You are on page 1of 22
PATRIMONIUL CULTURAL AL REPUBLICII MOLDOVA SUBIECTE 1. 2. 3. 4. Noţiunea de patrimoniul cultural. Clasificarea patrimoniului cultural. Patrimoniul arheologic. Patrimoniul etnografic. BIBLIOGRAFIE 1. Florea Serafim. Potenţialul turistic al Republicii Moldova. – Chişinău: Labirint, 2005. 2. Hîncu Ion Gh. Străvechi monumente din Republica Moldova. Chişinău, 2003. 3. Hîncu Ion Gh. Vetre strămoşeşti din Republica Moldova. Chişinău, 2003. 4. Husar Al., Gonţa Gh., Dumitriu-Chicu Silvia. Cetăţi de pe Nistru. Hotin, Tighina, Soroca, Cetatea Albă. - Chişinău, 1998. 5. Ilviţchi Luminiţa. Mănăstirile şi schiturile din Basarabia. Aspect comparativ arhitectural. – Chişinău: Muzeum, 1999. 6. Nesterov Tamara. Situl Orheiul Vechi. Monument de arhitectură. Chişinău, 2003. 7. Ploşniţă Elene. Protejarea patrimoniului cultural în Basarabia. - Chişinău, 2003. 8. Stăvilă Tudor, Ciobanu Constantin Ion, Diaconescu Tamara. Patrimoniul cultural al Republicii Moldova. – Chişinău: ARC-Muzeum, 1998. 9. Stăvilă Tudor. Arta plastică din Basarabia. - Chişinău, Prut Internaţional, 2000. 10. Şlapac Mariana. Cetăţi medievale moldoveneşti, Chişinău, 2004. 11. Ţopa Tudor, Iaşcenco Tudor. Monumente milenare. Saharna, Tîpova şi Horodişte. - Chişinău, 1998. 12. Valori şi tradiţii culturale în Moldova, 2000-2006, Chişinău, 2007. 1. Noţiunea de patrimoniul cultural Patrimoniul cultural constituie componenta moştenită a culturii, prezentă în viaţa de astăzi sub forma unor vestigii materiale şi imateriale, precum şi în tipare culturale. El cuprinde toate domeniile culturii, întrucât acestea – chiar şi cele mai avangardiste dintre ele – au la temelie experienţa culturală acumulată, asimilată şi adaptată. Patrimoniul cultural este cea mai importantă mărturie a legăturii dintre fenomenele culturale ale trecutului cu cele din prezent. În virtutea acestei legături, el reprezintă unul dintre factorii definitorii ai identităţii culturale şi mărturia cea mai importantă a genezei şi evoluţiei culturale. Depozitar al memoriei culturale, patrimoniul este una dintre cele mai importante surse de cunoaştere a trecutului şi prezentului. Dincolo de valenţele sale identitare, etice, estetice şi cognitive, în condiţiile gestionării adecvate, patrimoniul cultural poate deveni, aşa cum arată experienţa ţărilor civilizate, un factor de dezvoltare durabilă şi coeziune socială. 2. Clasificarea patrimoniului cultural. Patrimoniul cultural este compus din trei categorii majore: a) arheologic, b) etnografic şi c) artistic. A. Patrimoniul arheologic este definit ca totalitatea vestigiilor materiale ale existenţei umane din trecut, reprezentând un tezaur esenţial al moştenirii culturale, constituind o punte de legătură între prezentul şi trecutul uman. B. Patrimoniul etnografic (PE) cuprinde totalitatea creaţiilor materiale şi spirituale ale societăţilor tradiţionale din prezent sau din trecutul recent. Pe măsura modernizării societăţii, elementele constitutive ale PE îşi pierd funcţiile de bază care le-au consacrat în cultura tradiţională. Din acest moment, ele fie dispar. fie capătă sensuri noi: cel de deşeu cultural, sau – în cazul societăţilor preocupate de menţinerea şi valorificarea acestui patrimoniu – în surse de cunoaştere, educaţie, inspiraţie, activităţi culturale, turistice, economice, precum şi în simboluri identitare. C. Patrimoniul artistic este constituit din construcţii şi opere de artă plastică monumentală, cu valoarea arhitecturală, urbanistică, estetică, istorico-memorială şi eclesiastică, integrate unor spaţii şi peisaje publice, semnificative pentru istoria şi cultura naţională şi universală. 3. Patrimoniul arheologic.   Patrimoniul arheologic cuprinde două categorii majore: patrimoniul arheologic imobil (PAI) şi cel mobil (PAM). Patrimoniul arheologic imobil (PAI) este definit ca totalitatea vestigiilor materiale ale existenţei umane din trecut, asociate peisajelor naturale. PAI cuprinde diverse construcţii, situri arheologice, peisaje arheologice şi ansambluri arheologice. Situri arheologice Situri arheologice sunt urme de habitat (staţiuni şi aşezări), de exploatare a resurselor naturale (mine de extragere a zăcămintelor etc.), de producţie meşteşugărească (ateliere etc.), de apărare (ziduri, valuri, şanţuri etc.), de înmormântare (cimitire sau morminte izolate), de cult (sanctuare, temple, biserici etc.). Termenul "sit" a început să fie utilizat relativ târziu în lexicul ştiinţific din Republica Moldova. Actualmente sub noţiunea de "sit", în conformitate cu articolul 1 al convenţiei UNESCO din 1972 "privind protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural" şi a articolului 1 al capitolului 1 al legii Republicii Moldova privind ocrotirea monumentelor din 22 iunie 1995, sunt considerate: lucrările omului sau operele rezultate din conjugarea acţiunilor omului şi naturii, precum şi zonele ce includ terenurile arheologice care au valoare naţională sau internaţională din punct de vedere istoric, estetic, etnografic sau antropologic. Această definiţie a noţiunii de "sit" se aplică şi în cazul "siturilor arheologice". Ea nu trebuie confundată cu noţiunea generală de "sit", prezentă în dicţionarele explicative obişnuite, care definesc "situl" pur şi simplu ca "o privelişte sau un colţ dintr-un peisaj". În cadrul catalogului de monumente arheologice au fost selectate peste treizeci de "situri arheologice" de pe teritoriul Republicii Moldova, care ţin de diverse perioade istorice: începând cu paleoliticul superior şi terminând cu evul mediu tardiv. Un rol foarte important este acordat siturilor arheologice din perioada eneolitică, în special celor legate de cultura arheologică Cucuteni-Tripolie, bogată în opere de artă decorativă de incontestabilă valoare. Cel mai important este situl arheologic de la Orheiul Vechi. PEISAJE ARHEOLOGICE  Peisaje arheologice sunt peisaje naturale modelate şi/sau adaptate de om în trecut la nevoile întreţinerii vieţii umane (de ex. terase de origine naturală şi/sau antropică, utilizate pentru cultivarea plantelor; relief adaptat şi/sau modelat în scopul locuirii, apărării etc.; cursuri de ape adaptate şi/sau modelate pentru navigare, irigare, pescuit etc.; trecători, pasuri sau vaduri, utilizate pentru deplasări etc.). Valurile Termenul "val" provine din limba latină de la cuvântul "vallum". Prin noţiunea de val se subînţelege acel tip de fortificaţii, care se constituie dintr-o ridicătură continuă de pământ, de obicei cu un şanţ în partea exterioară, folosită în sistemul defensiv (în mod special la "limesurile" - frontierele Imperiului Roman). Tot prin noţiunea de "val" se identifică întăriturile prelungi de pământ care marchează limitele unor teritorii. Pe teritoriul Republicii Moldova cele mai celebre valuri sunt cele două valuri ale lui Traian — vestigii arheologice de mare amploare, — care străbat partea sudică a republicii, respectiv, de la Leova până la Copanca (şi mai departe pe teritoriul Ucrainei) şi de la satul Vadul-lui-Isac până la lacul Sasâc, mai la sud de oraşul Tatarbunar (Ucraina). În afară de Valurile lui Traian, în Basarabia mai sunt cunoscute şi alte monumente arheologice de acest tip. Astfel în apropierea satului Criva (judeţul Edineţ) a fost depistat un val de pământ cu înălţimea de 2-3 metri şi cu o lungime de câteva zeci de kilometri. Vestigiile altui val de pământ au fost depistate de arheologi în apropierea satului Grimăncăuţi. Valurile cu funcţii defensive erau adesea integrate fortificaţiilor antice. Astfel, încă din epoca geto-dacă, din secolele 4-3 înainte de Hristos datează valul şi cetatea din apropierea satului Stolniceni, judeţul Lăpuşna. Acest val este anterior cu câteva secole celebrelor Valuri ale lui Traian. VALURILE LUI TRAIAN Sunt situate în partea de sud a republicii având 2 ramificaţii: "de jos" şi "de sus". Este un monument arheologic din sec. II e.n. Ansambluri arheologice Ansambluri arheologice reunesc situri interconectate, reciproc complementare, dispuse relativ compact şi integrate unor peisaje naturale unitare (de ex., aşezări urbane înconjurate de aşezări rurale şi cimitire, toate integrate unui peisaj natural unitar şi conectate prin căi de comunicare). PATRIMONIUL ETNOGRAFIC PE se împarte în două categorii majore: patrimoniul etnografic material (PEM) şi cel imaterial (PCI). Patrimoniul etnografic material (PEM) cuprinde bunuri culturale materiale ale societăţilor tradiţionale, mărturii ale evoluţiei mediului natural şi a habitatului, ale relaţiilor omului cu mediul ambiant şi ale potenţialului creator uman care sunt semnificative pentru istoria, cultura şi civilizaţia naţională şi universală. PEM este alcătuit din două subcategorii: imobil şi mobil. PEM imobil cuprinde creaţii materiale imobile: peisaje culturale (peisaje naturale modelate şi/sau adaptate antropic, localităţi etnografice, centre ale meşteşugurilor tradiţionale adaptate activităţilor şi practicilor tradiţionale umane etc.); habitatul (vetre de locuit ale satelor, târgurilor şi oraşelor; moşii cu terenuri arabile, păduri, iazuri şi păşuni, crame; edificii de cult, cimitire, anexe gospodăreşti, ateliere, fântâni, stâne, poduri, punţi; locuinţele cu toate componentele etc.); instalaţii tehnice (mori, oloiniţe, roţi pentru irigare, etc.). PEM mobil cuprinde obiecte portabile create prin mijloace tehnice tradiţionale şi utilizate – în trecut sau/şi prezent – în cadrul unor activităţi de întreţinere a vieţii comunităţilor umane (unelte, ustensile, piese de port, textile, obiecte de cult, piese de mobilier, mijloace de transport etc.). Patrimoniul etnografic Imaterial (PCI) cuprinde totalitatea creaţiilor tradiţionale, autentice, exprimate în forme verbale, muzicale, coregrafice şi teatrale, precum şi ansamblul obiceiurilor, practicilor, reprezentărilor, expresiilor, cunoştinţelor şi abilităţilor – împreună cu instrumentele, obiectele, artefactele, vestimentaţia specifică, accesoriile şi spaţiile culturale asociate acestora – pe care comunităţile, grupurile şi, după caz, indivizii le recunosc ca parte imanentă, indispensabilă şi integrantă a tezaurului lor cultural, ele exprimând fundamentele spirituale identitare, valorile morale, etice şi estetice ale poporului, mărturia esenţializată a gândirii, activităţii, sensibilităţii şi imaginaţiei creatoare a oamenilor, din trecutul istoric şi până în prezent.