
descrise mai sus. Modemurile hardware sînt considerate mai bune dar sînt ceva mai
scumpe.

Modemurile dial-up se impart în interne şi externe după locatia lor (în calculator sau
în afără lui). Modemurile interne se fixeaza într-un slot PCI. Modemurile externe se
conecteaza la portul USB, sînt mai bune însă sînt în general de două ori mai scumpe
decît cele interne.

Placa de retea este componenta care ne permite să ne conectam calculatorul într-o

retea locala ("local area network" - LAN) cu alte calculatoare în aşa fel încît să
impartim resursele acestora între ele. De asemenea este posibil ca în acest fel să
participam la jocuri în mod multijucator ("multiplayer") fără a ne conecta la internet.
Placa de retea este absolut necesara dacă dorim să avem acces la internet prin cablu
TV (coaxial) sau ADSL.

Modemul pentru internet prin cablu este de obicei oferit gratuit sau dat in custodie
de catre furnizorul de internet la care ne abonam. Modemul pentru internet prin ADSL
este si el oferit gratuit sau dat in custodie, insa in acest caz putem cumpara un model
mai avansat daca dorim (el trebuie sa fie compatibil cu serviciul la care sintem
abonati).

CUMPĂRAREA UNUI MODEM

Este recomandată cumpărarea unui modem dial-up hardware intern. Dacă se

doreste o mică economie se poate cumpara un modem software intern. Un modem nu
este scump, însă "datorită" lui şi internetului este posibil să ajungem să cheltuim sume
mari pentru nota telefonica, sume pe care le-am putea folosi de exemplu pentru a ne
îmbunătăţi calculatorul. Evident ca o conexiune prin dial-up nu mai este recomandata
astazi decit acolo unde nu exista o alta posibilitate.

IMPRIMANTA
GENERALITĂŢI

Imprimanta este componenta care ne permite să transferam date (texte, scheme,

desene sau poze) de pe calculator pe hirtie. De exemplu, o imprimanta ne permite să
transferam pe hirtie diverse texte descarcate de pe internet (articole, carti, etc.) şi în
acest fel le putem citi fără a ne obosi ochii.

CUMPĂRAREA UNEI IMPRIMANTE

Cele mai ieftine imprimante nu costa mai mult de 60 EUR (inclusiv TVA) însă
adevaratul cost al unei imprimante este acela al cernelei pe care o foloseste aceasta.
Un cartus de cerneala original costa între 25 şi 40 EUR şi cu ajutorul lui se pot tipari
cam 200-300 de pagini de text (iar pozele consuma mai multă cerneala decît textul).
Există şi posibilitatea să cumpărăm un cartus de cerneala original şi apoi să-l
reincarcam cu cerneala de mai multe ori (cu ajutorul unor truse de reincarcare care
contin un rezervor de cerneala şi o seringa speciala) dar chiar şi aşa costul de tiparire
a paginilor este destul de mare.

O imprimanta este în general un accesoriu util şi merita să cumpărăm una dacă

folosirea ei justifica sumele de bani cheltuite periodic pentru cumpărarea cernelii.