Cuprins

Exordii
O privire asupra anului literar 2015
Zanfir Ilie .................................................................................................................. 3
Cultura, rudă săracă
Liviu Ioan stoiciu .................................................................................................. 7
A zecea artă
Luca Piţu, navetist între Iaşi şi Focşani
Ionel Necula .......................................................................................................... 9
Gogoloiul metamodernist sau… „Un monstru printre voi”… sau noi…
a.g. secară ..................................................................................................................13
Poezia naumiană a „revoluţiei” sau „eliberarea expresiei umane sub toate formele ei”
Isabel vintilă .......................................................................................................18
Iarăşi despre rostul literaturii, criticii, cronicii literare şi aproape nimic despre
inflaţia de îngeri…
Francisc alvoronei ...........................................................................................28
Istorie literară
Cazul Ion Pena, perceptorul - scriitor (II)
Marin scarlat .....................................................................................................33
Detractorii lui Cioran
I.N. Prepeliţă ......................................................................................................40
Scriitori-jurnalişti ai Galaţilor de odinioară
Violeta ionescu ...................................................................................................45
Paşoptistul George Sion (II) (1822 - 1892)
Radu moţoc 48
Letopiseţul de mătase. Omagiu pentru un pământean ales:
episcopul Gherasim Putneanul
Alexandru Ovidiu vintilă .................................................................................55
Interferențe
Şefik Kantar. Sari Saltuk Baba, un sfânt musulman în Dobrogea,
Ed. Muzeului de Istorie Galaţi, 2015
A.G. Halibei ..........................................................................................................58
Sarî Saltuk Baba, personalitate istorică şi religioasă
Şefik Kantar .........................................................................................................60
Poemul „Gelibolu”
Būlent Ecevit ........................................................................................................65
Isprăvile lui Guguţă: de la textul lui Vangheli la imaginea cinematografică
Violeta tipa .............................................................................................................69
Cărți, filme și limite
Adrian BuZdugan ..............................................................................................76
Câteva aplicaţii ale teoriei atractorilor în geografie (I)
Cristian-Tiberiu Florea ......................................................................................79
Gheorghe Suciu. Vitalismul discursului plastic
Corneliu Stoica ....................................................................................................85

ANTARES AXIS LIBRI

1

Arheologie culturală
ŚVETĀŚVATARA UPANIúAD (II) (Secţiunile I-III)
Ovidiu nedu ..........................................................................................................89
Recuperări
Götz Aly, Hitlers Volksstaat. Raub, Rassenkrieg und nationaler Sozialismus, 3. Auflage,
S. Fischer Verlag, Frankfurt am Main, 2005 (II)
Vasile Lica ...............................................................................................................96
Cronici de carte
Zanfir Ilie. Romanul de analiză la Liviu Rebreanu, Editura Limes, Cluj, 2014
Ramona Andreiu ..............................................................................................104
Aurel M. Buricea şi lirica sa religioasă
Ionel necula ......................................................................................................106
Vasile Tudorie. Canonul elementar, Ed.Fundaţiei Culturale Antares, Galaţi, 2008
a.g. secară ................................................................................................................108
Gheorghe Moldoveanu - o cronică a rezistenţei „supt vremi”
Virginia Chiriac ................................................................................................111
Clipa de un an lumină de Ioan Toderiţă
Dumitru anghel ...............................................................................................113
Măsuri ale întâmplărilor de sub stele
Constantin M. Popa ............................................................................................117
Mapamond
Comentariu la Ulise de James Joyce
Sorin Atanasiu ..................................................................................................119
Lev Tolstoi, între dumnezeire şi umanitate
Ioan Rafael Popoiu .............................................................................................121
„Când lumea însăşi e visul urât…”
Marc Sebastian .................................................................................................125
Între a fi lup sau a fi nimeni – Julia Kristeva: Bătrânul şi lupii
Mioara Bahna .....................................................................................................128
Literatura în sine
Chiatra lui Pricop
George Arhip .......................................................................................................134
Balerina
Florentina Loredana Dalian .............................................................................138
Poeme
Geo Galetaru ...................................................................................................144
Poeme
Dan Dănilă .........................................................................................................146
Poeme
Laura Cătălina Dragomir ...............................................................................148

2

ANTARES AXIS LIBRI

O privire asupra anului literar 2015
Zanfir Ilie

E
X
O
R
D
I
I

Literatura unui popor nu devine
semnificativă decât în măsura în care ea
este raportată la istoria acelui popor. Când
îşi începea „Istoria literaturii române de la
origini până în prezent”, apărută la 1941,
George Călinescu făcea mai întâi o scurtă
incursiune în istoria românilor, fixând în
cunoştinţă de cauză fundamentele, reperele
şi caracteristicile lui ontologice şi spirituale
şi răspunzând în felul acesta la întrebări
definitorii, cum ar fi „De unde venim?”,
„Cine suntem?”, „Spre ce ne îndreptăm?”.
Să nu uităm că profesorii marelui critic
şi istoric literar se numeau Nicolae Iorga,
Vasile Pârvan, P.P. Negulescu, Mihail Dragomirescu, Ovid Densuşianu, Eugen
Lovinescu... Călinescu ştia foarte bine că, în afara istoriei, literatura nu este
decât o succesiune de sine stătătoare a unor proiecţii de fantezii individuale
nesemnificative şi că numai în raport cu era căreia îi aparţine scrisul românesc
îşi dezvăluie şi sensurile, şi conţinutul, şi valorile şi, până la urmă, chiar raţiunea
de a fi...
Să ne închipuim că ar exista o istorie a literaturii române din perioada
1945 – 1989, dar nu una rezultată din încorporarea de cronici şi studii separate,
ci una sistemică, scrisă de la un capăt la altul, pe baza unei teorii sau a unei
ideologii coerente, aşa cum a făcut-o George Călinescu, la mijlocul veacului
trecut! S-ar face dintr-o dată lumină – altă lumină! – asupra acelei mult discutate
acum perioade. Continuând cronologia, putem afirma că e prea puţină vreme
scursă de la 1990 încoace, chiar dacă s-a făcut deja de un sfert de veac, pentru a
se impune o viziune istorică asupra perioadei, dar este extrem de mult loc pentru
a lansa scenarii şi viziuni asupra evoluţiei postdecembriste a literaturii române.
Din acest punct de vedere, aproape că nu mai are nicio relevanţă un singur an
literar, cum ar fi cel care tocmai se încheie, şi, cu toate acestea, privit de la Galaţi,
2015 pare unul extrem de previzibil pe spirala deja ştiută a unei evoluţii literare
locale cu totul remarcabilă. Mai precis, avem în faţă imaginea unui an normal,
cu o paletă largă de apariţii editoriale în toate genurile şi la toate structurile de
ANTARES AXIS LIBRI

3

vârstă şi de orientare literară, cu bune întâmpinări critice în presa culturală locală
şi naţională, cu câteva premii naţionale de remarcat şi cu noi vizibile sedimentări
în planul omogenizării cadrului general, instituţional şi informal, de manifestare a
scrisului gălăţean şi a vieţii culturale în ansamblu.
Aş exemplifica mai întâi prin continuarea editării acestei importante reviste
semestriale de teorie, istorie şi critică literară, am zice noi, unică în peisajul mediei
culturale naţionale, care, iată, a ajuns la numărul 7 şi tocmai trece în cel de al treilea
an de apariţie. Ideea de a promova o astfel de publicaţie la Galaţi a venit tocmai din
această nevoie de autoidentificare şi autodefinire literară a zonei, iar succesul de
care s-a bucurat în apariţiile de până acum ne îndreptăţeşte să continuăm această
iniţiativă care aparţine în egală măsură Filialei Sud-Est a Uniunii Scriitorilor din
România, prin preşedintele ei, poetul Corneliu Antoniu, împreună cu revista
„Antares” şi revistei şi Salonului literar „Axis Libri” ale Bibliotecii Judeţene „V.A.
Urechia” din Galaţi. Ar mai fi, apoi, proiectul anunţat deja, acela al editării unui
scurt istoric al literaturii gălăţene, un proiect care îşi propune să sistematizeze între
două coperte toate informaţiile existente în legătură cu toţi aceia care, gălăţeni fiind,
sau având intersecţii biografice de reţinut cu această zonă a Dunării de Jos, şi-au
lăsat numele pe opere beletristice, al doilea criteriu de selecţie fiind tocmai existenţa
cel puţin a unei cărţi în bibliografia personală.
Considerând însă că, prin fiecare nou eveniment literar, Galaţiul intră zi de
zi în istoria lieraturii şi revenind asupra modului călinescian de a percepe această
istorie a literaturii, trebuie să recunoaştem că scriitorii Galaţiului din aceste noi
timpuri – nu mai departe de toţi scriitorii din România – se află încă departe de
istorie, adică de atingerea acelei performanţe literare care să le dea dreptul să spere
la intrare în model, în canon, şi în mentalul colectiv. Şi aceasta nu neapărat din vina
lor. Mult mai aproape de zilele noastre, dar ştiindu-l foarte bine pe George Călinescu,
Alex. Ştefănescu scria, într-un articol publicat în revista „România literară”, nr. 15,
din 2009 şi intitulat „Literatura română, ieri şi azi”: „Toţi scriitorii mari au fost întrun fel sau altul implicaţi în politica românească. Au semnat memorii, au propus
reforme, au candidat la domnie (şi au şi renunţat, când altcineva s-a dovedit mai bun;
este cazul lui Vasile Alecsandri care în 1859 s-a recuzat în favoarea lui Alexandru
Ioan Cuza), au luptat pe front, cu arma în mână, au făcut revoluţii, s-au transformat
adeseori în pedagogi ai neamului lor (ca „sămănătoriştii” de la începutul secolului
douăzeci). Cărţile lăsate de ei moştenire au fost păstrate în somptuoase biblioteci,
dar şi la piept, sub haină, de către oamenii simpli, ca nişte icoane aducătoare de
noroc. În unele case ţărăneşti există şi azi pe «grindă» câte un volum de versuri de
Mihai Eminescu, având paginile stropite cu ceară, ca Biblia”.
Incidenţa literaturii cu marea istorie trebuie să fie principiul fundamental
al oricărui demers literar. Privit din acest punct de vedere, anul literar 2015, ca şi
întreg sfertul de veac scurs de la 1990 încoace, ar putea fi judecat ca fiind situat la
limita de sus a performanţei numai dacă, să zicem, un scriitor român, oricare ar fi
el, ar fi obţinut Premiul Nobel, sau fiind la limita de jos, dacă s-ar constata că nimic
4

ANTARES AXIS LIBRI

din ceea ce s-a publicat în volum pe parcurs nu este de reţinut pentru relevanţă şi
canon. Cum, din păcate, limita de sus n-a fost atinsă nici anul acesta, iar, din fericire,
scrisul românesc nu s-a situat nici la limita de jos, este de preferat să ne situăm
într-o apreciere de mijloc, în care sunt de reţinut evidenţierea tendinţei din ultima
perioadă, aceea de debarasare de experimentalismul gratuit şi licenţios, precum
şi efortul de recuperare a tematicii majore, aceea a abordării condiţiei omului în
istorie, aşa cum o vedea Călinescu la 1941 sau Alex. Ştefănescu la 2009. În fond,
avem toate argumentele să credem că anul 2015 s-ar situa la punctul de echilibru
între tendinţa anilor ’90 de „exorcizare a trecutului” (acea revizuire cu orice preţ,
uneori furibundă) şi răspunsul tot mai coerent la noile provocări ale globalizării.
Cu toate că mulţi dintre contemporani nu acceptă, cu argumentele lor,
departajarea scrisului românesc contemporan pe generaţii, este clar că astăzi se
află pe scena literară naţională, coexistând, şaizeciştii, optzeciştii, nouăzeciştii şi
douămiiştii. Aşa se face că Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Nicolae Breban,
din anii ’60, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun,
din anii ’80, Cristian Popescu, Ioan S. Pop, Adrian Alui Gheorghe, din anii ’90 şi
Marius Ianuş, Dumitru Crudu, Dan Sociu, din anii 2000, se contopesc în coloana
cronologică a literaturii române din ultima jumătate de veac. Iar dacă Galaţiul nu are
pe nimeni printre reprezentanţii elitei mai sus enumerate, aceasta nu poate fi pusă în
niciun caz pe seama lipsei de valoare a literaturii de la Dunărea de Jos. Dimpotrivă,
Galaţiul ar putea avea şi chiar are reprezentanţi notorii în toate aceste vârfuri de
generaţii literare, avem acum în oraş, cu cărţile şi proiectele lor de viitor, şi şaizecişti,
şi optzecişti, şi nouăzecişti şi douămiişti, care şi-au creat cu certitudine o operă şi
un nume. Şi nu valoarea le lipseşte, ci tocmai proiectarea acesteia în structurile
ierarhiilor naţionale stabilite, după cum se ştie, de un „centru” foarte puţin dornic
să străbată cu privirile graniţele aproape inexpugnabile ale Bucureştilor.
Pasul înapoi pe care l-a făcut discret critica literară imediat după pulverizarea
centralismului oficial impus de fostul regim comunist în toate sferele activităţii
umane s-a resimţit acut în provincii. Dacă înainte de 1989, în cele mai multe cazuri,
scriitorii care se remarcau oriunde prin ţară erau aproape imediat aduşi la Bucureşti,
provincia rămânând mereu în sărăcie de nume sonore, după revoluţie, n-a mai
funcţionat nici măcar această regulă, scriitorii din ţară rămânând într-un fel de
enclavizare care nu numai că nu a suscitat niciun interes din partea „Centrului”, dar
a fost tratată de acesta cu o rece indiferenţă, dacă nu chiar cu un superior dispreţ.
Cronica de întâmpinare apărută în anii ’70 în „România literară”, în „Luceafărul”
sau în „Caiete critice”, şi care aproape că îi dădea unui autor de provincie „buletinul
de Bucureşti”, odată cu certificatul de glorie, a dispărut şi ea, astfel încât provinciile
s-au simţit obligate să-şi creeze ele singure reviste literare şi sisteme proprii de
afiliere. S-a constatat însă că nici acestea nu s-au dovedit a fi salvatoare.
Revenirea la sistem, adică abordarea literaturii ca un tot unitar, indiferent de
spaţiul ei geografic de manifestare, ar constitui singura soluţie reală şi, din fericire,
chiar critica literară de vârf a acestor ultimi ani o reclamă. Iată ce scrie unul dintre
ANTARES AXIS LIBRI

5

cei mai importanţi şi vizibili reprezentanţi ai criticii literare de acum, Daniel CristeaEnache: „... Căci literarul evoluează imprevizibil, într-o dinamică depăşind adeseori
aşteptările ori proiecţiile criticului, oricât ar fi acesta de bun. Şi atunci, decât să
venim cu un model de reprezentare în care să forţăm apoi literatura să intre (ceea
ce face un ideolog, bunăoară, în câmpul socio-politic), este mai corect să ne forjăm
modelul de reprezentare după situaţia din terenul literar. Deci, nu autorii intră în
canonul meu prestabilit. Este invers. Eu îmi fac canonul după autori; şi mai exact,
după operele pe care ei le dau sau nu”.
Să fie cuvintele lui Daniel Cristea-Enache o semnalare explicită a nevoii
de schimbare în critica literară? Să fi ajuns reprezentanţii ei de vârf la conştiinţa
necesităţii regândirii şi reformulării scopului şi raţiunii ei de a fi? Dacă e aşa, atunci
critica literară actuală se află pe drumul cel bun. Cert este că, mai ales în ultimii ani,
s-a resimţit tot mai acut insuficienţa (chiar lipsa) cronicii de întâmpinare a acelui
demers continuu de inventariere, validare şi valorificare a noilor opere literare, în
scopul de a le situa într-o perspectivă diacronică şi axiologică, de a „diagnostica”, în
primul rând, dar şi de a conecta noul demers individual la sistemul unitar.
Pe de altă parte, numai cronica literară ar putea scoate opera beletristică din
zona de umbră în care se situează acum pentru interesul general, numai ea ar putea
să-i confere un sens şi o şansă la receptare. În fond, privind în urmă, vom constata
că lucrurile nu s-au schimbat, în esenţă, deloc. „Drumul spre consacrare şi manualul
de şcoală a operelor trece, încă la noi, prin cronica literară”, scria Nicolae Manolescu
în 1983. Numai că nici condiţiile de atunci nu mai sunt aceleaşi şi nici cronica
literară în sine nu mai poate fi la fel. S-a văzut clar că nu are nicio şansă la reuşită
cronica de întâmpinare scrisă „pe necitite”, doar pe baza textului de la coperta a
patra sau a introducerii, aşa cum se practică ea azi de multe ori. Nici cronica excesiv
de doctă, sugrumată de propria erudiţie şi nevoia de speculaţie superioară, de cele
mai multe ori gratuită, nu mai are şanse. Cronica trebuie să se schimbe fundamental
în conţinut şi formă, ea trebuie să-şi apropie un stil atractiv şi accesibil unui public
larg, căreia îi este, în definitiv, destinată, tocmai pentru a-l determina pe acesta să
caute, să găsească şi să citească cartea recenzată.
Aceasta presupune însă un efort comun pentru promovarea instituţiei
cronicarului literar, a jurnalistului cultural profesionist, dotat în egală măsură cu
erudiţie şi imaginaţie, care să comunice constant, prin presa literară, nu numai cu
autenticul consumator de carte, dar şi cu acela care, scos în felul acesta din amorţeala
sa, ar putea să devină. Din acest punct de vedere, revista noastră, „A”, este deschisă
larg cronicii literare în genere, celei de întâmpinare în special, recenziei şi semnalului
editorial. Avem nu numai dovada semnăturilor cronicarilor locali sau ale celor de
prestigiu din întreaga ţară regăsite în sumarele anterioare, dar şi speranţa că tot mai
mulţi dintre scriitorii şi criticii importanţi ai României, indiferent de locul în care
trăiesc şi scriu, ne vor fi colaboratori şi susţinători, fapt și posibilitate de a le arăta
întreaga noastră gratitudine și prețuire.
6

ANTARES AXIS LIBRI

Cultura, rudă săracă

Liviu Ioan stoiciu

E
X
O
R
D
I
I

Să rămân în plasa Culturii oficiale, a
administratorilor ei. Cultura, ruda săracă a
Bugetului României postcomuniste. Îl citez pe
actualul Ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu
(Cultura din 12 martie 2015; citat preluat de
pe blogul lui Dumitru Augustin Doman,
nereușind să deschid arhiva revistei online):
„Din clipa în care s-au acceptat bugete sub 1%
din PIB, speranţele unei redresări au scăzut
spre zero. Când ţi se pune pe masă un procent
de 0,08%, chiar dacă te baţi ca un leu şi obţii o
majorare de 100% (imposibilă în practică, din
motive pe care specialiştii le cunosc), de-abia
dacă ajungi la 0,16% din PIB: procent la fel
de puţin satisfăcător ca şi 0,08%…”. N-avem decât să ne resemnăm cu această
situație? Culturii nu i se dă nici 0,1 la sută din PIB! O rușine. Între timp, de la
Revoluție încoace, instituții de cultură (de la teatre „zonale” și filarmonici, care
nu poartă titulatura de „naționale”, la biblioteci județene sau municipale) au
fost… descentralizate, adică au fost trecute la consiliile județene și primării,
să fie finanțate din bani locali. Și, slavă cerului, primăriile și consiliile județene
sponsorizează și reviste de cultură și manifestări literare, inclusiv internaționale…
La Galați, cel puțin, primăria și consiliul județean fac minuni: apar opt reviste
literare, iar Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”, condusă de scriitorul Zanfir Ilie,
membru al USR, a devenit un focar de cultură de invidiat, „plin de substanță, stil
și valoare” (are o revistă de lux, Axis Libri, are o editură a ei, are un târg de carte
al ei, are un salon săptămânal de prezentări de cărți și dezbateri sau expoziții cu
invitați din țară, are o tabără de creație a ei și un concurs de creație literară) —
să dau doar exemplul lor, să rămân în plasa culturii scrise. Ce se întâmplă însă
la centru? Ministrul Culturii, Ionuț Vulpescu se laudă că a reușit să atragă 2 la
sută din încasările Loteriei Române, dar că ar putea să verse în contul Culturii
câte 500.000 de euro și primele zece companii private, anual: „există câteva
mari companii private, cu activităţi solide, care contribuie la bugetul României.
Şi ar putea contribui mai serios şi la bugetul culturii române. Pentru primele 10
companii private din economia naţională, o sumă de 500.000 de euro nu reprezintă
ANTARES AXIS LIBRI

7

o rană în conturi. Pentru bugetul Ministerului Culturii, suma (însumată) de 5.000.000
de euro ar reprezenta o gură de oxigen. Nici una dintre aceste mari companii nu a
făcut, până acum, acest gest de respect faţă de cultura naţională, deşi aceasta creează
un brand de ţară de care şi ele profită”… Frumos zis: cultura creează un brand de
țară (ba chiar, aș continua eu, cultura ne perpetuează identitatea, ce ne-am face fără
cultură?). Aceste prime zece companii private n-au contribuit cu nimic până azi și
n-au să contribuie nici de aici înainte — în absența unei legi a sponsorizării care să
le încurajeze contribuția (e economie de piață, câștigul e prioritar, nu donația)…
Interesant de observat, Guvernul României a anunțat că e dispus să dea imediat „de
la stat” nu 5 milioane de euro (câți își dorește ministrul Culturii să primească de la
primele zece companii private), ci 15 milioane de euro televiziunilor și radiourilor
dispuse să promoveze cultura română de valoare! O măsură de salutat, chiar dacă a
fost primită cu suspiciune. Nu pun la socoteală posibilitatea „sifonării” acestor bani
publici (15 milioane de euro e o sumă respectabilă acordată promovării Culturii) în
buzunarele cui nu trebuie din „audiovizual” (eventual, buzunare ale unor politruci
corupți, în stil românesc), în numele promovării Culturii. Personal, laud inițiativa
Guvernului de a da acești 15 milioane de euro în audiovizual (singurul cu impact
public) pentru promovarea culturii. De unde va lua Guvernul acești bani (fiind la
mintea cocoșului că ar mări din start bugetul Culturii, dacă ar avea bani)? Dacă am
înțeles bine, banii ar urma să vină de la „cabliști”, care ar trebui să plătească pentru
susținerea Culturii, anual, 5% din veniturile realizate de ei din distribuția de programe
TV. Un membru CNA, Valentin Jucan, se laudă că a fost inițiativa lui, propunând să
apară un „fond al audiovizualului” pentru promovarea culturii (fond făcut cu acești 5
la sută de la cabliști; numai că gestionarea banilor, în cadrul CNA rămâne o aventură).
Deocamdată n-au intrat în vigoare normele de aplicare ale acestei ordonanțe de
urgență cu împărțirea celor 15 milioane de euro („perioada de valabilitate a schemei
de ajutor de stat este 1 iulie 2015 - 31 decembrie 2016, însă va putea fi prelungită”,
spune Guvernul). Totodată, e bine să subliniez că ministrul Ionuț Vulpescu a îndrăznit
mai mult, a cerut să se micșoreze TVA la cărți la 5 la sută — alt sprijin nesperat din
partea Guvernului (cu acordul Ministerului Finanțelor) pentru cultura scrisă…
Azi i se reproșează premierului Victor Ponta toate relele din țară și din lume, dar se
dovedește a fi unul dintre cei mai bine intenționați premieri ai României, neuitând de
Cultură, încurajând actul de creație artistic. Inclusiv cel scris. Știți, în iunie 2015 a fost
promulgată o lege a finanțării revistelor de cultură reprezentative de către stat — și
Ministerul Culturii va face deconturile (ministrul Ionuț Vulpescu e un susținător al ei;
legea a fost inițiată de Gabriel Chifu, vicepreședintele USR și de parlamentarii Varujan
Vosganian și Traian Dobrinescu), actualul Guvern a asigurat pentru ea banii de la 1
ianuarie 2015 în bugetul de stat (deși legea finanțării revistelor nu a fost promulgată
de fostul președinte Traian Băsescu din motiv că face discriminări și a fost întoarsă în
Parlament, modificată pe ici, pe acolo; abia în iunie 2015 reușind să fie promulgată de
Klaus Johannis). Această lege ajută și USR, ea dă și salarii angajaților revistelor USR,
nu asigură numai tipărirea, hârtia și difuzarea lor.
8

ANTARES AXIS LIBRI

A
In memoriam

Luca Piţu
navetist între Iaşi şi Focşani
Ionel Necula
Căsătorit în oraşul de pe Milcov, Luca
Piţu a convenit să se despartă de Iaşi pentru
a se stabili în Focşani şi să facă o vreme
naveta între cele două oraşe moldoveneşti.
Se obişnuise. Mi-a explicat odată că îşi
stabilea cursurile în două zile din săptămână
– de regulă, miercuri şi joi. Pleca miercuri
dimineaţa din Focşani şi se întorcea joi seara
după ultimul curs. Noaptea de miercuri
spre joi o petrecea la Iaşi, cel mai adesea la
diferiţi prieteni, dispuşi să-i ofere găzduire
de-o noapte. Nu ştiu să se fi plâns vreodată
de această obositoare navetă.
Vrâncean prin adopţie. Restul zilelor
din săptămână le petrecea la Focşani, într-o anonimizare confortabilă. Devenise
vrâncean prin adopţie, un cajvaneu înfocşănit, cum se considera într-o dedicaţie
din 2013, înscrisă pe exemplarul Buchetul cajvanastratineriilor frecvente,
dar un vrâncean mai special, căci nu ştim să se fi amestecat în vreun fel în
viaţa spirituală vrânceană. Puţini dintre scriitorii vrânceni l-au căutat sau i-au
citit cărţile. Nu ştiu să fi fost invitat la manifestările culturale din Focşani, la
cenaclurile literare din oraş (sunt vreo trei) sau la frecventele lansări de carte
organizate de autorii locali. Dintre scriitorii vrânceni ştiu că îl aprecia şi-l credita
pentru frumoasa lui cultură germană pe eseistul Florin Paraschiv, un profesor de
germană local cu o minte bine mobilată şi cu aptitudini eseistice indelebile. Doar
că moartea lui neaşteptat de grăbită, l-a lăsat repede cu un prieten mai puţin.
Un lucru e sigur, Vrancea avea nevoie de un spiritus rector şi-i păcat
că nimeni nu s-a gândit să-l apropie, să-l cultive şi să-l lege în vreun fel de
problemele spiritului vrâncean. Deseori, documentându-mă pentru unele
proiecte personale prin consultarea dosarelor de la CNSAS, am dat şi peste
numele lui Luca Piţu şi a grupului de la Iaşi, şi-mi propusesem chiar să-i fac un
set de xerocopii, cum procedasem şi cu cinstitul părinte Nicolaie Corneanu,
căruia i-am furnizat xerocopii după toate cele cinci note informative depuse
despre octogenarul filosof Ion Petrovici.
ANTARES AXIS LIBRI

Z
E
C
E
A
A
R
T
Ă

9

N-a mai fost necesar, cineva, din interiorul grupului ieşean, a făcut o
cercetare exactă şi completă din care a rezultat una din cele mai tulburătoare cărţi
despre zelul securităţii ieşene în neutralizarea grupului de intelectali grupaţi,
cel mai adesea în cadrul redacţiilor unor reviste studenţeşti, asupra cărora se
pronunţase încurajator Europa liberă. Fără să-şi propună expres, cartea aceasta a
împărţit intelectualitatea ieşeană în două tabere antitetice; de o parte era gruparea
vânduţilor, a celor ce serveau securitatea cu note informative şi denunţuri de
tot felul, iar de partea cealaltă parte era tabăra urmăriţilor, a prigoniţilor, în
neutralizarea căruia securitatea se arăta deosebit de interesată.
Deşi se considera un înfocşănit, nu se poate spune că s-a integrat în vreun
fel spiritului vrâncean sau că intelectualii locului i-au solicitat prezenţa în cadrul
manifestărilor, multe-puţine câte se organizau în plan local. Nu l-am întâlnit
printre invitaţii Salonului Dragosloveni, în vremea când reprezenta principala
manifestare vrânceană, şi nici la alte acţiuni calofile ulterioare. Nu ştiu să fi semnat
vreun articol în cele trei reviste de cultură vrâncene (am înclus în această evidenţă
şi Bogdania poetului Marin Ionel) şi nici de vreo cronică la vreuna din cărţile
sale. Sunt convins că, de-ar fi fost invitat să colaboreze, sau să participe la diferite
întâmplări culturale locale, ar fi răspuns cu bunăvoinţă, cum a şi dovedit-o în
puţinele ocazii ce s-au ivit. Se-nţelege că prezenţa lui ar fi ridicat cota de interes
şi chiar problematica manifestării în sine, dar, probabil, exact acest lucru nu era
de dorit.
Cunosc bine vanitatea vrânceană. Ştiu că scriitorii acestui areal geografic,
cei mai mulţi dintre ei, se refuză unei ierarhizări piramidale sistematice. De vreme
ce fiecare se consideră atât de mare şi valoros şi nu acceptă decât locul vârfului de
coloană, cine să mai alcătuiască şi baza piramidei?
Se vede de departe că Vrancea n-a avut, în ansamblul bio-bibliografiei
magistrului cajvanez, decât un rol marginal şi aleatoriu. Anonimizarea ce i-a fost
rezervată, dar în care şi cajvanezul s-a complăcut, i-a permis să-şi vadă liniştit
de proiectele sale. Aşa se face că ultimii ani de domiciliu vrâncean au fost şi cei
mai prolifici din viaţa lui Luca Piţu. Ca şi când şi-ar fi simţit sfârşitul pe aproape
şi-a scris ultimile cărţi gâfâind. Nu putea trece Rubiconul fără să dea seama de
cele două topos-uri, ţinute în graţie şi-n gratitudine necondiţionată: Universitatea
care i-a marcat maturitatea, şi ţinutul bucovinean cajvanez, din care-a descins în
lume şi-n viaţă. Nu cred să greşim prea mult dacă afirmăm că Prolegomenele şi
Lexiconul au funcţii testimoniale.
Indigest în lumea iaşiotă. N-a fost prea iubit nici în lumea rafinată a
Iaşului. Oraşul care altădată dădea ora exactă a culturii româneşti a trecut, după
repetatele ademeniri bucureştene, pe locul secund, nu atât pentrucă ar fi rămas
văduvit de valori autentice şi productive, cât pentrucă valoarea s-ampregnat de
vanitate,de ambiţie şi aroganţă, iar toate acestea s-au conjugat, vrând-nevrând, cu
invidia, cu pizma, cu dihonia între actanţi. De multe ori, căutând vaduri proprii
10

ANTARES AXIS LIBRI

de afirmare, competenţa este
transferată în plan moral, în crearea
de atmosferă, de climat, iar climatul
se alterează ori de câte ori energiile
individuale nu se pot sincroniza
într-un efort de voinţă colectiv
şi productiv. În Memoriile sale,
Iorgu Iordan credita ideea, cu toate
dovezile peremptorii la vedere, că
nivelul de cultură ieşean, într-o
anumită perioadă, era net superior
celui bucureştean
Deşi pentru multă lume trecea
drept o doxă, drept un intelectual
cu o excelentă pregătire umanistă,
Luca Piţu nu s-a bucurat de prea
multe recunoaşteri din partea
confraţilor săi, a universitaritarilor
cuzani în primul rând. Prin cultura
Luca Piţu
sa de excepţie incomoda, complexa,
copleşea şi mulţi îl evitau tocmai pentru că-şi simţeau precaritatea şi golurile din
formaţia lor intelectuală. Nu era o excepţie. Care mare personalitate din cultura
românească, de la Eminescu la Hajdeu şi până la Nicolae Iorga, n-a răspândit un
anumit disconfort printre confraţi? De aici şi invidia, gelozia confraţilor, pe care
Luca Piţu o resimţea ca pe o pietricică-n pantofi, deşi, în relaţiile sale curente
n-a lăsat niciodată să se înţeleagă acest lucru. Şi mai subliniem, măcar succint,
telegrafic că întotdeauna invidia se exprimă unidirecţional, de la omul inferior la
cel superior, niciodată invers.
Majoritatea scrierile sale se resorb din ticăloşiile unei epoci marcate de
ideologia nefastă impusă cu anasâna de atotputernicul partid comunist şi de
sinistra pereche prezidenţială. Cine a rămas neinfestat de ciumata ideologie
comunistă şi n-a făcut pactul cu odioasa instituţie securistă, turnându-şi colegii,
prietenii sau vecinii, în schimbul unor avantaje personale sau dobândirii unor
funcţii nesperate? Întrebarea aceasta l-a mobilizat aşa de activ pe magistrul
cajvanez că i-a consacrat cea mai mare parte din isprăvile sale scriitoriceşti.
Pentru cine vrea să cunoască mediul intelectual ieşean, ticăloşirea şi uşurinţa
cu care unii dintre confraţii săi au acceptat trădarea şi pactizarea cu securitatea
în vremea lungii guvernări comuniste, dar şi după căderea ei, după revoluţia
din decembrie 1989, cărţile lui Luca Piţu sunt edificatoare. În conţinutul lor
regăsim întreaga galerie a năimiţilor, a impostorilor şi sperjurilor care n-au
avut tăria de caracter să reziste ademenirilor securiste şi-au convenit să-şi
ANTARES AXIS LIBRI

11

vândă colegii şi să slujească cea mai odioasă instituţie născocită de vechiul
regim.
Se-nţelege că toţi cei ce s-au regăsit în cărţile sale, în condiţii care nu-i
onorează, nu-i puteau ierta dezvăluirea şi i-au purtat o ranchiună piezişă, ţâfnoasă
şi reptilină. În opinia autorului, raportul dintre conduita, comportamentul şi
rectitudinea morală a unui individ şi valoarea lui intelectuală este, sau trebuie să
fie, direct proporţional. În viaţă însă, s-a văzut de atâtea ori, lucrurile sunt mult
mai încurcate. Valoarea intelectuală a unui individ nu concordă totdeauna perfect
cu înălţimea lui morală. De regulă ar trebui ca intelectul să predomine şi să regleze
inclusiv problemele de comportament moral, dar nu este o regulă şi nu totdeauna
mentalul reuşeşte să stăpânească situaţia.
Am amintit mai sus despre notele informative semnate de Nicolae Corneanu,
ca turnător al filosofului Ion Petrovici. Lectura lor m-a convins încă o dată că nici
securitatea nu era scutită de flagelul birocratismului şi că putea fi păcălită uşor
dacă semnatarul avea o minimă abilitate în redactarea denunţului. Mulţumită c-a
reuşit racolarea ca sursă informativă a unui nume de mai mare rezonanţă şi că
sursa racolată respectă înţelegerea stabilită - de a depune note informative despre
obiectivul convenit - era mai puţin atentă la conţinutul informării depuse. Cu
ce probleme îşi informa Nicolae Corneanu superiorii din securitate? Informa,
bunăoară că filosoful nu-i dispus să mai discute probleme politice, că apreciază
marile realizări obţinute de noul regim comunist, că nu înţelege de unde au învăţat
comuniştii arta de a conduce o societate şi că vechiul regim n-ar fi fost capabil de
asemenea performaţe într-un timp aşa de scurt.
Denunţuri erau acestea? Dimpotrivă, sursa furniza securităţii o imagine
extrem de favorabilă despre cel turnat. Să nu pierdem din vedere că exact în acea
perioadă, când Nicolae Corneanu îşi depunea notele informative (1969) Ion
Petrovici a obţinut viza de a-şi vizita fiul din Spania şi nu-i exclus ca şi notele
turnătorului să fi contribuit la obţinerea râvnitei aprobări.
De asta spun, noţiunea de turnător reclamă anumite nuanţări, iar acolo unde
turnătorul chiar era conştient de josnicia gestului şi a vinovăţiei sale, putea găsi
relativ uşor mijloace de eludare şi de inducere a securităţii furnizând informaţii
anodine şi lipsite de grăuntele acuzator.
Din nefericire, printre turnătorii care l-au avut în obiectiv pe Luca Piţu n-am
aflat nici un nevolnic traversat de o conştiinţă a vinovăţiei, ci doar de năimiţi
interesaţi mai mult să dovedească fidelitate securităţii decât de mijloacele prin
care putea fi păcălită.

12

ANTARES AXIS LIBRI

A
In memoriam

Gogoloiul metamodernist sau…
„Un monstru printre voi”… sau noi…
a.g. secară
Prin 1992 sau 1993 citeam pentru
prima oară o carte scrisă de Luca Piţu.
„Însem(i)nările Magistrului din Cajvana”.
Păcătoasa mea de memorie nu mai reţine
dacă gura mea (tot a mea!), probabil la fel
de păcătoasă ca şi mâinile care tot tastează,
hamletian şi nu prea, vorbe, o fi bombănind
în seama ei pe sama auctoriului că îi dus cu
sorcovele vesele… Oricum, eticheta pe care
o pusesem (din varii motive, ruşinoase au
ba!) era ceva de genul „tare tipu’, da’ la ce
bun să scrie astfel, în coţofăneasca şeia de
graiă!”… Încă bizut în ale vieţii, pe atunci,
şi în părţile esenţiale (casă, maşină, amante
– nu că aş duce neapărat doru’!-, conturi,
dividende grase şi aşa mult mai departe până la excursii peste hotare plătite
din banii contribuabililor) chiar şi astăzi, mă crucisem şi, deşi încă pus pe
bravadă, partea de veşnic revoltat a oricărui om (care rămâne om) fiindcă
încă vrednică în marginalu’ de mine, tot eram parcă nemulţumit… Pe lângă
nemulţumirile magistrului, la care aderam şi io, un adolescent întârziat
normal, după cum spun sociolojii de serviciu referindu-se la junii de azi
şi mâne, se adăuga şi oboseala pricinuită de discursul mult prea pretenţios
pentru partea y(ou)angă din minele care eram atunşea… Dintre alte livre
ale secolului trecut cu bine (cred), pă atunci, abia de mă împiedicasem
(spre satisfacţia total răutăcioasă a unora de pe la Luşeafărul) de „tentaţiile
anonimatului” danpetrescian, tentaţii cărora le sunt şi azi dator… Pân’ la
Heidegger, Bachelard, Wittgenstein, Durand mai aveam şeva drum… Ei,
da’ aşasta-i alta stori…
Ei, şi azi, după a doua carte citită din opera inconfundabilă a
magistrului („EROS, DOXA & LOGOS –Investigaţiuni discontinue asupra
unor subiecte rebarbative”, Ed.Timpul, Iaşi, 2004 – Ediţie definitivă – prima
apărută la Institutul European în 1995, cu o vorbă de George Pruteanu
Oups! – temeinic renotulizată + încadrată de metatextele domnilor
ANTARES AXIS LIBRI

Z
E
C
E
A
A
R
T
Ă

13

Gheorghe Grigurcu şi Andrei Bodiu”), care satisface gustul deja supra pervertit
al subsemnatului la chinezării de limbaj care pot da greu la ficaţii inexplicabil de
problematici ai unui viitor cetăţean al U.E., cestiunea necesităţii unui astfel de
limbaj ar reveni la fileul meciului dintre apărătorii turnului de fildeş românesc
(astfel spun comercianţii de diverse giulsuri la bijuurile meşterite din oase de
vacă deloc nebună de pe la noi, spaţioşii carpato-nistreano-danubiano-crişanosecuiasco-pontioşi) şi şei care adoră realitatea dinesciană, fiind gata de orice
sacrifişiu ca să se păstreze starea din totdeauna a omenirităţii (şi din antichităţi,
ev mediocru, modernism, postmodernism comunist ou ba şi strictă şi ferbinte
act(n)ulitate), aşeia destinală de a hi împârţată în săra(r)şi (şî cu duhul mai
puţân sfânt) şi băgaţi pân’ la gâtul părului în excrementalitatea aşeia care să
zâce din unii moşâ-strâmoşi că aduşe şi noroc şi baftă rrom(an)ă… Dar atunci
am cădea cu toţii în mijlocul celui de-al treilea război civil românesc (nu mă
întrebaţi că nu are nici un scop pragmatic care-ul referitor la celelalte două,
care pot fi mai multe), cel care a început între Gheorghe şi Pleşu, cel care are ca
miză intelectualitatea (ce-o mai fi şi ce-o mai fi şi aceasta?) şi ca motor ţăţismul
intelectualilor, ţăţism care poate fi de mai multe feluri, net superior (al cărui fan
ruşinos, cu roşeaţă în obrăjiori, sunt şi io, de jenul lui Mircea Mihă(i)eş, H.R.
Patapievici, Dinescu sau, de şe neu, Luca Pitzu), mediocru (nu dăm nume că
oricine, chiar şi cei superiori, pot fi uneori mediocri) şi cel de sub orice critică,
(despre oricum nu s-ar putea spune ceva dar care poate fi destul de greţos încât
nici măcar toate lămâile luate o lună cu salariul meu de bugetar n-ar reuşi să-l
învingă) sau, bine, şi cel al uneori sussemnatului… Ţăţism inevitabil şi care poate
fi greu cuntificabil, care-va-să-zică, preschimbat în pragmatică pricopseală… În
praxisa mamei ei de viaţă!
Şi scopul nostru (care ar fi, o, de mult n-am mai scris asta) nu este altul
decât cel de a nu avea nici un scop, adică de a scrie câte puţin despre astă nebunie
a unui monstru coborât parcă din partea reuşită a Enciclopediei zmeilor (de M.
Cărtărescu, pentru cei care, ştiţi dumneavoastră, mai cred în alt fel de zmei),
nebunie numită EROS, DOXA & LOGOS ş.a.m.d. Ediţie nouă, dedicată „fetelor
şi băieţilor studentini care, în februarie 1987, sfidând pe Moş Nekulay I ot
Scorniceşti, inerţia ambiantă, Pecereul, garda de Securici, dimpreună cu recţii
gagademiciano-viorel-barbuini, prorecţii călin-ignatici şi decăcanii al-andrieşti
din subordinea acesteia, au scandat, în urechile tremurânde ale locuitorilor
Dulcelui Tîrg, strigăturile, greu de uitat şi azi: „Iaşiule, trezeşte-te! Ceauşescu,
până când? Vrem apă să ne spălăm,/ Lumină ca să-nvăţăm! Nu trăim în grote!”...
Fete şi băieţi pe care astăzi îi putem găsi probabil acolo unde Don Quijote
s-a apucat de cultivat căpşuni pentru a ispiti pe vreo Tess scăpată sau babau
dintr-un 11 martie atemporal (dacă se poate aceasta) ori pe acolo unde umbra
lui Luigi caută personaje şi deloc autori pentru a-i îngriji viţa-de-vie, neştiind
mai nimic de un Piţu care le dedică un tom doar pentru cunoscători… Pentru
14

ANTARES AXIS LIBRI

că în România, stat în care s-a ajuns (nu ştiu dacă şi în alte părţi e la fel dar tot ce
este posibil este… posibil!) la o mare bulibăşeală, de la ţiganiadă la (o) ţigăneală
greu de imaginat şi literaturizat ( ne trebuie un Marquez pentru a scrie „Un veac
şi ceva de tranziţie”), e greu de crezut că mai este cineva care a luptat atunci (şi
în decembrie 1989 – ca să nu mai vorbim de cei care au ales să moară pentru a
fi liberi de parcă, totuşi, ar fi bănuit ei ceva…) pentru altceva, mai bun, ca să nu
folosim cuvinte umflate precum „democraţie”, „drepturile omului”, „justiţie”, ei,
bine, este greu de crezut că mai sunt pe frumoasele noastre meleaguri astfel de
oameni…
Şi aceasta şi pentru că la noi au ajuns atât de multe să miroasă atât de
urât… Motiv pentru Luca Piţu, subiectul nostru la care nu ne vom uita precum
Patapievici la Gigi Becali sau Dumitru Dragomir, de a se opri în prima parte
a cărţii la NAS. Nu la nasul lui Ivan, transnistr(n)ean(t)izat ghinişor, ci la nas
în general şi la tot ceea ce ţine de capacităţile şi incapacităţile Domniei sale
de a mirosi moralitatea, imoralitatea, amoralitatea, (ne)fericirea de a hi român
european sau român chinez, ca să nu spunem român rus… Ce însemnează a
ţi-l percepe prea scurt sau pre lung, ce legătură ar fi între franţuzoii motzi nez
şi vit, franţuzeasca fiind desigur o limbarniţă universălească, cum ar hi host
Historia sans Cleopatra, Asterix şi Obelix, bellaliterratturra senza Cyrano, Naţia
Moldovalahă fără spătariul de renume nelaroussesc şi tot aşe…
De aici fandaxia sau fantasma sau teoria e gata şi găsim că „El, nasul, are
personalitatea lui, poate chiar voinţă, intelect, afect + caracter propriu, dar, de
cele mai multe ori, e temelie de singularitate, căci, în lumea asta de rahat, nu
întâlnim două nasuri la fel de lungi, la fel de cârne ori la fel de turtite; serveşte,
în plus, şi ca organ al comunicării.” Comunicare tactilă, artistică, lingvistică şi,
desdemonică sîmţîre a mirosirii gelozice, comunicare olfactivă…
Ca historici de duzină, putem găsi o introducere gata făptuit-mirosită (a
se ruga fără aere de mirosnosiţă!) la o puturoasă lucrare de doctorant despre
pârţuri, putând (puterea nu întâmplător, aici, la Balcania, înrudindu-se fără
de voia îngerilor cu putoarea) pleca de la Du Cange care, „în glosarul său,
consemnează alert, dar pre latineşte, cutuma cu prostituatele medievale care
nu plăteau părăluţe la trecerea podurilor dacă nu aveau, ci urmau să tragă un
bombus, un peditum, o atenţie flatulenţioasă pentru fosele nazale vămeşeşti,
experte în decelarea diferenţei olfactive, a diferenţei specifice, cât ale lui James
Joyce. (Da, el, auctorele lui Ulise, i se lăuda Norei, iubitei, tovarăşei de viaţă, în
cutare epistolă, pe care ne jură că am lecturat-o personal, că îi recunoştea mesajul
efluvial, de tip bombastic, dintr-o sută, chiar de-ar fi fost emis în mijlocul unei
săli de bal arhipline.)”…
Ca şi cronicari de două ori duzina ori ca eseişti de două ori întâmplători,
tot trebăluind la o demonologie quasişmecherească a literaturii (şi extra)terestre,
nu putem fi decât ănşăntaţî, şitând „Şiretlicul apotropaic”, putând cu putere mai
ANTARES AXIS LIBRI

15

apoiu să sfătuim făr’ de pretenţiuni financiar-bancare cum să lupte scriitoraşii de
şapte ori de duzină cu duhurile de răutate din regiunile cereşti care îi îndeamnă
la scris leteratură, chinuindu-i cu talantu pe la edituri bucuroase de câştig puţân
şî bunî… Voala(t), şe găsâm la Sf: Luca Piţu (de la înclinarea vreunui turn în
răspăr cu Terra i s-ar traje numele?): „Fiecare combate, fireşte, după capacităţile,
nevoile şi coragiul personal. Tradiţia primordială ne-a învăţat însă că spiritele
rele, deci şi ghiavolii, se pot alunga cu zgomote, gălăgie infernală, charivari, dar
– cred Luteranii, cetitori conştiincioşi ai Vorbelor de masă ale Doctorului Martin
– un pîrţ puturos, o vesse nauséabonde, o beşină trasă la meserie, se adeverează
mai eficaci pentru nasul demonic decât un bubuit de tun anal pentru urechea
lui Ucigă-l-toaca.”
Şi tot aşa… Ce legătură ar mai fi între un biet nas (oricât ar fi mare ar
fi!) şi pornografie şi/sau erotism, între Pinocchio şi Arghezi, între culegerile de
epigrame latineşti şi avertismentele scrijelite pe diverşi pereţi de closete şi câte
şi mai câte, fără a epuiza însă tema (pentru a nu şi-i face duşmani mortali chiar
şi pe propriii săi prieteni), găsim în prima parte a studiosului studiu.
În „Consideraţiile mediane” se acordă suficientă atenţie nasului îndrăgostit
(„Mirosurile amorului sînt ceva precum nişte epifanii ale sufletului”- citează, ca
în multe părţi ale tomului, de astă dată din Mercadé, magistrul din Cajvana), se
trece chiar şi printr-o „Histoire de la merde” dar şi printr-o foarte scurtă istorie
a străduinţei fetelor lombarde (nu de azi) de a-şi păstra castitatea (îşi plasau pui
morţi între sâni când exista pericolul de a fi necinstite de alte neamuri barbare)…
Luând aminte şi depăşind semif(r)ondist spusele lui Francois-Bernard Michel
(„Vor exista mereu spirite curioase spre a propune soluţii simpliste la problemele
complexe şi sisteme incoerente absenţei de sistem.”), Luca Piţu pare a propune
soluţii aparent complicate la probleme aparent simple pentru cineva care nu a
avut niciodată gripă şi nu s-a dus la vreo întâlnire d’amor cu nasul mai înciudat
decât o ţeavă de calorifer spartă sau, mai rău, n-a ratat vreo noapte care se
anunţa fierbinte şi s-a transformat într-o caraghioasă secvenţă kunderiană de
amor… El demonstrează cu „nasul şi flerul filosofilor mari” că nimic nu e atât
de simplu pe cât pare, că nimic nu e mai firesc decât nefirescul (mai ales partea
a doua, intitulată atât de nevinovat „Bizutajul sau Cât de ambivalent se prezintă
dumnealui la interval”)…
El însuşi îndeajuns de rebarbativ (cu sensul de greu integrabil într-o
limbă literară sau paraliterară), Luca Piţu se joacă voit rebarbativ (cu sensul de
aspect respingător, aspru, urât)-graţios-oximoronic cu propria-i autosituare
(a se vedea şi metatextul lui Grigurcu, apărut întâi în „România literară”):
„În opurile mele se exprimă un etician, un estetician, un filosof; poate şi un
patafizician; poate şi un poetician: nu un critic literar, cu toate că uneori
sînt foarte critic, iar alteori foarte literar; poate şi un hermeneut la sud de
Dumnezeu, dublat de un exeget la vest de nicăierea” dar, nota bene, şi cu
16

ANTARES AXIS LIBRI

subiectul (tot rebarbativ) se tot joacă, ba chiar, la un moment dat, spre final
şi în „Consideraţiile finale”, nevoia de joc (nu „ca pe la noi”, ci ca nicăierea) îl
duce spre (pseudo)dramatizări cu titluri aparent ionesciene: „Erecţia nazală”;
„Devianţele olfactive” şi „Mirosul de sfinţenie” sau, ceva mai încolo, „Taifasul
interimar, ba şi multilateral sau Noile Înscenări” subintitulat „…unde mireasa
este desţolită de propriii ei celibatari” sau, ceva mai încoace, „Mărturisirile şi
contramărturisirile”, „Anacronismul bizutajului”, „Jocul şi libertatea” ş.a., în
care personajul cheie ar fi … cajvanianul.
Dramatizări (dialoguri de surzi sau nu) care ar avea ca scop, printre altele,
întărirea unor convicţiuni precum aceea bachelardiană conform căreia „spiritul
ştiinţific are şi astăzi mult de luptat cu neaşteptate intruzii de imaginar în
discursul cel mai raţional, fie el şi medical”, lămurirea relaţiilor întortocheate ale
sfinţeniei cu miroaznele şi cu idealul greco-latin, stoarcerea de informaţii despre
deja menţionatul (şi anacronismul) bizutaj(ului), despre obârşia violenţei sau
despre cine este, de unde vine şi încotro se îndreaptă LP…
Adoptând metoda „antipedagogică absolută” (de la Grigurcu citire) a
magistrului, am fi ispitiţi să scriem o cronică cel puţin la fel de voluminoasă
precum volumul propriu-zis. Aceasta dacă nu ni s-ar năzări că o astfel de
cronică ar putea fi percepută ca un soi de probă, un rit de trecere de pe urma
căreia Magistrul ar scrie şi o continuare atât la partea a doua cât şi la cea de-a
treia, „Efectul de stranietate sau Ciudăţeniile şi varietăţile sale”… Şi am putea şi
supralicita: Noi dăm două pachete de Kent şi unul de Carpaţi pentru un scop!
Dincolo de Naveta Esenţială: între pleonasm şi oximoron, între tautologie şi
paradox.
Savuros şi prea plin de acel quasicaragialesc „Gândesc enorm şi amuşinez
monstruos”, Luca Piţu ni se înfăţişează în astă instanţă (din tot sufleţoiul
sperăm nu ultima!) ca un Shrek al literelor filosofarde rumâneşti-universale.
Şi, în „lumea asta de rahat” aşasta-i numa’ de ghine… Că noi aveam de tăte, da’
n-aveam o Doxa & Logos… Că de Eros, tot românu’ eroseşte, eroseşte…
Al 151-lea aproximativ cetitor deloc probabil al cerceturii ştiinţificoliterare EROS, DOXA & LOGOS. Investigaţiuni discontinue asupra unor
subiecte rebarbative. De Luca Piţu. Punct.
(Textul a apărut probabil, fără a avea vreo certitudine, într-un număr din
„Porto Franco”, prin 2004 sau 2005)

ANTARES AXIS LIBRI

17

A
Z
E
C
E
A
A
R
T
Ă

Poezia naumiană a „revoluţiei” sau
„eliberarea expresiei umane
sub toate formele ei”
Isabel vintilă
Scrierile din prima etapă a creaţiei
naumiene se încadrează într-o arie care
poate fi uşor delimitată. Aceste texte
respectă ideologia suprarealistă atât explicit,
prin prozele poematice şi prin textele
programatice redactate de Gellu Naum,
cât şi implicit în poemele din volumele de
versuri. Putem afirma că, mai ales în opera
de început, Naum a abordat toate temele
importante ale suprarealismului, creând
o poezie a „certitudinii eruptive” (cum el
însuşi afirma în poemul cu acelaşi nume),
a „mediumnităţii noastre a tuturora” şi a
„comediei limbajului”1, unde previzibilul
este înlăturat în favoarea libertăţii imaginaţiei, care, la rândul ei, distruge
orice convenţie. Celebra sentinţă publicată în toamna anului 1946 în InfraNoir, „Poezia, dragostea şi revoluţia sunt una”, şi concepută de tinerii pe
atunci Gellu Naum, Gherasim Luca, Paul Păun, Virgil Teodorescu şi Dolfi
Trost, va urmări aproape obsedant scrierile naumiene de până în 1948. De
fapt, volumele din prima parte a creaţiei lui Gellu Naum se concentrează
în jurul a două mari teme, revoluţia şi iubirea care manifestă foarte bine în
cadrul creat de poezia suprarealistă.
O declaraţie clară în ceea ce priveşte revoluţia suprarealistă, adevărata
revoluţie care trebuie să transforme spiritul uman şi să dea noi valenţe
poeziei avangardiste, este publicată în anul 1945. Este vorba despre Critica
mizeriei în care Gellu Naum, Paul Păun şi Virgil Teodorescu îşi manifestau
nemulţumirea faţă de cei care vedeau în suprarealism doar o revoluţie a
limbajului, o revoltă de suprafaţă care nu implica transformarea completă a
omului prin eliberarea lui de toate convenţiile şi nici nu acordau imaginii
poetice importanţa meritată. Cei trei suprarealişti afirmau în manifestul lor
că imaginile poetice ale confraţilor din generaţia anterioară nu puteau fi decât
sterile, ele neimplicând emoţional cititorul. Cei care se opuneau permanentului
1. Pop, Ion, Avangardismul poetic românesc, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969, p. 384.

18

ANTARES AXIS LIBRI

„EFORT PENTRU ELIBERAREA EXPRESIEI UMANE SUB TOATE FORMELE
EI”2 erau consideraţi „o serie de personagii a căror prezenţă întâmplătoare sau
voită în marginea suprarealismului nu poate avea altă explicaţie decât dorinţa de
a întârzia cât mai mult, de a compromite pe cât posibil, acest efort”3.
„Pentru «moderniştii» din România problema a rămas,
evident, o problemă formală. [...] Ea stăruie încă în capul acelora
care văd în suprarealism «o revoluţie verbală», a acelora care
iau suprarealismul ca punct de plecare fără să fi avut vreodată un
contact real cu toate acestea”.4
Suprarealismul primului val fusese primit şi el cu rezerve de către critica
literară din România, printre numele care şi-au manifestat nemulţumirea în faţa
noilor veniţi numărându-se G. Călinescu, E. Lovinescu, V. Streinu şi Al. Piru,
personalităţi care „au impus”, se pare, o atitudine a criticii faţă de avangardă atât
înainte de căderea regimului comunist în România, cât şi după. Spre exemplu,
E. Lovinescu, care era de acord cu inovaţiile surprinzătoare şi radicale ale
avangardiştilor şi aproba sincronizarea scriitorilor români cu modernismul
apusean, nu recunoştea şi valabilitatea estetică a acestui curent literar.
„Cum toate curentele au început prin a fi mişcări de avangardă
şi s-au împrăştiat tot atât de seismic, istoria noastră are datoria de
a le înregistra; şi e cu atât mai mult în obligaţia noastră, cu cât la
temelia acestui studiu am pus sincronismul şi propagarea tuturor
formelor de viaţă spirituală; oricare le-ar fi vitalitatea, ele trebuiesc
deci privite ca fenomene naturale şi, semne ale vremii, nu le putem
înlătura din drumul nostru, după cum nici nu le putem judeca pe
măsura sensibilităţii noastre formate” 5.
La rândul său V. Streinu afirma la un moment dat că suprarealismul
este perimat, iar G. Călinescu că „nu există poezie acolo unde nu există nici o
organizaţiune, nici o structură, într-un cuvânt, nici o idee poetică”6. Mai mult
decât atât, avangardiştilor li se reproşa lipsa de continuitate, unul dintre exemplele
date fiind cel al dadaiştilor care, spune Călinescu, au renunţat la crezurile lor
2. Naum, Gellu, Păun, Paul, Teodorescu, Virgil, Critica mizeriei, Bucureşti, „Colecţia Suprarealistă”,
1945, p. 3.
3. Ibidem.
4. op. cit, p. 5.
5. Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, III, ediţia a II-a, Ed. Minerva, 1981,
p. 315.
6. Călinescu, George, Principii de estetică, ediţia a II-a, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968,
p. 16.

ANTARES AXIS LIBRI

19

tocmai pentru că formula urmărită în poezie nu li se mai părea valabilă şi viabilă.
De fapt, G. Călinescu este primul critic literar român care se apleacă asupra
lucrărilor suprarealiste cu mai multă atenţie, deşi nu este nici el de acord cu
formula propusă de aceştia. Părerile sale cu privire la avangarda literară continuă
în acelaşi registru şi în Istoria literaturii române de la origini până în prezent7,
iar clasificările deja cunoscute sunt surprinzătoare şi paradoxale. Astfel, dacă în
capitolul Dadaişti. Suprarealişti. Hermetici sunt plasaţi alături de Mateiu Caragiale,
Eugen Jebeleanu şi Dan Botta scriitori ca Urmuz, Tristan Tzara, Geo Bogza, dar
şi „suprarealişti bucovineni” cum sunt Traian Chelariu, Mircea Streinul şi Teofil
Lianu, în capitolul Tradiţionalişti, Călinescu vorbeşte despre Ilarie Voronca, Ion
Pillat şi B. Fundoianu.
Critica literară de după război nu i-a menajat deloc pe tinerii suprarealişti
din al doilea val, printre care se afla, evident, şi Gellu Naum. Aceştia erau acuzaţi
cu vehemenţă că la nivel programatic sunt incoerenţi şi că imaginile pe care le
alcătuiesc după bine cunoscutele metode suprarealiste nu înglobează nici cel
mai neînsemnat sens. Lipsa de originalitate, perimarea unor formule lirice,
alegerea greşită „între a fi poeţi şi a fi suprarealişti”8 au reprezentat alte acuze
aduse acestora chiar de către Vladimir Streinu care puncta faptul că mişcarea
de avangardă menţionată nu putea decât să distrugă din punct de vedere literar
eventualii simpatizanţi.
„Sentimentul penibil după lectura «suprarealiştilor» noştri,
vine de asemeni din întârzierea în care se pun spiritele acestor
tineri, de la vârsta cărora ar fi fost normal să aştepăm mişcări mai
sincronice, dacă nu chiar mai libere şi chiar anticipări ale lirismului
viitor. Gellu Naum, Paul Păun şi Virgil Teodorescu (e cazul să
regretăm talentul acestuia) se complac într-un anacronism literar,
care astăzi, când instantaneitatea legăturilor cu lumea întreagă
ridică toate ţările, mărgineşte la nivelul contemporan, a devenit de
neconceput.”9.
Desigur, reacţiile la adresa criticii vremii nu au întârziat să apară. Astfel,
în anul 1945, Gellu Naum, Paul Păun şi Virgil Teodorescu publică Critica
mizeriei, un manifest colectiv care se adresează criticii literare obtuze faţă de
scrierile avangardiste şi dezaprobă atitudinea colegilor din prima generaţie, aceea
a suprarealismului „eroic”, pentru perceperea în totalitate formală a imaginii
poetice, atitudine evident eronată a acestora. Tinerii suprarealişti, semnatari ai
7. Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (ediţie facsimil),
Bucureşti, Editura Semne, 2003.
8. Streinu, Vladimir, Suprarealismul. Şcoală neliterară, în Pagini de critică literară, II, Bucureşti,
Editura pentru literatură, 1968, p. 146.
9. Ibidem, p. 147.

20

ANTARES AXIS LIBRI

acestui manifest virulent, considerau că vina pentru modul deformat în care era
percepută creaţia suprarealistă nu este doar a criticii literare, ci şi a „poeţilor care
au oferit un material în permanenţă confuz şi anost”10. Printre poeţii care sunt
înfieraţi în paginile manifestului se numără Virgil Carianopol şi Constantin Micu,
„«modernişti» din întâmplare, a căror vocaţie clasică, poetică sau filosofică a fost
din plin răsplătită de fundaţiile şi ministerele fasciste”11.
Un subiect al analizei violente a suprarealiştilor menţionaţi este Tudor
Vianu, „perfecţionatul instrument de cretinizare universitară”12, căruia i se
reproşează plasarea suprarealismului ajuns la apogeu în urmă cu douăzeci de ani,
adică atunci când Breton publica primul manifest. Suprarealiştii afirmau că era
mai convenabil pentru criticul literar menţionat „să acorde o victorie intelectuală,
decât să recunoască primejdia unui monstru în plină acţiune”13. Ironizată este şi
Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu care în
capitolul pe care îl aminteam mai sus, Suprarealişti bucovineni, adună „câţiva poeţi
şovini şi mizeri pe care îi uneşte între ei cea mai reacţionară credinţă politică”.
Nici Perpessicius nu este cruţat în Critica mizeriei, fiind luat în derâdere pentru
faptul că a comparat „rugăciunile isterice ale religiosului I. Caraion”14 cu poemele
suprarealiştilor care de fapt nu au pomenit numele divinităţii decât în condiţiile
în care acesta ar fi fost precedat de „cele mai grele invective”15. Alături de aceştia
este criticat şi Adrian Marino „a cărei rea voinţă nu este egalată decât de ignorarea
complectă a «paginilor teoretice» de care vorbeşte cu atâta competenţă” şi care
afirmase în „Universul literar” din 4 martie 1945 că suprarealismul nu aduce nimic
nou în literatura vremii, precursorii acestui curent de avangardă fiind încadraţi în
aria misticismului. Poeţii avangardişti nu scapă nici ei de critica aspră a lui Gellu
Naum, Paul Pău şi Virgil Teodorescu, aceştia din urmă acuzându-i că pentru a
obţine favoruri de ordin personal au trădat poezia16.
„Dezgustul nostru este cu atât mai mare cu cât alături de
domnii de mai sus trebuie să vobim de alţii, mult mai monstruoşi,
mult mai siniştri, de cei care rămânând aparent de partea poeziei
s-au căsnit să creeze confuzia cea mai cruntă, să întreţină
echivocurile cele mai inadmisibile, trădând de dragul unui
10. Naum, Gellu, Păun, Paul, Teodorescu, Virgil, Critica mizeriei, Bucureşti, „Colecţia Suprarealistă”,
1945, p. 3.
11. Ibidem, p. 4.
12. Op. cit. p 5.
13. Naum, Gellu, Păun, Paul, Teodorescu, Virgil, Critica mizeriei, Bucureşti, „Colecţia Suprarealistă”,
1945, p. 5.
14. Ibidem, p. 8.
15. Op. cit., p. 8.
16. În această categorie este plasat Saşa Pană, făcându-se referiri la lucrarea Sadismul Adevărului,
şi la afirmaţia eronată a acestuia, conform căreia atitudinea politcă a suprarealiştilor ar fi una
izolată şi neconformă cu realitate.

ANTARES AXIS LIBRI

21

meschin confort personal, câştigurile pe care poeţii libertăţii le-au
plătit cu viaţa”17.

A doua parte din Critica mizeriei se intitulează sugestiv Mizeria criticii
şi reprezintă o succesiune de opinii critice despre suprarealism, în majoritatea
cazurilor răuvoitoare, insinuante şi ilogice, pe care semnatarii lucrării au ales să le
insereze la finalul textului, pe sistemul oferit de André Breton în cel de-al doilea
manifest. Aşadar, este redată opinia lui Vladimir Streinu despre două volume de
versuri ale lui Gellu Naum, Drumeţul incendiar şi Vasco de Gama, concluziile sale
fiind evident opuse şi neargumentate suficient: „Voi afirma însă în toată libertatea
că, dincolo de intenţia de scandal liric, autorul «Drumeţului incendiar» este un
poet ale cărui deveniri se ghicesc de pe acum extrem de interesante” sau „Cum şi
autorul plachetei «Vasco de Gama» se află la a treia culegere de versuri, găsim că
a pierdut dreptul la orice indulgenţă” 18.
Critica mizeriei nu poate fi cu siguranţă considerat un material doctrinar, ci
un text în care se atrage atenţia asupra greşelilor de interpretare ale criticii literare
consacrate în ceea ce priveşte suprarealismul, demn de apreciat fiind curajul tinerilor
suprarealişti de a-şi manifesta convingerile într-un mod atât de vehement.
În aceeaşi schemă începe, de fapt, şi cariera poetică a lui Gellu Naum,
care, în 1936, publică volumul de debut, Drumeţul incendiar. Poetul suprarealist,
uimit de spaţiul comun şi preocupat de relevarea miraculosului cotidian, despre
care Bréton afirma că este „întotdeauna frumos”, se înfăţişează în acest volum
în postura unui revoltat. „Cum vremea era socotită comună şi vulgară păreau
fireşti asocierile comune şi vulgare”, însă nu pentru Gellu Naum care simţea că
rolul literaturii şi mai ales al poeziei, care nu trebuia confundată cu aceasta, era în
schimbare. Revolta sa este totală, teribilismul depăşind orice închipuire. Această
primă etapă din poezia lui Gellu Naum, în care se remarcă foarte clar starea de
spirit nonconformistă a poetului suprarealist violent şi spectaculos în limbaj în
acelaşi timp, cuprinde şi volumele care urmează: Libertatea de a dormi pe o frunte
(1937) şi Vasco da Gama (1940). Putem afirma cu tărie că, încă de la debut, poetul
poate fi considerat un suprarealist autentic, nu doar pentru uşurinţa cu care
jonglează cu registrele stilistice, ci şi pentru tehnicile pe care le aplică cu succes.
La o primă lectură suntem tentaţi să afirmăm că în Drumeţul incendiar imaginile
poetice sunt create în special pe baza dicteului automat deoarece acţiunile eroului,
un alter-ego al poetului, pot fi considerate ca lipsite de logică, imagini realizate pe
asocieri contrastante:
„Drumeţul incendiar îşi ascute luminile
ochilor în caiete cu statistici
17. Naum, Gellu, Păun, Paul, Teodorescu, Virgil, ed. cit., p. 8.
18. Fragmente extrase din „Gazeta” (1935) şi respectiv „Timpul” (1941) apud Naum, Gellu, Păun,
Paul, Teodorescu, Virgil, Critica mizeriei, Bucureşti, „Colecţia Suprarealistă”, 1945, p. 13.

22

ANTARES AXIS LIBRI

El îşi aranjează coafura în ceasornice
(timpul e un pieptene delirant pentru părul
de pe ţâţele feciorelnice)
îşi lasă câte o măsea infectată în fiecare geam
cu firme cu grădini mici
se-ncruntă în faţa ciorapilor de mătase vegetală
pipăie cu degete de cunoscător paharele pline ale somnului”.19
„Revolta asupra stării de fapt instituite”20 se remarcă însă deasupra acestor
aparente incongruenţe, ca în toate poemele algiştilor, de altfel. „Domnii ne aleg
poemele după panglicuţe ca pe curve”21, spune tânărul Naum, referindu-se în mod
evident la critica vremii care nu a întârziat să-şi arate colţii imediat după apariţia
lucrării Critica mizeriei. Spre exemplu, Vladimir Streinu afirma că, „dincolo de
intenţia de scandal liric, autorul Drumeţului incendiar este un poet ale cărui
deveniri se ghicesc de pe acum extrem de interesante”22, pentru a spune mai apoi
că poetul va mai fi luat în seamă de critică dacă „va dovedi vreodată CURAJUL DE
A FI CUMINTE”23. Se pare că suprarealistul român a înlăturat toată viaţa această
perspectivă de a scrie într-o manieră „cuminte”, fapt pentru care nu a primit cele
mai bune aprecieri din partea unor exegeţi. În cazul său cenzura a funcţionat din
păcate şi la nivel politic, deoarece regimul comunist nu putea accepta sub nici o
formă spiritul revoluţionar al creatorilor din acest grup avangardist.
„Poezia, numită suprarealism pe vremea aceea, era încă
scandaloasă în ochii publicului restrâns care-i rămăsese. Cu
siguranţă că era scandaloasă în ochii noilor guvernanţi comunişti,
care erau la fel de tâmpiţi ca şi cei burghezi, care îi precedaseră.
Abia atunci, la începutul războiului rece (un termen interesant),
a devenit absolut imposibil să-ţi dai întîlniri sau să întreprinzi
orice fel de acţiune. Printre alte născociri, atunci s-a reinventat
şi foamea”24.
Încă de la început, prin primul său volum, Gellu Naum a conştientizat
importanţa creaţiei sale care trebuia neapărat să se împletească cu felul în
19. Naum, Gellu, Drumeţul incendiar în Despre identic şi felurit (antologie), Ed. Polirom, 2004,
prefaţă şi notă asupra ediţiei de Simona Popescu, p. 29.
20. Morar, Ovidiu, Avatarurile suprarealismului românesc, Ed. Univers, Bucureşti, 2003, p. 246.
21. Naum, Gellu, Drumeţul incendiar, cu trei calcuri de Victor Brauner, Bucureşti, „Colecţia
suprarealistă”, 1936, p. 12.
22. Gazeta, 1935, apud Morar Ovidiu, Avatarurile suprarealismului românesc, Ed. Univers,
Bucureşti, 2003, p. 197.
23. Timpul , 1941, apud Morar Ovidiu ed. cit., p. 246.
24. Brook, James, Contestarea poetică. Interviu cu Gellu Naum, în „Observator cultural”, nr. 1 din
29 februarie - 6 martie 2000.

ANTARES AXIS LIBRI

23

care trăia. Revolta tipic suprarealistă deriva din nevoia de libertate, o eliberare
care nu putea să se concretizeze decât prin creaţie. În ceea ce îl priveşte pe
Naum, această revoltă nereţinută, acest impuls violent este mai bine surprins
în poezia sa de început, când „incendiatorul” canoanelor, al faptelor comune,
al literaturii amorţite, se ridică pentru a transforma lumea, şocând în acelaşi
timp receptorul.
„Smulgeţi penele tuturor păsărilor din Balcani
să ne scriem cronici noi
(păsările cele mai mari casele au şters-o)
Despre tine am să scriu cu litere groase:
CÂND ÎŢI SCOŢI ROCHIA VERDE RĂMÂI
GOALĂ CA O PENIŢĂ”25
În urma unei serii de discuţii cu Sanda Roşescu, poetul ajuns la maturitate a
recunoscut care era relaţia sa cu suprarealiştii în anii ’40-’50 şi care era concepţia sa
despre libertate, o stare neraportată la vreo doctrină sau la vreun grup. Preocupat
de destinul „poeziei noi, poeziei eliberatoare”26, Naum considera creaţia şi modul
în care era percepută iniţierea prin intermediul acesteia importante şi diferite,
aleşii fiind aceiaşi, indiferent de epocă sau spaţiu geografic. Cu toate acestea,
sentimentul că suprarealismul l-ar fi putut limita în cunoaşterea absolută a
„Lumei” l-a marcat încă din primii ani petrecuţi alături de tinerii suprarealişti
din al doilea val. Prin urmare, s-a detaşat încetul cu încetul de grupul suprarealist
care avea tendinţa de a impune o dogmă şi prin aceasta de a limita libertatea
membrilor lui.
„Şi, pentru că vorbim de suprarealism, aş vrea să repet
că în mişcarea aceasta, înainte de a deveni artă şi comerţ, s-au
întâlnit, după părerea mea, oamenii cei mai aleşi ai epocii
noastre. Vorbesc despre suprarealiştii reali, foarte puţini la
număr, după cum e şi firesc… [...] Limitele suprarealismului
le-am simţit încă de pe când mă declaram, fără nici o rezervă,
suprarealist. Mai întâi, m-a oripilat caracterul de grup… Eu îmi
căutam fraţii liberi, altceva decât adepţii unei dogme comune,
chiar dacă dogma se afla la momentul de anti-dogmă…”27.
25. Naum, Gellu, Drumeţul incendiar, cu trei calcuri de Victor Brauner, Bucureşti, „Colecţia
suprarealistă”, 1936, p. 14.
26. Naum, Gellu, Păun, Paul, Teodorescu, Virgil, Critica mizeriei, Bucureşti, „Colecţia Suprarealistă”,
1945, p. 11.
27. Gellu Naum în dialog cu Sanda Roşescu, Despre interior şi exterior. Ed. Paralela 45, Piteşti,
2003, p. 135.

24

ANTARES AXIS LIBRI

Poezia agresivă, revoluţionară este caracteristică atât pentru volumul de
debut, cât şi în cazul poemelor din Libertatea de a dormi pe o frunte şi Vasco de
Gama. Poetul se întoarce dezgustat spre „dulcegăriile” din poezie şi, exprimânduşi liber insubordonarea în faţa sistemelor sociale, a ordinii politice şi chiar a
ierarhiilor academice, îşi declară libertatea intelectuală.
„voi şti să-mi scot ventuzele de pe creier
să se scurgă zeama puturoasă a viersului dulceag
voi şti mamă în ceasurile de glorie
să-mi fluture ciorapii împuţiţi lângă porţile Academiei
Române”28.
Revolta suprarealistă vine din nevoia de libertate absolută, libertate
a spiritului şi a simţurilor care va constitui o temă predominantă în opera
naumiană. Libertatea este o stare care – în viziunea suprarealiştilor şi a lui Gellu
Naum desigur – permite refacerea legăturilor uitate, misterioase dintre fiinţe şi
lucruri (prin magie, empatie, vis, viziuni hipnagogice, „arheologie mediumnică“29,
coincidenţe semnificative). Este vorba de fapt despre o căutare a libertăţii absolute,
aflate dincolo de parametrii raţionalişti şi limitatori ai conştientului. Aşa cum se
va remarca în opera de maturitate, libertatea spiritului nu este decât o etapă în
complexul proces de iniţiere a sinelui care se poate urmări în toată creaţia acestui
suprarealist român. Dar libertatea nu este în cazul lui Gellu Naum doar o stare
necesară în autocunoaştere. Ea se manifestă foarte acut la nivelul limbajului,
uneori violent, alteori trivial, dar foarte des parodic şi burlesc, un limbaj aşa cum
îl descria Ion Pop ca fiind „de o mobilitate şi de un insolit al asocierilor ce ştie
să exploateze virtuţiile «arbitrariului» maxim, rupturile de nivele ale sensului,
vecinătăţile groteşti, efectele ambiguităţii ironico-sarcastice”30. Acest limbaj al
lui Gellu Naum „ardea”, la fel ca şi celebrul său personaj, Drumeţul incendiar,
şi regulile, dar şi minţile retrograde care nu puteau accepta schimbarea la faţă a
literaturii acelei perioade.
„El saltă în fluierele cu guşe ale vardiştilor
şi pipăie chiloţii străvezii ai istoriei
creierul lui face semne ca o batistă
şi dacă nu s-ar teme de ridicol
ar putea să fie un popă sau o cravată”31
28. Naum, Gellu, Drumeţul incendiar, cu trei calcuri de Victor Brauner, Bucureşti, „Colecţia
suprarealistă”, 1936, p. 14.
29. Termen inventat de Gellu Naum care pune bazele unei discipline cu acelaşi nume.
30. Pop, Ion, Avangarda în literatura română, Bucureşti, Ed. Minerva, 1990, p. 343.
31. Ibidem, p. 12.

ANTARES AXIS LIBRI

25

„LUMEA A ÎNCEPUT SĂ PUTĂ”32 striga tânărul suprarealist, decis nu
doar să înlăture toate aspectele putrede dintr-un spaţiu aflat în destrămare, care
după ani grei de război urma să îndure alţii şi mai cruzi, ci să-l şi purifice. Aşa
cum vom vedea în paginile următoare, purificarea lumii se va face prin foc, dar şi
prin naşterea noii poezii, poezia revoluţiei şi a libertăţii. În poemul Pot să-ţi spun
vorbe ca nişte geamuri, suprarealistul descrie starea poeziei comune, a poeziei
premeditate în care cuvintele sunt „transparente”, sensurile putând fi descifrate cu
ajutorul „dicţionarelor poetice”. Rolul rostirii, mai mult decât atât, rolul poeziei
devine altul pentru Gellu Naum. Mesajul acestui poem este identic cu acela din
Critica mizeriei: adevărata revoluţie nu este cea verbală, de suprafaţă, ci aceea care
poate transforma definitiv individul. Astfel, Naum nu mai vede discursul liric ca
pe o reflectare a unor idei, stări emoţionale sau percepţii, ci ca pe o transcriere
a unor imagini născute în inconştient, care nu au nimic de a face cu imaginile
sterile confecţionate de suprarealiştii din primul val. Astfel, imaginile suprarealiste
construite înlocuiesc realitatea existentă şi redau realităţi noi cu o logică proprie
specifică visului, halucinaţiilor, transei hipnotice etc. Poemul menţionat ironizează
tocmai imaginile suprarealiste din scrierile confraţilor care ascund în spatele lor
semnificaţii simbolice sau de alt tip şi care datorită asocierilor neinspirate, forţate,
ies de sub incidenţa hazardului şi prin aceasta din aria suprarealismului.
„Pot să-ţi spun vorbe ca nişte geamuri
vorbe asemeni urdorilor sau rozelor
vorbe aşezate orizontal chibrituri
în aceste dicţionare poetice
vorbe ca scaunele să-ti toceşti pantalonii timpanelor de ele
raportate frumos una la alta : imagini
vorbe ca nişte imense planoare asemeni
berzelor puilor de căprioară butonilor
prinşi la manşetele tăcute ale orelor din vremile
de năduşeală erotică
vorbe asemeni marilor serbări de toamnă cu foşnete de fuste
cum femeia cântă un vals în gravură
şi-n aquarelă hora ţăranilor miroase a picioare frumos”33
Gellu Naum continuă în aceeaşi manieră, revolta împotriva falsei poezii
atingând cote paroxiste şi transformându-se într-o centauromachie. Atacul
poetului-centaur este foarte violent, el anunţând intrarea în scenă a noii poezii,
proaspătă şi autentică.
32. Op. cit., p. 15.
33. Naum, Gellu, Drumeţul incendiar, cu trei calcuri de Victor Brauner, Bucureşti, „Colecţia
suprarealistă”, 1936, p. 23.

26

ANTARES AXIS LIBRI

„E o înaltă şcoală de artă aceasta
să-ţi scobeşti creerul ca pe un nas
şi din adâncuri să scoţi mucii trişti ai poemului [...]”34
Revolta desprinsă din scrierile sale s-a manifestat şi în existenţa sa din acea
perioadă. „Pe atunci se pare că mai eram încă foarte agresiv...”35, mărturiseşte
Naum, povestind despre sine ca despre un personaj marcat de violenţa războiului,
dar şi de căutările intense din sfera suprarealismului. El îşi justifică în acest
mod reacţia din Inventatorii banderolei, unde intrase în polemică cu Luca şi
Trost cărora le reproşa fie caracterul „fals dialectic, confuzionist şi reacţionar”,
fie faptul că ar fi operat „o nouă cenzură a visului”, fie caracterul prea „literar”
al poziţiei pe care cei doi aleseseră să o adopte. „De fapt mă plictisea cumplit
activitatea lor, spune Gellu Naum, din ce în ce mai teoretică şi mai politică
(boala comună a suprarealismului din întreaga lume atunci şi mai apoi); mă
supărau spaimele lui Luca...”36
„Tot ce rămâne în afara acestor lucruri din non-oedipianism
este literatură şi acesta este ultimul lucru de care ne vom ocupa.
Poetul G.L. îşi poate adormi publicul cu cântecele lui, îşi poate
plimba masca puţin melancolică pe sub ochii languroşi ai doritorilor
de literatură, aceasta nu interesează deloc suprarealismul”.37
După peste douăzeci de ani de la publicarea volumelor despre care
am vorbit, Naum recunoaşte că întoarcerea sa spre o „aparentă literatură”
reprezenta „o ieşire posibilă, deşi ineficace, împotriva teoriei şi a spaimei.
[...] Aspectul «pentru-contra» literatură marca o încercare de echilibrare
prin sacrilegiu”38. Seducţia ideii de a ridica „revoluţia la înălţimea poeziei”
a tras după ea volume de versuri suprarealiste uluitoare care au contrariat
critica vremii şi au determinat formarea unui poet puternic şi curajos, capabil
să instaureze o adevărată criză şi să schimbe total faţa liricii, atât la nivel
lingvistic, cât şi doctrinar. Universul său imaginar devine din acest unghi, al
revoltatului, extrem de bogat şi de divers exploatat. Fie că o face în poeme,
fie că decide să se exprime în prozopoeme sau în pagini programatice, Gellu
Naum se exprimă în volumele din tinereţe foarte proaspăt şi divers, netrădând
niciodată crezul său suprarealist.
34. Naum, Gellu, Un centaur siluind arborii poemului, în Drumeţul incendiar ed. cit., p. 27-29.
35. Gellu Naum în dialog cu Sanda Roşescu, Despre interior şi exterior , Piteşti, Ed. Paralela 45,
2003, p. 54.
36. Ibidem, pp. 54-55.
37. Naum, Gellu, Întrebătorul, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1999, p. 95.
38. Gellu Naum în dialog cu Sanda Roşescu, ed. cit., p. 55.

ANTARES AXIS LIBRI

27

A
Z
E
C
E
A
A
R
T
Ă

28

Iarăşi despre rostul literaturii, criticii,
cronicii literare şi aproape nimic despre
inflaţia de îngeri…
Francisc alvoronei
În mult pomenita (în ultimul timp) lucrare a lui Andrei Pleşu,
„Despre îngeri”, pe la pagina 23, se precizează : „Cerurile sunt locuite de o
indefinitate de creaturi complicate, diferenţiate şi foarte active (…) Lumile
„de sus” sunt febrile, multicolore, sonore. În teritoriul lor ar fi de lucru, ca să
zicem aşa, şi pentru demografi, şi pentru sociologi, şi pentru astrofizicieni,
mă rog, pentru toate dexterităţile utile înţelegerii unei lumi adevărate.” E
firesc să ne întrebăm cum ar arăta, cum ar fi în lumile de sus cel (cei) care
se „ocupă” de scriitori. Cei mai de temut critici (în sensul de analişti , nu
demolatori) ai scrierilor şi, poate chiar ai vieţilor scriitorilor…
Desigur, şi eu, ca şi A. Pleşu, trebuie să precizez că nu am văzut îngeri,
arhangheli, începătorii, stăpâniri, puteri, domnii, scaune, heruvimi sau serafimi.
Poate, în anumite momente ale vieţii, să fi simţit ceva, ceva indescriptibil şi acel
ceva să fi avut vreo legătură cu acea lume a intervalului… Şi când mă gândesc
la aceste entităţi enumerate mă cuprinde o anumită stare de tensiune, nu de
teamă, este mai degrabă o stare de tensiune care, paradoxal are capacitatea de a
linişti, de a te umple de o bucurie ciudată, bucuria de a fi pur şi simplu…
Între a fi asemenea unui analist de teapa lui Grenouille, obsedat de
sufletele textelor şi/sau a fi asemenea unui înger iubitor de lectură este o
ispită… multidimensională. Deviza mea ar putea fi: „Pot să fiu cel mai bun”…
Dar pentru cine, pentru ce?
Criticul (autentic, ideal şi nu eu) este şi el un locuitor al intervalului,
este un soi de înger deloc, mai mult sau mai puţin decăzut… Dar poate fi un
critic deasupra scriitorilor din punct de vedere ierarhic? Nu trişează acest
critic care se pretinde superior ? Nu este el numai o convenţie, un compromis?
Sau chiar un viciu al scriitorilor ? Nu ar fi mai bine ca însuşi scriitorul să fie
propriul său comentator şi analist, depăşindu-şi orgoliile atât de mici prin
grandoarea lor? Nu este oare criticul un birocrat oarecare? Nu este un farsor?
Sau, în unele cazuri,un soi de agent literar?
Probabil, pentru a nu trăda (dezamăgi) adevărul, un critic ar trebui, în
viaţa sa pământeană, să analizeze operele a cel mult 10-20 de autori… Pentru
a-şi păstra onestitatea şi demnitatea… Şi aceasta abia după retragerea acelor
scriitori din această viaţă (literară sau nu). Acel critic ar fi într-un fel şi un
istoric al literaturii…
ANTARES AXIS LIBRI

Într-o poziţie mult mai ingrată este cronicarul de carte, obligat să scrie sau să
se pronunţe despre fragmente de opere. Cronicarul, spre deosebire de adevăratul
critic, quasiînger, este pământean, supus mult prea mult greşelilor… Adevăratul
cronicar se luptă însă cu aceste greşeli, poate deveni chiar tragic (sau comic)
în relaţiile cu semenii săi sau cu superiorii săi, scriitorii de valoare sau nu… Şi
criticul şi cronicarul trebuie să fie detaşaţi, să fie reci dar şi să încerce să cunoască
viaţa de zi cu zi a scriitorului şi în special slăbiciunile sale omeneşti (din punctul
de vedere al nu ştiu cui şi părţile „tari” ale unui om sunt tot slăbiciuni), cu toate
că unii, destul de dihotomic şi suficient gândind, ar spune că nu trebuie să fie vreo
legătură vizibilă între (o) viaţă (banală, mult prea banală) şi opera propriu-zisă
(care poate fi la fel de banală, plictisitoare, bolnavă de fantezie non-creatoare ori,
în sensul bun, chiar un înger de carte). Desigur, cronicarul nu poate fi asemenea
îngerului, dar trebuie să încerce aceasta şi să-i spună scriitorului: „Nu te teme! Tu
poţi să devii, dacă nu eşti, un scriitor de valoare, tu poţi fi asemenea îngerilor, poţi
deveni astfel prin scrierile tale! Dar eu pot doar să le spun celorlalţi: atenţie, acest
om, cu textele sale, te poate urca spre lumile „de sus”, te poate coborî de nu eşti
atent şi copt, te menţine la nivelul umanităţii în căutare de repere axiologice… Şi
trebuie să fiu sincer, chiar dacă, poate este un punct de vedere subiectiv, mult prea
subiectiv…
Mda, poate este o convenţie politicoasă… Scriitorul nu-şi poate permite
să declare public: „Hei, eu, împreună cu textele mele, vă pot duce spre propriul
vostru rost, spre împlinirea destinului vostru!” Este, probabil, ceea ce a simţit
Paulo Coelho, un scriitor cu o faimă mult prea mare faţă de valoarea cărţilor sale,
dar care, într-o lume de o „incultură quasigenerală” de speriat este şi el un înger
folositor (deşi am citit doar „Alchimistul”, „Veronica se hotărăşte să moară” şi
„Diavolul şi domnişoara Prym” şi câteva povestiri scurte pot spune că romanele
sale sunt nişte povestiri scurte „umflate” cu multă vorbăraie) deşi, din punct
de vedere literar nu se poate face , de exemplu, o comparaţie între el şi Milan
Kundera…
Şi atunci criticul sau cronicarul are misiunea de a ierarhiza, dar nu simplist...
Ci arătând cât de mulţi îngeri l-au ajutat pe scriitor să arate complexitatea
realităţii lumii sau a propriului eu şi în acelaşi timp simplitatea acestei realităţi,
cât de mulţi oameni ar dori să recitească acea carte (dintre cei care doresc să
fie asemenea îngerilor şi chiar dintre cei care nu doresc aceasta), cât de mulţi
ar înţelege povestea ori dorinţa, zbuciumul, teama, fericirea autorului; dacă
acel scrib respectă „criteriul universalităţii”, dacă are capacitatea de a fi, de
exemplu, homeric, shakespeareian, dostoievskian, proustian sau, cum ar scrie
Virginia Woolf, ar constata dacă într-o scriere este vorba de „umanitate, umor şi
profunzime”, dacă nu-ţi dă senzaţia, fără să fi copiat de undeva, că opera sa este
o repetiţie…Cu alte cuvinte, trebuie să spună dacă o carte poate fi un înger sau
nu, neştiind prea bine ce este un înger…
ANTARES AXIS LIBRI

29

Să luăm de exemplu o carte celebră în spaţiul anglo-saxon, devenită la fel
de celebră în întreaga lume, după ce s-a realizat şi un film în regia lui Stephen
Daldry, unde rolurile principale au fost deţinute de către Nicole Kidman, Meryl
Streep şi Julianne Moore… Este vorba de „Orele” (The Hours) de Michael
Cunningham, roman recompensat cu Pulitzer Prize şi PEN Faulkner Award,
apărut la noi la Ed. Polirom în traducerea excelentă a Magdăi Teodorescu…
Un roman şi despre (totuşi) suportabila uşurătate a iubirii (mare taină întradevăr), despre solidaritate umană, despre frumuseţe, fericire, artă şi, desigur,
timp, nemurire şi moarte… Şi nu în ultimul rând despre demnitatea omului
în faţa imposibilei de descris frumuseţi a existenţei şi a terorii banale şi deloc
spectaculoase a trecerii orelor… numărate. Pentru a încuraja şi cititorul leneş
(şi ce mulţi sunt aceştia azi!) am pune accentul şi pe o latură mai spectaculoasă:
este romanul a cel puţin două sinucideri duse până la capăt, altele fiind ratate
ori fiind altfel de renunţări (acte de curaj într-un fel, mai ales atunci când
speranţa e moartă şi acte de neexplicat, ca să nu spunem altfel, când totul s-ar
putea reduce la un bovarism diabolic: un personaj chiar se întreabă, referinduse la Virginia Woolf: „cum să se sinucidă cineva care scrie aşa?”)… Pentru
cei care au o slăbiciune pentru prost gust (adică alt nume al scandalosului)
trebuie să-i dezamăgim: deşi apar diverse sugestii în roman conform cărora ar
exista triunghiuri amoroase, relaţii contra naturii (a se citi: homosexuale, deşi
naturiştii descriu astfel de anomalii şi în rândul altor vieţuitoare decât omul)
între diversele personaje, acestea sunt abia schiţate (autorii filmului aproape
chiar le uită), neaccentuându-se, firesc am spune, aceste aspecte ale intimităţii
complexei firi umane…
Tehnic (şi simplificând foarte mult) este vorba (exceptând prologul şi
finalul) de câte o zi din viaţa a trei femei ale secolului XX: una celebră, Virginia
Woolf (aflată la Richmond în anul 1923 ), o quasibanală casnică din suburbiile
de vis american ale Los Angelesului anilor 50 (suferind de o greaţă metafizică
faţă de familie, de lipsa de orizont a familiei (ei), deşi îşi iubeşte copilul şi soţul),
o casnică pe nume Laura Brown şi de o editoare trecută bine chiar de a doua
tinereţe, Clarissa Vaughan din New York-ul nebântuit de acel cutremurător 11
septembrie, un New York aproape inuman şi mitic, unde faptul că nu te poţi
duce la cineva fără să suni la telefon în prealabil n-ar fi decât cea mai puţin
şocantă condiţie pentru a fi acceptat de către snobii aproape involuntari care-l
locuiesc…
Aparent, între cele trei femei, ca şi între mine, un eschimos şi un pigmeu,
nu este nici o legătură… Autorul îţi sugerează însă că în lumea secolului XX (şi în
viitor probabil din ce în ce mai mult) viaţa şi cultura (dacă nu chiar viaţa-cultură),
dirijate sau nu de către cele trei moire (probabil trei îngeri situaţi undeva sus în
ierarhia îngerilor) pot face legături surprinzătoare, între fiinţele umane existând
conexiuni la care nici nu te poţi gândi… Dar aşa se poate întâmpla, scriind şi în
30

ANTARES AXIS LIBRI

glumă şi în serios, dacă nu ştii că îngerul tău păzitor poate fi prieten cu îngerul
păzitor al unui eschimos…
Unul dintre mesaje, voit sau nu, este acela că, în afara condiţiilor exterioare
(legate de timp şi de spaţiu), oamenii unei epoci au anumite trasee care, în
linii mari, sunt aceleaşi…. Este vorba de traseele sufleteşti, o definiţie literară a
sufletului fiind încercată în cel puţin trei momente ale textului…
Sufletul („un cuvânt jenant, sentimental, dar cum să-l numeşti altfel?”),
această bucurie de a iubi prezenţa caselor, a bisericii, a unui om şi a unui câine,
plimbarea propriu-zisă, cumpărarea unor flori, fascinaţia acestei bucurii de a
fi pur şi simplu taină, „intenţionalitate necuprinsă, de nepătruns”, ar fi una
dintre definiţii, la începutul cărţii (p. 18), când Clarissa, poreclită Doamna
Dalloway, pleacă să cumpere flori pentru o petrecere organizată în cinstea
unui bun prieten, poet care a primit un important premiu literar… O a doua
definiţie o găsim prin intermediul personajului Virginiei Woolf: „Este mai
mult decât suma intelectului şi emoţiilor ei, mai mult ca suma experienţelor
ei, deşi le traversează pe toate trei ca nişte vene de metal strălucitor. Este o
facultate interioară care recunoaşte misterele ce animă lumea, pentru că este
făcută din aceeaşi substanţă, şi atunci când e foarte norocoasă (n.m: e vorba
de scriitoare) poate scrie direct prin intermediul acelei facultăţi”. Pentru
personajul lui Cunningham (realizat după consultarea unor numeroase lucrări
despre V. Woolf) „a scrie în această stare” ar fi cea mai profundă satisfacţie
pe care o cunoaşte… O a treia încercare, cea mai stângace, i-o datorăm unui
personaj secundar, Louis Waters, fost iubit al lui Richard Worthington (poetul
premiat) şi, accidental, al Clarissei: „partea aceea continuă”, din copilărie până
în momentul final, cea care ne dă senzaţia continuităţii unei singure fiinţe
care este acel „eu”…
De fapt, cele trei eroine (Laura şi-ar ucide, pentru viaţă, şi fiul şi copilul
din burtă, şi soţul) iubesc viaţa mai mult ca orice, o iubesc cu disperare, până
la nebunie, până la sinucidere, cu o oarecare doză de feminism dus până la un
bovarism care personajului lui Flaubert i s-ar fi părut supranatural. O iubesc dar,
cu o putere de revoltă demnă de invidiat, chiar dacă la Clarissa e mult temperată,
eroinele sunt nemulţumite de această viaţă… Ele se şi văd la capătul ei spunânduşi „Numai atât? Atât de frumoasă şi atât de nesatisfăcătoare? Ca un ocean care
nu-ţi poate astâmpăra setea ? Viaţa? Doar atât?”
Michael Cunningham (şi implicit traducătoarea) reuşesc prin textele lor să
arate tocmai aceasta, precum Clarissa într-un loc: Mda, viaţa este frumoasă dar
Frumuseţea este o curvă (Cărtărescu scria că este abominabilă)! Sau, dintr-un
punct de vedere neutru (sau îngeresc; atenţie: neutru nu este egal îngeresc!), viaţa
poate părea o curvă!
Scriam mai sus că este şi o carte despre uşurătatea şi bizareriile iubirii:
Clarissa l-a iubit şi într-un fel îl mai iubeşte pe Richard (cel mai bun prieten
ANTARES AXIS LIBRI

31

al său), grav bolnav, dar o iubeşte (sau se înţelege foarte bine şi cu) şi pe Sally,
Virginia îl iubeşte (sau mai mult îl respectă) pe Leonard, dar şi simte o ciudată
apropiere incestuoasă faţă de sora ei; Laura Brown îşi iubeşte (respectă, admiră
totuşi) plictisitorul soţ, dar se simte atrasă de o vecină ş.a.m.d.
Erotismul intră vrând-nevrând în contact cu fericirea: în pasaje incitante
se caută răspunsul la întrebarea dacă există o legătură clară între aceste două
elemente şi uneori pare să-l găsească: „De ce să nu faci sex cu toată lumea, dacă tu
îi doreai şi ei te doreau?”; „nu toţi oamenii erau făcuţi să fie iubiţi”; Laura „poate
să o sărute pe Kitty în bucătărie şi să-şi iubească în acelaşi timp soţul”; Virginia o
sărută pe gură pe sora ei…
Dar, poate oarecum surprinzător pentru cei care nu sunt oameni, dintr-o
legătură de treizeci de ani cu Richard, Clarissei, când se gândeşte la ce înseamnă
fericire, „perfecţiune singulară”, nu-i rămâne nimic din zecile, poate sutele sau
miile de acte sexuale; Clarissa reţine doar „un sărut în amurg pe un petic de iarbă
arsă şi o plimbare în jurul unui iaz, în timp ce ţânţarii bâzâie în aerul care se
întuneca”.
Un alt citat care poate rezuma concepţia unor personaje despre iubire ar fi
acesta: „a te aventura prea mult în căutarea iubirii înseamnă să renunţi la cetăţenia
în ţara pe care ţi-ai construit-o. Sfârşeşti prin a naviga dintr-un port în altul”.
Cartea lui Cunningham este într-un fel despre neputinţa renunţării la o astfel de
cetăţenie… Laura, care îndrăzneşte, nu reuşeşte însă să-şi depăşească prea mult
condiţia, moartea nefiind decât o faţă, alta, a vieţii… O regăsim, la moartea fiului
ei, Richard, legătură care, însă, ca într-un roman poliţist, ne este dezvăluită abia la
final, cu o oarecare aluzie psihanalitică…
În linii generale, cam atât s-ar putea spune despre romanul lui Michael
Cunningham, fără a strica plăcerea lecturii. Mai nimic spectaculos. Desigur, este
nevoie din partea cititorului de iubire de aproape, de curiozitate… Nu e o carte
pentru cel care preferă acţiunea de dragul acţiunii…
Este o carte ca o „oră” privilegiată, de consolare, părând, atunci când o citeşti,
„în ciuda tuturor adversităţilor şi aşteptărilor”, că ţi se deschide plenar oferindu-ţi
tot ceea ce ţi-ai imaginat. De aceea putem spune că este literatură autentică. Adică
viaţă. Şi, ca şi Cunningham, putem exclama, în privinţa amândurora: „Numai
Dumnezeu ştie de ce le iubim atât!”

32

ANTARES AXIS LIBRI

Cazul ION PENA, perceptorul - scriitor (II)
Marin scarlat
După ce în numărul trecut i-am prezentat pe scurt viaţa şi realizările,
acum consider că scrierile sale pot vorbi cel mai bine despre perceptorul
- scriitor. Iată câteva din poeziile sale, care se găsesc în volumul postum
„Scrieri” de Ion Pena, apărut în 2011, la 100 de ani de la nașterea sa.
(Marin Scarlat)
Alpinism (1928)

I
S
T
O
R
I
E
L
I
T
E
R
A
R
Ă

Pe piscuri goale, fără viaţă,
Unde nici vulturi nu s’avîntă
Eu mi-am tîrît povara sfîntă
A trupului flămînd de viaţă.
Cu patimă m-am strîns pe stîncă
Strîngînd spasmodic piatra tare …
Şi-i drept că gura-mi, nu arare
Cerşea un sprijin de la stîncă.
Prăpăstii mi-au surîs sarcastic,
Guri de-abia înfiorătoare,
Dar prins de culme cu ardoare,
Am rîs şi eu – la fel – sarcastic …

Publicată în „SO4H2”, anul I, nr. 1, din 15 aprilie 1932
Anii mei
Anii mei ca merele toamnei trec
Cu dragostea, cu tristeţea, cu bucuria;
Peste calendar, peste zile m-aplec
Şi-mi plac colindele şi Sântamaria.
Visez ades la biserica din copilărie,
Bătrână, cu denie, cu joc, cu prohod;
ANTARES AXIS LIBRI

33

La bâlciuri o fată, o menajerie
Şi eu evoluând, între ele, Irod.
Drumuri în apă, berzele călătoare,
Feerie de primăveri şi uimire.
Blândul Isus între copii, sunătoare
În frunza de plopi – aninată vuire.
Anii mei, lunile şi zilele mele,
Fraţi şi surori cu viaţa, cu amintirea
Merg către unde? Şi vă scutur nuiele
În sufletul negru cum este cernirea.

Publicată în „DRUM”, anul III, nr. 3 din 27 noiembrie 1937
Poetul din urmă
Pe-aici poetul este rătăcit,
Prin hârburi de anafură şi besnă,
Heralzii în tăcere i-au murit
Şi plânsu-i-au durerile în glesnă.
De vreme îndelungă-i călător –
Cu pietrele şi roua din grădină,
Cu pulberea, cu norul tunător,
Cu toamna îmbrăcată în rugină.
A năzuit o ţară de poveşti –
Naiade în albastră legiune,
Luceferi în betele îngereşti
Şi verile cu umbră de cărbune.
Să fluture alaiele în zob,
Pe lanuri să se scuture belşugul,
Din cupe să hălădue - şi rob
Ca neaua să-i lucească meşteşugul.
O ţară de lumină şi de vis
Poetul peste ani a căutat-o;
I-e sufletul de negură, închis
Şi ţara pân’acuma n’a aflat-o.
Publicată în „DRUM”, nr. 1 din 15 iunie 1938 şi în „PREPOEM” an II, seria
II, nr.19 din iunie 1941
34

ANTARES AXIS LIBRI

Opriţi-vă
În drumul meu opriţi-vă fierbinţi,
În carnea mea cu târnăcoape.
Am să vă dau mistere şi arginţi,
Ca fumul, bogăţia să vă’ngroape.
Mi-e inima de fulgere ocean.
Mi-e palma năzdrăvană şi haiducă.
Opriţi-vă cu sufletul ochean
Să beţi înfiorarea hăbăucă.
Pe steiul ars de foc şi’nchipuiri
Să vă înalţ o clipă, să vă doară.
Crepuscul de altare şi zefiri
Şi vorba peste moarte să vă moară.
Nu închinaţi cu mine rugăciuni
Ci treceţi, ca barbarii, mai departe,
Mă jefuiţi de grâne şi tăciuni.
Deschis îmi e pătulul ca o carte.
Eu voi rămâne singur, vagabond,
Un cerşetor de soare şi de vise.
Voi ocoli destinul rubicond
Ca porţile de marmură, închise.
Publicată în „DRUM”, an IV, nr. 1 din 15 iunie 1938 şi în „UNIVERSUL
LITERAR” an I, nr. 21 din 23 mai 1942
Hei, moarte
Hei, moarte, ce treci ca un vânt,
cu zile de cer şi pământ,
opreşte trăsura dealatul cu noi,
dealatul atâtui gunoi.
şi stai ca să bem un cotnar
magnific de bun şi de rar,
cotnar bătrânesc,
cu pulpă de lut românesc.

ANTARES AXIS LIBRI

35

Hei, moarte, ursuză şi rea,
cu fruntea de negură grea
deshumă focoşii cârlani
să bem un milion de ani,
să bem sacadat şi urât
cu toată durerea în gât.
Tu, moarte, nimic nu câştigi
că noaptea în ochi mi-o înfigi
şi-alături de-atâţia nebuni
un hoit obosit mai aduni.
Tu, moarte la fel hăueşti
cu lupii şi câinii cereşti,
că omul în viaţă adastă
o vârstă mai vastă.
Ci lasă porunca eternă
şi vino cu noi în tavernă
la mese bălţate şi mici,
cu turme de palizi calici.
Petrece cu noi şi te joacă,
bizară, hidoasă, potroacă,
retează-ne palma, ne fură din bile
dar lasă-ne sacul de zile.
Ah, iată şi iată – n’asculţi
ruga atâtor desculţi.
Hei, moarte, aceeaşi rămâi
în legile astea lălâi ...
un rece tăcut negustor
pe-al vieţii pridvor.
Te bucuri s’adoarmă drumeţul
dai preţul.
şi-alături cu fraţii şi naşii
îi iei chiuitul şi paşii.
Hai, trage’n bătătură,
să mă sui în trăsură.
Publicată în PREPOEM” an I, nr. 3 din septembrie 1939 şi în „UNIVERSUL
LITERAR”, an I, nr. 12 din 21 martie 1942
36

ANTARES AXIS LIBRI

Scrisoare din oraş
Comuna mea cu leat pierdut în ciaţă,
Cu linişti mari, cu case de argilă,
Prin visul meu, prin alba dimineaţă
Te năzăresc îndepărtată şi umilă.
Eu am plecat în larguri de migdale
Din anii mici ca nasturii şi melcii
Tu ai rămas pe coastele ogale
Cu grâu şi flori şi râurii zuvelcii.
Poate-i mai bine, dreaptă în natură
Să stai aşa de dor de catapeteasmă,
Arar să-mi joci în orele de sgură
Pe canavaua gândului mireasmă.
Prin jurul meu e colb amar şi trudă,
În creştet nici-un înger nu coboară
Cu bozi în păr nu văd o paparudă
Şi chiar regina vântului e chioară.
Căsoaie mari, cu pântece bălţate
Sudalme sure bucură peisajul,
Poemele sunt frânte, lăbărţate,
Pe vârfuri e actor cabotinajul.
Şi nimeni nu visează o minune.
Un boloboc de logică e traiul,
Pe-aici e mort şi timpul în tăciune
Şi luna nu-şi mai vântură mălaiul.
Ci tu eşti doar un pumn de sărăcie
Dar eu te simt, comună de pe zare.
Luceafăr înălţat în veşnicie
Cu Dumnezeu în frunte şi altare.
Publicată în „ZARATHUSTRA”, ianuarie 1941, Buzău, placheta 3 şi
„UNIVERSUL LITERAR”, an I, nr. 10, din 7 martie 1942

ANTARES AXIS LIBRI

37

Portret
Eu sunt sălbatec ca un vis
Ce noaptea liniştea sugrumă,
Ca un profet păgân închis
În carapacea mea de humă.
Eu sunt înalt ca un stindard
Ce-i ros de umbră şi de glorii,
Ca un păcat spălat de nard
În patruzeci de purgatorii.
Eu sînt pribeag ca un strigoi
Ce scuipă lumea cu blesteme,
Ca un nebun cu pumnii goi
Şi tidva plină de poeme.

Publicată în „PREPOEM”, an II, seria II, nr. 19 din iunie 1941
Metamorfoze
Acest drumeag de lespezi încâlciţi
Îmi rupe carnea goală şi trufaşă
Pe urmele a mii de neofiţi
Şi cu azur durerea mă înfaşă.
Nestăvilit’nainte mă îndemn
Urcat pe uriaşe crepuscule,
E lumea ca o amforă de lemn
Şi fluer în sărăciile-i pătule.
Hei, suflete deapururea hoinar
Opreşte la o margine de vară
Şi soarele luându-l felinar
Să trecem peste margine afară.
Voi ocărî de-acolo, fără cosorog
Acest pământ aidoma cu-o sferă
Şi voi scuipa pe mersul lui olog
De brută prăbuşită în holeră.
Nu-i voi mai cere niciun dumicat,
38

ANTARES AXIS LIBRI

Nicio tingire doldora de varză
Ci-a ferecat în foame şi păcat
Îl voi lăsa să urle şi să arză.

1942

Târziu în veacuri, poate, rătăcit
Voi reveni pe urme vechi, halucinat,
Cu altă zestre iar de peticit
Şi fi-voi jaguar sau împărat.

Publicată în „UNIVERSUL LITERAR”, an I, nr. 10 din 7 martie

Roşiorii de Vede
E-o viaţă, mai vânătă, mai stinsă
În burgul vechi de care îmi legai
Adolescenţa mea trudită şi învinsă –
Năvod de stele, vis şi putregai.
Îmi pare toamna mai fără conture
Cu miros de răşini şi de inert
Decât altdată barca ei uşure
Ce reteza nădejdile pe sfert.
Alţi oameni defilează pe’nserare
Ca să-şi înghită porţia de timp.
Burghezi mărunţi, ei nu duc în spinare
Nici besne mari, nici ţăndări din Olimp.
Încătuşat pe-o rână în restrişte
A amuţit şi parcul ca un gând.
Pe bănci nu’ncearcă nimeni să mai rişte
Să-i gâtuie tristeţile, râzând.

1942

Şi totuşi câtă pulbere subţire
Nu se cernea din soare pe aici.
O! burgul meu frumos din amintire
Azi parcă din cavouri te ridici!

Publicată în „UNIVERSUL LITERAR”,an I, nr. 25, din 20 iunie

ANTARES AXIS LIBRI

39

I
S
T
O
R
I
E
L
I
T
E
R
A
R
Ă

40

Detractorii lui Cioran
I.N. Prepeliţă
Nimeni, spune un proverb românesc, nu-i nebun să arunce cu piatra
într-un pom fără roade. Aşa s-a întâmplat cu Eminescu la noi, aşa s-a
întâmplat cu Nietzsche în Germania şi la fel s-a întâmplat cu mulţi oameni de
cultură, de ştiinţă sau cu artişti de netăgăduită probitate. Nimeni nu se-ncurcă
în dispute corosive şi ţâfnoase cu diletanţi, cu competitori fără vogă, fără
notorietate. Scopul ultim al oricărei afrontări mai astrigente este neutralizarea
preopinentului, coborârea lui de pe soclu şi aducerea în desuetudine, în
treapta de jos a recunoaşterii publice.
Cioran a fost şi el, încă din timpul vieţii, trecut prin malaxorul unor
atitudini ofensatoare, şi-a cunoscut întreaga recuzită a frondei – atât de la
stânga la dreapta, cât şi de la dreapta la stânga. Se-nţelege că după decesul său
aceste atitudini frondiste, mai cu seamă cele de stânga au devenit mai active,
mai directe, mai radicale şi mai ofensatoare.
Se obişnuieşte ca despre cineva dispărut, cel puţin o vreme, să se
vorbească de bine şi reproşurile, câte i se pot aduce, să fie amânate, decalate,
îngheţate. Rămâne timp suficient şi pentru asta, dar deocamdată, câtă vreme
amintirea îi este cernită e bine să fie lăsat în pacea veşniciei sale. Or, în cazul
lui Cioran nu s-a respectat nici măcar intervalul obişnuit de armistiţiu, de
sedimentare a moştenirii şi de respect pentru cel trecut în veşnicie, când
armele trebuiesc lăsate în bandulieră şi săbiile în teacă.
La numai câteva zile după moartea lui Cioran, în Le Monde a apărut o
diatribă destul de acidă, semnată de Alain Finkelkraut, în care celui dispărut
i se făceau o serie de grave reproşuri, de natură ideologică. Ulterior, în
cadrul emisiunii Repliques organizată de postul de radio France Culture,
la 18 noiembrie 1995 autorul îşi va explica gestul nefericit prin faptul că-şi
trimisese articolul cu mult timp înainte, dar momentul ales pentru publicarea
lui a fost treaba redacţiei şi n-a mai depins de el.
Dar cea mai desfăşurată diatribă la adresa lui Cioran va fi publicată
în anul 2002, când, sub semnătura Alexandrei Laignel-Lavastine a apărut
volumul L’oubli du fascisme (Presses Universitaire de France) în care
scepticul român era integrat unei triade legionare, alături de Mircea Eliade
şi Eugen Ionescu şi ocărât în cuvinte destul de dure pentru orientarea lui
politică de tinereţe. Multe i se pot imputa autoarei, dar două dintre erorile
ANTARES AXIS LIBRI

sale nu doar că nu trebuie trecute cu vederea, dar chiar trebuiesc subliniate apăsat
şi cu toată vigoarea... În primul rând trebuie să i se reproşeze eroarea de a-l fi
trecut pe Eugen Ionescu printre scriitorii de dreapta, alături de Cioran, Noica, şi
Mircea Eliade, ceea ce nu se justifică din nici un punct de vedere. Va ajunge, întradevăr, la convingeri de dreapta, de dreapta, nu de extremă dreapta, dar asta se va
întâmpla târziu, când avea deja o notorietate recunoscută, şi mai mult ca reacţie
la nesăbuinţele regimurilor comuniste.
La fel de nejustificată este şi acuza de uitare la adresa lui Cioran. Scepticul n-a
uitat niciodată de exaltarea legionară din tinereţe – a regretat-o, aşa cum o femeie îşi
reneagă un trecut deochet, s-a delimitat de ea şi s-a lepădat de ideologia ei agresivă,
dar n-a uitat-o şi n-a negat niciodată că-ntr-o vreme a fost prins în mrejele ei. Ba
chiar a fost aspru admonestat de vechii săi camarazi de idealuri legionare pentru
faptul că n-a rămas fixat în convingerile de tinereţe. Sub semnătura lingvistului
transfug Eugen Lozovan i s-au făcut reproşuri, destul de cătrănite publicate în
Stindardul - o publicaţie a emigraţiei româneşti care apărea la Munchen – iar aceste
imputări erau prelungite până sub streaşina ameninţării directe. Şi nu era singura,
la fel de stigmatizat era şi în publicaţia emigraţiei româneşti Carpaţii, care apărea la
Madrid şi în alte publicaţii. Mulţi dintre cei rămaşi credincioşi idealurilor legionare,
ajunşi prin Occident, nu ezitau să-l caute şi să-i reproşeze direct despărţirea de
idealurile mişcării lui Codreanu. Simion Ghinea Vrancea în volumul Mircea Eliade
şi Emil Cioran în tinereţe (Editura Elisavaros, 1998) şi Ion Hamaghi în mărturiile
înmănuncheate sub titlul El a avut dreptate publicate de Gabriel Stănescu în
volumul Cioran în conştiinţa contemporanilor săi din exil (Editura Criterion,
Publishing, Bucureşti, 2007) sunt doi dintre cei care au mărturisit despre întâlnirile
lor cu Cioran şi despre reacţiile scepticului la reproşurile ce i se adresau. Nu mai
insistăm asupra lor, au fost relatate generos în volumul nostru din 2012, Emil
Cioran, Mărturii şi referinţe (Editura Axis libri, Galaţi).
Multe reacţii denigratoare, la fel de acide şi de cătrănite erau activate în
ţară, de la stânga la dreapta, şi aveau ca autori, de regulă, credincioşii regimului
comunist.Am în vedere opiniile ideologizate semnate de Pavel Apostol, care i-a
consacrat chiar o carte, Iluzia evadării, apărută la Editura Ştiinţifică în 1958 şi
de Henri Wald, autorul unui fulminant articol, Filosofia spaimei şi interjecţiile
lui Emil Cioran, publicat în revista Viaţa Românească, nr. 5 din 1957. Să ne
înţelegem. Erau vremuri cumplite, toată elita intelectuală a ţării fusese trimisă
la canal sau în interiorul numeroaselor lagăre de concentrare, şi pe locul rămas
gol se instalase o ignoranţă copleşitoare cu funcţii politice, despotice şi gregare.
Marxismul devenise filosofia oficială a regimului comunist şi nu îngăduia nici
o abatere de litera şi spiritul ei. Suspiciunea era generală şi gânditorii, cei mai
mulţi formaţi în perioada interbelică, îşi reprimau cu bună ştiinţă orice brumă de
independenţă şi originalitate, pentru a nu fi acuzaţi de abateri ideologice.
Că toate aceste denigrări răspundeau unor comenzi de partid o dovedeşte
chiar Henri Wald care imediat după revoluţia din decembrie 1989 îşi va remania
ANTARES AXIS LIBRI

41

complet opinia despre Cioran într-un articol publicat în Suplimentul literar
artistic al Adevărului nr. 433 din 1 septembrie 1998. Aforismele lui Cioran,
revine de data aceasta autorul, compun cea mai strălucită filosofie a negativităţii
care nu se poate compara decât, cel mult, cu Eclesiastul biblic. Tot în acest cadru
ideologic, al criticii de la stânga la dreapta, trebuie privit şi articolul semnat de M.
Petroveanu în Gazeta literară din 27 august 1957 în care autorul nu face nici o
economie în folosirea menajeriei ideologice a epocii. Era evident că mulţi dintre
cei ce se năpustiseră asupra lui Cioran, n-o făceau din convingere, ci mai mult din
oportunism, din dorinţa de a furniza atotputernicului partid comunist o imagine
confortabilă, care să-i lanseze în funcţii şi demnităţi publice.
Mai dificil de încadrat este atitudinea lui Lucian Blaga din oţărâtul său
articol, Farsa originalităţii, publicat în revista Contemporanul nr. 45 (839)
din 9 noiembrie 1962. Istoria acestui articol reconstituie, într-un fel, drama prin
care trecea gânditorul din Lancrăm la acel ceas de istorie devălmăşită. Trăia sub
o ameninţare neîntreruptă şi mulţi dintre cei apropiaţi îl avertizau că trebuie
neapărat să dea un semn de adeziune la politica regimului dacă vrea să scape de
arestare. Multă vreme gânditorul a reuşit să-şi păstreze independenţa şi să reziste
atât atacurilor, cât şi ispitelor ce veneau din toate direcţiile. În vara anului 1959,
Mihai Beniuc, cel mai obedient dintre scriitori, a publicat în Gazeta literară un
fragment din romanul său Pe muchie de cuţit, intitulat sugestiv Marele Anonim,
cu aluzie directă la filosofia lui Blaga, ceea ce însemna că toleranţa de care se
bucurase până atunci era pe sfârşite, că partidul îşi epuizase răbdarea cu el.
Blaga a înţeles şi el că trebuie să facă ceva, a întocmit un Memoriu către
conducerea de partid şi l-a înmânat lui A. Joja (la acea vreme vice-prim-ministru
al guvernului) să-l predea unde trebuie. La audienţa care a urmat, Blaga a fost
însoţit de ginerele său, reputatul filosof Tudor Bugnariu, comunist din ilegalitate,
soţul lui Dorli Blaga, cu care avea un copil de doi ani. Suspiciunile şi ameninţările
nu-l mai vizau doar pe el, ci familia, iar Blaga ţinea enorm de mult la nepoţel.
Abia acum, când şi-a văzut ameninţată familia, Blaga s-a hotîrât să rupă tăcerea şi
să scrie în publicaţiile comuniste. Să nu-ţi faci griji, să te linişteşti, eu pentru acest
copil fac orice, chiar şi scriu, şi-a asigurat fiica.
Mai întâi a publicat articolul Probleme şi perspective literare în Contemporanul
nr. 18 din 29 aprilie 1960, condus la acea vreme de George Ivaşcu, articol reprodus o
zi mai târziu şi în Scânteia din 30 aprilie 1960. Intrarea în publicistică a lui Blaga şi
cedarea ideologică arătată regimului a însemnat o imensă derută printre intelectualii
vremii, care încă mai credeau că regimul comunist nu poate avea viaţă lungă şi că
ţara va reveni la normalitate. Cel mai afectat de această neaşteptată ipostază arătată
de Blaga a fost filosoful Vasile Băncilă care compara cedarea lui Blaga cu căderea
Ceahlăului. Se spune că la apariţia acestui articol în Scânteia, însuşi Gheorghe
Gheorghiu-Dej personal i-a telefonat la Cluj ca să-i adreseze cuvenitele felicitări.
Dar n-a fost de ajuns. Articolul despre Cioran, publicat de Blaga în
Contemporanul nr. 45 (839) din 8 noiembrie 1962 i-a fost cerut de C. Daicoviciu
42

ANTARES AXIS LIBRI

şi Miron Constantinescu – amândoi interesaţi de protecţia lui Blaga. C. Daicoviciu
şi-a dat seama că scepticul de la Răşinari nu merita un tratament aşa aspru şi
atunci când articolul a ajuns în redacţia revistei, mărturiseşte Dorli Blaga, ar fi
trimis un bileţel lui G. Ivaşcu să renunţe la publicarea lui. Era însă prea târziu.
Blaga însuşi şi-a regretat gestul şi, atunci când şi-a văzut articolul în revistă, o
spune Aurel Cioran într-un lung interviu publicat în revista Euphorion de la
Sibiu, ar fi izbucnit în plâns.
Blaga era un polemist foarte sever. Nu combătea, ci victimiza. C. RădulescuMotru resimţise atât de cumplit pamfletele lui Blaga că aproape l-a decumpănit
şi-a fost nevoie de o scrisoare de solidarizare şi de consolare a Academiei ca să
se liniştească. Care sunt acuzaţiile invocate de Blaga? În primul rând îi neagă
originalitatea ideilor, citarea fără să ghilimetizeze diferiţi gânditori, printre care,
la loc de cinste, sunt menţionaţi Nietzsche, Klages, Spengler şi Keyserling. Îi mai
reproşează dezrădăcinarea, adoptarea modului de viaţă parizian luând exemplul
prodigios al seminţelor de păpădie. Căci Parisul are vânt bun.
În vizorul lui Blaga este cartea de debut parizian a lui Cioran, Precis de
decomposition, dar şi La tentation d’exister, apărută în 1959 la aceeaşi prestigioasă
editură Gallimard, unde şi-a publicat toate lucrările. Sesizează bine direcţia
existenţialistă adoptată de Cioran, în mare vogă la acea vreme în Occident, dar
o ridiculizează prin formula existenţialism de cafenea, ceea ce nu-i chiar inexact
dacă avem în vedere că locul de întâlnire şi de dezbatere a problemelor filosofice
era renumita Cafe de flore.
Total nedrepte rămân însă acuzaţiile de antiromânism, de atrofierea la
Cioran a sentimentului patriotic şi calomnierea etniei din care-a descins. Se ştie
doar că toate popoarele se caracterizează prin calităţi şi defecte, că nu există etnie
caracterizată numai prin calităţi sau numai prin metehne, prin beteşuguri, prin
vicii. Numai ponderea lor este diferită de la un popor la altul. Sigur că fiecare
om şi-ar dori pentru neamul său să supraliciteze calităţile şi să ignore defectele,
dar asta nu înseamnă că ele nu există şi nu produc efecte. Putem, fireşte, să le
trecem cu vederea, să ţinem gunoiul sub preş, dar cui i-ar folosi şi la ce ar ajuta?
Oare a recunoaşte defectele neamului tău chiar justifică acuza de apatrid? A fost
Nietzsche un apatrid şi un renegat, când şi-a bastonat conaţionalii pentru defectele
lor cronice, generice şi arhetipale? Nici vorbă să fi fost supus unui asemenea de
tratament. La noi însă…
Un alt pretext de reproşuri desfăşurate a fost presupusul ateism ce s-ar
desprinde din aforismele lui Cioran. Degeaba a declarat, fiul protopopului din
Răşinari, în repetate rânduri, că nu este ateu, că este un credincios fără religie
(un mistique sans absolu) că-n absenţa divinului omul este extrem de sărac
spiritualiceşte, că nu l-a mai crezut nimeni. E adevărat că-n ultima parte a vieţii
arăta o aplecare mai specială pentru budism (o religie fără sfinţi), nu pentru
doctrină în sine, ci mai mult pentru tehnica propusă în adulmecarea neantului,
dar asta nu înseamnă că s-a drenat spre ateism, cum s-a tot creditat fără temei.
ANTARES AXIS LIBRI

43

Când cineva nu are o religie, declara Cioran într-un interviu acordat publicistei
din Muntenegru, Branka Bogavac Le Comte, permanant se năpusteşte asupra lui
Dumnezeu, deci el e totuşi prezent - Convorbiri cu Cioran (Editura Humanitas,
Bucureşti, 1992, p. 263).
Şi mai reproducem, măcar telegrafic şi fugos încă un citat dintr-o scrisoare
adresată muzicologului George Bălan la 6 decembrie 1976: unul din lucrurile pe
care le înţeleg cel mai bine, chiar şi la ora actuală este rugăciunea – am în vedere
motivele care împing spre ea, zbuciumul teribil din care emană (George Bălan, În
dialog cu Emil Cioran, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1996, p. 25).
Acuza de nihilism s-a coagulat mai cu seamă după publicarea lucrării Lacrimi
şi sfinţi (1937), în care realizează un fel de hagiografie a mărturiilor sfintelor în
momentele lor de transă mistică. Imediat după apariţia ei, cartea a intrigat multă
lume şi-a fost sever criticată în publicistica românească. A sensibilizat până şi
pe cucernicii săi părinţi, pe preoteasa Elvira care i-a scris că n-ar fi trebuit să
publice această carte câtă vreme sunt ei în viaţă şi pe cinstitul protopop Emilian
care i-a sugerat, nici mai mult nici mai puţin, decât să declare mea culpa, ceea ce
scriitorul, aflat deja la Paris, n-a făcut-o niciodată.
Critica cea mai aplicată n-a venit însă de la lumea clericală, cum era de
aşteptat, ci de la un om de ştiinţă, de la Alexandru Mironescu, unul dintre stâlpii
grupării Rugului aprins, pentru care va face ani mulţi de detenţie politică în
închisorile comuniste. Nici Al. Mironescu nu-l acuză de ateism şi nu-i tăgăduieşte
stilistica sa cuceritoare dar i se pare că ia în deşert divinitatea, mărturiile sfintelor
şi chiar învăţăturile creştineşti. Nu mai insistăm asupra acestui aspect, dezvoltat
de noi în lucrarea Cioran, mărturii şi referinţe, publicată la Editura Axis libri în
anul 2012. Reţinem doar decenţa criticului în diatriba sa faţă de Cioran, decenţă
pe care n-o vom întâlni şi în poziţionările unor critici în odăjdii somptuoase...
Părintele Mircea V. Homescu, bunăoară, într-o filipică publicată în Suplimenttul
Alfa şi Omega al ziarului Cotidianul din 19 mai 1995 îl apostrofa în cuvinte
foarte grele, acuzându-l chiar că ne spurcă altarele, ceea ce este deja o ofensă mult
prea severă faţă de un gânditor care, chiar dacă n-a dovedit prea multă pietate şi
smerenie, a fost, cum singur a recunoscut adesea, un areligios, adică un credincios
fără religie, sau cum spunea Petre Ţuţea, un credincios care nu s-a cunoscut.
Conchidem arătând că feciorul părintelui Emilian Cioran din Răşinarii
Sibiului, dincolo de scepticismul său cronic şi de îndoiala sa atotcuprinzătoare,
a avut înţelegere pentru mistică şi sfinţenie şi, în ultimii ani de viaţă, emigranţii
români din capitala Franţei au fost intrigaţi să-l vadă prezent, uneori, la slujbele
duminicale din biserica românească de pe rue Jean de Bouvais din Paris.N-ar
fi putut, tocmai el, care-a fost mereu traversat de cele trei nelinişti metafizice –
Spaima, Suferinţa şi Singurătatea – să nu intre în dialog cu Dumnezeu. Uneori L-a
ocărât, dar a făcut-o atât de frumos că Dumnezeu i-a iertat derapajele episodice.

44

ANTARES AXIS LIBRI

Scriitori-jurnalişti ai Galaţilor
de odinioară
Violeta ionescu
„Ziariştii cei mai buni pe care îi avem
în ţară şi-au făcut ucenicia la Galaţi” - afirmă
foarte măgulitor pentru noi, în amintirile sale
de prin anii ’30, avocatul, scriitorul şi publicistul
Grigore Trancu-Iaşi despre oamenii de presă
din oraşul în care a locuit (1902-1920) timp de
18 ani înainte de a pleca ministru la Bucureşti.
A participat activ la viaţa culturală a Galaţilor
şi a cunoscut scriitori de valoare, mulţi dintre
ei redactori sau colaboratori la ziarele locale,
care simţeau nevoia să se implice public (de
voie sau de nevoie) în cotidian. Şi chiar dacă
nu se înţelegeau totdeauna între ei, disputele
lor erau pe atunci scânteietoare dezbateri de
idei: „Ne adunam la Jean Bart, la Fischer, la mine sau la altul şi discutam probleme
literare”.
Înainte de 1900, în oraşul-port de la Dunăre presa a aparţinut îndeosebi
partidelor politice. Totuşi, prima revistă care a promovat literatura la Galaţi (după
Paul Păltănea, „Istoria oraşului Galaţi de la origini până la 1918”, vol II) a fost „Dacia
literară”, scoasă în 1868 de Romulus Scriban. Potrivit aceleiaşi surse, scriitorul şi
ziaristul George Baronzi, stabilit în 1872 la Galaţi, a publicat sub numele fiicei sale,
Maria Baronzi, „Gazeta mică” şi „Gazeta saloanelor” (transformată mai târziu în
„Vocea Covurluiului” şi preluată de G. Mihăilescu şi Şt. Burghelea). Cât a locuit
la Galaţi (până în 1880), Baronzi a publicat în tipografiile gălăţene 18 volume de
poezii, comedii şi romane. Nu-l putem trece cu vederea nici pe Grigore Ventura,
gălăţean de origine, care a publicat, în 1871, „Journal de Galatz”, autor a mai
multor piese de teatru, precum „O căsătorie în lumea bună”, scoasă la Bucureşti,
şi „Curcanii”, tipărită la Galaţi în 1878.
După 1900, România a intrat într-un proces accelerat de modernizare, în
care vechiul nu era uitat, iar noul prindea cu greu rădăcini. Influenţa occidentului
spre care tindeam – şi atunci, cum tindem şi acum, după... un secol – impunea
schimbări rapide. La 1848, Bălcescu încă se întreba dacă revoluţia trebuie să vină
de jos în sus sau de sus în jos. Până la urmă, concluzia era că tot intelectualii sunt
ANTARES AXIS LIBRI

I
S
T
O
R
I
E
L
I
T
E
R
A
R
Ă

45

cei care trebuie să impună ideile novatoare, să creeze instituţiile la care oamenii să se
adapteze.
În acest „oraş cumplit de negustori”, cum îl numise cu amar Barbu Nemţeanu,
unde prima spiritul mercantil, cu greu a fost posibilă închegarea unei mişcări
culturale. „Galaţilor nu i-au lipsit oamenii care să-i dea o viaţă spirituală – scrie George
Munteanu în „Galaţii. Oameni şi fapte (1930-1938)” – care să-l transforme în adevăr
într’un oraş de cultură. Dar n’a avut niciodată noroc, căci oridecâteori se înjgheba o
mişcare, fie din indiferentismul gălăţenilor, fie că cei care însufleţeau mişcările spirituale
plecau, totul rămânea în paragine”.
Cu toate acestea, avem mărturii că o adevărată mişcare literară a oraşului
nostru a început cu revista Pagini libere, a lui Barbu Nemţeanu, şi s-a continuat cu
revista Dunărea de Jos a lui C.Z. Buzdugan, la care publicau poeţi, prozatori şi ziarişti
ca: Jean Bart, Corneliu Botez, C.Z. Buzdugan, Grigore şi Teodora Creţescu, poetele
Alexandrina Crăciun-Fostini şi Alice Soare, poeţii I. Pajură şi Emil Maur, dnii N.N.
Lenguceanu, G.N. Munteanu, D.V. Ţoni, George G. Orleanu, Const. Graur, pr. I. C.
Beldie, P. Papadopol, dr. Cezar P. Oardă, Iosef Nădejde, Garabet Aburel (scriitor, fost
judecător şi căpitan în rezervă), I. Pastia, P. Bujor, Spiridon Popescu, Moise Pacu ş.a.
La „Salonul literar” îi puteai întâlni pe lângă aceştia şi pe C. Hamangiu, Gr.
Trancu-Iaşi, Beştelei, H. Sanielevici, H. Fischer, pr. Conduratu, C. Caramfil. Iar la
„Intim Club”, în frumosul imobil de pe str. Domnească, colţ cu str. Carol/ 23 August,
azi Universităţii, doctorul chirurg Carnabel, preşedintele clubului, reuşise o „transfuzie
de literatură” care aducea conferenţiari de la Bucureşti, Iaşi şi Paris, printre care: Aug.
Dorchaine, Lichtenberger, A. D. Xenopol, Duiliu Zamfirescu şi Elena Văcărescu. Dar
talentaţii fii ai urbei participau şi la conferinţele iniţiate de ateneele populare din oraş,
la care au vorbit altădată I.L. Caragiale (30 martie 1900, sala Teatrului Papadopol),
Alexandru Vlahuţă (iulie 1883, sala Turnverein, pe str. Fotea), V. A. Urechia, Nicolae
Iorga, Simion Mehedinţi şi atâţia alţii.
Remarcăm astăzi cu oarecare melancolie implicarea extrem de activă a
doctorilor, magistraţilor, avocaţilor, profesorilor şi preoţilor în viaţa culturală a
oraşului, mulţi dintre ei greci, armeni sau evrei, ale căror comunităţi erau la Galaţi
destul de numeroase.
Remarcăm de asemenea, că mulţi dintre scriitorii-jurnalişti ai Galaţiului de
odinioară care îşi desăvârşiseră studiile în străinătate, la Berlin, Viena şi Paris, veneau
cu idei progresiste, dar şi cu romane pe care le traduceau cu uşurinţă în limba română
şi le publicau, spre deliciul publicului ahtiat să cunoască marea literatură a Europei.
În marile frământări politice, economice şi spirituale proprii începutului de
secol XX, când România se grăbea să ajungă din urmă ţările civilizate, arzându-şi
fără milă etapele, nu au lipsit nici drame personale care au zdruncinat din temelii
breasla scriitorilor-jurnalişti gălăţeni. Prea tineri şi prea neajutoraţi să depăşească
neîmplinirea unor mari idealuri sau a unor mari iubiri (să nu uităm că ne aflăm încă
în epoca romantică), moartea prea timpurie i-a secerat pe Sterian Drugă (la nici
20 de ani), Victor Cosmin Sirmabuic (care în 1903 s-a aruncat sub roţile trenului),
46

ANTARES AXIS LIBRI

poetul Constantin Bour („frumos ca Eminescu”, după Gr. Trancu-Iaşi, care şi-a tras
un glonte în tâmplă, tot în 1903), Traian Anghelovici şi C.Z. Buzdugan – toţi sinucişi,
ca şi pe Barbu Nemţeanu, cel care i-a plâns în versuri defăimătoare la adresa urbei
(„Galaţii, oraş cumplit de negustori/ La tine stă poetul ca-n Sodoma”), răpus la rându-i
de tuberculoză.
Poetul Emil Maur (născut la Galaţi, 29.02.1886; mort la Geneva, 7.10.1963;
a debutat la cotidianul Înainte, 1906, a redactat la revista Dunărea, împreună cu
Alexandrina Scurtu şi a colaborat la Viaţa nouă, a lui Ovid Densuşianu, Revista
vremii, Dunărea de Jos, Licăriri, Orizonturi - după Ioan Petrulias, „Cărturari gălăţeni”,
în Viaţa liberă, 2.03.1998), a reacţionat la toate aceste întâmplări nefericite, dedicând
celor cinci poeţi-jurnalişti sinucişi volumul „Pâine de cuvinte”, într-o ediţie specială
pentru prieteni, apostrofându-şi la rândul său oraşul: „Galaţi, tu n-ai nimic înalt şi
sfânt!/ Sărac în inimi, suflete şi glorii”.
Au urmat reacţiile, fireşti, ale posterităţii, care nu a fost în stare să înţeleagă de
ce dramele personale ale unor oameni pot întina imaginea unui întreg oraş. Şi totuşi,
fără a încheia într-o notă pesimistă, dacă nu oraşul în sine se face vinovat de destinul
tragic al unor fii ai săi, nu putem ignora faptul că şi indiferenţa semenilor poate ucide.
Pentru a scrie zilnic ori săptămânal la un ziar sau revistă este nevoie de tenacitate,
talent, răbdare şi, de ce nu, pasiune. Ca orice cronicar care se respectă, un jurnalist
trebuie să fie oglinda timpului său. Scrie pentru prezent, dar şi pentru viitorime.
Consemnează, nu face istorie, decât în măsura în care o provoacă. Iar dacă se lasă
ademenit de cei aflaţi de o parte sau alta a intereselor de orice fel, riscă să rămână
o muscă prinsă în insectarul timpului său. Dacă însă analizează, compară şi lasă
deschisă poarta observaţiilor sale către cititorul anonim, el poate anticipa progresul.
„Ziaristul trebuie să fie un om cult, iscusit, dar şi un om cu talent – spunea I. C.
Atanasiu, fost prefect al judeţului Covurlui, citându-l pe C. Dobrogeanu Gherea –
pentru a prezenta interesele speciale clasei ori grupei lui ca interese ale naţiunii înteregi,
pentru a da un aspect ideologic şi moral unor interese meschine. Astfel dar, prin calităţile
culturale, intelectuale, morale şi foarte des imorale, cari se cer gazetarului... se explică
puterea lui”...
Scriitorii care au decis să scrie curent la publicaţiile periodice s-au văzut nevoiţi
să facă faţă uzurii acestui travaliu, nu întotdeauna mulţumitor pentru ei. Şi nu puţini,
simţind că locul lor nu este acolo, au renunţat, preferând să colaboreze de departe.
Sigur, nu întotdeauna întregul adevăr pe care cei mai idealişti dintre ei l-au
căutat a putut fi scris sau rostit, dar talentul de a merge pe sârmă în această profesie i-a
ajutat să-i înveţe pe cititorii lor să citească printre rânduri.
Ei rămân deţinătorii adevărului şi aceasta este puterea lor – „a patra în stat” –
cum i se spune.
Poate că mulţi scriitori s-au pierdut în publicistică, stilul telegrafic impus
de economia ziarelor nefiind propriu efuziunilor literare. Totuşi, presa a câştigat
profunzime prin scriitorii ei, deoarece s-a dovedit până la urmă că cititorilor, principalii
beneficiari ai acestor antreprize, culmea, nu le displace literatura.
ANTARES AXIS LIBRI

47

I
S
T
O
R
I
E
L
I
T
E
R
A
R
Ă

Paşoptistul George Sion (II)
(1822 - 1892)
Radu moţoc
George Sion relatează pe larg
evenimentele din Iaşi când toate hotelurile
şi casele boiereşti erau controlate într-un
stil brutal:

„Arnăuţii beizadelei Grigore
Sturdza au spart casa bătrânului Grigore
Cuza, confiscându-i toate armele, dar nu
au cutezat să-l aresteze pentru că sa apărat
cu un pistol îndreptat contra celor care ar fi
îndrăznit să o facă.

Tinerii prinşi în casa lui
Mavrocordat la care s-au alăturat şi cei arestaţi
de prin hoteluri, au fost închişi în cazarmă
după ce au fost bătuţi şi schingiuiţi bine.

Treisprezece dintre aceştia au
fost puşi în căruţe jidoveşti şi expediaţi cu escortă de soldaţi spre Galaţi, unde
trebuia să fie daţi peste Dunăre în seama autorităţilor turceşti. Aceştia erau:
Manolaki Eupureanu, Alecu Cuza, Alecu Romalo, Ion Cuza, trei fraţi Rosetti,
Zaharia Moldovanu, N. Catargiu, D. Filipescu şi Alecu Moruzzi (pictorul)”1.
Alţi participanţi, care au semnat actul sau au fost bănuiţi că simpatizează
cu mişcarea, au fost izolaţi sub pază la mănăstiri sau forţaţi să se refugieze la
moşiile lor din Moldova.
Soarta celor expediaţi la Galaţi este relatată de George Sion cu
detalii interesante: „O barcă militară fu destinată a transporta pe arestaţi
la Măcin. Polcovnicul Mişinca, care comanda garnizoana din Galaţi, avea
sarcina să conducă barca cu prizonierii moldoveni. Aceştia au cerut voie să
se aprovizioneze cu ceva alimente procurate în grabă de amicii binevoitori
din Galaţi: pâine, şunci, mezelicuri şi chiar o ladă cu vinuri străine, pe care
văzându-le polcovnicul Mişinca, îşi răsuci mustăţile, fiindcă-i plăcea să tragă
la măsea ca toţi conaţionalii săi ruşi. Lada cu vinuri se deschise şi câteva
butelii se destupară, un bun prilej de a toasta pentru fericirea patriei, de unde
se vedeau expulzaţi. Polcovnicul a fost şi el invitat să guste dintr-o butilcă,
1. George Sion, Suvenire contemporane, op.,cit., pag. 146.

48

ANTARES AXIS LIBRI

care se întâmplase a fi cu Madera. Niciodată polcovnicul nu băuse mai cu poftă
băutură mai delicioasă… După ce-l aduseră în stare de a-l pune să cânte precum
cucul, prizonierii începură a delecta şi pe soldaţi” 2.
În aceste condiţii barca nu a mai putut traversa Dunărea şi echipajul a fost
nevoit să debarce prizonierii la Brăila, urmând ca a doua zi să meargă la Măcin.
Fiind noapte, prizonierii au reuşit să fugă pe uliţele întunecate ale Brăilei. „Fugarii
noştri îşi făcură planul ca să năvălească la locuinţa consulatului englez şi să se
pună sub protecţia sa… Soldaţii au pus mâna pe şase dintre ei, iar cinci au nimerit
casa consulatului unde îşi găsiră mântuirea” 3.
Prizonieri care au fost predaţi turcilor la Măcin au fost transferaţi la
Constantinopol şi mai departe la Brussa, unde au stat mai multe luni fiind bine
trataţi ca musafiri ai Sultanului4.
Pe 12 aprilie 1848 soseşte pe neaşteptate generalul Duhamel în calitate de
comisar extraordinar al cabinetului din St. Petersburg, cu instrucţiuni evidente
pentru a trage foloase pentru politica rusească din starea de nemulţumire şi
surescitare ce domnea în Principate. Nu încape nici o îndoială că misiunea
adevărată a lui Duhamel era să prepare ocupaţia rusească şi mai ales să caute un
pretext plauzibil pentru efectuarea ei 5.
Dar pentru că Mihai Kogălniceanu nu a participat la „revoluţia” de la
Iaşi în data de 28-29 martie, analizând situaţia Moldovei a considerat necesar
să elaboreze o sinteză cu „Dorinţele Partidei
Naţionale în Moldova” pe care le publică
în august 1848. După ce aminteşte de toate
nenorocirile prin care moldovenii au fost
nevoiţi să treacă, precum: „biciul holerei, mulţi
erau încă cu lacrimi pe obraz când se văzură pe
liste de proscrişi. Unii erau sub pază opriţi pe la
moşiile lor, alţii urmăriţi din loc în loc ca nişte
făcători de rele, spre a fi închişi prin mănăstiri,
sau aruncaţi peste hotar, toate acestea, fără cea
mai mică cercetare, fără cea mai mică judecată 6.
Kogălniceanu pomeneşte de necesităţile
generaţiei viitoare a Moldovei: „Moldoveni ar
fi vinovaţi înaintea lui D-zeu, a popoarelor
şi a lor însuşi, dacă nu şi-ar declara făţiş,
Dorinţele Partidei Naţionale
fără sfială şi-n adevăr: „Care sunt dorinţele
în Moldova
şi nevoinţele lor, care sunt instituţiile ce le
2. Ibidem, pag. 201.
3. Ibidem, pag. 203.
4. Anul 1848, Tomul VI, Inst. De Arte grafice „Carol Göbl”, Bucureşti, 1910, pag. XLVI.
5. Ibidem, pag. XLVI.
6. Mihai Kogălniceanu, Dorinţele Partidei naţionale în Moldova – August 1848, pag. 2.

ANTARES AXIS LIBRI

49

consideră urgente pentru fericirea lor, şi fără de care nu poate să fie în ţară
nici pace nici propăşire”7.
Autorul acestui document apelează la dreptul de suzeranitate al moldovenilor,
încă din anul 1512, când Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare îl obţine de la turci:
- Poarta recunoaşte Moldova de pământ slobod şi ne-supus;
- legea creştină din Moldova nu va fi călcată sau tulburată;
- Poarta se îndatorează să apere Moldova de toţi cei ce ar putea să o calce;
- Moldova va fi stăpânită şi cârmuită după pravilele şi canoanele sale, fără
amestecul Porţii;
- Domnii vor fi aleşi de norod şi întăriţi de Poartă;
- Moldova va putea stăpânii o oaste de până la 20.000 pământeni sau străini;
- moldovenii vor putea cumpăra o casă la Ţarigrad pentru şederea
capuchehaielor, şi vor putea face şi o biserică;
- turcii nu vor putea cumpăra pământuri în Moldova, ori a avea case sau a
se aşeza şi nici nu au voie a face geamii;
- Domnul împreună cu tot norodul, pentru semn de supunere, vor avea
grijă a trimite pe tot anul, prin doi boieri ai Moldovei la Poartă 4.000 bani roşii, 40
şoimi şi 40 iepe fătătoare. Aceste toate cu nume de peşcheş, adică dar.
- la vreme de oştire, Domnul Moldovei, după cum va porunci Poarta, va
ajuta cu oştile sale la slujba împărătească.
După ce trece în revistă mai multe tratate încheiate la 1711 de D. Cantemir;
1774 la Cainargi; 1791 la Iaşi; 1812 la Bucureşti; 1829 la Adrianopol, Kogălniceanu
afirmă că Regulamentul Organic este: „Contrar spiritului tuturor tratatelor şi
loveşte şi drepturile Turciei şi ale Moldovei, dar are şi două metehne de căpetenie:
- Orice schimbare ar dori să facă Domnul în Regulamentul Organic, nu-l va
putea face decât după împuternicirea Porţii şi a Rusiei.
- În loc de a reglementa instituţiile Moldovei după vechile drepturi,
regulamentul a dărâmat şi desfiinţat toate legile ţării, ne-a tăiat toate legăturile cu
trecutul nostru.
Din acest motiv Mihai Kogălniceanu prezintă în acest document cele 33
de propuneri pentru modificarea instituţiilor, care au suferit grave atingeri în
Regulamentul Organic, impus de Rusia. Dintre aceste revendicări credem necesar
să amintim câteva pentru a înţelege spiritul acelor vremuri dinainte de Unirea
Principatelor la 1859:
- neatârnarea administrativă şi legislativă, fără amestec al puterilor străine
(p. 1);
- Adunarea obştească compusă din reprezentanţii tuturor stărilor sociale (p. 3);
- Domnul ales din toate stările societăţii după vechiul obicei (p. 4);
- libertatea tiparului (p. 7);
- instruire egală şi gratuită pentru toţi românii (p. 14);
7. Ibidem, pag. 4

50

ANTARES AXIS LIBRI

26)
28)

- desfiinţarea pedepsei cu moartea şi a bătăilor trupeşti (p. 17)
- reforma tribunalelor şi inamovibilitatea judecătorilor (p. 20)
- libertatea cultelor (p. 23)
- drepturi politice pentru ori ce compatriot de ori ce credinţă creştină (p.
- emanciparea graduală a israeliţilor moldoveni (p. 27)
- returnarea către stat a averilor mănăstireşti închinate locurilor sfinte (p.

- o lege energică pentru secarea corupţiei răspândită în ţară (p. 33)8.
Dar revolta moldovenilor era atât de mare, încât un boier cultivat precum era
Mihai Kogălniceanu, avea să condamne în termeni duri, activitatea domnitorului
Mihai Sturdza, în acest document oficial: „Cine nu cunoaşte astăzi pe Măria Sa,
acest zaraf învelit în haine domneşti, o lipitoare care a supt avuţia ţării, un stârv
care a corupt tot ce au avut nenorocirea de a-l avea apropiat, şi chiar pe fiii său, un
şarpe care cu balele sale a otrăvit pe moldovenii cei mai vrednici, un crocodil ale
cărui lacrimi mincinoase voiesc a înşela pe Dumnezeu, după ce numai pot înşela
pe oameni, o fiinţă a cărui inimă, dacă mai are, nu bate decât sunetul aurului,
nesimţitor la ori ce ocară publică, surd la plângerile compatrioţilor săi, orb la
nenorocirile ţării sale, pe care a sărăcit-o şi a vândut-o ! Pe un asemenea mârşav,
spionul său de la 1828, Rusia l-a pus Domn Moldovenilor9… Pe bărbaţii cei mai
vrednici şi cu reputaţie de virtute s-a silit ai cumpăra şi pe acei ce nu i-au putut
dobândi i-au prigonit în interesul lor, i-au clevetit, le-au găsit vine închipuite şi
i-au închis, lăsându-i să viseze la dreptate şi la libertate prin mănăstiri, prefăcute
de dânsul în închisori ai tiraniei 10… Nici Arhiereii, care ar trebui să fie respectaţi
nu au scăpat terorii obşteşti. Mitropolitul Moldovei se ştie ce sfârşit a avut 11. Un
alt Arhiereu este silit să-şi părăsească patria. Preoţii se închid pe la cazărmii,
Vlădica de Roman este răpit din Episcopia Sa şi nejudecat este închis la Mănăstirea
Soveja”12.
Mulţi preoţi aveau conştiinţa de neam şi au acţionat în consecinţă riscându-şi
libertatea, precum preotul Gheorghe Bodescu, care a ţinut o predică în ziua de 30
mai 1848 la Biserica Domnească din Bârlad. Cu talentul de orator şi conştient că
se adresează unui public mai puţin instruit, apelează la tot felul de întâmplări din
8. Ibidem, pag. 10-24.
9. Ibidem, pag. 45.
10. Ibidem, pag. 46
11. Bucovinenii se adresează Înalt Prea Sfinţiei Sale, Mitropolitul Moldovei Meletie cu o scrisoare
din 28 mai 1848, prin care: „Aduce mulţumirile din suflet când au aflat, cum că I.P.S Voastră
aţi ridicat puternicul glas împotriva unei tiranii, care în ziua de astăzi este fără pildă în Europa,
aţi descoperit abuzuri, de care se ruşinează şi se înfiorează tot omul de cuget; aţi protestat în
potriva crudelor prigoniri ale patrioţilor, aşi cerut de a se introduce cinstea, dreptatea, legalitatea
şi umanitatea în Ocârmuirea nenorocitei noastre surori Moldova”. Anul 1848, Tomul I, op.cit.,
pag. 407.
12. Mihai Kogălniceanu, op., cit., pag. 49.

ANTARES AXIS LIBRI

51

natură pentru a fi bine înţeles: „Mare cu adevăr este puterea unirii frăţeşti ! Uitaţivă, zic, la iarbă, vedeţi şi vă încredinţaţi: acolo unde sunt mai multe fire strânse la
un loc, nu se pot smulge aşa de lesne, ca cel ce este singur, şi pe care smulgându-l,
nu mai învie a doua oară!…Aşa dar trebuie a ne iubi şi a ne uni, ca toţi să fim un
trup şi un suflet”13.
M. Kogălniceanu avea să încheie aceste dorinţe ale moldovenilor apelând la
cuvintele lui Ştefan cel Mare aflat pe patul său de moarte: „Dacă duşmanul vostru
v-ar prescrie condiţii ruşinoase, atunci mai bine muriţi prin sabia lui decât să fiţi
privitori împilării şi ticăloşiei Ţării Voastre ! Dumnezeul părinţilor voştri însă se
va îndura de lacrimile slugilor sale, şi va scula dintre voi pe cineva, care va aşeza
iarăşi pe urmaşii voştri în libertate şi puterea de mai înainte!”14.
Şi Vasile Alecsandri se adresează Fraţilor Români din toată România printr-o
broşură cu 20 de pagini pe care o intitulează În numele Moldovei, a omeniei şi a
lui Dumnezeu, care apare în mai 1848. Înainte de a reproduce cele 35 de puncte
solicitate lui Mihai Sturdza, face o interesantă referire la perioada de domnie de
14 ani a domnitorului: „De când s-a suit pe tron, Mihai Sturdza a luat Moldova în
arendă, şi aşa de straşnic a stors-o în mâinile sale părinteşti, încât din venitul de
12.000 galbeni ce avea Moldova în anul 1834, el a izbutit a avea în ziua de astăzi,
1848, un venit de mai mult de 200.000 galbeni” 15.
Boieri exilaţi continuă să ţină flacăra aprinsă prin diferite proclamaţii ale
Partidului Naţional din Moldova, care se adresează românilor în iunie 1848. Ei
comunică acest mesaj atât boierilor, cât şi sătenilor cu dorinţa de Unire: „Voi
fraţilor din Moldova, în care curge sânge de Român, ţintiţi minţile voastre la
viitorul Patriei, la soarta copiilor şi a strănepoţilor voştri, care atârnă acum de voi
şi împreunaţi cu toţii glasurile într-un singur glas, ca să ziceţi cu bărbăţie: Nu ne
împăcăm cu Mihai Sturdza, duşmanul Românilor!...Să strigăm Unire şi bărbăţie!
Aceste simţiri să fie necontenit în inimile noastre, pentru că, sprijiniţi unii pe
alţii, să fim un milion şi jumătate de glasuri, care să putem zice hotărât acelor ce
ar căuta să ne piardă: Noi suntem Români şi ca Români avem drepturile noastre,
pe care le vom apăra şi le vom sprijini! Avem dreptul să facem îmbunătăţiri în ţara
noastră. Căci suntem stăpâni pe pământul nostru!”16. Această proclamaţie a fost
semnată şi de George Sion, alături de alţi 17 moldoveni, dintre care semnalăm pe:
Costachi Negri, A.I. Cuza, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Grigore Balş, Vasile şi
Gheorghe Cantacuzino.
Dar să revenim la evenimentele de la Iaşi unde George Sion este surprins
în casa lui A. Mavrocordat, care era nepotul lui Vodă Sturdza, în momentul când
armata a intrat în forţă şi l-a izbit cu patul puştii între umeri. Este scos din casă de
credinciosul său argat Costan, ajutat de nepotul său care era întâmplător soldat în
13. Anul 1848, Tomul I, op.,cit., pag. 409.
14. Mihai Kogălniceanu, op., cit., pag. 64.
15. Anul 1848, Tomul I, op.,cit., pag. 414.
16. Ibidem, pag. 459.

52

ANTARES AXIS LIBRI

acel regiment de intervenţie17. Petrece noaptea împreună cu Costan într-o clopotniţă
unde este recunoscut dimineaţa de un cântăreţ bisericesc care îi citise frumoasele
versuri. Încearcă să se ascundă în casa logofătului C. Sturdza, dar află cu stupoare
că a fost şi el controlat de armată. Află cu această ocazie că numele lui se află pe lista
celor 17 moldoveni, care trebuie arestaţi. Încearcă să se ascundă în casa Roseteştilor,
care fusese controlată în noaptea precedentă, dar constată că nu era în siguranţă.
La consulul grec Iordaki Voinescu, cu care era amic, nu găseşte pe nimeni.
Tot rătăcind pe uliţele strâmte ale Iaşilor ajunge în dreptul caselor de prostituţie.
Întră şi nimereşte la o poloneză Olimpia, cu care convine să nu mai deschidă
uşa la nimeni, solicitând ospitalitate, primită cu multă înţelegere datorită situaţiei
speciale în care se afla musafirul. Este îngrijit cu multă atenţie, mai ales că venise
plin de sânge. Olimpia avea să-i ducă o scrisoare unchiului său Antohi, care era
şeful de secţie în visteria Moldovei. Află de la unchiul său, care a avut curajul
să-l viziteze la o prostituată, că fiul acestuia Costache a fost bătut şi dat afară din
serviciu. În ziua respectivă peste 60 de funcţionari şi-au dat demisia în semn de
solidaritate cu semnatarii petiţiei. Este sfătuit de unchiul său să facă tot posibilul
să treacă graniţa în Ţara Românească sau în Transilvania. Primeşte o mică sumă
de bani de la unchiul său pentru nevoile urgente. Şi pentru că timpul le permitea,
George Sion o îndeamnă pe Olimpia să-şi povestească viaţa pe care o intuia ca
fiind tragică. Aşa începe o destăinuire pe care George Sion o relatează cu lux de
amănunte pe cinci pagini.
Olimpia era născută în Lituania unde tatăl ei, August Ilofski, era un mare
proprietar cu cinci moşii şi peste trei mii de slujitori. Mama era româncă din
Basarabia, ca şi doica care o crescuse, din acest motiv ştia limba română. În
timpul războiului de independenţă din 1830, Olimpia avea doi anişori şi avea
un frate de 14 ani şi trei surori mai mari. Tatăl a luptat în război fiind colonel de
regiment, dar războiul a fost pierdut, fiind nevoit să se refugieze peste hotare.
Toată averea din Lituania i-a fost confiscată. Fratele care era student la Viena s-a
implicat într-o societate secretă şi a fost arestat în 1837 şi condamnat la şase ani
de închisoare. Surorile cele mai mari s-au măritat şi au locuit în Galiţia de jos.
Unchiul Olimpiei avea un fiu Enric de care s-a îndrăgostit Olimpia. În toamna
anului 1845 izbucneşte revoluţia nobililor polonezi, care îşi propuneau printre alte
puncte şi emanciparea şi împroprietărirea ţăranilor. Guvernul austriac a organizat
o contra revoluţie popularizând informaţia cum că împăratul doreşte să-i facă
proprietari şi liberi pe ţărani, dar nobilii se opun. Aşa se ajunge ca să se organizeze
o răscoală contra nobililor într-o anumită zi luând prin surprindere pe aceştia.
Olimpia avea să mărturisească cum într-o duminică seara află de la un servitor
cum toţi locuitorii din sat s-au adunat în piaţă fiind înarmaţi cu topoare, furci
şi coase. Unchiul, tatăl şi cu Enric s-au dus la săteni să-i liniştească, dar au aflat
minciuna propagată de austrieci. O mulţime de oameni înarmaţi veniţi din alt
17. George Sion, Suvenire contemporane, op.,cit., pag. 142.

ANTARES AXIS LIBRI

53

sat au năvălit peste familia Olimpiei şi i-a căsăpit pe toţi. Olimpia a fost obligată
să cânte la clavir şi să le ofere băutură până s-au îmbătat, oferind posibilitatea să
coboare în pivniţă şi să aprindă cu o lumânare cele cinci butoaie cu rachiu. Casa ia
foc şi Olimpia în plină iarnă merge pe jos la Cracovia unde află că asemenea scene
s-au întâmplat în toată Galiţia. Ajungând la Stanislau, unde era moşia lui Gustav
Guretzki, care era soţul Catei - sora Olimpiei, află cu durere că şi aceştia au fost
ucişi de ţărani. Rămasă singură pe lume, fără părinţi, fraţi, surori, prieteni, a decis
să meargă la Cernăuţi, unde a vândut cerceii ca să ajungă la Iaşi 18.
În aceste condiţii George Sion, impresionat, generos din fire, îi face
propunerea: „să se retragă de îndată la via lui, unde să trăiască nesupărată de ochii
coruptori ai desfrânării. Ea primi cu recunoştinţă. Puse îndată să-i vândă mobilele,
sculele şi obiectele de toaletă, oprind numai cele necesare unei călătorii”19.
Problema era cum vor putea ieşi din Iaşi, care era controlat de armată şi
la toate barierele erau interdicţii serioase de a trece, mai ales pentru un proscris
precum era el. Şi totuşi au găsit împreună o modalitate de a trece de toate aceste
bariere prin adoptarea unei ţinute de arnăut, care era la modă în acele zile. Olimpia
a făcut rost de două costume de arnăut, Sion a fost nevoit să-şi tundă frumoasa lui
barbă şi într-o birjă mică descoperită cu un cal, cei doi „arnăuţi” au trecut podul
dinspre mănăstirea Frumoasa. Trec pe lângă cerdacul lui Ferenţ şi mergând pe jos
au ajuns la vărul lui unde porunci unui bătrân galiţian Carol, care emigrase după
masacrul din Galiţia din 1846, să fie la ordinele Olimpiei20.
În drum spre graniţă s-a întâlnit cu Nicolae Negruzzi, şi cu fiul logofătului
Lupu Balş, amândoi urmăriţi de autorităţile de la Iaşi. Împreună cu Balş sau decis
să meargă pe valea Siretului ca să ajungă la Răcăciuni unde era moşia lui Vasile
Sturdza în care aveau toată încrederea, având drept argument şi faptul că Balş
era cumnat cu el. George Sion profită de ocazie ca să-şi vadă cele două surori
călugărite la Mănăstirea Giurgeni din apropiere.
Cu puţine resurse financiare, fiind ajutaţi şi de Negruzzi, ajung cu bine la
Vasile Sturdza, care le pune la dispoziţie o trăsură cu trei cai şi o sumă importantă
de bani pentru nevoile urgente de a se refugia în Ţara Românească21.
După mai multe peripeţii au ajuns prin Panciu la Focşani unde sperau să
treacă uşor graniţa, dar nu a fost să fie. Trecând Milcovul, au crezut că sunt în
mare siguranţă atunci când au fost cazaţi de familia căpitanului Şonţu, cu care se
cunoşteau de mai mult timp. Dar ispravnicul moldovean din zona de frontieră
i-a urmărit şi a convenit cu omologul lui muntean Scarlat Filipescu, să-i aresteze
pentru a fi extrădaţi în Moldova22.
18. Ibidem, pag. 153-157.
19. Ibidem, pag. 159.
20. Ibidem, pag. 168.
21. Ibidem, pag. 177-180.
22. Ibidem, pag. 195.

54

ANTARES AXIS LIBRI

(Va urma)

Letopiseţul de mătase.
Omagiu pentru un pământean ales:
episcopul Gherasim Putneanul
Alexandru Ovidiu vintilă
„Un pământean ales” (Grigore Ilisei),
„Înţeleptul cu barbă de nufăr” (Constantin
Hrehor) – iată o serie de denominaţii care
vorbesc de la sine despre personalitatea
celui care a fost episcopul Gherasim Cucoşel
Putneanul.
Şi cum o astfel de figură nu poate
fi uitată, Constantin Hrehor, excelentul
scriitor şi, totodată, preot cu chemare, s-a
îngrijit întru izvodirea unui volum omagial
P.S. Gherasim Cucoşel Putneanul, apărut
anul acesta, la Editura Septentrion, în
condiţii grafice de înaltă ţinută, sub egida
Institutului „Bucovina” Rădăuţi din cadrul
Academiei Române.
Despre Gherasim Cucoşel Putneanul, în prologul tomului în discuţie,
Constatin Hrehor scrie că a fost „o figură unică între ierarhii creştinătăţii
româneşti, un cruciat al simplităţii, un nume care va sta printre primele în
Calendarul bunei-cuviinţe dintotdeauna”. Creionându-i portretul, acelaşi
Constantin Hrehor mărturiseşte că a fost cucerit de înaltul ierarh prin
„cuminţenia apostolică primară”, calitate care i-a modelat caracterul într-un
fel absolut, smerenia fiindu-i o veritabilă podoabă. „Ţăran în odăjdiile Bisericii
sale, ivit din ocrotitori cu evlavie, într-un topos care a dobândit chemare
prin mănăstirea Cămârzani, în care şi-a înzidit sufletul şi trupul, păstor bun,
în trecerea sa prin aerul liturgic al Neamului, Neamţ, Putna, Arad, Buzău,
Rădăuţi – şi în diaspora – a rămas în cei care l-au auzit şi l-au ascultat ca
lumina aurorală în boabele de rouă. Gherasim Putneanu este deja o figură
patristică. Şi dacă sfinţenia l-a atins pe acest om – ceea ce nu e pentru oricine
– e mai mult decât aurul din mii de cărţi şi din vistieriile pungaşilor slavei
vremelnice”, afirmă Constantin Hrehor despre cel care la un moment dat a
caligrafiat fără ezitare următoarele: „Viaţa creştină dacă este trăită ca atare, are
chipul fericirii. Lipsa acesteia retrage binecuvântarea lui Dumnezeu”. Aşadar,
o cale, cea a vieţii creştine, de la care părintele nu s-a abătut niciodată, el însuşi
ANTARES AXIS LIBRI

I
S
T
O
R
I
E
L
I
T
E
R
A
R
Ă

55

Episcopul Gherasim Putneanul

fiind un model de urmat, profund şi înţelept
povăţuitor, charismatic mărturisitor al
mesajului hristologic, „riguros şi aspru cu
sine, iubitor şi darnic cu ceilalţi”, după cum
îl evocă preotul Ionel Florin Lavric.
Întorcându-ne strict la volumul aflat
în dezbatere, acesta a fost structurat în nu
mai puţin de nouă capitole: I. Autoportret;
II. Jurnal; III. Ierarhul; IV. Ctitorul; V.
Epistolar; VI. Accente (consemnări de presă);
VII. Acord final; VIII. Umbra rostirilor; IX.
Elogii.
De asemenea, cartea beneficiază de un
Prolog compus din două evocări semnate de
Grigore Ilisei, respectiv Constantin Hrehor,
de o biobibliografie întocmită competent de
prof. Vasile I. Schipor, de un În loc de epilog
(Constantin Hrehor), un Indice de nume şi
o sumă de Anexe care includ, printre altele,

o iconografie bogată.
Prin urmare, nu putem să nu apreciem arhitectura acestui medalion care
prin construcţia sa bine gândită şi-a atins scopul cu asupră de măsură: acela de a
reda cititorilor profilul, statuia semeaţă, a unui munte de omenie, credinţă şi, nu
în cele din urmă, de trezvie.
„Bunicul Bucovinei”, „un om doxologic”, „un sfânt” – aşa l-a numit, pe
bună dreptate, Constantin Hrehor. Şi asta nu întâmplător. Citind evocările din
acest volum, întru totul meritoriu pentru cel care l-a iniţiat şi a trudit pentru ca
să vadă lumina tiparului, ne dăm seama de ce a însemnat părintele Gherasim
Putneanul pentru ortodoxia românească, „un om al modestiei şi al onestităţii”,
erudit monah, „bun ca pâinea caldă”, cum inspirat Ioan Ţicalo ni-l înfăţişează pe
vlădica Gherasim Cucoşel Putneanul.
Trebuie să mai spunem că P.S. Gherasim Putneanul, pe numele său de
mirean Ion Cucoşel, s-a născut pe data de 30 mai 1924, în localitatea Bogdăneşti –
Suceava, fiind al cincilea copil şi singurul băiat din familie. Rămas orfan de tată la
o vârstă fragedă, va urma şcoala primară (1931 - 1938) în localitatea Ciumuleşti,
azi Vadu Moldovei, în satul natal al mamei, unde întreaga familie a fost nevoită
să se mute ca urmare a decesului capului de familie survenit intempestiv într-un
accident de muncă în pădure. În toamna anului 1938, paşii îl îndreaptă pe viitorul
prelat către Schitul Boureni, Iaşi, pentru a învăţa rânduiala cântărilor bisericeşti.
Problema pecuniară îl va face să renunţe la a mai susţine examenele la Şcoala de
cântăreţi de la Mănăstirea Neamţ. În aceste condiţii se va orienta către Şcoala
56

ANTARES AXIS LIBRI

de radiotelegrafişti din Iaşi (1942 - 1943). Încorporat în armată, va participa la
o serie de operaţiuni militare după 23 august 1944. În 1945 va fi demobilizat,
întorcându-se acasă. Simţind chemarea bisericii, tânărul Ion Cucoşel va intra
în obştea Mănăstirii Neamţ. Aici va deveni ucenicul unor duhovnici de înaltă
însemnătate precum Teofil Boghean, Gherasim Cârjă, Dionisie Creţu, Vasian Iosub,
Damaschin Trofin. La 23 martie 1946, în urma depunerii voturilor monahale,
va primi numele de Gherasim. În acelaşi an, însă pe data de 1 septembrie, va fi
hirotonit ierodiacon. Va absolvi pe rând Seminarul Monahal de la Mănăstirea
Neamţ şi Institutul Teologic Universitar Bucureşti. Proaspăt licenţiat va fi numit
egumen al Mănăstirii Neamţ şi, totodată, profesor la Seminarul Teologic de pe
lângă aceeaşi instituţie bisericească. După aceste episoade din viaţa sa, preotul –
profesor Gherasim va deveni stareţ şi arhimandrit la Mănăstirea Putna, arhiereu
vicar la Arad, episcop misionar responsabil cu problemele stiliştilor din Moldova,
arhiereu vicar la Episcopia Buzăului şi episcop vicar la Arhiepiscopia Sucevei
şi Rădăuţilor. Se va stinge din viaţă la 6 decembrie 2004, fiind înmormântat la
Mănăstirea Cărmăzani (Vadu Moldovei).
Nu putem omite nici faptul că P.S. Gherasim Putneanul, pe lângă o activitate
deosebit de prodigioasă în sânul bisericii, luând parte şi la viaţa culturală a
Bucovinei, remarcându-se drept un cărturar înzestrat, dar şi un adevărat mecena,
va publica sub propria semnătură mai multe cărţi: Catalogarea manuscriselor
româneşti din Biblioteca Mănăstirii Secu; În duhul evlaviei ortodoxe; Cuvinte şi
tâlcuri arhiereşti; Mierea din drumul pelinului. Convorbiri după vecernie; Iarba
din roata amurgului. Alte convorbiri de seară; Precizări tipiconale, Tămâie şi exil.
Dialoguri despre pribegia fraţilor, cu precizarea că la ultimele trei volume a fost
coautor împreună cu scriitorul Constantin Hrehor.
Aşadar, o viaţă fără rest în slujba Bisericii şi a oamenilor care o formează,
în perfect acord cu celebra frază formulată de Kant: „Două lucruri umplu sufletul
cu mereu noua şi crescânda admiraţie şi veneraţie, cu cât mai des şi mai stăruitor
gândirea se ocupă cu ele: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”.
Cerul înstelat al lui Kant, potrivit concluziei la care ajunge într-un eseu Călin
Ciobotari, nefiind altceva decât un răspuns la adresa interogaţiei lui Iov: „O, dacă
aş şti unde să-L găsesc! Dacă aş putea să ajung la palatul Lui!” (Iov-23,3). P.S.
Gherasim Putneanul nici nu încape vorbă a ajuns acolo, „unde nici întristare nu
e, nici suferinţă, nici supin, ci viaţă fără de sfârşit”.
Prin urmare, Letopiseţul de mătase: Episcopul Gherasim Putneanul şi
Bucovina, autor Constantin Hrehor, este un florilegiu binevenit, un recurs la
memorie necesar, o carte investită cu mult suflet şi, nu în cele din urmă, cu dor,
un cuvânt despre care Noica spunea că are virtuţi împărăteşti şi că este numai al
inimii.

ANTARES AXIS LIBRI

57

I
N
T
E
R
F
E
R
E
N
Ț
E

58

Interferenţe româno-turceşti

Şefik Kantar. Sari Saltuk Baba,
un sfânt musulman în Dobrogea,
Ed. Muzeului de Istorie Galaţi, 2015

A.G. Halibei
Ceea ce ni se propune în cartea propusă de către Editura Muzeului de
Istorie Galaţi, carte lansată de curând la Babadag, în prezenţa ambasadorului
Republicii Turcia în România, Excelenţa Sa, domnul Osman Koray Ertaş, este
descoperirea unei personalităţi a istoriei universale, prea puţin cunoscută, care
îmbogăţeşte, alături de figuri mult mai celebre, precum exilatul Ovidiu, Sfântul
Andrei, Alexandru cel Mare, hatmanul Mazepa, galeria unor străini care au
creat Istorie şi care au intrat în contact cu meleagurile noastre, cu locuitorii de
aici, strămoşi ai românilor sau chiar români…
Dacă prezenţa marelui Alexandru este doar… fulgerătoare, trecând
Dunărea în dreptul Olteniei, doar pentru o scurtă campanie militară, în urma
căreia este cucerită o cetate-oraş ( după Strabon şi Appian, care relatează, totuşi,
după secole evenimentul care ar fi avut loc în anul 335 î.Hr.), ceilalţi, inclusiv
Sari Saltuk Baba, „eroul” cărţii de faţă, sunt mult mai legaţi de spaţiul spiritual
al Dunării de Jos, confirmând statutul binecuvântat de regiune cosmopolită,
în care, din punct de vedere civilizaţional şi cultural, mai multe etnii şi-au
adus contribuţia la dezvoltarea şi crearea unui autentic centru care, din punct
de vedere al filosofiei culturii, poate rivaliza cu Banatul, Ardealul, Bucovina,
Bucureştiul, Iaşul…
Dobrogea, Galaţiul, Brăila şi Bărăganul, Basarabia veche, dacă vreţi,
constituie Balcania românească (a avut Fănuş Neagu o carte numită „Pierdut în
Balcania”!), de o bogăţie spirituală care tot mai trebuie descoperită!
Sari Saltuk Baba constituie un exemplu elocvent în acest sens, fiind, din
punct de vedere al unei posibile inspiraţii, o comoară demnă de tastatura unui
nou Orhan Pamuk sau un subiect bun şi pentru nobelizatul din anul 2006. Dacă
despre Alexandru cel Mare s-au scris biblioteci întregi, dacă despre Mazepa au
scris un Byron, Hugo, Taras Şevcenko, despre Ovidiu Vintilă Horia (căruia i s-a
atribuit un Goncourt, devenit uşor controversat, pentru romanul care îl are în
centru pe poetul latin), Christoph Ransmayr, David Malouf, dar şi gălăţeanul
Constantin Vremuleţ, Sfântul Andrei fiind Sfântul protector al românilor,
existând o literatură de specialitate consistentă în privinţa sa, Sari Saltuk Baba
îşi aştepta un nou cărturar care să ridice vălul de uitare, de necunoaştere sau de
indiferenţă, după caz…
Eforturile domnului Şefik Kantar pe de o parte, al doamnei Gülten Abdulla
Nazare, care a tradus cartea, pe de altă parte, merită salutate – să nu uităm că
ANTARES AXIS LIBRI

editarea cărţii lui Gala Galaction „Papucii lui Mahmud” în limba turcă, apariţia ei în
Turcia în patru ediţii, îi aparţine doamnei G.Abdulla Nazare, traducerea fiind făcută
în colaborare cu Erol Ülgen -, fiind adevărate punţi de legătură între două civilizaţii
şi culturi care au avut atât de multe în comun în ultimul mileniu!
Într-un fel, tocmai aura de legendă şi de mit care îl înconjoară pe Sari Saltuk
Baba îl poate face atractiv pentru un scriitor. Un sfânt musulman care omoară un
dragon, care este asimilat, suprapus ca imagine, popular, cu mai mulţi sfinţi creştini,
printre care Sfântul Nicolae şi, deloc surprinzător după povestea cu balaurul, cu
Sfântul Gheorghe, un călător, probabil şi un iscusit politician şi diplomat, un simbol
al unităţii culturale turce, din Asia Centrală până în Balcani, un înţelept, dacă nu
putem spune chiar un filosof în termenul care este acceptat astăzi sau de-a lungul
istoriei, plecând de la vechii greci, iată… Omul, un alt fel de Nastratin Hogea pe care
şi românii şi-l pot şi ei asuma ori revendica, în spiritul toleranţei etnice şi religioase,
al armoniei, care sunt atât de tulburate de evenimentele prezentului.
Mort între anii 1297 şi 1298 d.Hr. (anul 1293, după alte surse), Sari Saltuk Baba,
pe numele său real Şerif Hizir, se naşte pe la începutul secolului al XIII-lea, la Sinop,
tatăl său fiind probabil un conducător important. Ajunge să cunoască foarte multe
limbi străine, mai mult sau puţin bine, probabil şi româna veche, dar şi religiile zonelor
unde a propovăduit Islamul (din Gruzia până în Dobrogea, via Anatolia şi Rumelia).
Cartea este şi un exordiu posibil într-o istorie a popoarelor turcice în general,
a turcilor în particular, trezind curiozitatea, chiar şi din punct de vedere ecumenic,
ori din acela al istoriilor religiilor, Islamul fiind, evident, central, dar fiind abordate
şi particularităţi ale acestuia, precum alevismul.
Miraculosul poate fi şi el o sursă de atragere, spiritualitatea orientală fiind
marcată de acest aspect, celor o mie şi una de nopţi putându-li-se adăuga, iată, încă
una, cea a lui Sari Saltuk Baba, omul sfânt care a luptat cu o sabie de lemn şi care,
după moarte, a rugat ca trupul să-i fie pus într-unul din cele șapte coșciuge și acestea
să fie trimise apoi în șapte țări sau ţinuturi, printre care şi… Moldova! Omul care a
întemeiat, împreună cu un număr de câteva mii de turci selgiucizi și famiile lor, cea
mai veche așezare turcească de pe teritoriul Dobrogei: Babadagul de azi! Istoriceşte,
în anul 1246, după puternica ofensivă a mongolilor în Anatolia, odată cu moartea
lui Gyaseddin Keyhüsrev al II-lea, între fiii săi Izzedin Keykavus al II-lea, Kiliçarslan
al IV-lea și Alaeddin Keykubad al II-lea se naște o dispută pentru tron. Izzedin
Keykavus, care este înfrânt în acest conflict, se refugiază împreună cu apropiații
săi la împăratul bizantin, Mihail al VIII-lea Paleologul. Acesta din urmă, la cererea
lui Keykavus de a-i oferi un teritoriu, îi oferă ținutul Dobrogei, care, pe atunci, era,
chipurile, mai puţin locuit. Astfel, între anii 1263-1264, o populație însemnată de
turcmeni din zona Iznik și Izmit, trecând prin Rumelia, se stabilesc în Dobrogea. Iar
în fruntea acestor turcmeni se afla Sari Saltuk. Româneşte, un alt fel de descălecător!
Precum se observă, dacă este să silabisim adevărul istoric, acesta este mult
mai complicat decât v-aţi putea imagina! Dar adevărul este spus de toţi, nu numai
de către unii! Între învingători şi învinşi, va trebui să ştim (să încercăm) să alegem!
Sau nu, dacă adevărul este la mijloc!
ANTARES AXIS LIBRI

59

I
N
T
E
R
F
E
R
E
N
Ț
E

60

Interferenţe româno-turceşti

Sarî Saltuk Baba,
personalitate istorică şi religioasă
Şefik Kantar
Cercetătorii şi filozofii turci care s-au
ocupat de-a lungul timpului de cercetarea
personalităţii lui Sarî Saltuk Baba nu au
găsit suficiente date pentru a prefigura în
totalitate figura acestuia. Rămâne doar să
acceptăm relatările lor ca sursă de inspirație
pentru viitoarele cercetări.
Numele real al lui Sarî Saltuk Baba
este Şerif Hizâr sau Muhammed Buharî.
În lucrarea cea mai importantă, cronica
„Saltukname” îl vom întâlni foarte des şi
sub alte denumiri, cum ar fi: Seyyid Şerif,
Şerif Gazi, Sultan Baba, Saltik Baba, Seyyid
Sultan, Sultan-i Gaziyan, Sultanu’l-Evliya,
Saltik-i Rumî. Mamă i-a fost Rabia Sultan,
iar tată Seyyid Hasan bin Seyyid Hüseyin bin Muhammed bin Ali care, se
pare, conform unor legende, ar fi descendentul familiei eroului legendar
Battal Gazi.
Tatăl său, Seyid Hasan, comandant în armata lui Danişmend Ahmed
Gazi, a murit otrăvit în timpul asediului cetăţii Amasya. Rămas orfan, Şerif
Hizâr a fost crescut de doica sa Seravil şi de un oarecare Abdulaziz, doi
filantropi care s-au ocupat de viaţa, instrucția și educaţia copilului. Ajungând
la vârsta de 14 ani, Şerif Hizâr citește pentru prima oară epopeea istorică
şi legendară „Dede Korkut”, în urma lecturii născându-se în el spiritul de
vitejie, spiritul de erou legendar. Treptat va primi numele de İlyasi Rûmî, apoi,
datorită activităţii sale de „om puternic”, adică „Saltuk”, denumire dată celor
care erau în consens cu principiile călugărilor lui Hodja Ahmed Yesevî.
Cei ce doresc să-şi exprime opinia cu privire la complexitatea vieţii,
activității și filozofiei lui Sarî Saltuk Baba sunt într-o profundă dilemă. Să-l
prezinte ca şef de trib, ca lider religios sau ca lider sufit, iată o întrebare
dificilă! De fapt, toată existenţa şi faptele sale, așa cum ne sunt prezentate în
toate legendele, ne scot în faţă un erou cu toate caracteristicile unui şef de trib,
ale unui lider religios de factură sufită.
ANTARES AXIS LIBRI

Atunci când o comunitate are în sânul ei un om cu însuşiri deosebite, demne
de urmat în timp, membrii acelei comunităţii îi conferă însuşiri extraordinare,
lăsând ca imaginaţia populară să facă din el un erou cu puteri supranaturale. Prin
urmare, pentru fiecare cercetător este greu să delimiteze mitul de adevăr, atunci
când se confruntă cu asemenea personalităţi.
Cu certitudine se poate spune însă că Sarî Saltuk Baba, conform informaţiilor
scrise şi orale, a fost liderul unui trib venit din Anatolia în Dobrogea, după care
s-a dus în ţara Kipceacilor, iar după moartea lui İzzettin Keykâvus al II-lea s-a
reîntors în Dobrogea unde a murit.
Ţinând cont de perioada istorică respectivă, plină de conflicte sociale
şi politice, nu era deloc uşor să emigrezi cu un grup de 12 mii de persoane, să
traversezi zone geografice unde domneau aceleaşi situaţii politice, şi totul numai
pentru a găsi un loc unde să poată oferi oamenilor un trai mai bun. Într-o asemenea
perioadă Sarî Saltuk Baba depune eforturi uriașe şi reuşeşte să întemeieze trei
oraşe care au contribuit la transformarea unui trib nomad obişnuit să-şi împartă
existența între viaţa sedentară şi cea a transhumanţei la o viaţă normală şi
echilibrată. Cel mai important dintre oraşe, aşa cum este menţionat şi în cronica
„Saltukname”, rămâne oraşul Babadag, aproape de Dunăre. Celelalte două orăşele
sunt Deşt-i Kipçak şi Ezantamariye, din zona Soğdak. De asemenea se consideră
că şi oraşul Babaeski din Turcia a fost fondat de Sarî Saltuk Baba.
Oraşele erau construite după modelul urbanistic specific civilizaţiei turceşti,
care să răspundă tuturor cerinţelor comunităţii atât din punct de vedere cultural,
educaţional, religios cât şi social şi economic, un mecanism intern bine pus la
punct şi funcţional.
În jurul moscheilor încep să se construiască alte clădiri şi mici mănăstiri.
Unele clădiri aveau ca scop să răspundă nevoilor acestor mănăstiri, iar altele cu
scopul de a adăposti dervişii care îndeplineau misiunea mistică. Pentru satisfacerea
nevoilor zilnice ale comunităţii se înfiinţaseră magazine, prăvălii şi pieţe unde
oamenii puteau cumpăra şi vinde produsele lor. S-au înfiinţat bănci și asociații care
înlesneau comerţul cu ţările învecinate. În locul schimbului de produse, trocul pe
care îl făceau agricultorii şi crescătorii de animale, s-a introdus sistemul de vânzarecumpărare, sistem comercial bazat pe folosirea banilor, monedelor, un sistem pe
care l-au împrumutat fie din experienţa țărilor vecine, fie de la localnicii băștinași
pe care i-au găsit. Era important ca totul să se desfăşoare repede, iar oraşele noi
înfiinţate să se dezvolte frumos şi sănătos. Era important ca populaţia turcă, nou
venită, şi cea localnică să trăiască în pace şi bună înţelegere. Acum era momentul
ca tradiţia sufită-islamică, principiile lui Yesevî să joace un rol important. Dervişii,
prin comportamentul lor, reușesc să descuie lăcatele ferecate ale inimilor şi să picure
misticul adevăr bazat pe iubirea faţă de semeni egală cu iubirea faţă de Creator. Stilul
de viaţă simplu şi curat al acestora, muncile pe care le fac ca să-şi ducă existenţa,
(în agricultură, fierărie, tâmplărie, cizmărie, pielărie, olărit şi alte meserii) au avut
ANTARES AXIS LIBRI

61

o influenţă benefică în rândul locuitorilor, exemplu bun de urmat. Prin abilitatea
lor, după modelul Profetului Muhammed, au constituit şi au dezvoltat pieţele, au
introdus sistemul comercial şi bancar fără să se perceapă camătă.
Structura acestui sistem se baza pe diviziunea socială a muncii, un sistem
care asigura echilibru şi solidaritate. În timp ce existenţa comunităţii era asigurată
de forţa de muncă depusă de cei sănătoşi şi în putere, cei bolnavi şi infirmi erau
adăpostiţi în tekkele şi ajutaţi să-şi ducă existenţa din sprijinul material oferit
de ceilalţi membri ai comunităţii. Acest mod de întrajutorare pe care-l foloseau
dervişii musulmani sufiți pentru toţi membrii comunităţii indiferent de etnie
şi religie, fără nici o discriminare, era de fapt sistemul pe care se baza statul şi
societatea turcă. Aici, Sarî Saltuk Baba şi-a arătat măiestria de lider spiritual şi
politic ceea ce a făcut să se ţese în jurul său o aură de legende şi mituri. El a reuşit
să aducă, să sădească şi să germineze, în sufletele membrilor comunității, sămânţa
culturii Turco-Islamice.
În orice perioadă a istoriei observăm liderii de stat folosind religia, cu bunăștiință, ca o cale uşoară de dominare şi exploatare. Dar, în acelaşi timp, vedem şi
lideri spirituali, misionari care împărtăşesc cuvântul divin ca un balsam pus în
folosul comunităţii. Unul dintre aceştia este şi Sarî Saltuk Baba.
Acesta cunoaște ca nimeni altul preceptele Islamului clasic, ca și pe cele
creștine și interpretarea lor corectă, ceea ce îi va permite să consolideze o societate
comunitară solidă, în care educația și cultura vor juca un rol important. Ca lider
știe să folosească toate argumentele din ehl-i sünnet ve’l-cemaat* reușind ca în
timpul său cele două comunități religioase, de musulmani și de creștini, diferite
și ca structură socială, sedentară și nomadă, să trăiască în înțelegere și cooperare.
Față de atei, de cei care nu se integrau regulilor noii societăți, știa să
folosească sabia. Utilizarea ei nu semăna cu cea a unui luptător care mânuiește
sabia metalică, ci așa cum vom vedea în paginile următoare, conform tradiției
Yesevî, era o sabie de lemn, simbol al puterii spirituale. Cu sabia de lemn Sarî
Saltuk Baba va săvârși adevărate miracole, ceea ce îi va conferi titlul de lider
religios respectat atât de comunitățile tribale nomade cât și de cele sedentare.
Datorită predicilor sale bazate pe doctrina Yesevî, cu norme canonice solide,
având ca fundament iubirea necondiționată față de Creator, toleranța, adevărul
infailibil, Sarî Saltuk Baba reușește să convertească o bună parte din populația din
Balcani la religia Islamică.
În acest sens, el este un misionar mistic care duce mai departe făclia ordinului
Yesevî, un adevărat misionar curajos, îndrăzneț și plin de har. În trecut, celor
îndrăzneți și curajoși, care duceau mai departe învățăturile și cultura unei națiuni
li se atribuia numele de „alp” (alpinistul), în timp ce misionarii care duceau mai
departe cuvântul lui Allah erau numiți „eren” (un fel de sfânt). „Alperen” este
alăturarea cuvintelor „alp” și „eren”, fiind un cuvânt atribuit persoanelor care
combină în activitatea lor de misionari cele două caracteristici.
62

ANTARES AXIS LIBRI

În acest context se formează și Sarî Saltuk Baba. Hoca Ahmed Yesevî îl
inițiază pe Hacî Bektaşi Velî, iar acesta, la rândul lui îl inițiază pe Sarî Saltuk
Baba și dându-i sabia de lemn îl trimite în Balcani să desăvârșească cuvântul lui
Hoca Ahmed Yesevî. Începând cu „Oguzname”, continuând cu „Saltukname”,
„Vilâyetname”, unde este menționată personalitatea lui Haci Bektaşi Veli și
terminând cu „Seyahatname” a lui Evliya Celebi, lucrare care prezintă în mare
personalitatea lui Sarî Saltuk Baba, vom cunoaște mai bine istoria, cultura,
legendele mitice ale vechilor popoare turcice care au continuat, o parte din ele, să
fie prezente și după trecerea acestora la Islam.
În lucrarea „Vilâyetname”, Haci Bektaș-î Veli l-ar fi chemat pe Sarî Saltuk,
un păstor simplu, spunându-i: „Saltuk, pe tine te vom trimite în ținutul Rumeliei”
și din acel moment și-a început misiunea în Balcani.
Miturile și legendele sunt creații populare care se nasc în jurul unor
personaje ce cumulează simbolic forțe supranaturale, care ajută pe ceilalţi oameni
să treacă prin întâmplări extraordinare. Ele pun în valoare și educă comunitatea
în vederea unei ordini sociale stabile, pentru onestitate, bunătate, generozitate,
eroism și condamnă lașitatea, lenea, răutatea și înșelăciunea. Prin aceste personaje
legendele justifică întregul comportament ideal al unei generații de oameni și
subliniază aspectul de sacralitate absolută.
În astfel de mituri și legende sunt îmbinate motivele religioase cu cele
sociale, potrivit zonelor geografice și teritoriale. În astfel de legende îl descoperim
și pe Sarî Saltuk Baba. Legendele create în jurul lui îmbină motivul național de
lider politic cu cel religios. Pe de o parte întâlnim un erou viteaz gata să lupte
și să apere comunitatea de dușmani și răufăcători, iar la nevoie chiar să invoce
îngeri pentru a-i veni în ajutor în lupta dusă împotriva asupritorilor, demonilor,
giganților, puterilor malefice, iar pe de altă parte întâlnim un om umil, modest,
cumpătat la vorbă și iubitor, cuceritor de inimi, deschizător de drum.
Legendele, miturile și povestirile epice, chiar dacă sunt învăluite într-o aură
de mister, sunt o sursă importantă în încercarea de a ne transmite structura de
gândire și filozofie a eroului nostru, dar și a comunității din perioada respectivă.
În ceea ce privesc izvoarele scrise, nici una nu ne oferă date precise despre
perioada respectivă. Conform cercetărilor făcute, primul care consemnează în
documentele sale date despre Sarî Saltuk Baba, după ce i-a vizitat mormântul de
la Babadag, după 50 de ani de la moartea acestuia, este celebrul călător marocan
Ibn Batuta.
Acesta a trecut de două ori prin țara de legendă a Kîpceacilor din
nordul Mării Negre și tot de două ori a vizitat mormântul „sfântului” așa cum
consemnează autorul însuși. Abordarea lui Ibn Batuta este puțin distanțată față
de Sarî Saltuk Baba. „În cele din urmă am ajuns în locul cel mai îndepărtat unde
trăiesc turcii. „Baba” este respectat conform tuturor canoanelor caracteristice
popoarelor barbare ca prooroc contemplativ, numai că aici locuitorii pronunțau
ANTARES AXIS LIBRI

63

prima silabă a cuvântului „Baba” cu o profunzime aparte. În credința lor, acesta
era un om cu puteri supranaturale ceea ce nu se împacă cu cele cinci principii ale
religiei noastre.” Încercând să aflăm ce l-a determinat pe autor să scrie astfel și cu
care din principiile Islamului a încercat să facă o comparație nu am reușit să găsim
un răspuns clar.
Cel care ne oferă informații detaliate despre Sarî Saltuk Baba rămâne
celebrul călător turc Evlya Celebi în „Seyahatname” (Jurnal de Călătorie). Este
o călătorie pe care a efectuat-o în secolul al XVII-lea. Acest pelerin al mărilor și
ținuturilor din Marele Imperiu descrie cu lux de amănunte așezările teritoriale și
geografice, viața cotidiană, socială și politică ale vremii respective, lăcașurile de
cult, morminte, etc. dar și multe locuri și fapte învelite în foița de aur a legendelor.
Așa apar și datele referitoare la personalitatea lui Sarî Saltuk Baba.
În prezent, „Istoria lui Yazîcizade”, „Saltukname” și „Seyahatname” sunt
trei lucrări care conțin informații despre acesta, unele chiar contradictorii, dar
toate la un loc ne furnizează informații din care încercăm să găsim răspunsul la
întrebarea: cine a fost Sarî Saltuk Baba?
(traduceri de Gülten Abdulla Nazare)

64

ANTARES AXIS LIBRI

100 de ani de la luptele de la Gallipoli

Poemul „Gelibolu”
Būlent Ecevit
ziarist, poet, om politic şi fost premier al Turciei
Poemul este dedicat uneia dintre cele
mai mari erori militare ale Primului Război
Mondial, şi anume un eveniment care a avut
loc la Gallipoli, unde un corp din armata
britanică, ANZAC, alcătuit în mare parte
din australieni, este trimis într-o misiune
sinucigaşă. Poemul descrie sacrificiul inutil
pe care acei tineri l-au plătit. Cu toate că
proveneau din medii de viaţă diferite, devin
uniţi prin aspiraţiile lor patriotice şi simţul
datoriei. Poemul este o adevărată lecție
despre inutilitățile războiului.

I
N
T
E
R
F
E
R
E
N
Ț
E

Gelibolu
„Spune prietene”, întrebă Mehmet din Anatolia
pe anzacul prăbușit lângă el,
„De unde ai venit alergând
și te-ai prăbușit lângă mine în această luptă?”
„Din celălalt capăt al lumii”, răspunse tânărul anzac,
„Așa mi s-a scris pe piatra funerară.
E tare departe locul unde m-am născut,
Iar pământul sub care dorm mi-e străin.”
„Nu te-ntrista, prietene,
Acum, amândoi suntem uniți prin acelaș destin.
Te vei odihni de-a pururi pe pământul țării mele,
Ești și tu un Mehmetcik, ca și mine”,
Răspunse eroul turc, Mehmet.
La Canakkale deasupra e raiul
dedesubt iadul.
În morminte o liniște totală
ANTARES AXIS LIBRI

65

Sufletele pierdute s-au liniștit.
„Dar tu?”întrebă Mehmet mai departe
pe tânărul englez de lângă el.
„Tu, care erai încă la vârsta adolescenței,
Ce-ai căutat așa de tânăr pe la noi?”
„Aveam doar 15 ani”, răspunse tânărul soldat.
„În sat mă jucam de-a soldații.
Cu trompeta mea cuceream dealurile
și nu știu cum m-am trezit pe front.
Era joacă, era real, n-am priceput,
Și până să mă dezmeticesc
Un glonte pieptul mi-a străpuns,
și trompeta pe loc a amuțit.
Jocul meu așa s-a sfârșit.
La Gelibolu mormântul mi-au săpat,
Pe piatră „un tânăr trompetist de 15 ani”, mi-au scris...
Aceasta mi-e povestea.”
Ploua mărunt,
Deasupra mormintelor
Picurau lacrimi din cer
De departe se auzea sunetul sacadat
al trompetei ce-și căuta stăpânul.
„Dar voi”, întrebă mai departe Mehmet,
„Voi, care ați venit din patru zări
precum mucenicii să umpleți gropile acestea
Ce vânt v-a mânat prin locuri străine?”
Englezi, scoțieni,
francezi, senegalezi,
unii indieni, alții nepalezi
care din Australia, care anzaci din Noua Zeelandă,
Toți urcați pe nave fără să știe unde și de ce sunt aduși
Au venit în golful Gallipoli
să urce muntele abrupt.
S-au cățărat pe crestele dantelate
Scut le-au fost un timp tranșeele,
dar în lupte ca o rană s-au deschis și pământul trupurile le-a-nghițit.
Unora numele li s-a scris
66

ANTARES AXIS LIBRI

Altora, dacă li se știu numele, nu se cunosc mormintele
Pe unele pietre li s-a scris doar vârsta: 17 sau 18 ani
Pe toate însă stă scris:
„S-AU RETRAS PENTRU ODIHNĂ VEȘNICĂ”
în pământul de la Canakkale.
Ca și pe inscripțiile antice
Aici poți citi istoria unei vieți încheiată.
„Prietene, crezi că nu-ți înțeleg durerea,
Mai ales vouă, care nici numele nu vi s-a știut.
Crede-mă”, spuse Mehmet din Anatolia,
„Și eu secole de-a rândul am murit pe pământ străin
fără să știu de ce.
Dar astăzi m-am dăruit cu toată ființa mea
pentru pământul patriei mele.
Aici, la Canakkale, am simțit binecuvântarea
și sfințenia pământului meu,
averea mea sfântă.
Dar voi nu puteți înțelege.
Totuși pământul acesta v-a primit cu drag.
Canakkale a devenit și patria voastră.
La Canakkale, sus Rai,
Jos cimitir!”
Lupta s-a sfârșit
În morminte, trupurile celor morți s-au liniștit.
Un straniu război a fost cel de la Canakkale
În pauzele dintre lupte
Furia înceta,
Din dușmani deveneam prieteni.
Războiul de la Canakkale a fost crunt.
Pe viață și pe moarte.
Dar am învățat ceva. Am învățat respectul.
Cu cât tranșeele se apropiau
Inimile noastre băteau mai aproape.
Și când glonțul ne-a răpus
Ne-am contopit ca prieteni.
Războiul s-a terminat.
Cei morți au rămas
Cei vii au plecat.
ANTARES AXIS LIBRI

67

Unii s-au întors în sat, alții la familii.
Din trupurilor celor morți au răsărit flori de câmpie,
trandafiri sălbatici, anemone, margarete...
Un covor multicolor s-a așternut peste rănile războiului.
În tranșee oile și-au făcut adăpost
Ciripitul păsărelelor a uitat șuieratul gloanțelor.
În locul armelor, țăranul a prins coarnele plugului
Să are pământul udat odată cu sânge.
A pornit să facă ca pomii să-nverzească și roade să prindă
Să facă sus Raiul
Și iadul pe veci în pământ îngropat să rămână!
Acum, la Gallipoli, Canakkale
Locul e plin de grădini și morminte.
E rai deasupra și morminte dedesubt.
Nimeni nu se mai ceartă
Oasele morților s-au topit demult.
Dormiți în pace,
În pământul bătătorit de lupte,
Departe de ură și ceartă,
Dormiți îmbrățișați, Prieteni!

(traduceri de Gülten Abdulla Nazare)
68

ANTARES AXIS LIBRI

Isprăvile lui Guguţă:
de la textul lui Vangheli la imaginea
cinematografică
Violeta tipa
Filmul de animaţie a apărut ca o
confruntare a cinematografului propriuzis, anunţând o artă detaşată de realitatea
imediată. În comparaţie cu filmul de
nonficţiune şi de ficţiune, cel de animaţie
nu
înregistrează/copiază
realitatea
înconjurătoare, ci doar o utilizează în
calitate de trambulină pentru a-şi iniţia
„zborul fanteziilor” sale în cucerirea
noilor orizonturi artistice. Vorbind despre
specificul celei „de a opta artă”, specialiştii
în materie îl compară, în primul rând, în
raport cu filmul, menţionând că: „Filmul
de animaţie începe acolo unde filmul
de acţiune vie se opreşte”1, acolo unde
posibilităţile lui, cuprinderea fanteziei umane se epuizează. Însă, „îndrăzneala
fanteziei constă nu numai în posibilitatea sa de „zbor din realitate”, ci şi în
direcţionarea acestui zbor, a sensului care dezvăluie esenţa realităţii în modul
în care nu se poate face prin intermediul mijloacelor directe de reproducere
a imaginii”2. Astfel, personajele, mişcarea, timpul şi spaţiul devin elemente
dirijate de fantezia cineastului, care le distruge, disociază, ca apoi din ele să
creeze o nouă lume ireală, o „realitate metafizică”. Or, în acest univers fantastic,
unde totul e posibil, un loc aparte îl au filmele în care autorii modelează o
realitate împrumutată din opera artistică.
Apariţia cinematografiei a făcut ca operele literare, eroii din literatura
universală şi naţională să devină mai accesibili şi mai cunoscuţi unui public
mai mare. Or, filmul de animaţie, apărut ca un spectacol de divertisment,
după ce trece prin experienţa caricaturii de revistă şi a comixurilor, va depista
în literatură un inepuizabil izvor de inspiraţie. Valorificarea acestui bogat fond
ideatic a început cu fabule. Dintre pionierii filmului de animaţie pentru prima
dată s-a adresat literaturii Vladislav Starevici, care a ecranizat acum un secol

I
N
T
E
R
F
E
R
E
N
Ț
E

1. Simelia Bron. A opta artă? Bucureşti: Meridiane, 1976, p. 13.
2. А. Асенин. Мир мультфильма. Москва: Искусство, 1986, с. 28.

ANTARES AXIS LIBRI

69

fabula lui Esop Greieraşul şi furnica (1912). Mai târziu, Walt Disney, părintele
desenului animat clasic îşi propune să dea o interpretare personală nu doar
fabulelor, ci şi poveştilor. Prin filmele de scurtmetraj Cei trei purceluşi, Răţuşca
cea urâtă, dar în mod special prin lungmetrajele Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici
(1937), Pinocchio (1940), Piter Pen (1951), Alice în ţara minunilor (1951), Cartea
Junglei (1967), Bambi (1942) etc. regizorul american îşi formează un spectator
fidel în persoana copiilor.
Filmul de animaţie este cel mai adecvat gen cinematografic pentru redarea
complexă a universului miraculos al poveştii fantastice sau al basmului cult.
Dar nu numai lumea basmelor, ci şi literatura universală şi cea naţională se află
în vizorul cineaştilor care vor încerca să surprindă cele mai diverse arii - de la
romanele fantastice ale lui Jules Verne (amintim de filmele lui Karel Zeman
Aventuri fantastice (1958), Dirijabilul furat (1967) şi Pe cometă (1970) – până la
opera lui Franz Kafka Metamorfoza dlui Samsa (1977), regia Caroline Leaf sau
Un medic de ţară (2007), regia Koji Yamamura. Astfel, unele opere literare, care
plonjează spre viziuni suprarealiste, cu mesaje codificate în parabole şi metafore,
se pretează anume acestui gen. Nu rare sunt cazurile când ecranizările animate
sunt apreciate mai mult decât cele ale filmului de ficţiune. Exemplu ar fi pelicula
cehului Jiri Trnka Visul unei nopţi de vară (1959) - o ecranizare a operei lui
William Shakespeare. Filmologul Tudor Caranfil, pronunțându-se asupra filmului
Jungle Book (Cartea junglei, USA, 1994, regia Stephen Sommers), menţionează că
„Ecranizarea celebrului roman al lui Rudyard Kipling cu mijloacele filmului de
actori sunt mai reduse decât cele ale animaţiei”3.
J. Trnka, fondatorul animaţiei cehe, a surprins publicul, dar şi critica printr-o
viziune originală a mai multor opere clasice precum: Istoria cu contrabas (1949)
după nuvela lui Anton Cehov, Aventurile bravului soldat Švejk (1955), cunoscutul
roman al lui Jaroslav Hašek, Arhanghelul Gabriel şi Pani Gâsca (1964) după una
dintre nuvelele umanistului italian Giovanni Boccaccio etc.
Animaţia poloneză continuă tradiţia filmului intelectual într-un stil
suprarealist. Animatorul Jan Lenica va apela la creaţia românului Eugene Ionesco
cu peliculele Domnul Cap (Monsieur Tete, 1959) – primul film realizat de unul
singur şi după scenariul dramaturgului, apoi Rinocerii (1963), o interpretare a piesei
omonime ionesciene. Piotr Dumala a dat preferinţă operei lui Fiodor Dostoevski,
unul dintre cei mai importanţi scriitori ruşi, interpretând Smerita (1985) şi Crimă
şi pedeapsă (2002). Filmul Visul unui om ridicol (1992) este ecranizat de rusul
Aleksandr Petrov, laureat al premiului Oscar, pentru ecranizarea povestirii lui
Ernest Hemingway Bătrânul şi marea (2000).
Nu mai vorbim de creaţia lui Nikolai Gogol, care se impune prin coloritul
viu naţional, transpus în peliculele: O scrisoare pierdută (Пропавшая грамота,
3. Tudor Caranfil, Dicţionar universal de filme, Bucureşti, Chişinău: Litera Internaţional, 2002, p.
312.

70

ANTARES AXIS LIBRI

1945), Nasul (1963) de Alexandre Alexeieff, Călătoriile lui Cicikov (1974) de
Boris Stepanţev, Vii (1996), fantezie mistică în regia Alei Graciova etc. Pelicula
nefinisată Mantaua de Iuri Norştein a devenit apriori o lucrare clasică în animaţia
universală.
Prin re-citirea cinematografică Organcik a operelor lui Saltâkov Scedrin4
(1933, regie Nicolai Hodataev), Kvartet a fabulelor lui Ivan Krâlov (1935, regia A.
Ivanov), Elefantul şi căţelul (Слон и Моська, 1941) de P. Sazonov etc. se afirmă
animaţia rusă. Filmul cu păpuşi Noul Gulliver (1935) – o interpretare a romanului
lui Jonathan Swift în regia lui Aleksandr Ptuşko, a surprins şi prin combinarea
jocului actorului cu cel al păpuşilor. Tradiţia este continuată cu filme adaptate
după poveştile lui A. S. Puşkin, ale Fraţilor Grimm, ale lui Andersen etc.
Şi Vl. Maiakovski începe să colaboreze cu cinematografia (Black and White,
1932). Poetul, nţelegând posibilităţile filmului de animaţie, caută tratarea pieselor
sale în imagini cinematografice anume animate. Numai în animaţie poate fi găsit
echivalentul plastic, complexitatea şi pluriplanul poeziei lui Maiakovski5. Vl.
Maiakovski vede în animaţie posibilităţile unor noi sinteze ale artelor spectaculare.
Or, opera poetului a mai cunoscut interpretări cinematografice precum Proletarul
zburător (Летающий пролетарий, 1962) în regia lui Iosif Boiarski şi Ivan IvanovVano şi Baia (Баня, 1962) în regia lui Anatoli Karanovici şi Serghei Iutkevici.
O versiune animată cunoaşte şi romanul lui George Orwell Ferma animalelor
(1954) în regia britanicului Jonh Halas, nuvela lui Gabriel Garcia Marques Un
domn foarte bătrân şi cu aripi enorme (1989) în regia belorusului Oleg Belousov.
Modernă este şi viziunea artistică prin prisma filmului de animaţie al regizorului
rus Rinat Timerkaev după romanul Maestrul şi Margarita (2012) al lui Mihail
Bulgakov.
Lista ecranizării operelor literare în tehnicile animaţiei poate fi completată
şi cu cele realizate în spaţiul românesc. Ecranizări de răsunet ce caracterizează
opera românului Bob Călinescu sunt: Domnul Goe, 1956 după Ion Luca Caragiale,
Ucenicul vrăjitor, 1957 după Goethe şi Balada meşterilor, 1962 după Tudor Arghezi.
O abordare interesantă a textului literar o depistăm în opera cinematografică
a maestrului Ion Truică, cunoscut prin ecranizările sale de anvergură Hidalgo
(1975) după Cervantes, Remember (1978) după Nichita Stănescu, Prinţul fericit
(1980) după Oscar Wilde, Carnavalul (1972) realizat după motivele povestirii
Fetiţa cu chibrituri de Andersen.
Mai multe încercări de a transmite universul miraculos al operei lui Ion
Creangă o face regizorul Ion Manea cu Punguţa cu doi bani, La cireşe (1989).
Tot din lumea poveştilor crengiene s-au inspirat George Sibianu cu filmul Prostia
omenească (1967), Liliana Pertuţiu – cu Fata babei şi fata moşului (1969) şi
Punguţa cu doi bani (1975), Zaharia Buzea cu Dănilă Prepeleac (1971).
4. O nouă interpretare a operei date a lui S. Şedrin Istoria unui oraş (1991) în regia lui Valentin
Karavaev.
5. Vezi: Проблемы синтеза , с. 121.

ANTARES AXIS LIBRI

71

Arhitectonica filmului de animaţie, ca şi toate genurile artei cinematografice,
se sprijină pe trei piloni fundamentali: baza literară (scenariul), imaginea şi
muzica. Miracolul animaţiei constă anume în coexistenţa lor într-o integritate
inedită, unde fiecare element îşi joacă rolul său decisiv. Filmologii în materie
susţin, şi nu fără temei, că la baza oricărui film stă neapărat un scenariu realizat
după legile dramaturgiei. În acest context, literatura a fost cea care a contribuit
în mod esenţial la devenirea filmului ca artă, fiind un izvor nesecat de inspiraţie
pentru cinematografie fie pentru filmul de ficţiune, fie pentru cel de animaţie.
Adresarea regizorilor la folclorul autentic, la operele literare atât clasice, cât şi cele
contemporane a dat naştere la un şir de opere de valoare.
Dialogul cultural care există între filmul de animaţie şi literatură cunoaşte
câteva formule de adaptare a surselor literare la un alt limbaj, cel cinematografic,
care se încadrează între limitele de ecranizare şi interpretare.
Animaţia mondială din anii ’30-’60 se caracterizează anume prin ecranizări.
Ecranizarea este turnarea unui film pe baza scenariului adaptat după o operă
literară. În acest context, filmologul Olga Neceai vine cu ideea că „ecranizarea este
o re-citire creativă de către regizor a unei opere literare, (...) e un dialog creativ
între scriitor şi cineast”6, între literatură şi cinematografie. Şi această colaborare
se va încununa cu succes, când pentru fraza literară i se vor găsi echivalente
în imagini cinematografice, va fi decodificat în semne-imagini prin care se va
transmite un mesaj complex cu o încărcătură semantico-simbolică. Din start în
specificul naturii animaţiei se află posibilităţile de a reda idei şi concepte simbolicometaforice. După cum menţiona L. Prihodiko, care analizează problemele
ecranizării: „Potenţialul filmului de animaţie în planul ecranizărilor se deosebeşte
radical de filmul cu actori. Domeniul ecranizărilor animate este acela, în care
„exteriorul” se transmite „interiorului”, conştientul – inconştientului, realitatea
– suprarealităţii, fanteziilor, trăirilor emoţionale etc.»7. În acest context, nu o dată
s-a menţionat despre capacitatea animaţiei de redare a unor opere mai inerente
decât în varianta filmului cu actori, capacitatea ei de exprimare într-un limbaj
alegoric, simbolico-metaforic şi mitico-poetic.
Sarcina animatorilor constă în transcodarea textului literar din
dimensiunea scriptică în cea temporal-spaţială cât mai aproape de original.
Poveştile clasice (respectiv şi cele populare) devin subiectele cele mai solicitate
de animatori. O motivaţie a fidelităţii pentru baza literară rezidă uneori chiar şi
6. О. Ф. Нечай, Основы киноискусства, Москва, Просвещение, 1989, с. 42.
7. Л. Приходько. Анимационные экранизации с точки зрения литературоведения //
Анимация и мультимедиа между традициями и инновациями, Москва: ВГИК, 2010, с.
94. „..что и потенциал анимационных фильмов в плане создания экранизации в корне
отличается от игрового кино. Область анимационной экранизации – те произведения,
где «внешне» однозначно и безоговорочно уступает «внутреннему», сознательное –
бессознательному, реальность – сюpреальность, фантазии, эмоциональные переживания
и т.д.”.

72

ANTARES AXIS LIBRI

în formula de expunere a subiectului – cea prin intermediul cărţii. Exemplele
cele mai elocvente ne sunt propuse de filmele lui W. Disney Frumoasa adormită,
Pinocchio şi altele.
Nu încape niciun dubiu că operele fantastice şi de aventuri sunt un material
bogat pentru valorificarea lor în filmul de animaţie, în care specificul genului
oferă posibilităţi nelimitate de a reda misterul şi farmecul mesajului fantastic în
toată amploarea sa pe cât de incredibil ar fi. Anume în animaţie el devine inerent
genului.
Ar părea că apelarea la creaţia literară este o variantă ideală pentru producerea
filmelor de animaţie, în special, a celor gen poveste, pentru care limbajul
cinematografic oferă posibilităţi nelimitate de valorificare a universului fantastic
de basm. Cu toate acestea, adaptarea operei literare la o nouă dimensiune spaţialtemporală este destul de dificilă. În faţa cineaştilor apare o serie de probleme –
utilizarea întregului arsenal al mijloacelor cinematografice: compoziţia cadrului,
montajul, mişcarea, lumina, culoarea, racursiuri – pentru a găsi echivalentul
plastic adecvat textului dat, dar şi al atmosferei. Pe transmiterea efectului
emoţional al ecranizărilor pune accentul cercetătoarea rusă Liudmila Prihodiko,
care menţionează că: «Efectul cel mai viu estetic al ecranizărilor animate este
transmiterea recepţiei emoţionale a operei literare. Influenţa emoţională a cărţii
creşte cu un nivel într-o ecranizare reuşită”8.
În procesul ecranizării, adaptării sau realizării filmului după motivele unei
lucrări există acelaşi pericol: de transpunere a textului literar „ad litteram” pe
ecran, acceptarea unei translări simpliste prin imaginile în mişcare, fără a reuşi
depăşirea metodei ilustrative de redare. Pentru ca textul literar să devină o operă
cinematografică, ea trebuie, în primul rând, să se integreze într-un alt limbaj cel plastic al imaginii filmice. Cineaştii soluţionează problema, apelând la natura
filmului de animaţie, dar şi la alte metode, cum ar fi lărgirea subiectului propus
ca în filmele lui Disney sau cea întâlnită la regizorul român Ion Truică, care
redimensionează povestirea prin trimiteri la opera scriitorului, ce se integrează
firesc, organic în ţesătura dramatică, amplificând sensurile viitorului film. Mai
există o modalitate de valorificare a operei literare – cea a interpretării libere,
o adaptare liberă la viaţa modernă, cum o făcea maestrul Gopo cu poveştile
lui Ion Creangă, care implică descifrarea textului prin imagini audio-vizuale în
Maria, Mirabela (1981) o viziune personală a poveştii Fata babei şi fata moşului şi
Rămăşagul (1984) după Punguţa cu doi bani, dar prin formule artistice inedite; Deaş fi Harap-Alb (1965), o adaptare modernă a basmului după formula basmului
în basm; Povestea dragostei (1976), o citire cinematografică a basmului Povestea
porcului în cheie ştiinţifico-fantastică.
8. Л. Приходько. Проблемы экранизации // Анимация и мультимедия, Москва, 2010, стр.
94. «Наиболее ярким эстетическим эффектом анимационной экранизации становится
передача эмоциональной рецепции литературных произведений. Эмоциональное
воздействие книги возрастает на порядок в удачной экранизации».

ANTARES AXIS LIBRI

73

Or, transformarea dintr-un limbaj în altul, în cel filmic, dominat de
dimensiuni spaţio-temporale îşi are exigenţele sale. Dacă textul scriptic ne dă
posibilitatea să savurăm din frumuseţea stilului unui sau altui autor, atunci scrierea
proiectată în imaginea cinematografică trece printr-o serie de metamorfoze, în
care stilul textual se pierde. În schimb, pe prim-plan se impune imaginea care
păstrează sensul şi sugerează atmosfera, psihologia personajelor şi a relaţiilor
dintre ele. E o re-citire personală a operei literare de către cineast. După cum
menţiona Ion Truică: „...filmul de animaţie înseamnă o re-creare a unui univers, nu
o transcriere în imagini a unor situaţii, acţiuni şi personaje. Cineastul descoperă în
opera scriitorului elemente dramatice şi vizuale în care se regăseşte pe sine”9.
Atât ecranizarea, cât şi interpretarea presupun transferarea textului literar
într-o altă dimensiune artistică. Cuvântul scris se metamorfozează în imagini
audio-vizuale, caracterizate prin linie, mişcare, culoare, sunet etc. Primele filme de
animaţie n-au putut să depăşească metoda simplistă de ilustrare a textului literar.
Cu dificultăţi de acest gen s-au confruntat şi cineaştii de la studioul Moldova-film,
care nu găseau întotdeauna soluţii artistice adecvate de redare a operei literare.
Într-adevăr, în filmul de animaţie e dificil de a vorbi despre stilul unui sau altui
scriitor. În arta cinematografică opera fiecărui scriitor în parte sugerează imaginii
un stil specific, o anumită dominantă tonală, un anumit ritm şi o ambianţă sonoră,
un anumit fel de instrumente muzicale, astfel se conturează stilul regizoral. În
această ordine de idei, sugestive ni se par ideile estetice ale regizorului Ion Truică:
„Trăsătura de unire între literatură şi film o descopăr, aşadar, în lumea culorilor
şi a ritmurilor, care îmi indică structura de rezistenţă a filmului. Astfel, literatura
este o capcană, atunci când rămânem robii ei, copleşiţi de dimensiunea autorului
sau a operei şi ne propunem să facem altceva, adică o operă cinematografică”10.
E semnificativ faptul că animaţia autohtonă şi-a anunţat prezenţa sa în
lumea artei a şaptea bis prin opera clasicului literaturii noastre Ion Creangă,
dar fiind la începuturile sale a trecut prin această etapă de ilustrare a textului
literar. Tentativa de a da poveştilor Capra cu trei iezi şi Punguţa cu doi bani o nouă
dimensiune spaţial-temporală, din păcate, nu s-a încununat de succes. Motivul
rezidă nu numai în lipsa de experienţă a realizatorilor în domeniul animaţiei, ci şi
în însăşi specificul operei literare, care din start se impune prin forma sa scriptică.
Astfel, expresiile luate din oralitatea lui Creangă nu pot fi traduse în alt limbaj ad
litteram. Filmele Capra cu trei iezi (1968) şi Punguţa cu doi bani (1969), ambele în
regia lui Anton Mater, au rămas o expunere simplistă a subiectului poveştii, lipsită
de anturajul crengian, personajele fiind realizate stângaci şi imobile.
Pentru animaţia autohtonă anii 1971-1984 devin o perioadă de căutări, care
se impune nu numai prin tendinţe în formarea unei şcoli naţionale, ci şi prin
încercări de realizare a filmelor în genuri şi tehnici noi. În special, se evidenţiază
filmele de animaţie gen poveste, inspirate atât din bogatul folclor naţional, cât
9. Ion Truică. Poetica filmului de animaţie. Iaşi: Cronica, 2002, p. 36.
10. Ion Truică, Necuvintele.... animate în Almanah Cinema, 1985, p.30.

74

ANTARES AXIS LIBRI

şi din literatură. Anume literatura a dat animaţiei noastre numeroase subiecte
şi eroi. După poveştile lui Ion Creangă Capra cu trei iezi şi Punguţa cu doi bani
pe marele ecran au prins viaţă poemul lui Filip Mironov Bostănel cu capul chel
(1974), povestea Sandei Lesnea Băiatul care a jignit Soarele (1977), poemul lui
Emilian Bucov Andrieş (1981) şi Două izvoare (1983), povestirea lui Aureliu
Busuioc Cizmele cocostârcului (1984) şi multe altele. Printre cele mai semnificative
ecranizări din această perioadă se înscriu cele după opera lui Spiridon Vangheli.
Vangheli în Isprăvile lui Guguţă pune accentul pe lumea interioară a eroului,
pe care îl caracterizează atât gândurile şi meditaţiile lirico-filosofice, cât şi acţiunile
lui altruiste faţă de lume: ghioceii pe care îi împarte în primul rând, sătenilor –
vânzătoarei, lui Toadere ş.a. în Darul lui Guguţă sau răvaşele pe care le scrie în
numele celor plecaţi din sat în Guguţă poştaş etc. De aici şi decizia regizorului de
a lucra în tehnica marionetelor decupate, metodă destul de dificilă, dar care se
pretează anume unor subiecte cu mai puţină acţiune, accentul fiind pus pe lumea
interioară a eroului, a sentimentelor, a viziunii asupra lumii înconjurătoare.
E deosebit de interesant să urmărim cum este interpretat textul literar,
în cazul dat al lui Vangheli, în filmul de animaţie şi la ce modificări este supus
în procesul de transfigurare în limbajul plastico-sugestiv, pentru a se încadra
în dramaturgia filmului. Seria de filme despre Guguţă în regia lui Constantin
Bălan ar putea să ne servească drept mostre în evoluţia procesului de ecranizare/
interpretare în animaţia din Republica Moldova.

ANTARES AXIS LIBRI

75

I
N
T
E
R
F
E
R
E
N
Ț
E

76

Cărți, filme și limite
Adrian BuZdugan
Sunt mulți care consideră că
e irelevant să compari o carte cu
transpunerea ei cinematografică. Fiind
arte distincte, cu mijloace de expresie
diferite, zecile de rânduri sau pagini
necesare unei descrieri sau a conturării
unui personaj putând fi sublimate
într-o secvență sau o scenă memorabilă,
comparația nu ar avea nicio substanță.
Cum stilul unui mare scriitor nu poate
fi transpus pe celuloid, la fel de bine
nici imaginea complexă pe care o oferă
un regizor, desigur acesta având la
dispoziție, funcție de buget, serviciile
unei armate întregi de tehnicieni și artiști
specializați în imagine, sunet, scenografie, montaj, machiaj, costume,
efecte speciale etc. nu poate fi concurată de imaginea mentală pe care
și-o poate crea cititorul vizavi de pasjele unei cărți, plus că personajele
prind viață, fiind actori ce intră perfect în pielea personajului (Johnny
Weissmuller – Tarzan, Peter O’Toole - Don Quijote, Robert Powell - Iisus
din Nazaret ).
Și totuși... tentația de a le compara există, așteptările, atmosfera, mesajul,
ideea pot fi puse în balanță, iar cititorul/spectatorul poate discerne dacă o
ecranizare este sau nu reușită, dacă îi oferă ceva în plus sau nu față de cartea
lecturată.
Firește, un astfel de subiect nu poate fi tratat exhaustiv pe o pagină, de la
„Frankenstein”-ul lui Shelley și până la tehno-thrilerele lui Michael Crichton,
„Parfumul” lui Süskind ori trilogia „Millenium” a lui Stieg Larson există mii
de ecranizări care ar putea fi luate în calcul, mă voi mărgini să exemplific doar
câteva din limitele transpunerilor cinematografice.
În primul rând, viziunea regizorală se poate îndepărta de model. Sunt
sigur că Lewis Carroll ar privi cu stupefacție atât de personala „Alice în țara
minunilor” a lui Tim Burton, varianta lui David Lynch la „Dune” poate fi
ANTARES AXIS LIBRI

privită ca un eșec, iar „Călăuza” lui Tarkovski este pur și simplu altceva decât
„Picnicul la marginea drumului” semnată de Arkadi și Boris Strugațki.
În al doilea rând, fidelitatea unei ecranizări exclude sintetismul. „Război și
pace”, celebra ecranizare a lui Serghei Bondarciuk are 7 ore, miniseria „Maestrul și
Margareta” după Bulgakov realizată de Vladimir Bortko are 8, versiunea extinsă a
trilogiei „Stăpânul inelelor” (Peter Jackson) are nu mai puțin de 11 ore...
Apoi, gradul de complexitate al scrierii nu implică dificultatea transpunerii
cinematografice, altfel ar fi de înțeles ecranizările execrabile după romanele
lui Fowles, dar nu și faptul că există o singură ecranizare după Sven Hassel (și
aceea proastă) sau că „Războiul lumilor” care, deși are o acțiune spectaculoasă, a
beneficiat de două ecranizări mai mult decât modeste.
Zecile de ecranizări ale romanelor „Cei trei muschetari”, „Prinț și cerșetor”,
„Quo Vadis”, „Musashi”, „Dracula”, a „Mizerabililor” lui Hugo sau a „Unei lumi
pierdute” de Arthur Conan Doyle, a „Omului invizibil” de H.G.Wells ori a „Dr.
Jekyll și Mr. Hyde” (R.L. Stevenson) demonstrează însă că istoria romanțată sau
romanul senzațional vor atrage întotdeauna publicul (chiar dacă-i propun lucruri
incredibile, în „Omul cu masca de fier”, 1998, d’Artagnan e nici mai mult nici mai
puțin decât amantul Anei de Austria!).
Există limite/merite ale școlilor cinematografice. De-a dreptul hilare sunt
multe dintre încercările occidentalilor de-a ecraniza capodoperele literaturii
rusești. Vreo două duzini de „Ana Karenina” nereușite, o superproducție în falset
după „Război și pace” (1956), „The Brothers Karamazov” produs de MGM în
’58 cu Yul Brynner în rolul lui Dmitri abia dacă ajunge la genunchiul teatralei
variante ruse (1969) unde frații Karamazov sunt interpretați fără cusur de Mihail
Ulianov (Dmitri), Kiril Lavrov (Ivan) și Andrei Myagkov (Alioșa). Poate singurul
care se apropie cât de cât de profunzimea spiritului rus e „Doctorul Jivago” (1965)
după Boris Pasternak în regia lui David Lean. Ar fi o aberație să susțin că toate
ecranizările rusești sunt perfecte (în varianta din ’70 a romanului „Crimă și
pedeapsă” Gheorghi Taratorkin alias Raskolnikov ține întreg filmul), însă trebuie
să ai o doză de inconștiență ca să încerci să faci adaptări după Ilf și Petrov odată
ce trebuie să depășești cele „12 scaune” (1971) în regia marelui Leonid Gaidai sau
„Vițelul de aur” (1968) cu cel mai bun Bender interpretat de Serghei Yurski, „Inimă
de câine” a lui Bortko după Bulgakov sau miniseria „Părinți și copii” (1981) după
Turgheniev cu un magistral Vladimir Boghin în rolul nihilistului Bazarov.
Desigur mai există și o chestiune de gust. Personal, nu am fost răvășit de
nicio ecranizare a „Lolitei”. Nici cea a lui Kubrick din ’62, nici cea din ’97 cu
Jeremy Irons în rolul profesorului Humbert nu mi-a trezit vreun fior estetic, în
schimb m-a impresionat transpunerea pentru marele ecran a „Apărării Lujin”, o
altă carte de-a lui Nabokov, unde sub bagheta Mrleenei Gorris Emily Watson și
John Turturro întruchipează perfect șubreda pereche formată din șahistul autist
și înțelegătoarea Natalia.
ANTARES AXIS LIBRI

77

Indiscutabil, sunt filme care egalează opera originală. În acest sens
„Pacientul englez” al lui Anthony Minghella după romanul omonim al lui Michael
Ondaatje, ecranizarea din ’39 a cărții lui Emily Brontë „La răscruce de vânturi”
cu Merle Oberon și Laurence Olivier în rolurile principale, „Tess d’Urbervilles”
(1979) a lui Roman Polanski cu Nastassja Kinski, „Vraciul”(1982) după scrierea
cu aceeași nume a lui Tadeusz Mostowicz, „Ghepardul” lui Giuseppe Tomasi di
Lampedusa ecranizat în 1963 de Luchino Visconti, „Jean de Florette” și „Manon,
fata izvoarelor” după Marcel Pagnol cu Yves Montand, Daniel Auteuil și Gérard
Depardieu sunt exemple notabile. Mai mult decât atât, există tentația chiar de a
considera că unele ecranizări de excepție depășesc modelul primar. Bineînțeles, la
mijloc e o neînțelegere, aceste ecranizări devin în sine alte repere artistice majore,
cum ar fi, spre exemplu, „Pe aripile vântului” de Victor Fleming, „Zbor deasupra
unui cuib de cuci” (1975) în regia lui Milos Forman după Ken Kesey, filmele lui
Alfred Hitchcock după romanele lui Daphne du Maurier „Rebecca” (1940) și
„Păsările” (1963) etc.
La noi, operele lui Liviu Rebreanu au fost cel mai bine transpuse pe peliculă.
Pentru „Pădurea spânzuraților” Liviu Ciulei a primit Premiul pentru cel mai bun
regizor Cannes (1965), iar un an mai târziu, în cadrul aceluiași festival, Mircea
Mureșan obținea Premiul Opera Prima pentru ecranizarea „Răscoalei”. Nici
celelalte două ecranizări după romanele sale „Ion” (1981) și „Ciuleandra” (1987)
nu sunt de lepădat.
Demne de amintit mai îmi par „Felix și Otilia” (1972), „Toate pânzele sus”,
miniserie ce vorbea în plină epocă a recluziunii de depărtări și călătorii, „Străinul”
lui Titus Popovici (1963) în care debutau regretații Ștefan Iordache și Gheorghe
Dinică secondați de greii Ștefan Ciubotărașu, Fory Etterle și George Calboreanu
(magistral în rolul senatorului Varga), „Balanța” lui Lucian Pintilie. Ecranizarea
perfectă însă care poate fi luată ca etalon rămâne cea a „Moromeților” lui Marin
Preda, dealtfel și singura ecranizare reușită a operelor sale, celelalte fiind ori
mediocre ori distorsionate, capodoperă a cinematografiei românești și apogeu
al creației regizorului Stere Gulea („Castelul din Carpați”, 1981, după romanul
omonim al lui Jules Verne, „Ochi de urs”, ’83, precum și „Vulpe-vânător” realizat
în ’93 după „Încă de pe atunci vulpea era vânătorul” al Hertei Müller fiind
nerelevante).
Cu toate impedimentele și limitele amintite, mi-aș dori ca în anii următori
să scriu despre ecranizări după „Cvartetul din Alexandria”, „Palatul chelfănelii”,
„Insula pinguinilor” și, de ce nu, după „Zahei orbul” sau „Biserica neagră” a lui
Baconsky. Sunt sigur că a șaptea artă ne rezervă surpize chiar mai mari decât o
literatură cantonată de ceva vreme în zona experimentalismului obscur.

78

ANTARES AXIS LIBRI

Câteva aplicaţii ale teoriei
atractorilor în geografie (I)
Cristian-Tiberiu Florea
Conceptul de atractor este strâns
legat de teoria haosului şi de abordarea
sistemelor complexe. În conformitate
cu aceste abordări ştiinţifice inovative1,
conturate spre sfârşitul secolului trecut,
starea intermediară sau finală către care
tinde un sistem complex, desfăşurat în
natură sau societate, este denumită atractor.
Un sistem complex, cum ar fi
un ecosistem, sau evoluţiile bursiere,
ar putea fi definit ca acea categorie de
„fenomene ce emerg din multiplele
interacţiuni din interiorul unei colecţii
de obiecte”2. Sistemele complexe au o
serie de caracteristici, între care: sunt
sisteme deschise, deci influenţate de mediul înconjurător, au capacitatea de
autoorganizare-autoreglare prin feed-back, conţin simultan un amestec de
ordine şi dezordine, de aceea se află în căutarea unui echilibru, însă tot atât de
bine pot avea evoluţii neprevăzute3. Una dintre cele mai vizibile manifestări
ale atractorilor constă în faptul de a crea o ordine dintr-o dezordine aparentă,
de a tinde către anumite configuraţii morfologice, forme sau tipare. În general,
atractorii îmbracă forma fractalilor - obiecte geometrice autosimilare, în care
partea repetă, la scară micşorată, modelul întregului4.

I
N
T
E
R
F
E
R
E
N
Ț
E

1. Conceptul de haos, în accepţiunea matematică, a fost dezvoltat de James Gleick,
într-o lucrare devenită clasică, Chaos: Making a New Science, (1987), iar la conturarea
ştiinţei complexităţii au contribuit mai mulţi cercetători din diverse domenii. Vezi http://
fractalfoundation.org/resources/what-is-chaos-theory/ şi https://en.wikipedia.org/wiki/
Complexity, accesat pe 28.08.2015 .
2. Neil F. Johnson, Simply complexity: A clear guide to complexity theory. Oneworld
Publications, 2009, “Chapter 1: Two’s company, three is complexity”, pp. 3-4, vezi https://
en.wikipedia.org/wiki/Complexity, accesat pe 02.09.2015, traducere proprie.
3. Cf. Neil F. Johnson, op. cit., loc. cit., pp. 13-15.
4. Părintele geometriei fractale a fost matematicianul fracez Benoit Mandelbrot, expusă în
lucrarea, devenită clasică, The Fractal Geometry of Nature (1982). Vezi https://en.wikipedia.

ANTARES AXIS LIBRI

79

„Un atractor este un stadiu, un punct sau un comportament de echilibru
spre care se orientează un sistem atunci când se ia în considerare factorul timp. De
exemplu, atunci când se dezvoltă un virus, el tinde să infecteze întreaga populaţie,
care reprezintă, din acest punct de vedere, atractorul sistemului virus”5. Atractorii
pot avea dinamică previzibilă şi imprevizibilă, echilibru de tip punct sau de tip
ciclu. „Puncte fixe şi cicluri limită sunt atractori: ei atrag la sfârşitul unei perioade
de timp, mai lungi sau mai scurte, toate traiectoriile dinamicii unui sistem...”6.
Se cuvine să precizăm aria semantică a unor termeni. Astfel,
- „Orientarea” şi „traiectoriile” unui sistem nu au conotaţie spaţială, ci se
referă la comportamentul său în timp;
- Atractorii nu pot fi concepuţi în absenţa sistemelor cu care interacţionează
în realitate (mediul geografic, în cazul nostru).
Cunoştinţele privind atractorii alcătuiesc una dintre teoriile morfologice7
în vogă în prezent, având aplicaţii extrem de interesante din punct de vedere
epistemologic în domenii ştiinţifice şi chiar artistice dintre cele mai diverse.
Însă, dincolo de interesul teoretic, ea satisface condiţiile necesare unei teorii
ştiinţifice veritabile, şi anume: furnizează descrieri explicative ale sistemelor
pe care le analizează, permite analize pe modele de calcul şi deci predicţii ale
comportamentului acestora. Tocmai în aceste avantaje, ale abordării evoluţiei
sistemelor geografice prin atractori, sunt avute în vedere de prezenta contribuţie,
care îşi propune:
- Să analizeze o serie de fenomene şi procese din mediul geografic din
perspectiva teoriei atractorilor;
- Să identifice tipul de atractor în care se încadrează exemplele analizate;
- Să demonstreze, astfel, că sistemele geografice sunt susceptibile de a fi
studiate prin această „metodologie unitară”8 ce decurge din noua paradigmă
epistemică.
Deşi noţiunea de atractor era cunoscută matematicienilor, ea a primit noi
valenţe după ce, în 1961, meteorologul Edward N. Lorenz9 a descoperit că, la un
org/wiki/Benoit_Mandelbrot şi http://fractalfoundation.org/resources/what-is-chaos-theory/,
accesat pe 12.090.2015.
5. Iuliana Armaş, Teorie şi metodologie geografică, p. 225, subl. în text.
6. Iuliana Armaş, ibid., apud Dubois M, Atten P., Bergé P., „L’ordre chaotique” (1987), La
Recherche, 185, 190-201.
7. Pentru definiţie şi o trecere în revistă, din perspectivă geografică, a celor mai cunoscute teorii
morfologice, tot în Iuliana Armaş, op. cit., pp. 213-243.
8. Alexandru Şerbănescu, “Noi abordări în stodiul sistemelor şi proceselor complexe”
(ppt.),
text
conferinţă,
vezi
https://www.google.ro/webhp?sourceid=chromeinstant&ion=1&espv=2&ie=UTF-8#q=Al.+Serbanescu%2C+Introducere+in+abordarea+sistemi
ca, accesat pe 02.09.2015.
9. Descoperire publicată în studiul “Deterministic Nonperiodic Flow”,  1963. Vezi https://
en.wikipedia.org/wiki/Attractor şi https://en.wikipedia.org/wiki/Butterfly_effect, accesate în
2013.

80

ANTARES AXIS LIBRI

model numeric de prognoză a vremii, diferenţe foarte mici ale datelor de intrare
duc la variaţii foarte însemnate ale rezultatelor finale. Şi asta deoarece el a înţeles
că „un sistem dinamic de tipul celui meteorologic e alcătuit dintr-un numar uriaş
de elemente interacţionale, hipersensibile la actiunea celui mai mic factor”10.
El a caracterizat sistemele de acest tip ca având „sensibilitate faţă de condiţiile
iniţiale”11. Iar după figura rezultată în urna rulării traiectoriilor parametrilor pe
computer, dezvoltată în jurul a două puncte fixe, „efectul-fluture”. Într-un articol
din 1971, On the nature of turbulence, D. Ruelle şi F. Takens12 au numit acest tip de
evoluţie interacţională „atractor straniu”.
Se impun două precizări ale definiţiei atractorilor.
Prima: deşi reprezintă vectori, atractorii nu au o semnificaţie spaţială,
referitoare la o direcţie de propagare a vreuui fenomen sau proces, şi nici nu se
referă la forţa de atracţie dintre corpuri, deşi poate urmări transformările unor
sisteme influenţate de această forţă.
A doua: teoria atractorilor nu se aplică decât aşa-numitelor sisteme
complexe, deci proceselor petrecute la macroscală, unde este valabilă statistica
„numerelor mari”13. La nivel microfizic, legile fizicii clasice nu mai sunt valabile,
deoarece aici predomină comportamentul haotic.
Pentru a înţelege diferenţa dintre aceste două paliere de observaţie, să ne
gândim la o dună de nisip; ea poate examinată şi ca o multitudine de particule
infime, a căror poziţie în cadrul masei este aleatorie, dar şi ca formă supraordonată
acestora. Cu toate că distribuţia particulelor de nisip spulberate de vânt în deşert,
sau amestecate de valurile mării pe o plajă este supusă hazardului, deci „haotică”,
la nivel macro, întotdeauna masa nisipoasă se va depune în anumite configuraţii
alcătuind un număr limitat de forme sau tipare: de pildă ripplemarks, acele „riduri”
formate în apa puţin adâncă de lângă ţărm în urma mişcărilor ondulatorii repetate
ale valurilor. În în deşerturi, vântul depune particulele de nisip sub forme variate dar
care se repetă: dune transversale (faţă de direcţia din care bate), dune longitudinale,
dune parabolice, dune de tip barcană, dune lineare, dune stelate etc.14 Vom spune
că forma „dună de nisip” reprezintă atractorul ω pentru întreaga mulţime n a
particulelor de nisip asupra cărora curenţii de aer (vectorii v1, v2, ..., vn) îşi exercită
acţiunea modelatoare într-un areal dat (s). Duna de nisip, la rândul ei, prezintă
diferite variaţii de la forma standard, funcţie de condiţiile locale, configuraţia
reliefului, natura rocii, granulometrie (textură), obstacole, vegetaţie etc.
10. Vezi https://sites.google.com/site/httpwwwfizicageneralitaticom/project-definition, par.
„Atractori stranii”, accesat pe 02.09.2015.
11. https://en.wikipedia.org/wiki/Chaos_theory şi https://www.youtube.com/watch?v=EF5Wvi_
Iiy4, accesat pe 02.09.2012.
12. Vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Attractor.
13. Erwin Schrödinger a arătat că legile fizicii clasice se întemeiază pe statistica atomică, iar
precizia lor depinde de numărul de atomi implicaţi. În Ce este viaţa? şi Spirit şi materie, Editura
Politică, Bucureşti, 1980, pp. 25-26 passsim.
14. Mihai Ielenicz, Geomorfologie, Editura Universitară, Bucureşti, 2004, pp. 213, 221.

ANTARES AXIS LIBRI

81

Stadiul de evoluţie în care se află sistemul poate utiliza drept criteriu
stabilitatea lui: „Atunci când traiectoriile evolutive ale sistemului tind spre aceste
stadii de echilibru, sistemul se află într-o etapă de stabilitate. Când traiectoriile se
îndepărtează de atractori, se intră într-o fază de instabilitate”15.
Cel mai simplu tip de atractor este atractorul-punct. El poate fi descris ca
imprimând o tendinţă către o stare inerţială de oprire stabilă ce funcţionează ca o
„capcană” a tuturor traiectoriilor posibile. Atractorii-punct „captează” sistemele
într-o poziţie inerţială stabilă16. De exemplu, bilele împrăştiate pe o suprafaţă
concavă tind să se adune în punctul cel mai de jos al acesteia. Cele mai comune
exemple se referă la tendinţa corpurilor de a intra în cădere liberă de îndată
ce sunt îndeplinite condiţiile de transformare a energiei potenţiale în energie
cinetică. Prin urmare, toate fenomenele naturale asupra cărora gravitaţia are cel
mai puternic impact, au o dinamică determinată de atractorii-punct. Procesele de
modelare a reliefului generate de această sursă primară de energie pot fi: alunecări
de teren, prăbuşiri, avalanşe, curgeri noroioase sau de lavă etc. Toate evoluează, de
regulă, pe tiparul atractorilor punctiformi. Exemple şi mai comune sunt căderea
precipitaţiilor şi curgerea râurilor.
Dinamica se poate abate de la linearitate dacă intervin factori exteriori. De
exemplu, aerosolii din atmosferă se află şi ei sub influenţa gravitaţiei, dar în loc să
cadă pe suprafaţa solului, sunt antrenaţi de procese convective sau de turbulenţe
aeriene, care pot menţine aceste particule în suspensie, funcţie de mărimea
acestora, pe o durată indeterminată. Sau, precipitaţiile care cad dintr-un nor, în
unele cazuri nu mai ating suprafaţa solului, deoarece, din cauza aerului foarte cald
şi uscat, picăturile de apă se evaporă în atmosferă.
Un alt tip este atractorul „periodic-punctual”. Acesta evoluează în mod
curent pe un tipar liniar sau circular spre şi dinspre un punct anume de un număr
de ori virtual infinit atâta timp cât sistemului i se asigură energia de funcţionare.
Mişcarea (liniară sau circulară) executată de pistonul unei maşini, în cadrul căreia
revine în mod repetat în acelaşi punct fără să devieze de la parcurs constituie un
exemplu17. Ea continuă atâta timp cât este asigurat agentul energetic. Dacă acesta
se epuizează, mişcarea pistonului încetineşte treptat până încetează cu totul.
15. Iuliana Armaş, op. cit., p. 226.
16. „They lure systems to a stable position of rest”, după Donald Gilstrap, „Strange Attractors and
Human Interaction: Leading Complex Organizations through the Use of Metaphors”, în revista
Complicity: An International Journal of Complexity and Education, Volume 2 (2005), Number
1, pp. 55–69, la p. 59, în traducere proprie. Vezi: http://ejournals.library.ualberta.ca/index.php/
complicity/article/view/8727, accesat pe 15.07.2015.
17. “This type of attractor is one that usually moves in a linear or orbital pattern toward and away
from a set point a given number of times. Examples of periodic point attractors in the mechanical
world would include a gear or a piston in a machine where the object moves in a circular or linear
fashion, returning consecutively to the same point with no deviation in its trajectory”. În Donald
Gilstrap, loc. cit., p. 59.

82

ANTARES AXIS LIBRI

Situaţie similară cu oscilaţiile unui pendul, care tind să-şi micşoreze amplitudinea
până la oprire dacă greutăţile nu sunt încărcate din nou.
Acest atractor este rar întâlnit în natură, deoarece gradul de complexitate al
geosistemelor este mult mai mare decât al dispozitivelor mecanice, supuse continuu
entropiei. Teoria cosmosului inflaţionar, începând cu momentul Big Bang, urmat
de expansiunea materiei în întregul continuum spaţiu-timp până la starea finală de
epuizare energetică, este compatibilă cu atractorul periodic-punctual.
Ceva mai complex este atractorul periodic. Ca şi cel anterior, el urmează
o traiectorie circulară sau liniară către un punct stabil, cu deosebirea că traiectoria
obiectului se schimbă puţin câte puţin cu fiecare iteraţie, astfel că sistemul nu ajunge
în stare de imobilitate.18 „Aceşti atractori antrenează sistemele în buclele unor
modele predictibile dar dinamice”19. Astfel, interacţiunea gravitaţională dintre
Soare şi Terra20, sau dintre Terra şi Lună, se manifestă prin tendinţa corpurilor
cereşti mai uşoare de a „cădea” spre corpul cu un câmp gravitaţional mai puternic.
Dacă s-ar întâmpla aşa, sistemul ar intra pe traiectoria unui atractor periodicpunct. Dat fiind însă că forţa centrifugă contrabalansează atracţia gravitaţională,
planeta, respectiv satelitul îşi păstrează, cu mici diferenţe, mişcarea de revoluţie.
Deşi orbita rămâne aceaşi, vor exista mici ajustări ale traiectoriei acesteia cu
fiecare nouă revoluţie. În mod similar, deşi cu fiecare an ciclul anotimpurilor se
reia, ele nu sunt niciodată identice cu cele anterioare.
Prin urmare, acest tip de atractor se potriveşte dinamicii corpurilor cereşti
şi a sistemelor guvernate de acestea: revoluţiile orbitale ale planetelor, mişcarea
aparentă a constelaţiilor, producerea evenimentelor astronomice importante din
cursul unui an (echinoxii, solstiţii), rotaţia Pământului şi alternanţa zi-noapte.
În afară de acestea, mai putem lua în considerare fenomene aflate în relaţie de
cauzalitate cu acestea, şi anume:
- Ciclurile mareice, determinate de interacţiunea Pământ – Lună;
- Ciclul anual al vegetaţiei perene, de exemplu fazele prin care trec pădurile
de foioase;
- Ciclurile gelive (îngheţ-dezgheţ), diurne şi anuale;
- Ciclurile glaciare-interglciare - dacă sunt corecte teoriile potrivit cărora
aceste evenimente climatce majore sunt generate fie de modificări periodice ale
excentricităţii orbitei Pământului, fie de fluctuaţii ale oblicităţii axei datorate
mişcării precesie a polilor.
- Mai puţin regulată, dar tot ciclică este şi activitatea unor izvoare carstice cu
sistem sifoane de care depinde umplerea şi golirea periodică a unui rezervor, sau a
18. “Slightly more complex is the periodic attractor. Similar to the periodic point attractor, the
periodic attractor follows an orbital or linear trajectory towards a set point, yet the trajectory of
the object can change from iteration to iteration”. Idem.
19. Idem.
20. “A scientific example of this might be a planet orbiting around a sun - where the trajectory
of the planet changes slightly with each revolution - continually returning to its attractor”. Idem.

ANTARES AXIS LIBRI

83

gheizerelor cu activitate ritmică, „Old Faithfull” din Parcul Naţional Yellowstone
fiind cel mai cunoscut.
- Migraţia pendulară (navetismul);
- Evoluţia unui ecosistem, înscrisă în ciclul: formare – dezvoltare – climax degradare – o nouă refacere. Dacă intervin agenţi perturbatori: incendii, erupţii,
diastrofism tectonic, atac patogen, invazii de insecte, defrişări etc., ciclul se rupe,
iar sistemul intră pe o nouă linie de evoluţie.
Se mai pot lua în discuţie mişcarea aerului în celulele de convecţie planetare,
în care aerul din zona caldă este împins la înălţime şi către regiunile polare, unde
înlocuieşte aerul rece, care reface drumul invers, însă pe la baza celulei.
Un exemplu interesant de atractor este tendinţa văilor râurilor de a
atinge aşa-numitul „profil de echilibru”, acel stadiu în care atât eroziunea cât şi
depunerea de aluviuni sunt nule. În acest stadiu, profilul longitudinal al râului
prezintă o formă larg concavă, lipsită de asperităţi21. Curba este tangentă înspre
partea inferioară la nivelul de bază al râului, reprezentat de planul orizontal în
care se situează gura lui de vărsare. Pentru râurile care se varsă în mări deschise,
nivelul de bază coincide cu suprafaţa lor (cota zero). La acest profil ideal, râul
tinde să ajungă, pe de o parte, atacând neregularităţile litologice ale patului
albiei (cataracte, praguri) pe cursul superior, iar pe de altă parte, prin depunerea
materialul erodat pe cursul inferior. Astfel, puţin câte puţin, linia talvegului
tinde să se „îndulcească”.
În realitate „atingerea echilibrului nu reprezintă decât o stare finală
relativă”22. Prin urmare, acest profil de echilibru este o linie ideală pe care valea nu
o atinge niciodată, deşi se pot apropia foarte mult. Aceasta din cauza intervenţiei
unor factori de altă natură: reînălţări ale reliefului (mişcări epirogenetice) sau
fluctuaţii ale nivelului zero al oceanului planetar (mişcări eustatice)23.
Rezultă că acest sistem poate evolua:
- Fie pe tiparul atractorului punct atunci când sistemul se mişcă liniar fără
intervenţia factorilor menţionaţi mai sus;
- Fie pe tiparul atractorului periodic-punctual atunci când, după o perioadă
de evoluţie pe modelul atractorului-punct, survin modificări ce „trag” sistemul pe
o altă linie evolutivă.
Includerea lui într-un tipar sau altul depinde şi de perspectiva temporală în
care este analizat. Dacă luăm în considerare numai perioada dintre două glaciaţii
(interglaciaţie) sau una de calm tectonic, evoluţia este liniară. Pe când, dacă
mărim suficient scala temporală astfel încât să includă şi momentele „de ruptură”,
evoluţia nu mai este liniară, ci se înscrie într-un ciclu.
21. M. Ielenicz, op. cit., pp. 115, 129-131.
22. Ibid., p. 40.
23. Ibid., pp. 40, 129.

84

ANTARES AXIS LIBRI

(Va urma)

Gheorghe Suciu
Vitalismul discursului plastic
Corneliu Stoica
În toamna anului 1978, în urma
concursului de ocupare a unei catedre
de Limba şi literatura română în Galaţi,
ajungeam ca profesor la Şcoala Gimnazială
nr. 29 „Sfânta Ana”, o unitate de învăţământ
situată în Cartierul Dunărea, Microraionul
19, construită cu câţiva ani mai înainte,
cu peste 2000 de elevi, care învăţau în trei
schimburi. Un colectiv didactic numeros,
condus de mult regretata profesoară de
istorie Rea-Silvia Preda, cu care pe vremea
când eram student, lucrasem într-o vacanţă
de vară în calitate de corector la ziarul local
„Viaţa nouă”. Cunoscându-mi preocupările
jurnalistice şi literare, mi-a propus
înfiinţarea unui cenaclu literar al elevilor şi editarea unei reviste şcolare. Ceea
ce s-a şi întâmplat. Cenaclul l-am botezat cu o metaforă, „Petale de lumină”,
şi aceeaşi denumire i-am dat-o şi revistei. Cel care mi-a sărit primul în ajutor
dintre profesori a fost Gheorghe Suciu, care funcţiona în acea perioadă la
catedra de Educaţie plastică. Acesta mi-a asigurat partea grafică, realizată atât
de el cât şi de elevi. În plus, obişnuia ca periodic, în holul de la parterul şcolii,
să deschidă expoziţii cu lucrări ale copiilor, astfel că în cadrul cenaclului am
putut încuraja şi scrierea unor cronici plastice, care vedeau lumina tiparului în
paginile revistei, publicaţie editată în 1500 de exemplare, devenite insuficiente
după apariţia primului număr în decembrie 1978. Ţinuta grafică a revistei,
bogăţia rubricilor, conţinutul dens al articolelor elevilor au atras atenţia unor
personalităţi ale scrisului de la nivel naţional. Şi-au împărtăşit aprecierile,
printre alţii, poetul Ioan Alexandru, profesorul şi scriitorul Tudor Opriş,
autorul unei Istorii a revistelor şcolare din România, prozatorul Alexandru
Mitru, poetul Valeriu Gorunescu. Pe plan local, au avut cuvinte de laudă
scriitorii Teodor Parapiru, Ion Trandafir, Ion Chiric, Sterian Vicol, Maria
Petra, Apostol Gurău. Aşa se face că la ediţia din 1981 a Concursului naţional
al presei şcolare, revista a fost distinsă cu Premiul I şi Medalia de Aur. Meritul
ANTARES AXIS LIBRI

I
N
T
E
R
F
E
R
E
N
Ț
E

85

pentru o astfel de recunoaştere republicană a fost
desigur şi al lui Gheorghe Suciu, care alături de
activitatea desfăşurată cu atâta dragoste şi pasiune
în şcoală, în timpul pe care-l mai avea la dispoziţie,
desena, picta, începuse să expună la manifestările
colective ale Filialei Galaţi a Uniunii Artiştilor
Plastici din România. Curând, artistul, din motive
de sănătate, avea să se transfere la o altă şcoală,
mai apropiată de locuinţa sa, iar colaborarea
noastră s-a restrâns doar la vizite în atelierul
său de creaţie, acelaşi cu apartamentul în care
locuieşte (Micro 40, Bloc T2, ap.12) şi la scrierea
unor cronici plastice pe marginea expoziţiilor
personale organizate. Din perioada cât am fost
colegi, păstrez şi acum desenele pregătite pentru
revistă, pe care îmi place din când în când să le
Gheorghe Suciu
revăd, fiindcă în ele găsesc sensibilitate, puritate,
linie precisă, grijă pentru detalii şi îl întâlnesc pe Omul, Dascălul şi Artistul care
mi-a stat alături într-un timp când cenaclul elevilor şi revista şcolară coordonate
de mine au urcat la cote ce şi-au lăsat amprenta asupra evoluţiei ulterioare a unei
instituţii care şi astăzi este emblematică pentru învăţământul gălăţean.
Gheorghe Suciu s-a născut la 18 aprilie 1943, în localitatea Subcetate,
judeţul Hunedoara. A absolvit Facultatea de Arte Plastice din Timişoara, clasa
profesorului Ion Mihăiescu (1967) şi Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi,
Facultatea de Filologie (1979). În 1967, în urma repartiţiei guvernamentale în
învăţământul preuniversitar, s-a stabilit la Galaţi, oraş care l-a adoptat ca fiu şi
pe care nu l-a mai părăsit. Într-o poezie intitulată „Adopţie”, pictorul mărturisea:
„Mă simt ca un copil,/adoptat de veacuri./ Uneori, când dorm, am senzaţia/
că Dunărea vălureşte/ şi amalgamează imaginile.// Case,/ străzi./ apartamente
cu geamuri,/ unele luminate,/altele în beznă,/Apartamente/ în care oamenii se
iubesc,/ petrec,/ plâng/ şi, uneori, meditează ...// Am venit, fugar, printre voi,/
dar simt că nu voi mai pleca...// Aici îmi sunt prietenii/ şi duşmanii”. Nu ştim câţi
prieteni şi câţi duşmani are Gheorghe Suciu în Galaţi, dar este clar pentru oricine
că el nu a mai plecat de aici şi chiar şi atunci când îşi va încheia periplul terestru
nu va părăsi aceste meleaguri. Va rămâne aici prin opera sa, în care Galaţiul
trăieşte din plin prin străzile, casele şi instituţiile sale, prin frumuseţile Dunării,
prin oamenii săi minunaţi.
La Galaţi, pictorul a funcţionat până la pensionare ca profesor de Educaţie
plastică la mai multe şcoli gimnaziale (nr. 29, 30, 34) şi în paralel cu activitatea
didactică a participat la viaţa artistică a Filialei locale a U.A.P.R. A început să expună
din 1971 la manifestările colective ale acesteia, organizate la Galaţi ca şi în alte
86

ANTARES AXIS LIBRI

localităţi din ţară, deschizându-şi în acelaşi
timp şi un număr de peste 20 de expoziţii
personale la Galaţi (Galeriile de Artă „Nicolae
Mantu”, 1989, 1993, 1995, 1996, 1997, 1998,
1999, 2001, 2002, 2003, 2005, 2007, 2008,
2009, 2010, 2012, 2013) şi Tecuci (Galeria de
Artă „Gh. Petraşcu”, 2005). În 2010 a publicat
volumele de versuri „Surâs amar” şi „Jurnalul
unui berbec însingurat”. Numele lui, însoţit de
comentarii suculente şi ilustraţii, este întâlnit
în monumentalele volume ale criticului de
artă ieşean Valentin Ciucă „Un secol de arte
frumoase în Moldova” şi „Dicţionarul ilustrat
al artelor frumoase din Moldova 1800-2010”,
ambele apărute la Editura Art XXI din Iaşi în
2009 şi, respectiv, 2011, ca şi în „Dicţionarul
Gheorghe Suciu - Tărâm de vis
artiştilor plastici gălăţeni”, aparţinând
autorului acestor rânduri (ediţia I, Editura „Terra”, Focşani, 2007; ediţia a II-a,
Editura „Axix Libri”, Galaţi, 2013).
În decursul celor peste 40 de ani dedicaţi şevaletului, Gheorghe Suciu a creat
mult şi divers. Ca genuri, a abordat cu aceeaşi pasiune natura statică, peisajul,
compoziţia, portretul, nudul. A pictat în tehnica uleiului pe pânză şi pe carton,
a practicat grafica realizată în pastel, acuarelă, tempera, cărbune, creion, tuş, în
tehnici mixte. Deşi porneşte mai întotdeauna în întreprinderile sale de la datele
realului, artistul le transfigurează, le interpretează, ştie să-şi investească tablourile
cu o bogată încărcătură ideatică şi emoţională, să le facă purtătoarele unor sensuri
adânc umane.
Îndrăgostit până la obsesie de peisaj, el a cultivat acest gen al artei cu o
constanţă de-a dreptul impresionantă, reţinând în tablourile sale secvenţe ale
unei naturi exuberante, în faţa căreia a trăit sentimente de bucurie şi încântare,
momente de adevărată înălţare sufletească. Cele mai multe peisaje provin din
mediul acvatic, cu vegetaţie abundentă, ce exultă în lumina soarelui de vară,
dar şi din zonele colinare şi montane, unde verdele atinge intensităţi maxime.
Există în aceste tablouri o natură debordantă, vitalismul pare a fi starea firească
a artistului, a discursului său plastic. Stau mărturie gamele coloristice puternice,
tuşele mărunte, aglomerate, dinamice, vădit impresioniste, perspectivele spaţiale
obţinute printr-o pluralitate de mijloace („Tărâm de vrajă”, „Drum fără pulbere”,
„Bărci pe mal”, „Lacul cu lotuşi”, „Ochiul bălţii”, „Bărci la mal”, „Căpiţe în soare”,
„Refugiul macilor”, „Moara cu noroc”, „Ciutăria”, „Cascadă I şi II”). Când pictează
imagini ale peisajului surprins în anotimpurile de toamnă şi de iarnă, paleta
cromatică este mai potolită, griurile invadează acum spaţiile pictate („Iarnă
ANTARES AXIS LIBRI

87

gălăţeană”, „O dimineaţă austeră”, „Bacoviană”, „Cătun”). Multe din peisajele din
tablourile lui Gheorghe Suciu create în anii din urmă beneficiază într-o măsură
mai mare de prezenţa figurii umane. Fie că se odihneşte pe malul unui pârâu,
fie că pescuieşte, fie că se bucură de răcoarea apei, omul reprezintă un câştig în
pictura artistului, în sensul că fiorul vieţii se face mai bine simţit, iar sub raport
plastic tablourile câştigă în dinamism.
O serie de tablouri din creaţia sa conţin imagini ale peisajului citadin al
Galaţiului, mai ales din zona oraşului vechi: strada Sindicatelor, felinarele din
preajma scării monumentale ce face legătura dintre străzile Alexandru Ioan Cuza
şi Gării, case de pe străzile Domnească şi Gării, pontoane şi ambarcaţiuni în
spaţiul vecin cu Palatul Navigaţiei. O poezie cu iz nostalgic răzbate din aceste
lucrări, concepute într-o gamă de albastru şi griuri colorate, pe care pictorul le-a
intitulat „Căruţă pe vadul Sindicatelor”, „Poezie în gamă minoră”, „După ploaie”,
„Aproape singur”, „Palatul Navigaţiei”, „Toamnă în Parcul Rizer”. Gheorghe Suciu
şi-a îndreptat privirea şi spre paradisul pierdut al copilăriei. A făcut-o nu cu tristeţe,
ci cu un optimism robust, plăsmuind imagini în culori vibrante, de mare efect
stenic („Uliţa copilăriei”, „Grădina bunicilor”). Şi parcă pentru a exprima toată
lumina care i-a invadat sufletul, toată bucuria ce i-a pus în mişcare cele mai intime
resorturi ale fiinţei, el şi-a intitulat două tablouri „A înnebunit grădina”. Este în
ele o explozie cromatică fascinantă, formele devin aproape de nerecunoscut sub
impetuozitatea dezlănţuirii sevelor, materia picturală pare ieşită de sub pensula
unui temperament tumultuos, năvalnic, greu de temperat.
De-a lungul anilor, artistul a creat şi lucrări sub impulsul unor întâmplări
dramatice din viaţa sa (ciclurile „Răni”, „Împăcarea cu divinitatea”, „Irevocabila
despărţire”, „Tristeţi nedesluşite”). Ele sunt proiecţii ale unui suflet chinuit de
obsesia unor gânduri ciudate, expresii ale unor sentimente contradictorii, ale unor
stări conflictuale tensionate. Acum accente expresioniste pătrund în pictura sa,
materia picturală se învolburează, linia desenului este sinuoasă. Când reuşeşte să
se elibereze de acele trăiri întunecate, anxioase, regăsindu-şi liniştea sufletească,
pictorul se dăruieşte din nou culorii, cultivându-i cu dărnicie virtuţile optimiste,
făcând ca lumina să se reverse iarăşi cu dărnicie din tablourile sale. Peisajul Deltei
este fascinant, luciul apei capătă reflexe metalice, albatroşii străbat văzduhul în
zboruri maiestuoase, florile râd în soare, căpiţele de fân parcă dialoghează între
ele, norii iau uneori forme umane, sălciile îşi tremură dantelăria în oglinda
fluviului (ciclurile „Revigorări”, „Mirifica Deltă”).
Personalitate importantă a învăţământului gălăţean şi a artei create în
arealul de la Dunărea de Jos, dascăl al multor generaţii de elevi, Gheorghe Suciu
are şi astăzi o prezenţă dinamică în viaţa culturală a oraşului. Întâlnirea cu creaţia
lui pe simezele galeriilor de artă ne oferă de fiecare dată nenumărate bucurii şi
satisfacţii estetice şi tot atâtea motive de a-l aprecia şi preţui.

88

ANTARES AXIS LIBRI

ŚVETĀŚVATARA UPANIúAD (II)
Traducere adnotată
(Secţiunile I-III)
Ovidiu nedu

Asimilaţia dintre realizarea lui
Brahman şi cultul Soarelui1
II.1. Mai întâi (prathama), Soarele (savitç)
unifică (yuñjāna) mintea (manas) şi gândul (dhã),
în vederea [obţinerii] adevărului (tattva).
[Apoi], coborând (nicāyya) [în lume], aduce
(adhi-ā-bhç) Pământului (pçthivã) lumina (jyotis)
focului (agni).
II.2. [Având] mintea (manas) unificată
(yukta), noi suntem inspiraţi (sava) de Soarele
(savitç) zeilor (deva) pentru a merge (i) spre
paradis (suvarga), prin puterea (÷akti) [sa].
II.3. Cu mintea (manas) unificată
(yuktvā), cu gândul (dhã) la zeii (deva) din
paradis (suvar)2, Soarele (savitç) îi inspiră (pra-su) pe aceştia să dea naştere (kç) unei
mari (bçhat) lumini (jyotis) în paradis (diva).
II.4. De asemenea (uta), marii (bçhat) cunoscători (vipa÷cita) ai zeului zeilor
(vipra viprasya)3 îşi unifică (yuj) mintea (manas) şi îşi unifică (yuj) gândurile (dhī). Cel
unic (eka), care deţine cunoaşterea (vayunāvid)4, a dat (dhā) ritualurile (hotrā). Mare
(mahī) este lauda (pariùñuti) Soarelui (savitç) zeilor (deva).

A
R
H
E
O
L
O
G
I
E
C
U
L
T
U
R
A
L
Ă

1. Upaniùadele nu se raportează la vechea religie vedică atât într-o manieră revoluţionarnovatoare, cât, mai degrabă, într-una progresist-continuatoare. Vechile identificări
naturalist-teiste ale principiului universal nu sunt respinse ci sunt tratate drept întruchipări
metaforice ake recent descoperitei realităţi ultime. Primele şapte strofe ale capitolului II sunt
sugestive în acest sens; ele preiau un element al tradiţiei vedice, mai precis, cultul focului (şi
al echivalentului său cosmic, Soarele) şi îl adaptează noului tip de demers soteriologic, ce
constă în accederea la realitatea ultimă. Soarele devine fie forţa ce propulsează fiinţa în acest
demers fie o reprezentare metaforică a punctului final al efortului soteriologic. De altfel, şi
forma acestor prime strofe (÷loka) dovedeşte caracterul lor arhaic.
2. „Suvar” poate avea şi sensul de „Soare”.
3. „Vipra” poate avea şi sensul de „înţelept”, „cunoscător”. În acest context, de altfel destul de
confuz, sensul de „zeu” pare a fi cel mai potrivit.
4. „Vayunāvid” – literal, „care cunoaşte (vid) înţelepciunea/beneficitatea/puritatea (vayunā)”.

ANTARES AXIS LIBRI

89

II.5. Mă unesc (yuj) cu tine5, Brahman cel premergător (pårvya), [plin de]
adoraţie (namas). Versurile (vi÷loka) să meargă (i) în Soare6 în mod firesc (pathya)7.
Toţi (vi÷va) fiii (putra) nemuririi (amçta) să asculte (÷ru), până şi (ā) aceia care s-au
stabilit (sthā) [deja] în ţinuturile (dhāman) cereşti (divya).
II.6. Acolo unde (yatra) este produs (abhi-math) focul (agni), acolo unde (yatra)
se opreşte (adhi-rudh) vântul (vàyu), acolo unde (yatra) Soma este din abundenţă (atiçc), acolo (tatra) ia naştere (sa8-jan) mintea (manas)8.
II.7. Prin inspiraţia (prasava) Soarelui (savitç), [omul] trebuie să se bucure (juù)
de Brahman, cel care premerge (pårvya), să-şi afle (kç)9 originea (yoni) acolo (tatra), [în
Brahman]. Realizările (pūrta) sale nu îl mai afectează (kùip)10.

Practica Yoga11
II.8. Ţinând (sthāpya) cele trei [părţi ale corpului] în poziţie verticală (unnata),
cu corpul (÷arãra) drept (sama), retrăgând (saünive÷ya), prin mijlocirea minţii (manas),
simţurile (indriya) în inimă (hçd),12 cel care este cunoscător (vidvas) să traverseze
(pra-tç) toate (sarva) râurile (srotas) primejdioase (bhayāvaha) cu Brahman drept barcă
(uóupa).
II.9. Reţinând (prapīóya) suflurile (pràõa) aici (iha), cu mişcări (ceùña) controlate
(saüyukta), cu respiraţia (prāõa) înce­tinită (kùīõa), respiră (ud-÷vas) pe nas (nāsika). Tot
aşa, cel care cunoaşte (vidvas), fără a fi neglijent (pramatta), să îşi controleze (dhç)13
mintea (manas) asemenea (iva) unui vehicul (vāha) la care este înhămat (yukta) un cal
(a÷va) rău (duùña)14.
II.10. Să se practice (pra-yuj) într-un [loc] neted (sama), curat (÷uci), lipsit
(vivarjita) de pietre (÷arkarā), de foc (vahni), de nisip (vāluka), într-un [loc] favorabil
(anukūla) minţii (manas) datorită sunetelor (÷abda) [sale], apei (jala), adăpostului (ā÷raya)
5. „Vāü” – formă de dual; totuşi, este greu de găsit un al doilea destinatar al invocaţiei şi astfel am
preferat traducerea sa printr-o formă de singular („tine”).
6. „Sūre1” – formă atipică, probabil pentru „Sūrya” – „Soare”.
7. „Pathyeva” – „Pathya iva”, literal, „ca şi cum aşa ar fi fost firesc”.
8. Soma este o băutură folosită de hinduşi în scopuri religioase, despre care se spunea că ar
reprezenta băutura zeilor.
9. „Kç” – literal, „a face”.
10. „Pūrta” – participiul trecut al rădăcinii „pç”, cu sensul de „a termina”, „a realiza”, „a învinge”.
11. Pasajul II.8 – II.13 conţin printre primele referinţe la practica Yoga întâlnite în corpusul
upaniùadelor.
12. Retragerea simţurilor în inimă este stipulată în acord cu credinţele din acea perioadă,
conform cărora cele cinci simţuri sunt forme de manifestare ale suflului (pràõa), iar suflul are ca
sediu inima. Retragerea suflu­rilor în inimă reprezintă încetarea activităţii senzoriale prin faptul
că toate simţurile se retrag în locul lor de origine.
13. „Dhç” – literal, „a susţine”.
14. Comparaţia între minte şi un car la care este înhămat un cal nărăvaş este clasică în brahmanism.
Se considera că funcţionarea minţii este la fel de haotică şi la fel de puţin controlată precum este
mersul unui car tras de un cal neascultător.

90

ANTARES AXIS LIBRI

şi altora, într-un [loc] care nu face rău (pīóana) ochiului (cakùus), într-un adăpost
(ā÷rayaõa) dintr-o peşteră (guhā) lipsită de vânt (nivatā).
II.11. Ca ceaţă (nīhāra), fum (dhūma), Soare (arka), vânt (anila), foc (anala), strălucire
cerească (khadyota)15, străfulgerare (vidyut), cristal (spañika), Lună (÷a÷in) – acestea sunt
primele (purassara) forme (rūpa) ale manifestării (karāõi)16 şi exprimării (abhivyakti) lui
Brahman în Yoga.
II.12. [Când] au apărut (samutthita) pământul (pçthvi), apa (ap), focul (tejas), aerul
(anila) şi eterul (kha),17 când s-au dezvoltat (pravçtta) calităţile yogine (yogaguõa), cele de
cinci feluri (ātmaka), atunci, pentru acela care obţine (prāpta) un corp (÷arãra) constituit
din (maya) focul (agni) [practicii] Yoga, nu [mai există] nici boală (roga), nici bătrâneţe
(jarà) şi nici moarte (mçtyu).
II.13. Se spune (vad) că dimensiunile reduse (laghutva), lipsa bolii (ārogya),
lipsa lăcomiei (alolupatva), culoarea (varõa) clară (prasāda) şi vocea (svara) clară
(sauùñhava), mirosul (gandha) plăcut (÷ubha), cantitatea mică (alpa) a urinei (mūtra) şi
a fecalelor (purīùa) reprezintă primele (prathama) [rezultate] ale practicii (pravçtti)
Yoga.

Eliberarea prin cunoaşterea de sine (ātman)
II.14. Aşa cum (yathā) o oglindă (biüba) murdară (upalipta) de praf (mçdayā),
fiind curăţată (sudhānta), luceşte (bhrāj) plină de strălucire (tejomaya)18, [tot aşa], unul
(eka) care există într-un corp (dehin), percepând (prasamīkùya) natura (tattva) Sinelui
(ātman), şi-a îndeplinit (kçta) scopul (artha) şi a fost (bhū) eliberat (vīta) de suferinţă
(÷oka).
II.15. Cel unificat (yukta) percepe (pra-dç÷) natura (tattva) lui Brahman prin
mijlocirea naturii (tattva) Sinelui (ātman), ca (upama) printr-o lampă (dīpa) [existentă]
aici (iha). Cunoscându-l (jñātvā) pe zeu (deva) drept cel nenăscut (aja), cel stabil (dhruva),
cel purificat (vi÷uddha) de toate (sarva) naturile (tattva), [el] se eliberează (muc) de toate
(sarva) înlănţuirile (pà÷a).

Universalitatea lui Brahman
II.16. Acest zeu (deva) este în toate direcţiile (pradi÷a), este toate (sarva), este cea
mai veche (pårva) fiinţă (jāta), este originea (garbha) şi sfârşitul (anta). El este cel născut
15. „Khadyota” – termen compus din „kha” - „aer” şi „cer” şi „dyota” - „strălucire”; poate însemna
şi „licurici”.
16. „Karāõi” – literal, „faptă”, „acţiune”.
17. Adică, când lumea este înţeleasă într-o manieră reductivă, ca nefiind altceva decât un
compositum al celor cinci elemente.
18. „Tejomaya” – literal, „constând/constituită din strălucire”.

ANTARES AXIS LIBRI

91

(jāta), el este cel care se va naşte (jāniùyamāõa). Stă (sthā) înăuntrul (pratyañc)19 oamenilor

şi îşi are faţa (mukha) îndreptată către toate direcţiile (sarvataþ).
II.17. Acelui zeu (deva) care este în foc (agni), care este în apă (ap), care le-a
penetrat (ā-vi÷) pe toate (vi÷va) cele existente (bhuvana), care este în plante (oùadhi),
care este în arbori (vanaspati), acelui zeu (deva) – închinare (namas), închinare (namas)!
(jana)

Prezentarea realităţii ultime şi asimilarea sa cu zeul vedic, Rudra20
III.1. Pe acela care este unic (eka), care întinde capcanele (jàlavat), care guvernează

(ī÷)21 datorită puterilor (ã÷anī) [sale], care guvernează (ī÷) toate (sarva) lumile (loka) datorită

puterilor (ī÷anī) [sale], pe acela care este unic (eka) între cele care se nasc (udbhava) şi cele
care există (sambhava), cei care îl cunosc (vid) pe acela devin (bhū) nemuritori (amçta).
III.2. Cu adevărat, Rudra este unic (eka), nemai­fiind loc (sthā) pentru un al
doilea (dvitīya)22. Acela care, datorită puterilor (ī÷anī), guvernează (ī÷) aceste lumi
(loka) se găseşte (sthā) înlăuntrul (pratyañc)23 oamenilor (jana) şi [îi] absoarbe (saü-kuc)24
[în el] la momentul (kāla) sfârşitului (anta). Emiţându-le (saüsçjya) pe toate (vi÷va) cele
existente (bhuvana), [el] devine protectorul (gopā)25 [lor].
III.3. Se spune (uta) că [el] are [câte] un ochi (cakùus) înspre fiecare parte (vi÷vataþ),
[câte] o faţă (mukha) înspre fiecare parte (vi÷vataþ), se spune (uta) că are [câte] o mână
(bāhu) înspre fiecare parte (vi÷vataþ), [câte] un picior (pad)26 înspre fiecare parte (vi÷vataþ).
Dând naştere (janayant) celor terestre (bhūmi) şi celor cereşti (dyu)27, zeul (deva) cel unic
(eka) le spulberă (dham) cu cele două mâini (bāhu) şi cu aripile (patatra).28
19. „Pratyañc”, literal, înseamnă mai degrabă „împotriva”, „în faţa”, sensul de „înăuntru” fiind doar
unul secundar.
20. Pasajul III.1-III.6 reprezintă o altă instanţiere a procesului de asimilare a elementelor arhaice din religia
vedică de către autorii upaniùadelor. Realitatea ultimă este prezentată ca fiind identică cu vechiul zeu vedic,
Rudra; pasajul este interesant şi prin aceea că permite să se urmărească transformarea vechiului Rudra în
zeul Śiva. După cum se observă şi în această parte a textului, pentru a-l „îmblânzi”, înspăimântătorului zeu
Rudra, din tradiţia vedică, i se atribuie epitetul „÷iva”, având sensul de „bun”, „benefic”. În timp, zeul Rudra
va ajunge să fie cunoscut mai degrabă sub denumirea dată de epitet şi anume ca „Śiva”.
21. „Ī÷ata” – aici, de două ori, şi în strofa următoare. Probabil că e o formă greşită pentru „ī÷ate”,
repetată de trei ori.
22. „Sthā” – literal, „a sta”. Literal, sintagma „na dvitīyāya tasthur” ar însemna „un al doilea nestând”.
23. „Pratyañc” înseamnă şi „în faţa”, „împotriva”.
24. „Saü-kuc” – literal, „a închide”, „a strânge”, „a contracta”.
25. „Gopāþ” – nu este formă de masculin singular, ci fie de feminin singular fie de masculin plural.
26. În text, „pād”, formă nu tocmai corectă.
27. În text, „dyāvā”, formă nu tocmai corectă.
28. Cea de-a doua propoziţie a acestei strofe are un sens foarte incert; textul sanskrit mai conţine,
repetată de două ori, prepoziţia „saü”, având sensul de „împreună”, „laolaltă”, plasată înainte de
„bāhubhyāü” – forma de instrumentativ – dativ – ablativ dual a substantivului „bāhu”, respectiv
înainte de „patatrair” – forma de instrumentativ plural a substantivului „patatra” – „aripă”. Cele
două prepoziţii au fost omise din traducerea română întrucât a fost greu de găsit o formulare
elegantă pentru ideea avută în vedere, care pare a fi cea de „a învălmăşi prin spulberare”.

92

ANTARES AXIS LIBRI

III.4. Acela care este apariţia (udbhava) şi naşterea (prabhava) zeilor (deva),
protectorul (adhipa) tuturor (vi÷va), Rudra, marele vizionar (maharùi), cel care a dat
naştere (jan)29 embrionului de aur (hiraõyagarbha), acela care este vechi (pårva), acela să
ne înzestreze (saü-yuj) cu înţelegere (buddhi) şi bunătate (÷ubha)!
III.5. Rudra, cel cu un corp (tanå) binefăcător (÷iva), lipsit de urâţenie (aghora),
lipsit de păcat (apàpa), strălucitor (kā÷in), cu acel corp (tanū) plin de (maya) pace (÷anta)
să privească (abhi-cak÷) către noi, [el], cel liniştit (÷anta) din munţi (giri)!
III.6. Acele săgeţi (i÷u) pe care [tu], cel liniştit (÷anta) din munţi (giri), le porţi
(bhç) în mâna (hasta) [ta] fremătând (āstāva)30, [să fie] binefăcătoare (÷iva)! Protector
(tra) al munţilor (giri), nu pricinui (kç) rănirea (hiüsī) omului (puruùa) sau a lumii (jagat)!

Realitatea ultimă drept omul primordial (puruùa)31
III.7. Dincolo (para) de acestea este Brahman, cel transcendent (para), cel în
expansiune (bçhant), cel ascuns (gūóha) în toate (sarva) cele existente (bhūta), după cum
îi e locul (nikàya). Cunoscându-l (jñātvā) pe cel unic (eka) care cuprinde (pariveùñç)32
totul (vi÷va), pe cel puternic (ã÷a), [omul] devine (bhū) nemuritor (amçta).
III.8. Eu îl cunosc (vid) pe acest Puru{a, care este marea desăvârşire (mahànta),
care este de culoarea (varõa) Soarelui (āditya), care transcende (parastāt) întunericul
(tamas). Doar cunoscându-l (viditvā) pe el se merge (i) dincolo de (ati) moarte (mçtyu);
altă (anya) cale (panthā) pentru a merge (ayana) [acolo] nu e de găsit (vid).
III.9. Acela faţă de care nimic (kiñcit) nu este (as) superior (para) sau inferior
(apara), faţă de care nimic (ka÷cit) nu este (as) mai mic (aõīya) sau mai mare (jyāyas),
[acela care este] unic (eka) stă (sthā) în ceruri (div), trainic (stabdha) precum un copac
(vçkùa). Totul (sarva) este plin (pūrõa) de acesta, de Puruùa.
III.10. Cel aflat mai presus (uttara) de acestea, acela este fără formă (aråpa)
şi lipsit de boală (anāmaya). Aceia care cunosc (vid) [faptul] acesta devin (bhū)
nemuritori (amçta); drept urmare (atha), [doar] ceilalţi (itara) se cufundă (api-i) în
suferinţă (duþkha).
III.11. El este faţa (ānana), capul (÷ira) şi gâtul (grīva) tuturor (sarva), este
cel stabilit (ā÷aya) în cavităţile (guhà) tuturor (sarva) fiinţelor (bhåta), este cel care
penetrează (vyāpin) totul (sarva), este cel divin (bhagavat) şi, de aceea, este omniprezent
(sarvagata) şi binefăcător (÷iva).
29. În text, „janayāmāsa”, probabil o formă greşită pentru un participiu prezent mediu cauzativ
(janayamāna).
30. În text, „astave” – probabil forma de locativ pentru termenul „āstāva”, cu sensul de „activ”, „în
acţiune”.
31. „Puruùa”, literal, înseamnă om, dar cuvântul este folosit în sistemele filosofice brahmane pentru
a desemna spiritul suprem, în antiteză cu materia (această antiteză devine foarte explicită în
Sàükhya). Folosirea termenului „Puru{a” pentru realizarea referinţei la realitatea ultimă are drept
sursă celebrul imn din èg-Veda, X, 90, Puruùa-såkta unde apariţia Universului este explicată pe
baza unei fiinţe umane primordiale (puruùa), prin distrugerea căreia iau naştere toate.
32. „Pariveùñitāram” – formă nu tocmai corectă de acuzativ, pentru „pariveùñç”.

ANTARES AXIS LIBRI

93

III.12. [El este], cu adevărat, cel mare (mahān), stăpânul (prabhå), Puruùa, cel care
le pune în mişcare (pravartaka) pe cele existente (sattva), obţinerea (prāpti) acestor purităţi
depline (sunirmala), cel ce porunceşte (ã÷àna), lumina (jyotis), cel neschimbător (avyaya).
III.13. Sinele interior (antarātman) este un om (puruùa) doar (mātra) cât degetul
mare (aïguùñha), stabilit (sannivi{}a) întotdeauna (sadā) în inima (hçdaya) oamenilor
(jana).33 Aceia care îl cunosc (vid) pe acela care este pe potriva (abhikëpta)34 inimii (hçd),
gândirii (manãùā) şi a minţii (manas) devin (bhū) nemuritori (amçta).
III.14. El este omul (puruùa) cu o mie (sahasra) de capete (÷īrùa), cu o mie (sahasra)
de ochi (akùi)35, cu o mie (sahasra) de picioare (pād). Acoperind (vçtvā) Pământul (bhåmi)
din toate direcţiile (vi÷vataþ), îl depăşeşte (ati-sthā) cu zece (da÷a) degete (aïgula).36
III.15. Puruùa însuşi este totul (sarva), este cele născute (bhåta) şi cele ce se vor
naşte (bhavya). Se spune (uta) că [el este] cel care stăpâneşte (ī÷āna) nemurirea (amçtatva)
şi ceea ce creşte (ati-ruh) datorită hranei (anna).37
III.16. Acela care are în toate părţile (sarvataþ) câte o mâna (pāõi) şi câte un
picior (pāda), în toate părţile (sarvataþ) câte un ochi (akùi), un cap (÷ira) şi o gură (mukha),
care are auzul (÷rutimat) în toate părţile (sarvataþ), stă (sthā) în lume (loka), acoperind
(āvçtya) totul (sarva).
III.17. Reflectă (ābhāsa) calităţile (guõa) tutu­ror (sarva) simţurilor (indriya) [dar]
este lipsit (vivarjita) de oricare (sarva) dintre simţuri (indriya). Este stăpânul (prabhå)
tuturor (sarva), este cel care porunceşte (ã÷àna) tuturor (sarva), este marele (bçhat)
refugiu (÷araõa).
III.18. Sufletul (haüsa) încarnat (dehin), aflat într-o cetate (pura) cu nouă porţi
38
(dvàra) , se tot mişcă (lay) în afară (bahis) şi este cel care controlează (va÷in) întreaga
(sarva) lume (loka), pe cele ce stau (sthàvara) şi pe cele ce se mişcă (cara).
III.19. Fără mâini (pāõi) şi fără picioare (pāda), este [totuşi] iute (javana) şi
poate să apuce (grahītç)39. Vede (dç÷) fără ochi (cakùus), aude (÷ru) fără urechi (karõa). El
33. Deoarece cavitatea interioară a inimii are ca dimensiune aproxi­mativă mărimea degetului
mare, s-a conchis că şi despre Sine, care, conform antropologiei mitice a upaniùadelor, îşi are
sălaşul în acea cavitate, se poate spune că este de această dimensiune.
34. „Abhikëpta” – literal, „în conformitate cu”.
35. În text, „akùa” – formă greşită.
36. Această descriere a lui Brahman coincide cu descrierea lui Puru{a cel primordial, care, în
Puruùa-Såkta, este înfăţişat cu o mie de capete, o mie de ochi şi o mie de picioare, şi mai mare
cu zece degete decât tot ceea ce există.
37. Nu doar fiinţele vii sunt vizate prin sintagma „ceea ce creşte datorită hranei”, ci tot ceea ce
există în Univers. Hrana, conform mitologiei vedice, constituia premiza întregii existenţe, atât
la nivel organic cât şi anorganic. Gândirea vedică a extins aria celor dependente de hrană de la
lumea organică la întregul Univers, hrana dobândind astfel funcţia de principiu cosmic şi nu doar
pe cea de principiu biologic.
38. Cetatea cu nouă porţi este corpul uman, cele nouă porţi fiind cele nouă orificii ale corpului,
şapte situate în cap şi două (organul genital şi anusul) în alte părţi. Cele şapte porţi situate în cap
sunt: gura, cele două nări, cele două urechi şi cei doi ochi.
39. În text, „grahītā” – forma de nominativ pentru„grahītç” – „cel care apucă”. Literal, sintagma
s-ar traduce prin „este unul care apucă”.

94

ANTARES AXIS LIBRI

cunoaşte (vid) ceea ce e de cunoscut (vedya) şi nu există (as) cunoscător (vettç) al lui.
Lui i se spune (ah) „cel dintâi” (agrya), „Puruùa”, „marea desăvârşire” (mahànta).
III.20. Mai mic (aõīya) decât atomul (aõu), mai mare (mahīya) decât ceea ce este
mare (mahat), Sinele (ātman) este stabilit (nihita) în cavităţile (guhà) creaturilor (jantu)
sale. Este văzut (dç÷) ca nefiind hărăzit acţiunii (akratu), ca lipsit (vãta) de suferinţă
(÷oka), ca substratul (dhātu) [tuturor].40 Prin graţie divină (prasàda), [se ajunge la]
glorie (mahimān) şi la putere (ī÷a).
III.21. Eu îl cunosc (vid) pe cel care este lipsit de bătrâneţe (ajara), care este vechi
(puràõa), care este Sinele (ātman) tuturor (sarva), care este omniprezent (sarvagata) prin
aceea că penetrează (vibhutva) [totul]. Cei ce vorbesc despre Brahman (brahmavàdin)
spun (pra-vad) că, în cazul lui, naşterea (janma) încetează (nirodha) şi [îl] proclamă (abhivad) etern (nitya).

40. Majoritatea traducătorilor moderni au interpretat altfel cea de-a doua parte a acestei strofe.
Dacă în prezenta traducere ea a fost împărţită în „tam akratum pa÷yati vita÷oko dhātuþ” şi
„prasādānmahimānami÷am”, majoritatea traducătorilor au preferat o altă împărţire şi anume în
„tam akratum pa÷yati vita÷oko” şi „dhātuþ prasādānmahimānami÷am”. Şi în cazul primei părţi
rezultate, s-a optat în general pentru o altă interpretare, sintagma „vita÷oko”, la nominativ, fiind
considerată drept subiect şi astfel ajungându-se la o traducere de genul „Cel eliberat de suferinţă îl
vede pe acesta ca nefiind hărăzit acţiunii”.
În cazul celei de-a doua părţi, s-a optat în general pentru o dubioasă interpretare a lui „dhātuþ”
(forma de nominativ a unui substantiv cu sensul de „materie”, „substrat”) ca având sensul de „a
celui divin”. În felul acesta, rezultă o traducere de genul „Prin graţia divină a celui divin [se ajunge
la] glorie şi putere”.

ANTARES AXIS LIBRI

95

R
E
C
U
P
E
R
Ă
R
I

Götz Aly, Hitlers Volksstaat. Raub,
Rassenkrieg und nationaler Sozialismus,
3. Auflage, S. Fischer Verlag, Frankfurt am
Main, 2005 (II)
Vasile Lica
G.A. crede că în cadrul explicaţiei
trebuie să facem loc şi unui element din
ordinea psihologiei colective: ‚După anii
războiului civil, ai urii de clasă şi ai impotenţei
politice a partidelor, nevoia de unitate internă
i-a unit pe germani’ (28). Cred că autorul
are dreptate, iar istoria universală ne oferă
destule exemple în acest sens, iar cel mai la
îndemînă este starea de la sfîrşitul Republicii
Romane, cînd întreaga societate, exasperată
şi epuizată de necontenitele războaie civile
şi de cumplitele proscripţii1, este dispusă să
renunţe la idealurile libertăţii republicane
şi să accepte instaurarea monarhiei militare
de către Octavianus-Augustus, care a adus
pacea şi securitatea externe şi interne2.
Din această perspectivă, G.A. arată că teoria rasială naţional-socialistă nu
era altceva decît pură dirijare spre ură, crimă şi asasinat cu premeditare, numai
că pentru milioane de germani ea reprezenta o atracţie, întrucît ea conţinea
promisiuni egalitarist-populist-naţionaliste, mai exact, pentru a cita un slogan
al lui Hitler: ‚În interior, totală osmoză ethnic-germană şi egaliateta şanselor
educaţionale pentru orice compatriot3, dar absolută dominaţie în exterior’ (28).
Este evidentă raportarea blocului ethnic german, ca Herrenvolk, la evrei
şi alţii în interior, iar în exterior, în cadrul marelui plan de colonizare în Răsărit4,
1. Acesta este, de altfel, şi înţelesul celebrei Ecloga IV a lui Vergilius, care, crezînd în instaurarea
păcii prin căsătoria Octaviei, sora lui Octavianus, cu Antonius, vedea în naşterea pruncului
celor doi, semnul şi garanţia păcii în imperiul Republicii, nefiind vorba – cum s-a speculat de
multe ori – de vreo aluzie la naşterea Mîntuitorului.
2. Pax et libertas promitea Octavianus, viitorul Augustus, în locul vechii paradigme libertas et pax.
3. Volksgenosse (compatriot, conaţional) termen specific, de altfel, ideologiei naziste era
aplicabil, evident, doar germanilor ‘ethnici’. Teoriile ‘ethniciste’ au fiinţat, cum bine se ştie, şi
la noi în perioada interbelică, iar nenorocitele lor efecte în planul acţiunii politice şi de stat
sînt la fel de bine cunoscute...
4. Generalsiedlungsplan Ost menit pentru a stimula, cum spunea Himmler, ‘socialismul
sîngelui bun, pur’ (29).

96

ANTARES AXIS LIBRI

la popoarele slave, plan care – potrivit variantei sale extreme din 1942 – prevedea
alungarea a 50 de milioane de slavi în Siberia, iar în teritoriile rămase libere să fie
trimise‚ rezervele de colonizare ale poporului german’5, adică acele mase care, în
deceniile anterioare, fiind alungate de sărăcie, emigraseră în America (29). G.A.
aduce în discuţie cîteva elemente extrem de sugestive din ordinea manipulării
mentalului colectiv, care să facă aceste planuri atractive şi să le dea substanţa cuvenită
în reprezentările germanilor. Astfel, autorii de basme şi povestiri pentru copii căutau
formule pentru a înlocui în mentalul pruncilor germani modelul‚ ţăranului-soldat’
în Pămînturile Negre’6 din Răsărit în locul celui al romanticului Winnetou, creat de
Karl May, generat de şuvoiul demografic german, care s-a vărsat, în secolul XIX, pe
pămînturile Americii (30). Toată această pregătire nu a rămas fără urme, încît nu
numai logodnicele soldaţilor germani visau la domenii nobiliare croite în Ucraina,
ci şi ‚der brave Soldat’ Heinrich Böll, viitorul laureat Nobel pentru literatură, care nu
avea nici o apetenţă pentru nazism, le scria, din spital, părinţilor lui, la 31 decembrie
1943: ‚Mi-e dor de Rhin, de Germania şi, totuşi, cuget adesea la posibilitatea unei
existenţe coloniale, aici, în Răsărit, după victoria în război’ (29-30).
În finalul acestor observaţii, autorul remarcă: ‚Toate acestea nu erau plănuite spre
binele junkerilor şi al monopoliştilor, ci ca o utopie concretă pentru fiecare’, constatare
întemeiată fie şi dacă avem în vedere doar gîndul ‚unei existenţe coloniale în Răsărit’,
încercat de Böll, primitoarea gazdă de mai tîrziu, la Köln, a expulzatului Soljeniţîn.
*
În subcapitolul Das Trauma von 1918, G.A. sintetizează magistral concluziile
trase de către liderii naţional-socialişti din gestionarea economică a efortului de
război al Germaniei în timpul primei confruntări mondiale şi din catastrofa
economică germană în primii ani interbelici (30-34). ‚În bugetul de sentimente
politice al germanilor, primul război mondial a lăsat trei cumplite traume: foametea,
devalorizarea monetară şi izbucnirea războiului civil... Hiperinflaţia din 1923 a
condus, practic, la expropierea clasei de mijloc, cea care avea profunde sentimente
naţionale... În retrospectiva ultimilor doi ani de război, în mentalul multor germani
sentimentul decăderii naţionale se uneşte cu imaginea hidoasă a laşilor, care au
profitat de catastrofa ţării’ (30-31). Se ştie că opinia larg răspîndită era că aceştia au
distrus unitatea internă a patriei, care a dus la catastrofa militară, tocmai în urma
victoriei pe frontul din Răsărit, şi la căderea în cursa sîngerosului bolşevism (31).
În acest context, nu e de mirare că în programul politic al naţional-socialiştilor,
la punctul 12, aflăm următoarele: ‚În considerarea enormelor sacrificii materiale
şi de sînge, pe care orice război le presupune din partea poporului, trebuie ca
îmbogăţirea personală în timpul războiului să fie considerată ca o crimă împotriva
poporului. Tocmai de aceea, noi solicităm confiscarea totală a tuturor averilor
îmogăţiţilor de război’ (31).
5. Frontul Muncii German intenţiona, de exemplu, ca cel puţin 700 000 de ferme mici şi de
subzistenţă să fie eliminate, iar proprietarii lor să fie colonizaţi în Răsărit.
6. ‘... Sîntem în roditorul ţinut al Pămîntului Negru... Lîngă lanurile de grîu şi secară, foşneşte
porumbul...’ (30).

ANTARES AXIS LIBRI

97

De aici şi pînă la conotarea ethnică a acestei odioase categorii şi realizarea
unui clişeu propagandistic nu mai era decît un pas: ‚Era vorba de „iudeul
plutocratic”, care, în setea sa funciară de cîştig, îşi dădea mîna cu la fel de rapacele
„iudeu bolşevic”. În vreme ce primului îi era atribuită distrugerea clasei de mijloc şi
aducerea ţaranului nevoiaş şi a proletarului în sclavia marii finanţe, celălalt era făcut
vinovat de inventarea şi întemeierea comunei, adică de distrugerea tuturor celor
pînă atunci realizate, a bunei-cuviinţe şi a moravurilor sănătoase, a religiei, a legii, a
oricărei proprietăţi cinstit şi legiuit dobîndite, a oricărei fel de ordini’ (31). Evident,
în atare situaţie, e de înţeles că antisemitismul politicii de stat naţional-socialiste era
‚ambalat’ ca ‚legitimă apărare’, aşa cum se şi intitula capitolul final al cărţii lui Hitler,
Mein Kampf: Notwehr als Recht. Merită menţionat şi titlul unui proiect de lege din
1937, pregătit de Ministerul de Finanţe al Reich-ului şi care urmărea expropierea
parţială a evreilor: Lege asupra compensării pagubelor produse Imperiului German
de către evrei. Se ajunge, în timpul războiului, la un alt clişeu: ‚rezistenţa ariană’
la agresiunea ‚iudaismului mondial’, care, în tendinţa sa de dominaţie a lumii, se
manifesta cu trei feţe: ‚întîi ca jidan, apoi ca plutocrat corcit cu jidanul, şi, în sfîrşit,
ca jidan bolşevic’ (31-32).
În acest complex mental, ideologic, emoţional se insertează, fără mari
probleme, şi teoria superiorităţii rasiale germane, pe care naţional-socialiştii au
promovat-o cu sistem. G.A. face şi aici o observaţie interesantă privitoare la o anume
similitudine paradigmatică dintre naţional-socialism şi comunism, întrucît şi acesta
din urmă promovează o teorie a salvării, unde se află, în fond, aceeaşi termeni ai
ecuaţiei superior-inferior, chiar daca sub unghi apăsat social: proletariatul victorios,
posesor al tuturor virtuţilor, şi burghezia nedemnă, condamnată la dispariţie
istorică. Autorul susţine că trecerea de la o teorie a salvării la alta nu a ridicat vreo
problemă existenţială diverşilor ‚navetişti’, cu observaţia că naţional-socialismul
a ştiut, atunci, să se prezinte ca o ideologie mai deschisă şi pragmatic orientată,
care a fost în măsură să intereseze şi să atragă cele mai diferite grupuri sociale ale
societăţii germane. Mai mult, susţine G.A., naţional-socialismul a fost în măsură
– speculînd eşecul Republicii de la Weimar – să se prezinte germanilor ca fiind ‚a
treia cale, care promitea egalitatea compensatoare şi combaterea oricărei forme
de descompunere, fie de natură liberal-capitalistă ori doctrinar-bolşevică’7 (32).
În finalul acestui subcapitol, G.A. întreprinde o analiză foarte atentă,
întemeiată pe date economice riguroase, care pune în evidenţă diferenţa majoră
dintre politicile economice şi mijloacele mijloacele financiare ale Reich-ului
bismarckiano-wilhelmin (al II-lea Reich) şi Reich-ul lui Hitler şi, în consecinţă
logică, sforţarea extraordinară a naţional-socialismului de a evita catastrofalele
traume ale lui 19188 (32-34).
*
În continuare, voi prezenta pe larg – prin copioase citate – primul subcapitol,
Fragestellungen, al capitolului Hinweise zur Lektüre, întrucît el este definitoriu
7. Sublinierile aparţin recenzentului.
8. Care au distrus unitatea ‘frontului intern’ şi, în consecinţă, au dus la catastrofa militară din 1918.

98

ANTARES AXIS LIBRI

pentru concepţia autorului, putînd să dea o imagine destul de adecvată a acestui
demers original, chiar şi celui care nu va ajunge să citească cartea lui G.A.
‚În continuare, este vorba despre o întrebare simplă, dar care încă nu a primit
vreun răspuns: Cum a fost posibil, cum s-a întîmplat? Cum au putut germanii să
permită, ca din mijlocul lor, să se producă mijloacele nemaiauzite ale crimei în masă,
mai ales ale distrugerii evreilor europeni? Ura, statal cultivată, împotriva tuturor
„inferiorilor”, împotriva „polacilor”, „bolşevicilor”, „jidanilor” aparţine, evident,
premiselor. Totuşi, din acest element, nu rezultă răspunsul la întrebarea iniţială.
Germanii nu erau, în deceniile anterioare regimului hitlerist, mai resentimentari
ca alţi europeni, iar naţionalismul lor nu era mai rasist decît al altor naţiuni. Nu a
existat „un caz special german”, care să dea o explicaţie plauzibilă a drumului spre
Auschwitz. Părerea că în Germania ar fi existat un antisemitism special, exterminator
şi o ură rasială timpurie este lipsită de orice temei concret9. Este eronată susţinerea
că pentru o evoluţie nefericită, cu atît de grave consecinţe, trebuie găsite fundamente
demult aşezate. Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani a cucerit şi
şi-a consolidat puterea pe temeiul unei constelaţii situative, iar cei mai importanţi
factori, care au contribuit la crearea acestei constelaţii, se găsesc în anii de după 1914
şi nu înnaintea acestui an’ (35).
În continuare, G.A. precizează că ‚În centrul cercetării de faţă, se află tensiunea
relaţiei dintre popor şi regimul politic în timpul naţional-socialismului, întrucît se
ştie prea bine că edificiul puterii lui Hitler era extrem de fragil încă din primele lui
zile. Problema este cum a fost el stabilizat – cu totul precar, de altfel – dar îndeajuns
ca să reziste de-alungul a 12 ani de fulminantă destrucţie. De aceea, formulez
mai precis întrebarea pusă la începutul subcapitolului: „Cum a fost posibil ca un
regim precum cel nazist – care ulterior s-a dovedit, într-un mod atît de evident, a fi
9. Afirmaţia lui G.A. este, incontestabil, un truism. Evreii germani au fost cei mai pătrunşi de cultura
germană şi s-au identificat cu valorile ei – eu, ca Althistoriker, putînd enumera cohorte întregi
de savanţi evrei, care au ilustrat admirabil şi au făcut gloria mul-celebrei Altertumswissenschaft
germane – tocmai pentru că în spaţiul german şi în Austro-Ungaria evreii au căpătat depline
drepturi politice mult mai devreme decît în Europa răsăriteană şi de sud-est, ceea ce i-a făcut – ar
mai putea fi amintit şi cazul evreilor unguri! – să fie foarte ataşaţi statelor care i-au recunoscut
cetăţeni întregi. Aş menţiona, aici, două exemple ilustrative din ordinea vieţii cotidiene germane
anterioare a. 1933. Mai întîi, romanul scriitoarei Barbara Noack, Jennys Geschichte, München,
1999, unde este narată viaţa unei Jenny Bergenser, născută în 1892, dintr-un tată evreu şi o mamă
provenită dintr-o familie mixtă: tată evreu şi mamă germană. Jenny, o fată de familie bună şi cu
o educaţie serioasă, se va căsători cu un german ethnic, şi el de bună condiţie. După moartea
acestuia, se recăsătoreşte cu un tînăr istoric de artă, tot german ethnic, fără a exista vreun
impediment legal ori moral. Viaţa ei şi a celui de-al doilea soţ va deveni un cumplit coşmar
abia după a. 1933, nu înnainte. Al doilea exemplu, care îmi pare şi mai ilustrativ, este oferit de
savuroasele ‘bancuri evreieşti’, mai exact de glumele pe care evreii galiţieni, polonezi şi ruşi le
făceau, chiar şi la începuturile statului Israel, pe seama evreilor veniţi din Germania, cognomizaţi
Jeckes, tocmai pentru că erau cei mai îndepărtaţi de valorile vechi ebraice şi cei mai ‘dez-iudaizaţi’:
Salcia Landmann (ed.), Der jüdische Witz. Soziologie und Sammlung, Walter-Verlag, Olten &
Freiburg i. Br., 198813, 572 u., 584 u. (la 584: o exemplară sententia: ‚Care este deosebirea dintre un
Jecke şi o fecioară ? Un Jecke rămîne un Jecke’).

ANTARES AXIS LIBRI

99

perfid, megaloman şi criminal – să ajungă la un asemenea grad de integrare politică
internă, pe care astăzi ne este greu să ni-l explicăm?” Pentru a putea contribui la
elaborarea unui răspuns convingător, voi aborda regimul naţional-socialist dintr-un
unghi de vedere, care-l arată ca pe o dictatură binevoitoare, o dictatură populistă10.
Răspunsurile la cele mai semnificative întrebări vor putea fi date abia pentru anii de
război, cînd, de altfel, şi alte trăsături ale naţional-socialismului vor ieşi pregnant în
evidenţă. Hitler şi cei mai mulţi dintre liderii regimului acţionau ca nişte politicieni
clasici, interesaţi de pulsiunile opiniei publice şi care se interesau în fiecare clipă
cum să asigure şi să amelioreze starea de mulţumire generală în interior... Punctele
critice, în contextul cărora politica naţional-socialiştilor şi-a confirmat orientarea
economică populistă, au rezultat din analiza catastrofei interne de la sfîrşitul
primului război mondial. În consecinţă, regimul nazist a încercat, mai întîi, ca, în
cursul războiului, să asigure împărţirea alimentelor de o asemenea manieră încît ea
să fie receptată de oamenii simpli ca fiind echitabilă. În al doilea rînd, s-au depus
toate eforturile ca moneda naţională (Reichsmark) să-şi menţină stabilitatea, cel
puţin aparent... În al treilea rînd, în clară opoziţie cu situaţia din primul război
mondial, familiile soldaţilor au fost, financiar, îndestulător asigurate, primind 85%
din venitul net dinnainte de încorporare, în vreme ce, în aceeaşi perioadă, familiile
soldaţilor britanici şi americani primeau mai puţin de jumătate. Astfel, soţiile şi
familiile soldaţilor germani primeau, adesea, mai mulţi bani decît în perioada de
pace, pentru a nu uita chintalele de provizii aduse de militarii veniţi în pemisie ori
de pachetele trimise prin poşta militară din ţările ocupate’ (36). ‚Pentru a da mai
mult corp iluziei unui viitor asigurat şi a unei bunăstări crescînde, Hitler a impus
măsura ca nici ţăranii, nici muncitorii şi nici angajaţii şi funcţionarii din treptele
inferioare şi medii să nu fie împovăraţi cu impozitele de război, ceea ce contrasta
iarăşi izbitor cu situaţia din Marea Britanie şi Statele Unite. În paralel cu politica
de protejare a majorităţii contribuabililor germani, a sporit rigoarea fiscală asupra
acelei părţi a societăţii germane, care obţinea venituri mari şi foarte mari... Dacă
regimul naţional-socialist, întemeiat pe principii rasiale, arăta rigoarea ştiută în
cazul evreilor şi a celorlalte ethnii, considerate‚ inferioare’, pe de altă parte, la fel de
conştient punea în aplicare principiul de clasă în împărţirea dificultăţilor interne,
protejîndu-i pe cei dezavantajaţi social... Evident, bogaţii Germaniei nu puteau
susţine ei singuri războiul cu banii din impozitele lor, întrucît, pe vremea aceea, doar
4% din contribuabilii germani aveau un venit anual mai mare de 6 000 de mărci11.
Cum s-a realizat, atunci, finanţarea celui mai costisitor război al istoriei universale,
dacă majoritatea germanilor trebuia să-i simtă greutatea atît de puţin? Răspunsul
e la îndemînă: Hitler l-a protejat pe arianul simplu pe seama condiţiilor de viaţă
ale altora. Pentru a menţine buna-dispoziţie a propriului popor, regimul nazist a
ruinat devizele Europei, prin impunerea continuă a unor contribuţii tot mai mari.
Pentru asigurarea standardului naţional de viaţă, au fost jefuite milioane de tone
10. Îmi pare cea mai bună redare, pentru a nu construi o perifrază, a termenului german:
Gefälligkeitsdiktatur.
11. O Reichsmark echivala cu cca 10 euro.

100

ANTARES AXIS LIBRI

de alimente pentru soldaţii germani şi, în plus, tot ce mai putea fi luat era expediat
în Germania. Armatele germane trebuiau să se aprovizioneze cu resursele ţărilor
ocupate şi să compenseze costurile curente în monedele naţionale ale acestora, fie
că erau ocupate sau aliate. Iar ambele aceste situaţii, prevăzute de regimul nazist, au
devenit, în cea mai mare parte, realitate’ (37).
G.A. arată că ‚... Responsabilii aestei politici acţionau potrivit maximelor:
„Dacă cineva va fi înfometat în acest război, atunci să fie alţii, dacă inflaţia de
război nu va putea fi evitată, atunci ea trebuie să se producă pretutindeni, dar nu în
Germania”. Tehnicile inventate în acest sens, vor fi expuse în Partea a II-a a cărţii
prezente. În bugetul de război german s-au revărsat şi miliardele rezultate din
expropierea evreilor din Europa, realitate care va fi tratată în Partea a III-a. Aici
va fi descrisă mai întîi exproprierea evreilor germani, iar apoi a celor din statele
aliate Germnaniei naziste şi din cele ocupate de Wehrmacht... Pe temeiul unui
cuprinzător război rasial şi de jefuire, naţional-socialismul a creat, într-o măsură
necunoscută pînă atunci în Germania, egalitatea şi mobilizarea socială, ceea ce
l-a făcut popular şi criminal. Existenţa materială îndestulătoare, avantajul indirect
şi lipsit de responsabilitate personală de a beneficia de criminalitatea masivă a
statutlui a influenţat atitudinea celor mai mulţi germani faţă de politica de asistenţă
a regimului naţional-socialist. Şi invers: politica distrugerii îşi extrăgea energia
din orientarea spre asigurarea bunăstării poporului. Lipsa unei opoziţii interne
semnificative12 şi absenţa unei conştiinţe ulterioare a vinovăţiei13 pot fi explicate în
aceeaşi constelaţie istorică. Cu acest complex de probleme se ocupă Partea a IV-aI’
(38).
La sfîrşitul acestui subcapitol metodologic, de punere a problemei, G.A. susţine
că analiza regimului naţional-socialist a fost realizată, pînă acum, sub semnul unor
clişee. El crede că a sosit timpul ca regimul nazist să fie analizat ca naţional-socialism14,
iar imaginea, mereu reînnoită, a vinovăţiei doar a unor personaje – în primul rînd
Hitler, nebunul, bolnavul chiar, charismaticul iar apoi paladinii lui, ideologii rasiali
– ori a unor grupuri – bancherii, industriaşii, generalii ori sîngeroasele unităţi de
elită – ar trebui, cel puţin, tulburată din ‚limpezimea’ ei . Cu alte cuvinte, potrivit lui
G.A., ‚În RDG, în Austria şi în Germania Federală au fost cultivate cele mai diferite
strategii de apărare, care şi-au atins constant obiectivul, creînd pentru majoritatea
populaţiei respective un prezent netulburat şi o conştiinţă liniştită’ (39).
12. Într-o emisiune din iulie 2005, transmisă de un post TV german şi consacrată atentatului
din 20 iulie 1944, unul dintre ofiţerii participanţi, care a supravieţuit represaliilor, a declarat că
actul de la 20 iulie 1944 al contelui von Stauffenberg şi al celorlaţi complotişti a fost dezaprobat
de majoritatea germanilor. El a adăugat, totodată, că toţi membrii grupului erau conştienţi de
această atitudine, dar au participat la organizarea atentatului tocmai ca istoria să înregistreze că în
Germania a existat o opoziţie împotriva lui Hitler şi a regimului naţional-socialist.
13. Cred că, aici, G.A. exagerează, întrucît politica guvernelor germane postbelice arată o altă
atitudine, iar opinia publică germană este sensibilă la acest complex de probleme.
14. Sublinierea aparţine, iarăşi, recenzentului. Am subliniat, intenţionat, această sintagmă, întrucît
îmi pare semnificativ faptul că G.A. o utilizează, pe bună dreptate, cu consecvenţă, întrucît
noţiunea Nazi, ca orice prescurtare, ascunde ‘originalul’ şi, implicit, sensul lui primar.

ANTARES AXIS LIBRI

101

*
Incontestabil, multe alte elemente ar merita, aici, puse în lumină, cum ar fi
e.g., raporturile regimului naţional-socialist cu România, marcate de confruntări
aprige, prezentate, sintetic, de G.A. (263-273), care subliniază, între altele, fermitatea
exigenţelor lui Al. Ottulescu, guvernatorul Băncii Naţionale – înlocuit, în cele din
urmă, la presiunile germanilor, în februarie 1944 (408, n. 775) – de a primi aur în
shimbul livrărilor româneşti15, pentru a putea, într-o anume măsură, să stabilizeze
leul, greu încercat de oneroasele relaţii cu al III-lea Reich16, chiar dacă bugetul
României îşi sporise, relativ, resursele prin ‚românizarea’ bunurilor cetăţenilor
români de origine evreiască17.
Exproprierea evreilor s-a făcut în statele aliate şi ocupate – evident şi la
presiunile Germaniei – şi de către autorităţile acelor state18. Trebuie spus, de
asemenea că, în afara fiscului german19, au fost şi destui cetăţeni ai acelor state care
au profitat de pe urma acestui act20.
*
În ce mă priveşte, închei, aici, această prezentare, pentru a nu deveni excesiv şi
pentru a nu răpi din plăcerea lecturii acestei cărţi, care, mie, îmi pare interesantă sub
15. În Consiliul de Coroană maghiar, regentul Horthy remarca, plin de amărăciune, aflînd de
transporturile secrete de aur din Germania spre România: ‘... (germanii) cară tot de la noi şi ne plătesc
doar cu bancnotele lor de hîrtie, lipsite de valoare, şi nu cu aur, cum le plătesc românilor’ (273).
16. Unul din experţii germani din staff-ul lui Neubacher, Karl Blessing – după război, viitor
preşedinte al Băncii Federale Germane (Deutsche Bundesbank) – nota, în expertiza sa asupra leului,
că 41% din deficitul bugetar al României, înregistrat în primele 9 luni ale a. 1941, se datorează
cheltuielilor provocate de solicitările Germaniei (268). O contribuţie substanţială la cunoaşterea
chestiunii o aduc stenogramele şedinţele Consiliului de Miniştri, condus de Ion Antonescu, din
care Arhivele Naţionale ale Românei au editat, pînă acum, opt volume masive.
17. G.A., luînd în calcul şi contribuţia ‘românizării’ la consolidarea bugetului României, conchide
că, în realitate, din aceste fonduri, cele 41%, contabilizate de Blessing, au intrat în conturile
germane. Totodată, el adaugă că cele 4 miliarde de lei plătite de evreii români, drept ‘contribuţie
de război’, la începutul a. 1942, abia au ajuns pentru a acoperi cheltuielile, pe o lună, ale unităţilor
Wehrmacht-ului dislocate în România (268).
18. G.A. noteaza (273) că acelaşi Horthy nu a avut nimic împotrivă ca o parte a costurilor ocupaţiei
germane, survenită la 19 martie 1944, să fie finanţată din fondurile rezultate din ‘maghiarizarea’
bunurilor cetăţenilor maghiari de origine evreiască (217 u., pentru mecanismul acestei expropieri, cît
l-a putut cunoaşte autorul, căruia, cum am arătat deja, i-a fost interzis accesul la fondurile arhivistice
maghiare pendinte de Banca Naţională a Ungariei). Instructivă este, de asemenea, maniera de
procedare din Norvegia lui Vidkun Quisling cu privire la bunurile evreilor norvegieni (229).
19. G.A. notează (234 u.) că, nu de puţine ori, ‘dez-evreizarea’ s-a produs fără vreun act de
expropiere a proprietarilor de drept, bunurile confiscate urmînd să constituie un ‘fond pentru
finanţarea emigrării evreilor’.
20. Nu-i am în vedere, aici, pe aceia cărora regimul de ocupaţie, pentru a ameliora ‘clima’
raporturilor reciproce, le-a atribuit o redusă ‘cotă-parte’ din fondurile rezultate în urma ‘dezevreizării’ (245 u.), ci pe aceia care, conştient, au profitat direct de exproprieri sau, chiar şi mai grav,
au participat la masacrarea concetăţenilor lor (cf. o analiză exemplară a unei asemenea tragedii
– modelul ar trebui continuat – realizată de către Jan T. Gross, Vecini. Suprimarea comunităţii
evreieşti din Jedwabne, Polonia, trad. rom. Delia Cursan, Editura Polirom, Iaşi, 2002).

102

ANTARES AXIS LIBRI

raportul direcţiilor metodologice propuse şi al izvoarelor istorice puse la contribuţie.
Cu siguranţă, specialiştii perioadei se vor pronunţa competent asupra metodei,
surselor şi concluziilor demersului lui G.A. şi nu la modul impresionist, cum am
încercat eu, un neofit în istoria contemporană, să sugerez în notele de subsol ale
acestui text.
Pe de altă parte, lectura cărţii acesteia ridică, cel puţin pentru mine, şi un set
de alte probleme, care sînt genetic înrudite cu cele pe care şi le-a pus şi istoricul
polono-american Jan Gross, a cărui zguduitoare carte21 pune în faţa noastră imagini
puţin convenabile umanităţii în general şi, mai ales, celei din secolul abia încheiat.
Pentru Gross, genocidul din Jedwabne – unde, în iulie 1941, au fost masacraţi
aproape 1 600 de evrei de către vecinii lor polonezi – poate oferi încă un argument
explicaţiei istorice asupra genezei unui fenomen istoric ulterior şi care a marcat
dureros istoria Poloniei în a doua jumătate a secolului XX: instaurarea comunismului.
‚Mituirea’ de către Hitler a compatrioţilor lui pentru a-l urma în planurile lui
nebuneşti şi criminale – aşa cum este ea expusă de către Götz Aly – nu-i mai puţin
odioasă şi, în fond, criminală, decît angajarea şi acceptarea de către comunişti a celor
care au colaborat cu regimul nazist de ocupaţie a Poloniei, fenomen pentru care
Gross, în finalul analizei lui spune că ‚aş îndrăzni să afirm că, în procsul preluării
Poloniei de către comunişti după război, adepţii Partidului Comunist, la nivel local,
erau persoane care fuseseră compromise în timpul ocupaţiei germane’22.
Cu siguranţă, că studii de felul celor ale lui Aly şi Gross asupra întregului
fenomen ar putea arunca lumini mai clare asupra istoriei secolului XX.
*
În consecinţa celor afirmate la începutul acestor pagini, aş afirma – sintetizînd
simplist şi primitiv, poate – că regimul naţional-socialist al lui Hitler nu a inventat,
practic, nimic, ci s-a supus, cum altfel, inexorabilului principiu panem et circensem.
Ceea ce conferă o tristă individualizare regimului naţional-socialist al lui Hitler,
în cadrul istoriei universale, este însă industrializarea abominabilă a crimei, a
genocidului, a jefuirii teritoriilor europene ocupate şi ‚aliate’. Pentru a păstra ‚dreapta
măsură’, dacă poate fi întrebuinţată o astfel de sintagmă în acest cumplit context,
trebuie spus23 că regimurile comuniste, generate de Lenin şi Stalin, au industrializat
la fel de abominabil – dacă nu chiar mai profund şi mai perfid, aşa cum a intuit
Orwell – crima, genocidul şi extorcarea teritoriilor cucerite şi satelizate...

21. Trebuie arătat că, din păcate, nimeni de meserie nu a verificat traducerea – altfel, merituoasă sub raport
stilistic – pentru că, altfel, nu se explică de ce într-un text românesc toponimul Cernăuţi să fie redat prin
Czenovitz, aşa cum se vede la p. 111, cînd, în limba română încetăţenită este prima formă şi nu a doua, care,
unui cititor român obişnuit, nu-i spune nimic.
22. Gross, op. cit., 141.
23. Cu siguranţă că, aici, mă despart de J. Mecklenburg, W. Wippermann (ed.), Roter Holocaust
? Kritik des ‘Schwarzbuchs des Kommunismus’, Hamburg, 1998, care susţin apăsat că nu poate fi
stabilită vreo relaţie ideologică între comunism şi naţional-socialism, iar unicitatea ultimului în
crimă şi genocid ar fi incontestabilă.

ANTARES AXIS LIBRI

103

C
R
O
N
I
C
I
D
E
C
A
R
T
E

104

Zanfir Ilie. Romanul de analiză
la Liviu Rebreanu,
Editura Limes, Cluj, 2014
Ramona Andreiu
Despre activitatea culturală a lui
Zanfir Ilie nu este cazul să mai amintesc,
important este că lucrarea Romanul de
analiză la Liviu Rebreanu ne surprinde
prin tema abordată. Studiul operei lui Liviu
Rebreanu, și în mod special al romanelor
Pădurea spânzuraților și Ciuleandra, este
o abordare sub forma unor analize critice
şi ale unor atente interpretări literare.
Împărțită între cele două romane,
cartea cuprinde în primele trei capitole
o abordare teoretică a romanului: de la o
istorie a romanului, parcurgând romanul
românesc începând cu Dimitrie Cantemir,
până la conceptul de roman de analiză.
Explicațiile sunt clare, succinte, îndeajuns de consistente pentru a lămuri
conceptele în cauză.
În cel de-al patrulea capitol, Romanul românesc de analiză „Pădurea
spânzuraților” de Liviu Rebreanu, este prezentat drumul de început al
romanului Pădurea spânzuraților, accentul fiind îndreptat spre analiza
psihologică a lui Apostol Bologa: sunt surprinse toate tușele constitutive,
pornind de la convingeri personale, ajungând apoi la caracteristicile interioare
ale conștiinței: „(...) Apostol Bologa ins zelos (...), dotat cu mijloacele
exprimării din prefabricate și clișee (...), adept al conceptului personificat de
«datorie» (...)” (pp. 25-26), „Psihicul ofițerului este bulversat. El descoperă
că este «român» (...) Bologa caută soluții cu disperare, ca o făptură prinsă
într-o capcană mortală.” (pag.30). Următoarele trei capitole aduc în prim
plan un colaj de reacții critice ale vremii la adresa romancierului, tocmai
pentru a-i atribui locul cuvenit în arta scrisului; nu se pierde din vedere nici
evidențierea esteticii creatoare a lui Liviu Rebreanu pentru ca, mai apoi, să
se discute despre elementul de noutate al primei părți din studiu: Apostol
Bologa – homo religiosus. Viziunea unui Apostol Bologa ca om cu existență
sacră transformă nu doar eroul, dar și romanul. Inițial „anti-eroul” Bologa
ANTARES AXIS LIBRI

se transfigurează dintr-un ins mânat de
un dogmatism absurd al datoriei într-un
martir, iar romanul de analiză ar putea
deveni un „buildungs roman psihologic”.
„În evoluția personajului său din Pădurea
spânzuraților, Liviu Rebreanu a vizat
reverberații tulburătoare ale problematicii
religioase, sociale și politice, trăite
exemplar, cândva de Apostolul Neamurilor
translate în actualitatea unei epoci extrem
de solicitante în acest sens.” (pag. 56)
„Ultimele gesturi și gânduri de om religios
(homo religiosus) ale lui Apostol Bologa
țin de gloria credinței în care exemplul
sublim se regăsește în fiecare discipol, fără
unilateritatea mimetică a amănuntelor,
ci în esența mântuitoare a asumării
sacrificiului...” (pp. 61-62)
În ce-a de-a doua parte a lucrării,
făcând referire la romanul Ciuleandra,
Zanfir Ilie observă punctele de vedere ale
criticilor vizavi de emiterea unor judecăți
de valoare și prea puțin de propagarea
literaturii lui Liviu Rebreanu la nivel universal. Amendamentele aduse criticilor
sunt așadar întemeiate: „Cantonați în motive de admirație, criticii literari intră
în mlaștina prejudecăților (Rebreanu-geniul sufletului colectiv, al perceperii
lumii rurale, regizor al scenelor cu mulțimi în mișcare, observator al personajelor
instinctuale, primitive, brutale etc.), fără a remarca acumulări care ies din
rețetele cunoscute de ei, îndeosebi când nu fac parte din registrul epic consacrat
în imaginea autorului.” (p. 64) Mai departe în capitolele de sfârșit cititorul este
invitat să călătorească într-un spațiu textual mai degrabă nespecific rebrenian.
Ilie Zanfir a reușit să demonstreze prin prezentarea romanului Ciuleandra că
Rebreanu nu este neaparat un autor al naturalismului-realist, ci un creator al
naturalismului-psihologic în romanul românesc modern, deoarece operează cu
labirinturile sufletești ale personajelor sale, neîncercate de romancierii dinaintea
sa.
Romanul de analiză la Liviu Rebreanu este – în concluzie – o lucrare care
s-ar putea adresa cu succes celor care doresc să-l redescopere pe romancier
prezentat într-o manieră facilă eliberat de canoanele criticii, dar și un studiu critic
de referință adresat elevilor și studenților, pasionaților de filologie.

ANTARES AXIS LIBRI

105

C
R
O
N
I
C
I
D
E
C
A
R
T
E

106

Aurel M. Buricea şi lirica sa religioasă
Ionel necula
Că poetul Aurel M. Buricea este bine ancorat în borangicul învăţăturilor
evanghelice şi că poezia lui musteşte de pietate, de smerenie şi cucernicie
neprefăcute e un fapt recunoscut şi subliniat deseori în comentariile ce i-au
fost consacrate. Brăilean prin obârşii, duce cu sine o tradiţie veche, când
diversitatea credinţelor şi cosmopolitismul populaţiei se regăsea în evlavia
cu care frecventa slujbele duminicale din lăcaşurile de cult ale oraşului. A
fost o vreme când spiritul brăilean dădea tonul în cultura românească, iar
bisericile oraşului, cele ortodoxe, dar şi cele catolice, moscheiele şi sinagogile,
în zilele de cult, erau pline de lume, mulţumind Celui de Sus pentru bunăstare
şi pentru toate bucuriile vieţii.
Aurel M. Buricea continuă, bag seama, această veche şi frumoasă tradiţie
brăileană, cea din vremurile medievale, reînnodând vechea simbioză dintre
cult şi cultură. Nu mai sunt vremurile de altădată când predica duminicală din
amvon era singura, sau, mă rog, cea mai importantă zbatere de spirit la nivelul
unei comunităţi. Apoi vremurile s-au schimbat, au apărut cărţile, conferinţele
publice, publicaţiile care întregesc şi extind învăţăturile evanghelice. Sacrul
se dizolvă în profan, îi conferă o semnificaţie transcendentă, iar profanul se
împregnează de sacru, capătă măreţie şi sens şi-mpreună optimizează actul
de smerenie, de mântuire, de îndurare.
Nu-i o noutate ceea ce ne propune Aurel M. Buricea în noul său volum
de versuri Psaltirea lui David în sonete (Editura Semne, Bucureşti, 2015),
mulţi poeţi - de la Nichifor Crainic, şi Vasile Voiculescu până la Ion Pilat
şi Radu Gyr - s-au conectat la învăţăturile biblice, de unde şi-au extras seva
şi substanţa travaliului lor literar, realizând o poezie de bună calitate şi cu
mare trecere la cititori. Aurel M. Buricea se înscrie şi el în această coloană a
poeţilor cu apetenţă pentru cele două valori fundamentale ale creştinismului –
Dumnezeu şi sufletul omenesc şi scrie o poezie evlavioasă, cu largi descinderi
în zăcământul cărţilor sfinte.
Nu este o orientare nouă, pentrucă poetul brăilean a imprimat liricii
sale o dimensiune religioasă din totdeauna, o anumită epifanie musteşte
în toată poezia sa anterioară, lucru bine subliniat în cronicile ce i-au fost
consacrate. Nu ne-am propus să extindem cercetarea noastră asupra întregii
sale creaţii anterioare, dar titlul unora dintre volumele sale, precum Sonete
ANTARES AXIS LIBRI

pascale, Arhivele cerului – dovedesc c-a făcut din fundamentul religios o constantă
tematică din care n-a ieşit niciodată.
Acum despre carte. Noul său volum de versuri se decontează din versificarea
celor 150 de Psalmi ai lui David, pe care îi transfigurează, îi metaforizează şi-i aduce
în portativ liric, păstrând neschimbat sensul consacrat de Biblie. Iată, bunăoară,
cum sună în partitură lirică Psalmul 39, care figurează în Biblie sub titulatura
Minunile făpturii. Am aşteptat pe Domnul şi m-a văzut/ A auzit rugăciunea mea
dreaptă/ Jertfă şi prinos n-ai voit pe treaptă/ În ardere de tot şi vis n-am căzut// La
capătul cărţii e scris despre mine/ Am vrut şi legea Ta în inima mea/ Bine am vestit
dreptatea după nea/ Toate relele vreau să se termine// Ai pus în gura mea cântare
nouă/ Doar spre ajutorul meu ia aminte/ Desparte această lume în două/ Domnul
se va îngriji de cel sărac/ Truditorului îi va fi părinte/ Cu spiritul divin sufletu-mi
îmbrac.
Există în trudnicia autorului o grijă necurmată de a nu deforma în vreun
fel înţelesul biblic al psalmilor, din care cauză nici nu insistă prea mult asupra
numeroaselor parabole şi exemplificări cu care este împănat textul primar, ci se
rezumă la un fel de rugăciune, ceea ce-l aduce foarte aproape de Plângerile lui
Ieremia.
Suntem un popor religios, iar religiozitatea este înainte de toate un sentiment
şi reclamă aptitudinea afectivă şi emoţională a omului. Dumnezeu nu este în
cer, nici pe pământ, este în inima noastră, scria Eminescu într-o scrisoare către
Veronica Micle. Prin urmare, din binomul minte şi inimă, cu care opera frecvent
Eminescu, religiozitatea reclamă cu precădere termenul secund, patetismul,
capacitatea pasională şi empatică a omului. Dumnezeu nu poate fi asumat cu
mijloace raţionale şi nici nu poate fi pus în ecuaţia silogismului aristotelic. Cine
nu este capabil de sentiment, de afect, de vibraţii emoţionale nu-l va cunoaşte
niciodată pe Dumnezeu.
Or, după Dumnezeu, care l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Lui,
şi ştie ce-a pus în el, doar poetul mai scormoneşte prin tectonica subiectului şi
dă seama de ceea ce întâlneşte acolo. Fericiţi cei ce păzesc poruncile Lui şi-L caută
cu toată inima lor, spune David în psalmul 118, titulat Aliluia, şi iată cum apare
transpus în forme lirice de poet În veac Cuvântul Tău rămâne în cer/Cine-l ştie cu
inima sunt fericiţi/ Şi cei fără prihană se vor iubiţi/ Judecata dreptăţii Tale eu cer//
Îndreptările Tale lr voi păzi/ Nu mă părăsi Doamne la nesfârşit/ Străin sunt lumii
pe pământ şi spăşit/ În legea Ta minuni aflu zi de zi// În gura mea Cuvântul Tău ca
mierea/ De n-ar fi fost legea în gândirea mea/ În limba mea s-ar fi născut tăcerea//
Şi te va lăuda sufletul meu viu/ Căile mele în faţa Ta să stea/ până când acest trup
va fi în sicriu
Ne oprim aici. Cu acest nou volum, poetul Aurel M. Buricea adaugă încă
un mărgăritar la şiragul cu nestemate al poeziei religioase româneşti. Îl felicităm
pentru această carte şi-o recomandăm călduros celor doritori de poezie bună.
ANTARES AXIS LIBRI

107

C
R
O
N
I
C
I
D
E
C
A
R
T
E

108

Vasile Tudorie. Canonul elementar,
Ed.Fundaţiei Culturale Antares, Galaţi, 2008
a.g. secară
Mare admirator şi prieten al lui Simon Ajarescu, regretatului Simon,
cel care este şi lectorul cărţii, poetul Vasile Tudorie se înrudeşte, fără doar şi
poate, mai mult sau mai puţin cu maestrul său. Şi aceasta nu numai pentru
că întâlnim ciocârliile fantasciente ale primului într-un „Cântec întreg” de la
pagina 44… Desigur, este o înrudire literară, care confirmă ideea că atunci
când apare un scriitor autentic, mulţi vor adera la tehnicile şi stilul său, unii
fiind binecuvântaţi de har…
Vasile Tudorie este mai mult decât interesant de urmărit prin/ pentru
eforturile sale de a construi… o „Beletristica magna”, după cum se numeşte
ultimul poem al volumului de faţă: „Beletristica Cerebrală luminează-ntr-una/
N-o ştie oricine, culoarea-i înafara curcubeului/ Zăboveşte în limfă, lustruieşte
stâncile cu ciobul de rocă,/ Pământu-i în Ea ca un făt în adâncul făpturii.// Te
iuţeşte în frunte, te scapără în rărunchi/ Loveşte struna câş, încurcă minciuna
adusă cu ciurul,/ beletristica Cerebrală luminează-ntr-una/ Clocoteşte-n arcade
arcuite pe diafragma cu diagrame.// Cu dangătul Ei loveşte furtuna-n bemol/ De
te doare în aer pana căzută din goeland/ În stele de crezi… Ea le aruncă în flăcări/
E mană de patimi coaptă la ţestul cu jar din/ vatra Suferinţelor…!” (p. 86)
Într-un fel, şi el şi Simon Ajarescu sunt un fel de precursori (dar şi
contemporani) ai metamoderniştilor semiosofici (precum Igor Ursenco, de ce
nu şi Alexandru Ovidiu Vintilă, Andrei Zbîrnea, Andra Rotaru, Leonard Matei,
mult mai tineri însă), căutând şi cântând, după spune un Răzvan Ţupa „mișcare
pneumatică a textului” (Răzvan Țupa), arhetipalul, heterotopia foucaultiană
sau nu, reversibilitatea fenomenelor spirituale și, cum ar spune Igor Ursenco
într-o prezentare personală, „cu precădere, terrarismul semantic: toate menite
să inducă starea abisală apropiată noțiunii platonice „epekeina tes ousias”
(„dincolo de ființă”). (…) În acest mod, imaginarul încearcă să dea seamă de
propria emergență holografică, configurându-și „realitatea senzorială” pe trei
nivele profitabile: A realibus ad realiora (De la realitatea empirică la realitățile
superioare); Ad realia per realiora (De la realitatea indiferentă la realul asumat);
Realia sicut realora (Ce e jos fie ca ce e sus, iar realul să devină realitate)”…
Cum ar spune Michel Foucault, „nous sommes à l’époque du simultané,
nous sommes à l’époque de la juxtaposition, à l’époque du proche et du
lointain, du côte à côte, du dispersé”.
ANTARES AXIS LIBRI

Vasile
Tudorie
deschide
perpetuu un dialog cu supra, infra,
meta ş.a.m.d. cititorul (Cititorul),
deseori Abstractul, Deloc-facilul
dictând: „Vrei să judeci cu dreptul şi
calci cu stângul/ Să afli unde greşeşti
mai mult, peste podurile şubrede
în vis/ Când scârţâie praful ticsit
de pe tălpi./ sau când curge limfa
albastră a pruncului obosit!/ Chinul
devine „antet” pe o ţidulă de papură
laminată!” Fragmentul de mai sus
chiar este din poemul „Chin”… Glasul
subteran al Cântăreţului (descinzând
din stirpea lui Orfeu) se aude peste
tot (primul poem este „Elegia
Cântăreţului”, Cântăreţul, ca un
Cavaler Trac misterios reapărând şi
mai târziu, în „Aliniament în destin”
şi nu numai…
Păsări măiastre, nu numai
ciocârlia fantascientă, zboară printre
cuvinte, versuri, parcă coborând de pe ceramica de Horezu: o Pasăre a Crivăţului
aduce o veste grea, vulturi, cocori, bâtlani, rândunici, între sacru şi profan au loc
tainice legături: „Ce perenă e-n candele starea efemeridă…” (p. 11)
O stare de uimire miraculoasă este uriaşa călimară în care stele se topesc
în cerneala vidului cosmic: „Mă arde Cometa, foindu-şi Coada prin Duh/ Miaminteşte că prea Străină e astăzi Calea lactee./ Eu cu focu-n praf adun cenuşă
de colb/ În atâtea Lucruri ca-n tot atâtea Cupe de Venin!// La puţun din Labirint
se strâng unicornele însetate!/ Simt lipsa de apă, de mana ce se coace în sânul lui
Abraham!/ Vremea-i „subţirică”, pe aici noi tânjim după vaduri de Rai,/ Plătim
cu vara şi cu toamna inimii noastre!// De undeva de departe auzim Chemarea
Pustiului/ Astrele s-ajungă în linie dreaptă/ Când trec prin Sinele Cântăreţului
Invidiat…!” (p. 12)
Blagian, se mai aude şi câte o „Lacrimă de gând”, încheindu-se cu „aş uda
Sufletele şi Eu-rile, să dăinuie Corola!” (p.15), câte un catren aducându-ne aminte
de epoca în care trăim, a consumismului aproape iresponsabil: „Grădina şi păcatul
sunt rupte din Cerul/ De dincolo de Firmamentul cu găici de ozon/ prin care curge
secara lanurilor din Iad!/ Nori de pleavă se depun peste Cetatea Market!” (p. 16)
Bref, din praful „Lutului Măreţ” se înalţă ziduri pentru cetatea poetului din
coasta Cetăţii Market…
ANTARES AXIS LIBRI

109

„Canonul elementar”, poemul care dă titlul volumului, nu este numai o
ars poetica sui generis, ci şi o artă a zidirii, cu tot ceea ce presupune: „Zidirea
cere jertfire – netrădată -/ Starea alfabetizată nu e destul pentru dodii!/ Rupe cu
năduf secrete de miezonoptici!// sapă în munţi izvoare de-Argint îmbunătăţit!/
Pădurile au frunze ce-şi caută bolta în zări,/ Pe tărâmul Albatroşilor se construiesc
Luntrile…/ Meridianul trece prin catargul cu iederă de pavoaz!// În Binele şi Răul
ce se anunţă la cotituri/ Lucrările şi sângele cer creste mai tari,/ de priveşti cu
obidă ce va fi Apoi/ Te încumeţi numai la profunzimi amânate!/ Năierii plutesc
în oceanele cu ţeste de Sirene Antropofage!// Soarele trece prin gura lor… O
protuberanţă le-atârnă de limbă!” (p. 73)
Ideea parcă este întărită în poemul intitulat chiar „Canon de zid”, imn (in)
voluntar al românităţii ridicate, totuşi, cu influenţe al culturii şi spiritualităţii
universale: „Mânăstirea Lumii cere Meşteri Mari şi Tari/ Cu daltă şi crucea-n
acelaşi avânt-/ Se nalţă Portaluri departe-n văzduhul celest,/ Suflet şi minte astrală
şi braţe tari cu dureri.// Cioplitorii în piatră dau de măduva ei neagră,/ Arhitecţii
de neam taie vatra cu ceaprazul de suflet/ Trec de vaduri şi de valuri ameţitoare/
Zugrăvesc zări cu „pămătuful” secret al lui Grigorescu!// Oameni de ispravă, cu
aripi de Icari/ Să zboare în pronii peste marea cu secret Imaginar/ Oricine să-I
vadă, ca pe Sfântul Duh în purpură/ Înţelepţi la carte şi dregători cu… câte-o
coastă de Zmeu!// Mânăstirea Lumii cere Meşteri Mari şi Tari/ Înalţă Golgote pe
turlele vechi pentru stăpâni voievozi!” (p. 77)
Vasile Tudorie este un ucenic vrăjitor la aceşti Meşteri, lucid, care ştie că
încă nu poate sta „de-a curmezişul Monştrilor de Sus!” (p. 76) Schiţează, drept
ascultare, „geometrii de pripoare”, este atent la obsesiile de jar ale Arhanghelilor
(ba chiar îndrăzneşte… să guste!), vrea să fie „neam cu adevărul”, să stea la „masa
Tăcerii” cu el ( este un ecou brâncuşian în creaţia sa! ), la un potir de Cotnar…
Bând din „Apa dureroasă… a Adevărului”, dă de „Grădină şi păcat” ( grădina
Maicii Domnului!), luând de la „pietrele Carpaţilor lapidare învăţăminte”, Vasile
Tudorie îşi duce sufletul spre un înalt, spre un „turn mirean”, un „turn strigând”
la propriul fildeş…
Cititorul este martor la „pericol”, pericole, îl însoţeşte sau nu… pe poet! Iată
ce scrie în poemul „Pericol”: „Ah, ce nebuni mai sunt în Ţara Mirenilor/ Aprind
fitiluri la atomii gregari,/ Pun în pericol Moartea care schimbă macazul,/ E chiar
măreaţă pentru toţi Doamna Întunecată! // (…)// Ah, ce nebuni mai sunt pe
partea nevăzută a respiraţiei!/ Aprind fitiluri la Vulcanii stinşi cu lapte de Zmeu!”
(p. 42)
Psihedelic sau nu, Zidul de cuvinte pe care-l ridică Vasile Tudorie, strigă şi
el către marele Teacher!

110

ANTARES AXIS LIBRI

Gheorghe Moldoveanu o cronică a rezistenţei „supt vremi”
Virginia Chiriac
Obişnuiţi cu prodigioasa activitate
ştiintifică a distinsului profesor, Gheorghe
Moldoveanu, de la Universitatea
„Ştefan cel Mare” din Suceava, am fost
plăcut surprinşi de apariţia volumului
de beletristică „Domoleni” (Editura
„Pim”, Iaşi, 2015 ), o carte cu valoare de
document, având certe inserţii în realitatea
referenţială a unui timp neiertător cu
soarta oamenilor. Sobrietatea tonului,
veridicitatea imaginilor şi naturaleţea
registrului stilistic servesc intenţiei
autorului de a crea o frescă obiectivă a
satului românesc interbelic, luând ca
model „lumea pestriţă a Cîntipeştilor, o
adunătură de munteni şi moldoveni, printre care se aflau şi destui ardeleni”.
Romanul dispune de o construcţie epică omogenă, articulată din scene de
viaţă aparent comune, cu detalieri ale faptelor ce vizează firescul existenţial,
cărora li se atribuie însă profunde semnificaţii axiologice, printr-o asamblare
în contrapunct a tectonicii tabloului social-politic din prima jumătate a
secolului al XX-lea. Povestirea în ramă glisează reperele cronologice între
actualitatea imediată, circumscrisă fragmentarului cotidian şi trecutul
istoric, derulat retroactiv de prezentul narativ, pe fluxul memoriei lui Ghiţă
Domoleanu, personaj cu învestitură autoreferenţială.
Cheia sensurilor întregului eşafodaj epic se concentrează în secvenţa din
primul capitol, dedicată Sărbătorii Învierii, care prefaţează simbolic conotaţiile
biblice ale suferinţelor îndurate de eroii carţii, amintindu-ne de exemplul cristic.
În acest context, „Totul pare mai simplu”, căci „sufletul se ridică spre zone visate
cu viaţa trăită, nădăjduită sau închipuită”, iar cimitirul, locul de reculegere
la mormântul celor dispăruţi, converge în universalitate, prin dezlimitarea
contingentului. Lumina fecundă a primăverii revitalizează suflul stins al locului,
rechemând din umbra amintirii „imagini mai clare sau mai înceţoşate” cu fapte
de viaţă, destine şi legături interumane, imprimate pe „canavaua timpului”.
ANTARES AXIS LIBRI

C
R
O
N
I
C
I
D
E
C
A
R
T
E

111

Concepută sub forma unei cronici de familie, cartea transcende dincolo de
cercul strâns al particularului relativizant, prin valoarea eternă, general-umană
a portretelor şi a faptelor de viaţă. Tema fundamentală este teroarea istoriei, care
limitează orizonturile spirituale, reduce psihologia indivizilor la mecanismele
inferioare ale instinctului de supravieţuire, transformând soarta protagoniştilor
într-o captivitate acceptată cu resemnare. În ciuda tragismului universal şi
degringoladei colective, natura umană zugrăvită de d-l Moldoveanu este departe
de a agoniza „supt vremi”, înscriindu-se într-o aură de lumină, graţie coeziunii
sufleteşti şi purităţii relaţiilor din cadrul familiei. Optimismul funciar şi capacitatea
de adaptare, moştenite „din veacuri îndepărtate” de la strămoşii care „se refugiau în
păduri de groaza hoardelor năvălitoare” explică echilibrul moral al soţilor Catinca
şi Codin Domoleanu, siliţi prin forţa împejurărilor să-şi unească „sărăciile”: “Ea era
fata cea mai mică a lui Ionică Rotaru şi trăise dupa război fără mamă. El era cel mai
mic dintre fraţii din familia rămasă fără stâlpi (…) părinţii plecaseră la cele veşnice
când el avea câţiva ani şi îl lăsaseră în seama fraţilor mai mari.”
Marasmul social, ţesut pe firul contorsionat al istoriei, deturnează sensul
firesc al vieţii eroilor, ajunşi împotriva voinţei lor, pe o Golgotă a încercărilor
dramatice. Marcaţi de efectele nefaste ale triadei malefice (războiul, ocupaţia
militară şi dictatura comunistă), oamenii caută soluţii salvatoare, pentru
resuscitarea stării de normalitate, continuând să lupte, să muncească din răsputeri
şi să-şi apere bruma de avere, în speranţa unor vremuri mai bune. Scenariul acesta
se repetă, în mare măsură, şi în cazul Catincăi, „femeie robustă din fire”, rămasă
singură cu doi copii, după plecarea lui Codin pe front. Portretul personajului
prinde viaţă în dinamica uluitoare a activităţilor curente, specifice locuitorilor
satului românesc din acele timpuri: „Săpa, prăşea, secera, tăia, ridica, lega, stropea
la vie”. Personalitatea ei vivace se reflectă pe cadranul timpului, în linii ferme, ca o
chintesenţă a statorniciei, a devotamentului şi a iubirii faţă de familie.
Poate fi iubirea una dintre temele subiacente? „Cine ar fi putut spune?, se
întreabă naratorul cu o naivitate disimulată, referindu-se la relaţia celor doi soţi,
deşi intriga romanului se construieşte pe o reţea argumentativă fără echivoc: „îl
iubea”. Lumea aceasta, a încrâncenărilor şi a provocărilor extreme , exclude retorica
expansiunii sentimentale, de aceea, „Nimeni n-a auzit-o (pe Catinca) vreodată
declarându-şi dragostea.” Iubirea apare aici ca un legământ de viaţă şi de moarte,
având ceva din miracolul cuplului adamic. În vorbele îngăimate ale femeii, la
întoarcerea lui Codin din prizonierat, răzbate tumultul zbuciumului sufletesc
adunat în atâţia ani de suferinţă: „Prea mult te-am aşteptat şi numai nădejdile mele
te-au adus acasă. De-ai şti cât te-am aşteptat! Ştii tu, înţelegi, cum te-am aşteptat?”
Decupate din context, par replicile unei eroine din tragedia antică.
În ultima creaţie a Domniei Sale, Gheorghe Moldoveanu „şterge colbul” de
pe cronica unei epoci, răstălmăcindu-i rosturile şi înţelesurile întru neuitare şi
luare-aminte.
112

ANTARES AXIS LIBRI

CLIPA DE UN AN LUMINĂ de Ioan TODERIŢĂ
Dumitru anghel
Noua carte, de lirică filosofică, de data
aceasta, „Clipa de un an lumină”, Editura
Editgraph, Buzău, 2014, 182 de pagini,
beneficiază de o structură tematică de autor,
în nota de rigoare şi disciplină ideatică a
unui matematician, discipol al lui Pitagora,
Ioan Toderiţă, care este şi autorul unei
lucrări-argument: „Ion Barbu: Categorii
abisale matematice”, oarecum atipică pentru
preocupările sale literare, dar în legătură
firească cu poezia matematicianului Dan
Barbilian şi cu critica literară de astăzi,
argumentată de scriitorul de la mal de
Dunăre în cartea sa de exegeze: „Spaţiul
vectorial al limbajului literar”, apărută în
anul 2013.
Volumul „Clipa de un an lumină” şi celelalte două de care aminteam, ca
şi întreaga operă literară a scriitorului Ioan Toderiţă, se află sub semnul unei
diversităţi stilistice statuată de alibiul originalităţii şi al unei uşor sfidătoare
atitudini de... „reformator” sau, mai cuminte, de pionier, de pionierat, întrun domeniu în care.. „îndrăzneala” este catalogată fie inconştienţă, fie formă
riscantă şi vulnerabilă de genialitate, de talent de excepţie...
Sper să nu exagerez, pentru că tot parcursul scriitoricesc al domnului Ioan
Toderiţă s-a aflat permanent sub semnul imprevizibilului şi al zglobiului... „ce-o
să-mi faceţi!?”, în ciuda faptului că personalitatea sa este marcată de educaţie
tradiţională, rigoare şi disciplină, cum afirmam mai sus...
Scriitorul gălăţean are o încrâncenată manieră stilistică de a scrie altfel,
mereu altceva, care să nu semene cu ceea ce a mai scris, de a nu se repeta,
nici măcar atunci când a avut şansa reuşitei şi girul originalităţii; plusează pe
miza norocului şi chiar a „necesităţii şi întâmplării”, excluzând „cacealmaua”
din jocul de poker al artei literare; şi-a evaluat prudent şi onest şansele şi a
ieşit cu... „Asul din mânecă”, doar când a avut certitudinea că poezia, proza
sau istoria şi critica literară din portofoliul său de creaţie s-au justificat prin
calitate şi valoare perenă. Altfel, domnul Ioan Toderiţă este un tip paşnic, cu
ANTARES AXIS LIBRI

C
R
O
N
I
C
I
D
E
C
A
R
T
E

113

tabieturi sociale care nu-i tulbură echilibrul şi nici nu-l fac să iasă în prim-plan cu
ifose de circumstanţă.
Argumentele mele ţin de evidenţa strictă a unei romantice delectări şi a unor
nostalgii, aparent fără obiect, din care s-au născut romanele „Războiul lui Puf ”,
Editura Axis Libri, Galaţi, 2010, un concept epic ca o antiepopee a Răului, văzut din
perspectiva intervenţiei brutale şi dezechilibrante a omului în filosofia religioasă
sau ştiinţifică, darwiană, a zăbovirii pe planeta Pământ, prin graţie divină sau după
legile perpetuării speciilor din Haosul Universului, în ideea înţelegerii cauzelor, care
au dus la înfruntarea perpetuă dintre oameni, singurele fiinţe raţionale, de la arcul
şi săgeţile Comunei Primitive, până la confruntările confesionale ale unui Ev Mediu
bigot, ori naţionalismul şi intoleranţa religioasă contemporană, de tipul Statului
Islamic, intolerant până la absurd, convertit în terorism mondial.
Urmat de alt roman, „Moşia”, la aceeaşi editură gălăţeană, doi ani mai târziu,
în 2012, ca o epopee anticomunistă, începută într-o comunitate rurală la sfârşitul
celui de-al doilea Război Mondial şi continuată după algoritmul politicii de...
ocupaţie şi dictat al Conferinţei de la Potsdam, când Truman, Churchill şi Stalin au
desenat, pe hartă, graniţele Europei de Est, şi au dat undă verde Războiului Rece, cea
mai anacronică şi dezastruoasă formă de dialog ideologic internaţional.
De la „roba” sobră şi justiţiară a unei umbrele conceptuale, aparent rigidă şi
insinuant partizană a prozei din cele două romane, „Războiul lui Puf ” şi „Moşia”,
ambiţios şi orgolios, poetul Ioan Toderiţă a îmbrăcat „fracul şi redingota” de
ceremonie ale poeziei, dar nu una cuminte ca în vremurile blânde şi cucernice ale
„Psaltirii în versuri” a Mitropolitului Dosoftei, ci s-a lăsat atras de „ars poetica”
simbolică şi sugestivă a unei personalităţi literare, de notorietate europeană, Stephan
Mallarmè, zis Etienne, ca o reverenţă decentă şi respectuoasă adusă civilizaţiei
franceze, literaturii franceze, Parisului, ca metropolă culturală, şi a publicat, tot la
Editura Axis Libris, în 2010, volumul de versuri „Bună seara, domnule Mallarmé!”,
cu un titlu ca o metaforă elegantă şi provocatoare, cu totul originală. Sigur, i s-a
părut interesantă tehnica literară prin care limbajul comun, demonetizat, a fost
înlocuit de unul propriu, cu efectele stilistice ale unei sintaxe dislocate, a pluralităţii
semantice generată de ambiguitatea metaforică, ca şi dispoziţia savantă, de efect
vizual şi auditiv, a caracterelor tipografice convertite în artistic.
Iar în cartea poetului gălăţean, cu o direcţionare a sensului cuvântului,
metaforic în exces, spre un miraj al creaţiei artistice, între sugestie răsturnată
şi ambiguitate provocatoare de ermetism, a rezultat un fel de... à rebours, ca o
reverberaţie în răspăr şi cu consecinţe imprevizibile de percepere; adică, o poezie
aparent agresivă, cu un potenţial nonviolent, ca un val uriaş, care se potoleşte la
ţărm, cu consecinţele unui tsunami obosit, sleit de puteri, şi cu emoţia poetului în
stare pură, într-o prozodie şi o tehnică sincopată, savant orchestrată.
„Recidivează” doi ani mai târziu, când domnul Ioan Toderiţă publică volumul
de poezie modernă, modernă, modernă: „Vâltoarea clipelor eşarfe”, cu „îndrăzneli”
prozodice şi formule literare, cu care a surprins, ca de fiecare dată, prin care îşi
adjudecă propriul scenariu de creator şi-şi reprimă drastic orice orgoliu sau
114

ANTARES AXIS LIBRI

psihologie de răsfăţat; o formulă absolut inedită de frazare poetică, cu totul armonică
şi echilibrată semantic, realizată prin sfidarea regulilor gramaticale, care să dea o
perspectivă multiplă lirismului; şarjând uneori, într-o cavalcadă de ambiguităţi
semantice şi de topică îndrăzneaţă, dar ca o obsesie a perfecţiunii.
Noua carte, „Clipa de un an lumină”, adună 156 de poeme grupate editorial
pe cinci capitole cu o medie de 30 de structuri lirice fiecare: Capitolul I, „Tuşele
transfigurării”; Capitolul II, „Vers melodic, fredonând”; Capitolul III, „Cultul hain”;
Capitolul IV, „Suiş în avatar”; şi Capitolul V, „Plinul conştiinţei”, titluri împrumutate
aleatoriu de la câte o poezie din fiecare capitol.
Spuneam mai sus că domnul Ioan Toderiţă nu se repetă, este omul
„premierelor” cu stagiuni lirice, cu un diapazon în La major, ca o sarabandă
năvalnică, sentimentală, de nestăpânit, uneori, sau ca un menuet festiv, grav sau
ceremonios, alteori. De data aceasta şi-a stabilit tempoul în gamă majoră, şi prozodic
şi tematic, cu o poezie de filosofie aplicată cu reverberaţii lirice de... nonaccept, din
considerente de etică şi de recesiune sufletească cu impact devastator în momente
de cumpănă şi de neadaptare, de conflict cu o lume bântuită de legile nescrise ale
hazardului: „Labirintul cu frisoane, despre inimă vorbesc, / stăpâneşte cotropirea
rotunjimii unei pleoape, / cu săruturi inocente şi-nceput de nefiresc, / somn de
veghe-n omenirea simţămintelor mioape”, o strofă din poemul care deschide cartea
şi capitolul I, „Tuşele transfigurării”, pag. 7; ca o uvertură şi un algoritm tematic
pentru întregul volum.
Un univers şi toată inutila zbatere umană pentru orice inaccesibil ideal sperat,
ori o necesară cale de drenaj: „Veniţi, sfârşiţi apocalipsul! .../ Jumate-n scris, să-ţi vezi
înscrisul, / Jumate-n vis, că visu-i vesel: ce-o să fie Ea şi El” (poemul „Apocalipsul”,
pag. 29).
Poeme în prozodie amestecată, între formule clasice, bătătorite, dar şi în
maniera îndrăzneaţă, uneori prea îndrăzneaţă, a versificaţiei moderne, în capitolul
II, „Vers melodic, fredonând...”, pe o tematică, asemeni unui „atac de panică”, mai
mult mimat decât evident, cu accente uşor ironice, de fapt contestatare, ca o indigestie
estetică, din perspectiva unei debusolări sufleteşti controlată prin demitizare: „Un
sentiment resuscitează / o muribundă-n debara: / o inimă ce nu cutează, / să bată
cuie-n tinichea” (poemul „Inima ta şi-a mea”, pag. 43), în metrică tradiţională,
catren cu rimă încrucişată.
Sau, un poem în prozodie modernă, ca o proză lirică: „Registrele mâinilor
divine reinventează laboratoarele exhaustive / - acesta este primul vers!? - / sub
credinţele nocive” (cel de-al doilea vers), din poemul „Democrit”, pag. 51, cu o
trimitere ideatică, tematică la postulatul marelui filosof al antichităţii: „fericirea
constă în moderaţia dorinţelor”.
Capitolul III, „Cultul hain”, modifică abrupt tematica direcţionată spre o
lirică la graniţa fragilă, vulnerabilă între un existenţialism în ritualică creştină, de
amvon, dar cu incantaţii atee... de paradă!: „De unde, Doamne, până unde? aceste
legi să / poţi pătrunde? /” primele două versuri din poemul „Anafora 2”, pag. 86;
şi „De unde îmi iau privilegiul, / de-a fi stăpân / pe-al meu cortegiu?”, şi ultimele
ANTARES AXIS LIBRI

115

două versuri. Versuri dintr-un capitol din această carte, dar şi din toate volumele
de poezie ale domnului Ioan Toderiţă în care este cultivată, experimentată o...
„brambureală” prozodică, certamente novatoare, care pune pecetea pe o anume,
sfidătoare tehnică de versificaţie. Există aici, în acest capitol, o nonşalantă înclinaţie
spre o... „dezordine studiată”, pentru că, alături de poeme, cu ritm şi rimă, ca la
şcoală, sonete, poezie de formă fixă, adică, sau poeme în metru popular, ca nişte
doine sau balade haiduceşti, sunt puse în pagină docte proze lirice, pigmentate cu
„citate” savante, dar şi cu poeme săltăreţe, vivace, ca un olé din muzica lui Manuel
de Falla, ori şugubeţe „cascade lexicale”, ca un pizzicato de Paganini: „Sufletele,
barbarele, orto-dia-gonalele / răsfirate plante / în pante / banale” („Sufletele”, pag.
100).
Capitolul IV, „Suiş în avatar”, ca o... „Golgotă” a liricii poetului de la Dunărea
de Jos pe tema dilematică a dualităţii filosofice şi existenţiale, care frământă mintea
Omului: creaţie divină, cu părinţii străbuni, Adam şi Eva, sau Evoluţia speciilor
darwinistă?!: „Omul e o parte dintr-un OM SUPREM, / Dinaintea vorbei şade
şoapta-n şarpe... / «Muşcă!», e păcatu’nfăptuit în toate... / Noi’nafara lumii suntem
doar un semn” („Omul suprem”, pag. 107).
O poezie pe portative lirice între „credinţă şi tăgăda”, ca la Tudor Arghezi,
cu amprenta unei prozodii tipic „toderiţiană”, anunţându-l „nu pe Godot”, ci pe
Nichita Stănescu, cu „Necuvintele” sale, sau pe Marin Sorescu; o poezie majoră,
demonstrativă şi convingătoare a domnului Ioan Toderiţă, venită dinspre cultura sa
filosofică şi modelele reprezentative, Aristotel şi postulatul său: „natura ca un imens
efort al materiei de a se ridica până la gândire şi inteligenţă”; Democrit: „fericirea
căutată în moderaţia dorinţelor”; Heraclit: „Focul – elementul primitiv al materiei;
Platon sau Socrate, cu teoria ideilor şi a dialogului; cu toţii în poeme reprezentative...
În fine, capitolul V, „Pliul conştiinţei”, pliat pe aceeaşi obsesivă şi dilematică
pendulare boemă între creştinismul de amvon şi conştiinţa atee în derivă, pe
laitmotivul dual între credinţă şi tăgadă, cu o singură intervenţie din poemul
„Kierkegaard”, de la pag. 149: „Relaţia mea cu Dumnezeu e «personală» / Să mergi
pe urmele credinţei tale!”, potrivit conceptului angoasei din „filosofia pesimistă a
existenţei”, promovată de teologul şi filosoful danez.
Ultimele cinci poeme din volumul „Clipa de un an lumină” sunt sonete,
structuri lirice de formă fixă şi de tradiţie, în literatura europeană şi românească, de
la Petrarca sau Shakespeare la Mihai Eminescu. Poetul Ioan Toderiţă inovează şi la
acest compartiment prozodic, sonetul, pentru că, la tematica unei dilematice opţiuni
spirituale între Divinitate şi satana, concluzia finală este transferată ultimelor două
versuri, în maniera fabulei, culese cu un alt corp de literă, cu valoarea unor precepte
din Vechiul sau Noul Testament pe teme de mentalitate creştină: „În deşertul
timpului, suflarea mi-i desagă, / Dumnezeu e prea aproape, «să mă vadă!»” („Deşertul
timpului”, pag. 175) şi „Satana-mi spală sufletul cu vin / şi-mi cere-o clipă, morţii,
să mă-nchin” („Clipa risipeşte veşnicii pedante”, pag. 173), între descumpăniri
sufleteşti şi opţiuni adiacente.
116

ANTARES AXIS LIBRI

Măsuri ale întâmplărilor de sub stele
Constantin M. Popa
Titlul cărții lui Mihai Măceș, Etice,
apărute recent la editura craioveană „Aius”,
prezentarea ei grafică, sobră, elegantă,
sunt, trebuie spus de la bun început,
aparențe înșelătoare. La prima vedere, s-ar
putea crede că romanticul de altă dată,
excedat de mizeriile „veacului barbar” ce
pare fără sfârșit, este acaparat de urgența
unor preocupări abstract filosofice în plan
moral.
În fapt, poetul a rămas credincios
temelor lui predilecte: sacralitatea,
singurătățile, oboseala, trecerea timpului,
dragostea, confirmându-i profilul de
neoromantic a cărui creație răspunde
exigențelor presupuse de legitimarea ei valorică. Mihai Măceș are știința
versificării fluide, trecând printr-un filtru mitologizant experiențe concentrate
în toposuri definitorii pentru universul său liric (Golful Luminii, câmpia,
colțul casei) purtător de referințe și sugestii subsumate Văii Pârâului, spațiu al
existenței primordiale, aureolat legendar.
Este momentul să ne întrebăm: despre ce fel de etică se poate vorbi
în legătură cu substanța lirică a acestui volum întemeiat pe evocarea unor
străvechi ritualuri și, deopotrivă, pe asumarea erotică și mistică a lumii.
Poetul se arată, în egală măsură, preocupat de moralitatea îngerilor și de o
specială etică a iubirii. Planurile existențiale comunică secret, iar convingerea
că divinitatea este o sumă a totului dă coerență viziunilor în care fuzionează
geneza și apocalipsa.
Pentru mai buna înțelegere a poeziei lui Mihai Măceș se impune
lectura motto-ului însoțitor: „Când îmi scriu poemele parcă aș cânta la pianul
universului, în noaptea universului, melodii ale cuvintelor din vina cărora
exist, despre amintiri care nu-mi lasă sufletul în pace”. Ni se dezvăluie, iată,
un poet orfic, privilegiind nocturnul prielnic meditației într-un discurs
metaforic ce pulsează pe rețelele inefabile ale experienței spirituale. De altfel,
ANTARES AXIS LIBRI

C
R
O
N
I
C
I
D
E
C
A
R
T
E

117

arta sa poetică rezonează cu spusele Sf.
Augustin potrivit căruia „lumea e o frază
în curs de rostire”.
În fața scurgerii inexorabile a
timpului, sub semnul Soarelui ce apune
din ce în ce mai devreme, reacția poetului
devine mărturia indeciziei: „sub semnul
Soarelui un Prinț al existenței / vede
timpul trecând mai repede decât trebuie /
și nu știe ce să facă mai întâi / recunosc nici
eu nu știu ce să fac mai întâi” („Soare”).
De reținut regimul incertitudinii, de
sorginte argheziană, instituit în multe
dintre poeziile în care apare spectrul
alienării: „așa cum se vine se pleacă /
încât nu mai știu dacă / are vreun rost
/ de ești sau ai fost...” („Nălucire”). Să
remarcăm și arhitectura interesantă a
pieselor lirice precedate de ceea ce autorul
ne încredințează a fi „poemele într-un vers”, un fel de subtitluri analitice, ca în
buna tradiție a literaturii de altădată: de la abordarea unei viziuni generale, ample,
se ajunge la implicarea sau, după caz, la dezangajarea eului.
Dacă în poezia „Destin” veșnicia este percepută în funcție de starea de grație
a poetului („Fără cuvinte poetul e ca o pasăre fără aripi / nu poți să le ceri poetului
și păsării să-și ascundă tristețea / în absența cuvintelor în absența aripilor / ochii
lor ai poetului și ai păsării / sunt / mai goi ca Neantul dintre Cer și Pământ ”),
o expresie pregnantă a solitudinii aflăm în poemul „Pustiu”, unde sentimentul
absenței, al degradării ființei generează imagini cu valoare de efigie („stai pe colțul
scării alături de golul din tine”).
Mihai Măceș se identifică, în planul creației, nu cu absolutul, ci cu destinul
a cărui transcendență se numește fidelitate față de acceptarea lui: „Istoria e o carte
de poezie / Biblia e o carte de poezie / Poezia e o trecere a sufletului prin Golful
Luminii / despre care nu obosesc să vorbesc în pustiu muritorilor / Poezia de când
m-am înhăitat cu ea cum te înhăitezi cu o / amantă / e jertfa de pe altarul meu
căci și eu sunt muritor...”. O profesiune de credință tulburătoare, emblematică,
mărturisire a unei conștiințe poetice capabile să contemple, dar și să evalueze
misterul întâmplărilor de sub stele.

118

ANTARES AXIS LIBRI

Comentariu la Ulise de James Joyce
Sorin Atanasiu

M
A
P
A
M
O
N
D

Nu de puţine ori mi-am spus că
Joyce îşi bate joc de mine ca cititor. Nu mă
respectă. Nu mă ia în serios. Ulise este un
monument despre nimic. La un moment
dat eram foarte nemulţumit de Numele
trandafirului (Umberto Eco) numind-o o
carte goală de conţinut, enervantă şi seacă.
Un model de formă în acest sens este cartea
Ulise. Nu înţeleg ce trebuie interpretat ! Ce
emoţie îmi transmite ? Am regăsit la un
anumit timp câte o frază construită estetic
şi cu plină inteligenţă literară. Întreaga carte
este o devitalizare fără rost, o descentrare
gratuită. Orice transformare se invocă,
orice subtilitate a gândului, orice degradare
sufletească, cartea nu oferă nici o emoţie ! Din când în când personajul sau
autorul povestitor este intolerant sau suferă într-o împrejurare de abjectă
punere. Se îngreţoşează. Haideţi să vă demonstrez cum scrie Joyce în Ulise
: „Tânăra fiică traversase podul în goană mare călcând peste bălţile adunate
în curburile de lemn umflate. Plouase toată noaptea şi a dat în nimicnicia
nenaşterii adunată în sufletul ei. Simţea în gură gustul de piersică roşie
cumpărată de la un negustor obscur care ar fi avut succes la vânzarea de azi
dimineaţă dacă mama lui nu ar fi urlat o noapte întreagă din cauza durerii
sale din tinereţe. Pe lângă durerea din tinereţe mai trăsese şi câteva sperieturi
datorate plăcerii de a bate colinele din spatele casei sale părinteşti unde
tatăl său crescuse împreună cu şase fraţi firavi la trup, născuţi după vremea
celor nouă luni întrucât maică-sa, adică străbunica negustorului, murise de
supărare când soţul ei plecase pe front fără să o iubească aşa cum trebuie şi
cum se cuvine unei despărţiri îndelungate, deficienţele reglându-se mult mai
târziu. Durerea de cap dispăruse. Soarele nu mai ardea puternic. Mai sunt 8
luni”.
Deci, cum e mostra aceasta de Joyce ? Nu e de Joice. E de mine. Dar aşa
scrie Joyce. Şi dumneavoastră vă închipuiţi că pe mine mă ţin nervii să fac o
ANTARES AXIS LIBRI

119

hermeneutică elaborată şi să dau de sensul acoperit în fraze de genul acesta. Dar
ia citiţi 20, 50 de pagini aşa. Spuneţi-mi ce legătură există între personaje ! Cine
suferă şi de ce ? În ce scop ? Pot să înţeleg delirul, înfrigurarea, trauma, inovaţia
literară în forme de expresie atipice, dar să nu-mi faceţi o întreagă carte atipică pe
800 de pagini că nu înţeleg ce vreţi de fapt.
Nu cred că trebuie cu tot dinadinsul să ne sucim capul ca să obţinem efecte
de năucire a raţiunii cititorului. La urmă de tot e perdant pentru toată lumea.
Însă, avem libertatea de a scrie, de a ne imagina şi de a ne exprima în ce limbaj şi
stil dorim. Dacă scopul este declarat estetic ar trebui să-l servim cu interes înspre
emoţia receptoare a consumatorului.
De obicei Kafka oferă situaţii ermetice, însă Joyce nu este ermetic, este
indisciplinat, dezordonat, un opozant fără cauză. Nu serveşte nimic superior.
Ulise este un maraton de expresii gonace, nedomesticite de punct. Un iureş, un
talmeş-balmeş rupt în continuu. Totul se prăvăleşte. Este un text aruncat. Orice
plan subtil ar avea este unul insesizabil şi propune la tot pasul motive de despărţire.
Joyce vrea să se despartă de tine de la începutul primului volum. Lucrul bun este
că de la „Ulise” poţi învăţa cutezanţa şi libertatea cuvântului literar. Sentimentul,
ce-i drept, nu trebuie sufocat în aceeaşi formulă pentru toţi scriitorii iar şi iar, la
nesfârşit. Un scriitor original cu desfaceri şi deplasări de identitate îşi va găsi felul
său particular de a oferi o viziune acaparantă şi furătoare. „Ulise” nu mă farmecă.
Eu mă îndârjesc să stau lipit de textul lui Joyce din ambiţie profesională. Sunt
curios ce cred prietenii mei despre acest roman.

120

ANTARES AXIS LIBRI

Lev Tolstoi, între dumnezeire şi umanitate
Ioan Rafael Popoiu

M
A
P
A
M
O
N
D

Pentru a înţelege pe deplin opera unui
scriitor, recurgerea la comentarii făcute de
către diverşi specialişti nu e întotdeauna
cea mai bună cale de urmat. Este mai
importantă descoperirea contextului în
care ea a fost scrisă, din acest motiv jurnalul
nu reprezintă numai o simplă curiozitate
menită să descrie momentele intime ale
cuiva. Într-o măsură cel puţin la fel de
mare el este o „maşină a timpului” care
poate introduce în gândirea, trăirile, epoca
„vinovată” pentru apariţia unei opere.
Un jurnal al ultimilor ani din viaţa unui
om seamănă cu un filtru de apă, pe care
analizându-l, ne putem da seama prin ce
anume a trecut apa şi ce substanţe au contaminat-o în trecerea ei, până în
stadiul filtrării. Tot astfel însemnările unui scriitor aflat la capăt de drum se
constituie ca o sinteză a gândirii acestuia.
Pe parcursul întregii sale vieţi, Lev Nikolaevici Tolstoi (1828 - 1910) s-a
dovedit incapabil de a accepta viaţa aşa cum e ea, fără a se gândi la sensul ei,
iar jurnalul ultimilor săi trei ani din viaţă, intitulat Despre Dumnezeu şi om,
pune în lumină setea neostoită de justificare raţională şi morală a existenţei.
Vladimir Nabokov, unul dintre cei mai de seamă cercetători ai vieţii şi operei
distinsului filosof rus remarca faptul că doar două subiecte l-au atras cu
adevărat pe Tolstoi, anume viaţa şi moartea, iar acestea au fost reexaminate în
fiecare nouă operă a lui, cu o complexitate din ce în ce mai mare. Ne ajunge
să urmărim Moartea lui Ivan Ilici sau Anna Karenina ca să vedem că acestea
sunt, într-adevăr, temele fundamentale ale operei tolstoiene.
Aflat la o vârstă înaintată, bătrânul Lev găseşte o justificare pentru anii
bătrâneţii, care, crede el, sunt cei mai folositori pentru un om. Acum „roadele
pomului meu au dat în pârg”, notează el la 14 ianuarie 1907. Dacă mulţi
consideră bătrâneţea drept o perioadă a declinului în care singura preocupare
adevărată este cum să mai păcăleşti încă o zi moartea, el ajunge la o altă
ANTARES AXIS LIBRI

121

concluzie. Bătrâneţea este vârsta cea
fericită, în care, asemenea copilăriei,
timpul este abolit şi omul se plasează
într-un prezent continuu, uitând
de grijile zilei ce vine, care macină
conştiinţa omului matur. Pentru el
ars vivendi este ars bene moriendi, iar
moartea, departe de a fi ceva rău, e
chiar aşteptată, pentru că tot ceea ce
e relativ va dispărea o dată cu venirea
ei. Timpul şi spaţiu, ca limitări umane
nu îşi mai au sensul, iar propriul eu,
care este şi el o limitaţie, dispare
întocmai, omul întorcându-se în
Dumnezeu, esenţa întregului univers.
Iluziile vieţii pământeşti, văzute
într-o manieră înrudită cu budismul
şi hinduismul au însă un sens şi ele:
spaţiul îl face pe om să descopere
iubirea faţă de cei din jur, iar timpul
Lev Tolstoi
îşi regăseşte rostul în a-l face pe om să
evolueze, depăşindu-şi propriile erori care constau în a gândi lucrurile separat.
Alteritatea nu separă pe om de semenii săi, ci dimpotrivă, îl duce pe acesta la
descoperirea a ceea ce îl uneşte cu toate fiinţele, la esenţa tuturor, care este una
singură dincolo de orice doctrină religioasă ori politică, clasă socială sau rasă.
Perpetua cursă metafizică tolstoiană în căutarea unei credinţe perfecte,
care să-i aducă pacea interioară, nu s-a identificat niciodată în totalitate nici cu
creştinismul pravoslavnic ori de altă confesiune, nici cu islamul sau budismul,
ci cu miezul care se regăseşte în toate. „Credinţa adevărată – spune Tolstoi - e
numai cea care este una pentru toţi oamenii. Iar acest lucru necesar tuturor există
în toate credinţele” (14 ianuarie 1909). Aceasta este viziunea unităţii a toate, repetă
adesea în jurnalul său, marele gânditor rus. În virtutea unei astfel de credinţe, el îşi
permite să nege validitatea a tot ceea ce îi stă în calea unei religii a iubirii, lipsită de
dogme, ierarhie, lăcaş de cult sau chiar mai mult, lipsită de noţiunea de Dumnezeu
personal. Conflictul cu Biserica Pravoslavnică nu s-a lăsat aşteptat în condiţiile în
care teosofia şi agnosticismul făceau carieră în rândurile boierimii ruse din Sankt
Petersburg. Anti-instituţionalismul său făţiş a avut ca urmare, după cum se ştie,
excomunicarea lui în 1901, ceea ce l-a înverşunat şi mai mult în aplecările către
anarhism: „Ekklesia ca adunare a aleşilor este primul păcat, încălcarea învăţăturii
lui Hristos despre frăţia universală” , scria la 17 martie 1907. Creştinismul pur,
susţinea el cu înverşunare, este o credinţă interiorizată, abstractizată la maximum,
122

ANTARES AXIS LIBRI

respectarea riturilor şi dogmelor fiind în opinia lui, cea mai mare erezie, pentru că
raţionalizează misterul divin, de nepătruns.
Mult mai tranşant în a condamna rigiditatea pravoslavnicilor se arată atunci
când vizitat de un episcop venit să îl „convertească” la sfârşitul vieţii, refuză să
accepte reintrarea în comunitate, spunând că „nu pot să mă împărtăşesc înaintea
morţii, aşa cum nu pot să rostesc înaintea morţii cuvinte murdare... Pentru mine,
orice acţiune exterioară, cum e împărtăşania, ar fi o tăgăduire a sufletului, a binelui,
a învăţăturii lui Hristos, a lui Dumnezeu” (22 ianuarie 1908). În aceeaşi linie,
refuzând orice fel de conceptualizare a noţiunii de Dumnezeu, de suflet sau a
relaţiilor dintre ele, neagă şi dumnezeirea lui Hristos (25 noiembrie 1909), pentru
că în aceeaşi măsură Dumnezeu este în fiecare dintre oameni, numai că trebuie
descoperit. Aplecarea către interior defineşte întru totul gândirea tolstoiană a
ultimilor ani. Totuşi, deşi blamat ca instituţie, creştinismul nu este nicidecum de
lepădat ca idee: acesta e religia întemeiată pe iubirea aproapelui până la autojertfire, o religie care neagă dreptul de proprietate şi afirmă non-violenţa şi
egalitatea tuturor. Rămâne însă de ales din el ceea ce e adevărat de ceea ce a fost
adăugat ulterior de oameni, ca şi în cazul celorlalte religii.
Propovăduirea desfiinţării oligarhiei şi stabilirea proprietăţii comune l-au
făcut popular pe Tolstoi în perioada comunistă, dar el nu este nici pe departe un
părinte al bolşevismului, pe care îl atacă în mai multe rânduri, văzându-l ca un
mare rău: instaurând comunismul nu se face altceva decât înlocuirea unui tip
de violenţă cu altul, tot la fel de rău, căci statul, fie el capitalist, fie comunist, este
până la urmă un mijloc de a subordona masele prin folosirea violenţei. Tolstoi se
vrea a fi un revoluţionar pacifist, folosind tehnici non-violente pentru a schimba
lumea, de aceea, modul de gândire pravoslavnic e de preferat comunismului care
recruta deja importanţi adepţi din rândurile intelighenţiei petersburgheze. Viaţa
creştină adevărată nu poate să coexiste cu nici o guvernare prin constrângere
şi necesită sacrificarea a tot ceea ce înseamnă individualism: „Cred că pentru
creştini nu poate exista nici comunismul, nici dreptul la proprietate. Creştinismul,
cu temeiul lui esenţial, libertatea deplină care exclude posibilitatea violenţei omului
împotriva omului, anulează şi comunismul şi dreptul la proprietate” (22 august
1907). Creştinismul este singurul „anarhism înţelept”, care ignoră manifestările
„externe” ale vieţii şi se preocupă doar de „eul” spiritual al omului, afirma el
deseori. Această viziune descoperă în fiecare om expresia lui Dumnezeu şi în
predicile lui Hristos nu trebuie accentuată, aşa cum se face în Biserică, atitudinea
moralistă, ci mai degrabă unitatea într-un singur Dumnezeu a oamenilor.
Viziunea panteistă, hinduizantă pe alocuri, a lui Tolstoi nu este străină de
lecturile sale din tinereţe, între care la loc de frunte se situau Upanişadele şi textele
sacre ale budismului, dar în mare măsură ea este influenţată de corespondenţa
bogată cu liderul spiritual indian Mahatma Gandhi (1869 – 1948), care îl considera
pe Tolstoi „cel mai mare apostol al non-violenţei pe care l-a produs epoca”. Acesta
ANTARES AXIS LIBRI

123

chiar a întemeiat un ashram în timpul exilului său în Africa de Sud, pe care l-a
numit „Colonia Tolstoi”, iar politica non-violenţei dusă de Gandhi în vederea
eliberării Indiei este, se pare, meritul lui Tolstoi, în mare măsură.
Căutarea esenţei tuturor lucrurilor, a sensului real al vieţii, merge în răspăr
cu toate căutările actuale, afirmă Tolstoi. În loc să tindă spre unitate omenirea, pare
a merge în direcţia unei separaţii din ce în ce mai vizibile dintre planul material
şi cel spiritual, minimalizat din ce în ce mai tare. Deşi mai bogat pe plan material,
descoperind noi facilităţi pe care i le oferă ştiinţa, omul modern se depărtează
de acest sens ultim, înlocuind din viaţă verbul a fi cu a avea şi astfel întrebarea
asupra sensului nici nu se mai pune: „Maşini pentru a face ce? Telegraful pentru a
transmite ce? Şcolile, ... pentru a învăţa ce?... Căi ferate pentru a merge încotro? Şi
cine merge? Milioane de oameni adunaţi şi supuşi unei singure autorităţi, pentru
a face ce? Spitale, doctori, farmacişti, pentru a prelungi viaţa, dar pentru ce s-o
prelungească? [...] Veniţi-vă în fire preţ de un ceas şi veţi vedea limpede că singurul
lucru important în viaţă nu-i ceva exterior. Avem nevoie doar de ce se află în noi
înşine. Numai de-aţi înţelege că n-aveţi nevoie de nimic, absolut nimic, în afara
unui singur lucru: să vă salvaţi sufletul, căci numai aşa putem salva lumea” (10
mai 1910).
Tolstoi însuşi îşi găseşte sensul căutărilor de o viaţă în convorbirile cu
Dumnezeu, din ce în ce mai dese şi mai profunde, în care se pierde către sfârşitul
vieţii. Rugăciunea perfectă pe care o încearcă aproape zilnic în paginile jurnalului
tinde să se interiorizeze, să se limpezească. De la cerinţa să trăiască în iubire faţă
de toate cele create (13 februarie 1907), descoperind pe Dumnezeu cel interior
îşi dă seama că rugăciunea-cerere nu e cea mai potrivită. În ultimul an al vieţii
rugăciunile sale încep să semene din ce în ce mai tare cu ale marilor mistici,
transformându-se într-o revărsare de bucurie şi pace: „Mă bucur că ştiu că Tu
eşti şi că eu sunt şi mai ales că ştiu că Tu şi eu suntem una” (18 octombrie 1909);
„Da, sunt cu Tine, iar acum mă gândesc numai că vreau să fiu cu Tine, mă bucur şi
mulţumesc că m-am rătăcit – şi imediat m-am simţit bine” (27 iunie 1910).
Convins de realitatea eliberării prin renunţarea la orice ar însemna persoană,
deci diviziune, şi riscând să fie declarat nebun de către propria familie pentru a nu
rămâne fără moştenire – el voia să îşi pună în aplicare ideea non-posesiei – Tolstoi
fuge de acasă şi îşi găseşte moartea într-o gară, ca un anonim, aşa cum şi-a dorit-o
atunci când, refuzând orice recunoaştere pe plan literar sau filosofic, spunea: „Vă
rog să ţineţi minte că în afară de Lev Tolstoi mai există o mulţime de alţi oameni”
(6 noiembrie 1910).

124

ANTARES AXIS LIBRI

Dincolo de literatură

„Când lumea însăşi e visul urât…”
Marc Sebastian

M
A
P
A
M
O
N
D

Moto: „Am încercat să văd ce-i poezia şi m-am trezit cu
ochii zgâriaţi. Am vrut să o simt, iar mâinile mi s-au umplut de
sânge. Am încercat să o gust, dar gura mi s-a strepezit.”
Dan-Silviu Boerescu
Pentru un „blazat” ca Florin Iaru (cum se prezintă poetul într-un
destul de recent interviu din „Ziua literară”), cu simţurile tocite de metaforele
excitante, căutând senzaţii tot mai tari (senzaţii literare, desigur!), o carte
precum „Clopotul de sticlă” - Editura Polirom, 2003 (singurul roman al
poetei Sylvia Plath, roman comparat de către Marjorie G.Perloff cu ceea ce a
însemnat „De veghe în lanul de secară” pentru tinerii din anii ’50, dar pentru
generaţia anilor ’70) nu l-ar şoca şi poate nici nu l-ar atrage prea mult…
(Este) povestea (quasiautobiografică) unei tinere de 19 ani care
încearcă să se sinucidă, este salvată în ultimul moment, urmând apoi o
serie de internări în spitale de boli nervoase (s-ar găsi câteva asemănări şi
cu tânăra din „Girl Interrupted”, interpretată de Wynona Ryder), tânără care
se anunţă a fi o scriitoare de talent dar care nu poate fi decât necruţătoare
cu banalitatea, stupizenia, lipsa de orizont a celor din jur şi chiar a propriei
fiinţe… Intransigenţa sa pare uneori soră bună cu maliţiozitatea, părerea sa
bună despre sine (în comparaţie cu ceilalţi) poate irita dar Sylvia Plath nu
caută să câştige simpatia cititorilor (şi) cu hipersensibilitatea sa de neînţeles
pentru obrajii groşi ai epocii noastre.
Esther Greenwood, tânăra cu pricina, destul de provincială (cu un C.V.
impresionant: corespondent pe probleme studenţeşti al Gazetei oraşului X,
redactor al unei reviste literare, secretar al Consiliului de Onoare, care se
ocupă cu delicte şi pedepse academice şi universitare, „ucenică la cel mai
bun redactor-şef al unei reviste intelectuale de modă”), soseşte în New-Yorkul anului 1957, împreună cu alte 11 tinere speranţe, câştigătoare ale unui
concurs organizat de o revistă de modă… Deşi programul pe o lună (acesta
era premiul: un stagiu de o lună la New-York) era destul de încărcat, încă
de la prima propoziţie autoarea ţine să arate că eroina (repet, un alter ego
sigur al Sylviei care retrăieşte acele clipe ale vieţii sale) habar nu are ce face în
New-York. Sau: „Era ceva în neregulă cu mine în vara aceea”… Deşi viitorul
ANTARES AXIS LIBRI

125

se arăta destul de roz, eroina se simte (romanul este scris la persoana I), atenţie,
„inertă şi pustie, aşa cum se simte, probabil, miezul unei tornade”…
Aşadar, scriitoarea este gata să se răfuiască, e drept, atât cât poate o tornadă,
cu lumea. O lume impură, de care nu te poţi „şterge” decât într-o baie fierbinte în
care „totul se purifică”, Esther fiind ea însăşi în apă mai mult ca niciodată. Cum
scriam, eroina este necruţătoare şi cu ea însăşi… Îşi părăseşte o „colegă” beată
în holul hotelului, se prezintă ca o mare pofticioasă, golind farfuriile la mesele
de gală, o scârbesc copiii, n-are nici un fel de instinct matern, femeile dintr-o
maternitate îi par nişte papagali, nu simte recunoştinţă faţă de cei care îi fac câte
un bine, încearcă (dar fără nici o convingere) câte o aventură ş.a.m.d.
Intercalată în „aventura” newyorkiană este povestea relaţiei cu Buddy, atât
înainte cât şi după episodul New York şi tentativa de sinucidere, un tip promiţător
“poate niţeluş afemeiat în anumite limite, dar care în final nu-i va stârni decât o
„mare şi binevoitoare plictiseală”… Culmea este că Buddy, student la medicină, va
ajunge să provoace două tentative de sinucidere (atât a lui Esther cât şi a lui Joan,
un alt personaj) – ultima mai încercând o dată, a doua oară chiar reuşind… să
moară – făcându-şi deja mustrări de conştiinţă, crezându-se un fel de Don Juan
aducător de nenorociri pentru femeile din jurul său.
Pentru a înţelege mai bine situaţia trebuie să precizăm că suntem în America
anilor premergători Revoluţiei sexuale în care omenirea se putea împărţi în
„oamenii care se culcaseră cu cineva” şi… ceilalţi.
Către final aflăm că eroinei „virginitatea îi atârna de gât ca o piatră de moară”,
ducând de la 14-15 ani lupte grele pentru a şi-o apăra. Poate şi datorită concepţiei
potrivit căreia ura „ideea de a fi la mâna unui bărbat”. Problema va fi rezolvată
prin punerea diafragmei „ca să fie liberă, să scape de teamă, de pericolul de a se
mărita cu o persoană nepotrivită numai din cauza sexului”. Din acest moment se
va simţi propria sa femeie şi va porni în căutarea bărbatului potrivit pentru a scăpa
de piatra de pe… inimă.
Cei care caută cheia Înaltei Porţi a Literaturii prin tratatele lui Freud şi ale
urmaşilor săi vor găsi în Clopotul de sticlă material bogat. Eroina e nevrotică.
Declară aceasta, într-o discuţie: „Dacă să fii nevrotic înseamnă să vrei în acelaşi
timp două lucruri care se exclud reciproc, atunci sunt al naibii de nevrotică. Câte
zile-oi mai avea, o să zbor încoace şi încolo între lucruri care se exclud reciproc”.
Procesul de agravare a tensiunii psihice până la tentativa de suicid este descris
cu lux de amănunte, iar povestirea diferitelor tentative de sinucidere este făcută
cu un umor negru de neuitat… Şi în aceste pagini „se aude” clopotul de sticlă.
Sub acest clopot se află deseori eroina, fierbând în propriul ei aer stătut. „Aerul
clopotului de sticlă mă împresura ca vata şi nu mă puteam mişca”. După diverse
tratamente „clopotul de sticlă atârna suspendat, la un metru şi ceva deasupra”
dar amintirea acestui clopot o va mai tulbura deseori: „pentru persoana de sub
clopotul de sticlă, pasivă şi împietrită ca un copil mort, lumea însăşi e visul urât…”
126

ANTARES AXIS LIBRI

Şi poate că aceasta se întâmplă tuturor celor care ajung să confunde viaţa
cu arta, care ajung să dorească puritatea (şi a artei) în detrimentul vieţii. Pentru
aceştia poezia ajunge să zgârie, să taie, să fie aguridă…Şi poate se întâmplă şi
celor care ajung să se uite la ştirile de pe un anumit post Tv în care Andreea Esca,
ca un drăcuşor cu ochii sticlind de satisfacţie anunţă în seara Dragobetelui că la
Marotinu de Sus localnicii au dezgropat o persoană decedată, i-au ars inima şi au
făcut nu ştiu ce băuturi din care au băut ca să alunge nu ştiu care vampiri; apoi a
făcut reclamă mascată la site-urile care au oferte de carne de om ş.a.m.d.
Totul pe un ton de voie bună nemaipomenit! Doar era seara de Dragobete
şi probabil o persoană care o îndrăgeşte nespus tocmai i-a spus că a procurat
ultimul tip de instalaţie criogenică şi că viitorul ei foarte îndepărtat pe canalele de
ştiri pentru vampiri este asigurat. Şi ţinând cont că de-atunci s-au mai întâmplat
atentatele de la Madrid, au mai sărit în aer nu ştiu câţi palestinieni, israelieni,
sirieni, irakieni, nu ştiu câţi kosovari şi-au mai scos ochii unii altora, „într-adevăr
lumea însăşi e visul urât…” şi începi să-i înţelegi pe Sylvia Plath „care va reuşi” să
se sinucidă la propriu, pe Celan şi pe mulţi alţii…

ANTARES AXIS LIBRI

127

M
A
P
A
M
O
N
D

Între a fi lup sau a fi nimeni –
Julia Kristeva: Bătrânul şi lupii
Mioara Bahna
Scriitoare franceză de origine bulgară,
care are posibilitatea /şansa de a-şi părăsi ţara
natală, la 25 de ani, într-o epocă nefavorabilă
dezvoltării autentice a artei, Julia Kristeva
(n. 1941), foarte bună cunoscătoare a
romanului francez de la începuturi şi până
în prezent, a devenit o personalitate notorie
în lumea literară mai ales ca teoreticiană a
grupului Tel Quel, unde contribuie masiv la
afirmarea structuralismului, alături de soţul
ei, scriitorul Philippe Sollers, de Marcelin
Playnet, Jacqueline Risset etc., apreciindu-i,
în mod deosebit, pe Roland Barthes, Claude
Lévi-Staruss, dar şi pe alţi reprezentanţi de
marcă ai culturii mondiale.
În plus, cunoştinţele acumulate în perioada studiilor sale din Bulgaria,
despre formalismul rus, apoi Le Nouveau Roman, a cărui înţelegere îi este facilitată
prin apropierea, mai ales, de scrisul lui Jean Thibaudeau, al lui Jean Ricardou,
în special, lucrările sale, cuprinzând, între altele, de pildă, teoria privitoare la
dialogism (similar, oarecum, cu intertextualitatea), la care ajunge pornind de la
Mihail Bahtin – după care, romanul e un gen dialogic –, o propulsează pe Julia
Kristeva între vocile cele mai autorizate ale spiritualităţii contemporane.
Apreciată, de asemenea, pentru activitatea ei de anvergură din domeniul
criticii literare, al filozofiei, psihanalizei, sociologiei şi, nu în ultimul rând, al
creaţiei artistice proprii, Juliei Kristeva i s-au pus diverse etichete, fiind numită,
spre exemplu, „une étrangère, citoyenne du monde” sau a fost apreciată drept
„un fel de Umberto Eco în fustă”.
Între cărţile ei, traduse în limba română, se numără: Moarte la Bizanţ,
Samuraii, Genul feminin etc.
*
Aşezat sub semnul cuvintelor lui Ovidiu (Mi-am pus în gând să
povestesc metamorfozările fiinţelor în forme noi), dar, implicit şi sub cel

128

ANTARES AXIS LIBRI

al anticului homo homini lupus est, romanul Juliei Kristeva Le Vieil Homme et
les loups (1991) – Bătrânul şi lupii, în Colecţiile Cotidianul, Editura Univers,
Bucureşti, 2008, traducere din limba franceză de Vasile Savin –, alcătuit din trei
părţi, Invazia, Serie neagră şi Capriccio, a fost asemănat cu scrieri celebre ale
literaturii lumii, între care Rinocerii lui Eugène Ionesco şi Numele trandafirului,
al lui Umberto Eco.
Acestor analogii li se pot adăuga şi trimiterile intertextuale substanţiale
din carte. De pildă, una dintre ele îi aparţine doctorului Vespasian (personaj
al cărui „joc” este / devine, la un moment dat, la fel ca al celor mai mulţi din
roman, duplicitar), care, livresc, după un episod amoros cu Stéphanie, întrebat
de femeie despre invazia lupilor, care constituie drama romanului, îi răspunde
retoric, printr-o referire la Ciuma lui Albert Camus, sugerând, într-un fel, un tip
sui-generis de rutină la scara istoriei omenirii ori de ciclicitate a răului: Nu au fost
şobolani la Oran?
Romanul este, aşa cum se poate observa pe tot parcursul lui, o demonstraţie
a construcţiilor teoretice ale autoarei, o valorificare o competenţelor ei de eseistă,
jurnalistă, psihanalistă, dar, în acelaşi timp, şi excelentă scriitoare, venind, cu o
zestre spirituală bogată, dintr-o ţară (comunistă în momentul când a părăsit-o) şi
integrându-se perfect într-alta, cu una dintre cele mai mari şi importante culturi
ale lumii.
O primă consecinţă a amintitelor preocupări teoretice ale Juliei Kristeva, în
acest caz, este structura polifonică a cărţii, unde naratorul auctorial, omniscient,
îşi cedează, temporar mai întâi, prerogativele altora – Profesorului, lui Stéphanie
Delacour... –, dar şi le reia, uneori, pentru scurt timp, pentru ca, în cele din urmă,
s-o lase pe jurnalista-investigatoare (venită în oraş să cerceteze faptele halucinante
determinate de omniprezenţa lupilor) să-l conducă pe cititor mai ales prin hăţişul
de supoziţii.
Livresc în multe privinţe, romanul Juliei Kristeva aduce personaje altfel
decât lumea obişnuită, un fel de străini provenind dintr-o Atlantidă scufundată,
apărută pe neaşteptate doar din capriciul imaginarului.
Caracterul alegoric al cărţii este vizibil încă de la început, în pagini unde
se îmbină naraţiunea cu notaţii eseistice consistente, când se prezintă personajul
care se impune atenţiei, Septicius Clarus, alias Scholasticus, alias Profesorul,
alias Bătrânul, om de mare cultură, de mare rafinament, latinist fascinat de lumea
Antichităţii romane.
Acesta trăieşte într-o izolare autoimpusă, într-o aşezare, Santa Barbara, cu
nume deloc întâmplător – ca, de fapt, toate toponimele şi onomastica din roman
–, pentru că Sfânta Barbara este patroana locului, fiind considerată unul dintre
protectorii omului în faţa pericolelor, dar, totodată, şi ocrotitoarea minerilor, a
prizonierilor etc., sugestivă în acest sens fiind situaţia în care ajunge lumea de aici,
de a trăi într-un fel de prizonierat aparte şi, în acelaşi timp, absurd.
ANTARES AXIS LIBRI

129

Motivul amintitei izolări este cotropirea oraşului de haite de lupi, care ucid,
sfâşie pe străzi, prin case, peste tot, oameni, dar şi orice alte vieţuitoare. Astfel de
imagini terifiante, dar realiste, sunt însă foarte repede străbătute de notaţii care
înclină textul şi mai mult spre alegoric, un prim factor favorizant al unei asemenea
decodări fiind separarea locuitorilor supravieţuitori ai oraşului în două categorii,
în funcţie de poziţionarea faţă de situaţia de facto: pe de o parte, Profesorul (careşi păstrează luciditatea cu privire la existenţa lupilor şi a atrocităţilor de care sunt
în stare, până la finalul său echivoc) şi, pe de altă parte, majoritatea celorlalţi,
care aud, văd, dar preferă să ignore, să simuleze orbirea, într-un fel, demonstrând
laşitate, dar căutând, în acest mod, o formă de autoprotecţie.
În privinţa reacţiilor celor din Santa Barbara, remarcabilă este, de pildă,
resemnarea care-i cuprinde destul de repede, în virtutea moştenirii unei
adaptabilităţi a speciei, la aproape orice, deci şi la ceea ce li se întâmplă, încât
ajung să trăiască o detestare mută, paralizată de uimire şi totuşi extatică.
Paralelele care se fac pe parcurs, încă din paginile de început, între
lupii autentici, cu patru picioare, şi cei umani au transparenţă indubitabilă.
Consideraţiile la care ajunge naratorul auctorial sunt translate apoi, din ce în ce
mai des, spre condiţia umană şi, cu deosebire, spre clasa politică, spre totalitarism,
mai ales după ce se aduce în discuţie descoperirea unor gropi comune, unde se
află cadavre ale celor care au fost elita armatei, a aristocraţiei, a naţiei, a căror
existenţă este cauzată tot de lupi. De aceea, aserţiuni de felul: toţi sunt nişte lupi
şi nu poţi face nimic împotriva bestiilor acestora, nimic, trebuie să te adaptezi
sunt frecvente în roman.
Este şi motivul pentru care majoritatea oamenilor transformă evidenţa,
o fac să devină evanescentă, o estompează, minţindu-se ca să poată supravieţui
într-un asemenea context. În atare circumstanţe, izolat în Santa Barbara, între
cărţile şi gândurile proprii, numai Profesorul, perfect conştient de metamorfozele
malefice pe care le traversează lumea, continuă să-şi „cultive grădina”, pentru că
dacă observăm că civilizaţia s-a sfârşit înseamnă că chiar se sfârşeşte. Cel puţin
aşa credea pe atunci şi continua să recite din Tibullus.
Ataşat de valorile Antichităţii latine, personajul central al romanului se
simte, mai degrabă, în largul lui alături de Hadrian, Suetonius, Plutarh, Tacitus
(tot ca o formă de izolare) etc. şi, din acest motiv, reface adesea, cu mijloacele
pe care i le lasă la dispoziţie contemporaneitatea, ritualuri ale acelor epoci – atât
de îndepărtate în timp pentru ceilalţi, încât par aproape că nici n-ar fi existat –,
prezente mereu în spiritul lui, pentru care istoria, civilizaţia trecută sunt repere pe
care nu le abandonează până la sfârşit.
Totuşi, Profesorul nu este un admirator fără discernământ, fără rezerve
al trecutului clasic. Luându-şi-l, în cea mai mare parte a timpului, pe Ovidiu ca
interlocutor şi aliat, cel care şi-a construit singur numele de Septicius Clarus,
înscriindu-şi-l apoi chiar şi în acte, până la uitarea totală de către ceilalţi şi poate
130

ANTARES AXIS LIBRI

chiar de sine a identităţii pe care a avut-o înainte, îşi creează un univers paralel,
degrevat de mărunţişurile vieţii cărora cei mai mulţi dintre semenii lui le rămân
sclavi: Ovidiu şi Septicius sondau nehotărâta, periculoasa condiţie umană, care
încă nu îşi alesese crucea, dar deborda de pasiune.
Aceste companii spirituale selecte, dar şi experienţa vieţii proprii a
personajelor, şi, în primul rând, a Profesorului explică, într-o anumită măsură,
structura, adesea, sentenţioasă a textului: Elegia cântă o moarte infinită. Elegia
bea moartea sau: A te supune, a tăcea. Asta înseamnă a iubi, asta înseamnă a
urî ori: Agresivitatea rămâne singurul antidot al depresiei etc., etc.
Spaţiul literar pe care-l creează scriitoarea îl populează cu o lume eminamente
anamorfică, receptată însă ca atare doar de Bătrân, pentru care locuitorii din
Santa Barbara sufereau anamorfoza lupilor, dar aceasta este un proces care atinge
şi alte compartimente ale cărţii, de pildă pe cel structural, unde se petrec mutaţii
pe care vocea auctorială i le semnalează cititorului, vorbind despre modificarea
felului de a povesti, despre carnavalul scrisului, cu ecouri, din nou, bahtiene,
despre raportul dintre realitate şi formele ficţiunii, unde instanţele comunicării
se pot amesteca, mergând chiar până la schimbarea identităţii, încât Bătrânul nu
mai este Bătrânul, Alba sunteţi poate dumneavostră, iar Vespasian?
De reţinut că, în aceeaşi perspectivă metaliterară, se aminteşte şi efectul
cathartic al artei, vorbindu-se despre cei care îndrăznesc să spună eu în diverse
feluri, ca mine, atunci când încearcă să pună în cuvinte aventuri secrete pentru
a suporta viaţa.
În planul epicului, alături de Profesor, există încă două personaje notabile
– de fapt, singurele, pentru că restul comunităţii se constituie într-un personaj
colectiv, din care indivizii, luaţi izolat, nu au consistenţă –, Alba Ram, cea mai
fidelă dintre discipolii lui Septicius Clarus, şi doctorul Vespasian, care alcătuiesc
un cuplu cu inerentele lui date insolite, cel puţin în aparenţă.
Deşi îi este apropiată Profesorului, Alba are şi opiniile ei care o despart de
magistru, căruia îi împărtăşea pasiunea romană fără exces. De pildă, dacă el
caută în trecut informaţii pentru cunoaşterea prezentului, ea, dimpotrivă, crede
că prezentul poate face posibilă înţelegerea trecutului, ajungând să identifice în
lumea veche grandoarea şi perversitatea, depravarea şi spiritul de dreptate.
Spre deosebire de Profesor, Alba caută justificări ale unor acte, gesturi
neobişnuite ale celor de demult, dincolo de imaginile oficiale, canonice. De
exemplu, pe Augustus îl observă dinspre partea întunecată, prea puţin cunoscută
a personalităţii lui, subliniind, în felul acesta, caracterul oximoronic, de multe
ori, al realităţii, inclusiv (sau în special!) al laturii ştiute şi, totuşi, acceptate de
Civilizaţie, de vreme ce deliciile duplicităţii şi ale crimei au cunoscut apogeul sub
regimul succesorilor săi: Caligula şi Nero.
Dincolo de aceste diferenţe de vederi, dacă Profesorul şi Alba ar fi, până
la un punct, contraponderea la atitudinea resemnată pe care o adoptă locuitorii
ANTARES AXIS LIBRI

131

Santei Barbara, în privinţa lui Vespasian totul este ambiguu, de vreme ce a fost
muşcat de, poate, legendarul, lup alb, rămânând cu o cicatrice pe obraz, însă şi
cu manifestări, reale sau imaginare, de licantropie, ca şi alţii care au trecut prin
experienţe similare, aspect care contribuie, desigur, la dezvolatarea epicului şi,
în acelaşi timp, a laturii alegorice a cărţii. Pe acest fundal, Alba nu poate să nu
devină victima lui, circumstanţe favorizante fiind, desigur, şi incriminatele sâcâieli
casnice la care personajele se supun, totuşi, reciproc.
Apariţia a încă un personaj, Stéphanie Delacour, jurnalistă de investigaţie,
prietenă veche a Albei, care cunoaşte foarte bine Santa Barbara, unde şi-a
petrecut, în mare parte, copilăria, dezvoltă epicul, dar, în acelaşi timp, contribuie
la gestionarea informaţiilor şi, nu în ultimul rând, sporeşte şi ambiguitatea
multora dintre sensurile a ceea ce se petrece în perimetrul pe care îl parcurg eroii
şi naratorii, cărora li se alătură noul personaj, preluând ştafeta narativă, pe care o
păstrează până la finalul romanului.
Venită să cerceteze situaţia determinată de invazia lupilor, Stéphanie se
confruntă cu încă un eveniment grav: este descoperit cadavrul unei necunoscute
înecate în râu, iar femeia moartă pare a fi Alba, care îi lăsase prietenei de demult
o scrisoare, prin care numărul necunoscutelor creşte, chiar dacă alte mistere par
a se devoala, iar cartea dobândeşte, în felul acesta, şi trăsături care o apropie de
literatura poliţistă, fără a coborî însă la nivelul acestui gen.
În acelaşi context, coroborând informaţiile de care dispune, jurnalista este
tentată să creadă că situaţia în care se află lumea unde a revenit după mulţi ani
nu poate fi decât o şaradă năucitoare, în cadrul căreia descoperă că Albei şi
lui Vespasian le pot fi atribuite, concomitent, dublu statut, de victimă şi călău,
raportat fiecare la celălalt.
Dincolo de planul de suprafaţă, cartea Juliei Kristeva este, aşa cum arătam,
o construcţie alegorică despre supremaţia răului (sub toate formele care-i
compun pletoricul câmp semantic), faţă de care, asemenea comunităţii din Santa
Barbara, omul poate fie să se implice, încercând utopic să-l elimine sau măcar
să-l atenueze, fie să-l ignore, din laşitate, din comoditate sau, pur şi simplu, din
nevoia, chiar satisfăcută iluzoriu, de linişte. Din această cauză, departe de a fi
apreciat pentru luciditatea în problema lupilor, Profesorul ajunge să fie detestat,
pentru că atitudinea lui îi obligă, indirect, pe ceilalţi la neuitare, sugerându-se
chiar că moartea lui nu a fost un fenomen natural şi nici măcar cauza interacţiunii
cu lupii adevăraţi.
Este vorba însă despre o simbioză pe care unii o înţeleg, iar alţii o intuiesc,
aşa cum, mutatis mutandis, este şi situaţia cuplului format de Alba şi Vespasian,
care necesită, fie şi din când în când, intervenţia unei a treia personae –
după venirea lui Stéphanie în oraş, chiar ea este agentul fortifiant – care să le
consolideze şi să le prelungească coexistenţa: Se pare că un cuplu are nevoie
de o terţă persoană pentru a dura. Când aceasta nu e Dumnezeu (care este
132

ANTARES AXIS LIBRI

legătura cea mai sigură a familiilor, dar se pare că rezistă din ce în ce mai
puţin la asaltul sexului)...
Latura eseistică a romanului se accentuează în partea a doua, cartea mergând,
spre metaliteratură, ca urmare a interesului îndreptat acum spre aspecte legate
de actul creaţiei, coroborate cu multe consideraţii privind psihologia scriitorului,
metamorfozele artei etc. În acest fel, trecând de la Scrisoarea furată la Salambô,
amintind de Timpul regăsit, referindu-se la o poetică sau la alta, vocea narativă
conchide: Aşadar, e bine să se spună tot felul de poveşti. Bineînţeles, cei care au
talentul de a povesti şi de a scrie încă din tinereţe se limitează, cu înţelepciune,
la povestiri scurte, cu un singur nucleu: simple reluări sau contemplări, oraţie
algebrică. Logica transformată în rugăciune. Romanul se transformă în filozofie,
iar infuzia unuia în cealaltă, a uneia în celălalt, elimină frontierele genurilor,
diferenţiate cândva pentru folosinţa şcolarilor care nu mai citesc deloc.
Structurat eterogen, prin interferenţa vocilor narative, punând la un loc
relatarea unor întâmplări, analiza psihologică, introspecţia, dar şi consideraţii
eseistice, legate cu precădere de condiţia umană, în general (care se reduce, din
punctul de vedere al Profesorului, la banal: Banalul este obişnuitul. Banalul
nu lasă decât cochilia, ascunzătoare sumbră, vatră de casă, carapace, crustă,
rahat, resturi, gunoi supravieţuitor, iar sfatul lui e simplu, dar imposibil de urmat
de toţi: Încăpăţânaţi-vă să rămâneţi în afara drumului drept: încăpăţânaţi-vă
împotriva banalului...), şi de actul creator, romanul Juliei Kristeva înglobează, în
acelaşi timp, ample fragmente construite cu mijloace specifice genului dramatic,
prin notarea doar a replicilor personajelor, urmate de paranteze care cuprind
didascalii.
Totodată, indirect, în cadrul pasajelor eseistice, Julia Kristeva se recunoaşte
adepta scrisului cu epică restrânsă – derulată între artificialitatea şi asemănarea
cu realitatea –, fără ca aceasta să fie eliminată, totuşi, definitiv, fiind necesară,
inclusiv ca suport al semnificaţiilor. De exemplu, referindu-se la propriul text,
susţine că această povestire, care ne spune puţinul care se petrece, nu este altceva
decât maşina spectacolului, firul care mişcă marioneta.
Concluzia îi aparţine Profesorului, pentru care, după o viaţă în care a iubit
cărţile – care l-au legat definitiv de lumea romană – mai presus aproape de orice,
constată că totul se reduce la ultimul cuvânt pe care-l scrie, aflat pe patul de
spital, înainte de a muri: Nada. La aceasta se raliază şi Stéphanie care nuanţează
încheierea la care a ajuns singura minte lucidă din Santa Barbara: Când nu sunt
lupi, oamenii sunt nimeni, iar Santa Barbara este peste tot.
Ploaia Parisului, în care se întoarce jurnalista, spală şi, în acelaşi timp,
opacizează toate perspectivele. Pentru că finalul este, desigur, deschis.

ANTARES AXIS LIBRI

133

L
I
T
E
R
A
T
U
R
A

Proză

Chiatra lui pricop
George Arhip
I-au zis, de fapt, atunci, la început,
„Chiatra Pricopoaiei”, dar, în vremea din
urmă, toţi ştiu de „Chiatra lui Pricop”. Când şi
când, vreo babă îi zice „Chiatra Pricopoaiei”,
dar uităturile mustrătoare din jur o fac pe
vinovată să revină: „A lu’ Precup, a lu’ Precup,
ptiu, Doamne, iartă-mă!” Pentru lămurirea
vreunuia mai tânăr, se mai spune: „...unde-a
murit Măriuţa lu’ Moş Pricop, săraca...”

Î
N
S
I
N
E

*
În vara lui ’44, în iulie, s-au pornit aliaţii
cu bombele pe noi, şi la Valea Prahovei, pe
rafinării, dar şi pe noduri de cale ferată şi pe

baze aeriene.
Tecuciul era un obiectiv împortant pentru aviaţia americană şi sovietică. Aici
se afla, după Bucureşti, cea mai importantă flotă aeriană de război a României, cu
avioane bune, zburate de piloţi experimentaţi şi aprigi, acrobaţi curajoşi care făceau
spaimă oricărui pilot inamic. Mare prăpăd făceau printre „Liberatoarele” purtătoare
de bombe şi „Mustangurile” ce le însoţeau. Aşa că devenise prioritate de ordin „0”
nimicirea bazei de la Tecuci şi a celei de la Iveşti, aflată ceva mai la sud, spre Galaţi.
*
În ziua aceea, Pricop venea cu nevastă-sa de la câmp. Nu avuseseră cine
ştie ce de lucru – desele alarme aeriene cam opriseră oamenii pe acasă, aşa că nici
pământul n-a prea dat roadă.
Era pe la vremea prânzului când terminaseră treaba, şi acum veneau către
casă, pe cărarea de pe izlaz.
— Uite, Măriuţă, hai să ne punem la umbra ceea de tufă şi să mâncăm.
Luaseră cu ei la câmp o mămăligă, ceva brânză, două ouă fierte, ceapă şi
sare adunată într-un colţ de gazetă făcut ghemotoc. Cum au terminat repede
treaba, n-au mai stat să mănânce, şi au plecat spre casă.
134

ANTARES AXIS LIBRI

— Că bine zici, hai, că pe urmă, până acasă ni s-aşază, de mai putem lucra ceva
pe la coteţe.
S-au aşezat pe tăpşan, la umbra tufelor şi au întins ştergarul.
— Eu mă duc să aduc nişte apă proaspătă de la Izvorul Ţaţei Floare. Am trecut
pe lângă el şi nu m-am gândit să umplu ulciorul.
Pricop s-a ridicat şi a pornit înapoi, spre izvorul cu apă rece şi bună ce ieşea
dintr-o râpă acoperită cu bozi şi urzici. Ieşea vesel dintr-o coastă, apoi firicelul îşi făcea
loc printre buruieni şi ţinea mai la vale o băltoacă nu mai mare decât curtea unui
gospodar, în care gâştele şi raţele satului îşi aveau raiul.
Pricop îngenunchie şi începu să soarbă din apa venită din pământuri.
Îi era drag de Măriuţa, îi era drag de ea, ca de sufletul lui.
Se luaseră cu vreo două luni mai înainte, după ce trecuseră Paştile. Lume puţină
de tot, o mână de oameni adunaţi la bisericuţa necăjită a satului. Pricop scăpase de
oaste – avea un picior mai mic, din naştere. Pe deasupra, mamă-sa era bătrână şi
singură, moşul i se dusese de mult, iar cei doi feciori mai mari erau plecaţi la război,
amândoi pe undeva pe la Nistru.
N-au făcut nuntă – cu ce?, – dar o ulcică de vin tot au închinat cu oamenii ce
s-au strâns în bătătura casei părinteşti: patru-cinci babe, vreo trei moşi şi o lioată de
copii ce speriau găinile.
Îi era dragă Măriuţa, fată săracă, la fel ca el, dar frumoasă şi harnică, de se
minuna mamă-sa de ce noroc le căzuse în casă. Bătrâna, cu puteri puţine, abia dacă
mai ţinea gospodăria – toată truda căzuse pe umerii lui Pricop, la fel ca şi pustiul casei,
care-i ţiuia în urechi. Singure, găinile, mai speriau tăcerea din când în când, cu vreun
cotcodăcit a mirare c-au ouat.
Dar, de când venise Măriuţa, toată firea a prins viaţă, ca trezită dintr-o
vrajă. Glas frumos de femeie tânără şi frumoasă, zdupăială dintr-o odaie întralta, la dereticat, cârâituri a bucurie, la coteţul găinilor, hârşâit vesel de mătură prin
ogradă şi pe prispă. Iar mai deunăzi, bucurie mare: „Cred c-am rămas grea...”
La toate astea se gândea Pricop, în timp ce sorbea apă de la Izvorul Ţaţei Floare,
când, deodată, văzduhul prinse a hăui spăimos. „Avioanele!” îi sări inima din loc. „Iar?!”
Peste câteva clipe nu mai ştia de unde vine tânguirea motoarelor. „Dinspre Tecuci?”
„Dinspre Iveşti?” Pricop ieşi la buza râpei. Se ridicau avioane şi dinspre Tecuci, şi dinspre
Iveşti. „Doamne, oare ce-o fi? Unde s-or duce data asta?” De fiecare dată când veneau
din misiune, avioanele treceau pe deasupra Barcei spre Iveşti. Şi, de fiecare dată, Pricop
număra cu unul ori două mai puţin. „O mai căzut unu, săracul... Dumnezeu să-l ierte...”
Păreau, de data aceasta, că se îndreptau spre miazănoapte. „Spre Bacău, oare?” Bacăul
şi Iaşii erau cam singurele repere geografice mai apropiate, în mintea lui Pricop. Făcuse
vreo câteva clase în sat şi la Tecuci, cât au putut ai lui să-l ţină. Mai apoi a venit războiul...
A stat mai mult pe lângă casă, n-a apucat să umble prin lume. Lumea lui era Barcea,
Tecuciul şi drumul dintre ele. Ba, fusese odată, cu fraţii, la un târg de vite, la Iveşti. Asta
a fost de mult, înainte de război cu vreo trei-patru ani.
Dar iată că avioanele se adună dintr-o dată şi o iau către încoace. De pe
mâna stângă, alt hăuit prinde a cutremura văzduhul şi pământul. Ceva nou, greu,
ANTARES AXIS LIBRI

135

cuprinzător ca un vis urât, ceva ce Pricop nu mai auzise până acum... Privi întracolo şi părul i se ridică în cap: zarea era întunecată de un stol de păsări de fier care
ameninţau firea cu huruitul lor egal şi grav. „Astea ce-or mai fi?” Până a se dumiri
şi a-şi veni din spaimă, cele două stoluri au prins a se apropia, şi păreau că-şi vor da
întâlnire chiar deasupra lui Pricop.
Au început a-şi da târcoale încă de departe şi a trage unele-n altele cu
mitralierele...
Vreo câteva dintre cele noi apucaseră mai înainte de întâlnire să slobozească
bombe pe Tecuci, şi coloane de fum negru se ridicau acum spre cer, dintr-acolo...
Dar parcă toată vânzoleala se muta spre încoace... „Măriuţa!”, îi fulgeră lui
Pricop. „Măriuţa!” şi se porni la fugă spre locul unde o lăsase. Un vuiet înspăimântător
şi prelung, ca de porc înjunghiat, se auzi şi, departe, în faţa lui Pricop, pe izlaz, la tufa
unde o lăsase pe Măriuţa, un ou de fier trosni şi cutremură pământul, îl scormoni şi-l
ridică spre slavă, în trâmbe de flăcări şi fum.
Pricop îngheţă. „Măriuţa... ” Căzu în genunchi şi rămase cu privirea pierdută
spre locul unde mai înainte Măriuţa întindea merindea. Nu mai auzea şi nu mai vedea
nimic din iadul din cer şi de pe pământ. Nici răpăituri, nici bubuituri, nici miorlăit de
motoare. Tăcere, doar tăcere, în care se zguduia mut, clipă după clipă, pământul.
*
Fugiseră de mult invadatorii, cu ai noştri pe urmele lor.
Pricop se ridică greu, ca dintr-un somn, şi porni fără de el, cu privirea ţintă spre
groapa ce se căsca în inima izlazului. Ajunse. Groapă adâncă şi întinsă cât să cuprindă
un sfert din ţintirimul satului...
— Măriuţă...
*
A adunat Pricop ce-a mai găsit din spulberătură: câteva oase însângerate,
o bucată de cap şi mai mult din ţoalele ce le purtase Măriuţa. Le-a adunat într-o
bocceluţă şi le-a îngropat acolo, într-o margine a craterului. A adus cu boii o piatră
mare şi a împlântat-o acolo, să fie semn.
*
În fiecare zi, Pricop îşi face drum la Izvorul Ţaţei Floare. Acela dă apă şi acum
şi ţine băltoaca raţelor. Se opreşte la piatra de semn. Se aşază, desface traista şi scoate
ştergarul. Întinde o mămăligă, ceva brânză, două ouă fierte, ceapa şi sarea. Le face pe
din două. Din jumătate mănâncă el, încet, fără grabă, cu ochii ţintă spre sat.
— Hai, că te las şi pe tine, eu mă duc după apă, la Ţaţa Floare.
Se ridică şi pleacă încet spre izvor, lăsând şi pe Măriuţa să mănânce.
Când vine îndărăt, ştergarul e gol şi vânzolit.
136

ANTARES AXIS LIBRI

— Să-ţi fie de bine, Măriuţă! Mai îmbucăm şi mâine.
Mângâie piatra şi pleacă apoi în sat, cu privirea înlăcrimată, făcându-se a nu
băga de seamă câinii aşezaţi mai încolo, ori ciorile ce-l cercetează cu un ochi.
*
Au trecut anii. Ritualul acesta îl repetă zilnic, din ’44 încoace. Moş Pricop
împarte merindea cu Măriuţa. Oamenii s-au învăţat. Nu-l privesc cu milă, ci cu
înţelegere şi căldură. Şi nici nu alungă câinii şi ciorile ce se reped la merinde când
Moş Pricop merge după apă. Este un ritual care-i şi al lor, al satului care a trecut prin
prăpăd de fier şi boli, dar şi al satului de acum, al celor care au învăţat povestea de la
bătrâni şi o ţin ca pe o datină. Dacă trece Moş Pricop în jos, spre izlaz, înseamnă că-i
amiază. Toată suflarea dă atunci un gând bun necăjitului şi nevestei lui cu care împarte
merindea din traistă la piatra de semn.
*
Într-o duminică era.
Moş Pricop s-a îmbrăcat de sărbătoare, cu hainele cele bune, cum face în fiece
zi de odihnă dată de Domnul.
Iese de la biserică şi, cu traista pe umăr, pleacă să mănânce cu Măriuţa lui.
— Ia Măriuţă şi îmbucă. Eu merg după apă, la Ţaţa Floare.
Moş Pricop bea cu poftă din izvorul cel vesel, coborâtor prin buruieni la băltoaca
raţelor. Vremea a trecut, au crescut mari vreo câţiva salcâmi pe coastele râpei, sunt
viguroşi acum lăstarii de atunci... Moş Pricop aruncă o privire spre Tecuci... alta spre
Iveşti... apoi spre apus... „Doamne, Doamne, la ce râspântie ne-ai pus...” Îngenunchiază
iar, cu mintea limpede şi sufletul uşor, mai soarbe o dată, apoi umple ulciorul.
Porneşte spre piatra de semn. Se opreşte şi se întoarce în loc, spre Izvorul Ţaţei
Floare. Aruncă o privire spre cer, apoi se porneşte iar, cu un zâmbet uşor pe faţa-i albă
şi bătrână.
— Hei, Măriuţă, dar tu n-ai îmbucat nimic azi! o mustră Moş Pricop, cătând în
jur cu privirea. Mai încolo, roată, vreo 6-7 câini şi câteva ciori îl cercetează din ochi.
Hei, Măriuţă, tu vrei să îmbucăm azi împreună, după cât văd eu, zice Moş Pricop, şi se
aşază lângă ştergarul cu merinde. Se reazemă de piatră şi închide ochii pentru o clipă,
zâmbind.
*
Aşa l-au găsit, mai către asfinţit, sătenii: rezemat de piatră, lângă ştergarul cu
merindele neatinse. Pe faţa încreţită de suferinţă şi de vreme, un zâmbet uşor, luminos.
Mai încolo, roată, vreo 6-7 câini şi câteva ciori cercetau din ochi la prânzul celor
doi: Moş Pricop şi Măriuţa lui.

ANTARES AXIS LIBRI

137

L
I
T
E
R
A
T
U
R
A
Î
N
S
I
N
E

138

Proză

Balerina
Florentina Loredana Dalian
Dragă Mădălina,
Te rog să te opreşti câteva clipe din
orice vei fi făcând atunci când scrisoarea
mea te va surprinde acolo, departe, unde ai
ales să mergi, şi să citeşti rândurile obosite
ale bătrânei tale profesoare de română. Fă
aceasta măcar în schimbul supliciului la care
m-ai supus în cei patru ani de liceu, când
ţi-am citit lungile texte de proză, uneori cu
încântare, alteori cu ciudă (pentru că eu
nu fusesem niciodată în stare să scriu atât
de frumos) şi care m-au lăsat adeseori cu
întrebări fără răspuns, pe mine, cea care
se presupunea că te învăţ. Nu ţi-am spus
niciodată, dar am avut mereu sentimentul
că eu sunt cea care învaţă de la tine. Încadrează această afirmaţie la „enigme
nedezlegate” şi să trecem mai departe. Căci nu de aceasta îţi scriu. Înainte
de a intra în subiect, te rog ca, citind această epistolă, să nu mă imaginezi
la catedră. N-am suportat niciodată obiectul acela interpus între profesor şi
elevi, nu l-am suportat ca elevă, dar mai ales ca profesoară (de altfel, poate
ai remarcat că nu mă aşezam niciodată pe scaun, sau atunci când eram
nevoită s-o fac, preferam să stau în vreo bancă liberă). Dacă n-ar fi trebuit
să respectăm anumite convenţii, de la care ştii bine că scorţosul director nu
ne permitea să facem rabat, eu v-aş fi dus tot în locuri neconvenţionale să ne
desfăşurăm orele: în parc, la muzeu, la bibliotecă etc. Aşadar, imaginează-ţi
că stăm amândouă pe o bancă, în parc şi ascultă-mă pentru ultima dată. Nuţi voi vorbi de literatură. Îţi voi vorbi despre viaţă. Despre viaţa aşa cum e ea,
necosmetizată stilistic şi nemăsluită în cuvinte frumoase.
Am aflat de la colegi, în cancelarie, că ai ales să iei drumul Canadei.
Doar tu ştii de ce ai simţit nevoia să pleci la capătul lumii. Însă pe-aici se
cunoaşte următoarea variantă: ai dorit să dai admitere la Teatru, dar părinţii
ţi-au interzis, profesorii te-au descurajat, colegii şi prietenii au râs. Şi tu? Pe
cine crezi că pedepseşti? Mai devreme sau mai târziu, părinţii se vor obişnui
ANTARES AXIS LIBRI

cu ideea că eşti acolo unde eşti şi,
pentru a scăpa de remuşcări, se vor
iluziona cu gândul că ai nimerit-o
chiar bine (vei fi având vreo casă
mare, o meserie rentabilă, poate şi
vreun bărbat bogat, nu contează dacă
va fi fiind bătrân, şchiop sau prost);
profesorii te vor uita, iar colegii şi
prietenii vor râde în continuare, cu
exuberanţa specifică tinereţii. Nu
va lăcrima nimeni, înafară de tine.
Ştiu că acum zâmbeşti superior
şi că îmi vei spune că lacrimile nu
sunt specialitatea ta şi că nu eşti o
smiorcăită. Ştiu asta. Dar, dacă vei
fugi de menirea ce ţi-a fost hărăzită,
doar pentru că alţii nu cred în ea,
toată viaţa sufletul îţi va fi o baltă
de lacrimi, chiar dacă nu le vei da
drumul să curgă, înăbuşindu-le în
tine.
Nu, n-am de gând să-ţi ţin
teorii. Cum vă spuneam şi la şcoală,
teoria nu face doi bani, dacă nu e susţinută de practică. Îţi voi spune însă o poveste.
Ascultă! Şi crede-mă: aceasta nu este literatură!
Am fost un copil sărac, flămând şi murdar, cea mai mare într-o familie cu
şapte copii. M-am născut la scurtă vreme după război (al doilea mondial) şi am
trăit într-un sat amărât din Insula Mare a Brăilei. Cu siguranţă ştii din literatură,
ori din istorie, cum se trăia pe atunci, dar e un fel de a zice că ştii. Eu am cunoscut
această realitate cruntă şi nu, n-am văzut-o dincolo de geam. Mergeam desculţă
prin colb, umblam zdrenţuită, aşteptam să se umfle apele Dunării pentru a intra
cu ciurul (ştii ce-i ăla?) să adunăm peşti - hrana noastră zilnică. O dată pe lună,
aşteptam vaporul să ne aducă pâine. Nu ştiu, poate vaporul ăla mai aducea şi
altceva, dar noi nu ne-am permis niciodată să cumpărăm altceva decât pâine.
Ştii, şi astăzi îmi place să privesc vapoarele; o fac ori de câte ori am ocazia, şi
simpla lor vedere îmi aduce în suflet starea de sărbătoare. Vaporul copilăriei mele,
apropiindu-se lent de mal a fost în anii aceia singura sărbătoare pentru mine. O
dată pentru că, două zile după venirea lui, mâncam pâine, înlocuind singurele
două feluri pe care ni le permiteam: peştele şi mămăliga. Ai să râzi, dar pentru
mine, nici astăzi nu există prăjitură mai bună decât pâinea. Şi a doua oară, pentru
ANTARES AXIS LIBRI

139

că vasul căra după sine o aură nedesluşită, o nostalgie a depărtărilor, ceva indefinit
care mă stăpânea şi parcă mă chema.
Aveam vreo 10-11 ani când, pentru prima dată, s-a frânt în mine lumea.
Până atunci, „universul” în care trăiam, mărginit de coliba noastră, la un capăt,
şi apa Dunării, la celălalt, mi se părea absolut firesc. Aşa cum firească mi se părea
existenţa în satul nostru a unei case mari (căreia îi spuneam chiar aşa, Casa, cu
majusculă), din piatră, puternic contrastantă cu amărâtele de căscioare din jur.
Era împrejumuită de un gard înalt, prin care nu se putea vedea nimic, spre ciuda
noastră, a veşnic curioşilor copii. Ştiam că în casa aceea locuia o femeie, pe care
o numeam Doamna. Dar ea nu ieşea niciodată din Casă. Doar servitorii ei cărau
lăzi grele de la vapor şi, uneori, o trăsură oprea la poartă. Din ea cobora un domn
îmbrăcat în negru, care intra fulgerător, dispărând înainte ca cineva să apuce să-i
vadă faţa. Trăsura zăbovea o vreme, apoi domnul ieşea la fel de iute cum intrase,
urca în trăsură şi aceasta dispărea sub privirile noastre curioase. Despre Doamna
nu se ştia mai nimic, erau numai presupuneri care mai de care mai fanteziste. Una
dintre acestea era că Doamna fusese alungată de tatăl său de la Bucureşti, pentru
că îl dezonorase prin legătura pe care o avea cu un bărbat însurat. Nu pricepeam,
la vremea aceea, ce-i aia dezonoare, nici ce era greşit în ce făcuse Doamna (dacă
făcuse), dar prezenţa aceasta nevăzută mă fascina pe zi ce trece mai mult. Într-o
zi, mama m-a trimis până la Casă. Nu ştiu în ce împrejurări, Doamna ne ajutase
cu nişte produse (de fapt, îi vedeai adeseori servitorii cu câte un pachet în mână,
bătând la diferite porţi). Iar mama era o femeie demnă, accepta să primească
pomană, dar se străduia să ofere şi ea ceva, cât de neînsemnat - în schimb. Se
pricepea să brodeze şi m-a trimis cu un mileu făcut de ea. Îmi atrăsese atenţia să
îl înmânez unui servitor, nu cumva s-o deranjez pe Doamna. Dar eu, scăpată pe
lângă cel care deschisese poarta, m-am înfipt cu nu ştiu ce tupeu până în uşa Casei
şi, spre surprinderea mea, am fost invitată înăuntru, astfel că mi-am introdus
figura năclăită (dar avusesem grijă să-mi „greblez” părul cu mâna) pe covoarele
pluşate ale Doamnei. Nu ştiu să descriu tot ce-am trăit atunci, vocabularul e
prea sărac. În primul rând, m-a năucit fiinţa care-mi stătea în faţă. Nu ştiu de ce,
mi-o imaginasem ca pe o hoaşcă îmbrăcată în maro, aşa cum mi-o închipuiam
pe muma pădurii din poveştile pentru copii. În loc de asta, vedeam o femeie
tânără (poate la 30 de ani?), într-o rochie roşie sclipitoare, cu o figură angelică
şi uluitor de frumoasă. Pe deasupra, răspândea un parfum delicat care te făcea
să simţi nevoia să-o adulmeci. În universul meu de oameni murdari, cu feţele
brăzdate înainte de vreme, de soare şi vânt, cu mâini crăpate şi veşnic mirosind a
peşte, această apariţie mi s-a părut ca un soare mult prea orbitor luminând peste
o mocirlă neagră. Şi, la fel ca în faţa soarelui, când te orbeşte cu strălucirea lui,
am simţit nevoia să închid ochii. Era ceva ca un gest de respingere, încercam să
mă conving că aşa ceva nu există, că poate am avut o halucinaţie. Când, în sfârşit,
am deschis ochii, ea încă stătea dreaptă şi frumoasă în faţa mea, privindu-mă cu
140

ANTARES AXIS LIBRI

ochii mari, căprui, parcă un pic neliniştiţi, uşor umezi, parcă răspândind milă.
Mila aceasta mi-a făcut şi mai rău şi am simţit brusc impulsul de-a întoarce capul.
Privirea mi-a picat pe un perete, hipnotizată de imaginea dintr-un tablou. Am
stat aşa multă vreme, neînţelegând ce se petrece, simţindu-mă parcă evadată din
mine şi cocoţată în tabloul acela. Dar tot eu eram şi cea care privea încremenită
imaginea care mă hipnotiza şi mă atrăgea prin fire nevăzute. Uitasem de Doamna,
până când ea s-a apropiat de mine şi m-a întrebat:
— Îţi place?
Îmi dispăruse graiul, am dat afirmativ din cap.
— De ce îţi place?
Am ridicat din umeri.
— Ştii ce este?
Am clătinat capul.
— O balerină.
Mi-am adus aminte că am glas şi am întrebat timid:
— Ce-i aia o balerină?
— O dansatoare instruită, artistă, care dansează pe muzică de balet.
Ce frumos vorbea Doamna! Dar atât de diferit şi pe neînţelesul meu! Îmi
venea să plâng de ciudă!
— Ce-i aia muzică de balet?
A zâmbit şi... mi-a făcut un semn:
— Aşteaptă!
S-a aşezat pe un taburet şi a început să cânte la pian (evident că nu ştiam
nici ce-i ăla!). Iar eu nu înţelegeam de ce clapele pe care apăsa nu sunau la fel de
strident precum cele pe care le apăsa tata când zăvora câte-o uşă şi cum se făcea
că sunetele pe care le scoteau adunaseră în mine, laolaltă, toată fericirea şi toată
amărăciunea lumii. O ascultam cu aceeaşi încremenire cu care privisem balerina.
Şi aveam sentimentul că vreau să zbor, să plutesc la nesfârşit în ritmul acelei
muzici magnifice. Când Doamna s-a oprit (şi cât aş fi vrut să nu se oprească!),
mi-a spus sec:
— Aceasta e muzică de balet.
N-am avut nevoie de mai multe explicaţii. În clipa aceea, am ştiut că vreau
să fiu balerină. De-ar fi fost să trebuiască să trec Dunărea înot, de-ar fi fost să
trebuiască să număr toţi peştii care zburdau prin ea, de-ar fi fost să...
Nu-mi mai amintesc drumul înapoi până la poarta Casei, nu-mi amintesc
nici dacă şi ce mi-a mai spus Doamna. Ştiu doar că dincolo de poartă, lumea s-a
frânt în mine ca o creangă putredă, sub propria-i povară. Cât stătusem în faţa
Doamnei, pentru prima dată am avut sentimentul de ruşine. Pentru prima dată,
mi-a fost ruşine de noroiul pe care-l căram pe picioare, de zdrenţele de pe mine,
de unghiile înnegrite pe dedesubt, pe care mi le ascunsesem la spate, de părul
meu nespălat şi de vocabularul sărac. Paradoxal însă, când am trecut dincolo de
ANTARES AXIS LIBRI

141

poartă, am avut un sentiment de superioritate în faţa mizeriei, a noroiului şi a
oamenilor care-l călcau. Brusc, am simţit că lumea aceea nu-mi mai aparţinea şi
că eu nu-i mai aparţineam ei, că nu mai aveam una alteia ce să ne spunem. Poate
doar „adio”. Simţeam într-un mod nedefinit, dar ferm, că eu nu aparţineam acelui
univers pe care până mai devreme îl consideram cât se poate de firesc, ci unuia
populat de imaginea sclipitoare a Doamnei, de balerina din tablou, de sunetul
muzicii care mă învăluise. Eu nu mai eram eu şi totuşi parcă mă regăsisem. Am
zăcut, cu fiinţa divizată. Refuzam să mă mai joc cu ceilalţi copii, jocurile lor nu
mă mai distrau, refuzam să mai pescuiesc, să mai fac treburile la care eram pusă.
Totodată, refuzam să dau vreo explicaţie de care oricum nimeni n-avea nevoie.
Pentru că, totodată, revelaţia pe care-o avusesem îmi evidenţiase clar şi un alt
lucru: că între mine şi oamenii printre care trăiam, toate punţile de comunicare
fuseseră rupte. Eu nu-i mai înţelegeam pe ei, iar ei nu m-ar fi înţeles niciodată pe
mine. Preferam să primesc palme şi castane decât să explic un lucru pe care, până
la urmă, nici eu nu-l înţelegeam. Dar îl simţeam şi asta era de ajuns.
După vreun an, într-o seară, trăsura a oprit la poarta Casei, dar domnul
n-a mai coborât din ea. L-am zărit, în schimb, când m-am apropiat, intrigată
de această schimbare a unui obicei ce părea imuabil. La scurtă vreme, pe
poartă a ieşit Doamna, înveşmântată într-o pelerină lungă, cu glugă, cu pas
grăbit, pregătită să urce în trăsură. Înainte de asta, m-a văzut, mi-a făcut semn
să m-apropii, mi-a pus în palmă un lănţişor de aur pe care şi l-a scos de la gât
şi mi-a şoptit, abia perceptibil: „Fetiţo, pleacă de-aici!” Ce ciudat! E pentru
prima oară, acum, când scriu, când mă gândesc la faptul că acel îndemn rostit
ar fi putut însemna o alungare a mea de lângă trăsură. Dar atunci, ca de altfel
întreaga viaţă, am crezut, convinsă mai ales de tonul conspirativ în care mi
s-a adresat, că acel „Fetiţo, pleacă de-aici!” a însemnat, de fapt, îndemnul de
a pleca de acolo, din lumea noroaielor şi a mirosului de peşte. Şi evident că
mi-a dat frisoane, ameţeli şi insomnii, nemaiavând linişte până ce nu l-am
îndeplinit. S-a urcat apoi în trăsură, ajutată de domnul pe care l-am auzit
spunându-i: „În sfârşit, iubirea mea, totul s-a terminat. Sunt al tău, doar al
tău...” şi au dispărut în noapte la fel de misterios precum apăruseră în acel
sătuc amărât de pescari. Am ştiut atunci că nu se va mai întoarce niciodată.
Am rămas în drum ascultând zgomotul roţilor până ce s-au pierdut de tot în
noapte, plângând ca la moartea cuiva. N-o mai văzusem niciodată pe Doamna
de-atunci, de când îmi cântase la pian, dar gândul că se afla acolo mă mai ţinea
legată de lumea aceea în care nu-mi plăcea să trăiesc, dar devenise suportabilă
ştiind că ea cântă la pian undeva dincolo de ziduri. Acolo, în lumina lunii, l-am
urât pe domnul care o luase doar pentru el; dar m-am şi bucurat ştiind că nu
mai e singură, amăgindu-şi tristeţea cu pianul, între două scurte şi clandestine
întâlniri. Dar, odată cu Doamna, „plecasem” şi eu, cea care mă descoperisem
în tablou. Iar eu, cea desculţă din drum, nu mai aveam niciun rost pe acolo.
142

ANTARES AXIS LIBRI

Şi vorbele ei - „Fetiţo, pleacă de-aici!” - mi-au răsunat în urechi până în clipa
când m-am furişat pe vapor.
Trec peste amănuntele devenirii mele, căci nu acestea sunt importante.
Am fugit din Balta Brăilei şi m-am oprit în oceanul marelui oraş. Nu ştiu ce aţi
învăţat voi la geografie, dar eu ştiu că oceanul e tot o baltă mai mare. Dar care
înghite oameni şi corăbii, cu vise cu tot. Nu m-am făcut balerină, aşa cum visam,
am ajuns profesoară de română. Nu spun că profesia mea nu mi-a plăcut, însă
toată viaţa m-am simţit ca un vultur fără o aripă, având în zestrea lui genetică
dorul înălţimilor, dar fiind nevoit să trăiască pe sol. Iată, aşadar, că am ajuns în
punctul în care voiam să ajung. Dragă Mădălina, dacă nu vrei să fii şi tu o pasăre
dezaripată, întoarce-te, cât nu e prea târziu, şi urmează-ţi destinul. Nu spun mai
mult, eşti inteligentă şi sunt sigură că ai înţeles. Fă aşa încât să nu regreţi nimic
în „această prea singură viaţă” (ai recunoscut, Nichita, da?) şi mai ales nu uita
că „dacă dragoste nu e, nimic nu e” (scuză-mă, nu mă pot abţine să dau citate,
deformaţie profesională).
În final, mai vreau să te rog ca plicul sigilat, cu Post-scriptum, pe care l-ai găsit
în scrisoare să-l deschizi numai după ce te vei fi hotărât să te întorci şi să-ţi împlineşti
visul. Dacă nu vei lua această decizie, aruncă-l! Am încredere în corectitudinea ta
pe care ţi-am cunoscut-o în anii de şcoală.
A ta profesoară bătrână de limba română, căreia voi îi spuneaţi atât de
frumos... Doamna.
P.S. Aşadar, dacă citeşti aceste rânduri, te-ai hotărât să mă asculţi şi să-ţi
coşi la loc aripa. Mă bucur pentru tine şi îţi doresc succes. Acum, te rog să mă ierţi!
Te-am minţit. Povestea pe care ţi-am spus-o nu e a mea. M-am jucat şi eu un pic
de-a literatura. Eu am trăit una cu mult mai banală. Am fost o fată nici bogată, dar
nici săracă, am urmat drumul pe care mi l-au trasat alţii şi nu cred că mi-a părut
niciodată nici bine, nici rău. Aşa-i că te-am păcălit? Vezi cât de uşor ne putem
lăsa influenţaţi de literatură? Povestea am auzit-o (cu mai puţine floricele stilistice,
desigur) de la menajera noastră, într-o zi ploioasă de vară. Dar n-am aflat niciodată
dacă era reală sau inventată. Ce concluzie putem trage, aşadar, din lecţia pe care
am învăţat-o astăzi? Că nu trebuie să confundăm viaţa cu literatura, chiar dacă ele
se împletesc uneori până când nu mai pot fi separate de o graniţă. Mădălina, viaţa
nu e un roman, nici un film şi, din păcate, e mult mai puţin interesantă decât ne-o
prezintă aceşti mincinoşi de artişti. Îţi doresc să îţi ajute Dumnezeu să poţi trasa
mereu graniţa, să faci distincţia dintre literatură şi viaţă şi să nu uiţi nicio clipă că,
în timp ce prima trebuie citită (sau jucată pe scenă, în film), cea din urmă trebuie...
trăită!

ANTARES AXIS LIBRI

143

L
I
T
E
R
A
T
U
R
A

Poezie

Poeme
Geo Galetaru
O DISTANŢĂ TRUFAŞĂ

Î
N

Acest linşaj al silabelor horă a
angoasei imaginare
legile explodând în venele noastre docile
focuri şi tăceri ca uşile închise
cărăuşii neantului într-o implorare
definitivă ca însăşi salvarea din
tenebre din pânza freatică a sensului
o distanţă trufaşă în
micile întâmplări fără chip
aşa ne vom obişnui
cu formele lipsite de apărare cu
respiraţia secundei victorioase

S
I
N
E

VOM UITA MÂINILE
Am asimilat axiomele nopţii
am crescut la umbra onomatopeilor în floare
înconjuraţi de înfrângeri de mondenităţi echivoce
bruscaţi de aparenţe din când în când
cine piaptănă sensul va cădea în genunchi
va duce în palme veleităţi imaginare
linia care ne separă e o bufonerie virilă
un rictus implementat pe tarabele memoriei
(vom privi împuşcăturile de pe pod
vom uita mâinile celor vinovaţi)

144

ANTARES AXIS LIBRI

CINEVA VA FI SINGUR
Poţi face lucrurile acestea în linişte
poţi întoarce din drum un continent necunoscut
absenţa vorbeşte mai precis decât silaba victoriei
(niciodată nu vei şti numărul şi traiectoria celor care pierd)
totuşi opririle vor însemna ceva
un pact cu alfabetul frunzei rănite
semnul că undeva începe o poveste fără cuvinte
nimeni nu ridică paharul când oglinzile cad
de parcă am duce întâmplările în casa păpădiei
spune-i salcâmului din deal amănuntele vieţii tale
cineva va fi singur cineva va fi fericit

ABSENŢA
Ne-am înălţat pe vârfuri
şi am văzut acel munte
merii în floare în amiezi condamnate
aşa se scrie istoria
mâinile cad mâinile cad
o ploaie uşoară ai spune
mesagerul vorbeşte despre sine
loveşte copacii şi plânge
niciodată nu am fost aici
absenţa se scrie cu sânge

ANTARES AXIS LIBRI

145

L
I
T
E
R
A
T
U
R
A

Poezie

Poeme
Dan Dănilă
PORTRET

Î
N

Iată chipul meu, odisee obosită sub piele,
vezi, numai irișii au rămas copilăroși:
toate sărutările s-au șters, adio lacrimi,
bună seara, vechi cuvinte fosforescente
și urme compromițătoare spre tâmple

S
I
N
E

Tot ce mai e imaculat va fi înregistrat
acurat în florilegiul iubitei îngândurate
sub sălciile arcuind de lumină grea –
ochii ei verzi ar fi tot mai limpezi acum
dacă n-ar fi închiși ca să vadă dincolo
Dar imaginațiile noastre au fost surori,
nebuloasa crabului era și preferata ei –
câte asemănări în aceste mute uimiri,
ce lumini orbitoare am văzut amândoi
în neantul colorat cu oarecare grabă
ca niște răni camuflate de tandrețea
cu care atingeam temători iarba fiarelor,
câte indescriptibile amurguri sângerii
în restul de secol prăbușit peste noapte.
CAFEA NEAGRĂ
Cafeaua din oglinzi am sorbit-o deja:
dimineața îmi pune ordine în priviri
mereu altă proiecție pe ecranul înclinat
pe o pantă ceva mai apropiată de trup
și de nordul în care m-am închegat
146

ANTARES AXIS LIBRI

Cu iubirile palide, cu umile fotografii
înfășurate în gânduri tot mai subțiri
și lucruri pe care nu le mai pot atinge,
cu degetele încurcate în propria umbră
desenând ceva ireversibil pe meninge
Cineva mă atrage înapoi într-o capcană
desenată pe frunte cu sânge uscat:
adânc în orga ei de lacrimi de femeie
ca muzica apelor – o mai aude oare
cel vindecat, cu pasiunea sub cheie
care a ars punțile prea tremurătoare
sorbind cu nesaț toate privirile crude?
ÎNCEPUT
Adormi mai ușor la umbra esențelor pure:
neînduplecate ramuri înfrunzesc dinadins
ca să nu mai vezi cerul cenușiu și înfumurat
de presupusa naștere a zeilor fără număr –
grimasele lor sunt chiar constelațiile
care mai îngrozesc și acum marinarii,
pe toți fugarii cu veșmintele mai subțiri
decât prima suflare, după trezirea nedorită
aproape de marginea zdrențuită a unei hărți
Se respiră mai bine printre copaci adormiți
șoptind în vis despre marea fericire
de a avea doar sevă în loc de sânge –
ei au inventat smerenia și crucea,
aplecările înspre aroma dintâi, reculegerea,
mestecenii poartă înscrisuri iar platanii
au cuiburi înalte de îngeri nocturni,
câte unul pentru fiecare lespede
pe care li se sprijină rădăcinile –
poate chiar de aceea vechiul cimitir
atrage irezistibil cu oglinzi de marmură,
cu foșnetul frunzei și răspunsuri de dincolo,
cuvintele traduse în limba labirintului
curgătoare ca sângele, dar invers rostite.
ANTARES AXIS LIBRI

147

L
I
T
E
R
A
T
U
R
A

Poezie

Poeme
Laura Cătălina Dragomir
cain nu ştia ce era dar i se
făcea memoria tot mai clară

Î
N
S
I
N
E

148

simţea adoraţia mielului de frate
şi dacă nu i-ar fi interzis să se întoarcă în
cimitir
ar fi săltat rândul în unu el
să-i sărute braţul.
abandonul iţelor negre ale jertfei de
pământ îi ofensa

maţele
nu avea obişnuinţa cunoaşterii de Bine și
Rău
încă prinsă.
întrebă pe mă-sa de cealaltă grădină
dar femeia îşi luase obiceiul să răspundă sâsâit din frunza
care stătea degeaba
arătând dintr-o nuia cu vlagă şi-un măr la capete.
ce face o lume unde nu-s mulţi din femeia asta, gândi.
când era mic, el și al mielului, aveau lapte de la coapsele astea.
o lăsa fără chef de vorbă și lungă.
i se dusese păcatul la el şi era iar frumoasă.
ar fi fost bine să vină Tata
să-i dea înfrângerea frunţii cu mâna liberă
ca totul să fie.
la umbra mielului în două lui Cain i se făcea memoria tot
mai clară.
O să umble prin lume Pastor de acum.
Enoc. Enoc!

ANTARES AXIS LIBRI

Despre sămânţă şi germinaţia întru a crede
seminţele iniţiale nu ştiau să înoate
şi aşteptau liniştite şi încrezătoare drumul spre dualitate.
stăpânul avea alegerea lângă piciorul stâng şi aparent,

împărţea întunericul
de corpul care-l cauza şi mai făcea şi alte trebi.
cel mare nu ştia dacă poate să-şi asume riscul,
doar câinii au credinţa completă dar oamenii trebuiau

inventaţi mai înainte.
avea doar două mâini şi şase zile, trebuia să fie

imprudent.
era puţin probabil că după naştere o să îi schimbe ceva şi trebuia
să îi accepte aşa cum urmau să fie.
stăpânul îşi puse mai bine piciorul stâng. oamenii muşcau
şi săltau fericiți.
era duminică şi seminţele ştiau c-o să meargă pe drumul
ce le corespundea:
el alesese adecvat şi în alte universuri.
aşteptau liniştite şi încrezătoare să fie condamnate să
înoate prima oară.
cenuşa asta liniştitĂ zici că e pentru umplut pântecul?
întreb: e primul talisman la care particip şi Dumnezeu la
mijloc are toate răspunsurile şi mie mi-a rămas
doar să întrerup facerea norocului.
ţine mâna deschisă, veneticule, mi-au dat cu magie aspră
şi nu fug.
o să cresc până la locul unde-am stat înainte şi-o să
aştept timpurile succesive cu luna.
te-au judecat de fericire? când cerul rezistă la nord, se

zice c-o fac...
dumnezeu şi mai cine?
semyaza, asta e prima pocăire la care venim împreună?

spune!
nu poţi să-ţi alegi zidul, deciziile morale fac să ţi se

îngroaşe privirea.
ţiganca era obosită şi mi-a închis mâna.
în al patrulea semn aştepta o femeie.
ANTARES AXIS LIBRI

149

vino, orfanule
să ne jucăm că vorbim
tată şi fiu ca-n finalurile bune
unde nu se spun niciodată părţile în care toţi plâng
şi-şi acoperă spatele cu jumătate de voce.
să stăm pe pământ
şi să-ţi spun ce mi-aş fi dorit pentru tine
ceilalţi deja ştiu să doarmă şi singuri.
nu e aşa cum se naşte distanţa?
am nevoie de toată lumina
şi pentru trei zile, trei nopţi, o femeie.
vino, orfanule, să facă şi ochii mei frunze
în primăvara asta.
şi ţi-am arătat un hulub care în loc de pană avea un om
să fi rânduit eu peste îngeri
cu drept de stăpânire toată ziua şi noaptea de altfel
ar fi fost fiecărui om un hulub cu aură
cum toatelor, inimilor mele, doar un TU.
apa din zbor ar fi umblat călcată la dungă între cele trei
rânduri de aripi
şi eu oarbă toată
m-aş fi înconjurat numai cu tine
în mine Serafime

Publicație editată și realizată cu sprijinul financiar al
Consiliului Local şi al Primăriei Municipiului Galați.
Responsabilitatea asupra conținutului intelectual al articolelor aparține
în exclusivitate autorilor.
Caseta tehnică
Coperta: Adina Vasilică
Tehnoredactori: Sorina Radu
Cătălina Ciomaga

150

ANTARES AXIS LIBRI

Related Interests