George Bacovia (1881-1957) este unul dintre cei cativa mari poeti romani din prima jumatate

a secolului douazeci, remarcabil prin capacitatea de a sintetiza, intr-o opera poetica destul de restransa, aproape toate temele si modalitatile de expresie ale unui curent literar, simbolismul. De la un volum la altul, "Plumb" (1916), "Scantei galbene" (1926), "Cu voi..." (1930), "Comedii in fond" (1936), "Stante burgheze" (1946), temele fundamentale ale simbolismului se contureaza, se nuanteaza si se amplifica, pana la conturarea unui univers poetic inconfundabil in peisajul liricii romanesti modeme. Cadrul existential dominant este orasul, "infernul citadin" (M. Petroveanu), spatiu al recluziunii, unde oamenii apar si dispar de pe scena vietii, intr-un anonimat absolut, in universul degradant al neimplinitii existentiale si al saraciei specifice mahalalei-ghetou: "E-o noapte uda, grea, te-neci afara,/ Prin ceata-obosita, rosii, fara zare,/ Ard afumate, triste felinare/ Ca intr-o crasma umeda, murdara./ Prin mahalali mai neagra noaptea pare/ S-auzi o tuse-n sec, amara/ Prin ziduri vechi ce stau in daramare." ("Sonet"). Orasul este in ruina, consecinta directa a civilizatiei tehnice, prin degradarea materiei, chiar a spatiului de protectie si de intimitate, casa ce si-a pierdut functia antropologica primordiala, de centru al lumii: "Odaia mea ma inspaimanta/ Cu braie negre zugravita -/ Prin noapte, toamna despletita/ in mii de fluiere canta.../ Aici n-ar sta nici o iubita." ("Singur"). Spatiul dimprejur, extins pana la imaginea orasului mondial, devine si el terifiant, terorizant, Ioc al unui doliu prelungit pana in adancul material al lumii: "Copacii albi, copacii negri/ Stau goi in parcul solitar:/ Decor de doliu, funerar.../ Copacii albi, copacii negri." ("Decor"), prin existenta moravurilor abisale ale pegrei, ce construiesc adevarate Sodome si Gombre: "Acum, cad foi de sange-n parcul gol/ Pe albe statui feminine:/ Pe alb model de forme fine/ Acum, se-nsira scene de viol." ("in parc"), prin figurarea locuitorilor orasului ca personaje de muzeu, moarte prin sterilitatea propriilor preocupari: Plangea caterinca-fanfara,/ Lugubru in noapte, tarziu/ Si singur priveam prin ochene/ Pierdut in muzeul pustiu..." ("Panorama"). In acest univers ostil, in care se simte plansul materiei in intermundii, ea insasi cuprinsa de disolutie ("De-atatea nopti aud plouand,/ Aud materia plangand"), solitudinea este starea existentiala obisnuita, din care se proiecteaza spatiul imaginar, cu toate tenebrele sale. Odaia, "celula cotidiana" (M. Petroveanu), este locul inchis, restrictiv, unde poetul e cuprins de spaimele nefiintei: "Eu trec din odaie-n odaie/ Cand bate satanica ora." ("Miezul noptii"). Nici dragostea nu este decat rareori sentimentul salvator al comuniunii fiintelor, ce se opune singuratatii: "Ce cald e aicea la tine/ Si toate din casa mi-s sfinte -7 Te uita cum ninge decembre..." ("Decembre"). De cele mai multe ori insa dragostea este asociata extinctiei, insotita de reprezentari macabre: "Sunt cativa morti in oras, iubito,/ Chiar pentru asta am venit sa-ti spun" ("Cuptor"). Natura, in poezia lui Bacovia, prelungeste de regula agonia orasului, fiind, in cele mai multe poezii, nu un spatiu al salvarii fiintei, ci al disparitiei in neant: "Pe drumuri delirand,/ Pe vreme de toamna,/ Ma urmareste-un gand/ Ce ma indeamna:/ - Dispari mai curand!" ("Spre toamna"). Anotimpurile creeaza stari nevrotice, generate de trecerea accelerata a timpului catre extinctia individuala: "Si toamna, si iarna/ Coboara amandoua;/ Si ploua, si ninge/ Si ninge, si ploua" ("Moina"), predominand anotimpurile boreale, malefice, apocaliptice, ca o reiterare a Apocalipsei germanice, fimbulvetr: "Ninge grozav pe camp la abator/ Si sange cald se scurge pe canal;/ Plina-i zapada de sange animal/ Si ninge mereu pe-un trist patinoar" ("Tablou de iarna"). Teama de sfarsit de lume indeamna la manifestari orgiace: "Si ninge in orasul mare,/ E noaptea plina de orgii,/ Iar prin saloane aurii/ S-aud orchestre si fanfare" ("Si ninge"). Primavara produce nevroze, "nervi", "spleen": "in infinit pamantul se simte tresaltand/ Vor fi acum de toate cum este orisicand,/ Dar iar ramane totul o lunga teorie.// O, cand va fi un cantec de alte primaveri?!..." ("Nervi de primavara"), iar vara este un anotimp al descompunerii: "Pe catafalc, de caldura-n oras,/ incet, cadavrele se descompun." ("Cuptor"). Apa isi pierde, in acest univers, functia primordiala de geneza a vietii, devenind mediul dizolvant al materiei, fara capacitate de transcorporalizare: "Si parca dorm pe scanduri ude,/ in spate ma izbeste-un val -/ Tresar din somn, si mi se pare/ Ca n-am tras podul de la mal.../ Si simt cum de atata ploaie/ Pilotii grei se prabusesc." ("Lacustra"). Erotica bacoviana ofera sentimentul cel mai contradictoriu din poemele sale, printr-o proiectie in spatiul ideal a acestui univers halucinant. Locuinta iubitei este, ca la romantici, spatiul de salvare, un obstacol fata de vitregiile de afara, chiar iarna parand de aici mai blanda, poetica: "le uita cum ninge decembre.../ spre geamuri, iubito, priveste -/ Mai spune s-aduca jaratec/ Si focul s-aud cum trosneste.../ Ce cald e aicea Ia tine,/ Si toate din casa mi-s sfinte". ("Decembre"). Dragostea este insa, de cele mai multe ori, maladiva, fecioarele sunt "histerizate", "pale", atinse de ftizie, erosul prelungindu-se ineluctabil in thanatos: "Iubita canta-un mars funebru,/ Iar eu nedumerit ma mir:/ De ce sa cante-un mars funebru.../ Si ninge ca-ntr-un cimitir." ("Nevroza") sau in degradare morala, femeia devenind o componenta mercantila a vremii, "Femeie, - masca de culori, / Cocota plina de rafinerii" ("Contrast"). Moartea vine astfel ca o rezultanta fireasca a unui univers in destramare, dar si ca eveniment ce alunga cosmarul maladivitatii si al funebrului existential: "Dormeau adanc sicriele de plumb/ Si flori de plumb si funerar vestmant -/ Stam singur in cavou... si era vant.../ Si scartaiau coroanele

de plumb." ("Plumb"), edificand incet un prag al disparitiei: "Sunt cativa morti in oras, iubito,/ Chiar pentru asta am venit sa-ti spun;/ Pe catafalc, de caldura-n oras,/ incet, cadavrele se descompun" ("Cuptor"). Sentimentul mortii este intalnit si la poetul belgian Verhaeren, in "Les Flanibeaux noirs" si "Debacle", sau in cazul lui Laforgue. La Bacovia, el reprezinta totusi comunicarea cu transcendentul, o contingenta cu divinul. Lipsa de echilibru intre fiinta si nefiinta il determina pe poet sa creada ca oamenii sunt de fapt "mumificati" inca din timpul vietii, incapabili sa infranga astenia existentiala, fiind dominati de tristete. in spiritul lui Heidegger, viata este menita de la inceput mortii, eul uman dobandindu-si apelativul de Sein zum Tode. Orasele provinciale adapostesc oamenii fara idealuri, "prosti", iar poetul devine solitar in cautarea sa: "Sunt solitarul pustiilor piete/ Cu jocuri de umbra ce dau in nebunie;/ Palind in tacere si-n paralizie, -/ Sunt solitarul pustiilor piete..." ("Palind"). Pe aceasta extinsa arie tematica, poezia Iui Bacovia exprima toata recuzita instrumentelor simbolismului, sugestiile, simbolurile, corespondentele baudelairiene, muzicalitatea versurilor, cromatica, experientele prozodice. Volumele sale de poezii marcheaza, fiecare, in ordine cronologica, o anumita preferinta coloristica sau tema aparte. Plumbul are culoarea gri, a ternului a monotoniei ce apasa greu, semnificand moartea, galbenul este o culoare deschisa, dar, in viziune simbolista, reprezinta deznadejdea, dupa cu; singur marturisea poetul: "in poezie m-a obsedat intotdeauna un subiect de culoare... Pictorul utilizeaza in mestesugul sau culorile: alb, rosu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am incercat sa le redau cu inteligenta, prin cuvinte. Fiecarui sentiment ii corespunde o culoare. Acum, in urma, m-a obsedat galbenul, culoarea deznadejdii. La fel, griul este o culoare cu valente multiple: ea poate semnifica si galbenul, o culoare ce scapa judecatii obisnuite, deznadejdea sau ternitatea si monotonia lumii, departe de ideea de scanteie divina. Galbenul poate fi culoarea bolnavilor sau a ftizicilor, persoanele insemnate cu galben denota o slabiciune inerenta, nu sunt capabile de actiuni puternice, definitive, traiesc intr-un marasm existential total. De aceea, ultimul volum poarta titlul «Scantei galbene»". Mai importanta pentru simbolisti decat notiunea de culoare este aceea de muzica. Verlaine recomanda, in cunoscuta sa "Arta poetici", "De Ia musique avant toute chose", arta muzicala trezind cele mai variate sentimente. Alti poeti simbolisti. Stefan Petica de pilda, introduc o intreaga scara de instrumente muzicale pentru a crea senzatia de eufonie dorita: "Viorile tacura. O, nota cea din urma/ Ce plange razletita pe strunele-nvechite./ Si-n noaptea solitara, o, cantul i ce se curma/ Pe visurile stinse din suflete-ostenite". Teoria "corespondentelor" este, de asemenea, foarte importanta pentru Bacovia, dar el duce arta simbolista mai departe, spre un ermetism ocult, unde simbolurile se cer decriptate cu minutiozitate. Dintre poetii simbolisti francezi, Rene Ghil si Gustave Kahn. bine cunoscuti de Bacovia, vor introduce o noua teorie, a sistematizarii muzicale a procedeelor sonore. Aspectul macabru, morbiditatea ca stare de fapt a lumii poate fi preluata de la Rollinat, din " Les nevroses": "Elle etait toute nue assise au clavecin/ Et tandis que au. dehors hurlaient les vents farouches/ Et que Mini sonnait comme un vague tocsin/ Ses doigts cadavereux voltigeaient sur les touches...?/ Osseuse nudite chaste dans sa maigreur!/ Beaute de poitrinaire aussi triste vu ardente." ("Amanta macabra"). In acest sincretism de tehnici simboliste, primul volum de poezii introduce culorile gri si alb sau negru, singurele variante in care poate fi zugravita o lume fara sperante, aflata inca de la inceput sub spectrul obositor al mortii. Gravitatia absoluta, asezata sub semnul simbolic al Plumbului, in ultima instanta singurul mijloc de a scapa dintr-o existenta oprimanta, de transcendere a granitelor, croieste calea spre o noua dimensionalitate. Corbii apar, in aceasta atmosfera, ca mesageri ai mortii pentru orasul aflat in descompunere: "Trec corbii - ah, «Corbii»/ Poetului Tradem -/ Si curg pennoptat/ Pe-un targ inghetat" ("Amurg"), ce se inchide in sine ca un imens "cavou". Ideea lumii ca un enorm "cavou", prezenta si la Mihai Eminescu ("O racla-i lumea"), figureaza aici spatiul fara iesire, sufocant prin monotonie, prin lipsa de speranta. in poezia "Gri", spatiul obtine o culoare deprimanta, in el se aud doar sunetele corbilor, zeii celtici responsabili de aducerea mortii pe pamant, iar ninsoarea isi inchide culoarea, devine gri: "Iar in zarea grea de plumb/ Ninge gri". Gandurile raman fara speranta, monotone, se innegresc: "Ca si zarea, gandul meu se innegri". Culoarea gri invadeaza totul, constiinta, parc, oras, univers, si indeamna la moarte, determinand tristetea si abulia poetului. Perioadele istorice imemoriale devin astfel spatii de salvare, reprezinta purificarea lumii de morbidul apasator al existentei umane, civilizatia tehnica dizolvandu-se incetul cu incetul sub avalansa lichida din "Lacustra". in "Seara trista", cantecul devine mijloc de eliminare a plictisului, de coborare, din nou, pe scara istorica, in epocile barbare: "Barbar, canta femeiaaceea/ Tarziu, in cafeneaua goala,/ Barbar canta, dar plin de jale -/ Si-n jur era asa rascoala". Muzica, la simbolisti mijloc de acces in sferele oculte ale gandirii, devine si aici un motiv de uitare: "Si nici nu ne-am mai dus acasa,/ S-am plans cu fruntile pe masa". "Amurg de iarna" metalizeaza lumea, o transforma intr-o imensa intindere impersonala, unde viata sucomba de la inceput: "Amurg de iarna, sumbru, de metal,/ Campia alba - un imens rotund", pe deasupra caruia vasleste un "corb, diametral". Iarna, imaculatul, se asociaza cu moartea, cu sangele: "Ninge grozav pe camp

la abator/ Si sange cald se scurge pe canal:/ Plina-i zapada de sange animal -/ Si ninge mereu pe un trist patinoar..." ("Tablou de iarna"), lupii apar ca un simbol al devorarii viului, iar iubita incepe sa cante lugubru, in "Nevroza". La Bacovia, nici unul dintre anotimpuri nu este benefic, toamna fiind sezonul bolilor pentru poetul retras in spatiul neprotector al interiorului: "De-acum, tusind, a si murit o fata,/ Un palid visator s-a impuscat;/ E toamna si de-acuma s-a-nnoptat.../ - Tu ce mai faci, iubita mea uitata?" ("Plumb de toamna"). Dupa aceasta incercare de transcendere nereusita a limitelor lumii, de trecere in sfera elementelor grele, Bacovia intra pe panta deznadejdii, universul se inchide din ce in ce mai miilt, consecinta a pierderii puterilor initiale. Avalansa mortii sur/ine ca un atac continuu, invadand mintea si trupul: femeia in doliu din poezia "Scantei galbene" este emblematica pentru aceasta stare de lucruri: "0 femeie in doliu pe "strada,/ O frunza galbena tremura dupa ea", in tinip ce "a lumii gramada" trece mai departe, nejbasatoare la chinul ei, la extinctia individuala. Poetul, singur, este invadat de spaimele ancestrale ale sfarsitului, in odaia stramta, simbol al mortii: "— Odaie, plina de mistere, / In pacea ta e nebunie;/ Dorm umbre negre prin unghere,/ Pe masa arde o faclie" ("Singur"). Lumea este invadata de strigoi, simboluri ale redobandirii vietii dupa moarte, parand a starni lumea cu veselia lor continua, cu avalansa de culori excentrice, exotice: "Cu rosii fanare, galbene, verzi,/ Trec noaptea strigoii prin lanuri de grau/ Si cainii spre lanuri in noapte tot bat -/ Strigoii in crasma la pod au intrat." ("Strigoii"). "AU Souis Day", un Halloween autohton, vine sa dea culoare lumii sterse, desi protagonistii raman amenintati de spectrul rasaritului de soare ce pune capat veseliei nocturne. in "Mars funebru" se schimba insa registrul tematic, moartea devine predominanta, fiorul ei pune in miscare instrumente simbolice, ca intr-o simfonie a stihiilor ascunse: "Ningea bogat, si trist ningea; era tarziu/ Cand m-a oprit, in drum, la geam clavirul;/ Siam plans la geam, si m-a cuprins delirul -/ Amar, prin noapte vantul fluiera pustiu". Pustietatea copleseste spatiile, chiar personajele parand desprinse dintr-un tablou suprarealist: "Apoi, veni si-o blonda in salon.../ Si-aproape goala prinse, adormita,/ De pe clavir, o scripca innegrita -/ Si urmari, pierduta, marsul monoton.// inalta, despletita, alba ca de var,/ Mi se parea Ofelia nebuna.../ Si lung gemea arcusu-acum pe struna,/ ingrozitorul mars lugubru, funerar." ("Mars funebru"). Elementele tabloului, cu sunete ce se reverbereaza la maximum, nu vin decat sa consfinteasca tabloul general al unei lumi moarte, in care facliile se lupta in agonie si clavirista nu arunca nici o privire spectatorului inopinat: "Viata-i melodie funerara". Cantecul de cucuvele si claustrarea "intre ziduri" vin sa defineasca lumea bolnava a poetului, incapabila de resurectie, cufundata in tacere: "Tacere e in ganguri si in ograzi de-asfalt" ("intre ziduri"). Singuratatea este, totusi, o stare preferata de poetul coplesit de o lume careia nu-i poate schimba coordonatele: "Mai bine singuratec si uitat,/ Pierdut sa te retragi nepasator" din "tara trista, plina de humor" ("Cu voi..."). Procedeele de invatare scolastica devin caricaturale in acest infern al neimplinirii, al impotrivirii lascive, neserioase in fata maladivitatii, a extinctiei: "Liceu. - cimitir/ Al tineretii mele -/ Pedanti profesori/ Si exameneS grele" ("Liceu"). Nici amorul nu mai poate fi veritabil, devine un exercitiu hidos, al personajelor fara viata: "Amorul, hidos ca un satir/ Copil degenerat -/ invinetit, transfigurat,/ Ieri, a murit in delir.// Aci, prozaici pamanteni,/ Pe drumuri a murit,/ De zurnetul de bani inabusit,/ in lumea asta cu dugheni." ("Proza"). Femeile acestei lumi fara orizont isi dorm somnul de veci in sicrie de cristal: "Oh, sunt fecioare cu obrazul pal,/ Modele albe de forme fine- / Si singure dorm. albe, si senine/ in albele crivate de cristal..." ("Contrast"). Lumea, lipsita de orice legi conveniente, devine taram al terorii, al hidosului: "Vagabondand, intr-un amurg blond,/ Am dat de-ale cimitirului porti -/ Acolo, cioclii isi bat joc de morti,/ Si-am ras un ras de vagabond." ("Sepulcre violate"). Poetul, situat departe de universul profan, isi contempla propria moarte: "Aici sunt eu/ Un solitar/ Ce-a ras amar/ Si-a plans mereu" ("Epitaf). Timpul se aglomereaza in "Comedii in fond", poetul fiind cuprins de jale, cu sentimentul disparitiei apropiate: "De mult, de mult cunosc doi plopi/ Ce-mi stau si azi in cale -l imi place mult ca sa-i privesc/ Dar ma cuprinde-o jale...// Caci parca-mi spune-un nu-stiu-ce.../ Ca maine poate am sa mor -/ Si dansii n-or mai fi priviti / De nici un trecator". ("Regret"). Repaosul devine o stare binevenita dupa o astfel de viata plicticoasa, iar jalea, resemnarea si tristetea invadeaza spatiul mental: "Zadarnic flaute canta/ in aste zile pagane -/ La vant s-au dus aspiratii/ Nimic nu ramane..." ("Gaudeamus"). Nici cartea nu mai este deschisa in asteptarea mortii, iar noaptea devine inspaimantatoare: "Ce mai este... carti de noapte/ Mai citesc, si-mi pare ca sunt viu/ Cine iar aprinde lampa/ Cand e prea tarziu"? ("Tacere"). Luminile lumii apar estompate, anotimpurile se invalmasesc, ducand cu ele "Tristeti pe vant, tristeti de mort" ("Amurg"): "Erau ziare, evenimente/ De vremuri grave, sat de regret - / Suspecte umbre de cabaret.../ Erau ziare, evenimente.// Sunau tambale, tarzia noapte.../ De cabaret comun -/ Femei racneau betia falsa/ Prin miros de tutun." ("Ecou tarziu"). Volumul "Stante burgheze" vine sa radiografieze, inainte de moarte, lumea ce nu poate opri declinul, negandu-se, astfel, pe ea insasi. Infernul, in tusa expresionista, devine de metal, plin de

flacari ce elimina resturile impure: Acolo, spun calatorii,/ Ca numai rafale de foc/ Se denunta/ Lugubru, metalic" ("Sic transit"), iar zilele, la fel ca toate celelalte, trec anodin si monoton, ca gloria pierduta a lumii. Cetatea imbatraneste treptat, sub suflarea eternitatii: "Cantec, deasupra cetatii,/ imbatranire?!/ Eternitatii i-am zis" ("Idei"), iar marile idei mor in caruselul zilelor, al vizitelor unde nu se intampla nimic, discutiile banale ferindu-i pe vorbitori de spectrul mortii: "Veacul m-a facut/ Atat de cult,/ incat ma uit/ Peste oameni.../ S-ar putea face/ Multe reforme./ Ma gandeam singur./ Eram fara nimeni./ Si tocmai azi/ Au venit musafiri./ - Tu ce dai, eu ce dau.../ A, de cand nu ne-am vazut" ("Vizita"). Noul univers este, astfel, in exclusivitate, unul banal, culinar, radioul propunand o lume a gurmanzilor: "Cantau/ La «Radio»/ Populare,/ Aperitive,/ De-o tuica,/ Si masline./ Legende clasice,/ intr-un castel,/ Departe,/ Secolul XVIII./ Ceaiuri,/ Piscoturi/ Siacadele" ("Moderna"). in ultimele poezii ale volumului, universul poetic se scufunda in trecut, nu mai apartine prezentului, pentru ca roata timpului s-a mai deplasat inca putin si toate verbele sunt la trecut: "Reintram in targ./ Zapada licarea/ Electric,/ Pe fereastra ta./ Se ducea o noapte./ Citeam/ Ca in nopti de iarna"("Boema"). in acest fel, Bacovia inscrie lumea pe o panta apocaliptica, pe care aluneca treptat, poezia sa fiind o apocalipsa estetica a mediilor prin care a trecut.