Elena Zamora Doina Elena Zamora Adrian Popescu

Primul ajutor medical în educa ie fizicã, sport i kinetoterapie

AUTORII

Prof. Dr. Elena Zamora, profesor universitar, medic primar balneofizioterapie i recuperare medicalã1 Dr. Doina Elena Zamora, medic rezident chirurgie pediatric
2

Adrian Popescu, asistent universitar, licen iat în Educa ie Fizicã i Sport, licen iat în Kinetoterapie3 Tehnoredactare i Coperta: Iustinian Popa, student Design Industrial4

1 2

Universitatea “Babe -Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Educa ie Fizicã i Sport Spitalul Clinic de Copii, Cluj-Napoca, Clinica de Chirurgie i Ortopedie Pediatric 3 Universitatea “Babe -Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Educa ie Fizicã i Sport 4 Universitatea Tehnic Cluj-Napoca

Cuvântul autorilor

Lucrarea de fa ã se adreseazã viitorilor profesori de educa ie fizicã, antrenori i kinetoterapeu i. To i ace ti speciali ti trebuie sã cunoascã atât factorii agresivi, cauzatori de accidente, care sunt prezen i la locul de desfã urare a activitã ii lor, cât i regulile de acordare a primului ajutor primar. Urgen ele - suferin ele violente apãrute pe nea teptate i care obligã la mãsuri medicale grabnice - necesitã asigurarea unei interven ii imediate pentru a putea salva via a accidentatului. De cele mai multe ori, la locul accidentului nu se gãse te un cadru medical care sã asigure primul ajutor specializat. Din acest motiv, considerãm cã, fiecare dintre noi trebuie sã stãpânim tehnicile de acordare corectã a primului ajutor, pânã la sosirea unui cadru medical; deasemenea, sã cunoa tem cum se efectueazã transportul corect al victimei, de la locul accidentului i pânã la o unitate spitaliceascã sau cabinet medical. Am dorit, prin aceastã lucrare, sã dãm studen ilor no iunile de bazã, specifice activitã ii lor viitoare, care sã le asigure o instruire corespunzãtoare acordãrii primului ajutor. Pentru ca primul ajutor sã fie acordat competent, am prezentat succint i elemente de diagnostic, ale celor mai frecvente afec iuni, care pot constitui urgen e în activitatea de educa ie fizicã, sport kinetoterapie. Considerãm cã aceastã lucrare va completa cu succes tematica cursului de Prim ajutor medical, disciplinã obligatorie în planul de învã ãmânt, corespunzãtor specializãrilor din facultã ile de profil. i

Autorii

CAPITOLUL I

Primul ajutor medical: defini ie, reguli generale de organizare
Prin urgen ã se în elege suferin a violentã, aparutã pe nea teptate, care obligã la mãsuri medicale grabnice. Ajutorul pe care îl acordã o persoanã victimei imediat dupã accident se nume te prim ajutor.

Ce trebuie sã facem când acordãm primul ajutor.

În primul rând trebuie sã ne interesãm asupra cauzei care a determinat accidentul, pentru a tii cum sã acordãm primul ajutor. Sã scoatem victima de sub influen a cauzei care a determinat accidentul. Trebuie sã punem victima în condi ii bune pentru a-i acorda primul ajutor: într-o camerã aerisitã cu temperatura de confort (180C200C) la umbrã, dacã e o zi calduroasã. Accidentatul trebuie men inut întins într-o pozi ie comodã, care sã nu-i agraveze starea. Sã facem un examen rapid al stãrii generale a victimei, mai ales în ceea ce priveste respira ia i circula ia, pentru cã de aceasta

depinde felul în care trebuie acordat primul ajutor.Vom observa dacã pacientul respirã i îi vom cerceta pulsul; în cazul cã nu receptãm pulsul, vom pune imediat urechea pe toracele victimei pentru a asculta bãtaile inimii.

Prim ajutor medical: defini ie, reguli generale de organizare.

3

În cazul în care accidentatul nu respirã sau nu i se percep bãtaile inimii, îi vom acorda imediat primul ajutor: respira ie artificialã de preferat “gurã la gurã” - i masaj cardiac extern, pentru a determina reluarea respira iei i a circula iei. Dacã victima are o pierdere de sânge se vor lua imediat mãsurile necesare pentru oprirea hemoragiei. Dacã accidentatul prezintã rãni se vor aplica pansamente sterile. În caz cã este vorba de mai mul i accidenta i, ne vom orienta, pe baza examinãrii rapide fãcute tuturor, asupra celor în stare mai gravã, pentru a le acorda acestora, preferen ial, primul ajutor. Este obligatoriu sã îndepartãm mul imea, care prin agita ia pe care o creeazã i prin ac iunile sau sfaturile nepotrivite, dãuneazã

salvãrii victimei. Examinarea trebuie fãcutã cu foarte mare grijã pentru a nu înrãutã i starea accidentatului, dar cât mai complet. Dacã este nevoie, tãiem îmbrãcãmintea pentru a-l examina mai bine sau pentru a face manevrele necesare respiratiei i circula iei. Trebuie avut grijã ca manevrele pe care le efectuãm sã nu înrãutã eascã starea victimei. Spre exemplu, în caz de fracturi, mi carea oaselor fracturate produce dureri care agraveazã starea bolnavului. Ori de câte ori este posibil trebuie sã apelãm imediat la ajutorul unui medic sau al unui cadru sanitar mediu. Trebuie sã asigurãm transportul accidentatului la spital, în bune condi ii, apelând, când este posibil, la o ambulan ã.Transportul cu un autoturism sau cu un camion poate agrava de multe ori starea victimei. De aceea, dacã suntem obliga i sã transportãm victima cu astfel de mijloace, trebuie sã gasim posibilitatea ca bolnavul sã stea

4

Prim ajutor medical: defini ie, reguli generale de organizare.

întins, iar dacã are fracturi, sã facem o imobilizare provizorie a acestora. De asemenea, trebuie sã avem grijã, pe cât posibil sã pãstrãm în situa ia în care le-am gãsit, cauzele care au produs accidentul, pentru a permite organelor de anchetã sã execute cercetãrile legale. Este bine sã înso im victima la spital pentru a da lãmuririle necesare asupra cauzelor accidentului, a modului de comportare a victimei, precum i a primului ajutor acordat, sau cel pu in sã informãm complet pe cel care transportã accidentatul la spital.

Ce nu trebuie sã facem când acordãm primul ajutor

Este foarte important sã nu stârnim panicã. Sã procedãm energic dar sã nu luãm mãsuri pripite, periculoase. Trebuie sã avem grijã sã nu înrãutã im starea accidentatului. Acestuia nu i se vor face miscãri for ate, nu va fi ridicat în pozi ie verticalã. Nu este indicat sã oferim accidentatului grav sã bea multã apã, mai ales dacã suspectãm i o loviturã în abdomen cu rupturã de stomac sau dacã accidentatul are tendin ã la vãrsãturi. Trebuie sã ac ionãm cu foarte multã energie, dar cu pruden ã, pentru a nu fi supu i i noi la accidente sau a pune în pericol via a altor persoane. Se recomandã ca fiecare persoanã sã aibã în dotare, acasã, la locul de muncã i obligatoriu în autoturism o trusã de prim ajutor. Aceasta trebuie sã con inã în mod obligatoriu: Douã pachete de tifon sigilate i sterile.

Prim ajutor medical: defini ie, reguli generale de organizare.

5

Un pachet de vatã sterilã i unul de vatã nesterilã pentru curã irea rãnilor. Douã pansamente mari i douã mici sub formã de rulouri de 10 metri, sigilate i sterile. O rolã de leucoplast lat i una de leucoplast îngust. Un pachet cu pansamente mari autoadezive cu Rivanol, sigilat i steril. Un pachet cu pansamente mici autoadezive cu Rivanol, sigilat i steril. Trei bandaje triunghiulare pentru imobilizarea luxa iilor fracturilor. Patru bandaje mari de tifon. Un termometru. Ace drepte i curbe i un mosor de a ã. O pensã anatomicã i una chirurgicalã. O foarfecã cu capete rotunde. Un bisturiu. O sticlã cu alcool medicinal. O sticlã cu solu ie de Rivanol O sticlã cu solu ie de tincturã de iod. Un tub de unguent cu hidrocortizon. O cutiu ã cu acid boric. Trei seringi cu ace de unicã folosin ã. Medicamente: algocalmin, aspirinã, paracetamol, laxative, i a

antidiareice, antihistaminice. O agendã cu numerele de telefon i adresa de la: salvare, pompieri, medic, poli ie, spital, farmacie, stomatolog.

CAPITOLUL II

Asepsia i antisepsia: defini ie, metode i mijloace

Asepsia cuprinde totalitatea mijloacelor utilizate în vederea evitãrii apari iei infec iilor la nivelul plãgilor. Ea vizeazã principii i metode care urmãresc distrugerea microbilor la nivelul materialelor inerte care vin în contact cu plaga, prevenind eventuala contaminare a acesteia. Asepsia se realizeazã prin mijloace fizice, adresându-se tuturor materialelor, instrumentelor, mâinilor operatorului i câmpului operator. Asepsia are un caracter profilactic, urmãrind sã previnã apari ia infec iei. Antisepsia cuprinde totalitatea mijloacelor chimice aplicate în vederea îndepãrtãrii sau distrugerii agen ilor microbieni la nivelul plãgilor accidentale sau chirurgicale. Utilizeazã mijloace chimice (antiseptice), care vin în contact cu plaga, distrugând par ial agen ii microbieni; acest fapt implicã aplica ii repetate ale substan elor antiseptice. Antisepsia este o metodã curativã, urmãrind tratarea unei infec ii deja existente la nivelul unei plãgi. Este de preferat utilizarea asepsiei, dar, în cazul în care plãgile au fost infectate se impune aplicarea mijloacelor antiseptice. Dezinfec ia este o metodã care creeazã o punte de legãturã între asepsie i antisepsie. Ea vizeazã ac iuni de îndepãrtare a agen ilor

patogeni i de evitare a infec iei. Prin dezinfec ie se distrug numai germenii ob nui i, nu i cei sporula i sau virusurile. Este o metodã mai simplã care folose te substan e dezinfectante.

Asepsia i antisepsia: defini ie, metode i mijloace

7

Îndepãrtarea agen ilor microbieni de pe mâini se face printr-o spãlare specialã, care constituie un mijloc de asepsie fa ã de plaga ce urmeazã a fi tratatã.

II.1. Asepsia

Cel mai important mijloc prin care se realizeazã asepsia este sterilizarea. Prin sterilizare se în elege actul prin care, printr-o serie de mijloace, se realizeazã îndepãrtarea sau distrugerea completã a tuturor microbilor; germenii microbieni pierzându- i capacitatea de reproducere. Mijloacele de care uzeazã sterilizarea sunt: fizice (cãldura) i chimice. Mijloacele pot fi împãr ite în doua mari categorii: Mijloace clasice: flambarea, fierberea, autoclavarea, caldura uscatã i formolizarea. Mijloace moderne: sterilizarea cu vapori de oxid de etilen, sterilizarea cu ajutorul razelor gama, submersia în lichide germicide.

Alegerea metodei de sterilizare se face în func ie de materialul care trebuie sterilizat, de mijloacele de care dispunem, de necesitã ile în timp sau în perfec iune. Întotdeauna va fi aleasã metoda care sã asigure o cât mai bunã asepsie, adecvatã necesitã ilor. Sterilizarea materialelor moi (lenjeria de protec ie, compresele, tampoanele de tifon, materialul de suturã) se face cu ajutorul cãldurii umede la autoclav (2,5 atm, 1400 Celsius). Sterilizarea instrumentelor metalice se face prin cãldurã uscatã sau umedã; flambarea nu este indicatã, fiind o metodã insuficientã.

8

Asepsia i antisepsia: defini ie, metode i mijloace

Instrumentele optice nu se sterilizeazã prin cãldurã; se folosesc razele gama cu vapori de oxid de etilen, stergerea cu alcool sau men inerea în oxicianurã mercur, timp de douã ore. Mijloacele i tehnica sterilizãrii prin cãldurã Cãldura necesarã sterilizãrii poate fi ob inutã în trei modalitã i: în mediu lichid - fierberea în apã; în mediu de vapori supraîncãlzi i sub presiune – autoclavul; în mediu de aer supraîncãlzit, în cãldurã uscatã – Poupinel.

Rezisten a microbianã fa ã de cãldurã este diferitã în func ie de agentul microbian i de tipul cãldurii utilizate. De acest fapt trebuie sã se inã seama în vederea ob inerii unei bune sterilizãri. La cãldura uscatã, durata i temperatura de sterilizare trebuie sã fie mai mare, deoarece microbii au rezisten ã crescutã la acest tip de cãldurã, comparativ cu cea umedã. În func ie de instrumentele sau materialele pe care le avem de sterilizat, vom putea utiliza o serie de metode. Sterilizarea instrumentelor Înainte de sterilizare, indiferent de metoda de sterilizare utilizatã, instrumentele vor fi pregãtite prin spãlare i curã are specialã. Fierberea este unul dintre mijloacele cele mai comune de sterilizare. Are dejavantajul cã nu poate realiza distrugerea unor germeni care rezistã la 1000 Celsius. Se poate efectua în vase obi nuite, fierbãtoare electrice simple sau sub presiune. La altitudini de sub 300 metri, apa are punctul de fierbere la 1000 Celsius; la 1000 metri fierbe la 95,60 Celsius. Pentru a ridica temperatura de fierbere este necesar sã se adauge carbonat sau borat de sodiu 2-5g%, fiecare gram crescând temperatura de fierbere cu 10Celsius. Durata fierberii este de 30 minute.

Asepsia i antisepsia: defini ie, metode i mijloace

9

Fierberea apei la suprapresiune de 1 atm. se efectueazã în fierbãtoare speciale cu pere i rezisten i si capac închis ermetic. Existã posibilitatea urmãririi temperaturii i a presiunii realizate: 1200 Celsius, 1 atm. Fierberea este o metodã de necesitate în anumite cazuri urgente sau în lipsa altor posibilitã i. Sterilizarea prin cãldurã în mediu uscat este metoda de elec ie pentru sterilizarea instrumentelor metalice, a obiectelor de por elan sau de sticlã specialã. Este o metodã simplã, sigurã, practicã, utilizatã în mod curent în serviciile dotate cu aparate speciale denumite Poupinel. Aparatul este o etuvã adaptatã, format dintr-o cutie metalicã cu pere i dubli izola i cu azbest. Sursa de cãldurã este rezisten a electricã din perer ii laterali, peste care, cu ajutorul unui ventilator, se trece aerul pentru a fi încãlzit i apoi omogenizat. Sterilizarea se face la temperaturã înaltã (160-1800C), cunoscânduse faptul cã microbii se distrug mai greu la temperaturã uscatã. Durata sterilizãrii este în func ie de temperatura realizatã în interiorul aparatului:

-

la 1600 Celsius – 2 ore; la 1700 Celsius – 1 ½ ore; la 1800 Celsius – ½ ore – 45 min. Materialele textile nu pot fi sterilizate la Poupinel, deoarece nu sunt

rezistente la temperaturi înalte. Avantajele acestei metode sunt: la sfâr itul sterilizãrii instrumentele sunt uscate i pot fi pãstrate sterile timp de 24 ore în Poupinel. Dintre dezavantaje, amintim timpul lung de sterilizare i timpul lung de rãcire a instrumentelor – 1 orã. Sterilizarea prin intermediul radia iilor ionizante utilizeazã radia iile gamma furnizate de elemente radioactive – Celsiu137 i Cobalt60.

10

Asepsia i antisepsia: defini ie, metode i mijloace

Se folose te numai pe scarã industrialã pentru materialele cu o singurã întrebuin are i care se deterioreazã la caldurã (seringi, ace, mãnu i etc.) Flambarea este un procedeu vechi, depã it i contraindicat, în afara unor cazuri excep ionale i ale unor mici manopere urgente când

sterilizarea prin alte mijloace nu este posibilã. Sterilizarea prin flambare este eficientã numai la ansele de platinã, cu condi ia ca acestea sã ajungã la incande cen ã. Procedeul de a flamba instrumentele peste care s-a turnat alcool este total necorespunzãtor. Alcoolul arde numai la suprafa ã, arderea neinteresând i instrumentul. Sterilizarea prin raze ultraviolete este utilizatã pentru dezinfec ia aerului i a aparaturii din sãlile de opera ie. Sterilizarea prin mijloace chimice Sterilizarea prin vapori de formol este o metodã simplã, dar pe cale de a fi înlocuitã de mijloacele moderne. Se face în termostate închise ermetic, la subsolul cãrora se introduce o solu ie de aldehidã formicã 40%. Instrumentele se a azã pe rafturi speciale prevãzute cu orificii în partea superioarã a termostatului. Timpul de sterilizare este invers propor ional cu temperatura realizatã în termostat:

-

la 170 Celsius dureazã 24 ore; la 250 Celsius dureazã 2 ore; la 500 Celsius dureazã 1 / 2 orã. Dupã sterilizare este necesarã neutralizarea aldehidei formice prin

expunere la aer, spãlare cu apã distilatã i alcool. Sterilizarea prin vapori de oxid de etilen. Oxidul de etilen este un gaz fãrã culoare, inflamabil i explozibil. Are indice de penetra ie foarte mare în cauciuc, mase plastice, lemn, hârtie i textile, permi ând

Asepsia i antisepsia: defini ie, metode i mijloace

11

sterilizarea obiectelor împachetate în oricare dintre aceste materiale. Are valoare bactericidã foarte bunã, distrugând toate microorganismele; nu este toxic. Sterilizarea se face la temperatura de 40-550 Celsius, timp de 4-6 ore, în func ie de presiune. Prin aceastã metodã se sterilizeazã mai frecvent materialele termosensibile i ambalate: truse de perfuzie, medicamente, seringi, fiole de catgut i alimente. Sterilizarea prin submersie în substan e germicide se utilizeazã pentru materialele care nu rezistã la temperaturi mari deterioreaza u or. Mai frecvent se utilizeazã urmãtoarele substan e: Fenosept, Bromocet 1-2%, Clorocet 0,2-0,6%. i care se

II.2. Antisepsia
Antisepsia este o metodã curativã care utilizeazã mijloace fizice (iradia ii, cãldurã) i chimice variate pentru combaterea unei infec ii, prin distrugerea agen ilor microbieni. Mijloacele chimice folosesc agen i chimioterapici cum ar fi sulfamidele i antibioticele administrate pe cale internã i antisepticele propriu-zise a cãror utilizare, în mare majoritate este externã: aplica ii, spãlãturi. Modul de ac iune al antisepticelor este nespecific. Fixarea antisepticului pe suprafa a microbianã este urmatã de absorb ia selectivã datoritã unor constituen i ai înveli urilor bacteriene. Odatã penetrat în celulã, va antrena o alterare a aparatului genetic, având drept consecin ã o muta ie sau o dezorganizare a sistemelor enzimatice

12

Asepsia i antisepsia: defini ie, metode i mijloace

ale bacteriei. Alteori, se produce denaturarea constituen i proteici celulari.

i coagularea unor

Se considerã cã germenii nu pot câ tiga rezisten ã secundarã la antiseptice. Ac iunea antisepticelor este condi ionatã de o serie de factori: concentra ie, duratã de ac iune, temperaturã de utilizare, gradul higroscopic al atmosferei ambiante, pH-ul i vâscozitatea mediului unde ac ioneazã. Un bun antiseptic trebuie sã îndeplineascã urmãtoarele calitã i: - sã fie solubil în orice propor ie, în apã sau în solu ii organice; - sã fie stabil în solu ii diluate i în timp; - sã nu fie iritant i toxic pentru esuturi; - sã aibã un spectru bacterian întins; - trebuie sã fie bactericid, nu doar bacteriostatic; - sã ac ioneze rapid în câteva minute; - sã- i conserve activitatea antibacterianã chiar în prezen a lichidelor organice: sânge, albumina din supura ii; - sã- i pãstreze calitã ile chiar când sunt inclu i în diferi i excipien i. În func ie de ac iunea lor nocivã, distructivã sau nu asupra esuturilor, antisepticele se împart în douã mari categorii: 1. Antiseptice citofilactice, care respectã integritatea biologicã a celulelor; 2. Antiseptice citocaustice, care au ac iune nocivã asupra celulelor. Dezavantajele acestei categorii constã în distruc ia esuturilor vii odatã cu ac iunea antimicrobianã. Se poate ajunge pânã la stãri toxice cu leziuni renale.

Asepsia i antisepsia: defini ie, metode i mijloace

13

O altã clasificare este: I. Antisepticele clasice sunt de mai multe tipuri: a). Antiseptice slabe care pe lângã alte calitã i au i o ac iune antisepticã. Din aceastã categorie fac parte: sãpunul simplu; benzina iodatã (se utilizeazã la degresarea tegumentelor din jurul plãgii); uleiul gomenolat (utilizat în O.R.L.) b). Antisepticele de suprafa ã se folosesc pentru badijonarea tegumentelor i a mucoaselor. Alcoolul în concentra ie de 70% ac ioneazã datoritã puterii

osmotice i de pãtrundere în straturile profunde ale epidermului i în glandele sebacee. Într-o concentra ie mai mare deshidrateazã celulele, scãzându-le puterea de apãrare. Introdus în plagã, precipitã proteinele, formând un strat izolator ce favorizeazã dezvoltarea microbilor sub crustã. Nu ac ioneazã aplicat pe tegumentele umede. - Tinctura de iod este un antiseptic de suprafa ã, frecvent utilizat pentru badijonarea tegumentelor în jurul plãgilor accidentale. O solu ie de iod în alcool se nume te alcool iodat. Dacã concentra ia de iod este mai mare prin adãugarea de iodurã de potasiu, se nume te tincturã de iod. Iodura de potasiu stabilizeazã iodul, împiedicând transformarea rapidã a alcoolului i apari ia acidului iodhidric care este iritant pentru tegumente. Se impune folosirea proaspãtã a tincturii de iod. Prezen a acidului iodhidric se manifestã prin apari ia unui miros puternic, iritant. Iodul mãre te puterea de penetra ie a alcoolului. Dezavantaje: - este iritantã pentru tegumentele cu pãr sau la persoanele alergice; - prezen a acidului iodhidric poate genera eriteme tegumentare; - aplicat pe plãgi precipitã albuminele, iar pe seroase produce aderen e. c). Antiseptice care degajã clor

14

Asepsia i antisepsia: defini ie, metode i mijloace

- Hipocloritul de sodiu este antiseptic citofilactic. Se folose te sub formã de solu ie DAKIN. Se folose te proaspãt în iriga ii continue sau intermitente. Este indicatã în plãgile anfractuoase cu sfaceluri. - Cloramina solu ie 0,2-5% preparatã din tablete de 500 mg. Este folositã ca antiseptic pentru unele materiale. La spãlarea plãgilor se folose te solu ie 0,1-0,3%. d). Substan e care degajã oxigen în stare nãscândã. - Apa oxigenatã este antiseptic citofilactic, atât timp cât elibereazã oxigen. Tope te i eliminã sfacelurle. Se preparã din perhidrol 30 ml. la 1000 ml. apã sau din Perogen tablete, con inând 1 gr. Peroxid de hidrogen (1-2 tablete la 200 ml. apã). În contact cu plaga produce o efervescen ã prin eliberarea oxigenului în stare nãscândã. Are ac iune bactericidã i mecanicã, u oarã ac iune hemostaticã. Dezavantaje: provoacã granula ie conjunctivã puternicã, întârziind cicatrizarea plãgii. - Acidul boric se gãse te sub formã de cristale, folosindu-se ca atare sau sub formã de solu ie 2-4 %. Dezvoltã oxigen cu efecte de duratã mai lungã, dar mai pu in intense ca apa oxigenatã. Se aplicã mai ales pe plãgile infectate cu piocianic. Se poate aplica i sub formã de pri ni e pe diferite zone tegumentare sau mucoase. e). Deriva i ai metalelor grele. Cei mai cunoscu i sunt deriva ii organici sau anorganici ai mercurului i argintului.

- Sublimatul corosiv mâinilor.

solu ie 1‰ se folose te la dezinfec ia

- Nitratul de argint este un derivat argentic anorganic. Este dezinfectant, bactericid, distructiv, cauterizant sub formã solidã sau

Asepsia i antisepsia: defini ie, metode i mijloace

15

solu ii concentrate. Se folose te sub formã de creion cu ac iune causticã, producând cauterizarea chimicã. În contact cu esuturile precipitã

albuminele formând o crustã din compu i organici ai argintului. Irita ia chimicã pe care o produce grãbe te epitelizarea. f). Deriva i ai acridinei - Rivanolul este un praf galben, antiseptic, cu indica ii foarte largi. Se aplicã în solu ie 1 ‰ în plãgi infectate sau sub formã de comprese. - Permanganatul de potasiu se prezintã sub formã de cristale de culoare violetã. Este un antiseptic slab, utilizat mai ales la nivelul mucoaselor. Solu ia întrebuin atã de 2-4 ‰ este de culoare rozã, mai puternic antisepticã decât cea concentratã, de culoare închisã. Coloreazã i distruge rufãria. Este deodorant; petele de pe rufãrie se scot cu bisulfit de sodiu. - Metoseptul este dezinfectant, coloreazã în verde tegumentele i mucoasele. Se utilizeazã la persoanele sensibile la iod.

II. Antiseptice moderne a). Fenoli moderni i deriva ii lor - Crezolii pot fi folosi i pentru dezinfec ie. - Hexaclorofenul este folosit frecvent ca antiseptic, fiind inclus în sãpun, pastã de din i, spray. b). Detergen ii sunt substan e care scãzând tensiunea superficialã sunt penetrante microbilor i a grãsimilor. Au efect abraziv, emulsionant fa ã de grãsimi. Sunt utiliza i sub formã de solu ii apoase sau alcoolice atât pentru uzul menajer, cât i ca dezinfectant (pe materiale inerte) sau antiseptic (în plãgi). i favorizeazã deta area mecanicã a

16

Asepsia i antisepsia: defini ie, metode i mijloace

Toxicitatea lor e variabilã. Detergen ii cationici sunt mai periculo i, putând da na tere la intoxica ii cu implica ii gastrointestinale, cardiovasculare sau chiar stãri comatoase. Dintre detergen i men ionãm: - Bromocetul are ac iune antisepticã bunã în plãgi, în solu ie de 1%; - Clorocetul e un praf ce se dizolvã instantaneu în apã. Este de zece ori mai puternic decât Bromocetul. Se folose te în solu ii de 0,1-0,2 pânã la 0,6 ‰.

CAPITOLUL III

Transportul accidenta ilor

Transportul reprezintã, alãturi de acordarea primului ajutor, un factor foarte important care influen eazã evolu ia stãrii unui accidentat. Transportul trebuie sã fie: - prompt, adicã sã poatã fi executat la cât mai scurt timp de la

producerea accidentului, mai ales la cazurile care cer grabnic un tratament medical. - rapid, pentru a dura cât mai pu in; - corect, adicã sã fie executat în a a fel, încât sã nu dãuneze bolnavului, inând cont de natura leziunilor produse de accident.

Primul lucru pe care trebuie sã-l avem în vedere este alegerea mijlocului sau a modului de transport. Aceastã alegere se v-a face inând cont de o serie de factori: - dacã accidentatul este con tient; - dacã este ocat sau nu; - dacã prezintã fracturi i unde sunt acestea localizate; - dacã pierde sau a pierdut sânge în cantitate mare; - dacã rãnile pe care le prezintã nu contraindicã un anume fel de transport.

Eludând aceste aspecte putem gre i i dãuna bolnavului.

18

Transportul accidenta ilor

De obicei, orice accidentat este transportat la spital cu ajutorul autosanitarelor, unele dintre ele fiind special amenajate pentru a putea acorda încã de pe parcurs un tratament de specialitate, cum ar fi tratamentul împotriva ocului. Ceea ce ne prive te în mod direct este cum sã procedãm la locul accidentului. Accidenta ii pot fi grupa i în: - unii pot sã meargã pe picioarele lor; ace tia trebuie ajuta i de una sau douã persoane. - al ii, în special cei cu fracturã de coloanã vertebralã, bazin sau membre inferioare, nu pot fi transporta i decât cu targa; - accidenta ii care nu se pot sus ine pe picioare, de i nu prezintã fracturi de coloanã vertebralã sau de membre inferioare; ace tia pot fi transporta i, pe o distan ã scurtã, pe mâini, pe chingã sau în alt mod.

Transportul cu targa

Targa este cel mai obi nuit i cel mai cunoscut mijloc de transport. Targa poate fi improvizatã sau construitã în mod special. Tãrgile improvizate se pot confec iona din douã be e, vergele metalice sau evi a cãror lungime sã depã eascã înãl imea bolnavului, legate sau fixate de-a lungul lor de o frânghie petrecutã în „8”, de douã haine, o manta, o pãturã s.a.m.d. La nevoie se poate utiliza ca targã o scarã, o scândurã latã sau chiar o u ã.

Transportul accidenta ilor

19

Tãrgile special construite pot fi executate dintr-un cadru de metal sau din lemn, peste care se fixeazã, bine întinsã, o pânzã groasã sau o bucatã de material plastic care se poate spãla cu u urin ã. Targa trebuie sã fie u oarã, dreaptã i tare pentru a nu încovoia sau ghemui bolnavul. Mai existã tãrgi din esãturã de sârmã sau metalice în întregime. Cu ajutorul tãrgii, accidentatul va fi transportat de la locul accidentului, fie direct la spital, dacã acesta e situat în apropiere, fie pânã la autosanitarã sau la alt vehicul, dacã distan a de parcurs este mai mare.

Etapele transportului cu targa

I. Una

dintre

cele

mai

importante

manevre

este

ridicarea

accidentatului de la sol i a ezarea lui pe targã. Aceastã mi care se descompune în câ iva timpi, dupã cum urmeazã:

1. Se a eazã targa lânga accidentat. Dacã acesta prezintã o fracturã a unui membru, targa se a eazã de partea membrului vãtãmat. 2. La comanda „pe locuri”, datã de responsabilul colectivului care urmeazã sã ridice targa, trei persoane se în irã de-a lungul pãr ii sãnãtoase a accidentatului: prima în dreptul capului, a doua în dreptul bazinului i a treia în dreptul membrelor inferioare. 3. Urmeazã comanda „apuca i”, la care salvatorii se las pe un genunchi i î i trec mâinile pe sub accidentat. Primul pe sub cap i omopla i, al doilea pe sub lombe i bazin, al treilea pe

20

Transportul accidenta ilor

sub coapse i genunchi. Dacã salvatorii sunt în ira i în stânga victimei, se recomandã sã se stea pe genunchiul stâng, iar pe partea dreaptã pe genunchiul drept. 4. La comanda „ridica i”, accidentatul este s ltat de cele trei persoane deodat . 5. Urmeazã a ezarea accidentatului pe targã. Aceastã manevrã se executã la comanda „a eza i”, la care targa este împinsã sub accidentatul care este sus inut pe mâini, iar salvatorii, cu o mi care blândã i to i în acela i timp, a azã bolnavul.

Sunt anumite cazuri în care se cere o deosebitã aten ie în manevrarea unei regiuni sau care obligã sã a ezãm accidentatul într-un anumit fel. De exemplu: un accidentat incon tient, în comã, trebuie întors u or pe una din pãr i sau în cel mai rãu caz a ezat cu capul întors într-o parte, deoarece ace ti bolnavi se pot sufoca, fie prin vãrsãturã, fie prin cãderea limbii care astupã laringele. La fel se va proceda i cu accidenta ii care prezintã o zdrobire a maxilarului inferior sau care sângereazã pe nas i pe gurã. Dacã accidentatul are o plagã în cre tetul capului i din aceasta se scurge în val o cantitate mare de sânge, pentru a mic ora hemoragia, în afarã de pansamentul steril aplicat anterior, accidentatul va fi a ezat pe targã cu capul i cu toracele mai sus decât restul corpului. Aceasta se ob ine, fie introducând sub el perne sau pãrturi îndoite, fie ridicând dispozitivul special care se gãse te la unele tãrgi tip. Acolo unde reu im sã recunoa tem sau bãnuim o fracturã de coloanã vertebralã cervicalã, vom avea în permanen ã ideea cã mi carea coloanei fracturate în timpul a ezãrii pe targã sau în timpul transportului poate distruge o por iune din mãduva spinãrii. De aceea, în aceste cazuri

Transportul accidenta ilor

21

accidentatul va fi a ezat pe targã de cel pu in patru persoane, dintre care unul va sus ine cu ambele mâini capul i ceafa, fãrã sã le mi te cât de pu in. Targa va fi tare, astfel încât bolnavul sã nu se coco eze. Sub ceafã se va introduce un cearceaf fãcut sul, dar fãrã sã se mãreascã curbura normalã a cefei; de o parte i alta a capului se vor a eza doi sãcule i de nisip, douã suluri sau douã perni e. Acestea vor imobiliza în bunã mãsurã coloana cervicalã pe timpul transportului. Pentru fracturile de coloanã vertebralã dorsalã sau lombarã, o condi ie obligatorie este a ezarea pe o targã tare i cu fa a în jos. Dacã accidentatul se gãse te pe pãmânt cu fa a în jos, el va fi ridicat întroducând mâinile pe sub piept, bazin i coapse i va fi a ezat pe targã fãrã al îndoi. Dacã se gãse te cu fa a în sus sau pe o parte, atunci el va fi întors pe loc cu fa a în jos i apoi ridicat i a ezat pe targã. Întoarcerea se va face fãrã a rãsuci bolnavul, umerii i oldurile trebuind sã fie întoarse în acela i timp. Accidenta ilor cu fracturi de coaste i eventual complica ii, care se sufocã sau respirã greu, trebuie sã le ridicãm toracele mai sus decât restul corpului. Bolnavii care au dureri abdominale sau prezintã un abdomen acut, vor fi a eza i pe spate cu coapsele u or flectate. Pentru aceasta se va introduce un sul sub genunchi. Accidenta ii cu membrele superioare fracturate se transportã de obicei pe spate, dar se cautã o pozi ie convenabilã pentru membrul rãnit i imobilizat provizoriu, a ezãnd sub cot o perni ã sau un sul. Fracturile de old se transportã imobilizãnd membrul inferior într-un dispozitiv special, sau la nevoie, a ezãnd membrul comod pe targã i limitându-i mi carea de rãsucire prin perne sau suluri puse de o parte i de alta. La fel se va proceda i în luxa iile de old. Pentru restul fracturilor

22

Transportul accidenta ilor

membrului inferior, imobilizate provizoriu, se recomandã a ezarea de perne sub genunchi, gambã i cãlcâi. Dacã accidentatul este agitat, cum sunt de obicei cei cu traumatisme craniocerebrale, pentru a nu cãdea în timpul transportului, el poate fi legat de targã cu ajutorul unor cearceafuri trecute pe la axile, peste bazin i deasupra genunchilor, în a a fel încât sã nu jeneze respira ia i circula ia în membre. Vom avea în vedere ca accidentatul sã fie bine învelit, mai ales pe vreme friguroasã i dacã are o distan ã mare de parcurs. Acest lucru se face cu una sau douã pãturi. Unul din capetele pãturii va sta sub bolnav pentru a nu lãsa spatele descoperit.

II. A doua manevrã care trebuie efectuatã corect este transportul propriu-zis al accidentatului cu targa. Targa poate fi transportatã de douã persoane, dar este mai bine ca acest lucru sã fie efectuat de patru persoane. Accidentatul va fi transportat cu capul înainte, pentru a putea fi observat mai bine. Excep ie de la aceastã regulã face numai coborârea pe pantã sau pe scãri, când bolnavul se va transporta cu picioarele înainte.

Transportul propriu-zis se descompune în mai mul i timpi:

1. Dupã a ezarea pe targã a accidentatului, la comanda ”la targã” cei patru salvatori se aranjeazã în felul urmãtor: unul la cap (cu spatele la capul bolnavului); unul la picioare (privind spre bolnav); unul în dreapta i altul în stânga sensului de înaintare.

Transportul accidenta ilor

23

2. Urmeazã comanda „apuca i” la care to i se apleacã i apucã targa (doi de mânere i doi de bare). 3. La comanda „ridica i” targa este ridicatã lent, dar dintr-o datã. 4. Se dã comanda „porni i” la care purtãtorii pornesc to i cu acela i pas, în afarã de unul din cei a eza i la cap sau la picioare. Dacã sunt numai doi purtãtori, atunci unul va porni cu stângul i celãlalt cu dreptul. Aceasta se face pentru a feri accidentatul de scuturãri. Din acelea i motive pornirea i oprirea se vor face lent, fãrã smucituri. Pe timpul transportului se va merge cu pa i egali, nu prea mari, iar accidentele de teren vor fi evitate. Dacã în drum apar obstacole mari acestea vor fi evitate în felul urmãtor: În fa a unui gard de înãl ime micã, purtãtorul dinainte predã mânerul purtãtorului din pãr i, apoi sare peste gard. În acest timp ceilal i trei ridicã targa la înãl imea gardului i o împing peste acesta. Purtãtorul care a sãrit gardul preia mânerele din nou i elibereazã purtãtorii laterali, care sar la rândul lor peste gard. Dupã ce au trecut, ace tia preiau mânerele de la ultimul purtãtor, care sare peste obstacol i î i reia locul pe care l-a avut. În acela i fel se trece targa peste un zid de înãl ime potrivitã. Trecerea unui an se face aproximativ la fel: purtãtorii laterali coboarã în an i preiau mânerele de la primul purtãtor.

Acesta trece an ul i apucã mânerele. În acest timp targa este împinsã înainte, iar purtãtorii laterali care continuã sã rãmânã în an , preiau mânerele de la purtãtorul din spate. Dupã ce acesta trece peste an va prelua mânerele din spate din nou i

24

Transportul accidenta ilor

se a teaptã ca cei doi purtãtori laterali sã- i reia locurile stabilite. În cazul în care suntem nevoi i sã urcãm o pantã foarte înclinatã sau o scarã, pentru a nu înclina targa, purtãtorul din fa ã va coborî partea dinainte a tãrgii, iar cel din spate împreunã cu purtãtorii laterali, vor ridica partea din urmã a tãrgii. Coborâtul unei pante sau scãri se face invers, ridicând partea de dinainte a tãrgii. În aceste cazuri, trecerea se va face întorcând targa în a a fel încât bolnavul sã fie transportat cu picioarele înainte. Dacã avem de trecut targa prin coridoare înguste sau pe scãri interioare strâmte, transportul se va face de cãtre doi purtãtori. La trecerea prin asemenea locuri înguste sau u i, vom avea o deosebitã grijã sã nu lovim targa, pentru a nu zdruncina bolnavul i mai ales sã nu-i agã ãm mâinile sau coatele. A ezarea tãrgii în autosanitarã se face prin u a din spatele ma inii. Accidentatul este introdus cu capul înainte, sens în care va fi transportat i cu acest vehicul. Pentru ca încãrcarea tãrgii cu bolnavul sã se facã corect, unul dintre purtãtorii laterali se urcã în ma inã i preia mânerele din fa ã ale tãrgii. Restul purtãtorilor ridicã cealaltã parte a tãrgii la orizontalã i o împing în ma inã. Dacã cu autosanitara se vor transporta mai multe tãrgi, vom încãrca mai întâi tãrgile de deasupra, apoi pe cele de dedesubt.

Transportul accidenta ilor

25

Transportul fãrã targã

Este posibil uneori ca o singurã persoanã sau douã sã fie nevoite sã transporte victima de la locul accidentului, nedispunând de nici un alt mijloc sau situa ia localã sã fie de a a naturã încât transportul sã nu poatã fi efectuat altfel. În aceste cazuri o singurã persoanã poate transporta bolnavul pe bra e, pe spate, pe umeri sau cu chinga. Dacã sunt doi salvatori, atunci transportul se face pe bra e orizontal, cu scaunul, “unul dupã altul” sau cu chinga.

Transportul executat de o singurã persoanã

a) Transportul pe bra e. În acest mod pot fi transporta i cei care nu prezintã fracturi de coloanã vertebralã sau de membre. Salvatorul îngenuncheazã i apucã accidentatul cu o mânã sub coapse i cu cealaltã pe dupã subsuori; apoi se ridicã i duce bolnavul în bra e. b) Transportul pe spate. Acest procedeu poate fi utilizat dacã accidentatul este con tient i nu prezintã fracturi ale

membrelor superioare. Accidentatul este a ezat pe o piatrã, salvatorul întors cu spatele îngenuncheazã între picioarele acestuia i îi cere sã-l prindã cu bra ele de dupã gât. Apoi, apucându-l cu mâinile pe sub genunchi, salvatorul se ridicã i porne te înspre înainte.

26

Transportul accidenta ilor

c) Transportul pe umeri. Dacã victima este incon tientã, în cazul unui singur salvator, se indicã transportul pe umeri. Un prim procedeu este transportul pe un singur umãr. În acest caz purtãtorul ridicã accidentatul pe umãrul sãu drept. Capul accidentatului se apleacã pe spatele purtãtorului, care î i trece bra ul sãu drept pe deasupra coapselor victimei, i cu mâna dreaptã apucã mâna dreaptã a accidentatului. Accidentatul mai poate fi transportat de cãtre o singurã persoanã, pe amândoi umerii. d) Transportul cu chinga de cãtre o singurã persoanã simplificã transportul i u ureazã efortul depus de salvator.

Transportul executat de douã persoane

a) Transportul pe bra e orizontal. Cei doi salvatori îngenuncheazã pe partea sãnãtoasã a victimei, la fel ca la transportul cu targa, unul în dreptul toracelui i bazinului, iar celãlalt în dreptul membrelor inferioare. Ei î i introduc mâinile pe sub victimã, îl ridicã i pornesc cu acela i picior, la comandã. Accidentatul î i va petrece bra ul pe dupã ceafa purtãtorului de la cap. b) Transportul cu scaunul se poate executa pe un scaun adevãrat pe care se a azã accidentatul. Dacã nu avem scaun, purtãtorii se apucã într-un anume fel de mâini, formând ceea ce se nume te scaun. Accidentatul se a azã pe acesta i î i petrece mâinile pe dupã gâtul celor ce îl transportã. Încheierea unui scaun se face astfel: fiecare

Transportul accidenta ilor

27

dintre purtãtori î i apucã gâtul mâinii stângi cu mâna sa dreaptã, iar mâna stângã apucã gâtul mâinii drepte a celuilalt purtãtor. c) Procedeul „unul dupã altul”. Accidentatul este ridicat de pe sol i transportat de cãtre doi salvatori, dintre care primul a ezat între membrele inferioare ale victimei îl sus ine cu anebra ele îndoite pe sub genunchi; al doilea, a ezat în spate, ridicã i duce accidentatul cu mâinile petrecute pe sub subsuorile acestuia. Apucarea, ridicarea i pornirea cu acela i pas se executã la comandã. d) Transportul cu chinga. Chinga este petrecutã pe sub oldurile

accidentatului, rãsucitã în „8”. Salvatorii îngenuncheazã de o parte i cealaltã i petrec pe umeri i pe dupã ceafã ochiul respectiv al chingii, apoi se ridicã i pornesc cu acela i pas, la comandã.

i transportul efectuat de câtre douã persoane se va limita la cazurile în care nu suspectãm fracturi de coloanã vertebralã sau fracturi greu de imobilizat, ca cele ale coapsei. În oricare din cazurile de fracturã, prima manevrã va fi imobilizarea provizorie i apoi transportul.

CAPITOLUL IV

Traumatismele

Prin traumatisme se în elege ansamblul de manifestãri i de consecin e locale i generale, care apar i se dezvoltã în urma ac iunii unui agent traumatizant asupra organismului. Traumatismele se clasificã dupã mai multe criterii: 1. Dupã agentul traumatizant existã traumatisme mecanice, termice, electrice, chimice, prin iradiere, prin explozii. 2. Dupã numãrul regiunilor anatomice traumatizate: - traumatisme unice, multiple, asociate, combinate. - politraumatisme cu interesarea func iilor vitale. 3. Dupã cauza care le-a produs: - accidentale: circula ie, industrie, cãderi, sport, casnice etc - agresiuni; - în scop suicid. 4. În func ie de existen a unei solu ii de continuitate tegumentarã: - contuzii sau traumatisme închise; - plãgi sau traumatisme deschise. Traumatismele mecanice sunt cele mai frecvente. Atunci când ac ioneazã mai mul i agen i vulneran i, se produc leziuni combinate. Politraumatismele reprezintã 10-12 % din traumatisme, ele se caracterizeazã printr-un plus de gravitate, rezultat din concomiten a leziunilor multiple i din dereglarea func iilor vitale cardio-circulatori i respiratorii.

Traumatismele

29

IV. 1. Contuziile

Contuziile sau traumatismele închise sunt modificãri structurale i func ionale produse în esuturi în urma unui agent traumatizant, care nu creeazã o solu ie de discontinuitate la nivelul tegumentului sau al mucoasei. Agentul traumatizant este reprezentat de un corp contondent cu o suprafa ã mai mare i netedã. Contuziile se clasificã în: I. Contuzii superficiale, care la rândul lor se împart în: 1. Contuzii ale tegumentului: a). Escoria ia superficialã este o pierdere de epiderm, pânã la stratul cornos, care nu sângereazã i care poate fi o poten ialã poartã de intrare pentru microbi. b). Escoria ia profundã depã e te stratul cornos al pielii, sângereazã i trebuie consideratã ca i o plagã. Acestea douã se trateazã prin badijonãri cu substan e antiseptice. c). Impregnãrile sunt re ineri de microparticule de pãmânt, nisip, metale în tegumente. Se îndepãrteazã prin spãlare sau instrumental. d). Flictena traumaticã rezultã prin decolarea dermoepidermicã, are con inut serohemoragic i este rezultatul stazei venoase i a

edemului post traumatic. Ea apare în primele minute sau ore. Poate apãrea i în hematoame profunde sau în fracturi. Se trateazã prin punc ionare i pansament steril. e). Necroza cutanatã post traumaticã se produce prin întreruperea circula iei în zona tegumentarã interesatã. Se formeazã o escarã care se

30

Traumatismele

va elimina i va lãsa în urma ei o plagã. Ea se poate produce i prin compresiune de la interior, relizatã de un hematom sau de fragmente osoase fracturate. Se trateazã prin excizie, evacuarea hematomului, pansamente, la nevoie grefã cutanatã. f). Echimoza este o revãrsare subdermicã de sânge. Ini ial ea are o culoare ro ie, violacee, ulterior ea devine albastrã-vânãtã, galbenverzuie pe mãsura resorb iei i dispare fãrã urme în douã trei

sãptãmâni. Ele pot apãrea precoce, imediat, la locul contuziei sau apar tardiv la câteva ore, prin difuzarea la distan ã de zona contuzionatã. De exemplu, în fracturile bazei craniului pot apãrea hematoame palpebrale, subconjunctivale, pe peretele posterior al faringelui. Se trateazã prin aplicare de comprese reci i unguent cu Lasonil. g). Hematomul apare din cauza ruperii vaselor sanguine mai mari. El poate fi mic (câ iva ml) sau mai mare (1000-3000 ml), ca în cazul zdrobirilor musculare, fracturilor de coapsã i bazin. Hematomul

circumscris (localizat) este bine delimitat de esuturile adiacente, apare ca o tumefac ie dureroasã mai moale i fluctuentã, cu crepita ie la centru i mai consistentã la periferie. El poate avea pulsa ii, dacã comunicã cu o arterã. Hematomul pielii pãroase a capului se nume te bosã sanguinolentã. Hematomul difuz se realizeazã prin difuzarea sângelui pe tecile vasculonervoase în intersti iile musculare. Este întins i difuz, poate deveni compresiv asupra elementelor vasculare. Hematoamele se pot infecta. Ele se trateazã cu aplica ii reci umede sau uscate i unguent cu Lasonil.

2. Contuziile hipodermului se pot solda cu ruperea re elei vasculare i cu necrozã asepticã. În contuziile hipodermului se poate produce i necroza tegumentului. Regiunea prezintã edem, echimoze, hematoame subcutanate.

Traumatismele

31

a). Revãrsatul serolimfatic este o formã particularã de contuzie hipodermicã i constã în acumularea unui lichid seros între fa cia de înveli i fa a profundã a hipodermului; rezultã în urma unui impact

traumatic tangen ial. El se produce pe fa a anterolateralã a abdomenului, la coapsã, în regiunea fesierã i lombarã. Colec ia nu prezintã fluctuen ã dar se deplaseazã odatã cu mi cãrile corpului. Prevenirea acestul revãrsat serolimfatic se face prin pansament compresiv.

II. Contuziile profunde. Sunt contuziile fasciilor de înveli , aponevrozelor, hernia muscularã, ruptura muscularã; vor fi tratate ulterior. Din punct de vedere topografic deosebim: 1.Contuzia abdominalã poate fi numai parietalã, când intereseazã numai tegumentul sau musculatura i parietovisceralã (60%), când prin structurile parietale sunt interesate abdominale. Contuziile parietale mai frecvente sunt echimozele, hematoamele, revãrsatul serolimfatic, ruptura mu chiului drept abdominal. Organele parenchimatoase sau cavitare pot prezenta echimoze, hematoame subseroase, rupturi par iale sau complete. Nu existã paralelism între amploarea leziunilor parietale i a celor viscerale. Existã situa ii când leziunile parietale sunt minime, dar viscerele abdominale pot prezenta leziuni majore. Ruptura de organe parenchimatoase se traduce prin sindromul de hemoragie internã intraperitonealã, iar ruptura de organe cavitare se traduce prin irita ie peritonealã posttraumaticã. Aceste sindroame se integreazã în abdomenul acut. Durerea abdominalã este mare, spontanã i accentuatã la palpare. Bolnavul are o atitudine antalgicã i anume, flexiunea membrelor i unul sau mai multe viscere

32

Traumatismele

inferioare pe abdomen pentru relaxarea musculaturii abdominale. La palparea abdomenului se înregistreazã apãrarea muscularã: o rigiditate muscularã tonicã, permanentã, invincibilã, împiedicând prin rezisten a opusã orice palpare profundã. Bolnavul mai poate prezenta vãrsãturi i semnele hemoragiei: accentuatã. Un astfel de accidentat trebuie transportat la spitalul cel mai apropiat, evitând a-i provoca mi cãri care îi pot accentua hemoragia. Nu orice loviturã abdominalã puternicã provoacã rupturi ale organelor interne. E bine sã se tie cã uneori lovituri relativ u oare pot sã rupã un organ. De aceea, dacã observãm cã dupã o loviturã în abdomen durerea nu înceteazã, ci devine din ce în ce mai puternicã i se înso e te i de alte semne dintre cele men ionate mai sus, este ame ealã, tahicardie, tahipnee, paloare, sete

obligatoriu sã fie cerut ajutorul medicului fãrã întârziere. Uneori pot sã aparã accidente grave la câteva zile dupã o loviturã, timp în care bolnavul s-a sim it bine. Apar dureri abdominale, ame eli, care ne obligã sã consultãm de urgen ã medicul.

2. Contuzia toracicã poate fi toracicã simplã sau cu interesarea organelor endotoracice. Contuzia parietalã se traduce prin durere, hematom, perceperea unei discontinuitã i în cazul rupturii musculare (pectoral). În cadrul contuziilor toracice: como ia i compresia toracicã realizeazã douã aspecte particulare. Como ia toracicã rezultã prin aplicarea unei for e contondente mari pe regiunea sternalã sau precordialã, se poate manifesta prin apnee sau dispnee, paloare, puls abia perceptibil, tensiune arterialã scãzutã. Ea este cauzatã de reflexe inhibitorii vagale, uneori poate duce la exit

Traumatismele

33

instantaneu. oxigenoterapie.

Se

trateazã

prin

resuscitare

cardiorespiratorie,

Compresia toracicã se realizeazã prin comprimarea violentã a toracelui între douã planuri rigide. Clinic se pune în eviden ã prin existen a mã tii cervicofaciale: pete ii i hemoragii în teritoriul cav superior: fa ã, gât, umeri. Cedeazã spontan în 10-15 zile. Tratamentul constã în analeptice cardiovasculare, oxigenoterapie respira ie artificialã. În cazul contuziilor mai intense se pot produce fracturi costale, disjunc ii condrocostale i luxa ii costale. Acestea se manifestã prin durere vie într-un punct fix, crepita ii. Se trateazã prin infiltra ii analgezice cu xilinã. Deoarece capetele coastelor rupte pot sã rãneascã plãmânii sau vasele mari, în contuziile puternice ale toracelui, pânã la clarificarea prin examen radiologic a stãrii în care se gãsesc coastele, sã se imobilizeze toracele cu o fa ã latã trasã circular sau cu o bucatã de pânzã, fãrã a merge prea jos pentru a nu stânjeni respira ia. Leziunile endotoracice se manifestã prin colec ii endotoracice sau în cazurile mai grave prin semne de insuficien ã respiratorie acutã. i la nevoie

3. Contuzia cerebralã sau traumatismele craniocerebrale. De i nu revendicã întotdeauna i imediat un tratament obligatoriu lezional, trebuie luate mãsuri adecvate deoarece de ceea ce se face în primele ore depinde viitorul unui traumatizat craniocerebral. În traumatismele craniocerebrale prima mãsurã terapeuticã este asigurarea respira iei, chiar prin intuba ie, deoarece „salvarea vie ii înseamnã de fapt salvarea creierului” care este un mare consumator de oxigen. În traumatismele craniocerebrale se întâlnesc urmãtoarele posibilitã i clinice:

34

Traumatismele

- como ia, cauzatã de izbirea substan ei cerebrale de pere ii oso i, fãrã leziuni anatomice i cu recãpãtarea rapidã a stãrii de con tien a. - contuzia, care este o alterare a substan ei cerebrale, apãrând starea de comã care persistã în func ie de intensitatea leziunilor. - compresiunea prin hematom extradural sau subdural, care determinã apari ia stãrii de comã, cu duratã variabilã, dupã localizarea hematomului. Ca rezultat al traumatismului cranian se descriu patru grade de profunzime a comei: 1. Coma vigilã (de gradul I), în care starea de veghe este încã prezentã, dar s-a instalat deja un grad de somnolen ã. Se poate comunica cu bolnavul, dar cu dificultate. Este stadiul de comã u oarã, accidentatul reac ionând la un stimul dureros. 2. Coma carrus ( de gradul II), în care bolnavul nu reac ioneazã la excitan i durero i, însã î i pãstreazã reflexele oculare, cutanate i osteotendinoase. Nu are reflex de degluti ie, fiind un stadiu grav de comã. 3. Coma profundã (de gradul III), în care toate reflexele sunt dispãrute, putând surveni tulburãri respiratorii i circulatorii,

manifestate prin depresiune respiratorie i chiar stop respirator, hipotensiune i în final stop cardiac. 4. Coma depã itã (de gradul IV) este rezultatul reluãrii contrac iei spontane a cordului dupã 3-4 minute de viabilitate a creierului, deci este un bolnav decerebrat, irecuperabil ca individ con tient.

Coma instalatã imediat dupã accident nu are valoare prognosticã, pupilele reac ioneazã la luminã i reflexele osteotendinoase sunt

normale. Deseori apar la început semne foarte grave: contracturi în

Traumatismele

35

extensiune, prona ia i extensiunea membrelor superioare la excita ia dureroasã, anizocorie sau midriazã inertã, hipersecre ii traheobron ice. Fracturile situate la baza craniului pot fi înso ite de leziuni ale trunchiului cerebral i se manifestã de la început prin comã vigilã care apoi se aprofundeazã, afectând respira ia i circula ia. Accidentatul poate sã aibã pierdere de sânge pe nas, echimoze în jurul ochilor, respira ie neregulatã i foarte zgomotoasã. Ace ti bolnavi trebuie transporta i cu mare grijã la spital, deoarece în timpul transportului, fiecare mi care bruscã poate înrãutã i situa ia.

4. Traumatismele vertebromedulare. În traumatismele coloanei vertebrale se pot produce contuzii, dilacerãri, întreruperi func ionale incomplete sau complete par iale ale mãduvei spinãrii. Sunt localizate de obicei în regiunea cervicalã i lombarã; segmentele toracal i sacral sunt mai fixe i mai rigide. Aceste leziuni se manifestã prin paraplegie flascã totalã, anestezie totalã, dispari ia reflexelor, tulburãri sfincteriene. În caz de suspiciune de fracturã de coloanã vertebralã, ridicarea accidenta ilor se va face cu deosebitã grijã evitându-se torsiunea axului craniocervicotoracic imprimându-se o u oarã trac iune craniopedioasã constantã. Se contraindicã flectarea sau torsionarea regiunii cervicale, deoarece se pot produce sec iuni ale mãduvei spinãrii. Transportul se va face pe un plan dur, aplicând saci cu nisip de o parte i de alta a regiunii temporooccipitale. Leziunile nervoase se manifestã prin imposibilitatea mi cãrii membrelor inferioare (paraplegie), în caz de leziuni în segment lombar; i/sau tetraplegie în caz de leziuni în regiuni înalte. Dacã leziunea este situatã în zona cervicalã a mãduvei spinãrii, deasupra originii nervului

36

Traumatismele

frenic, se indicã de extremã urgen ã respira ie artificialã, deoarece mi cãrile diafragmei sunt abolite.

5. Traumatismele maxilofaciale se caracterizeazã prin: - asfixie, produsã prin edem al plan eului bucal, acumulãri de secre ii i cheaguri sanguine, edem al glotei, cãderi ale bazei limbii în faringe, ca urmare a fracturilor mandibulei, aspira ii de fragmente osoase, din i sau proteze. - primul ajutor constã în trac iunea limbii cu o pensã sau cu mâna i fixarea ei la exterior, aspirarea corpilor strãini din faringe sau extragerea lor cu o pensã secre iilor. - hemoragia poate fi moderatã sau masivã în raport cu vasul lezat. Lezarea arterei carotide sau a venei jugulare poate duce la moarte la locul accidentului. Se va aplica hemostaza provizorie prin compresiune digitalã pe marginea medialã a sternocleidomastoidianului sau pansament compresiv. ocul posttraumatic este grav. Primul ajutor constã în i la nevoie traheostomia i aspirarea

oxigenoterapie i perfuzie endovenoasã. - fracturile masivului facial pot fi înso ite sau nu de como ie cerebralã. Se va încerca o fixare provizorie prin aplicarea „pra tiei mentoniere” sau a unui pansament compresiv vertex-mandibulã.

IV. 2. Plãgile

Plãgile sau rãnile sunt leziuni traumatice caracterizate prin întreruperea continuitã ii tegumentelor sau a mucoaselor.

Traumatismele

37

Distrugerea esuturilor poate fi provocatã de o ac iune mecanicã, termicã, chimicã sau electricã. Plaga produce reac ii locale i uneori ale întregului organism. Clasificarea rãnilor 1. Plaga este simplã când marginile ei sunt liniare i regulate. 2. Plaga compusã are marginile neregulate i intereseazã uneori organe importante. 3. Plaga este complicatã când în timpul evolu iei ei se supraadaugã infec ii grave. 4. Plaga superficialã intereseazã numai pielea. 5. Plaga profundã intereseazã i restul esuturilor; atunci când comunicã cu o cavitate naturalã (peritoneu, pleurã, pericard), rãnile se numesc penetrante. Rana penetrantã înso itã de rãnirea unui organ cavitar se nume te perforantã. Oricare dintre aceste rãni pot fi produse în condi ii i prin ac iuni diferite. 1. Prin ac iune mecanicã se pot produce plãgi prin tãiere, în epare, contuzie, mu cãturã, armã de foc. a). Rana tãiatã poate fi operatorie sau accidentalã. Aceasta din urmã se produce prin instrumente tãioase, cioburi. În rãnile tãiate marginile pielii sunt regulate, distrugerile de esuturi sunt mici i vindecarea se face repede. b). Rana prin în epare poate fi produsã prin a chii de lemn, instrumente ascu ite, împunsãturi de coarne de animale. Se

caracterizeazã printr-o rãnire micã a pielii i distrugeri limitate de esuturi. O categorie aparte o formeazã rãnile prin în epãturã de insecte. Acestea sunt periculoase deoarece în acela i timp cu în epãtura, insecta introduce în esuturi substan e iritante i provoacã prurit, transformând

38

Traumatismele

în epãtura într-o poartã de intrare a infec iei. În epãturile de insecte inoculeazã uneori germenii unor boli generale (paludism, tifos exantematic). c). Plãgile prin mu cãturã . Cel mai des întâlnite sunt cele provocate de animale domestice, mai rar de animale sãlbatice i foarte rar de cãtre oameni. Pericolul rãnilor prin mu cãturã este foarte mare deoarece se pot transmite unele boli (turbarea). Mu cãtura de viperã este relativ rarã la noi în arã i este provocatã de mu cãtura viperei cu corn. d). Rãnile prin arme de foc pot fi provocate de alice care se împrã tie în esuturi sau prin gloan e de diferite calibre. Aceste rãni pot fi unipolare, cu oprirea proiectilului în esuturi, sau bipolare,

prezentând un orificiu de intrare i altul de ie ire. Orificiul de intrare este punctiform, cel de ie ire exploziv, prezentând o rupere radialã a esuturilor. Denumirea rãnilor trebuie sã cuprindã: forma anatomicã, regiunea i cauza ei.

Simptomele rãnii

Rana se înfã i eazã în clinicã în mod diferit în raport cu distrugerile de esuturi. Durerea este un simptom constant. Ea nu lipse te decât la bolnavii în stare gravã de oc. Durerea este de intensitate diferitã în raport cu regiunea în care s-a produs rana i tipul de ranã. La bolnavul corect tratat i imobilizat, durerea dispare în 5-6 ore. Dacã apare dupã câteva zile înseamnã cã a apãrut o complica ie, de obicei o infec ie. Alt simptom este impoten a func ionalã. Ea este cauzatã de durere i/sau de leziunile produse de traumatism: sec iunea de nerv, tendon, ligamente sau deschiderea unei articula ii.

Traumatismele

39

În rãnile deschise, pielea este sfâ iatã. Întinderea

i forma

leziunilor pielii sunt în func ie de agentul vulnerant i modul lui de ac iune. În ranã se vãd esuturile subjacente: mu chi, tendoane, os, viscere. esuturile au la început o culoare ro ie-sângerândã. esuturile descoperite se deshidrateazã repede, se usucã, se cianozeazã, ceea ce face sã se modifice caracterul ini ial al rãnii. Orice ranã este înso itã de hemoragie. Importan a hemoragiei depinde de natura vasului interesat. Caracterele ei sunt variabile în raport cu natura vasului care sângereazã. Rãnile infectate sunt înso ite, de obicei, de simptome generale: febrã i frison. Durerea prelungitã produce tulburãri din partea

sistemului nervos central: agita ie i nelini te.

Tratamentul rãnii

1. Prima atitudine în tratarea unei plãgi este suprimarea durerii prin imobilizarea regiunii i administrarea de antialgice. 2. Oprirea hemoragiei prin hemostazã provizorie. 3. Curã irea rãnii i pansarea ei corectã. 4. Seroterapia antitetanicã i antigangrenoasã; antibiotice. 5. Transportul accidentatului se va face în condi ii care sã înlãture durerea. Regiunea rãnitã va fi imobilizatã, pozi ia bolnavului în timpul transportului fiind cea de repaus. Transportul sã nu fie obositor.

Se vor îndruma obligatoriu la spitalul de urgen ã urmãtoarele plãgi: - superficiale întinse; - prin contuzie cu pierderi mari tegumentare;

40

Traumatismele

- cele la care nu s-a putut preciza dacã sunt sau nu profunde; - cele profunde; - cele înso ite de fracturi, cu leziuni tendinoase, articulare sau nervoase; - cele ale mâinii; - cele penetrante (la nivelul ochilor implicã pansarea ambilor ochi).

Primul ajutor în accidentele ochilor

La nivelul ochilor pot fi întâlnite contuzii, plãgi tãiate sau în epate, cu sau fãrã corpi strãini i arsuri. Cel care a suferit un astfel de accident prezintã urmãtoarele semne: lãcrimare, fotofobie, dureri la nivelul ochiului, scãderea acuitã ii vizuale. La examenul ochiului se constatã înro irea conjunctivei, umflarea pleoapelor, înce o area corneei, prezen a de hemoragii conjunctivale i intraoculare, plãgi simple sau perforante, fragmente din corpul care a produs lovitura. Tratamentul plãgilor oculare trebuie fãcut numai de medic. Acidentatul va fi îndrumat de urgen ã la specialist, dupã ce i s-a aplicat un pansament protector fãcut dintr-o compresã sterilã sau o batistã foarte curatã. În cazul plãgilor perforante, în acordarea primului ajutor, se va evita în primul rând agravarea leziunilor i se vor face cât mai pu ine manevre la nivelul regiunii lezate. Este recomandabil sã se aplice un

Traumatismele

41

pansament, care sã cuprindã amândoi ochii, chiar dacã numai unul este rãnit. În acest mod se împiedicã mi cãrile globului ocular rãnit, care ar face posibilã agravarea leziunii. Acidentatul va fi transportat cu cel mai rapid mijloc, la o unitate de specialitate.

Primul ajutor în mu cãtura de viperã

Veninul de

arpe con ine substan e hemolitice, proteolitice,

neurotoxice. În anumite situa ii, mu cãtura de viperã poate periclita via a bolnavului. Manifestãrile locale se caracterizeazã prin durere vie, persistentã, marca dublã a perechilor de din i care pãtrund pânã la hipoderm, edem, eritem, vezicule epidermice. Manifestãrile generale sunt reprezentate de: gre uri, vãrsãturi, ame eli, obnubilare, iar în cazurile grave echimoze, pete ii generalizate, epistaxis, gingivoragii, hematemezã, hematurie, edem pulmonar acut, colaps, comã i exitus. Tratamentul trebuie sã fie energic i precoce. Tratamentul local constã în aplicarea unui garou, proximal de leziune, men inut pânã la 1 orã, suc iunea cu ajutorul gurii de cãtre o persoanã care nu are leziuni bucale (30 min.) sau la nevoie incizia în cruce cu excizia chirurgicalã a plãgii pânã la fascie. General, se va administra ser antiviperin (10-20 ml. i.m. sau în perfuzie); hemisuccinat de hidrocortizon, antienzime. Profilaxia antitetanicã este obligatorie.

42

Traumatismele

IV.3. Ruptura muscularã i ruptura de tendon
Rupturile musculare sunt frecvent leziuni de hiperfunc ie care apar în cursul eforturilor intense i rapide: alergãri de vitezã, sãrituri, tenis de câmp etc. Se produc prin contracturã muscularã bruscã. Mu chii cei mai des interesa i sunt: cei de pe fa a posterioarã a coapsei, apoi adductorii, cvadricepsul femural i tricepsul sural. Dintre factori favorizan i ai rupturilor musculare amintim frigul umed i omiterea exerci iilor de pregãtire a organismului pentru efort, factorul constitu ional având i el un rol în producerea acestora. Ruptura muscularã, dupã numãrul de fibre interesate, poate fi: fibrilarã, fascicularã i totalã. Simptomatologia se caracterizeazã prin: apari ia unei dureri vii în timpul efortului, cu caracter de loviturã de bici, de piatrã, cârcel sau sfâ iere care obligã sportivul sã întrerupã brusc efortul. În ruptura fibrilarã, obiectiv nu constatãm nimic deosebit la nivelul leziunii; pacientul acuzã o durere mai mult sau mai pu in difuzã la palpare. În celelalte forme de rupturi, imediat dupã accident se palpeazã o denivelare, care dispare dupã instalarea hematomului. Acesta apare sub forma unui infiltrat difuz, cu echimozã la distan ã, în cazul în care s-a rupt i fascia de înveli . Echimoza apare la câteva zile de la accident. Hematomul se poate prezenta i sub formã de colec ie, care se transformã într-un chist. Tratamentul rupturilor musculare este conservativ i chirurgical. Tratamentul conservativ se aplicã în rupturile fibrilare i fasciculare. El constã în aplicarea unor comprese reci i bandaj compresiv pentru 24-48 ore pentru a împiedica formarea hematomului. Primele comprese e bine sã fie rãcite cu Kelen.

Traumatismele

43

În rupturile fasciculare se face o imobilizare pentru câteva zile cu o atelã, în pozi ia de relaxare a mu chiului lezat. Dupã 2-3 zile de la rupturã se poate începe fizioterapia. Masajul este contraindicat în rupturile musculare deoarece, aplicat mai ales în faza ini alã a rupturii, poate produce osificãri la nivelul leziunii. În cazul rupturilor musculare tratate conservativ, activitatea sportivã va fi reluatã numai dupã dispari ia durerii la palpare, ceea ce corespunde cu 10 zile pentru rupturile fibrilare i 20-30 de zile pentru cele fasciculare. O vindecare incompletã expune la recidive. În caz de rupturã muscularã totalã se impune tratamentul chirurgical. Ca prim ajutor, se imobilizeazã în atelã, se aplicã pansasment compresiv cu Kelen i se transportã la spital. Ruptura muscularã se poate produce i prin traumatizare directã. Hernia muscularã se produce prin ruptura fasciei musculare. Clinic, se recunoa te prin existen a unei tumori de consisten ã moale, nedureroasã, palpabilã când mu chiul este în relaxare i care dispare odatã cu contrac ia sa. Hernia muscularã se întâlne te mai frecvent la mu chii biceps brahial, drept anterior, triceps sural, mu chii antebra ului, tibialul anterior. Fa cia nu are tendin ã spontanã la vindecare, motiv pentru care este necesarã suturarea ei. Ruptura de tendon este o leziune de hiperfunc ie. Ea interseazã tendoanele care au suferit un oarecare grad de degenerescen ã grãsoasã. Uneori se prodce smulgerea inser iei osoase a tendonului. Tendonul lui Achile este cel care suferã cele mai multe rupturi. De cele mai multe ori sediul rupturii se gãse te la trecerea tendonului în mu chi.

44

Traumatismele

În ruptura acestui tendon existã o durere localizatã la nivelul tendonului, impoten ã func ionalã manifestatã prin imposibilitatea ridicãrii pe vârful piciorului i la palpare se pune în eviden ã o

depresiune care întrerupe continuitatea tendonului. Mai târziu, când tumefac ia din jurul tendonului a dispãrut, aceastã depresiune se vede la inspec ia din profil a gleznei. Tratamentul cel mai eficace este cel chirurgical. Ca prim ajutor se face o imobilizare provizorie a gleznei, piciorului i gambei (în unghi drept) i se transportã la spital.

IV. 4. Crampa muscularã
Numitã i „cârcel” este un accident frecvent întâlnit la sportivi i în special la înotãtori. Apare în general la sportivii obosi i, la cei care alocã prea pu in timp pregãtirii organismului pentru efort, la cei emo iona i i la cei surmena i. Frigul i rãceala apei sunt factori

favorizan i ai crampei musculare. Uneori crampa muscularã poate apãrea ca urmare a unei contuzii musculare i se poate asocia cu fenomene de rupturã de fibre musculare sau tendinoase. Crampa apare sub forma unei dureri vii, constrictive, bru te i cu tendin a extinderii de la un fascicul de fibre la un mu chi sau un grup de mu chi. În timpul crampei, mu chiul interesat se gãse te într-o contrac ie tonicã, prezentând la palpare o consisten ã durã, ducând la impoten a func ionalã a membrului respectiv.

Traumatismele

45

Durerea se exacerbeazã prin încercarea de efectuare a mi cãrii active i este amelioratã sau poate sã disparã prin scurtarea pasivã a mu chiului (flexiune). În caz de rupturã muscularã, manevra de scurtare a mu chiului nu aduce nici un fel de ameliorare. Durerea în acest caz este mult mai circumscrisã, limitându-se la locul rupturii, fãrã iradiere. La locul rupturii musculare se pot observa hematoame sau echimoze. Tratamentul constã în: punere în repaus; manevra de scurtare a mu chiului; comprese calde sau aer cald; masaje foarte u oare pe zona dureroasã cu revulsive locale, alcool.

CAPITOLUL V

Pansamentul

Pansamentul este actul chirurgical prin care se protejeazã i se aseptizeazã o rana pentru a înlesni o bunã cicatrizare. Principiile unui bun pansament. Pentru ca scopul propus sã fie realizat, un bun pansament trebuie sã respecte câteva reguli fundamentale. a). Asepsie perfectã. Toate materialele i instrumentele care vin în contact cu plaga trebuie sã fie sterilizate. De asemenea, trebuie dezinfectate mâinile celui care face pansamentul i tegumentele din jurul rãnii. Pentru a asigura sterilitatea în timpul pansamentului se folosesc instrumente sterile; la fiecare pansament se folose te alt rând de instrumente. Materialul pentru pansament se pãstreazã în casolete sterilizate. Pentru a pãstra asepsia pe parcursul pansamentelor, nu se va umbla cu instrumentele cu care se panseazã în aceastã casoletã. U ajutor, folosind n o pensã sterilã întrebuin atã numai în acest scop, serve te materialul necesar. Pansamentele vechi, îmbibate cu puroi, se scot de pe ranã de cãtre un ajutor. b). Absorb ia secre iilor rãnii este o altã condi ie a unui bun pansament. Absorb ia se realizeazã pe baza principiului fizic al capilaritã ii i evaporãrii. Pentru aceasta se acoperã rana cu o compresã de tifon, de regulã umezitã. Însu irea absorbantã a acestui material este

Pansamentul

47

slabã, fiind însã compensatã de calitatea pe care o are de a nu se lipi de plagã i de a nu lãsa scame. Absorb ia se face prin stratul urmãtor, care este format din vatã hidrofilã. Pansamentele în scop absorbant nu vor fi acoperite cu material impermeabil, deoarece acesta împiedicã a doua însu ire a pansamentului absorbant – evaporarea. Împiedicând evaporarea se împiedicã în acela i timp i însu irea absorbantã. c). Pansamentul sã nu fie dureros. Pentru aceasta se cer, din partea celui care-l face, rãbdare i îndemânare. N este indicatã smulgerea u pansamentului de pe o ranã. Pansamentul lipit se înmoaie cu apa oxigenatã sau cu ser fiziologic. Pansamentul lipit este dovada cã secre iile plãgii sunt minime. Explorarea traiectelor plãgii trebuie fãcutã cu blânde e i fãrã sã irite esuturile. scarea secre iilor plãgii nu se va face prin tergerea cu U comprese, ci spãlând rana cu un curent slab de ser fiziologic sau solu ie de permanganat 1000. / 4 d). Aseptizarea plãgii se face cu ajutorul unor substan e chimice: sulfamide, antibiotice. Fiecare antiseptic are unele calitã i, care corespund unui anumit stadiu din evolu ia plãgii. Astfel, apa oxigenatã este indicatã când rana este adâncã i are secre ii bogate. În rãnile superficiale se folosesc bacteriostatice din grupul sulfamidei, înglobate în grãsime. e). Protec ia rãnii. Pansamentul trebuie sã apere rana de infec ia din afarã i de ac iunea mecanicã a uscãrii i a altor microtraumatisme: frig, cãldurã etc. Aceastã însu ire este datã de straturile succesive care

48

Pansamentul

alcãtuiesc pansamentul i de grosimea lor. Grosimea stratului de vatã este în raport cu întinderea i secre ia plãgii. Pentru a realiza o bunã protec ie a plãgii, pansamentul trebuie fãcut astfel încât sã nu se desprindã sau sã nu alunece de pe ranã. Modul de fixare al unui pansament depinde de sediul rãnii, de abunden a secre iilor i de starea bolnavului. f). Schimbarea pansamentului se va face cât mai rar posibil, în func ie de evolu ia plãgii. g). Imobilizarea regiunii este un element de mare valoare în grãbirea cicatrizãrii. O ranã pusã în repaus este mai pu in dureroasã i provoacã mai pu ine reflexe inhibitoare, grãbindu-se astfel vindecarea. Imobilizarea trebuie fãcutã în pozitie de repaus a regiunii. Pentru imobilizare se folosesc atele de sârmã, de lemn sau extensie continuã.

Materialul necesar unui pansament. Materialul folosit pentru pansarea unei rãni trebuie sã fie u or, elastic, absorbant al secre iilor plãgii i aseptic. El trebuie sã apere rana de infec ii i sã o fereascã de microtraumatismele de afarã. Materialele care îndeplinesc toate aceste condi ii sunt: tifonul, fa a i vata. Tifonul este o pânzã rarã fãcutã din bumbac. Tifonul de bunã calitate se recunoa te prin faptul cã se cufundã în apã; 1 grame de tifon 0 de bunã calitate re in 2 grame de apã. 0 Tifonul din celofibrã este mai pu in hidrofil, se sterilizeazã mai greu i nu poate fi recuperat. Pregãtirea tifonului se face prin tãierea în bucã i pãtrate de diferite dimensiuni, împãturite în patru cu marginile înãuntru. Apoi se pune în casoletã i se sterilizeazã la autoclav.

Pansamentul

49

Vata se folose te pentru a da pansamentului elasticitate i a proteja plaga. Pentru absorb ie se folose te vata hidrofilã. Aceasta se ob ine prin degresarea bumbacului. O vatã hidrofilã de bunã calitate este de culoare albã, omogenã, firul trebuie sã aibã cel pu in 2 cm. lungime, sã fie destul 0 de rezistent, sã nu se pulverizeze.. Pusã pe apã ea se scufundã imediat. Vata hidrofilã îndepline te mai multe func ii: - dã elasticitate pansamentului i prin aceasta fere te rana de traumatismele externe; - men ine o cãldurã constantã la nivelul rãnii; - opre te infec ia din afarã; - to i corpii strãini de afarã sunt opri i în pãturile superficiale ale stratului de vatã; - absoarbe secre iile rãnii. Deoarece se lipe te de plagã, între vatã i ranã se întinde un strat de comprese. Vata se taie în dreptunghiuri, se pune în casoletã i se sterilizeazã în autoclav. Vata folositã la curã area rãnilor se îmbracã în sac de tifon. Instrumentarul. Pentru a face un pansament este nevoie de : pense anatomice, pense hemostatice, foarfecã, sonde canelate, stilet butonat pentru explorarea rãnii. Sterilizarea instrumentarului se face la autoclav. Tehnica unui pansament. U bun pansament este acela care n respectã principiile descrise anterior. Pansamentul se aplicã dând bolnavului o pozi ie odihnitoare pentru el i potrivitã celui care îl executã. Pozi ia bolnavului i a regiunii de pansat se alege potrivit cu starea generalã a bolnavului, inând seama de întinderea rãnii i de regiunea anatomicã. Blnavul poate fi pansat o ezând sau culcat. Pentru copii i

persoanele mai sperioase este mai bunã pozi ia culcatã.

50

Pansamentul

Pansarea se face în patru timpi: 1 Primul timp al pansamentului este crearea câmpului operator. . Acesta constã în curã irea tegumentelor din jurul rãnii i dezinfec ia lor. Pentru aceasta se terg cu o compresã uscatã secre iile din jurul rãnii, începând de la plagã spre înafarã. Se degreseazã dupã aceea pielea cu benzinã iodatã. Apoi se dezinfecteazã pielea cu alcool sau tincturã de iod. 2 Al doilea timp al pansamentului este tratarea rãnii. Aceasta . trebuie fãcutã respectând principiul unui bun pansament. diferitelor antiseptice i antibiotice. 3Al treilea timp al pansamentului îl reprezintã acoperirea rãnii. Se . aplicã deasupra plãgii douã, trei comprese umezite în antisepticul ales. Compresa trebiue sã depã eascã cu cel pu in 1cm. marginile rãnii. Dupã aceea se aplicã vata. 4. U ltimul timp al pansamentului îl constituie fixarea lui. Pentru i indica iile

rãnile care secretã abundent se recomandã fixarea prin fe i; pentru celelalte se poate folosi pansamentul lipit. Dacã pielea este iritatã se preferã pansamentul cu fa ã. Pentru pansamentele foarte dureroase se pot administra bolnavului sedative ale sistemului nervos.

Primul pansament

Orice ranã accidentalã trebuie consideratã infectatã i tratatã ca atare. De primul pansament depinde evolu ia plãgii. Timpul I este acela i ca pentru orice pansament, cu deosebirea cã formarea câmpului operator începe cu raderea firelor de pãr din jurul

Pansamentul

51

rãnii, pânã la buzele plãgii. Dacã se neglijeazã acest amãnunt firele de pãr pãtrund în ranã i grãbesc infec ia. Timpul II. Tratarea rãnii este esen ialã în primul pansament. Dupã natura rãnii, acest timp cuprinde lãrgirea rãnii, curã irea ei, scoaterea corpilor strãini, drenarea sau cusãtura. Se tie cã rãnile sunt cu atât mai supuse infec iei, cu cât rana pielii e mai micã fa ã de distrugerile esuturilor din adâncime. A lãrgi o ranã înseamnã sã realizãm un paralelism între tegumente i profunzime. Curã irea rãnii urmãre te scoaterea esuturilor distruse i a corpilor strãini. Drenarea rãnii este importantã. Ceilal i timpi ai pansamentului rãmân nemodifica i. La primul pansament se adaugã al cincilea timp care constã în tratamentul preventiv. Dupã natura rãnii i dupã condi iile în care s-a produs, tratamentul preventiv constã în injectarea de ser antitetanic i antigangrenos odatã cu începerea medica iei antiinfec ioase generale. Pansamentul umed este folosit ca antiinflamator, în tratamentul eczemelor i al unor inflama ii superficiale. Este de douã feluri:

pansament umed simplu si Prisnitz. Acesta din urmã este contraindicat în rãnile care secretã abundent. Pansamentul umed constã în aplicarea pe esuturi a compreselor i vatei umezite în prealabil. U ezirea se poate face cu solu m argint 6000. Se fixeazã întotdeauna cu fe 1 / trei ore. Pansamentul Prisnitz este un pansament umed cãruia i se împiedicã evaporarea printr-un strat impermeabil. Împiedicând evaporarea, ie de nitrat de

i. Trebuie primenit din trei în

umiditatea se men ine 2 ore. Materialul impermeabil trebuie sã 4 depã eascã pansamentul cu 1cm. De obicei pentru umezire se folose te

52

Pansamentul

apa simplã. Pentru rãnile degetelor i în epãturi se recomandã umezirea pansamentului într-un amestec de o parte alcool i o parte apã. N se aplicã pe rãni supurate u i regiuni pãroase. N este indicat sã u

se foloseascã dupã dezinfec ia tegumentelor cu tincturã de iod. Pansamentul compresiv este o formã de pansament care urmãre te apãsarea esuturilor i, pânã la un punct, imobilizarea regiunii. Este indicat în entorse, hidartrozã, rãni care sângereazã, în acest caz având i func ie hemostaticã. Dacã existã, ranã se aplicã tifon; dacã nu existã se face numai cu vatã. Stratul de vatã trebuie sã fie gros 5-6 cm. Fa a se trage foarte strâns, folosind înfã area în „8”. n pansament compresiv U este bine fãcut dacã dã un sunet cartonat la ciocãnitul cu degetul. El nu trebuie sã facã stazã venoasã i sã nu fie dureros. Acest pansament se men ine 8-1 zile. 0 Pansamentul gipsat ocluziv nu trebuie confundat cu aparatul gipsat. Este indicat în toate formele de rãni, dar mai ales în arsuri. Pe ranã se a azã câteva straturi de tifon; apoi se aplicã fa a gipsatã. Se men ine 15 2 de zile, pânã este înmuiat de secre iile rãnii. Când rana este înso itã de 0 fracturã, gipsul se face mai gros i prinde i articula iile vecine.

CAPITOLUL VI

Bandajul

Bandajarea este mijlocul de men inere a unui pansament cu ajutorul unei fe i sau basmale de pânzã special croitã.

I. Bandajarea simplã
Se face cu ajutorul unei fe i. Fa a este un sul de tifon de dimensiuni, lungime i lã ime, diferite. Tifonul din care se face fa a este o pânzã rarã de bumbac care este mai deasã decât tifonul folosit la pansament. Lã imea unei fe e este de 5-2 cm.; lã imea trebuie aleasã în raport 5 de segmentul de membru unde se aplicã fa a. În general, lã imea trebuie sã fie egalã cu diametrul regiunii unde se aplicã; excep ie face degetul, unde se aplicã o fa ã întotdeauna mai latã decãt diametrul. Lungimea fe ii este între 5-2 metri; cea mai folositã este de 5-1 0 0 metri. O fa ã prea lungã fa ã de circumferin a regiunii care trebuie bandajatã constituie o greutate în bandajare. Lungimea fe ii trebuie aleasã propor ional cu regiunea i întinderea pansamentului. B andajarea trebuie sã respecte câteva reguli: - trebuie sã corespundã scopului pentru care este aplicatã, adicã men inerea pansamentului; - sã nu fie prea strânsã, deoarece poate provoca dureri i stazã venoasã, dar nici prea largã, pentru a nu aluneca;

54

Bandajul

- sã se facã cu îndemânare, sã nu provoace dureri i mi cãri inutile bolnavului; - fãrã indica ii speciale, bandajarea începe întotdeauna de la extremitatea membrului spre rãdãcina acestuia; - cel care trage fa a este bine sã priveascã fa a bolnavului; - fa a se conduce de la stânga la dreapta celui care o aplicã.

Aplicarea fe ii

B andajar ea începe întotdeauna cu un tur circular. Se desfã oarã 15 2 cm; cu mâna stângã se apucã cap ãtul fe ii între police i celelalte 0 degete. Cu dreapta se ine sulul, în timp ce cu stânga se întinde fa a. Cu mâna dreaptã se face primul tur circular. Col ul rãmas în afarã se râsfrânge înãuntru i se trece al doilea tur circular, care are ca scop fixarea fe ii. andajar ea se terminã tot cu un tur circular. Pentru aceasta, cu B indexul mâinii stângi se face o buclã a fe ii care permite transformarea turului fe ii spirale în circular. Bcla s e râsfrânge înãuntru i se acoperã u de al doilea tur cu care se sfâr e te bandajul. Acesta se încheie cu un ac de siguran ã, prin coasere, se lipe te cu leucoplast, se înoadã. În caz cã se înoadã, cu o foarfecã se despicã fa a în douã pãr i egale care se rãsucesc la 10 8
0

; unul dintre capete este adus înainte, celãlalt înapoi i se înoadã. se face întotdeauna la punctele de sprijin ale

Oprirea bandajãrii

pansamentului, niciodatã în partea îngustã a membrului sau la nivelul rãnii. Modalitã i de a conduce bandajarea. Se descriu urmãtoarele modalitã i: fa a circularã, în spiralã, în formã de „8”, în spic de grâu, rãsfrântâ i în evantai.

Bandajul

55

Fa a circularã se aplicã destul de rar i numai în regiunile care au formã cilindricã. Se aplicã la cap, gât, torace, încheietura mâinii. Tururile fe ii se suprapun exact unul peste celãlalt. Are neajunsul cã în regiunile mobile (gât, abdomen) se rãsuce te transformându-se într-un cordon care produce suferin ã bolnavului. Fa a în spiralã nu este suficientã pentru a men ine un pansament. În mod obi nuit tururile de fa ã se acoperã unul pe altul o treime. Atunci când se aplicã pe membre, are inconvenientul cã nu se adapteazã bine, lãsând bandajul mai larg în partea distalã. Pentru a îndepãrta acest neajuns se poate face spiralã descendentã. Fa a rãsfrântã este un corectiv al fe ii în spiralã. Se începe cu un tur circular, celelalte tururi spirale, ajunse pe fa a anterioarã, se opresc cu policele mâinii stângi, iar sulului de fa ã, i se imprimã cu ajutorul mâinii drepte o rãsucire de 10 8 spiralã în sens invers. Fa a în formã de „8” se folose te în regiunile articulare. andajar ea începe printr-un tur circular dedesubtul articula iei, se trece B fa a oblic deasupra articula iei unde se face al doilea tur circular; apoi se revine oblic inferior articula iei, încruci ând prima diagonalã. Tururile se trag alternativ anterior i posterior articula iei. Fe ile oblice acoperã o treime din cea trasã mai înainte. B andajul se term inã deasupra articula iei, care serve te ca punct de sprijin. Fa a în spic de grâu sau spica se aplicã la nivelul articula iilor. Tururile fe ii se acoperã unul pe celãlalt, dând impresia unui spic de grâu. B andajarea începe prin tururi circulare care se fixeazã deasupra
0

i se continuã înfã urarea, imprimând o direc ie

articula iei. Ele formeazã punctul de sprijin al pansamentului. Pornind de la acest punct de sprijin se trece fa a în formã de „8”, fiecare tur acoperind 2din cel dinain / 3 tea lui. Pansamentul se terminã prin tururi

circulare la punctul de sprijin.

56

Bandajul

Fa a în evantai. Tururile de fa ã se adunã spre un punct. Aceastã formã de pansament se folose te în mod obi nuit la articula iile genunchiului i cotului. Pansamentul începe printr-un tur oblic deasupra articula iei. Tururile urmãtoare î i scad din oblicitate, ajungând circulare la mijlocul articula iei, iar de la acest nivel devin oblice dedesubtul articula iei. Se terminã prin fixare cu un ac de siguran ã de punctul de adunare. Scoaterea pansamentului. Se desprinde capãtul fe ii; aceasta se deapãnã în sens invers direc iei în care a fost aplicatã. Fa a se face ghem i se trece dintr-o mânã în cealaltã.

Bandajarea în raport cu diferite regiuni
Bandajarea degetelor mâinii. Oricare ar fi forma de bandajare, pozi ia mâinii este în prona ie i aplicarea fe ii se face pe partea dorsalã. B andajar ea simplã este indicatã în plãgi ale degetelor. Pornind de la rãdãcina degetului, se îmbracã degetul pe fa a dorsalã i palmarã cu douã, trei tururi de fa ã, în axul longitudinal al degetului. Apoi de la vârful degetului, spre rãdãcina lui se fac tururi de fa ã în spiralã. Fa a se terminã la rãdãcina degetului. Spirala degetelor se începe prin bandajare circularã deasupra încheieturii pumnului. Prin tururi de fa ã trase oblic se abordeazã degetul respectiv, care este înfã urat prin tururi spirale descendente pânã la vârf i apoi prin tururi ascendente. La rãdãcina degetului turul de fa ã ia traiect oblic, ajungându-se la încheietura pumnului, unde se terminã

pansamentul. Pentru police i degetul mic se recomandã spica. Aceasta începe prin tururi circulare la încheietura pumnului, de unde se coboarã la police,

Bandajul

57

conducând fa a în formã de „8”. andajar ea se încheie la încheietura B pumnului, care serve te ca punct de sprijin. Mãnu a este o înfã urare spiralã a tuturor degetelor. Pentru rãnile fe ei palmare sau dorsale ale mâinii se aplicã bandajarea în „8”. Se începe la încheietura pumnului cu un tur de fa ã circular, se trece oblic peste regiunea rãnitã, se trece oblic în palmã i se încheie în cifra „8”, dând fe ii o direc ie oblicã care se încruci eazã cu prima fa ã. Pentru antebra i bra se aplicã spirala cu fa ã râsfrântã. Pentru cot se recomandã pansamentul în „8” sau în evantai. Pentru axilã sau regiunea umãrului se face spica umãrului. Pansamentul se începe de la nivelui sternului, se trece pe deasupra umãrului, se coboarã în axilã, se ridicã înaintea umãrului, încruci ându-se cu prima fa ã. Se continuã dorsal, oblic spre vârful axilei de partea opusã, se întoarce apoi pe fa a anterioarã a toracelui. Pentru degetele piciorului este aceea i tehnicã ca i pentru mânã. Punctul de sprijin se ia, fie pe baza metatarsienilor, fie în regiunea supramaleolarã. Pansamentul gâtului piciorului se face prin bandajare în formã de „8”. Punctul de sprijin este regiunea supramaleolarã. Se începe cu o fa ã circularã la acest nivel, se continuã oblic deasupra încheieturii piciorului i se face a doua turã circularã în dreptul metatarsienilor. Este folosit pentru pansamentul compresiv în entorsele gâtului piciorului (articula ia tibiotarsianã). B andajarea începe de la maleola externã, se continuã oblic anteromedial pe fa a dorsalã a piciorului, se face prima buclã a optului la nivelul metatarsienilor, se traverseazã dosul piciorului spre medial i se încheie cu a doua buclã a optului trecând peste maleola internã. Bandajarea toracelui se face printr-o spiralã simplã, sprijinitã de bretele care trec peste umãr.

58

Bandajul

Bandajarea capului. Se fac circumvolu ii parabolice recurente, dupã fiecare executându-se douã tururi circulare. Monoclul serve te pentru pansarea ochiului. Se folose te o fa ã latã de 5 cm. Se porne te printr-o circularã în jurul capului, acceasta coboarã oblic deasupra ochiului, se sprijinã pe mastoida de aceea i parte i este readusã la frunte deasupra urechii opuse. Se face un nou tur circular i se trece iar oblic deasupra ochiului.

II. Bandajarea cu fe i compuse
Se folose te în regiuni unde trecerea tururilor de fa ã nu este posibilã. Au dezavantajul ca nu asigurã întotdeauna o bunã men inere a pansamentului. Pra tia se folose te pentru a men ine pansamentul nasului. O fa ã latã de 5-6 cm. i lungã de 40-50 cm. este despicatã la ambele capete, lãsând la mijloc o distan ã de 5 cm. Aceasta serve te la acoperirea nasului, iar cele patru capete se înoadã, douã deasupra urechii i douã dedesubtul ei. Cãpãstrul serve te pentru pansamentul bãrbiei sau al buzei superioare. Se pregãte te la fel ca pra tia. Basmaua este formatã dintr-o pânzã triunghiularã, pãtratã sau dreptunghiularã, pe care o folosim pentru fixarea pansamentului sau imobilizarea unui membru. Metoda are o deosebitã valoare practicã deoarece se poate improviza u or dintr-o batistã, basma, ervet, fular. Corect aplicatã, dã în acela i timp o bunã fixare a pansamentului i o bunã imobilizare a regiunii. Triunghiul este de dimensiuni diferite; de obicei este un triunghi dreptunghic. Ipotenuza formeazã baza basmalei, cele douã unghiuri ale

Bandajul

59

ipotenuzei sunt capetele basmalei, unghiul drept este vârful. Dreptunghiul i pãtratul se aleg dupã regiunea care trebuie bandajatã.

Modalitã i de aplicare. Pentru membrul superior se poate folosi basmaua sub formã triunghiularã sau dreptunghiularã. Dreptunghiul formeazã un hamac în care se culcã antebra ul. Acest hamac este agã at de reverul hainei cu douã ace de siguran ã sau, când dreptunghiul este lung, se leagã în jurul gâtului. B asmaua triunghiularã se a azã pentru antebra i cot, astfel încât

cele douã capete ale triunghiului sã poatã fi înodate la ceafã, vârful pansamentului sprijinind cotul. O altã variantã este înnodarea capetelor triunghiului pe umãrul de partea opusã. În acest caz vârful, rãmânând mai lung, poate ocoli jumãtatea distalã a bra ului, dând o mai bunã sus inere. B asmaua în patru col uri se aplicã în felul urmãtor: col urile

basmalei se înnoadã în diagonalã; douã dintre col uri se înnoadã în jurul gâtului, celelalte douã în jurul toracelui. B asmaua se poate folosi i la umãr pentru a fixa pansamentul sau a

imobiliza o fracturã de claviculã. În acest caz, partea latã a triunghiului acoperã umãrul, iar capetele lui fac douã bucle ale cifrei „8”, fixându-se în axila de partea opusã.

CAPITOLUL VII

Entorsele

Entorsele sunt cele mai frecvente leziuni traumatice ale articula iilor.

Mecanism de producere Entorsele sunt leziuni traumatice închise ale articula iilor i sunt cauzate de mi cãri for ate care depã e te amplitudinea fiziologicã, sau de mi cãri nefiziologice ale articula iei respective. Prin aceste mi cãri for ate sau anormale se produce modificarea temporarã a raporturilor anatomice ale suprafe elor articulare, dar acestea revin la situa ia normalã spontan i imediat dupã încetarea for ei traumatice.

Etiologie Entorsele sunt întâlnite la toate vârstele, preponderent la adult. Cele mai frecvente sunt cele ale articula iilor tibiotarsianã, genunchi, radiocarpianã i interfalangiene. Cauza determinantã este mi carea gre itã sau un „pas gre it” care for eazã articula ia în varus (adduc ie), valgus (în abduc ie),

hiperextensiune, hiperflexiune sau produce o rãsucire anormalã. Aceste mi cãri survin în timpul activitã ilor sportive, în cãdere, mai rar în accidente de circula ie. Existã factori predispozan i de ordin general (oboseala, obezitatea, hipotonia muscularã, poliomielita, leziunile nervoase) sau de ordin local (laxitate articularã congenitalã sau câ tigatã, consecutivã unei entorse

Entorsele

61

anterioare, aplazii sau hipoplazii capsuloligamentare) sau încãl ãminte nepotrivitã.

Leziuni patologice articulare Într-o entorsã se produc leziuni capsuloligamentare, sinoviale, fiind posibile i leziuni osteocartilaginoase. Leziunile ini iale sunt capsuloligamentare, fiind reprezentate de dezinser ia, întinderea sau ruptura ligamentelor colaterale (mai rar ale ligamentelor intraarticulare), rupturi ale capsulei, leziuni ale cartilajului articular sau mici smulgeri osoase. Intraarticular se produce fie un revãrsat hemartrozic, fie unul hidartrozic. Leziunile secundare sunt reprezentate de tulburãri vasomotorii ale pãr ilor moi periarticulare, având drept consecin ã producerea unui edem. Tardiv pot apãrea tulburãri de staticã i mers (instabilitate

articularã), blocaj articular, atitudini vicioase cauzate de cicatrizãri defectuoase. Entorsa este o afectare traumaticã de cele mai multe ori cu leziuni minime, dar cu tulburãri func ionale imediate importante. De i pare o leziune banalã i benignã ini ial, ea poate duce, ulterior, la sechele grave, atunci când este netratatã sau incorect tratatã. Diagnostic Simptomul dominant este durerea vie, uneori cu caracter sincopal, spontanã sau la palpare, localizatã la nivelul articula iei, durere care se accentueazã la mobilizarea pasivã sau activã.. Durerea se atenueazã în orele urmãtoare accidentului. U neori, dupã o atenuare a durerii, ea se poate reinstala cu acela i caracter violent. U neori, cu ocazia producerii entorsei se poate percepe un zgomot

de rupturã, pocniturã la nivelul articula iei.

62

Entorsele

Este prezentã o impoten ã func ionalã i, uneori o pozi ie antalgicã în semiflexiune. Articula ia este tumefiatã, pot exista echimoze, se pot eviden ia semne de colec ie intraarticularã. În entorsele grave se pot pune în eviden ã mi cãri anormale. Palparea i cercetarea mobilitã ii trebuie facutã cu blânde e, din cauza durerilor. Temperatura localã este crescutã. Durerea este maximã la palparea locului rupturii sau al dezinser iei ligamentare. Articula ia poate avea mi cãri anormale în sens lateral sau anteroposterior.

Clasificarea entorselor Entorsele sunt de trei grade. - Gradul I, entorse u oare. Este prezentã întinderea ligamentarã; durerea i tumefac ia sunt moderate. - Gradul II, entorse moderate: se caracterizeazã prin rupturi ligamentare par iale, dureri mai accentuate, echimoze, revãrsat inraarticular. - Gradul III, entorse grave, cauzate de rupturi ligamentare, capsulare sau ale elementelor fibrocartilaginoase

intraarticulare. Fa ã de entorsele de gradul II, prezintã în plus mobilitate articularã anormalã. Diagnosticul diferen ial se face cu luxa ia i fracturile închise, care au semne specifice de manifestare.

Evolu ie i prognostic Entorsele u oare i moderate au o evolu ie favorabilã, se vindecã în 12sãptãmâni. Ent orsele grave, dacã nu au fost tratate corect, se pot

vindeca sechelar cu laxitate i instabilitate articularã, redori articulare, osteoporozã algicã, atrofii musculare, calcifieri periarticulare, atroze.

Entorsele

63

Prognosticul este bun, exceptând entorsele grave i netratate ale articula iilor mari, care pot lãsa sechele func ionale importante prin instabilitate articularã. R ecidivele en torselor fac prognosticul nefavorabil.

Tratament i prim ajutor Tratamentul entorselor urmãre te urmãtoarele obiective: - suprimarea durerii; - combaterea edemului; - cicatrizarea leziunilor capsuloligamentare; - prevenirea laxitã ii ligamentare, a atrofiei musculare, a redorilor articulare i a osteoporozei. Aceste obiective se pot atinge printr-o imobilizare precoce i corectã, respectarea timpului de imobilizare, tratament fizioterapic i de recuperare func ionalã. În entorsele u oare se indicã repaus relativ al articula iei, cu imobilizare în fa ã moderat strânsã sau bandaj elastic compresiv. Durerea se poate combate cu antialgice generale. Se pot aplica comprese reci. Pentru entorsele gleznei se recomandã un bandaj în „8” i imersia piciorului bandajat, de 23ori pe zi in solu ie BrowMem u . brul respectiv

se pune în pozi ie de drenaj postural. Imobilizarea se men ine 4-5 zile. În entorsele medii i grave, ca prim ajutor se face imobilizarea provizorie i se îndrumã la medicul ortoped.

Entorse mai des întâlnite În activitatea sportivã, cele mai frecvente entorse sunt cele ale genunchiului i ale articula iei tibiotarsiene. Entorsa genunchiului poate fi înso itã de leziuni ale ligamentelor i ale meniscurilor.

64

Entorsele

În entorsele cu leziune ligamentarã, elementele care suferã sunt: capsula articularã, ligamentul colateral medial, ligamentul colateral lateral, i ligamentele încruci ate. Mai frecvent este interesat ligamentul colateral medial (schi). În entorsa u oarã durerea este prezentã la inser ia femuralã ligamentului colateral medial sau lateral. u sunt prezente mi N lateralitate în articula ie. În entorsa de gravitate mijlocie este prezentã ruperea par ialã a unuia din ligamentele colaterale, hidartroza este abundentã, conturul rotulei este ters. Durerea este mare i înso itã de chiopãtare. Genunchiul fiind în extensiune, se ob ine o mi care de lateralitate. În entorsele grave pot fi prezente i rupturi ale ligamentelor a

cãri de

încruci ate. În acest caz apare la nivelul genunchiului mi carea “ e d sertar”: genunchiul în flexiune de 900, platoul tibial se deplaseazã înainte i înapoi fa ã de condilii femurali. Ca i tratament, în entorsa u oarã este suficient un bandaj elastic pus în formã de „8” sau o genunchierã. Entorsele mijlocii i grave se trateazã prin punc ie evacuatorie i imobilizare în aparat gipsat. Tratamentul insuficient i reluarea activitã ii sportive înainte de vindecare contribuie la instalarea artrozei genunchiului. Leziunile traumatice ale meniscurilor sunt frecvent întâlnite în traumatologia sportivã. Meniscurile se rup în urma traumatismelor indirecte. Meniscul intern se rupe atunci când un picior este fixat pe pãmânt, încãrcat cu greutatea corpului i cu genunchiul în flexiune i i se imprimã coapsei o rota ie internã bruscã, cu extensiune. Meniscul extern se rupe când coapsa executã o rota ie externã. Este prezentã durerea i blocarea în extensiune. Primul ajutor constã în imobilizarea provizorie cu bandaj compresiv sau atelã i îndrumarea bolnavului spre serviciul de ortopedie.

Entorsele

65

Entorsa articula iei tibiotarsiene survine foarte des în cãzãturile la schi i în jocurile sportive. Forma cea mai obi nuitã se produce la rãsucirea piciorului în var cu lezarea ligamentului colateral extern. Entorsa cu rãsucirea piciorului în valg (în afarã) este mai rarã. Entorsa u oarã se manifestã prin durere vie i de scurtã duratã, în momentul producerii ei. Sportivul poate continua activitatea sportivã fãrã o prea mare jenã articularã. Peste câteva ore, cu ocazia repausului, durerile reapar cu intensitate mai mare, ceea ce face mersul dificil. La palpare, durerea este localizatã pe linia articularã, pe linia ligamentelor întinse. La entorsa gravã, durerea din momentul accidentului este mare i nu diminuã în intensitate, astfel încât sportivul trebuie sã întrerupã activitatea. Tumefac ia în jurul maleolelor apare rapid, iar a -a, a 3a zi 2 apare i echimoza. Controlul radiografic este obligatoriu, deoarece

fracturile maleolelor îmbracã acela i tablou clinic cu al entorselor grave. Prim ajutor – anestezie cu Kelen i bandaj cu fa ã elasticã pentru imobilizare provizorie. Sunt cu totul contraindicate infiltra iile cu novocainã în entorse, cu scopul de a da sportivului posibilitatea sã concureze, deoarece din lipsa de control asupra articula iei anesteziate, se pot produce noi entorse cu agravarea leziunilor. R espectarea perioadei de repa us sportiv, pânã la vindecarea entorselor, este de mare importan ã, deoarece reluând activitatea sportivã înainte de vindecarea completã, apar: prelungirea edemului, care se transformã în edem dur, calcifieri capsuloligamentare, artroza.

CAPITOLUL VIII

Luxa iile

Luxa iile sunt leziuni caracterizate prin deplasarea completã a extremitã ilor articulare, cu pierderea permanentã a raporturilor anatomice normale ale suprafe elor articulare ale unei articula ii. Pierderea par ialã a contactului se nume te subluxa ie. Luxa iile traumatice se înso esc întotdeauna de ruptura capsulei articulare i a ligamentelor. Luxa iile traumatice reprezintã 1 % ,5-3din totalitatea traumatismelor din activitatea sportivã. În general, se considerã cã este luxatã extremitatea perifericã a membrului sau a segmentului de membru. Frecven a luxa iilor diferã dupã articula ia interesatã i este

dependentã de structura anatomicã a articula iei, soliditatea elementelor ligamentare i a capsulei articulare, amplitudinea mi cãrilor articula iei. Luxa iile membrelor superioare sunt de 7-8 ori mai frecvente decât ale membrelor inferioare.

Etiologie

Luxa iile traumatice sunt mai frecvente la vârsta mijlocie. Sunt rare la copii, datoritã elasticitã ii elementelor articulare i a for ei musculare mai reduse. Sunt mai frecvente la bãtrâni i la bãrba ii în activitate. Existã urmãtorii factori etiologici:

Luxa iile

67

- factorii predispozan i: aplazii sau hipoplazii ale unor forma iuni osoase sau fibrocartilaginoase, modificãri ale epifizelor osoase, aplazii i paralizii musculare. - factorul cauzal este reprezentat de for a traumaticã, care poate ac iona direct asupra articula iei sau la distan ã de articula ie.

Mecanism de producere

Mecanismul de producere al unei luxa ii poate fi direct i indirect. Cele mai multe luxa ii se produc prin mecanism indirect. În mecanismul direct, for a traumatizantã ac ioneazã asupra unuia din capetele articulare, sco ându-l din articula ie. Acest mecanism este rar i se realizeazã în contuziile violente sau în cãderile pe regiunile articulare. Prin mecanismul indirect, luxa ia se produce prin mi cãri anormale i de mare ampitudine imprimate articula iei. Este cazul cãderilor cu rãsucire sau sprijin pe o extremitate a membrului, al smulgerii membrelor. În cazuri rare, se pot produce luxa ii prin contracturi musculare puternice.

Leziunile patologice articulare

În luxa ii sunt prezente rupturi mai limitate sau mai întinse ale capsulei i ale ligamentelor articulare, uneori realizându-se dezinser ii capsulare par iale. În func ie de întinderea acestor leziuni, se pot realiza pierderi par iale (subluxa ii) sau complete ale contactelor dintre suprafe ele articulare.

68

Luxa iile

Cartilajele

articulare,

meniscurile

i

alte

elemente

fibro-

cartilaginoase din componen a articula iilor pot fi fisurate, rupte sau deta ate. În cazuri mai rare luxa ia se asociazã cu fractura; dacã este întreruptã continuitatea tegumentarã se realizeazã fractura deschisã. În pãr ile moi periarticulare se produce o cre tere a permeabilitã ii vasculare, care are ca efect producerea edemului hemartrozic. Musculatura periarticularã suferã leziuni de rupturã, elonga ie sau contracturã. R etrac ia muscularã consecutivã acestor leziuni se dezvoltã rapid, putând fixa solid osul luxat într-o atitudine vicioasã. Contrac ia muscularã, pe mãsura trecerii timpului devine tot mai stabilã i mai pu in reversibilã. Dacã luxa ia nu este redusã, procesul inflamator i hemartroza duc la înlocuirea cavitã ii articulare cu esut cicatriceal, ceea ce face imposibilã reducerea articula iei pe cale sângerândã. În cursul luxa iilor se pot produce leziuni prin elonga ie, contuzie sau rupturã a mu chilor, vaselor i nervilor. i a revãrsatului

Diagnostic

Diagnosticul, în general, nu este greu i se pune pe baza anamnezei, care ne aratã momentul i circumstan ele traumatice accidentale i pe baza examenului clinic. Subiectiv, durerea este vie, uneori violentã, atroce, localizatã la nivelul articula iei. Durerea se accentueazã la tentativele de mobilizare pasivã sau activã. Impoten a func ionalã este completã. Dacã sunt comprimate elementele vasculare sau nervoase pot fi prezente parestezii, anestezii.

Luxa iile

69

La inspec ie se poate semnala deformarea pronun atã a regiunii, comparativ cu zona simetricã sãnãtoasã. Este prezentã o pozi ie vicioasã, for atã, caracteristicã a membrului cu modificarea axului membrului luxat, comparativ cu reperele anatomice învecinate. Este prezentã o modificare a lungimii membrului, cel mai des o scurtare i mai rar o alungire. Mi cãrile active sunt absente; la câteva zile poate apãrea o echimozã periarticularã. Paloarea sau cianoza accentuatã sunt semne ale interesãrii traumatice vasculare. La palpare, durerea se exacerbeazã. Se poate semnala modificarea raporturilor dintre reperele anatomice osoase. Se poate palpa uneori lipsa epifizei osoase din cavitatea articularã. Pozi ia vicioasã nu poate fi corectatã. Trebuie cãutatã existen a pulsului distal fa ã de articula ie.

Complica ii

Complica iile pot fi imediate sau tardive. Dintre complica iile imediate amintim: - deschiderea articula iei care poate duce la infectarea ei; - asocierea luxa iei cu fractura; luxa ia reapare dupã reducere; - luxa ia poate fi ireductibilã atunci când între capetele articulare se interpun pãr i de capsulã, ligamente, mu chi, sau capul articular s-a angajat într-o bre ã a capsulei; - lezarea sau compresiunea elementelor vasculare i

nervoase care este înso itã de semne de ischemie acutã a membrului, distal fa ã de sediul luxa iei, sau semne de deficit nervos motor sau senzitiv;

70

Luxa iile

Complica ii tardive: - necroza asepticã a unui segment osos, prin

devascularizarea sa; - redori articulare; - calcifieri periarticulare ale hematoamelor; - luxa ia recidivantã.

Primul ajutor în luxa ii vizeazã calmarea durerii i imobilizarea provizorie. Reducerea luxa iei se face numai de cãtre medic. Durerea se calmeazã cu antialgice. Imobilizarea urmãre te imobilizarea segmentului în pozi ie antalgicã i împiedicarea oricãrei mi cãri de la nivelul articula iei, prin fixarea, atât a segmentului de membru proximal, cât i a celui distal, prevenirea complica iilor vasculare i nervoase. Ea se realizeazã cu fa ã, e arfã, cearceaf, atelã. În cazul în care luxa ia este deschisã se va aplica un pansament steril. Dupã imobilizarea provizorie, accientatul va fi trimis de urgen ã la spital. Men ionãm câteva luxa ii mai frecvente: Luxa ia de maxilar inferior survine de obicei brusc în cazul unui cãscat exagerat. ol navul simte o trozniturã i o durere vie în B dreptul tâmplelor i nu mai poate sã închidã gura. În asemenea cazuri vom îndruma bolnavul la spital. Luxa ia de umãr este cea mai des întâlnitã. mãrul este cãzut, U capul întors pe partea afectatã, bolnavul î i menajeazã membrul superior de orice mi care, sus inându-l cu membrul sãnãtos. Membrul interesat este în pozi ie de abduc ie, flectat în articula ia cotului, i pare a fi alungit. Luxa ia de umãr poate fi înso itã de

Luxa iile

71

fractura de col chirurgical al humerusului. Ca prim ajutor, se introduce în axilã un sul fãcut dintr-un prosop, o perni ã sau un tampon mare de vatã i se aplicã o e arfã sau un pansament care sã sus inã membrul superior flectat din cot. Accidentatul va fi trimis la spital. Luxa ia cotului se produce prin cãderi pe membrul superior în hiperextensiune. De obicei se luxeazã ambele oase ale antebra ului, cea mai frecventã fiind luxa ia posterioarã. În regiunea cotului apare o proeminen ã posterioarã, membrul superior se aflã într-o pozi ie de semiflexiune, olecranul este situat sub linia

epicondilianã. Epifiza humeralã se poate palpa în plica cotului. Imobilizarea se face în e arfã, cu cotul flectat, sau într-o atelã de sârmã îndoitã în formã de “ ”. Blnavul este trim L o is la spital.

Luxa ia de old. Membrul inferior are o pozi ie caracteristicã, u or flectat din old i rotit înafarã sau înãuntru. Imobilizarea se va rezuma la suluri de cearceaf, sau perne puse de o parte i de alta a membrului inferior, pentru a limita mi cãrile dureroase. De extremã urgen ã se va trimite bolnavul la spital. Luxa ia genunchiului i a articula iei tibiotarsiene se recunosc prin deformarea regiunii din cauza deplasãrii epifizelor. Ca prim ajutor se efectueazã imobilizarea provizorie la fel ca în fracturile gambei i coapsei. Luxa ia metacarpofalangianã a policelui. Este caracteristicã deforma ia în formã de “. Ea se Z ” produce în hiperextensiunea

for atã a policelui. Ea poate fi incompletã, când falanga are încã contact cu metacarpianul i completã, când ajunge pe fa a dorsalã a metacarpianului.

72

Luxa iile

De re inut Luxa iile de orice fel se trateazã numai de cãtre medic. Tratamentul constã în reducerea luxa iei i imobilizarea articula iei. În timpul acordãrii primului ajutor nu vom încerca sub nici un motiv sã reducem o luxa ie. Ajutorul se va rezuma la aplicarea unui pansament steril, dacã luxa ia este deschisã sau dacã accidentatul este rãnit, imobilizarea provizorie corectã i trimitrea bolnavului la spital.

CAPITOLUL IX

Fracturile
Fractura este întreruperea par ialã sau totalã a continuitã ii unui os. Fractura osului împreunã cu leziunile esuturilor învecinate realizeazã „focarul de fracturã”. În fracturi sunt prezente i fenomene generale de intensitate variabilã.

Cauzele fracturilor

Cauza fracturii este for a traumaticã care întrece rezisten a osului i care se exercitã direct asupra osului sau la distan ã asupra scheletului. Fracturile pot surveni în accidente de circula ie, cãderi în competi ii sportive, agresiuni. Fracturile se pot produce izolat sau în cazul politraumatismelor. Fracturile survin pe un organism sãnãtos sau bolnav, pe un os sãnãtos sau patologic. La copii, fracturile sunt mai rare datoritã elasticitã ii scheletului. Vârsta i sexul predilect pentru producerea fracturilor este bãrbatul adult. La femei frecven a cre te odatã cu vârsta, din cauza osteoporozei.

Mecanismul de producere poate fi direct sau indirect. În mecanismul direct, agentul traumatic produce fractura la locul unde ac ioneazã (contuzie).

74

Fracturile

În mecanismul indirect, sediul fracturii este situat la distan ã de locul de ac iune al agentului sau a for ei traumatice. For ele care produc fractura ac ioneazã: - prin presiune la nivelul epifizelor (cãderea în picioare sau pe mânã); - prin flexiune sau îndoire; - prin rãsucire (rãsucirea corpului cu piciorul fixat –accident frecvent la schi); - prin trac iune ( contrac ii musculare violente).

Clasificarea fracturilor

Fracturile

pot

surveni

pe

oasele

sãnãtoase

în

condi iile

traumatismului, sau pe oase patologice, când for a care produce fractura este de micã intensitate. Dupã sediul topografic al liniilor de fracturã, existã fracturi diafizare, epifizare (deseori intraarticulare) i metafizare. La copii i adolescen i, adeseori se produce decolarea epifizarã, care este o fracturã la nivelul cartilajului de cre tere. Dupã întinderea liniei de fracturã existã fracturi complete, care intereseazã toatã lungimea osului i incomplete. Cele complete, dupã forma liniei de fracturã pot fi: transversale, longitudinale, oblice, spiroide, în formã de „T”, „Y”,”V”. Dupã numãrul liniilor de fracturã, se definesc fracturi duble,

multiple i cominutive. În cazuri mai rare poate fi vorba de smulgerea unor fragmente osoase.

Fracturile

75

Fracturile incomplete se întâlnesc, aproape exclusiv, la copii. Ele îmbracã aspecte variate: - înfundãri de calotã cranianã; - fractura în lemn verde (intereseazã numai jumãtate din grosimea osului, împreunã cu periostul); - fractura subperiostalã (deformãri în grosime); - fisura osoasã. În func ie de deplasarea fragmentelor existã fracturi fãrã deplasare i fracturi cu deplasare (sub ac iunea for elor musculare). Deplasarea poate fi: - longitudinalã – cu încãlecarea sau îndepãrtarea

elementelor osoase; - lateralã – în grosime; - unghiularã; - prin rota ie, rãsucire. Fractura se înso e te de leziuni ale pãr ilor moi, produse de ac iunea directã a agentului traumatizant sau prin ac iunea fragmentelor osoase fracturate. Periostul, capsula articularã, ligamentele, musculatura pot fi contuzionate. Vasele sanguine pot fi rupte i atunci apar hematoame sau pot fi comprimate, instalându-se fenomene de ischemie acutã. Comprimarea, elongarea sau ruperea nervilor se traduce prin semne neurologice, senzitive sau motorii: hipoestezii, parestezii, anestezii, respectiv deficit motor. Dacã este interesat i tegumentul se realizeazã o comunicare cu exteriorul i se produce o fracturã deschisã. Ele pot leza i organe abdominale (ficat, splinã, vezicã urinarã) sau toracice (plãmân).

76

Fracturile

Simptomatologie

Într-o fracturã existã simptome i semne locale i generale. I. Semnele locale sunt de douã feluri: de probabilitate certitudine. Semnele de probabilitate o Durerea este vie, persistentã, localizatã la nivelul fracturii. Ea se accentueazã la tentativele de mobilizare pasivã sau activã i la palparea focarului de fracturã. Durerea se amelioreazã sau dispare în repaus absolut. o Impoten a func ionalã este par ialã în fracturile incomplete i totalã în fracturile cu deplasare. Se recomandã pruden ã în testarea impoten ei func ionale, deoarece o fracturã incompletã se poate transforma într-una completã. o Deformarea regiunii se poate produce din cauza deplasãrii fragmentelor osoase, constituirii hematomului sau edemului. o Scurtarea segmentului de membru, dacã fragmentele osoase se încalecã. i de

Semne de certitudine:

Gãsirea unui singur semn de certitudine este suficient pentru afirmarea diagnosticului de fracturã. Mobilitatea anormalã în focarul de fracturã, spontanã sau provocatã; în fracturile incomplete sau angrenate ea lipse te; Crepita ia osoasã se aude sau se percepe palpatoric la mobilizarea fragmentelor fracturate. Netransmiterea mi cãrii spre celelalte segmente ale membrului;

Fracturile

77

Întreruperea continuitã ii anatomice se poate observa la oasele superficiale (tibie, ulnã, rotulã, falange). Acest semn dispare odatã cu constituirea edemului sau a hematomului. Prezen a discontinuitã ii osoase pe radiografie este semnul cel mai edificator. Cãutarea semnelor de certitudine trebuie fãcutã cu blânde e, pentru a nu accentua suferin a bolnavului i a nu provoca complica ii. II. Semnele generale. Sunt datorate leziunilor asociate din cadrul politraumatismelor, ocului traumatic sau hemoragiei. Poate fi prezentã starea generalã alteratã, agita ia, setea, tahicardia, polipneea i frisoanele. Febra apare din cauza resorb iei hematomului, în primele zile. În urmãtoarele zile poate apãrea din cauza unei supura ii în focarul de fracturã deschisã. Evolu ia unei fracturi necomplicate este spre vindecare, prin formarea calusului, care realizeazã consolidarea osoasã. Când fractura s-a consolidat, dispar durerea, impoten a func ionalã i mobilitatea anormalã. Complica iile fracturilor sunt locale i generale; apar din cauza unui tratament incorect. I. Complica iile locale sunt imediate i tardive. a). Complica iile locale imediate - Lezarea tegumentelor fãrã deschiderea focarului de fracturã; - Hematoamele, care prezintã riscul suprainfec iei; -Complica iile articulare: luxa ii ale extremitãtilor articulare, hidartroze, hemartroze, artrite; - Leziunile pãr ilor moi. Acestea fragmentele fracturate. se pot interpune între

78

Fracturile

- Leziunile vasculare se produc prin compresiune, contuzie, rupturã, plagã; prin ruptura vascularã se poate produce un hematom compresiv. - Leziunile nervoase se pot produce prin elongare, compresiune, rupturã, mai ales la nervii cu traiect aproape de schelet. Cele mai frecvente leziuni sunt ale nervilor radial, axilar, ischiadic, sciatic popliteu extern. Manifestarea clinicã constã în durere vie cu caracter de arsurã, pareze, paralizii, hipoestezie sau anestezie în teritoriul de distribu ie al nervului respectiv. În cazul fracturilor coloanei vertebrale se pot produce leziuni ale mãduvei spinãrii. - Fractura deschisã se poate infecta. Deschiderea fracturii se poate face i secundar prin mi care activã, manopere incorecte de

mobilizare sau în timpul transportului. Fractura deschisã poate constitui poarta de intrare pentru tetanos sau gangrena gazoasã. b). Complica iile locale tardive Cele mai multe complica ii locale tardive sunt cauzate de tulburãri ale evolu iei normale a formãrii calusului. - Întârzierea de formare survine în caz de: reducere incorectã, imobilizare necorespunzãtoare, boli cronice. - Calusul vicios, hipertrofic, poate îngloba învecinate: vase, nervi. - Dezaxarea este rezultatul lipsei de reducere, de imobilizare sau al suprimãrii timpurii a imobilizãrii. - Pseudartroza este lipsa de consolidare a unei fracturi, dar cu cicatrizarea capetelor fracturate i formarea unei false articula ii. Se caracterizeazã prin durere, impoten ã func ionalã, mobilitate anormalã în focarul de fracturã. - Cicatricea cutanatã aderentã la oasele superficiale. i elemente

Fracturile

79

- Osteoporoza algicã se manifestã prin durere vie, edem, tegumente întinse, umede mi cãrilor. - Calcifierile i osificãrile hematoamelor, capsulei articulare i a ligamentelor. - Atrofiile musculare i redorile articulare. Se combat prin men inerea imobilizãrii numai atât cât este necesar, mobilizare activã cât mai precoce. i calde, cianotice sau palide, limitarea

Tratamentul fracturilor

cuprinde trei etape: primul ajutor,

transportul i tratamentul de specialitate.

Primul ajutor la locul accidentului

Degajarea accidentatului trebuie fãcutã cu pruden ã i pricepere, pentru nu a completa sau complica o fracturã: deschiderea fracturii, leziuni vasculare sau nervoase. Se evitã rãsucirile în ax, flexiunileextensiunile, abduc iile-adduc iile for ate. Accidentatul este sumar examinat, stabilindu-se dacã este o fracturã închisã sau deschisã i unde este sediul fracturii. În fractura deschisã se face toaleta primarã minu ioasã, mecanicã i chimicã a plãgii, cu îndepãrtarea corpilor strãini din plagã. Îmbrãcãmintea sau încãl ãmintea se sec ioneazã. În caz de hemoragie arterialã sau venoasã se aplicã garoul. În cazul leziunilor asociate, cu consecin e vitale, se iau mãsuri de resuscitare cardiorespiratorie tratamentul fracturilor. Scopul local principal al primului ajutor la locul accidentului îl constituie imobilizarea provizorie a segmentului fracturat. Imobilizarea i hemostazã, care primeazã fa ã de

80

Fracturile

sedeazã durerea, previne

ocul traumatic

i apari ia complica iilor.

Durerea va fi sedatã prin antialgice administrate oral sau intramuscular. Imobilizarea provizorie se realizeazã cu mijloace improvizate sau specializate. Improvizat, imobilizarea se realizeazã cu bucã i sau atele de scândurã, metal, cartoane, be e etc. sau cu ajutorul membrului contralateral sãnãtos, pentru membrele inferioare. Membrul superior se poate imobiliza cu ajutorul unei e arfe sau prin introducerea mâinii în haina deschisã la un nasture i fixarea bra ului de torace cu un bandaj sau cu un bandaj toracobrahial Dessault. Mijloacele specializate de imobilizare provizorie sunt : fe ile gipsate, atela Kramer, gutierele (jgheaburile) de sârmã, tablã, carton presat. Dacã dezaxarea este mare se poate încerca reaxarea segmentului de membru, cu pruden ã, în limitele suportabilitã ii dureroase. Ca o regulã generalã, se imobilizeazã obligatoriu i cele douã articula ii, proximalã i distalã, fa ã de focarul de fracturã. Fractura costalã se manifestã prin dureri de intensitate variabilã, surdã în repaus respirator, dar care devine acutã în inspira ie. Durerea se accentueazã la inspira ie profundã, efort, tuse sau la palpare. La palpare se pot percepe crepita ii. La fracturile cu volet costal, apar în timpul respira iei, mi cãrile „în contratimp” ale voletului. Accidentatul este transportat spre cea mai apropiatã unitate specializatã. Fracturatul nu este tansportat niciodatã fãrã o imobilizare provizorie.

CAPITOLUL X

Imobilizarea provizorie în caz de fracturi i luxa ii

Importan a imobilizãrii provizorii este foarte mare. Ea înlãturã mi cãrile capetelor osoase din focarul de fracturã, sedeazã durerea, previne deplasãrile oaselor în timpul transportului complica ii. Lipsa primului ajutor poate prelungi timpul de vindecare, poate provoca infirmitã i sau poate duce la moartea accidentatului. În acordarea primului ajutor trebuie sã se inã seama de câteva reguli de conduitã. A. Mijloace improvizate. Pentru a executa o imobilizare provizorie, atunci când nu avem la îndemânã mijloace specializate, putem utiliza: cozi de mãturã, scânduri, crengi, snopi de trestie sau coceni, vergele de fier. B. Mijloace specializate de imobilizare Atelele de lemn sunt executate din scândurele de brad, tei, plop, placaj i au diferite dimensiuni dupã regiunea în care urmeazã a fi întrebuin ate. Atelele de sârmã sunt executate dintr-o împletiturã metalicã în formã de scarã. Ele prezintã un mare avantaj deoarece se pot îndoi dupã forma regiunii în care se aplicã. Mai existã atele confec ionate din metale u oare sau tablã. Gutierele sunt fãcute din sârmã împletitã sau din tablã. i fere te de

82

Imobilizarea provizorie în caz de fracturi

Orice mijloc de imobilizare provizorie vine sã înlocuiascã scheletul rupt al regiunii i în felul acesta sã nu permitã mi cãri la nivelul focarului de fracturã. Atelele se aplicã de obicei de o parte i de alta a membrului fracturat i se solidarizeazã de acesta prin legãturi de fa ã, chingã sau orice alt mijloc ce ne stã la îndemânã (batiste, legãturi, prosoape). În timpul aplicãrii vom cãuta ca atelele sã fie bine învelite în vatã, sau dacã nu dispunem de vatã, într-o esãturã moale, pentru a nu rãni pielea regiunii pe care se aplicã. Din acelea i motive nu se aplicã atele pe fa a sub care osul se gãse te imediat sub piele. Pentru ca între atele i regiunea ce urmeazã a fi imobilizatã sã existe un contact cât mai bun, golurile care apar ca urmare a nepotrivirii de formã, vor fi umplute cu vatã. Se vor aplica întotdeauna atele care întrec în lungime regiunea bolnavã, astfel încât sã imobilizeze cel pu in articula iile situate deasupra i dedesubtul fracturii. De exemplu, pentru o fracturã de coapsã vom utiliza atele care sã treacã în sus, de old i în jos, de genunchi. Pentru a feri bolnavul de dureri i pentru a evita o complica ie ce poate surveni în timp ce executãm imobilizarea, aceasta trebuie fãcutã de cel pu in douã persoane: una executã cu blânde e o u oarã trac iune în axul membrului, sus inând cu palma focarul de fracturã, iar cealaltã aplicã atelele dupã regulile enumerate mai sus. O aten ie deosebitã trebuie acordatã fixãrii atelelor, deoarece o strângere exageratã poate sã opreascã circula ia sângelui sau poate sã comprime un nerv important. Dupã imobilizarea provizorie corectã, bolnavul nu trebuie sã acuze dureri mai mari ca înainte, nu trebuie sã simtã regiunea sub tensiune, iar

Imobilizarea provizorie în caz de fracturi

83

în focarul de fracturã nu trebuie sã existe mi cãri. Numai dupã aceasta vom transporta bolnavul la spital, pentru tratament de specialitate.

Fracturi mai des întâlnite, caracteristici i prim ajutor

1. La nivelul capului se întâlnesc deseori fracturi ale cutiei craniene. Ele pot fi întâlnite la nivelul bol ii craniene sau la baza craniului i pot avea diferite aspecte, de la simpla înfundare (asemãnãtoare felului cum se înfundã coaja unui ou lovit), pânã la fracturi deschise cu hemoragii mari, cu prezen a în ranã a unor pãr i distruse ale creierului, meningelui sau cu pierderi de substan ã cerebralã i sânge prin nas i urechi. În general, loviturile puternice în regiunea cranianã, duc la pierderea cuno tin ei. Dacã fractura este situatã pe linia medianã a bol ii craniene existã pericolul rãnirii sinusului venos sagital superior, având ca i consecin ã o hemoragie puternicã. Ace ti bolnavi nu trebuie mi ca i de prisos i trebuie transporta i cât mai urgent la spital. În caz de fracturã deschisã se va aplica un pansament steril. Dacã sângerarea este mare, vom ridica cu mare grijã, capul, ceva mai sus decât corpul. 2. La nivelul fe ei meritã o aten ie deosebitã fractura maxilarului inferior. Deseori, în urma unei lovituri puternice, fragmente de os i din i sco i pãtrund în faringe i, împreunã cu sângele, pot îneca bolnavul. În aceste cazuri vom scoate cu degetele corpii strãini din faringe i vom întoarce bolnavul pe o parte, pentru ca sângele sã nu-l înece. ace ti bolnavi trebuie du i de urgen ã la spital. i

84

Imobilizarea provizorie în caz de fracturi

3. Coloana vertebralã se fractureazã mai ales în regiunile cervicalã i lombarã. Aceste fracturi, în aproape jumãtate din cazuri, lezeazã mãduva spinãrii i dau paralizii. Pentru a nu se agrava starea bolnavului, acolo unde bãnuim o fracturã de coloanã sau dacã bolnavul nu poate mi ca unul din cele patru membre, nu vom permite nici o mi care de pe loc pânã la sosirea unui mijloc de transport. Punerea acestor bolnavi pe o targã sau pe un alt mijloc improvizat i transportul lor este un act de mare rãspundere. Fracturile de coloanã vertebralã fãrã paralizii se pot recunoa te dupã durerea vie într-un punct fix, pe care îl putem u or descoperi la apãsarea cu degetul pe ira spinãrii. Uneori se simte o micã proeminen ã la locul unde durerea este cea mai mare. O aten ie deosebitã trebuie acordatã fracturilor coloanei cervicale. Orice mi care într-un astfel de caz poate duce la moartea instantanee a accidentatului. De aceea, ca primã mãsurã vom cãuta sã imobilizãm capul i gâtul bolnavului. Cel mai bun mijloc provizoriu este reprezentat de douã perni e sau douã cãrãmizi învelite, puse de o parte i de alta a capului (guler cervical, dacã existã în trusã). 4. Fracturile cutiei toracice se produc mai ales în caz de strivire. Ele se recunosc dupã greutatea cu care respirã accidentatul, durerea ascu itã ca o loviturã de cu it la fiecare inspira ie. Durerea este prezentã i la locul unde coastele sunt rupte. Uneori, un vârf de coastã ruptã în eapã plãmânul i atunci aerul pãtrunde sub piele i formeazã emfizemul cutanat, diagnosticat prin tumefierea pielii i prin crepita iile care se simt la apãsare. În fracturile costale mai pot apãrea ca i complica ii

pãtrunderea aerului în pleurã – pneumotorace i a sângelui în pleurã – hemotorace.

Imobilizarea provizorie în caz de fracturi

85

Fracturile costale se imobilizeazã înfã urând toracele, în timpul expira iei cu o fa ã latã pe care o fixãm cu ace de siguran ã. Bolnavul va fi transportat în pozi ie semi ezândã. La nivelul peretelui toracic pot fi prezente plãgi, prin care la fiecare inspira ie, aerul din afarã pãtrunde în interiorul toracelui. În aceste cazuri este necesar sã executãm de urgen ã un pansament steril care sã opreascã pãtrunderea aerului în cavitatea toracicã, dupã care bolnavul este transportat imediat la spital. 5. Fracturile de bazin se produc de obicei prin cãderi de la înãl ime sau prin strivire. Ele se recunosc prin faptul cã bolnavul, în decubit dorsal, nu poate sã ridice cãlcâiul de pe planul patului i prin durerea vie din regiunea pubianã i sacralã. Aceste cazuri nu necesitã nici o

imobilizare provizorie i accidentatul trebuie dus pe o targã tare la spital. 6. La nivelul bra ului fracturile pot fi situate la nivelul humerusului, mai aproape de umãr sau de cot. Fracturile situate aproape de umãr pot fi uneori incomplete i greu de recunoscut, neeviden iindu-se decât prin durere i o u oarã impoten ã sau numai o jenã func ionalã. Accidentatul prezintã o atitudine caracteristicã, capul aplecat pe partea bolnavã, umãrul u or coborât, bra ul lipit de corp i sus inându- i cotul cu mâna sanãtoasã. Imobilizarea fracturilor de humerus se face cu blânde e, pentru a nu leza nervul radial între fragmentele osoase. Se aplicã o atelã pe fa a internã a bra ului, de la axilã pânã dincolo de cotul îndoit i altã atelã pe fa a externã, care urcã mai sus de umãr. Apoi cu o fa ã se fixeazã atelele de bra . Se poate utiliza i o atelã lungã de sârmã pe care o îndoim deasupra umãrului i în unghi drept dedesubtul cotului. În lipsa acestor atele putem solidariza membrul superior, cu cotul îndoit, pe peretele toracic sau putem aplica o singurã e arfã, dacã fractura este incompletã.

86

Imobilizarea provizorie în caz de fracturi

Pentru fracturile situate mai aproape de cot, cea mai bunã imobilizare o ob inem utilizând o atelã de sârmã pe care o îndoim în formã de „L” i o fixãm de membrul superior, cu cotul îndoit. Antebra ul se suspendã într-o e arfã. 7. La nivelul antebra ului fracturile pot interesa ambele sau numai unul din cele douã oase. Pentru fracturile apropiate de cot, imobilizarea provizorie se face cu atele de sârmã îndoite în formã de „L”. Pentru restul fracturilor sunt suficiente douã atele din lemn aplicate pe fa a anterioarã i posterioarã a antebra ului i strânse cu o fa ã. Atelele trebuie sã treacã mai jos de articula ia pumnului. Dupã fixarea atelelor, cotul se flecteazã i antebra ul se aga ã de gât cu o e arfã. 8. Fracturile femurului se pot situa în orice parte a osului. La persoanele în vârstã sunt frecvente fracturi ale colului femural, care se mai numesc fracturi de old. În aceste fracturi întreg membrul inferior nu poate fi mi cat i stã de cele mai multe ori rãsucit în afarã, în a a fel încât marginea externã a membrului inferior vine în contact cu suprafa a de sprijin. Membrul inferior este scurtat. În lipsa unui mijloc de imobilizare, vom pune de o parte i de alta a membrului inferior câte un obiect de sprijin, pentru a evita mi carea de rãsucire. Pentru imobilizarea provizorie a fracturilor de femur existã dispozitive special executate. Cele mai simple sunt executate din mai multe atele din lemn, articulate, dintre care cea exterioarã se întinde de la axilã pânã la cãlcâi, iar cea internã de la cãlcâi pânã la rãdãcina coapsei. Acest dispozitiv se fixeazã prin chingi de torace, bazin i membrul inferior. În lipsa acestui dispozitiv se va folosi orice alt mijloc, cu condi ia sã imobilizeze atât oldul, cât i genunchiul.

Imobilizarea provizorie în caz de fracturi

87

9. Fracturile situate la nivelul gambei se întâlnesc foarte des. De multe ori fractura este deschisã, deoarece tibia, pe o mare parte a ei, este acoperitã numai de piele. Imobilizarea provizorie se va face cu douã atele de lemn aplicate intern i extern, care vor trece de genunchi i de gleznã. Se poate folosi i o atelã lungã de sârmã îndoitã la un capãt în formã de „L” i aplicatã înapoia gambei, talpa sprijnindu-se pe latura micã a acestui ”L”. Pentru fracturile membrului inferior, în cazul în care nu avem la îndemânã nici un mijloc de imobilizare, se poate utiliza ca atelã membrul sãnãtos, de care fixãm bine prin câteva legãturi, membrul fracturat.

CAPITOLUL XI

Hemoragia

Hemoragia reprezintã scurgerea sângelui printr-o solu ie de continuitate a peretelui vascular. Tabloul clinic caracteristic se instaleazã din cauza scãderii cantitative i/sau calitative a masei sanguine circulante.

Clasificarea hemoragiilor se face dupã mai multe criterii, aceea i hemoragie putând fi încadratã în mai multe categorii, în func ie de criteriul avut în vedere.

1. Dupã natura vasului lezat hemoragile se clasificã în: a). Hemoragia arterialã se recunoa te dupã culoarea ro ie aprinsã a sângelui, care â ne te pulsatil (sincron cu bãtãile cardiace) de la nivelul capãtului proximal al arterei lezate. For a jetului pulsatil scade pe mãsurã ce scade tensiunea arterialã. La nivelul capãtului distal al arterei lezate sângele se scurge în jet continuu, deosebindu-se de hemoragia venoasã prin culoarea sângelui. Debitul sângerãrii este direct propor ional cu calibrul arterei i cu tensiunea arterialã. Hemoragia arterialã este mai abundentã decât cea venoasã, la un calibru vascular egal. Sec ionarea arterei femurale duce la exsanghinare în aproximativ 5 min. În leziunile concomitente de arterã i venã satelitã, sângele se revarsã din plagã, pe fondul ro u închis al sângelui venos, apãrând valuri de sânge ro u deschis, arterial.

Hemoragia

89

b). Hemoragia venoasã

se caracterizeazã prin faptul cã,

sângele de culoare ro u închis se revarsã continuu la nivelul ambelor capete vasculare, dar mai ales la nivelul capãtului distal. Sângerarea este direct propor ionalã cu calibrul venei, cu presiunea venoasã i cu pozi ia segmentului lezat fa ã de inimã: cre te sau scade dupã cum este situatã sub nivelul inimii sau deasupra ei. O situa ie aparte o prezintã hemoragia venoasã la nivelul venelor cervicale. La acest nivel, sângele se scurge intermitent numai în expira ie, putând fi confundatã cu hemoragia arterialã, dar culoarea sângelui i presiunea scãzutã a sângelui pledeazã pentru originea venoasã. Din cauza forma iunilor conjunctive care îmbracã aceste vene men inându-le deschise, în inspira ie, scãderea presiunii intratoracice asociatã aspira iei cardiace, creeazã condi iile producerii emboliilor gazoase prin aspira ia de aer la capãtul proximal al venei. c). Hemoragia capilarã se produce prin lezarea capilarelor arteriale i venoase. Culoarea sângelui este asemãnãtoare sângelui venos. Sângerarea este difuzã, în suprafa ã, cu for ã scãzutã, presiunea fiind de 3-4 cmHg. În mod obi nuit, în astfel de hemoragii se pierde o cantitate micã de sânge. Dupã tamponarea i uscarea plãgii apar rapid numeroase puncte de sângerare. Sângerarea se opre te fie spontan, fie printr-o u oarã compresiune.

2. Dupã locul de revãrsare al sângelui hemoragiile se clasificã în: a). Hemoragii externe, când sângele se scurge la exteriorul organismului, fiind u or de sesizat. b). Hemoragiile interne când sângele se scurge într-o cavitate naturalã a organismului. La rândul lor acestea se împart exteriorizabile, neexteriorizabile i intersti iale.

90

Hemoragia

- Exteriorizabile, cele în care sângerarea se produce într-o cavitate care comunicã natural cu exteriorul. Sângele se acumuleazã la nivelul cavitã ii respective i apoi se exteriorizeazã spontan, pe cale naturalã. Acest tip de hemoragie se întâlne te la nivelul tubului digestiv, a aparatului respirator i a aparatului urinar. Hemoragia digestivã în care sângele se exteriorizeazã fie proaspãt, fie dupã ce a suferit transformãri la nivelul tubului digestiv. Exteriorizarea sângelui acumulat la nivelul tubului digestiv se poate face prin vãrsãturã sau prin scaun. Vãrsãtura poartã numele de hematemezã. Când sângele este nedigerat este ro u, necoagulat; când a stagnat la nivelul stomacului, sângele va avea o culoare neagrã cu grunji, luând aspectul de za de cafea. Când

exteriorizarea se face prin scaun se nume te melenã. Hemoragia la nivelul aparatului respirator se exteriorizeazã prin epistaxis sau prin hemoptizie. Epistaxisul se produce prin lezarea vaselor de sânge ale mucoasei nazale. Sângele se exteriorizeazã sub formã de sânge proaspãt sau cheaguri care se pot acumula în fosele nazale sau în faringe. Hemoptizia reprezintã exteriorizarea sângelui de la nivelul arborelui respirator. Se manifestã clinic prin tuse cu expectora ie sanguinolentã, ro ie, spumoasã, bine aeratã. Deseori bolnavul prezintã i o senza ie de cãldurã retrosternalã. Hemoragia la nivelul aparatului urinar se exteriorizeazã prin hematurie. Culoarea urinei poate merge de la brun-ro cat pânã la ro u-aprins, cu sau fãrã cheaguri.

- Neexteriorizabile, când sângele se acumuleazã la nivelul unor cavitã i care nu comunicã în mod natural cu exteriorul (cavitatea peritonealã, pericard, pleurã).

Hemoragia

91

Acumularea sângelui în cavitatea pleuralã

se nume te

hemotorace. Sângerarea se produce prin lezarea elementelor vasculare din torace. Hemotoracele masiv reprezintã un element de risc vital în traumatismele toracice. Când leziunea vascularã se asociazã cu lezarea parenchimului pulmonar, în cavitatea toracicã se acumuleazã sânge i aer: hemopneumotorace. Hemotoracele se manifestã prin asocierea la semnele hemoragiei a semnelor clinice de insuficien ã respiratorie acutã: dispnee, tuse, durere. Acumularea de sânge în sacul pericardic poartã numele de hemopericard i este de regulã consecin a unei plãgi cardiace. Când cantitatea de sânge din cavitatea pericardicã atinge 200-300 ml. se produce oprirea inimii prin tamponadã cardiacã. Se manifestã clinic prin semnele de insuficien ã cardiacã acutã. Hemoperitoneul reprezintã acumularea de sânge în cavitatea peritonealã. Este consecin a lezãrii organelor parenchimatoase intraabdominale sau a unor elemente vasculare. Cauza poate fi traumaticã sau netraumaticã. Se manifestã clinic prin asocierea la semnele hemoragiei acute, a semnelor de irita ie peritonealã: meteorism, sensibilitate la palpare, sughi . - Hemoragia intersti ialã este o variantã particularã a

hemoragiei interne. Ea reprezintã o acumulare de sânge în esuturi. Sângele se poate acumula în spa iile de clivaj ale membrelor. În cazul în care difuziunea sângelui ajunge la tegument, apare echimoza. Aceasta apare întotdeauna tardiv i la distan ã de focarul hemoragic. Sunt întâlnite în caz de fracturi.

3. Dupã debitul de sângerare hemoragiile pot fi: a). Hemoragiile u oare se caracterizeazã prin debitul de pierdere redus (pânã la 500 ml.). Acestea pot fi oprite u or sau se opresc

92

Hemoragia

spontan, sunt bine tolerate i compensate. Aceastã hemoragie poate deveni gravã prin repetare la intervale scurte. Clinic, semnele generale sunt minime i nesemnificative. b). Hemoragiile medii sunt considerate situa iile în care se pierde o cantitate de sânge între 500 i 1500 ml. Aceste pierderi prezintã semne locale de hemoragie i semne de scãdere a volumului sanguin. c). Hemoragiile grave sunt considerate sângerãrile în care se pierd 1500-2000 ml. de sânge. În aceste cazuri, dacã sângerarea nu este opritã, i sângele nu este înlocuit în timp util, duc la moarte prin oc hemoragic. Acest tip de hemoragie se întâlne te în plãgile arterelor membrelor, rupturi viscerale (ficat, splinã). d). Hemoragia cataclismicã duce la moarte fulgerãtoare. Pierderea de sânge este mai mare de 2500 ml. Se întâlnesc în plãgi ale cordului sau în ruperea unui anevrism arterial. Moartea se produce înainte de a se putea interveni eficient.

4. Dupã durata sângerãrii, hemoragiile se împart în: a). Hemoragia acutã reprezintã o pierdere de sânge într-un interval scurt de timp. Aceastã pierdere este mai greu suportatã de organism. Pierderea a 50% din volumul circulant, în câteva minute, duce la moarte. b). Hemoragia cronicã reprezintã pierderi mici de pânã la 300-500 ml. care se repetã la intervale mai mult sau mai pu in scurte de timp. O hemoragie în care se pierde 50% din volumul circulant, dacã se produce într-un interval de peste 24 de ore poate fi suportatã. Dacã pierderea se realizeazã în câteva sãptãmâni, organismul suportã o pierdere de peste 60% din volumul circulant.

Hemoragia

93

5. Dupã intervalul scurs între rãnire i apari ia hemoragiei, aceasta poate fi: a). Hemoragia primitivã se produce i se realizeazã în momentul rupturii vasculare. b). Hemoragia întârziatã se produce la câteva ore de la producerea leziunii. c). Hemoragia tardivã apare de obicei la 7-8 zile de la traumatism. Semnele clinice ale hemoragiei acute

Hemoragile mici nu se manifestã clinic sau manifestãrile sunt discrete. Hemoragiile medii i mari prezintã simptome generale, locale i de laborator. Semne generale - Bolnavul prezintã senza ie de frig, frisoane, sete propor ionalã cu pierderea sanguinã. - Tegumentele sunt palide, reci, cu venele colabate din cauza vasoconstric iei i a hipovolemiei. - Respira ia este rapidã i superficialã, încercând sã compenseze hipoxia indusã de scãderea numãrului de hematii. - Manifestãrile nervoase sunt cauzate de hipoxia sistemului nervos central. Bolnavul este agitat, speriat, dar de obicei lucid i fãrã tulburãri de cuno tiin ã. Prezintã cãscat repetat, intens (semn al hipoxiei cerebrale). În cele din urmã se ajunge la pierderea cunostin ei. - Manifestãrile oculare pot merge de la scotoame, pânã la pierderea pasagerã a vederii. - Tulburãrile auditive sunt reprezentate de acufene. Toate aceste manifestãri se accentueazã la ridicarea extremitã ii cefalice sau în ortostatism i scad în intensitate la asezarea capului mai jos decât membrele inferioare.

94

Hemoragia

Tulburãrile cardiocirculatorii - Pulsul este frecvent, de peste 100 bãtãi pe minut. Când nu se simte la artera radialã, se cautã la artera carotidã sau la artera femuralã. Cre terea frecven ei pulsului la examinãri repetate demonstreazã continuarea hemoragiei. Dispari ia pulsului este un semn de gravitate. - Tensiunea arterialã în caz de hemoragie micã este nemodificatã. La hemoragiile mijlocii, la început scade tensiunea maximã, în timp ce minima se men ine pânã la pierderea a 30% din volumul circulant. Dacã hemoragia continuã, maxima scade progresiv, iar minima devine imperceptibilã. Sub tensiunea arterialã maximã de 60 mmHg se poate ajunge la stop cardiorespirator. - Tulburãrile renale sunt reprezentate de oligurie sau chiar anurie.

Semnele locale sunt evidente în hemoragiile externe. În hemoragiile interne sunt semne specifice, care se asociazã cu semnele generale. Gravitatea hemoragiei În afara cantitã ii de sânge pierdut, în aprecierea gravitã ii unei hemoragii trebuie inut cont i de vârstã, sex, condi iile patologice preexistente sau coexistente. În privin a sexului, trebuie men ionat faptul cã femeile suportã mai bine hemoragiile mici i mijlocii decât bãrba ii. Copiii i bãtrânii suportã mai greu hemoragia decât adul ii. Condi iile patologice preexistente sau coexistente cum sunt: anemiile cronice, insuficien ele hepatice, renale, circulatorii sau respiratorii, hipotensiunea, politraumatismele, infec iile grave, epuizarea fizicã i psihicã, reprezintã elemente de agravare a efectelor hemoragice.

Hemoragia

95

Tratamentul hemoragiilor

Primul ajutor în hemoragii constã în hemostaza provizorie sau definitivã i compensarea hemoragiei. În principiu, se începe cu hemostaza ori de câte ori e posibilã, urmând apoi sã se înlocuiascã sângele pierdut. În cazurile în care hemostaza este dificilã se administreazã doze masive de sânge pentru a se câ tiga timpul necesar transportului într-un serviciu de specialitate. În prezen a unei hemoragii stãpânitã printr-o manoperã de hemostazã provizorie, se impun urmãtoarele mãsuri în vederea

transportului bolnavului în timp cât mai scurt i în condi ii cât mai bune într-un serviciu de specialitate: - plasarea bolnavului într-o pozi ie în care gravita ia sã se opunã sângerãrii; - plasarea bolnavului cu capul i toracele decliv i cu membrele ridicate spre verticalã (eventual bandajate compresiv) pentru irigarea organelor vitale i realizarea unei „autotransfuzii” prin mobilizarea

sângelui de la nivelul membrelor; - instalarea de perfuzii pe una sau douã vene; - când este posibil, oxigenoterapie; - bolnavul va fi transportat de urgen ã, cu maxim de precau ii la mobilizare, pentru a nu produce noi leziuni, înso it de un cadru medical care sã supravegheze evolu ia i tratamentul pânã la un serviciu de specialitate.

CAPITOLUL XII

Hemostaza

Hemostaza define te totalitatea proceselor sau mijloacelor ce concurã la oprirea unei hemoragii. Clasificare Dupã modul în care organismul reu e te prin mijloace proprii sã opreascã hemoragia sau sunt necesare interven ii terapeutice pentru oprirea ei, hemostaza se clasificã în : 1. Hemostaza spontanã (fiziologicã) grupeazã fenomenele

fiziologice care duc la oprirea unei hemoragii. În primul rând se produce spasmul vasului lezat. Timpul al doilea se caracterizeazã prin aderarea i agregarea plachetelor sanguine în zona vascularã lezatã. Se formeazã cheagul plachetar. În stadiul urmãtor se formeazã fibrina ce include în re eaua ei globulele ro ii, formându-se cheagul ro u. Hemostaza este realizatã. 2. Hemostaza provocatã reprezintã oprirea unei hemoragii prin mijloace chimice sau fizice. Ea se subîmparte în preventivã i curativã. a). Hemostaza preventivã. Prin ea se în elege totalitatea modalitã ilor prin care se urmãre te evitarea unei hemoragii. subîmparte în hemostaza medicamentoasã i hemostaza chirurgicalã. Hemostaza medicamentoasã folose te agen i Se

terapeutici cu ac iune generalã i localã. Agen ii hemostatici cu utilizare localã sunt: frigul; apa oxigenatã în hemoragiile capilare; fibrina sub formã de burete, pulbere sau peliculã; trombina uscatã – aplicatã în plãgi sau în hemoragiile mucoase; gelatina uscatã „Gelaspon” se aplicã pe

Hemostaza

97

suprafe ele sângerânde; celuloza oxidatã – pe plãgi sângerânde; perclorura de fier 4%; adrenalina – în hemoragiile capilare în suprafa ã. - Hemostaza chirurgicalã provizorie i hemostaza definitivã. se subîmparte în hemostaza

Hemostaza provizorie

Reprezintã o mãsurã de prim ajutor, ce are ca scop oprirea hemoragiei pânã în momentul în care se poate aplica o metodã de definitivare a hemostazei. În unele cazuri, datoritã însumãrilor efectelor hemostazei fiziologice, hemoragia se poate opri definitiv, hemostaza provizorie transformându-se în hemostazã definitivã. Este cazul hemoragiilor de la nivelul vaselor mici sau a hemoragiilor capilare. I. Hemostaza provizorie prin pozi ionarea segmentului lezat 1. Ridicarea la verticalã a unui membru (pacientul fiind în decubit dorsal) poate duce la oprirea unei hemoragii venoase, permi ând apoi aplicarea unui pansament compresiv la nivelul leziunii vasculare. Exemplul tipic este reprezentat de hemoragia care se produce la nivelul unei vene varicoase de la membrul inferior. În aceste cazuri, sângerarea este deosebit de abundentã chiar când este vorba de leziuni minime (poate merge pânã la exsanguinare). Abunden a sângerãrii nu permite eviden ierea leziunii decât dacã ridicãm la verticalã membrul afectat. Dupã oprirea sângerãrii se aplicã un pansament compresiv sau se sutureazã plaga. 2. Flectarea puternicã a antebra ului pe bra , a gambei pe coapsã, a coapsei pe abdomen, poate duce la oprirea unei hemoragii arteriale produsã distal de plica de flexiune: plica cotului, plica poplitee, plica

98

Hemostaza

inghinalã. În plica de flexiune se a eazã un rulou de material textil care sã comprime artera, iar flectarea segmentului este men inutã cu ajutorul unei fe i sau a unei e arfe. II. Hemostaza provizorie prin compresiune. Compresiunea se poate exercita local sau la distan ã de capetele vasculare lezate. 1. Hemostaza prin compresiune localã se poate realiza prin: compresiune digitalã în plagã, tamponament compresiv, pansament compresiv, pensare provizorie i suturã etan ã. a). Compresiunea digitalã este o mãsurã care permite câ tigarea timpului necesar pentru a putea aplica o mãsurã mai bunã de hemostazã provizorie sau definitivã. Este directã i se aplicã în cazurile de hemoragii din arterele mai mari sau în caz de hemoragii ale vaselor aflate sub aparat gipsat. Poate salva via a accidenta ilor. b). Tamponamentul compresiv cu ajutorul compreselor sau a me elor cu care se „plombeazã” cât mai etan plaga care sângereazã. Succesiunea gesturilor va fi: toaletã mecanicã i chimicã, tamponament, bandaj. Tamponamentul compresiv poate opri hemoragia arterialã sau capilarã. c). Pansamentul compresiv se utilizeazã în plãgile

superficiale. Bandajul de fixare va fi compresiv, fãrã însã sã suprime circula ia venoasã sau arterialã. d). Pensarea provizorie a vasului se realizeazã cu ajutorul penselor hemostatice. Pensa se aplicã dupã „ uscarea de sânge a plãgii” pentru a se eviden ia capetele vasului. Pensa trebuie sã fie bine fixatã cu

Hemostaza

99

fa ã sau benzi de leucoplast, în a a fel, încât sã nu se deplaseze în timpul transportului. 2. Hemostaza prin compresiune la distan ã se poate realiza fie selectiv, la nivelul vasului lezat, fie circular. a). Compresiunea selectivã la nivelul vasului lezat se face în func ie de calibrul i de traiectul vasului, cu ajutorul unuia sau a mai multor degete, cu pumnul sau chiar cu ambele mâini. Compresiunea se face pe traiectul anatomic al arterei, în locuri speciale, între plagã i pompa cardiacã, sau cu o presiune mai mare decât cea intraarterialã. Se comprimã i capãtul distal la arterele mari. Inconveniente: este obositoare, imobilizeazã o persoanã, este greu de men inut în timpul transportului, necesitã cuno tin e anatomice. Permite însã organizarea unei hemostaze mai bune. Artera carotidã comunã se comprimã în an ul carotidian, între conductul laringotraheal i mu chiul sternocleidomastoidian, pe planul coloanei vertebrale (tuberculul anterior al vertebrei C6). Artera subclavicularã se comprimã înapoia mijlocului claviculei, pe planul coastei întâi. Artera axilarã se comprimã în axilã, pe planul capului humeral. Artera humeralã se comprimã în an ul bicipital medial, pe planul osos humeral. Artera femuralã se comprimã la baza triunghiului Scarpa, pe planul osos al bazinului sau pe traiect la nivelul coapsei, pe planul osos femural.

100

Hemostaza

Aorta abdominalã se comprimã cu pumnul în dreptul ombilicului, contra coloanei lombare. b). Compresiunea circularã comprimã global toate

structurile anatomice. Aceasta trebuie astfel efectuatã, încât sã comprime artera lezatã, pentru a nu realiza numai o stazã venoasã, dar sã nu fie nici prea brutalã i sã zdrobeascã esuturile din zona de aplicare, ceea ce ar duce la leziuni ireversibile. Este o metodã eficientã dar trebuie aplicatã pe o duratã cât mai scurtã deoarece poate produce leziuni ischemice la nivelul membrului respectiv sau poate pune în pericol via a bolnavului dupã suprimarea compresiunii. Compresiunea circularã se realizeazã cu ajutorul garoului, care este un tub de cauciuc, suficient de lung ca sã permitã 2-3 ture în jurul membrului. Garoul poate fi improvizat din materiale avute la îndemânã. Se interzice categoric utilizarea materialelor sub iri i complet

inextensibile (sârmã), care ar putea duce la sec iuni anatomice. Se interzice aplicarea garoului în jurul gâtului. O compresiune circularã eficientã se poate realiza cu ajutorul tensiometrului în care se depã e te cu câ iva cmHg tensiunea arterialã a pacientului. Garoul se aplicã cât mai aproape de plaga vascularã dar nu în dreptul articula iilor mari. Eficien a aplicãrii garoului este probatã de oprirea sângerãrii i dispari ia pulsului distal. Apari ia cianozei demonstreazã o constric ie insuficientã, doar venoasã.

Hemostaza

101

Capetele garoului trebuie bine fixate prin înnodare sau cu pense, pentru a nu se desface în timpul transportului. La garou se ata eazã un bilet cu datele de identitate ale accidentatului, diagnosticul, mãsurile terapeutice luate i ora precisã a aplicãrii garoului. Pentru a limita efectele constric iei cât mai mult la nivelul vasului lezat, se poate introduce sub garou, la nivelul mãnunchiului vascular, o fa ã sau un sul de tifon sau alt material textil (garou cu pelotã). La nivelul segmentelor mai groase (coapsã), pentru a mãri for a de compresiune, se poate utiliza garoul cu tourniquet, care se realizeazã aplicând o turã laxã în jurul segmentului, sub care se introduce un obiect, alungit care sã permitã rãsucirea garoului pânã la ob inerea hemostazei. În teritoriul exclus circulator au loc tulburãri importante cu virarea metabolismului spre anaerobiozã, cu acumulare de cataboli i de tip histaminic. Tulburãrile depind de toleran a la ischemie a esuturilor i de durata ischemiei. Cele mai sensibile la ischemie sunt termina iile nervoase, explicând durerile mari care apar. Nervii ischemia i vor prezenta tulburãri anatomofunc ionale care pot merge pânã la paralizii definitive. Hipoxia marcatã duce la cre terea permeabilitã ii capilare, la leziuni ale endoteliului capilar i microtromboze. Aceste tulburãri se manifestã clinic numai în momentul suprimãrii garoului i sunt direct propor ionale cu: durata ischemiei, cantitatea de esuturi ischemiate, temperatura mediului i durata ischemiei. Dacã constric ia circularã a depã it timpul de douã ore, la suprimarea garoului se produce “ ocul de degarotare” (hipotensiune, dispari ia pulsului periferic), din cauza invadãri masive a organismului de cãtre substan ele acumulate în teritoriul ischemiat.

102

Hemostaza

Din cauza posibilitã ii apari iei acestui oc, dacã garoul trebuie men inut mai mult de douã ore, la fiecare 30 min. garoul va fi slãbit 5-10 min., timp în care hemostaza va fi asiguratã prin compresiune digitalã. Aceasta va permite reoxigenarea esuturilor prin intermediul re elei vasculare colaterale. Consecin ele garoului pot fi diminuate i prin scãderea

temperaturii membrului (pungi cu ghea ã) ce va duce la reducerea intensitã ii metabolismului. Ridicarea garoului men inut timp îndelungat trebuie fãcutã de chirurg pe masa de opera ie în condi ii de anestezie generalã combinatã cu anestezie localã la nivelul rãdãcinii membrului. Ridicarea garoului este admisã numai dacã nu au apãrut semne de rigiditate muscularã sau semne de gangrenã. Hemostaza în epistaxis Bolnavul care prezintã o hemoragie nazalã trebuie a ezat pe scaun, cu capul u or înclinat pe spate, sprijinit pe spãtarul scaunului, departe de calorifer sau sobã. Bolnavul trebuie ferit de cãldura soarelui. Se va scoate cravata i se vor desface legãturile din jurul abdomenului. Dacã hemoragia este u oarã, ea se opre te fie spontan, fie prin unele mãsuri simple. Cea mai simplã mãsurã este ca bolnavul sã apese cu degetul aripa nazalã respectivã. Aripa nazalã va fi împinsã i lipitã de peretele opus, pe care se gãse te zona la nivelul cãreia se produc cele mai multe sângerãri. Presiunea digitalã asupra aripii nazale se poate face dupã ce în prealabil s-a introdus în fosa nazalã un mic tampon de vatã. Este recomandabil ca tamponul de vatã sã fie îmbibat u or într-o solu ie de apa oxigenatã sau de antipirinã.

Hemostaza

103

Sãngerarea se opre te imediat dupã luarea acestei mãsuri. Nu ne grãbim cu scoaterea tamponului, pentru a nu îngreuna procesul local de oprire a sângerãrii. Chiar dacã bolnavul i-a oprit sângerarea, el se va prezenta la controlul de specialitate. În cazurile în care aceste prime mãsuri au rãmas fãrã efect asupra hemoragiei nazale, este necesarã urgenta prezentare la medic, pentru a se preciza cauza sângerãrii i pentru luarea anumitor mãsuri.

CAPITOLUL XIII

Înecul i alte accidente acvatice

Sub denumirea generalã de înec sunt cuprinse o multitudine de accidente severe care se produc din cauza apei sau în apã. Aceste accidente pot fi încadrate în trei mari grupe: 1. Înecul propriu-zis prin imersie sau submersie. 2. Hidrocu ia sau moartea subitã la contactul cu apa. 3.Traumatismele grave sub apã sau la suprafa a apei (traumatismele craniene, toracice sau abdominale). La aceste grupe se poate adãuga o a patra: 4. Accidente acute mortale produse întâmplãtor în timpul înotului sau din cauza efortului respectiv: infarct miocardic, accident vascular cerebral, claudica ie intermitentã, crizã epilepticã, crampã muscularã etc.

1. Înecul propriu-zis

Acesta se produce, fie prin dispari ia accidentatului sub suprafa a apei, fie prin necunoa terea înotului, fie prin epuizarea fizicã sau panicã. Accidentatul are o evolu ie fazicã: dupã o apnee reflexã cu spasm glotic, urmeazã o stare de agita ie, mi cãri de respira ie cu inundarea plãmânilor cu apã, degluti ie cu pãtrunderea apei în stomac, apare apoi o stare comatoasã cu apnee, relaxare muscularã, inima continuând sã batã timp de 4-12 minute de la imersie, în func ie de rezisten a la lipsa de oxigen (vârstã, stare de sãnãtate, stare de antrenament). Stopul cardiac se

Înecul i alte accidente acvatice

105

poate produce însã i în primele 2-3 minute. La aceastã formã de înec ansele de supravie uire sunt mai mari, dacã scoaterea din apã s-a fãcut la timp, înaintea producerii stopului cardiac. Pentru salvator are importan ã, în scoaterea înecatului, dacã apa respectivã este stãtãtoare (lac lini tit i curat sau extrem de poluat, plin de ierburi i mâl), curgãtoare sau mare sãratã cu valuri Condi iile de salvare se schimbã iarna în caz de spargeri ale ghe ii i dispari ia sub ghea ã. Pentru reanimare i pentru ansele de supravie uire are importan ã dacã apa în care s-a produs înecul este apã dulce sau sãratã, apã curatã sau bogatã în reziduuri, cu mâl, sau dacã este apã extrem de rece. Sunt importante de cunoscut urmãtoarele:

- apa dulce, limpede, pãtrunsã în cãile aeriene i în plãmân pânã la alveolele pulmonare este hipotonã (mai pu in concentratã) fa ã de sânge. Din aceastã cauzã ea va intra, în cantitã i uneori mari, în circula ia sanguinã prin pere i alveolari, producând hemodilu ie, cre terea volumlui circulant cu afectarea inimii (decompensare acutã) chiar în primele minute, i o hemolizã de diverse grade, prin mecanism osmotic secundar; - apa sãratã, concentratã a mãrii, oceanelor i a lacurilor sãrate, pãtrunsã în alveolele pulmonare, fiind mai concentratã în sãruri decât sângele (hipertonã), atrage apa în alveole i cãile aeriene producând edem pulmonar acut (spumã rozã la gurã i la nãri), care îngreuneazã eliberarea cãilor respiratorii în efortul de reanimare; - apa bogatã în reziduuri chimice ac ioneazã în func ie de densitatea ei, i produce întotdeauna irita ii grave ale cãilor respiratorii i

bronhopneumonii de aspira ie; - apa foarte rece a lacurilor alpine (4-60 C), dar mai ales apa cu ghea ã din timpul iernii (în jur de 10 C) obligã, dupã reanimarea victimei, la terapia hipotermiei accidentale.

106

Înecul i alte accidente acvatice

Supravie uirea la un înecat depinde de: - viteza de salvare, timpul optim fiind în primele 4-5 minute de la imersie, dacã inima continuã sã batã; - eliberarea imediatã a cãilor aeriene superioare i inferioare, pânã la nivelul sacilor alveolari. Intuba ia trahealã i evacuarea stomacului pe sondã Faucher sunt manevrele ideale; - respira ie artificialã eficientã, la nevoie masaj cardiac extern i factorul „timp de rãspuns” la aceste manevre; - rezisten a la hipoxie a victimei, vârsta i starea sãnãtã ii ei, anterior accidentului; - tipul de apã în care s-a produs înecul i temperatura ei. În condi ii de hipotermie timpul de salvare se poate prelungi, cu riscul complica iilor ulterioare prin frig. Reanimarea, în caz de înec, trebuie sã urmeze cu rigurozitate tehnica reanimãrii respiratorii i cardiace, în func ie de timpul scurs de la cãderea în apã i starea accidentatului dupã salvare. Mãsurile sunt: - eliberarea cãilor aeriene; - respira ia artificialã; - masaj cardiac extern la nevoie; Transportul se va face urgent la spital, sub manevre de reanimare.

Reguli specifice în reanimarea îneca ilor

- Salvatorul trebuie sã cunoascã perfect i sã aibã o mare experien ã în scoaterea îneca ilor (Instructaj salvamar), în primele momente ace tia fiind agita i i periculo i. Mul i salvatori neexperimenta i au fost îneca i de victimele agitate.

Înecul i alte accidente acvatice

107

- În apã micã, iar la copii chiar i în apã adâncã, se poate începe respira ia artificialã “gurã-la-gurã”, sau o a doua persoanã apasã lateral toracele victimei, cãnd capul este în afara suprafe ei apei. - Niciodatã nu se va încearca masajul cardiac în apã, tehnica fiind imposibilã -se pierde timp pre ios. - La scoaterea din apã pe o scândurã, pe un bu tean, în barcã, pe plajã, se examineazã rapid dacã existã respira ie spontanã sau dacã existã puls la carotidã sau nu. Culoarea înecatului poate fi variatã: alb-lucioasã, pãmântie, cianoticã i nu i se va da importan ã, ci se vor începe urgent manevrele de reanimare. - Prima încercare de reanimare a înecatului, dupã o rapidã dezobstruc ie a cãilor respiratorii, se face prin respira ie “gurã-la-gurã”, sau mai ales, în caz de trismus, prin respira ie “gurã-la-nas”. În cazul acesta salvatorul î i dã seama de obstruc ia cãilor aeriene cu apã i de gradul acestei obstruc ii. Dacã prima insufla ie corectã nu este urmatã de expansiunea inspiratorie a toracelui, se continuã eliberarea cãilor aeriene superioare prin curã area orofaringelui de corpii strãini (apã, secre ii, mâl, nisip). Scurgerea apei din cãile aeriene superioare este u uratã de întoarcerea victimei în pozi ie ventralã sau lateralã, cu capul decliv. Copiii pot fi inu i cu capul în jos, fixa i de glezne, pentru câteva secunde. Adul ii pot fi sprijini i de genunchiul îndoit al salvatorului, având toracele i capul decliv i aplicându-se câteva lovituri între omopla i pentru u urarea evacuãrii apei. Accidenta ii nu vor fi învârti i sau scutura i cu capul în jos, deoarece, în felul acesta se agraveazã leziunile cerebrale. - Manevrele de dezobstruc ie se efectueazã repetat, în perioade care nu depã esc 5 secunde, pentru a nu întrerupe respira ia artificialã i, mai ales, masajul cardiac extern. La îneca i, de real folos sunt manevrele de respira ie artificialã indirecte, efectuându-se compresii energice asupra

108

Înecul i alte accidente acvatice

toracelui, victima aflându-se în decubit ventral (metoda Schäfer). Aceste mi cãri respiratorii externe u ureazã evacuarea apei din plãmâni i

stomac, dar ele trebuie obligatoriu intercalate cu respira ia artificialã prin insufla ie. Aceasta din urmã este singura care, prin presiunea pozitivã din timpul inspirator destinde alveolele pulmonare i se opune peliculei de apã. - Îneca ii pot înghi ii, în timpul accidentãrii, cantitã i mari de apã care destind stomacul, jenând astfel mi cãrile respiratorii i mai ales men inând pericolul secundar al înundãrii prin vomã, a cãilor respiratorii deja eliberate. Se va introduce de la început o sondã nasogastricã. - În timpul respira iei artificiale, mai ales în primele momente, presiunea de insufla ie trebuie sã fie mai mare ca de obicei, pentru a învinge pelicula de apã alveolarã, iar în înecul cu apã marinã, pentru a combate edemul pulmonar acut. - În prezen a truselor necesare i a speciali tilor cu experien ã, executarea de la început a intuba iei traheale, a aspira iei traheobron ice pe sonda de intuba ie, în afara evacuãrii stomacului pe o sondã gatricã, cresc ansele supravie uirii. - Transportul victimei spre un centru de reanimare spitaliceascã se va face de extremã urgen ã, în timpul transportului continuându-se, fãrã întreruperi mai mari de 5 secunde, reanimarea cardiorespiratorie.

2. Hidrocu ia

Este un accident supraacut, produs la contactul accidentatului cu apa rece sau la primul contact al apei cu zona reflexogenã faringolaringianã. Se caracterizeazã prin oprirea reflexã a inimii, înaintea înecului propriu-zis. Este posibil ca în cãile aeriene sã nu mai fie timp de pãtrundere a apei, de i frecvent, în momentul relaxãrii i scufundãrii,

Înecul i alte accidente acvatice

109

odatã cu 1-2 respira ii agonice, apa poate inunda plãmânii. Mecanismul mor ii este stopul cardiac primar, iar ansele supravie uirii sunt minime, dacã masajul cardiac nu a început în primele 30-90 secunde. Hidrocu ia reprezintã un exemplu de stop cardiac (moarte clinicã) produs înaintea opririi respira iei. Elementul reflex are rol esen ial în explicarea mecanismului mor ii prin hidrocu ie. Timpii reanimãrii în hidrocu ie sunt urmãtorii: - pozi ionarea accidentatului în decubit dorsal pe un plan dur, dupã scoaterea cât mai rapidã din apã; - eliberara cãilor aeriene superioare, aprecierea dacã apa a inundat sau nu plãmânii. Dacã da, se vor face aspira ie i evacuare; - masajul cardiac extern se începe în primele 30-90 secunde. El trebuie alternat cu respira ia artificialã. Tratamentul victimei va fi strict asistat i se va continua reanimarea pânã la spital.

3. Traumatismele în apã sau sub apã

Aceste accidente pot fi u or confundate cu înecul, de i cauza accidentului este traumatismul, care face imposibilã autosalvarea prin înot sau ie irea din apã. a). În plonjon obi nuit sau de la înãl ime mai mare se pot produce: - traumatisme craniene, cu intrarea instantanee în comã profundã traumaticã; - traumatisme abdominale cu explozii de organe cavitare; - rupturi viscerale înso ite de hemoragie internã, cu lipotimie. În aceste condi ii accidentale, victimele rãmân sub suprafa a apei i sunt considerate înecate.

110

Înecul i alte accidente acvatice

În salvarea i reanimarea unor accidenta i de acest fel se ine seama de leziunile respective, de hemoragia internã, de fracturile costale sau vertebrale. Dacã se suspecteazã de la început o fracturã de coloanã vertebralã cervicalã, accidentatul, încã din apã trebuie întins i fixat pe o scândurã, în locul hiperextensiei capului se va face numai luxa ia anterioarã a mandibulei, fãrã mobilizãri în focarul de fracturã. Este necesar imediat consultul unui specialist chirurg. În toate cazurile, în primul rând se acordã aten ie stãrii func ionale cardiorespiratorii i, la nevoie, se încep manevrele de reanimare, care vor fi continuate pe tot parcursul transportului la spital. b). Înecul produs în urma unui accident medical sau neurologic în timpul înotului sau al ederii în apã: - o crizã puternicã cardiacã: anginã pectoralã, aritmie gravã, infarct miocardic; - un accident vascular cerebral cu intrare în comã; - o crizã de epilepsie; - le in; - claudica ie; - crampã muscularã. Înecul secundar în astfel de cauze are anse minime de resuscitare i supravie uire. c). Alte accidente produse în mediul acvatic de schiul nautic, scufundãrile profesionale sau sportive, cu aparate de gaze comprimate. În timpul practicãrii schiului nautic, înecul primar este mai rar întâlnit, deoarece sportivi respectivi sunt buni înotãtori, iar barca tractoare este întotdeauna prin apropiere. Sunt posibile traumatisme diverse ca fracturi i luxa ii, leziuni ale unor organe interne, din cauza cãderilor în mare vitezã i a contactului brutal cu apa. Transportul la spital se va face cu supravegherea func iilor vitale, i la nevoie cu sus inerea acestora.

Înecul i alte accidente acvatice

111

d). Leziuni de presare a apei la viteze mari se pot produce în: - plãmâni, simulând edemul pulmonar acut; - în globii oculari, cu tulburãri vizuale grave dezlipiri de retinã; - în urechi i sinusuri. Sub ac iunea de presiune a apei se produc rupturi vasculare cu producere de hemoragii, înso ite de vertij, surzire, incoordonare motorie i stãri de lipotimie periculoase. În toate aceste cazuri, dupã scoaterea din apã a accidentatului, acesta va fi transportat de urgen a la spital sub supravegherea stãrii de con tien ã i a func iilor vitale. i chiar

Embolia gazoasã în mediul acvatic (boala de cheson)

Embolia gazoasã, în sporturile nautice care utilizeazã aparaturã de suprapresiune, este posibilã i extrem de periculoasã. Semnele emboliei gazoase, indiferent de cauza ei, sunt: - nelini te, prurit al tegumentelor; - dureri musculare, articulare i abdominale; - dispnee severã, grea ã, vomã; - spumã de edem pulmonar acut la nivelul gurii i nasului; - tulburãri de echilibru i de vedere; - tulburãri neuropsihice, pânã la stãri de agita ie sau comã; - fãrã un prim ajutor poate urma un stop respirator i cardiac. Dacã accidentul se produce în apã liberã prin scufundarea adâncã, accidentatul cu agita ie psihomotorie, î i poate scoate masca de oxigen,

112

Înecul i alte accidente acvatice

urmând o înecare propriu-zisã, agravatã de embolia ini ialã. Acela i lucru se poate produce la scufundãtori, prin stare euforicã sau be ia cu azot. Accidentatul nu- i poate da seama de pericolul în care se aflã. În caz de salvare accidentatul trebuie inut lini tit, va inhala oxigen pe mascã; la nevoie, se elibereazã cãile aeriene, mai ales în caz de edem pulmonar acut. În cazuri grave se va face reanimarea respiratorie i cardiacã. În toate accidentele de decompresiune bruscã, introducerea imediatã într-o camerã de recompresiune poate salva o situa ie foarte gravã.

Intoxica ia cu oxigen în mediul acvatic

Intoxica ia cu O2 este posibilã la scufundãtorii care respirã O2 pur prin mã ti etan e, în mod repetat i mai ales în edin e prea lungi. Ca semne posibile amintim: tusea, irita ia bron icã i spasme ale cãilor aeriene, cu insuficien ã respiratorie obstructivã, vertij, tremurãturi musculare, anxietate i agita ie, convulsii. Primul ajutor constã în: - oprirea administrãrii oxigenului; - controlarea libertã ii cãilor aeriene; - urmãrirea respira iei i pulsului; - se poate administra Diazepam, 10 mg. cu rol

lini titor,decontracturant muscular, anticonvulsivant; - sub strictã supraveghere, bolnavul va fi transportat la spital.

CAPITOLUL XIV

Tulburãri i leziuni produse de temperatura mediului ambiant asupra organismului uman

XIV. 1. Accidente cauzate de temperatura ridicatã a mediului

Ac iunea cãldurii poate determina asupra organismului fenomenele cunoscute sub forma arsurilor de diferite grade i poate cauza tulburãri generale ale organismului sub forma insola iei. În practica sportivã, cauza determinantã este reprezentatã de ac iunea cãldurii sub formã de raze solare i mai rar sub formã de aer cald. Factorii favorizan i în apari ia acestor tulburãrii sunt: - lipsa unui echipament de protec ie corespunzãtor; - lipsa de obi nuin ã fa ã de ac iunea razelor solare; - expunerea prelungitã la cãldurã excesivã, chiar dacã este folosit un echipament de protec ie adecvat, poate produce insola ia. Tulburãrile cauzate de ac iunea razelor solare apãrea în practicarea oricãrui sport, atunci când acesta se desfã oarã sub influen a lor. Arsurile i insola ia apar mai rapid în sporturile nautice i în sporturile de iarnã practicate sub un soare puternic, din cauza ac iunii de reflectare a razelor de cãtre apã respectiv zãpadã. Pe munte, chiar pe timp

114

Tulburãri i leziuni produse de mediul ambiant asupra organismului uman

de cea ã, pot apãrea fenomene de insola ie în lipsa unui echipament de protec ie: este sindromul de raze infraro ii. Arsurile produse de ac iunea razelor solare asupra tegumentelor sunt arsuri de gradul I, caracterizate prin: eritem intens la nivelul tegumentelor expuse, u oarã tumefiere a lor, senza ie precoce de usturime intensã sau durere, senza ie de tensiune la nivelul leziunii. Dacã întinderea tegumentarã depã e te 1/3 din suprafa a totalã a corpului, chiar dacã eritemul i acuzele subiective locale sunt reduse, pot sã aparã fenomene generale care caracterizeazã sindromul de insola ie: stare generalã alteratã, ame eli, temperatura urcã rapid la 390 Celsius i este înso itã de frisoane mici i repetate. Insolatul prezintã deseori

fenomene nervoase sub forma unor stãri de agita ie. Mult mai rar, i în special în cazuri grave, insolatul devine obnubilat inert. Din partea aparatului digestiv apar: senza ie vie de sete, gre uri, vãrsãturi i scaune diareice. Aparatul cardiovascular reac ioneazã prin: TA scãzutã, puls rapid i filiform.

Primul ajutor

Mãsurile de urgen ã în eritemul solar încep cu scoaterea accidentatului de sub influen a razelor solare sau a cãldurii excesive. Tegumentele cu eritem vor fi badijonate cu alcool tanat 1% sau solu ie de tanin 10-20%, sau pudrate cu pulbere de tanin. Tegumentele vor fi lãsate întotdeauna descoperite. Vor fi evitate aplica iile de apã rece în scop calmant, acestea producând întinderea leziunilor. Mãsurile de prim ajutor în insola ie se vor lua în func ie de fazele acesteia.

Tulburãri i leziuni produse de mediul ambiant asupra organismului uman

115

În apari ia insola iei existã de obicei o primã fazã prevestitoare caracterizatã prin: dureri de cap, ame eli, mole ealã, senza ie de înfundare a urechilor, grea ã, transpira ie, înro irea puternicã a obrajilor, accelerarea pulsului i a respira iei. În fa a acestor tulburãri trebuie luate imediat urmãtoarele mãsuri: - bolnavul va fi dus la umbrã i instalat în pozi ie culcatã sau semi ezândã, cu capul ceva mai în sus; - se vor aplica comprese reci pe frunte, pe ceafã i pe piept; - dacã bolnavul nu varsã, i se vor da câteva înghi ituri de apã rece sau cafea. În faza avansatã de insola ie se vor lua urmãtoarele mãsuri: - scoaterea accidentatului din mediul respectiv i ducerea la umbrã; - administrarea unui sedativ - Extraveral; - adminitrarea de medicamente care scad temperatura - Aspirinã; - îndepãrtarea îmbrãcãmin ii 380C; - dacã bolnavul este con tient i se va da sã bea apã u or sãratã. În general, în cazuri nu prea grave, în urma acestor mãsuri starea insolatului se restabile te treptat, el putând fi transportat la domiciliu, unde trebuie sã rãmânã în repaus 24-48 ore. Niciodatã nu este prudent ca bolnavul, sim ind cã i-a revenit, sã se grãbeascã sã- i reia activitatea. În cazurile grave, cu fenomene de obnubilare, din care bolnavul nu i-a revenit dupã acordarea primului ajutor, se impune transportarea acestuia de urgen ã la spital. Mãsuri de prevenire - purtarea unui echipament corespunzãtor, cu acoperirea capului în caz de soare puternic; - expunerea treptatã la soare; i aplicarea de comprese reci,

împachetãri reci sau bãi reci, pânã când temperatura corpului va scãdea la

116

Tulburãri i leziuni produse de mediul ambiant asupra organismului uman

- expunerea la soare în orele în care razele infraro ii sunt în cantitate mai micã.

XIV. 2. Accidente cauzate de ac iunea frigului

În cursul perioadelor de iarnã, a turismului i sportului în acest sezon se pot produce accidente grave, mergând pânã la moarte, din cauza expunerii la frig. Ac iunea frigului asupra organismului poate determina leziuni locale de diferite grade ale membrelor i regiunilor mai slab vascularizate sau mai pu in protejate, ori poate influen a întregul organism determinând starea de înghe (hipotermia accidentalã).

Congela ia reprezintã apari ia tulburãrilor periferice de tip vasoconstrictor la nivelul tegumentelor i esuturilor subjacente sub

influen a frigului. Se pot întâlni trei grade ale congela iei: Gradul I, în care dupã o perioadã de vasoconstric ie poate urma o perioadã de hiperemie trecãtoare; Gradele II i III, când este prezentã inflama ia progresivã i necroza. Cauza determinantã este reprezentatã de ac iunea frigului asupra tegumentelor, ac iune întãritã de vânt i de umezealã. Dintre factorii favorizan i amintim: - iriga ia deficitarã a extremitã ilor corpului: mâini, picioare, nas, urechi; - starea de subalimenta ie, care duce la scãderea rezisten ei organismului la factorii externi nocivi;

Tulburãri i leziuni produse de mediul ambiant asupra organismului uman

117

- echipamentul necorespunzãtor stãrii vremii i ac iunii întreprinse; - factori neprevãzu i: rãtãcirea pe drumurile din mun i pe timp de iarnã, cea a, înnoptarea în condi ii improprii. Congela ia poate apare la sportivii care practicã sporturi de iarnã: schiori, alpini ti, turi ti i mai rar la patinatori. Principalele semne care permit stablirea diagnosticului, alãturi de condi iile în care apar tulburãrile sunt: - rãcirea tegumentelor, care la început au un aspect palid; - amor irea extremitã ilor atinse; - scãderea gradului sensibilitã ii. Într-un stadiu mai avansat: - tegumentele devin ro ii-violacee, reci, cu un aspect lucios; - senza ie de în epãturã sau mâncãrime, tensiune localã; - poate apãrea rigiditatea muscularã în teritoriul afectat.

Primul ajutor în congela ia de gradul I

- Sportivul va fi scos de sub influen a frigului i a vântului i dacã este posibil va fi transportat într-o încãpere nu prea încãlzitã; - Vor fi îndepãrtate cauzele care ar putea împiedica buna circula ie la nivelul leziunilor: îmbrãcãmintea sau încãl ãmintea prea strâmtã. - Se vor lua mãsuri care sã restabileascã circula ia în zona lezatã. Acest lucru se ob ine prin reîncãlzirea tegumentelor interesate cu ajutorul unor fric iuni energice fãcute cu o bucatã de postav uscat sau chiar cu zãpadã, pânã la revenirea la normal a culorii acestora. Trebuie multã aten ie pentru a evita traumatizarea tegumentelor prin fric iune. Ele sunt contraindicate dacã au apãrut leziuni tegumentare. În cazul fric iunii cu zãpadã, se va avea grijã, ca la sfâr it, tegumentele sã fie perfect uscate,

118

Tulburãri i leziuni produse de mediul ambiant asupra organismului uman

apoi sã fie pudrate cu talc. Se acoperã apoi pãr ile lezate cu fulare moi de lânã uscate. Dacã teritoriile atinse sunt mai mari i sunt situate la nivelul membrelor, se vor efectua mi cãri energice ale acestora; - Vor fi evitate la început încãperile prea încãlzite, expunerea regiunilor congelate la foc sau bãi fierbin i, care produc pareze vasculare în teritoriul atins; - În cazul în care existã tendin ã de avansare a leziunilor, cu apari ia de forme buloase sau necrotice, bolnavul va fi transportat de urgen ã într-un serviciu chirurgical. Se va asigura înainte un pansament u or antiseptic al leziunilor, cu solu ie de permanganat de potasiu 1/5000.

Înghe ul sau hipotermia accidentalã este un accident posibil în practicarea sporturilor de iarnã, mai ales atunci când sportivul se gãse te într-un punct îndepãrtat de orice adãpost. Apari ia hipotermiei accidentale este favorizatã de: - participarea individualã la activitã i sportive îndepãrtate de adãposturi sau cabane, rãtãcirea de coechipieri, rãtãcirea drumului, sau prin izolare for atã într-un punct greu accesibil pentru a putea primi prim ajutor eficient i rapid; - condi ii nefavorabile de mediu: viscol, temperaturi excesiv de scãzute; - îmbrãcãminte necorespunzãtoare sau insuficientã; - alimenta ie insuficientã în raport cu clima sau efortul depus; - obosealã prin lipsã de antrenament; - insuficienta cunoa tere a tehnicii sportului respectiv; - rezisten a psihicã scãzutã; - inhibi ia centrilor termoreglãrii prin intoxica ie cu alcool, prin unele medicamente, prin inhalarea de oxid de carbon, favorizeazã i

Tulburãri i leziuni produse de mediul ambiant asupra organismului uman

119

agraveazã hipotermia. De aceea, sportivii i turi ti nu trebuie sã ingereze iarna bãuturi alcoolice sau sã se odihneascã în încãperi cu încãlzire improvizatã.

Tabloul simptomatic al înghe ului cuprinde douã perioade: 1. O perioadã premergãtoare, în care primul ajutor este eficient i rapid. În aceastã perioadã apar: senza ia de frig, oboseala excesivã i starea de somnolen ã care dau bolnavului necesitatea imperioasã de a se opri din mers i a se culca; apare o scãdere marcatã a voin ei de a continua drumul sau de a rãmâne treaz. 2. În perioada de stare primul autor este mai dificil, cu rezultate greu de prevãzut. Hipotermia accidentalã poate fi: - hipotermie cu „apãrare maximã”, când organismul a fost pânã atunci sãnãtos cu func ii biologice normale; - hipotermie cu „apãrare minimã”, în intoxica ii etilice barbiturice, pe un organism epuizat deja sau bolnav. Tabloul clinic al hipotermiei variazã dupã nivelul termic, cauza hioptermiei, terenul accidentatului (constitu ie, reactivitate). Hipotermia accidentalã se produce atunci când temperatura centralã a corpului scade sub 350C. Manifestãrile patologice nu devin evidente decât la 320C, iar riscul de deces este sub 250C. S-au descris salvãri dupã hipotermie la 200 sau chiar 180 C. - Alterarea stãrii de con tien ã apare sub 350C. În formele grave coma este profundã i constantã. Nu existã totu i un paralelism între gradul comei i temperatura centralã. Areflexia este prezentã. - Tegumentele sunt reci, cu aspect cadaveric, palide, violacee sau marmorate.

120

Tulburãri i leziuni produse de mediul ambiant asupra organismului uman

- Rigiditatea muscularã cre te odatã cu aprofundarea hipotermiei. Pe acest fond de hipertonie pot apãrea i crize tonice cu durata de câteva minute (convulsii). - Midriazã sau miozã cu abolirea reflexului corneean i fotomotor. - Respira ia este superficialã i rarã. - Bradicardie, puls dificil de perceput, scãderea progresivã a TA. - La 250C coma este profundã i existã riscul de stop respirator i cardiac. - Se poate instala tabloul clinic de moarte aparentã cu comã profundã, respira ii imperceptibile, puls foarte rar i slab (3-4 pe minut), paloare, cianozã marmoratã. Evolu ia spontanã spre vindecare nu este posibilã, fiind strict necesarã reîncãlzirea terapeuticã.

Unele aspecte ale hipotermiei

1. Contactul corpului cu apa rece în naufragii, înotul accidental în apã rece, îneca i cu reanimare reu itã. Cãderile în apã i contactul îndelungat cu apa rece determinã: - scãderea brutalã a temperaturii externe i apoi interne; - epuizarea rezervelor energetice; - epuizare nervoasã cu indiferen ã, obnubilare, comã; - acidozã metabolicã; - fibrila ie ventricularã. Pierderile de cãldurã ale organismului variazã între 1500-2500 kcalorii pe orã. Aceste pierderi pot fi compensate numai în primele 30 de minute.

Tulburãri i leziuni produse de mediul ambiant asupra organismului uman

121

În momentul salvãrii, accidenta ii în hipotermie au temperatura externã de 25-270C, iar cea rectalã de maximum 300C. Sunt obnubila i, epuiza i sau comato i, cianotici. Temperatura corpului continuã sã scadã o perioadã, cu 2-30C, dupã scoaterea din mediul rece. Momentul reîncãlzirii este extrem de periculos, reactivarea circula iei, prin mobilizarea metaboli ilor acizi, putând determina stop cardiac.

2. Iarna se poate produce contactul indirect al organismului (prin intermediul echipamentului) cu mediul rece solid (cãderile de ghea ã sau zãpadã). În aceste cazuri se poate ajunge la imposibilitatea mobilizãrii (rãnire, comã, etilism acut) i îngropãri în zãpadã prin avalan e. Schiorii sau turi tii accidenta i, care nu se pot deplasa sau sunt împiedica i, deruta i de condi iile atmosferice, vor încerca sã se autosalveze, în a teptarea echipelor „salvamont” prin urmãtoarele mãsuri: - pãstrarea calmului i luciditã ii, fãrã agita ie i mi cãri inutile; - crearea unui adãpost din zãpadã sau ghea ã, bine izolat de vânt; - semnale de alarmã, zgomote, strigãte repetate la 10 secunde, semnale luminoase; În caz de avalan e, moartea se produce în trei feluri: - sufocare prin zãpadã densã cu grosime de peste 2 metri; - leziuni ale corpului, lovituri în cursul avalan ei; - hipotermie propriu-zisã agravatã de hipoxie.

3. Contactul direct al organismului, insuficient echipat, cu aerul rece la –35-400 C (în mar uri i deplasãri), dupã 30 de minute de mers, cãile aeriene nefiind protejate, produc o expectora ie sanguinolentã, epistaxis, epuizare, somnolen ã i comã.

122

Tulburãri i leziuni produse de mediul ambiant asupra organismului uman

În func ie de condi iile instalãrii hipotermiile accidentale îmbracã trei forme:

i de momentul salvãrii,

Hipotermia u oarã cu obosealã, adinamie, scãderea la 35-360C a temperaturii corpului, frisoane; Hipotermia moderatã, în jur de 33-340C, cu obnubilare, indiferen ã i somnolen ã; Hipotermia severã cu scãderea temperaturi sub 300C, cu stare de comã i posibilitatea stopului cardiac, la scãderea mai accentuatã a temperaturii. Mãsuri de prim ajutor În stadiul premergãtor se vor lua urmãtoarele mãsuri: Stimularea voin ei în mod insistent; Ingerarea de bãuturi calde i stimulante (ceai, cafea). Sunt

contraindicate bãuturile alcoolice, care dupã o scurtã perioadã de stimulare, mic oreazã rezisten a organismului la efort i mãresc pierderea de cãldurã a organismului; Ingerarea de alimente cu putere caloricã i u or absorbabile: zahãr, ciocolatã. În perioada de stare, mãsurile care vor fi luate vor fi în func ie de condi iile existente: o Salvarea propriu-zisã, descoperirea i scoaterea

accidentatului din mediul rece trebuie imediat urmatã de reanimare respiratorie i cardiacã;

Tulburãri i leziuni produse de mediul ambiant asupra organismului uman

123

o Transportarea accidentatului într-un loc adãpostit, ferit de vânt i umezealã. În cazul în care cabana nu este accesibilã, se pot improviza adãposturi pe loc: groapã în zãpadã, paravane de stâncã sau copaci, cort; o Învelirea accidentatului în pãturi încãlzite, saci de dormit usca i i eventual încãlzi i; o În reanimarea respiratorie în hipotermiile grave nu se fac respira ii artificiale exagerate, deoarece alcaloza gazoasã împiedicã eliberarea oxigenului din hemoglobinã, la nivelul esuturilor în suferin ã de oxigen. Respira ia artificialã va fi moderatã, executatã cu calm. La cei sco i de sub avalan e, la îneca i, comato i, se va face în prealabil eliberarea cãilor aeriene superioare; o Dacã se constatã absen a pulsului la artera carotidã se va face masaj cardiac extern; o Moartea subitã poate apãrea oricând în prima orã, ca i în prima saptãmânã de la salvarea unui accidentat; o În condi iile de hipotermie moartea aparentã este posibilã. Manevrele de reanimare pot fi eficiente i dupã perioade mai lungi de aplicare a lor. Leziunile cerebrale ireversibile, prin stopul cardiac, apar mai târziu, uneori dupã 20-30 minute de lipsã a circula iei cerebrale, dacã temperatura organismului a scãzut la 250C i nu s-a produs fibrila ia ventricularã. o Transportul rapid spre spital i începerea imediatã a

reîncãlzirii prin mijloace improvizate sunt mãsuri obligatorii.

124

Tulburãri i leziuni produse de mediul ambiant asupra organismului uman

o Dacã accidentatul este în stop cardiac reanimare.

i respirator, se

continuã fãrã opriri mai lungi de 5-8 secunde, manevrele de

o Dacã accidentatul este rãnit se practicã simultan primele ajutoare: hemostazã i imobilizarea fracturilor; o Dacã accidentatul este con tient, i se administreazã bãuturi încãlzite. o Fric ionãrile energice i masajele cu zãpadã, prosoape, sunt periculoase, deoarece ele agraveazã starea accidentatului prin hemoragii, hematoame sau leziuni vi cerale. De asemenea se pierde timpul pre ios al reanimãrii, al transportului i al reîncãlzirii clinice. Accidentele prin stop cardiac se produc în timpul reîncãlziri prin: hipovolemie, vasodilata ie perifericã, acidozã metabolicã, hiperpotasemie. o Transportul spre un serviciu de terapie intensivã se va face în a a fel, încât accidentatul sã nu simtã influen a frigului (învelit în pãturi, blãnuri, sac de dormit) i nici a oboselii. Transportul ideal este asigurat de elicopter.

Mãsurile de reîncãlzire sunt externe i interne: Mãsurile externe. În hipotermiile u oare i moderate, reîncãlzirea se face treptat prin: - mijloace improvizate: butoaie cu apã caldã, iradieri, bãi calde;

Tulburãri i leziuni produse de mediul ambiant asupra organismului uman

125

- înghe atul nu va fi masat energic, reîncãlzirea se va face gradat, fãrã a se neglija reanimarea cardiorespiratorie; - prin acoprirea cu pãturi încãlzite se reu e te o cre tere cu 1 sau 20C pe orã a temperaturii corpului.

Prevenirea accidentelor prin frig Orice sportiv sau turist trebuie sã acorde o aten ie deosebitã pregãtirii fizice, echipamentului i cuno tin elor necesare

practicãrii sportului sau a etapei propuse. Nu se planificã iarna eforturi i etape de drum, fãrã rezerve alimentare suficiente i de calitate (concentrate, termos cu bãuturi calde), dar fãrã droguri excitante i fãrã alcool. Se anun ã

întotdeauna intinerariul propus i se iau precau ii de semnalizare i alertã (lanternã, chibrituri, fluier, pistol cu rachete de semnalizare). În caz de pericol sau accident, dacã cel accidentat este singur sau dacã nimeni din grup nu se poate deplasa, va folosi semnalizarea de pericol i ajutor a codului interna ional: ase semnale scurte pe minut, deci un semnal la zece secunde: strigãt, luminã, fluier, împu cãturi. Iarna nu se pleacã niciodatã singur în escalade sau turism. Nu se practicã schiul fond la temperaturi sub –150C i nici un fel de plecare pe viscol sau cea ã sau la temperaturi de sub -20 pânã la 250C. În caz de cãdere, accidentare gravã, rãtãcire, epuizare, trebuie sã se pãstreze calmul, se dozeazã eforturile de alertare i rezervele de

126

Tulburãri i leziuni produse de mediul ambiant asupra organismului uman

hranã

i bãuturã, se improvizeazã un adãpost contra frigului,

vântului i umezelii. În adãpost se evitã panica, se executã exerci ii fizice. Nu se admite culcatul pe jos, pozi ia cea mai bunã de a teptare fiind sezând cu genunchi strân i. Nu se vor consuma bãuturi alcoolice, ele echivaleazã cu sinuciderea. Este mai bine sã se a tepte ajutoarele, decât sã se plece fãrã nici o orientare în viscol, cea ã, noapte. Cei cãzu i în apã rece nu vor înceta mi cãrile de înot, alternând pozi ia ventralã cu cea dorsalã i fãcând mi cãri energice la apari ia senza iei de somn. Cei prin i de avalan e vor încerca sub stratul de zãpadã, fãrã panicã i orientând pozi ia corpului, sã degaje un spa iu pentru respira ie, în jurul gurii i a nasului i un spa iu liber în jurul toracelui. Cel ce descoperã pe accidentat sau înghe at examineazã rapid starea acestuia, func iile vitale. La nevoie se încep manevrele de reanimare.

CAPITOLUL XV

Primul ajutor în accidentele provocate de energia electricã

În 60% din cazuri, electrocutarea se produce prin contactul direct cu diferitele elemente aflate sub tensiune, iar în 40% din cazuri prin contact indirect cu elemente care intrã sub tensiune datoritã izola iei necorespunzãtoare. Electrocutarea depinde de tensiunea i intensitatea curentului. Un curent de intensitate: - 25-75 mA produce tetanizarea mu chilor toracici cu blocarea respira iei; - între 75 mA – 4 A moartea survine rapid prin fibrila ie ventricularã; Tensiunea: - 80% din electrocutãrile casnice se produc la o tensiune de 220– 250 V; - la o tensiune de 500 V moartea este fulgerãtoare; - la o tensiune înaltã de 5000 – 50.000 V sunt posibile carbonizãri izolate ale bra ului i ale capului. Curen ii de joasã tensiune produc spasme ale musculaturii pe conductor, iar la tensiuni înalte persoana poate fi aruncatã la distan ã de sursa de curent prin contrac ia muscularã puternicã care se produce. Din punct de vedere medical existã douã forme:

128

Primul ajutor în accidentele provocate de energia electricã

- electrocutarea cu pierderea cuno tin ei, dar cu pãstrarea respira iei i a circula iei; - electrocutarea cu pierderea cuno tin ei, a respira iei circula iei. În salvarea unui electrocutat existã douã momente: - îndepãrtarea victimei de sursa de curent electric, i - reanimarea victimei. i a

Îndepãrtarea victimei de sursa de curent electric

În cazul curen ilor de înaltã tensiune, la care degajarea victimei nu s-a realizat în mod spontan, victima rãmânând imobilizatã la locul accidentului, prima mãsurã este întreruperea curentului electric de la tabloul de comandã. Se va evita atingerea directã a victimei i pãtrunderea pe teritoriul pe care se aflã firul conductor, deoarece acesta poate fi încãrcat electric pe o razã de câ iva metri. Degajarea victimei se va face numai dupã întreruperea curentului electric i punerea la pãmânt a circuitului, deoarece uneori, instala ia decuplatã poate sã pãstreze o sarcinã electricã periculoasã pentru salvator. În cazul curen ilor de joasã tensiune prima mãsurã este întreruperea curentului electric. Dacã tabloul de comandã este departe sau dificil de atins, salvatorul va trebui sã taie conductorul sau sã degajeze victima imediat. Conductorul poate fi tãiat cu un cle te cu mânere izolate sau cu un topor cu coadã de lemn uscat (nu lãcuit). Degajarea victimei se poate realiza prin utilizarea de be e, scaune, prãjini de lemn uscat. Dacã aceste materiale lipsesc, se pot utiliza stofe de

Primul ajutor în accidentele provocate de energia electricã

129

lânã sau flanelã îndoite de 3-4 ori, prin intermediul cãrora se apucã acele pãr i ale hainelor care sunt în contact mai mic cu corpul victimei (reverele hainelor sau poalele lor), trãgând cu putere de acestea. Se recomandã ca aceste manevre sã se execute cu o singurã mânã. La liniile aeriene de curent electric, unde desprinderea rapidã i sigurã a victimei nu se poate realiza, se vor pune peste conductorii liniei aeriene un alt conductor metalic. Acesta va avea un capãt introdus în pãmânt. Persona care executã aceastã opera ie va avea echipament de protec ie (mãnu i izolatoare i bocanci cu talpã izolatoare). Acordarea primului ajutor se va face dupã degajarea victimei. Aceasta se va culca pe un loc uscat, i se va desface gulerul, cravata, cureaua, sutienul. Se va curã a cavitatea bucalã de corpi strãini, sânge, mucozitã i i alte secre ii. Dacã are protezã se va scoate afarã. În cazul în care victima este în stop respirator i cardiac se va face respira ie artificialã “gurã-la-gurã” i masaj cardiac extern. Dupã restabilirea respira iei i a circula iei se va trece la pansarea plãgilor i la imobilizarea eventualelor fracturi. Energia electricã se transformã în energie caloricã care determinã apari ia unei arsuri electrice. Aceasta se produce la locul de intrare i de ie ire a curentului electric i se nume te „marcã electricã”. Marca poate fi o leziune micã, punctiformã, de culoare galben-brunã, sau o leziune mare care poate merge pânã la carbonizarea unei regiuni. În general, aceste arsuri se suprainfecteazã i lasã ni te cicatrici sechelare. Pe arsurã se aplicã un pansament steril de tifon. Nu se vor aplica nici un fel de substan e sau alifii cu antibiotice.

130

Primul ajutor în accidentele provocate de energia electricã

În cazul fracturilor se va face imobilizarea provizorie a acestora. Victima va fi transportatã de urgen ã la primul cabinet medical sau la spital.

CAPITOLUL XVI

Stopul cardiorespirator

Metode de resuscitare cardiorespiratorie

Stopul cardiac reprezintã încetarea bruscã i nea teptatã a func iei eficiente a inimii. Într-o primã perioadã -poten ial reversibilã- ineficien a contrac iei cardiace se rãsfrânge asupra a douã zone: circula ia cerebralã miocardicã. Stopul cardiac este precedat sau urmat de stopul respirator. Chiar dacã bolnavul mai schi eazã câteva mi cãri respiratorii, valoarea lor func ionalã este redusã. Mãsurile de reanimare respiratorie i cardiacã formeazã un tot unitar. Pentru evitarea leziunilor postanoxice ireversibile ale scoar ei cerebrale, care se instaleazã la 3-5 minute de la instalarea stopului cardiac, se impune suplinirea func iei miocardului prin circula ie i i

respira ie artificialã. Resuscitarea cardiacã este inseparabilã de cea respiratorie i se efectueazã concomitent de una sau douã persoane. Stopul cardiac se manifestã prin: pierderea cuno tin ei, abolirea reflexelor, prãbu irea circula iei, absen a pulsului la arterele periferice i a presiunii sanguine, colora ia palid-cenu ie sau cianoticã a tegumentelor,

132

Stopul cardiorespirator

hipotonie muscularã generalizatã, oprirea respira iei, midriazã progresivã (semn tardiv), lipsa sângerãrii rãnilor. Esen iale pentru stabilirea diagnosticului sunt: - pierderea cuno tin ei; - absen a pulsului la artera carotidã sau femuralã; - respira ie opritã sau agonicã. Primul ajutor în tratamentul stopului cardiac constã în restabilirea unei circula ii cerebrale i miocardice eficiente, în intervalul de 2-4 minute. În fa a unui caz de insuficien ã cardiorespiratorie, cel ce acordã primul ajutor trebuie sã aibã în vedere: 1. aplicarea imediatã i pe loc a mãsurilor de reanimare; 2. asigurarea permeabilitã ii cãilor respiratorii; 3. precizarea dacã victima are sau nu respira ie spontanã; dacã nu are se instituie imediat respira ia artificialã. 4. precizarea dacã victima are sau nu bãtãi cardiace; dacã nu are, se va efectua imediat masajul cardiac extern pentru reluarea func iei cardiace.

Metode de resuscitare cardiorespiratorie

I. Mãsurile de reanimare se hotãrãsc i se executã foarte rapid. În aceste cazuri nu minutele ci secundele conteazã. Nu se pierde timpul cu manevre inutile. Cu excep ia cazurilor apãrute în mediul toxic pentru victimã i reanimator, ajutorul medical este acordat „pe loc”: victima nu este mutatã, nu este transportatã.

Stopul cardiorespirator

133

II. Asigurarea permeabilitã ii cãilor respiratorii Victima este a ezatã imediat în decubit dorsal, pe o suprafa ã planã tare, în vederea aplicãrii mãsurilor de reanimare cardio-respiratorie. Reanimatorul a azã o mânã pe fruntea victimei i cealaltã sub gâtul victimei i îi produce hiperextensiunea capului. Prin aceastã manevrã se elibereazã cãile respiratorii, prin proiectarea anterioarã i cranialã a epiglotei i a limbii odatã cu mandibula. Dacã aceastã manevrã de hiperextensiune a capului nu este eficientã, în sensul cã limba cade în faringe i obstrueazã aditusul laringian, atunci se procedeazã astfel: reanimatorul stând la capul victimei, prinde cu mâinile din ambele pãr i mandibula, având policele la nivelul mentonului i restul degetelor pe unghiul mandibulei; apasã cu policele puternic pe menton i împinge în sus i înainte unghiul

mandibulei; gura se deschide, iar mandibula, cu limba i epiglota, sunt luxate înainte. Pentru deschiderea gurii se pot întrebuin a la nevoie, pense speciale sau obiecte, cum ar fi coada de lingurã sau furculi ã, care se introduc între arcadele dentare. Se face toaleta cavitã ii bucale cu un tampon de tifon montat pe o pensã, cu o batistã sau cu o bucatã de pânzã învelitã pe indexul reanimatorului. Se scot protezele, dacã existã, se scoate con inutul existent din cavitatea bucofaringianã, manual sau prin aspira ie cu sonde, tuburi de aspira ie, pipete etc. Prin introducerea unei canule bucofaringiene se asigurã

permeabilitatea bucofaringianã, iar limba este inutã în pozi ie „înainte” i protejatã. Dupã asigurarea permeabilitã ii cãii bucofaringiene, se precizeazã, se verificã, dacã victima are sau nu respira ie spontanã, prin observarea

134

Stopul cardiorespirator

mi cãrilor cutiei toracice i prin apropierea urechii i a obrazului de gura bolnavului pentru a sesiza mi carea aerului i prin sim tactil. Dacã nu are respira ie spontanã, se trece imediat la respira ie artificialã. Se face o primã ventila ie „gurã la gurã”. Victima este men inutã cu capul în hiperextensiune, cu o mânã a reanimatorului sub capul victimei, pe care îl împinge în sus, în timp ce cealaltã mânã apasã fruntea i cu celelalte degete prinde i închide nãrile victimei. Reanimatorul, dupã ce inspirã adânc î i aplicã etan buzele peste gura victimei. În timpul primei insufla ii, reanimatorul î i dã seama dacã sunt sau nu permeabile cãile respiratorii. Dacã simte rezisten ã la insufla ie, victima fiind a ezatã în pozi ie corespunzãtoare, atunci se pune problema unei obstruc ii pe cãile respiratorii, prin corpi strãini, prin secre ie, prin lichid. În acest caz se întoarce victima în decubit lateral, se for eazã deschiderea gurii i cu degetele index i mediu se cautã i se scot eventualii corpi strãini. Dacã tentativa nu reu e te, se love te de câteva ori cu pumnul regiunea interscapulovertebralã a victimei i se continuã încercãrile de scoatere a corpilor strãini prin introducerea degetelor în cavitatea bucofaringianã a victimei. În obstruc ia cãilor aeriene cu alimente sau cu corpi strãini se recomandã apãsarea diafragmului de jos în sus, astfel încât acesta, sã împingã cu suprapresiune aerul aflat în bronhii i trahee, favorizând astfel eliminarea corpilor strãini. În caz de invadare a cãilor aeriene superioare cu lichid, se face drenaj postural, a ezând victima în decubit lateroventral cu înclinarea capului în jos cu 100. Se încearcã eliminarea lichidului i prin metoda compresiunii diafragmului. Dupã ce s-a asigurat cale liberã ventila iei, se continuã aplicarea respira iei artificiale “gurã-la-gurã”.

Stopul cardiorespirator

135

III. Respira ia artificialã se aplicã în caz de stop respirator. Actul respirator este vital pentru organism, deci oprirea lui este o cauzã a mor ii. Dacã inima nu s-a oprit, ci numai respira ia, datoritã faptului cã sângele con ine o cantitate de oxigen, aceastã perioadã în care celulele continuã sã trãiascã poate fi apreciatã pânã la 10 minute. Dacã omul este agitat se consumã mai repede oxigenul dizolvat în sânge, astfel cã intervalul de epuizare a cantitã ii de oxigen scade la 6 minute. În caz de stop respirator, inima se opre te în 5-6 minute. Perioada de când s-a oprit respira ia i inima i pânã se produc distrugerile în creier se nume te moarte aparentã, din care, uneori, omul poate fi salvat. Dacã în acest interval nu se reu e te sã se aprovizioneze creierul cu oxigen, se produce moartea definitivã.

IV. Masajul cardiac extern este cuplat întotdeauna cu respira ia artificialã.

Metode de respira ie artificialã

Cele mai bune metode de respira ie artificialã trebuie sã îndeplineascã anumite condi ii: - sã se înlãture obstacolele care se gãsesc pe cãile aeriene; - sã se poatã vehicula o cantitate suficientã de aer prin plãmân; - metoda sã se poatã aplica în orice loc, sã fie u or de învã at i aplicat. Metodele de respira ie artificialã sunt directe i indirecte.

136

Stopul cardiorespirator

1. Metode directe de respira ie artificialã Se bazeazã pe insuflarea aerului în plãmâni. Aceasta se poate realiza, fie cu aer expulzat de la un salvator, fie cu aer insuflat de diferite aparate. Metodele directe sunt mai eficiente decât cele indirecte din mai multe motive: se introduce în plãmâni de 2-3 ori mai mult aer; mâinile salvatorului pot fi folosite pentru a da capului accidentatului pozi ia cea mai bunã pentru ca drumul aerului sã fie cât mai liber; se pot aplica în orice loc, spa iu mic, teren accidentat, în barcã etc.; metodele sunt mai simple, se înva ã de oricine în timp foarte scurt, tehnica fiind u or de re inut; se pot aplica i la cei la care nu s-a oprit complet respira ia.

Tehnica respira iei „gurã la gurã”

Accidentatul este a ezat în decubit dorsal. Salvatorul se a azã de o parte a capului victimei. Victima este men inutã cu capul în hiperextensiune, cu o mânã a reanimatorului sub capul victimei, pe care îl împinge în sus, în timp ce cu cealaltã mânã apasã fruntea i cu degetele prinde i închide nãrile victimei. Salvatorul, dupã ce inspirã adânc, î i aplicã etan gura sa de cea a victimei, direct sau mai bine prin intermediul unui tifon sau batiste, i suflã puternic în gura victimei, apoi se ridicã i lasã victima sã expire pasiv. Salvatorul va urmãri dacã în urma insuflãrii de aer, toracele victimei se ridicã, aceasta fiind dovada cã respira ia artificialã a reu it. Respira ia ”gurã la gurã” se face în ritm de:

Stopul cardiorespirator

137

- 30 de ori pe minut cu debit mediu – 200 ml./insufla ie; - 15-16 ori pe minut cu debit mare – 500 ml./insufla ie. Respira ia „gurã la gurã” se cupleazã cu masajul cardiac extern: - o insufla ie la 5 compresiuni asupra cordului, la un ritm de 60 pe minut sau - 2-4 insufla ii rapide, una dupã alta, fãrã pauzã pentru expira ia pasivã din partea victimei, tot la 15 compresiuni cardiace, la un ritm de 80 compresiuni pe minut. Este posibil ca în scurt timp bolnavul sã- i reia mi cãrile respiratorii proprii. La început aceste mi cãri iau aspectul unui suspin neregulat. În general, mi cãrile respiratorii proprii sunt superficiale, astfel încât respira ia artificialã trebuie continuatã. Este obligatoriu ca salvatorul sã supravegheze eficacitatea respira iei artificiale. Mi cãrile cutiei toracice trebuie sã semene cu o respira ie normalã. Salvatorul trebuie sã simtã pãtrundera aerului în plãmânii victimei, el trebuie sã audã intrarea i ie irea aerului i sã vadã ridicarea i coborârea pieptului. În caz contrar, el va verifica libertatea cãilor aeriene sau va mãri puterea i volumul de aer ce se introduce în plãmâni.

2.Metode indirecte de respira ie artificialã Se mai numesc metode manuale. Se bazeazã, pentru crearea ventila iei, pe compresiuni pe torace care duc la expulzia aerului i trac iuni ale bra elor ce mãresc diametrele cutiei toracice i produc aspirarea aerului.

Metoda Silvester Victima este a ezatã în decubit dorsal pe un plan dur, cu umerii ridica i pe un sul introdus dedesubt. Salvatorul se a azã în genunchi, la

138

Stopul cardiorespirator

capul victimei. Din aceastã pozi ie salvatorul prinde încheieturile mâinilor victimei. Expira ia: mâinile victimei sunt duse pe peretele anterolateral al toracelui i cu ele se apasã puternic toracele, diminuând astfel diametrul anteroposterior al acestuia. Acest timp trebuie sã dureze 2 secunde. Inspira ia: salvatorul trage cât mai puternic i cât mai mult în extensiune for atã, membrele superioare ale victimei. Ritmul este de 16-18 cicluri respiratorii pe minut. Contraindica ii: fracturi ale membrelor superioare, fracturi ale toracelui. Eficien a metodei este redusã.

Metoda Schäfer Este indicatã în caz de înec. Victima este a ezatã pe sol, în decubit ventral, cu fruntea sprijinitã pe membrele superioare flectate. Sub epigastrul bolnavului se a eazã un sul. Reanimatorul stã cãlare pe coapsele victimei, cu mâinile aplicate pe baza toracelui. Expira ia: se apasã cu ambele mâini, cu toatã puterea, cu toatã greutatea, pe baza toracelui. Dureazã 2 secunde. Inspira ia: se revine la pozi ia ini ialã. Ritmul trebuie sã fie de 16-18 cicluri pe minut. Metoda are o eficacitate redusã.

Masajul cardiac extern

Reanimarea cardiacã se face prin masaj cardiac extern. Masajul cardiac extern începe imediat ce se constatã lipsa bãtãilor cardiace, lipsa pulsului carotidian. Victima este a ezatã în decubit dorsal pe o suprafa ã planã, durã. Primele manevre care se încearcã sunt:

Stopul cardiorespirator

139

- hiperextensiunea capului, pentru eliberarea cãilor respiratorii; - se ridicã membrele inferioare în pozi ie verticalã i se men in ridicate 5-15 secunde: dacã este un singur reanimator se începe reanimarea (respira ie artificialã – masaj cardiac extern) dupã 5 secunde; dacã sunt doi reanimatori se men in membrele inferioare la verticalã 15 secunde, dupã care se începe reanimarea; - concomitent cu ridicarea membrelor inferioare, se aplicã bãtãi ferme, cu marginea ulnarã a pumnului în por iunea inferioarã a sternului; Dacã nu se ob in rezultate se începe masajul cardiac extern. Reanimatorul se a eazã lateral, în dreptul toracelui victimei, (în genunchi dacã victima este pe sol i în picioare dacã victima este pe pat). Apoi se fixeazã locul unde se va executa compresiunea: în jumãtatea inferioarã a sternului pe punctul dintre stern i procesul xifoid, la trei lã imi de deget mai sus de vârful procesului xifoid. Zona este fixatã cu ajutorul degetelor cu care se urmãre te marginea coastelor false pânã la stern. La nivelul acestei zone se a azã podul palmei celeilalte mâini, astfel încât persiunea sã se exercite pe eminen ele tenarã i hipotenarã, iar degetele mâinii sã nu atingã peretele toracic în timpul compresiunii. Peste palma a ezatã deasupra zonei de compresiune se a azã, similar, i palma cealaltã. Mâinile reanimatorului trebuie sã fie paralele, iar compresiunea se va face perpendicular pe toracele victimei. Presiunea se executã cu bra ele întinse, fãrã a flecta coatele. Se executã o presiune regulatã, continuã, astfel încât sternul sã coboare 3-5 cm. spre coloana vertebralã. La sfârsitul compresiunii se men ine o scurtã pauzã (pentru asigurarea golirii cât mai complete a inimii) i apoi se decomprimã, palmele rãmânând pe toracele victimei. Eficien a masajului cardiac extern este apreciatã prin: - reapari ia pulsului carotidian, sincron cu compresiunea toracicã;

140

Stopul cardiorespirator

- cre terea TA la peste 60-70 mmHg. (pe cadranul unui tensiometru aplicat pe bra ul victimei i în a cãrui man etã s-a pompat aer pânã la 60 mmHg., apar mici oscila ii ale acului manometric, în momentul în care, prin compresiune asupra inimii, tensiunea depã e te 60 mmHg); - regresiunea midriazei în sistola eficientã; - recolorarea tegumentelor; - reluarea contrac iilor cardiace spontane. Ritmul masajului cardiac este cuplat cu respira ia artificialã. De regulã se asigurã 60-80 de compresiuni pe minut, cuplate cu 15 respira ii „gurã la gurã”, în caden a de o compersiune pe secundã. Dacã este un singur reanimator, acesta va face 2-4 insufla ii rapide una dupã alta, fãrã pauzã de expira ie pentru victimã, urmate de 15 compresiuni cardiace mai rapide, într-un ritm de 80 pe minut. Dacã sunt doi reanimatori, unul pentru respira ie i altul pentru masaj cardiac extern, tot la a 5-a compresiune cardiacã în ritm de 60 pe minut, se face o respira ie. Complica iile masajului cardiac extern sunt: fracturi

condrocostosternale; prin fragmente osoase se pot produce rupturi de ficat, splinã, cord cu hemotorace i hemoperitoneu, perfora ia stomacului, peritonitã. Contraindica iile sunt: traumatismele toracice cu pneumotorace; tamponadã cardiacã în hemopericardul posttraumatic; opera ii recente pe torace; torace rigid; embolie gazoasã. Indica iile masajului cardiac extern. Stopul cardiac apare în: a). asfixie prin înec, strangulare, traumatisme toracice, come profunde, intoxica ii; b). leziuni cardiace: electrocutare, infarct miocardic;

Stopul cardiorespirator

141

c). reflexe inhibitorii puternice prin traumatizarea regiunilor: sinus carotidian, epigastru, regiune testicularã.

Factorii favorizan i în instalarea stopului cardiac sunt: a). boli cardiace: tulburãri de conducere i de vasculariza ie; b). bolnavi hiperexcitabili: Basedow, hipertensiune arterialã; c). hipoxia de altitudine: alpinism, avia ie.

Masajul cardiac extern la copii

- Sternul se maseazã cu o singurã mânã, apãsând doar 2-3 cm. spre coloana vertebralã. - Deoarece prin hiperextensiunea capului se ridicã i regiunea superioarã a spatelui, se va pune, între umerii victimei, o pãturã sau un cearceaf împãturite. - Raportul compresiune / respira ie este de 3/1, la un ritm de 80-100 compresiuni i 20 respira ii pe minut. De re inut - În prezen a unei opriri a inimii, odatã cu începerea masajului cardiac extern se va chema medicul prin altã persoanã. În nici un caz nu se va pãrãsi victima pentru aceastã solicitare. Nici în timpul transportului nu se va opri masajul cardiac extern. - Dacã i respira ia este opritã se executã i respira ie artificialã, una fãrã alta neavând nici o valoare. - Cauzele frecvente ale stopului cardiac sunt stãrile de asfixie. De aceea uneori o inimã care bate foarte slab î i poate reveni dupã respira ia artificialã. - Masajul cardiac va fi efectuat numai de persoane care cunosc tehnica.

142

Stopul cardiorespirator

- Compresiunile se fac numai cu podul palmei. - Ritmul va fi de 60 pe minut. - La 2-3 minute se va controla prin puls eventuala reluare a bãtãilor inimii.

CAPITOLUL XVII

Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport
XVII.1. Cauzele leziunilor traumatice întâlnite în activitatea sportivã

În prevenirea leziunilor traumatice din activitatea sportivã, rolul determinant îl are antrenorul, la fel de importantã fiind i colaborarea dintre antrenor i medicul sportiv. Pentru a putea preveni leziunile traumatice, trebuie cunoscute cauzele accidentelor de cãtre: antrenor, medicul sportiv, sportivi i de cei care îngrijesc terenurile de sport. Cauzele leziunilor traumatice sportive in de: sportivi, echipament sau materiale sportive, teren de sport i antrenor. Dintre cauzele care in de sportiv amintim: tehnica gre itã,

antrenamentul insuficient, pergãtirea insuficientã pentru efort, neaten ia, supraaprecierea posibilitã ilor personale, oboseala (cele mai multe accidente se produc la sfâr itul antrenamentului), supraantrenamentul, surmenajul, boala i reluarea timpurie a antrenamentului dupã o leziune traumaticã sportivã anterioarã. În sporturile de echipã, una din cauzele frecvente de accidentare este brutalitatea adversarului ( 25% la fotbal).

144

Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport

Leziunile traumatice pot fi cauzate de echipamentul i materialul sportiv, când acestea nu sunt adaptate sportivului, sunt de calitate inferioarã sau defecte. Terenul poate fi i el o cauzã de accidentare atunci când este neregulat sau alunecos, în cazul terenurilor pentru jocurile sportive, pârtie nebãtutã sau zãpadã neuniformã la schi, ghea ã cu fisuri la patinaj, viraj gre it calculat sau pârtie inegal înghe atã la bob, saltea prea micã sau prea sub ire la gimnasticã sau lupte etc. Antrenorul poate fi învinuit de producerea leziunilor traumatice din cadrul activitã ii sportive în cazul defectoasei organizãri a edin ei de antrenament (neindividualizarea antrenamentului, nerespectarea

prescrip iilor medicale, nerespectarea succesiunii în instruire) sau a lipsei de asigurare a sportivului în timpul exerci iului la gimasticã. Mãsurile de prevenire a leziunilor traumatice întâlnite în activitatea sportivã sunt: 1. învã area unei tehnici corecte; 2. dozarea progresivã a efortului i trecerea gradatã de la exerci ii u oare la cele mai dificile; 3. pregãtirea corespunzãtoare a organismului pentru efort; 4. aten ie în timpul antrenamentului; 5. controlul medical ini ial, controlul medical periodic i

înregistrarea datelor de autocontrol medical, ca pe baza lor sã poatã fi descoperite cazurile de supraantrenament, surmenaj sau boalã; 6. utilizarea de echipament i materiale sportive adecvate i de bunã calitate. Întrebuin area echipamentului de protec ie: cascã, protectoare dentare, apãrãtori, gulere, cotiere etc. 7. amenajarea terenurilor sportive pentru ca antrenamentele i concursurile sportive sã se poatã desfã ura în bune condi ii;

Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport

145

8. buna organizare a antrenamentelor de cãtre antrenor, din punct de vedere metodic i disciplinar, buna organizare a competi iilor conform regulamentelor; 9. arbitrajul sã penalizeze sportivii cu un comportament brutal, la cele mei mici abateri de la regulament; 10. educarea sportivilor pentru practicarea unui joc fãrã brutalitã i, în spiritul respectului reciproc i prelucrarea cazurilor de accidentãri, cu analiza cauzelor, în scopul preveniri lor. Medicul sportiv are sarcina de a colabora cu antrenorul în conducerea antrenamentului sportivilor, pentru a preveni accidentãrile. Conform regulamentului diferitelor discipline sportive, medicul are dreptul sã întrerupã o competi ie sau sã împiedice desfã urarea ei dacã condi iile de desfã urare ar periclita integritatea corporalã a sportivilor. Pentru a- i putea da un aviz competent, medicul trebuie sã cunoascã bine ramura sportivã în care este chemat sã dea asisten ã medicalã, el însu i fiind practicant al sportului respectiv.

XVII. 2. Leziunile traumatice din cadrul activitã ii sportive, pe ramuri de sport

Atletism

- În alergãrile de vitezã ruptura muscularã este leziunea caracteristicã. Cele mai multe rupturi se întâmplã în momentul startului. Mai frecvent leza i sunt mu chii biceps femural i semimembranos; mai rar cvadriceps. În cursul alergãrii mai poate surveni i o smulgere a spinei iliace anterosuperioare sau a trohanterului mic.

146

Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport

- La alergãtorii de garduri i la sãritorii în înãl ime pot apãrea rupturii musculare pe adductori. - Sãritorii în lungime au rupturi mai dese pe cvadriceps. - Alergãtorii de fond i mãr ãluitorii fac tenosinovite ale mu chilor gambei i fracturi ale metatarsianului II i III, considerate ca fracturi de obosealã ale elementelor de sus inere a bol ii plantare. Fractura de tars î i face debutul insidios, prin dureri la nivelul metatarsianului respectiv, dureri care se accentueazã la mers. De cele mai multe ori existã un edem al fe ei dorsale a piciorului, rar o echimozã plantarã. Fractura netratatã de la început prin imobilizare în aparat gipsat dã na tere unui calus hipertrofic. - Sãritorii în înãl ime i cei în lungime dar mai ales sãritorii cu prãjina, prin aterizare gre itã suferã entorse ale gleznei sau ale genunchiului. - La aruncãtorii de suli ã apare frecvent, la nivelul cotului, epitrohleita. Durerile la acest nivel apar din cauza smulgerilor care se produc la nivelul inser iei pe epitrolee a rotundului pronator. Aceasta se întâmplã la aruncãrile cu o tehnicã incorectã, când în trecerea bra ului în dreptul capului, acesta se gãse te departe de cap. Mu chiul rotund pronator are o ac iune de prona ie i de flexiune a antebra ului. În momentul aruncãrii suli ei cu o tehnicã incorectã, antebra ul este în prona ie i cotul în extensiune. Ca urmare, rotundul pronator este pus în conflict cu cele douã ac iuni ale sale i astfel se produc mici smulgeri la inser ia pe epitrohlee, apãrând durerile caracteristice. O leziune mai pu in frecventã la aruncãtorii de suli ã este întinderea nervului ulnar la nivelul cotului. - Leziuni traumatice în atletism pot surveni i la aruncãrile neatente de disc, suli ã, ciocan, greutate. Unele dintre ele pot fi foarte grave: fracturi de tars prin cãderea greutã ii pe picior, perforãri cu suli a.

Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport

147

Astfel de accidente pot fi evitate printr-o bunã organizare, de cãtre antrenor, a edin elor de antrenament.

Fotbal

Fotbalul este sportul care dã cele mai multe leziuni traumatice. Un sfert dintre acestea ar putea fi evitate dacã s-ar juca fãrã brutalitã i. - Majoritatea leziunilor intereseazã articula ia genunchiului: entorse cu leziuni ligamentare, rupturi de menisc. Acestea se produc prin rota ia în sens invers a coapsei fa ã de gambã. - A doua leziune, ca frecven ã, este entorsa de gleznã, care se produce prin exagerarea pozi iei de varus a piciorului cu interesarea ligamentului colateral extern. - Dintre fracturi, cea mai frecventã, este cea a tibiei, în treimea medie, i survine prin traumatism direct asupra ei, în momentul când doi jucãtori atacã mingea. - Portarul este expus traumatismelor directe ale capului din partea atacan ilor adver i, atunci când prinde mingea de jos; prin aterizare pe mâini se poate produce fracturã de scafoid. O leziune caracteristicã portarului este bursita olecranianã, care se produce prin cãderea pe coate, dupã prinderea mingii din pozi ie lateralã. - Prin plonjarea portarului pe picioarele atacantului se pot produce fracturi de gambã sau leziuni grave ale genunchiului. - La lovitura de cap pot surveni hematoame, plãgi contuze ale pielii capului sau ale arcadelor orbitare. Pentru prevenirea accidentelor în jocul de fotbal este necesar ca jucãtorii sã fie educa i în sensul excluderii brutalitã ilor din joc. Sã fie penalizate toate actele de brutalitate, iar cei care comit astfel de acte inten ionat, sã fie sever sanc iona i. Portarilor trebuie sã li se atragã

148

Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport

aten ia asupra gravitã ii leziunilor pe care le pot provoca i pe care le pot suferi. Portarii sã poarte cotiere la primele simptome de bursitã olecranianã. Jucãtorii sã întrebuin eze apãrãtori de gambã. Sã nu reînceapã jocul înainte de completa vindecare a entorselor, iar dupã vindecarea lor sã utilizeze glezniere sau bandaje elastice. Terenul sã fie fãrã neregularitã i, fãrã pietre, gropi iar antrenamentele pe teren desfundat sã se practice cât mai rar.

Handbal, volei, baschet

Leziunile traumatice survenite în cadrul acestor jocuri cu mingea sunt cauzate de cãderi, lovituri între jucãtori i mai ales de lovituri cu mingea, acestea din urmã fiind caracteristice. În aceste jocuri predominã leziunile membrului superior, care depã esc jumãtate din numãrul leziunilor. - Portarul de handbal este mai pu in expus loviturilor datoritã faptului cã regula jocului impune o distan ã minimã de 6 metri de la care mingea este aruncatã spre poartã. - Prinderea incorectã a mingii produce leziuni ale degetelor cu entorse, luxa ii i fracturi. Ruptura tendonului extensorului sau dezinser ia de pe falanga distalã este frecventã. Ea se produce atunci când degetele fiind în extensiune se face o bruscã flexiune a falangei prin lovirea mingii. Clinic se manifestã prin imposbilitatea de a efectua extensiunea activã a ultimei falange. Tratamentul constã în imobilizarea degetului timp de 3-4 sãptãmâni în aparat gipsat cu hiperextensiunea ultimei falange. - La baschet se poate produce mai rar, ruptura tendonului lui Achile. Se rezolvã prin plastia de tendon.

Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport

149

Rugby

Este sportul care dã numãrul cel mai mare de leziuni traumatice. Dacã se practicã corect, numãrul leziunilor este mai mic, fãrã sã scadã spectacolul sportiv. - Leziunile survin mai ales cu ocazia placajelor, în special când un jucãtor este placat de mai mul i adversari. - Fentele i cãzãturile din fente dau leziuni ale genunchiului, leziuni ligamentare i leziuni de menisc. - Prin cãzãturi frecvente pe umãr se produc entorse, subluxa ii i luxa ii ale claviculei la una din cele douã extremitã i. Articula ia acromioclavicularã este cel mai frecvent luxatã. În aceastã luxa ie existã semnul caracteristic al clapei de pian: extremitatea lateralã a claviculei, luxatã deasupra acromionului, poate fi readusã în contact cu acesta, prin apãsare de sus în jos asupra ei. Clavicula se reluxeazã, ridicându-se ca o clapã de pian, îndatã ce încetãm sã exercitãm presiunea asupra ei. Luxa ia posterioarã a claviculei, sub trapez, este o formã mai rarã de luxa ie, în care lipse te “semnul clapei de pian”. Tratamentul subluxa iei acromioclaviculare constã în imobilizarea cu benzi de elastoplast trase în a a fel încât sã se apese 1/3 externã a claviculei i sã se ridice cotul în sus. Tratamentul este operator. - Dintre fracturi, cea mai frecventã este cea a claviculei. Tratamentul fracturii fãrã deplasare este cel conservator (imobilizare în aparat gipsat cu umãrul în sus i înapoi); în fracturile cu deplasare, tratamentul este chirurgical. - Prin lovirea cu capul în regiunea lombarã, la placaje, poate surveni fractura proceselor costiforme lombare.

150

Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport

Tenis

- Leziunile produse prin rachetã i minge sunt rare i fãrã o gravitate deosebitã. Existã posibilitatea rupturii irisului în urma unei lovituri cu mingea a globului ocular. - Caracteristicã pentru tenis este epicondilita care survine din cauza trac iunilor intense i repetate ale mu chilor care se inserã pe epicondili. În urma micilor smulgeri se produc irita ii periostale. Survine mai ales la sportivii obi nui i sã strângã racheta tot timpul loviturii i mai ales la lovitura de stânga. Pentru prevenirea epicondilitei, racheta trebuie sã fie bine strânsã în timpul lovirii mingii, restul mi cãrii trebuie fãcut cu musculatura mai mult sau mai pu in relaxatã. La lovitura de stânga mingea trebuie lovitã înainte de linia corpului. - În urma antrenamentelor excesive poate apãrea tenosinovita extensorilor i artralgia de efort a pumnului. - Ruptura muscularã a tricepsului sural sau a plantarului sub ire se produce cu ocazia extensiei piciorului la lovitura de smash sau serviciu. Se întâlne te preponderent la jucãtorii în vârstã, din cauza scãderii elasticitã ii musculare. Pentru prevenirea acestor rupturi se recomandã, în special pe timp rece i umed, o bunã pregãtire a organismului pentru efort.

Box

Leziunile traumatice intereseazã membrele superioare i capul. - Fractura bazei primului metacarpian cu subluxa ie este tipicã. Ea survine în loviturile laterale.

Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport

151

- Sunt frecvente i fracturile diafizare ale celorlalte metacarpiene, mai ales ale celui de al doilea. - Mai rare fracturi de scafoid. - La cei care boxeazã cu pumnul în flexiune se produce artroza carpometacarpianã, ca urmare a entorselor repetate la acest nivel. - La cei obi nui i sã se apere de lovituri cu antebra ul, din cauza loviturilor repetate pe care le prime te nervul ulnar, se produce nevrita. - Loviturile la cap, când ating urechea, dau hematoame ale pavilioanelor, care în timp, dau aspectul tipic al urechii boxerului, cu îngro area pavilionului urechii. Tratamentul în acest caz constã în punc ie evacuatorie i bandaj compersiv cu ajutorul unui bandaj de ghips. - Fractura oaselor nazale duce la aspectul de nas în a. Se mai pot produce fracturi ale mandibulei i ale din ilor. - În box se întâlnesc entorse de gleznã, cot, pumn, umãr i mai rar de genunchi. - Contuziile pãr ilor moi dau plãgi ale arcadei orbitare sau ale buzelor. - Caracteristic boxului este knock out-ul sau KO. Acesta se produce la lovituri puternice în menton, în regiunea sinusului carotidian, în regiunea epigastricã sau pericardiacã, în hipocondrul drept-ficat. La KO poate duce i un cumul de lovituri mai pu in puternice asupra acestor regiuni. În cãzãturile la podea se pot produce fracturi ale bazei craniului sau hemoragii cerebrale. Pentru prevenirea leziunilor traumatice se recomandã folosirea mãnu ilor i cã tii, protezã dentarã de cauciuc, tehnicã corectã de lovire. KO este o cãdere la podea de scurtã duratã 1-3 secunde. Reprezintã o pierdere trecãtoare, instantanee a cuno tiin ei, exprimatã prin pierderea controlului central al pozi iei ortostatice, în urma unui traumatism (lovitura de pumn) într-o regiune reflexã.

152

Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport

Boxerul cade la podea ca „secerat” dar se ridicã foarte repede, reflex. Arbitrul controleazã starea boxerului, pozi ia de gardã, luciditatea i de regulã permite continuarea luptei. Protec ia sportivilor reclamã ca la juniori sã se acorde un interval de timp mai mare pânã la meciul urmãtor i sã se efectueze a doua zi un examen neuropsihiatric minu ios i EEG, iar în cazul cãderilor repetate la podea, chiar în cazul câ tigãrii meciurilor sã impunem o restric ie competi ionalã de o lunã (la fel ca la KO). KO se poate produce i prin lovituri nepermise de regulament în zona scrotalã sau lombarã i se înso esc de pierderea cuno tin ei peste 9 sec. i întreruperea meciului. Reprezintã o formã de oc, cu pierderea cuno tin ei i înso itã imediat sau la distan ã de complica ii grave uneori letale.

Sindroame encefalitice posttraumatice recente Coma cerebralã este cea mai frecventã i cea mai benignã dintre sindroamele traumatice craniocerebrale. Caracteristicã boxului este KO.

Simptome: - pierderea cuno tin ei total reversibilã pentru secunde sau minute; - tahicardie, bradicardie, extrasistole reversibile; - apnee urmatã de hiperpnee; - dispnee cu revenire la normal; - vomã inconstantã. La revenirea cuno tin ei avem amnezie lacunarã pentru perioada traumatismului. Tratament: - repaus 5-6 zile sub control medical; - control neurologic obligatoriu.

Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport

153

Sindroame encefalitice porttraumatice tardive Encefalopatia traumaticã este consecin a necrozelor produse de procesele distrofice i discirculatorii cauzate de traumatisme repetate, care duc la o atrofie corticalã generalizatã sau localizatã, hidrocefalie. Clinic existã stãri psihopatoide, ca epilepsia traumaticã i demen a. Apare la boxerii care au recep ionat lovituri puternice la cap i KOuri repetate. Ca urmare, se constituie mici focare hemoragice în substan a cerebralã cu evolu ie spre necrozã. Boxerul lezat prezintã instabilitate motorie i de coordonare,

tulburãri de echilibru care lasã impresia de ebrietate, vorbire greoaie cu logoclonie, tremor digital, scãderea marcatã a facultã ilor psihice, în special a aten iei i memoriei. În formele grave apar sindroamele

parkinsoniene, înso ite de tulburare psihicã de tip demen ial. Se recomandã controale periodice, EEG de 2-3 ori pe an i dupã fiecare KO, investia ii tomografice computerizate sau RMN la 1-2 ani, dupã caz.

Lupte

Leziunea caracteristicã luptãtorilor este periartrita scapulohumeralã, care survine în urma repetatelor entorse i traumatisme pe care le suferã articula ia. Simptomatologia se caracterizeazã printr-o durere persistentã, surdã, localizatã în umãr, cu accentuarea la efort. În cazurile mai vechi se poate instala o redoare articularã cu hipertrofia deltoidului. - Entorsele cotului i ale mâinii sunt frecvente. - Destul de frecventã este luxa ia cotului.

154

Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport

- Prin contrac ii puternice survin rupturi musculare în mu chii cefei, mu chii pectorali, mu chii spatelui i mu chii cvadriceps. - Se pot întâlni hematoame ale pavilionului urechii. -Sunt frecvente fracturile costale i disjunc iile condrocostale. Ca accidente grave se pot întâlni fracturi cu luxa ii ale vertebrelor cervicale. Pentru evitarea accidentelor la lupte se impune luarea unor mãsuri: saltelele trebuie sã fie suficient de mari pentru a evita contuziile i entorsele care survin atunci când luptãtorul cade pe podea; luptãtorii de categorii diferite sã nu efectueze antrenamente între ei, deoarece la diferen e mari de categorie pot apãrea accidentãri la cei din categorii inferioare; nu se recomandã pierderea for atã a greutã ii;

Gimnastica la aparate

Poate da leziuni traumatice la cãderea de pe aparat, la lovirea de aparat i la aterizarea gre itã. - Prin cãderea de pe aparat i lovirea de aparat se pot produce contuzii, fracturi i entorse care intereseazã în mod egal membrele superioare i inferioare. Mai mult de 50% din leziunile traumatice din cadrul activitã ii sportive la femei sunt cauzate de gimnastica la aparate. Cele mai grave leziuni traumatice se întâmplã la bara fixã. Cãderea din “giganticã” poate da fracturi ale craniului sau ale coloanei vertebrale. - Aterizãrile de pe aparate pe podea, când salteaua nu e suficient de latã, pot cauza fracturi ale calcaneului, metatarsienilor i fracturi de gleznã. În urma cãzãturilor pe mâini survin fracturi ale extremitã ii distale ale radiusului sau de scafoid.

Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport

155

Se mai pot întâlni luxa ii de semilunar i entorse ale mâinii. - Cãzãturile de pe aparate pot da contuzii musculare organelor genitale. - Ca leziuni de hiperfunc ie amintim: tenosinovitele mu chilor antebra ului, scleroza esutului dermic din palmã; - La exerci iile la cal cu mânere pot apãrea entorse ale degetelor cu ruperea ligamentelor articula iei metacarpofalangiene, din cauza prizei gre ite a mânerului. - În urma sãriturilor la cal i ladã survin irita ii periostale ale vârfului rotulei prin trac iunea pe care o executã tendonul rotulian la bãtaia i aterizarea rigidã. Pentru evitarea multor accidente se impune respectarea mãsurilor de prevenire: execu iile sã se efectueze sub supravegherea antrenorului sau a unui coechipier, care sã fie pregãtit sã acorde un sprijin în momentul critic al exerci iului sau în cãzãturã; la exerci iile la barã fixã sã se utilizeze protectoare pentru palme i praf de magneziu pentru a nu aluneca mâinile; sã se exerseze aterizãrile de la aparat i cãzãturile cu rostogolire; aparatele sã fie bine fixate. i ale

Scrimã

- Leziunile traumatice sunt produse aproape exclusiv prin în eparea cu floreta ruptã. Se citeazã perforãri ale carotidei, arterei humerale sau femurale, perforãri ale trunchiurilor nervoase, ale organelor abdominale i ale inimii. - Epicondilita este asemãnatoare cu cea a jucãtorilor de tenis.

156

Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport

- Alte leziuni care pot surveni sunt rupturile musculare ale adductorilor i tricepsului sural, care se produc în momentul asaltului.

Înot

Aproape cã nu existã leziuni din cauza naturii mediului în care se practicã. - La polo pe apã survin entorse ale degetelor i contuzii fãrã importan ã deosebitã; - La sãrituri de pe trambulinã se pot produce leziuni grave atunci când apa nu este suficient de adâncã. Deosebit de gravã este luxa ia de coloanã vertebralã cervicalã înso itã de sec ionarea mãduvei spinãrii. - Se mai pot produce entorse lombare, leziuni discale. Pentru prevenirea accidentelor grave la sãrituri, trambulinele nu se instaleazã decât conform cu regulamentele în vigoare.

Hipism

Leziunile traumatice pot fi datorate cãzãturilor de pe cal, loviturilor cu copita i cãzãturilor împreunã cu calul. Acestea din urmã sunt grave când calul cade peste cãlãre . În aceste cazuri toate fracturile sunt posibile. Tipicã pentru accidentele de cãlãrie este fractura de claviculã. Dintre luxa ii, cea mai frecventã este cea acromioclavicularã. Luxa ia piciorului în articula ia mediotarsianã se produce în cãzãturã, atunci când cãlãre ul rãmâne cu piciorul atârnat în scãri ã.

Accidente frecvente în activitatea de educa ie fizicã i sport

157

Schi Leziunile se produc prin traumatisme directe i indirecte. - Cele prin traumatisme directe sunt contuzii, plãgi contuze i fracturi, care survin prin lovirea schiorului de diferite obstacole. - Cele indirecte sunt cauzate de specifice schiului. Traumatismele directe se întâlnesc mai ales la schiorii avansa i, iar cele indirecte mai ales la începãtorii care au deficien e de tehnicã. Cele mai frecvente leziuni sunt: - entorsa gleznei; - fractura maleolei laterale; - fractura spiroidã în 1/3 inferioarã a gambei; - entorsa de genunchi; - fractura femurului în 1/3 superioarã; Aceste leziuni traumatice apar din mai multe cauze: tehnicã gre itã, obosealã, lipsã de pregãtire fizicã, curaj excesiv, impruden ã, echipament necorespunzãtor, calitatea zãpezii. O prizã gre itã a be elor de schi i o pozi ie gre itã a lor la coborâre pot provoca leziuni ale ochilor i fe ei în cãdere. - În cãderea pe umãr se pot produce luxa i acromioclaviculare i scapulohumerale, înso ite uneori de paralizii ale nervului axilar. Pentru prevenirea accidentelor în schi, sunt necesare: o bunã pregãtire fizicã; învã area unei tehnici corecte; utilizarea unui echipament de calitate; pruden ã în caz de condi ii nefavorabile; por ile bine a ezate; pârtii de competi ie regulamentar amenajate. tehnica deficitarã, deci sunt

CUPRINS
CAP. I. Primul ajutor medical: defini ie, reguli generale de organizare CAP. II. Asepsia i antisepsia: defini ie, metode i mijloace II.1. Asepsia Mijloacele i tehnica sterilizãrii prin cãldurã Sterilizarea prin mijloace chimice II.2. Antisepsia Antisepticele clasice Antisepticele moderne CAP. III. Transportul accidenta ilor Transportul cu targa Transportul fãrã targã Executat de o singurã persoanã Transportul executat de douã persoane CAP. IV. Traumatismele IV. 1. Contuziile Contuzii superficiale Contuzii profunde Contuzia abdominalã Contuzia toracicã Contuzia cerebralã Traumatismele vertebromedulare Traumatismele maxilofaciale IV. 2. Plãgile Clasificarea rãnilor Simptomele rãnii Tratamentul rãnii Primul ajutor în accidentele ochilor Primul ajutor în mu cãtura de viperã IV. 3. Ruptura muscularã i ruptura de tendon Rupturile musculare Hernia muscularã 2 6 7 8 10 11 13 15 17 18 25 25 26 28 29 29 31 31 32 33 35 36 36 37 38 39 40 41 42 42 43

Ruptura de tendon IV. 4. Crampa muscularã CAP. V. Pansamentul Principiile unui bun pansament Materialul necesar unui pansament Primul pansament CAP. VI. Bandajul Bandajarea simplã Aplicarea fe ii Bandajarea în raport cu diferite regiuni Bandajarea cu fe i compuse CAP. VII. Entorsele Mecanism de producere Etiologie Leziuni patologice articulare Diagnostic Clasificarea entorselor Evolu ie i prognostic Tratament i prim ajutor Entorse mai des întâlnite Entorsa genunchiului Leziuni traumatice ale meniscurilor Entorsa articula iei tibiotarsiene CAP. VIII. Luxa iile Etiologie Mecanism de producere Leziunile patologice articulare Diagnostic Complica ii Luxa ii mai frecvente CAP. IX. Fracturile Cauzele fracturilor Mecanismul de producere Clasificarea fracturilor

43 44 46 46 48 50 53 53 54 56 58 60 60 60 61 61 62 62 63 63 63 64 65 66 66 67 67 68 69 70 73 73 73 74

Simptomatologie Complica iile fracturilor Primul ajutor la locul accidentului CAP. X. Imobilizarea provizorie în caz de fracturi i luxa ii Mijloace improvizate de imobilizare Mijloace specializate de imobilizare Fracturi mai des întâlnite: caracteristici i prim ajutor La nivelul capului La nivelul fe ei Fracturile coloanei vertebrale Fracturile cutiei toracice Fracturile de bazin Fracturile bra ului Fracturile antebra ului Fracturile femurului Fracturile gambei CAP. XI. Hemoragia Clasificarea hemoragiilor Dupã natura vasului lezat Dupã locul de revãrsare al sângelui Dupã debitul de sângerare Dupã durata sângerãrii Dupã intervalul scurs între rãnire i apari ia hemoragiei Semnele clinice ale hemoragiei acute Tratamentul hemoragiilor

76 77 79 81 81 81 83 83 83 84 84 85 85 86 86 87 88 88 88 89 91 92 92 93 95

CAP. XII. Hemostaza Clasificare Hemostaza provizorie Hemostaza provizorie prin pozi ionarea segmentului lezat Hemostaza provizorie prin compresiune Hemostaza în epistaxis CAP. XIII. Înecul i alte accidente acvatice Înecul propriu-zis

96 96 97 97 98 102 104 104

Reguli specifice în reanimarea îneca ilor Hidrocu ia Traumatismele în apã sau sub apã Embolia gazoasã în mediul acvatic Intoxica ia cu oxigen în mediul acvatic CAP. XIV. Tulburãri i leziuni produse de temperatura mediului ambiant asupra organismului uman XIV. 1. Accidente cauzate de temperatura ridicatã a mediului Arsurile Sindromul de insola ie Primul ajutor XIV. 2. Accidente cauzate de ac iunea frigului Congela ia Primul ajutor în congela ia de gradul I Înghe ul sau hipotermia accidentalã Unele aspecte ale hipotermiei Mãsuri de prim ajutor Mãsuri de reîncãlzire Prevenirea accidentelor prin frig CAP. XV. Accidente provocate de energia electricã Îndepãrtarea victimei de sursa de curent electric Acordarea primului ajutor CAP. XVI. Stopul cardiorespirator i metode de resuscitare cardiorespiratorie Metode de resuscitare cardiorespiratorie Asigurarea permeabilitã ii cãilor respiratorii Respira ia artificialã Masajul cardiac extern Metode de respira ie artificialã Metode directe de respira ie artificialã Metode indirecte de respira ie artificialã Masajul cardiac extern CAP. XVII. Accidente frecvente în educa ie fizicã, sport i kinetoterapie XVII. 1. Cauzele leziunilor traumatice întâlnite în activitatea sportivã Mãsurile de prevenire a leziunilor traumatice

106 108 109 111 112

113 113 114 114 114 116 116 117 118 120 122 124 125 127 128 129 131 132 133 135 135 135 136 137 138 143 143 144

XVII. 2. Leziunile traumatice, pe ramuri de sport Atletism Fotbal Handbal, volei, baschet Rugby Tenis Box Lupte Gimnasticã la aparate Scrimã Înot Hipism Schi Bibliografie selectivã

145 145 147 148 149 150 150 153 154 155 156 156 157

BIBLIOGRAFIE SELECTIVÃ

1. Acalovschi, I. – Manopere i tehnici în terapia intensivã. Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989. 2. Acalovschi, I. – Manual de anestezie i terapie intensivã. Tipografia UMF, Cluj-Napoca, 1997. 3. Andercou, A. – Lucrãri practice de propedeuticã chirurgicalã. Tipografia UMF, Cluj-Napoca, 1991. 4. Andercou, A. – Traumatismele abdominale. Tipografia UMF, ClujNapoca, 1993. 5. Andercou, A. – Urgen e chirurgicale traumatologice. Ed.Dacia, ClujNapoca, 1993. 6. Beuran, M. – Ghid de urgen e în ORL, oftalmologie i chirurgie cervicooromaxilofacialã. Ed. Scripta, Bucure ti, 1998. 7. Beuran, M; Ulmeanu, G. – Ghid de urgen e pediatrice. Ed. Scripta, Bucuresti, 1997. 8. Bolo iu, H. D. – Semiologie. Ed.Medex, Cluj-Napoca, 1994. 9. Dorofteiu, M. – Mecanismele hemostazei sanguine. Ed. Dacia, ClujNapoca, 1989. 10. Drãgan, I. i colab. – Practica medicinii sportive. Ed. Medicalã, Bucure ti, 1989. 11. Georgescu, M – Îndrumar de lucrãri practice pentru control medical i prim ajutor medical. Curs IEFS, Bucure ti, 1986. 12. Georgescu, M; Alexandrescu, C. – Primul ajutor în accidente i îmbolnãviri subite. Curs IEFS, Bucure ti, 1988.

13. Ionescu, A. – Bazele teoretice i practice ale îngrijirii ar ilor. Ed. Medicalã. Bucuresti, 1978. 14. Kaufman, A. – Propedeuticã, semiologie i patologie chirurgicalã, Vol. I i II. Litografia UMF, Cluj-Napoca, 1990. 15. Kory Calomfirescu tefania – Semiologia sistemului nervos. Tipografia UMF, Cluj-Napoca, 1995. 16. Mãnãstireanu, D. – Curs practic de urgen e medico-chirurgicale. Primul ajutor specializat în urgen ele medicale. EDP, Bucure ti, 1996. 17. Mogo , V. T. – Oprirea cardiorespiratorie. Urgen e în medicina clinicã. EDP, Bucure ti, 1992. 18. Niculescu, Gh. – Fiziopatologia degerãturilor i implica iile terapeutice.Rev. Sanit. Milit. Nr. 2, 1985. 19. Niculescu, Gh; Mãnãstireanu, D. – Tehnica îngrijirii bolnavului i elemente de prim ajutor primar i specializat. EDP, Bucure ti, 1994. 20. Pop, Rodica – Oftalmologie. Casa Cãr ii de tiin ã, Cluj-Napoca, 1995. 21. Pri cu, Al. – Chirurgie. Vol. I EDP, Bucuresti, 1995. 22. Sepulveda, S. – Ghid practic de medicinã de urgen ã prespitaliceascã. Ed. Libra, Bucure ti, 1995. 23. Tomescu, E. – Urgen e i manevre în practica ORL de cabinet.Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1996. 24. Zamora, C. D; Pop, Monica – Elemente practice de pneumoftiziologie. Ed. Casa Cãr ii de tiin ã, Cluj-Napoca, 1996. 25. Zegreanu, Gr. I. – Practici de acordare a primului ajutor. Ed.Argonaut, Cluj-Napoca, 1999. 26. XXX – American Red Cross – Lifeguarding today, Mosby Lifeline, 1995.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful