You are on page 1of 16

nr.

26

Michal

Šanda

CARTE

Stații

Ciprian Măceșaru
Vizibilă încă de la volumul de debut (Casa scărilor, Casa de Pariuri
Literare, 2011) și afirmată decisiv
acum în Stații (Editura Pandora M,
2014), originalitatea este primul
lucru pe care-l remarci parcurgând
poezia Corinei Bernic. Ai senzația
că autoarea ar fi identificat un
interstițiu între pulsiunile obișnuite
ale scrierii și receptării poeziei. Instinctul îți este adesea provocat.
Cred că, ușor-ușor, Corina Bernic
își impune vocea. Este încă foarte
tânără (născută în 1981), dar propune o viguroasă concepție poetică, coerentă (chiar dacă primul volum nu are același calibru cu Stații,
amprenta este aceeași, "făptașul"
folosind în general un mod identic
de operare; în Stații ideile sunt mai
bine stratificate, mai pregnant și
mai inspirat de multe ori) și lipsită
de ezitări (iar lucrul acesta intrigă).

poem: "am 3 bilete/ de avion//
unul cu dus/ două cu-ntors" (poveste cu happy-end). Desigur, acest
"happy-end" din titlu e dulce-amărui. Despărțirea totală de patrie nu
se poate realiza: "a fost frumos/ am
mers atunci cu toții/ într-un microbuz/ și fiecare avea altă stație//
niște femei cu făină pe față/ ne-au
tot spus că aici/ se construia pe
vremuri/ o țară// mai departe/ s-a
făcut verde/ și am șerpuit/ pe lângă el/ dar tot nu am ajuns/ să mai
prindem/ avionul" (de-vis). Reîntoarcerea acasă dovedește totuși
că anumite legături sunt numai
artificial menținute: "negociem
subiectul/ bucuriei revederilor/
ne bucurăm că ne știm/ de mult
și mai schimbăm/ o amintire comună/ ca și cum am mai bate/ un
cui într-o barcă ce ia apă" (știri 1).
După cum mulți autori au afirmat,
patria e limba: "e o țară care zi de
noapte/ și luni de ani/ îmi tot spune să plec./ Cu fiecare cuvânt/ pe
limba ei/ îi trec înapoi granițele"
(știri 4). Acasă vibrează în autoare
în special prin amintiri, așa cum se
arată în acest splendid poem dedicat lui Richard Wagner: te naști
pe strada gării/ de copil îți șuieră
trenurile/ prin vise// mai târziu
pleci/ le cauți cu geamantanul pus
în/ fața ta// te întorci și-ți trec pe
lângă tâmplă/ morțile, calendarele
și pașii/ ai liniște/ când îți șuieră/
direct prin inimă/ trenurile de acasă (strada gării, nr. 13).

Stații este un volum al afirmării
individualității, al identității care
se decriptează întotdeauna prin
filtrul impus de origini, de patria
ca o obsesie dureroasă. Autoarea,
stabilită, dacă am înțeles bine, la
Berlin, ne spune chiar din primul Dincolo de această obsesie dure-

roasă a patriei, avem prietenia, dragostea (dar cât de subtil e vârât firul
în țesătura cărții!...), scrisul și mici
fulgurații pline de melancolie.
Chiar dacă găsim mai multe registre
stilistice, diferențe de ritm și formă,
iar unele poeme sunt cu rimă, totul e ținut într-o singură placentă
filosofică. Ce se naște de aici? Un
tablou ca o țară, cu diferențe de peisaj încadrate perfect între granițe
conceptuale.
Volumul este ilustrat de Daniel Bălănescu.
Stații e cartea unei autoare cu o
personalitate întru totul distinctă, o
autoare pe care pariez fără ezitare.

www.revistaaccente.com

ISSN 2393 – 2732
ISSN-L 2393 – 2724
3

carte

Albert Einstein, un om

Constantin Piștea
Despre doi dintre copiii lui Einstein
s-au aflat foarte puţine detalii. O fetiţă i-a murit la numai câţiva ani, iar
unul dintre cei doi băieţi, Eduard, a
fost internat, după 19 ani, până la
moarte, într-o clinică pentru alienaţi mintal din Zürich.
Este un orizont al vieţii marelui
Einstein despre care nu se ştie mai
nimic. Laurent Seksik a pornit în
cercetarea lui şi se pare că i-a reuşit
din moment ce cartea aceasta, numită roman, prinde destul de mult
din zona obscură pe care Einstein a
preferat să o ţină ascunsă. Romanul
a ajuns bestseller, nominalizat la
Premiul Goncourt, tradus în peste
20 de limbi şi pare, la o primă lectură, neaprofundată de cercetări
adiacente, o mixtură interesantă
între biografie şi ficţiune, cu câteva
tentative de stil literar şi cu multe,
dar adânci apăsări, pe teama marelui Einstein de a sta în faţa lumii cu
viaţa sa privată.
După ce a scris şi o biografie detaliată a lui Einstein, Seksik nu se
jenează. Ca să dobori o fiară, cea
mai facilă soluţie e să-i ataci jugulara. Acolo sare el şi alege ca una
dintre voci chiar pe Eduard Einstein, bolnavul de schizofrenie, cu

4

câteva tentative de suicid şi cu o
vădită poftă de a-şi dezbrăca tatăl
celebru în văzul tuturor. Eduard
îşi urăşte tatăl, pe care îl consideră
responsabil de starea în care se află.
În schimb, pe mama sa, Mileva (de
care Albert se desparte), o ridică pe
un piedestal şi o respectă, pentru
că i-a fost mereu alături. „Să vă mai
vorbesc despre mama? Cu plăcere.
De obicei, oamenii nu sunt interesaţi decât de tata, cum a descoperit
el principiile relativităţii, bla, bla,
bla, cunoaşteţi refrenul sau măcar
bănuiţi. Toată lumea ştie câte ceva
despre Einstein. Tipii ca el apar o
dată la un secol. Cei ca mine vă umplu sălile de aşteptare.”
Când nu intră în pielea lui Eduard,
naratorul priveşte, nu fără subiectivism, atât către Mileva, cât şi către
Albert. Aici, nu există dubii: vinovăţia aruncată de Eduard se infiltrează şi în stilul naraţiunii la persoana a treia. Seksik însuşi pare să-şi
asume rolul de oglindă a unei stări
de fapt: Einstein, Albert Einstein, a
fost un personaj imens cu sufletul
fragil, care chiar dacă era considerat părintele bombei atomice, nu
şi-a recunoscut copilul şi a evitat
să-l viziteze la clinică. „Fuge. Mereu
a fost în exil. Nicicând nu s-a întors.
Nici din apogeul propriei vieţi nu
a aruncat vreo privire înapoi. A reveni la Zürich înseamnă a muri. A-l
vedea pe Eduard înseamnă a muri.
În curând, va muri. O călătorie în
Europa ar deschide răni nicicând
cicatrizate. Vechea lui rană de tată.

Ceva ireparabil s-a întâmplat din
vina lui. A dat viaţă pe acest pământ
unei mari nefericiri.”
Este ideea clară a acestui roman,
pe care însuşi Einstein o certifică
printr-o scrisoare: „Fiul meu este
singura problemă care rămâne fără
soluţie. Pe celelalte nu le-am dezlegat eu, ci mâna morţii”. Semn că
deşi s-a arătat capabil de multe, deşi
a avut curajul şi să militeze în favoarea evreilor şi împotriva Reichului,
Albert Einstein a avut limitele lui.
Simbolic, despre limite este vorba
aici, într-un roman care, pe visători,
ar putea să-i pună cu picioarele pe
pământ.

Laurent Seksik
Cazul Eduard Einstein
Editura Pandora M, 2015
Traducere:
Doru Mareş şi Gabriela Riegler

Câștigătorii

PREMIILOR ACCENTE,
ediția a III-a (2014, debut):

Pensule

Simona Preda
Ani de zile am urmărit-o și o
admiram în tăcere. Evident,
credeam că o și invidiez, sau poate
chiar o invidiam sincer.
Eram un fel de tocilară ștearsă
și ochelaristă. Mai mult decât
atât, locuiam undeva la marginea
oikumenei – după blocul meu,
ultimul dintr-un șir, mai era doar
muntele iar dacă te concentrai
puțin zăreai și gardul de la stână.
Ea era o făptură frumoasă și rebelă
cu un păr scurt și bucle negre,
dezordonate și strălucitoare. Purta
fuste lungi și subțiri și era însoțită
mereu de un câine mare, negru,
care mergea cuminte, la pas.
Aveam și eu un câine, un șoricar,
dar al meu era urât și încăpățânat.
Ea zâmbea. Eu mergeam de obicei
cu capul în jos. Ea făcea ce voia.
Sau așa dădea impresia. Părea
mereu fericită. Și-și vedea liniștită
de iubitul ei... și-al meu. Doar
că eu nu mă întâlneam cu el. Îi
cunoșteam mersul, îi recunoșteam
râsul, îi simțeam mirosul vintage
de „the doors” și de libertate.
Parcursul ei nu părea să aibă vreo
sincopă. N-o măcina nici alegerea
dintre luciferic și paradisiac cu
care mă războiam eu nopțile, n-o

interesa nici cât de mult a suferit
Gheorghidiu, nici coloritul școlii
venețiene... De fapt, nu auzisem
vreodată de vreo pasiune de-a ei.
Nu, nu eram capabilă să pictez
cu voluptatea ei! Și nici nu-mi
plăcea Degas (n-am să uit însă
cât de frumoasă era reproducerea
ei după „Călcătoresele”, lăsată la
uscat undeva pe caloriferul din
atelier...).
Și-așa au trecut mai bine de cinci
ani, iar în provincie, în liceu timpul
pare să se scurgă în cu totul alt
ritm, mai puțin aghiorit. Se zvonea
că ea pleca din când în când să
picteze la Văratec. Eu pe-atunci
mă pregăteam să dau la Filosofie,
eram în faza mea nietzscheană
și mi se părea că am răspunsuri
pentru multe...
Într-o zi de mai, am văzut-o
plângând
în
atelier.
Prin
deschizătura ușii o zăream
ghemuită lângă șevalet. Nu știu
dacă din cauză că iubitul ei își
petrecuse noaptea cu mine. Dar
ore întregi el îmi cântase inocent
dintr-o muzicuță ruginită... Atât!
Atunci nu mi s-a mai părut deloc
sofisticată. Îmi spălam pensulele
în toaletă și o auzeam. De obicei
le spălam pe toate odată pentru că
apa era foarte rece. Atunci le-am
spălat pe rând, de mai multe ori.

CRISTINA ANDREI,
"Abonatul nu poate fi contactat",
Editura Nemira (proză);

ȘTEFAN IVAS,
"mila schimbă gustul cărnii",
Casa de Editură Max Blecher
(poezie).

Premiile acestei ediții sunt oferite de
Odilia Roșianu.
JURIUL a fost format din:
Dana Jenaru (Președinte),
Dan-Liviu Boeriu,
Ciprian Măceșaru.
Debuturile luate în calcul pentru
Premiile Accente nu sunt neapărat
debuturi absolute, ci pot fi doar
debuturi într-un anumit gen.

5

Poezie
Ce funduleț mai e și ăsta? (2015),
volumul de poezie Jaful autointitulatului general Ron Zacapa în cârciuma „La Hipopotamu´“ și nuvela
Observații auctoriale pe marginea
piesei de teatru „Rahații“.
Mircea Dan DUȚĂ

pitbull

Michal Šanda s-a născut pe 10
decembrie 1965, la Praga. A absolvit Liceul „Jan Neruda“. În perioada
așa-zisei „Normalizări“ care a urmat
invaziei rusești din 1968, a practicat
mai multe meserii care presupuneau
în special munca fizică (în această
perioadă i-a fost interzis să publice,
întrucât, în ciuda vârstei fragede, s-a
manifestat cu hotărâre ca opozant al
regimului comunist, dar își amintește
cu plăcere și cu o anumită nostalgie
de „pitorescul“ meseriei de dresor de
șoimi). Din 1991 lucrează ca redactor la Institutul de Teatru din Cehia.
Este autorul mai multor volume de
poezie și proză, dintre care cele mai
importante sunt: Blues 1890-1940
(2000), Romanță sud-americană
(2003), Scrisori (2009), Doctor
în medicină Jarmila Beichtenová:
Cazuistica pacienților Michal Šanda si Jakub Sˇofat – anamneză literară (2014) și Trofeele pescărești
ale lui Oskar (2014). Anul trecut
a publicat împreună cu poetul Ivan
Wernisch o carte greu de clasificat
din punctul de vedere al genului literar, alcătuită din amintiri, schițe,
povestiri scurte și istorioare, numită
6

m-am așezat alături de el. mă interesa cam ce fel de om poate fi
dacă în ritmul lent și al dracului de
precis calculat
al îmbucăturilor reușea să-și pocnească peste bot câinele
și în același timp să înfulece un
gulaș.
"salut moșule" i-am zis.
se-poa-te-a-șa-ce-va?
blonda în rochie înflorată de lângă
el a întins mâna după zgardă.
dar cu un pumn individul a
țintuit-o înapoi în scaun.
"salut moșule" i-am zis
pe post de salut. "îmi dai voie să te
imortalizez într-o poezie?"
"normal! da' despre ce-o să fie poiezeaua?"
"despre un mârlan."

inspirație
am promis că scriu o poezie pentru o revistă literară.
aveam întâlnire cu redactorul în
strada Spalená
urma să-i dau poezia salvată pe o
dischetă.
a coborât din tramvai. îl vedeam
era pe refugiu
se îndrepta către mine.
dar nu adusesem nicio poezie.
efectul romului trecuse iar
inspirația se dusese naibii.
de aceea am alergat în întâmpinarea redactorului și i-am zis:
"vedeți că aveți noroi pe pantof."
și când s-a aplecat
ca să-și curețe pantoful
i-am tras un genunchi în biluțe.
nici eu nu știu de ce.
ce să-i faci.
dintr-o dată mi-a venit inspirația.
iar odată cu ea a apărut și poezia.
* * *

măsuța de toaletă este altarul ei
își prinde cu o clemă firele rebele
de păr de pe frunte
iar înainte de a deșuruba rujul cu
măcar dacă tipa ar fi reacționat gesturi ritualice
cumva la chestia asta
aruncă o privire rapidă în oglindă
caftul care a urmat ar fi avut rost.
ca să se convingă
dar în loc de asta ea mi-a aruncat că nu sunt prin apropiere. atunci
doar o privire încărcată de ură.
este timidă
pe unii bărbați chiar nu pot să-i și vulnerabilă ca o girafă când se
înțeleg.
adapă din ued.
da' nici muierile lor pe mine.
pudra. rimelul. machiajul ochilor.
creionul dermatograf. o relicvă

sacră
un flacon de Channel
în care de multă vreme se toarnă
parfumuri obişnuite.
lipsesc numai cădelniţa şi cutia
milei.
„termin îndată. până atunci alegeţi cravata. ai cămaşa
călcată pe un umeraş
atârnat în cuier!“, îmi strigă prin
uşa întredeschisă.
ar fi vai de capul meu dacă aş intra.
susţine că machiajul
reprezintă pentru ea ceva mai intim decât a-şi desface coapsele la
ginecolog
sau a-şi deschide sufletul la spovedanie.
la două juma‘te dimineaţa pe
autostradă martorul de combustibil
din bordul maşinii s-a aprins ca un
semn rău.
„opreşte la benzinărie
poate au Budvar la cutie
şi-o baghetă.
tu n-ai poftă de-o baghetă?“
„ţine-ţi gura.“
„atunci calc-o.“
în timp ce motorul sughiţa
Hedvika mă irita, mă scotea din
minţi
iar dacă mașina nu ne lăsa în
drum
aceasta se datora forţei magnetice
a Lunii.
fiindcă tocmai era lună plină.
în iunie.
după ploaie.
momentul ideal să umbli după ţipari.

„în caz că nu ştii, pedala din stânga
e acceleratorul.
şi nu se potoleşte deloc.
uneori zău că-mi vine să-i ard câte
una.

ţestoasa
„închipuie-ţi că maimuţa aia nouă
dă la cantină şade-ntr-o rulotă.“
„e circăreasă?“
„vezi să nu! cutre’eră pân lume şi
s-opreşte pă la coloniile dă grădinari“.
„şi ce-ai vrea, să parcheze rulota
aia în Centrul Istoric din Praga?“
„OK.“
„păi vezi...“
„numa‘ că ea face chestia asta dân
cauza la ţestoasa ei, să aibă aia un‘
să pască iarbă.“
„e impresionant.“
„care impresionant? băi pă mine
mă-nteresează să fie salată rusească proaspătă la cantină,
nu păpădii proaspete pă nu ştiu
unde“
s-a burzuluit Magda.
în loc să izbucnesc în râs m-a sufocat
tusea mea tabagică iritantă
erupând din străfundurile plămânilor.
iar are dreptate fata asta.
e 7 – 1 pentru ea.
punctul marcat de mine constă în
spălatul vaselor.

Volumele apărute la
Editura frACTalia, disponibile în Iowa, oraș al
Literaturii UNESCO
Începând cu luna ianuarie 2016,
volumele retrovizor, de Răzvan
Pricop, Cu dricul pe contrasens, de
Octavian Perpelea, și Într-un pat,
sub cearșaful alb, de Andra Rotaru,
Editura frACTalia, 2015, se vor
putea găsi în Iowa, SUA, la The
University of Iowa Libraries: Main
Library, precum și la Shambaugh
House, sediul celui mai prestigios program de rezidențe literare
internaționale din Statele Unite
ale Americii, The International
Writing Program (IWP).
De asemenea, textele autorilor
publicați la Editura frACTalia sunt
traduse și dezbătute în cadrul masterului de traduceri al Universității
din Iowa, Iowa's MFA in Literary
Translation Program.
În 2014, din România, IWP a selectat-o pe scriitoarea Andra Rotaru. I s-au oferit bursele: The International Writing Program (Iowa),
Annual Outreach Fellowship
(University of Iowa) și Ragdale
Residency, Chicago.

Traducere: Mircea Dan Duță

7

carte

Românii în goana după
happy-end

Raluca Goleşteanu
Happy end este laitmotivul-barometru al cărţii lui Bogumił Luft,
fie că face referire la marile etape
ale istoriei României precum naşterea statului modern, formarea
României Mari, accesul în organismele europene şi transatlantice,
fie că descrie situaţii politice limită
asemeni eliminării carismaticului
lider legionar C. Z. Codreanu sau
decimării elitei culturale româneşti
în timpul comunismului, fie că
aminteşte anii obscuri ai perioadei
post-decembriste rezolvate pozitiv
în noiembrie 1996 prin renunţarea
la comunism, chiar şi în ipostaza sa
nostalgică, fie că, în cele din urmă,
face apel la istorii personale ce şi-au
găsit expresia în această ţară, asemeni familiei însuşi autorului, sau
care, la polul opus, şi-au întemeiat
vieţi departe de aici. Happy end
este înlocuit de alt cuvânt-cheie,
,,uitarea" exprimată în boomul consumerist de la mijlocul anilor 2000
şi motivată psihologic de nevoia de
obnubilare a dictaturii absurde comuniste în versiunea ceauşistă sau
a trecutului mai recent însă nu mai
puţin dăunător texturii sociale.
Nevoia de happy end şi de uitare
sunt realităţi româneşti normale

8

pentru că, ne spune autorul, românul trăieşte în prezent şi sub imperiul inimii; povestea românească
se poate sfârşi bine sau prost, însă
ea trebuie consumată aici şi acum.
Evident, stereotipuri pe care diplomatul şi ziaristul B. Luft, fost
ambasador al Republicii Polone la
Bucureşti în perioada 1993-1999
şi la Chişinău în perioada 20102012, corespondent constant pe
probleme româneşti al cotidianului
`Rzeczpospolita`, şi le asumă din
plin.
Astfel, titlul pe care îl discutăm însumează o colecţie de eseuri redactate într-o marcantă notă subiectivă; concepută ca un caleidoscop de
notiţe tip jurnal, reportaj, poveste
romanţată, cartea împleteşte iscusit
istoria oficială a ţării şi societăţii cu
cea personală a autorului, şi chiar
anecdotică, aşa cum i s-a dezvăluit
aceasta din urmă lui Luft pe parcursul legăturilor sale cu România
şi cu oamenii acesteia, legături ce
au debutat încă din anii `80. În
post-scriptum, autorul îşi afirmă
fără înconjur dragostea faţă de români şi de locurile în care aceştia
trăiesc, parte datorită caracterului
intempestiv, al simţului umorului şi
autoironiei la care aceştia apelează
adeseori (,,frumoasă ţară, păcat că e
locuită"), parte datorită ambiţiei de
a construi în secolul XIX un proiect
coerent naţional din îngemănarea
a trei regiuni istorice diferite; însă

motivaţia principală este una sentimentală ce pune iniţiativa lui Luft
sub semnul patosului: acesta îi iubeşte pe români pentru că aproape
nimeni nu îi iubeşte sau preţuieşte.
Ca şi în cazul stereotipurilor menţionate mai sus, ne confruntăm
aici cu o percepţie. Fără îndoială,
afirmaţia lui Luft se cere probată
cu metode sociologice deoarece,
până şi în cazul vechilor naţiuni
occidentale, raportarea celor din
exterior faţă de ele poate izvorî din
intimidare sau din preţuire însă una
conjuncturală sau chiar convenţională. Păstrând totuşi consemnul subiectivismului propus de autor, se
poate spune că, mai întâi de toate,
Românii în goana după happy-end
este un exerciţiu admirabil de percepţie, mai exact de cum se reflectă
România în ochii unui polonez şi
vice-versa. În ce priveşte prima parte a ecuaţiei, rezultă necesar că grila
de interpretare a realităţilor locale
va fi una în cadrul căreia catolicismul şi ideea democratică joacă un
rol important.
Scrisă în limba maternă pentru
compatrioţii săi, cartea lui Luft
ocupă un loc bine definit în ansamblul cărţilor de pe piaţa editorială
poloneză ce tratează problematica
românească. Fără a mai face vorbire pe larg despre monografii dedicate unor etape anume din istoria
României şi publicate în anii `70
şi `80, sau chiar de incendiara, la

carte
acea vreme, Istorie şi mit în conştiinţa românească a lui Lucian Boia,
carte ce s-a bucurat de succes în
rândul tinerilor istorici polonezi,
colecţia de eseuri semnată de Luft,
prin mixul său de poetic şi cotidian, echilibrează fericit contribuţiile
exclusiv estetizante ale lui Andrzej
Stasiuk şi cele exclusiv sociologice
ale Małgorzatei Rejmer, texte ce
se inspiră în special din lumea periferiei. Este de adăugat că la Luft
găsim o abordare trans-socială şi
trans-culturală, lucru favorizat de
dubla poziţie oficială şi personală
în cadrul societăţii româneşti.
Românii în goana după happy-end
reface în sens invers experienţa plurivalentă a autorului ca diplomat
acreditat în România şi în Republica Moldova. Astfel, primele şase capitole sunt dedicate descrierii lumii
de dincolo de Prut, căreia autorul
îi face un portret mai degrabă albnegru, în timp ce următoarele opt
capitole sunt rezervate evocării exhaustive a lumii româneşti, etapelor cheie de dezvoltare adăugânduli-se portretele unor personalităţi
precum Nicolae Steinhardt dar şi
Elena Lupescu sau aspecte familiare preponderent lumii locale precum cutremurul din martie 1977
sau construirea de către specialiştii
polonezi a complexului medical
pediatric cunoscut sub denumirea
populară de `Budimex` .
Istoria personală debutează cu călătoria simbolică cu trenul din Gara
de Nord înspre ,,Est" unde autorul
descoperă o lume plină de ramificaţii identitare în care cea românească constituie o minoritate (circa
10% din totalul populaţiei de patru

milioane şi un pic a Republicii Moldova şi-a declarat nostalgia pentru
cultura română de sorginte interbelică). Observă pesimist că moştenirea sovietică încă tranşează realităţile eficient, astfel că majoritatea
populaţiei ce se declară de limbă
moldovenească priveşte limba rusă
ca o necesitate şi Moscova ca locul
în care viaţa indivizilor se poate îmbunătăţi la modul palpabil; pentru
ei, Moscova este şi cea care poate
reface vechea piaţă economică în
care Moldova deţinea loc fruntaş la
exportul de vin şi fructe pentru întreg blocul comunist. Restul populaţiei, o pătrime, a emigrat, lăsând
sate întregi pustii. Nu lipseşte nici
tabloul unei modernizări urbane
problematice în care monumentele
istorice sunt avariate cu bună-ştiinţă pentru a face loc culturii consumului de tip supermarket. Pe scurt,
happy endul se lasă aşteptat.
Cititorul român va fi fără doar şi
poate interesant de cum este perceput Bucureştiul la Chişinău, în timp
ce problema demografică izvorâtă
din emigraţie şi corupţia imobiliară
sunt realităţi proprii României. Totuşi, în cazul României, în cea de-a
doua parte a cărţii, Luft nu se concentrează pe aceste aspecte, ci înfăţişează mai degrabă tabloul politicii
româneşti, începând cu momentul
ianuarie 1990, perioadă simbolică
deoarece idealurile Revoluţiei din
1989 fuseseră confiscate deja de
către elita neocomunistă. Incursiunile în istoria modernă a României nu vor lipsi, astfel că evoluţiile
majore ale timpului sunt privite în
oglindă cu manifestări ale trecutului: catarsisul republican din 1996

vs. rolul partidelor istorice în consolidarea democraţiei; contribuţia
dizidenţilor transilvăneni la căderea comunismului vs. rolul grecocatolicilor în formarea ideii de stat
modern român; umilitoarele zile
ale mineriadelor vs. teroarea cotidiană a epocii ceauşiste exprimată în
raţionalizarea consumului de orice
fel; dezbaterea mediatică emoţională legată de participarea logistică
a României la bombardarea fostei
Iugoslavii vs. naţionalismul regimului ceauşist.
Cu alte cuvinte, pentru Luft, întâmplările de după 1989, şi implicit
trimiterile pe care acestea le fac în
mintea unui cunoscător al istoriei
României din ultimii 200 de ani,
se constituie în episoade ce se derulează în mod necesar către happy endul per se care este aderarea
României la UE în 2007. Autorul
ţine astfel să dea o culoare optimistă, nedisecând multe capitole
gri ale istoriei noastre recente şi
mai îndepărtate precum chiar mult
menţionata administraţie a anilor
1996-2000 sau primii ani politici ai
existenţei României Mari.
De asemenea, tot la nivel de observaţie critică, ce, credem, este utilă
chiar şi într-un volum de reflecţii
personale precum acesta de faţă,
trebuie semnalată propensiunea către anumite mituri naţionale româneşti precum cel al lui Carol I, conducătorul german ce a consolidat un
stat fragil într-o construcţie politică
şi militară europeană; precum cel al
României interbelice; precum cel
al Bucureştiului ca ,,Micul Paris";
precum cel al Balcicului şi al Reginei Maria, etc. Fără a ne propune

9

semnal

Charlie Chaplin
Un comic vede lumea.
Note de călătorie
1931-1932

Trad.: Laura Carmen Cuţitaru
Ediție îngrijită de Lisa Stein Haven
Editura Universității “Alexandru
Ioan Cuza” din Iași, 2015
Volumul conţine impresiile lui
Chaplin din călătoria efectuată între februarie 1931 şi iunie
1932 în Europa şi Asia după lansarea filmului Luminile oraşului,
publicate iniţial într-o serie de
cinci articole în revista Woman’s
Home Companion, din septembrie 1933 până în ianuarie 1934.
Acestea sunt completate de o
introducere şi note consistente
semnate de Lisa Stein Haven. În
timpul călătoriei, Chaplin a întâlnit personalităţi ca Winston
Churchill, Mahatma Gandhi, Albert Einstein, H.G. Wells şi alţii,
care au devenit sursă de inspiraţie
pentru următoarele sale creaţii cinematografice.

10

să discutăm aici aceste mituri, este
poate important a adăuga că lunga
domnie a lui Carol a avut umbrele
sale care s-au răsfrânt şi asupra persoanei acestuia, şi că tema ,,bunului
german" în istoria românească este
şi aceasta o percepţie ce trebuie investigată sociologic.
În cele din urmă, Românii în goana
după happy-end reprezintă un studiu la nivelul percepţiei Poloniei
asupra României. Este evidentă
tendinţa lui Luft de a apropia comparativ aceste două ţări chiar dacă
imaginile pe care una le are despre
cealaltă diferă: încă din Evul Mediu pe când cărturarii se duceau să
studieze la Cracovia, spaţiul românesc a privit pe cel polonez ca pe
o putere adevărat europeană, iar
acest motiv s-a perpetuat până în
prezent când Polonia este văzută ca
un model de integrare europeană,
,,ca noi, însă varianta mai bună";
Polonia în schimb, crede autorul, a
dovedit o insuficientă cunoaştere a
României, şi în trecut, şi în prezent.
În această cheie, Românii în goana
după happy-end este mai ales o caldă pledoarie către publicul polonez
de a încerca să cunoască această
ţară prin înlăturarea prejudecăţilor
istorice şi a celor sociale.
Totuşi, până şi optimistului Luft i se
evidenţiază două diferenţieri care
pe noi, cititorii români, ar trebui să
ne pună pe gânduri. Prima se referă
la deja discutata de către tânăra generaţie de istorici români a absenţei
unei opoziţii coerente la adresa regimului comunist, mai ale în ultima
fază a acestuia, în timp ce a doua,
poate derivată din prima, la absenţa
solidarităţii sociale vizibile în diver-

se etape ale istoriei româneşti. Făcând trimitere la tradiţia democratică poloneză a secolului XIX, ce a
atins apogeul în anii `80 în timpul
acţiunilor de masă ale Solidarităţii,
autorul evocă povestirile scriitoarei
Magdalena Samozwaniec, care, ca
soţie a lui Jan Starzewski, membru
al corpului diplomatic al Republicii
Polone, acreditat la Bucureşti, cunoaşte oraşul în anii `20 şi comentează uimită despre vădita prăpastie
existentă între categoriile sociale,
aşa cum i se arată ei în epocă. Este
aceasta, desigur, o citire influenţată
a realităţilor locale, asemeni celei
pe care însuşi autorul de faţă o face,
însă nu mai puţin îngrijorătoare din
perspectiva evoluţiilor ulterioare
culminând cu cele două dictaturi,
nazistă şi comunistă.

Bogumił Luft
Românii în goana după happy-end
Traducere: Ana Maria Luft
Editura Polirom, 2015

proză

BĂTRÂNEȚe

Anca Maria Mosora
Unii ar spune că nu sunt altceva
decât un bătrân morocănos. Îi văd
cum mă privesc când ies dimineața
după pâine și lapte, sau te miri ce
s-a mai terminat prin casă, nu prea
multe, căci de la o vreme consumul
începe să fie invers proporțional cu
anii lăsați în urmă. De fapt, cam atât,
căci restul cumpărăturilor le-am
lăsat în sarcina doamnei Ionescu,
vecina mea sexagenară de la parter.
Mi-a explicat într-o dimineață că
nu poate altfel. Că de când a rămas
singură orice clipă de liniște este
amenințătoare ca apropierea morții.
Mă rog, nu s-a exprimat întocmai ci,
mai degrabă, am dedus eu asta și am
așternut-o în gânduri astfel. Dar o
înțeleg și nu a trebuit să insiste prea
mult pentru a accepta să îmi facă
menajul de trei ori pe săptămână și
cumpărăturile o dată. Cunosc prea
bine liniștea care se așterne în clipa
în care în minte se ivește întrebarea
„și eu, acum, ce fac?”. Nu i te poți
împotrivi. Și odată ivită te conduce
lesne în cel mai comod fotoliu din
casă, unde continui să te întrebi
același lucru până într-o zi când îți
dai seama că nu mai faci nimic, că
pur și simplu nu mai este timp să
faci nimic. Nu îmi este străină. Mi-a

dat și mie târcoale până când s-a lămurit că dacă inerția trupului meu o
câștigase de mult, încă nu era chip
să pătrundă mai adânc și să asalteze
fortăreața de gânduri vii care mă locuia încă. Dar de atunci am învățat
să recunosc tentația ei pe chipurile
altora. Și doamna Ionescu nu făcea
excepție. O mână odihnind mai
mult pe balustrada scărilor, felul în
care își trage anevoie picioarele între
un pas și altul, așteptând oprirea, un
fel de a clipi parcă înapoia ei, vorbe
neduse la capăt, căci alte gânduri au
intrat abrupt peste ea. Mai devreme
sau mai târziu o simțeam că avea să îi
cedeze, însă până atunci putea foarte
bine să își umple vremea cu mine și
micile comisioane pe care se oferise
să mi le facă. Și ei îi par un bătrân
morocănos. O zăresc destul de des
pe chipul ei. Dar și ea, ca mulți alții,
nu este întotdeauna atentă.
Majoritatea locatarilor și vizitatorilor imobilului cu numărul 26 mă întâmpină cu un zâmbet politicos, se
reped să mă salute și să-mi deschidă
ușa sau să îmi facă loc să trec înaintea
lor, de parcă vârsta mi-ar fi schimbat
și sexul, transformându-mă într-o
venerabilă doamnă pentru care trebuie dintr-odată să pui în mișcare
întreaga politețe învățată de-a lungul
vieții, fie că îți place, fie că nu. De
obicei nu. Dar asta era valabil numai
în cazul celor cu puțin mai tineri ca
mine, ca o iluzie a vârstei pe care nu
vor să o afișeze. Nu încă. Eu zâmbeam pe dinăuntru și nu de puține
ori mi-am surprins mici malițiozități
pe care mă limitam să le degust în

mine. Când nu mai ai cu cine să le
schimbi, poți să o faci aproape la fel
de bine cu tine însuți.
Cei foarte tineri mă ignoră cu
desăvârșire, de parcă aș fi invizibil.
Nici măcar nu îi ofensez cu prezența
mea înceată, cu mirosul meu de bătrân ori privirea pierdută în gol. Ei
nu mă văd, căci tinerețea nu știe să
vadă decât propriile ei legi și trasee,
din care eu am fost demult exclus. E
oarbă. Sau doar extrem de selectivă.
Doar ea, tânăra de la etajul trei, nu
pare a intra în rândul lor. O văd rar.
Clară nepotrivire de program între
noi doi. Iar un bătrân ca mine mai
greu își schimbă ritmurile ample,
de păsări călătoare. Ample și puține,
după anotimpuri. O aud desigur
când vine acasă, căci recunosc sunetul tocurilor mititele grăbindu-se pe
scări, apoi vocea veselă a băiețelului
care o întâmpină seară după seară.
Locuiește în apartamentul de dedesubtul meu.
Îmi amintesc că într-o zi am fost
martorul întregului episod al revenirii acasă. Nu obișnuiesc să îmi spionez vecinii. Sau poate doar puțin.
Oricum, nu cum o face doamna Ionescu. Cel mai mic zgomot o lipește
de ușa din metal a apartamentului.
Mai că o văd. Se-aude aproape cum
pieptul lăsat și uscat se lipește de
răceala ușii. O respirație, două – nu
poate chiar să nu respire. Apoi, ca
un vânător iscusit, când zgomotul se
ascute, anunțând deschiderea celei
mai mici perspective, deschide ușa și
numai vezi cum capul ei albit iese să
vadă. Ce? Orice. Nici măcar întoc-

11

proză
mai ceea ce vede. Doar povestea ei.
Era perfect laborioasă în a inventa.
Pe loc, cu nasul ieșind prin crăpătura ușii, după cum i se întrerupseseră
atunci, cu primul zgomot, gândurile.
Reminiscențe de peste zi. Frânturi
din ziare. Voci de la televizor. Se
amestecă toate, îngrămădindu-se să
iasă din prizonieratul unei memorii
ofilite.
Urcam în seara aceea scările încet,
cum îi stă bine unui bătrân de-aproape nouăzeci de ani, când am auzit-o
în spatele meu. Un accident, acea
ieșire a mea. Un accident de ființă,
dacă vreți. Căci atunci am cumpărat
cartea. O aveam pusă aproape de
inimă în buzunarul mantoului. Și
nici nu știam de ce. Dădusem peste
ea fără să o fi căutat ori să bănuiesc
măcar ce avea să îmi aducă. Sau sămi ia. Nu m-am decis încă. Afară se
pornise lapovița, așa că ieșind am
lăsat-o să alunece în buzunar. La fiecare pas îi simțeam muchiile. Indulgente totuși cu pielea mea subțire, ca
o foaie de calc mototolită. Însă sămi termin vorba, mai întâi, căci uit.
Uitare vine odată cu urcarea în vârstă. N-ai ce face! În ordine, așadar,
să povestesc, altminteri nu ajungem
nicăieri. Dar ce te faci când ordinea
pe care o descopăr acum se schimbă
de la o clipă la alta?
Un etaj urcat în fugă, încă unul, apoi
dintr-o dată pașii s-au armonizat ca
prin minune cu ai mei. Sunt sigur
că au făcut-o pentru a nu mă jigni.
Atunci am crezut doar că obosise și
ea. La urma urmei era târziu și, după
ce am zărit-o cu coada ochilor, trebuie că abia aștepta să ajungă acasă.
Avea un licăr de dor în privire pe
care i l-am surprins întorcându-mă

12

spre ea o clipă. Picioarele firave păreau să ducă cu greu plasele și gențile
cu care era încărcată. Dar nu. Gestul
îi fusese deliberat. Căci a încetinit
treptat. Un bemol în fraza urcării ei.
Desigur că o pot simți cu spatele. Nu
aș putea explica anume cum, dar se
simte. Ca un front atmosferic stârnit
dintr-odată, care mângâie ce-a mai
rămas din simțurile unui bătrân.
Încă mai aud vântul, de ce nu aș mai
auzi un bemol nescris în partitură? E
tot un vânt. O adiere.
Am trecut de ușa apartamentului ei,
nu înainte de a auzi din spate vocea
ostenită puțin cu care m-a salutat.
Nimic exagerat, doar un salut politicos dar plin de căldură. Mi-am întors capul la timp ca să îmi audă la
rândul ei salutul și să îi văd privirea
care spunea atât de evident și cald:
„M-aș opri să vorbesc cu dumneavoastră. Am vrut să o facă în câteva
rânduri. Ar fi o plăcere pentru mine,
doar că mă așteaptă cineva, cineva
foarte important, pe care nu l-am
văzut toată ziua. Poate mai putem
aștepta, nu-i așa?”
Într-adevăr, ușa s-a deschis și un
băiețel ce-mi venea cam până la brâu
s-a năpustit spre ea cu același dor
care se făcuse simțit și în vocea ei.
Am auzit cum sacoșele i-au alunecat
din mâini, pentru a putea primi cum
trebuie îmbrățișarea fiului. Apoi zarva creată a dispărut în spațiul ferit
al casei, pe care mi-l imaginez slab
luminat de lumina veiozelor și cald.
Pare a nu suporta frigul. O făptură de tropic cald, prea cald pentru
colțul acesta de lume unde jumătate de an plouă, ninge ori este ceață.
Uneori toate la un loc.
Ea nu mă ignoră niciodată. Nici nu

ne vorbim. Nu cum își vorbesc oamenii de obicei. Și dacă la început
am fost suspicios, bănuind-o laolaltă cu ceilalți de indiferență, doar că
una perfidă în cazul ei, m-am convins cu timpul că nu puteam comite
o greșeală mai mare. Dacă nu aș fi
un bătrân senil și prost, plin de tabieturi, mi-ar putea deveni o foarte
bună prietenă. Știu sigur că ar găsi
timp pentru mine în viața ei aglomerată, chiar dacă asta ar costa-o câteva
ore din somnul ei. Adevărul însă este
că nu sunt morocăos, doar că nu văd
ce poate un bătrân ca mine să îi ofere. Nimic altceva decât ceva sfaturi
inutile și prea multe amintiri pe care,
cu siguranță, i le-aș povesti de câteva ori, până când se va plictisi. Iar
eu nici nu voi băga de seamă. Deși
nici plictisul nu cred că are ceva de-a
face cu ea. Ar primi vorbele mele cu
aceeași căldură nedisimulată de fiecare dată și ar găsi un rost în ele, dacă
nu primul care ți-ar veni în minte,
măcar acela de a lăsa, pe fondul lor,
ca o muzică în surdină, propriile ei
gânduri să se așeze în ordine, să se
lumineze. I-aș oferi poate o pauză și
sunt convins că s-ar repezi să o capete, fără vanitate. Nu am înțeles niciodată de ce ne încăpățânăm să credem că timpul celor mai tineri este
altfel decât al nostru. Sunt convins
că prietena mea mi-ar spune exact
asta, că nu există nici o diferență, că
a renunțat de mult să mai priceapă
cât de repede sau de încet trec zilele.
Dar că ceea ce la mine ține de o lege
a firii cu care caut să mă lupt, pentru
ea este un anacronism. O deviație pe
care poate că viața o va corecta. Căci
ea nu o va face. Pare a aparține unui
regn al lentorii. Ce am mai discuta

Lucian Freud, Reflection (detaliu)
despre toate astea! Dacă mi-ar deveni prietenă. Mă tem însă că nu prea
mai avem mult timp la dispoziție.
Închipuiți-vă! Nici măcar nu știu
cum o cheamă. Locuiește în apartamentul unui Dan Mocanu, însă
pe domnul Mocanu nu l-am întâlnit
niciodată. Mă îndoiesc de existența
lui ceva mai tare decât de existența
părții nevăzute a lunii. Nu pare să
fie doamna Mocanu. Este ca și cum
ai vrea să spui că smochinele verzi
sunt, în fond, niște mere mai mici.
Ori rodiile, cartofi. Există alăturări
de felul acesta care nu sunt posibile nici dacă se petrec sub ochii tăi.
Mocanu nu este un nume care să o
poarte prin lume. Și nici ea pe el.
Știu însă că pe fiul ei îl cheamă Vladimir. M-am amuzat de câteva ori
strigându-l în minte cu diminutivele
firești ale numelui său, când Volodea, când Vova dar cumva, fie-mi
iertată malițiozitatea, sonoritatea
lor, atât de pregnantă pentru mine,
nu se potrivește defel nici imobilului, nici orașului, nici secolului în
care ne-am întâlnit. Poate ei da, însă
ea iese cumva din jocul meu permanent de a așterne alte veți peste străinii din jurul meu. Nu am să îi pot

imagina niciodată o altă viață decât
cea pe care o duce, iar aceasta nu
voi căuta să o descopăr. Așa că am
renunțat la acest joc. Mi-e însă pe
plac că ea îl strigă Vladimir, nu Vlad,
nici Vlăduț. Vladimir – dintr-o suflare, impunând o afectivitate foarte
precisă, deloc dulce, deloc părtinitoare. Asta m-a făcut să bănuiesc în
ea o fire hotărâtă peste care, ca peste
mulți dintre noi, s-a așternut un strat
destul de gros de cinism. E un scut,
dragă prietenă, aș vrea să îi spun, un
scut destul de șubred, pentru că ceea
ce o vreme te apără de tot ce simți că
trebuie să fii apărată, după un timp
se transformă într-un dușman redutabil.
Cu toate acestea, aș putea să mă
înșel. La urma urmei, cam cât poți
să spui, fără a cunoaște viața unui
om, din felul în care o mamă își strigă copilul? Cândva mi s-a părut că
mult. De pildă, aș mai putea spune
că este atât de plin felul în care o face
că bănuiesc dinapoia sunetelor, pe
un semiton mai jos, o fire pătimașă.
Cine și-ar numi copilul, în ziua de
azi, Vladimir?
Mai sunt câteva mame în acest imobil. Mama Alesiei este una dintre ele

și, înainte chiar să prind de veste,
printr-o deducție simplă, că Alesia
a devenit un nume la modă, am citit
pe chipul mamei exact suficiența și
spoiala pe care o are în tonul vocii și
opțiunile de viață. Alesia este o fetiță
răzgâiată, frumoasă ca orice copil
dar care își va trece adolescența ca
o punte spre femeia urâtă care va
deveni. Mă privește cu superioritate
atunci când drumurile noastre se intersectează, ca și cum are vrea să îmi
spună că ea are toată lumea la picioare în vreme ce eu, mișcându-mă anevoie, am doar o pereche de încălțări
prea demodate și niște haine bizare.
Iar în lumea ei, corect așternută, câteva etaje mai jos, eu nici măcar nu
exist.
Desigur, mintea ei de copil încă nu
o gândește însă în câțiva ani o va
face și exact asta va fi formula ei de
a trece prin lume. Peste lume. Așa
face și mama ei pe care aerul meu de
bătrânețe o deranjează. Salută din
vârful buzelor, însoțindu-și vorbele
prețioase cu un surâs fals, cu privirea niciodată întâlnind-o pe a mea și
grăbind pasul.
Mama lui Robert este o mașinărie
complicată la suprafață însă totul în

13

proză
interiorul ei patinează pe suprafețe
perfect netede. Viața ei se rezumă
la alergatul de dimineață, în care a
angrenat toată familia, la planurile
de vacanță și la listele bifate integral.
Mi-o și imaginez dimineața, în fața
vreunei infuzii naturale și benefice
bifând ce avea de făcut până la acea
oră. Fumul țigării mele îi încruntă
haotic fruntea.
Robert nu este deloc sfios, dimpotrivă, este prezent mereu fără a
depăși limitele politeții, măsurând
parcă matematic ce anume trebuie să spună și când ar fi bine să se
oprească. Robert este ca un arc ținut
între degetele scurte ale mamei sale.
Se întinde si repliază după mișcările
ei. E și în asta un soi de compromis.
Din păcate Robert, alături de mama
sa, va ajunge un contabil politicos și
calculat în relațiile cu oamenii, cu o
droaie de prieteni ocazionali – mereu mulți și mereu în schimbare, la
fel ca tabieturile pe care le va aduna
încet-încet, niciodată deodată ci
mereu unul în locul altuia. Fără ca
măcar să știe de ce.
Dar uite că m-am vârât acolo unde
mi-am promis să nu o mai fac, adică în viețile oamenilor pe care nu
îi cunosc. Meteahna asta de a pune
carne și suflu pe niște străini nu are
nimic vanitos și nici nu vine dintr-o experiență a mea cu oamenii.
Dimpotrivă. Este doar imaginația
mea care, nesătulă, cum se ivește
un nou suspect, cum se apucă și
construiește fără oprire. Iar pesonajele mele, dacă ar reuși să arunce o
ocheadă în viețile pe care le construiesc, sunt convins că ar încuviința
că a existat un moment în care ar fi
putut alege altfel decât au făcut-o și,

14

cine știe, poate că s-ar fi transformat
în exact copia pe care mintea mea o
face să trăiască chiar și numai în interiorul meu. Sau poate că nu și toate
astea nu sunt altceva decât fantasmagoriile unei minți ajunsă aproape de
finalul cursei. Dar ce mai cursă!
Cum vă spuneam, unii cred că sunt
un bătrân morocănos. Întâmplarea
face însă că atunci cănd mă privesc
în oglindă văd cu totul altceva. Desigur, nu are nici un sens să vă spun
că pielea mea întinerește brusc. Este
aceeași scoarță de mesteacăn de peste douăzeci de ani, dacă nu mai mult,
pe care o crestez în fiecare dimineață
când mă bărbieresc. Sunt un om bătrân și nimeni nu ar spune altceva.
Nici că părul cândva negru și des nu
este altceva acum decât o ceață fină,
albă, ce îmi înconjoară capul. Nu mi
se pare că trupul meu are în continuare douăzeci de ani, nu vă temeți.
Am rămas un bărbat rațional.
Morocănos, însă, nu am fost niciodată. Doar că, de la o vreme, îmi plac
oamenii doar văzuți de la depărtare.
Ca și cum apropierea ar lăsa loc la
ceva ce nu doresc acum în viața mea.
În fond, nu prea îmi amintesc ce este
aceea apropierea. Distanțe am tot
străbătut, slavă Domnului, de mic
copil de când mergeam câteva ore
pe jos să ajung la școală. Atunci a început istoria distanțelor mele, acelea
care nu au adus după sine reversul
cel mai firesc în clipa când le parcurgi – apropierea.
Când eram tânăr nu înțelegeam de
ce anume oamenii bătrâni nu găseau
altă plăcere decât să își sprijine capul
în mâini și să privească nemișcați
același volum de spațiu. Bănuiam că
are de-a face cu timpul prea mult pe

care îl aveau la dispoziție, intrat întro imposibilitate de fapt cu ocuparea
sa. Acum însă pricep foarte clar de
ce și râd de tânărul care am fost și de
naivitatea sa. Ei bine, nu timpul este
cel care îmi prisosește, nici folosirea
lui nu îmi dă bătăi de cap. Timpul
este pe sfârșite iar când prea puținul
pe care îl ai în față tinde să se irosească, lentoarea se impune. Mereu
am crezut că după cadență nu este
nimic mai firesc să urmeze decât un
adagio. Mă tem că în concertul vieții
mele mă apropiu de finale.
Toată lumea care mă cunoaște știe
că am fost profesor de literatură iar
pe toate actele mele apare același
nume, Matei Simion. În cazuri foarte rare, iar aici istoria va fi mereu de
partea mea, numele pot deveni mai
semnificative decât persoanele care
le poartă. Nu prinzi de veste decât
prea târziu, atunci când răsuflarea lui
te-a ascuns cu totul. Persoana mea și
numele pe care îl port au amândouă
cantități similare de ambiguitate și
anonim. Iar balanța înclină de cele
mai multe ori de partea anonimatului. Port un nume scurt și indiferent.
Un nume mic de două ori.
Cartea pe care o am în față pare însă
a spune altceva, o poveste care are
darul să mă neliniștească. Să nu vă
închipuiți că ar fi vreun tom savant
despre anonimul profesor Matei
Simion. Dimpotrivă, e vorba despre
o cărțulie cam de-o sută de pagini,
prinsă într-o copertă simplă și cam
groasă, lipsită de orice ți-ar putea
atrage și reține privirea mai mult de
o clipită. O carte pe care am ferit-o
de lapoviță apropiindu-mi-o de inimă, simțind-o cum pășește alături
de mine.