You are on page 1of 22

1.

Nevoia de a respira – definitie, manifestari de dependenta, interventiile
asistentei.
Definiţia respiraţiei: A respira reprezintă nevoia fiinţei umane de a capta oxigenul
din mediul înconjurător necesar proceselor de oxidare în organism şi de a elimina
Dioxidul de Carbon rezultat din arderile celulare.
Trei probleme de dependenţă:
1.
Alterarea vocii. Poate fi cauzată de procese inflamatorii la nivelul căilor
respiratorii superioare. Apare disfonia (nu poate să vorbească corect), senzaţia de
sufocare şi afonia (imposibilitatea de a vorbi).
2.
Dispneea. În general este determinată de boli cardiace, aerul pătrunde greu
în plămâni. Manifestarea de dependenţă sunt: ortopneea, bratipnee sau tahirnee
(ritmul scade sau se accelerează). De asemenea se modifică amplitudinea
respiraţiilor. Poate să apară tusea. Pacientul se cianutizează(se albăstreşte) şi apar
zgomotele respiratorii.
Gradele dispneei
În funcţie de gravitatea dispneei la efort se disting:
1. Dispneea de gradul I – constă în micşorarea amplitudinii şi a creşterii moderate a
ratei respiratorii la exerciţii de dificultate medie (alergări pe distanţe scurte, urcarea
câtorva trepte).
2. Dispneea de gradul II – constă în superficializarea şi scurtarea ratei respiratorii la
plimbări pe distanţe scurte, în pas normal pe teren plat.
3. Dispneea de gradul III – constă în dificultăţi respiratorii la eforturi medii, în
activităţi zilnice obişnuite.
4. Dispneea de gradul IV – constă în apariţia tulburărilor respiratorii în repaus.
5. Dispneea de gradul V – se descrie ca o dificultate în respiraţie în poziţia de
decubit. Individul nu poate respira decât în ortostatism.
Circumstanţele declanşatoare
După modul de apariţie şi evoluţie, se întâlnesc două forme de dispnee: acută
şi cronică.
Dispneea acută – poate apărea spontan (în pneumotorax spontan, şoc anafilactic),
la efort (boli cardiace), la infecţii (boli respiratorii, boli febrile), după traumatisme
(traumatism toracic cu volet costal). Dispneea acută accidentală poate fi consecinţa
unei obstrucţii bruşte, complete a căilor respiratorii superioare, determinate de
unele cauze precum: corpi străini, edem glotic, crup difteric, pneumotorax, infarct

pulmonar, intoxicaţii acute. Apariţia bruscă paroxistică survine în: astm bronşic,
edem pulmonar acut, embolie pulmonară, pneumotorax.
Se impune de urgenţă instituirea tratamentului şi ulterior efectuarea investigaţiilor.
Dispneea cronică – se întâlneşte progresiv în: insuficienţa respiratorie cronică,
insuficienţa cardiacă congestivă, anemie severă, neoplasm generalizat.
Se recomandă cercetarea minuţioasă a stării funcţionale a aparatului respirator,
cardiovascular şi a altor aparate şi sisteme responsabile de prezenţa dispneei.
În funcţie de orar se descrie:

Dispneea paroxistică nocturnă - trezeşte bolnavul din somn şi se traduce
subiectiv printr-o imperioasă „sete de aer”. După câteva minute încetează, iar
bolnavul adoarme din nou. Este expresia clinică a astmului bronşic, dar mai ales a
insuficienţei ventriculare stângi.

Dispneea vesperală (de seară) - este o dispnee polipneică întâlnită în
insuficienţa ventriculară stângă.

Dispneea matinală - este cauzată de constricţia spastică a bronhiolelor, cu
timpul expirator mult îngreunat.

Dispneea continuă - este prezentă în insuficienţa cardiacă.

Se mai înregistrează:

Dispneea de efort

Cauze: ventilatorii (afecţiuni pulmonare care modifică ventilaţia) şi circulatorii
(afecţiuni cardiovasculare).

Dispneea de decubit - cauza este circulatorie (circulaţie pulmonară
defectuoasă, procese pleuro-pulmonare). Dispneea cardiacă, spre deosebire de cea
pulmonară, se intensifică în decubit şi, frecvent, după ce bolnavul a adormit.
După cauza şi mecanismul ei de producere poate fi:

Dispnee inspiratorie – se caracterizează prin apariţia tulburărilor respiratorii
în inspir. Se însoţeşte frecvent de tiraj.
Dm: stenoze laringiene, traheale, tumori bronşice sau mediastinale.

Dispneea expiratorie – apare ca urmare a reducerii diametrului bronhiilor prin
spasm, exudat sau pierderea elasticităţii pulmonare. Tulburarea respiraţiei este
prezentă în expir. Se însoţeşte de wheezing=zgomot expirator cu caracter şuierător.


Dispneea mixtă – se caracterizează prin modificări ale respiraţiei în ambele
faze ale acesteia. De regulă evoluează cu tahipnee.
MODIFICĂRI ALE RITMULUI RESPIRAŢIEI - este adesea expresia iritaţiei centrului
respirator.
În funcţie de caracteristicile curbei respiratorii pot exista mai multe tipuri:

Dispneea Cheyne-Stokes – dispnee de tip neregulat cu polipnee şi apnee
alternative; se manifestă prin creşterea progresivă a amplitudinii şi frecvenţei până
la un punct „apogeu”, apoi urmează scăderea celor două valori până la apnee cu
durată de 10-30 sec., după care ciclul se repetă.
Dm: AVC (accident vascular cerebral), tumori cerebrale, hemoragii cerebrale,
hipertensiune intracraniană, la muribunzi.

Dispneea Küssmaul – respiraţie profundă, zgomotoasă, în patru timpi:
imspiraţie-pauză-expiraţie-pauză; frecvenţa 6-10 R/min. Inspirul şi expirul au
aceeaşi durată şi sunt separate prin pauze egale.
Dm: coma diabetică, uremie.

Dispneea Biot – ciclurile respiratorii sunt întrerupte de perioade de apnee cu
durata de 5-30 sec.
Dm: unele stări comatoase, în stările de agonie dinaintea morţii, în meningite, etc.

Dispneea Bauchul – cicluri respiratorii inversate, inspiraţie prelungită, urmată
de o expiraţie mică.
Dm: la copii în bronhopneumonii şi este însoţită de cianoză şi bătăi ale aripilor
nasului.
Atitudinea terapeutică în dispnee:
I. Ce NU trebuie făcut:
- nu se administrază medicaţie cu potenţial de depresor respirator central
(ex.: morfină)
- nu se afectuează puncţie pleurală (decât după un examen radiologic
pulmonar)
- nu se administrază antibiotice în dispneea febrilă până nu se exclude
diagnosticul de tuberculoză miliară sau dispneea de tip laringian-alergică
- nu se continuă medicaţia cu potenţial iatrogen, generatoare de suferinţe
respiratorii (peniciline, aspirină, antiinflamatoare nesteroidiene, betablocante).

II. Ce TREBUIE făcut:
-

eliberarea şi menţinerea liberă a căilor aeriene

aerisirea camerei, repaus, poziţionarea corectă a pacientului (şezând sau
semişezând)
-

reducerea anxietăţii prin liniştirea pacientului

-

supravegherea funcţiilor vitale

-

oxigenoterapie şi administrarea medicaţiei la indicaţia medicului

-

măsuri specifice în funcţie de tipul de dispnee şi de cauza acesteia.
2. Obstrucţia căilor respiratorii. Poate fi produsă de procese inflamatorii la
nivelul căilor respiratorii. Manifestările de dependenţă: secreţii nazale
abundente, respiraţie orală, deformări ale nasului, strănut, tusea şi epistaxis
(curge sânge din nas).

EXERCIŢII RESPIRATORII
Respiraţia profundă:
-

favorizează oxigenarea şi ventilaţia adecvată la pacienţii anxioşi

-

creşte volumul curent şi diminuează spaţiul mort

Ex.: pacientul efectuează o inspiraţie profundă şi o expiraţie prelungă cu buzele
strânse; este de preferat să se execute în poziţie şezând.
Respiraţia diafragmatică:
pacientul este aşezat în poziţie semişezândă, cu genunchii flectaţi, susţinuţi
în regiunea poplitee cu o pătură rulată
-

mâinile pacientului sunt plasate cu faţa palmară pe abdomen, sub coaste

se roagă pacientul să inspire adânc pe nas, cu gura închisă, să stea relaxat,
să-şi arcuiască spatele, să sesizeze ridicarea abdomenului
în timpul expiraţiei pacientul îşi va contracta muşchii abdominali, va ţine
buzele strânse şi se va concentra asupra coborârii abdomenului
-

timpul afectat exerciţiului va creşte progresiv de la 5 min. la 10 min.

-

exerciţiul va fi efectuat de 3-4 ori/zi

după învăţarea exerciţiului, pacientul îl poate efectua şi în poziţie şezând,
ortostatică sau în timpul mersului.

INCITAŢIA SPIROMETRICĂ
Spirometrul de debit:
-

cuprinde una sau mai multe recipiente din plastic, conţinând bile colorate

-

pacientul se aşază în poziţie şezând

-

se introduce piesa bucală în gura pacientului care strânge buzele în jurul ei

se solicită pacientul să inspire profund şi lent pentru a ridica bilele şi a le face
să plutească cât mai mult timp (de la 2 la 6 sec.)
-

se scoate piesa bucală şi se expiră normal

-

înainte de repetarea procedurii, pacientul se va relaxa şi va respira normal.

Spirometru de volum:
-

este prevăzut cu burduf care se ridică la un volum predeterminat

-

procedura cuprinde etapele prezentate anterior

DRENAJUL TORACIC
Definiţie: reprezintă utilizarea gravitaţiei pentru drenarea lichidelor, sângelui sau
aerului din cavitatea pleurală cu realizarea unei presiuni negative care să faciliteze
expansiunea plămânului.
Condiţii esenţiale:
-

sistemul de drenare să fie perfect întreţinut, tuburile să nu fie obstruate

-

respectarea normelor de asepsie

Asistenta medicală este abilitată să indice poziţionarea pacienţilor în funcţie de locul
de provenienţă al secreţiilor (dreapta sau stânga, lobi inferiori sau superiori).
Uneori chiar pacientul „ştie” ce poziţie trebuie să adopte pentru ca eliminarea să se
poată face cu mai mare uşurinţă. Oricum, poziţia pacientului va direcţiona către
căile respiratorii astfel încât sursa secreţiilor să fie la un nivel superior faţă de locul
de eliminare. De obicei, poziţia pentru drenaj postural, dacă este incomodă, se
adoptă de două ori pe zi pentru circa o jumătate de oră. Secreţiile vor fi colectate în

vase speciale, măsurându-se cantitatea de lichid pierdută şi respectându-se cu
rigurozitate regulile de asepsie şi antisepsie.
Drenajul este dificil la bolnavii dispneici, la cardiaci, vârstnici, obezi, etc.

Sisteme de drenaj:
cu un flacon de drenaj: este cel mai simplu; funcţionalitatea drenajului este
atestată de apariţia unor bule de aer în lichidul din flacon
cu două flacoane de drenaj: acest sistem are avantajul măsurării secreţiilor
provenind din drenul toracic cu mai pultă precizie
cu trei flacoane de drenaj: are avantajul obţinerii unei diferenţe de presiune în
cavitatea pleurală şi flacoanele de drenare, ceea ce face să scadă presiunea în
interior.
IN
-

aşezarea pacientului în poziţie semişezând

explicarea tuturor manevrelor pentru a combate starea de anxietate a
pacientului
-

fixarea tubulaturii la pat şi aşezarea flaconului sub nivelul toracic

-

observarea drenajului: volumul, tipul, ritmul scurgerii

-

observarea fluctuaţiilor flotorului

solicitarea pacientului să respire profund şi să tuşească la 2-3 ore pentru a
favoriza drenajul lichidelor
-

în caz de spargere a flaconului, pensarea tubulaturii şi schimbarea flaconului

DE REŢINUT!: este interzisă ridicarea flaconului plin cu secreţii fără pensarea
tubulaturii deoarece lichidele pot fi reintroduse în cavitatea pleurală.

INTERVENŢII PENTRU MOBILIZAREA SECREŢIILOR

Hidratarea

-

este eficace pentru funcţionarea sistemului mucociliar

la un pacient cu o hidratare adecvată, o tuse slabă poate uşor disloca
secreţiile
-

se recomandă aproximativ 2000 ml lichide/zi

Umidifierea

-

constă în adăugarea vaporilor de apă la aerul inspirat

-

păstrează căile aeriene umede şi permite debarasarea secreţiilor

se realizează cu pulverizatoare sau recipiente cu apă aşezate pe o sursă de
căldură

Nebulizarea

-

constă în adaos de umiditate sau medicamente la aerul inspirat

se realizează prin pulverizare (folosind atomizorul) sau cu ajutorul
aerosolilor=un amestec de gaz cu un medicament dispersat în particule sferice de
ordinul micronilor (antibiotice, antialergice, bronhodilatatoare, expectorante).

Tapotamentul

constă în lovirea peretelui toracic cu mâna, ritmic, pe toată suprafaţa, timp
de 1-2 min.
-

încheietura mâinii trebuie să fie relaxată, iar cotul în flexie

-

pacientul este rugat să respire lent şi adânc

-

toracele pacientului trebuie să fie acoperit

este contraindicat la pacienţii cu osteoporoză sau coaste fracturate şi la cei
cu probleme de sângerare.

Vibraţia

-

pacientul este rugat să inspire adânc pe gură şi să expire lent pe nas

în timpul expiraţiei se aplică cu mâna pe peretele toracic o presiune uşoară şi
oscilatorie
-

după 5 expiraţii pacientul este încurajat să tuşească şi să expectoreze

DE REŢINUT!: este contraindicată la sugari şi la copii mici.

Drenajul postural (bronşic)

-

este un procedeu poziţional care permite eliminarea secreţiilor

-

poziţia pacientului se schimbă la 20-30`:

- DV cu perna sub abdomen
- DV cu patul înclinat la 20’
- DD
- DL drept
-DL stâng
-poziţie şezând

-

la sfârşitul fiecărei poziţii pacientul este rugat să respire profund

-

se renunţă la poziţiile în care pacientul prezintă disconfort sau dispnee

DE REŢINUT!: este contraindicat la pacienţii cu leziuni ale măduvei spinării sau cu
hipertensiune intracraniană.

INTERVENŢII PENTRU MENŢINEREA CĂILOR RESPIRATORII LIBERE
ASPIRAŢIA OROFARINGIANĂ SAU NAZOFARINGIANĂ
Materiale necesare:

- dispozitiv de aspiraţie

- sonde sterile (Nelaton)
- mănuşi sterile
- soluţie sterilă pentru umectarea sondei
- prosop
IN
- se evaluează semnele şi simptomele care indică prezenţa secreţiilor în căile
aeriene superioare
- se explică pacientului în ce fel acest procedeu va permite degajarea căilor
respiratorii
- se asigură intimitatea pacientului printr-un paravan
- se instalează pacientul în poziţie adecvată:

-semişezând, cu capul într-o parte-pacienţi conştienţi
- decubit lateral, cu faţa spre asistentă-pacienţi inconştienţi
- se protejează lenjeria de corp cu un prosop
- spălarea pe mâini a asistentei, îmbrăcarea mănuşilor sterile
- fixarea sondei la aparatul de aspiraţie
- măsurarea lungimii sondei, pe obraz, de la nară la tragus
- umectarea capătului liber al sondei
- introducerea sondei:
-pentru aspiraţia orofaringiană sonda se introduce pe marginea gurii, lăsândo să alunece în orofaringe
-pentru aspiraţia nasofaringiană sonda se introduce într-o narină, dirijând-o spre
centru, de-a lungul peretelui despărţitor al foselor nazale
- se efectuează aspiraţia timp de 15 sec., rotind sonda pentru a extrage secreţiile de
pe toată suprafaţa
- se extrage sonda
- se clăteşte în soluţie sterilă, efectuând o aspiraţie
- se lasă pacientul să se odihnească 20-30 sec.
- dacă are canulă pentru oxigenoterapie, se reamplasează în acest interval
- se solicită pacientul să respire profund şi să tuşească între aspiraţii
- după terminarea aspiraţiei se efectuează igiena bucală, se îndepărtează prosopul
- materialele utilizate se curăţă, se dezinfectează şi se pregătesc pentru sterilizare.

DE REŢINUT!:
- se vor respecta cu stricteţe măsurile de asepsie
- nu se efectuează aspiraţia în timpul introducerii sondei
- în timpul aspiraţiei sonda va fi mobilizată prin mişcări de rotaţie
- sondele pentru aspiraţie trebuie să fie puţin traumatizante, rotunjite la capătul
care aspiră şi sterile

- calibrul sondelor să fie adecvat
- sunt de preferat sondele cu orificiu lateral
- sonda va fi curăţată cu ser fiziologic după fiecare aspiraţie.

TRAHEOSTOMIA
Definiţie – constă în realizarea unui orificiu la nivelul traheei prin incizie chirurgicală
şi introducerea unei canule prin acest orificiu în scopul asigurării respiraţiei pe
această cale.
Canula introdusă corect în trahee va avea ca efect:
- apariţia fluxului aerian zgomotos prin canulă
- afonie
- apariţia de cele mai multe ori a tusei
- ameliorarea insuficienţei respiratorii
Rolul asistentei în efectuarea traheostomiei
- pregătirea materialului şi a instrumentarului necesar: - canule pentru traheotomie
- trusă pentru trateotomie
- casoletă pentru câmpuri sterile
- casoletă cu comprese sterile
- materiale sterile: - mănuşi sterile
- seringi şi ace sterile
- soluţii pentru anestezie locală
- soluţii antiseptice
- pregătirea psihică a pacientului prin explicarea procedurii
- pregătirea fizică a pacientului: aşezarea în poziţie de decubit dorsal cu capul în
hiperextensie

- realizarea câmpului operator: dezinfecţia cu alcool iodat a regiunii cervicale
anterior şi lateral
- servirea medicului cu instrumentar necesar efectuării anesteziei locale şi a inciziei
- după introducerea canulei, fixarea acesteia în jurul gâtului cu ajutorul unei meşe.
IN după traheostomie:
- supravegherea atentă a permeabilităţii canulei
- observarea plăgii (eventuale sângerări)
- toaleta plăgii (dacă apar cruste acestea se înmoaie fără a introduce soluţii
antiseptice în orificiu)
- umidificarea aerului inspirat
- schimbarea canulei la intervale stabilite de către medic
- efectuarea toaletei cavităţii bucale de 3 ori/zi
- piesa interioară a canulei va fi curăţată frecvent cu soluţii
- instruirea pacientului şi a familiei privind îngrijirile la domiciliu
Decanularea
- durează aproximativ o săptămână
- scoaterea canulei se face progresiv, timp de câteva ore pe zi, pacientul fiind
supravegheat atent
- dacă apar semne de hipoventilaţie se reintroduce, urmând ca în următoarele zile
să se prelungească progresiv perioadele fără canulă
- trebuie precedată de o bună pregătire psihică a pacientului care s-a dezobişnuit să
respire pe nas şi are teamă de asfixie, mai ales în timpul nopţii.

ASPIRAŢIA TRAHEOBRONŞICĂ
Scop: - prevenirea obstrucţiei căilor aeriene respiratoriiprin stagnarea secreţiilor
- prevenirea infecţiei pulmonare determinată tot de stagnarea secreţiilor
Materiale necesare: - dispozitiv de aspiraţie
- sonde sterile

- mănuşi şi comprese sterile
- prosop
- soluţie sterilă pentru umectarea sondei
IN
- asigurarea intimităţii pacientului
- pregătirea psihică
- pregătirea fizică – poziţie semişezând, dacă nu este contraindicată
- asamblarea echipamentului de aspiraţie
- umectarea sondei ce urmează a fi introdusă prin canulă
- introducerea sondei cu mişcări blânde prin orificiul canulei
- aspirarea secreţiilor timp de cel mult 10 sec. (pentru a nu produce hipoxie)
- se repetă aspirarea după oxigenarea pacientului
- după terminarea procedurii se curăţă canula de traheostomie
DEREŢINUT!:
- necesitatea efectuării aspiraţiei poate accentua starea de anxietate a pacientului
şi de aceea este necesară o foarte bună pregătire psihică
- secreţiile trebuie considerate contaminate şi de aceea asistenta va lua măsurile ce
se impun (mască, ochelari şi mănuşi de protecţie în timpul efectuării tehnicii):
- tehnica se va efectua în condiţii de asepsie
- nu se aspiră secreţiile în timpul introducerii sondei
- în timpul aspiraţiei

INTERVENŢII PENTRU MENŢINEREA CĂILOR RESPIRATORII LIBERE
INTUBAŢIA
Intubaţia orofaringiană
- se realizează cu ajutorul pipei Guedel
- important este ca lungimea canulei să fie corespunzătoare:

-dacă este prea lungă ar putea împinge limba spre epiglotă şi astfel ar
obstrua căile aeriene
-dacă este prea scurtă, limba nu poate fi menţinută în partea anterioară a
gurii
Intubaţia traheală
- este efectuată de medic sau cadre specializate pentru această manevră
- sonda de intubaţie poate fi introdusă nazotraheal (pe nas) sau orotraheal (pe gură)
- se efectuează sub anestezie generală (se mai poate utiliza şi anestezia locală a
laringelui)
- poziţia pacientului este de decubit dorsal (uneori se poate aşeza sub ceafă un
săculeţ cu nisip)
- capul se extinde mult spre spate
- se introduce lama laringoscopului în cavitatea bucală cu blândeţe
- se încarcă limba pe lama laringoscopului
- cu vârful lamei, prin mişcări succesive înainte-înapoi se agaţă epiglota care se
ridică în sus, descoperind orificiul glotic
- în cazul folosirii laringoscopului cu lamă curbă nu este necesară încărcarea
epiglotei
- se introduce sonda traheală în orificiul glotei, fără a forţa
- se verifică prezenţa sondei în trahee prin apăsări ritmice pe torace; trebuie să se
perceapă suflu de aer prin sondă
Accidentele intubaţiei traheale:
- ruperea corzilor vocale prin utilizarea unor sonde groase sau manevre
brutale
- rupturi ale traheei prin utilizarea sondelor de calibru mare sau prin destinderea
exagerată şi menţinerea timp îndelungat a balonului de etanşare
- edemul de glotă după detubare
INTERVENŢII PENTRU FAVORIZAREA OXIGENĂRII TISULARE
OXIGENOTERAPIA

Atunci când ţesuturile sunt deprivate de oxigen din diferite cauze, o
suplimentare prin aport terapeutic devine necesară. Administrarea oxigenului
poartă numele de oxigenoterapie şi reprezintă o funcţie delegată a asistentei
medicale.
Hipoxia este determinată de:
- scăderea aerului alveolar
- diminuarea hemoglobinei
- tulburări în sistemul circulator
- probleme care interferează cu difuziunea pulmonară
Surse de oxigen:
- staţie centrală de oxigen
- microstaţie
- butelie de oxigen
Metode de administrare:
1. Canula/sonda nazală – este un tub de unică folosinţă cu lungimea de 1,5 cm care
se inserează la nivelul narinei şi care se asamblează la sursa de O2. Este metoda
cea mai frecvent utilizată. Permite administrarea oxigenului în concentraţie de 2545%. Rata de administrare este de 5-6 l/min. Poate fi utilizată pentru o terapie pe
termen lung. Nu poate fi utilizată la pacienţii cu afecţiuni ale mucoasei nazale.
2. Administrarea prin canule cu ochelari – este o variantă la canula simplă, aceasta
având două intrări, la ambele narine şi se fixează după urechi, precum ochelarii. Se
utilizează la copii şi pacienţi agitaţi. Sunt mai bine toleraţi de pacienţi.
3. Cateterul nazal – este folosit mai puţin frecvent decât canula din cauza
disconfortului produs de aplicarea acestuia. Pentru o corectă aplicare, vârful
cateterului trebuie să ajungă în nasofaringe. Se va măsura distanţa de la tragus la
narină, aceasta considerându-se a fi lungimea reală care trebuie introdusă pentru a
ajunge la zona nasofaringelui. Cateterul nazal trebuie schimbat în cealaltă fosă
nazală, la fiecare 8 ore, pentru a evita escarele de contact asupra mucoasei (care
este foarte fragilă).
4. Masca simplă de oxigen – este o metodă de urgenţă, de obicei ambulatorie. Este
folosită pentru scurt timp pentru că nu există control riguros asupra cantităţii de
oxigen administrate. Concentraţia variază între 30% şi 60% în funcţie de starea
pacientului.

5. Masca etanşă de oxigen – administrarea oxigenului prin mască asigură o
cantitate de O2 sub control riguros pentru că acest tip de mască prezintă o bună
etanşeitate. Masca aplicată etanş pe faţa pacientului este adaptată la o pungărezervor. De obicei se administrază oxigen în concentraţii mari şi cu debit mare (de
ex.: în edemul pulmonar acut se foloseşte o concentraţie de 70% în debit de 10
l/min.). Se mai pot administra, în funcţie de necesarul de O2 al pacientului,
concentraţii de 24%, 28%, 35%, 40%, cu o rată de 4, 6, 8 şi 10 l/min., la indicaţia
medicului. Masca etanşă trebuie inspectată foarte des. Este incomodă datorită
sistemului de prindere şi etanşeizare. Accentuează starea de anxietate, mai ales la
copii. Poate cauza iritaţia tegumentelor feţei. Nu se va utiliza la pacienţi cu arsuri la
nivelul feţei.
6. Sonda transtraheală – această metodă este folosită atunci când tractul respirator
prezintă obstrucţii la nivel superior (ex.: tumori laringiene). Printr-o mică intervenţie
chirurgicală se execută o traheostomă prin care se introduce un scurt cateter direct
în trahee. Astfel, aerul inspirat va intra direct prin orificiul nou creat.
7. Cortul de oxigen – este frecvent utilizat la copii. Concentraţia O2 nu poate depăşi
50%. Are dezavantajul că atmosfera sub cort se încălzeşte şi se supraîncarcă cu
vapori datorită faptului că pacientul inspiră şi expiră în acelaşi mediu. Oxigenul
introdus în cort nu va fi umidificat, ci trecut prin instalaţii de răcire. Copiii vor fi
supravegheaţi permanent pentru a nu disloca cortul.
Reguli de administrare a oxigenului-precauţii:
deoarece O2 favorizează combustia, prezenţa sa trebuie atenţionată, iar
pacienţii şi vizitatorii vor fi atenţionaţi asupra pericolului fumatului sau a unei flăcări
în preajma sursei de O2
-

se vor verifica echipamentele electrice din încăperea respectivă

se va evita utilizarea materialelor generatoare de electricitate statică
(materiale sintetice) şi a materialelor inflamabile (uleiuri, alcool)
aparatele de monitorizare sau aspirare vor fi plasate în partea opusă sursei
de O2
transportul buteliilor cu oxigen se va face pe cărucioare, evitându-se lovirea
lor în timpul transportului
buteliile cu O2 vor fi aşezate în poziţie verticală, pe un suport şi fixate de
perete cu inele metalice, departe de calorifer sau alte surse de căldură
cunoaşterea de către personalul care manevrează O2 a locului de amplasare
a excinctoarelor şi a modului de utilizare al acestora
-

nu se administrază oxigen pur

amestecul de gaze conţine oxigen în concentraţii diferite, în funcţie de
indicaţii, dar nu mai puţin de 30% şi nu mai mult de 70%
-

eeeste necesară respectarea concentraţiei şi a dozei recomandate

gazul administrat este trecut prin apă pentru a fi umezit (cel provenit din
sursa centrală se umidifică prin barbotare. Barbotarea reprezintă trecerea gazului
printr-o soluţie de apă şi alcool).
chiar umezit, aerul saturat cu O2 are ca efect nedorit uscarea mucoasei
respiratorii
pacientul care este sub oxigenoterapie va fi supravegheat continuu pentru
prevenirea complicaţiilor, orice modificare apărută în starea generală va fi raportată
medicului
lubrifierea canulei sau sondei de oxigen este interzisă pentru că în contact cu
substanţe grase oxigenul devine inflamabil. Pentru o mai bună alunecare sonda va fi
umezită.
Echipamentul necesar administrării oxigenului
-sursă de O2
- umidificator (recipient pentru barbotarea O2 conţinând apă sterilă şi
alcool=soluţie)
- sondă nazală, cateter, mască de oxigen sau cort, în funcţie de metoda aleasă
- material adeziv (leucoplast) pentru fixarea sondei
IN
-pregătirea psihică a pacientului, asigurându-l de luarea tuturor măsurilor de
precauţie şi aşezarea lui în poziţie corespunzătoare (dacă este posibil: poziţie
semişezând, care favorizează expansiunea pulmonară)
- asamblarea echipamentului
- dezobstruarea căilor respiratorii
- măsurarea lungimii sondei, de la nară la tragus
- umectarea sondei cu apă sterilă pentru facilitarea inserţiei şi prevenirea lezării
mucoasei
- introducerea sondei în nară şi fixarea acesteia pe obraz, cu benzi de leucoplast

- dacă se utilizează mască de O2, aceasta se va aşeza acoperind nasul şi gura
pacientului şi se va fixa cu o curea în jurul capului
- stabilirea debitului de administrare-fixat de medic
- aprecierea răspunsului terapeutic al administrării O2 (observarea culorii
tegumentelor, măsurarea respiraţiei, pulsului)
- supravegherea pacientului pentru depistarea semnelor de toxicitate sau de
apariţie a unor complicaţii
- acordarea suportului psihic al pacientului pe timpul administrării O2 şi combaterea
oricărei cauze de disconfort
- mobilizarea periodică a sondei
- scoaterea sondei odată pe zi şi introducerea ei în cealaltă nară
- curăţarea echipamentului la terminarea tehnicii
Incidente şi accidente:
- dacă recipientul pentru barbotarea O2 se răstoarnă, lichidul poate fi împins de O2
în căile respiratorii ale pacientului, asfixiindu-l
- pătrunderea gazului în esofag duce la distensie abdominală
- în cazul utilizării prelungite a O2, în concentraţii mari sau la presiuni ridicate, pot
apărea:
- iritare locală a mucoasei
- congestie şi edem alveolar
- hemoragie intra-alveolară
- atelectazie
Contraindicaţii:
Oxigenoterapia trebuie privită ca o terapie de urgenţă, drept pentru care vor
fi luate în considerare posibilele efecte secundare apărute prin influenţarea
concentraţiei gazelor din sânge. Contrindicaţiile vor fi stabilite de către medic şi se
referă în special la pacienţi cu:
-

retenţie mare de CO2 (hipercapnie)

-

retenţie mare de O2

concentraţia gazelor din sânge coordonează reglarea respiraţiei prin baroreceptori şi
chemoreceptorii amintiţi, putând provoca chiar stop respirator.
Administrarea oxigenului la domiciliu
Uneori este necesară administrarea oxigenului la domiciliul bolnavului, mai
ales când terapia este permanentă:
-

prin canulă nazală

-

prin traheostomă.

Se foloseşte: O2 comprimat, O2 lichid (tuburi de oxigen) sau O2 concentrat.
Pacienţii care beneficiază de oxigenoterapie la domiciliu vor fi vizitaţi zilnic de
personal specializat pentru supraveghere corectă.

Hemostaza prin flexie fortata.
HEMOSTAZA PROVIZORIE ÎN HEMORAGIE LA NIVELUL
ANTEBRAŢULUI
~
Hemoragia → pierderea de sânge în afara sistemului
vascular.
~
Hemostaza → metodă terapeutică de oprire a unei
hemoragii.
Hemostaza provizorie se realizează:
~

Prin pansament compresiv.

~
Prin compresiune manuală la distanţă pe peretele arterei
lezate.
~
Compresiunea locală – manuală sau digitală – se poate face
pe arterele principale – la nivelul plăgii – mai sus de plagă, pe
punctul unde artera este superficială şi în vecinătatea unui os. Se
indică până la aplicarea garoului.
~
Compresiunea la distanţă – se execută manual, cu ligatură
de garou, bandă Esmarck.

o
În hemoragia arterială compresiunea se face deasupra
locului sângerării pentru a opri circulaţia sângelui de la inimă.
o
În hemoragia venoasă compresiunea se face dedesubtul
plăgii oprind circulaţia sângelui de întoarcere – către plagă.
o
În hemoragia capilară hemostaza provizorie se face prin
aplicare de pansament compresiv, cu mai multe comprese şi un
strat gros de vată.
Hemostaza prin compresiune directă
manuală sau digitală:

Compresiunea locală

~
Se recomandă în hemoragiile arteriale sau hemoragiile
vaselor aflate sub aparat gipsat.
~

Asigură întreruperea fluxul sanguin către plagă.

~

Nu poate fi menţinută mult timp.

~

Se aplică o faşă compresivă la nivelul plăgii.

~

Locul compresiunii digitale în diferite cazuri:

o

Hemostaza la frunte → artera temporală superficială.

o
Hemostaza la creştetul capului → compresiune pe marginile
rănii.
o

Hemostaza regiunii temporale → deasupra şi retroauricular.

o
Hemostaza la obraz, buze, nas → compresiune pe artera
facială.
o

Hemostază la gât, faţă → compresiune pe carotidă.

o
Hemostază la umăr, axilă → compresiune artera
subclaviculară.
o

Hemostază la braţ, antebraţ → compresiune artera humerală

o

Hemostază regiunea inghinală → pliu inghinal.

o

Hemostază la coapsă → compresiune pe artera femurală

o
Hemostază abdominală → compresiune pe aorta abdominală
(cu pumnul).
o
Hemostază regiunea poplitee → compresiune la nivelul
regiunii cu sul şi flectarea puternică a gambei pe coapsă.
Compresiunea la distanţă → Compresiune circulară – cu garou.
~
Garoul (tub din cauciuc)– se înfăşoară circular, de 2-3 ori în
jurul membrului accidentat până la dispariţia pulsului. O aplicare
corectă a garoului face ca sângerarea să se oprească,
tegumentele ischemiate devin alb-livide datorită excluderii
circulaţiei din zona respectivă.
~
În hemoragia arterială – garoul se aplică deasupra vasului
lezat.
~

În hemoragiile venoase – garoul se aplică sub vasul lezat.

~
Timp maxim de compresiune prin garou 2 ore! Dacă durata
transportului se prelungeşte, se desface garoul la fiecare 30
minute câte 5-10 minute pentru irigarea ţesuturilor – desfacere se
face lent pentru a nu se produce şoc prin degarotare; pe durata
degarotării hemostaza va fi efectuată prin compresiune digitală
pe locul de elecţie corespunzător.
~

Se aplică bilet cu data şi ora aplicării – la vedere – pe haine!

~
Îndepărtarea garoului se face de către persoane avizate, de
preferinţă în unităţi spitaliceşti.
Compresiune prin flexie forţată:
~
Asigură oprirea provizorie a hemoragiei prin presiunea pe
care o exercită corpul dur interpus între segmentele de membru
asupra vasului lezat.

~
Compresiunea circulară în flexie forţată se realizează cu
banda Esmarck.

Clasificarea arsurilor dupa suprafata
arsa si prognostic.
INDEXUL PROGNOSTIC (I.P.)
este propus şi introdus de Agripa Ionescu;
exprimă în unităţi de gravitate;
numărul de procente de suprafaţă X gradul de profunzime al arsurii;
*** < 40 → fără complicaţii sau determinări generale, cu supravieţuire şi
vindecare, ca regulă;
*** 40-60 → cu determinări generale şi complicaţii (cazuri complicate < ca
cele necomplicate), cu supravieţuire şi vindecare, ca regulă;
*** 60-80 → cazurile complicate = cu cele necomplicate; apar cazuri mortale
prin complicaţii şi vindecare, ca regulă;
*** 80-100 → cazurile complicate > ca cele necomplicate; decesele < decât
vindecările;
*** 100-140 → complicaţiile regula şi decesele cresc;
*** 140-160 → decesele = vindecările;
*** > 160 → decesele > vindecările;
*** > 200 → supravieţuirea şi vindecarea = excepţii.
SUPRAFAŢA ARSĂ %
Regula lui 9, schema lui WALACE
CAPUL = 9%
UN MEMBRU SUPERIOR = 9%
UN MEMBRU PELVIN = 18%
UNA DIN FEŢELE TRUNCHIULUI = 18%

PERINEUL = 1%

Principiile unei imobilizari corecte.
Principiile unei imobilizări corecte:

asigurarea funcţiilor vitale are prioritate faţă de alte
manevre (de exemplu nu se face imobilizarea fracturilor de umăr
sau a claviculei dacă este asociat şi un traumatism toracic grav);

se va căuta obţinerea unei axări relative a segmentului
de imobilizat, prin tracţiune atraumatică şi progresivă în ax în
momentul aplicării imobilizării;

pentru a avea siguranţa că fractura nu se deplasează nici
lateral, nici în jurul axului longitudinal, imobilizarea trebuie să
prindă în mod obligatoriu articulatiile situate deasupra şi
dedesubtul focarului de fractură;

să fie adaptată reliefului anatomic al regiunii accidentate;


să fie simplă, pentru a putea fi utilizată şi de persoane mai
puţin instruite;

aparatul gipsat sau atela de imobilizare nu trebuie să fie
compresive, pentru a nu îngreuna circulaţia sanguină într-un
segment în care există deja tulburări circulatorii secundare
traumatismului