Cuprins

Exordii

Un sfert de veac de literatură la Galaţi
Zanfir ILIE 3

Ce aşteaptă un scriitor de la un critic literar?
a.g. SECARĂ 6
Arta criticii

Nicolae Grigore Mărașanu - Elvira – dama bună din sonete
Viorel COMAN 9

Viorel Coman - „Provincia magna”, Ed. Muzeul Brăilei – Ed. Istros, 2013
a.g. SECARĂ 16

Children witness literature
Adrian HAIDU 19
Istorie literară

În căutarea conceptului de poezie modernă
Virgil DIACONU 21
Cronici de carte

Invitație la evaziune
George ASTALOȘ 31

Constantin Marafet, Penumbra trandafirului
Emilian MARCU 32

Întoarcerea lui Moromete...
Cezarina ADAMESCU 34

Constantin Vremuleţ: „După Pharsalos”, Editura Fundaţia culturală Antares
Ion MANEA 43

Valentin Popa. Papagalul şi revoluţia
Dumitru ANGHEL 47

Un roman deloc cansado: Moby Dick fără Moby Dick…
Francisc ALVORONEI 51

Reconstituiri literare pentru un memorial al imposibilei uitări
adi george secară 54

Doi aliați neobișnuiți: vederea și lupta
Luiza MITU 58
Cartea eveniment

Dumitru Tiutiuca
Ionel NECULA 60

Dumitru Tiutiuca, Onto-fractalitatea literaturii. Iaşi: Editura Junimea, 2013
Petru IAMANDI 65
Note de lectură

Bacalbaşa, Gheorghe. Căprioara de ghips. Bucureşti: Tracus Arte, 2014
Andrei PARAPIRU 67

Costache, Constantin. Urme pe oglinda apei. Vol 1: Să mori făcând orice

să scapi de comunism. Constanța: Ex Ponto, 2014
Dorina BĂLAN

Rogojan, Aurel I. Fereastra serviciilor secrete: România în jocul strategiilor globale.

Bucureşti: Compania, 2011
Violeta MORARU 70

ANTARES AXIS LIBRI

1

Varujan VOSGANIAN. jocul celor o sută de frunze și alte povestiri.

Iași: Polirom, 2012
Mădălina PANĂ, Lucian PLEŞA 72

În labirint

Intertextualitatea în poezia lui Arcadie Suceveanu
Ana-Maria CECOI 75

Schimb de… arme și alte cronici literare
Victor CILINCĂ 77

Tânărul Galaţi literar
Doru CĂSTĂIAN 84
Confluentia

Filosofia românească în căutarea unei paradigme iniţiale
Ionel NECULA 89

Validarea sau întemeierea adevărului subiectiv religios la Kierkegaard (I)
Liliana ROŞU 97
Literatura în sine

Fecioara de fier (fragment de roman)
Mihail GĂLĂŢANU 103

Mălini (fragmente)
Eduard DORNEANU 109

Poeme
Dan BISTRICEAN 114

Poeme
Victoria FONARI 117

Poeme
Carmen NEACȘU 121
Interferențe

De la mecanica brațului la dinamica ochiului
Bogdan SILION 124

„Fenomenul Piteşti” sau „demonii” nedespărţiţi de gratii
Leonard Florian MATEI 128

O carte de sinteză despre cultura română și raportarea la universalitate
Catinca AGACHE 133
Remember

Poeme
Constant TONEGARU 136
Mapamond

Boris Vian: Smulgătorul de inimi
Mioara BAHNA 140

Teroarea nemuritorilor
Mihaela GALU 143

2

ANTARES AXIS LIBRI

Un sfert de veac de literatură
la Galaţi
Zanfir ILIE

E
X
O
R
D
I
I

Intrăm cât de curând în cel de-al 25-lea
an literar al României postdecembriste
şi este firesc să ne întrebăm dacă în acest
sfert de veac care s-a scurs de la instituirea
noii libertăţi a cuvântului s-a întâmplat
ceva semnificativ în scrisul românesc, ceva
care să continue linia valorică anterioară şi
care să etaleze, în acelaşi timp, progresul,
precum şi propria sa specificitate, spaţială
şi temporală. Dacă ar fi să recurgem la o
comparaţie, anul 1970 ar fi corespondentul
pentru o perioadă care pornise şi ea pe
noi fundamente şi principii, pentru că tot
25 de ani se scurseseră până atunci din
noua orânduire instalată după terminarea
războiului şi intrarea României sub influenţa Moscovei. Atunci, după
1945, se recursese la „tabula rasa”, cu negarea unor valori precum Blaga
sau Arghezi, acum însă, la 1989, literatura şi-a urmat propria sa dialectică
şi doar febra „revizuirilor” a lansat atacuri şi renegări. Dar dacă, în pofida
acestui fapt, şi mai ales în pofida comandamentelor ideologice restrictive
ştiute, până la 1970 apăruseră, în toată splendoarea lor, Nicolae Labiş,
Marin Sorescu, Nichita Stănescu, în poezie, Eugen Barbu, Marin Preda,
Nicolae Breban, în proză, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, în critică şi
istorie literară - ca să reţinem doar vârfurile - cine ne sunt acum, în prag de
2015, noii poeţi, prozatori şi, mai ales, cine ne sunt criticii şi istoricii care să
reprezinte noua literatură?
Întrebarea ar fi fundamentală pentru definirea unei stări de fapt, iar
răspunsul ar fi paradoxal, pentru că, dacă am exagera puţin, ar trebui să
consemnăm aproximativ un singur nume: Mircea Cărtărescu. Doar el, pentru
toate genurile, şi pentru poezie, în care a excelat, şi pentru proză, în care a
avut ceva de spus, dar şi pentru critică, în care a încercat. Sigur, ultimul sfert
de veac de literatură nu poate fi redus la Cărtărescu, autorul „Levantului” este
doar expresia celei mai mari performanţe acceptate, în egală măsură este însă
şi un produs mediatic, drept pentru care nominalizarea la Premiul Nobel nu
este decât o consecinţă firească.
ANTARES AXIS LIBRI

3

Ceea ce se află însă în spatele lui Mircea Cărtărescu s-ar putea defini ca o
literatură de o dimensiune, varietate şi diversitate atât de complexe, încât, în faţa unei
astfel de bulversante desfăşurări aproape că nu mai poţi vedea, cum s-ar zice, pădurea
din cauza copacilor. Avem, adică, o sumedenie uluitoare de copaci, ca reprezentări
individuale, dar nu şi pădurea, ca sistem unic şi bine definit. Aceasta pentru că au fost
25 de ani de explozie editorială nemaiîntâlnită, s-a proliferat o abundentă producţie de
carte în ritmuri impresionante, şi fără niciun fel de control prohibitiv. Aşa de mult s-a
publicat în această perioadă, încât este extraordinar de dificil să inventariezi, să clasezi,
să ordonezi, să sistematizezi măcar, ca să nu ne mai gândim la actul critic de sinteză,
acela de evaluare şi de punere în canon şi în paradigmă. Din acest punct de vedere,
se poate afirma că este foarte sigur că am avut un sfert de veac de supraproducţie
editorială, dar nu avem deloc certitudinea că ne aflăm în faţa unui segment literar
organic şi semnificativ în istoria literaturii române din toate timpurile. Şi nu această
literatură e de vină – într-o ultrademocraţie, libertatea expresiei este fundamentală
– ci lipsa unui strategii valide şi autorizate, de sancţionare valorică a acestei imense
desfăşurări editoriale nesupuse niciunei rigori şi niciunui control.
Dacă politicile editoriale şi producţia de beletristică nu pot fi controlabile
în condiţiile economiei de piaţă de tip cerere-ofertă, şi, aşa stând lucrurile, cu
excepţia marilor edituri profesioniste, disjuncţia valoare-nonvaloare nu poate fi
operată înainte de actul de publicare, revine ansamblului de mijloace de evaluare
şi sancţionare (pozitivă/negativă) a producţiei editoriale rolul de scoatere în faţă a
literaturii autentice şi de excludere fermă a veleitarismului şi a imposturii. Critica
de întâmpinare şi critica de sistem au rămas cu mult în urma ofertei literare, iar
atunci când „judecătorii” absentează, locul instanţei este luat de liberul arbitru,
adică de amatorism, impostură şi haos. Se întâmplă ca adesea, chiar aceste mijloace
de evaluare, atâtea câte sunt şi atât cât activează cu adevărat, să creeze confuzii,
în sensul că instituţiile de concursuri şi premii literare, de pildă, să promoveze
scriitori şi opere pe alte criterii decât acelea ale valorii reale şi autentice, iar, pe de
altă parte, critica „de prietenie” să promoveze cu nonşalanţă nonvalori. Sutele de
concursuri literare de toate categoriile care se desfăşoară anual în ţară, în marile
centre literare, dar şi în oraşele şi chiar comunele cele mai puţin importante
nu fac, de cele mai multe ori, decât să promoveze subliteratura, mai ales că, de
multe ori, tocmai cei care jurizează vin dinspre amatorism şi carierism literar. În
aceste condiţii, s-a născut şi proliferează o literatură subterană, departe de rigorile
canonului şi de principiile paradigmei.
Ceea ce lipseşte cu adevărat şi în mod dramatic din acest tablou al unei
desfăşurări haotice şi imprevizibile a fenomenului literar naţional este, cum
spuneam, critica şi, în primul rând, cea de întâmpinare. Cu cât avem mai multe
reviste literare şi mai multe edituri extrem de productive şi cu cât avem mai
puţine reviste de critică, teorie şi istorie literară, cu atât ne vom simţi tot mai mult
dezorientaţi şi rătăciţi în sumedenia stufoasă şi sufocantă de copaci, fără a vedea,
din niciun punct de vedere, cum ziceam, pădurea, ansamblul, sistemul, modelul.
Deocamdată, ceea ce poate face diferenţa, cel puţin formală, vine din apartenenţa la
Uniunea Scriitorilor din România, instituţie care conferă membrilor săi girul unei
valori de certificare prin sistemul propriu de selectare şi validare. Revistele literare
4

ANTARES AXIS LIBRI

care apar sub egida USR devin, din această perspectivă, extrem de importante în
susţinerea acelui sistem unitar de evaluare a creaţiei literare. Pe de altă parte, este,
totuşi, remarcabilă strădania de editare, în acest ultim deceniu, a unor istorii literare
remarcabile, singurele care au propus selecţii şi ierarhii naţionale plauzibile. Fără a
avea pretenţia profesionalismului şi obiectivismului mai mult sau mai puţin probate
ale unor astfel de abordări de anvergură, cum au fost cele ale lui Ion Rotaru, Marian
Popa, Nicolae Manolescu, Alex. Ştefănescu, Ioan Holban, instituţiile literare din
Galaţi, într-o necesară colaborare, şi-au propus se elaboreze şi să editeze o istorie
a literaturii de la Dunărea de Jos, care să analizeze, să structureze, să evalueze şi să
ierarhizeze întreaga producţie literară autentică a zonei.
Dar, exemplul Galaţiului este edificator şi din alte puncte de vedere. De
îndată ce, prin strădania poetului Corneliu Antoniu s-a înfiinţat aici o filială a
USR, denumită mai întâi „Galaţi-Brăila” şi mai apoi, ca urmare a extinderii „ariei
de extracţie” a membrilor, „Sud Est”, activitatea scriitorilor din zonă a căpătat
importanţa şi prestigiul pe care le conferă apartenenţa instituţională, disjuncţia
membru-nemembru operând deja o clasificare, fără însă ca aceasta să fie fermă
şi indiscutabilă, în sensul că există condeieri de valoare care să nu-şi fi exprimat
dorinţa de acces în uniune sau care nu au fost afiliaţi încă, după cum este posibil ca
şi printre cei cu carnet de membru să se fi strecurat veleitari sau autori discutabili, ca
să nu mai amintim de faptul că unii au optat pentru filiale sau „reprezentanțe” U.S.
din alte zone (Iaşi, Bacău, Bucureşti, Constanţa, Tecuci etc.). Important este însă că
la Galaţi funcţionează o filială importantă a Uniunii Scriitorilor din România, care
reprezintă, în egală măsură, materializarea visului de decenii al oamenilor scrisului
de aici, dar şi confirmarea în plan central a valorii literaturii care se scrie la Dunărea
de Jos.
Prezenţa şi activitatea filialei, cu acţiunile organizate, cu Festivalul Internaţional
de Literatură „Antares”, cu revista literară cu acelaşi nume, care are aproape două
decenii de apariţie, dar şi cu colaborarea permanentă cu celelalte structuri locale de
afiliere şi reprezentare ale scriitorilor de toate categoriile, a adus Galaţiului statutul de
centru literar naţional, remarcat ca atare cu diferite ocazii, în diverse prilejuri şi de
prestigioase personalităţi culturale din Bucureşti şi din toată ţara. Un rol important în
această „creştere literară” remarcabilă l-a avut şi Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia”,
instituţie care s-a implicat în nivelele superioare ale vieţii literare locale, prin toate
manifestările organizate sub brandul cultural „Axis Libri”, revistă, salon literar,
editură, librărie şi, nu în ultimul rând, un festival naţional de carte. Este momentul şi
se întrunesc toate condiţiile ca acum, după 25 de ani de literatură în libertate, Galaţiul
să-şi autoevalueze performanţele, în intenţia de a se autodefini din acest punct de
vedere şi, mai ales, de a se raporta la scara valorilor naţionale.
În toată această strategie de evaluare şi ierarhizare a unui sfert de veac de creaţie
literară, ceea ce trebuie să constituie cu precădere principiul fundamental de (auto)
apreciere nu poate fi altul decât spiritul critic. De aceea, credem că modesta noastră
iniţiativă de a lansa această publicaţie a noastră, denumită „A”, cu prima literă de la
„Antares”, revistă a Uniunii Scriitorilor şi de la „Axis Libri”, revistă a Bibliotecii „V.A.
Urechia”, care, iată, trece în al treilea an de existenţă, ar putea avea o mare importanţă
în peisajul literar local şi naţional (partea şi întregul, în conlucrare logică).
ANTARES AXIS LIBRI

5

E
X
O
R
D
I
I

Ancheta revistei

realizată de a.g. SECARĂ

Ce aşteaptă un scriitor
De la un critic literar?
Adrian Buzdugan:
Odată ce fac diferența între scriitori, cei care trăiesc exclusiv din scris
sau care au măcar ca activitate dominantă scrisul, și restul, simplii autori,
eu, firește, numărându-mă printre cei din urmă, nu pot decât să bănuiesc
ce așteptări are un scriitor de la critici... Poate că dorește să-i fie indicate
într-o manieră deschisă erorile sau poate că dorește ca orice rând scris de
el să fie comentat, citat, interpretat și dăltuit în piatră... N-am habar nici
cum ar aborda răspunsul. Poate că, înțepat și apretat, ar face mai întâi un
tur larg de orizont, s-ar strecura cu dibăcie printre istoriile și canoanele
lovinesciene, călinesciene, manolesciene... i-ar așeza cu măiestrie în linie
de atac pe criticii noștri, de la „viețașii” Eugen Simion, Gheorghe Grigurcu,
Mircea Martin ș.a. până la mai tinerii Paul Cernat ori Andrei Terian, pe
școli, concepte, modalități de lucru și le-ar contrapune critica occidentală.
La final, printre sfărâmături și rămășițe pământești, ar arăta cu degetul,
mulțumit ori ba.
Cum sunt însă un simplu autor, cam neortodox, e drept (îmi place să
scriu necantonat într-un gen anume, cred că viața poate continua la fel de
bine și cu și fără scrierile unora care consideră că au ceva de spus etc.), aș
încerca să dau un răspuns cumva atipic, venind dinspre a șaptea artă.
În comedia „Bean” (1997), personajului central, simplu supraveghetor
la Galeria Națională londoneză, îi este asociată (din răutate!) calitatea de
critic de artă. Printre comicăriile și dezastrele provocate de acest lucru sunt
strecurate însă și unele situații lipsite de orice superficialitate. Una dintre ele
îmi pare relevantă: întrebat fiind cu ce se ocupă, ce face de fapt, Mr. Bean le
răspunde cu sinceritatea-i dezarmantă (jurnaliștilor, dacă nu mă-nșel), „I sit
in the corner and look at the paintings.” Și stârnește admirația. Cu toții cred
că-i vorba de un expert ajuns la deplina sa maturitate, un specialist care-a
ajuns la chintesența artei plastice, renunțând la fadele conferențieri ori
sterilele dispute cu confrații săi. „Stau într-un colț și privesc tablourile.”...
Ei, un lucru similar aș aștepta și eu de la criticii literari, să stea (nu neapărat
în colțul lor!) și să citească. Să-și ofere răgazul și să citească scrierea ce
le ajunge în fața ochilor. Nu să facă paradă de vastele lor cunoștințe, nu

6

ANTARES AXIS LIBRI

să ironizeze într-un mod cu totul și cu totul
gratuit lucrări mediocre, nu să ignore scrieri
cu potențial, plătind polițe vechi, nu să se
oprească doar la anumite cărți, din pricini
obscure... doar să citească. Cu dragostea și
bucuria primelor lecturi, cu înțelegerea și
cumpănirea aduse de studiu și de lectura
asiduă.
Faptul că unii critici au început să
ironizeze mesajele veleitarilor, răsturnându-și
cutia poștală în văzul tuturor, lăturile aruncate
de tinerii și nerăbdătorii autori ale căror opere
nu (prea) adună cronici notabile, existența unor
firi răutăcioase, răzbunătoare în ambele tabere,
toate acestea mă duc cu gândul la încă un film,
Adrian Buzdugan
mai precis, la șicanele vecinilor din „Grumpy
Old Men” (cu Walter Matthau și Jack Lemmon), numai că în cazul de față pare
să fie vorba de doi vecini care nu se-nțeleg, dar care se merită reciproc, unul (ne)
întreținând o instalație sanitară învechită, tot inundându-i apartamentul celuilalt,
celălalt, la rându-i, înnebunindu-l pe primul cu muzica – de cele mai multe ori
de-o calitate îndoielnică, e-adevărat – dată la maximum și cu chefurile sale întinse
până târziu în noapte.
Ce aș dori, ca simplu autor, de la un critic? Mai multă atenție pentru text,
poate, și mai puțină ranchiună, mai multă îngăduință față de stângăciile celor
ce au – atât de costisitoarea, uneori – pasiune a scrisului (n-ar trebui să uite
că pentru mulți scrisul e o activitate conexă, că nu toți vânează gloria literară,
unii abia câștigă câțiva firfirici din asta, alții din contră; de curând, cineva mi-a
pomenit de-un bătrân care și-a vândut apartamentul ca să-și publice poezia...) și
mai puțină zeflemea.
Și, dat fiind faptul că suntem într-o piață de carte clădită strâmb, cu
numeroase parti-prís - uri și avalanșe de traduceri mai mult sau mai puțin inspirate,
mai mult sau mai puțin reușite, mi-aș dori să mai treacă cu vederea lipsa de tact
a semnalelor editoriale care cuprind, cred, invariabil o întrebare de genul: „Ați
dori cumva să răsfoiți noul meu volum, X?”, întrebare balansând undeva între o
ipocrizie asumată (de fapt autorele, hârșit ori nu în eșecuri, ar dori ca volumul să-i
fie citit și, dacă se poate, recenzat, nu?) și eleganță (cumva tot o ipocrizie, lustruită
însă, rafinată).
Dac-ar fi fost să răspund la această întrebare în urmă cu două-trei decenii,
când vârsta și vremurile (bizar, nu?) mă-ndemnau să am iluzii, cel ce voia să
devină scriitor probabil c-ar fi declarat, în inocența și naivitatea sa, simplu, că nu
așteaptă nimic.
ANTARES AXIS LIBRI

7

Victor Cilincă:
1. Să-l citească. Măcar...
2. După ce îl citeşte, să încerce să îl
înţeleagă.
3. Dacă nu l-a înţeles, dar scriitorul este
în viaţă (din moment ce spui „ce aşteaptă un
scriitor” etc., deduc că e în viaţă) să-l întrebe ce
a vrut să spună.
4. Dacă (el crede că) l-a înţeles, să-l întrebe
(totuşi) ce a vrut să spună.
5. Să poată reproduce oricând, cel mult în
câteva fraze, subiectul cărţii (dacă, evident, are)
şi chiar tema (ei, asta-i mai greu)
6. Să nu plătească poliţe scriitorilor fără protecţie după (dacă...) a făcut
concesii, din motive personale (sau de grup) altora mult mai slabi.
7. Să observe noutatea unei producţii literare, zonele de strălucire, dar în
niciun caz să nu „ierte” defectele care pângăresc o carte altfel meritorie.
8. Să-şi scrie „darea de seamă” clar şi simplu, ca pentru un copil, fără violenţă,
ca pentru mama sa, necruţător ca un procuror şi exact precum un farmacist bine
plătit.
9. Să-şi citească din când în când cronicile în faţa unor cititori/ascultători
cu bun-simţ, dar nu foarte sofisticaţi: şi „marfa” lor, cronicile, sunt tot un produs
literar, başca ştiinţific, care poate fi testat.
10. Să lase cât mai târziu şi în mai mică măsură comparaţia cu alţi autori,
celebri, mai bine ar fi să fie atent dacă emoţia cărţii se transmite, dacă autorul are
ceva propriu în expresie.
11. Statistica este şi ea importantă, cel puţin pentru librar: câte pagini o fi
având cartea? Cine a publicat-o, ce lector de carte (rara avis!) a avut, dacă e la a
doua (dă Doamne!) ediţie, chiar şi coperta, ilustraţia ei, poate fi potrivită sau nu,
cultă sau penibilă, chicioasă sau naivă...
12. Au mai scris şi alţii despre ea? Ce spun oamenii simpli, familia
cronicarului, baba care vinde flori, ăla de sparge seminţe - asta ar fi mai mult
decât poţi spera să afle, din turnul său de fildeş semiantifonat, cronicarul
normal...
13. Să specifice măcar, dacă nu poate îndeplini rugăciunile de mai sus, din
ce gen literar face parte autorul (măcar este proză, poezie, ori dramaturgie?), din
ce generaţie (când s-a născut, dar şi când a început să scrie, deci din ce grup ar
face parte, şi dacă se deosebeşte ori nu de acel grup)...

8

ANTARES AXIS LIBRI

NICOLAE GRIGORE MĂRAȘANU
ELVIRA – DAMA BUNĂ DIN SONETE
Viorel COMAN
Cele 40 de sonete dedicate Elvirei
- o legendă brăileană a cântecului de
lume - grupate în cartea a IV-a, Hagialâc
și fesuri pe sub cuverturi formează un
admirabil roman erotic, în sensul dat
de N. Manolescu în analiza poeziei de
dragoste eminesciene. Volumul de sonete
Imparele are un cod biografic abia divulgat.
Sursa esențială a lirismului este această
evocare a vârstelor omului din perspectiva
biograficului. Mai ales în primele trei cărți
sonetele sunt îmbibate de biografeme.
Unele evocă miracolul copilăriei, altele,
adolescența legendară, iar în partea a treia
este evocată în tușe groase, de cărbune, existența omului în istorie. Vârstele
sunt într-o permanentă metamorfoză, au o dinamică proprie, sugerează, în
ultima instanță, marea trecere, în sens blagian. Lipsea însă o dimensiune
fundamentală a ființei: iubirea.
În volumele anterioare poezia erotică nu a fost marea temă a poeziei lui
N.G. Mărășanu. De câteva ori, în volumele de tinerețe i-a încercat tăria, dar
fără să dea un sunet nou fundamental. Acum, în prag de senectute, el scrie un
admirabil capitol în literatura română, înscriindu-se în seria nu prea lungă a
autorilor de poezie erotică târzie: T. Arghezi, L. Blaga, V. Voiculescu.
Mărășanu trece acum de la biografia reală, învăluită în legendă și mit,
la biografia mitică oferită ca poveste reală. Se cuvine să detaliem. Cântecul
La Tanti Elvira e un cântec de lume, în sensul în care scria, spre mijlocul
veacului al XIX-lea, Anton Pann. El a devenit un cântec emblematic pentru
vechea Brăilă, azi cunoscut oriunde trăiesc români.
El este un cântec spus de o femeie ușoară care își cânta viața fără griji.
Lira, cea mai puternică monedă europeană, spre zorii veacului al XX-lea, se
câștiga ușor la Brăila, dar nu la descărcatul sau încărcatul vapoarelor, ci la
Tanti Elvira, la Brăila în port. Un lucru e cert: avem de-a face cu un cântec de
lume de o evidentă notorietate, impus în mentalitatea colectivă atât de mult
ANTARES AXIS LIBRI

A
R
T
A
C
R
I
T
I
C
I
I

9

încât devine o expresie a spiritului locului. Strict literar, în celebrul cântec, marele
personaj nu este Elvira, cum pare la prima vedere, ci Amorul. El se vinde cu chila,
chila brăileană, una din marile măsuri recunoscute în toate porturile românești și
din Orient. Elvira e tanti, dar nu în sensul de mătușă, de rudă, ci în sens mai larg,
de femeie în vârstă, ocrotitoare a celor tineri. În cântecul binecunoscut ea nu mai e
decât ocrotitoarea celor care cântă bucuria desfrânată a câștigării lirei. Este posibil
ca legenda Elvirei să înlocuiască în mentalitatea colectivă, printr-o enigmatică
rocadă, balada Chirei care, devenind subiect de mare roman prin Panait Istrati,
era parcă smuls marelui public. Până și lăutarii bătrâni parcă o uitaseră. De fapt,
cântecul La Tanti Elvira aparține unei alte perioade din viața Brăilei. El aparține
unei perioade pe care o putem numi de îndulcire a miturilor și legendelor. Dacă
V. Alecsandri publica în 1852 o variantă a baladei Chira evocând tragismul unui
destin, arderea pe rug a fetei care s-a lăsat furată de arapul buzat / cu solzii pe cap,
doar trei decenii mai târziu, G. Dem. Teodorescu, marele folclorist, culegea în
Lacu Sărat, de la marele staroste al lăutarilor, Petrea Crețul Șolcan, o altă variantă
a baladei Chira, mult schimbată, fără aceea aură care asigura măreția tragică în
prima variantă. Balada, în noua ei variantă, sugerează o formă de aclimatizare a
mitului. Chira, salvată de frații ei din brațele turcului este acum iertată și măritată
cu un voinic valah.
Putem vorbi de un fenomen complex căruia, din păcate, nu-i dăm
importanță și nu-i vedem efectele. În doar câteva decenii, brăilenii pierd simțul
tragicului, al sacrului. Legenda Elvirei sugerează existența în mentalul colectiv
al acestui proces de însiropare a miturilor, proces lent, greu sesizabil, dar sigur.
Cu cât crește sentimentul bunăstării - viața portului asigura Brăilei o mare
prosperitate! - cu atât se pierde semnul vechi și adânc al sentimentului vieții.
Nici povestea Călțunei, marea iubită de la Brăila a lui Ștefan cel Mare, nu e
lipsită de aura tragică. Ea atrage mânia marelui voievod care dă foc Brăilei,
adică, în termenii tragediei grecești, ea stârnește mânia zeilor care abat răul
asupra cetății.
Această poveste - vrem, nu vrem! - face parte din istoria Brăilei. Pată de
culoare în istoria modernă a orașului, mai mult legendă decât adevăr, povestea
Elvirei se multiplică prin cântecul lăutăresc, fără să mai intereseze pe cineva
datele realului. La urma urmei, nici nu mai avea prea mare importanță. În această
poveste de dragoste sunt depuse straturi de mentalități, contaminări, evenimente
reale, dospite în timp, șlefuite până la simplitatea liniilor în vers și cânt, pornite de
la lume, întoarse lumii, ca în cunoscuta formulă antonpannescă. În fond, e aici un
apendice din Spitalul amorului, rămas în timp, transmis prin lăutarii de mahala.
Un ochi atent recunoaște aici ceva vechi, sudic, o amprentă balcanică a bucuriei
vieții, a spațiului senin în care viața pare o sărbătoare fără sfârșit.
Dacă ar fi să fixăm - fie și cu aproximație - în timp istoric legenda Elvirei,
în mod cert ea aparține perioadei înfloritoare a portului și orașului. Pe lângă
10

ANTARES AXIS LIBRI

mentalitățile evocate în cântec, două cuvinte asigură o oarecare fixare în timp:
lira și amorul. Lira englezească era, conform documentelor de epocă, cea mai
importantă monedă europeană care circula la Brăila pe la 1900. Însă La Tanti
Elvira ea se câștiga ușor.
Al doilea cuvânt are o istorie ceva mai complicată. Adoptat devreme,
ca neologism, cuvântul era cunoscut și frecventat încă de la mijlocul veacului
al XIX-lea, prin Anton Pann și V. Alecsandri. După ce își trăiește gloria în
poezia eminesciană, cuvântul amor intră în zodia Caragiale care, în comedii,
îl scălâmbă și îi dă o semantică răsucită spre caricatură. El devine un cuvânt
bolnav, cum ar spune Arghezi. Legenda Elvirei, prin cântecul ei deochiat, evocă
această ipostază. Legenda Elvirei și devenirea ei în romanul erotic din sonetele
poetului N.G. Mărășanu ar putea fi un excelent studiu de caz privind felul în care
un cântec de mahala urcă în țevăria alambicată a poeziei. Cântecul de mahala,
ușor deochiat, vorbind pe șleau, considerat o literatură de bas-étage, mai mult a
inhibat decât a provocat marea poezie.
E de văzut de ce alți mari scriitori cu rădăcinile în sud-est nu au văzut
virtualitățile subiectului și nu i-au dat nicio importanță. A trebuit să se întâmple
ceva cu conștiința poeților, să apară un fenomen de depășire a prejudecăților
și detabuizarea gustului ca astfel de teme să prezinte interes literar. În fond,
instinctul literar al mahalalei care a susținut și lansat cântecul Elvirei a fost un
avertisment pentru gustul poetic. N.G. Mărășanu a dovedit că are instinct foarte
bun. El simte că are în mână un mare subiect pe care nu-și poate permite să-l
rateze. E primul care vede acest subiect, și-l asumă ca experiență personală, îl
decuplează de la mentalitatea publică, îl sablează și îi dă un sens poetic major.
Să recunoaștem, nu a fost o decizie ușoară. Experimentele poetice anterioare
din literatura română, oarecum de același calibru, au arătat complexitatea
demersului.
Poetul are de ales: fie face cópii după natură, versificând pur și simplu
cântecul de mahala al Elvirei, fie imaginează altceva, în marginea aceleiași teme.
Dacă ar fi optat pentru prima ipostază, ar fi rămas un versificator captiv unui
principiu poetic revolut și s-ar fi situat într-o zonă mediocră a poeziei. Mărăşanu
se dovedeşte un foarte subtil cunoscător al legendelor Brăilei. El salvează din
anecdotic şi banal tema optând pentru evocarea imaginii de tinereţe a Elvirei. În
sonete ea devine iubita Poetului, iar el şi-o asumă ca element de biografie mitică.
Acum se compune pentru prima dată în poezia lui Mărăşanu, cu energii lirice
nebănuite pentru poezia de senectute, patternul dintotdeauna şi de pretutindeni
al poetului care îşi spune povestea marii iubiri, de la singurătatea unui Adam
nemernic, la sacre porţi de rai, la povestea iadurilor nalte, ca să cităm cu versuri
din sonetele lui V. Voiculescu.
Această decuplare a sonetului de la cântecul de mahala şi glisarea spre
izvoarele temei are mai multe efecte: în primul rând îi permite poetului să arunce
ANTARES AXIS LIBRI

11

sonda lirică într-un timp istoric incert, dar cert literar: acesta este timpul mitic
al Brăilei, cel mai productiv atât pentru poezie cât şi pentru proză. Este timpul
evocat de Mărăşanu în poemele desfrânate din Îngeri şi banjouridar, este și timpul
operei lui Panait Istrati, Mihail Sebastian și Fănuș Neagu.
Deci el ia distanţă faţă de modelul lăutăresc impur şi plonjează în zona
unei subtile intertextualităţi, evocând o Elviră stârnind mari pasiuni, trăind cu
voluptate clipa, de data aceasta, un personaj din aceeaşi fibră cu Chira şi Călţuna,
celelalte două mari legende ale Brăilei. Mărăşanu se dovedeşte un foarte subtil
cunoscător al legendelor Brăilei. El procedează ca toţi marii poeţi români care
îşi scriu capodoperele pornind de la sugestia unor basme, mituri sau legende.
De la Alecsandri şi Eminescu, până la Blaga şi Valeriu Anania, toţi au procedat
aşa. Legenda Elvirei din cântecul de mahala îi dă poetului doar sugestia temei.
În sonete el păstrează doar numele, în rest, ocoleşte cu un admirabil instinct
poetic zona cântecului de lume. Elvira din sonete este şi nu este cea din cântecul
lăutăresc. Strict poetic, nici nu ne interesează prea mult.
În Imparele Mărășanu apelează la un element de strategie literară. Pentru
a evoca tema iubirii preia cu mult curaj legenda locală a Elvirei, cunoscută
pretutindeni unde trăiesc români prin cântecul La Tanti Elvira. Evident, un
subiect dificil, dar cu pariu literar mare. Tema cântecului de mahala pare a fi în
centrul unei povești nefrecventabile deocamdată nici pentru proză, nici pentru
poezie. Ca să folosim o expresie celebră a lui G. Călinescu despre Tudor Arghezi,
cerul gurii publicului nu era dat cu mirodeniile unui asemenea subiect și nu era
pregătit să accepte urcarea în zona estetică a unei povești deocheate care a a dat
Brăilei un tip de faimă.
Mărășanu ocolește tentațiile pitorești, ocolește versificările fără pariu estetic
major și optează pentru o altă soluție: coboară în timp ceva mai mult de un veac,
într-o Brăilă balcanică, unde împărățește tânăra Elvira, devenită iubita poetului.
Ea este o poamă de toată frumusețea, aduce mai degrabă cu femeile abrașe din
comediile lui Caragiale, cu care pare a fi contemporană. Rezultă un excelent
roman erotic în care legenda Elvirei este dedusă – în sensul dat de Ion Barbu – din
cântecul de mahala și transformată în subiect de mare poezie.
Adevărul este că nu oricând se poate vorbi despre Elvira ca personaj literar.
Tema are un timp al ei, numai al ei, rămas ceva mai mult de un veac în așteptare,
devenit subiect deocheat. Numai în această ipostază se putea menține în atenția
publicului într-o perioadă când piața era dominată de Chira din baladă, devenită
un mare personaj roman cu anvergură europeană. Ideea lui Mărășanu nu este
doar subtilă, ci și productivă. El are revelația unui filon poetic nou, identificat în
stare pură, pe care îl explorează și îl exploatează exemplar. Tema a fost oarecum
frecventată vreme de un veac și jumătate, de neamul de poeți Văcărești, de
Anton Pann până în preajma sfârșitului epocii interbelice, prin Miron Radu
Paraschivescu.
12

ANTARES AXIS LIBRI

Acum, după trei sferturi de veac, pentru prima dată în poezie tema se mută
în mal de Dunăre. Mărășanu identifică un lirism de nișă ce dă un pigment special
poeziei erotice românești. În cartea a patra a sonetelor din Imparele, Elvira trăiește
un proces de purificare și elevație. Autorul nu păstrează nimic din grohotișul
pitoresc al legendei de mai târziu. El se arată interesat mai ales de efectele poetice,
de atmosfera lirică brăileană pe canavaua căreia se consumă o mare poveste de
iubire. Vechiul cântec La Tanti Elvira nu e păstrat nici în literă, nici în spirit. El
dă doar impulsul inițial, elementul de incipit care a fecundat imaginarul poetic. În
rest, totul este o construcție liberă, foarte originară și mai ales foarte bine prinsă
prin tehnica sonetului.
Mărășanu ia doar numele celebrei matroane, și ignoră total legenda ei
urbană. Autorul, alegând din biografia ei o perioadă neevidențiată în vreun
document de epocă, asigură toată libertatea imaginației sale. El are puterea de
a se desprinde de modelul folcloric de la care ia doar tema și numele, adică atât
cât avea nevoie să-și împlinească proiectul. Sonetul românesc – una din cele mai
vechi specii literare românești – a fost vreme de aproape două veacuri o cutie de
rezonanță a marilor teme ale sonetului european. Prin sonet poeții români au
creat punți solide între literatura română și literatura europeană. Dar acum, prin
experimentul făcut de Nicolae Grigore Mărășanu se întâmplă ceva nou: sonetul
românesc evocă un tip de convertire a mărcilor specifice sonetului european la o
realitate levantină, orientală în stil, limbaj, mentalități.
Deși au scris sonet și alți importanți poeți brăileni, de la Perpessicius, Ilarie
Voronca, Mihu Dragomir, până la Victoria Milescu și Aurel M. Buricea, totuși
nicăieri nu se simte intenția de a dezvolta prin sonet o experiență poetică majoră.
E bine să identificăm încă de la început cel mai important element de
noutate pe care Mărășanu îl realizează prin Sonetele Elvirei: aducerea sonetului
în zona balcanismului literar, o ipostază pe care o putem numi cu cuvintele lui
Ion Barbu despre Mateiu I. Caragiale: căftănirea sonetului românesc. Rezultă un
Canțonier filigranat prins în montura unei ample cărți de sonete care rezumă
destinul autorului.
Și mai este un element care nu poate fi ignorat: Mărășanu realizează o
dinamică spectaculoasă în interiorul sonetului. Puțini autori de poezii cu formă
fixă au demonstrat acest reflex ludic în imaginarea formei fixe a poeziei. Silabele,
ritmurile, rimele, măsura, adică toate acele elemente care au un regim special
și asigură mecanica sonetului devin subiecte ale unui joc postmodern subtil, de
luare în răspăr a tuturor formulelor posibile de sonet.
Toate speciile care ilustrează lirica intimistă sunt golite de ceea ce am
putea numi conținut clasic și reumplute cu o substanță nouă. Versurile din
sonete au ritmuri diferite, de la cel de doină, la cel de cântec lăutăresc, de la
ritmuri de descântec la colind religios. De aceea se distinge în sonetele din
Imparele în general, dar mai ales în Sonetele Elvirei un remake poetic foarte
ANTARES AXIS LIBRI

13

rafinat. El scrie sonetele cu toată experiența masivă de cititor de poezie, topește
mărcile individuale ale marilor poeți români ca și cum ar topi în doze mici
metalele în compoziția unui clopot căruia o ureche fină poate distinge sunetul
argintului, cuprului, zincului… Mărășanu înmoaie pana, adesea cu voluptate,
în alte călimări și rescrie teme și motive ale sonetului românesc plasate în rama
unei atmosfere orientale. De aceea vom putea regăsi eminescianul ce-ți pasă
ție chip de lut dac-oi fi eu sau altul, și arghezianul de ce-ai plecat, de ce-ai mai fi
rămas până la minulescianul nu ești prima vinovată sau voiculescianul și plâng
Adam nemernic la sacre porți de rai sau de la nichitastănescianul ce bine că
ești, ce mirate că sunt! până la cărtărescianul vers din Poeme de amor: să ne
iubim chera mu, să ne iubim per tujur. Mărășanu scrie sonetele din perspectiva
bărbatului îndrăgostit. Nici un alt mare autor de sonete nu a procedat astfel.
Sonetele Elvirei este un titlu care trebuie înțeles ca sonete dedicate Elvirei.
În urma unui efect poetic tranzitiv, ele divulgă firea bărbatului și, pe de alta,
sporesc enigma Elvirei. Dacă ar fi să numim fascinația misterului feminin în
aceste sonete, ea ar consta într-o sumă de neînțelegeri, un nod de imagini pe
care un bărbat încearcă să-l dezlege și cu mare mirare recunoaște că nu poate.
El e cel care iubește. Iubirea e preaplinul lui. Ca atare, el idealizează, laudă, îi
ridică statuie din cuvinte, îi pune logosul la picioare ca pe un vânat de preț. Ea
e cea care primește laude și daruri. Ca fire ea pare mereu aceeași. El, bărbatul, e
cel care trăiește toate metamorfozele firii, el se schimbă, devine.
Din perspectiva lui, ceea ce ar trebui să devină o cântare a cântărilor de
la Dunărea brăileană devine un roman erotic care evocă atât creșterile cât și
descreșterile iubirii.
În fiecare sonet e o mare nostalgie a fericirii. Iubirea devine un câmp de
bătaie, cu redute, asalturi, pândă, retrageri, strigăte de ajutor, reluări ale asaltului.
Toată tensiunea din sonete pornește de la faptul că el o vrea unică și irepetabilă, ea
îl vrea serie. Putem identifica în Sonetele Elvirei încă o operă literară românească
în care se reia marea temă din Luceafărul, de Mihai Eminescu. De aici ghemul
se desface în forme ale suferinței. Ceea ce e dominant în Sonetele Elvirei este
nostalgia fericirii, fatalitatea nefericirii și voluptatea suferinței. Iubirea pentru
Elvira îl ajută să se regăsească mai bine. El, de fapt trăiește un amplu proces de
autocunoaștere, își află puterea și limitele ei.
Sonetele par replici – sugestia oralității, frecvența vocativelor Elvi, bre Elvi,
Elvira – dintr-un dialog imaginar. Sonetele captează doar replicile bărbatului,
niciodată răspunsul Elvirei. Nu avem aceea ipostază romantică a poeziei pe roluri,
ca în erotica eminesciană. De aceea sonetele pot fi citite și în cheie modernă, ca
un mare monolog pe tema iubirii. Totul este hagialâc pe sub cuverturi. Versul doar
pare o blasfemie. Se sugerează călătoria inițiatică, erosul este și aici ca la toți marii
lirici, o formă de cunoaștere. Mărășanu face din Elvira unul din cele mai pitorești
personaje ale sonetului românesc. Ea este evocată la vârsta de aur a feminității, ca
14

ANTARES AXIS LIBRI

și Călțuna și Chira, celelalte două femei purtătoare de legendă brăileană. Mai întâi,
poetul îi croiește o biografie imaginară, un loc - Brăila – un timp vechi, sugerând
o ipostază din istoria orașului. În egală măsură cu Elvira din sonete, putem vorbi
și de Brăila din sonete. E o cetate sudică, o lume orientală în care îndrăgostiți de
pretutindeni vin la Elvira să o ceară la altar. Ca toate cetățile medievale, Brăila
are o cadână la meterez, privind răbdătoare sosirea corabiei în port. Brăila din
sonetele Elvirei devine, ca și în poemele desfrânate din Îngeri şi banjouri un spaţiu
literar unic, cel mai expresiv din tot malul românesc al Dunării. Brăila din sonete
se adaugă, întocmai ca într-un palimpsest, spațiului specific istratian sau fănușian.
Elvira este vestală, hetairă, cadână. Are ifose, e mofturoasă, are țâfne, se
alintă, face farafastâcuri, îi place să-și țină iubitul mofluz. Ea poartă, ca la marile
carnavaluri, mască peste mască. A te apropia de ea, a o cunoaște cu adevărat
înseamnă a căuta mereu dincolo de aceste măști care râd sau plâng.
Elvira nu e inaccesibilă, nu întruchipează idealul feminin specific mitologiei
poetice romantice. Ea seamănă mai degrabă cu personajele feminine din comediile
lui Caragiale, posesive și nebune din amor. Deși apare cu o anumită frecvență și
cuvântul iubire, totuși sensul sonetelor gravitează în jurul cuvântului amor. Mai
ales asupra acestui cuvânt Mărășanu practică un exercițiu poetic de resuscitare
semantică. După Caragiale mai ales, cuvântul care, spre mirarea multora, avea la
1880 deja un veac de haină românească – Văcăreștii l-au impus înainte de 1880 –
era un cuvânt bolnav, cu râie, cum ar spune T. Arghezi.
Cuvântul amor și-a trăit gloria în poezia eminesciană. Lăsat pe mâna lui
Caragiale, cuvântul e golit de conținut, transformat într-o caricatură. Sub masca
balcanității, Mărășanu salvează cuvântul, îl scoate de sub calapodul caragialian,
încă obsedant. După un veac agonic, cuvântul își trăiește, lent dar sigur, un fenomen
de salvare, de curățire, se întoarce la sensul dintâi. Dar bărbatul din sonete? El este
un hedonist. Are știința de a trăi clipa. El nu are nici visare, nici nostalgie. Viața
lui e în preajma templului Elvirei. E un îndrăgostit vârtos, visând mai degrabă
aproapele decât departele. În fond, e un amorez pragmatic, cu o redusă putere
de interiorizare. Rezultă o poezie a plinului, nu a golului, o poezie domestică, de
faun întărâtat. El nu are mai nimic din firea aprinsă a îndrăgostitului din poemele
eminesciene. Și el pare a fi ieșit, ca și Elvira, din mantaua lui Caragiale. Când
descrie, în secvențe felliniene, amorul, este realmente spectaculos.
Se cuvine să vedem în Sonetele Elvirei, dar și în ansamblul volumului
Imparele o experiență poetică postmodernă de primă importanță în poezia
noastră de azi.
(fragment din eseul MĂRĂȘANU SAU CĂFTĂNIREA SONETULUI –
prefață la volumul „Imparele”, în curs de apariție la Editura Istros a Muzeului
Brăilei)

ANTARES AXIS LIBRI

15

A
R
T
A
C
R
I
T
I
C
I
I

16

Viorel Coman - „Provincia magna”
Ed. Muzeul Brăilei – Ed. Istros, 2013
a.g. SECARĂ
Îmbinând critica literară cu studiul
şi eseul de cea mai bună calitate, cartea
profesorului Viorel Coman este o pledoarie
pentru „miracolul Provinciei”, în acest caz
provincia Brăilei, cu oamenii ei minunaţi
care au contribuit decisiv la miracolul culturii
româneşti. Nu mai puţin de unsprezece
nume, personalităţi indiscutabile, sunt
tratate generos: Nae Ionescu, Vasile Băncilă,
Mihail Sebastian, Perpessicius, Constantin
Sandu-Aldea, Panait Istrati, Fănuş Neagu,
Ilarie Voronca, Nicolae Grigore Mărăşanu,
Nicăpetre, Vasile Parizescu, cei mai mulţi
intraţi în legendă, unii încă bucurându-ne
contemporaneitatea…
În textul care ne introduce în problemele care pot face o provincie să
fie de reţinut sau nu, Viorel Coman îndrăzneşte chiar să propună o abordare
nouă, fiind în felul său şi un filosof al culturii, textul la care ne referim
devenind complementar filosofiei lui Băncilă: se extinde spaţiul Bărăganului
înspre întreaga Peninsulă Balcanică, cu cele zece literaturi ale sale.
Printre atributele autorului, remarcăm luciditatea, care observă că
„lumea scriitorilor nu este nici idilică şi nici senină – actorii ei sunt de cele
mai multe ori naturi iritabile, firi orgolioase, dominate de spirit polemic –
prietenia literară” trebuind să fie considerată ca „un mare dar”.
Aşa cum spune Viorel Coman despre o carte a lui Vasile Băncilă, putem
şi noi afirma despre „Provincia magna”. „Este o carte-laborator, plină de
sugestii, intuiţii, adesea cu formulări memorabile. (…) Tonul însemnărilor
nu coboară niciodată din registrul grav” (p. 36-37). Pentru cineva format
intelectualiceşte citind Eliade, Cioran, Noica, cei doi Ionescu, este un mare
merit al profesorului şi criticului Viorel Coman de a-l reîntoarce în timp pe
cititor, aducându-i date noi, multe inedite…
Spuneam de formulări memorabile! Iată ce scrie despre Mihail
Sebastian: „De fapt, nu noi suntem cei care investigăm cazul Sebastian, ci
ANTARES AXIS LIBRI

avem doar iluzia aceasta. De fapt este invers: el este cel care ne pune spiritul la
încercare, ne investighează, ne oferă şansa de a ne cunoaşte pe noi înşine, cu
limitele, prejudecăţile, păcatele şi virtuţile noastre. De fapt, ca într-un soi de
tranzitivitate, vorbind despre Sebastian, totul se încheagă într-un discurs despre
noi înşine: suntem ceea ce scriem despre Sebastian.” (p. 65).
Şi, exemplificând această idee, iată ce găsim că spune Sebastian într-o
însemnare de jurnal din anul 1941, 9 noiembrie: „Nimeni nu mai are spiritul
independent. Oamenii sunt pro sau contra. De cele mai multe ori ţin partea
învingătorilor. Bucureştiul a devenit scena unui imens teatru unde actori de nevoie,
rareori de voie, îşi joacă rolul vieţii” (p. 88). Oare nu se potriveşte descrierea cu
situaţia zilelor noastre, unde teatrul a devenit roiul de viespi al televiziunilor!?
Viorel Coman mai deschide şi polemici de idei, de pildă în compararea
construcţiilor spirituale ale generaţiilor Junimii şi a celei care a fost influenţată de
Nae Ionescu (p. 29-30).
Subliniam şi în alte discuţii rolul instructiv şi de informare al cărţii
„Provincia magna”. De pildă, am aflat despre existenţa cărţii „Nae Ionescu, un
cavaler prestant al spiritului”, ediţie îngrijită de cercetătoarea Dora Mezdrea, carte
alcătuită din o parte a însemnărilor lui Vasile Băncilă despre maestrul său, Nae
Ionescu. Viorel Coman o consideră cea mai bună carte despre Nae Ionescu, ea
apărând în anul 2011, asigurându-i lui V. Băncilă o nouă dimensiune pentru cei
care îl cunosc încă destul de puţin: „… a rămas tot restul vieţii sale unul dintre cei
mai fideli discipoli (n.n. ai lui Nae Ionescu). Nu s-a dezis, nu s-a lepădat niciodată
de admiraţia pentru maestrul său. Pentru el, nu a cântat niciodată, la miez de
noapte, cocoşul. În ultimele sale trei decenii, Vasile Băncilă a trăit un adevărat
boicot al istoriei. (…) V. Băncilă a transformat totul în spectacol interior, în loc de
rugă, foişor de meditaţie, turn de fildeş.” (p. 41).
Tot în ceea ce priveşte informaţiile, deosebit de preţioase pentru amatorul de
critică literară sunt cele referitoare la „cel tăbăcit de suferinţă”, transformându-l pe
critic într-un posibil subiect de roman, ceea ce contribuie indirect la completarea
penultimului capitol din carte, „Nescrisele romane în aşteptarea nenăscuţilor
romancieri”, unde, tot eseistic, se dau tot felul de idei, deoarece, iată „Istoria
menţionează pe scurt numeroase întâmplări senzaţionale, adevărate subiecte de
romane istorice care nu au nevoie decât de decupare şi scriere şi care au ca personaje
principale pe Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanul, Ion Vodă,
Petru Şchiopu, Mihai Viteazul, Ştefan Tomşa, Vasile Lupu, Grigore Ghica. Unii
au jefuit-o cu cruzime, alţii s-au salvat de umilinţe găsind aici adăpost. Unii s-au
odihnit în drum spre Stambul, alţii i-au dat foc.” Dar, în afara acestora, oare dintre
cei cuprinşi/ necuprinşi în cartea sa, câţi oare n-ar putea să fie eroi de romane,
care aştepta un Thomas Mann brăilean (sau, de ce nu, gălăţean) să-i nemurească a
doua oară!? Ca să nu mai spunem de… Călţuna, o ibovnică a lui Ştefan cel Mare,
de la care, nu-i aşa, am putea avea şi noi un serial precum Suleiman Magnificul,
ANTARES AXIS LIBRI

17

cu toate iubirile şi luptele sale! Această pasiune pentru „subiecte” îl conduce şi
la găsirea „Afacerii Rusakov” în „Spovedania pentru învinşi” a lui Panait Istrati,
„afacere” numai bună pentru un roman în sine!
Poate mai puţin cunoscut dintre cei prezentaţi în carte ar fi Vasile Parizescu,
dar pe care „Mateiu I. Caragiale, dacă i-ar fi cunoscut povestea vieţii, în mod sigur
l-ar fi aşezat lângă Paşadia”, un aristocrat colecţionar de artă „absorbit de pasiunea
pură şi înaltă pentru Frumos”. Portretul pe care i-l face Viorel Coman ne duce cu
gândul că profesorul şi criticul ar avea şi vână de prozator, poate precum George
Călinescu…
Este interesant că, plecând, aproape sigur, cf. paginii 273, de la Nicolae
Iorga şi Nae Ionescu, Viorel Coman încearcă să dea din nou valoare unui concept
demonetizat şi demonizat din cauza nebuniei umane: acela de „rasă”. În general,
dar şi referindu-se la „rasa brăileană”, mândria de a fi brăilean fiind una dintre axele
volumului, paginile despre „creuzetul formării acestei rase” fiind memorabile,
subliniindu-se de la primele pagini rolul mocanilor în evoluţia materială, dar mai
ales spirituală a Brăilei, şi, prin reprezentanţii săi de seamă, a României…
Cartea este aşadar interesantă şi pentru că Viorel Coman caută mereu
faţetele mai puţin cunoscute sau uitate ale personalităţilor amintite: fără a-i aduce
laude deşarte, îl situează ca întemeietor pe C-tin Sandu-Aldea, la Panait Istrati
cercetează începuturile publicistice, la Fănuş Neagu se întoarce la „povestirile
debutului”.
În ultimă instanţă, „Provincia magna” este şi o carte despre „brăilenitate”
şi, de ce nu, despre „sentimentul brăilean al fiinţei”, cu toată vulnerabilitatea unei
astfel de expresii…
Ca istoric literar, adică cercetător în sens larg al cuvântului, plecând de
la etimologia termenului de „istorie”, propune şi ipoteze noi de lucru, precum
cele două texte care este posibil să-l fi influenţat pe Istrati în scrierea „Chirei
Chiralina”: romanţa „Şalul negru”, după Puşkin şi o poezie a lui Maxim Gorki…
Aproape normal, ţinând cont de „antecedente”, cel mai consistent capitol este
rezervat mitului Fănuş Neagu, Marele Fănuş, unul dintre puţinii scriitori „care
scrie o proză labirintică”… dar ca să vedeţi că orice critic bun este şi imparţial,
unde este cazul, înfierează sine irae et studio: „Adevărul este că după anii ’80,
autorul scapă caii sintaxei şi ceea ce părea, ca frază, bine prins în zăbală şi
strunire cu măsură, devine incontinenţă, se întinde ca într-o mare revărsare de
metafore. Povestitorul devine captiv acestui stil pe care şi l-a creat şi care acum,
ca o plantă carnivoră, îşi închide caliciul, sufocând creatorul”… Dar, martor
cititor sunt, un maestru nu este niciodată mâncat de floarea sa carnivoră, cărţile
publicate de Fănuş Neagu după 1989 păstrându-şi farmecul şi valoarea în sine…
Viorel Coman mai atrage atenţia eventualului scriitor al biografiei maestrului
F. Neagu că va trebui să aleagă între „omul diurn” şi „omul nocturn”, „omulspectacol” şi „omul creator”…
18

ANTARES AXIS LIBRI

Children witness literature
Adrian HAIDU
Danilo KiŠ. Suferințe timpurii. 2008,
Polirom. Trad. din limba sârbă de Mariana
Ștefănescu 
Preambulul care nu te dă pe spate
(și peste care se poate sări)
Îmi tot vine în minte o replică pe care
am auzit-o de nenumărate ori pe la toate
cenaclurile: Nu mă dă pe spate. E poate cea
mai des întâlnită replică și se poate spune în
legătură cu orice text.
E drept că în ultimul timp asta caut și
eu la literatură, ceva care să mă dea cumva
pe spate. Dar asta și pentru că, din punctul
meu de vedere, literatura a pierdut mult teren în fața mai vechilor și mai
noilor tipuri de ficțiuni, ca filmul, banda desenată și jocurile pe calculator, ca
să nu pomenim televizorul.
Mi se pare normal atunci să ai pretenția ca literatura să te
impresioneze așa cum nicio altă artă n-ar reuși sau cel puțin la fel de
mult cum te impresionează altele. E poate mai puțin corect să ceri asta
de la un autor care n-a avut cum să conștientizeze competiția mai sus
amintită.
Și de fiecare dată când pun problema așa, mă gândesc că literatura are o
singură șansă să își păstreze caracterul ei de ficțiune distinctă și deci o singură
șansă de a excela în ceea ce o face mai literară: descrierea.
Singurul procedeu stilistic care nu poate fi tradus sub altă formă. Iar
Danilo KiŠ e unul dintre cei mai iscusiți mânuitori ai descrierii.

A
R
T
A
C
R
I
T
I
C
I
I

De aici eventual se poate citi
Aici (mai puțin ca în alte părți) descrierea joacă un rol important, dar
nu devine un procedeu dominant. Asta și pentru că suferințele timpurii sunt
construite pe o schemă epică, de povestire scurtă cu un twist de final, care
aduce de fapt a anticlimax.
ANTARES AXIS LIBRI

19

Fiecare povestire din acest scurt volum ilustrează o scenă din viața copilului
Andi, o scenă marcantă prin dimensiunea ei dramatică. Acțiunea se petrece la
mijlocul secolului XX în sud-estul Europei, într-un loc străbătut, când și când, ba
de soldați, ba de refugiați, ba de pogrom.
Set-ul este tumultuos, dar episoadele prezentate aștern o poveste deseori
banală, într-un mod cât se poate de familiar. Se descriu episoade din viața familiei,
jocul copiilor și activități tipic rurale, în spatele cărora se ghicește, peste tot, glasul
trist al unui destin tragic.
Uneori cele două planuri se îmbină total, ca în povestirea Pisoii, unde ceea
ce ar fi putut fi un eveniment fericit pentru orice copil (găsirea unor pui de pisică)
capătă valențe tragice; schimbarea este marcată cu eleganță de-a lungul povestirii:
„Deși după scâncetele jalnice înțelesese că cineva îi despărțise de mama lor (...)
nădăjduia totuși că o să-i adopte o altă pisică” (pag. 93) – aici se întreține încă
iluzia unei speranțe, pentru ca apoi: „Nu există dreptate pe lume, își zise băiatul în
sinea lui. Nici pentru oameni, nici pentru pisici!” (pag. 95) și până la sfârșitul total
nefericit.
Fiecare dintre aceste povestiri, scrise în stilul unor memorii sau confesiuni
literare, aduc câte o suferință tânărului protagonist, îl marchează și îl îmbătrânesc.
Ca și în alte scrieri în care tratează copilăria, Danilo KiŠ păstrează același
ton, deloc strident, chiar și atunci când personajul-narator este martorul unor
evenimente terifiante. Și acesta mi se pare modul cel mai nimerit de a relata ceea
ce este de nepovestit.
Ar mai fi de remarcat aici și trecerile intenționat reliefate de la persoana I la
a III-a, care aduc o destindere cititorului și sunt în general reușite.
Dincolo de asta, evident, descrierea este foarte naturală și ireproșabil
construită. Închei cu un fragment care se poate citi și ca o artă poetică.
„Fără să-și dea seama, mama își făcuse deja propria mașină de tricotat: în
carnea moale a degetului arătător, pe unde trecea firul subțire, se săpase un canal
fin, ca pe sub coarda dură și metalică a unui instrument muzical. Acea duzină de
andrele în mișcare, acea scriitură stranie, urzea ca pe-un basm lungi pagini albe
de tricot din lână de angora” (pag. 133) și „Secretul iscusinței mamei era cât se
poate de simplu: nu se repeta niciodată (...) făcea o variație pe tema dată, care
semăna doar la o prima vedere cu modelul, și crea astfel, modificând scriitura și
motivele, un stil cu totul nou, identic – în aparență – cu cel dinainte, destul ca să
recunoști mâna maestrului, amprenta sa personală, inconfundabilă” (pag. 134).
Falsă concluzie
E bine că există cărți care nu te dau pe spate, mai ales când nu-și propun
de la bun început asta. Pentru că, în schimbul inevitabilei plictiseli, îți dau o
atmosferă, un ton, ceva culoare. Adică micile astea suferințe cu care ne îndulcim
serile în care pică netul.
20

ANTARES AXIS LIBRI

În căutarea conceptului
de poezie modernă
Virgil DIACONU
Poezia generaţionistă şi poezia
transgeneraţionistă
Ne vom opri, în cele de mai jos,
asupra literaturii moderne, punându-ne
cea mai firească şi dificilă întrebare: ce
este literatura modernă (1800/1850-azi)?
– Ansamblul operelor literare scrise în
modernitate, fireşte, mai precis ansamblul
acelor opere care manifestă canonul
(conceptul) literar modern, pentru că în
modernitate se produc şi opere care nu
satisfac acest canon (concept). Cercetând
literatura modernă, noi vom constata însă
că ea nu are un singur canon, ci mai multe, aşa încât definirea „literaturii
moderne” devine problematică.

I
S
T
O
R
I
E
L
I
T
E
R
A
R
Ă

Mutaţia valorilor estetice şi sincronizarea în concepţia lui E. Lovinescu
Problema pe care o ridică literatura modernă este, aşadar, aceea că,
pe parcursul existenţei sale (1800/1850-azi) ea nu are un singur mod de
a fi, că ea nu manifestă un singur canon, ci că este fluidă, schimbătoare în
principiile ei constitutive, deci în canonul ei, iar critica literară a remarcat
de regulă acest lucru. În partea a doua a celui de-al II-lea volum, Istoria
literaturii române contemporane, numită Mutaţia valorilor estetice (190 p.),
datată „octombrie 1929”, E. Lovinescu tratează despre „istoria esteticei”,
apreciind că „estetica ştiinţifică a frumosului privit în universalitatea lui e
cu neputinţă, în timp ce o istorie a esteticei, adică a variaţiilor sentimentului
estetic, este nu numai cu putinţă, dar şi singura cale indicată pentru a
percepe, pe cale intelectuală de altfel, diferitele forme în care s-a realizat”
(1, p. 278).
Lovinescu ne spune astfel că din Antichitate şi până astăzi nu există un
frumos universal al artelor, stabil în timp, ci doar variaţii, doar forme diferite ale
ANTARES AXIS LIBRI

21

frumosului (esteticului) şi sentimentului estetic. Şi tot aşa, nu există un frumos literar
modern, o estetică literară modernă unică şi stabilă în conceptul (canonul) ei, ci doar
forme literare diferite ale acestei estetici. Formele literare diferite în care „s-a realizat”,
în care s-a întrupat estetica literară modernă (frumosul literar al epocii moderne)
sunt, înţelegem de la Lovinescu, curentele literare – „expresionismul, dadaismul,
cubismul sau constructivismul” (ib. p. 283). Şi fireşte că nu doar acestea, ci toate
curentele literare. Curentele literare mai sunt numite de critic „formule artistice”
sau „formule estetice”, iar noi vom înţelege că toate aceste curente sau „formule
estetice” sunt produse de generaţii literare diferite şi că ele (curentele literare) sunt la
rândul lor diferite, ca unele ce sunt constituite, fiecare, de alte concepte sau canoane
literare, de alte seturi de principii (norme) literare.
De-a lungul modernităţii nu există, aşadar, o literatură modernă unică prin
conceptul ei şi, implicit, un concept literar modern unic şi stabil (universal) la
nivelul modernităţii, ci există o mulţime de literaturi moderne „curentiste” sau
generaţioniste, o mulţime de „formule estetice” moderne diferite, de canoane
(concepte) literare moderne diferite, care se schimbă destul de repede unul pe
altul: iată „mutaţia valorilor estetice”, aşadar mutaţia curentelor literare occidentale
moderne, a literaturilor generaţioniste, care, alături de sincronizarea literară,
constituie cele două mari teorii estetice ale lui Lovinescu. În domeniul poeziei vom
vorbi, fireşte, despre mutaţia curentelor poetice generaţioniste, deci a tipurilor de
poezie generaţionistă.
Literatura curentelor literare moderne a primit numele generic de
„literatură modernistă”. În exemplarul volum Modern, modernitate (ELU, 1969,
Bucureşti), Adrian Marino apreciază că „Într-o accepţie foarte răspândită în
istoria şi critica literară de pretutindeni, modernismul defineşte o noţiune
globală, o etichetă generală aplicată şi aplicabilă tuturor curentelor literare
postromantice” (p. 104).
Curentele literare/poetice moderne – „formule artistice” occidentale – se
constituie ca o adevărată „masonerie artistică”, spune Lovinescu, şi ele au darul
de a influenţa literaturile vecine. De fapt, literaturile mici imită din proprie
iniţiativă „marile” curente literare occidentale. Exact aceasta este situaţia în care
se află literatura română: o literatură care, începând cu secolul al XVIII-lea, imită
literatura occidentală, spune Lovinescu, şi numeşte acest fenomen sincronizare.
Literatura română este, în cea mai mare parte a ei, o literatură sincronizată cu
literatura „curentistă” occidentală. Oricum, capacitatea de a imita literatura
occidentală este, în cazul nostru, mult mai mare decât capacitatea de a produce
literatură originală, înţelegem din discursul critic al lui Lovinescu.
La începutul acestui eseu apreciam că „literatura modernă” se compune
din acele opere literare care sunt configurate de canonul literar modern, deci de
principiile (normele) literare moderne, însă conform teoriei mutaţiilor valorilor
literare a lui Lovinescu înţelegem că o astfel de literatură modernă (estetică) unică,
22

ANTARES AXIS LIBRI

aşadar configurată de principii literare moderne stabile, nu există: ceea ce există
sunt doar literaturile generaţionist-„curentiste”, al căror ansamblu poartă numele
de „literatură modernistă”. Ce poate fi, în această situaţie, poezia modernă? Este ea
echivalentă cu poezia modernistă?
Critica mutaţiei valorilor estetice şi a sincronizării
Din momentul în care se discută despre o poezie românească simbolistermetică, suprarealistă, dada, futuristă, despre poezia absurdului, poezia
expresionistă, cubistă, realistă, postmodernistă etc., se înţelege că toate aceste
tipuri de poezie sunt forme sincronizate cu formele poetice occidentale, cu poezia
curentelor literare occidentale, deşi în poezia dada şi mai cu seamă în poezia
absurdului poeţii români au contribuţii originale. Însă în mare, putem spune că
poezia noastră se constituie îndeosebi din poezia curentelor, a generaţiilor literare
sincronizate cu generaţiile/curentele poetice occidentale.
Caracterul sincronizat (occidentalizat) al literaturii române, remarcat
de Lovinescu la vremea lui şi nu mai puţin de G. Călinescu în Prefaţă la Istoria
literaturii române. Compendiu, a fost adus la zi, de vreme ce literatura/poezia
optzecist-postmodernistă de astăzi face un titlu de glorie din faptul că ea s-a
sincronizat cu literatura/poezia postmodernistă occidentală, îndeosebi cu
literatura/poezia nord-americană. Literatura optzecist-postmodernistă este,
după cum ne spun chiar criticii şi autorii optzecişti postmodernişti, o literatură
sincronizată, occidentalizată, deci o literatură care este creată în temeiul
conceptului (canonului) literaturii/poeziei occidentale în vogă.
Teoria mutaţiei valorilor estetice moderne a lui Lovinescu afirmă, aşadar,
că nu există o literatură modernă estetică stabilă conceptual, deci cu criterii
estetice stabile de-a lungul modernităţii, ci că există o mulţime de literaturi
estetice „curentiste”, o mulţime de „formule estetice” moderniste, o mulţime de
literaturi moderniste, care se schimbă rapid unele pe altele şi că toate acestea ar fi
să constituie ceea ce numim „literatură modernă/modernistă”. Nu s-au manifestat
în modernitate peste o sută de curente literare/poetice moderniste? Conform lui
Lovinescu, literatura modernă ar fi să fie, de fapt, literatura modernistă, aşadar
o uniune federativă de literaturi generaţionist-„curentiste”, pe care criticul le
consideră estetice şi totodată diferite în estetica lor.
Teoria lui E. Lovinescu validează, aşadar, pluralitatea – literaturile, curentele
literare „estetice” –, deci schimbarea, mutaţia permanentă, producerea permanentă
– la aproximativ zece ani, spunem noi – a unei noi literaturi, a altei literaturi
estetice moderne, a altui tip de estetic literar, iar această proliferare a literaturilor
estetice diferite şi nu mai puţin contradictorii arată că însăşi posibilitatea existenţei
unei literaturi moderne estetice unitare şi stabile în conceptul ei pe perioada
modernităţii a fost spulberată.
ANTARES AXIS LIBRI

23

Dar întrebarea fundamentală care se cere pusă este aceea dacă tipurile
de poezie curentist-generaţioniste sunt cu adevărat estetice, aşa cum afirmă
Lovinescu. Sunt formulele poetice generaţioniste cu adevărat „formule estetice”?
Susţinerea esteticităţii literaturilor generaţionist-„curentiste”, deci a esteticităţii a
peste o sută de curente literare moderne, a peste o sută de canoane „curentist”generaţioniste produse de generaţiile moderne este destul de riscantă, pentru că
orice generaţie poetică nu produce decât un număr foarte mic de poeţi/opere de
valoare şi un număr mare de poeţi/opere modeste sau de-a dreptul minore.
De pildă, dintre cei 121 de poeţi de valoare pe care criticul şi esteticianul E.
Lovinescu îi canonizează în Istoria literaturii române contemporane. 1900-1937
(2) nu se mai ştie şi discută astăzi decât despre aproximativ 25 de poeţi, din care
performanţi, memorabili în plan european-universal nu sunt decât 3-4. Dar o
asemenea componenţă antitetică – un număr foarte mic de poeţi de valoare,
performanţi, şi un număr mare de poeţi modeşti, eşuaţi valoric – o are orice
altă generaţie literară. Dintre cei 430 de poeţi optzecişti postmodernişti găsiţi de
poetul Daniel Corbu în literatura română (vezi volumul Rostirea postmodernă,
Princeps Multimedia, 2014), Al. Muşina nu recunoaşte decât 32 de poeţi-valoare,
poeţi pe care îi şi cuprinde, de fapt, în faimoasa antologie de poezie optzecistă –
Antologia poeziei generaţiei 80 (1993).
Existenţa unei poezii generaţioniste de valoare şi a unei poezii generaţioniste
minore produse de poeţii generaţionişti ne arată că, de fapt, există două concepte
producătoare diferite: unul estetic şi altul pseudoestetic. În temeiul cărui concept
este produsă poezia generaţionistă de valoare? Ştim că excelenţa, valoarea poetică
aparţine acelor poezii care sunt create în temeiul canonului poetic estetic, aşa
încât poeziile generaţioniste pe care le socotim de valoare posedă atributul valorii
pentru că ele au fost create tocmai în temeiul acestui canon poetic estetic, iar
nu al canonului poetic generaţionist-„curentist”. Aşa stând lucrurile, poezia de
valoare de provenienţă generaţionistă/curentistă nu mai poate fi numită „poezie
generaţionist/curentistă”, ci pur şi simplu poezie (poezie modernă autentică),
iar conceptul de poezie generaţionistă/curentistă tocmai depăşit de poeţii
generaţionişti de valoare urmează să fie înţeles ca un concept pseudoestetic... Poezia
modernă generaţionist-„curentistă” (modernistă) produsă de acest concept (de
conceptul generaţionist-„curentist” pseudoestetic) este o poezie pseudoestetică.
Cum evaluăm poezia modernă (1800-azi)? Atunci când evaluăm un set
de poeme, care pot să aparţină fie poeziei estetice, fie poeziei generaţioniste, noi
considerăm că sunt de valoare doar acele poezii în care recunoaştem spiritul poeziei
moderne estetice, iar nu spiritul poeziei generaţioniste (moderniste), nu spiritul
poeziei unui curent literar sau altuia, spirit generaţionist-curenist pe care, cel mai
probabil nici nu îl vom recunoaşte în poemele date. Şi chiar daca ni s-ar oferi
spre evaluare numai poezii generaţionist-curentiste, noi nu vom reţine la lectură
sub titlul de poezie de valoare decât poemele în care recunoaştem spiritul poeziei
24

ANTARES AXIS LIBRI

moderne autentice, iar nu spiritul poetic generaţionist-curentist, modernist. Nu
spiritul poeziei generaţioniste determină, aşadar, calitatea de poezie de valoare, ci
doar spiritul poeziei moderne estetice. Asta dacă noi nu suntem, fireşte, poeţi sau
critici generaţionişti-curentişti de ultimă oră, caz în care nu vom legitima valoric
decât creaţiile propriei generaţii şi nimic în afara lor…
Cele două înţelesuri ale poeziei moderne…
Dar dacă pentru noi şi nu doar pentru noi poezia modernă se compune din
două direcţii poetice diferite şi opuse valoric – poezia estetică, unică şi stabilă
în conceptul ei în perioada modernităţii, şi poezia generaţionist-„curentistă”
sau modernistă pseudoestetică, alcătuită din toată seria de poezii generaţionist„curentiste” (moderniste), fluide, mutante şi pe termen scurt –, pentru Lovinescu
aceeaşi poezie modernă se compune în mod exclusiv din poezia „curentist”generaţionistă (modernistă) mutantă, pe care criticul o consideră ca fiind „estetică”.
Pentru E. Lovinescu, poezia modernă este estetică prin mulţimea de tipuri
„estetice”, iar pentru noi ea este estetică printr-un concept unic, unitar şi relativ
stabil de-a lungul modernităţii. Lovinescu a legitimat estetic curentele literare fără
niciun temei, de vreme ce acestea au un număr foarte mic de poeţi de valoare, iar
valoarea lor nu este datorată cu nimic canonului poetic generaţionist-curentist, ci
doar canonului poetic estetic. Or, asta înseamnă că direcţia poetică generaţionistcurentistă sau modernistă este una pseudoestetică.
O altă eroare a lui Lovinescu a fost aceea de a vedea salvarea poeziei româneşti
şi a poeziei „literaturilor mici” în sincronizarea cu „marea poezie occidentală”.
Speranţa criticului că poeţii minori pot deveni prin sincronizarea cu un curent
literar occidental sau cu un poet de excepţie poeţi de valoare şi că aceştia vor
produce, în consecinţă, opere de valoare este însă iluzorie: dintre zecile şi zecile de
poeţi sincronizaţi cu poezia lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Bacovia, niciunul nu a
ajuns la înălţimea poeziei poeţilor luaţi drept model. Modelele poetice sunt doar
exemplarităţi, ele nu le oferă poeţilor sincronizaţi şi har, deci capacităţi creatoare
autentice. Modelele poetice îţi dezvelesc poezia, dar nu o scriu pentru tine.
În concluzie, cu privire la teoriile lui Lovinescu vom spune că nici
curentele/generaţiile literare declarate de către critic estetice nu sunt estetice, nici
sincronizarea în bloc, deci generaţionistă, susţinută de el, nu conduce la rezultate
literare performante. Teoriile lui Lovinescu nu au făcut nicidecum din poezia
noastră o poezie mai bună decât i-a fost dat să fie: poeţii de valoare pe care îi avem
nu posedă atributul valorii datorită sincronizării, ci al propriilor forţe creatoare,
al propriului har.
Alcătuită dintr-o direcţie poetică estetică şi o direcţie poetică generaţionistă
pseudoestetică, „poezia modernă” apare desigur ca fiind contradictorie,
dihotomică. Dar aceasta este fiinţa ei, modul ei de a fi. Altfel, fireşte că la modul
ANTARES AXIS LIBRI

25

propriu, prin termenul de „poezie modernă” noi trebuie să înţelegem doar poezia
modernă estetică, performantă, în timp ce poezia modernă generaţionistă, deci
poezia modernistă, este neperformantă şi antimodernă.
Evaluări şi autoevaluări generaţioniste
Cum văd creatorii generaţionişti curentele poetice? Cum îşi autoevaluează
generaţiile literare poezia? Se deosebesc evaluările poeţilor şi criticilor
generaţionişti-curentişti de cele două evaluări prezentate mai sus?
Actorii generaţionişti declară de fiecare dată că faţă de orice altă poezie
– predecesoare sau contemporană – poezia lor este adevărata poezie, poezia
veacului, deci poezia de valoare, poezia estetică, performantă. Ca atare, poeţii şi
criticii generaţionişti nu pot decât să se îndoiască de toată poezia de până la ei şi
să o nege, ca pe una ce este de-a dreptul depăşită.
„Tinerii poeţi ai anilor ’80 […] privesc cu suspiciune stilul, formele
încetăţenite ale comunicării prin literatură, ideea de poeticitate, structurile date ale
genurilor şi speciilor, promovând îndoiala metodică faţă de tot ceea ce înseamnă
temă importantă, subiect de succes, orizont de aşteptare garantat”, ne spune, de
pildă, criticul optzecist Gheorghe Crăciun despre generaţia ’80, în voluminosul
studiu Aisbergul poeziei moderne (3, p. 281, 2001). Poeţii optzecişti consideră,
aşadar, că nimic din ce a fost până la ei poezie nu mai poate funcţiona ca poezie,
în comparaţie cu propria poezie – cea optzecistă. „Modernismul românesc, în
varianta sa reflexivă [poezia anterioară generaţiei ’80], poate fi considerat un
fenomen epuizat, numai bun pentru ulterioarele raportări parodice” (id., s.n.),
întăreşte criticul optzecist Gheorghe Crăciun. Poezia optzecistă, canonul poetic
optzecist „se constituie, într-un fel, în piatra de mormânt a modernismului
românesc de factură reflexivă”, adaugă criticul (ib., p. 286). Poezia optzecistă a
îngropat toată poezia modernă reflexivă anterioară ei, aşadar poeţi de talia lui
Eminescu, Arghezi, Bacovia, Blaga…
De altfel, devalorizarea literaturii predecesoare – tabula rasa – şi
supraevaluarea propriei creaţii sunt atitudini complementare care fac regula
de existenţă aproape a oricărei generaţii literare: nu încerci să creezi o nouă
poezie generaţionistă decât pentru că o refuzi, o respingi, o negi pe cea
existentă, pentru că o socoteşti pe aceasta ca fiind epuizată, neperformantă.
În raport cu această poezie „epuizată”, poezia ta este, desigur, o poezie de
valoare, viabilă, adevărată.
Poeţii şi criticii generaţionişti ne spun astfel că poezia care a fost valabilă
ieri nu mai este valabilă azi, deci că poetica de ieri nu mai funcţionează ca poetică
pentru generaţia poetică de azi. Şi ne mai spun că azi nu sunt valabile decât
poezia şi poetica poeţilor generaţionişti de azi, deci a ultimilor poeţi (în ordinea
timpului)…
26

ANTARES AXIS LIBRI

În sistemul de evaluare al criticilor generaţionişti, ultima poezie
generaţionist-curentistă anihilează simbolic toate celelalte poezii anterioare sau
contemporane şi nu rămâne să fie valabilă decât ea, ca ultimă poezie… În acest
fel, nici înţelegerea poeziei moderne ca uniune federativă de curente poetice nu
mai este posibilă. Prin aplicarea sistemului critic-evaluator generaţionist, ultimii
critici generaţionişti lichidează simbolic din cuprinsul poeziei/literaturii moderne
toate celelalte poezii/literaturi predecesoare sau contemporane şi nu menţin în
categoria de „poezie/literatură modernă de valoare”, în istoria sau dicţionarul
literar pe care îl întocmesc (sau pe care l-ar putea întocmi) decât poezia/literatura
propriei generaţii…
Poezia generaţionist-„curentistă” se naşte de regulă din zece în zece ani,
ea este o poezie schimbătoare, mutantă. Dar este vreo poezie generaţionistă
modernă/modernistă mai bună decât alta? Să vedem ce spune criticul şi
esteticianul E. Lovinescu, ideologul poeziei/literaturii „curentist”-generaţioniste
mutante:
„Prin mutaţia valorilor estetice, nu trebuie totuşi să înţelegem că se
realizează şi un progres (…). În realitate, mutaţia valorilor nu implică o
calificaţie, ci numai o variaţie; în linie generală, operele nu sunt comparabile
decât în sânul aceluiaşi conţinut şi, fiind vorba de artă, în sânul aceleiaşi formule
estetice.” (1, p. 311).
Prin mutaţia valorilor „estetice”, de fapt a curentelor literare, adică a
tipurilor de poezie generaţionist-„curentistă” sau modernistă, nu se produce
niciun progres valoric, aşa încât poezia optzecistă de astăzi, de pildă, va fi egală
valoric cu toate celelalte (vechile) poezii generaţioniste. Conform lui Lovinescu,
părintele literaturii genereţionist-„curentiste” (moderniste), nu avem argumente
să spunem, de exemplu, că poezia optzecistă este mai bună decât poezia şasezecistă
sau decât cea romantică, expresionistă, dada, futuristă, suprarealistă, decât poezia
absurdului sau letristă… Între tipurile de poezie generaţionist-„curentistă”
(modernistă) nu există diferenţe calitative, de vreme ce (pentru Lovinescu)
ele sunt cu toate „estetice”. Niciun tip de poezie generaţionist-curentistă nu se
detaşează axiologic de celelalte, rezultă din citatul lovinescian…
Sindicatul succesului sau despre promovarea valorilor şi a nonvalorilor literare
După cum am spus, literatura modernă înseamnă coexistenţa în modernitate
a două literaturi de valori diferite: una generaţionistă pseudoestetică mutantă, iar
alta estetică, unitară şi relativ stabilă în conceptul ei de-a lungul modernităţii.
Aspectul calitativ este însă doar una dintre marile probleme pe care le pune
literatura. O problemă la fel de importantă este promovarea literaturii. De fapt,
toată activitatea scriitorilor celor două direcţii literare despre care am vorbit mai
sus se desfăşoară în jurul propriilor opere literare, în sensul că fiecare direcţie şi
ANTARES AXIS LIBRI

27

fiecare autor face eforturi să-şi promoveze şi impună operele în mediul literar
intern şi/sau extern.
Care dintre cele două direcţii literare/poetice reuşeşte să îşi impună opera
în mediul literar? Care dintre miile şi miile de autori ai veacului reuşeşte să devină
cel puţin vizibil? Care dintre miile de autori moderni este băgat în seamă de critica
literară, de sistemul de premiere, de dicţionarele literare, când 90% dintre scriitori
îşi trimit cărţile drept cadou la prieteni, aşadar când lucrările lor nici nu intră în
circuitul normal al cărţii spre a fi vândute şi pentru a se şti în acest fel, cel puţin,
de existenţa lor?
Nefiind vizibilă de la sine, opera literară are nevoie, aşadar, de promovare.
De la manuscris la „recunoaşterea naţională sau mondială”, vai!, opera trece
printr-un întreg sistem instituţional de promovare – edituri, aparat critic, librării
şi târguri de carte, sistem publicitar, instituţii de cultură care pot acorda premii
literare sau edita dicţionare etc.
Criticul Alex. Ştefănescu şi poetul Liviu Ioan Stoiciu vorbesc, de exemplu,
despre un sistem de promovare, despre un organism de putere literar-administrativă
care mediază promovarea, canonizarea şi impunerea operelor literare în mediul
cultural, sistem orientat în folosul direct al scriitorilor, de fapt al anumitor scriitori.
Alex. Ştefănescu numeşte acest sistem de promovare „sindicatul succesului”, iar
Liviu Ioan Stoiciu „clan dominant”.
Iată cum vede, de pildă, sistemul de promovare criticul Alex. Ştefănescu în
revista Actualitatea literară, nr. 5/februarie 2011: „Practic, în viaţa literară de la
noi funcţionează, azi, un «sindicat al succesului». Dacă faci parte din el, te poţi
bucura de cronici literare favorabile, de menţionări în manualele şcolare, de
premii şi burse, de traduceri în străinătate etc. Dacă nu – nu! Există, desigur, şi
excepţii (...), dar ele sunt puţine şi nesemnificative.”
În aceeaşi idee, poetul Liviu Ioan Stoiciu opinează în Tribuna (nr. 249/
ianuarie 2013) că „valoarea de azi e confundată cu puterea publică pe care o ai,
cu funcţia deţinută în USR, în principal, sau în alte structuri ale statului (ICR,
direcţii de cultură judeţene, case de cultură, teatre sau la universităţi) sau în edituri
particulare. Toţi redactorii-şefi (sau directori) ai revistelor literare sau din fruntea
USR au plus-valoare fiindcă au funcţii, ei taie şi spânzură în literatura română, ei
iau premii importante (…), se invită la manifestări cu ştaif, bine plătite, se plimbă
în străinătate, „sponsorizaţi”. Ei fac parte dintr-un clan dominant (…), bine pus la
punct şi care nu poate fi contrazis.”
Din citatele ambilor scriitori şi mai cu seamă din întregul lor discurs se
înţelege că în epoca modernă există un grup cultural elitist, o putere literaradministrativă şi că aceasta îşi exercită controlul asupra literaturii epocii,
favorizând promovarea anumitor scriitori, de fapt a propriilor scriitori, şi
28

ANTARES AXIS LIBRI

fracturând promovarea scriitorilor din afara cercului puterii. Fondurile şi
mijloacele destinate promovării literare sunt gestionate, aşadar, doar în folosul
anumitor autori, ne spun cei doi.
Promovarea şi canonizarea autorilor/operelor din cercul puterii conduce la
consolidarea unui corp de opere ale puterii, deci a canonului literar oficial, care
amestecă opere de valoare şi opere minore. Acest canon este pe post de canon
de opere literare fundamentale, fără ca el să fie tocmai de opere fundamentale,
aşa încât critica literară nu are doar responsabilitatea evidenţierii operelor de
valoare care ar fi să constituie în mod legitim canonul de opere fundamentale, ci
şi responsabilitatea excluderii din canonul literar oficial a operelor minore intrate
în mod fraudulos în canon.
Să fie adevărat ceea ce afirmă în toate cele de mai sus cei doi scriitori?
Chiar să fie vorba de un sindicat al succesului, de un clan dominant? Indiferent
de ce am crede, este vizibil faptul că generaţiile la putere au o forţă managerială
pe care scriitorii singulari nu o au. Această forţă managerială generaţionistă are
capacitatea de a-şi impune în mediul literar modern/postmodern propriile opere
şi de a marginaliza operele celorlalţi autori.
Precaritatea ideologiei literare generaţioniste
Generaţionismul este un fenomen literar şi, în acelaşi timp, o ideologie.
Elaborând teoria mutaţiei valorilor „estetice”, teoria (implicită a) mutaţiei
criteriilor critice de evaluare a literaturii şi teoria sincronizării literaturilor mici cu
literatura curentelor literare occidentale mutante, Lovinescu ne lasă moştenire trei
idei, trei ideologii literare care încurajează proliferarea literaturilor generaţionistcurentiste (moderniste) pseudoestetice mutante pe termen scurt şi sincronizarea
cu ele. În acest fel, Lovinescu neagă existenţa literaturii moderne estetice unitare
şi relativ stabile în conceptul ei de-a lungul modernităţii/postmodernităţii. – Nu
spunea criticul că „estetica ştiinţifică a frumosului privit în universalitatea lui e
cu neputinţă, în timp ce o istorie a […] variaţiilor sentimentului estetic, este nu
numai cu putinţă, dar şi singura cale indicată pentru a percepe […] diferitele
forme [generaţionist-curentiste, moderniste] în care s-a realizat”?
O ideologie critică mai atentă şi implicit responsabilă ar fi remarcat
precaritatea „diferitelor forme” literare, deci a literaturii generaţionist-curentiste
mutante şi, pe termen scurt, produse de masa literară generaţionistă şi,
totodată, ar fi legitimat literatura de excepţie, deci literatura modernă estetică
transgeneraţionistă.
Din ideologia, din poetica generaţionist-curentistă va trebui să reţinem,
aşadar, faptul că aceasta nu îşi schimbă/mută formele poetice în cadrul conceptului
de poezie modernă estetică, deci a unuia şi aceluiaşi concept, ci schimbă (la
aproximativ zece ani) însuşi conceptul. Noile formule poetice generaţioniste/
ANTARES AXIS LIBRI

29

moderniste nu sunt variaţii ale poeziei estetice, pentru că fiecare generaţie
modernă născoceşte şi fabrică o altă poezie „curentist”-generaţionistă, o poezie
modernistă cu un alt concept (canon) decât cel autentic, estetic: poezia modernistă
se distanţează de poezia modernă estetică, este altceva decât ea şi împotrivită ei.
Poeziei moderniste nu i se atribuie valoare literară, esteticitate, decât de
către proprii poeţi şi critici generaţionişti, în timp ce această valoare este negată
de toţi ceilalţi actori generaţionişti. Dacă nimeni nu mai face astăzi poezie dada,
futuristă, simbolistă, romantică, expresionistă, letristă etc. în înţelesurile lor
iniţiale, este pentru că modernismele poetice trecute nu mai interesează astăzi pe
nimeni: ceea ce a fost „estetic” pentru generaţia de ieri încetează să mai fie „estetic”
pentru generaţia de azi, pentru noua generaţie literară… Poezia şi ideologia
generaţionistă nu durează decât pe perioada propriei convenţii generaţioniste,
deci pe termen scurt, iar mutaţia poeziei şi a ideologiei (poeticii) generaţioniste
clasează toate modernismele anterioare, lasă în urmă cadavre literare.
Ideologia mutaţiei valorilor generaţionist-curentiste a lui Lovinescu
încurajează şi legitimează orice născocire generaţionistă mai mult ori mai puţin
poetică şi, în mod implicit, încurajează şi legitimează toate abaterile de la poezia
modernă estetică ale noilor forme poetice, toate parodierile şi negările poeziei
moderne estetice.
Toate tipurile de poezie generaţionist-curentistă şi ideologiile/poeticile
generaţioniste rămân însă închise în epoca lor, viabilitatea, aşadar „eternitatea” le
ocoleşte. Toate modernismele se învechesc şi se clasează. Singura şansă a poeziei
generaţioniste/moderniste este poezia scăpată printre degete, aşadar poezia
care îşi depăşeşte conceptul generaţionist, modernist şi intră, astfel, în orizontul
poeziei moderne autentice, estetice, a poeziei de excepţie. Această poezie care
îşi trădează conceptul poetic generaţionist încetează, desigur, să mai fie poezie
generaţionistă, urmând a fi recunoscută ca poezie modernă autentică, estetică,
transgeneraţionistă.
Atenţia noastră nu merită să fie reţinută decât de poezia care depăşeşte
poezia generaţionistă a clipei, decât de poezia autentică, estetică, fie aceasta de
provenienţă generaţionistă sau transgeneraţionistă.
Bibliografie:
1. E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, II, Editura Minerva,
Bucureşti, 1973.
2. E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Editura Minerva,
Bucureşti, 1989.
3. Gheorghe Crăciun, Aisbergul poeziei moderne, Editura Paralela 45, Piteşti,
2002.

30

ANTARES AXIS LIBRI

Invitație la evaziune
George ASTALOȘ
Spuneam undeva un fel de motto:
„tânărul poet își manifestă mocnit revolta,
nu pentru că ar fi nemulțumit de felul în
care își articulează poezia, ci pentru că
înaintașii lui, aflați încă pe gazonul creației
lirice, nu-i recunosc din primul gest de
apropiere calitatea novatoare a poeziei”.
Am parcurs recent „Flagel”, volumul de
sonete al poetului Octavian Mihalcea, care,
dacă am descifrat bine tabloul referențial al
scrierilor lui, în afara unei prezențe, foarte
susținută, în diverse publicații literare, a
semnat cu câțiva ani în urmă (mai precis în
2004) un volum de versuri intitulat sugestiv
„Bărbatul artei sângerează fluturi”.
Am făcut pirueta din paragraful precedent pentru a ajunge la premisele
unei analize simple la care mă inspiră trecerea lui Octavian Mihalcea de la
poezia versului liber la forma fixă a expresiei poetice. Și nu la orice formă
fixă, ci pur și simplu la sonet, care nu ne vine de foarte departe, dacă privim
timpul prin lentila mileniilor de litere, dar care instruiește despre ceea ce la
început a fost moftul de a complica exercițiul liric, mai întâi prin rimă, apoi
prin metrică și, în fine, prin cadastrul întregului dispozitiv al poemului.
Ei bine, Octavian Mihalcea arde pur și simplu etapele pe care prin forța
creației, toți, dar absolut toți predecesorii lui le-au parcurs, de-a lungul carierei
lor, indiferent de generații sau de percuția împlinirii. Aș putea scrie un eseu
despre măiestria sonetului la Octavian Mihalcea. Venind pe o pistă semnalizată
sub privirile mele de un Tudor George, zis Ahoe, sau de un Teodor Pâcă, cred că
am, nu numai capacitatea, dar și calitatea de a nota sinuozitățile cuceritoare ale
sonetului și, prin carambolaj, ale sonetistului. Octavian Mihalcea, prin bogăția
rimei, prin profunzimea discursului liric și prin „ticăloșia” cu care își camuflează
esteticul, încântă și descântă orice cititor ce are șansa să se flageleze cu sonetele
unui aparent poet tânăr tăvălit în maturitatea gândirii poetice. Aștept viitoarele
titluri ale tânărului meu coleg, pentru a-i arăta cu degetul pe cei care cred că
poezia este o croazieră de plăcere din care se iese cu un statut social. Poezia nu
cere certitudini, ea incită și provoacă evaziune.
ANTARES AXIS LIBRI

C
R
O
N
I
C
I
D
E
C
A
R
T
E

31

C
R
O
N
I
C
I
D
E
C
A
R
T
E

32

Constantin Marafet,
Penumbra trandafirului
Emilian MARCU
Constantin Marafet, Penumbra
trandafirului, Editura Fundaţia Scrisul
Românesc, Craiova, 2013, 108 p. Prefaţă
semnată de Ion Roşioru, cu aparat critic.
Poezia lui Constantin Marafet
are darul de a se prezenta cititorului, mai
mult pictural, ca nişte adevărate „amiezi
colorate” cum spune într-un vers al său,
când „trupul tău uitat în zodia unui vulcan/
caută adresa neliniştii mele” unde „ iubirea
viscoleşte amintiri”. Sub această avalanşă
de palete coloristice, dar şi de simboluri, se
înscrie poezia acestui poet, în mare măsură
un liniştit şi un taciturn, ce pare a-şi şlefui
mereu metaforele, parcă nemulţumit de ceea ce aduce în faţa cititorului.
Constantin Marafet nu face parte din acea categorie de scriitori gata în orice
clipă să se caţăre pe lianele succesului facil, să se facă vizibil, când vrei şi
când nu vrei. El îşi ticluieşte poemele, răbdător, temeinic şi lasă potecă liberă
altora. În Penumbra trandafirului se pare că îşi găseşte locul preferat, locul de
unde Constantin Marafet poate privi acest spectacol al lumii scriitoriceşti, cu
îngăduinţă. El regăseşte chipul iubitei „plin de anotimpuri/ albite de-atâtea
visări”. În această penumbră, a se observa discreţia poetului, a trandafirului,
unde se construieşte într-un adevărat spectacol parnasian, în care pe lângă
picturalitatea, oarecum rece şi uşor impersonală, el cultivă virtuozitatea
imaginilor ştiind că: „Departe se-aude o strună cum cântă/ La o vioară
bătrână”, mai ales în dimineţile decupate din uitatele arhive ale dorului. Există
în aproape fiecare poem din această „Penumbra trandafirului” un adevărat
cult pentru ceremonial, un ceremonial adesea în expansiune, dar alteori
retractil şi bine temperat, ceremonial prin care se derulează un elogiu iubitei,
cel mai adesea fictive, sau, învăluită într-o undă sub un voal de mister, cea care
i se arată, mai les, „pe apele nopţii căci altfel el ar muri odată cu ninsoarea”
în ochii acelei iubite. În umbra visului, pentru că acest volum excelează prin
stările onirice, „Umbra visului devine copac/ trag haina şi-o îmbrac/ frunza
ANTARES AXIS LIBRI

cântă apa-n dungă/ răsărit şi cale lungă// şi aud cum creşte umbra/ se înclină, se
abţine / ramuri, degetele, febra/ la grumaz te-ngenunchiză...”, se presimte cum
„noi ne iubim la încheietura unei ape/ aici, de la facere şi dincolo de moarte”. Nici
în acest volum Penumbra trandafirului, Constantin Marafet nu se îndepărtează de
preocuparea de a se delecta cu mânuirea discretă a verbului, de şlefuirea cuvântului
şi mai ales a expresiei ştiind să topescă din dor un univers liric emoţionant.
Statornicia în gânduri şi în sentimente, mai ales, este consfinţită prin poemul
„Femeie albastră”, poem în care spune: „bate tată un cui în poartă/ jalea ţine-o
la chimir/ şi pe drumul ploii iartă/ lumea ta din cimitir/ eu copilul din albastru/
cu un cal la poartă astru/ rup tăcerea unui munte...”. Penumbra trandafirului, o
carte de poeme gardate de o tristeţe aproape funciară care îi consolidează structura
parnasiano-ludică lui Constantin Marafet, în această viaţă tumultoasă din care el
ştie, cu discreţie să se retragă, conteplându-şi visele, speranţele şi ascensiunile. O
lume aproape barocă îi face bine şi îl tonifică dovedindu-ne că poezia poate fi un
bun leac, atunci când este scrisă cu simţire, aşa cum este scrisă această poezie a lui
Constantin Marafet.

ANTARES AXIS LIBRI

33

C
R
O
N
I
C
I

Întoarcerea lui Moromete...
Cezarina ADAMESCU

D
E
C
A
R
T
E

34

Sorin Preda, „Moromeţii. Ultimul
capitol”, Ediţia a II-a, revizuită şi adăugită,
Eikon, Cluj-Napoca, 2013, Premiul
Academiei Române.
Poate că trăsătura definitorie a
prozelor memorialistice ale lui Sorin Preda
este sinceritatea. Nicăieri nu-l poţi cunoaşte
mai bine pe un autor decât în scrierile lui
despre lumea în care a deschis ochii. O
lume mirifică în amintire, dar văzută cu
ochii adultului de azi. O lume din care nu
a mai rămas nimic decât amintirile. Fina
autoironie, dulcele amar al întoarcerii
în timp, contrapunerea cu lumea de azi, tot mai străină, în care Ultimul
Moromete, Alexandru, Sae, Săică, fratele cel mic al celui mai mare prozator
român, trage să moară, iar fiul lui îşi pune cu disperarea sinucigaşului sufletul
pe tavă. O atitudine nu întotdeauna productivă. În sinceritatea lui, Sorin
Preda atinge sublimul. Lumea nu înţelege asta. Lumea e surdă, oarbă şi mută.
Chiar dacă autorul se străduieşte să o tragă de limbă. Lumea e peste tot la fel.
Lumea lui Moromete nu e nici mai bună, nici mai rea decât altă lume.
Cu ochiul atent şi nostalgic, Sorin Preda încearcă din răsputeri să reînvie
această lume, să-i înnoade rămăşiţele, aşa cum mama înnoda căpeţelele de
coarde viu colorate, ca să ţeasă un nou covor dungat în curcubeu, pe care
tălpile noastre să păşească spre viaţă.
Mi-a fost dat (şansă extraordinară!) să-l întâlnesc la Salonul Literar
AXIS LIBRI, pe nepotul marelui scriitor Marin Preda. Să asist, cu respirarea
întretăiată, la lansarea volumului „Moromeţii – Ultimul capitol” – apărut
recent într-o ediţie nouă, revizuită şi adăugită, la Editura Eikon, Cluj-Napoca,
în 2013.
Dintr-un poster uriaş cât un perete, Eminescu ne proteja spatele şi
privea la noi cu vădită înţelegere şi oarecare curiozitate. Voia şi el să afle cum
stă „chestia”, „tărăşenia”, „parascovenia” cu acest ultim Moromete, în mărturii
ANTARES AXIS LIBRI

şi imagini neaşteptate, aşa cum neaşteptate şi nechemate vin buluc peste noi
amintirile.
Moromete nu mai este un personaj care a trăit cândva sub numele ţăranului
Tudor Călăraşu din Siliştea-Gumeşti, Moromete este o stare. O stare a ţăranului
de odinioară (nicidecum a celui de azi), o emblemă, un prototip al hâtrului filozof
al vieţii, atât de bine zugrăvit în romanele sale de către Marin Preda. E aici o
încleştare, o luptă în spirit, în care nu se ştie cine pe cine domină şi cât.
Pentru lumea lui Moromete, Timpul nu mai are răbdare. Lumea lui s-a dat
de trei ori peste cap, s-a întors devenind altă lume.
Descriind această lume prin ochii şi gura ultimilor martori, Sorin Preda
nu se sfieşte să pară stângaci şi neinspirat, când de fapt, el este înduioşat până
la disperare că lumea aceasta nouă, străină, refuză să se supună amintirilor şi
realităţii de odinioară.
Şi atunci, el o adună din rămăşiţe, „în jurul unor uimiri şi gânduri provocate
de amintirile celor care cred că l-au cunoscut cândva pe Marin Preda.”
Ca să ni le dăruiască nouă. Ca să-i prelungească existenţa şi să roage Timpul
să mai aibă îngăduinţă, încă o vreme şi încă alte vremi, până la vremuri mai bune.
Mai bune pentru literatură, mai bune pentru ţărani, mai bune pentru omenire.
Deşi vrea să-şi minimalizeze meritul scrierii sau adunării acestor mărturii
între copertele cărţii, Sorin Preda nu poate să nu recunoască faptul că are (spunem
noi, cititorii şi iubitorii lui Marin Preda) – „meritul de a-i fi dat o turnură, un prim şi
necesar elan de pornire”. Iar restul, mărturiseşte el, „s-a petrecut aproape de la sine”.
Acest „aproape de la sine” – l-a făcut să-l redescopere pe Marin Preda, „total
necunoscut chiar şi pentru cei care i-au stat în preajmă”. Un paradox. Cu cât crezi
că-l cunoşti mai bine pe un om, cu atât îţi devine mai necunoscut.
Şi pentru această redescoperire după ce şi noi l-am uitat şi l-am neglijat
întrucâtva (presupunând că l-am iubit şi i-am cultivat opera cu religiozitate) – îi
suntem datori lui Sorin Preda, fie şi pentru faptul de a ne trage discret de mânecă,
de ureche, de fibrele invizibile ale inimii.
Intri în cuprinsul cărţii şi eşti captivat, nu de noutate, dar de forţa
extraordinară a evocării, prin gurile altora, a elementului definitoriu al acestui
dublu personaj emblematic: Moromete şi Marin Preda, de cele mai multe ori
identificându-se în gândire şi simţire şi transmise fidel, urmaşului de azi, pentru
a-i reda demnitatea ce i se cuvine.
O carte savuroasă ca o lacrimă care refuză să se prelingă pe relieful obrazului.
Cu o uimire perpetuă care stârneşte, nu numai curiozitatea şi interesul, dar o
teribilă şi fascinantă atracţie către lumea în care i-a fost dat să se nască, să trăiască
o parte din viaţă şi la care s-a reîntors mereu, total învins de o nostalgie năucitoare
provocată de întrebările existenţiale la care nimeni n-a răspuns încă, Sorin Preda
se face, nu doar martorul cheie al acestor aduceri-aminte, nu doar interlocutorul
şi povestitorul, ci chezăşia unei vieţi trăite exemplar pentru literatură.
ANTARES AXIS LIBRI

35

Şi chiar dacă ar fi fost doar un cercetător oarecare asupra vieţii şi operei
lui Marin Preda şi nu un martor ocular, legat prin sânge şi rădăcini de marele
prozator, Sorin Preda are meritul incontestabil că ni-l aduce, din Departele
anilor, în Aproapele inimii, revendicându-i locul binemeritat în falanga de aur a
literaturii române postbelice. Şi din acest punct de vedere, cartea este o veritabilă
restituire. Ea te incită la recitire şi reconsiderare.
Fără acest reper fundamental, şirul lung de autori din epoca respectivă s-ar
subţia până la rupere.
Un autor clasic, devorat de personajele sale care s-au instalat în viaţa lui,
revendicându-şi fiecare, identitatea.
Sorin Preda nu a trăit şi nu trăieşte în umbra marelui înaintaş, ci şi-a croit
o personalitate, un stil, un destin propriu, cu nimic mai prejos. El aduce elemente
de noutate în biografia şi opera lui Marin Preda, prin intervievarea unor persoane
apropiate, prin unele scrisori pe care prozatorul le-a trimis familiei sau unor
prieteni. Există şi unele interpretări particulare ale unor evenimente şi pasaje din
cartea fundamentală a lui Marin Preda.
Prozele lui Sorin Preda, de până la volumele de memorialistică, sunt cotate
de critica de specialitate drept remarcabile, în care ficţiunea şi autenticul se
împletesc armonios.
Căldura care se degajă din fiecare pagină a cărţii de faţă este aidoma nodului
din gâtlej, care nici nu te lasă să plângi, nici nu dă frâu liber cuvintelor, ci îţi
sugrumă doar vocea şi-ţi umezeşte privirile.
Şi într-aceasta constă emoţia uriaşă, emoţia autentică pe care doar lucrurile
trăite şi simţite ţi-o poate transmite la simpla lectură, aşa încât, eşti nevoit să nu
mai laşi cartea din mână ca să nu întrerupi vraja, misterul, magia născute din
lucruri cunoscute şi necunoscute, mărturii pierdute şi regăsite, ecoul vocilor care
încă mai stăruie primprejur, reverberând înaltele spaţii la care ai vrea să accezi, o
dată cu personajele evocate.
Şi pentru că nimeni nu ştie a reda mai fidel tăcerile pline de tâlc, ezitările,
atmosfera rurală din Siliştea-Gumeşti, lumea satului moromeţian, aşa cum a fost
ea odinioară, pe vremea când salcâmul nu era tăiat şi vândut lui Bălosu’ şi nici
rumoarea şi verva politică din fierăria lui Iocan nu s-au stins încă, iată că Sorin
Preda s-a încumetat să le aducă înapoi, pentru o vreme şi pentru încă o vreme şi
pentru toate vremurile care au fost, care sunt şi care vor veni, dacă Timpul va mai
avea puţintică răbdare cu oamenii...
O ironie de cea mai bună calitate, un umor fin şi permanenta autopersiflare
par să fie coordonatele narative ale lui Sorin Preda. Dar şi adânca pătrundere în
cosmosul moromeţian pentru a descoperi noi valenţe ale personajelor intrate deja
în istorie. Ori în legende. Oricum în folclorul care mai circulă nestingherit pe uliţele
Siliştei-Gumeşti, folclor care a făcut din Tudor Călăraşu un personaj cu blazon, la fel
ca Darie al lui Zaharia Stancu, cel care a colindat „desculţ” prin toate colţurile lumii.
36

ANTARES AXIS LIBRI

Ascultându-l pe Sae din relatările fiului său, nu poţi să nu-l compari cu
Marin şi uneori te trezeşti întrebându-te, cine a scornit vorba rămasă de pomină:
„Pe ce te bazezi?” ori „Să se mire proştii, d-aia!” şi celebra exclamaţie care ascundea
atâtea înţelesuri: „Ehehei...”, precum şi multe alte ziceri nemurite în cărţi care au
făcut ca autorul Moromeţilor să fie îndrăgit de generaţii întregi de români.
Nu numai vorbele, dar şi întâmplările şi gusturile sunt demult uitate, pe
care autorul le culege precum firele de nisip dintre firele de nisip, cu singurul
gând de a le simţi din nou miresmele. Amintirile tatei. Spuse cu jumătate de gură,
aproape monosilabic. Câteva vreascuri din care fiul aţâţă focul întoarcerii, focul
cel sacru, cel fără de cenuşă. Prilej de mirare. Amintiri care fac „cât toate bogăţiile
pământului”.
Figura lui Tudor Călăraşu – pater familiae – patriarhul gospodăriei, răsare
din negurile vremii, pe „vatra veche” din poiana Siliştei-Gumeşti, imprimându-se
pe retină. Cumpănit la vorbă sau cum spune autorul, „cu vorba între două ape” –
Morometele sprijină cu privirea lui cerul, privind gânditor în nesfârşirea câmpiei.
Un interviu al lui Sorin Preda cu tatăl său, Alexandru ne luminează în unele
amănunte şi precizări legate de istoria Moromeţilor, aşa cum a văzut-o, trăit-o şi
închipuit-o Marin Preda.
Vocabularul lui Sae e plin de expresii specifice locului: „nici vorbă”; „vezi-ţi
de treabă”; „absolut”; „Ei, dacă vrei să ştii...”; „nu umblai cu fofârlica”; „Era teribil,
dom’le!” „trenchea-flenchea”; „e altă mâncare de peşte”; „cum devine treaba cu...”,
„cutare” - acest cuvânt ascunzând în el o lume, o chintesenţă a vorbirii, aproape
o formulă magică, rostită scurt, pe care doar interlocutorul o putea descifra ş.a.
Încuviinţare sau negaţie, formula „vezi-ţi de treabă”, rostită frecvent în vorbire,
era folosită de săteni, după caz, nu ca o admonestare pentru cineva care-şi vâră
nasul în treburile altuia, ci ca o modalitate de întreţinere a conversaţiei.
Limbajul este plin de umor şi de tâlcuri pe care doar siliştenii le înţeleg.
Modul de receptare a cărţii lui Marin Preda a fost diferit de la ţăran la ţăran.
Oricum, fiecare urmărea amănuntul specific care să-l scoată în evidenţă
ca personaj şi nu admiteau ficţiunea în naraţiune. Despre rolul imaginaţiei
în literatură nici nu putea fi vorba. Autorul păstrează unele cuvinte cu iz de
regionalism, care circulă şi astăzi în zonă: tălică, izmeneală, pocinog, trepţi,
scorneală, chestii, socoteli, ş.a.
Saga familiei Călăraşu ar putea fi asemănătoare cu a altor familii din lumea
rurală a începutului de veac XX, cu gospodării întocmite după toate regulile
ţărăneşti, dar împovărate de datorii, cote şi bănci care le slăbeau chingile familiale,
silindu-le să-şi ascundă bruma rămasă pentru a putea supravieţui. Puţini erau
cei care rezistau asalturilor fiscului, perceptorilor, inspectorilor fiscali, oamenilor
puşi să-i execute silit (cum era Jupuitu’), fără să falimenteze, să fie nevoiţi să-şi
vândă animalele din ogor ori dublele de porumb pe nimic, deşi fuseseră muncite
cu sudoare, ca să poată face faţă.
ANTARES AXIS LIBRI

37

Nici familia lui Tudor Călăraşu, „o familie cam ciudată, răsucită în vrej, cu
copii din trei căsătorii – un rând al Joiţei Preda (Catrina), alt rând al lui Tudor
Călăraşu (Moromete) şi, la urmă de tot, copiii celor doi; Marin, Ilinca, Alexandru
– mezinul, ăl mai mic, cel care la masă căuta să termine primul mămăliga şi apoi
începea să plângă prefăcut: „Ete, mamă, că mănânc brânza goală.” După ce primea
o altă porţie de mămăligă, se grăbea să înfulece brânza, pentru a putea apoi reclama
nefirescul situaţiei: „Ete, mamă, că mănânc mămăliga goală.” Era un joc, dar şi o
treabă serioasă, de vreme ce te puteai scula sătul de la masă.”
Sae Preda evocă vechile ritualuri ale sătenilor din sărbătorile de Paşte şi
de Crăciun, dar şi obiceiul dansului popular numit Căluşul, „cu Mutu cel nebun
îmbrăcat în femeie, sau să asişti la spălatul de Rusalii, când femeile scoteau în
bătătură scăunelul, cazanul cu apă, un braţ de rozmarin, lână de oaie şi săpun de
casă neînceput şi abia apoi chemau „bărbat de cruce” (copil sau matur) să-l spele pe
picioare. Aşa ceva face cât toate bogăţiile pământului. Nu le găseşti pe stradă şi nici
n-ai magazin de unde să le cumperi.”
Un alt merit incontestabil al lui Sorin Preda este acela de a fi păstrat în
evocare, fenomenul viu al limbii româneşti din această parte a ţării, preluându-l
de la Marin Preda şi de la Sae Preda, îmbogăţindu-l cu expresii actuale în aceeaşi
manieră simplă, directă, neaoşă, spumoasă, în ciuda faptului că atât Moromete,
cât şi fiii lui, nu erau întrecuţi în efuziuni sentimentale, ci mai degrabă taciturni,
rostind exact atâtea cuvinte câte erau necesare. Dar ceilalţi, înţelegeau totul, fie şi
dintr-un cuvânt sau o expresie devenită tipică. Ex. „D’aia!”; „Era daraveră mare”;
Ori: „Ete-aşa!”; „ca să ştii şi tu”; „Păi, da, ce crezi?” (ca o întărire a spuselor de până
atunci, un fel de chezăşie a vorbelor). Sau, antologica frază a lui Ilie Moromete:
„Pe ce te bazezi?”
Ceea ce a dorit autorul în această carte-document este nu numai o prelungire
a lumii satului din vremea copilăriei tatălui său, dar şi o mărturie autentică despre
acele locuri, timpuri şi oameni, atât cât s-a mai păstrat. Cu adevărat remarcabil este
faptul că, deşi unii cititori nu s-au născut la sat, ei revăd şi retrăiesc cu ochii minţii,
toate scenele memorabile, antologice ale familiei Călăraşu şi a celor dimprejur şi
aceasta e cu adevărat măiestria autorului, de a-l face pe cititor să se transpună în
pielea acelor personaje. Era destul să închizi ochii „şi să cobori cu mintea” într-o
zi toridă de iulie, la seceriş, ca să-ţi apară imaginea unui câmp dogorât de soare şi
oamenii din lanuri. „Parcă erai într-un oraş! – povesteşte Alexandru Preda – Aşa,
cu „străzi”...sau cu „alei” cu „intersecţii...”
Ceea ce a reuşit Sorin Preda cu acest volum este o construcţie solidă,
temeinică, dinamică, reală, întreţesută cu firul de aur tors din fuiorul fermecat al
înaintaşilor, pe care-l deşiră mai departe pentru urmaşi. O poveste alcătuită din
mai multe poveşti, care ai dori să nu se mai sfârşească şi în care afli mereu, noi
semnificaţii. Poveste adevărată dintr-o lume care îţi devine imediat familiară. Pe
care o îndrăgeşti instantaneu. Ţi se strecoară în suflet şi nu-ţi mai iese de acolo.
38

ANTARES AXIS LIBRI

La care te reîntorci destul de des ca s-o mai retrăieşti, de câte ori ţi se face dor de
copilărie.
Cu răbdarea artizanului, Sorin Preda, înnoadă şi împleteşte fel de fel de
istorii, mărturii ale consătenilor, ale familiei, ale confraţilor de condei, pentru
a alcătui din piese de puzzle, un joc neasemuit care se numeşte Viaţă. Îi dă, cu
alte cuvinte suflare din propriul duh, îl însufleţeşte, ca pe o bucată de lut nesătul
înduvohnicită de Duhul blând şi persuasiv al amintirii.
Amintirile autorului sunt un reflex al libertăţii de amintire a noastră,
iscând, aidoma cercurilor concentrice în apă, alte şi alte valuri ale memoriei
noastre afective. În definitiv, o provocare care merge până la rădăcinile sufleteşti,
în zonele cele mai inaccesibile. Este aidoma unei cascade care, în curgerea ei
tumultoasă, antrenează tot ce întâlneşte în cale: şi pietre şi flori şi iarbă şi mici
vietăţi care trăiesc în jurul ei dar şi piedici, stăvilare intempestive pe care trebuie
să le depăşească.
Cu un dar nativ extraordinar, Sorin Preda creionează prin intermediul
interviurilor, dar şi graţie sorgintei sale din familie, unele personaje autentice din
cartea lui Marin Preda. De pildă, Ilinca (sora prozatorului) – este o „femeie de
toată isprava”, „om dintr-o bucată” şi cea care era „ca un câmp de porumb”.
În structura cărţii autorul a adăugat şi unele scrisori de o neasemuită valoare
memorialistică, scrise de Marin Preda încă din anul 1947 şi păstrate cu mare grijă,
scrisori care astăzi, aruncă o nouă lumină asupra personalităţii romancierului şi îl
întruchipează aşa cum a fost ca om. Acestea sunt de o valoare inestimabilă pentru
Istoria Literaturii Române. Pagini neasemuite în care parfumul trecutului răzbate
până la noi. Mergând pe urmele personajelor moromeţiene, Sorin Preda păstrează
şi onomastica lor sau măcar poreclele cu care mai degrabă erau cunoscuţi:
Cocoşilă, Paţanghel, Călăraşu’, Guica, Besensac, Buric, Gulie, Bâzdoveică, nume,
venite, după spusele lui Sae, „din negura timpului” ş.a.
Tandreţea, delicateţea siliştenilor nu se arătau în chip manifest, erau socotite
slăbiciuni muiereşti, însă, era de ajuns un gest, o privire, o strângere de mână
şi chiar o admonestare blândă ca să înţelegi că eşti acceptat şi inclus în această
formă de convieţuire intimă, familială, în acest nucleu magic, aşa cum eşti, cu
toate slăbiciunile tale.
În Sae Preda descoperi sensibilităţile şi subtilităţile de limbaj în descrierea
unor ritualuri şi a unor obiceiuri populare, descrise şi de Marin. Ex.: „Măcar o zi
pe an, praful uliţei principale devenea frumos şi ornamentat ca o catrinţă, ca un
ştergar de biserică.”
Cert este că, ţăranul descris de Marin Preda, avea o legătură ancestrală,
aproape simbiotică cu pământul, socotindu-se el însuşi fiul pământului, care îl
hrăneşte pe el şi pe ai lui, nu în sensul manifestării lui Ion al Glanetaşului care, avid
de pământ, îngenunchea şi-l săruta, ci, îi plăcea să-l contempleze şi să ştie că e al
lui: „Şi lui tata îi plăcea să privească lanul. Îl vedeai cum stă la capul lanului şi nu se
ANTARES AXIS LIBRI

39

mai satură privind. Era o plăcere de-a lui, dar şi un ritual. Parcă discuta cu ogorul,
cu spicele de grâu, cu soarele care se căznea să iasă de după dunga orizontului. Asta
era, de fapt, munca lui.”
Toate capitolele intitulate „Poiana lui Iocan” conţin mărturii autentice
ale unor persoane care au cunoscut familia lui Tudor Călăraşu sau scrisori deale lui Marin Preda, inserţionate printre interviurile luate de Sorin Preda. Unii
dau mărturie chiar şi de câte două-trei ori despre întâmplări petrecute împreună
sau despre cele auzite, în general despre primele începuturi literare ale lui Marin
Preda. Ca să le delimiteze de restul documentelor, autorul le scrie în cursive.
Toate acestea completează tabloul vieţii unuia dintre cei mai mari scriitori realişti
români postbelici. Valoarea excepţională a acestor documente autentice legate de
viaţa şi opera scriitorului Marin Preda nu poate fi pusă la îndoială şi e meritul
autorului că s-a documentat atât de minuţios pentru ca toate aceste adevăruri să
iasă la lumină, aşa cum au fost şi nu mistificate ori idilizate din alte considerente
care ar putea vâna popularitatea şi succesul.
Oricum, Marin Preda şi-a câştigat prin opera lui locul binemeritat în galeria
scriitorilor de marcă. Iar Sorin Preda ni-l aduce înapoi, „răscolind prin maldărul
de amintiri, interviuri şi mărturii” despre el şi şi despre ai lui ori despre modelele
umane reale din care scriitorul se inspirase.
Din meandrele acestor mărturii se degajă un fir subţire de tandreţe şi
duioşie care-l revendică pe marele scriitor drept „CEL MAI IUBIT DINTRE
PĂMÂNTENI”, nu atât de siliştenii lui, cât de nepotul, cel care şi-a dedicat mulţi
ani acestor cercetări minuţioase pentru a scoate la lumină adevărata personalitate
a lui Marin Preda. Aceste sentimente urcă precum o căldură spre grumaz şi apoi
în obraji, dar mai ales îi umezeşte privirile şi-i gâtuie vocea, ori de câte ori vorbeşte
sau îşi aminteşte de el. Chiar dacă nu e vizibil. Şi e cea mai frumoasă mărturie a
nepotului despre unchiul său.
Fie spaţiul idilic al secerişului, fie nostalgia pădurii Ciolăneasca, fie islazul,
uliţele satului, Poiana lui Iocan sunt locuri cu un farmec aparte, descrise cu multă
măiestrie de Marin Preda şi trecute în revistă în amintirile consătenilor lui, în
cartea lui Sorin Preda.
În mărturia lui, Dobre I. Burcea – consătean, îi caracterizează pe fiu şi pe
tată în mod surprinzător: „Aşa era Marin, ca Paţanghel – o jumătate de zi îi scoteai
vorba din gură şi cealaltă jumătate o petreceai încercând să desluşeşti ce-a vrut să
zică.”
Din declaraţiile oamenilor locului reiese că întreg travaliul lui Marin Preda
în care s-a străduit să alcătuiască o frescă autentică a satului din Câmpia Română,
la început de veac XX, cu bunele şi relele lui, a fost în ochii lor, un motiv de mare
supărare, căruia nu-i vedeau rostul. Şi poate că nimeni nu a înţeles în vremurile
acelea (poate că nici astăzi, la 34 de ani de la plecarea scriitorului) – despre rostul
literaturii de a da o identitate locului şi oamenilor de pe el. Poate că mulţi s-au
40

ANTARES AXIS LIBRI

văzut, nu în culorile şi ipostazele în care se aşteptau şi asta i-a supărat. Despre
imaginaţia autorului, nici nu putea fi vorba...
Cartea însă, aruncă o lumină destul de limpede asupra acestor realităţi,
chiar dacă şi imaginaţia are un rol destul de important.
Sorin Preda încearcă, însă, o mărturie colectivă asupra aceloraşi evenimente
şi personaje, fiecare văzând în felul lui cum s-au petrecut lucrurile. Memoria
colectivă scoate la lumină amănunte surprinzătoare. Hazul se iscă din te miri ce.
În câteva cuvinte Cutieru Ilie, zis Gulie - croitorul satului - rezumă viaţa
de pe vremea copilăriei lui Marin Preda, în peisajul aspru şi colţuros al satului
de câmpie: „Cam asta-i treaba – pe vremea copilăriei mele şi a lui Marin, ţăranul
se zbătea în lipsuri, dar era fericire la oameni. Nu ştiu cum, dar parcă istoria nu le
intra sub coaste, ca acum.” Ceea ce spune totul.
Şi tot la fel, sintetizează acelaşi personaj, situaţia actuală: „Ce să mai
discutăm – în Siliştea a dispărut parcă şi simţul omului de a mai trăi. Stăm cu
braţele încrucişate la piept şi privim cum se face câmpul pârloagă. Eu zic că mai
bine nu ni se dădea pământul înapoi... Belea! Belea mare! Nici nu faci pe el cât costă
sămânţa şi trebuie apoi să plăteşti la stat...”
Sârguinţa cu care Sorin Preda aşează cap la cap aceste dezvăluiri, unele
uluitoare, despre momentele importante din biografia lui Marin Preda, este
mai mult decât meritorie. Pentru aceasta, el utilizează mai multe categorii de
informaţii: prin viu grai, ale sătenilor care mai trăiesc încă, scrisorile scriitorului,
interviuri cu unele persoane din familie, alte mărturii adunate sub genericul, atât
de cunoscut din roman, „Poiana lui Iocan”.
De multe ori, Sorin Preda întrerupe discuţiile cu interlocutorii actuali ai
Poienii lui Iocan, ca să le reia în alt capitol, exact de unde le lăsase. Acest procedeu
măreşte suspansul şi sporeşte dinamica relatărilor.
Din relatările lui Sae Preda aflăm şi unele amănunte legate de laboratorul
de creaţie literară al scriitorului, din perioada când au locuit împreună la
Bucureşti.
De o importanţă covârşitoare sunt amintirile Sânzianei Pop despre Monşer,
rezumate astfel: „Eu ştiu un alt Marin Preda decât îl ştiu povestitorii săi. Toate
amintirile mele cu Monşer sunt de o tandreţe indescriptibilă”. „Un scriitor de un
milion de carate” aşa îl caracterizează scriitoarea şi jurnalista Sânziana Pop. În
„paradisul natural” de la Mogoşoaia, silueta prozatorului, cu bastonul lui şi cu
„mirobolanta pălărie”, părea venită din alte timpuri, dintr-un ţinut de legendă peste
care plutea inefabil, duhul prinţesei Martha Bibescu care împrăştia ameţitorul
parfum de violete.
„Serile acelea au fost adevărate academii de literatură, pe care prezenţa
domnului Preda le transforma în regal.” Şi, mai afirmă Sânziana Pop, „Doamne, ce
amintiri minunate! Au lăsat dâre de aur în viaţa mea. M-au ajutat să fac şi să fiu ce
sunt. Atât cât îmi e măsura”.
ANTARES AXIS LIBRI

41

Din atmosfera aceea magică, fascinantă, îşi putea extrage esenţele crude ale
realităţii.
Marin Preda este surprins în atâtea ipostaze uimitoare, încât aproape că
nu-l recunoşti în imaginea clasică serioasă, cu ochelarii cu dioptrii forte, atât de
bine cunoscuţi.
Sorin Preda nu utilizează în cartea lui de memorialistică închinată
familiei Preda şi în special lui Marin Preda, formulele obişnuite de narare,
cronologică şi sistematică, ci o formulă cu totul inedită care trece dincolo de
amănuntul biografic, fiind îmbogăţită cu mărturii neaşteptate, de o valoare
incontestabilă, cum este interviul cu prozatorul şi jurnalistul Radu Cosaşu,
un fin observator al fenomenului literar al anilor 1950, când a apărut prima
ediţie a Moromeţilor, mărturie care implică în cel mai înalt grad sinceritatea,
onestitatea şi alte calităţi ale autorului acestei cărţi monumentale. Descoperi
laturi aproape necunoscute ale lui Preda: afabil, afectuos, generos cu confraţii
mai tineri, cu gesturi chiar de tandreţe, prietenos, dar şi caustic, circumspect,
tăios cu persoanele care, de altfel i-au făcut mult rău, nu numai pe plan
spiritual şi afectiv, dar şi în viaţa civilă, într-o vreme când, fie şi pe baza unei
simple declaraţii, puteai fi socotit ostil politicii partidului sau regimului de
democraţie populară.
Ceea ce a reuşit din plin Sorin Preda cu această carte este că m-a făcut
să-l iubesc şi mai mult pe Moncher (Ehehei...), să-i reiau cărţile la frunzărit şi
aprofundat, să mi-l apropie şi să mă incite la cunoaşterea lui, din intimitatea
cărţilor sale.
Nu ascund faptul că Marin Preda a fost fundamentul pe care mi-am ridicat
edificul spiritual şi că „Moromeţii” a avut darul de zeci şi zeci de ori să mă facă să
trec peste foarte multe prăpăstii sufleteşti şi nu numai.
Era destul să deschid primul volum şi să citesc scena salcâmului. Şi supărarea
îmi trecea instantaneu, de orice natură ar fi fost.
N-am spus asta nimănui. O declar acum, la şase decenii de viaţă: „Moromeţii”
a fost prima mea biblie, cartea de căpătâi la care am revenit de nenumărate ori, ca
sub un acoperiş pentru rugă, unde găseam hrana şi apa vie necesare înaintării în
viaţă, deşi eu sunt străină total de universul rural descris acolo.
Dincolo de datoria morală a nepotului pentru unchiul său dispărut
prematur, dincolo de admiraţia neţărmurită a discipolului faţă de maestru,
se remarcă asiduitatea muncii de cercetare prin arhiva Muzeului Literaturii
Române, a Bibliotecii Naţionale şi a altor surse documentare, strădania de a
limpezi unele lucruri şi ineditul acelor mărturii „pe viu” despre copleşitoarea
personalitate care şi-a înscris numele definitiv în Istoria Literaturii Române
contemporane.
Fapt pentru care îi rămânem profund recunoscători.

42

ANTARES AXIS LIBRI

Constantin Vremuleţ: „După Pharsalos”,
Editura Fundaţia culturală Antares
Ion MANEA
Mutilarea omului modern şi noua
şansă la mântuire
Apropierea de noul roman al lui
Constantin Vremuleţ ar putea părea mai
dificilă decât faţă de precedentele, titlul –
„După Pharsalos” – neputând oferi, de la
început, o deschidere decât celor care cunosc
câte ceva despre celebra bătălie dintre
Cezar şi Pompei, desfăşurată la mijlocului
veacului I, înainte de Hristos, în locul acela
din centrul Greciei de azi şi, mai cu seamă,
despre frumoasa legendă (pe adevăr istoric
bazată) după care primul dintre comandanţi,
cel ce va câştiga lupta, în ciuda inferiorităţii numerice, le-a cerut soldaţilor săi
să lovească cu precădere feţele adversarilor, ştiindu-se că, printr-un edict al
Senatului Roman, se interzicea acordarea titlului de cetăţean al Romei celor
cu chipul schilodit de vreo cicatrice. Dar pentru cel ce cunoaşte legenda,
precum şi pentru cei care o află chiar din scrisul lui Constantin Vremuleţ,
cele 236 de pagini ale cărţii vor oferi satisfacţia rară a lecturării unui roman
de excepţie, a cărei valoare se developează progresiv şi cuceritor, nu prin
desfăşurarea epică propriu-zisă, - ea însăşi încântătoare, - ci prin simbolistica
şi puterea de parabolă a fiecărei întâmplări din poveste, precum şi a poveştii în
sine, conturată finalmente ca o reuşită paradigmă a tragismului şi absurdului
inerente individului – victimă a globalismului planetar implacabil.
Personajul principal este un tânăr locotenent român care, în urma unei
explozii în timpul unei misiuni speciale, desfăşurată într-o ţară îndepărtată
(situaţie reală în care armata română se implică astăzi) suferă o atât de
groaznică distrugere a feţei (ca la Pharsalos), încât medicii chirurgi vor
trebui s-o refacă (întocmai cum ar fi reconstruit un arheolog un vas vechi
prin lipirea cioburilor, după cum sugerează naratorul) şi, în plus, rămâne
aproape fără vedere, drept pentru care este trimis într-un sanatoriu foarte
special, în speranţa recuperării şi reintregrării sale sociale. Improvizat într-un
ANTARES AXIS LIBRI

C
R
O
N
I
C
I
D
E
C
A
R
T
E

43

vechi castel medieval plin de legende, situat pe un munte, departe de aglomerările
umane, sanatoriul de tratare a orbilor este locul central de întretăiere a tuturor
firelor narative, romanul construindu-se continuu prin succesiunea unor episoade
petrecute fie înainte, fie după aceea explozie devastatoare, fiecare în parte venind
cu amănunte tot mai edificatoare, întocmai ca într-un demers maieutic progresiv,
menit să reconstruiască adevărul din incertitudini şi să confere semnificaţie unor
întâmplări aparent inexplicabile.
Simbolic vorbind, muntele este sistemul, structura socială globalizantă, cea
care acaparează inividul pentru a-l reduce la un simplu receptor fidel al unor
comenzi obscure venite dinspre butoanelor celor sus-puşi şi ascunşi în misterioase
conspiraţii. De la poale şi până la vârful care atinge cerul, el este străbătut de o
cărare ce se îngustează pe măsura urcuşului, principalele puncte de reper, fiind,
mai întâi sanatoriul, spre care urcă necontenit mulţimea de chiori şi orbi, apoi
un schit, asaltat, de asemenea de cei care caută mântuirea într-o raclă cu moaşte,
după care se mai află, ca ultim punct de reper un enigmatic „Turn de pază”. Iar
peste toate acestea, cerul, cu imensitatea lui, ca speranţă, sub care, la antipod,
prăpastia, ca prăbuşire.
„Actorii” principali, cei care, prin destinele şi rolurile lor dau semnificaţie
acestor structuri sunt, pe lângă tânărul locotenent, doctorul curant, directorul
sanatoriului, Marele Portar, Anchetatorul-şef şi domnişoara psiholog, fiecare cu
atribuţii care de care mai pline de mister. Dacă doctorul este cel ce-şi tratează
pacientul în sensul recuperării vederii, iar directorul pare un manager copleşit
de problemele administrative şi de presiunile exterioare (întocmai ca în sistemul
nostru sanitar actual), anchetatorul-şef, însoţit întotdeauna de un subaltern idiot
şi îndoctrinat, efectuează constant o anchetă asupra circumstanţelor producerii
exploziei, supunându-l pe locotenent unui tir de întrebări şi presiuni. Marele
Portar - personaj de primă importanţă în structura romanului - se distinge prin
obscurantismul unui rol de mare super-vizor, el fiind, de fapt, în pofida statutului
său inferior, exercitat într-o banală gheretă, marele decident, cel ce hotâreşte când
vrea şi cum vrea soarta fiecărul pacient, a fiecărui medic şi, în fond, a sanatoriului
în întregime. Aducerea în această galerie reprezentativă a unui personaj feminin
încântător este foarte inspirată, nu numai prin prospeţimea pe care „domnişoara
phiholog” o sugerează, dar şi prin simbolismul său imediat, ştiindu-se că, în marele
angrenaj producător de stres şi înstrăinare al societăţii globale, psihiatrul este un
personaj care nu poate lipsi şi care, în contextul romanului, poate îndeplini şi alte
misiuni, în afara celei pentru care a depus jurământul.
Miza întregii acţiuni, precum şi a confruntării dintre aceste personaje
este reconstituirea adevărului despre explozia care produsese infirmitatea
locotenentului, fiecare încercând să răspundă propriilor întrebări şi enigme, dar
dincolo de această încrâncenare a situării de o parte sau de alta a baricadei, ceea
ce reuşeşte de minune să sugereze Constantin Vremuleţ este drama alienării
44

ANTARES AXIS LIBRI

individului copleşit de sistemul totalitar, cel care pulverizează orice iniţiativă şi
orice speranţă prin angrenajul obscur al mecanismelor de control şi continuă
manipulare. Tocmai de aceea, în desfăşurarea acţiunii, precum şi în lămurirea
dilemelor, un rol important îl va juca un alt personaj, plasat mereu în umbră şi în
mister şi numit, semnificativ, Obscurus, un fel de superior al locotenentului, care
în ziua exploziei descinde în câmpul de operaţii coborând dintr-un elicopter şi
dând instrucţiunile de ultimă oră. Dacă aici, la sanatoriu, ordinele şi dispoziţiile
curente sunt date de Marele Portar, Obscurus revine constant, atât în introspecţiile
locotenentului, cât şi interogările succesive la care este supus de anchetatorulşef, sugerând, prin încărcătura de mister şi conspiraţie o forţă uriaşă de decizie,
o poziţie superioară în ierarhia dominării decizionale. Lucrurile sunt însă atât
de confuze, rolurile atât de ascuns îngemănate, încât locotenentul tresare la
auzul glasului Marelui Portar, momentul sugerându-i automat imaginea acelui
Obscurus de pe linia frontului... Nu cumva sunt unul şi acelaşi personaj?
Romanul nu oferă însă un răspuns la această întrebare... La fel cum,
naraţiunea lasă să se înţeleagă mai degrabă prin deducţia cititorului sfârşitul tragic
al unei superbe poveşti de dragoste înfiripate între locotenentul aflat în amfiteatrul
luptelor şi o tânără băştinaşă, nepoata unui bătrân brahman retras într-o arhaică
colibă de chirpici şi deplângând în cantaţii numai de el înţelese soarta poporului
său, dispărut în urma confruntărilor militare din zonă. Se deschide, prin acest
plan secundar al desfăşurării epice, o altă simbolistică, aceea a tragediei unor
civilizaţii nonoccidentale bulversate sau chiar distruse cu desăvârşire în urma
marilor intervenţii militare transnaţionale. Bătrânul preot reprezintă una dintre
aceste culturi arhaice, primitive, mitice şi, tocmai prin aceasta, reprezentative
pentru un mod de viaţă primordial, natural, plin de mister şi armonie cosmică,
total străin şi neafectat de noile valori ale globalismului contemporan agresiv.
Pe de altă parte, fata, Aynur, trăind în mijlocul naturii, în comunicare cu ea şi cu
strămoşii săi dispăruţi, culegând flori şi desprinzându-şi iezii din reţelele de sârmă
ghimpată de pe câmpurile minate, apare ca o întruchipare a purităţii feminine, una
generică, ingenuă, în totală contradicţie cu aceea, sofisticată, viciată, prefăcută şi
interesată a domnişoarei psiholog, aflată în preajma locotenentului, mai degrabă
ca „agent” trimis în misiune, decât ca femeie îndrăgostită pur şi simplu. O dată
cu bombardarea colibei brahmanului din pustiu şi cu dispariţia aproape himerică
a fetei, firul narativ ţesut îngemânat cu cel al luptelor în care personajul cheie îşi
va afla faţa mutilată, întocmai ca la Pharsalos, se întrerupe brusc, prin tragismul
dispariţiei unui mod de a fi în lume.
Acelaşi lucru, dat la alte coordonate, se va întâmpla şi pe munte. Marele
Portar decide închiderea sanatoriului de tratare a orbilor, din lipsă de fonduri,
dar şi din cauza inutilităţii lui, în sensul că orbirea este benefică controlului social
(„Cu cât individul vede mai puţin, cu atât este mai dependent de decidenţi!”,
perorează el în faţa directorului), aparatele şi materialele din dotare sunt preluate
ANTARES AXIS LIBRI

45

ferm de oamenii schitului situat mai sus, care vin cu elicopterul patriarhiei,
întocmai ca Obscurus pe front, şi care sugerează un alt palier al manipulării, cel al
îndoctrinării religioase, pentru ca restul să fie demolat cu verocitate de „oameniimaimuţă”, nimeni alţii decât ţiganii recuperatori de fier vechi şi cărămizi,
apărând de nicăieri şi demolând totul. Încrengătura dominării şi manipulării este
uluitoare şi inextricabilă, mecanismele ei sunt diabolice, iar tânărul locotenent,
ştiind, intuind că dincolo de gândurile şi speranţele sale planează irevocabil actul
condamnării la neantizare, nu are de făcut decât să desăvârşească el însuşi această
neantizare, urcând, cu ajutorul bastonului alb, tot mai sus pe munte, lăsând ruinele
sanatariului în urmă, trecând apoi de schit şi de punctul de pază şi, până la urmă,
chiar de ultima limită a cărăruii şi de ultimul prag al existenţei. Tot ce rămâne
din acest destin este doar bastonul alb, găsit de nişte tineri alpinişti şi aruncat
în prăpastie, simbol al neputinţei şi al îndepărtării de Adevăr. Acesta este noul
roman al lui Constantin Vremuleţ şi el dovedeşte, încă o dată, că adevărata proză
nu mai poate fi o simplă relatare – oricât de dramatică ar fie ea – şi că singura sa
şansă de supravieţuire, în această eră a globalizării şi scufundării în profan, este
aceea a regăsirii simbolului, a parabolei, de fapt a mitului, la fel cum, de altfel,
marele Mircea Eliade găsea în sacru unica soluţie a mântuirii omului modern.

46

ANTARES AXIS LIBRI

Valentin Popa. Papagalul şi revoluţia
Dumitru ANGHEL
Volumul de proză „Papagalul şi
revoluţia”, Editura EIKON, Cluj-Napoca,
2012, 206 pagini, semnat de scriitorul
Valentin POPA, reuneşte unsprezece
povestiri – schiţe, unele; nuvele, altele
– unitare stilistic, dintr-o perspectivă
multiplă ca valoare literară; ipotetică în
planul momentului istoric al elaborării, al
creaţiei artistice, prin nuanţa originală şi
autentică de literatură de sertar, conceptul
estetic atât de aşteptat şi de controversat, pus
în discuţie după Revoluţia din Decembrie
1989, care s-a dovedit, din păcate, doar „o
promisiune” nu îndeajuns onorată, pe cât ar
fi meritat!?
Cu adevărat, mai toate dintre povestirile domnului Valentin Popa
n-ar fi putut trece de... „ochiul vigilent” al cenzurii şi-atunci le-a imprimat o
inconfundabilă tentă de... „fruct oprit”, ceea ce le-a conferit calitatea de saga
românească, născută din nevoia de a ocoli, de a deturna interdicţia...
„Papagalul şi revoluţia” este o carte de proză scurtă concepută
printr-o tehnică literară interesantă de împletire a naraţiunii cursive cu
secvenţe retro, în fragmente scurte, ca nişte citate, sau chiar în corpul
aceleiaşi fraze, culese cu italice, cu o anume rigoare, uşor pedantă, de
factura unor mărturisiri complete, prin care parcă şi-ar reprima drastic
orice implicare.
Tonul este evocator, iar universul epic poartă pecetea amintirilor axate
pe un areal geografic intim, perceput din biografia prozatorului Valentin
Popa, iar personajele au o genetică comună, din aria familiei ori din galeria
prietenilor, a unor cunoscuţi notorii. Proza scriitorului Valentin Popa se
derulează pe o tehnică cinematografică, cu secvenţe aparent disparate, dar
care-şi menţin unitatea şi cursivitatea epică printr-un click, care deturnează
verdictul spre un tip de fantastic, de ireal cu valenţe de staccato, ca-ntr-o
lucrare polifonică din aria madrigalului.
ANTARES AXIS LIBRI

C
R
O
N
I
C
I
D
E
C
A
R
T
E

47

Poveştile de dragoste, cu rătăciri prin tot felul de labirinturi spaţiale şi
temporale, între fabulos şi straniu, sunt construite pe o structură romantică
din vremurile bune ale literaturii de gen, la graniţa dintre idila curată, cuminte
din alte veacuri şi aventuri sentimentale eşuate în ură şi drame matrimoniale.
O proză uşor atipică, în contrapunct temperamental cu statura intelectuală şi
culturală ale domnului Valentin Popa, influenţate de pregătirea şi preocupările
sale filosofice, autor al unor cărţi de specialitate: „Teme filosofice” (2001)
şi „Elemente de sociologie” (2007), în colaborare, sau a monografiei: „Vasile
Băncilă - omul şi filosoful” (2006), lucrare de căpătâi dezvoltată editorial după
structura iniţială a tezei de doctorat în filosofie: „Vasile Băncilă în metafizica
românească a culturii” (2005); o cultură filosofică şi literară exersate într-o
publicistică activă şi constantă în revistele: „Luceafărul”, „Viaţa românească”,
„Dunărea”, „Porto-Franco”, „Excelsior”, „Contrapunct”, „Oglinda Literară”...
În literatură, filosoful Valentin Popa a venit târziu şi impetuos, reţinut de
condiţia sa de autor de literatură de sertar, iar cele unsprezece schiţe şi nuvele din
volumul „Papagalul şi revoluţia” s-ar putea numi modele de astfel de literatură, pe
care o scoate pe piaţa demonetizată a unui astfel de concept artistic cu decenţa
convingătoare a celui care a scris şi n-a putut să treacă de cenzura draconică.
Povestirea „Papagalul şi revoluţia” care a dat şi titlul volumului, pare chiar
mai puţin realizată decât toate celelalte, pentru că este textul cu cel mai evident...
antimesaj, modelat să convingă de contrariu, sau poate s-a vrut un... model de cum
ar fi trebuit să nu fie scrisă literatura proletcultistă a momentului, pe coordonatele
unei ironii şarjate, ca expresie a unui impuls esenţialmente parodic.
Valoarea întregului volum este dată de celelalte zece schiţe sau nuvele, iar
dintre acestea se detaşează prin amplitudinea epică şi finalul tragic, povestirea
„Detaşarea”. Cea mai întinsă şi cea mai elaborată stilistic, cu accent pe arta
portretului şi pe originalitatea organizării conflictului, realizat pe un crescendo
dramatic, de scenariu de film sau de piesă de teatru. Există, de pildă, în mai toate
textele o adevărată obsesie pentru cifrele 40-45, ca vârstă a tuturor personajelor,
preferinţă dată de vârsta pe care Valentin Popa o avea când şi-a scris cartea de
literatură (!?) Poveştile de dragoste, subiect predilect, de altfel, sunt fascinante,
adevărate monografii sentimentale, în care dominanta stilistică se axează tot pe
dualitatea fantastic şi dramatic, iar personajele sunt construite pe acelaşi „calapod”.
Toate iubirile din poveştile domnului Valentin Popa se consumă năvalnic, ca-n
„Vâltava” lui B. Smetana, ca apele vijelioase de munte, cu prăvăliri impetuoase, iar
cuplurilor de îndrăgostiţi li se întâmplă tot felul de lucruri stranii, drame, tragedii,
într-o tumultuoasă cavalcadă wagneriană.
Cum spuneam mai sus, o altă componentă stilistică a prozatorului V. Popa vine
din „arta portretului”, pentru că se dovedeşte un fin analist, calitate decurgând
din formaţia sa de eminent filosof, iar acest detaliu se observă din diversitatea
unghiurilor în care-şi surprinde eroii. Personaje, mai ales femei cu personalitate
48

ANTARES AXIS LIBRI

debordantă, au atitudini surprinzătoare, năucitoare, ca în cazul Ortansei din
povestirea „Plutind în derivă”, o stranie poveste de viaţă, de moarte, de destin,
de soartă vitregă şi de hotărâri omeneşti dramatice, o poveste fantastică despre
dimensiunile sufletului omenesc, despre frumuseţea gesturilor-limită de o
tulburătoare autenticitate.
Nici personajele masculine nu sunt în afara formulei... „forte”, numai că
doar aceştia, de cele mai multe ori, sunt elemente malefice, cu o genă bio a răului.
Personajele negative feminine nu populează proza domnului Valentin Popa, în
afara unor excepţii atinse de uşoare unde de ironie şi atât. Răul stă doar la capitolul
personaje masculine.
Ineditul prozei, virusată de sindromul „literaturii de sertar”, promovată
de scriitorul Valentin Popa, se fixează într-o lume foarte autentică, în ciuda
bizareriilor de tot felul, care pulsează de energii, dintre care unele foarte negative şi
explodând de vitalitate, ca în „Strania ceremonie”, o altă poveste, neapărat stranie,
după cum sugerează titlul, dominată de o patologie a singurătăţii, o poveste de
viaţă de o banalitate tristă, vulnerabilă, ca un fapt divers, devenit eveniment, întrun târg sadovenian în care nu se întâmplă nimic. Personajul principal, Eliza – o
adevărată „patologie” literară pentru feminitate în proza domnului Valentin Popa
–, trăieşte drama de a fi singură într-un timp pe care şi-l gestionează patetic, ca o
formă de alienare incontrolabilă. Soluţia stilistică de final inconştient accentuează
dramatismul întâmplării, pentru că-i lipseşte banalul, liniştitorul, clasicul şi
conciliantul „...şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, ca totul să rămână în nota
de straniu şi fantastic, pe care autorul o impune povestirilor sale. Povestiri despre
viaţă, despre viaţa de toate zilele, poveşti năucitoare prin simplitatea lor frustră, prin
nonconformismul elegant şi de-o moralitate, creştină i-aş zice!, ca-ntr-o predică de
duminică de la un amvon al faptului divers... dumnezeiesc.
Simplu, frust, banal, aşadar, ca-n „Gânduri în evantai”, cu toată tevatura
unei lumi aproape mitică, într-un registru dominat de fantasme uşor infantile,
cu o moarte banală, a unui dascăl oarecare, profesorul V.A. Nedelcu, pentru care:
„se adună bani pentru înmormântare aşadar...” (pag. 50). Sau „Contagiunea”, o
povestire care poate fi plasată în zona literaturii absurdului pentru un fapt aparent
lipsit de importanţă dar cu un impact terifiant, obsesiv, mirosul de peşte afumat
de pe mâini, de pe faţă, de pe haine, din gură, ca o pecingine, „contagiunea”, ca o
metaforă a umilinţei pentru o decizie importantă...
Dar şi „Degetele lui Octavian”, o povestire impresionantă, la graniţa dintre
absurd şi o realitate crudă, nemiloasă, o boală năucitoare, cam în afara patologiei
din literatura medicală, fără un diagnostic plauzibil, o boală ca un blestem,
incurabilă: degetele lungi ale lui Octavian, care cresc, cresc, cresc, stupid de
nefiresc, în afara oricărui firesc biologic, după legile unei anatomii incontrolabile.
Ca şi cea mai întinsă dintre povestiri, „Detaşarea”, de dimensiunile unei
nuvele, structurată pe capitole, ca un roman, cu condiţia extinderii conflictului
ANTARES AXIS LIBRI

49

narativ, o poveste tot de dragoste – laitmotivul tematic al prozei domnului
Valentin Popa – eşuată dramatic pe un scenariu romanesc bine construit,
într-un crescendo susţinut de argumentele prozei de anvergură, cu un final pe
măsură, cu ingredientele unui roman poliţist. Cam ce s-ar putea dezvolta din
„Mesagerul”, povestea unui destin provocat de promiscuitate, de ratare şi de
compromis social.
Proza scriitorului Valentin Popa se pliază pe canoanele filosofiei
tradiţionale, când alege şi dezvoltă temele şi subiectele celor unsprezece povestiri,
cărora le deturnează evoluţia spre surprinzătoare destine de tipul unor parabole
fantastice, absurde uneori, de tip kafkian. Literatura filosofului Valentin Popa este
în contradicţie cu echilibrul şi distanţarea „scorţoasă” a legilor sacre şi rigide ale
gândirii de salon elegant, pentru că epicul povestirilor sale... „ţipă” după sobrietatea
textelor raţionale. Parcă nimic din... „matematica” gândirii echilibrate nu mai are
vreo legătură cu nefirescul, dramaticul sau chiar absurdul din povestirile adunate
în volumul „Papagalul şi revoluţia”.
Lectorul univ. dr. Valentin Popa scrie proză într-o altă gamă, pe un alt
registru epic decât „diapazonul” prelegerilor în faţa studenţilor săi, iar povestirile
sale, experimentul său literar, pliate pe canonul „literaturii de sertar”, sunt exemple
de nonexerciţiu al unei conştiinţe ca un... bumerang al echilibrului şi împăcării cu
sine.

50

ANTARES AXIS LIBRI

Un roman deloc cansado:
Moby Dick fără Moby Dick…
Francisc ALVORONEI
(La prima lectură: între roman-foileton şi capodoperă - „Quermessa”,
de Victor Cilincă)
O femeie spaniolă a secolului al XVIII-lea (deşi ar putea fi în orice timp
al terorii, chiar şi într-un viitor post-apocaliptic) îşi caută fără să ştie sufletul,
iar sufletul este, poate fi o balenă albă… Dar ce este o balenă, se întreabă
un personaj neimportant, un băieţel, spre finalul cărţii unde diferenţa dintre
viaţă şi moarte este precum aceea dintre un fir alb de aţă şi unul negru la
venirea înserării, după cum spun arabii…
Doar Victor Cilincă ne transportă în lumea dură a mărilor şi oceanelor,
a piraţilor, corsarilor, beduinilor, dezmoşteniţilor, prima frază („Call me
Ishmael!”) chiar aducându-ne aminte de începutul romanului lui Melville!
O lume a marinarilor (oamenii fiind împărţiţi în buni, răi şi marinari, adică
nişte fiinţe aproape dincolo de bine şi de rău!), soldaţilor şi negustorilor (şi
de sclavi), pentru care un om poate fi doar un drum (Acesta este finalul de
carte, grăbit oarecum, doar romanul foileton trebuia să se sfârşească odată
în paginile cotidianului „Viaţa liberă” – acolo a fost publicat între 24 iulie
2010 şi 5 iulie 2013 - : „Un om este un drum!”), iar existenţa o quermessa cu
începuturi şi finaluri, la nesfârşit!
Iar în această lume, când eşti femeie, trebuie să te reinventezi, dacă nu
vrei să fii doar o sclavă, cu tot ceea ce presupune termenul, sau, în cel mai
fericit caz, vorba vine, o prizonieră de lux!
Respectabila contesă Isabella de Maljunction din Cadiz rămâne
văduvă şi posesoare a unei epave de galion cam în acelaşi timp, devenind
şi proscrisă cât de curând. Singura soluţie este o fugă din Spania, evadarea
miraculoasă având loc chiar pe acea epavă, în timpul unui atac al piraţilor
asupra Cadizului…
Tot ceea ce urmează este aventură, dar oarecum în maniera în care
un Kafka (Corabia-epavă este un castel sui generis, dar fără prea mulţi
funcţionari; poate fi un minister al crimei), Dino Buzzati sau un Proust
ar scrie despre… aventuri sau cărţi cu aventurieri. Nu degeaba cartea se
subintitulează „Mirodeniile minţii”!
Trebuie să mărturisesc că mă aşteptam la ceva frivol, bine, evident, cât
poate fi Victor de frivol (ţinând cont cât de documentat scrie el, existând chiar
ANTARES AXIS LIBRI

C
R
O
N
I
C
I
D
E
C
A
R
T
E

51

pericolul căderii în didacticism, ocolit mai elegant decât un abordaj realizat de către
nişte femei/fete disperate, dintre care cele mai multe trebuiau să se călugărească,
fiind aproape adolescente!), în genul cărţilor pentru tineret! Surpriza este aproape
colosală, ca atunci când cineva s-ar aştepta ca lecturând „Moby Dick” să găsească
doar aventură sau asediind „Castelul” cehului ori „Citadela” lui Saint-Exupery
(sursă de inspiraţie şi el, prin misterioasa şi totuşi existenta aşezare „Cansado” –
din Mauritania -, acesta fiind un alt titlu pe care autorul l-ar fi ales pentru carte),
să spere că va avea parte doar de lupte!
Este un text al nostalgiilor de tot felul! Ale vremurilor când puteam citi
(fără complexe) cărţi cu şi despre piraţi, ale vremurilor când am fi putut fi piraţi
şi noi, ale iubirilor imposibile, ale scufundărilor (Victor a fost şi scafandru şi în
carte apar şi scufundători, ba chiar un posibil alter ego mai consistent al autorului,
este de găsit într-un gălăţean rătăcit, luat rob de către turci şi ajuns pe la Tanger!),
ale vieţilor netrăite şi ale morţii: în afara uciderilor, uneori aparent sadice, destul
de numeroase (şi fără de milă faţă de unele personaje, unele chiar deosebit de
pitoreşti), două schelete îţi pot rămâne mai mult în minte: acela al unui papagal
(probabil vorbitor, observă cu umor detaşat autorul, cum se întâmplă deseori,
rareori, foarte rar, uşor deplasat) dintr-o cuşcă şi acela al unui cal salvat de la
înec de către moldoveanul nostru Alisandru (personaj care este şi scăpat de sub
control… editorial, apărând prima oară brusc pe la pagina 147, inexplicabil,
intrând firesc abia câteva zeci de pagini mai departe!), dar care este pur şi simplu
descărnat de către o furtună în deşert!
Victor Cilincă, misogin moderat
(citează din Talmud, totuşi, că „Dumnezeu
numără lacrimile femeilor”), este aici, poate
mai mult decât în orice altă carte a sa, ispitit
şi de spiritul marchizului de Sade, dar şi de
spiritul femeilor fatale din romanele noir:
aşadar, avem un roman noir piratesc, cu o
femeie la început de o inocenţă (aproape
fatală şi ea!) monumentală (conform legilor
societăţii spaniole burgheze din epocă, era
mai mult închisă în casă, atât ca fecioară, cât şi
ca doamnă), care devine, în urma încercărilor,
de un cinism demn de o hienă (după cum se
sugerează voluntar sau nu pe undeva), mulţi
dintre apropiaţi murind doar pentru că aşa i
se păruse ei că ar scăpa, dacă nu cu onoarea
nepătată, măcar cu viaţa. Moldoveanul o
caracterizează, într-un dialog cu una dintre
viitoarele victime ale dorinţelor sale ucigaşe,
52

ANTARES AXIS LIBRI

născute din disperare, dar poate şi din instinctul de criminal al oricărui om ajuns
în situaţii limită, astfel: „… ieu zic că aiastă muiere nu face nice câtă umbra ei
călcată în copita calulului! Nu are inimă şi nice privire blândă, e prea semeaţă,
fără a cunoaşte miezul lucrurilor şi mila! Când o să fie şi ea răpusă, nimene n-o
prohodi-o…!”
Cert este că Isabella ajunge să fie şi iubită, nu numai pângărită, chiar şi
având, după o luptă, un singur ochi, devenind un fel de Milady Rochefort! Pentru
copilul pe care ajunge să-l poarte în pântece (scuză oare!?), va ajunge să-şi vândă
oamenii (e drept că aici era o posibilă rivală în dragoste!), zâmbindu-le!
De altfel, Victor jonglează cu elemente ale romanului de capă şi de spadă
(incluzând şi piraţii clasici aici; ba chiar dedică cartea doamnei Fanny Van de
Grift Stevenson, soţia şi muza autorului „Insulei comorii” ori „Răpit de piraţi”),
făcând cu ochiul însă şi cititorului mai rafinat, ca să nu spun mai harnic, aşezarea
Cansado fiind oarecum „oraş” înfrăţit cu Macondo, un exemplar din „Don
Quijote” fiind folosit pe post de Biblie la jurămintele celor care nu ştiau carte,
având loc şi întâmplări demne de romanele fantastice, o zi putând deveni, ca în
poveşti, un an întreg!
Revenind la Isabella (indirect), pentru că tot spuneam că ar trebui să scrie
şi un roman de dragoste, „Quermessa” este şi un roman de dragoste (atipic).
Întrezărim femeia ideală a unui… marinar (a fost şi marinar Victor!), adică (şi)
un harem întreg, deoarece cui altcuiva i-ar veni ideea să caute un echipaj feminin
într-o mănăstire, iar apoi să moară (sau să dispară) fetele acelea aproape toate!
Din acest roman (şi) cu piraţi (atipic şi el) se simte „mirosul lui Dumnezeu”,
„care întotdeauna vine dinspre mare” (p. 41), însoţind „Sarea, soarele, catranul,
cânepa arsă, peştii uscaţi, scoicile putrede, lemnul încercat al corăbiilor, izul
prostimii”, dar şi sângele şi mierea condiţiei umane (poate nu întâmplător romanul
începe cu povestea „inventării” unui soi de vin ca mierea), sângele care este trup
şi/sau demon al speranţei că poate şi mâine este o zi (Scarlett O’Hara poate fi o
altă referinţă pentru Isabella!), o zi în care poate chiar vom putea va fi mai buni şi
ne vom putea retrage într-o Martinică oarecare (unde par să ajungă, într-un final
care poate va fi scris, tatăl şi Isabella, mama copilului care încă nu se naşte), ca să
cultivăm arborele de cafea, renunţând să mai fim piraţi ai vieţilor celorlalţi, dar
mai ales ale propriilor noastre fiinţe!
Încheierea propriu-zisă a cărţii, nu cea bănuită, ne-o prezintă în două scene
pe malul Oceanului Atlantic, pe ţărmul african de la Cansado („Obosit”, în limba
spaniolă), pe Isabella zâmbind, de data aceasta curat, chiar dacă în faţa unei
comori prea omeneşti, aşteptând să fie luată de omul ei (dispărut), adică aşteaptă
întoarcerea lui… Butelia din sticlă verde cu mesaj care se rostogoleşte în valuri la
picioarele ei poate fi semnul unui nou început!
Pentru melomani mai facem o precizare: autorul sugerează să se citească
aventurile Isabellei pe acordurile Suitei spaniole Opus 47 de Isaac Albéniz!
ANTARES AXIS LIBRI

53

C
R
O
N
I
C
I

Reconstituiri literare pentru
un memorial al imposibilei uitări
adi george SECARĂ

D
E
C
A
R
T
E

54

Când şi Răul trebuie să aibă nume…
şi un suflet de pierdut
Ruxandra Cesereanu – Un singur cer
deasupra lor, Editura Polirom, Iaşi, 2013.
Povestea care începe cartea, aproape
bogomilică, inspirată (asumat!) din antologia
realizată de Elena Niculiţă-Voronca,
„Datinele şi credinţele poporului român”,
explică aproape mistic (şi reducţionist
româneşte) cele aproape cinci decenii
de ideologie comunistă şi dictatură a
proletariatului parvenit…
Ţinând cont că povestirile (cartea
este declarată destul de subiectiv roman, şi este roman aşa cum este, de pildă,
„Cartea de la San Michele” sau „Medgidia, oraşul de apoi”) redau întâmplări
„exemplare” şi de după anul 1989 (fenomenul Pieţii Universităţii, mineriade,
asasinarea lui Ioan Petru Culianu), deşi aproape 30 dintre cele 34 de texte
se referă la perioada dintre 1945 şi 1989, se poate crede că este vorba şi de
o sugestie destul de clară că instituţional lupul guvernator şi-a schimbat
eşalonul, dar năravul ba…
Concluzia primei povestiri ar fi că timp de jumătate de veac „Dumnezeu
se ţinu deoparte de toţi şi de toate” pe aici, pe la noi (raportat la geopolitic,
am fost fraţi întru suferinţă în această perioadă şi cu alte popoare „prietene”,
dar ar fi de ajuns să ne mai gândim şi la suferinţele de prin Americile latine,
Africa, Asia), Diavolul având pe mâna lui urmaşii Mioriţei… Din ceea ce
observăm astăzi lucid, continuări ori restauraţii au loc, cei care nu au fost
atenţi căzând în plasele Răului care se perpetuează, de multe ori deosebit de
făţarnic şi de neruşinat…
Vrând, nevrând, Ruxandra Cesereanu realizează o fenomenologie
(literară) a răului din spaţiul carpato-danubiano-pontic (sic!)… Şi pentru
că mai toate povestirile sunt denumite după numele personajelor principale,
ANTARES AXIS LIBRI

unele fiind pozitive, altele negative, dar cele pozitive plătind tribut celor negative,
iar cele rele trebuiau să aibă şi ele un nume (iată, în ultimul timp, destul de
mediatizate), Cesereanu scrie şi un eseu (vorba vine, de la „încercări” citire!)
complementar „Banalităţii răului. O istorie a Securităţii în documente (19491989)”, carte a lui Marius Oprea, pe care a folosit-o la documentare, pe lângă alte
şi alte surse precizate la final…
Cum ar putea fi criminali un „Tinu”, un „Pantiuşa” (ce nume de căţeluşi
drăgălaşi, vorba fiică-mii!), un Zambeti, un „Leontin” (este drept că astea două ar
avea ceva rezonanţă de lei de circ…politic!), Bumbu -„Hambu”, Şosescu (tocmai
s-a botezat cel mai nou membru canin al familiei „Şosi”! – dar Şosescu este Însuşi
Nicolae Ceauşescu, într-un text amintind de „The King’s Speech”!), Silvestru
(drăgălaşul de poet-cenzor care ajunge să-şi cenzureze propria operă!), Iunian,
Ilişoi, Pâlcu, Lie, The Great Grey!?
Mai este câte unul, precum „Marchizu”, din textul „Alexandru”, despre
care înţelegi repede că numele îi vine de la Sade (şi mai ales familia de cuvinte
căreia i-a dat naştere), iar dacă apuci să meditezi asupra gradelor de răutate, între
un Iunian şi un Pantiuşa (personaje identificabile uşor: Iunian „era şi devenise
creierul pizdei mă-sii de revoluţii române”, doar prin câteva telefoane date unde
trebuie), par exemple, chiar nu ai şti pe cine să declari mai bolnav la minte!…
Cert este că în „Ţara lui Andrei” (este un personaj bun, matematician,
Andrei, care scapă ca prin urechile acului de represaliile autorităţilor în 1990)
pentru fiecare victimă a răutăţii omeneşti ar trebui să fie şi câte un călău… Măcar
unul… Deşi uneori mai sunt şi cozile de topor. În „Andrei” se meditează asupra
noţiunii de ţară: „Ce mai era o ţară? Un gunoi sau un potir? Un rest de corp după
un accident feroviar sau o stare de bravură interzisă? Ce era ţara? O partidă de
sex, un simţământ inefabil, o veselie şi o tristeţe neînţelese? (…) Ţinutul lui lasămă-să-te-las şi al degetelor care pocnesc sprinten, poruncind ceva trecător? Există
o intimitate încleştată, o tristeţe de apă între un om şi ţara lui. Oricât de murdară,
parşivă, ipocrită ar fi o ţară, ea este al treilea plămân şi al doilea ficat. Poţi să te
rupi făţiş de o ţară, dar legătura cu ea continuă să funcţioneze insuportabil de
intens. Fiindcă simţi nevoia să te întorci la ea ca la o logodnică moartă ce şi-a lăsat
urmele buzelor pe o ceaşcă de ceai” (p. 207)! Chiar dacă nu existau pe atunci, cred
că hipsterii ar putea să gândească cam aşa… Sic!
Dar despre călăi, probabil din superstiţie, se vorbeşte mult prea puţin…
Oricum, eroii adevăraţi ar merita mult mai mult, aşa anonimi cum rămân cei
mai mulţi, precum „Iubiţii” din povestirea cu acelaşi titlu… Literatura, câteodată,
este mai dreaptă decât istoria (oficială).
Fără orgoliul (nepoliticos în sens metafizic al) justiţiarului, Ruxandra
Cesereanu trece în revistă ororile „comunismului” (care construia socialismul!) şi
ale „tranziţiei fierbinţi” (care a construit primitiva comună a societăţii de consum,
administrată de orcii, trolii şi goblinii care au scăpat din tenebrele trecutului
ANTARES AXIS LIBRI

55

recent, din comunismul de…
mijloc, ideal atât de întinat spre
coşmarul unor bătrânei cu pensii
grase)! Cu aceeaşi emoţie şi forţă
de evocare (aproape în fiecare
text), ca în cazul unor străini,
cunoscuţi prin documentare,
dar şi când este vorba chiar
de bunicul din partea tatălui
autoarei, părintele greco-catolic
Vasile Cesereanu, şi el victimă
a regimului. Într-o scrisoare
adresată Tribunalului, prin care
încerca să-şi susţină nevinovăţia,
acesta scrie la un moment
Ruxandra Cesereanu
dat:” „Decât că o interpretare
răuvoitoare şi tendenţioasă se
poate da chiar şi celei mai bune fapte, şi vocabularul e destul de bogat ca să-l poţi
descrie şi pe deavolul în cele mai frumoase culori”
Ruxandra Cesereanu, într-un fel şi cercetând (la propriu) imaginarul
şi mentalităţile acestei epoci din istorie (să nu uităm că face parte din staff-ul
Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului de la Cluj; că a mai scris eseuri
de mentalitate precum „Decembrie ’89. Deconstrucţia unei revoluţii”, „Gulagul
în conştiinţa românească. Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor
comuniste”, „Năravuri româneşti. Texte de atitudine”), a ales să demaşte pe
Necuratul în culori potrivite, înlăturând categoric chichiţa aceea avocăţească
prin care diavolul mai întâi te convinge că nu există… Alegerea acelui detaliu
din pictura „Împărţirea moştenirii comuniste” de Eugeniu Barău pentru coperta
I este mai mult decât potrivită: diavolul alege şi el culorile pentru orice victimă a
sa, după caracteristicile sale… Societăţii româneşti de după cenuşiul comunist nu
i se potrivea mai bine decât nebunia de culori a societăţii de consum şi lăcomia ce
încă mai caracterizează guvernanţii de orice mărime ar fi ei…
Cert este că există un singur cer asupra tuturor…
Iar aceşti toţi, probabil mai mult decât de enigma existenţei Creatorului,
sunt terorizaţi de enigma existenţei Răului în formele sale atât de omeneşti,
prea omeneşti, încât un personaj se poate gândi la un moment dat „că, poate,
Dumnezeu era totuşi o bombă. Sau dacă nu era, Dumnezeu ar fi trebuit să fie o
bombă şi să explodeze cumva, undeva, cândva. Şi să-i facă praf pe toţi, diavoli şi
îngeri la un loc.” (p. 29).
Spre deosebire de alte cărţi care sunt de referinţă pentru epocă (dau ca
exemplu ce-mi vine în minte mai întâi, „Jurnalul fericirii” de Nicolae Steinhardt
56

ANTARES AXIS LIBRI

şi „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda), la Ruxandra Cesereanu, ca
şi la Lucian Dan Teodorovici (în „Matei Brunul”) parcă, subliniez, parcă este o
încercare de a părea detaşaţi a scriitorilor, de a trata subiectul (aici continuarea
frazei nu mă mulţumeşte, dar este o sugestie) strict estetic. Desigur, eu nu vreau
ca morala să fie explicită, talentul şi munca celor doi salvează cărţile (cine sunt eu
să spun asemenea banalităţi?), printre cele mai bune din ultimii ani, dar dacă se va
continua aşa, în curând se vor trata dramele şi tragediile epocii precum Roberto
Benigni şi Radu Mihăileanu în „La Vita e bella” şi „Train de vie”, două filme altfel
foarte bune, dar, poate în dimineaţa asta sunt prea încrâncenat, Răutatea care a
dus la milioane de victime (sute de milioane după unele statistici) parcă ar trebui
tratată altfel…
În cazul Ruxandrei Cesereanu, una dintre cele mai bune poete pe care le
avem, Poezia (cu funcţia ei de eufemizare), transformă unele personaje reale
diabolice în personaje de desene animate înrudite cu Tom, Donald… Pantiuşa este
genial creionat, cu „organele” sale cu tot, dar mai ales cu cravata sa cu panseluţe…
Ceea ce spuneam mai sus este impresia generală, finală… Luat text cu
text, sufletul se sparie, părul ţi se face măciucă şi pielea de găină: a se vedea, par
exemple, finalul la „Hambu”, când copiii, un frate şi o soră, după mamă, acum mari,
dezgroapă capul tatălui lor „adevărat”, „Tatăl lor din ceruri”, după cum zice sora.
Un cap cu o istorie a lui, care, ca orice cap fără de trup, poate descrie foarte bine
cum derizoriul şi grozăvia pot fi vecini ontologici când este vorba despre oameni,
aceste fiinţe naufragiate pe o planetă care trebuia să fie, probabil rai sau măcar
purgatoriu, dar este deseori doar un sanatoriu pentru dracii cei mai draci…Un
(alt) Kieślowski ar avea material pentru un alt fel de Decalog, un Decalog numai
al crimei sau un (alt) Pintilie ar putea construi un serial de „Reconstituiri”…
Memorialul durerii omeneşti pare a nu se sfârşi vreodată…

ANTARES AXIS LIBRI

57

C
R
O
N
I
C
I
D
E
C
A
R
T
E

58

Doi aliați neobișnuiți: vederea și lupta
Luiza MITU
Volumul de debut al Danielei Micu,
Sufletul al doilea, este mărturia descoperirii
unei lumi vizual-senzoriale care prinde
formă prin ceea ce poeta numește „cuvântul
de rezervă”. Daniela Micu știe că acolo pe
întuneric, când privirea se întoarce spre
interior întâlnești lucruri și ființe, amintiri
care, atunci când deschizi ochii, la lumina
zilei, capătă o nouă culoare, o nouă formă,
o nouă ordine și un nou nume. Cuvântul de
rezervă este unirea unui cuvânt concret cu
unul abstract. Ceea ce se naște din cele două
devine un aliat neobișnuit prin care poeta își
construiește într-o ordine intimă propriul
univers populat de bestiarul interior:
„pisica turbure”, „pisica neclară” (Mesele de rozmarin), „corbii înțelepciunii
și ai memoriei”, „muștele și păianjenii morfinei” (Gherasim corbii), „o pasăre
cu trupul drept și fâlfâiri de aer traversat” (Interior), „păsări închipuite” (Cu
umbrelă și-o apă-n geam, omida doamnă), „peștii desăvârșiți ai ferestrelor”
(Alte arătări), „viermele ochiului” (Singuri).
Remarcăm astfel că estetica acestui volum de debut se construiește prin
introducerea a trei noțiuni în poezia contemporană: cuvântul de rezervă,
aliatul neobișnuit și bestiarul interior. A lucra în poezie cu aceste noțiuni
presupune o purificare a vederii diurne: „Focul pământului arde dintr-o
dată tot ce știam” (roșu-ceh), înlăturarea vălurilor Salomeei, a „cearșafului
periferic” (Noaptea dinaintea prinderii) care distorsionează percepția asupra
realității interioare și apropierea de vederea nocturnă unde „interiorul subțiat
mă așteaptă/ fără durere/ să mă tot izbesc de/ singurele mele garduri” (sufletul
al doilea). Această traversare a zidurilor interioare, „toate zidurile îți țineau
piept” (Obloane la vederea ta) presupune întoarcerea în miezul lucrurilor:
„Mi-am pregătit cu atâta atenție întoarcerea în numere și furnici” (Gherasim
corbii) și înlăturarea oricărei măști care opune rezistență la adevărurile
interioare: „În noaptea dinaintea prinderii șarpelui/ Rash își strânge degetele/
ANTARES AXIS LIBRI

și prin ocheanul mâinii/ Încearcă să te vadă așa cum ești/ de fapt,/ tu-i acoperi
vederea/ cu un cearșaf periferic.” (Noaptea dinaintea prinderii).
Dacă ar fi să vorbim despre volumul Danielei Micu folosind un singur verb
acela este „a vedea”; funcția vederii fiind de a înlătura măștile și de a activa în
exterior ceea ce se descoperă în interior sub permanenta manifestare a luptei:
„Stătuseră acolo doispreceze ani în post și umilință/ desigur, acum trăiesc numai
din luptă/ cea mai mare obligație a lor este/ să vadă”. (Vânt și vulpi). Echilibrarea
luptei dintre vederea exterioară și vederea interioară prin ceea ce am identificat
în poezia Danielei Micu ca fiind expresia unui onirism acvatic: „Anhelica, iubita
siciliană/ a ieșit dintr-un ocean de liniște” (Căsătoriile republicane), „i-a pregătit
încet/ o aterizare, o memorie-moale/ într-un secret cu apă” (Secret cu apă),
„Căpitanul ține de coadă un șarpe/ în căutarea apei” (Vânt și vulpi), „Sunt orice
poate fi/ într-o fântână verticală și infinită/ dar nu apă/ am văzut-o și nu sunt
eu” (Singuri), „cred că a țipat acolo, sub apă și toată lumea/ subacvatică l-a auzit”
(Lacul Catfish), „pe malul râului să vadă stafiile apei/ în locul lor” (Feng-Du).
Forța expresivă a Danielei Micu în a reconfigura această răsturnare
arhetipală a universului poetic este, cred, una dintre cele mai evidente dovezi a
ascensiunii ei în sfera literaturii.
Daniela Micu, Sufletul al doilea, Postfață de Petrișor Militaru, Colecția
Poesii, Editura Aius, Craiova, 2014.

ANTARES AXIS LIBRI

59

C
A
R
T
E
A
E
V
E
N
I
M
E
N
T

60

Dumitru Tiutiuca
Ionel NECULA
Pe Dumitru Tiutiuca îl urmăresc cu
interes nescăzut de multă vreme, de fapt,
din totdeauna şi chiar dacă n-am dat seama
totdeauna de scrierile sale, ele mi-au fost
în permanenţă aproape şi le-am citit cu un
fel de mândrie endemică pentru că, în felul
său penaliza o prejudecată penibilă, aceea
a presupusei aridităţi culturale în spaţiul
Moldovei de Jos, cel dintre Vaslui şi Dunăre.
Cum s-a ajuns la această opinie frustrantă
n-aş putea să-mi explic, dar ştiu că era
fluturată de mulţi cărturari domiciliaţi prin
principalele centre culturale din ţară.
Adevărat este c-a fost o vreme (câteva
decenii) când Galaţiul (ca judeţ) nu se putea legitima cultural decât prin câţiva
versificatori, cei mai mulţi proveniţi din cadrul clasei muncitoare (tractorişti,
mecanici, sudori), care nu confereau locului o anumită demnitate spirituală
şi nu reprezentau o miză convingătoare sub aspectul potenţialului cultural.
Lipsea omul de concepţie, doctrinarul, cărturarul aulic, bine fixat în principii
şi-n reflecţii paideice, care să optimizeze şi să dea măsura potenţialului creator
al arealului dunărean. Galaţiul avea nevoie de un creator adevărat, cu care să
se poată mândri, aşa cum naţia română se mândreşte cu Eminescu.
Atunci a intrat în circuitul cultural numele lui Dumitru Tiutiuca –
un universitar tobă de carte şi bine aşezat în rigorile creaţiei literare. Era
altceva faţă de ceea ce se profila în orizontul spiritului gălăţean. Împlinea
un deziderat la care visam cu toţii, dar care se lăsase deja destul de mult
aşteptat. Sigur, ulterior se vor ataşa şi alţi scriitori de ispravă – C. Vremuleţ,
Apostol Gurău, T. Parapiru, Sterian Vicol, Paul Sân-Petru, tipologii solide
şi şcolite – dar a existat o lungă perioadă de timp când Galaţiul cultural,
oraşul, dar şi judeţul, erau reprezentate de un singur membru al breslei
scriitoriceşti. Dumitru Tiutiuca a făcut parte din furioşii noului val, care a
redat Moldovei de Jos o demnitate spirituală, până atunci ignorată şi ne-a
aşezat într-un alt plan de recunoaşteri şi evaluări. Spre cinstea lui, arealul
ANTARES AXIS LIBRI

gălăţean, şi-a revenit repede din lentoare şi şi-a redobândit locul la care aspira
cu deplină îndreptăţire. Spre deosebire de Brăila, bunăoară, care încă mai caută
prin colţunii Chirei Chiralina gheizerul care să-i optimizeze candorile şi să-i
redea prestigiul de altădată.
Revin însă la carte. Deşi mă consider bine familiarizat cu lucrările lui
Dumitru Tiutiuca, noua sa apariţie vitrinieră, Orto-fractalitatea literaturii
(Editura Junimea, Iaşi, 2013) m-a găsit în mare parte nepregătit. Ce este
fractalitatea literară şi care este înţelesul noului concept, asumat mai recent în
teoria literară mapamondică? Lucrurile sunt complicate, pentru că, dacă există o
literatură fractală, trebuie să existe şi o realitate distinctă, din care să se resoarbă şi,
mai mult, trebuie să existe şi o propedeutică, sau o epistemologie cu care această
realitate să poată fi procesată literar.
Problema este aşa de complicată că nu cred să găsească prea multă lume
interesată de idee şi, fireşte, de cartea propusă de Dumitru Tiutiuca. Evaluarea nu-mi
aparţine, este preluată din chiar mărturia telefonică a autorului, atunci când mi-a
anunţat apariţia lucrării, dar o creditez, pentru că ştiu cât de grăbită e lumea şi cât
este de rezervată când e vorba de lucru serios şi bine împrejmuit epistemic. Am
devenit captivii divertismentului, ai informaţiei lapidare, ai imaginii televizate sporadice şi aleatorii - şi ne amăgim cu iluzia c-am descifrat tainele universului,
când, de fapt, abia dac-am făcut primii paşi în asumarea lui gnoseologică.
Cer iertare pentru această lungă şi oţioasă introducere, dar memoria, bag
seama, a luat-o înaintea cronicarului, iar diafragma s-a deschis unui tablou cu
atâtea secvenţe de epocă prădalnice şi zălude, că n-am rezistat ispitei de a-l insera
ca ferpar la o carte din multe puncte de vedere năstruşnică şi utilă tuturor celor
încercaţi de ispitele travaliului literar.
Să concedem mai întâi că autorul, ca toţi scriitorii care se respectă, coboară
cu demersul explicativ până la izvoare, la începuturi, la obârşii, iar acestea sunt
identificate în cunoscutele axiome postulate lui Euclid şi aşezate la baza geometriei
care-i poartă numele. Ele răsfrâng o realitate ordonată, constituită din forme
perfect structurate ceea ce permite cuprinderea lor în reguli exacte, în axiome
care nu au nevoie de demonstraţie.
Bineînţeles că în afara acestei realităţi compusă din forme perfecte şi
excelent axiomatizate în geometria euclidiană, mai există şi cealaltă realitate
constituită din forme haotice şi imprevizibile ce nu pot fi supuse unor reguli
stricte şi predictibile. Norii, fumul care iese de pe horn, albia şerpuită a râurilor,
zigurarea ţărmurile maritime, cutremurele, fulgerele, configuraţia frunzelor de
ferigă sau de stejar sunt doar câteva forme de existenţă ieşite din cadrul accesat de
geometria euclidiană şi care reclamă o altă propedeutică de abordare. În natură,
haosul şi ordinea coexistă, ba chiar se află în raport invers proporţional. Acest
rest de realitate neordonată, mult mai bogată decât formele ordonate, constituie
natura fractalică.
ANTARES AXIS LIBRI

61

Cum poate mentalul să proceseze această realitate dezordonată, nesupusă
vreunei autorităţi legiuitoare şi imună la orice intenţie de a-i imprima o regulă,
o lege, o rânduială? Devine evident că acolo unde eşuează logica poate interveni,
cu mai multe şanse de cuprindere subiectivă, literatura. Dacă am constatat
că natura este eminamente fractală, iar literatura este reflectarea transfigurată
a naturii, atunci şi literatura trebuie să fie fractală (p. 31). Căci, realitatea
fractală nu poate fi asumată subiectiv decât tot fractal, adică într-un fel, poate
singurul, care poate să redea întreaga bogăţie fractalică şi să dea seama de
existarea neordonată. Ar mai fi de subliniat rigoarea şi acribia cu care eseistul
îşi matlasează abordarea. Termenul de fractal a fost propus în 1975 de către
matematicianul B. Mandelbrot; etimologic, fractalul provine din latinescul
fractus derivat din verbul frangere (a sparge, a rupe în bucăţi, a zdrobi).
Fractal înseamnă fragmentat, fracţionat, neregulat, întrerupt. În general,
teoria fractaliilor este o teorie a fracturatului, a zdrobitului, a granularităţii şi
diseminării, a porozităţii (p. 35).
Se vede bine că, în măsura în care literatura este o abordare a detaliilor, are
şi oportunităţile trebuincioase pentru cuprinderea realităţii fractale. Altfel, există,
fireşte, o dificultate în înţelegerea cunoaşterii fractale, iar această dificultate constă
în oferta unui alt mod de a înţelege realitatea decât toate cele propuse de filozofie
până în prezent (p. 45).
Cum să nu-l împărtăşesc? Obiectul filosofiei a fost, din totdeauna, ceea ce
este general, esenţial şi prototipal în lume şi nu s-a încurcat în detalii, în derivări
sau diseminări aleatorii. Le-a lăsat, bag seama, în seama literaturii fractale, mai
dispusă în abordarea amănuntului compozabil. A recunoscut-o, printre alţii,
Mircea Cărtărăscu atunci când a declarat că romanul său Orbitor l-ar numi un
roman fractalic, deşi recunoaşte că nu s-a cuibărit decât în detalii, care repetă
figura-mamă, devenind la rândul lor figuri-mamă pentru propriile detalii, la
nesfârşit.
Nu mai insistăm asupra fractalităţii din diferite domenii ale cunoaşterii –
biologie, meteorologie, seismologie, pedagogie, religie sau filosofia culturii - dar
am vrea să ne oprim mai stăruitor asupra ideii arheice, aşa cum o găsim rezonată
la Eminescu. De vreme ce lumea este rezultatul felului în care se opinteşte
spiritul universului, putem concede că Arheul este forma ideală, prototipală, aşa
cum o postulase Platon în ipotetica sa lume a ideilor pure şi fiecare lucru este
întruchiparea arheului primordial din care descinde Lumea nu este nici creată,
nici transfigurată, este întruchiparea episodică şi factice a unui Arheu absolut,
dispus o vreme să hălăduiască în contingenţă, în vremelnicie şi facticitate.
Dar eseistul mai spune ceva peste care nu trebuie să se treacă fugos sau
turistic. Alături de Arheu se aşează patternul. Pattern este un termen propus de
biologul şi matematicianul scoţian Wentworth d’Arcy Thompson (1860-1948). El
(termenul, ad.n.) este preluat şi de teoria fractală. (p. 83). Din multitudinea de
62

ANTARES AXIS LIBRI

sensuri conferite conceptului introdus de matematicianul scoţian, Dumitru
Tiutiuca îl reţine şi-l creditează pe cel ce semnifică o structură invariabilă, relativ
invariabilă, pentru că orice ontologie, oricum ar fi concepută, este dinamică, în
schimbare, în transformare, iar schimbarea nu angajează numai elementele unei
structuri, ci structura în întregul ei. Subscriem totuşi la concluzia eseistului că un
fractal este un pattern care se repetă la diferite scări (p. 83).
O diviziune mai specială a lucrării şi mai bine conectată la problemele lumii
moderne este cea consacrată epistemologiei fragmentului, relaţiei dintre întreg şi
parte, dintre structură şi element. Ca manieră literară, fragmentarismul a devenit
o practică şi o manieră îmbrăţişată de mulţi scriitori, iar Cioran este, cu siguranţă,
cel mai consecvent dintre ei. Nu ştiu dacă explicaţia scepticului de la Răşinari este
valabilă pentru toţi fragmentariştii, dar este una plauzibilă. În opinia sa, scrisul
are valoare terapeutică întrucât se resoarbe din înfrigurările unor stări de spirit
(lebergefuhl), care nu sunt statornice. Fragmentul este expresia unei stări de spirit
episodice şi nu poate continua şi dincolo de încetarea ei. Când s-a trecut la o altă
stare de spirit, s-au creat condiţiile unui alt fragment şi tot aşa.
Epistemologia fractală porneşte de la fragment, ne încredinţează eseistul, şi
noi îl credităm pentru că ontologia în ansamblul ei este diseminată şi asumarea
ei raţională, sau numai afectiv, emoţional şi pasional începe cu explorarea
cercului strâmt, cu cercetarea empiriei, a individuaţiei şi numai după aceea
trece dincolo de circumferinţă şi plonjează într-un univers dezmărginit care să
permită generalizarea şi să asume esenţa. Admitem însă cu autorul că problema
raportului dintre parte şi întreg e complicată, că însuşirea fractală a fragmentului
constă în faptul că transmite în foarte mic a unei informaţii foarte complexe şi
că fragmentul, oricum s-ar fi constituit, poartă nostalgia întregului din care s-a
desprins şi dorul reuniunii cu întregul. La drept vorbind, cel puţin de la Proust
încoace şi de la noua perspectivă naratologică propusă, orice fragment se poate
adăuga altor fragmente, astfel încât întregul să devină o aglutinare de fragmente.
Holismul, ca ireductibilitate a întregului la suma părţilor sale şi Sinergia, ca
reuniune a voinţelor individuale şi conlucrarea lor în vederea unui scop, sunt
două dintre ipostazele raportului dintre parte şi întreg.
Reflecţii subtile şi surprinzătoare întâlnim şi în diviziunea consacrată
condiţiei artistului fractalier, cu mutarea accentului de la operă la creator.
Esenţial pentru înţelegerea condiţiei fractale a artistului este eul acestuia,
înţeles ca o trăire intenţionată care animă toate manifestările noastre sufleteşti.
Intenţionalitatea lui constă în tendinţa de a ieşi din sine, de a se autodepăşi, de
a se manifesta, de a se comunica. Eul se poate orienta şi către afară, dar şi către
el însuşi (p. 146). Distincţia dintre eul profund, autentic, originar, cu aplecare
spre armonia universală, spre unitate şi integralitate, şi eul derivat, tinzând
spre o afirmare egotică, individuată, constituie cadrul epistemic ideal pentru
înţelegerea actului de creaţie şi a artistului fractalier.
ANTARES AXIS LIBRI

63

Conchidem. Recenta lucrare a lui Dumitru Tiutiuca musteşte de idei, de
sensuri şi înţelesuri noi ale teoriei literare, pe care autorul le scoate la soare şi la
vânt pentru a le primeni cu abordări pertinente şi reformatoare în spiritul noilor
generaţii cyberpunk. A făcut din motivul fractal un pretext pentru a reformula
principii şi idei, care au stat pe masa creatorilor din totdeauna şi care vor interesa
în continuare pe toţi cei încercaţi de muncile creaţiei. Le-a aşezat într-o partitură
nouă, în concordanţă cu zbaterile din Apus şi-a deschis o pârtie generoasă pentru
alte abordări similare. Nu ştiu câţi din alumnii săi îi vor continua travaliul, dar
ştiu că a pus în straiţa fiecăruia câte-un dram din frumuseţea actului de cercetare
şi cred că vor fi destui care-i vor urma exemplul. De la Adrian Marino încoace,
piaţa cărţii româneşti n-a cunoscut prea multe isprăvi de genul acesta şi nici n-a
ispitit prea multe spirite bântuite de a da un răspuns interogaţiei nicasiene cum
e cu putinţă ceva nou. Îl felicit pe autor şi-mi face plăcere să recomand cartea
tuturor celor încercaţi de focul viu al creaţiei. Sunt convins că toţi cei prinşi într-o
formă de rostire vor găsi răspuns la multe din problemele care-i frământă şi-i
răscoleşte până le dă mirarea în foc. Cu o condiţie: să fie foc, nu pojar.

64

ANTARES AXIS LIBRI

Dumitru Tiutiuca, Onto-fractalitatea
literaturii,
Editura Junimea, Iaşi, 2013
Petru IAMANDI
Pentru un neiniţiat, ultima carte a
profesorului universitar Dumitru Tiutiuca
este o binevenită introducere într-un
domeniu mai puţin explorat la noi, cel al
fractalilor, a căror geometrie este opusul celei
euclidiene, predate la şcoală. O geometrie a
Naturii imprevizibile, care „nu lucrează cu
forme liniare”, aparent dominată de hazard,
haotică, în totală contradicţie cu geometria
inventată şi impusă de om, ordonată, menită
să-i uşureze existenţa, dar complementară
ei, ambele reprezentând faţete ale aceleiaşi
realităţi şi apropiindu-ne de adevărurile
universului în care trăim.
Pentru a-l face pe cititor să înţeleagă mai bine complexitatea acestei geometrii,
fondată în anul 1967 de către matematicianul Benoît B. Mandelbrot, autorul îi
trece în revistă scurtul istoric, definiţiile, terminologia specifică şi aplicaţiile într-o
multitudine de ştiinţe: geografie, geologie, seismologie, meteorologie, astronomie,
medicină, sociologie, pedagogie, filosofia culturii, religie, telecomunicaţii,
tehnologia informaţiei, ca şi într-o pseudoştiinţă (până la proba contrarie) –
astrologia. Deşi filolog prin pregătire şi vocaţie, Dumitru Tiutiuca operează
dezinvolt cu conceptele ştiinţifice, în subcapitole cu valoare autonomă, fractalică,
impresionante prin concizie, claritate şi entuziasmul descoperirii unui subiect pe
care autorul ştie că îl poate exploata din punct de vedere literar.
Fiindcă în paginile următoare Dumitru Tiutiuca aplică principiile geometriei
fractale la literatură, cu precădere la opera eminesciană, oprindu-se mai întâi
asupra temei „Arheul şi arhietatea operei”. Includerea „arheului” ca element
primordial în categoria fractalilor este justificată printr-o analiză riguroasă a
eseului cu acelaşi titlu al lui Eminescu („Archaeus este singura realitate pe lume,
toate celelalte sunt fleacuri. Archaeus este tot”), apoi prin identificarea textului
matricial, căruia autorul îi găseşte trei accepţii (cuvintele, expresiile sau frazelecheie; capodopera; transtextualitatea), şi a incipitului operei literare („clasica
introducere” a demersului narativ sau liric).
Pe aceeaşi linie, în următoarele două capitole sunt abordate cosmogeneza
şi antropogeneza arheică, din nou cu trimiteri preponderente la poetul naţional
ANTARES AXIS LIBRI

C
A
R
T
E
A
E
V
E
N
I
M
E
N
T

65

(„Luceafărul”, „Memento mori”, „Sărmanul Dionis”, manuscrise, etc.), în urma
cărora Dumitru Tiutiuca propune un model cosmologic propriu, în patru paşi, prin
implicarea numărului fractal UNU, cu funcţionalitate arheică: „La început a fost
HAOSUL (şi Complexitatea). Din acesta (acestea) apare UNU (sau Punctul), care
strânge în el toată forţa, energia, ca Acţie.” Apoi Haosul tinde spre Ordine, respectiv
polarizarea UNULUI prin „apariţia lui DOI, ca Reacţie”. Reacţia duce la o nouă ordine,
dihotomică, a „bi-polarităţii unicităţii arheice”. Modelul antropogenetic, „Dumnezeu
însuşi”, se regăseşte în om, în esenţa lui, în „atomul său structurant”, de unde şi panseul
eminescian: „Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate”, ce reafirmă, potrivit
autorului cărţii, „unitatea ontologico-fractalică” a operei lui Eminescu.
„Epistemologia fragmentului”, raportul dintre întreg şi parte („fractal”
însemnând şi fragment) îi prilejuieşte lui Dumitru Tiutiuca o incursiune în
Renaştere, Romantism, Simbolism, Avangardism, Modernism, Postmodernism
pentru a ilustra succesul de care s-a bucurat ontologia şi estetica fragmentului în
lumea literelor. Intuitiv, reprezentanţii de seamă ai acestor curente au înţeles că, în
general, partea „conservă toate detaliile întregului” şi că insistenţa pe un detaliu
semnificativ nu face decât să îmbogăţească opera cu noi sensuri. Elocvente sunt
exemplele din scrierile lui Blake, Mallarmé şi, desigur, Eminescu.
Capitolele intitulate „Ştiinţificul şi literaritatea”, „Artistul fractalier”, cu
evidenţierea diferenţelor dintre artă şi ştiinţă, dar şi a punctelor lor de contact,
la reliefarea cărora a contribuit din plin munca de pionierat a academicianului
Solomon Marcus, şi, respectiv, discutarea personalităţii scindate a „FracMan-ului”,
vezi „eul profund” şi „eul superficial” în viziunea lui Proust, fac trecerea la ultima
parte a cărţii, dedicată legăturii, deliberate sau întâmplătoare, dintre literatură şi
fractalitate.
Aici autorul descoperă o triplă ipostază a literaturii influenţate într-un fel sau
altul de fractali: cea ştiinţifică, a faptului fractal, cu valenţe literare (De rerum natura
de Lucreţius, Munci şi zile de Hesiod); cea calată explicit pe modelul fractal (eseul,
Viaţa şi opiniunile lui Tristram Shandy, Gentleman de Laurence Sterne); cea în care
prezenţa fractalilor e doar implicită (Procesul şi Castelul de Franz Kafka). Evident,
cronotopii literaturii fractalice, plasaţi sub semnul teoriei relativităţii a lui Einstein,
se deosebesc de cei ai literaturii mainstream dar se nutresc constant din cei arheici:
Câmpiile Elizee, insula, Corabia lui Noe, Labirintul etc., şi uneori chiar se exprimă
într-o limbă fractalică (poezia avangardistă, teatrul absurdului, melanjul lingvistic
al postmodernismului) şi un alfabet fractalic (Caligramele lui Apollinaire).
Cât de dificilă este receptarea literaturii fractalice? Răspunsul autorului e
tranşant: lectura fractală e apanajul elitelor, al cititorilor avizaţi, cu apetit dublu,
pentru artă şi ştiinţă, dispuşi să intre în jocul subtil propus de artist. O lectură
„intertextuală, inter-culturală, inter-iconică ... neliniară”, capabilă să producă
emoţia rece, intelectuală, a descifrării misterului ştiinţific, şi cea caldă, apropiată, a
descifrării misterului artistic. Căci, aşa cum spunea Albert Einstein, „cel mai frumos
lucru pe care-l putem încerca este misterul, sursa artei şi a ştiinţei adevărate.”
Pentru un iniţiat, noua carte-eseu a lui Dumitru Tiutiuca este o încercare
reuşită, de pionierat, de a ordona şi sintetiza informaţiile privind fractalitatea şi, cu
ajutorul lor, de a oferi o nouă viziune, îndrăzneaţă, iconoclastă, asupra literaturii.
66

ANTARES AXIS LIBRI

Bacalbaşa, Gheorghe. Căprioara de ghips.
Bucureşti: Tracus Arte, 2014
Andrei PARAPIRU
Un nume nou deschide acum
perspectivele literare ale gălățenilor, deși
domnul Gheorghe Bacalbașa poate fi
observat cu atenție și cu prilejul susținerii
de rezonanță, obținută de fratele dumnealui
geamăn în localitatea noastră, pe mai multe
planuri valorice ale afirmării. Promotor al
unui scris subiectiv, antrenant din chiar
aparentele lipsuri în aventura subiectului
narațiunii, autorul cărții „Căprioara de ghips”
conturează o nouă direcție în literatură,
împletind elementele realismului brut cu
discontinuități evocative.
În volumul tocmai amintit, avem
de-a face cu o construcție de pseudoroman,
deoarece există un fir narativ la limită, ce
unește insinuant nucleele literare schematice.
Dar limita, ca atare, nu este depășită. O suferință profundă, precum multe alte
trăiri mișcătoare, tranzitive prin mediul uman greu, impermeabil, fundamentează
și titlul aparent nepermis de oximoronic al lucrării. La persoana întâi este scena
de recepție dramatică a acțiunii și a dialogului:
„— Bine, și căprioarele ce făceau? întreb ca să întrețin conversația.
— Ce să facă, doctore? Că erau de ghips. [...] De ghips erau, doctore! De
ghips.” (Căprioara de ghips, p. 113) Nu faptul anume că erau de ghips căprioarele
este important, ci dorul de țară al unui om căruia nu i se pare că este folosit când
plânge duminică de duminică, privindu-și conaționalii foarte-foarte mulțumiți
de invitația la masa lui, cu toate că riscă să fie luat peste picior cu motivul său
afectiv.
Sensibilitatea către natura feminină este plan de referință pentru
autor. Artistul operează să reconstituie întregul în relația dragostei, printr-un
scris antrenat nu neapărat pătimaș, cât clarificator pentru condiționările ei
personalizatoare, dincolo de vreo ideologie sau alta. Sensibilitatea receptivă nu
face abstracție de compromisul moral, însă își ia avânt într-un orizont superior
acestuia. Așa ca-n realitate, reflecția asupra tabloului de cuprindere este cea
care-l reconstituie pe om.
Gheorghe Bacalbașa își realizează cu bine proiectul său de literatură
continuu-discontinuă. În perspectivă îndelungată, începe să se detașeze un mod
original spre așezarea perceptivă a lumii noastre.

ANTARES AXIS LIBRI

N
O
T
E
D
E
L
E
C
T
U
R
Ă

67

N
O
T
E
D
E
L
E
C
T
U
R
Ă

68

Costache, Constantin. Urme pe oglinda apei.
Vol 1: Să mori făcând orice
să scapi de comunism.
Constanța: Ex Ponto, 2014.
Dorina BĂLAN
Titlul extrem de inspirat al seriei
- „Urme pe oglinda apei” - considerată
trilogie de autor, duce cu gândul la tipul de
roman de mare dimensiune, un roman de
aventură pe mare, dar în egală masură de
investigație polițistă.
Personajul principal, Cristian Răuță –
un gălățean proaspăt deținător al funcției de
căpitan secund maritim - se îmbarcă pe vasul
„Padova” pentru a se deplasa cu vaporul de
la Galați spre Casablanca, în Maroc, pentru
o încărcătură de fosfat. Căpitanul - un om
care și-a dorit de la începutul carierei să
ajungă la acest grad profesional, având
certitudinea că îl merită - este primit cu
ostilitate de către comandantul Ștefan Drăgan, pe care îl câstigă de partea sa
prin profesionalismul și modul de a lucra cu oamenii din subordine.
Romanul capătă tentă polițistă odată cu moartea comandantului de vas,
Drăgan, conducând cititorul pe diverse piste: moartea survenită prin infarct
miocardic; posibila otrăvire a comandantului de către unul dintre membrii
echipajului, cel mai probabil Mihai, din cauza faptului că Drăgan avusese
o puternică relație pasională cu soția lui, iubire care la un moment dat l-a
determinat pe comandant chiar să-l forțeze pe Mihai să renunțe la căsătoria
sa; un alt suspectat de moartea comandantului ar putea fi personajul Firoiu
a cărui căsătorie fulgerătoare ridică semne de întrebare, acesta cunoscând o
franțuzoaică de care se îndrăgostește la prima vedere și pentru care părăsește
echipajul în Maroc, fără să anunțe.
Cu toate că primul volum nu ne lămurește cu privire la moartea
suspectă a comandantului navei, titlul acestuia - „Să mori făcând orice să
scapi de comunism” - ar putea elucida misterul decesului prin faptul că,
acțiunea desfășurându-se înainte de revoluție, comuniștii ar fi influențat
sinuciderea acestuia. Soția sa, o doamnă a teatrului românesc, o femeie
extrem de frumoasă, ajunsese să fie terorizată de comuniști pentru că un
ANTARES AXIS LIBRI

spion infiltrat printre ei, Pamfil, ducea informații la securitate despre cei aflați
pe acest vas.
Asemenea valurilor și viața marinarilor este zbuciumată. Aflați pe apă,
departe de casă, trebuie să trăiască precum într-o familie, împărtășindu-și
bucuriile sau necazurile. Spălarea hainelor, nașterea băiatului lui Costică Abunei,
anunțul viitoarei căsătorii a lui Ghiță, un om de o simplitate și o înțelepciune ieșite
din comun, sunt momente în care marinarii își deapănă amintiri și fac glume unul
pe seama celuilalt pentru a trece timpul mai ușor.
Deși în aparență sunt adevărați lupi ai mărilor, marinarii sunt, de fapt, firi
sensibile care, atunci când rămân singuri, se gândesc cu gingășie și nostalgie la
persoanele dragi, amintirile clipelor petrecute cu acestea constituind adevăratele
momente de bucurie care hrănesc sufletul.
Autorul alege nararea faptelor la persoana a III-a pentru a fi cât mai obiectiv,
fără intervenție directă, sentimentele fiind exprimate indirect, prin intermediul
acțiunii și al personajelor. Cu toate acestea, prin radiografia pe care o face
personajelor, prin detaliile tehnice date atunci când relatează despre manevrele
din timpul navigării pe mare, explicate lăudabil într-un glosar, este foarte clar
că acțiunea are un puternic miez de adevăr, trăit de către Constantin Costache
în experiențele sale pe mare, dar acest adevăr este trecut prin prisma ficțiunii
autorului.
Volumul are o acțiune alertă, captivantă și are menirea de a ne lăsa în
suspans, făcându-ne să așteptăm cu nerăbdare cel de-al doilea și al treilea volum.
Felicitări și Vânt bun din pupa primului volum al seriei!

ANTARES AXIS LIBRI

69

N
O
T
E
D
E
L
E
C
T
U
R
Ă

70

Rogojan, Aurel I. Fereastra serviciilor
secrete: România în jocul
strategiilor globale.
Bucureşti: Compania, 2011
Violeta MORARU
Volumul Fereastra serviciilor secrete:
România în jocul strategiilor globale, scris
de dl g-ral Aurel I. Rogojan şi apărut
în anul 2011 la Editura Compania din
Bucureşti, reprezintă o „radiografie extrem
de dură a societăţii româneşti, identificând
principalele lacune care au dus România
într-o direcţie greşită” după evenimentele
din decembrie 1989.
Lucrarea este structurată pe mai
multe capitole, fiecare dintre acestea putând
constitui o carte în sine. Dl g-ral Aurel I.
Rogojan, fostul şef de cabinet al generalului
Iulian Vlad, dezvăluie prin intermediul
documentelor de arhivă, al anchetelor, al
memoriilor sau al interviului situaţia economică, politică şi socială a României
postdecembriste.
Având o activitate de peste 35 de ani în cadrul serviciilor de informaţii
ale României, autorul este în măsură să interpreteze rolul serviciilor secrete în
evoluţia politică şi economică a ţării, influenţa serviciilor străine de spionaj,
a conspiraţiilor şi diversiunilor care au introdus România într-un joc al
neputinţei naţionale, alimentate de „planurile cinice ale marilor puteri, de
presiunile şantajiste ale vecinilor şi de toleranţa noastră păguboasă la trădare,
incompetenţă, corupţie.”
Paralelismul dintre situaţia economică, politică şi socială a României
actuale şi Marea Criză din perioada interbelică scoate la iveală coincidenţe
neaşteptate.
„Invazia” necontrolată de firme care nu produc nimic, dar câştigă de pe
urma românilor prin comercializarea propriilor noastre bogăţii, „expandarea”
învăţământului care a distrus „bunele tradiţii ale şcolii româneşti”, „îngroşarea
clasei şomerilor intelectuali” sau „condamnarea marilor minţi luminate ale
naţiunii la o existenţă anonimă şi chiar mizeră material” sunt doar câteva
consecinţe nefaste ale proastei guvernări de după căderea regimului comunist.
ANTARES AXIS LIBRI

Autorul descrie amănunte referitoare la situaţia serviciilor secrete
româneşti din perioada postdecembristă. Unul dintre capitole este dedicat
evenimentelor premergătoare Revoluţiei din 1989, iar altul detaliază cazul
trădării lui Pacepa, „un om care nu există”. Este abordat subiectul interesului
şi al influenţei ţărilor străine asupra României, pornind din secolul al XIX-lea,
continuând cu Primul şi al Doilea Război Mondial şi terminând cu prezentarea
experimentării în România a „Meditaţiei transcedentale”, grupare prin
intermediul căreia s-a ajuns la „atingerea unor scopuri ale spionajului strategic”.
Nu lipseşte relevarea aspectelor legate de problema maghiarilor din România şi
de Ţinutul Secuiesc, iar ultimul capitol tratează implicarea spionajului iugoslav
în evoluţia politică a României.
Volumul se finalizează cu un amplu Index cu nume de persoane, care
permite identificarea şi regăsirea cu uşurinţă a informaţiilor referitoare la acestea.
Lucrarea este extrem de complexă şi poate fi considerată o adevărată lecţie
de istorie pentru cititori, prin dezvăluirea şi analizarea unor aspecte insuficient
cunoscute despre domeniul securităţii naţionale şi al activităţii serviciilor de
informaţii.

ANTARES AXIS LIBRI

71

N
O
T
E
D
E
L
E
C
T
U
R
Ă

72

Varujan VOSGANIAN. jocul celor o sută de
frunze și alte povestiri.
iași: polirom, 2012
Mădălina PANĂ

Lucian PLEŞA

După succesul romanului Cartea
şoaptelor – apărut în două ediţii, 2009
şi respectiv 2012, la editura Polirom,
tradus în mai multe limbi şi premiat
de mai multe ori atât în ţară, cât şi în
străinătate, scriitorul şi omul politic
Varujan
Vosganian,
personalitate
propusă pentru Premiul Nobel de către
U.S.R., revine în atenţia cititorilor cu un nou volum ce apare la aceeaşi editură
un an mai târziu. Cum spunea şi George Santayana, „Cine nu are memoria
istoriei, riscă s-o repete”, deşi în societatea românească de astăzi mai curând
ar putea fi urmat aforismul „Cine stă prost cu memoria, să o dea afară din
casă!”.
Cele şase proze scurte, structurate în volumul Jocul celor o sută de frunze
şi alte povestiri, vorbesc de data aceasta despre spaţiul românesc, investigând
neliniştile, căutările şi incertitudinile noastre, despre o Românie situată
undeva după revoluția din decembrie ’89, ce se regăseşte la permanenta
pendulare între două planuri - cel al visării cu cel real, readucând astfel în
atenţia cititorului simboluri „vechi” într-o lume „nouă” dispusă mereu să-şi
uite originile şi numele. Volumul captivează cititorul încă din primele pagini,
prin îmbinarea conceptelor alegorice şi simbolistice cu ajutorul cărora autorul
vrea să (re)construiască un nou mit.
În prima dintre aceste povestiri, denumită „La Judecata de Apoi a
statuilor”, protagonistul (Petrache) un umil paznic de muzeu îndrăgostit
de o muncitoare dintr-o fabrică, care are o mamă ce-l cicăleşte mereu să se
însoare, trăieşte într-o realitate cotidiană a unei mici localităţi din România
timpurilor noastre retrăind marile momente ale omenirii. Acesta ştie că
moartea e asemenea scoaterii unei ciuturi din fântână („Ştii cum e omul…
Când îl ia e ca şi cum ai scoate o ciutură din fântână. Apa se aşază la loc, se
netezeşte ca şi cum nici n-ar fi fost. Uită lumea, ştii cum se zice, ziua de ieri
şi aia de-acum o mie de ani sunt la fel de departe”). Totul se petrece, însă, în
Vinerea Mare, de Paştile Morţilor, când se poate întâmpla învierea statuilor
care cresc în oameni şi a oamenilor cu chip de statui.
ANTARES AXIS LIBRI

Povestea a doua - „Iacob, fiul lui Zevedei” - ascunde o ironie amară: Iacob a
fost un personaj luminos al creştinismului printre apostoli, dar acest personaj este
un antiapostol. El este un lucrător în S.R.I. al cărui tată a lucrat în securitate în anii
’50. Personajul principal este, aparent, o doctoriţă care decide să emigreze. Proza
este complexă şi are un al doilea etaj narativ ai cărui protagonişti sunt atât victima
(bunicul Cosminei, deţinut politic în puşcăriile comuniste), cât şi călăii săi care
n-au dispărut, după eliberarea din închisoare „prin anii şaizeci”, ci, dimpotrivă, îl
supraveghează şi, în final, când mărturisirile devin periculoase, îl execută. Trebuie
remarcat că adevăratul personaj central este de fapt o voce care explică filosofia
evoluției sistemelor represive.
Cea de-a a treia nuvelă, intitulată „Când lumea era întreagă”, îi are ca
protagonişti pe trei cerşetori, dar personajele centrale sunt de fapt reprezentate
de mulţime, pentru că apare o scenă în care cei trei cerşetori: ologul Costică, un
orb, zis şi Fane Chioru, şi un ciung, pe care-l cheamă Coltuc, văd venind maşina
de la primărie de Ziua Naţională cu cârnaţi şi fasole. Cerşetorii vor să ajungă acolo
dar sunt în impas de a reuşi din cauza dizabilităţilor fizice. De Ziua Naţională,
mulţimile care se bulucesc la vale, de pe dealul Mitropoliei, îndreptându-se spre
cazanele cu cârnaţi şi fasole, sunt văzute „ca un zid îmbrâncit, o lavă curgând
gros din toate părţile.” Cu un deosebit spirit de observaţie este surprinsă
debandada iscată la „invitaţia” bombă a primarului: „Mulţimile dezlănţuite
trecură, în urmă rămaseră tarabe răsturnate, mănunchiuri risipite de busuioc,
fâşii de veşminte, şi chiar câţiva bocanci desperecheaţi”. Întrebările care se nasc
după această scenă care reprezintă, de altfel, şi tabloul central al piesei sunt: „Ce
fel de lume o mai fi şi asta?” şi „Cine sunt cerşetorii?” Cei pe care-i întâlnim de
fapt la colţul străzii sau subconştientul nostru colectiv? Aceste întrebări se nasc
pentru că mulţimea care a mâncat cârnaţii cu fasole a strigat la sfârşit: „Să ne
mai dea!”, nu au mulţumit, ci au considerat că aceasta ar trebuie să fie, de fapt,
o stare permanentă.
Ca şi în primele trei povestiri şi următoarele trei aduc cititorului senzaţia
neliniştii provocate de căutările şi traumele din trecut. În ordine, acestea se
intitulează „Legătura de leuştean”, „Dincolo de lumea de dincolo” şi „Jocul
celor o sută de frunze”. Simbolistica abundă, cititorul fiind pus la o straşnică
încercare de a dezvălui fiecare dedesubt. Pe rând, personaje precum Rada
Maroni, Pavel Avădanei, Tili, Maca, Jenică şi chiar şi grijulia, dar ipocrita
doamnă Gavrilescu sunt prinse în vârtejul timpului, al istoriei, al faptelor
trecute şi regretate. Îndrăznim a afirma că personajul principal al acestor şase
povestiri este Conştiinţa. Îmbrăcată sub forma tuturor acestor personaje, ea se
luptă cu demonii trecutului, cu propriile umbre, totul fiind revelat cititorului
prin prisma flashback-urilor, a scurtelor şi intermitentelor pasaje de istorie
retrăită. Ca atare, Rada, personajul principal feminin al povestirii „Legătura de
leuştean” încearcă de „douăj’ de ani” să ierte pe toţi cei care, la mineriadă, în
ANTARES AXIS LIBRI

73

plin Bucureşti, au supus-o unor traume fizice şi psihice ce aveau să o schimbe
şi să îi marcheze gândirea, „Când oamenii capătă nume, lucrurile devin mai
complicate”. Planul trecutului dureros îl prezintă pe Pavel Avădanei, numit în
câteva ocazii şi Petru, ortac din Valea Jiului, drept un pion, doar unul, dintr-o
mulţime întreagă ce se năpusteşte asupra tinerei Rada, privând-o de lanţul cu
medalion de la gât şi de pruncul nenăscut, din pântece. Traumele lasă urme
adânci în conştiinţa fetei, aflată acum, după douăzeci de ani, faţă în faţă din nou
cu unul din chipurile mineriadei. „N-ai venit pentru mine. […] Ai venit pentru
tine, ai venit să te iert. Numai că degeaba te iert eu, nici măcar nu am dreptul
ăsta. Cei care ar trebui să te ierte nu sunt aici, nu sunt pe lumea asta şi eu n-am
dreptul să te iert în numele lor”. Sigur că „Degeaba uităm trecutul, căci trecutul
nu ne uită pe noi”.
Povestirea care dă titlul volumului aduce în prim plan trăirile, sentimentele şi
emoţiile a trei personaje, trei adulţi care după aceiaşi douăzeci de ani se reîntâlnesc
şi reiau Jocul celor o sută de frunze, cu grjă păstrate în ghiozdan şi aruncate pe
jos, ca puncte de sprijin, fugind de Magul frunzelor. Imaginile din trecut revin,
istoria devine apăsătoare, cititorul fiind purtat cu măiestrie de la planul actual
la cel trecut. Având ca loc de desfăşurare Focşaniul, ne încumetăm să apreciem
povestirea ca fiind o fărâmă de autobiografie privind jocurile copilăriei. Cei trei
adulţi rămaşi au dese reflectări, printre care „— E mai uşor să fii singur când încă
n-a venit cine trebuia decât să fii singur că a venit cine nu trebuia. De-aia eu nu
m-aş grăbi aşa tare...” sau „[...] atuncea tânjeam să fiu liber şi acuma tânjesc la
părul negru de atunci. Cum o fi mai bine?”
Cu toate că personajele lui Varujan Vosganian aparţin unor categorii sociale
diferite, pe unii îi ajută cultura, în speţă cartea, spre a se desprinde de stereotip,
cum ar fi Pantelimon şi Cosmina din „Iacob al lui Zevedei”, sau Coltuc din „Când
lumea era întreagă” etc., pe alţii îi propulsează înspre altă lume simpla experienţă
a vieţii de calvar, protagoniştii celor şase proze fiind capabili, cu toţii, să se ridice,
prin comunicare, deasupra rutinei acestei vieţi. Ce este de remarcat la personajele
centrale ale povestirilor acestui volum este faptul că acestea nu sunt niciodată
cele despre care se vorbeşte cel mai mult în carte. Lăsăm cititorului bucuria aflării
deznodământului celor şase povestiri, împreună putând astfel să reflectăm asupra
posibilităţii iertării sau, cu surprindere, să aflăm că lumea îşi continuă parcursul
şi fără un nume, şi fără noi.
În încheiere, recomandăm cu bucurie cartea domnului Varujan Vosganian,
Jocul celor o sută de frunze constituind o foarte bună lecţie de viaţă, amintindu-ne
că putem încă învăţa din greşelile altora şi că memoria, ca stare de luciditate, dacă
nu se regăseşte în prezentul nostru, face ca viitorul să nu fie decât o reîntoarcere
în trecut.

74

ANTARES AXIS LIBRI

Î
N
Intertextualitatea în poezia lui
Arcadie Suceveanu
Ana-Maria CECOI
,,Chiar
asta
e
intertextul:
imposibilitatea de a trăi în afara textului
infinit, fie că textul cutare e de Proust sau
gazeta zilnică sau ecranul televizorului:
cartea face sensul, sensul face viaţa.’’
R. Barthes

L
A
B
I
R
I
N
T

Arcadie Suceveanu (născut la data
de 16 noiembrie 1952 în satul Suceveni,
raionul Hliboca (Adîncata) din regiunea
Cernăuţi, astăzi în Ucraina) reprezintă
o mare valoare a literaturii române.
Tradiţională în aparenţă, creaţia lui
Arcadie Suceveanu este modernistă în
esenţă. Îndepărtîndu-se cuviincios de
mimetismul neputincios şi de expresia plată,
sentimentală a majorităţii scriitorilor în mijlocul cărora a creat şi creează, el a
cultivat şi cultivă metafora, simbolul, parabola prin care îţi dezvăluie gîndirea
îndrăzneaţă şi dă strălucire exprimării rafinate care-l apropie de modernişti.
El n-a fugit dintre scriitorii timpului, ci s-a integrat în opera comună de creare
a unei literaturi oneste şi veridice, incitante şi stimulatoare a progresului
etic şi, căutînd şi găsind pentru aceasta modalităţile şi uneltele necesare
şi potrivite. El n-a luat de la înaintaşi vetustatea inerentă, ci s-a smuls din
aceasta, devenind un poet modern prin viziune şi prin procedee.
Un loc important în opera lui Arcadie Suceveanu îl ocupă
intertextualitatea. Din majoritatea operelor sale se întrezăresc personaje
mitologice, personalităţi marcante, opere de valoare etc. (de exemplu: Adio!
Nevermore!, Albatrosul lui Baudelaire, Arhivele Golgotei, Contemporani
cu Hamlet, Dacă vrei să fii Columb, Eterna Danemarcă, Flori din Grădina
Răstignirii, Iarna lui Vasile Alecsandri). Acest aspect apropie creaţia lui
Suceveanu de postmodernism.
Două poezii deosebit de interesante şi cu un substrat profund
sunt,,Adio! Nevermore’’ şi,,Cafeneaua Nevermore’’, inspirate din faimosul
poem al lui Edgar Allan Poe,,Corbul’’. Observăm tangenţe cu poemul lui Poe
chiar din titlul acestor poezii. Cuvântul,,nevermore’’ este singurul cuvânt pe
ANTARES AXIS LIBRI

75

care îl rosteşte corbul, reprezentând un laitmotiv al poemului, ce accentuează
starea lăuntrică a eului liric, ducându-l la desperare şi nebunie.
Poezia,,Adio! Nevermore’’ reprezintă o meditaţie filosofico-ironică asupra
morţii. Eul liric realizează că toţi suntem sortiţi morţii, este o condiţie inevitabilă şi
chiar dacă nu dorim s-o acceptăm, o primim cu silă, ea oricum vine: Trăim modern,
murim în metru antic,/ Murim de silă şi murim oricum,/ Şi nici n-am reuşit să fiu
romantic/ Prin gările acestui veac de fum. Primul vers sugerează că viaţa omului, a
lumii în general se supune vremii, schimbărilor, omul trăind modern, după plăcerile
şi legile contemporane lui, pe când moartea e neschimbată,,,clasică’’ (în metru antic),
este aceeaşi din totdeauna: gravă, neclintită, neinfluenţată de nimeni şi nimic.
În versurile următoare poezia e completată cu alte intertexte: Colhidele şi
Arthur Rimbaud. Îndemnul eului liric este de a părăsi iluziile, visurile, aspiraţiile
imposibil de realizat, reprezentate în poezie de Colhide (patria legendară
a vrăjitoarelor Medeea și Circe, aici s-ar afla Lâna de aur, ținta expediției
Argonauților), căci acum au venit alte timpuri, în care ţinta preocupărilor este
alta: Prieteni, nu mai arendaţi Colhide,/ Pe-aici se-ntreabă absint şi indigo. Aceste
versuri, precum şi următoarele: Şi poezia-n noi se sinucide/ Cu revolverul lui
Arthur Rimbaud, ne trimit la ideea de stagnare, de,,omorâre’’ a poeziei din cauza
regimului totalitar, care nu permitea să te îndepărtezi de realităţile existente,
de regulile impuse. Astfel, creatorii de artă sunt datori să renunţe la Colhide, la
imaginaţia lor bogată care aspiră la un ideal, la individualitatea lor creatoare, la tot
ce reprezintă frumosul, valorosul, în schimbul a ceea ce reprezintă non-valoare,
efemer (absint şi indigo). Faptul că poezia,,se sinucide cu revolverul lui Rimbaud’’
sugerează ideea trădării noastre, în perioada totalitarismului, din partea unora
dintre compatrioţi, prieteni şi fraţi, asemenea lui Rimbaud care a fost împuşcat
( nu mortal) de către prietenul şi colegul său Paul Verlaine. Poezia nu poate
supravieţui în asemenea condiţii, încetând să mai fie creată.
Următoarele versuri adâncesc ideea de mai sus, prezentând contaminarea
societăţii cu străinul, cu nefirescul, cu elemente ce ştirbesc din specificul nostru
naţional, din cultura şi valorile noastre moral-spirituale: Sunt aşteptat la o mazurcă
veche/ În săli de camfor, la cea doamnă Nix/ Ce-mi va şopti ca târfa la ureche:/ Pe
mâine seară, la Apocalips.
În versurile care urmează eul liric revine asupra temei morţii, văzând-o ca
pe un bal, la care toţi vor dansa pe rând şi care va rămâne mereu neschimbat,
până şi după moartea fiecăruia dintre noi: O, timp a fost şi timp va fi şi după/ Ce
vom dansa, pe rând, la acest bal. Urmează o meditaţie asupra a ceea ce rămâne
după moartea poetului, va rămâne sau nu creaţia lui nemuritoare, va fi considerat
el ca unul de valoare sau nu, eul liric dând un răspuns pesimist în acest sens: Se
va vorbi de mine ca de-o cupă/ În care-a fost, ba nu, n-a fost cristal. Posibilitatea
de revedere în cealaltă viaţă din finalul poeziei rămâne sub semnul întrebării, eul
liric neştiind sau nedorind să dezvăluie adevărul, la fel ca enigmaticul corb al lui
E.A. Poe: Oricum, ne vom vedea în altă viaţă./ Adio! Pe curând! Sau Never more!
Luând drept argument cele expuse mai sus, putem afirma cu certitudine că
intertextul este foarte important în creaţia lui Arcadie Suceveanu. Poezia lui se
construieşte din şi prin intertext, nedezvăluindu-şi semnificaţiile în afara lui.
76

ANTARES AXIS LIBRI

Î
N
Schimb de… arme și alte cronici literare

Victor CILINCĂ
Generalul… Ribinciuc „trage” în
poetul Bădărău
Jurnalista şi poeta Angela Ribinciuc
a obţinut multe premii la concursurile
de tir cu arme de foc reale organizate
de entităţi militare judeţene. Autoarea
poemelor eseistice din seria „Cubul de
aer” trăgea aer în ochi, închidea (doar) un
ochi şi trăgea la sigur cu pistolul! Nici când
scrii „la ziar” nu trebuie să închizi ochii şi
nici să-ţi tremure mâna, dacă ai dreptate.
După poezie şi publicistică, Angela publică
acum o carte-interviu de 150 de pagini:
„La frontiera loialităţii” (frumos titlu!) –
interviu cu col. (r) Didel Bădărău – Editura
Fundaţia Culturală ANTARES, 2014. Grănicer cu vechime într-o lume dură,
periculoasă, colonelul nu se sfieşte să scrie poezii, amintind parcă de veselia
veşnică a Săpânţei: este cel care a întocmit într-un an raportul Inspectoratului
pe care îl conducea… pe versuri! Cam aşa: („În domeniul operativ/ Nu prea a
fost vreun motiv/ Ca noi, cei de la Galaţi,/ De şefi să fim criticaţi”) şi e cel care,
gospodar, a transformat curtea Inspectoratului său într-un mic parc zoologic,
cu un frumos eleşteu. Un bilanţ al PCTF Galaţi a fost făcut, din dispoziţia
sa, modern, printr-un… film. Cel mai interesant şef militar a fost şi cel mai
longeviv şef de inspectorat judeţean al Inspectoratului General al Poliţiei de
Frontieră: opt ani, două luni şi 22 de zile…

L
A
B
I
R
I
N
T

Poliţistul „bun”, poliţistul „rău”…
E o carte cu două prefeţe, alcătuite parcă după cunoscutul model de
anchetă cu poliţistul care pare bun şi cu cel care pare, poate şi este rău. O
prefaţă este semnată de fostul său şef, general (r) Dumitru Scutelnici, „grănicer
de origine”, director al Direcţiei Poliţiei de Frontieră Iaşi şi de general (r) dr.
Tache Bocănială, fostul şef al IPJ Galaţi şi de asemenea, fost director adjunct
la direcţia ieşeană. „Eroul cărţii este este de fapt POLIŢIA DE FRONTIERĂ,
ANTARES AXIS LIBRI

77

cu bune, dar şi cu rele”, scrie generalul Bocănială. Deşi mărturiseşte puncte de
vedere care nu coincid cu cele ale intervievatului, generalul Scutelnicu observă în
prefaţa sa că „Interviul are atmosfera de taifas, calmă şi neriguroasă, presărat cu
multe amintiri, unele detaliate, altele cu palide contururi, ca de poveste, ceea ce
facilitează parcurgerea cu uşurinţă a textului”.
Corupţia moare, dar nu se predă!
Este în carte portretul de carieră „extra large”, al unui bărbat care, „după
25 de ani de carieră în sistem, din care o treime, la conducerea Inspectoratului
Judeţean al Poliţiei de Frontieră Galaţi”, îşi aminteşte o viaţă, în faţa unei
interlocutoare atente şi răbdătoare. „Şi… nu aţi fumat niciodată?”, întreabă la un
moment dat, cu o curiozitate sănătoasă, ziarista, aflând că părinţii îi interziseseră
tânărului viitor militar acest viciu. Răspuns: nu, nu s-a îmbătat şi nu a fumat
niciodată, în ciuda faptului că era uşor de făcut rost de un pachet, grănicer fiind,
„chiar şi pe timpul lui Ceauşescu”. „Cât de important este simţul umorului?” e
întrebat cel trecut prin evenimente grave precum sustragerea unor încărcătoare
de pistol, explozivi pierduţi, accidente grave, dosare de cercetare sau presiuni
politice: „Ceea ce nu te omoară, te întăreşte”, răspunde interlocutorul. Angela
ascultă bine, pentru a nu lăsa cumva fără răspuns întrebări care rămân după
primele răspunsuri. Printre cei de la care, spune colonelul, a avut de învăţat,
au fost şi generalul Scutelnicu de la Iaşi, de la Galaţi generalul Bocănială, dar
şi generalul gălăţean Viorel Zaharia, primul nostru general de pompieri de
la ISU, ori colonelul Vasile Harabagiu, şeful, timp de 19 ani, al Jandarmeriei
judeţului nostru. Un capitol generos al interviului – criticat pe alocuri de
generalul ieşean, nemulţumit de generalizarea unor situaţii şi ignorarea altora
– se numeşte „Despre corupţie şi şpagă”. La zi, la modă, am zice… „Nici măcar
Hristos, care a adunat pe lângă el pescari, curve, vameşi… nu a reuşit să-i
convertească pe toţi, darămite un om ce ocupă o funcţie vremelnică în sistem?”,
spune colonelul Bădărău, care consideră naive declaraţiile unora privind…
„eliminarea corupţiei”: „După părerea mea, corupţia nu va fi eliminată
niciodată”. Cu sinceritate, de la „ciubuc” la „şpagă”, generalul aminteşte de
„atenţiile”, plocoanele, mita, ispitirea grănicerului înainte de ’90, când Kentul,
de pildă, era „tare”, şi despre scăderea preţurilor la aceleaşi ispite după ce piaţa
liberă s-a umplut de Kent legal şi ieftin. În perioada comunistă, la controlul pe
nave străine, de pildă, grija era ca măcar nu cumva „să sară vreunul calul” şi să
ceară echipajului peste ce i se oferea, cineva spunând chiar: „De ce să nu luăm,
tovarăşe căpitan, că doar luăm de la capitalişti!” Intervievatul a recunoscut la
un examen, după revoluţie: „chiar iau” şpagă, dacă e vorba doar de un carton de
ţigări sau o sticlă de whisky, „atenţii” la care se dăduse „dezlegare” între timp.
Perioada „cea mai cruntă” din viaţă a trăit-o militarul prin 2001 – 2002, când
şefii grăniceri au fost înlocuiţi de poliţişti. „Gustul amar al aderării la UE şi
Schengen” este titlul unui alt capitol abrupt, sincer, cu o părere proastă despre
78

ANTARES AXIS LIBRI

unii „aşa zişi experţi” UE. „Despre rinoceri, elefanţi şi dinozauri” e un titlu de
capitol concludent… Despre cai, dispăruţi din „dotare”, despre câinii dresaţi,
tehnica din dotare, dar despre oamenii frontierei în primul rând, mărturisirile
apar reţinut, ca la raport.
Viaţa, de jos în sus
Din carte aflăm că prin ’81 viaţa îl prindea pe dl Bădărău ca simplu
muncitor la Întreprinderea Mecanică Vaslui, după un stagiu militar la pompieri.
Urmează Şcoala militară de ofiţeri activi a Ministerului de Interne în ’86, cu
grad de locotenent, lucrând apoi ca ofiţer specialist la PCTF (Punctul de Trecere
a Frontierei) Galaţi Port. Urmează Facultatea de Drept la Academia de Poliţie
„Alexandru Ioan Cuza” şi devine şef de birou la PCTF Oancea, şef PCTF Galaţi
Eutier, şef PCTF Zona Liberă Galaţi şi apoi chiar şeful Inspectoratului Judeţean al
Poliţiei de Frontieră Galaţi. A fost şi primul preşedinte al Consiliului teritorial al
Corpului Naţional al Poliţiştilor, ales de poliţiştii de frontieră, la a treia generaţie
de poliţişti de frontieră în familie. Reţinem din interviu şi relatarea conform căreia
un prefect de Buzău a fost demis de premier „pentru că nu a comunicat bine cu
presa. Poţi să fii specialistul specialiştilor într-un anumit domeniu, dar dacă nu
ştii să transmiţi presei un mesaj clar, ca prefect, eşti terminat, întrucât primul
ministru îşi «pleacă urechea» la ceea ce spune presa”. Şi prin această carte scrisă
de o poetă şi jurnalistă, colonelul comunică bine.
Guerrilla poetică a Stelei Iorga
Şi moartea se mai împuşcă uneori...
Stela Iorga se tot pune cu lumea.
Cu lumea întreagă! Poeta (profesoară,
traducătoare, opt cărţi publicate, premii
literare naţionale) luptă cu pumnii
cuvintelor într-o lume cu tunuri,
microfoane, cuşti şi bani. Aş parafraza
titlul unui film, prin „Şi moartea se
împuşcă, nu-i aşa?”.
Autoarea puternicelor volume
de versuri „Coffin Blues” sau „A doua
întoarcere din Nam” (o expresie flower
power mai întunecată) se aliniază şi
dragostei, şi morţii. O recunoşti „din
prima” pe Stela Iorga şi în volumul
de versuri „à deauville”, scos în ediţie
print, dar şi electronică, la Editura
eLiteratura Bucureşti, 2013, dar un
val de tandreţe… franţuzească, un pic
ANTARES AXIS LIBRI

79

impresionistă (de altfel, şi coperta este un fragment dintr-o pânză semnată de
Monet, chiar tabloul care avea să dea şi numele curentului artistic!), aduce un plus
versurilor poetei din trupele speciale ale poeziei.
„Guerrilla” sa literară continuă însă în forţă şi putem exemplifica bogat.
Iată de pildă o scenă de Halloween la lumina zilei, coabitare cu Moartea de om
obişnuit: „vine într-o zi moartea la mine/ cu dinţi din seminţe de bostan/ cap
de dovleac/ şi culori de crizanteme (şi ele evocatoare ale toamnei şi ale morţii,
n.a.)/ ce ai vrea tu stela/ anume/ pentru ce te lupţi”? („o vară indiană”). Autoarea
foloseşte sunete-instrument: „clinc/ lasă-mă să-ţi cânt/ zice clopoţelul iubirii”
(zgomote”). Zgârcenia semnelor de punctuaţie ajută exprimării fără patetisme,
de film documentar: „ce adipoasă am devenit/ moale precum puful/ de parcă
nu aş exista/ adâncă la pipăit/ de nesfârşit chiar” („totul despre veri indiene”).
Neaşteptată alăturare, senzitivă, în „crucea mea este din zile ude” (fără titlu). Şi
o dureroasă parabolă a singurătăţii care muşcă din carne: „ trăiesc (sic! - n.a.) un
harakiri/ rotat/ fără secondant/ de o viaţă/ numai atât îmi este îngăduit/ eu cu
mine.” („à deauville encore une fois”). Cine cunoaşte ce anume face secondantul
unui „caz” de harakiri, cum acesta acordă, cu aparentă cruzime, izbăvirea de
durerile atroce ale unei lungi agonii, înţelege cuvintele, de altfel simple, fără
încărcătură poetică în sine, dar puternice împreună, în imagine şi în simţurile
trezite. Singurătatea totală se dizolvă în „globuri de crăciun”: „nimeni nu m-a
văzut/ nici eu măcar pe mine/ nu mă văd/ nu am oglinda şi perechea/ în care să
mă privesc/ dumnezeul meu este prea sus/ pentru mine/ ca unele globuleţe în
pomul de crăciun/ la care ca să ajungi/ trebuie să le spargi.” Este filosofia unei
fragile tentative de a se apropia de bucuria care străluceşte… Sau, altă singurătate
expusă: „sunt un cântec cu cuvinte potrivit alese/ numai nu are cine să mă
cânte/ mi-a murit cântăreţul/ pe vaporul care îl ducea spre ţărmul oceanului
(un eu încăpător, enorm! - n.a.) meu.” (superb jocul de cuvinte al titlului: „rău
de mare”!). Şi puţin mai tandră, acum în doi: „à deauville/ toată lumea este
bolnavă/ de iubirea mea pentru tine”, cu lucrurile de pe plaje „mustind” de
poeme de dragoste („vals bolnav I”). Uneori are şi unele durităţi cam exagerate,
de pildă „descăpăţânat te uiţi lung la mine/ de parcă m-ai aştepta/ albatrosul
(nici Baudelaire n-ar fi avut atâta tupeu! - n.a.) îmi sfârtecă mâna cu care scriu/
o altă poveste de iubire.” („valsul ochilor”). Remarc, în timp ce aleg exemplele,
că este în general greu să detaşezi doar o parte din text, fără a părea drept un
corp amputat - de aici se simt legături interioare solide ale versurilor, cursivitate,
şi nu doar expresii reuşite completate cu ceva „maioneză” poetică, aşa cum mai
întâlneşti la alţii… Uite un text foarte puternic, pe care îl citez în întregime
(„sunetul”): „fac zgomot/ când alunec în lume/ ca sfârâitul unui cuţit scos din
flacără/ aruncat în ape/ îmi scriu dragostea/ până şi acolo/ cu trupul meu/ care
de durere scrijelează/ pe dumnezeu.” Să scrii (scrijelind!) pe Dumnezeu - ce
imagine a dragostei durute! Bravo, Stela! Şi un poem foarte scurt, cu forţă de
80

ANTARES AXIS LIBRI

haiku japonez: „singurătatea mea/ şi pasărea neagră a morţii/ pe o frunză de
bambus/ aşa de grele sunt/ încât deodată se vede luna.” Un sentiment cu o clară
reprezentare mecanică, chiar filmică! („luna plină”). Penetrant!
Clasic şi modern: Viorel Dinescu şi poezia cu vârf
Volumul „Clipa îndoielii” - Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2014, ne
aduce o nouă selecţie a prolificului poet gălăţean Viorel Dinescu, cunoscutul
scriitor şi profesor de matematică gălăţean. Printre cei trei consilieri editoriali
ai cărţii îl găsim pe criticul şi istoricul literar Theodor Codreanu. Tuşele clasice
ale volumului sunt alternate cu notaţiile în vers alb, cu propuneri neaşteptate.
Iată de pildă un periplu simbolic în drum spre o cabană… a îngerilor: „Sunt
multe piedici până să ajungi în vârf/ Mai întâi câteva avalanşe în semn de protest/
Apoi trebuie să te strecuri prin nesfârşitul pârleaz/ Al unor stalactite de lumină
pietrificată ” (poemul numit „Ascensiune”). Sau, cu voită banalizare în limbaj de
ziar a sentimentelor prea înălţătoare ale vreunei revoluţii: „Pe străzile luminate de
flăcări/ Mai circulau totuşi persoane (s.n.) cu petiţii aprinse în mâini/ Şi un poet
cu plete care dădea foc la tutungerii/ Spre a atrage atenţia ziarelor de dimineaţă/
Că-n oraşul lui se întâmplă totuşi lucruri necurate”. („Pesaj actual cu flăcări”) Şi,
în acelaşi poem, incendiul apocaliptic se întinde până la pamflet cu cârf ascuţit,
preluând şi din limbajul străzii: „Mai întâi luă foc azilul de bătrâni/ Noroc că
bugetul comunei/ Fusese diminuat cu cincizeci la sută la acest capitol/ Apoi arseră
din temelii/ Liceele şi Casa de culturăm, grădiniţele,/ Ospătăriile, magaziile cu
lenjerie de damă,/ Pagodele romilor, sera cu palmieri,/ Un capot al nevestei
primarului uitat în balconul prefectului/ Spitalele fură evacuate pe la stâne”. O
prezenţă puternică în social a poetului implicat („Proiect de Apocalipsă”): „Se
nasc şi zvonuri neîntemeiate/ Că pentru generaţiile viitoare/ Aerul va fi mai
albastru şi mai limpede ”, suferinţele, purificate în computere uriaşe, „Căpătând
un număr de ordine ”.
Prefer însă în acest volum poemele cu ritm mai clasic, în care tandreţea
poetului învinge exactitatea constatatoare a matematicianului de profesie. Cu
lirism metafizic, iată: „Pale de vânt au întredeschis cerul/ Din eter ne vin semne
tulburi, ciudate/ Ziua nu-şi mai poate trăi adevărul” („Uitare”)… Sau romantica
imagine din „Poteca de rouă”: „Înfăşuraţi în mantii vom trece/ Printre amurguri
înflăcărate şi tandre.”
Un ritm clasic, cu atmosferă palpabilă parcă: „Parc-a nins cu fluturi
de tăceri străine/ Sunt zăpezi venite ca din alte ere/ Cu un cal în spume mă
îndrept spre tine/ Înspre casa albă cu miros de miere.// Trec din nou prin
dreptul zodiei de rouă” („Plecare”). Atmosferă romantică, de asemenea, în
„Deus absconditus”, cu arhaisme care decorează frumos: „Şi-au existat în murii
zugrăviţi/ În tinda unor roase catedrale/ Sfiala unor îngeri părăsiţi/ În strana
cu minuni şi osanale// Au existat şi şoapte pe-nserat/ Profetul însă nu s-a
ANTARES AXIS LIBRI

81

arătat”. Cu curajul de a adapta mioritic şi mai cald imagini, altora somptuoase
– vezi tinda… catedralei. Şi puţin bacovian: „De ce vremea se topeşte iar/
Peste-acest oraş îmbătrânit/ Care s-a retras din calendar/ Şi se pierde-n ceasul
prăfuit” („Singuri, împreună”).
Un poet peste graniţe româneşti
„Viorel Dinescu promovează la Galaţi unitatea spaţiului românesc,
întreţine relaţii cu tot spaţiul cultural român” – scria despre autor academicianul
Mihai Cimpoi la lansarea antologiei de versuri din 13 volume ale gălăţeanului,
„Arhipelag stelar”, în 2010. „În anul 1990 a fost unul dintre primii gălăţeni care
a trecut Prutul”, mai puncta atunci, fostul preşedinte al Uniunii Scriitorilor de
la Chişinău.
Şi scriitorul Ion Manea observa prin 2008: „Eugen Barbu a întrezărit în
tânărul Viorel Dinescu un viitor de excepţie, iar despre maturul poet, prozator
şi critic, Fănuş Neagu scria: „Feriţi-vă de Viorel Dinescu, atunci când nu scrie
versuri!”. Şi mai spunea Ion Manea: „După Ion Barbu, nimeni n-a mai îmbinat
aşa de fericit cele două domenii de structuri absolut diferite.”: profesorul de liceu
a publicat nu numai peste 15 cărţi de beletristică, poeme în special, ci şi vreo
zece culegeri de matematică. Cu un CV de 15 pagini, Viorel Dinescu, premiat
de Academia Română, a scris 15 cărţi de poezie, critică literară, pamflet, este
membru al Uniunii Scriitorilor din România şi a celei de la Cernăuţi, membru de
onoare al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, şi are titlul de Cetăţean de
Onoare al Galaţilor.
Cartea-seif: Mihai Vişoiu nu a fost „uşă de biserică”, dar poartă crucea
curajului
O carte ca un seif în care aduni toate valorile unei vieţi este şi volumul
„Moartea dinaintea morţii”, de Mihai Vişoiu - Editura Axis Libri. Merită
să citeşti şi fără să tragi cu ochiul la comentariile selecte de care autorul a
avut parte, adunate şi ele în volum: de la Romulus Vulpescu, o-ho-ho, Ştefan
Bănulescu, Constantin Ţoiu, Dinu Săraru, la Mircea Dinescu sau Fănuş
Neagu, care l-a şi descoperit: „Acum vreo patruzeci de ani (scria prozatorul
brăilean în 2009), prin jocul magic al întâmplărilor, l-am întâlnit la Galaţi, pe
malul Dunării, unde-şi jefuiesc aventurierii visele şi-şi îndoliază speranţele,
pe Mihai Vişoiu. Era student, dar bătea doaga falezei, cu ochii spre Levant
cupolele de aur ale Asiei. Era şi boxer.” Iar Constantin Vremuleţ afirmă că
Vişoiu este „un fel de Hemingway.” „Cu biografie de prozator american (boxer,
băiat de gălăgie la circ, scriitor de vagoane, electrician, îndrumător cultural
etc.) Mihai Vişoiu s-a speriat în tinereţe de responsabilitatea Operei în aşa
măsură încât, desălbăticindu-se brusc, aidoma plantelor aduse de Columb
în bătrânul continent, a optat pentru ziaristica judeţeană” (la „Viaţa nouă”),
scria în ’86 Mircea Dinescu, şi el o altă petardă literară. „Luat sub aripă de
82

ANTARES AXIS LIBRI

Miron Radu Paraschivescu”, Vişoiu „poseda geniu verbal. Recita pe de rost
proze întregi, uimind cenacliştii din sudul ţării”, adăuga Dinescu. Ziaristulromancier Săraru puncta în 2009 pentru ziaristul-prozator Vişoiu „o mărturie
de admiraţie şi de solidaritate faţă de un confrate care îşi cinsteşte breasla cu
har şi cu demnitate”…
Viaţă de roman, scriitor în rafale
Provine dintr-o familie înstărită, care a stăpânit chiar un munte, fiind fiul
unui specialist electrician atât de rar, încât comuniştii au fost nevoiţi să-l lipsească
de puşcăria politică. Oameni cu stare, oameni cu carte, oameni cu scânteie, din
care s-a tras puternicul fiu, aruncat într-o lume în care dacă aveai „dosar”, ca el,
nu ne lăsau să intri la facultate! A făcut-o târziu! Tânărul Mihai nu s-a sfiit să
muncească din greu, chiar să şi desfunde instalaţii sanitare, a boxat profesionist
şi a scris! Mărturiseşte: „Am făcut de toate: până la vârsta de 25 de ani, doar mort
nu fusesem!”
Cruzimi şi metafore
În carte găsim şi povestea crudă frăţiorului care a murit pentru că a luat de
la Mihai „tuse măgărească”, propria mamă învinuindu-l apoi („Criminalule!”)…
Vremea ultimului război mondial este surprinsă prin colosale paradoxuri: cineva
îi făcuse… bine lui Pintilică poştaşul, cel „care avea un ochi negru şi altul verde
din sticlă”: îi scosese ochiul, dar aşa scăpase de front. Pintilică aducea însă, viu,
înştiinţările despre soldaţii căzuţi pe front în locul lui… Dar căzuse şi cel care
scosese ochiul poştaşului, făcându-i răul/binele! Amănunte copleşitoare: „Mai
toate femeile îşi trimiteau copiii să împartă condamnaţilor, viitorilor morţi”: pâine
cu brânză. Boxul, viaţa străzii, în alte amintiri: „Până am învăţat să mănânc bătaie
ca lumea” – îşi aminteşte uriaşul, obişnuit apoi şi cu lungile cozi la alimente…
Ca în neorealismul italian…
Lirism oriental, bună simţire şi tupeu ontologic: „Fiecare zi o trăiesc cu
frica să nu mor odată cu ea. Ca să nu afle Dumnnezeu cât sunt de lacom, îl rog
să mi-l dea doar pe mâine. Rămân mortul zilelor mele”… (schiţa „Cioburi”)
Alte frânturi: „Adunaseră atâtea flori, încât mortul nu mai mirosea pentru toţi.”
(schiţa „Lacrimi”) „Ai uitat când împărţeam cu tine pâinea mea şi foamea ta.”
(schiţa „Fără umbră”) Poveşti puternice: „Mai avea de trăit preţ de trei aşchii
de catran”, scrie Vişoiu despre bărbatul înconjurat de lupi, iarna, în pădure,
lângă sania răsturnată. Ca să-şi prelungească viaţa, omul aprinde bancnotă
cu bancnotă… „Lasă-ţi loc de bună ziua!” e o proză mai cuprinzătoare – din
debutul de la Editura „Cartea Românească”, din 1986. Boxerul tânăr, şantajat
de femeia boxerului îmbătrânit, fostul său mentor, plânge alături de celălalt
sub lacrimile unui duş – o proză mai lungă, hemingwaiană, „Strânge din dinţi
şi taci!”

ANTARES AXIS LIBRI

83

Î
N
L
A
B
I
R
I
N
T

Tânărul Galaţi literar
Doru CĂSTĂIAN
Alexandru Maria sau cu metodă
despre o lume nemetodică
O carte de debut poate prea puţin
remarcată, dintre cele care au fost publicate
în ultimii ani de autori gălăţeni, este volumul
lui Alexandru Maria, apărut în 2012 la
editura revistei „Convorbiri literare”, de la
Iaşi. Fără a fi explozive, textele lui Alexandru
Maria sunt genuine, respiră talent şi bun
gust şi pot constitui preludiul unor viitoare
manifestări poetice remarcabile. A.M. are
un excelent simţ al limbii, iar călătoria la
capătul textelor lui este agreabilă, fie şi
numai prin acest lucru. Chiar şi acolo unde
textele devin poate puţin prea baroce şi prea dense, consumarea lor nu este
supărătoare, ci poate chiar încântă.
„Omul metodă” din titlu este o ironie. Omul metodă este un spectru,
într-o lume în care metoda şi-a pierdut sensul, o entitate inutilă şi vaporoasă
şi, nu în ultimul rând, cinică. Lumea lui A.M. este fragmentară, spectrală şi
pulsatilă în acelaşi timp, o lume observată deopotrivă concentrat şi distrat,
o lume în care minuţia observaţiei dă uneori textului tuşe suprarealiste.
Metaforele lui A.M. par distilate din concret, trecute printr-alambic sau, de ce
nu, printr-un athanor. Frumuseţea din lume, atâta câtă mai poate fi găsită, este
recuperată de privirea (lipsită de metodă) a poetului. Citez pe larg unul dintre
momentele foarte reuşite ale volumului: „fiţi atenţi câtă poezie zace în lume,
de la cărăbuşul fără un picior şi carapace ruptă până la pasărea măiastră care
nu există, de la violetele albe de pe balconul cu soare al mamei până la uriaşul
sequoia pe care nu-l voi vedea vreodată, de la cascada îngerului şi până la apa
căzătoare în veceu, fiţi atenţi, că numai acu mă simt poet, care e acelaşi lucru
cu a spune că numai astăzi mă simt fiind fiinţă”. A.M. reuşeşte adeseori să scape
prea-multului lingvistic şi să obţină o complexitate reală, substanţă autentică
pentru lumea lui poetică, o lume fabulată la graniţele realităţii şi limbajului.

84

ANTARES AXIS LIBRI

Deşi dă senzaţia că participă la drama lucrurilor
şi la poveştile oamenilor, poetul are mai degrabă
imobilitatea unui buddha, neliniştit şi obosit în
acelaşi timp, o vitalitate de bondar lipsit de rost:
„astăzi se anunţă o zi senină mergând pe stradă,
cocon de haine din punctul a până în punctul b,
o muscă fără cap sau un bondar fără ace pe care îl
legi cu o funie de gât şi îl laşi să zboare ca şi cum
te-ar mai putea înţepa.” La întrebările omului
metodic (putem bănui că una dintre marile
întrebări), nu se poate răspunde decât cu o
scotocire neputincioasă a buzunarelor: obiecte
alăturate inutil, incapabile să se lege, incapabile
„să facă” sens. „Omul metodă aplecându-se
înspre urechea mea, răutăcios, ridicând din
umeri şi întrebând ceva (ce contează). Eu,
oprindu-mă, mi-am plecat ochii, cu un uşor
rictus, de parcă i-aş fi aşteptat de o viaţă întrebarea… mâinile au coborât şi
s-au afundat în buzunare, un baton de ciocolată, un pachet de ţigări, o cutie de
chibrituri, şerveţelele nazale, cartea de identitate.” Omul metodă, simbol al raţiunii
(pe mine,, cuvântul „metodă” mă duce invariabil cu gândul la Descartes) este
răutăcios (ca un „trickster” din legendele amer-indienilor) şi totodată nepăsător,
ridicând din umeri. Ambiguitatea acelui „ce contează” din paranteză, despre care
nu ştim dacă este o întrebare retorică sau un atribut al întrebării puse în secret, dă
versului o tensiune remarcabilă. Compania bântuitoare a omului metodă, apariţie
dintr-o lume în care indubitabil „e ceva putred, dă seama de tot teatrul hantologic
al lui A.M. Ni se desfăşoară înainte o lume a minciunii („e o minciună, îţi spun,
nu e nici o femeie frumoasă, goală, cu spatele la tine”), a riturilor desfăşurate
ironic („de obicei, omul metodă se îmbăia o dată pe zi, la lumina lumânărilor
(se ducea foarte des la biserică, ăsta era modul lui de a fi ironic”), o lume pe care
poetul o resimte ca pe o vină („orice aş face, omul metodă mă va urmări mereu,
cu o ţigară în colţul gurii/şi îmi va spune că este numai vina mea”).
A.M. are toate mijloacele artistice pentru a evolua, iar acest volum de debut
ne poate face să sperăm la o evoluţie reală. Există în scriitura lui destulă viaţă
aşteptând să fie adusă la formă (una poate mai concentrată şi mai esenţială). Îl
aşteptăm cu interes.
Chimera între ziduri
Volumul de versuri al Nicoletei O. („Chimera între ziduri”, editura Timpul,
Iaşi, 2014) este o carte de debut pe care am citit-o cu o combinaţie de bucurie
ANTARES AXIS LIBRI

85

şi uimire, o carte care anunţă, fără doar şi poate, naşterea unei poete veritabile.
Regăsim aici o lume coerentă, stranietatea unui univers alternativ, marile teme
(deşi vizitate ironic), fractura interioară ce se răsfrânge peste lucruri, senzualitatea
privirii, readucerea limbajului la originea lui stupefia(n)tă. Cu alte cuvinte,
regăsim tot ceea ce dă autenticitate şi valoare unei lumi poetice. Recunosc că a
fost dificil să „prind”(„to grasp”, ar spune englezii) această lume contorsionată şi
expresivă, multiplă şi cinematografică, deopotrivă. Nicoleta O. nu scrie o poezie
feminină, nici o poezie sensibilă, nici o poezie facilă. Ca mai toţi poeţii veritabili,
Nicoleta scrie cu o oarecare fascinaţie faţă de minunile şi revelaţiile proprii şi
cu o oarecare indiferenţă faţă de confortul cititorului. Şi ca toţi poeţii veritabili,
reuşeşte să realizeze actul miraculos de a transmite aceste minuni şi revelaţii către
cititor.
În poezia Nicoletei O. nu găsim psihologie, nici meditaţie psihologizantă.
Nu regăsim mari afecte, nici drame interioare, niciun element din circul obişnuit
al interiorităţii. Temele interiorităţii (iubirea, de exemplu) sunt tratate de obicei
într-un registru ironic, cu o falsă gravitate. Privirea poetei se plasează mai degrabă
pe acea graniţă fină care desparte interioritatea de zidul opac şi impersonal al
obiectelor. În acea zonă în care interioritatea emerge, lăsând în urmă regnul mort al
lucrurilor. Doar că aici este vorba de o falsă emergere, sufletul se retrage în magma
lucrurilor, ca un bulbuc căruia nu i-a fost dat să trăiască („iar iubirea s-a răsfirat
ca puful înecăcios/şi de neadunat/ al unui plop de primăvară”(MAIMUŢELE)).
De altfel, mizele acestei poezii se regăsesc din plin în această zonă indistinctă, în
care interioritatea se manifestă fulgurant şi inconsistent. În ciclul FURNICILE,
interioritatea este doar un zvâc accidental care se pierde de obicei într-un
mecanism, ca în CERUL („alunecă o capcană cu ghimpi/apasă crengile/arde
frunzele/soarbe sângele…”), sau ca în ANIMALE FĂRĂ PENE („aveau să se
lovească unele de altele/străzile deveniseră prea mici”). Astfel, CU URECHEA
PE CIMENT este o consemnare expresivă imposibilităţii fiinţei întregi de a se
desprinde din mecanismul inform al lucrurilor: „m-am lăsat în jos/m-am culcat
pe o parte într-un semifetus/şi nu m-am mai putut dezlipi.”). În cel de-al doilea
ciclu al volumului, BECIUL, suntem purtaţi într-un univers lent, subteran şi
colcăitor, aflat de asemenea la limita dintre neînsufleţit şi conştient. Garguii celui
din urmă ciclu sunt şi ele fiinţe incapabile să-şi depăsească materialitatea, fiinţe
la limita dintre organic şi mineral („pielea i s-a aşezat gargoyle deasupra pielii/
vânată de condamnaţii la moarte”.)
Poeta nu empatizează, nu participă la drama lucrurilor, doar observă şi
relatează (obişnuinţă jurnalistică?) dintr-o lume stranie, o lume în care elementele
constitutive se amestecă şi îşi pierd rostul. Nu e o lume aurorală, ca la Nichita,
o lume dureroasă în înmugurirea ei, în care „apele nu s-au despărţit încă de
pământ”, este mai degrabă o lume inutilă şi spectaculoasă, „o lume de după” ce s-a
întâmplat totul. De aici vin, cred, fibrele puternice ale poeziei tinerei gălăţence:
86

ANTARES AXIS LIBRI

acceptarea, relatarea ironică (o, câtă ironie am simţit în versurile acestea!),
luxurianţa imaginilor. Poeta este mintea rece care vizitează locul în care cândva a
avut loc o petrecere.
Se poate reproşa ceva poemelor din acest volum? Se pot reproşa, cred,
anumite exagerări, mânuirea limbajului devine uneori simplă prestidigitaţie,
anumite poeme prezintă, incidental, disonanţe. De asemenea, cred că mai trebuie
pompată substanţă într-un univers poetic care încă se caută. Volumul promite
însă foarte mult şi ne prezintă o autoare inteligentă, stăpână pe mijloacele sale şi,
nu în ultimul rând, reţinută: o autoare care, precum oracolul, vorbeşte doar când
are ceva de spus.
Andrei Velea: lumea e o pisică jigărită sau o post-metafizică a miracolului
Andrei Velea este cu siguranţă una dintre vocile poetice bine conturate ale
Galaţiului ultimilor ani. Citind ultimul său volum de versuri („Lumea e o pisică
jigărită”, ed. Brumar, Timişoara, 2012), mi-a venit în minte că un fundal sonor
potrivit pentru lecturarea poemelor din acest volum ar putea fi piesa lui Leonard
Cohen, „Waiting for the miracle” aceea din coloana sonoră a lui „Natural born
killers”. Pentru că, într—adevăr, poemele din acest volum sunt o meditaţie asupra
miracolului, sau, mai bine spus, asupra lipsei lui şi posibilităţii de a-l recrea sau
de a-l regăsi în hiper-realitatea lumii de azi. Privirea inteligentă, lucidă şi sceptică
a poetului remarcă frust pustiirea acestei lumi, absenţa zeilor, sau, mai degrabă,
căderea lor în derizoriu (Hristos este izgonit ca un vagabond periculos dintr-o
alimentară, Diogene se masturbează în public fără a mai şoca pe cineva etc).
Marile mistere (iubirea este înfiorarea predilectă pentru A.V., aşa cum stă bine
unui tânăr poet) devin absente, pură mecanică, sau groteşti de-a dreptul, ca în
„Poemul marelui masturbator” („cât ea va străbate câmpul vizual/al marelui
masturbator/el o va adora ca pe o amantă”). Lumea lui A.V. chiar este o pisică
jigărită, un animal inutil şi chinuit, care a supravieţuit cumva istoriei semnificative
şi semnificante (ca baba Vera), care adastă acum, absurd, aşteptând un miracol
târziu. Un „afterworld”, o lume a nostalgicilor (bătrânele din bloc care se ceartă
pe scară), a nebunilor blânzi şi dezabuzaţi (cei din Salonul 44), sau a profeţilor
neputincioşi (Gheorghe, care se plimbă cu minţile rătăcite prin complexul
Ţiglina). Această atmosferă de dezastru nuclear, ontologic şi sufletesc totodată,
capătă accente paroxistice în poeme „Poem pentru Kim Jong-Il” („când kim
jong-il a murit/un gheţar s-a topit brusc,/trei curcubeie s-au intersectat deasupra
phenianului/şi o cometă a trecut nevătămată… împrejur: doar un imens pustiu/
de pix care scria pe praf cu praf.”). Spaţiul poetic al lui A.V. este, prin urmare, o
„ţară pustie”. Nu întâlnim aici privirea care doar înregistrează, fără a participa, a
lui Eliot, şi nici tristeţea groasă, melancolică, din poemul amintit al lui Cohen.
ANTARES AXIS LIBRI

87

A.V. participă cât se poate de efectiv şi de vivace la întâmplările lumii sale, pe
care le observă, le cântăreşte, le influenţeză şi le împărtăşeşte. Nu există tânguire,
aşa cum nu există nici o trecere definitivă dincolo de pragul dezabuzării. Poetul
continuă parcă să spere în posibilitatea miracolului. Incapabilă să afirme fără
rezerve neantul şi să îl accepte în manieră stoică, acceptare al cărei corolar ar fi
tăcerea, poezia lui A.V. oscilează între căutarea (şi depistarea) miracolului încă
posibil şi demascarea acestuia drept fals miracol, făcătură, efect special găunos.
Tipic pentru circumscrierea acestui tip de oscilaţie este poemul „Cum (nu)
se calcă o cămaşă”, în care, în aceeaşi succesiune de operaţii, regăsim căutarea
Frumuseţii (cu majusculă!) şi efectuarea acţiunii stereotipe, sterile, de netezire a
cutelor unei cămăşi.
S-a vorbit mult de un apetit pentru concret în poemele lui A.V. Fără doar şi
poate, acesta există. Aş remarca însă că e un apetit exasperat, care ţinteşte dincolo,
care vizează o salvare a excesului de concret prin descoperirea (sau inventarea)
unui sens (evident, imaterial şi evident, miraculos). S-a vorbit, de asemenea, de
o poezie impregnată de farmecul (dar şi de grotescul) provinciei. Un alt pretext,
aş spune. A.V. îşi locuieşte provincia mai degrabă ca un cetăţean al universului,
iar nonşalanţa cu care plasează în combinatul siderurgic sau în complexul Ţiglina
căutările sale (deloc provinciale, mai degrabă universale, pentru că metafizice)
arată că „şi aici există zei” şi că poezia valoroasă (întocmai ca şi filosofia) este
atopică. „Lumea e o pisică jigărită” este mai degrabă un tratat de ontologie care
descrie o lume rotundă, oscilând între tragic şi comic, pe care poetul o locuieşte
cu voluptate şi aplomb.

88

ANTARES AXIS LIBRI

Filosofia românească în căutarea
unei paradigme iniţiale
Ionel NECULA
Frecvenţa cu care este adusă în
discuţie problema începutului filosofiei
româneşti, varietatea opiniilor exprimate şi
dispunerea lor într-un plan perspectivant,
deopotrivă diacronic şi sincronic, sugerează
deja că ideea, departe de a fi închisă, poate
credita încă multe puncte de vedere. Până
la urmă, momentul de început, de aşezare a
gândului difuz într-o situaţie paradigmatică
şi sub autoritatea unei concepţii autotelice
poate reprezenta ceasul astral al unei
evoluţii istorice. Există, în devenirea
oricărei culturi, un moment când se simte
nevoia unui organon, a unei viziuni sintetice
care să-i sistematizeze destinul creator, să-i activeze conştiinţa de sine şi s-o
responsabilizeze asupra menirii sale în lume.
La noi, la români, momentul acesta a venit târziu, când gândirea
europeană, testamentară de drept a spiritului greco-latin şi a meditaţiilor
teologice patristice şi tomiste se scindase deja într-o versiune sceptică engleză,
diferită şi complementară direcţiei raţionaliste franco-germane. Asemenea
multor culturi întârziate, şi cea românească, era lipsită de filoane endogene
care să-i optimizeze asumarea lumii într-o paradigmă autarhică. Trebuia să
se conecteze la una din direcţiile aflate în circulaţia spirituală a Occidentului
şi să aleagă între empirismul englez, reprezentat de Berkeley, Locke şi Hume
şi raţionalismul franco-german panoramat, în special, de Descartes şi Kant.
Mai era o problemă. Filosofia românească a fost procesată de la început,
ex cathedra, în mediul universitar, ca disciplină obligatorie de studiu, deci
difuzarea şi asimilarea ei s-a făcut, cel mai adesea sub îndrumarea unui
magistru care, cu toate precauţiile recunoscute de a nu-şi influenţa auditoriul
partizanal, transmitea, odată cu ansamblul doctrinelor filosofice prevăzute
în programă, şi aluviunile propriilor sale opţiuni. Puţini profesori, precum
Ion Crăciunescu, bunăoară, şi-au reprimat sistematic şi cu bună ştiinţă, orice
implicare optativă. Chiar Maiorescu, deşi extrem de prudent în activitatea
ANTARES AXIS LIBRI

C
O
N
F
L
U
E
N
T
I
A

89

sa universitară, nu reuşea totdeauna să se ţină în deplină neutralitate. Scrupulos
din cale-afară în ceea ce priveşte prezentarea sistemelor de gândire, nu ezita să-şi
pună problema asupra celor ce se potrivesc şi ce nu tinerilor săi învăţăcei. Nu pare
să se bucure de afluenţa publicului la prelegerea sa despre Auguste Comte, dar nu
precizează dacă e bine sau rău interesul neobişnuit faţă de pozitivism. Lume foarte
multă şi un interes pentru pozitivism, nota la 14/26 decembrie l885. Avea, desigur,
rezerve în ceea ce priveşte coabitarea filosofiei cu ştiinţele, dar aceste rezerve
proveneau mai mult dintr-o înţelegere superioară a maiestăţii filosofiei, care nu
trebuie să coboare în concret, în lumea cauzalităţii, a determinaţiilor şi a faptelor
particulare. În spirit kantian, considera că omul nu este un simplu receptor de
obiectivitate, dar şi un furnizor de cunoaştere, indispensabil dialogului cu lumea.
Filosofia românească, după o periodizare propusă de Vasile Muscă, la care
subscriem, a început odată cu Maiorescu, ea urmând etapei pre-filosofice, marcată
în partea superioară de spiritul paşoptist. Să precizăm însă că vorbim de filozofie
ca de o disciplină distinctă şi autonomă, capabilă să descopere fiinţa lumii şi să
aşeze gândul în noţiuni şi concepte şi nu de haloul unor idei şi fulguraţii ocazionale
care au circulat dintotdeauna prin ţările române. Sub acest aspect spunem că
disciplina filosofiei s-a conturat târziu, în epoca modernă şi sub autoritatea lui
Maiorescu, când discursul filosofic european era, în liniile sale cele mai generale,
subîntins între empirism şi raţionalism. Observaţia rămâne valabilă chiar dacă
branşarea la filosofia europeană s-a făcut, cum va observa şi Ion Petrovici, odată
cu Gheorghe Lazăr
Nu se poate spune că spiritul românesc, la începuturile afirmării sale,
când căuta o idee tutelară sub autoritatea căreia să-şi croiască vaduri proprii de
aprehendare a realităţii româneşti şi a lumii în general, a trecut printr-un moment
de indecizie, de căutare sau de dibuire. Multă vreme, în zorii întemeierii culturii
autohtone, disciplina filosofică în Principate era activată de cărturari ardeleni –
Simion Bărnuţiu, Eftimie Murgu, August Treboniu Laurian – formaţi în mediul
de cultură german şi austriac, dominate, cum se ştie de raţionalismul kantian şi
cultivarea lui printre învăţăceii români nu putea avea decât o influenţă benefică
pentru tânăra cultură românească. Nu mai spun că chiar unii intelectuali de
dincoace de Carpaţi – Ion Zalomit, ulterior Maiorescu – s-au format tot în
mediul de cultură german, pe care l-au transplantat sporitor în spaţiul de cultură
românesc.
A fost raţionalismul o alegere fericită pentru evoluţia spiritului românesc,
aflat la început de afirmare istorică? Cei mai mulţi, laolaltă cu Ion Petrovici,
răspund afirmativ şi subliniază apăsat asupra rolului esenţial pe care l-a avut
tutela apriorismului kantian peste momentul renaşterii noastre culturale. Fără o
propedeutică anume, care să-i imprime un sens, o linie, o direcţie perspectivantă,
o cultură, oricare, seamănă cu o partitură fără cheie la portativ. Acest lucru l-au
înţeles bine corifeii culturii noastre moderne, care trebuiau să decidă asupra
90

ANTARES AXIS LIBRI

originii cunoştinţelor şi să opteze între prelevarea raţiunii sau a experienţei
ipseistice în construcţia conştiinţei. În timp ce empirismul cuprinde germeni
sceptici şi colorit hipotetic, ceea ce nu cade tocmai bine pentru o cultură aflată în
perioada bâjbâielilor şi a obscurităţii, raţionalismul are calitatea de a introduce
sistemă în cunoştinţe, deprinderea de a privi totul cu un ochi critic şi modelator.
Opţiunea pentru raţionalism a fost, de departe, crede Petrovici, cea mai
potrivită opţiune pentru tânăra cultură românească. Cu atât mai mult cu cât
apriorismul kantian propunea o formulă de coabitare cu empirismul. Kant n-a
contestat niciodată rolul experienţei ca izvor de cunoştinţe, ci doar absolutizarea
şi subiectivizarea ei în detrimentul raţiunii şi a funcţiei sale constructive.
Prin postularea formelor apriorice ale sensibilităţii, Kant excludea şi el, altfel
decât Berkeley, ipoteza neutralităţii totale a subiectului în cunoaştere. Gânditorul
din Konigsberg nu pare interesat să-l confirme pe Berkeley, dar îl completează în
partea din care episcopul irlandez exclusese recursul la raţiune. Scena filosofică
se complică. Dacă Berkeley interpretează rolul lui Filonaus, Kant prelua rolul lui
Hillas – amândoi încercând să se recicleze şi să se completeze reciproc.
S-a spus că opţiunea pentru raţionalism a tinerei noastre culturi se corela
mai bine cu nevoia de emancipare a conştiinţei naţionale – aflată deja într-o
cadenţă de recuperare a întârzierilor. N-a fost, bineînţeles, singurul beneficiu.
Eludarea empirismului a însemnat, înainte de toate, dezafectarea spiritului
românesc de urmările pe care acesta le cărăuşeşte. Iar dintre consecinţele nefaste
ale paradigmei tutelare, cel mai frenant pentru tânăra cultură românească se
dovedea scepticismul englez, care nu mai conserva nimic din îndoiala metodică a
lui Descartes – centrată, totuşi, pe o certitudine subiectivă. Cu extractul ei sceptic,
gândirea lui Berkeley şi Hume, de-ar fi fost asumată ca postulat pentru evoluţia
spiritului valah ar fi accentuat şi mai mult dispoziţia firii româneşti pentru această
formă de lenevie a spiritului.
Scepticismul, spunea Petrovici, poate fi suportat mai uşor – ca concepţie
generalizată – de un popor avansat în cultură decât unul fraged. (Felurite, 1928,
p. 36).
Avea dreptate. Un popor ca al nostru, marcat deja de germenii unei
resemnări improductive şi de capriciile unei pasivităţi abulice - rezultate din
presupusa incapacitate a raţiunii de a se rataşa direct realului şi de a-l procesa
logic - ar fi însemnat un scepticism la pătrat. Ne putem imagina că tânăra cultură
românească, de-ar fi adoptat această axiomă restrictivă, ar fi afectat grav intenţiile
ei de emancipare şi capacitatea de a da seama de lume cu mijloacele raţiunii. Or,
tocmai raţiunea şi dispoziţia ei de a procesa realitatea era eludată de scepticismul
britanic.
Orice cultură, aflată într-o fază iniţială de emancipare, are nevoie de premize
vitaminizante, de postularea ideii că certitudinea depinde şi de oportunitatea
premizelor adoptate, că depinde în mare măsură de frisonările propedeuticii
ANTARES AXIS LIBRI

91

adoptate. La drept vorbind, scepticismul defetist de factura celui conceput de
gânditorii britanici nu era propriu nici culturii Albionului – viscolit, cum se ştie,
de Instauratio Magma a lui Francis Bacon şi de dramaturgia lui Shakespeare – dar
pentru spiritul britanic nu era nici un pericol de stereotipie, dată fiind robusteţea
lui statornicită istoric şi dispunerii de anticorpii necesari pentru neutralizarea unor
eventuale consecinţe inhibante. De altfel, empirismul britanic n-a rodit nicăieri în
Occident, decât doar pe tărâm american, dar şi aici într-o formulă remaniată până
la nerecunoaştere. Pus sub semnul eficientizării, programul filosofic propus de
James şi Dewei nu mai concorda decât parţial, prin premize, cu ceea ce propusese
Berkeley şi David Hume.
Dar problema este alta; empirismul englez nu se potrivea nici cu dibuirile
de început ale spiritului românesc, dar nici cu firea românească, traversată deja
de virusul unui scepticism visceral şi generic. A învins însă spiritul raţional al lui
Hillas şi cultura românească s-a putut angaja în asumarea raţională a lumii şi în
procesarea realităţii româneşti.
Ceea ce este real, este şi raţional, va proclama Hegel, dar cum putea spiritul
românesc să se reataşeze realului şi să dea seama de condiţia existării, prin
această conversie a realului în raţional, echivalentă cu o asumare comprehensivă
a existării? Era destul de fortificat, sub aspectul facultăţilor de judecare, pentru
a ipoteca realitatea cognitiv şi pentru a da seama de ea într-o formulă raţională,
lucidă şi rezolubilă? De bună seamă că da, deşi firava cultură românească nu
făcuse prea multe plantaţii în universul subiectului cunoscător, în structura logică
şi epistemologică a cogniţiei.
Scepicismul nostru genuin, dacă nu s-a manifestat totalmente neproductiv,
faptul s-a datorat asocierii lui cu agerimea intelectivă, cu excesul de inteligenţă,
(le plus sage) cum va recunoaşte şi Cioran mai târziu - ceea ce l-a ajutat să se
cuibărească în real, să-l adjudece raţional şi să-l formalizeze lucid şi rezolubil.
Pasivitatea, resemnarea, defetismul, cumpănirea prudentă şi chibzuinţa lăbărţată
l-au ferit de riscurile aventurii, dar şi de improductivitate datorită excesului de
luciditate. Scepticismul românesc n-a fost unul speculativ, pirrhonian, achizitiv
sau de împrumut, ci mai mult un spirit de prevedere, de cumpănire mai elaborată,
un dat genuin înstructurat în firea românului, şi o proprietate indelebilă a firii
valahe. El nu s-a coagulat într-o îndoială desăvârşită, ci mai mult într-un spirit de
prevedere, de indecizie, de măsură. Improductivitatea lui n-a fost radicală, dar ar
fi putut deveni de-ar fi fost articulat cu o viziune empiristă, prin care spiritul, în
loc să adulmece lumea aşa cum este s-ar fi apucat s-o croiască subiectiv. Plonjarea
românului în empirie, în imanenţă şi activarea posibilităţilor intelectuale i-a
atenuat, dar nu i-a paralizat zbaterea pentru explorarea raţională a existării.
În condiţiile când nici religiozitatea românească n-a avut nimic din
fanatismul altor popoare şi s-a menţinut într-o condiţie mai mult formală,
comodă, de paradă, de ochii lumii, izvoarele energiei româneşti au fost activate
92

ANTARES AXIS LIBRI

din osârdiile raţiunii, din sincronizarea reconfortantă cu spiritul european.
Românul a excelat prin raţionalitate şi, cum spuneam, de-ar fi să punem temei
pe apoftegmele lui Cioran, şi să admitem excesul de raţionalitate, acesta s-a
sincronizat fertil cu scepticismul său genuin. Excesul de luciditate a fost gloria
şi eşecul filosofiei româneşti. L-a ajutat în procesarea gnoseologică a teritoriului,
a cercului strâmt, dar i-a şi blocat dispoziţia de exaltare, de a plonja în utopie, în
aventură, într-o idee mesianică. Legat simbiotic de referenţialul său endemic, de
rânduiala dată, nu-i mai rămânea decât s-o asume cu firea sa aşezată, cuminte,
omenoasă, prudentă. Nu s-a frisonat decât de lucrul îndelung tatonat şi bătătorit.
I-a lipsit riscul, patima dezlănţuită, nebunia unei iluzii, mesianismul. Scepticismul
său cronic i-a temperat sistematic spiritul de aventură, patima pentru necunoscut,
frenezia iraţionalismului. Românul nostru, spunea Eminescu într-un text din
perioada ieşeană a activităţii sale, are acea doză de scepticism, atât de străină
popoarelor moderne, atât de familiară vechiului popor roman, care-a fost corectivul
tuturor mişcărilor noastre din trecut. (Fragmentarium, p. 72).
Evident, era un punct de vedere ce nu va fi unanim împărtăşit. Cioran,
bunăoară, imputa scepticismului românesc, ca stare de mentalitate, toate lufturile
istorice şi toate dificultăţile noastre de fiinţare. Pentru el, scepticismul se corela cu
un deficit de vitalitate, cu vieţuirea în andante – lipsită de ţel, de perspectivă, de
orizont. Raţionalitatea popoarelor sceptice, chiar în exces dac-ar fi, se consumă
într-un perimetru determinat, vegetează, bălteşte într-o anumită ordine dată,
într-o indecizie sterilă şi neangajantă. Se pliază pe realitatea dată, dar n-o schimbă,
nu-i imprimă o direcţie, un sens. Scepticismul de la cheie îi subminează avântul
şi-i frânge linia de evoluţie profetică.
Aşa stând lucrurile, s-ar putea crede că opţiunea pentru raţionalism a
culturii româneşti, în vremea începuturilor ei, activată de cărturarii formaţi în
climatul spiritual german, a fost una fericită, temperată însă de scepticismul
nostru endemic. Suspecţiile sceptice, câte au existat, se alimentau mai mult dintr-o
neîncredere în capacitatea euristică şi profilactică a raţiunii decât din efectele unui
scepticism riguros sau dintr-o cercetare aplicată şi elaborată a realului . Maiorescu,
spunea cu obidă Noica, a pus-o [filosofia, ad.n.] pe un făgaş greşit. (Jurnalul de
la Păltiniş, p. 211). Trei, credea Noica, au fost greşelile pontifului junimist. Mai
întâi c-a instituit formele fără fond – poate singura (teză) care excludea întâlnirea
învăţăceilor români cu textele originale. A girat cu personalitatea lui comentariul
filosofic, speculaţia derivată în locul înţelesurilor care nu pot fi (asumate, ad.n.)
decât originare, adică rezultate dintr-o întâlnire directă cu spiritul şi cu textul
filosofic originar. Aşa se explică şi înţelegerea arătată lui Eminescu atunci când şi-a
declinat aptitudinea pentru susţinerea unui doctorat în filozofie fără cunoaşterea
temeinică a limbilor greceşti şi sanscrite.
Dar filosoful de la Păltiniş mai impută ceva lui Maiorescu. Îi impută
graba creării catedrelor de filozofie înainte ca ţara să aibă profesori pregătiţi
ANTARES AXIS LIBRI

93

şi, la fel, instituirea prelegerii universitare ca formă de transmitere şi însuşire a
ideilor filosofice, în locul aplecării directe pe textele originare. Constatarea era
întemeiată. Multă vreme, asimilarea filosofiei la noi s-a făcut ex cathedra, prin
comentarii şi expuneri sistematizate şi mai puţin prin studierea nemijlocită a
lucrărilor originale.
Să concedem, totuşi, că dincolo de aceste obiecţii, cercetătorii perioadei
de început ai culturii româneşti au convenit asupra rolului dispeceral asumat de
filozofie în configurarea spiritului românesc, ca şi asupra opţiunii raţionaliste,
ca paradigmă propulsatoare pentru înjghebarea unui mediu cultural autohton.
Adopţiile metafizice, pentru o cultură întârziată ca a noastră, au activat o formulă
de evoluţie care-a dat deja rezultate rezolubile în perioada ulterioară, între cele
două războaie mondiale. Nu se poate spune că devenirea spiritului românesc
n-a avut de la început reactivii necesari care să-l ferească de împotmoliri şi să-l
cadastreze salubrizant, decomplexat şi spornic.
Sunt, desigur, şi alte puncte de vedere. Ştefan Afloroaiei de pildă, într-o
lucrare mai puţin comentată în lumea noastră eseistică, fixa ca nume de graniţă
pentru filosofia Sud-Est-ului european pe Mihail Pselos şi pe Grigore Palama.
Sigur, ţara noastră face şi ea parte din acest spaţiu geografic, dar e greu de admis că
cei doi au influenţat prea fecund devenirea spiritului românesc în timp şi în lume.
Ecumenicitatea unuia şi oportunismul celuilalt reprezentau mai mult tipologii
morale decât moduri paradigmatice de gândire. În vremea Evului Mediu, dar
şi ulterior, în epoca modernă, instituţia bisericii ortodoxe româneşti n-a avut
autoritatea catolicismului occidental. Întâistătătorul bisericii ortodoxe sta, întradevăr, la dreapta voievodului, dar sfaturile lui nu aveau prea multă trecere în
luarea deciziei politice. Să nu pierdem din vedere că abia domnitorul Nicolae
Mavrogheni, la o mie de ani după Carol cel Mare a dat un act prin care obliga toţi
enoriaşii, indiferent de starea lor socială, să participe la liturghiile duminicale. Era,
oricum, o formă de profilaxie culturală şi de cultivare a minţii într-o vreme când
biserica şi aşezămintele mănăstireşti erau singurele care adăposteau biblioteci, se
copiau cărţi şi se procesau acţiuni cărturăreşti. Frecventarea lor de enoriaşi - de
marea nobilime, dar şi de oamenii de rând - era, nici vorbă, o formă orală şi timidă
de emancipare spirituală, doar că predica din amvonul ortodox nu avea vigoarea
şi adâncimea problematică a celei catolice. Deşi zapisul voievodului muntean
stipula sancţiuni severe pentru cei care ar fi îndrăznit să-l nesocotească, nu avem
deloc convingerea c-ar fi generat aceleaşi consecinţe, în planul conştiinţei, precum
cel carolingian.
Oricum, biserica ortodoxă n-a avut nici tăria şi nici înrâurirea celei din
Apus. N-a trecut prin încercările unui Port Royal, care s-o întărească, să zdruncine
conştiinţele amorţite şi să-i confere audienţă publică şi nici luminători precum
Fericitul Augustin. Deşi aproape contemporani, Sf. Grigore Palama şi angelicul
Toma d’Aquino au avut înrâuriri total diferite în lumile pe care le reprezentau.
94

ANTARES AXIS LIBRI

În timp ce învăţatul din Aquino se bucura de toate onorurile, iar tomismul a fost
adoptat ca doctrină catolică oficială, Grigore Palama a trebuit să treacă, o vreme,
printr-un aspru regim de penitenţă. În loc să se depună eforturi pentru unificarea
celor două culte, exponenţii lor – şi cei răsăriteni şi cei apuseni – colosalizau
diferenţele şi-ncercau, fiecare, să-şi convingă enoriaşii că reprezintă adevărata
învăţătură de la care ceilalţi au deviat. Şi orgoliile au continuat încă multă vreme,
ba chiar continuă şi în zilele noastre.
Mult mai legată de gândirea Occidentului, conştiinţa românească n-a
încurajat spiritul libertin, şi nici aventura metafizică ieşită din nesocotirea
imperativelor logicii. Ideile nevalidate de o autoritate în materie sau de dogmatismul
opulent, în antiteză cu principiile aristotelice, erau resimţite stânjenitor, ca nişte
pietricele-n pantofi, ca nişte vulnerabilităţi de care încerca să se emancipeze din
mers şi prin conectarea la doctrinele din Apus. Biserica şi învăţăturile ortodoxiei
creştine la noi, atunci, în zorii începutului de cultură românească, n-au căpătat
nici importanţa şi nici vigoarea din Apus. Ce continuări au avut la noi învăţăturile
părinţilor alexandrini şi capadocieni în lucrările gânditorilor români – de la
Cantemir şi Vasile Conta până la Ştefan Zeletin şi Mircea Florian? O filosofie
română, originală română propriu-zis nu avem, spunea C. Rădulescu-Motru
într-o notaţie din vremea prohibirii lui politice, fiindcă n-am avut o tradiţie de
cultură filosofică. Filosofia română s-a născut din influenţa filosofiei străine. A fost
ca un fel de Auseindersetzung între sufletul românesc şi cultura europeană. Din
acest Auseindersetzung au rezultat pe de o parte, lucrări de expunere mai mult sau
mai puţin didactice; iar pe de altă parte în număr redus, lucrări în care, pe lângă
expunere, era luată şi o atitudine faţă de cultura apuseană. Adică lucrări mai mult
sau mai puţin compilatorii, şi lucrări mai mult sau mai puţin critice (Revizuiri şi
adăugiri, vol. 1, Editura Floarea Darurilor, Bucureşti, 1996, p. 168).
Nu-l împărtăşim. Filosofia românească a avut momentul ei de graţie, între
cele două războaie mondiale, rămas din nefericire nevalorificat şi necontinuat din
cauze străine spiritului ei. Aptitudinea de a sta prin apropierea politicului avea să-i
fie fatală, s-o exonereze de la recunoaşteri oficiale, ba chiar s-o încarcereze pentru
culpabilităţi închipuite, pe care nu le-a săvârşit niciodată. Comunismul avea
filosofia lui, cea a bărbosului alemanic şi nu mai era loc şi pentru alte dispuneri
ale gândului metafizic. Ceea ce în vechime, în tradiţia greco-romană, se profila
ca o prototipare a libertăţii de gândire a devenit dintr-o dată un pericol pentru
noua doctrină adoptată ca un fel de altă religie de la care nu era permisă nici un
fel de abatere. Se-nţelege că în toată această perioadă, gândul filosofic a îngheţat
în premize de împrumut.
În măsura în care putem credita observaţia lui C. Rădulescu-Motru, ea
corespunde acestei perioade aride din istoria devenirii filosofiei româneşti. În
rest, îl împărtăşim mai degrabă pe Nae Ionescu, mai franc în ceea ce priveşte
destinul filosofiei româneşti. Vremea ei va veni, dar asta se va întâmpla când unul
ANTARES AXIS LIBRI

95

dintre ai noştri – într-un fel sau altul – va avea curajul să se uite drept în ochii lui
Descartes şi să-i spuie pe nume. Fie şi ţigăneşte! Dar pentru totdeauna.
Şi mai notăm, măcar fugitiv, telegrafic o idee a lui Lucian Blaga care identifica
în eposul şi-n mitologia românească, germenii unor adevărate motive ce se
puteau întrupa în ample plăsmuiri sistemice, cu nimic mai prejos celor elaborate
în Apus. O metafizică originală de răspicată nuanţă bogumilică ar fi putut să ia
fiinţă în gândirea noastră cândva, cândva, într-un secol depărtat când în Italia se
puneau temeiurile Renaşterii, sau când în imperiul roman al naţiunii germane
un Nicolae de Cusa afirma întâia oară în Europa că lumea este infinită cum este
însuşi Dumnezeu. Dar pentru noi, din foarte multe pricini în acel secol depărtat, nu
bătea încă ceasul gândirii care să fi luat în răspăr gândirea conformistă, impusă de
biserică. Din alte multe pricini acest ceas nu avea să bată nici mai târziu. (Lucian
Blaga, Izvoade, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 211).
Îmi imaginez că, de-ar fi citit aceste rânduri scrise cu năduf de gânditorul
din Lancrăm, Cioran şi-ar fi înălţat privirea triumfal şi-ar fi repetat sentinţa lui
favorită aşezată constant la cheia devenirii româneşti: N-a fost să fie.

96

ANTARES AXIS LIBRI

Validarea sau întemeierea adevărului
subiectiv religios la Kierkegaard (I)
Liliana ROŞU
1.1. Adevărul ca Alegere

C
O
N
F
L
U
E
N
T
I
A

La un moment dat, la începutul
„Jurnalului seducătorului”1, una dintre
vocile-mască sub care se ascunde filosoful
danez scrie despre „dubla povară a
adevărului”, ceea ce ne dă un prim indiciu
despre raportarea sa la Adevăr. Raportarea
este complexă, dar simplificând foarte mult,
se poate afirma că Adevărul este „împreună”
cu Angoasa, Ironia (legată întrucâtva de
Râs, avant la lettre bergsonian, francezul
punând însă accentul asupra semnificaţiei
Comicului), Alegerea (de ce este oare atât de
important, nu-i aşa, liberul arbitru în creştinism), Iubirea („În religie, iubirea
găseşte din nou infinitatea pe care o căuta zadarnic în iubirea reflectată”2),
Visul, Melancolia, Amintirea ş.a.m.d.
Sub semnul dualităţii, cel puţin aparent, stă şi lumea creştină, căreia
îi aparţine sau vrea să-i aparţină şi Kierkegaard, o lume care oscilează între
ceea ce ar trebui să facă pentru a obţine mântuirea şi ceea ce face nu întradevăr, ci oarecum contra-adevărului, Un Adevăr propovăduit de Credinţă
şi Dogmă. Doar spune Mântuitorul: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”, în
Sfânta Evanghelie după Ioan.3
În propria sa judecare, căci Kierkegaard asta pare, să se auto-analizeze,
cel puţin în „Jurnalul…”, el ar fi „o fire poetică, nici destul de bogată, nici
destul de săracă pentru a despărţi poezia de realitate.”4, (auto)caracterizarea
continuând astfel, conform căreia poeticul şi-a găsit mereu loc în ambivalenţa
în care se desfăşura viaţa autorului (n.n.: autorul jurnalului). Seducătorul nu
1. Kierkegaard, Opere, II, 1, Sau-Sau, tr.Ana-Stanca Tabarasi, Humanitas, 2008, p.376.
2. Kierkegaard, Opere, II, 2, Sau-Sau, tr.Ana-Stanca Tabarasi, Humanitas, 2009, p.37, în
„Valabilitatea estetică a căsătoriei”.
3. Capitolul 14, versetul 6.
4. Kierkegaard, Opere, II, 1, Sau-Sau, 2008, p.377.

ANTARES AXIS LIBRI

97

ar fi aparţinut realităţii, dar ar fi avut de a face mult cu ea. Personajul trăia mult
prea intelectual pentru a fi un seducător în adevăratul sens al cuvântului. Însă
uneori se întrupa parastatic şi devenea pură senzualitate.
Într-un fel, la filosoful danez Adevărul este (şi)… Alegere, nu numai pentru
că alege ca nume pentru Cordelia (corespondentul literar al Reginei Olsen,
logodnica sa) cuvântul „Wahl”5, care înseamnă în germană „alegere”, dar şi pentru
că, vorbind creştineşte, când alegi „Calea”, trebuie mereu să alegi. De aici şi numele
cărţii, „Sau-sau”, povestea iubirii sale lăsând, după cum nu numai Ana-Stanca
Tabarasi consemnează în „Introducere” (p. 13), „urme adânci în opera acestuia,
pe care autorul a dedicat-o în întregime amintirii iubitei sale şi a tatălui său, cei
doi oameni pe care îi iubise cel mai mult pe lume, şi cărora le datora, indirect,
faptul de a fi început să scrie.”
Finalul „Diapsalmatei” aduce lămuriri (este drept că mai mult lirice, decât
strict raţionale) asupra importanţei Alegerii:
„Ceva minunat mi s-a întâmplat. Am ajuns în al şaptelea cer. Acolo erau
adunaţi toţi zeii. Printr-o graţie deosebită mi-a fost acordată împlinirea unei
dorinţe. Ce vrei să ai, spuse Mercur, tinereţe, sau frumuseţe, putere, sau viaţă lungă,
sau cea mai frumoasă fecioară, sau oricare alta din multele minunăţii pe care le
avem aici în cutie. Alege!, Dar numai una. O vreme am rămas fără răspuns, apoi
m-am întors către zei cu aceste cuvinte: Preacinstiţi contemporani, aleg un singur
lucru: să am întotdeauna râsul de partea mea. Niciunul dintre zei n-a zis vreun
cuvânt, în schimb au început toţi să râdă. De aici am tras concluzia că dorinţa mi-a
fost îndeplinită şi că zeii ştiu să se exprime cu gust; fiindcă ar fi fost nepotrivit să
spună, grav: Se aprobă!”6
În „Echilibrul între estetic şi etic în formarea personalităţii”7 se revine, dacă
se poate spune aşa, deoarece acum „cuvântul” aparţine „omului etic”: „Dacă un
om s-ar putea menţine mereu în clipa alegerii, dacă ar putea înceta să fie om, fiinţa
sa cea mai intimă fiind doar un gând aerian, dacă personalitatea n-ar însemna
mai mult decât un spiriduş care participă la mişcările din jur, dar nu se schimbă,
dacă lucrurile ar sta aşa, ar fi o prostie să te temi că omul ar putea rata momentul
alegerii, întrucât, într-un sens mai profund, nici n-ar mai fi vorba de alegere.
Alegerea însăşi e decisivă pentru conţinutul personalităţii, prin alegere ea se
pătrunde de ce a ales; dacă nu alege, personalitatea se ofileşte şi piere. S-ar părea,
o clipă fiind chiar aşa, că posibilităţile între care trebuie să aleagă se află în afara
celui care alege, acesta neaflându-se în nici un raport cu ele Şi putându-şi păstra
indiferenţa faţă de ele. Aceasta e clipa deliberării; însă, precum clipa platonică, ea
nu este de fapt deloc şi cu atât mai puţin în sensul abstract în care vrei să o menţii.
Cu cât îţi fixezi privirea asupra clipei, cu atât mai puţin este. Ceea ce trebuie ales
se află în cea mai profundă relaţie cu omul care alege; când e vorba de alegeri în
5. Ibidem, note, p.572.
6. Ibidem, p.102.
7. Kierkegaard, Opere, II, 2, Sau-Sau, 2009, pp.167-355.

98

ANTARES AXIS LIBRI

privinţa unor probleme vitale, individul trebuie să şi le trăiască în acelaşi timp şi,
de aceea, cu cât mai mult amână alegerea, cu atât ajunge să o denatureze, cu toate
că tot chibzuieşte şi chibzuieşte la ea, crezând astfel că diferenţiază cum trebuie
între posibilităţile opuse între care trebuie să aleagă. Dacă privim astfel acest „sausau” al vieţii, nu mai suntem atât de uşor ispitiţi să glumim pe seama lui. Vedem
că impulsul interior al personalităţii nu lasă timp pentru experimente de gândire,
că se avântă mereu înainte, afirmând într-un sens sau altul ceva sau altceva, astfel
încât în clipa următoare alegerea devine mai dificilă, pentru că trebuie anulat ce
a fost afirmat.”8
„Clipa alegerii îmi pare foarte gravă, nu datorită reflecţiei severe la
alternativele care diferenţiază alegerea, nu din cauza multelor gânduri legate de
fiecare posibilitate, ci pentru că există primejdia ca în secunda următoare să nu mai
pot alege, întrucât a fost deja trăit ceva ce ar trebui dat înapoi printr-o nouă trăire.
Se înşală cine crede că poţi să-ţi păstrezi vreo clipă personalitatea neimplicată sau
că poţi să opreşti şi să întrerupi viaţa personală în sensul strict al cuvântului. Încă
înainte să alegi, personalitatea e interesată de alegere, iar dacă amâni alegerea,
personalitatea sau forţele obscure din lăuntrul ei aleg în mod inconştient. Când în
fine alegi apoi, în cazul când personalitatea nu s-a evaporat cu totul, aşa cum am
văzut mai înainte, observi că e ceva ce trebuie schimbat şi luat de la început, lucru
adesea foarte dificil. Există poveşti despre oameni vrăjiţi de melodiile demonice
ale unor sirene sau duhuri ale apelor, intrând în puterea acestora. Poveştile ne
învaţă că, pentru a rupe vraja, cel fermecat trebuia să cânte aceeaşi piesă muzicală
de la sfârşit către început, fără a greşi niciodată. E aici o gândire foarte profundă,
însă aşa ceva e greu de făcut; totuşi, aşa stau lucrurile; greşelile în care ai intrat
trebuie şterse astfel şi, de câte ori greşeşti, trebuie să o iei de la capăt. Iată de ce e
importantă alegerea, mai ales făcută la timp.”9
„Prelegerea” continuă: „o alegere estetică nu e alegere. În general, alegerea
e o expresie esenţială şi stringentă a eticului. Oriunde e vorba de un „sau-sau” în
sens strict putem fi siguri că eticul joacă un rol. Singurul „sau-sau” absolut care
există e alegerea între bine şi rău, care este, la rândul ei, absolut etică. Alegerea
estetică e fie nemijlocită, şi atunci nu e alegere, fie se pierde în multitudine. Când
o fată îşi urmează alegerea inimii, aceasta nu e o alegere în sens strict, oricât ar
fi de frumoasă, întrucât e cu totul nemijlocită. Când un om cântăreşte din punct
de vedere estetic o mulţime de misiuni de îndeplinit în viaţă, aşa cum ai făcut
tu în cele precedente, nu ajunge să aibă un singur „sau-sau”, ci are mai multe,
pentru că autodeterminarea din alegere nu e accentuată etic şi pentru că, atunci
când nu alegi absolut, alegi doar pentru moment; de aceea, în clipa următoare
poţi alege altceva. Iată de ce alegerea etică e într-un anumit sens mai simplă şi
mai uşoară, dar în alt sens, infinit mai grea. Cel care vrea să-şi stabilească etic
8. Kierkegaard, Opere, II, 2, „Sau-Sau”, 2009, p.175.
9. Ibidem, p.176-177.

ANTARES AXIS LIBRI

99

misiunea în viaţă nu are, în general, foarte multe posibilităţi între care să aleagă;
mult mai important pentru el e actul alegerii. Dacă mă înţelegi cum trebuie,
pot să-ţi spun că atunci când alegi nu contează atât de mult să alegi ce trebuie,
ci contează energia, seriozitatea şi patosul cu care alegi. Prin asta se manifestă
personalitatea în infinitatea ei lăuntrică, fiind la rândul ei consolidată prin acest
act. De aceea, chiar dacă ar alege greşit, omul tot şi-ar da seama, datorită energiei
cu care a ales, că a greşit. Când alegerea e făcută cu toată sinceritatea, firea omului
se purifică; el intră într-un raport nemijlocit cu forţa eternă şi omniprezentă care
pătrunde întreaga existenţă. Cel care alege doar estetic nu ajunge niciodată la
această transfigurare şi iniţiere superioară.”10
Prin ceea ce urmează, Kierkegaard se dovedeşte a fi chiar un precursor al
lui Nietzsche, cu al său „Dincolo de bine şi de rău”, dar nu ştim dacă a fost sau nu
influenţat într-adevăr de scrierile danezului.
Se întreabă ce diferenţiază prin „sau-sau”, dacă este vorba de bine şi de rău.
Personajul etic parcă este dintr-un roman dostoievskian, care vorbeşte despre
cum se ajunge la un punct al unei alegeri, constatând că dacă faci un om să stea
la răscruce, astfel încât să n-aibă ieşire decât prin alegere, va alege cum trebuie.
Oricine ar simţi că vine clipa alegerii, trebuie să lase totul la o parte, pentru că nu
este nimic de pierdut. Va trebui să aleagă şi ai pare a fi un accent discriminatoriu,
afirmând că nici o reprezentantă a sexului frumos n-ar putea să fie atât de fericită
ca un bărbat care a ales. Aici încă nu e vorba de o alegere în sens strict, întrucât
cel care trăieşte estetic nu alege, iar cel care alege esteticul atunci când i s-a arătat
eticul nu trăieşte estetic, din cauză că păcătuieşte şi se află sub determinarea
eticului, astfel încât viaţa sa trebuie numită ne-etică. Acesta ar fi un fel de character
indelebilis al eticului; deşi se aşează cu modestie pe aceeaşi treaptă cu esteticul, el
este totuşi cel care face alegerea să fie alegere.
O concluzie a „vorbitorului” ar fi că e trist când priveşti viaţa oamenilor
şi vezi că mulţi şi-o trăiesc într-o liniştită pierzanie, consumându-se pe sine,
risipindu-se ca umbrele şi pierzându-şi sufletele, neasigurându-le nemurirea,
fiind morţi înainte de a muri. Ei nu trăiesc estetic, dar nici eticul nu li s-a arătat
în întregime; nu l-au respins propriu-zis, aşadar nu păcătuiesc decât dacă e un
păcat să nu fii nici una, nici alta; nici nu se îndoiesc de nemurirea lor, pentru că
îndoindu-te de ea, profund, din adâncul sufletului şi în nume propriu, descoperi
calea cea dreaptă.
Aşadar, prin „sau-sau” nu se desemnează alegerea între bine şi rău, ci
alegerea prin care se decide pentru bine şi rău, ori le exclude.
„E vorba aici prin ce determinare vrei să priveşti întreaga existenţă, cum
vrei s-o trăieşti tu însuţi. E foarte adevărat că omul care alege binele şi răul alege
de fapt binele, dar acest lucru se vădeşte abia ulterior. Esteticul nu înseamnă răul,
ci indiferenţa; iată de ce am zis că eticul constituie alegerea. De aceea nu e atât
10. Ibidem., p.178-179.

100

ANTARES AXIS LIBRI

vorba să alegi între a vrea binele sau răul, ci să alegi că vrei să faci o alegere.” 11
Sublinierea ne aparţine.
Cel care preferă eticul ar alege de fapt binele, dar binele ar fi cu totul abstract
în acest caz, aceasta neînsemnând că individul care a ales binele nu poate alege
din nou răul, cu toate că a ales binele. Aici s-ar vedea din nou cât de important
e să alegi şi că nu contează atât deliberarea, cât botezul voinţei care îi dă acesteia
caracterul etic. Cu cât trece mai mult timp, cu atât mai dificil ar fi să alegi, pentru
că sufletul e mereu într-una din părţile dilemei, fiindu-i de aceea tot mai greu să
se desprindă de ea. Totuşi acest lucru e necesar dacă e să aleagă.
*
Aşadar, să nu uităm nici aceasta, Iisus Hristos este nu numai Calea,
Adevărul şi Viaţa ci şi Iubirea. Alte amănunte biografice ne fac să înţelegem şi mai
bine: Kierkegaard considera că fusese, încă de mic, promis lui Dumnezeu, şi că
nu se putea aşadar căsători, sortit fiind să se pună exclusiv în slujba Ideii. Faptul
de a fi uitat o vreme că fusese logodit cu Dumnezeu îi părea acum o cumplită
eroare, pentru care plătise scump. De aceea, va da la retopit inelul său de logodnă,
refăcând bijuteria astfel încât pietrele să formeze o cruce.12
Nu întâmplător alege ca motto pentru începutul cărţii două versuri din
Edward Young: „Doar raţiunea deci primi botezul? Sunt pasiunile păgâne?”13,
arătând ambivalenţa condiţiei umane.
Iar în „Diapsalmata” arată că există o imperfecţiune în tot ce e omenesc,
existând parcă un fel de blestem ca să nu poată fi împlinit ceea ce este dorit decât
prin contrariul său, subliniind că numai prin păcat poate fi întrevăzută mântuirea.
Aşadar, într-un fel, Adevărul la Kierkegaard pare a fi Paradoxul, pare a se
adapta la paradoxul creştinismului atât de bine observat de către Steinhardt, care
sublinia importanţa zicerii: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”…
La Kierkegaard, tezele teologice sunt adevăruri subiective şi nu pot fi nici
infirmate, nici confirmate de ştiinţă, adică de cunoaşterea obiectivă. De aceea,
pentru el a opta pentru sau contra unui anumit adevăr subiectiv este o alegere pur
arbitrară. Trecerea de la cunoaşterea obiectivă la credinţa religioasă este numită
de Kierkegaard salt al credinţei, deoarece este vorba de acceptarea subiectivă
a unor teze care nu pot fi justificate raţional. Credinţa creştină este pentru el
rezultatul făgaşului pe care îl împing pe subiect astfel de alegeri care nu au şi nu
pot avea temei raţional (în sensul că raţiunea nu este nici pentru şi nici contra
lor). Din punct de vedere obiectiv, tezele pur teologice nu sunt nici adevărate, nici
false. Unele teze care nu sunt pur teologice, ci sunt falsificabile, au fost confirmate
ştiinţific sau infirmate la fel de ştiinţific.
11. Ibidem, p.180-181.
12. Ibidem, Cf. Introducere, p.12-13.
13. Ibidem, p.55.

ANTARES AXIS LIBRI

101

Paradoxul la care ne referim mai sus poate fi argumentat şi de un alt citat,
din „Corinteni 7, 29-31: „Spun lucrul acesta pentru cei ce au neveste, să fie ca şi
cum n-ar avea; cei ce plâng, ca şi cum n-ar plânge; cei ce se bucură, ca şi cum nu
s-ar bucura; cei ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; cei ce se folosesc de lumea
acesta, ca şi cum nu s-ar folosi de ea.”
Citat adaptat de Kierkegaard prin parafrazare astfel, invitând cititorul la
conştientizarea paradoxului, în prefaţa din 1 noiembrie 1842, unde sugerează mai
mult decât evident că între pseudo-autorii textelor, A şi B, unul având o concepţie
estetică asupra vieţii şi celălalt etică, n-ar fi nicio diferenţă, A spunând probabil
că oricum se va regreta (în cazul concret al prefeţei, lectura hârtiilor ce dezvăluie
întâmplări, concepţii, „fragmente de viaţă”) iar B ceva în acest gen: „vei găsi poate
în această carte ceva ce n-ar trebui să ştii sau altele de pe urma cărora vei avea de
câştigat; citeşte-le pe cele dintâi astfel încât tu, care le-ai citit, să fii precum cel care
nu le-a citit, iar pe celelalte, astfel încât tu, care le-ai citit, să fii asemenea celui care
n-a uitat cele citite”.14
Fragmentul intitulat „Un discurs extatic” completează această viziune, cu
oarecare teribilism fiind considerat „miezul oricărei înţelepciuni a vieţii”, iar
legătura dintre înţelepciune şi recunoaşterea Adevărului nu poate fi negată decât
printr-un oarecare teribilism: dacă te vei însura sau nu, în oricare variantă, tot te
vei căi. La fel, dacă vei râde de păcatele ori nebuniile lumii, ori de vei compătimi,
tot te vei căi, gânditorul continuând aşa referindu-se şi la relaţia cu o fată (de altfel
se subliniază mereu importanţa relaţiei sale cu tatăl său, dar şi cu logodnica sa, în
gândirea sa, relaţii raportate la creştinismul aşa cum l-a înţeles el), la sinucidere,
concluzia fiind că orice ai face, te vei căi în ambele cazuri.
Acesta ar fi miezul oricărei înţelepciuni a vieţii.
(Va urma)

Søren Kierkegaard
14. Ibidem, p. 69.
102

ANTARES AXIS LIBRI

Fecioara de fier
(fragment de roman)
Mihail GĂLĂŢANU
Bărbatul simţi că-i fuge pămîntul
de sub picioare. Cu totul. Apoi simţi cum
cade. Şi parcă ar fi căzut repetat. Ar fi căzut
asemeni unei veveriţe aflată cu labele pe
o bandă rulantă. Chiar pe banda rulantă.
O secundă sau, mai bine zis, o zecime de
secundă, şi-a simţit picioarele în aer, pe
rînd. A crezut că va fi, cumva, spînzurat.
Atîrnat. Înfipt. A simţit ţepii metalici, ca
nişte ţăruşi, împlîntîndu-se în carne.
Era strîns într-o îmbrăţişare surdă,
metalică. Ca şi cum ar fi fost cuprins întrun impact. Unul devastator. Şi, din lumina
zilei, naturală, lumină a fiecărei clipe, ar fi
căzut într-un întuneric fără fund.
Era ca şi cum ar fi căzut din cracă în cracă – şi fiecare cracă ar fi fost
rasă, cu un ferăstrău nevăzut, atunci cînd ajungea să o atingă. Ăsta era chiar
sensul lui „a-ţi tăia craca de sub picioare”.
A simţit sînge în gură. Pe gură. Apoi un lichid gros, neidentificat,
scurgîndu-i-se uleios pe trup. Şi a ştiut, în acel moment, că este sfîrtecat. A
mai avut timp îndeajuns să îşi dea seama că, de undeva de deasupra, de nu se
ştie unde, vine o rază de lumină. O geană prefirată. Fragilă. A înălţat capul, cu
o mişcare anevoioasă.
O oboseală egală cu sfîrşitul lumii a început să i se scurgă prin corp. A
încercat să localizeze lumina. Să vadă de unde vine raza. Deşi nu se ştie la ce i-ar
fi folosit. Ba ştie. De acolo ar fi putut să vină o urmă de scăpare, dar s-a temut
să îndrăznească şi să mai gîndească la aşa ceva. La ce bun? O milă? O îndurare?
Nu are de unde să ştie că raza aceea i-a fost dinadins lăsată. Şi înadins
îngăduită. Ca să poată vedea. Pînă la urmă, pupila se obişnuieşte. Şi la pisică.
Aidoma la cîini. Darămite la oameni. Cum să nu... Trebuie doar să închidă un
pic ochii. Ştie că aşa trebuie să facă.
Este un lucru care îi vine instinctiv. Şi mai ştie că trebuie să spere.
Poate să se şi roage. Să spună o rugăciune. Deocamdată ţine ochii închişi.
ANTARES AXIS LIBRI

L
I
T
E
R
A
T
U
R
A
Î
N
S
I
N
E

103

Scîntei verzui şi bastonaşe albastre i se proiectează pe retină. Iar, acum, surpriză:
deschide ochii.
 
*
 
ÎNCHIPUIŢI-VĂ O FECIOARĂ
Închipuiţi-vă o fecioară. Cu şolduri unduioase. Una a cărui formă de
aproximare să fie un ulcior. O fecioară în toate ale ei. În plinătatea frumuseţii ei
personale (dacă frumuseţea nu e, cumva, prin definiţie, impersonală). Dar una cu
braţe de fier. Care te poate omorî numai strîngîndu-te în braţe – şi atît.
Închipuiţi-vă o fecioară ca o amforă. Casabilă. Foarte uşor casabilă. Care
s-ar putea face praf foarte uşor. Dar la fel de bine te-ar putea face pe tine fărîme.
*
Gelu Vlădescu aflase despre chestia asta cu „Fecioara de fier” din ziare. Din
nişte ziare locale. Se întorsese, nu mai devreme de două săptămîni în urmă, de la
Braşov. Acolo, cum avea bunul său obicei, se apucase să cumpere toate ziarele pe
care le găsea, în gară, atunci cînd cobora din tren.
La peron erau de găsit toate.
Proaspete.
Aburinde.
Ca nişte prosoape de saună.
Chioşcurile aveau galantarele pline, nu ca în urmă cu vreo cinci ani, să
zicem, cînd abia de te puteai orienta la vreo cinci gazete centrale – şi doar una sau
două locale.
Trebuia să stea, totuşi, acum, un pic la galantar – şi să frunzărească titlurile.
Două vorbeau despre criminalul grec Pasaris.  Alte cinci despre partidul de
guvernămînt.
 
*
 
Gelu Vlădescu era nou angajat la săptămânalul ESPRESSO. Gîndul te ducea
mai degrabă cu gîndul la o cafea decît la o revistă. Dar aşa îi puseseră numele. Era
bun la o cafea. De fapt, presa cam aşa se şi citeşte: la o cafea. Şi, mai ales, la cafeaua
de dimineaţă.
Se angajase de doar o lună. Poate nici atît. Ceva mai puţin. De fapt, se
reangajase, pentru că, într-o vreme, aceiaşi oameni de la ESPRESSO îl dăduseră
afară. Nu ştie pra bine de ce. Criză, recesiune, absenţe, beţii, chefuri prelungite
pînă în zori cu prietenii săi de la Institutul Filozofic. De fapt, corect era Institutul
Naţional de Filozofie. Toate la un loc făcuseră ca să fie expulzat.
104

ANTARES AXIS LIBRI

Îl aruncaseră în stradă ca pe os stricat, pe care n-a mai rămas prea multă
carne.
Un os pe care nu îl prea mai ling nici cîinii.
Interpretase o uvertură proastă.
Asta e.
Dar pe urmă îşi dăduseră seama imediat, la nici două săptămîni, că nu mai
au nici un om care să le scrie reportaje în aşa hal.
Îl anunţaseră prin fotoreportera care lucra cu el, Lisa, că ar putea să se
întoarcă.
Şi el se întorsese.
E drept, era cam rachier.
Dar scria de-o rară minunăţie: tot ce făcea părea să-i iasă, era în cea mai
fastă perioadă a vieţii sale.
Şi, acum, chiar voia să se întoarcă. Nu ştia de ce o făcuse, dar, iaca, gata, asta
e: o făcuse. Şi voia să se întoarcă nu oricum, ci cu un reportaj măreţ. Cu o chestie.
Nu venise înapoi la o slujbă decît vreo săptămînă. Şi o cam frecase. Scrisese ceva
meseriaş, dar era cam puţin.
Voia să-i lase pe toţi ăia cu gura căscată.
Să se uite la un film cu Al Pacino.
Şi, pentru asta, avea chiar o strategie.
Geo, şeful lui, adică directorul publicaţiei, care umbla, mereu, proverbial,
cu pete uriaşe de cafea pe haine (un costum ponosit) – doar publicaţia se chema
ESPRESSO, nu-i aşa? - chiar trebuia impresionat.
Şi asta, ehei, avea să-i schimbe complet părerea.
De fapt, avusese un pont. Dar pontul îi fusese dat cu mult mai de mult
– şi uitase de el. Îl lăsase de izbelişte. Prietenul lui, Claudiu, i-l dăduse. Acum,
Claudiu lucra la altă publicaţie. Dar lucraseră, cîndva, împreună.
În redacţie mai era o fată, Milly, care îl plăcea. Dar îl plăcea pe ascuns.
Pe furiş. Ar fi fost genul care, dacă era bărbat, iar el fată, i-ar fi adus, în fiecare
dimineaţă, flori şi i le-ar fi strecurat în vază. Dar Milly era ea însăşi femeie – aşa
că avea nevoie urgentă de flori.
Şi, după gîndul lui Gelu, nu era nici măcar deflorată.
Dar şi ziarul pe care îl deschisese în faţa sa îi adusese aminte.
Îşi amintea mutra lui Geo cînd îi spusese despre subiect.
 
*
 
Geo fuma ca un turc, ţigară de la ţigară. Şedea, preocupat, cu labele lui
mari, păroase, aşezate pe calculator. Venea numai în cămăşi cu mînecă scurtă,
astfel încît părul de pe mîini părea gata-gata să-i evadeze de pe membre. Şi,
la fel, părul de pe piept, prin cămaşa desfăcută. Umbla descheiat la cămaşă,
ANTARES AXIS LIBRI

105

special ca să i se vadă părul de pe piept. Era încîntat să se dea mascul viril – şi
cu pretenţii.
Ciocănise la uşă şi, atunci cînd auzise vocea guturală a lui Geo, intrase.
Geo avea patruzeci de ani. Şi o mutră de urs incurabil. De aia i se spunea şi
Foozie. Toată redacţia ştia că era un fătălău. Îl adusese în redacţie şi pe fiul său,
care avea o mutră de cabalină pe cale să iasă la iarbă verde.
Ca să nu i se mai vadă firele albe, Geo se vopsise blond. Arăta ca o specie
de oaie pe cale de dispariţie. Fătălăul de fiu, odrasla lui, îi moştenise caracterul
şi, deşi nu avea nici o treabă cu presa, se dădea un soi de şefulică (mai nătîng)
prin redacţie. Era de acord cu primul care stătea de vorbă. Neavînd prea multă
glagorie, îl făceau cam toţi hăndrălaii care intrau prin redacţie. Pe fiu îl chema
Lilă, dar i se spunea, nu se știe de ce, Robi.
Avea un birou de unul singur, în care se închidea şi, probabil, se masturba.
Avea aerul unui puştan imatur, negricios & nevricos. Cînd punea plaivazu’ pe hîrtie,
fugeau pînă şi cîinii din preajma redacţiei. De pe o rază fix de opt sute de metri.
Acum, mai nou, după ce unchiul său se vopsise blond, se vopsise blond şi el.
Lumea îl striga Robi. Robi în sus, Robi în jos. Toţi noii veniţi credeau că îl cheamă
Robert, ca pe al doilea fotoreporter, mai vîrstnic.
Să îl convingi pe Geo era, uneori, o chinuială. Alteori, însă, îţi ieşea din
prima. De data asta, i-a ieşit din prima şi lui Gelu, dar îi era teamă să nu cumva să
se i scrîntească norocul. Era lesne de înţeles că dacă materialul nu i-ar fi ieşit „ţîţă
de mîţă”, Geo l-ar fi ridicat ca pe şarpele în deşert.
I-ar fi jupuit pielea.
Gelu Vlădescu putea vedea această fază cu încetinitorul.
Nici măcar nu îi trebuia prea multă imaginaţie. Un strop de viziune rezolva
totul. Numai că – atît – nu putea să îşi dorească viziunea mai departe. Nu prea ar
fi vrut să vadă urmarea. De fapt, nu era nici o urmare.
Era doar un horror.
Gelu n-avea de ales.
Trebuia să reuşească – sau să îşi pună cenuşă în cap cu ligheanul, sau, mă
rog, cu găleata.
Geo ascultase atent şi îşi mijise ochii de peşte mort. Avea nişte ochi complet
lipsiţi de viaţă. Dar şi aşa, devitalizat, cum părea, îţi venea să crezi sau nu, era în
stare să se certe cu tine parte în parte.
Vlădescu îşi amintea cînd, anul trecut, în aprilie, îi făcuse un scandalmonstru, atunci cînd se dusese la târgul de vinuri de la Timişoara. Deşi ştia
dinainte, se prefăcuse a nu şti. Îi luase decontul de la serviciul de contabilitate.
Îi scosese pe ochi fiecare bănuţ.
Sigur că asta nu era o atitudine decentă. Dar procedase aşa ca să îl facă pe
el, Gelu Vlădescu, să renunţe la bani, la avans, la diurnă, la deconturi, la taxiuri, la
benzină. Nu mai era mare lucru de zis în afacerea asta hidoasă.
106

ANTARES AXIS LIBRI

Doar că făcuse în aşa fel încît să se simtă mic, pitic, ca un rahat în ploaie: şi
Gelu Vlădescu doar avea orgoliu. Ştia exact cîte parale face curu’ lui în presă.
Geo nu pusese nici o întrebare, în timp ce Vlădescu îi expusese subiectul.
Dar, pe urmă, întrebase:
— Cît timp ai nevoie de documentare?
— Cel puţin o săptămînă, plusase Vlădescu.
— Bine, se învoise Geo – şi parcă o făcuse prea uşor – dar pînă la sfîrşitul
lunii vreau să o am aici, pe masa mea.
Şi ciocănise în tăblia mesei, ca pentru a indica, parcă, un loc extrem de exact
– deşi nu era nevoie musai.
 
*
 
Gelu Vlădescu era oricum hotărît să plaseze acolo, la punct fix, reportajul.
Sau anchetă, în fine, material jurnalistic, orice ar fi însemnat asta. Şi el ştia ce
înseamnă. Ştia foarte bine. Şi avea să afle şi îmbuibatul ăsta negricios de Baloo.
Îi va arăta el. Îi va arăta că a avut dreptate. Îi va arăta cine este. Reportajul va
suna foarte convingător. Va fi o lovitură. Poate chiar lovitura vieţii lui.
 
*
 
Lisa era o blondă-trăsnet. Sau, mai degrabă, tunet. Avea o voce sonoră şi
melodioasă – şi un păr care îi atîrna pînă la fund, blond şi el, natural, garantat
original. O frumuseţe de la natură. Părul ei era o rezervă de aur, dar bancară,
trefilată, surfilată. Aur ductil, tras în fire moi şi subţiri. Pieptoasă. Corpolentă.
Trupeşă. Dar nu grasă. Şi, surprinzător, avea talie. Nici nu îţi puteai închipui un
piept mai ţanţoş sprijinit de un bust mai modest, firav, mlădiu.
Toată lumea întorcea capul după ea – şi după obiectivul ei.
Obiectiv fotografic.
Dar care, la o adică, putea însemna, codificat, şi ţîţe.
Ah, ce ţîţe!
Mortale, nene.
Duse pînă la arhetip.
Date-n mă-sa!
Ţîţe din care să stai şi să sorbi neantul. Înserarea. Date-n...
Doamne iartă-mă! Pentru care să faci un elogiu, mut, fără cuvinte – sau
măcar să încerci. Aşa erau de mişto!
Şi Lisa acceptase.
Îi refuzase pe ceilalţi.
Îl acceptase pe Gelu. Vlădescu. De fapt, şi ea, la rîndul ei, credea despre el că
avea stofă. De jurnalist. De reporter. Şi de investigator. Ceea ce nu-i totuna. Nu-i
ANTARES AXIS LIBRI

107

chiar totuna deloc. Pentru fiecare îţi trebuie ceva glagorie. Dar îţi mai trebuie şi
iscusinţă la a iscodi oamenii. Îţi mai trebuie ceva din ştiinţa d-ai lua pă departe,
nene, ca să vezi şi să nu crezi, pînă la coadă, unde ajungi. Erau meserii diferite,
astea.
Reportajul îţi cerea pană bună, condei muiat în scrum şi-n aur, în glorie şi
în disperare, plaivaz dă orfevru, dă-n alea care nu-s chiar multe, niciodată prea
multe, la viaţa lor, pă lumea asta.
La anchetă, trebuia să ai mereu, limpede-n creier, unde vrei să ajungi.
Să cunoşti oamenii.
Să-i pipăi. Să muşti din ei. Aşa, ca dintr-o pîine bună.
 
*
 
Condeiele bune, de nu-s multe, apoi nici puţine nu-s.
Lisa ştia să scrie, şi ea, la rîndul ei. Ştia că asta-i o meserie. Încercase şi ea,
la viaţa ei, să-şi scrie ştirile pentru imaginile pe care le făcea. Şi nu era lucru uşor.
La început nu-i ieşiseră. Nu-i ieşiseră mai deloc. Dar, pe urmă, trăsese cu ochiul
la ceilalţi. Ceruse ajutor. Învăţase. Se agitase. Îi ieşiseră ceva-ceva.
Se apucase să se şi citeacsă, iar atunci lucrurile merseseră, cu siguranţă, mai
bine.
Gelu Vlădescu era mulţumit de nivelul ei de ştiinţă.
 
*
 
Ca să îşi rezolve problemele administrative, Gelu îşi programase toată
dimineaţa. A avut, însă, noroc, şi a scăpat mai repede. A făcut, aproape, un tur
întreg al redacţiei, luînd o delegaţie de serviciu – şi ştampilînd-o. A umblat, pe
urmă, după şef, ca să îi obţină semnătura. L-a însoţit prin toată redacţia, fiindcă
toţi alergau după Geo, iar Geo era într-o dispoziţie specială: alerga, cu trabucul în
gură, prin toată redacţia, chipurile ca să ia pulsul lucrurilor – iar pulsul nu se lăsa
luat deloc uşor.
De obicei, Geo nu făcea altceva.
De fapt, nu făcea nimic.
Îl vedeai, mereu, cu trabucul în colţul gurii, în biroul său enorm, care măsura
aproximativ 50-60 de metri pătraţi.

108

ANTARES AXIS LIBRI

Mălini
(fragmente)
Eduard DORNEANU
Demoni gri au mitraliat cu gloanţe de
gheaţă satul. Pomii s-au revoltat şi au ridicat
către cer roadele necoapte. Grădinile au
devenit un imens cimitir vegetal. Miroase
a ceapă. Porumbul este zdrobit. Cartofii au
frunzele rupte şi găurite. Cireşul de pe hatul
care delimitează ogorul meu de cel al bătrânei
Ema a rămas fără roade. La rădăcinile lui
s-au adunat mii de cireşe pe jumătate coapte.
Straturile arată ca şi când ar fi fost călcate în
picioare de milioane de infanterişti.
Pe şosea zace într-o baltă de sânge
pisica Svetlana. Peste ea au trecut sute de
maşini şi faetoane. Lângă ceea ce a fost
cândva capul ei zăresc lichid verde. Bănuiesc că a fost otrăvită, apoi aruncată
în mijlocul şoselei pentru a lăsa impresia că a avut un accident. Încerc să adun
bucăţile de carne, maţele, blăniţa Svetlanei. Reîncepe ploaia.
Trebuie să repar şopronul. Acolo depozitez lemnele pentru iarnă,
tărăboanţa, scările. Dacă aş aduce o echipă de profesionişti m-ar costa foarte
scump. Am ales să îl chem pe Varlam Moroi, un consătean priceput în ale
dulgheriei. Varlam este trecut de şaizeci de ani şi nu cere bani mulţi pentru ce
lucrează. Varlam este mahmur. Trebuie să aştept să îi treacă senzaţia de rău,
abia apoi vom începe lucrul.
Ridicăm şopronul cu aceleaşi mijloace folosite pe vremea bunicilor mei.
Dăm jos azbestul de pe şopronul vechi. Două coli pârâie şi se rup.
— Aliluia, spune Varlam. Trebuie altele. Pe astea nu o să le mai putem
bate la loc.
— Punem una peste alta, încerc eu.
— Nu se poate, repetă Varlam. Cum baţi chiroanele, cum crapă.
— A dracu’ treabă.
— Caută două coli noi, astea nu mai merg.
Nu toate bârnele vechiului şopron sunt putrede. Sortez ce este cât de
cât sănătos, iar resturile putrede le arunc în livadă, sub mărul pădureţ. Pentru
ANTARES AXIS LIBRI

L
I
T
E
R
A
T
U
R
A
Î
N
S
I
N
E

109

talpa şopronului am nevoie de o bârnă cu o lungime de şase metri. Un pădurar
care stă prin apropiere mi-a dat o bârnă, iar Varlam o verifică.
— Îi bună, da’ e oleacî mai mare. Hai să o tăiem cu ferăstrăul. Adă o capră
pentru tăiat lemne.
— N-am capre, nea Varlame. De niciun fel.
— Adă un scaun sau o băncuţă. Las’ că ne descurcăm noi.
Aduc o băncuţă de lemn. Ferăstrăul este de fapt o pânză de joagăr cu două
capete de lemn, trecut de suta de ani. Varlam înseamnă locul unde trebuie să
tăiem. Plouă încet, dar nimănui nu îi pasă. Nu avem pelerine sau alte haine
impermeabile. Muncim fără să ne pese de ploaie.
Între timp, trupele de intervenţie ale jandarmilor suceveni s-au postat la
poarta vecinului de peste drum. Numele vecinului meu este Linel. În ultimele
zile s-a distrat aruncând cu pietre în porţile şi gardurile vecinilor. Eu nu am avut
probleme cu el, dar ceilalţi vecini au sunat la 112. Mascaţii sunt în număr de patru
şi sunt însoţiţi de şeful de post din localitate. Unul dintre jandarmi filmează.
Câţiva copii s-au suit pe gard.
— Îl împuşcaţi?, întreabă un copil roşcovan.
Copilul pare fericit, iar prietenii săi care au telefoane sunt pregătiţi pentru a
surprinde evenimentul.
Şeful de post strigă cât poate de tare, dar nu intră în curte.
— Ăştia nu au mandat de la procuror, spune Varlam. Pierdem timpul. Hai
înapoi la treabă. Vecinul tău nu o să le dea drumul în curte.
— Da’ priceput mai eşti nea’ Varlame.
Mascaţii mai stau câteva minute, apoi urcă în maşini şi pleacă. Puştanii sunt
dezamăgiţi. Ne întoarcem la muncă. Varlam povesteşte tot felul de întâmplări din
tinereţea lui.
— De sfântul Ilie mergeam la iarmaroc, la Fălticeni. Cu căruţa mergeam.
Într-un an m-am dus cu moşul meu şi cu alţi copchii de pe uliţa mea. Iarmarocul
se făcea în dealul târgului.
— Unde a fost şi târgul de animale?
— Aşa, acolo. Moşul s-a dus la un neam de-al nostru şi s-a pus pe băut. Eu
am rămas în târg şi mi-am cumpărat opinci din cauciuc de motoretă.
— Cum adică?
— Se vedeau ridurile de la cauciucuri.
— Aha!
— Da. Oamenii plecau din târg şi moşu’ nu mai venea. Abia spre seară a
apărut şi m-a dus acasă. Eh!, fain mai era!
Îmi este greu de înţeles cum poate ţine minte atâtea întâmplări şi oameni de
care nimeni nu mai pomeneşte.
— Auzi, nea’ Varlame, da’ pe un doctor cu numele Calalb îl ştii? Mi-a trimis
mesaj pe internet, acum ceva timp.
110

ANTARES AXIS LIBRI

— Îl ştiu. Era un bărbat elegant. Foarte elegant. Da’ a fost demult asta. Nu a
mai venit prin Mălini.
Cioplim amnarele şopronului. Bârnele vechi nu ajung, aşa că folosesc câteva
scânduri de la gardul vechi dinspre stradă. Acum doi ani am înlocuit gardul cu
un altul mai sănătos, iar ca stâlpi am folosit şine galvanizate. Ploaia nu se opreşte.
Am putea să luăm o pauză, dar asta ar însemna să nu mai terminăm azi. Începe să
fulgere. Varlam continuă să povestească.
— Am mai prins o ploaie cu gheaţă ca aceea de ieri când eram copchil.
Mergeam cu vacile pe coastă. Când a început să fulgere am fugit şi m-am ascuns
în Prisos. Gheaţa era mare, ca un cartof de sămânţă. Măi, şi o trăsnit odată tare
de tăt. Am văzut apoi fum mare dinspre sat. Ardea grajdul lui Măndăchel, vecinul
Gripinei, infirmiera de la spital, Dumnezău s-o ierte că s-o prăpădit.
O ştiu bine pe Gripina. Venea des pe la noi. Prin anii ’90 vindea soluţie de
furadan sătenilor. Oamenii stropeau cartofii împotriva gândacilor de Colorado.
Habar nu aveam cât de periculoasă era acea soluţie.
— Hai să punem colile de azbest, cheamă Varlam.
Am mai adus două coli vechi de la un vecin. În partea de jos folosim coli
mici, iar în partea de sus coli mari. Decupăm dintr-o cameră veche de bicicletă
petece în care înfigem piroanele.
— Sub talpa şopronului ai sî aduci chietriş. Ci să-ţi fac dacă nu ai făcut
temelie de ciment. Da’ nu ştiu unde am pus creionu’ cel roş.
— Care creion?
— Creionu’ de tâmplărie.
Plătesc omului şaizeci şi cinci de lei, o nimica toată faţă de cât mi-ar fi
luat o echipă de profesionişti. Cred că numai berea şi ţigările pe care ei le-ar fi
cerut m-ar fi costat atât. Mă întorc obosit în livadă şi privesc amestecul dureros
al plantelor. Un singur strat de usturoi a mai rămas în picioare. Norii plumburii
pleacă înspre sud, către Cornu-Luncii şi Fălticeni. Pentru o clipă cerul este de un
albastru sfidător. E ca şi cum Dumnezeu ar fi schimbat durerea în speranţă. Se
aud clopotele satului. A murit cineva. Sau poate că după ce demonii mitraliază cu
gloanţe de gheaţă un sat, clopotele bat singure.
Îmi amintesc că trebuie să îngrop ce a mai rămas din pisica Svetlana. Hârleţul
muşcă din pământul care musteşte de apă. Clopotele bat neîncetat.
*
Vântul mângâie umbrele îngenunchiate. Domnul adună lacrimile
pietrificate ale îngerilor căzuţi. Albastrul cerului mi se lipeşte de trup ca o
cămaşă nesusiană. Otrava pătrunde în rănile proaspete. Durerea îmi albeşte
amintirile. Culoarea ochilor mei tulbură apele albastre ale sinucigaşelor.
Domnul trece printre pomi. În urma Lui se sting focuri şi se aprind lumini
ANTARES AXIS LIBRI

111

efemere. Ne aşezăm pe trunchiul unui copac, spate în spate. Nu ne privim. Nu
ne vorbim. Nu.
Cumpăr pâine. Pe etichetă scrie că e pâine neagră cu cartofi. Nu îmi place
cum arată. Pâinea ar trebui să fie una dintre bucuriile lumii. Pâinea din ziua de
astăzi este doar un aliment banal, adeseori inestetic.
În copilărie, unele dintre hainele mele miroseau a pâine proaspătă:
tricoul alb cu mâneci cafenii, cămăşile albastru deschis, pulovărul albastru
cu dungă roşie sau geaca neagră. La,,Alimentara” din sat se aducea pentru
comercializare foarte rar pâine. Uneori se putea cumpăra pâine rotundă
intermediară adusă din Găineşti, franzele şi pâine împletită transportate
din Fălticeni. Coada era uriaşă. Se strângeau şi câte trei sute de oameni din
Mălini şi din satele învecinate. Şansa de a ajunge până în faţa celui care vindea
pâine era minimă pentru mine. Şi totuşi exista o alternativă: oraşul. Cel
mai apropiat oraş de Mălini este Fălticeni. Mama nu putea să meargă după
cumpărături din cauza serviciului. Tata a mers un timp, dar în ultimii cinci
ani din viaţa lui a stat la pat fără să se poată mişca sau vorbi. Eram elev de
gimnaziu când am plecat prima dată să cumpăr pâine la oraş. Fălticeni mă
fascina: visam îngheţatele la cupă, citronadele, alviţa, parcul, ecranul imens
al cinematografului sau gazonul verde al stadionului. Tata mă dusese peste
tot înainte de a se îmbolnăvi. Trebuia ca eu să ajung la oraş şi să fac aceleaşi
cumpărături pe care el le făcea când era sănătos. Spre oraş se putea ajunge
relativ uşor dacă te trezeai dimineaţa. La 4.30 ajungea în staţia Mălini autobuzul
care se deplasa pe ruta Găineşti-Fălticeni. La ora 5 sosea şi autobuzul VăleniFălticeni. Ambele autobuze erau ticsite de navetişti, dar fiind două exista o
şansă de a putea urca. La 6 sosea cel de-al doilea autobuz Văleni-Fălticeni.
Acesta era plin de elevi navetişti, dar în perioada vacanţelor era aproape gol.
Dacă nu reuşeam să urc în unul dintre cele trei autobuze mai aveam o şansă la
ora 8.30 când soseau alte două autobuze dinspre Văleni şi Găineşti.
În oraş cunoşteam toate magazinele unde se vindea pâine. Uneori celor
care locuiau la ţară li se dădea voie să cumpere cel mult patru pâini. Apoi doar
două sau deloc. Pe mine nu mă întreba nimeni dacă locuiesc la sat şi puteam să
cumpăr lejer patru pâini dintr-un singur loc. Şi în Fălticeni erau cozi la pâine.
Luam magazinele la rând: magazinul de pe strada,,2 grăniceri”, apoi magazinul de
peste drum de complexul,,Nada Florilor”, apoi,,Alimentara” de pe strada,,Maior
Ioan” şi la sfârşit magazinul de pe strada,, Sucevii”’. Undeva trebuia să găsesc
pâine, nu am venit niciodată acasă cu sacoşele goale. La unul dintre magazine era
angajat ca gestionar Rică Chiselef, un consătean care se mutase la oraş. Când îl
găseam la serviciu aveam ocazia de a cumpăra toată pâinea dintr-un singur loc.
Omul nu îşi uitase vecinii, nu ignora nici măcar pe puştii satului. Tot de acolo
cumpăram covrigi cu mac şi sare. Un covrig costa 1,25 lei, pâinea neagră era 4,25,
cea împletită 4 sau 8 lei, iar franzelele 5 lei.
112

ANTARES AXIS LIBRI

Marea problemă pentru mine era întoarcerea acasă. Fiind copil nu aveam
nicio şansă de a urca în autobuzul de 14.30. Navetiştii se năpusteau şi îi dădeau la
o parte pe toţi ceilalţi. Exista o singură alternativă: autostopul. Plecam la ieşirea
din oraş şi aşteptam o maşină care se deplasa către Mălini. Poate o remorcă, poate
o ambulanţă, rar un autoturism proprietate personală. Eram un copil vesel care
ducea acasă două sacoşe cu pâine proaspătă. Printre pâini strecurasem ziare,
reviste, cărţi, adevărate minunăţii imposibil de cumpărat în satul meu. Maşinile
opreau. Oamenii mari ajungeau primii la portierele maşinii. Ei urcau, iar eu
rămâneam. Ca să pot pleca şi eu către casă era necesar ca toţi oamenii mari să
urce în maşinile de ocazie. Eram copil. Atunci am învăţat că aşteptarea nu este
dureroasă, că trebuie să fii tare până la capăt îndiferent dacă deasupra ta se agită
norii furtunii sau zăpezile sfârşitului de ianuarie. De obicei reuşeam să plec după
vreo patru ore de aşteptat în caniculă sau în ploaie. Urcam în maşină şi strângeam
la piept cele două sacoşe. Mirosul de pâine caldă se impregna în hainele mele. La
plecarea din oraş priveam întotdeauna în oglinda retrovizoare a maşinii. Acolo
vedeam pe Dumnezeu cum aleargă în spatele maşinii cu o pâine neagră în mâna
stângă. Ştiam că va alerga după mine o viaţă întreagă. Ştiam.
Vântul mângâie umbrele îngenunchiate. Stau spate în spate cu Dumnezeu.
Nu ne vorbim. Nu ne privim. Nu.

ANTARES AXIS LIBRI

113

L
I
T
E
R
A
T
U
R
A

Poeme
Dan BISTRICEAN
Zilele lui curgeau uşor
ca vinul scăpat fără saţiu în cupe
noaptea era zi
şi ziua noapte
până când unul dintre Marmeladovi
îi tălmăci numele
pe care i-l strigau toţi cu glasuri răguşite
Daniil!
Daniil – Dumnezeu m-a judecat
ca o lovitură de bici peste obraz
primi spusa fratelui şi
mâna lăsă uşor paharul
pe masa murdară
apoi îşi ascultă înfricoşat
strigătul mut al inimii.

Î
N
S
I
N
E

***
Uneori Daniil se simţea
ca atunci când
venind de la şcoală
trecea cu autobuzul
pe lângă abatorul oraşului
păsări negre smulgeau bucăţi de carne
de pe oasele animalelor ucise
şi palmele lui parcă erau năclăite
acum în mintea lui afla mereu
o încăierare de corbi
ştia că trebuie să ridice arma
şi să tragă
dar mâna îi tremura
îi era milă de proprii călăi.
114

ANTARES AXIS LIBRI

***
Toate cuţitele acelea mirosind încă
a sânge străin
Daniil le purta cu el sub haină
îndărătul coastelor
în carne
aştepta răbdător ca sângele lui să spele
sângele străin
lipit ca o pecete de oţelul rece
în nopţile ploioase de noiembrie
Daniil se trezea ascultând un zăngănit surd
şi se întreba dacă nu cumva
armele ucigaşului
se vor fi curăţat.
***
Daniil era antropofag
rostea mereu vorbe deşarte şi limba lui era un jungher
nemilos
de la o vreme Daniil
simţea sub limbă
gust de sânge şi de
pelin
scuipa înspăimântat în ţărână
apoi îşi arunca pe gât o litră de apă
se hotărâse să tacă
zile întregi era mut şi surd iar
buzele lui se deschideau doar la pravilă
după o vreme primi vindecare dar
izul amar
rămăsese acolo.

ANTARES AXIS LIBRI

115

***
Daniil era acolo
însoţit de o fată
cu care trăia în desfrânare
se opriseră aproape din întâmplare
în naosul întunecat şi rece
asemenea unei peşteri
la strană chipul luminos al monahului era învăluit
de aburii gurii din care se auzea un murmur iar
Daniil desluşi îndată glasul citeţului
Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi S-a plecat spre mine.
A auzit rugăciunea mea. M-a scos din groapa ticăloşiei şi din tina noroiului.
plecă de acolo tulburat şi
îşi simţi mâna încătuşată în palma fetei
rece ca a unui leş
şi-o trase repede
zgâriindu-se în unghiile ei
o vreme Daniil mai fu văzut umblând cu mâinile brăzdate
de linii roşii
apoi se-ntoarse pentru totdeauna acolo
să-şi ungă rănile.

116

ANTARES AXIS LIBRI

Poeme
Victoria FONARI
Axa cifrei 8
În așteptarea Târgului de carte 2014,
Galați
De la etajul opt
Se vede mai bine
Data zilei mele de naștere
Îmi dă din ochi orașul
Clepsidra cifrei 8
Și/a pierdut echilibrul
Noaptea devine ziua lucrurilor
Iar ziua – o noapte a bufnițelor
Cartea traversează firele de nisip
Le oprește printre litere
Le oprește printre foi
Le oprește printre coperți
Ziua întunecă cuvântul
Noaptea îi oferă lumină
În jocul luminii
s-au deșteptat umbrele
în dreptunghiurile umbrelor moi
clipește lumina duioasă
brațele, dulcele brațe
ale Dunării care îmbrățișează Galațiul!

L
I
T
E
R
A
T
U
R
A
Î
N
S
I
N
E

În oglinda Dunării
Frunzele verzi vor să se atingă de apă
Să le fi fost sete?
Vlaga radăcinilor să nu le fi fost suficientă?
Apa prin inele să fi rătăcit prin labirinturile altor crengi?
Frunzele verzi se apleacă spre apă
Crengile lor s-au dezis de solar
Nu ar avea nevoie de raze?
ANTARES AXIS LIBRI

117

Dorința de unde
Frunzele lor vor să atingă orizontul
Cele de sus văd orizontul
Foile lor se ating de zborul razelor de soare
Foile lor nu știu decât dăruirea
Frunzele care s-au văzut oglindite
Uită cu nu sunt ale salciei
Stejarul din el desprinde înălțimea cu adâncimea
Frunzele preferă lumina reflectată
Preferă culoarea cerului
În apropierea unui orizont aerian-acvatic
În noapte reflecția lunii
Se joacă cu argintul peștilor
Frunzele devin sirene
Ce cunosc trilurile păsărilor
Ele se leagănă pe unde
Se privesc în oglindă
Se lasă mângâiate de vânt
Fără vreun gând
Doar context cu simboluri
În arcada reflecțiilor
Prin razele unui soare ascuns
În noapte culorile umbrei
Luminează tăcerea...
Esențe cu marja de eroare
În coperți colorate
se ascunde nonculoarea
Între alb-negru
paleta nu seacă
Literele își doresc culoare
Forma totuși dictează
Dar în loc de „dictează”
Sufletul vrea să scrie „pictează”
Câte esențe pictate?
între α și Ω
un lego
transpare
cu marja de eroare
a adevărului hermeneuticii cromatice
118

ANTARES AXIS LIBRI

Voluptate
Plăcerea de aur a gustului
de a palpa tăcerea
Marea abundă în spaţiile ionizate
a castelurilor în care
labirinturile sunt din cuvinte
sau
din pauza dintre cuvinte
cele auzite
dar nu cele depăşite
în lecturi
Dincolo de cuvânt
e labirintul înţelesului
zidit cu esenţe suprapuse
trasate pe linia timpului
în eu
(nu eu funcţional
ci eu disjunctiv
care cântă „formidable”
pe coardele „deşi”…)
Siderarea din clepsidră
în sticla de şampanie
văd constelaţii
pe malul lacului
suntem toţi
pe malul înecat
de constelaţii
bulele stelare
ne zâmbesc
ridicându-ne în sus
iar noi înfipţi
de plăcerile lumeşti
suntem lipiţi de fundul sticlei
universale
parfumul floral
devine clepsidra nocturnă
a fluturilor care ating timpul
când zbor
ANTARES AXIS LIBRI

119

lipsa mişcărilor de clepsidră
sunt punctele văzute de zenon
în arcul suspendat în aer
iar bulele luminoase de şampanie
formează constelaţii
să le vadă cei ce au ochi
să le guste cei ce simt
să le atingă cei ce cred
Gem de păpădii
Alege localul
şi uită de timp
– Sloganul consumatorului
Alege timpul
şi uită de
preceptele localului
Dar în esenţă
Timpul alege!
Locul ne cheamă!
Suntem comanda lor prealabilă
Şi poate,
dacă vom depăşi frica de
timp
Vom trăi
doar în saturnalii
Locul nu are zeitate
Trăind pe pământ
Geea ne ştie sclipirile
de monstru
şi ne ascunde pletele de şarpe
în aripi de fluture
Când vom fi rupţi de timp
sufletele noastre
vor dansa pe discul ceştii stelare
Vom fi
Păpădiile
Universului

120

ANTARES AXIS LIBRI

Poeme
Carmen NEACȘU
Rătăciri
 
Am rătăcit ca un om de zăpadă
Desenat în aer cu degetul
Şi devenit apoi,
Plâns de flori expuse pe geamuri
În case cu frig.
Am rătăcit, cărându-mi în genunchi
neputinţa şi frica
Şi am scris despre asta pe creierul meu
Să nu uit.
  

L
I
T
E
R
A
T
U
R
A
Î
N
S
I
N
E

Septembrie
 
Mă îndrept spre Septembrie cu aripile strânse,
Ghemuită înăuntrul meu.
Rămân pe pământ,
Cu urechea lipită 
Să aud foşnetul pe care rădăcinile îl compun când cresc.
 
În câteva zile mă întâlnesc cu Septembrie.
Nu ştiu ce am să îi spun,
Nu ştiu cum să îl primesc în viaţa mea.
El îmi va ucide rând pe rând toate frunzele,
Îmi va transforma verdele în galben şi mi-l va aşeza la picioare.
 
Ştiu că el îmi va da toate fructele lui
Şi mustul din struguri,
Se va strădui să îmi fie pe plac.
Mă va ploua,
Peste degete şi peste umbră.
 
ANTARES AXIS LIBRI

121

Septembrie va încerca să mă seducă,
Să mi se aşeze brutal peste inimă
Şi să încerce să bată din ea ca dintr-un clopot,
Un clopot prin care curge sânge de toamnă şi rugină de vis.
 
Poveste
 
Îmi amintesc cum zâmbetul tău se dilua în ochii mei
Şi irişii adunau nectar numai bun de pus pe gene,
Timpul  înflorea în secunde mici,
Iar noi dansam împleticiţi printre ele.
 
Îmi amintesc cum se deşirau mângâierile
Şi freamătul acela ascuns, scrijelea înăuntru
Spărgându-ne coastele cu vârfuri de aripi.
 
Îmi amintesc cum îmi cântai
Şi muzica din tine mi se culcuşea în lacrimi.
Traversând oraşe întregi pe obrajii mei până în barbă.
 
Îmi amintesc pasul care mă purta încălţată în cupe de crini
Şi ultimul gând când ţi-am spus „noapte bună”
Uşa aceea trântită, care a împrăştiat cerneală peste toate,
Şi aerul care a închis povestea, aşezând-o într-o altă cutie.
 
Livezi de cruci
 
De atâta primăvară nebună,
Lemnul în cruci a înflorit!
Văd cimitirul, în care-i şi tata,
Plin de muguri de brad, de stejar, de cireş
 
Livezi de cruci
Într-o primăvară pentru nimeni
Înalţă tăcerea în aer şi o fac să fie solemnă.
 
Crucile nu rodesc,
Şi nici tata nu vine
Din cruci nu mai ies nici ghinde, nici sirop, nici compot.
122

ANTARES AXIS LIBRI

 
Crucile îmi spun ceva într-o limbă a lor,
Una mută
Despre plâns de copac pe morminte
Despre câte litere îndură înăutru
Un ţipăt sfâşietor
  
 
Octombria
 
Octombrie cu gene lungi şi plete de ploaie,
Cu tălpile ude şi zâmbet desfrunzit
Ai venit aici cu un buchet de copaci goi şi frigul strâns în pumni,
Ai venit să mă iei,
Să-mi sfâşii cuvintele de piele
Şi din ele să rămână vânt aspru.
Ai venit să mă îngheţi,
Să-mi ciopleşti numele din nou şi din nou
Ca olarul din lut,
Ca tâmplarul din lemn,
Ca brutarul din pâine.
 
 
Iarbă strivită
 
A murit un om,
O fată tânără.
Ochii ei verzi
Ca o iarbă strivită
Împletesc paşi de păsări ucise de zbor.
 
A murit o fată frumoasă,
Iar moartea ei, ca un semn desprins dintr-o carte nescrisă
A sărăcit un pământ întreg de iarbă.
Ochii ei.
 

ANTARES AXIS LIBRI

123

I
N
T
E
R
F
E
R
E
N
Ț
E

124

De la mecanica brațului
la dinamica ochiului
Bogdan SILION
Apariția imaginilor în mișcare,
exprimată de cinematografie și de
televiziune, a condus la o schimbare de
paradigmă, esențială pentru cultură și
civilizație, sesizabilă mai ales în ultimele
patru decenii. Consecința majoră a fost
înlocuirea „galaxiei Gutenberg” – după
expresia lui Marshall Mc Luhan, „profetul”
erei electronice – a culturii tiparului cu
cea a imaginii. Consecințele acestei treceri
la o nouă modalitate de a transmite și
a primi mesajul sunt dezbătute pe larg
în lucrările din ultimele decenii ale
secolului trecut, cele ale lui G. Sartori
(care introduce termenul de homo videns
pentru a caracteriza noul om, ca produs al epocii imaginilor), M. McLuhan
(cel mai important promotor și analist al „mediilor calde”, așa cum sunt
numite noile tehnologii vizuale de prelucrare și redare a imaginilor) sau
J. Baudrillard (unul dintre primii gânditori care teoretizează sistemul
imaginilor în mișcare, precum și schimbările produse de acesta, în afara
unei teorii simbolice). Toți aceștia, și mulţi alţii care au scris în siajul
ideilor lor, se orientează mai mult către limitările și extensiile producției
de imagini asupra minții umane, precum și a impactului imaginii asupra
generațiilor care au fost într-un fel obligate să se adapteze noilor realități
vizuale. Dintre domeniile cele mai afectate de schimbarea de paradigmă
sunt presa scrisă, pedagogia și arta, care însă nu sunt decât niște simptome
ale noii sintaxe logice produse de dinamica imaginii.
În „Galaxia Gutenberg”, dar mai ales în „Tiparul și revoluția
electricității” McLuhan făcea o comparație interesantă între scris și citit,
pe de o parte, și între citirea literelor dintr-o carte și condensarea ideilor
și a imaginilor din televiziune. Pentru a sublinia și mai mult distincțiile
făcute de celebrul filosof american trebuie spus că dezvoltarea mijloacelor
multimedia și a cinematografiei au condus sau conduc – procesul este încă în
ANTARES AXIS LIBRI

desfășurare – la dispariția unor habitudini ce țineau de cultura scrisă, și anume:
lectura, meditația filosofică și, în special, comunicarea orală. Dacă primele
două țin de logica tiparului, comunicarea orală, față în față, nu pare a avea o
legătură directă cu paradigma scrisului, de aceea vom dezbate în continuare
relaţia de cauzalitate dedusă. În primul rând, scrisul este o extensie evidentă
a gândirii și vorbirii. Psihologia este cea care afirmă că a scrie nu reprezintă
de fapt decât o ordonare mai bună și desfășurată în timp a gândului, ce poate
fi exprimat și într-un discurs public sau într-un dialog. De aceea, credem că
schimbarea de paradigmă nu este dinspre scris către oral – în fond, ambele
modalităţi de comunicare fac trimitere la același mod de a gândi – ci între a
gândi prin scris și a gândi prin producție de imagini. Altfel spus, comparația
nu este între două moduri de a face sau a transmite o idee, ci pur și simplu între
două moduri de a gândi. În acest sens, omul literelor gândea, comunica și trăia
diferit față de omul imaginilor (videns), reprezentat de oricare dintre tinerii din
ziua de astăzi. Diferența semnificativă constă în coerența - ideilor – desfășurate
– în – timp, care nu presupune o simultaneitate ci o continuitate, mai exact, o
succesiune logică a ideilor, ce au timp să se desfăşoare, o caracteristică esențială
a culturii scrise, și suprapunerea – imaginilor – în – succesiune – discontinuă,
caracteristică noii epoci, a predominanței imaginii. Crearea de idei prin imagini
succesive, în continuu dinamism, specifică lui homo videns versus crearea de
idei prin imagini statice, stereotipice, prin așa-numitele cadre fotografice,
caracteristice omului tiparului – aceasta este diferenţa dintre cele două lumi.
De fapt, comparația nu face decât să exprime două truisme: imaginea este
primordială și reprezintă baza gândirii și, în al doilea rând, noua cultură a
imaginii apropie evident pe omul internetului și a televiziunii de „gândirea
tribală” (cum ar spune McLuhan și Popper sau de „gândirea sălbatică”, după
sintagma lui Levy Strauss), în care imaginea, concentrată în mit și în simbol,
comunică într-un limbaj prelogic. Este vorba doar de o apropiere, în sensul
unei proximități mai degrabă funcționale, decât structurale, între „primitiv” și
omul din fața computerului sau, mai degrabă de o re-aproximare a modernului
civilizat față de „sălbatic”, comparativ cu prăpastia mare existentă între omul
culturii scrise și același “primitiv”. În realitate, diferențele dintre primitiv și
modern sunt poate la fel de importante ca asemănările, cum ar fi, de exemplu,
diferențele de sens între imaginile mitologice și cele transmise prin diferite
tehnici media. De fapt, tehnicile media nu sunt decât niște interfețe reale
dintre realitatea subiectivă și cea obiectivă, purtătoare însă și ele de sens.
Dacă imaginea primitivilor este legată de o realitate ontologică, cea a omului
modern nu trimite decât către o aparență ce joacă rolul realității, cel puțin
în ceea ce privește cinematografia și internetul. Și aceasta nu este decât una
dintre diferențele majore dintre cele două tipuri de culturi. În cele din urmă,
cultura imaginii nu poate decât să redeschidă problema rolului simbolului şi a
ANTARES AXIS LIBRI

125

mitologiei, camuflate în existența cotidiană, discuție deschisă, printre alții, de
Eliade.
Revenind însă la problema pusă în paragraful anterior, repetăm de fapt
întrebarea privind rolul comunicării în noua paradigmă vizuală. Afirmam că
producția de imagini, transpuse succesiv, suprapuse, creează o breșă în sistemul
verbal și vizual al omului. Este vorba, în primul rând, de o nouă „tehnică de
audiție”: omul nu mai aude cuvintele în el și nici nu mai este doar un simplu
receptacol de idei. Prin bombardamentul imagoreic, noul om nu mai rămâne,
în timpi diferiți, același. În enstaza imaginilor transmise succesiv, cu sensuri
diferite, omul își pierde identitatea cu sine. În cultura postmodernă, imagini
diferite produc sensuri diferite, nelegate decât prin semnificație, deci fără
apartenența la un sens unitar. Așa cum aminteam și mai sus, semioza nelimitată
produsă de imagini succedate sacadat unele după altele, aproape suprapunânduse pe retină, creează, pe lângă o conștiință schizoidă, și un joc al aparențelor,
ce ține locul realității fenomenale. În acest nou sens creat, comunicarea are loc
rapid, frust și dobândește drept criteriu de validitate eficiența. Mesajul trasmis
ia locul sensului intrinsec și, astfel, în noul timp creat, rapiditatea și concretețea
mesajului înlocuiesc prolixitatea și abstractizarea sensului, specifice culturii
scrise (și orale). Prin aceasta nu dispare nevoia arhetipală a omului de a da sens
lucrurilor și cuvintelor, ci numai mijloacele de a produce sensul și semnificația
se schimbă. Cinematografia viselor ia locul teatrului producător de idei
arhetipale, dar și cărții. Dinamismul ideilor transformă mecanica scrisului cu
mâna într-o tehnică auxiliară, limitativă și periferică. Noi simțuri, noi sinapse
intră în funcțiune astfel; ochiul interior, al meditației, al gândirii semnificative
se închide, pentru ca ochiul exterior, sensibil la lumina diurnă, să se deschidă
larg. Retina devine poarta de intrare nu numai a imaginii, ci și a sunetului,
selectând imaginile care „vorbesc” doar despre o anumită realitate, în general
cea care se supune eficienței sociale și concretului material. Adevărul nu mai
este unul singur și nici realitatea. Lumea e fractalică și complexă, iar paradoxul
unor adevăruri ce se bat cap în cap, caracteristice realităților instaurate de
mass-media, este o aplicație a teoriilor recente din fizică.
Într-adevăr, noii paradigme vizuale se supun și ultimele descoperiri
din fizică: succesiunea manifestării electronilor pe un strat, continumuul
spațio-temporal generat de viteza luminii, teoria undă-corpuscul, ecuația
indeterminării etc. Acestea fac trecerea de la pura deducție logică, abstractă,
matematică, la dinamismul observației „știintifice” a ochiului, adevărată
„poartă” de intrare către minte. Homo videns a ucis mistica, pentru că el nu
crede decât în ceea ce vede/observă, de aceea credința în transcendență nu mai
este posibilă în această lume a aparențelor transparente. Lumea exclusiv vizuală
este transparentă, deoarece ochiul, deși nu vede dincolo, simte că realitatea
fizică este un voal ce se suprapune peste adevărata realitate, incognoscibilă în
126

ANTARES AXIS LIBRI

esență. Aparențele, umbrele adevăratei realități, sunt însă cele mai clar vizibile
și de aceea ne îndreptăm cel mai ușor privirea către ele. Mesajul ce transpare
din manifestarea noii paradigme este: pentru a ajunge „dincolo” ai nevoie
de voal. Ceea ce nu este transparent nu există. Mijloacele „calde”, ale luminii
oculare, nu sunt oare voaluri care ascund, mai degrabă decât arată, misterul?1
Întorcându-ne însă la diferența dintre mecanica brațului și dinamica
ochiului, ce exprimă o transformare profundă a omului, remarcăm faptul că
această diferență nu înseamnă și o ruptură definitivă între ideea exprimată
prin carte și cea redată prin mijloacele audio-vizuale contemporane. Scenariul
cinematografic nu face decât să confirme că doar tehnica de reprezentare a ideii
s-a schimbat; ideea și sensul, chiar dacă rămân undeva ascunse în dinamismul
fantastic al imaginilor - care modifică puțin și conținutul mesajului - ele au
aceeași forță de semnificare a existenței. Un regizor bun poate transpune, prin
tehnica utilizată, același mesaj-sens ca și un scriitor bun – calitatea nu diferă,
ci doar mijlocul, „carnea” ideii. Totul se face prin intermediul aparenței, care,
aidoma unui vis, dobândește puteri magice asupra existenței. Acest fapt ne face
să privim relaxați către viitor și să credem că, deși arată altfel, lumea în care
trăim are în fond aceeași semnificație ca cea a părinților noștri. Doar o topire a
habitudinilor vechi în cele noi poate duce la progres și la speranța că nimic din
ceea ce facem nu este de prisos.
Notă:
1. În limbaj psihanalitic, se poate spune că, după ce miturile și simbolurile
au trecut din conștiință în inconștient - odată ce omul a “căzut” din paradisul
legăturii directe cu Dumnezeu în „istoria” mediată de simbol - acum are loc un
proces oarecum diferit, de reactivare a scenariilor inconștientului în fabrica de
vise a cinematografiei. Așa cum știm din psihanaliză, reacția inconștientului,
ce se manifestă întotdeauna printr-o inflație de imagini, are ca scop final o
extindere a conştiinței, care-și redobândește astfel echilibrul. Voalul, Maya nu
reprezintă decât etapa intermediară între aparență și realitate. În sinteza finală
nu mai există diferență între realitate și aparență, totul curgând într-o singură
direcție, inconștientul născând în permanență conștientul. Cel puțin aceasta
este apokatastaza psihanaliștilor.

ANTARES AXIS LIBRI

127

I
N
T
E
R
F
E
R
E
N
Ț
E

„Fenomenul Piteşti” sau „demonii”
nedespărţiţi de gratii
Leonard Florian MATEI
Motto-ul este din Demonii lui F.M.
Dostoievschi:
„…ajunge să împingi pe patru membri
din grupul tău
să-l ucidă pe al cincilea, sub pretextul
că e un denunţător,
pentru ca o dată ce împreună au vărsat
sânge,
împreună să fie legaţi. Ei îţi vor deveni
sclavi,
nu vor mai îndrăzni să se revolte şi să
ceară socoteli.”
Cartea Fenomenul Piteşti, a lui Virgil
Ierunca, este dedicată memoriei scriitorului
Ovidiu Cotruş, deţinut politic timp de paisprezece ani în închisorile comuniste
din România, din 1950 până în 1964. El este cel care a reţinut şi a reuşit să
salveze câteva zeci de poezii ale lui Radu Gyr, care au apărut în volumele
postume ale poetului.
Moto-ul din fruntea cărţii, care aparţine Nadejdei Mandelştam, ne
atenţionează asupra faptului că putem uita răul pe care un regim politic
ni l-a făcut, iar astfel, viitorul poate fi corupt de trecutul falsificat ... realul
fiind o mlaştină în care morala este tranzitorie. Cei care pot să vorbească –
trebuie să vorbească, iar cei care sunt să plătească – trebuie să plătească, va
susţine ea cu vehemenţă în memoriile sale. Şi Virgil Ierunca, în paginile de
final a carţii sale, va vorbi de lupta Nadejdei Mandelştam de a nu lăsa să se
treacă sub tăcere drama soţului ei, care a murit într-un lagăr stalinist: „S-a
recunoscut mai întâi c-au fost comise câteva „greşeli”, dar acum nu se mai
descoperă nici o „greşeală”. Dar poţi oare considera drept „erori” nişte acţiuni
care fac parte dintr-un sistem şi care sunt consecinţele tezelor fundamentale
ale acestui sistem ?” Fenomenul Piteşti începe în aceeaşi cheie ca şi mottoul,
trebuie să plătească cei care au făcut semenii să sufere... să plătească pentru
ascunderea adevărului care „la fel ca în cartea lui George Orwell – 1984 –

128

ANTARES AXIS LIBRI

Ministerul Adevărului rescrie istoria în fiecare zi” prin ascunderea documentelor
care formează trecutul dar şi prin dispariţia „versiunilor succesive ale puterii”.
Şi, după Revoluţia din 1989 era de aşteptat ca în mediul social românesc să
nu îi mai întâlnim pe torţionari, decât dacă am fi avut curiozitatea ca jurnalişti, ca
istorici sau ca scriitori să-i căutăm prin închisori. Societatea românească a uitat
să-i reabiliteze pe cei care au suferit, dar la fel de grav, a uitat să-i arate cu degetul
şi să le suspende libertăţile celor care au susţinut un regim de teroare, de multe ori
cu o demonică plăcere.
La 6 decembrie 1949 va începe la Piteşti o experienţă coregrafică a morţii,
o renumită fugă de umanism – reeducarea – care-şi propunea, potrivit lui Adrian
Neculau, „transformarea omului în contrariul său”. Cei aleşi pentru reeducare,
probabil pentru a slăbi din faşă orice rezistenţă anticomunistă, au fost studenţi
care erau clasificaţi în funcţie de tăria lor religioasă în „reeducabili” şi „catolici”.
Drama reeducării a continuat până în august 1952, ducând „dezumanizarea
metodică” cum o denumeşte Florin Manolescu şi în alte închisori comuniste cum
ar fi: Gherla, Târgu-Ocna, „Canal”, Ocnele-Mari.
Virgil Ierunca va avea la îndemână în acest demers al său prima carte despre
Piteşti scrisă de Dumitru Bacu (care avea informaţiile din închisoarea Gherla, în
care a fost şi închis), dar şi un „dosar asupra reeducării de la Piteşti care ne-a sosit
recent din ţară”. Sigur numeroase fragmente din această carte au fost auzite în
perioada 1975-1976 la Radio România Liberă, unde a colaborat la două emisiuni:
„Actualitatea Culturală Românească” şi „Povestea Vorbei”.
Tăcerea cu care a fost acoperit acest nenorocit experiment, are se pare
două vizibile cauze: prima, şi cea mai importantă e faptul că victimele au fost
transformate în călăi, astfel „categoria martorului inocent a fost pur şi simplu
suprimată” iar cea de-a doua, e legată de cenzura comunistă care a funcţionat
bine în timpul ororilor comise, cu toate că procesul înscenat pentru public nu a
reuşit. Din documentele privitoare la condamnarea la moarte a torţionarilor, dar
şi a celor consideraţi torţionari reiese că torturile au fost aprobate şi ştiute de cei
din aparatul comunist. Acuzele aduse celor care erau deja condamnaţi la moarte
au fost grosolane şi paradoxale încercând să disculpe implicarea sus-puşilor din
sistemul comunist: legionari antrenaţi pentru atacuri comuniste care se căleau
pentru rezistenţa în munţi, încercare de infiltrare în structurile de conducere
ale Partidului Comunist, victime care aveau ca obiectiv, în stil kamikaze,
compromiterea călăilor...
Să vedem în continuare cum s-a ajuns să existe două tipuri de ţapi în
procesul de la Piteşti: „vinovaţi integrali, adică cei care au început ... să tortureze,
fără a fi fost în prealabil torturaţi ei înşişi şi vinovaţii-nevinovaţi, călăi-victime,
schingiuţi-schingiuitori, cei care au fost reeducaţi înainte de a deveni, la rândul
lor, reeducatori.” „Reeducarea” avea patru etape. Cea dintâi era demascarea
externă în care victima ajungea să vorbească despre ceea ce ancheta nu smulsese
ANTARES AXIS LIBRI

129

de la el, de când era în libertate. În această spovedanie „prietenească”, torţionarul
scotea de la victimă sa „culpe politice capabile să satisfacă auditoriul”. Declaraţiile
luate sub ameninţare şi schingiuire erau „scrise pe o placă de săpun”, verificate de
şeful reeducării, trecute pe hârtie cu semnătura celui constrâns şi duse la interne.
Cea de-a doua etapă a fost numită demascarea internă, etapă în care studentul
schingiuit era constrâns să vorbească despre cei din interior care îl ajutaseră să
reziste printr-o favoare în timpul executării pedepsei.
În cele două metode se urmărea potrivit lui Virgil Ierunca o rezolvare a
problemelor interne, dar şi a arestării celor care erau împotriva sistemului – încă
liberi. La nivel mental se urmărea: „anihilarea morală a deţinutului, distrugerea
personalităţii sale”.
A treia etapă era demascarea morală publică în care erau blasfemiate valori
religioase şi morale ... în care era renegat trecutul. Studenţilor teologi li se înscenau
„liturghii negre” în care „se curăţau” vulgarizând aspectele sacre ale credinţei lor
până când se angajau să se lepede de ea – fiind supuşi la „canoane inverse de
iertare”. În ultima etapă, cel schingiuit devenea călău şi îl trata pe cel mai bun
prieten al său aşa cum fusese tratat el. În toate cele patru etape era prezentă tortura
fizică şi morală.
Horia Roman-Patapievici afirmă că „fenomenul Piteşti” nu a încetat
odată cu întreruperea lui ci „a continuat la nivelul conştiinţei sociale până după
1989.” „Abia când privim spaţiul mioritic ca anticameră a «fenomenului Piteşti»,
gravitatea chestiunii specificului naţional este cu adevărat pusă.” Ceea ce suntem
azi are legătură cu „experimentul Piteşti” „aplicat întregii Românii de după 1946.”
El consideră că „acest experiment de inginerie socială din nefericire, a reuşit.”
Este greu de crezut însă, că poate reuşi să sluţească sufletul poporului
român încercarea dezumanizatoare de la Piteşti atât timp cât cei care au suferit
direct iartă şi uită. Faptele trebuie povestite şi realitatea de la Piteşti nu ar trebui
judecată decât „de victime şi de călăi, şi nu de colecţionarii de atrocităţi”, asta
este şi părerea unui „reeducat”, celebru mai târziu în spaţiul occidental, părintele
Gheorghe Calciu-Dumitreasa. A fost poate cea mai dură manifestare a sistemului
de opresiune comunistă, dar constanţa manifestărilor lui are legătură cu o retorica
desfăşurată într-un timp în care filosofia raţionalistă şi materialistă dar şi cenzura
câştigau teren şi constrângeau, astfel încât direcţia sistemului era dată de sistemul
comunist în sine, nu de întâmplarea vinovată de la Piteşti. Nu voi insista nici asupra
torturilor efective care au fost folosite în centrele de reeducare considerând că ele
cu greu pot fi repetate chiar şi numai dând citate din cei care le-au trăit. Să marcăm,
însă, câteva păreri ale celor care au studiat acest fenomen sau chiar le-au trăit.
Adrian Neculau în Reeducarea – un experiment psihosociologic, va spune
că închisoarea Piteşti a fost „un laborator experimental de psihologie aplicată,
organizată după criterii ştiinţifice” iar ştiinţa a fost „transformarea omului în
contrariul său.”
130

ANTARES AXIS LIBRI

Alina Mungiu va susţine că „identificarea cu agresorul este exterioară,
fiind vorba mai degrabă de un simplu dresaj pe baza mecanismului reflexului
condiţionat decât de o completă persuasiune coercitivă.” În Românii de după 89.
Istoria unei neînţelegeri ea consideră că experimentul în sine este traumatic, dar
poate fi depăşit în timp.
Viorel Gheorghiţă în Et ego Sărata-Piteşti-Gherla-Aiud. Scurtă istorie a
devenirii mele, crede că „reeducaţii nu au fost sfinţi, ci doar oameni, ei au dovedit
slăbiciune, dar nu ticăloşie (cu excepţia celor care aveau vocaţie de schingiuitori).”
Nicolae Steinhardt notează în Jurnalul Fericirii: „Dacă diavolii, îngeri căzuţi,
puteau născoci chinuri cumplite, numai ordinul şmecheresc al oamenilor i-au
putut trece prin minte torturi atât de ţicnite şi de întortocheate.” Există şi un caz
de schingiuit, de care vorbeşte Costin Merişca în Tărâmul Ghenei, în care acesta
cere călăului care îl loveşte să o facă şi în zone nevătămate, într-un soi de adoraţie,
pentru a testa durerea.
Cristian Moraru constată în Memento... Captum iri apariţia în închisoarea
de la Piteşti a unui „grad zero a eticului: toţi suntem vinovaţi, astfel încât nimeni
nu mai este vinovat.”
Ştefan Ioan I. Davidescu în Călăuză prin infern demonstrează că „reeducarea
a urmărit ştergerea diferenţelor dintre om şi animal, legea junglei fiind esenţială
pentru cei doritori să supravieţuiască în orice fel de condiţii, chiar şi ajungând
epave umane.” El „nu îi uită pe cei care nu au cedat sau care au purtat o bătălie
aproape pe viaţă şi pe moarte pentru propria lor cedare sau rezistenţă.” Această
atitudine stoică de a lupta pentru a nu ceda şi pentru a rezista, pare (de aici din
fotoliul confortabil din care scriu) cea mai potrivită exprimare a mândriei de a
fi om, ţinând cont că sinuciderea înainte de a fi condamnabilă, la Piteşti, nu era
posibilă.
Dacă la Piteşti poate fi găsită o motivaţie absurdă şi grotească în privinţa
torturilor, la Gherla au fost torturaţi fără nici un scop studenţi, elevi, intelectuali,
muncitori şi ţărani. Aceştia au fost reeducaţi de grupuri studenţeşti care plecau de
la închisoarea Piteşti. Şi spre Canal vor pleca două brigăzi de reeducatori dar, aici,
secretul acestui experiment nu a mai putut să fie păstrat. Doctorul Simionescu,
care era un profesor recunoscut în lume, după schingiuiri repetate aplicate pentru
a deveni trădător a fost ucis de cei care se ocupau cu reeducarea sa, şi cum la
„Canal” ţipetele puteau fi auzite de la o baracă la alta şi se putea primi şi vizita
familiei (plus contacte care se făceau prin tehnicienii liberi), toate acestea, au
dus la relatarea morţii la un post de radio occidental. Ulterior la Gherla are loc
o anchetă internă în care sunt găsiţi vinovaţi executanţii de rând şi directorul
administrativ al închisorii care este şi înlocuit.
La scurt timp reeducarea se va sfârşi în toate închisorile şi va urma procesul
înscenat de autorităţile comuniste. În proces nu sunt păstraţi decât aceia care au
fost membri ai Mişcării Legionare iar pregătirea procesului a durat doi ani, fiind
ANTARES AXIS LIBRI

131

astfel evident că cei vinovaţi, dar şi cei nevinovaţi au fost supuşi la torturi pentru
„bunul mers” al procesului, ajungându-se ca drumul spre moarte să fie el însuşi
teatral, un surogat moralizator care continua experimentul Piteşti.
Virgil Ierunca face în cartea sa o paralelă între fenomenul Piteşti şi metodele
de la Pekin în care tortura fizică putea să lipsească dacă cel închis colabora. Cu toate
că metodele de tortură chinezeşti erau mai blânde, paradoxal, „spălarea creierului”
era destul de eficientă. Nicăieri însă victimele nu au fost alese dintre studenţi, iar
faptul că „se trăia” în celulă cu torţionarul, care putea fi chiar cel mai bun prieten
al victimei, iar dacă moartea nu întrerupea reeducarea, victima devenea călău,
face din „experimentul Piteşti” unul foarte original prin demonismul său.
Nu mi-am permis să-i judec pe cei care au trecut prin reeducare – am
înfierat doar mecanismul şi plăcerea de a tortura a grupului iniţial de torţionari,
dar şi toleranţa şi implicarea sistemului comunist, străduindu-mă să nu pronunţ
numele nici unui călău, atât timp cât el nu se mai află în viaţă. Materializarea
răului se îndepărtează de noi atunci când nu invocăm numele celor care au deschis
poarta spre Iad, şi iertând, iertăm - iertându-ne.
Finalul acestui demers umanist (dacă puteţi accepta aceasta) consider că
trebuie să-l apropii de poezie şi de puterea ei de a milui dintr-un spaţiu care are
puterea de a arde de sus în jos prin conştientizare şi de jos în sus prin invocare.
Şi ... mă duc din nou la memoriile Nadejdei Mandelştam, care atunci când se
plângea că sunt nevoiţi să trăiască în sărăcie şi să stea ascunşi, de frica răzbunării
staliniştilor, soţul ei Ossip îi replica: „dar cine ţi-a băgat ţie în cap prostia asta,
anume că pe pământul ăsta trebuie să fim fericiţi” ... „înţelege că numai aici poezia
e respectată – pentru că numai aici te omoară pentru poezie.”
Fac astfel legătura cu un alt poet, Teohar Mihadaş, care şi el a fost închis de
comunişti şi care va scrie mai târziu, după eliberare, în poezia „Poarta remuşcării”:
„Pământ, euharistic, plin de izvoare, sunt!
Peste cărări prundite de remuşcări mă poartă
Tăcerea, dezlegată de loc şi legământ ...
Între ce e şi Este, neîngăduită poartă.”
Bibliografie:
• Bacu, Dumitru, 2011, Piteşti – centru de reeducare studenţească, Bucureşti:
Ed. Christiana.
• Cesereanu, Ruxandra, 2006, Comunism şi represiune în România. Istoria
tematică a unui fratricid naţional, Iaşi: Ed. Polirom.
• Dostoievski, Fiodor Mihailovici, 2003, Demonii, Iaşi: Ed. Polirom.
• Ierunca, Virgil, 1990, Fenomenul Piteşti, Bucureşti: Ed. Humanitas.
• Mihadaş, Teohar, 1972, Trecerea pragurilor, Bucureşti: Ed. Cartea Româ­
nească.
• Steinhardt, Nicolae, 1991, Jurnalul fericirii, Cluj-Napoca: Ed. Dacia.
132

ANTARES AXIS LIBRI

O carte de sinteză despre cultura română
și raportarea la universalitate
Catinca AGACHE
La Editura „Samia” din Iași a apărut,
nu de mult, o carte remarcabilă prin
conținut și abordarea dintr-o perspectivă
modernă a unor noțiuni fundamentale
de fenomenologie a culturii, a unor
problematici cu adâncime în istorie dar
foarte actuale într-o societate ce pare
să-și piardă reperele valorice, să creeze
confuzii și debusolări. Național și universal
în Cultura Română este titlul acestui
nou volum al prof. univ. dr.1 Constantin
Marinescu, recunoscut prin febrilitatea
preocupărilor sale polivalente, între care un
loc aparte ocupându-l cultura, literatura,
filozofia și istoria românilor, raportate
continuu la universal. Interesul autorului pe această linie este mai veche și el
înscrie cel puțin cinci cărți (realizate singur sau în colaborare)2, ce figurează
și astăzi în bibliografiile de profil. Editată sub egida Academiei Oamenilor
de Ştiinţă din România, Universităţii „Apollonia” din Iaşi, Institutului
de Cercetări,,Acad Ion Hăulică” şi „Ligii Culturale Române”, lucrarea
beneficiază de două substanțiale prefețe semnate de acad. Mihai Cimpoi
și prof. univ. dr. Victor Crăciun. De înaltă ținută științifică, scrierile sale3
sunt foarte plăcute la lectură, grație acelei arte a dialogului pe care autorul o
stăpânește, senzația fiind că ele sunt rostite și nu scrise. De altfel, profesorul
Constantin Gh. Marinescu este recunoscut ca un excelent pedagog, un,,om

I
N
T
E
R
F
E
R
E
N
Ț
E

1. Membru al Academiei Oamenilor de Știință din România; membru al Academiei de Știință
a Republicii Moldova.
2. Conştiinţa naţională şi valorile patriei (în colaborare cu Prof. univ. Dr. Doc. Al. Tănase),
Editura „Junimea”, Iaşi, 1982, 300 p.; Conştiinţă şi progres (sub red. şi coord., în colab. cu Prof.
univ. Dr. Constantin Vlad), Editura „Junimea”, Iaşi, 1984, 322 p.; Spiritul creator şi valorile
naţionale (sub redacţia şi coordonarea), Editura „Junimea”, Iaşi, 1985, 250 p.; Naţiunea şi
conştiinţa naţională în lumea contemporană, Editura „Junimea”, Iaşi, 1986, 303 p.; Conștiința
unității naționale în gândirea și istoria românilor, Editura „Danaster”, Iași, 2012, 371 p.
3. Idem.

ANTARES AXIS LIBRI

133

dialogal”, cum apreciază acad. Mihai Cimpoi. Profesor universitar şi doctor
docent (1996), conducător de doctorate și docențe, cu o activitate didactică,
ştiinţifică şi publicistică remarcabilă, autentic promotor pe tărâmul culturii,
profesorul C. Gh. Marinescu și-a fixat întreaga sa activitate științifică pe doi
mari piloni, două problematici fundamentale: universalitatea culturii româneşti
şi unitatea poporului român. Teza sa de doctorat (1956) făcând trimitere, încă
de la începutul carierei didactice, spre un domeniu ce va rămâne preferat în
cercetarea sa: filosofia istoriei.
Lucrarea de față este o sumă a cercetărilor sale în domeniu, un tratat
aproape exhaustiv, editat ca un corolar a peste șase decenii neîntrerupte de carieră
universitară și activitate științifică. Problematicile abordate vizează interrelaţia
dintre naţional şi universal, dintre cultură şi naţiune, cultură şi conştiinţă
naţională, istorie şi cultură, literatură şi cultură, totdeauna privite din prisma
culturii, istoriei și filozofiei naţionale. Autorul abordează sincronic și diacronic
vastul material, îl strunește și-l ordonează metodic, pentru a fi cât mai clar și pe
înțelesul nu numai a lectorului avizat ci și al publicului larg. Aduce în atenția
contemporanilor chestiuni analizate, dar trecute printr-o viziune neanchilozată,
proaspătă, în ritm cu mutațiile din societatea contemporană, precum: specificul
naţional şi universalitate în cultura română; umanismul românesc, tradiţie şi
înnoire. Accentuează ideea că specificul național4, caracteristică fundamentală
a unei culturi, este cota ei de originalitate (limba, tradiția, obârșia, credința),
pașaportul intrării în spațiul generos dar exigent al culturii universale. Un loc
aparte îl acordă aportului cronicarilor, cărturarilor şi scriitorilor români,
al personalităților literare și istorice, dar și filozofilor, sociologilor români la
teoretizarea acestor problematici, la integrarea valorilor naționale românești
în spiritualitatea europeană și universală. Realizează chiar profiluri ale unor
personalități (Nicolae Iorga, Constantin Rădulescu Motru şi Dimitrie Gusti,
George Călinescu ș.a.).
Definită îndeobște ca,,atribut universal al umanității”, ce are,,rădăcini
naţionale”, cultura suportă astăzi atacul de la o multitudine de stimuli veniți
dinspre societatea consumatoristă, mondialistă, fiind în continuu proces de
adaptare, dar și de conservare.
Cu o vastă și solidă cultură umanistă, profesorul Constantin Marinescu
trece de la o epocă istorică la alta, de la un domeniu la altul, de la o personalitate
la alta, de la o problematică la alta, cu o dezinvoltură de admirat, dovedind o
capacitate de sinteză, o gândire filozofică și o viziune științifică remarcabilă, pentru
o perioadă de scepticism întins ca o cangrenă. Recunoscut politolog, el aduce în
discuție chestiuni foarte actuale ale filozofiei politice, precum apartenență etnică
și multiculturalism, multiculturalism și pluralism, pluralismul cultural etc.
4. Definiție de dicționar:,,sumă a caracteristicilor unei culturi, arte, literaturi care provin din
trăsăturile proprii poporului și istoriei”

134

ANTARES AXIS LIBRI

Sub titlul Universalitatea operei eminesciene, profesorul face o prezentare
(preocupare a sa din ce în ce mai susținută) a monumentalei lucrări, unică în
spațiul literar românesc, Mihai Eminescu. Dicţionar enciclopedic, realizată de
reputatul eminescolog, acad. Mihai Cimpoi (publicată la Editura „Gunivas” din
Chişinău), subliniind importanța covârșitoare a acesteia pentru eminescologie
și literatura română, punctând câteva idei susținute de autor, între care:
„personalitatea intelectuală singulară în literatura română” a lui Mihai Eminescu,
„vocaţia sa indiscutabilă a europenităţii şi universalităţii” ș.a..
Volumul Național și universal în Cultura Română se încheie cu două profiluri
critice dedicate, unul, președintelui „Ligii Culturale Române”, prof. univ. dr. Victor
Crăciun, celălalt, prietenului și colaboratorului său, cu ani în urmă, reputatul
filozof al culturii, Alexandru Tănase, trecut prematur la Cele Veșnice. Alexandru
Tănase, scriitorul-filosof, filosoful-scriitor şi universitar de elevată cultură5 este,
cred, singurul articol-evocare publicat în ultimele două decenii despre cel care s-a
aplecat cu atât a dăruire asupra operei lui Blaga6 (în afară, desigur, de tendințele
demolatoare ale culturii române venite dinspre unii 7ce par să-și fi aruncat la coș
propria istorie de familie), asupra istoriei culturii în capodopere. Este un gest
reparatoriu față de memoria marelui umanist și teoretician al filozofiei culturii,
de prestigiu european, prieten cu Sergiu Celibidache și George Uscătescu,
membru al multor academii internaționale, uitat pe nedrept de posteritate. În
colaborare cu acesta, a realizat două lucrări (Conştiinţa naţională şi valorile patriei
şi Confruntări filosofice contemporane), spre care privește cu duioșie.
O carte solidă, o carte care te poartă prin epoci și domenii diferite, care
are brodată pe ea chipul marilor făuritori de cultură română ce ne-au propulsat
spre universalitate (atât cât s-a putut, în condițiile existenței unui hegemonism
cultural al Centrului), o carte scrisă cu pasiune, cu dragoste chiar, o pledoarie
pentru păstrarea neștirbită a bogatei moșteniri culturale primite, pentru
respectarea valorilor românești și înălțarea, afirmarea în istorie și în universalitate
prin acestea. Autorul nu deține secretul intrării sub cupola universalității, el
pedalează, ca și înaintașii săi, pe ideea păstrării identității naționale, a ceea ce are
unic, nerepetabil cultura română, ca parte a familiei europene. Un exemplu de
devoțiune și patriotism sincer, da, patriotism, căci se impune ca această noțiune
filozofică, blamată în ultimele decenii, să fie reîncărcată de substanța autentică și
așezată acolo unde orice popor care vrea să rămână în istorie trebuie să o așeze: în
faptele, scrierile și preocupările noastre, ca cetățeni ai acestei țări și Europe unite
în care fiecare națiune vine cu zestrea ei unică, inconfundabilă, pe care trebuie să
și-o afirme.
5. Vezi și: Constantin Marinescu, Scriitori şi cărturari români, Editura „Samia”, Iaşi, 2013, pp. 211216. 2 Apud Personalităţi ieşene. Aniversări, 2013, Biblioteca Judeţeană „Gh. Asachi”, Iaşi, 2013.
6. Să amintim doar : Lucian Blaga – filozoful poet, poetul filozof.
7. Vladimir Tismăneanu. C. I. Gulian, exterminatorul filosofiei româneşti,,,România literară”, nr.2,
2012. (,,Alexandru Tănase, un culturnic asiduu şi nevertebrat”).

ANTARES AXIS LIBRI

135

R
E
M
E
M
B
E
R

Poeme
Constant TONEGARU
Grădina Enigmă
Eram cerşetori de la Nord, de la Sud,
laponi şi creoli întomnaţi,
numai Vărsătorul din Zodii
ne turna Calea Laptelui în pumni.
Grădina cu fructe de sticlă
avea toate aleile pavate cu plumb;
pe zidurile de cetate lipsite de porţi
în loc de steaguri fâlfâiau porumbei.
Despre femei de piatră
se vorbea cum trăiau tăinuite*,
Pandora, Galateea, Niobe
şi legendele aşteptau să venim.
Un nufăr pe cer înflorea noaptea,
un nufăr cu petale de zinc;
brumată cu sânge dimineaţa
Floarea Nopţii murea.
* în ediţia iniţială: „Se vorbea despre lucruri ciudate /femei de piatră trăind
tăinuite”. Modificare făcută de autor.
Ploaia
De când ploua, frunzele se lipiseră de asfalt
ca-ntr-un album;
pasagerii în tramvai făceau cursa completă

şi stam să ascult
cum pe geamul cu reclamă pentru vaselina antisolară

136

ANTARES AXIS LIBRI

din stânga ploaia se cernea tangenţial în ritm foarte ocult.
Citind ziarul la ora aceasta tardivă de seară pluvială
am aflat despre bătălia din Ucraina ce cuprindea stepa
şi m-am văzut ieşind din neguri urmărit de haite de lupi
reamintindu-mi cum pe vremuri am fost
hatmanul Mazeppa.
Nori* vineţi se descompuneau în fulgi mari

cât nişte mănuşi
încremenind degetele moi pe pustietatea orbitoare de coton
cu gest standard de blazare fără să întâlnească

la salutul propus
pinguinii unei latitudini de circumstanţă decupaţi
din carton.
Lucrurile despre care vorbesc se petreceau aievea

pe la omieşasesuteşiceva;
pe atunci eram nihilist şi complotam să răstorn pe ţar
dar gerul pătrunzându-mă mai adânc decât lama

unei săbii arabe
abandonam gândurile subversive să conspire în samovar.
În privirea mea timpul încetase să mai treacă
iar de departe lupii se mai auzeau încă urlând

pe stepa Nogai
pe urmă iată claxoane, Doamne câte claxoane;
fireşte se întâmplase un accident banal de tramvai.
O pasageră cu ochii verzi discuta în vagon cu bunăvoinţă;
Omul vorbeşte singur când ajunge cărunt...
Da. am fost hatmanul Mazeppa; acuma sunt
funcţionar cumsecade
şi pe geamul cu reclamă cerul plângea pentru mine mărunt.
* În ediţia iniţială: Norii
O mie de vânturi
Marea era o Marchiză ce-şi tremura dantela pe ţărm
undeva printre astre culcându-şi fruntea bolnavă;
ANTARES AXIS LIBRI

137

un vânt îi bântuia trena inocentă
şi pe ţărmul acesta nu mai naviga nici o navă.
Eu eram de departe, o statuie din scrisuri, o piatră,
iar Marea era Ciclop cu ochiul de aur sau
doamnă* Marchiză?
Pierdut ascultam cum privirea ei declama tăcerea
matrozilor tăiaţi în taverne şi lamentaţi de briză.
Deodată, ah!... flăcări dogoreau pe zare imense,
ca şi când dincolo de vitralii mureau Sodome,
ca şi cum se incinerau pădurile de mărgean şi
pe ruine dăinuia patetic un nimb de fantome.
Duşi, de freamătul apei spre continente lunare
obraji, obraji de sidef pluteau pe fregate,
şuviţe din părul Dianei fluturau la catarge frenetic
al cincilea punct cardinal să mi-1 arate.
Marea era Ciclop cu ochiul de aur ori doamnă Marchiză?
Eu, eram de departe, o statuie din scrisuri, o piatră...
Peste mine au trecut o mie de vânturi, o mie de ani,
se mai aud pe fregate o mie de boturi cum latră.
* În ediţia iniţială: doamna
Femeia cafenie
Femeia pe care la Brăila am iubit-o

într-o cameră de hotel
purta pantofi verzi de piele de şarpe
şi avea nasul turtit. Era o mulatră.
Cum venise aici, habar n-am.
Părinţii, bunicii purtaseră poate odată

în nări un inel.
Gura îi era o ventuză.

Sânii fierbinţi ca nişte pâini.
Ochii tulburi,
Îmi era trupul claviatură pentru dânsa
Numai mâinile îi erau reci,
138

ANTARES AXIS LIBRI

reci de ghiaţă
şi degetele cu vârfuri rotunde
alunecau pe mine ca boabe de struguri
Îmi şoptea:

În Peru mi-a fost amant un spaniol.

La Santa Clava avea plantaţii de zahăr.
Un altul cu favoriţi în S.U.A.
cincizeci de puţuri cu petrol la Smakover,

dar amorul pentru pielea mea cafenie
s-a lichidat cu două destupături de pistol.
Am iubit la Brăila o mulatră.

M-a iubit?... M-a minţit?
Vedea - cine ştie - în mine un altul?
Avea sâni fierbinţi şi mâini reci de gheaţă.
Era prin noiembrie. Pe Dunăre dospea ceaţă,
În port la lumini de fanare

robii descărcau un vapor cu lignit
Finis coronat opus
Cârciuma strivită
şi-nfundată în pământ
se-nfundase cu beţivii şi toţi măsluitorii
şi o dată cu ei o bucată o bucată din chipul satelitului palid.
În cârciuma aceasta Ziua şi Noaptea
erau amestecate în pahare
în timp ce un gramofon cânta răguşit
„Sonata Diavolului” sau aşa ceva,
dar nimeni, nimeni n-o asculta.
Acum sub Luna lipsită de-un obraz
ce se zice că era în eclipsă
era o groapă din care alcoolul fumega
şi prin aburi îngeri dormind pluteau în elipsă,
pluteau îngeri cu aripi de mucava.

ANTARES AXIS LIBRI

139

M
A
P
A
M
O
N
D

Boris Vian: Smulgătorul de inimi
Mioara BAHNA
Văzut de critica literară ca apropiat
de scrisul lui Jacques Prevert, al lui Eugène
Ionesco sau Raymond Queneau, Boris Vian
este o personalitate aparte a secolului al
XX-lea, care, în scurta sa viaţă (1920-1959),
a lăsat urme importante în literatura lumii,
atât prin romanele sale (dintre care amintesc
doar câteva: Voi scuipa pe mormintele
voastre; Spuma zilelor; Toamna la Pekin;
Iarba roşie etc.), cât şi prin volumele de
nuvele, teatru, poezie sau prin traduceri.
Romanul Smulgătorul de inimi
[L’ARRACHE COEUR] – Editura Univers,
Bucureşti, 1998, traducere de Diana Bolcu –
este una dintre dovezile apropierii sriitorului
de existenţialism şi de suprarealism, prin prezenţa aici a unor teme între care
devenirea fiinţei, alienarea, limitele raţiunii, libertatea, estomparea graniţei
dintre real şi imaginar ori realitate şi potenţialitate etc., scriitorul ilustrând,
prin acţiunea personajelor lui, frământările inerente ale fiinţei umane, de
pe parcursul traseului ei ontologic, induse de dorinţa de a înţelege şi de a se
înţelege, cu alte cuvinte, de a trăi conştient, adică real.
Debutând realist, prin descrierea peisajului unei faleze pe care înaintează
Jacquemort, personajul-reflector al romanului, cartea nu pare – exceptând
poate subtila simbolistică a numelui acestuia – a-l surprinde, la început, prin
nimic, pe cititor. Semnele absurdului, ale unei lumi pe dos, totuşi, se insinuează
treptat în text, până aproape de ruperea oricărei logici obişnuite, iar la marcarea
acestei metamorfoze contribuie şi evoluţia datelor de la începutul capitolelor,
astfel că totul începe într-un 28 august, urmează septembrie, mai etc., pentru
a se ajunge, spre final, la iulnie, 39 iunaugust, 55 iaprilie, 73 fevriunie, 136
apriaugust etc. Totodată, această bulversare a notării timpului coincide cu
accentuarea înstrăinării de sine a personajului central, un psihiatru, care vine în
satul de pe faleză să-i studieze pe localnici, să-i psihanalizeze, dar, cum aceştia
constituie o umanitate aparte – din moment ce ruşinea, vina, păcatele tuturor

140

ANTARES AXIS LIBRI

sunt asumate de unul singur, ei înşişi fiind, astfel, lipsiţi de substanţa mentală pe care
o caută Jacquemort, pentru a şi-o însuşi, măcar parţial –, el ajunge să fie absorbit de
spaţiul în care se crede, iniţial, doar în tranzit. În consecinţă, nici curgerea timpului
nu mai are, pentru personaj, importanţa de la început.
Între ironic şi grav, registrul în care se derulează apoi romanul e în concordanţă
cu o lume care are toate datele realului, dar acestea sunt, în general, hiperbolizate,
frecvent până la caricatural, indiferent că e vorba de familia în mijlocul căreia
rămâne până aproape de sfârşit Jacquemort, devenind unchiul Jacquemort, sau
pentru locuitorii satului.
Există în roman câteva planuri care se întretaie, iar, între ele, noul venit se
transformă în liant sau chiar supapă, în funcţie de direcţia de unde e privit, pentru
unii sau pentru ceilalţi. Poate nu întâmplător, odată cu venirea lui, în casa de pe
faleză, unde locuiesc, la început, Angel cu soţia lui, Clémentine, şi servitoarea lor,
Culblanc, se nasc tripleţii familiei, Joël, Noël şi Citroën (priviţi cu ostilitate, iniţial,
chiar de către mamă, pentru care erau micuţii ticăloşi ori cele trei creaturi, plozii),
a căror prezenţă îl determină pe tată, ca un nou Ulise, să-şi construiască o barcă, şi
cu ajutorul ei, spre deosebire de eroul antic, să facă drumul în sens opus: să fugă de
acasă, tot pe mare însă, cu toate conotaţiile care i se pot atribui acesteia.
În privinţa femeii, aceasta, din revoltată la început, împotriva a tot ce ţine
de maternitate, al cărei rău îl simte ca avându-l drept sursă primordială pe bărbat,
oricare ar fi el, pe măsură ce trece timpul, se schimbă total, prin ea scriitorul
ilustrând tema devotamentului şi a sacrificiului pe care îl (poate) face orice mamă,
însă dimensiunile acestora sunt duse la paroxism, spre final, când grijile mamei
cresc direct proporţional cu fiii ei, încât ajunge să vadă în orice obiect o potenţială
capcană, capabilă să le pericliteze existenţa, dragostea maternă ajungând, în felul
acesta, la cote absurde. Instaurat în mintea ei, acest mod de a percepe lumea o face
să creadă nu doar că, mâncând putreziciuni, ia asupra ei tot ce le-ar putea afecta
existenţa copiilor, ci şi că, gradat, trebuie să elimine din arealul în care trăiesc toţi
copacii, să paveze grădina, să construiască un gard uriaş, spre a bloca orice contact
al lor cu lumea de dincolo de grădină. Summumul acestei alienări îl atinge prin
construirea a trei cuşti confortabile, dar cuşti, unde numai ea să aibă acces.
O trăsătură definitorie a cărţii este alunecarea tot mai pregnantă, pe măsură
ce avansează epicul, în oniric, cu aport cultural evident, scriitorul mixând în
universul pe care l-a creat aspecte care amintesc de mitologie ori de scrieri celebre
ale literaturii universale, între care, inevitabil, Alice în ţara minunilor, a lui Lewis
Caroll, ori Minunata călătorie a lui Nils Holgersson, închipuită de Selma Lagerlöf.
Aspectele parabolice sunt în romanul lui Boris Vian numeroase. În primul
rând, personajul împreună cu care cititorul pătrunde şi descoperă acest peisaj –
uman, cu deosebire –, cu numele lui sugestiv, e prezentat prin cartea de identitate,
pe măsură: Psihiatru. Gol pe dinăuntru. De umplut. Dar lumea unde s-a oprit nu-l
poate „umple” aşa cum îşi doreşte, câtă vreme şi ea e vidă şi îşi creează surogate
ANTARES AXIS LIBRI

141

de fericire, organizând distracţii ad-hoc: târgul de bătrâni, vânduţi, umiliţi, copiii
exploataţi, muncind până mor epuizaţi, animalele crucificate că au păcătuit etc.
Corolarul tuturor actelor lor este necesitatea prezenţei lui La Gloïre, bătrânul care nu
mai are nici măcar identitate, La Gloïre fiind, de fapt, numele bărcii în care străbate
apele unui râu roşu, ca să adune, numai cu gura, mizeriile pe care le aruncă aici toţi,
descărcându-şi, în acest fel, conştiinţele pentru tot ceea ce fac şi plătindu-l cu mult
aur, care însă nu-i este de niciun folos, pentru că nimeni nu vrea să i-l primească în
schimbul a ceva. De la el, Jacquemort află că a primit această însărcinare pentru că
a fost singurul căruia i-a fost ruşine pentru ce fac semenii lui, urmând ca, în final,
după moartea bătrânului, să-i revină lui misiunea de asanare sufletească a celorlalţi.
Pe de altă parte, scriitorul subliniază, indirect, prin gestul oamenilor de a-l menţine
acolo pe La Gloïre sau pe cineva cu aceeaşi îndatorire, faptul că ei mai au rudimente
măcar de omenesc, de normalitate, dacă păstrează conştiinţa ruşinii, chiar dacă
plătesc enorm pentru a nu o mai simţi.
Şi dacă lumea din satul de pe faleză nu-i poate oferi materialul de studiu dorit,
departe de a fi măcar surprins de ceea ce descoperă, psihiatrul acceptă ca normal
totul, inclusiv comportamentul animalelor care vorbesc sau fac gesturi umane,
încât, psihanalizând un motan, Jacquemort ajunge să-şi însuşească o parte din
manifestările felinelor. În plus, venit să „smulgă inimi”, personajul devine chiar el,
concomitent, un fel de victimă şi salvator al acestei lumi care, pentru a continua să
existe, are nevoie de cineva care să-i apere conştiinţa de păcatele comise continuu.
Cartea poate fi citită şi ca o exacerbare a dorinţei de îndepărtare a limitelor, de
trăire liberă a dorinţelor, aşa cum şi le configurează fiecare, oricât de stranii ar părea
din perspectiva celorlalţi. De aceea, în timp ce Jacquemort comunică, în chip firesc,
oricând are prilejul, cu animalele, tripleţii lui Clémentine mănâncă fluturi albaştri
şi învaţă să zboare în înaltul cerului, amestecându-se cu păsările şi înghesuinduşi, apoi, spre a nu fi deconspiraţi, în buzunar, fragmentele culese de norişori. De
asemenea, dascălul, de la biserica în formă de ou, din sat, primeşte de la preotul
care organizează spectacole somptuoase, în care joacă ei doi, doar roluri negative,
ajungând să nu mai facă deosebire între ceea ce se petrece pe scenă şi ce face în
realitate, încât suflă /scuipă foc şi-i arde părul de pe picioare preotului, iar acesta îşi
îndepărtează scrumul cu un gest firesc.
Aşadar, între oniric şi real, lumea lui Boris Vian din acest roman parcurge
toate treptele intermediare, în număr şi în ordine variabile, de la caz la caz, latura
materială rămânând însă cea la care, voluntar sau instinctiv, se raportează cei mai
mulţi şi pentru care preotul, fiinţă aparte şi el, îi apostrofează, vrând să le impună
un Dumnezeu pe care-l percepe ca lux şi frumuseţe. În fine, romanul lui Boris Vian,
în pofida dimensiunilor relativ reduse (183 pag.), se caracterizează printr-o mare
densitate a sensurilor care se pot desprinde din el, aşa cum, în final, vântul trecea
printre barele de aur ale cuştilor sau coliviilor în care mama şi-a închis fiii, fără să
conştientizeze că imaginaţia lor le păstrează continuu libertatea.
142

ANTARES AXIS LIBRI

Teroarea nemuritorilor
Mihaela GALU

M
A
P
A
M
O
N
D

Motto: „O! tu glorie, puternică zeiţă!
Fă ca numele tău măreţ să mă inspire, şi
versurile mele te vor dobândi!”
Victor Hugo
În cartea Din viaţa mea, purtând
subtitlul Poezie şi adevăr, Goethe vorbeşte
despre cortina contemplată cu nesaţ în
noul teatru din Leipzig pe când avea doar
nouăsprezece ani, şi pe fondul căreia era
sugerat Templul Gloriei având în jurul lui
marii dramaturgi ai tuturor timpurilor.
Kundera crede că marele poet era mai mult
decât conştient, încă de pe atunci, că gloria
este echivalentul nemuririi. „Nemurirea
despre care vorbeşte Goethe nu are nimic comun cu credinţa religioasă în
nemurirea sufletului. E vorba de o cu totul altă nemurire, pământească, a
celor ce vor rămâne după moartea lor în amintirea posterităţii”.1 (şi pe care
noi am numit-o aici nemurire de mâna a doua). Este însă nemurirea legată
numai de glorie? Într-o mai mare sau mai mică măsură, da. La nemurire
aspiră şi oamenii obişnuiţi care, deşi nu au acces la gloria rezervată celor
de pe cortina teatrului din Leipzig, şi-o doresc cu o ardoare ce nu e cu
nimic mai prejos decât cea a lui Goethe. Kundera face diferenţa între marea
nemurire, adică amintirea în memoria celor care nu ne-au cunoscut personal
(rezervată mai ales artiştilor şi marilor oameni de stat) şi mica nemurire,
adică amintirea doar în minţile celor apropiaţi. Orice „mic nemuritor”
tinde să devină unul „mare”, adică să lărgească pe cât posibil cercul celor
care îşi vor aduce aminte de el şi fiecare îşi pune în slujba acestei cauze
tot efortul şi întreaga imaginaţie. Dincolo de asta însă, o condiţie esenţială
pentru a deveni nemuritor este chiar moartea. Kundera povesteşte despre
un episod pe care l-a văzut cu ochii lui în copilărie: primarul unui mic sat
din Moravia avea în casă un sicriu în care se culca din când în când pentru
1. Goethe, Faust, Ed. Univers, București, 1982, p. 60

ANTARES AXIS LIBRI

143

a-şi savura în taină viitoarea nemurire, iar aceste momente erau dintre cele mai
fericite ale vieţii sale.
Tânărul poet Jaromil din romanul Viaţa e în altă parte „se gândeşte la moarte,
la această grandioasă îmbrăţişare [...]; se gândeşte la moartea bărbaţilor tari, a
marilor revoluţionari şi îşi spune în sinea lui că ar vrea să compună textul unui
impresionant marş funebru, care să fie cântat la înmormântările comuniştilor.”2
Şi pentru că nu găseşte altfel calea spre glorie (a se citi nemurire), sinuciderea
devine modul lui extrem de a atrage atenţia asupra sa, adică ultima încercare de a
rămâne în mintea celorlalţi. Iar această dorinţă a lui seamănă extrem de mult cu
cea a Laurei din Nemurirea.
Laura dorise să studieze la Conservator pentru a deveni celebră
(compensând astfel într-un fel şi lipsa ambiţiei surorii ei, mult mai talentate,
de a ieşi din anonimat). Vocea însă şi posibilităţile destul de limitate i-au
interzis accesul către glorie. De-a lungul vieţii ei, această lipsă a trebuit să fie
compensată de alte lucruri. Neputinţa de a naşte copii a deviat în necesitatea
de a avea cât mai mulţi amanţi, apoi, după ce s-a îndrăgostit, în dorinţa de a
pătrunde şi de a rămâne cu orice preţ şi cu orice risc, mai mult decât oricine
şi orice, în mintea iubitului ei. Atunci când îl simte preocupat de altceva, şi
când simte că dragostea lor e pe cale să se sfârşească, Laura vede, întocmai ca
şi Jaromil, doar o singură soluţie în salvarea nemuririi ei: sinuciderea. Pentru
Agnes, singurul personaj care nu aspiră la niciun fel de glorie, sinuciderea este
de asemenea o soluţie, însă o soluţie a dispariţiei complete. Ameninţându-i pe
toţi cu propria sa moarte, Laura provoacă surorii ei următorul discurs: „Şi eu
îmi pot imagina şi înţelege dorinţa omului de a-şi lua viaţa. [...] Eu n-am nimic
împotriva sinuciderii atâta timp cât ea reprezintă o modalitate de a dispărea
(s.n.) [...] Cazul ei însă e altul. Ea nu vrea să dispară. Ea se gândeşte la sinucidere
pentru că în ea vede o modalitate de a rămâne. De a rămâne cu el. De a rămâne
cu noi. De a se înscrie pentru totdeauna în memoria noastră. De a-şi lungi tot
trupul în viaţa noastră. De a ne strivi...”3
Pentru că aspiraţiile ei sunt mai înalte, Bettina luptă şi ea tot pentru nemurire,
dar pe alte căi. Ea speră să o câştige prin mijlocirea celor care au cunoscut deja
gloria. Alăturarea numelui ei de cel al fratelui, Clemens Brentano, de cel al soţului,
poetul Achim von Arnim, de al lui Beethoven (chiar şi numai prin cele foarte
puţinele contacte pe care le-au avut), dar mai ales de cel al lui Goethe, au pus-o
la adăpost de uitare, nemuritoarele nume amintite obligând posteritatea să-i fie
datoare şi ei cu amintiri. E adevărat, pentru ca acest lucru să se întâmple, a trebuit
să îndure uneori umilinţe, alteori să dea dovadă de o nesfârşită răbdare (au trecut
treisprezece ani de la incidentul avut cu soţia lui Goethe, până cănd poetul a
reprimit-o în casa sa) şi să (se) mintă adesea, dar miza era mult prea mare pentru
2. Milan Kundera, Viaţa e în altă parte, ed. cit., p. 258
3. idem, Nemurirea, ed. cit., p. 212

144

ANTARES AXIS LIBRI

a nu încerca totul. Pentru că relaţia cu Goethe nu s-a transformat niciodată într-o
dragoste adevărată (Goethe, căruia fata nu-i era chiar indiferentă, fiind mult prea
comod, dar şi mult prea prudent – crede Kundera – pentru a accepta acest lucru),
care să rămână dovadă posterităţii, fata a căutat alte mijloace pentru a stărui în
preajma lui. Cei doi „celebri amanţi” s-au întâlnit de fapt pe parcursul vieţii lor
de doar câteva ori (singuri, între patru ochi, rămânând de cel mult patru ori), iar
cea mai „sălbatică” scenă amoroasă dintre ei a fost cea în care el i-a atins sânii.
În aceste condiţii, cum a reuşit ea să întreţină iluzia unei adevărate poveşti de
dragoste care a devenit pe deasupra şi celebră? Răspunsul e simplu: pentru că n-a
fost vorba nici un moment despre dragoste. Nu era în joc dragostea, ci nemurirea.
Şi tocmai pentru că lui Goethe nu-i era indiferentă nemurirea sa, i-a fost teamă
să o lase în seama Bettinei. Temerea nu-i era nejustificată, pentru că fetei îi stătea
în fire să mistifice realitatea în favoarea propriei imagini. Cum ar fi fost greu de
crezut pentru oricine că s-ar fi putut îndrăgosti de un bărbat cu aproape patruzeci
de ani mai bătrân, a căutat mai întâi să se convingă pe ea însăşi de acest lucru. A
stabilit apoi o strânsă legătură cu mama poetului, cerându-i acesteia informaţii
despre viaţa lui, declarându-şi apoi intenţia de a scrie o carte. A fost momentul
în care Goethe „întrezări, în spatele manifestărilor de dragoste, agresivitatea
ameninţătoare a condeiului şi începu să fie cu ochii în patru”4.
Kundera pare să fie foarte marcat de această temă a poveştii unei vieţi văzute
prin ochii altora, pentru că ea este recurentă în opera sa. Aceeaşi teamă care îl
încerca pe Goethe în momentul în care a luat cunoştinţă de planul Bettinei, o
simte şi Jaromil atunci când tânăra cineastă pe care el şi-o dorea doar amantă preia
împreună cu mama lui, iniţiativa de a face un film al cărui subiect ar fi trebuit să
fie propria sa viaţă. La fel de ameninţat se simte şi Berck din Lentoarea care, ajuns
celebru, are neplăcuta surpriză de a descoperi că o colegă de liceu pe care în van
încercase să o seducă în urmă cu douăzeci de ani, apare acum aducând cu ea (ca şi
Bettina) o presupusă poveste de dragoste din vremea adolescenţei lor, arogânduşi dreptul, în virtutea acestei iubiri, de a face un film despre viaţa şi activitatea
lui. Tema pare obsedantă, cum spuneam, pentru că lui Kundera, această ultimă
istorie îi aduce aminte de o alta: o ziaristă, de-a dreptul isterică în credinţa ei de
nezdruncinat că trebuie să scrie o carte despre Kissinger, consilierul preşedintelui
Nixon, îl hărţuieşte pur şi simplu pe acesta încercând să-l facă să accepte. Este
evidentă iarăşi aici ideea de la care am plecat în discursul nostru: oamenii vor
căuta întotdeauna compania celebrităţilor, şi nu neapărat pentru că le-ar aprecia
sau le-ar recunoaşte vreo valoare (uneori chiar dimpotrivă: ziarista crede despre
Kissinger, printre altele, că e un amant lamentabil), ci ca să-şi dea importanţă
propriilor vieţi. Nici unul dintre cei care se gândeşte în mod serios la nemurirea sa
nu poate ignora vecinătatea unei celebrităţi. Pe de altă parte, e normal ca cei care
au cunoscut deja gloria să nu-şi dorească în preajma lor o Bettină sau o ziaristă.
4. ibidem, p. 74

ANTARES AXIS LIBRI

145

Căci nimic nu poate fi mai neplăcut decât să ştii că povestea vieţii tale, nemurirea
ta adică, rămâne la bunul plac al altora.
Dar să ne întoarcem la Nemurirea noastră. Dacă n-a reuşit să scrie cartea,
Bettina n-a renunţat totuşi la ideea despre cum ar trebui să arate imaginea iubirii
ei în eternitate. I-au rămas scrisorile pe care era liberă să le compună aşa cum
dorea, astfel încât i-a trimis marelui Goethe nu mai puţin de cincizeci şi două de
scrisori în care îi vorbea numai despre dragoste. Iar în faptul că el îi răspundea
doar cu bileţele amicale în care i se adresa cu „dumneavoastră” întrezărea
probabil pericolul, pentru că la un moment dat a considerat necesar să-i adreseze
rugămintea (dacă nu mai curând porunca) de a nu-i arde scrisorile, dar şi de a
nu le arăta nimănui. Şi pentru că Goethe nu şi-ar fi manifestat niciodată până
atunci intenţia de a le arăta cuiva, acest „nu le arăta nimănui” a fost tradus de
Kundera prin „arată-le!”. Că fata dorea ca scrisorile ei să fie citite şi de alţii reiese
clar din faptul că nici după moartea scriitorului (moarte care, după spusele ei,
nu-i pricinuise nicidecum un sentiment de tristeţe, ci un sentiment al gloriei5) nu
o părăseşte ideea de a le arăta lumii. Ba dimpotrivă, acesta i se pare momentul
cel mai potrivit să o facă. În acest scop şi cu această intenţie le cere executorului
testamentar. Numai că materialul pe care ele i-l ofereau nu forma imaginea pe
care ea şi-o dorea a rămâne nemuritoare. De aceea s-a văzut nevoită să transforme
întreaga corespondenţă astfel încât ea să dezvăluie o adevărată poveste de
dragoste. Cartea a apărut în 1835 sub titlul Corespondenţa lui Goethe cu o copilă,
iar scrisorile originale au ieşit la iveală abia în 1921, cu aproape o sută de ani mai
târziu. Ce a făcut în tot acest timp nemuritorul Goethe? A suportat, nu nemurirea
pe care i-au adus-o cărţile sale, ci nemurirea pe care i-a adus-o cartea Bettinei.
Un caz asemănător este acela al lui Hemingway. Între ştirile pe care le ascultă
dimineaţa la radio, Kundera-personajul o aude şi pe aceea legată de celebrul
scriitor american a cărui a douăzeci şi şaptea biografie nou apărută demonstrează
că, atâta timp cât a trăit, n-a spus un singur lucru veridic despre sine, fiind un
adevărat mitoman în ceea ce priveşte viaţa sa (chiar dacă viaţa sa deţinea oricum
printre scriitori recordul absolut în număr de aventuri, neveste, amante, răni şi
boli de toate felurile, încât n-ar mai fi fost nevoie, pentru a o descrie, să inventeze
nimic), scornind uneori nişte minciuni atât de sfruntate – mai ales în ce priveşte
serviciul militar şi viaţa sa amoroasă – încât oricine şi-ar putea da seama că
poveştile sale sunt falsuri.6
Totuşi Hemingway, deşi însetat, întocmai ca şi Goethe, de nemurire în
timpul vieţii (şi-ar fi de ajuns să ne gândim numai la spectaculoasa sa sinucidere,
dacă nu şi la faptul că pe tot parcursul vieţii a acordat mai multe interviuri şi a
participat la mai multe şedinţe foto decât orice vedetă a timpului său7, pentru
5. ibidem, p. 89
6. vezi Paul Johnson, Intelectualii, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1999, cap. „Apele adânci” ale lui
Ernest Hemingway
7. ibidem, p. 229

146

ANTARES AXIS LIBRI

a ne da seama cât de mult şi-a dorit-o), devine după moarte o victimă a ei,
căci muritorii îl vor supune, ca şi pe Goethe, unui proces etern. Dialogul celor
doi titani care se întâlnesc pe celălalt tărâm şi discută ca doi buni amici ne
dovedeşte asta, dar el este totodată relevant şi pentru felul în care Kundera
însuşi vede nemurirea: „-Află, dragă Johann, spuse Hemingway, că şi eu sunt
veşnic acuzat. Dumnealor, în loc să-mi citească cărţile, scriu cărţi despre mine
[...] -Ce să-i faci, aşa-i nemurirea, interveni Goethe. Nemurirea e un proces
etern [...], trebuia să fii mai prudent în timpul vieţii. Acum e prea târziu să mai
faci ceva. -Mai prudent? Asta vrea să fie o aluzie la lăudăroşeniile mele? Da,
aşa e, în tinereţea mea îmi plăcea grozav de mult să mă fălesc.[...] Îmi plăcea
să fac pe grozavul în societate, dar crede-mă, aşa fălos cum eram nu am fost
niciodată atât de monstruos încât să mă gândesc la nemurire! Într-o zi, când am
înţeles că dumneaei mă pândea, m-a cuprins panica.[...] Omul poate să-şi pună
capăt zilelor dar nu poate să pună capăt nemuririi sale.[...] Zăceam pe punte
mort, şi în jurul meu le vedeam pe cele patru soţii ale mele, stăteau pe vine şi
scriau, toate patru, tot ce ştiau despre mine [...] şi toţi prietenii mei erau acolo şi
povesteau în gura mare toate cancanurile şi toate calomniile pe care le auziseră
despre mine, şi vreo sută de jurnalişti înarmaţi cu microfoane se înghesuiau în
spatele lor şi, în toate universităţile de pe tot cuprinsul Americii, o armată de
profesori le primeau, le clasau, le analizau, le dezvoltau, fabricând din ele mii
de articole şi sute de cărţi.” La rândul său, Goethe îi povesteşte un vis în care se
făcea că el însuşi recita din Faust-ul său într-un teatru de marionete: „...M-am
uitat în sală şi ce văd: sala pustie, [...] iar dumnealor se aflau în culise şi se uitau
la mine cu nişte ochi mari, plini de curiozitate.[...] Am înţeles în clipa aceea că
Faustul meu nu-i interesa câtuşi de puţin, că spectacolul pe care voiau să-l vadă
nu erau marionetele, ci propria mea persoană! Nu Faust, ci Goethe! Şi atunci
m-a cuprins o groază cumplită, foarte asemănătoare cu aceea despre care mi-ai
vorbit dumneata adineauri [...]”8 Iată aşadar adevărata nemurire! Şi cine devine
conştient de ceea ce înseamnă ea cu adevărat, nu şi-o mai poate dori niciodată...
Agnes, tip uman pe cale de dispariţie9, este cea care pare să înţeleagă cel
mai bine acest lucru. Aprobă gestul tatălui ei (îndeajuns de sugestiv pentru a ne
da seama cât de mult îi seamănă fiica), acela de a rupe, imediat după moartea
mamei, toate fotografiile de familie, în timp ce Laura, avidă de nemurire, îl
dezaprobă în cel mai radical mod cu putinţă. Gândindu-se la ceea ce-o aşteaptă
după moarte, Agnes pare speriată de ipoteza că se va întâlni cu aceleaşi figuri
cunoscute, că va auzi acelaşi murmur neîntrerupt al femeilor care pălăvrăgesc
în jurul ei la saună şi, chiar dacă îi e greu să recunoască, e speriată chiar la
gândul că se va întâlni dincolo cu soţul şi cu fiica ei. Ea vede nemurirea ca pe o
prelungire a acestui zgomot continuu în absolut („eternitatea ca ecou nesfârşit
8. Milan Kundera, Nemurirea, ed. cit. pp. 97-100
9. vezi cap. Nimic mai paşnic decât sfârşitul din lucrarea de faţă

ANTARES AXIS LIBRI

147

al pălăvrăgelii”10) şi pare să înţeleagă că nemurirea este o pedeapsă şi nicidecum
un lucru pe care merită să ţi-l doreşti. De aceea, ce speră să găsească este doar
singurătatea, liniştea deplină şi odihna, întocmai ca în poezia lui Goethe pe
care mică fiind, o recita împreună cu tatăl său în timpul plimbărilor îndelungate
pe care le făceau împreună: „Pe culmi/ Stăpână-i liniştea/ Din toate crestele
copacilor/ Nu simţi/ Nici o suflare;/ Păsările pădurii au amuţit/ Dar, stai,
curând/ Te vei odihni şi tu.”11 Faptul că Milan Kundera aduce în text tocmai
această poezie a lui Goethe nu este deloc întâmplător. Prezenţa ei rezolvă,
în economia romanului, două probleme: pe de o parte ne ajută să înţelegem
viziunea despre moarte a Agnesei, iar pe de altă parte viziunea despre nemurire
a lui Goethe. Că marele poet a visat nemurirea nu mai încape îndoială, ea l-a
ispitit pe tot parcursul vieţii, dar versurile sunt ca o premoniţie a ceea ce, în
viziunea scriitorului ceh, Goethe „a înţeles” abia după moarte. Ideea reiese tot
din dialogul pe care Goethe îl are cu Hemingway (găselniţă compoziţională
absolut remarcabilă, căci, prin apropierea celor două figuri ni se sugerează
faptul că, abia după moarte am putea alege să ne întâlnim cu cineva care ne-ar
înţelege, pentru că, pe parcursul vieţii, fiind obligaţi să ne selectăm prietenii
în funcţie de posibilităţile limitate oferite, ar fi mult prea posibil să nu găsim
niciodată prieteni adevăraţi): „Cu puţin timp înaintea morţii mele, am declarat
că simt în mine colcăind o asemenea forţă creativă încât dispariţia ei totală mi
se părea de-a dreptul imposibilă. Şi, fireşte, credeam că voi lăsa în urma mea o
imagine în care voi continua să trăiesc. Da, eram ca dumneata. Chiar şi după
moarte mi-a fost greu să mă împac cu ideea că nu mai sunt. Şi, ştii, ăsta-i un
lucru foarte ciudat. Pur şi simplu, cumplit. A fi muritor e experienţa umană cea
mai elementară, şi cu toate acestea omul n-a fost în stare niciodată s-o accepte,
s-o înţeleagă, să se comporte ca atare. Omul nu ştie să fie muritor. Şi când moare,
nici măcar mort nu ştie să fie.[...] Fiindcă am înţeles o dată pentru totdeauna că
procesul etern e, într-adevăr, o tâmpenie, m-am decis, în fine, să profit de starea
mea de mort şi să mă duc, dacă se poate trece cu vederea peste această expresie
inexactă, la culcare. Să savurez voluptatea nefiinţei totale, despre care prietenul
meu Novalis spunea că are o culoare albăstruie.”12
„Procesul etern” nu este, aşa cum s-ar crede, procesul intentat de către criticii
literari care, (deşi într-un mod discutabil) ar avea totuşi un oarece drept asupra
operei, ci, mai rău, e cel intentat de către biografii care pun sub lupă nu opera, ci
viaţa. Pentru Hemingway, procesul etern a început cu cele douăzeci şi şapte de
biografii, pentru Goethe, cu povestioara despre el şi Beethoven pe care Bettina
a refăcut-o după bunul plac al fanteziei sale (dacă nu cumva a inventat-o de-a
dreptul), cu volumul de corespondenţă de care am amintit deja şi cu mărturiile
10. Milan Kundera, Nemurirea, ed. cit., p. 18

11. ibidem, p. 34

12. ibidem, pp. 252-253

148

ANTARES AXIS LIBRI

împotriva lui (şi în favoarea Bettinei) ale lui Rainer Maria Rilke, Romain Rolland
şi Paul Eluard.13 Iar procesul, fiind etern, continuă...
Şi el continuă mai ales pentru că oamenii obişnuiţi, aspiranţi din principiu
la glorie, nu se pot împăca nici cu condiţia de muritori, nici cu gândul că sunt
condamnaţi să nu scrie vreodată o operă ca Faust. Şi dacă muritorul nu se numeşte
Agnes, ca să poată înţelege şi acest lucru, dar şi zădărnicia unui zâmbet (ca cel al
lui Bernard) afişat pe un panou publicitar (zadarnic pentru că el nu poate oferi
decât un simulacru de glorie), atunci nu-i rămâne să se consoleze decât cu ideea
că Hemingway şi Goethe au fost şi ei oameni: „Trebuie demonstrat că opera lui
Hemingway nu-i decât viaţa camuflată a lui Hemingway, că această viaţă e la fel
de amărâtă şi de nesemnificativă ca a oricăruia dintre noi. Trebuia tăiată bucăţelebucăţele simfonia lui Mahler şi folosită ca decor sonor pentru o reclamă de hârtie
igienică. Trebuie să se termine o dată pentru totdeauna cu teroarea nemuritorilor.
Să fie răsturnată puterea arogantă a tuturor Simfoniilor a noua şi a tuturor
Fauştilor!.”14 Paul, cel care a rostit aceste cuvinte, şi care, în fond, nu are nici o
vină că este doar un personaj mediocru, pare să nu înţeleagă ceea ce creatorul său,
Kundera, a încercat să-i explice pe tot parcursul romanului: muritorii nu pot fi
supuşi terorii lui Goethe şi a lui Beethoven dintr-un motiv foarte simplu: Goethe
şi Beethoven, ca şi Hemingway şi Malher, sunt ei înşişi terorizaţi de către muritori.
Iar dacă Paul îi va întâlni vreodată, în virtutea cine ştie cărei legi a ordinatorului
divin, va putea citi în ochii lor ce înseamnă cu adevărat teroarea nemuritorilor.
(Va urma)

Johann Wolfgang von Goethe
13. vezi Nemurirea, ed. cit., cap. Homo Sentimentalis
14. Milan Kundera, Nemurirea, ed. cit., p. 381

ANTARES AXIS LIBRI

149

Publicație editată și realizată cu sprijinul financiar al
Consiliului Local şi al Primăriei Municipiului Galați.

Responsabilitatea asupra conținutului intelectual al articolelor aparține
în exclusivitate autorilor.

CASETA TEHNICĂ
Coperta:
Adina Vasilică
Tehnoredactori: Sorina Radu
Cătălina Ciomaga

150

ANTARES AXIS LIBRI

Related Interests