You are on page 1of 9

REFERAT

“Recursul împotriva hotărârii de
deschidere a procesului de insolvență”

CUPRINS

Introducere …………………………………………………………………….............….

03

I. Considerații teoretice.......................................................................................................

04

1.2 Recursul debitorului ........................................................................................ 04
1.3 Recursul creditorilor ......................................................................................

06

II. Condiţii necesare pentru a putea fi infirmată starea de insolvență..................................

07

Bibliografie …….……………......................................................................................…... 09

2 din 9

Introducere
Procedura insolvenței este o instituție juridică complexă de drept comercial, care
interesează, pe de o parte starea și capacitatea persoanelor, iar, pe de altă parte, se referă direct la
bunurile acestor persoane, asupra cărora instituie un regim de indisponibilizare și le afectează
scopului procedurii, fie de redresare, fie de lichidare a activului în vederea acoperirii pasivului.
Toate procedurile prevăzute de lege, cu excepţia recursului 1, sunt de competenţa
tribunalului sau, dacă este cazul, a tribunalului comercial, în a cărui circumscripţie îşi are sediul
debitorul. Dacă în cadrul tribunalului sau al tribunalului comercial a fost creată o secţie specială
de insolvenţă, acesteia îi aparţine competenţa pentru derularea procedurilor prevăzute de legea
insolvenţei.
Cauzele având ca obiect procedura insolvenţei sunt repartizate judecătorilor desemnaţi ca
judecători-sindici. Aceştia au, ca atribuţii, pronunţarea hotărârii de deschidere a procedurii şi,
după caz, de intrare în faliment, judecarea contestaţiei debitorului, numirea administratorului
judiciar provizoriu sau a lichidatorului, judecarea cererilor şi a contestaţiilor, până la pronunţarea
hotărârii de închidere a procedurii.
Procedura începe pe baza unei cereri introduse la tribunal de către debitor sau de către
creditori, precum şi de orice alte persoane sau instituţii prevăzute expres de lege.
Debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru
a fi supus dispoziţiilor legii, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.
Se poate formula recurs împotriva hotărârilor de deschidere a procesului de insolventa în
cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile prevazute de lege atât de debitori cât și de creditori,
aceștia putând înainta o contestație la cererea de deschidere a insolvenței2 către Curtea de apel.

1
2

Curtea de apel va fi instanţa de recurs pentru hotărârile pronunţate de judecătorul-sindic
Sediul materiei Art.72 Legea nr. 85/2014

3 din 9

I.Considerente teoretice
Variantele oferite de lege debitorului amenințat cu insolvența sunt urmatoarele: să
conteste starea de insolvență ori să o recunoască.
În cazul în care debitorul și-ar recunoaște starea de insolvență, ar putea beneficia de o
alegere între un rău mai mare și unul mai mic, respectiv între procedura insolvenței și procedura
reorganizării judiciare a activității.
În ceea ce priveste contestarea stării de insolvență, art. 33 alin.(2) prevede că "dacă
debitorul contestă starea de insolvență, iar contestația sa este ulterior respinsă, el nu va mai avea
dreptul să solicite reorganizarea judiciară". Firește că un debitor care este solvabil și care, din
alte motive decât lipsa fondurilor, nu și-a plătit una sau mai multe datorii, va avea interesul să
conteste starea sa de insolvabilitate.
Motive de contestație pot fi urmatoarele:
o dovada privind plata creanței datorate;
o punerea în discuție a caracterului incert al creanței datorate, respectiv ca aceasta nu ar
fi certă lichidă si exigibilă;
o dovedirea stării de solvabilitate a societătii comerciale respective.
Cu toate acestea, atât dovedirea stării de solvabilitate, cât și invocarea caracterului incert
al unei datorii se pot face de catre debitorul amenințat de procedura insolvenței doar pe calea
contestației. Însă, prin exercitarea acestei căi de aparare, debitorul poate pierde mai mult decât
dacă ar fi "recunoscut" starea sa de insolvență - debitorul poate pierde dreptul la reorganizare,
adică va intra direct în faliment. Pentru debitorul aflat în aceasta situație singurele opțiuni
ulterioare sunt convingerea administratorului judiciar și a creditorilor că este posibilă
reorganizarea activitătii ori formularea unui recurs. Mai mult, recursul nu suspendă cursul
procedurii de insolvență.

1.1 Recursul debitorului
Curtea de apel va fi instanţa de recurs pentru hotărârile pronunţate de judecătorul-sindic,
în baza art. 11 al Legii 85/2006. Termenul de recurs este de 10 zile de la comunicarea hotărârii,
dacă legea nu prevede altfel.
Recursul va fi judecat de completele specializate, în termen de 30 de zile de la
înregistrarea dosarului la curtea de apel. Citarea părţilor se face prin Buletinul procedurilor de
insolvenţă3. În vederea soluţionării recursului, se trimit la curtea de apel, în copie certificată de
grefierul-şef al tribunalului, numai actele care interesează soluţionarea căii de atac, selectate de
judecătorul-sindic. În cazul în care instanţa de recurs consideră necesare şi alte acte din dosarul
de fond va pune în vedere părţilor interesate să le depună, în copie certificată.
Prin derogare de la prevederile art. 300 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, cu
modificările şi completările ulterioare, hotărârile judecătorului-sindic nu vor putea fi suspendate
de instanţa de recurs.

3

În Buletinul Procedurilor de Insolvenţă se publică citaţiile, convocările, notificările, comunicările şi alte acte de procedură
emise de instanţele judecătoreşti, administratorii judiciari/lichidatorii judiciari, după deschiderea procedurii de insolvenţă şi este
funcţional de la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/2006, privind procedura insolvenţei, respectiv 21 iulie 2006.

4 din 9

Prevederile alin. (4) nu se aplică în cazul judecării recursului împotriva următoarelor
hotărâri ale judecătorului-sindic:
a) sentinţa de respingere a contestaţiei debitorului, făcută în temeiul art. 33 alin. (4);
b) sentinţa prin care se decide intrarea în procedura simplificată;
c) sentinţa prin care se decide intrarea în faliment, pronunţată în condiţiile art. 107;
d) sentinţa de soluţionare a contestaţiei la planul de distribuire a fondurilor obţinute
din lichidare şi din încasarea de creanţe, făcută în temeiul art. 122 alin. (3).
Pentru toate cererile de recurs formulate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorulsindic în cadrul procedurii se constituie un singur dosar.
Debitorul poate formula recurs împotriva hotărârii privind deschiderea procedurii
insolvenţei în cazul în care judecătorul-sindic a respins contestaţia formulată de acesta şi,
concomitent, a admis cererea creditorului.
Prin recursul formulat, debitorul va putea invoca atât aspecte precum imposibilitatea de
a-şi formula apărarea în faţa instanţei de fond datorită îndeplinirii necorespunzătoare a procedurii
de citare, cât şi aspecte de fond, susţinute şi prin contestaţia formulată, cum sunt cele referitoare
la caracterul cert, lichid sau exigibil al creanţei, vechimea creanţei, inexistenţa stării de
insolvenţă etc.
Plata creditorului declanşator în faza de recurs nu are drept consecinţă admiterea
recursului în cazul în care, până la momentul soluţionării recursului, există şi alţi creditori care
au intervenit în procedură şi care au invocat pretenţii faţă de debitor. Soluţia recomandată este
respingerea recursului şi trimiterea dosarului spre soluţionare judecătorului sindic în vederea
închiderii procedurii.
În cazul în care debitorul formulează recurs împotriva hotărârii judecătorului-sindic
privind deschiderea procedurii insolvenţei şi cere deopotrivă suspendarea executării acestei
hotărâri, instanţa de recurs va soluţiona de urgenţă această cerere, în condiţiile în care
consecinţele aplicării hotărârii pentru un debitor a cărui activitate este în curs de derulare poate
produce consecinţe deosebit de grave (de exemplu, faptul că debitorul este obligat să înscrie
menţiunea „în insolvenţă” pe toate documentele care emană de la societate are un impact
deosebit în activitatea comercială, asupra cocontractanţilor, care pot refuza livrarea de marfă,
efectuarea de plăţi, sau obţinerea de finanţări).4
Cererea de recurs va respecta cerinţele de formă prevăzute de Codul de procedură civilă:
o
art. 302 – recursul se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea
nulităţii;
o
art. 3021 – cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, următoarele
menţiuni:
a) numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi
sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere
în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul
bancar. Dacă recurentul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde
urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;
b) indicarea hotărârii care se atacă;
c) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau,
după caz, menţiunea că motivele se vor depune printr-un memoriu separat;
4

Referitor la art. (8) din Legea insolvenței 85/2006

5 din 9

d) semnătura.
o
art. 303 – recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înlăuntrul
termenului de recurs. Termenul pentru depunerea motivelor se socoteşte de la comunicarea
hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.
Cererea se va timbra, conform prevederilor legale în materie, la jumătate din valoarea
taxei judiciare de timbru achitată în primă instanţă.

1.2 Recursul creditorilor
Prin încheierea de deschidere a procedurii judecătorul va dispune administratorului
judiciar sau, după caz, lichidatorului să efectueze notificările prevăzute de art. 61. În cazul în
care, în termen de 15 zile de la notificare, creditorii se opun deschiderii procedurii, judecătorulsindic va ţine, în termen de 10 zile, o şedinţă la care vor fi citaţi administratorul judiciar,
debitorul şi creditorii care se opun deschiderii procedurii, în urma căreia va soluţiona, deodată,
printr-o sentinţă, toate opoziţiile. Admiţând opoziţia, judecătorul-sindic va putea păstra deschisă
procedura insolvenţei, cu consecinţa calificării cererii debitorului de deschidere a procedurii ca
fiind prematură, sau va putea revoca încheierea de deschidere a procedurii. Deschiderea
ulterioară a procedurii, la cererea debitorului sau a creditorilor, nu va putea modifica data
apariţiei stării de insolvenţă. Reaua-credinţă a debitorului trebuie dovedită de creditorul care se
opune la deschiderea procedurii insolvenţei.5
Curtea de apel, ca instanţă de recurs împotriva hotărârilor pronunţate de
judecătorulsindic, va putea pronunţa următoarele hotărâri:
a) admiterea recursului debitorului, casarea sentinţei civile şi rejudecarea cauzei pe fond
de către curtea de apel, cu excepţia situaţiei în care instanţa a cărei hotărâre este recurată, nu a
intrat în cercetarea fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată.6
b) admiterea recursului creditorului, casarea sentinţei civile pronunţate în primă instanţă
de judecătorul-sindic şi, pe fond, după rejudecare, respingerea cererii debitorului privind
deschiderea procedurii insolvenţei;
c) respingerea recursului debitorului sau al creditorului ca neîntemeiat/nelegal/inadmisibil
şi menţinerea sentinţei civile pronunţate de judecătorul-sindic în primă instanţă.
Creditorul care a formulat opoziţie împotriva hotărârii judecătorului-sindic prin care
acesta a admis cererea debitorului şi a dispus deschiderea procedurii insolvenţei poate formula
recurs împotriva hotărârii prin care a fost respinsă opoziţia.

5
6

Art. 32 alin. (2) din Legea insolvenței 85/2006
modificare a Codului de procedură civilă prin Legea nr. 219/2005

6 din 9

II. Condiţii necesare pentru a putea fi infirmată starea de insolvenţă
Plata către anumiţi creditori, ulterior deschiderii procedurii de insolvenţă, nu constituie
un argument suficient pentru infirmarea stării de insolvenţă. Plata sau orice alt acord cu
creditorul introductiv privind o eventuală eşalonare a plăţii sau stingere a datoriei poate interveni
până cel mai târziu în ziua deschiderii procedurii de insolvenţă.
Ulterior, plăţile se pot face cu respectarea rigorilor prevăzute de legea insolvenţei. În cazul în
care, în termenul legal, împotriva debitorului nu a fost formulată nicio cerere de admitere a
creanţei apreciem că ne aflăm într-o ipoteză în care ar putea fi autorizată plata creditorului
introductiv cu consecinţa infirmării stării de insolvenţă şi implicit a admiterii recursului.
Nu poate fi primită argumentaţia unei părţi a jurisprudenţei potrivit căreia chiar dacă la
momentul deschiderii procedurii de insolvenţă creditorul introductiv deţinea împotriva
debitorului o creanţă certă, lichidă şi exigibilă şi avea calitatea de creditor îndreptăţit în sensul
art. 3, pct. 6 din lege, acesta nu mai deţine această calitate la momentul soluţionării căii de atac,
dacă ulterior deschiderii procedurii de insolvenţă şi până la soluţionarea recursului, creanţa
creditorului s-a stins ca urmare a unor plăţi efectuate de debitor. Opinăm în acest sens deoarece
considerăm că momentul de referinţă în ceea ce priveşte deţinerea calităţii de creditor îndreptăţit
este data deschiderii procedurii şi nu cea a soluţionării recursului. Nici măcar pe cale de
interpretare nu putem muta această condiţie din faza deschiderii procedurii în cea a recursului
deoarece, pe de o parte, niciun text legal nu permite acest lucru, iar pe de altă parte, se înfrânge
filozofia căii de atac extraordinare a recursului care este o cale de atac în principal nedevolutivă
în cadrul căreia se verifică dacă la data pronunţării hotărârii recurate erau îndeplinite sau nu toate
condiţiile legale pentru deschiderea procedurii de insolvenţă.
De asemenea, o posibilă obţinere de fonduri care se prefigurează nu semnifică inexistenţa
stării de insolvenţă a debitorului. Totodată, s-a statuat că nu prezintă relevanţă împrejurarea că
debitorul deţine stocuri şi are de încasat creanţe, căci în această materie se face diferenţa între
insolvenţă şi insolvabilitate”.
Potrivit practicii judiciare, afirmaţiile debitorului cu privire la creanţele pe care le deţine
împotriva altor persoane nu pot fi luate în considerare deoarece starea de insolvenţă se raportează
exclusiv la compararea datoriilor exigibile cu disponibilităţile băneşti. De asemenea, în doctrină 7
s-a arătat că este irelevantă dovedirea faptului că debitorul ar putea avea capacitatea în viitor săşi achite datoriile, întrucât insolvenţa sau lipsa acesteia se analizează la momentul cererii de
deschidere a procedurii şi nu la momente ulterioare sau raportat la expectaţiile debitorului.
Deschiderea procedurii de insolvenţă este condiţionată doar de întrunirea condiţiilor legale
stricte prevăzute de legea insolvenţei şi nu de iniţierea în prealabil a unei acţiuni de drept comun.
Apreciem, de asemenea, că starea de insolvenţă mai poate fi infirmată şi dacă se dovedeşte în
calea de atac că la momentul pronunţării hotărârii de către judecătorul sindic nu erau îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege pentru deschiderea procedurii de insolvenţă. Cu alte cuvinte,
debitorul trebuie să dovedească că nu era în încetare de plăţi în momentul când s-a pronunţat
hotărârea de deschidere a procedurii.

7

Gh. Piperea, Gheorghe Piperea, Insolvenţa: Legea, regulile, realitatea, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, pg.470

7 din 9

O altă ipoteză de infirmare a stării de insolvenţă este aceea în care, ulterior notificării
deschiderii procedurii de insolvenţă de către administratorul judiciar/lichidator, nu este depusă
nicio cerere de admitere a creanţei de către vreun creditor. Însă această ipoteză presupune
îndeplinirea unei a doua condiţii cumulative, respectiv autorizarea plăţii creditorului introductiv
de către judecătorul sindic conform art. 46 din legea insolvenţei.
În fine, apreciem că pot avea relevanţă în ceea ce priveşte dovedirea inexistenţei stării de
insolvenţă fapte noi, dar necunoscute la data deschiderii procedurii, fiind vorba practic de a se
stabili o stare de fapt din momentul judecăţii în fond.
În concluzie, în lumina celor reliefate apreciem că faza deschiderii procedurii de
insolvenţă suscită în continuare vii controverse, însă important este ca soluţiile configurate de
practica judiciară să fie circumscrise de o manieră mai judicioasă textelor legale în vigoare şi
principiilor ce guvernează procedura de insolvenţă şi mai puţin unor obicee juridice.

8 din 9

BIBLIOGRAFIE
LITERATURĂ DE SPECIALITATE:




Manual de Bune Practici în Insolvenţă , Ministerul Justiției, Martie 2006, pag.
(81,82);
Ion Turcu , “Reorganizarea şi lichidarea judiciară”;
Ion Turcu , “Drept commercial roman”;
Av. Marius Grecu, “Consideraţii privitoare la deschiderea procedurii de
insolvenţă”, Articol publicat în Revista de Drept Comercial nr. 1/2010.
Gh. Piperea, Gheorghe Piperea, Insolvenţa: Legea, regulile, realitatea, Ed.
Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, pg.470

LEGISLAȚIE:


Legea insolvenței 85/2006;
Legea insolvenței 85/2006, actualizată 2014;
Codului de procedură civilă prin Legea nr. 219/2005.

SURSE INTERNET:



http://legestart.ro/despre-deschiderea-procedurii-judiciare-privitor-la-insolventa/;
http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_37739/Legea-nr-85-2014-procedurile-deprevenire-a-insolventei-si-de-insolventa.html;
http://www.avocatnet.ro/content/forum|displayTopicPage/topicID_398744/Recurs-lahotarare-respingere-deschidere-procedura-insolventa.html;
www.jurisprudenta.com;

9 din 9