You are on page 1of 1

Ca elev din cursul superior de liceu, Tudor Petrican are o personalitate

dublă, de elev bun la şcoală, cu succese recunoscute de profesori, şi de
personaj care, odată ieşit de la cursuri, devenea altul, ducând o viaţă
nocturnă plină de aventuri amoroase şi de petreceri prelungite până în
zori. La şcoală învăţa din vanitate, dorind să fie remarcat, să ajungă
primul din clasă: „Dacă smulgeam o laudă, cât de neînsemnată, din
partea unui profesor, parcă apucam pe Dumnezeu de picior” în această
dorinţă de excesivă măgulire a vanităţii, se înscriu şi întâmplările prin
care Petrican încearcă să-şi umilească profesorii.
Dialogul dintre el si profesorul de istorie este concludent pentru
ilustrarea unor trăsături tipice ale adolescentului, care doreşte să iasă în
evidenţă cu orice preţ, folosind căi fireşti în acest scop, de pildă
documentarea suplimentară la anumite obiecte de învăţământ, dar şi
mijloace neortodoxe, subliniate cu oarecare detaşare chiar de
personajul-narator; bravada, fronda, obrăznicia, etichetarea profesorului,
pe baza unui argument neconcludent, că „habar n-are de istorie”.
Atitudinea lui Petrican este de frondă la adresa profesorului,
încercând să demonstreze că acesta nu stăpâneşte materia pe care o
predă. Se creează astfel un conflict incipient între elev şi profesor,
nedorit însă din perspectiva intereselor generale ale părţilor implicate.
Este evident că elevul Petrican nu-l poate întrece ca pregătire pe
profesor, dar speculează un amănunt pentru a apărea într-o postură de
bravadă în faţa colegilor, rezultată din mai multe împrejurări: din faptul că
nu se rezumă la manual şi că citeşte lucrări de specialitate, din situaţia în
care îl pune pe profesor, din îndrăzneala manifestată în toată această
scenă.