30

DE ZILE

PENTRU TRĂIREA BIRUINŢELOR SPIRITUALE
Treizeci de autori creştini de frunte împărtăşesc din cunoştinţele lor

Culese de

BRUCE WILKINSON

2

2

3

DEDICAŢIE
Această carte este dedicată unei persoane cu care am lucrat mai mult de douăzeci de ani în misiunea Walk Thru the Bible, şi am avut privilegiul s-o urmăresc trăind numeroase biruinţe spirituale de-a lungul anilor. Ea nu doar continuă să urmărească excelenţa în viaţa ei, dar n-a încetat niciodată să crească spiritual de când am întâlnit-o prima oară în 1978. Dedic deci această carte lui: Jill Milligan În aceşti douăzeci de ani, Walk Thru the Bible (WTB) a promovat-o mai mult decât pe oricine altcineva în întreaga istorie a misiunii. Conducerea ei vizionară renumită este depăşită doar de angajarea ei tot mai profundă faţă de Domnul Isus Hristos. Comitetul de conducere şi echipa administrativă a lui Walk Thru the Bible o preţuiesc foarte mult. Ea nu doar conduce misiunile pentru femei din biserica ei locală, ci de asemenea continuă să ucenicizeze femeile, conducând pe fiecare din ele către trăirea biruinţelor spirituale. Chiar de curând am împărtăşit cu ea faptul că soţia mea, Darlene, şi cu mine consideram că ea era unul din cele mai minunate exemple ale „femeii din Proverbe 31“ pe care l-am întâlnit vreodată. Într-adevăr, „Fiii ei se scoală şi o numesc fericită; bărbatul ei se scoală şi-i aduce laude, zicând: «Multe fete au o purtare cinstită, dar tu le întreci pe toate»“ (Proverbe 31:28-29). Astăzi ea este vicepreşedinta lui Life Change Videos (Filme video care schimbă viaţa) şi supraveghează o misiune vastă şi în plină dezvoltare de răspândire a învăţăturilor biblice prin filme video în întreaga naţiune. Prin încurajarea ei continuă a luat fiinţă toată această serie intitulată Cele trei scaune: Trăind biruinţe spirituale. Este un privilegiu s-o onorăm – o femeie care eu cred că este mare atât în ochii cerului cât şi ai pământului – în acest fel modest.

3

4

4

5

CUPRINS
Introducere Mulţumiri INTRODUCERE Biruinţa spirituală 1 Pune-ţi pe inimă să trăieşti biruinţe spirituale Bruce H. Wilkinson PARTEA ÎNTÂI: Trăind biruinţe spirituale în viaţa ta Biruinţa spirituală 2 Pune capăt spiralei coborâtoare Charles R. Swindoll Biruinţa spirituală 3 Dărâmă obstacolele din calea intimităţii cu Hristos Joseph Stowell Biruinţa spirituală 4 Disciplinează-te ca să câştigi premiul Erwin Lutzer Biruinţa spirituală 5 Fă-ţi curaj şi analizează-te altfel Hannah Whitall Smith Biruinţa spirituală 6 Înlocuieşte-ţi mândria cu smerenia autentică J. Oswald Sanders Biruinţa spirituală 7 Trăieşte în puterea Duhului Sfânt J. I. Packer Biruinţa spirituală 8 Lasă Duhul să-ţi învingă carnalitatea Andrew Murray

5

6 PARTEA A DOUA: Trăind biruinţe spirituale în căsnicia ta Biruinţa spirituală 9 Repară temeliile căsniciei tale James Dobson Biruinţa spirituală 10 Distruge miturile obişnuite despre căsnicie Gary Chapman Biruinţa spirituală 11 Alungă prădătorii căsniciei John Trent Biruinţa spirituală 12 Soţilor, iubiţi-vă soţiile Tony Evans Biruinţa spirituală 13 Soţiilor, ajutaţi-vă soţii Elizabeth George Biruinţa spirituală 14 Fă-l fericit pe partenerul tău de viaţă Robert Jeffress Biruinţa spirituală 15 Aprinde-ţi din nou dragostea David şi Claudia Arp PARTEA A TREIA: Trăind biruinţe spirituale în familia ta Biruinţa spirituală 16 Cinsteşte pe copiii tăi ca pe o comoară nepreţuită Gary şi Greg Smalley Biruinţa spirituală 17 Perseverează ca părinte proactiv Dennis şi Barbara Rainey Biruinţa spirituală 18 Pregăteşte-i pe copiii tăi pentru o viaţă sexuală pură Tim şi Beverly LaHaye

6

7 Biruinţa spirituală 19 Taţilor, ajutaţi-i pe copiii voştri să rămână în picioare Steve Farrar Biruinţa spirituală 20 Insuflaţi disciplina bunelor maniere Elisabeth Elliot Biruinţa spirituală 21 Deprinde-i pe copiii tăi să respecte autoritatea Ted Tripp Biruinţa spirituală 22 Mamelor, nu vă temeţi! Jean Fleming PARTEA A PATRA: Trăind biruinţe spirituale în umblarea ta cu Dumnezeu Biruinţa spirituală 23 Trăieşte viaţa dincolo de limite Franklin Graham Biruinţa spirituală 24 Supune-te voii lui Dumnezeu Warren Wiersbe Biruinţa spirituală 25 Dobândind mulţumirea Joni Eareckson Tada şi Steven Estes Biruinţa spirituală 26 Păzeşte-te de idoli John Wesley Biruinţa spirituală 27 Măreşte-ţi setea de Dumnezeu Jerry Bridges Biruinţa spirituală 28 Practică disciplinele spirituale Kenneth Boa

7

8 Biruinţa spirituală 29 Tradu bunele tale intenţii în acţiuni care să-ţi schimbe viaţa Howard G. Hendricks şi William D. Hendricks CONCLUZIE Biruinţa spirituală 30 Trăieşte o viaţă de necurmate biruinţe spirituale Bruce H. Wilkinson

8

9

INTRODUCERE DRUMUL CARE NE STĂ ÎNAINTE
În cei treizeci de ani ai mei de slujire, i-am întrebat pe ascultătorii din toată lumea cum ar descrie ei progresul lor spiritual din prezent. „Gândeşte-te la tine însuţi ca la un pelerin în călătorie“, am spus. „Unde te-ai situa pe acest drum? Cum ai descrie cel mai bine gradul de înaintare în umblarea ta cu Dumnezeu?“ Ştii ce am descoperit? Doar foarte puţini creştini se văd pe ei înşişi făcând un progres semnificativ din punct de vedere spiritual. Majoritatea folosesc cuvinte ca: „parcă aş merge în cercuri“, „am pierdut puţin direcţia în momentul de faţă“, sau pur şi simplu împotmolire curată. Dar iată vestea cea bună – mai mult de 80 la sută din creştinii cu care am stat de vorbă au o dorinţă profundă să crească, să se schimbe şi să aibă biruinţe spirituale ca să ajungă la tot ce are mai bun Dumnezeu pentru viaţa lor! Întrucât citeşti această carte, bănuiesc că şi tu eşti unul dintre ei. Ai de gând să porneşti într-o nouă direcţie din punct de vedere spiritual. Poate ai simţit de câtva timp că trebuie să treci peste unele obstacole vechi din viaţa ta care te-au împiedicat să experimentezi o umblare spirituală cu Dumnezeu mai profundă şi mai satisfăcătoare. Fiecare pagină din această carte a fost alcătuită cu măiestrie astfel încât căutarea ta spirituală să fie încununată de succes. Fiecare din cele treizeci de scrieri cred că îţi vor prezenta câte o cheie care va deschide o încuietoare diferită din viaţa ta. Fiecare încuietoare, odată deschisă, te va elibera într-o nouă sferă a vieţii. Lanţurile vor cădea. Porţile, cu zăbrele lungi, se vor deschide. Noi posibilităţi vor apare imediat. De unde ştiu? Pentru că fiecare învăţătură este bazată pe Biblie. Şi pentru că mentorii încercaţi pe care îi vei cunoaşte în aceste pagini au mers înaintea ta în această călătorie. Sfatul lor este testat prin experienţa lor personală şi este evaluat de adevărurile puternice şi neschimbătoare ale Cuvântului lui Dumnezeu. Învăţători cunoscători ca Charles Swindoll, Elisabeth Elliot, James Dobson, Joni Eareckson Tada, Howard Hendricks, Gary Smalley şi alţii – fiecare îţi va prezenta adevărul care transformă. 30 de zile pentru trăirea biruinţelor spirituale face parte de fapt dintr-o serie mult mai largă de resurse care schimbă viaţa. Acestea includ cartea Trăind biruinţe spirituale şi un număr de resurse video şi audio pentru folosinţă personală şi în grup pe care le vei găsi listate la sfârşitul acestui volum. Sper că vei profita de ele ca să urmăreşti cu agresivitate creşterea ta spirituală. Dacă ai urmat vreodată un seminar Walk Thru the Bible, dacă ai urmărit un film video LifeChange (Schimbarea vieţii) cum ar fi Portretul biblic al căsătoriei sau Sfinţenia personală în vremuri de ispită, sau ai citit Umblarea zilnică, Umblarea tinerilor, sau Umblarea familiei, atunci cunoşti deja inima misiunii noastre. Tot ce realizează Walk Thru are în vedere un singur lucru – să te conducă spre o schimbare reală şi durabilă a vieţii pentru gloria lui Dumnezeu. Aşa cum vei descoperi în curând, principiul celor Trei Scaune este ţesut ca un fir comun în aproape fiecare pagină a acestei cărţi. Am vorbit şi am scris despre cele Trei Scaune mai mult de douăzeci şi cinci de ani pe plan naţional, şi mai recent, în toată lumea. În fiecare caz, fie pe stadioane sportive, în colegii creştine, în faţa întrunirilor naţionale ale oamenilor de afaceri şi ale educatorilor, sau în arenele din Africa de Sud şi Australia, răspunsul la acest mesaj a fost în mod constant acelaşi: vieţile s-au schimbat. Fiecare din acele Scaune reprezintă un nivel diferit al dedicării faţă de Dumnezeu: 9

10 •Primul Scaun simbolizează dedicarea. Omul a ales să-L iubească şi să-L slujească pe Dumnezeu cu toată inima. •Al doilea Scaun simbolizează compromisul. Omul a ales să încerce să ia pentru el însuşi lucrurile cele mai bune pe care le au de oferit atât Dumnezeu cât şi lumea. •Al treilea Scaun simbolizează conflictul. Omul a ales să nu-I răspundă lui Dumnezeu în nici un fel semnificativ, rămânând în dezacord cu realităţile spirituale eterne. Dacă eşti creştin, atunci ai stat în fiecare din aceste Scaune într-un moment sau altul din viaţa ta. Scaunul în care stai de obicei controlează toate aspectele vieţii tale – valorile tale, scopurile tale, relaţia ta cu Dumnezeu, caracterul tău, căsnicia ta, copiii tăi, felul în care îţi petreci timpul şi îţi cheltuieşti banii. Am observat că atunci când oamenii încep să priceapă implicaţiile acestor principii, lumina se răspândeşte peste întreaga lor viaţă. Aproape toţi îşi dau seama unde stau şi de ce. Mulţi ajung la o biruinţă spirituală imediat. Niciodată n-a fost mai imperios necesară lăsarea în urmă a mediocrităţii spirituale. Directorii agenţiilor seculare de sondare a opiniei publice au raportat aceeaşi statistică: stilul de viaţă, valorile şi opţiunile creştinilor şi ale ne-creştinilor sunt în principal aceleaşi! În loc să demonstreze incredibila putere a lui Hristos de a schimba vieţile, biserica de astăzi demonstrează în mod jenant exact contrariul. Sunt convins că Domnul îi cheamă pe credincioşi înapoi la o viaţă de dedicare şi evlavie. Deci, prietene, marchează următoarele treizeci de zile, şi deschide-ţi inima. Maestrul în schimbarea vieţii – Însuşi Duhul Sfânt – aşteaptă să te îndrume pas cu pas spre libertatea, creşterea şi împlinirea pe care Domnul tău le-a avut în minte pentru tine încă de când a început timpul. Ai început o călătorie palpitantă, una pe care poţi s-o întreprinzi atât cu anticipaţie cât şi cu încredere. „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea“ (Filipeni 2:13).

10

11

MULŢUMIRI
Scopul acestei pagini este de a face cunoscut faptele care stau în spatele acestei cărţi – de a împărtăşi stima şi consideraţia acolo unde se cuvine într-adevăr stimă şi consideraţie. Primul căruia trebuie să-i dăm cinste este omul care a lucrat alături de noi la dezvoltarea acestei unelte puternice pentru creşterea spirituală, domnul Steve Kroening. Steve este un editor prin excelenţă şi este capabil să descopere ce este cel mai bun din ce este cel mai bun din orice se scrie despre un subiect. Inima lui pentru Domnul este mereu în creştere, şi acest proiect reflectă angajamentul lui faţă de noi de a experimenta bucuria biruinţelor spirituale. Mulţumesc, Steve; plăcerea a fost de partea mea! A doua cinste trebuie acordată incredibililor autori ale căror scrieri au dezvăluit secretele care stau în spatele trăirii biruinţelor spirituale. Cei mai mulţi din aceşti oameni sunt prieteni sau cunoştinţe personale, şi ştiu că vieţile lor sunt conform cuvintelor lor. Când cuvintele şi căile sunt una, noi numim aceasta integritate personală. Vă mulţumesc, coslujitori ai Împăratului, că ne-aţi împărtăşit din inima voastră aceste treizeci de biruinţe. A treia cinste trebuie acordată în mod special întregii echipe de la LifeWay Resources condusă de Dr. Gene Mims şi echipei lui de conducere. Încurajarea lui şi conducerea lui vizionară care are în vedere interesele Împărăţiei au stimulat acest concept dincolo de tot ce am visat sau ne-am putut imagina vreodată. Parteneriatul nostru de la Walk Thru the Bible cu LifeWay Resources în tot acest proces n-a fost nimic altceva decât o nespus de mare plăcere. John Kramp, John Ross, Rich Murrell, Mike Miller, Lee Sizemore, Jimmy Hester şi mulţi alţii au fost un exemplu minunat de slujitori excelenţi! A patra cinste trebuie acordată minunatei echipe de la Multnomah Publishers sub conducerea inovatoare a lui Don Jacobson. Este o distinsă onoare să tipăreşti această carte cu Multnomah datorită angajamentului lor puternic de a produce materiale de o valoare excelentă şi eternă. Mulţumiri speciale trebuie acordate lui Eric Weber, care a dirijat acest proces complex şi termenele lui finale destul de presante cu cea mai mare uşurinţă. Am păstrat ce a fost mai bun pentru la urmă. Cea mai înaltă onoare trebuie acordată Domnului nostru mare. Angajamentul Lui de a ne conduce prin biruinţe spirituale după biruinţe spirituale este singura temelie pentru o carte ca aceasta. Îi mulţumesc şi Îl laud pe El pentru loialitatea Lui constantă şi pentru angajamentul credincios de a-i duce pe toţi fiii şi fiicele Sale de la o biruinţă spirituală la alta – pe toţi în drum spre biruinţa finală – spre cea din urmă transformare în chiar chipul Domnului Isus Hristos.

11

12

12

13 Ziua 1 Trăind biruinţe spirituale

Pune-ţi pe inimă să trăieşti biruinţe spirituale
BRUCE H. WILKINSON M-am împotmolit! Vreau să zic că m-am împotmolit de-a binelea! Atunci am numit aceasta „criza de la mijlocul vieţii“ mele. Mă apropiam de patruzeci şi nimic nu mai mergea cum trebuie. Lucrarea nu mă mulţumea. Vroiam tot ce nu aveam. Chiar şi proverbiala maşină roşie sport şi toate celelalte lucruri care merg cu ea arătau groaznic de bine pentru acest bărbat însurat de vârstă mijlocie. La fel arăta şi părăsirea misiunii. Nu ştiam ce vroiam să fac în schimb – poate să lucrez la un magazin sau ceva. Orice altceva ... dar altceva. În cele din urmă, totul a ajuns la un punct culminant. Ştiam că trebuie să fac ceva, dar indiferent ce încercam, nu mergea. Aşa că m-am dus la unul din mentorii mei care fusese folosit de Domnul de nenumărate ori în timpul celor douăzeci şi ceva de ani anteriori, Dr. Howard G. Hendricks, un eminent profesor de la Seminarul teologic din Dallas. L-am sunat şi i-am spus că m-am împotmolit şi că aveam nevoie de ajutor. După numai două propoziţii, mi-a spus că era acolo pentru mine şi că trebuia să prind un avion a doua zi ca să merg să-l văd. A anulat câteva întâlniri şi a pus deoparte toată după-amiaza pentru mine. O astfel de prietenie este o comoară rară. Când în sfârşit am luat loc în biroul lui a doua zi după-amiază, eram jenat şi nenorocit. Nu din cauza „Profului“, aşa cum îl numeam noi cu afecţiune, ci din cauza zbuciumului interior care clocotea în mine. El mi-a pus câteva întrebări şi m-a ascultat în linişte. N-a spus prea mult. Mi-aduc aminte că transpiram tot încercând să-i explic cât mai bine cu putinţă frământarea şi confuzia mea. Nu voi uita niciodată cât voi trăi ce mi-a spus după aceea. „Bruce, pot să te ajut. Vrei să faci ce-ţi voi spune?“ „Bine“, am întrebat, „dar ce vrei să fac?“ El a rămas tăcut un moment şi apoi a spus cu seriozitate: „Vrei să faci ce-ţi voi spune indiferent ce-ţi voi cere?“ Nu-mi venea să cred! El vroia angajamentul meu înainte să-mi spună în ce constă acesta! Mă ţinea în mod intenţionat în întuneric! Stăteam pur şi simplu acolo. Transpiraţia îmi şiroia pe frunte. Nu puteam vorbi. Doar priveam spre podea. După un timp, a spus: „Bruce, crezi că te iubesc?“ „Da, Prof, ştiu că mă iubeşti“. „Atunci, ai încredere în mine“. Asta era, în mod deschis. „Ai încredere în mine“. Asta era problema. Mult timp am stat acolo, gândindu-mă la cuvintele lui. Ştiam că mă iubeşte. Ştiam că mă puteam încrede în el. Dar puteam eu să mă încred în el până într-atât? Puteam eu să

13

14 fiu de acord să fac orice mi-ar cere, chiar înainte să-mi spună despre ce este vorba? El îmi cerea să mă încred în el fără un răspuns la întrebarea de ce. După un timp care mi s-a părut cât o eternitate, mi-am găsit în sfârşit cuvintele: „Da, Prof, ştiu că mă iubeşti – şi ştiu că pot să mă încred în tine. Voi face orice îmi vei cere să fac“. El a zâmbit cu afecţiune şi mi-a dat să fac două lucruri diferite. Totul în mine striga cu împotrivire. Ce îmi sugera el era exact opusul a ceea ce vroiam eu să fac! I-am spus că voi lăsa deoparte toate sentimentele şi argumentele din inima mea şi că voi face exact ce mi-a cerut să fac. Apoi am zburat înapoi acasă. Am făcut exact ce mi-a spus. Şi în trei sau patru săptămâni am fost eliberat. Ce biruinţă! TE-AI ÎMPOTMOLIT? Te-ai împotmolit vreodată în viaţa ta spirituală? Lucrul acesta nu se deosebeşte prea mult de împotmolirea maşinii tale în noroi sau în zăpadă. Încerci să mergi înainte, dar nu se întâmplă nimic. Încerci să mergi înapoi, şi tot nu se întâmplă nimic. Ai putea chiar să încerci să întorci roţile în diferite direcţii. Dar în tot acest timp, n-ai făcut decât să te afunzi din ce în ce mai mult. Poate eşti în acest tip de situaţie chiar acum când citeşti aceasta. Poate te simţi cum se simţeau israeliţii când pribegeau prin pustiu: mergeau mereu în cerc, fără să ajungă de fapt niciodată undeva, mâncând zi de zi aceeaşi dietă spirituală, şi tot ce se vedea la orizont era mai mult nisip. Cum au tratat israeliţii situaţia lor aparent disperată? Ani de zile au mormăit. Ba chiar au decis că ar fi fost mai bine să se întoarcă în Egipt şi să trăiască în robie decât să se confrunte cu responsabilităţile libertăţii lor nou-descoperite. Dar aceasta n-a făcut decât să le înrăutăţească situaţia. Ei s-au împotmolit cu adevărat! Şi au rămas acolo patruzeci de ani. Poate că tu nici măcar nu realizezi că te-ai împotmolit. Poate că te-ai acomodat atât de bine cu viaţa ta încât nu vezi efectiv nici un motiv pentru a o schimba. Aşa că nici măcar nu şti ce pierzi. Ai devenit aşa de mulţumit cu trăirea în pustiu încât n-ai vrea niciodată să trăieşti în „Ţara promisă“. De fapt, ce anume ne face să ne împotmolim în primul rând? Ei bine, pentru israeliţi, era necredinţa. Erau atât de înfricoşaţi de uriaşii care trăiau în Ţara promisă că nu credeau că Dumnezeu le va da ţara aşa cum le-a promis. Odată ce au acţionat conform acestei necredinţe, s-au împotmolit. (Cel mai tragic aspect al necredinţei israeliţilor este că ei n-au fost niciodată eliberaţi din împotmolire. Generaţia aceea a pribegit prin pustiu până au murit.) Am sentimentul că acelaşi lucru ar putea fi adevărat pentru tine şi pentru mine – noi pur şi simplu nu-L credem pe Dumnezeu! CELE TREI SCAUNE Toată istoria israeliţilor şi a Exodului poate fi împărţită în trei perioade de timp diferite: (1) anii robiei, (2) anii pribegiei şi (3) anii abundenţei.

14

15 Evident, anii robiei se referă la cei patru sute de ani pe care israeliţii i-au petrecut în captivitate în Egipt, anii pribegiei ţin de cei patruzeci de ani pe care ei i-au petrecut în pustiu, iar anii abundenţei privesc anii de belşug în Ţara promisă sub conducerea lui Iosua. Fiecare din aceste perioade de timp reprezintă o nouă generaţie. Generaţiile israeliţilor care au trăit în Egipt au fost robi. Ei şi-au trăit viaţa în supunere totală faţă de egipteni. Ei erau bine trataţi, aveau mâncare bună din belşug şi adăpost, şi trăiau o viaţă destul de confortabilă, dar erau totuşi robi. A doua generaţie care a părăsit Egiptul a experimentat incredibila exuberanţă de a fi eliberaţi din robie. Ei au văzut nemijlocit minunile lui Dumnezeu şi au experimentat puterea mâinii Lui călăuzitoare. Dar n-au ştiut cum să trateze responsabilităţile libertăţii. Ei uitau mereu de minunile şi puterea lui Dumnezeu, şi încercau să facă lucrurile în felul lor. Aşa cum am văzut deja, rezultatele n-au fost plăcute. A treia generaţie, însă, a făcut lucrurile aşa cum trebuia. Ei şi-au adus aminte de lucrurile pe care le-a făcut Dumnezeu ca să-i scoată pe strămoşii lor din Egipt, şi şi-au adus aminte de promisiunile Lui cu privire la Ţara promisă. Ca urmare, credinţa lor a fost răsplătită foarte mult cu o ţară în care curge lapte şi miere. Ei L-au văzut pe Dumnezeu nimicindu-i pe vrăjmaşii lor, şi au trăit o viaţă de abundenţă şi binecuvântare. Pentru a face toată această chestiune mai vizuală şi mai practică, am folosit trei scaune diferite ca să reprezint fiecare din aceste generaţii. Imaginează-ţi trei scaune în mintea ta: Primul Scaun este cel din dreapta ta, Al doilea Scaun este în mijloc, iar Al treilea Scaun stă în stânga. Primul Scaun din metafora noastră este scaunul evlavios, şi cei care stau pe el rămân aproape de Dumnezeu. Iosua şi generaţia de israeliţi care a intrat în Ţara promisă au stat pe acest scaun. Ei aveau un profund devotament faţă de Dumnezeu. Ei se încredeau în El şi ştiau că vieţile lor erau în siguranţă în mâna Lui. Ei aveau o relaţie intimă cu Domnul şi îşi trăiau viaţa slujindu-I Lui. Iosua a spus odată acestei generaţii: „Acum, temeţi-vă de Domnul, şi slujiţi-I cu scumpătate şi credincioşie. Depărtaţi dumnezeii cărora le-au slujit părinţii voştri dincolo de Râu şi în Egipt, şi slujiţi Domnului.... Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului“ (Iosua 24:14-15). Ce testament pentru devotamentul lor! Observi cum s-a referit Iosua la celelalte două generaţii de israeliţi? Primul grup pe care l-a menţionat el era format din părinţii lor, care au slujit altor dumnezei de cealaltă parte a râului. Care este diferenţa dintre aceşti israeliţi şi israeliţii din Egipt? Cei din primul grup au experimentat puterea salvării lui Dumnezeu în viaţa lor. Ei au fost eliberaţi din tirania altor domni. Dar aşa cum explică Iosua, ei au refuzat să îndepărteze dumnezeii cărora le slujiseră în Egipt. Ei au venit sub sângele Paştelor, dar nu slujeau Domnului cu toată inima lor. Ca s-o punem în termeni moderni, ei şedeau confortabil în Al doilea Scaun. Israeliţii din Egipt, pe de altă parte, nu experimentaseră niciodată salvarea lui Dumnezeu. Ei erau robi unui stăpân, altul decât Dumnezeu, şi se închinau la dumnezei păgâni. Ei şedeau categoric în Al treilea Scaun. Începi să înţelegi progresul? Dorinţa lui Dumnezeu pentru viaţa unui necredincios este ca el să treacă de la Al treilea Scaun (unde nu există nici o relaţie cu Hristos) la Al doilea Scaun (unde există salvare, dar multe bagaje), şi apoi repede la Primul Scaun (unde bagajele sunt aruncate afară).

15

16 Din nefericire, mulţi oameni care trec de la Al treilea Scaun la Al doilea se împotmolesc acolo pentru foarte mult timp, exact aşa cum au făcut israeliţii în pustiu. Sau mai rău, ei merg mai departe la primul Scaun, dar apoi alunecă înapoi în Al doilea Scaun. Ambele situaţii sunt nefericite. De fapt, amândouă sunt tratate în Scriptură. Dacă vei continua să citeşti istoria israeliţilor, vei vedea că descendenţii lui Iosua şi generaţia care a trăit mai mult decât el (a patra generaţie) nu fac o treabă foarte bună în ce priveşte rămânerea în Primul Scaun. Această generaţie încă mai credea în Domnul, dar exista o diferenţă semnificativă: credinţa lor nu era originală. Ei n-avuseseră de a face personal cu Domnul. În schimb, ei se bizuiau pe credinţa părinţilor lor şi pe istorisirile despre ce făcuse Dumnezeu în generaţia părinţilor lor. Doar lucrul acesta fusese suficient ca să dea naştere credinţei în Dumnezeu. Ei credeau toate faptele despre Dumnezeu, dar ei n-au trăit experienţe cu El în mod personal. Următoarea generaţie (a cincea) a făcut un pas şi mai mare înapoi. Judecători 2:10 spune că „Tot neamul acela de oameni a fost adăugat la părinţii lor, şi s-a ridicat după el un alt neam de oameni, care nu cunoştea pe Domnul, nici ce făcuse El pentru Israel“. TRĂIND BIRUINŢE SPIRITUALE Deci mişcarea se poate face în ambele direcţii. Bineînţeles, Dumnezeu vrea ca noi să mergem la Primul Scaun. Dar poate că unii dintre noi s-au împotmolit. Eu m-am împotmolit. Aveam nevoie de ajutorul unui bun prieten ca să ies din Al doilea Scaun şi să mă întorc în Primul Scaun. Aceasta a luat puţin timp, dar până la urmă am experimentat biruinţa spirituală pe care o căutam. Acesta este subiectul acestei cărţi: trăirea biruinţelor spirituale în viaţa ta, în căsnicia ta, în familia ta şi în umblarea ta cu Dumnezeu. Am aranjat ca unii dintre cei mai tari lideri din comunitatea creştină să te conducă la Primul Scaun în câteva domenii ale vieţii tale. Exact! Fiecare domeniu al vieţii tale trebuie mutat pe Primul Scaun, şi timp de treizeci de zile aceşti lideri te vor ajuta să trăieşti biruinţele de care vei avea nevoie ca să ajungi acolo. Dacă vei urma paşii pe care ei ţi i-au schiţat, promit că vei găsi viaţa din belşug pe care Dumnezeu doreşte atât de mult ca tu s-o trăieşti. Ai încredere în mine!

16

17

PARTEA ÎNTÂI

Trăind biruinţe spirituale în viaţa ta

17

18

„Caracterul se pierde întotdeauna când un ideal înalt este sacrificat pe altarul conformităţii şi popularităţii“.
CHARLES R. SWINDOLL

18

19 Ziua 2 Trăind biruinţe spirituale în viaţa ta

Pune capăt spiralei coborâtoare
CHARLES R. SWINDOLL Ca să încep, hai să aruncăm o privire la cât de uşor poate fi să treci de la Primul Scaun la Al doilea Scaun. De multe ori, nu este un eveniment particular care ne face să ne schimbăm locul în care ne aşezăm. Mai degrabă, este de obicei o eroziune lentă care mănâncă din noi de-a lungul unei perioade lungi de timp. Dar Chuck Swindoll nu doreşte să lase această eroziune să continue. În timp ce nu poate fi un singur eveniment care să conducă la căderea noastră, poate fi o biruinţă spirituală plină de putere care să ne ducă înapoi de unde aparţinem. Unele din cele mai plăcute amintiri ale mele mă duc înapoi la un mic golf din Mexic. Bunicul meu din partea mamei avea o căsuţă ţărănească în golful acela şi era destul de generos ca s-o împartă cu familia lui numeroasă. În anii adolescenţei mele familia noastră îşi petrecea vacanţele de vară acolo: plimbări cu barca, înot cu ora, sărituri de pe dig, pescuit de creveţi cu năvodul, pescuit dis-de-dimineaţă, bălăceală noaptea târziu, dar în principal râs şi relaxare. În timp ce anii aceia treceau în unitate şi bună dispoziţie familială, o eroziune urâtă avea loc. Apele golfului mâncau bancul de pământ care se afla între casă şi mare. An după an, mulţumită fluxului şi refluxului, câtorva uragane şi clipocitului normal al valurilor pe linia ţărmului, bucăţi de pământ erau mistuite de golf. În toate activităţile noastre agitate şi în ceasurile leneşe de relaxare, nimeni n-a vorbit vreodată despre asta şi nu şi-a bătut capul să observe. În inocenţa mea copilărească nu m-am gândit niciodată la asta. Dar nu voi uita niciodată ziua în care totul s-a schimbat. Am făcut un mic experiment târziu într-o zi de vară care a produs o impresie de neuitat în mintea mea. Anul precedent, clasa noastră din şcoala secundară studiase eroziunea. Profesorul a făcut o treabă bună, convingându-ne că deşi noi nu putem vedea că se întâmplă mare lucru şi nu auzim multe avertizări, eroziunea se poate desfăşura chiar sub ochii noştri. Doar pentru că este tăcută şi lentă nu înseamnă că nu devastează. Aşa că, fiind complet singur în ultima zi a vacanţei noastre din vara aceea, am bătut un par mare adânc în sol şi apoi am măsurat cu pasul distanţa dintre par şi mare – cam cincisprezece picioare, după câte îmi amintesc. Anul următor ne-am întors. Înainte să apună soarele în prima zi când am sosit, m-am întors la parul acela şi am măsurat cu pasul distanţa; a rămas puţin sub douăsprezece picioare. Golful înfulecase o altă bucată de peste trei picioare – nu cu înghiţituri mari, înţeleg, dar un centimetru aici şi un alt centimetru şi ceva acolo în timpul anului care trecuse. O spirală coborâtoare era în mers. Deseori mă întrebam dacă mă voi întoarce vreodată în acel loc al amintirilor fericite de familie, va mai fi în picioare casa, sau va capitula în faţa apetitului de nestăvilit al mării? Un prieten de-al meu care a urmat un colegiu de elită în Midwest cu mulţi ani în urmă mi-a spus o poveste similară. Era un copac masiv – un fel de punct de reper considerat ca o comoară unde studenţii se întâlneau de decenii. Nimeni nu-şi putea imagina 19

20 acel campus fără stejarul uriaş care-şi întindea ramurile pentru toţi spre bucuria lor. Părea să fie o parte perpetuă a peisajului ... până când, într-o zi, cu un T-R-O-S-N-E-T enorm care zdruncină nervii, uriaşul cel puternic şi-a dat duhul. Odată căzut jos, toţi cei îndureraţi de trecerea lui au putut să vadă ceea ce nimeni nu şi-a bătut capul să observe. O spirală coborâtoare lucrase ani de zile. Lună de lună, anotimp după anotimp, a avut loc o eroziune internă. Doar pentru că era tăcută şi lentă nu însemna că era pe moarte. LA FEL ESTE ŞI CU CARACTERUL Pe mine nu mă interesează pur şi simplu o casă sau un colegiu ... nici pe departe aşa de mult cât mă interesează caracterul. Întotdeauna germeni morali şi etici invizibili ne pot invada atât de uşor, aducând cu ei începutul stadiilor unei boli terminale. Nimeni nu-şi poate da seama privind, pentru că se întâmplă în mod imperceptibil. Este mai lent decât un ceas şi mult mai tăcut. Nu este nici un dăngănit de clopot, nici măcar un ticăit persistent. O nebăgare de seamă aici, un compromis acolo, o privire deliberată în altă parte, o atenuare a atenţiei, o plictiseală, o moţăială, o picoteală, un obicei ... un destin. Şi înainte să ne dăm seama, o bucată din caracter cade în mare, o bucăţică protectoare din scoarţă pică pe iarbă. Ceea ce odată „nu era mare lucru“ devine, în realitate, mai mare decât viaţa însăşi. Ce a început cu o inocenţă curioasă se termină cu o dependenţă distructivă. Aceeaşi spirală coborâtoare poate influenţa o familie. Este ceea ce eu numesc deseori efectul domino-ului. Ce este tolerat de mami şi de tati merge în jos la fiu şi la fiică. Aşa cum plângea odată Ieremia: „Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au strepezit dinţii“ (Ieremia 31:29). Tragedia este că lucrurile nu se opresc aici. Acei copii cresc, construind viitorul unei naţiuni. Aceasta îmi aduce aminte de un rând dintr-o scrisoare a lui John Steinbeck către Adlai Stevenson: Există un iz de imoralitate care pătrunde pe furiş peste tot şi care începe din camera copiilor şi nu se opreşte până nu ajunge la cele mai înalte funcţii, atât la nivel corporativ cât şi guvernamental. Sociologul şi istoricul Carle Zimmerman, în cartea sa tipărită în 1947 Familia şi civilizaţia, consemnează observaţiile lui pătrunzătoare făcute când a comparat dezintegrarea diferitelor civilizaţii cu declinul similar al vieţii de familie din acele civilizaţii. Opt modele specifice de comportament casnic au reprezentat spirala coborâtoare a fiecărei civilizaţii studiate de Zimmerman. 1. Căsnicia îşi pierde caracterul sacru ... este în mod frecvent ruptă prin divorţ. 2. Sensul tradiţional al ceremoniei de căsătorie se pierde. 3. Mişcările feministe abundă. 4. Creşterea lipsei de respect public faţă de părinţi şi faţă de autorităţi în general. 5. Accelerarea delincvenţei, a promiscuităţii şi a rebeliunii juvenile. 6. Refuzul oamenilor cu căsnicii tradiţionale de a accepta responsabilităţile familiale. 7. Dorinţa crescândă de a comite adulter şi acceptarea lui. 8. Creşterea interesului cu privire la perversiunile sexuale şi la crimele legate de sex şi răspândirea lor.

20

21 În general, ultima marchează stadiul final al dezintegrării societăţii. „Izul care pătrunde pe furiş peste tot“ poate fi invizibil, dar după părerea lui Zimmerman poate fi letal. Înainte de a încheia lectura de astăzi cu o ridicare din umeri, stai şaizeci de secunde şi cercetează-ţi viaţa. Dacă eşti căsătorit, fă o evaluare mintală a căsniciei tale ... a familiei tale. Gândeşte-te bine. Nu te minţi pe tine însuţi. Pune-ţi şi răspunde-ţi la câteva întrebări grele. Compară felul cum erai cu felul cum eşti. Priveşte între zidurile standardului tău moral, ale angajamentului tău odată ferm de excelenţă etică. Sunt ceva termite în lemn? Nu te lăsa înşelat de anii de inocenţă şi de voie bună care au trecut. O eroziune urâtă poate avea loc, o eroziune pe care nu ţi-ai bătut capul s-o observi. Doar pentru că schimbările sunt tăcute şi lente, asta nu înseamnă că lucrurile nu se deteriorează.
Luată din The Quest for Character, © 1982 de Charles R. Swindoll, Inc. Tipărită de Zondervan Publishing House. Folosită cu permisiune. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Deci ce este biruinţa care va opri spirala coborâtoare? Ar putea fi pur şi simplu recunoaşterea că mergi într-o direcţie greşită. Când Anonimul alcoolicilor începe să lucreze cu un alcoolic, cel mai mare şi cel mai greu obstacol de depăşit este să-l faci pe omul respectiv să admită că este un alcoolic. Şi odată ce are loc această biruinţă, poate să înceapă refacerea. Aşa este şi cu alte biruinţe spirituale. Stai o clipă şi, în rugăciune, mărturiseşte-I Domnului dacă ai mers pe o cale greşită şi doreşti să mergi în direcţia bună. Pocăieşte-te în primul rând de necredinţa ta care te-a făcut să te rătăceşti şi roagă-L pe Domnul să refacă relaţia ta intimă cu El. Apoi, pentru a rămâne în Primul Scaun şi a aprofunda umblarea ta cu Hristos, te îndemn să citeşti cartea lui Chuck Swindoll The Quest for Character (Urmărirea caracterului). Îţi va arăta importanţa caracterului şi cum poţi să dezvolţi trăsăturile unui creştin de pe Primul Scaun. ÎNTREBĂRI DE EVALUARE 1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în procesul de stopare a spiralei coborâtoare. Unde apreciezi că te găseşti pe următoarea scală? 1_____________________________ 5 _______________________________ 10 Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum biruinţe. mers. trăiesc viaţa din belşug. 2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică pentru stoparea spiralei coborâtoare chiar acum? 3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar acum? Te provoc să faci acel lucru.

21

22

„Nici un om nu este vreodată mai departe de patru paşi de Dumnezeu: convingere, pocăinţă, consacrare şi credinţă“.
ROY L. SMITH

„Multe din temerile noastre sunt subţiri ca foiţa de hârtie şi un singur pas curajos ne-ar trece senini prin ele“.
BRENDAN FRANCIS

„Cea mai mare dintre toate confuziile este să credem că suntem integri şi n-avem nevoie de ajutor“.
THOMAS WILSON (1663-1735)

„Nu omul care are prea puţin, ci omul care se lăcomeşte la mai mult, acela este sărac“.
LUCIUS ANNAEUS SENECA (aprox. 4 î.H. – Anno Domini 65)

„Mulţumirea stă nu într-o mare bogăţie, ci în puţine pretenţii“.
EPICTETUS (aprox. 55-135)

22

23 Ziua 3 Trăind biruinţe spirituale în viaţa ta

Dărâmă obstacolele din calea intimităţii cu Hristos
JOSEPH STOWELL A sta în Al doilea Scaun poate fi foarte confortabil. Efortul care ţi se cere este minim – în general, poţi pur şi simplu să te laşi pe spate şi să te relaxezi. Dar trebuie să munceşti ca să ajungi la Primul Scaun, de aceea mulţi oameni nu părăsesc niciodată Al doilea Scaun. Dacă te-ai hotărât să părăseşti Al doilea Scaun şi să te muţi pe Primul Scaun, trebuie să te avertizez că sunt multe obstacole care te pot împiedica să-ţi atingi ţinta. Totuşi, depăşirea acestor obstacole va da naştere unei relaţii intime cu Hristos. Şi a câştiga intimitatea cu Hristos este cea mai mare biruinţă spirituală pe care o poţi experimenta. Alătură-te lui Joseph Stowell care te va conduce. Trebuie să recunosc că cele mai multe campusuri colegiale seamănă mult cu Moody, unde unul din cele mai palpitante locuri din campus este oficiul poştal al campusului. Cât timp ai o conştiinţă curată, poşta zilnică este foarte amuzantă. Studenţii merg să caute o scrisoare de la băiatul acela special sau de la fata aceea specială de acasă. Un cec de la mami sau de la tati. O cutie cu prăjituri. Nota aceea de la ultimul test important. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă am trage o scrisoare din teancul nostru de corespondenţă care ar avea ca adresă a expeditorului: „Hristos: Universul“. Deşi am fi fără îndoială preocupaţi de ce anume ar putea fi înăuntru, ştiind că El cunoaşte foarte bine toate lipsurile noastre, ne-am aţinti privirea asupra textului. Trebuie să ne aţintim privirea asupra textului scrisorii pe care Hristos a scris-o bisericii din Laodiceea (Apocalipsa 3:14-22). Este extrem de personal şi foarte relevant pentru noi care căutăm intimitatea. Ar fi putut să fie scrisă pentru noi. Aproape de sfârşitul scrisorii este o invitaţie irezistibilă: „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine. Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie. Cine are urechi, să asculte ce zice bisericilor Duhul“ (Apocalipsa 3:20-22). Deşi de multe ori am luat acest pasaj ca fiind despre mântuire, contextul impune că în realitate este vorba de o relaţie cu Hristos pentru aceia care au ajuns deja să-L cunoască. Hristos stă la uşa inimilor noastre şi bate. Metafora este puternică. Înseamnă că Hristos ne urmăreşte cu încordare, cu stăruinţă şi cu pasiune. Nu există nici un calificativ aici. El nu vorbeşte doar pentru acei câţiva oameni cu adevărat aleşi, foarte spirituali şi foarte valoroşi din Laodiceea. El Se adresează tuturor laodiceenilor: celor slabi şi celor tari, celor bogaţi şi celor săraci, celor cu invalidităţi şi celor marginalizaţi. Hristos Se înfăţişează ca Unul care urmăreşte cu ardoare intimitatea cu noi.

23

24 Dacă Hristos Se face atât de accesibil, atunci cum se face că noi nu deschidem uşa? Sunt cel puţin trei motive pentru răspunsul nostru reţinut. PRIMUL MOTIV: FRICA Deşi Dumnezeu ne urmăreşte şi deşi Hristos este acolo şi bate, unora dintre noi poate le este frică să deschidă uşa. Mulţi dintre noi am dorit mult intimitatea în relaţiile umane – cu tatăl nostru, cu mama noastră, sau cu altcineva – ca să aflăm doar că speranţele noastre de a avea intimitate au fost nu doar năruite şi călcate în picioare, dar că întrucât am devenit vulnerabili, am fost răniţi în acest proces. Ne temem. Pur şi simplu nu ştim dacă mai putem vreodată să ne încredem în cineva. Thomas Keating, în cartea sa Intimitatea cu Dumnezeu, vorbeşte despre această problemă: Calea spirituală a creştinului se bazează pe o încredere tot mai profundă în Dumnezeu. Încrederea este cea care ne permite în primul rând să facem acel salt iniţial în întuneric, ca să-L întâlnim pe Dumnezeu la nivelele mai adânci din noi înşine. Şi încrederea este cea care conduce acea intimă făţuire din nou a fiinţei noastre, acea transformare a durerii noastre, a rănirii noastre şi a motivaţiei noastre inconştiente într-un om aşa cum a dorit Dumnezeu să fim. Pentru că încrederea este atât de importantă, călătoria noastră spirituală poate fi blocată dacă purtăm cu noi atitudini negative faţă de Dumnezeu din fragedă copilărie. Dacă ne este frică de Dumnezeu şi dacă Îl vedem pe Dumnezeu ca un tată mânios, ca un poliţist suspicios, sau ca un judecător aspru, va fi greu să facem să crească un entuziasm sau măcar un interes, în această călătoriei. Am o rugăciune pentru aceia dintre noi care-L ţin pe Dumnezeu departe de ei, care aud bătaia, dar se tem să rişte şi să deschidă uşa. Este rugăciunea din Marcu 9:24: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!“ Trebuie să ne rugăm: „Doamne, vreau să mă încred în Tine“ şi apoi mergi spre încrederea în El şi spre a fi suficient de curajos ca să ajungi să-I deschizi uşa lui Dumnezeu. Trebuie să înhăţăm adevărul că Dumnezeu nu ne va dezamăgi. El nu va abuza de noi. El nu Se va folosi de noi. Nimeni care s-a încrezut vreodată în Dumnezeu şi s-a îndreptat spre intimitate nu a fost vreodată dezamăgit la sfârşit – niciodată. AL DOILEA MOTIV: AUTO-SUFICIENŢA Dar pentru unii dintre noi faptul că Hristos este încă afară poate avea ceva de a face cu problema creştinilor din Laodiceea. Apocalipsa 3:14-19 spune povestea vieţii multora dintre noi: Îngerului bisericii din Laodiceea scrie-i: Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu: „Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am

24

25 să te vărs din gura Mea. Pentru că zici: «Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic», şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol; te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele, şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doftorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi. Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar, şi pocăieşte-te!“ Hristos spune, de fapt, laodiceenilor: „Voi sunteţi căldicei. Eu aş vrea să fiţi ca ceaiul cu gheaţă într-o zi călduroasă sau ca ceaiul fierbinte într-o zi friguroasă. Aş vrea pur şi simplu să fiţi mai cu chef, dar pentru că nu sunteţi nici fierbinţi nici reci, sunteţi dezgustători pentru Mine“. De ce ar spune Dumnezeu aceasta despre poporul Său? El a spus aceasta din cauza sentimentului lor de auto-suficienţă. Ei erau bogaţi şi nu aveau nici un fel de nevoi materiale, deci credeau că nu aveau nevoie de Dumnezeu. Ei se bizuiau pe ceea ce consumau din lumea materială ca să fie satisfăcuţi, susţinuţi şi asiguraţi. Găsesc interesant faptul că toţi aceşti termeni care se referă la „sine“, la „ego“ şi pe care îi aruncăm prin biserică ne fac să ne dezumflăm imediat din cauza vinei. Spune doar cuvântul egocentric şi noi ne înfiorăm. Indulgent cu sine însuşi. Cel ce se slujeşte pe sine. Dar când ne gândim la auto-suficienţă ochii noştri se întunecă cu o pioasă apatie. Nu credem că aceasta este la fel de rea ca celelalte cuvinte care se referă la „sine“. Dar este o problemă mare pentru Dumnezeu. Hristos a spus despre laodiceeni că deşi aveau toate acele „lucruri“ – un trai bun şi uşor, relaţii, bunuri – ei erau „ticăloşi, nenorociţi, săraci, orbi şi goi“ (v. 17). Ei aveau nevoie de Hristos. Dar Hristos n-a renunţat la laodiceeni, aşa cum nu renunţă nici la noi. În 1 Timotei 6, Pavel spune credincioşilor să nu mai fugă după bogăţiile pământeşti şi să caute „neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea şi blândeţea“ (v. 11). Dumnezeu vrea să ne facă bogaţi în fapte bune. El doreşte să umple viaţa noastră cu adevăratele comori preţioase. El vrea să ne dea „aur curăţit prin foc“ (Apocalipsa 3:18). El vrea să avem pacea Lui, mângâierea, prezenţa şi puterea Lui. El vrea să ne facă bogaţi într-o relaţie care are acces la toate resursele Sale: El vrea să ne îmbrace goliciunea cu haine albe, cu veşmintele copiilor Săi, şi să ne ungă ochii cu balsamul prezenţei Sale ca să putem vedea (v. 18). Şi, aşa cum le-a spus laodiceenilor, El vrea să ne pocăim de auto-suficienţa noastră (v. 19). Şi toate acestea pentru că ne iubeşte. AL TREILEA MOTIV: NEMULŢUMIREA Laurence Shames, în analiza sa pătrunzătoare cu privire la preocuparea americanilor cu consumul, Foamea după mai mult, scrie: Mai mult. Dacă există un cuvânt care să rezume aspiraţiile şi obsesiile americanilor, acesta este. Mai mult succes. Mai mult lux şi extravaganţă. Trăim pentru mai mult – pentru următoarea mărire de salariu, pentru următoarea noastră casă; şi lucrurile pe care le avem deja, oricât de minunate ar fi ele, tind să pălească în comparaţie cu lucrurile pe care le-am mai putea obţineii.

25

26 O prietenă care este moştenitoarea unei proprietăţi enorme mi-a spus că şi-ar fi dorit să poată da zilele înapoi când primirea unei ceşcuţe de Crăciun o bucura şi-i făcea plăcere. Ea a remarcat că era un lucru minunat şi plăcut să-ţi găseşti bucuria şi satisfacţia în lucrurile mici. Ce uitase ea era faptul că şi aceia dintre noi care ne putem găsi plăcerea într-o ceşcuţă nouă, curând vom găsi că şi aceasta a devenit comună. Este acea lăcomie mereu-prezentă după tot ce este mai mult, mai mare sau mai bun. Mie îmi plac ceştile grele şi mari de porţelan. Este probabil un lucru masculin. Favorita mea dintotdeauna este ceaşca mea cu Chicago Bulls. Adică, a fost, până am vizitat Hot Shot Cafe din Asheville, Carolina de Nord. Trebuie să încerci Hot Shot Cafe ca să apreciezi ce privilegiu este. Este acolo unde scrie localul localurilor. Cu vechiul tonomat şi toate celelalte. Fără pretenţii. Cu bunele prăjituri de altădată ca la mama acasă şi o chelneriţă severă autentică. Pe raftul din spatele casei de marcat erau ceştile Hot Shot Cafe. Am ştiut imediat că am nevoie de una. Era un impuls căruia nu i-am putut rezista. Aşa că am lăsat acolo o parte din banii mei câştigaţi cu greu şi am luat-o acasă unde urma să-şi ia locul printre celelalte ceşti pe care le-am cumpărat de-a lungul anilor ca să-mi satisfac dorinţele. Dacă ar fi doar ceştile din viaţa noastră – sau ursuleţii de pluş, sau CD-urile, sau antichităţile, sau maşinile – n-ar fi în adevăr aşa mare lucru. Dar este dinamica aceasta care conduce nevoia mea doar după încă o ceaşcă, şi care conduce şi problemele mai mari ale vieţii. Shames continuă şi spune: În timpul deceniului trecut, mulţi oameni au ajuns să creadă că nu trebuie să existe un scop. Mecanismul nu cere asta. Consumul îi ţine pe muncitori la lucru, aceasta face să vină cecurile de plată a salariilor, aceasta îi face pe oameni să cheltuiască, aceasta îi face pe inventatori să inventeze şi pe investitori să investească, şi aceasta înseamnă că există mai mult de consumat. Sistemul, înţeles corect, este independent de valori şi nu are nevoie de nici o filosofie ca săl proptească. Este un cerc perfect, complet în sine însuşi – şi gol în mijlociii. Cuvântul biblic pentru satisfacţie este cuvântul mulţumire. Suntem chemaţi să fim mulţumiţi cu ce avem întrucât Îl avem pe Dumnezeu – şi El este atotsuficient. Aceasta nu înseamnă că noi nu vrem niciodată nimic sau că nouă nu ne place să cumpărăm ceva de aici sau de acolo. Înseamnă că noi nu suntem stăpâniţi de pasiunea de a consuma. Avându-L pe El, avem totul. Orice surplus este un bonus. Pavel a mărturisit că învăţase atât cum este să ai belşug cât şi cum este să ai puţin şi în ambele cazuri să fii mulţumit (Filipeni 4:11-13). În 1 Timotei 6, el scrie: Negreşit evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig. Căci noi n-am adus nimic în lume, şi nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea. Dacă avem dar, cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns. Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în laţ şi în multe pofte nesăbuite şi vătămătoare, care cufundă pe oameni în prăpăd şi pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; şi unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns singuri cu o mulţime de chinuri (v. 6-10).

26

27 Versiunea King James spune astfel: „Evlavia cu mulţumire este un mare câştig“. Noi deseori inversăm formula şi spunem: „evlavia plus câştig este mulţumire“ când în realitate evlavia plus mulţumire egal câştig. Scriitorul Epistolei către evrei ne aminteşte: „să nu fiţi iubitori de bani. Mulţumiţi-vă cu ce aveţi, căci El Însuşi a zis: «Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi». Aşa că putem zice plini de încredere: «Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi-ar putea face omul?»“ (Evrei 13:5-6). Mulţumirea nu se reflectă doar în relaţia noastră cu lucrurile. Putem fi nemulţumiţi cu partenerul nostru de viaţă, cu slujba noastră, cu locul nostru în viaţă, cu educaţia noastră, sau cu o lungă listă de alte lucruri. Uneori nemulţumirea ne poate motiva la neprihănire sau la o angajare plină de râvnă faţă de Dumnezeu. Acesta este un fel sănătos de nemulţumire. Însă felul de nemulţumire care semnalează o vulnerabilitate la unicitate este o nemulţumire care caută satisfacţia şi siguranţa personală în „doar încă un lucru, încă o experienţă, încă o prietenie“. Nu există nici o posibilitate ca noi să vrem să întoarcem spatele ţării îndepărtate şi să ne întoarcem cu faţa spre casă până nu vom fi gata să realizăm că Hristos este sursa noastră atotsuficientă şi ca atare El ne dă posibilitatea să trăim în pacea calmă a unei vieţi mulţumite. Când Îl auzim bătând, este acea inimă mulţumită, încrezătoare, pentru care Dumnezeu este suficient, care se grăbeşte să răspundă. Deschiderea uşii generează plăcerea trăirii promisiunii Lui: „Voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine“ (Apoc. 3:20).
Luată din Far From Home de Joseph M. Stowell. © 1998 de Joseph M. Stowell. Folosită cu permisiune de Moody Press. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Poţi să-L auzi pe Hristos bătând la uşa inimii tale? Dacă şezi în Al doilea Scaun, El este acolo, aşteptând ca tu să deschizi uşa. El doreşte să intre şi să cineze cu tine. Dar tu eşti reţinut de frică, de auto-suficienţă şi de nemulţumire. Tocmai ai citit cum pot fi învinse aceste obstacole. Eşti gata să experimentezi o biruinţă în ce priveşte intimitatea ta cu Hristos? Atunci tot ce trebuie să faci, aşa cum explică Joseph Stowell în cartea sa Far From Home (Departe de casă), este să te ridici şi să răspunzi la uşă. „Chiar în secunda în care facem asta“, spune Stowell, „găsim că Dumnezeu este acolo, gata să intre. Este o unire pe care sufletul nostru n-o va uita niciodată“. Nu vrei să deschizi uşa către inima ta chiar astăzi? Dacă tu, ca şi fiul risipitor, te-ai trezit departe de cale, departe de locul unde credeai că eşti, citeşte cartea lui Dr. Stowell. Te va întâmpina acolo unde eşti şi te va ajuta să te întorci acolo unde trebuie să fii. ÎNTREBĂRI DE EVALUARE 1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde apreciezi că te găseşti pe următoarea scală? 1_____________________________ 5 _______________________________ 10 Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum biruinţe. mers. trăiesc viaţa din belşug.

27

28 2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar acum? 3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar acum? Te provoc să faci acel lucru.

28

29

29

30

„Nu considera dureros ceea ce este bine pentru tine“.
EURIPIDES (aprox. 484-406 î.H.)

„Nici durere, nici ramură de palmier; nici spini, nici tron; nici amărăciune, nici glorie; nici cruce, nici cunună“.
WILLIAM PENN (1644-1718)

„Dacă nu investeşti mult, înfrângerea nu te doare şi victoria nu te entuziasmează“.
DICK VERMEIL

„Pocăinţa este mai degrabă o atitudine decât un simplu act“.
RICHARD OWEN ROBERTS

„Penitenţa nu creşte uitându-ne posomorâţi la răutatea noastră, ci uitându-ne în sus la frumuseţea lui Dumnezeu, la dragostea lui Dumnezeu pentru noi“.
WILLIAM CONGREVE (1670-1729)

„Nu vei fi niciodată omul care poţi fi dacă presiunea, tensiunea şi disciplina sunt scoase din viaţa ta“.
JAMES G. BILKEY

30

31 Ziua 4 Trăind biruinţe spirituale în viaţa ta

Disciplinează-te ca să câştigi premiul
ERWIN LUTZER Există un moment pe care îl caută orice atlet acolo unde se urmăreşte realizarea ca el să câştige premiul sau nu. Este un moment glorios pentru câştigător, dar nu este aşa de glorios pentru cel care pierde. În atletism există doar un singur premiu – victoria. Şi singura cale de a ajunge la ea este să te antrenezi cu o stăruinţă riguroasă. Acelaşi lucru este adevărat şi pentru creştini. Pe creştinul din Al doilea Scaun, bineînţeles că nu-l interesează antrenamentul – pe el îl interesează plăcerile vieţii. Creştinul din Primul Scaun, pe de altă parte, nu este preocupat de durerea care vine odată cu antrenamentul. Nu, pe el îl interesează premiul. Uneori biruinţele spirituale nu se trăiesc fără antrenament şi fără o stăruinţă riguroasă. Dar întreabă pe orice atlet care a câştigat premiul dacă regretă ceva. Cred că şti care va fi răspunsul lui. Urmăreşte cu atenţie cuvintele înţelepte ale lui Erwin Lutzer, şi trăieşte o biruinţă care va face din tine un credincios învingător. Este o poveste despre un antrenor de baschet frustrat, pe nume Cotton Fitzsimmons, care a avut o idee prin care să-şi motiveze echipa. Înaintea meciului el le ţinea un discurs care se învârtea în jurul cuvântului „pretindeţi“. „Domnilor, când veţi merge acolo în seara asta, în loc să vă amintiţi că suntem pe ultimul loc, pretindeţi că suntem pe primul loc; în loc să vă gândiţi că avem o serie de înfrângeri, pretindeţi că avem o serie de victorii; în loc să credeţi că acesta este un meci obişnuit, pretindeţi că acesta este un meci de finală!“ Cu aceasta, echipa a mers pe terenul de baschet şi a fost bătută zdravăn de Boston Celtics. Antrenorul Fitzsimmons era foarte necăjit din cauza înfrângerii. Dar unul din jucători l-a bătut pe spate şi i-a spus: „Curaj, antrenorule! Pretinde c-am câştigat!“ Mulţi dintre noi părem a fi învingători în cursa vieţii, dar poate că doar „pretindem“. Când vom sta în faţa lui Hristos, vom vedea curând diferenţa dintre o victorie reală şi o năzuinţă. Vom vedea ce înseamnă să câştigi şi ce înseamnă să pierzi. Vom descoperi că am jucat pentru eternitate. Lui Pavel îi plăcea să folosească întrecerile sportive ca o analogie la trăirea vieţii creştine. Faimosul maraton grecesc şi jocurile istmice din Corint erau ilustraţii simple ale felului în care se aleargă în cursa care contează cu adevărat. Noi alergăm în cursă, ne-a învăţat Pavel, şi alergăm ca să câştigăm. Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare, toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi dar în aşa fel ca să căpătaţi premiul! Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte se supun la tot felul de înfrânări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate veşteji; noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate veşteji. Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. Ci mă port aspru cu

31

32 trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat. (1 Corinteni 9:24-27) Să nu pierdem ce vrea să spună Pavel: Tot ce face un atlet învingător va face şi un creştin învingător. Dacă am fi la fel de dedicaţi în umblarea noastră cu Dumnezeu cum suntem la golf sau la bowling, ne-ar merge bine în viaţa creştină. Putem lua ce învăţăm la lecţiile noastre de tenis şi să aplicăm la trăirea creştină. Gândeşte-te la energia, timpul şi banii cheltuiţi cu sportul. Dacă am transfera asemenea resurse cursei care contează cu adevărat, toţi am fi învingători. Societatea nu produce sfinţi. Nu este nimic în cultura noastră care să ne încurajeze să avem tenacitatea şi curajul de a deveni învingători pentru Hristos. Într-adevăr, noi va trebui să ne opunem lumii la fiecare cotitură a drumului; va trebui să ne bizuim pe Dumnezeu şi pe poporul Său ca să ne ajute să dezvoltăm disciplinele care conduc la evlavie. REGULILE ALERGĂRII Să prezentăm analogia: În primul rând, în Grecia trebuia să ai cetăţenie ca să participi la jocuri. Bineînţeles, nu toţi cetăţenii participau la curse, dar dacă puteai fi ales, trebuia să faci dovada cetăţeniei tale. Tot aşa, trebuie să fii cetăţean al cerului ca să te califici pentru cursa despre care vorbeşte Pavel. Totuşi, există această diferenţă: Toţi cetăţenii cerului sunt înscrişi în această cursă. Lucrul acesta nu este opţional; nu există nici o altă competiţie propusă în acest timp. Nu alergi în această cursă ca să ajungi în cer; alergi în această cursă ca să primeşti premiul. Această cursă a început în ziua când L-ai acceptat pe Hristos ca Mântuitor al tău. În al doilea rând, aceasta este o cursă în care toţi pot câştiga, pentru că noi nu suntem în competiţie cu alţii, ci cu noi înşine. Noi vom fi judecaţi individual de Dumnezeu. Pentru a se da o hotărâre se va pune întrebarea ce am făcut cu ce ne-a dat Dumnezeu. Astfel toţi avem linia noastră de sosire personală, antrenorul nostru personal şi judecata noastră finală personală. Unii oameni nu participă la competiţiile sportive pentru că se tem de eşec. Umilinţa de a ajunge ultimul este pur şi simplu prea mult pentru cei sensibili la opinia publică. Dar temători sau nu, aceasta este o cursă în care alergăm în fiecare zi. Vom avea cel mai mare folos dacă vom lăsa deoparte temerile noastre şi vom alerga cât de bine putem. Da, aceasta este o cursă pe care tu şi eu o putem câştiga. Care sunt acele reguli care-i fac pe atleţi să ajungă mari şi astfel îi fac şi pe creştini să ajungă „mari“? Fiecare din noi le putem traduce în trăire zilnică. PRIMA REGULĂ: DISCIPLINA Când Pavel vorbeşte despre cei care participă la jocuri, el foloseşte cuvântul grecesc agonizomai din care extragem cuvântul nostru a se lupta (a agoniza). „Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte ...“ Tu şi cu mine suntem pur şi simplu incapabili să înţelegem orele de agonie care intră în programul de antrenament atletic.

32

33 În august, conduceam pe lângă un teren de fotbal şi îi urmăream pe tinerii atleţi năduşind sub soarele arzător. Îmbrăcaţi în haine grele, vătuite, şi o cască, feţele lor se strâmbau de oboseală şi chiar de durere. Dacă ei ar fi făcut aceasta pentru că vieţile lor erau ameninţate, aş fi înţeles. Ce este dificil pentru unii dintre noi să pricepem este că ei fac aceasta voluntar – fac totul pentru un trofeu care va fi păstrat într-o cutie de sticlă şi curând va fi uitat în această viaţă şi mai mult ca sigur nu va fi amintit în cea viitoare. Ei joacă voluntar, şi se chinuie singuri ca să câştige. Atleţii trebuie să renunţe la ce este rău şi la ce este bun, şi să lupte numai pentru ce este cel mai bun. Ei trebuie să spună nu petrecerilor şi nopţilor târzii. Ei nu pot avea luxul unei plăceri personale care vine în contradicţie cu capacitatea lor de a se concentra şi de a se antrena. Orice distracţie trebuie evitată. Mi s-a spus că Mike Singletary de la Chicago Bears lucrează cu echipa lui, apoi merge acasă şi face în continuare exerciţii. Apoi, noaptea târziu când e linişte în casă, se uită la filme cu echipele adverse ca să vadă cum le-ar putea învinge. Tradu aceasta în disciplinele trăirii vieţii creştine. Imaginează-ţi efortul brusc de creştere de care ne-am bucura dacă ar fi să memorăm Scriptura, să ne rugăm şi să studiem adversarul cu aceeaşi intensitate cu care atleţii atacă problema meciului lor. Gândeşte-te numai ce s-ar întâmpla dacă ar fi să ne ascuţim simţurile noastre spirituale, să facem să crească apetitul nostru spiritual şi muşchii noştri spirituali. Am putea cuceri lumea ... Sunt multe feluri în care poţi falimenta în viaţa creştină. Dar toate încep cu lipsa disciplinei, cu o decizie conştientă de a apuca pe drumul mai uşor. Pavel spune: „Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire“. Minciuna este că trupul nu poate fi disciplinat, pentru că într-adevăr poate fi disciplinat, mai ales cu ajutorul Duhului Sfânt, care ne dă stăpânire de sine. Nu-ţi cer să adaugi la viaţa ta ocupată şi dezordonată, ci mai degrabă să înlocuieşti priorităţile pe care le-ai adoptat cu disciplinele spirituale. Dacă ar trebui să faci dializă în fiecare zi pentru că nu-ţi funcţionează rinichii, ţi-ai găsi timp să o faci. Trebuie să abordăm umblarea noastră cu Dumnezeu cu aceeaşi hotărâre sinceră. Pavel spune: „Fac un singur lucru“ (Filipeni 3:13), nu „Fac de mântuială aceste patruzeci de lucruri“. Dacă vrei să lupţi disciplinat, începe cu aceasta: • Petrece douăzeci de minute în rugăciune şi meditaţie în fiecare dimineaţă înainte de ora nouă. • Citeşte un capitol dintr-o carte creştină bună în fiecare zi. • Alătură-te unui grup de credincioşi (o clasă de studiu biblic, un grup de rugăciune, etc.) pentru părtăşie şi responsabilitate. • Învaţă să-ţi împărtăşeşti credinţa, şi profită de ocaziile pe care Dumnezeu le scoate în calea ta. Disciplina în sine nu produce evlavia. Noi nu suntem făcuţi spirituali dacă suntem „sub lege“ şi depindem de puterea noastră de a câştiga aprobarea lui Dumnezeu. Scopul acestor discipline este mai degrabă să putem învăţa să ne tragem puterea din Hristos. A DOUA REGULĂ: ATITUDINEA HOTĂRÂTĂ Ne-am referit deja la pasajul din cartea Evrei care ne spune cum să alergăm în cursă. Acolo ni se dă regulamentul alergării cu succes. „Şi noi, dar, să dăm la o parte orice

33

34 piedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne, şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte“ (Evrei 12:1). Aţi auzit pe unii învăţători ai Bibliei spunând că acest „nor aşa de mare de martori“ se referă la cei care au plecat la cer şi acum se uită la noi aici jos pe pământ. Dar, în context, este clar că martorii sunt eroii din Evrei 11, şi noi suntem motivaţi, nu pentru că ei ne văd, ci pentru că noi îi vedem! În mod special, privim înapoi la oameni ca Avraam, Iosif şi Moise şi tragem concluzia că dacă ei au putut să alerge în cursă cu succes, putem şi noi. Noi învăţăm de la ei că răbdarea este întotdeauna posibilă dacă ne amintim încotro ne îndreptăm. Noi trebuie să ne îndreptăm privirea spre aceşti eroi şi să privim ţintă la Domnul Isus. Care sunt regulile cursei? În primul rând, trebuie să ţinem povara noastră jos. Trebuie „să dăm la o parte orice greutate“. Unii oameni trebuie să se alăture unui grup spiritual de Supraveghetori ai greutăţilor. Sunt unele lucruri care s-ar putea să nu fie păcate, dar sunt greutăţi – obiceiuri şi acţiuni care iau timpul şi energia de la ceea ce este mai bun. În al doilea rând, trebuie să ne menţinem picioarele libere. Trebuie să fim liberi de păcatul care ne „înfăşoară“ aşa de lesne. Păcatul ne încolăceşte picioarele, ne face să ne împiedicăm şi în cele din urmă ne va face să pierdem cursa. Gândeşte-te numai la numărul mare de oameni care au început cu o greutate mică sau un păcat mic şi au sfârşit răniţi pe marginea pistei de alergare. Aceia dintre noi care suntem încă în cursă avem obligaţia să-i ajutăm pe cei care s-au împiedicat, astfel încât şi ei să poată trece linia de sosire. La Olimpiada din 1992, Derek Redmond din Marea Britanie şi-a rupt tendonul popliteu (de la genunchi) în focul cursei semifinale de 400 de metri. El a şchiopătat şi a înaintat cu greu cam jumătate din pista stadionului olimpic. Vederea nenorocirii fiului său a fost prea mult pentru Jim Redmond, care stătea aproape de rândul de sus al stadionului plin până la refuz cu şaizeci şi cinci de mii de oameni. El a coborât în grabă şirurile de trepte şi a trecut gâfâind pe lângă oamenii de pază care reclamau că nu are permis de intrare pe pistă. „Nu mă interesa ce ziceau ei“, a spus el despre paznici. El a ajuns la fiul său când era la vârful curbei finale, cam la 120 de metri de finiş. A pus un braţ în jurul mijlocului lui Derek şi altul în jurul încheieturii de la mâna stângă. Apoi au mers şchiopătând în trei picioare spre linia de sosire. Derek n-avea nici o şansă să câştige o medalie, dar atitudinea lui hotărâtă i-a câştigat respectul mulţimii. Tatăl său a spus: „A muncit opt ani pentru asta. N-aveam de gând să-l las să nu termine“. Fie că ştia sau nu, tatăl lui acţionase biblic. „Întăriţi-vă dar mâinile obosite şi genunchii slăbănogiţi; croiţi cărări drepte cu picioarele voastre, pentru ca cel ce şchiopătează să nu se abată din cale, ci mai degrabă să fie vindecat“ (Evrei 12:12-13). Unii oameni trebuie să fie ajutaţi să treacă de linia de sosire. Unii s-au împiedicat de propriile lor picioare; altora le-au pus piedică membri familiei sau aşa-numiţii prieteni. Noi trebuie să-i ajutăm pe cei care au căzut în cursele diavolului; noi trebuie să-i ridicăm pe cei căzuţi, să le legăm rănile şi să-i ajutăm în călătoria lor spre casă. O atitudine hotărâtă va face aceasta.

34

35 A TREIA REGULĂ: CONCENTRAREA ASUPRA LINIEI DE SOSIRE Orice alergător cunoaşte pericolul distragerilor şi al gropilor. Noi nu trebuie să ştim doar cum să câştigăm, ci trebuie să ştim şi de ce mulţi oameni au pierdut cursa. Te rog să-ţi aduci aminte că împărţirea Bibliei în capitole nu este inspirată! Pavel nu-şi încheie gândurile despre câştigarea cursei la sfârşitul capitolului 9 din 1 Corinteni, ci îşi continuă gândul în capitolul următor: „Căci nu vreau să nu ştiţi, fraţilor“ (10:1, versiunea New American Standard Bible). Acest cuvânt mic „căci“ este o punte care continuă avertismentul lui Pavel. În capitolul 9, Pavel zice: „ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat“ (v. 27). El se temea ca nu cumva chiar el să piardă cursa! Când începe capitolul 10, el foloseşte imaginea israeliţilor în pustiu ca o ilustraţie a celor care au pierdut cursa. Aceştia erau oameni răscumpăraţi din Egipt; ei trecuseră Marea Roşie şi experimentaseră purtarea de grijă a lui Dumnezeu zi de zi, şi totuşi au pierdut premiul. Mai întâi, Pavel vorbeşte despre binecuvântările de care ei s-au bucurat. Li s-a dat tot ce aveau nevoie ca să alerge cu succes. Căci nu vreau să nu ştiţi, fraţilor, că părinţii noştri toţi au fost sub nor, toţi au trecut prin mare, toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise; toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos. (v. 1-4) Apoi, Pavel descrie falimentul lor în faţa nenumăratelor binecuvântări. „Totuşi, cei mai mulţi dintre ei n-au fost plăcuţi lui Dumnezeu“ (v. 5). Apoi urmează o listă a păcatelor lor: idolatria, imoralitatea şi nerecunoştinţa. Mulţi din aceşti oameni erau mântuiţi în sensul pe care îl are acest cuvânt în Vechiul Testament: ei vor fi în cer. Cu toate acestea, ei n-au fost plăcuţi lui Dumnezeu şi nu vor câştiga premiul. Există un contrast între numeroasele lor binecuvântări nemeritate şi eşecurile lor. Ei au început cursa cu toate resursele necesare pentru călătorie, totuşi ei s-au poticnit rău, departe de linia de sosire. Nu numai că n-au intrat în Canaan, dar n-au trăit niciodată cu succes în pustiu, acolo unde Dumnezeu le-a dat tot ce aveau nevoie. Aceleaşi păcate ne asaltează şi pe noi astăzi. Singura noastră speranţă de a câştiga este pocăinţa; în adevăr, viaţa noastră trebuie trăită cu o atitudine de pocăinţă. Cere-I Duhului Sfânt să-ţi arate păcatele care te pot împiedica să termini cu bine cursa. Dacă Pavel se temea să nu fie descalificat, tu şi eu suntem cu siguranţă cei mai vulnerabili. Privim înapoi şi zicem: „Avraam a câştigat. David a câştigat. Iosif a câştigat. Tot aşa au câştigat a mulţime de oameni care n-au văzut eliberarea, dar s-au încrezut totuşi în Dumnezeu“. Şi noi putem face la fel! Dar să ne aducem mereu aminte cât i-a costat. Nimic nu se ofileşte mai repede ca florile. În lumina soarelui arzător ele nu rezistă decât câteva ore. Pentru o astfel de cunună se întreceau atleţii în Grecia antică. Pavel a numit-o „o cunună care se poate veşteji“. În contrast cu ea, există o cunună care nu se poate veşteji dată celor care Îi slujesc lui Hristos. Avem garanţia că ea durează veşnic. Noi trebuie să râvnim premiul înaltei

35

36 chemări a lui Dumnezeu în Hristos Isus. Pavel nu s-a jenat să spună că dorea să câştige cununa; el nu considera un lucru nespiritual să cauţi aprobarea lui Hristos şi onoarea asociată cu aceasta. Pe biroul unui om de afaceri era această emblemă: Peste douăzeci de ani ce vei dori să fi făcut astăzi? Fă-o acum! Vrei să câştigi cursa? Orice ar presupune aceasta, „fă-o acum!“
Luată din Your Eternal Reward de Erwin W. Lutzer, © 1998 de Erwin W. Lutzer. Folosită cu permisiune de Moody Press. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Amânarea va ucide pur şi simplu aproape orice şansă pe care o ai de a experimenta o biruinţă spirituală. „Fă-o acum!“ este îndemnul lui Erwin Lutzer pentru tine ca să te ridici din Al doilea Scaun în care stai astăzi şi să începi să te deplasezi către Primul Scaun. În cartea sa, Your Eternal Reward (Răsplata ta eternă), Lutzer îţi aminteşte să-ţi ţii ochii aţintiţi asupra premiului. Dacă ai nevoie să te ridici din locul în care şezi chiar acum şi să te muţi fizic în alt loc pentru a reprezenta simbolic intenţiile tale, fă-o acum! Orice ar fi necesar să te ajute să iei decizia de a începe antrenamentul, fă acum! Nu vei regreta. Astăzi este ziua în care trebuie să spui: „Astăzi îmi voi aduce aminte care este ţinta; mă voi concentra asupra lui Hristos indiferent ce furtună ar veni pe calea mea!“ Şi cartea lui Erwin Lutzer este o resursă minunată care te va încuraja să fii mereu concentrat asupra răsplătirii tale eterne. Te îndemn din toată inima s-o citeşti. ÎNTREBĂRI DE EVALUARE 1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde apreciezi că te găseşti pe următoarea scală? 1_____________________________ 5 _______________________________ 10 Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum biruinţe. mers. trăiesc viaţa din belşug. 2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar acum? 3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar acum? Te provoc să faci acel lucru.

36

37

37

38

„Un om înfăşurat în el însuşi face un mănunchi foarte mic“.
BENJAMIN FRANKLIN (1706-1790)

„Dragă Tată ceresc: Lucrez la un puzzle, pur şi simplu. Acesta este persoana mea. Dragul Meu copil căutător: Iată răspunsul la puzzle-ul tău, pur şi simplu. Acesta este Persoana Mea“.
ETHELYN A. SHATTUCK

„Nu te păzi de nici un om mai mult decât de tine însuţi; noi purtăm cu noi pe cei mai răi vrăjmaşi ai noştri“.
CHARLES HADDON SPURGEON (1834-1892)

„Dacă sunt pe jumătate plin de mine însumi, nu pot fi cu nici un chip plin de Dumnezeu“.
RICHARD OWEN ROBERTS

„Nu este treaba mea să mă gândesc la mine însumi. Treaba mea este să mă gândesc la Dumnezeu. Este partea lui Dumnezeu să Se gândească la mine“.
SIMONE WEIL (1909-1943)

„Sinele ... nu va fi anihilat, ci va fi centrat drept în Dumnezeu“.
OSWALD CHAMBERS (1874-1917)

„Sinele este vălul opac care ascunde faţa lui Dumnezeu de noi“.
A. W. TOZER (1897-1963)

38

39 Ziua 5 Trăind biruinţe spirituale în viaţa ta

Fă-ţi curaj şi analizează-te altfel
HANNAH WHITALL SMITH Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă.
2 CORINTENI 13:5

Când Pavel şi prietenii săi erau pe drumul lor spre Damasc, ei puteau fi concentraţi asupra a tot felul de lucruri; slujba lor, nisipul, cămilele, poate chiar destinaţia lor. Dar cu siguranţă ei nu erau concentraţi asupra a ceea ce vroia Dumnezeu ca ei să fie concentraţi. Ca urmare, Dumnezeu l-a făcut pe Pavel să aibă o biruinţă spirituală majoră. Dumnezeu a redirecţionat privirea lui Pavel, orbindu-l faţă de lumea fizică şi deschizându-i ochii faţă de cea spirituală. Este posibil ca în încercările tale de a te deplasa spre Primul Scaun să fi avut ochii aţintiţi asupra premiului greşit? Dacă da, biruinţa spirituală pe care eşti gata s-o experimentezi va fi monumentală. S-ar putea să nu fie la fel de dramatică precum a lui Pavel, dar rezultatul final te-ar putea ajuta să ajungi la aceeaşi destinaţie. Poate că nici un alt subiect legat de viaţa spirituală n-a fost cauza unei mai mari supărări şi suferinţe pentru conştiinţele sensibile decât acest subiect al analizei de sine, şi nici unul n-a condus mai frecvent la limbajul lui „cu mult mai puţin“. Şi în afară de aceasta ni s-a întipărit atât de constant faptul că este de datoria noastră să ne cercetăm pe noi înşine, încât ochii celor mai mulţi dintre noi sunt în continuu întorşi spre interior şi privirea noastră atentă este aţintită asupra stărilor şi sentimentelor noastre interioare în aşa măsură încât sinele, şi nu Hristos, a ajuns în cele din urmă să umple tot orizontul nostru. Prin „sine“ înţeleg aici tot ce se învârte în jurul acestui mare şi minunat „eu“ al nostru. Vocabularul lui răsună de declinările lui „eu“, „mie“, „al meu“. Este un vocabular cu care toţi suntem foarte familiarizaţi. Întrebările pe care ni le punem în momentele noastre de cercetare personală sunt dovada acestui fapt. Sunt eu destul de zelos? M-am pocăit eu suficient? Am eu sentimente potrivite? Împlinesc eu adevărul spiritual aşa cum ar trebui? Sunt rugăciunile mele destul de fierbinţi? Este interesul meu pentru lucrurile spirituale atât de mare cât ar trebui să fie? Îl iubesc eu pe Dumnezeu cu destulă ardoare? Este Biblia o plăcere pentru mine la fel de mult cum este pentru alţii? Toate acestea şi mai mult de o sută de întrebări despre noi înşine şi despre experienţele noastre umplu toate gândurile noastre, şi uneori şi micile noastre caiete de cercetare personală, şi zi şi noapte răsunăm de declinările pronumelor personale „eu“, „mie“, „al meu“ până la excluderea totală a oricărui gând cu privire la Hristos sau a oricărui cuvânt cu privire la „El“, „al Lui“, „Lui“.

39

40 CE SPUNE BIBLIA Suferinţa care rezultă din aceasta mulţi dintre noi o cunoaştem şi încă prea bine. Dar idea că Biblia este plină de porunci de cercetare personală este atât de răspândită încât se pare că este cu adevărat unul din lucrurile cele mai pioase pe care le putem face, şi oricât de mizerabil ne face să ne simţim, credem totuşi că este de datoria noastră să continuăm cu aceasta în ciuda unui sentiment mereu crescând de deznădejde şi disperare. Luând în consideraţie această idee, mulţi vor fi surprinşi să afle că există doar două texte în toată Biblia care vorbesc despre cercetarea de sine şi că nici unul din aceste texte nu poate fi deloc făcut să susţină morbida analiză de sine care rezultă din ceea ce noi numim cercetare personală. Unul din aceste pasaje l-am citat la începutul acestui capitol: „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă“ (2 Corinteni 13:5). Nu zice încercaţi-vă sau cercetaţi-vă dacă sunteţi suficient de zeloşi, sau dacă aveţi sentimente potrivite, sau dacă motivaţiile voastre sunt curate, ci pur şi simplu şi numai dacă sunteţi „în credinţă“. Pe scurt, crezi în Hristos sau nu crezi? O întrebare simplă care cerea doar un răspuns simplu şi direct, da sau nu. Aceasta vroia să spună pentru corinteni atunci, şi aceasta vrea să spună şi pentru noi acum. Celălalt pasaj spune: „De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului. Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta“ (1 Corinteni 11:27-28). Pavel scria aici despre abuzurile de îmbuibare şi beţie care se strecuraseră la sărbătorirea Cinei Domnului, şi prin îndemnul acesta de a se cerceta pe ei înşişi, el îi îndemna pur şi simplu să aibă grijă să nu mai facă nici unul din aceste lucruri, ci să ia parte la această sărbătoare religioasă într-o manieră decentă şi ordonată. În nici unul din aceste pasaje nu există vreo aluzie la acea morbidă cercetare a emoţiilor şi experienţelor cuiva care se numeşte cercetare de sine în ziua de azi. Şi este uimitor că din două asemenea pasaje simple s-a dezvoltat o învăţătură plină de atâta suferinţă pentru sufletele sincere şi conştiincioase. Adevărul este că nu există nici o autoritate scripturală pentru această boală a timpurilor moderne, şi cei care suferă de ea sunt victimele ideilor greşite despre căile lui Dumnezeu cu copiii Săi. LA CINE PRIVEŞTI Este clar că noi vedem ce privim şi nu putem vedea ce nu privim, şi nu putem privi la Domnul Isus în timp ce privim la noi înşine. Puterea pentru victorie şi puterea de a răbda vor veni dacă privim la Domnul Isus şi dacă ne concentrăm asupra Lui, nu dacă privim sau ne concentrăm asupra noastră, sau asupra împrejurărilor noastre, sau asupra păcatelor noastre, sau asupra ispitelor noastre. Privirea la noi înşine aduce slăbiciune şi înfrângere. Motivul pentru care se întâmplă lucrul acesta este că atunci când privim la noi înşine, nu vedem altceva decât pe noi înşine, şi slăbiciunea noastră, şi sărăcia noastră, şi păcatul nostru; nu vedem şi nu putem vedea remediul şi suplinitorul pentru acestea, şi atunci nu e de mirare că suntem înfrânţi. Remediul şi suplinitorul sunt acolo tot timpul, dar ele nu se găsesc în locul unde ne uităm, pentru că ele nu sunt în noi ci în Hristos, şi nu putem privi

40

41 la noi şi la Hristos în acelaşi timp. Repet încă o dată că este în natura inexorabilă a lucrurilor că ceea ce privim aceea vom vedea şi că, dacă vrem să-L vedem pe Domnul, trebuie să privim la Domnul şi nu la noi. Este o simplă chestiune de alegere pentru noi, dacă voi fi eu sau Hristos; dacă Îi vom întoarce spatele lui Hristos şi vom privi la noi înşine, sau dacă ne vom întoarce nouă spatele şi vom privi la Hristos. Am fost foarte mult ajutat cu mulţi ani în urmă de următoarea propoziţie dintr-o carte scrisă de Adelaide Proctor: „Pentru o privire la tine, priveşte de zece ori la Hristos“. Era complet în opoziţie cu tot ce crezusem mai înainte că este corect, dar a adus convingere în sufletul meu şi m-a scăpat de obiceiul morbid al cercetării de sine şi al introspecţiei care îmi făcuseră viaţa mizerabilă ani de zile. A fost o eliberare inexprimabilă. Şi experienţa mea de atunci încoace mă face să cred că un motto şi mai bun ar fi: „Nu privi deloc la tine, ci priveşte numai şi întotdeauna la Hristos“. DEZBRACĂ-TE DE VIAŢA SINELUI Legea Bibliei cu privire la viaţa sinelui nu spune că trebuie să avem grijă de viaţa sinelui şi s-o îmbunătăţim, ci că trebuie „dezbrăcată“. Apostolul, când îi îndeamnă pe creştinii din Efes să umble într-un chip vrednic de chemarea cu care au fost chemaţi, le spune că trebuie „să se dezbrace“ de omul cel vechi, care se strică după poftele înşelătoare. „Omul cel vechi“ este, bineînţeles, viaţa sinelui, şi această viaţă a sinelui (pe care o cunoaştem doar prea bine se strică într-adevăr după poftele înşelătoare) nu trebuie să fie îmbunătăţită, ci trebuie să fie dezbrăcată. Trebuie să fie răstignită. Pavel zice că omul nostru cel vechi a fost răstignit, a fost omorât, împreună cu Hristos, şi el declară despre coloseni că ei nu mai puteau să mintă, văzând că s-au „dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui“ (Coloseni 3:9). Idea unor oameni despre răstignirea omului cel vechi este să-l pună sus pe o ţeapă şi apoi să meargă în jurul lui şi să înfigă ace supărătoare în el ca să-l facă să sufere, dar menţinându-l în viaţă tot timpul. Dar dacă înţeleg eu bine limba, răstignire înseamnă moarte, nu suferinţă, şi a răstigni omul cel vechi înseamnă a-l omorî o dată pentru totdeauna şi a-l da jos de pe tine aşa cum un şarpe se dezbracă de pielea lui moartă şi nefolositoare. Nu este de nici un folos atunci pentru noi să cercetăm sinele şi să-l cârpim în speranţa îmbunătăţirii lui, pentru că lucrul pe care vrea Domnul să-l facem cu el este să scăpăm de el. Fenelon, în Scrisorile spirituale scrise de el, spune că singura modalitate de a trata sinele este să refuzi să ai ceva de a face cu el. El spune că trebuie să întoarcem spatele acestui mare şi minunat „eu“ al nostru şi să-i spunem: „Nu te cunosc şi nu mă interesează de tine, şi refuz să-ţi dau vreo atenţie“. Dar sinele este întotdeauna hotărât să-şi asigure atenţia noastră şi ar prefera mai degrabă să avem o părere proastă despre el decât să nu ne gândim la el deloc. Şi cercetarea de sine, cu toate chinurile ei, îi dă deseori un fel de satisfacţie morbidă vieţii sinelui din noi şi chiar induce sinele în eroare, făcându-l să creadă că este un sine foarte smerit şi evlavios în definitiv. Singura cale sigură şi scripturală este să nu avem nimic de a face cu sinele absolut deloc, nici cu sinele bun nici cu sinele rău, ci pur şi simplu să ignorăm sinele complet şi ochii noştri, şi gândurile noastre, şi aşteptările noastre să se îndrepte spre Domnul şi numai spre El. Trebuie să înlocuim pronumele personale „eu“, „mie“, „al meu“, cu pronumele „El“, „Lui“, „al Lui“, şi trebuie să ne întrebăm, nu „Sunt eu bun?“, ci „Este El bun?“.

41

42 Psalmistul spune: „Eu îmi întorc necurmat ochii spre Domnul, căci El îmi va scoate picioarele din laţ“ (Psalmul 25:15). Cât timp ochii noştri sunt întorşi spre picioarele noastre şi spre laţul în care sunt încurcate, nu vom face decât să ne încurcăm şi mai rău. Dar când ne aţintim privirile spre Domnul, El ne scoate picioarele din laţ. Acesta este un punct în experienţa practică pe care l-am testat de sute de ori, şi ştiu că este adevărat. Indiferent în ce fel de cursă am fost prins, fie interioară fie exterioară, întotdeauna am văzut că în timp ce aveam ochii îndreptaţi spre cursă şi încercam s-o descâlcesc, era din ce în ce mai rău, dar când îmi întorceam ochii de la cursă şi-i aţinteam asupra Domnului, întotdeauna mai devreme sau mai târziu El o descâlcea şi mă elibera. Ai urmărit vreodată un fermier arând un ogor? Dacă da, poate ai observat că pentru a trage brazde drepte el este obligat să-şi aţintească privirea asupra unui copac, sau a unui par din gard, sau a unui obiect de la capătul îndepărtat al ogorului, şi să-şi conducă plugul fără şovăire către acel obiect. Dacă începe să se uite înapoi la brazda din spatele lui ca să vadă dacă a făcut o brazdă dreaptă, plugul său va începe să se zmucească dintr-o parte în alta, şi brazda pe care o face va fi în zigzag. Dacă vrem să croim cărări drepte pentru picioarele noastre, trebuie să facem ce spune apostolul că a făcut. Trebuie să uităm lucrurile care sunt în urmă şi aruncându-ne spre cele care sunt înainte, trebuie să alergăm spre ţintă pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu în Hristos Isus. A uita lucrurile care sunt în urmă este o parte esenţială a alergării înainte spre premiul chemării noastre cereşti, şi sunt convins că acest premiu nu poate fi apucat niciodată dacă nu vom consimţi la această uitare. Când vom consimţi cu adevărat la aceasta, ne vom apropia de încetarea oricărei cercetări a sinelui nostru, pentru că dacă nu ne vom uita înapoi peste greşelile noastre trecute, nu vom găsi decât foarte puţină hrană pentru acţiuni care să reflecte sinele. Ne plângem de foame spirituală şi ne chinuim să aflăm de ce foamea noastră nu este satisfăcută. Psalmul spune: „Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine, şi Tu le dai hrana la vreme“ (Psalmul 145:15). Având ochii îndreptaţi spre noi şi spre foamea noastră, nu ne vom aproviziona niciodată cu hrană spirituală. Când cămara unui om este goală şi el moare de foame, ochii lui nu sunt ocupaţi să privească la cămara lui goală, ci se întorc spre sursa din care speră sau se aşteaptă să se aprovizioneze cu mâncare. A cerceta sinele este a fi asemenea unui om care şi-ar pierde timpul examinându-şi cămara goală în loc să meargă la piaţă după provizii ca s-o umple. Nu este de mirare că aceşti creştini par să moară de foame în mijlocul întregii plinătăţi care este pentru ei în Hristos. Ei nu văd niciodată această plinătate, pentru că ei nu se uită niciodată la ea, şi din nou repet că lucrul la care privim este lucrul pe care îl vedem. Creştem în funcţie de ce privim, şi dacă ne trăim viaţa privind la sinele nostru plin de ură, vom deveni din ce în ce mai plini de ură. Nu vedem noi ca o realitate că cercetarea de sine în loc să ne facă mai buni, întotdeauna pare să ne facă mai răi? Privind sinele, suntem schimbaţi din ce în ce mai mult în imaginea sinelui. Dimpotrivă, dacă ne petrecem timpul privind gloria Domnului – adică, lăsând gândurile noastre să studieze bunătatea Lui şi dragostea Lui, şi încercând să ne adăpăm din Duhul Lui – rezultatul inevitabil va fi că vom fi schimbaţi, poate încet, dar sigur, după chipul Domnului spre care ne aţintim privirea. Singura cale de a trata toate formele de acţiuni care reflectă sinele, de orice fel, este pur şi simplu să le abandonăm. Ele întotdeauna ne fac rău şi niciodată bine. Ele nu pot

42

43 avea ca rezultat decât unul din două lucruri: fie ne umplu până la refuz de laudă de sine şi mulţumire de sine, fie ne afundă în adâncurile descurajării şi disperării. Oricare din ele ar fi, sufletul este în acest fel în mod inevitabil împiedicat să-L vadă pe Dumnezeu şi salvarea Lui. Unul din cele mai eficiente moduri de a învinge acest obicei este de a face o regulă ca, ori de câte ori suntem tentaţi să ne cercetăm, întotdeauna să începem imediat să-L cercetăm pe Domnul şi să lăsăm gândurile despre dragostea Lui şi despre atotsuficienţa Lui să îndepărteze toate gândurile despre nevrednicia noastră şi despre neputinţa noastră. Ce trebuie să facem, deci, este să închidem uşa în mod categoric şi ferm, imediat şi pentru totdeauna, în faţa sinelui şi a tuturor experienţelor sinelui, fie bune fie rele, şi să spunem împreună cu psalmistul: „Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei: când este El la dreapta mea, nu mă clatin. De aceea inima mi se bucură, sufletul mi se veseleşte şi trupul mi se odihneşte în linişte“ (Psalmul 16:8,9).
Luată din The God of All Comfort (Dumnezeul oricărei mângâieri) de Hannah Whitall Smith. Tipărită de Moody Press. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Ce biruinţă! Ce schimbare de direcţie! Acum poţi să vezi de ce Pavel era aşa de deosebit de această lume – el avea ochii aţintiţi cu fermitate asupra Mântuitorului său. Întâlnirea pe care Pavel a avut-o cu Domnul Isus pe drumul spre Damasc l-a mutat din Al treilea Scaun în Primul Scaun într-o clipă. Nu avem nici o informaţie despre Pavel că ar fi alunecat vreodată înapoi în Al doilea Scaun. De ce? Pentru că el şi-a ţinut ochii aţintiţi cu fermitate asupra lui Hristos. Acum tu poţi călca pe urmele paşilor lui. Cine ştie, poate că această biruinţă pe care tocmai ai experimentat-o va schimba lumea. Îţi garantez că ea va schimba lumea ta. ÎNTREBĂRI DE EVALUARE 1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde apreciezi că te găseşti pe următoarea scală? 1_____________________________ 5 _______________________________ 10 Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum biruinţe. mers. trăiesc viaţa din belşug. 2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar acum? 3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar acum? Te provoc să faci acel lucru.

43

44

„Nimeni nu pleacă de la Dumnezeu gol decât cei care sunt plini de ei înşişi“.
D. L. MOODY (1837-1899)

„Cele mai multe necazuri din lume sunt cauzate de oameni care vor să fie importanţi“.
T. S. ELIOT (1888-1965)

„Mândria este cancerul spiritual; ea mănâncă chiar posibilitatea de a iubi şi de a fi mulţumit, şi chiar bunul simţ“.
C. S. LEWIS (1898-1963)

„Mândria este pământul în care cresc toate celelalte păcate, şi părintele din care provin toate celelalte păcate“.
WILLIAM BARCLAY (1907-1978)

„Mulţumirea de sine şi mândria spirituală sunt întotdeauna începutul degenerării. Când încep să fiu satisfăcut cu locul unde sunt din punct de vedere spiritual, atunci încep să degenerez“.
OSWALD CHAMBERS (1874-1917)

44

45 Ziua 6 Trăind biruinţe spirituale în viaţa ta

Înlocuieşte-ţi mândria cu smerenia autentică
J. OSWALD SANDERS Un păcat care în mod sigur te ţine în afara Primului Scaun este mândria. Ea te va împiedica să experimentezi multe din biruinţele spirituale despre care vorbim în această carte. Aceasta vrea să însemne că trebuie să experimentezi o biruinţă spirituală în ce priveşte mândria ta. Altfel, eşti destinat să-ţi trăieşti viaţa în Al doilea Scaun, pribegind prin deşert şi neexperimentând niciodată viaţa din belşug. Dacă urmăreşti cu atenţie cuvintele lui Oswald Sanders, te vor ajuta să experimentezi această biruinţă şi să câştigi victoria asupra mândriei tale. Biblia nu spune cum a intrat păcatul în univers, dar ni se spune cum a intrat el în lumea noastră şi că el a apărut înainte să-şi facă simţită prezenţa aici. Este caracteristic revelaţiei Scripturii că în timp ce nu ne spune tot ce am vrea să ştim, ne spune tot ce avem nevoie să ştim ca să putem face faţă exigenţelor vieţii şi să trăim biruind păcatul şi împrejurările. Pentru a face aceasta, nu este necesar ca noi să cunoaştem originea primară a păcatului, dar este esenţial ca noi să cunoaştem natura şi caracterul păcatului fundamental care a distrus lumea încă de când a fost primit de primii noştri părinţi. În Geneza, tentaţia originală de a păcătui a fost prezentată de diavolul, care căzuse ele însuşi din înalta sa poziţie. Două pasaje din Vechiul testament aruncă o lumină asupra naturii păcatului său (Ezechiel 28:11-19; Isaia 14:12-15), pasaje care se referă mai întâi la împăratul Tirului şi la împăratul Babilonului. Dar înţelesul acestor Scripturi nu poate fi bineînţeles epuizat numai de oameni. Pasajul din Ezechiel spune aşa: Ajunsesei la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe ... Erai un heruvim ocrotitor ... Ai fost fără prihană în căile tale din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. ... şi ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu ... Ţi s-a îngâmfat inima [ţi s-a mândrit inima] din pricina frumuseţii tale ... te arunc la pământ. (Ezechiel 28:12-17, italicele de la mine) Cum ne aminteşte acest pasaj de cuvintele Domnului nostru: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer“ (Luca 10:18). Sau din nou pasajul din Isaia: Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor ... Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării ... mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt“. Dar ai fost aruncat în Locuinţa morţilor. (Isaia 14:12-15, italicele de la mine)

45

46 Personajele istorice la care s-au referit iniţial aceste pasaje nu puteau epuiza întreaga semnificaţie a acestor afirmaţii extraordinare, care fără îndoială au un înţeles mai profund. Această metodă de a revela adevărul este folosită şi în alte locuri din Scriptură, de exemplu, în psalmii mesianici, unde psalmistul, deşi aparent se referă la sine însuşi, face afirmaţii care în deplinătatea lor se pot referi numai la Mesia (Psalmii 2, 22 şi 110). Lucrul acesta este confirmat şi de alte locuri din Scriptură. Deci avem motive să deducem că aceste pasaje au o aplicaţie secundară pentru Satan, care ocupa înalta funcţie de păzitor şi protector al tronului lui Dumnezeu. El era luceafărul de dimineaţă, deţinând o poziţie de neîntrecută glorie alături de Soarele Dreptăţii. Care a fost cauza căderii lui? Păcatul fundamental al mândriei, păcatul de a căuta să-şi stabilească un tron al său. În loc să păzească tronul lui Dumnezeu, pe care era pus să-l protejeze, el l-a atacat şi a încercat să-L detroneze pe Cel Atotputernic. Mândria l-a condus la auto-înălţare, care s-a exprimat prin voinţă proprie. Esenţa păcatului său era că el vroia să fie independent de Dumnezeu. Mândria este auto-suficienţa unui duh egoist care doreşte doar independenţă fără restricţii. „Îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu ... voi fi ca Cel Preaînalt“. Acesta este păcatul fundamental care încearcă să întroneze sinele cu preţul lui Dumnezeu. Deşi Satan a fost aruncat jos, în căderea lui el a smuls sceptrul suveranităţii acestei lumi de la om, şi acum el domneşte ca dumnezeu al acestei lumi. În Eden el a semănat seminţele aceluiaşi tragic păcat. „În ziua când veţi mânca din el ... veţi fi ca Dumnezeu“, a promis el în Geneza 3:5. Compară aceasta cu afirmaţia lui: „voi fi ca Cel Preaînalt“. Satan a căzut prin mândrie. Adam şi Eva au căzut prin mândrie şi au implicat întreaga rasă umană în ruina lor. Tu şi eu cădem prin mândrie, păcatul fundamental care stă la rădăcina oricărui alt păcat, dorinţa de a fi stăpânii vieţii noastre şi de a fi independenţi faţă de Dumnezeu. Întrucât aşa stau lucrurile, e puţin de mirare că mândria este prima pe listă în orice catalog de păcate alcătuit de biserică. DUMNEZEU URĂŞTE MÂNDRIA Nici un păcat nu este mai odios şi mai detestabil pentru Dumnezeu. Păcatele cărnii sunt revoltătoare şi aduc cu ele consecinţe sociale, dar împotriva nici unuia din acestea nu vorbeşte Dumnezeu cu atâta vehemenţă cum vorbeşte despre mândrie. „Pe cel ... cu inima îngâmfată, nu-l voi suferi [răbda]“ (Psalmul 101:5). „Domnul ... cunoaşte de departe pe cei îngâmfaţi“ (Psalmul 138:6). „Şase lucruri urăşte Domnul, şi chiar şapte Îi sunt urâte: ochii trufaşi“ (Proverbe 6:16-17). „Mândria ... iată ce urăsc Eu“ (Proverbe 8:13). „Orice inimă trufaşă este o scârbă înaintea Domnului“ (Proverbe 16:5). „Inima îngâmfată ... nu este decât păcat“ (Proverbe 21:4). „Mândria omului va fi smerită“ (Isaia 2:17). „Dumnezeu stă împotriva celor mândri“ (Iacov 4:6). Nu mai sunt necesare şi alte cuvinte care să exprime ura, împotrivirea, antipatia lui Dumnezeu faţă de mândrie şi aroganţă, faţă de vanitate şi orgoliu. Este o urâciune pentru El. Putem noi să tolerăm ceea ce urăşte Dumnezeu? Putem noi să primim favorabil ceea ce este o urâciune pentru El? Dumnezeu stă împotriva celor mândri şi îi ţine la distanţă.

46

47 Nu există nici un punct de întâlnire între o inimă mândră şi Dumnezeu, dar El nu va dispreţui un duh zdrobit şi plin de căinţă. ESENŢA MÂNDRIEI Cuvântul „mândrie“ din Iacov 4:6 literal înseamnă „un om care se consideră mai presus de alţi oameni“. Aceasta este o insultă atât la adresa lui Dumnezeu cât şi a omului. Grecii urau aceasta. Teofilact numea mândria „adăpostul şi culmea tuturor relelor“. Mândria este o divinizare a sinelui. Are gânduri mai înalte despre sine decât ar trebui să aibă. Îşi arogă sieşi onoarea care Îi aparţine numai lui Dumnezeu. Ea l-a făcut pe rabinul Simeon Ben Iohai să spună cu smerenia cuvenită: „Dacă ar fi doar doi oameni neprihăniţi în lumea aceasta, eu şi fiul meu suntem aceia. Dacă ar fi doar unul singur, eu sunt acela“. Acesta a fost păcatul lui Nebucadneţar care l-a coborât la nivelul fiarelor. Valetul ultimului kaiser german a spus: „Nu pot să neg că stăpânul meu era vanitos. El trebuia să fie figura centrală în toate. Dacă mergea la un botez, el vroia să fie bebeluşul. Dacă mergea la o nuntă, el vroia să fie mireasa. Dacă mergea la o înmormântare, el vroia să fie cadavrul“. Mândria se caracterizează prin independenţă faţă de Dumnezeu. Ea a fost în centrul păcatului lui Adam. În loc să fie dependent de Dumnezeu, el a dorit să fie ca Dumnezeu şi a adus ruina asupra întregii rase umane. Mândria nu doreşte să fie îndatorată nici lui Dumnezeu nici omului. Ea este pe deplin auto-suficientă, într-un contrast izbitor cu Fiul lui Dumnezeu, care a spus: „Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi“ (Ioan 5:30). El Se mândrea cu dependenţa Sa de Tatăl Său. Mândria se făleşte că s-a ridicat singură prin propriile ei mijloace. Ea implică şi un anumit dispreţ faţă de alţii. „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni ... sau chiar ca vameşul acesta“ (Luca 18:11). Ea surghiuneşte pe orice alt muritor la un rol minor în viaţă. Ea se foloseşte de alţi oameni ca fundal ca să-şi etaleze strălucirea. Omul mândru îi consideră pe ceilalţi mai prejos de el, prostimea, turma. În loc să-şi reverse dispreţul asupra întregii sale mândrii, el îşi revarsă dispreţul asupra altora pe care îi consideră mai puţin vrednici ca el. Mândria este esenţialmente competitivă prin natura sa. C. S. Lewis subliniază că nimeni nu este mândru pentru că este bogat, sau deştept, sau frumos. El este mândru pentru că este mai bogat, sau mai deştept, sau mai frumos decât altcineva. Aceasta implică o comparaţie care întotdeauna este în favoarea celui care a făcut-o. Mândria pângăreşte tot ce atinge. Există germeni care transformă mâncarea hrănitoare în otravă virulentă. Mândria transformă virtuţile în vicii şi binecuvântările în blesteme. Frumuseţea plus mândria are ca rezultat vanitatea. Zelul plus mândria duce la tiranie şi cruzime. Înţelepciunea omenească în combinaţie cu mândria produce infidelitate. În vorbire, mândria se manifestă prin critică, deoarece critica se face întotdeauna din poziţia avantajoasă a unei superiorităţi conştiente. Mândria va găsi motiv de critică la oricine şi în orice. Ea se proslăveşte pe sine şi-i umileşte pe cei din jurul ei. Scriptura este plină de ilustraţii ale nebuniei şi tragediei care vin în urma mândriei. Faptul că a fost mândru de împărăţia şi puterea lui, l-a făcut pe împăratul David să numere pe Israel (1 Cronici 21:1), un păcat care a avut ca rezultat judecata divină. Prins de mândrie, Ezechia a arătat vrăjmaşilor săi lacomi „locul unde erau lucrurile lui de preţ, argintul şi aurul ... şi tot ce se afla în vistieriile lui“ (2 Împăraţi 20:13) – şi le-a pierdut pe

47

48 toate. Mândria lui Nebucadneţar s-a hrănit din realizările lui: „Oare nu este acesta Babilonul cel mare pe care mi l-am zidit eu, ca loc de şedere împărătească, prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele?“ (Daniel 4:30). Dar duhul său orgolios a mers înaintea unei gigantice căderi. „Nu se sfârşise încă vorba aceasta a împăratului, şi un glas s-a coborât din cer şi a zis: ... «Ţi s-a luat împărăţia. Te vor izgoni din mijlocul oamenilor, şi vei locui la un loc cu fiarele câmpului; îţi vor da să mănânci iarbă ca la boi»“ (Daniel 4:31). Când sănătatea lui morală a fost restabilită, centrul închinării lui s-a mutat de la sine însuşi la Dumnezeu. „Acum, eu, Nebucadneţar, laud, înalţ şi slăvesc pe Împăratul cerurilor“ (Daniel 4:37). Mândria este o specie de nebunie morală şi spirituală. TRATAMENTUL MÂNDRIEI Mândria trebuie tratată radical. William Law a scris: „Mândria din tine trebuie să moară, altfel nimic ceresc nu poate trăi în tine ... Nu te uita la mândrie doar ca la un temperament nepotrivit, nici la smerenie doar ca la o virtute decentă ... Una este numai iad şi cealaltă numai cer“. Paşii pe drumul spre vindecare sunt: Perceperea. Smerenia, antiteza mândriei, a fost definită de Bernard ca fiind virtutea prin care omul devine conştient de propria nevrednicie. Nu vom învinge niciodată un păcat de care nu suntem conştienţi sau de care nu ne mâhnim. Trebuie să urâm ceea ce Dumnezeu urăşte. Cunoaşterea de sine nu este uşor de realizat, întrucât noi toţi suntem atât de predispuşi la a ne favoriza. Noi vedem paiul din ochiul fratelui nostru cu multă claritate, dar cu ce ciudată inconsecvenţă nu reuşim să detectăm bârna din ochiul nostru. Avem nevoie să-L rugăm pe Dumnezeu cu sinceritate să ne descopere cum suntem. Când ne vom vedea pe noi înşine aşa cum suntem în realitate, ne vom scufunda în auto-umilire. Nu este adevărat că nu ne-am simţi foarte bine dacă alţii ar şti toate gândurile noastre secrete, sau dacă ar vedea toate imaginile care atârnă pe pereţii imaginaţiei noastre, sau dacă ar înţelege toate motivele noastre ascunse, sau dacă ar observa toate faptele noastre acoperite, sau dacă ar auzi toate cuvintele noastre şoptite? Suntem noi umiliţi că Dumnezeu ştie ce fel de oameni suntem de fapt? Dacă am vedea limpede lucrurile despre noi înşine aşa cum sunt ele în realitate, toate pricinile de mândrie ar fi demolate. Ştiu mult? Ce ştiu este infinitezimal în comparaţie cu ce mai rămâne de cunoscut. Sunt deştept? Deşteptăciunea mea este un dar pentru care nu-mi pot atribui nici un merit. Sunt bogat? Dumnezeu este Acela care mi-a dat puterea să mă-mbogăţesc. Pedepsirea. Ca o măsură preventivă împotriva mândriei detestabile din copiii Săi, Dumnezeu îi disciplinează cu dragoste. Pavel a avut această experienţă: „Şi ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne ... ca să mă împiedice să mă îngâmf“ (2 Corinteni 12:7). Recunoaştem noi într-o schilodire limitată, într-o boală dureroasă, într-o ambiţie zădărnicită, lucrarea plină de îndurare a lui Dumnezeu de a ne scăpa de ceva mai rău, de ascendentul mândriei? Omorârea. Un fermier prevăzător taie buruienile când sunt tinere, altfel ele îşi răspândesc seminţele şi se înmulţesc. Deci haideţi să observăm gândurile de mândrie, să le mărturisim, şi să le înlăturăm. Cultivă gândurile de mândrie şi vei vedea că ai crescut o viperă la sân. Mândria este din carne, şi Duhul ne va ajuta s-o omorâm. „Dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi“ (Romani 8:13).

48

49 Compararea. Ne comparăm pe noi cu noi înşine şi ieşim foarte bine din această comparaţie. Dar hai să ne comparăm cu Hristosul desăvârşit, şi dacă suntem cinstiţi, vom fi copleşiţi de împopoţonarea şi de urâţenia şi chiar de răutatea caracterului nostru. În timp ce ucenicii în mândria lor se certau ca să-şi asigure cel dintâi loc, Domnul gloriei a îmbrăcat haina de rob şi le-a spălat picioarele murdare. Este uimitor că Satan L-a ispitit pe Hristos chiar cu păcatul care i-a pricinuit lui căderea. Dar acolo unde el a căzut, Hristos a triumfat. Contemplarea. Secretul final este contemplarea lui Hristos. Cele mai bune eforturi ale noastre de auto-descoperire şi auto-disciplinare vor fi inadecvate ele singure pentru a smulge din rădăcini acest cancer. Este nevoie de o schimbare radicală şi supranaturală a inimii, şi aceasta este ce ni se promite: „Noi toţi privim ... slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui“ (2 Corinteni 3:18). Mândria se zbârceşte şi se usucă şi se micşorează de tot în lumina smereniei Lui. Şi din nou această transformare are loc „prin Duhul Domnului“. Duhul Sfânt va coopera întotdeauna în cel mai înalt grad cu oricine ajunge să-şi urască mândria şi doreşte fierbinte smerenia lui Hristos.
Luată din Spiritual Maturity de J. Oswald Sanders. © 1994 de The Estate of J. Oswald Sanders. Folosită cu permisiune. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Dacă mândria a parvenit deja în viaţa ta, s-ar putea ca nici măcar să nu-ţi dai seama. Aşa cum am spus mai înainte, primul pas în tratarea mândriei tale este recunoaşterea faptului că ea este acolo. Dacă nu eşti sigur că mândria şi-a ridicat capul hidos, roagă un prieten evlavios sau un lider al bisericii care te cunoaşte destul de bine şi te iubeşte destul ca să-ţi spună adevărul. Dacă într-adevăr ea s-a manifestat, reciteşte acest articol şi fii foarte atent la tratamentul lui J. Oswald Sanders pentru această boală care poate fi fatală. Aceasta va afecta toate relaţiile pe care le ai – inclusiv relaţia pe care o ai cu Domnul. După aceasta, citeşte cartea lui J. Oswald Sanders Spiritual Maturity (Maturitatea spirituală). Este una din cele mai bune scrise vreodată cu acest subiect. ÎNTREBĂRI DE EVALUARE 1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea victoriei asupra mândriei. Unde apreciezi că te găseşti pe următoarea scală? 1_____________________________ 5 _______________________________ 10 Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum biruinţe. mers. trăiesc viaţa din belşug. 2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea victoriei asupra mândriei chiar acum? 3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti victoria asupra mândriei chiar acum? Te provoc să faci acel lucru. 49

50

„Înainte să putem fi umpluţi cu Duhul, dorinţa de a fi umpluţi trebuie să fie atotmistuitoare. Trebuie să fie pentru timpul acesta cel mai important lucru din viaţă, atât de acut, atât de persistent încât să scoată afară orice altceva. Gradul de umplere în orice viaţă se acordă perfect cu intensitatea dorinţei sincere. Avem atât de mult din Dumnezeu cât vrem cu adevărat“.
A. W. TOZER (1897-1963)

„Dumnezeu porunceşte să fim umpluţi cu Duhul, şi dacă nu suntem umpluţi, este pentru că trăim mai prejos de privilegiile noastre“.
D. L. MOODY (1837-1899)

„Dumnezeu nu-i umple cu Duhul Său cel Sfânt pe cei care cred în plinătatea Duhului, sau pe cei care-L doresc, ci pe cei care Îl ascultă“.
F. B. MEYER (1847-1929)

„O zi trăită în Duhul este mai de preţ decât o mie trăite în carne“.
RICHARD OWEN ROBERTS

„Stăpânirea Duhului va înlocui stăpânirea păcatului. Puterea Lui este mai mare decât puterea tuturor păcatelor tale“.
ERWIN W. LUTZER

Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos.
1 CORINTENI 3:1

50

51 Ziua 7 Trăind biruinţe spirituale în viaţa ta

Trăieşte în puterea Duhului Sfânt
J. I. PACKER Foarte mulţi oameni încearcă să se mute de pe Al doilea Scaun pe Primul Scaun prin mijloacele lor proprii. Ei muncesc şi lucrează şi se trudesc, dar parcă niciodată nu fac vreun progres. Ei încearcă să mobilizeze puterea Duhului în ceea ce spun şi fac. Ei pot chiar să ocupe poziţii de conducere în biserică, crezând că aceasta va fi cheia Primului Scaun. Dar descoperă cu tristeţe că sunt încă în Al doilea Scaun. Sună foarte asemănător cu israeliţii în pustiu, nu-i aşa? Deşi tocmai L-au văzut pe Dumnezeul lor nimicind cea mai mare putere de pe pământ prin cele zece plăgi şi prin despicarea Mării Roşii, ei pur şi simplu nu puteau să creadă că Dumnezeu avea capacitatea să cucerească Ţara Canaanului prin lucrarea puterii Lui în ei. Umbli tu în puterea Duhului? Dacă nu, J. I. Packer are câteva cuvinte pătrunzătoare care vor solicita înţelegerea ta cu privire la ce înseamnă să umbli în putere. Citeşte în continuare ... La începutul fiecărui an revista Timpul priveşte înapoi, priveşte înainte, şi face fiece comentarii pe care le consideră ea potrivite. Primul articol pentru 1990 cuprindea o listă de „Cuvinte sâcâitoare, cele mai pregătite pentru pensionare neîntârziată“, în care, după „potenţialul laturii superioare, marketing la scară înaltă, urmăritor rapid, linie de fund, sinergie, reţea, aerodinamizare, interfaţare, prioritizarea timpului propice calităţii, aterizare uşoară, director de livrări“ veneau „player de putere, mic dejun de putere, cravată de putere, orice de putere“. Uitându-mă astăzi la rafturile mele cu cărţi, am văzut acolo exemplare intitulate Vindecarea prin putere, Evanghelizarea prin putere, Puterea de vindecare, Întâlniri cu puterea, Când Duhul vine cu putere, Creştinismul cu putere, toate tipărite din 1985. Rotiţele minţii au început să se învârtească. Cuvânt sâcâitor, ai? Jargon stufos, plictisitor, nu-i aşa? Folosit prea mult printre creştini, aşa cum este în lumea comercială? Gata de pensionare? Primul gând s-ar putea să ne sugereze să spunem aşa, dar al doilea gând ar trebui să ne taie elanul. Pentru că „puterea“ este un cuvânt foarte semnificativ în Noul Testament. Unde aş fi dacă mi-aş impune o hotărâre de a mă lipsi pe mine şi de a renunţa să-l mai folosesc? Unde ar fi biserica dacă noi toţi am proceda în felul acesta? Dacă am înceta să mai vorbim despre putere ar trebui în curând să încetăm să ne mai gândim la ea. Şi dacă s-ar întâmpla aceasta ar trebui să fim într-adevăr sleiţi. Hei, atunci, apăsaţi pe frâne; încetaţi să mai fiţi falşi. Pentru creştini, cel puţin, cuvântul „putere“ este preţios. Sâcâitor? Poate, dar noi avem nevoie de el ca să ne putem concentra asupra lucrurilor la care se referă. Sper că acest capitol va arăta clar cât de important este să facem aceasta. PUTEREA LUI DUMNEZEU Puterea care ne preocupă acum este puterea lui Dumnezeu – energia exercitată de El în creaţie, în providenţă şi în har. Cuvântul folosit de obicei pentru aceasta în greaca 51

52 Noului Testament este dunamis, din care provine cuvântul nostru „dinamită“. Aici ne vom ocupa doar cu un segment al acestui subiect extraordinar, şi anume puterea lui Dumnezeu de regenerare, de sfinţire şi de operare prin noi, păcătoşii. Însă, a ne ocupa cu aceasta presupune să facem faţă unei probleme, repetata problemă a cuvântului sâcâitor cu privire la pasionata şi dedicata vedere scurtă. Putem analiza problema astfel: un cuvânt apasă butoanele de interes, provocare şi dorinţă de a fi la curent şi de a nu fi lăsat în urmă. Aşa că oamenii învaţă cuvântul şi-l răspândesc ca pe un fel de emblemă verbală, ca să arate că ei sunt la zi cu toate şi ştiu despre cel mai recent lucru important. Dar o astfel de folosire reflectă faptul că se gândesc prea puţin sau chiar deloc la acest cel mai recent lucru în sine. Deci cu cât este mai mult folosit cuvântul în acest fel, cu atât devine mai neclar sensul lui şi mai scurtă vederea zeloşilor lui utilizatori. În prezent, din ce în ce mai mulţi oameni se întreabă cu îngrijorare şi unii pe alţii dacă au puterea lui Dumnezeu în vieţile lor, cu din ce în ce mai puţină siguranţă în mintea lor cu privire la ce ar putea să însemne aceasta. Singurul lucru de care sunt siguri este că vor să se identifice cu oamenii care pretind că sunt familiarizaţi cu această putere, întrucât nu vor să rămână în afara oricărui lucru bun care se întâmplă. Ca şi în alte cazuri, problema cuvântului sâcâitor se deschide astfel spre o nevroză a turmei de oi, spre o înclinaţie de a urma orbeşte purtarea cuiva atât timp cât acela face parte dintr-o mulţime de oameni de încredere. Acolo unde cuvintele sâcâitoare zumzăie, ai un ciuf pufos de noţiuni! Dacă este să vorbim pe înţeles despre puterea lui Dumnezeu, va trebui să ne croim drum prin aşa ceva. Ca un prim pas spre adevărata claritate asupra temei noastre, trebuie să înţelegem chiar de la început că Dumnezeu nu ne dă puterea Sa ca o posesiune a noastră, ca o resursă de care să ne folosim după bunul nostru plac. N-ar trebui să fie necesar să spun aceasta, dar după cât de mult se vorbeşte astăzi despre folosirea puterii lui Dumnezeu ne putem da seama că această concepţie greşită este foarte răspândită. Dumnezeu ne foloseşte, punând în mişcare puterile pe care ni le-a dat, ca pe nişte canale prin care curge puterea Sa. Dar noi nu suntem unităţi de stocare ca bateriile, sau recipienţi ca găleţile, în care potenţialul de putere în acţiune poate fi păstrat până va fi nevoie de el. Şi noi nu-L folosim pe Dumnezeu, sau puterea lui Dumnezeu, aşa cum folosim electricitatea, pornind-o sau oprind-o după cum ne place. Dorinţa de a avea puterea divină pentru a o folosi după bunul său plac a fost păcatul lui Simon vrăjitorul (Fapte 8:18-24). Păcatul lui este consemnat ca un avertisment, nu ca un exemplu de urmat. Dorinţa corectă din toate timpurile este să fii „un instrument pentru scopuri nobile, sfinţit, folositor Stăpânului şi pregătit să facă orice lucrare bună“ (2 Timotei 2:21, trad. engleză). Versiunea King James sună astfel: „un vas de cinste, sfinţit şi potrivit pentru folosul stăpânului“, care este mai puternic şi mai clar. Dacă creştinii ne vorbesc despre folosirea puterii lui Dumnezeu, trebuie să se aprindă beculeţele roşii înaintea minţii noastre. Dacă totuşi vorbirea este despre cum să fim utilizabili şi folositori lui Dumnezeu, atunci ar trebui să dăm din cap aprobator. Hai să fim atenţi la aceasta ca să nu greşim aici. CUM SE MANIFESTĂ PUTEREA LUI DUMNEZEU Puterea lui Dumnezeu, aşa cum se vede în Noul Testament, ne conduce să privim la lucrări de diferite feluri. Nu vorbesc aici numai sau chiar în special de slujire hirotonisită sau retribuită. 52

53 Lucrare înseamnă orice formă de slujire, şi sunt multe asemenea forme. Astfel, a fi un partener de viaţă credincios şi un părinte conştiincios este forma de slujire acasă; îndeplinirea unei funcţii, a unui rol, şi purtarea unei răspunderi definite este forma de slujire (atât hirotonisită cât şi laică) în biserica organizată; susţinerea prieteniilor pastorale care implică sfat, mijlocire şi suport material este o altă formă de slujire în Hristos; şi grija iubitoare faţă de oameni la orice nivel al nevoilor – fizic sau mintal, material sau spiritual – este adevărata formă de slujire în lume. Sfinţenia nu este nici statică nici pasivă. Este o stare a dragostei crescânde faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, şi dragostea înseamnă tocmai să faci ceea ce onorează şi face bine persoanei iubite, din dorinţa de a înălţa acea persoană iubită. Oamenii sfinţi, deci, se arată astfel prin faptul că-L laudă pe Dumnezeu şi îi ajută pe alţii. Ei ştiu că trebuie, şi de fapt, ei vor. Dumnezeu Însuşi i-a făcut să vrea, oricât de absorbiţi ar fi fost înainte de ei înşişi. În măsura în care asemănarea lor cu Hristos se adaugă la impactul lor, la credibilitatea lor şi la eficacitatea lor pentru Dumnezeu când slujesc aproapelui lor, Dumnezeu foloseşte experienţele lor dintr-o astfel de slujire (succesul, eşecul, încântarea, frustrarea, să înveţe răbdarea şi stăruinţa, să meargă a doua milă de drum, să rămână smeriţi când sunt apreciaţi, să rămână blânzi când sunt atacaţi, să stea neclintiţi sub presiune, şi aşa mai departe) ca să continue transformarea „din slavă în slavă“ în vieţile lor (2 Corinteni 3:18). El continuă să-i facă mai asemenea cu Domnul Isus decât erau înainte. Este demn de notat că cei mai mulţi vorbitori şi cele mai multe cărţi despre sfinţenie vorbesc puţin despre slujire, în timp ce majoritatea vorbitorilor şi cărţilor despre slujire vorbesc puţin despre sfinţenie. Aşa a fost mai mult de un secol. Dar a trata sfinţenia şi slujirea ca teme separate este o greşeală. Dumnezeu le-a legat una de alta, şi ce uneşte Dumnezeu omul nu trebuie să despartă. Un rezultat curent al sfinţirii continue este că preocuparea cu alţii, cu recunoaşterea lipsurilor lor, şi cu înţelepciunea care vede cum să-i ajute, creşte. Slujirea înfloreşte în mod natural în vieţile sfinte. În slujirea eficientă, puterea lui Dumnezeu este canalizată prin slujitorii lui Dumnezeu în sferele nevoii umane. Un om sfânt cu daruri limitate este întotdeauna potrivit să canalizeze mai mult din această putere decât un om care a primit mai multe daruri dar este mai puţin evlavios. Deci Dumnezeu doreşte ca noi toţi să căutăm sfinţenia şi utilitatea împreună, şi cea dintâi, într-o oarecare măsură, cel puţin de dragul celei de-a doua. PUTEREA LUI DUMNEZEU SE ARATĂ CEL MAI DEPLIN ÎN SLĂBICIUNEA UMANĂ Sunt multe feluri de slăbiciuni. Este slăbiciunea trupească a invalizilor sau a ologilor; este slăbiciunea caracterului unui om cu defecte şi vicii chinuitoare; este slăbiciunea produsă de epuizare, de depresie, de stres, de tensiune şi de suprasolicitare nervoasă. Dumnezeu sfinţeşte toate aceste forme de slăbiciune dând celor slabi posibilitatea de a fi mai puternici (mai răbdători, mai miloşi, mai iubitori, mai liniştiţi, mai bucuroşi şi mai plini de resurse) decât părea posibil în acele condiţii. Aceasta este o demonstraţie a puterii Lui pe care Îi face plăcere s-o dăruiască.

53

54 Pavel enunţă principiul astfel: „Comoara aceasta [cunoştinţa lui Dumnezeu în Hristos] o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi. Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru. Astfel că, în noi lucrează moartea“ (2 Corinteni 4:712). Într-o lume centrată pe sine, orientată spre plăcere, indulgentă cu sine, ca lumea noastră de astăzi, acest principiu sună foarte brutal şi demoralizant. Dar acesta este, de fapt, adevăratul sens al dictonului consfinţit de timp, şi mult lăudat: „Limita omului este oportunitatea lui Dumnezeu“. Oportunitate pentru ce? Ca să arate puterea Sa, puterea harului Său, manifestată acum spre lauda gloriei Sale. A fi slab, şi a te simţi slab, n-are nici un haz, nici nu poate fi o condiţie pe care lumea s-o vadă ca maximă eficienţă. Cineva s-ar fi putut aştepta ca Dumnezeu să-Şi folosească puterea ca să elimine această slăbiciune din viaţa slujitorilor Săi. De fapt, ceea ce face El mereu şi mereu este să facă din slujitorii Săi slabi minuni umblătoare – uneori, bineînţeles, în sens fizic, minuni imobilizate – de înţelepciune, de dragoste şi ajutorare pentru alţii în ciuda incapacităţii lor. În felul acesta Îi place Lui să-Şi arate puterea. Acesta este un adevăr vital de important de înţeles. Pavel însuşi a învăţat această lecţie foarte profund prin interacţiunea lui cu corintenii. Pavel nu era un om al jumătăţilor de măsură sau al eclipsării de sine, sau al relaţiilor distante. El era în mod natural „o minge de foc“, cum am spune noi, imperios, combativ, strălucit şi pasionat. Conştient de autoritatea sa apostolică şi foarte sigur că învăţătura sa era definitivă şi dătătoare de sănătate, el s-a consumat fără rezerve în formarea convertiţilor lui. El a simţit şi a exprimat o adâncă afecţiune pentru ei, pentru că erau ai lui Hristos, şi bineînţeles că n-a căutat doar ascultare ci şi afecţiune în schimb. În cazul corintenilor, însă, ascultarea era oscilantă şi în silă, iar afecţiunea era efectiv inexistentă. Aşa cum ilustrează epistolele lui Pavel către ei, aceasta se datora într-o oarecare măsură faptului că Pavel nu s-a ridicat la nivelul aşteptării lor înfumurate că orice învăţător vrednic de sarea lui şi-ar manifesta greutatea intelectuală ca să-i impresioneze. A fost în parte şi din cauza altor învăţători, care şi-au manifestat greutatea lor, şi-au asigurat loialitatea lor, şi a fost în parte şi din cauză că ei au îmbrăţişat o viziune triumfalistă asupra vieţii spirituale care preţuia vorbirea limbii şi neînfrânarea mai mult decât dragostea, smerenia şi neprihănirea. Ei îi vedeau pe creştini ca pe nişte oameni eliberaţi de Hristos ca să facă pur şi simplu cam orice, fără să ţină seama de consecinţe. Ei îl desconsiderau pe Pavel ca fiind „slab“ – nu era impresionant în înfăţişare şi în vorbire (2 Corinteni 10:10), şi era probabil greşit în unele aspecte ale învăţăturii lui doctrinare şi morale. Ei erau foarte critici cu privire la stilul său personal şi la comportarea sa. Oricine în locul lui Pavel ar fi găsit lucrul acesta foarte dureros, şi este clar din epistolele lui către corinteni, cu expresiile lor de dragoste chinuită şi cu alternanţele lor de durere, mânie, dezamăgire, frustrare şi sarcasm, că Pavel însuşi a găsit lucrul acesta ca fiind extrem de dureros. Răspunsul lui, însă, a fost magnific. El a îmbrăţişat slăbiciunea – nu slăbiciunea în slujire pretinsă de corinteni, ci slăbiciunea unui trup bolnav, a rolului de slujitor, şi a unei inimi îndurerate – ca şi chemare a lui aici pe pământ. „Dacă e vorba să mă laud“, a scris el, „mă voi lăuda numai cu lucrurile privitoare la slăbiciunea mea“

54

55 (2 Corinteni 11:30). „Nu mă voi lăuda decât cu slăbiciunile mele“ (2 Corinteni 12:5). Şi el a adaptat acţiunea la cuvânt: Şi ca să nu mă umflu de mândrie, ... mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască, şi să mă împiedice să mă îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită“. Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare. (2 Corinteni 12:7-10) Ce era ţepuşul? Nu ştim. Dar trebuie să fi fost o invaliditate personală, o disfuncţie în înfăţişarea lui fizică, altfel n-ar fi spus că era în „carnea“ lui (înţelegând prin aceasta natura lui omenească creată. Şi trebuie să fi fost dureros, altfel nu l-ar fi numit „ţepuş“. De ce i s-a dat lui Pavel (de către Dumnezeu, în providenţa Sa)? Pentru disciplină, aşa cum a recunoscut apostolul, ca să-l menţină smerit – o operaţie foarte importantă, fie zis, când un om are un eu atât de enorm cum avea Pavel. În ce sens era ţepuşul lui Pavel un sol al Satanei? Scăpăra gânduri de resentiment la adresa lui Dumnezeu, milă faţă de sine şi disperare cu privire la viitorul misiunii lui – genul de gânduri pe care Satan ştie foarte bine să le stârnească înăuntrul nostru al tuturor. Orice îţi insuflă o asemenea gândire devine prin aceasta un sol al lui Satan pentru sufletele noastre. De ce s-a rugat Pavel în mod concret Domnului Isus cu privire la ţepuşul lui? Pentru că Domnul Isus era vindecătorul, care făcuse multe vindecări miraculoase în zilele Sale pământeşti şi unele prin Pavel în anii de slujire misionară ai lui Pavel (vezi Fapte 14:3, 8-10; 19:11). Acum Pavel avea nevoie de puterea de vindecare a lui Hristos pentru sine însuşi, aşa că în trei sesiuni solemne de rugăciune el a căutat-o. De ce nu i s-a dat vindecarea? Nu din lipsa rugăciunii cu o inimă curată din partea lui Pavel, nici din lipsa puterii suverane din partea lui Hristos, ci pentru că Mântuitorul avea în vedere ceva mai bun pentru slujitorul Său. (Dumnezeu Îşi rezervă întotdeauna dreptul să răspundă cererilor noastre într-un mod mai bun decât le formulăm noi.) Răspunsul Domnului Isus la rugăciunea lui Pavel putea fi extins în felul acesta: „Pavel, am să-ţi spun ce am de gând să fac. Am de gând să-Mi arăt puterea în slăbiciunea ta permanentă, în aşa fel încât lucrurile de care te temi tu – terminarea sau slăbirea lucrării tale, pierderea credibilităţii şi a utilităţii tale – să nu aibă loc. Lucrarea ta va continua în putere şi tărie ca înainte, deşi într-o slăbiciune mai mare decât înainte. Vei purta acest ţepuş în carne cu tine cât timp vei trăi. Dar în această stare de slăbiciune, puterea Mea va fi făcută desăvârşită. Va fi mai evident ca niciodată că Eu sunt Cel care te susţin“. Implicaţia era că această stare de lucuri ar fi fost mai mult spre binecuvântarea personală a lui Pavel, mai mult spre îmbogăţirea lucrării lui, şi mai mult spre gloria lui Hristos care i-a dat posibilitatea, decât ar fi fost o vindecare imediată. Ce trebuie să înţelegem din reacţia lui Pavel? Este clar că el a înţeles şi a acceptat ce i-a comunicat Hristos când s-a rugat. Este clar că el a văzut aceasta ca definirea vocaţiei lui. Este normal să presupunem că un motiv pentru care el a relatat aceasta atât de

55

56 amănunţit a fost că el ştia că a fost făcut model pentru alţii spre imitare. Experienţa lui este cu siguranţă un model căruia mereu vedem că avem nevoie să ne conformăm. SĂ APELĂM LA DUMNEZEU Schema este că Domnul mai întâi ne face conştienţi de slăbiciunea noastră, astfel încât inima noastră strigă: „Nu pot să fac asta“. Mergem la Domnul ca să-L rugăm să ia povara care simţim că ne zdrobeşte. Dar Hristos răspunde: „Prin puterea Mea tu poţi face asta, şi ca răspuns la rugăciunea ta, Eu te voi întări ca s-o faci“. Astfel, în cele din urmă, mărturia noastră, ca şi a lui Pavel, va fi: „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte“ (Filipeni 4:13). „Domnul a stat lângă mine şi m-a întărit“ (2 Timotei 4:17). Şi ne trezim spunând împreună cu Pavel: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz! Căci după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos, avem parte din belşug şi de mângâiere“ (2 Corinteni 1:3-5). Prin „mângâiere“, Pavel înţelege încurajarea care te întăreşte, nu relaxarea care te moleşeşte. Acesta este sensul în care noi ne alăturăm lui în mărturisirea mângâierii lui Dumnezeu. Ne trezim trăind (dacă pot să spun aşa) ca de botez, cu învierea din moarte ca formă repetată a experienţei noastre. Şi realizăm cu o claritate mereu crescândă că aceasta este cea mai deplină şi cea mai profundă expresie a vieţii creştine întărite. Se pare, deci, că a primi putere de la Dumnezeu astfel încât cineva să devină mai tare în Hristos nu are în mod necesar nimic de a face cu a acţiona spectaculos, sau, conform standardelor umane, cu succes (fie că Dumnezeu decide să se acţioneze aşa sau nu). Are însă de a face în totul cu faptul că cineva ştie şi simte că este slab. În acest sens, noi devenim mai tari numai când devenim mai slabi. Lumea înţelege prin tărie (de caracter, de inimă şi de voinţă) o înzestrare naturală, capacitatea de a alerga înainte, fără a te lăsa distras şi descurajat, spre ţintă. Tăria sau puterea dată de Dumnezeu presupune însă ca Hristos Însuşi să-ţi dea posibilitatea prin Duhul să continui să persişti în: • sfinţenia personală înaintea lui Dumnezeu; • părtăşia personală cu Dumnezeu; • slujirea personală a lui Dumnezeu; şi • acţiunea personală pentru Dumnezeu. Trebuie continuat oricât de slab s-ar simţi cineva. Trebuie continuat chiar în situaţii în care ceea ce se cere pare să te depăşească, şi trebuie făcut aşa cu încredinţarea că aşa înţelege Dumnezeu că trebuie să fie. Pentru că numai în punctul în care insuficienţa puterii naturale este privită în faţă, este simţită şi este recunoscută, atunci începe să curgă puterea divină. Deci calea puterii este dependenţa smerită de Dumnezeu, pentru ca El să-Şi canalizeze puterea spre adâncimile fiinţei noastre astfel încât să ne facă şi să ne menţină credincioşi chemării noastre în sfinţenie şi în slujire. Cu aceasta noi depindem de El pentru a canaliza puterea Lui prin noi în vieţile altora ca să-i ajutăm să meargă înainte în momentele lor de nevoie. Capcana puterii este încrederea în sine şi căderea, ca să vedem că fără Hristos nu putem face nimic semnificativ din punct de vedere spiritual, oricât de mult am face din punct de vedere cantitativ, printr-o activitate energică. Principiul puterii

56

57 – am putea să-l numim scenariul puterii lui Dumnezeu – este că puterea divină se desăvârşeşte în slăbiciunea umană conştientă. Pervertirile puterii presupun că puterea lui Dumnezeu este un lucru pe care-l putem poseda şi controla, sau că putem privi la El ca să ne dea putere pentru slujire când noi nu privim la El ca să ne dea putere pentru neprihănire; dar aceste idei, aşa cum am văzut, sunt complet greşite. Dacă aş putea să-mi amintesc în fiecare zi din viaţa mea că pentru a deveni mai puternic trebuie să devin mai slab, dacă aş accepta că frustrările, obstacolele şi accidentele din fiecare zi sunt căile lui Dumnezeu de a mă face să-mi recunosc slăbiciunea, astfel încât creşterea în putere să poată deveni posibilă pentru mine, dacă nu m-aş trăda pe mine însumi, încrezându-mă în mine – în cunoştinţele mele, în îndemânarea mea, în poziţia mea, în iscusinţa mea de a mânui cuvintele, şi aşa mai departe – aşa mult din timp, ce mult s-ar schimba lucrurile pentru mine! Mă întreb cât de mulţi alţii, în afară de mine, au nevoie să se concentreze asupra învăţării acestor lecţii? Te îndemn să faci o pauză şi să te întrebi cât de tare sunt ele ancorate în inima ta. Ele trebuie într-adevăr să fie ancorate acolo foarte tare, şi mă tem că în multe inimi creştine de astăzi ele nu sunt. Fie ca Dumnezeu în marea Sa îndurare să ne slăbească pe toţi!
Din Rediscovering Holiness © 1992 de J. I. Packer. Tipărită de Servant Publications, Box 8617, Ann Arbor, Michigan 48107. Folosită cu permisiune. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Foarte puţini creştini de astăzi ar considera cuvântul supunere ca fiind o cheie pentru trăirea în putere. Dar, aşa cum tocmai ai citit, este imposibil să manifeşti puterea lui Dumnezeu în viaţa ta fără o dependenţă smerită şi o supunere absolută faţă de Dumnezeu şi de Cuvântul Său. Dacă am putea să ne aducem aminte de aceasta zi de zi, am experimenta o biruinţă cu adevărat puternică. De fapt, acesta este unul din cele mai bune obiceiuri ale creştinului din Primul Scaun. Undeva în viaţa lui el a trăit o biruinţă care l-a schimbat pentru totdeauna. Nu este timpul să trăieşti şi tu această biruinţă? În cartea lui, Rediscovering Holiness (Redescoperind sfinţenia), J. I. Packer arată cum trăirea în sfinţenie va aduce cu sine puterea Duhului Sfânt aşa cum n-ai experimentat-o niciodată. Citeşte-o şi descoperă o nouă putere pentru umblarea ta şi o nouă pasiune pentru Dumnezeu. ÎNTREBĂRI DE EVALUARE 1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde apreciezi că te găseşti pe următoarea scală? 1_____________________________ 5 _______________________________ 10 Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum biruinţe. mers. trăiesc viaţa din belşug.

57

58 2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar acum? 3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar acum? Te provoc să faci acel lucru.

58

59

59

60

„Dumnezeu nu distruge niciodată lucrarea mâinilor Sale, El înlătură ceea ce ar putea s-o strice, atâta tot. Maturitatea este stadiul în care toată viaţa a fost adusă sub controlul lui Dumnezeu“.
OSWALD CHAMBERS (1874-1917)

„Unul din semnele maturităţii spirituale este încrederea liniştită că Dumnezeu este în control ... fără nevoia de a înţelege de ce face ceea ce face“.
CHARLES R. SWINDOLL

„Cel care crede despre sine că este foarte avansat în viaţa spirituală n-a făcut nici măcar un început bun“.
JEAN PIERRE CAMUS (1584-1652)

„Este drept că trebuie s-o iei de la capăt mereu în fiecare zi. Nu există o cale mai bună de a sfârşi viaţa spirituală decât s-o iei mereu de la început“.
SAINT FRANCIS OF SALES (1567-1622)

„Spiritualitate înseamnă în adevăr «Duhul Sfânt la lucru»“.
LEON JOSEPH SUENENS

60

61 Ziua 8 Trăind biruinţe spirituale în viaţa ta

Lasă Duhul să-ţi învingă carnalitatea
ANDREW MURRAY A trece de la Al doilea Scaun la Primul nu este aşa de uşor cum ar putea părea. De fapt, dacă stai în Al doilea Scaun, nici măcar nu înţelegi prea bine Scripturile care te-ar putea ajuta să ajungi la Primul Scaun. Dar aşa cum vei vedea după ce vei citi cuvintele de înţelepciune ale lui Andrew Murray, viaţa ta spirituală se poate muta pe Primul Scaun într-o clipă. Şi aceasta este o biruinţă! A deveni matur spiritual este un proces, dar a deveni înclinat spre spiritual se poate întâmpla repede. Iată cum. Apostolul începe capitolul (1 Corinteni 3), spunându-le acestor corinteni că există două stadii ale trăirii creştine. Unii creştini sunt carnali; unii sunt spirituali. Prin discernământul pe care Duhul lui Dumnezeu l-a dat apostolului, el a văzut că aceşti corinteni erau carnali, şi a vrut să le spună aceasta. Vei găsi cuvântul carnal de patru ori în aceste patru versete. Apostolul simţea că toată predicarea lui nu va face nici un bine dacă va vorbi despre lucruri spirituale unor oameni care nu sunt spirituali. Ei erau creştini, creştini adevăraţi, prunci în Hristos, dar exista o greşeală fatală – erau carnali. Aşa că apostolul pare să spună: „Nu pot să vă învăţ adevărul spiritual despre viaţa spirituală; voi nu-l puteţi pricepe“. Dar aceasta nu pentru că erau proşti. Ei erau foarte deştepţi şi plini de cunoştinţe, dar incapabili să înţeleagă învăţătura spirituală. Aceasta ne învaţă această lecţie simplă: Tot necazul din Biserica lui Hristos, între creştinii care uneori primesc o binecuvântare şi o pierd din nou, este tocmai pentru că ei sunt carnali, şi tot ce avem nevoie, dacă vrem să păstrăm binecuvântarea, este să devenim spirituali. CUM SĂ TRECI DE LA CARNAL LA SPIRITUAL Acum vin întrebările foarte importante şi solemne: Este posibil pentru un om să iasă din starea carnală şi să intre în starea spirituală? Şi cum este posibil? Cred că primul lucru necesar este că un om trebuie să aibă o viziune asupra vieţii spirituale şi credinţă în ea. Inimile noastre sunt atât de pline de necredinţă, fără să ne dăm seama, încât nu putem accepta ca un lucru hotărât că putem deveni oameni spirituali. Nu putem crede aceasta. Cuvântul vorbeşte despre două puteri de viaţă: carnea şi Duhul. Carnea este viaţa noastră sub puterea păcatului; Duhul, viaţa lui Dumnezeu venind să ia locul vieţii noastre. Ce ne trebuie, şi ce ne spune Biblia, este să dăm toată viaţa noastră, cu orice idee de tărie sau putere, la moarte, să devenim nimic şi să primim viaţa lui Hristos şi a Duhului, ca să facă totul pentru noi. Crede, te rog, că lucrul acesta este posibil. Cred că este posibil ca un om să trăiască în fiecare zi condus de Duhul Sfânt. Am citit în Cuvântul lui Dumnezeu că Dumnezeu toarnă dragostea Sa în inimă prin Duhul Sfânt. Am citit în Cuvântul lui Dumnezeu că cei ce sunt călăuziţi de Duhul, sunt copii ai lui Dumnezeu. Am citit în Cuvântul lui Dumnezeu că dacă suntem născuţi din nou, urmează să umblăm prin Duhul, sau în Duhul. Deci este posibil; aceasta este viaţa la care 61

62 ne cheamă Dumnezeu şi pentru care ne-a răscumpărat Hristos. De îndată ce El Şi-a vărsat sângele Său, a mers la cer ca să trimită poporului Său Duhul. De îndată ce El a fost glorificat, prima Sa lucrare a fost să dea Duhul Sfânt. Dacă vei începe să crezi în puterea sângelui lui Hristos de a te curăţi şi în puterea Hristosului glorificat de a-ţi da Duhul Său, ai făcut primul pas în direcţia bună. Dar nu este suficient ca un om să aibă o viziune despre această viaţă spirituală pe care urmează s-o trăiască; este de asemenea foarte necesar ca un om să fie realmente convins de carnalitatea sa. Aceasta este o lecţie dificilă, dar foarte necesară. Este o mare diferenţă între păcatele omului neconvertit şi păcatele celui credincios. Ca om neconvertit, tu ar trebui să fii convins de păcat şi să-l mărturiseşti. Dar de ce anume ai fost tu convins în mod special? De mărimea păcatului şi foarte mult de vina şi de pedeapsa păcatului. Dar a existat foarte puţină convingere de păcatele interioare, spirituale. Tu n-ai avut cunoştinţă de ele. A existat foarte puţină convingere de păcătoşenia interioară. Dumnezeu nu dă întotdeauna aceasta la convertire sau în mod obişnuit. Şi atunci, cum va reuşi un om să scape de aceste două lucruri: păcatele mai ascunse şi păcătoşenia lăuntrică, adâncă? În felul acesta: după ce a devenit creştin, omul este convins de Duhul Sfânt de viaţa sa carnală, lumească, şi atunci omul începe să plângă pentru ea, şi să-i fie ruşine de ea, şi strigă la fel ca Pavel: „O, nenorocitul de mine!“ eu sunt credincios, dar „Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?“ (Romani 7:24). El începe să caute ajutor în toate părţile şi să întrebe: „Unde pot găsi eliberare?“ El o caută în multe feluri, luptându-se şi luând hotărâri, dar n-o va obţine până nu va fi adus să se arunce în mod necondiţionat la picioarele Domnului Isus. Nu uita că dacă este să devii un om spiritual, dacă este să fii umplut cu Duhul Sfânt, aceasta trebuie să vină de la Dumnezeu din cer. Numai Dumnezeu poate s-o facă. Putem trece de la starea carnală la cea spirituală într-o clipă. Oamenii vor să crească din carnal în spiritual, dar nu reuşesc niciodată. Ei caută mai multă predicare şi mai multă învăţătură, ca să crească, cred ei, din carnal în spiritual. Copilul acela despre care am vorbit a rămas ca un bebeluş de şase luni; avea o boală, şi avea nevoie de vindecare. Apoi ar fi venit creşterea. Acum, starea carnală este o stare de boală teribilă. Creştinul carnal este un prunc în Hristos. El este un copil al lui Dumnezeu, zice Pavel, dar are această boală teribilă, şi în consecinţă el nu poate să crească. Cum va veni vindecarea? Ea trebuie să vină prin Dumnezeu, şi Dumnezeu doreşte mult să ţi-o dea chiar în ceasul acesta. Un om care devine un om spiritual nu este imediat un om matur spiritual. Nu pot să aştept de la un creştin tânăr care are Duhul Sfânt în plinătatea Lui ceea ce pot să aştept de la un creştin matur care este plin de Duhul de douăzeci de ani. Există multă creştere şi maturizare în viaţa spirituală. Dar când vorbesc despre un pas, înţeleg aceasta: tu poţi să-ţi schimbi locul, şi în loc să stai în viaţa carnală, să intri în viaţa spirituală într-o clipă. Notează motivul pentru care sunt folosite cele două expresii. În omul carnal există ceva din natura spirituală, dar tu ştii că trupurile îşi iau numele de la acel element al lor care este cel mai proeminent. Un lucru poate fi folosit pentru două sau trei scopuri, dar probabil că îşi va lua numele de la scopul cel mai proeminent. Un lucru poate avea câteva caracteristici, dar numele va fi dat după caracteristica cea mai izbitoare. Aşadar, Pavel le spune, cu alte cuvinte, acelor corinteni: „Voi, pruncilor în Hristos, sunteţi carnali; sunteţi

62

63 sub puterea cărnii, daţi frâu liber temperamentului şi urâţeniei, şi nu creşteţi, nici nu sunteţi capabili să primiţi adevărul spiritual, cu toate darurile voastre“. Şi omul spiritual este un om care n-a ajuns la perfecţiunea finală; este loc din belşug pentru creştere. Dar dacă te uiţi la el, semnul principal al naturii şi conduitei lui este că el este un om dedicat Duhului lui Dumnezeu. El nu este perfect, dar este un om care a luat poziţia corectă şi a spus: „Doamne Dumnezeule, m-am lăsat condus de Duhul Tău. Tu m-ai primit şi m-ai binecuvântat, şi acum Duhul Sfânt mă conduce“. Tu nu te poţi izbăvi singur de fire, nici nu poţi scăpa de ea, dar Hristos poate să te ridice deasupra în noua viaţă. Tu eşti al lui Hristos, şi El este al tău. Dar ce trebuie să faci este doar să te arunci în braţele Lui, şi El va descoperi în tine puterea răstignirii Sale ca să-ţi dea victorie asupra firii. Aruncă-te, cu mărturisirea păcatului şi cu totala neputinţă, la picioarele Mielului lui Dumnezeu. El îţi poate da eliberare. Un om trebuie să vadă viaţa spirituală; trebuie să fie convins şi să-şi mărturisească starea carnală; trebuie să vadă că nu este decât un pas de la una la cealaltă; şi apoi, în sfârşit, trebuie să facă pasul decisiv în credinţa că Hristos poate să-l susţină. Da, nu este o simplă părere; nu este o consacrare care să fie în vreun sens prin puterea noastră; nu este o predare prin puterea voinţei noastre. Nu. Acestea sunt elemente care pot fi prezente, dar lucrul important este că noi trebuie să privim la Hristos ca să ne susţină mâine, şi ziua următoare, şi întotdeauna; trebuie să avem viaţa lui Dumnezeu în noi. Noi vrem o viaţă care să stea împotriva oricărei ispite, o viaţă care să dureze până la moarte. Noi vrem, prin harul lui Dumnezeu, să experimentăm ceea ce puterea colosală a lui Hristos care locuieşte în noi şi rămâne în noi poate să facă şi tot ce Dumnezeu poate să facă pentru noi. Dumnezeu aşteaptă, Hristos aşteaptă, Duhul Sfânt aşteaptă. Nu vezi ce a fost greşit şi pentru ce ai rătăcit prin pustiu? Nu vezi ţara cea bună, ţara promisă, în care Dumnezeu are de gând să te ţină şi să te binecuvânteze? Adu-ţi aminte de istoria lui Caleb şi a lui Iosua şi a iscoadelor. Zece oameni au spus de fapt: „Nu vom putea niciodată să-i învingem pe oamenii aceia“. Doi au spus: „Putem, pentru că Dumnezeu a promis“. Păşeşte pe promisiunile lui Dumnezeu. Ascultă Cuvântul lui Dumnezeu: „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii“ (Romani 8:2). Ia un cuvânt ca acesta, şi cere ca Dumnezeu să facă pentru tine prin Duhul Său cel Sfânt ceea ce ţi-a oferit. Nu te supăra, chiar dacă nu este nici o experienţă nouă, şi nici un sentiment, şi nici o emoţie, şi nici o lumină – ci aparent întuneric. Bizuie-te pe Cuvântul lui Dumnezeu, al Dumnezeului veşnic. Dumnezeu, ca Tată, promite Duhul Său cel Sfânt oricărui copil înfometat. Oare nu ţi-l va da El atunci şi ţie? Cum să nu dea El Duhul Sfânt celor care I-L cer? Cum ar putea să nu facă aceasta? Pentru că pe cât de adevărat este că Hristos a fost dat pentru tine pe Calvar şi tu ai crezut în sângele Lui, pe atât de adevărat este că Duhul Sfânt a fost dat pentru tine. Deschide-ţi inima şi fii „umplut cu Duhul“. Încrede-te în sângele lui Hristos pentru curăţire, mărturiseşte carnalitatea fiecărui păcat, şi aruncă-l în izvorul sângelui, şi apoi crede în Hristosul viu ca să te binecuvânteze cu binecuvântarea Duhului Său.
Luată din Absolute Surrender de Andrew Murray. Tipărită de Christian Literature Crusade. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

63

64 Când este vorba să fii dedicat lui Hristos, nu trebuie să fii un mare teolog sau un predicator elocvent. Poţi să fii un nimeni în ochii lumii şi totuşi să fii un uriaş în Împărăţia lui Dumnezeu! Iată ce este atât de frumos la credinţa creştină: „Mulţi din cei dintâi vor fi cei din urmă, şi mulţi din cei din urmă vor fi cei dintâi“ (Matei 19:30). Acesta este şi motivul pentru care mulţi oameni nu experimentează biruinţele spirituale atât de necesare pentru a trăi viaţa din belşug. Ei încearcă să ajungă foarte sus în Împărăţia lui Dumnezeu în acelaşi fel în care urcă foarte sus pe scara afacerilor. Aşa cum a explicat Andrew Murray, nu merge în felul acesta. Dacă ai probleme în ce priveşte experimentarea biruinţei spirituale de a deveni înclinat spiritual, îţi recomand să citeşti cartea lui Andrew Murray, Absolute Surrender (Predarea absolută). E una din preferatele mele şi te va ajuta într-adevăr să te muţi în Primul Scaun. ÎNTREBĂRI DE EVALUARE 1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde apreciezi că te găseşti pe următoarea scală? 1_____________________________ 5 _______________________________ 10 Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum biruinţe. mers. trăiesc viaţa din belşug. 2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar acum? 3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar acum? Te provoc să faci acel lucru.

64

65

PARTEA A DOUA

Trăind biruinţe spirituale în căsnicia ta

65

66

„O căsnicie reuşită nu este un dar; este o realizare“.
ANN LANDERS

„Lanţurile nu păstrează unitatea unei căsnicii. Sunt fire, sute de fire subţiri care cos oamenii împreună de-a lungul anilor“.
SIMONE SIGNORET (1921-1985)

„A te căsători este uşor. A rămâne căsătorit este mai greu. A fi fericit în căsnicie timp de o viaţă ar trebui să se numere printre artele frumoase“.
ROBERTA FLACK

„Nu căsnicia falimentează, oamenii falimentează“.
HARRY EMERSON FOSDICK (1878-1969)

„E nevoie de doi să facă dintr-o căsnicie un succes şi doar de unul să facă din ea un eşec“.
HERBERT SAMUEL

„O căsnicie reuşită este întotdeauna un triunghi: un bărbat, o femeie, şi Dumnezeu“.
CECIL MYERS

66

67 Ziua 9 Trăind biruinţe spirituale în căsnicia ta

Repară temeliile căsniciei tale
JAMES DOBSON Aproape toate căsniciile încep în Primul Scaun – majoritatea oamenilor numesc aceasta luna de miere. Dar pentru un motiv oarecare, se pare că aceasta nu durează prea mult şi se ajunge pe Al doilea Scaun. De cele mai multe ori motivul este că cuplul uită (sau n-a învăţat niciodată) bazele unei relaţii bune. Ceea ce majoritatea acestor cupluri nu reuşesc să realizeze este că ele nu trebuie să-şi întemeieze o căsnicie în Al doilea Scaun! Dacă te vei întoarce pur şi simplu la elementele de bază ale unei relaţii biblice în căsnicia ta, lucrul acesta va muta căsnicia ta în Ţara Promisă. Să-l urmărim pe James Dobson care ne va arăta cum să construim o temelie care va rezista în faţa furtunilor vieţii. În efortul de a ne apropia de experienţele celor care au trăit împreună cu succes ca soţ şi soţie, am rugat cupluri căsătorite să participe la un studiu neformal. Mai mult de şase sute de oameni au fost de acord să vorbească deschis generaţiei mai tinere despre conceptele şi metodele care au lucrat în căminele lor. Fiecare din ei au scris comentarii şi recomandări, care au fost analizate şi comparate cu grijă. Sfatul pe care l-au oferit ei nu este nou, dar cu siguranţă reprezintă un punct important de început. Când încerci să înveţi ceva, trebuie să începi cu principiile de bază – acei paşi iniţiali de la care se vor dezvolta mai târziu toate celelalte lucruri. În acest spirit, lista noastră de şase sute ne-a oferit trei recomandări încercate şi testate, care privesc înapoi la elementele de bază, recomandări cu care probabil orice creştin dedicat ar fi de acord. 1. UN CĂMIN CENTRAT PE HRISTOS Participanţii au sugerat mai întâi că tinerii căsătoriţi trebuie să-şi întemeieze şi să menţină un cămin centrat pe Hristos. Totul se sprijină pe această temelie. Dacă un soţ şi o soţie tineri sunt profund dedicaţi Domnului Isus Hristos, ei se bucură de avantaje enorme faţă de familia cu nici o dimensiune spirituală. O viaţă de rugăciune semnificativă este esenţială pentru menţinerea unui cămin centrat pe Hristos. Bineînţeles, unii oameni folosesc rugăciunea aşa cum îşi urmăresc horoscoapele, încercând să manipuleze „o putere mai mare“ neidentificată, din preajma lor. Unul din prietenii mei admite tachinându-se că rosteşte o rugăciune în fiecare dimineaţă în drum spre lucru când trece pe lângă patiserie. Ştie că nu este sănătos să mănânce pateuri grase, dar îi plac foarte mult. De aceea, Îi cere Domnului permisiunea să se răsfeţe în fiecare zi. El va spune: „Dacă este voia Ta ca eu să mănânc un pateu în dimineaţa aceasta, să fie un loc de parcare disponibil undeva când eu mă învârt în jurul blocului“. Dacă nu se găseşte nici un loc pentru maşina lui, el se învârte în jurul blocului şi se roagă din nou. Shirley şi cu mine am luat viaţa noastră de rugăciune un pic mai în serios. De fapt, această comunicare între om şi Dumnezeu a fost factorul stabilizator de-a lungul celor 67

68 treizeci şi ceva de ani ai noştri de căsnicie. În vremuri bune, în vremuri grele, în momente de nelinişte şi în perioade de laudă, am împărtăşit acest privilegiu minunat de a vorbi direct cu Tatăl nostru ceresc. Ce concept! Nu este nevoie de nici o programare ca să intri în prezenţa Sa. Nu trebuie să trecem pe la subordonaţii Săi sau să-i mituim pe secretarii Săi. El pur şi simplu este acolo, ori de câte ori ne plecăm înaintea Lui. Unele din momentele importante din viaţa mea au avut loc în aceste sesiuni liniştite cu Domnul. Nu voi uita niciodată momentul acela de acum câţiva ani când fiica noastră tocmai învăţase să conducă. Danae fusese înscrisă la Şcoala de şoferi Kamikaze, şi sosise în sfârşit momentul ca ea să-şi ia zborul singură pentru prima dată cu maşina familiei. Crede-mă, nivelul îngrijorării mele urcase dincolo de foaia de observaţie în ziua aceea. Într-o zi vei vedea ce groaznic este să dai cheile de la maşină unei copile de şaisprezece ani care nu ştie ce nu ştie despre conducerea maşinii. Shirley şi cu mine stăteam tremurând în curtea din faţă când Danae a plecat cu maşina şi a ieşit din câmpul nostru vizual. Atunci ne-am întors ca să intrăm în casă, şi eu am spus: „Ei bine, iubito, Domnul dă şi Domnul ia“. Din fericire, Danae a reuşit să se întoarcă acasă în siguranţă după câteva minute şi a oprit maşina cu grijă şi stăpânire de sine. Acesta este cel mai dulce sunet din lume pentru un părinte neliniştit! Era în această perioadă când Shirley şi cu mine am convenit între noi să ne rugăm pentru fiul şi fiica noastră la sfârşitul fiecărei zile. Nu eram îngrijoraţi doar de riscul unui accident de maşină, ci eram conştienţi de asemenea de atât de multe alte pericole care pândesc afară din casă într-un oraş ca Los Angeles, unde locuiam în vremea aceea. Această parte a lumii este cunoscută pentru barajele ei, pentru nebunii ei, pentru trăzniţii ei şi pentru prăjiturile cu fructe. Iată un motiv pentru care ne aflăm pe genunchi în fiecare seară, cerând protecţie divină pentru adolescenţii pe care îi iubim atât de mult. Într-o noapte eram foarte obosiţi şi ne-am prăbuşit în pat fără rugăciunea noastră care aducea binecuvântare. Aproape adormisem când vocea lui Shirley a străpuns noaptea. „Jim“, a spus ea. „Nu ne-am rugat pentru copiii noştri astăzi. Nu crezi că ar trebui să vorbim cu Domnul?“ Admit că a fost foarte greu pentru mine să-mi trag carcasa de 1,88m din patul cald în noaptea aceea. Cu toate acestea, ne-am pus pe genunchi şi am înălţat o rugăciune pentru siguranţa copiilor noştri, încredinţându-i încă o dată în mâinile Tatălui. Mai târziu, am aflat că Danae şi o prietenă de-a ei merseseră la un fast-food şi cumpăraseră hamburger şi cola. Au mers cu maşina câteva mile pe drum şi stăteau în maşină luând masa când a trecut pe acolo un poliţist, luminând cu proiectorul lui în toate direcţiile. El căuta bineînţeles pe cineva, dar încet-încet a trecut mai departe. Câteva minute mai târziu, Danae şi prietena ei au auzit un bocănit de sub maşină. S-au uitat una la alta cu teamă şi au simţit o altă lovitură energică. Înainte să fi putut pleca, un bărbat s-a târât afară de sub maşină şi a apărut pe trotuar. Era foarte păros şi arăta de parcă ar fi fost pe stradă de săptămâni de zile. Bărbatul a venit imediat la uşa maşinii şi a încercat s-o deschidă. Mulţumesc lui Dumnezeu, era blocată. Danae a pornit repede maşina şi a luat-o din loc ... fără îndoială cu o viteză record. Mai târziu, când am verificat timpul când a avut loc acest incident, ne-am dat seama că Shirley şi cu mine fusesem pe genunchi exact în momentul pericolului. Rugăciunile noastre au fost ascultate. Fiica noastră şi prietena ei erau în siguranţă! Este imposibil pentru mine să exagerez nevoia de rugăciune în zidirea vieţii de familie – nu doar ca scut împotriva pericolelor, bineînţeles. O relaţie personală cu

68

69 Domnul Isus Hristos este piatra unghiulară a căsniciei, dând sens şi scop oricărei dimensiuni a vieţii. Faptul că poţi să te pleci în rugăciune când începe şi când se sfârşeşte ziua dă expresie frustrărilor şi îngrijorărilor care n-ar putea fi ventilate altfel. La celălalt capăt al acestei linii de rugăciune este un Tată ceresc iubitor, care a promis să audă şi să răspundă cererilor noastre. În zilele acestea când familiile se dezmembrează la tot pasul, nu îndrăznim să încercăm s-o facem pe cont propriu. Cuplul care depinde de Scriptură pentru soluţii la stresurile vieţii are un avantaj deosebit faţă de familia care nu are credinţă. Citind aceste Scripturi sfinte, ni se dă o fereastră spre mintea Tatălui. Ce resursă incredibilă! Creatorul, care a început cu nimic şi a făcut munţi frumoşi şi râuri şi nori şi bebeluşi în braţe, a ales să ne dea toate amănuntele cu privire la familie. Căsnicia şi creşterea copiilor au fost ideile Lui, şi El ne spune în Cuvântul Său cum să trăim împreună în pace şi armonie. Totul de la mânuirea banilor până la atitudinile sexuale este discutat în Scriptură, fiecare prescripţie purtând cu ea confirmarea personală a Regelui Universului. De ce ar dispreţui cineva această ultimă resursă? În sfârşit, modul creştin de viaţă dă stabilitate căsniciei pentru că principiile şi valorile lui produc în mod natural armonie. Când este pusă în aplicare, învăţătura creştină pune accent pe dăruirea faţă de alţii, pe autodisciplinare, pe ascultarea de poruncile divine, pe conformarea la legile omului, şi pe dragostea şi fidelitatea dintre soţ şi soţie. Este un scut împotriva dependenţelor de alcool, de pornografie, de jocuri de noroc, de materialism, şi de alte comportări care ar putea strica relaţia. Este de mirare că o relaţie centrată pe Hristos este temelia unei căsnicii? 2. DRAGOSTEA DEDICATĂ A doua sugestie făcută de lista noastră de şase sute de „experţi“ reprezenta un alt concept care priveşte înapoi la elementele de bază. El se concentrează asupra dragostei dedicate care se întăreşte împotriva furtunilor inevitabile ale vieţii. Sunt foarte puţine certitudini care ne ating pe toţi în această existenţă muritoare, dar unul din lucrurile absolute este că vom avea parte de nenorocire şi de stres la un moment dat. Nimeni nu rămâne nevătămat. Viaţa ne va testa pe fiecare foarte sever, dacă nu în zilele tinereţii, atunci prin evenimentele care survin în ultimele noastre zile. Domnul Isus a vorbit despre acest lucru inevitabil când a spus ucenicilor Săi: „În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea“ (Ioan 16:33). Dr. Richard Selzer este un chirurg, care a scris două cărţi remarcabile despre pacienţii lui iubiţi: Lecţii fatale şi Scrisori către un doctor tânăr. În primul din aceste texte el descrie experienţa groazei care invadează viaţa cuiva mai devreme sau mai târziu. Când suntem tineri, spune el, se pare că suntem protejaţi de ea aşa cum trupul este protejat împotriva infecţiilor cu bacterii. Organismele microscopice sunt peste tot în jurul nostru, şi totuşi sistemul de apărare al trupului nostru le ţine în şah cu eficacitate ... cel puţin pentru o vreme. Tot aşa, noi umblăm în şi printr-o lume a groazei în fiecare zi ca şi cum am fi înconjuraţi de o membrană impenetrabilă de protecţie. Putem chiar să nu fim conştienţi că există aceste nenorociri posibile în perioada tinereţii noastre când suntem bine sănătoşi. Dar apoi într-o zi membrana se rupe fără veste, şi groaza se strecoară în viaţa noastră. Până să se întâmple aceasta, era întotdeauna nenorocirea altuia – tragedia

69

70 altui om – şi nu a noastră. Ruperea membranei poate fi devastatoare, în special pentru cei care nu cunosc „buna dispoziţie“ pe care Domnul Isus o dă în vremuri de necaz. Slujind la o facultate mare de medicină timp de paisprezece ani, am urmărit soţi şi soţii în ceasurile când groaza începea să penetreze membrana protectoare. În mai toate cazurile, relaţiile lor conjugale au fost distruse de noile stresuri care au invadat viaţa lor. Părinţii care au dat naştere unui copil întârziat mintal, de exemplu, deseori dau vina unul pe altul pentru tragedia cu care se confruntă. În loc să se ţină împreună în dragoste şi să se liniştească din nou unul pe altul, ei adaugă la necazurile lor faptul că se atacă unul pe altul. Nu-i condamn pentru această slăbiciune omenească, dar îi compătimesc pentru asta. Un ingredient fundamental lipsea din relaţia lor, şi a rămas nerecunoscut până s-a rupt membrana. Această componentă esenţială se numeşte dedicare. L-am auzit pe răposatul dr. Francis Schaeffer vorbind despre acest lucru cu un număr de ani în urmă. El a descris podurile care au fost construite în Europa de către romani în primul şi al doilea secol d.H. Ele stau în picioare şi astăzi, deşi cărămizile şi mortarul cu care au fost făcute nu erau armate. De ce nu s-au prăbuşit ele în această eră modernă a camioanelor şi a echipamentelor grele? Ele rămân intacte pentru că sunt folosite doar pentru pietoni. Dacă un camion cu optsprezece roţi ar trece peste structurile istorice, ele s-ar preface într-un nor mare de praf şi moloz. Căsniciile care nu au o atitudine hotărâtă, cu o voinţă de fier de a se menţine cu orice preţ sunt ca fragilele poduri romane. Ele par să fie sigure şi pot într-adevăr să rămână în picioare ... până sunt puse sub o apăsare grea. Atunci cusăturile plesnesc şi temelia se sfărâmă. Am impresia că majoritatea cuplurilor tinere de astăzi, ca unele din acelea care concurează la acele jocuri televizate pentru tinerii căsătoriţi, sunt în această poziţie vulnerabilă incredibilă. Relaţiile lor sunt construite din lut nearmat, care nu va rezista încercărilor grele care le stau în faţă. Atitudinea hotărâtă de a supravieţui împreună pur şi simplu nu este acolo. Ca să accentueze totuşi importanţa dragostei dedicate, lista de şase sute s-a referit nu numai la marile tragedii ale vieţii, ci şi la frustrările zilnice care strică şi rup o relaţie. Acele iritări minore, când se acumulează în timp, pot fi chiar mai ameninţătoare pentru o căsnicie decât evenimentele catastrofice care dau buzna în vieţile noastre. Şi da, Virginia, sunt momente în orice căsnicie bună când un soţ şi o soţie nu se mai plac unul pe altul foarte mult. Sunt ocazii când ei simt că nu-l vor mai iubi niciodată pe partenerul lor. Aşa sunt sentimentele. Câteodată ele se dezumflă ca un cauciuc de automobil cu un cui în el. A merge pe geantă este o experienţă cam plină de hopuri pentru toţi cei aflaţi la bord. Următorul anunţ publicitar, care a apărut în Rocky Mountains News, confirmă punctul meu de vedere: VREAU SĂ FAC SCHIMB Vreau s-o dau pe soţia mea, care nu găteşte şi nu face cumpărături şi are probleme de atitudine, pentru un bilet la Super Cupă. Nu primim comenzi de la indieni, Sunaţi la Jim, 762-1000. Grăbiţi-vă!

70

71 Jim susţinea că nu glumea, deşi era cunoscut pentru faptul că juca farse. El a spus că idea i-a venit în ziua de după meciul din campionatul AFC, când a nins din greu în Denver. „Ea a refuzat să meargă la cumpărături“, a spus el. „Ea a spus că drumurile erau prea alunecoase, aşa că m-a pus pe mine s-o fac. M-am săturat de chestia asta după un timp. Dacă aş putea să fac rost de un bilet la Super Cupă, m-aş duce şi nu m-aş mai întoarce“. Sharon, soţia lui în vârstă de optsprezece ani, a fost întrebată ce credea despre micul lui anunţ. „A lăsat-o moartă“, a spus ea. Ultima oară când am verificat, cuplul rezolvase mica lor neînţelegere şi continuau să fie fericiţi în căsnicie. Dar această anecdotă conţine un mesaj pentru cuplurile de tineri căsătoriţi: Nu vă bizuiţi pe faptul că aveţi o relaţie placidă. Vor veni vremuri de conflict şi dezacord. Vor fi perioade de calmare emoţională când tot ce poţi să generezi pentru celălalt este un căscat. Aşa e viaţa, cum spun ei. Ce vei face atunci când tornade neaşteptate vor bate prin căminul tău sau când acalmiile tropicale vor lăsa pânzele corăbiei tale strânse şi tăcute? Îţi vei face bagajele şi vei pleca acasă la mama? Te vei îmbufna şi vei plânge şi vei căuta moduri de a riposta? Sau dedicarea ta te va ţine liniştit? Aceste întrebări trebuie adresate acum, înainte ca Satan să aibă ocazia să-şi pună laţul descurajării în jurul gâtului tău. Strânge din dinţi şi încleştează-ţi pumnii. Nimic în afară de moarte nu trebuie să i se permită vreodată să intervină între voi doi. Nimic! Această atitudine hotărâtă lipseşte astăzi din atât de multe relaţii conjugale. Am citit despre o ceremonie de nuntă în New York acum câţiva ani în care mireasa şi mirele au promis solemn fiecare: „Am să stau cu tine atât timp cât te voi iubi“. Mă-ndoiesc că legământul lor a durat chiar şi atât. Sentimentul dragostei este pur şi simplu prea efemer ca să menţină o relaţie mai mult timp. El vine şi pleacă. De aceea lista noastră de şase sute a fost de neclintit în această privinţă. Ei au trăit destul de mult ca să ştie că o dedicare conjugală slabă va conduce în mod inevitabil la divorţ. 3. COMUNICAREA A treia recomandare făcută de lista noastră de şase sute reprezintă un alt ingredient de bază al căsniciilor bune. Ca şi celelalte două, ea începe cu litera C în limba engleză. Ea are în vedere buna comunicare dintre soţ şi soţie. Acest subiect a fost epuizat de scriitorii de cărţi având ca subiect căsătoria, aşa că îl voi trata pe scurt. Aş vrea totuşi să prezint câteva gânduri mai puţin epuizate despre comunicarea conjugală, care ar putea fi de folos. Mai întâi, cercetările arată clar că fetiţele sunt binecuvântate cu o abilitate lingvistică mai mare decât băieţii, şi această abilitate rămâne un talent care durează toată viaţa. Simplu spus, ea vorbeşte mai mult decât el. Paradoxul este că o femeie foarte sentimentală şi vorbăreaţă este uneori atrasă spre genul autoritar şi tăcut. El părea atât de calm şi de sigur de el înainte să se căsătorească. Ea admira natura lui inflexibilă şi sângele lui rece în timp de criză. Apoi s-au căsătorit şi partea moale a marii lui puteri a devenit evidentă. El nu vorbeşte! Atunci ea scrâşneşte din dinţi pentru următorii patruzeci de ani pentru că soţul ei nu poate să-i dea ceea ce ea are nevoie de la el. Pur şi simplu aceasta nu este în el.

71

72 Dar care este soluţia pentru astfel de probleme de comunicare acasă? Ca întotdeauna, aceasta implică un compromis. Bărbatul are o responsabilitate clară „să veselească pe nevasta pe care şi-a luat-o“ (Deuteronom 24:5). El trebuie să-şi impună să-şi deschidă inima şi să împărtăşească sentimentele lui mai profunde cu soţia sa. Trebuie rezervat timp pentru conversaţii semnificative. A face plimbări, a lua micul dejun în oraş şi a merge cu bicicleta sâmbătă dimineaţa, toate acestea îndeamnă la conversaţie care păstrează dragostea vie. Comunicarea poate avea loc chiar şi în familiile în care soţul este introvertit şi soţia este extrovertită. În aceste cazuri, cred că responsabilitatea principală pentru compromis este a soţului. Pe de altă parte, femeile trebuie să înţeleagă şi să accepte faptul că unii bărbaţi nu pot fi ceea ce soţia lor vrea ca ei să fie. Unele dintre femeile care citesc aceasta sunt căsătorite cu bărbaţi care nu vor fi în stare niciodată să înţeleagă nevoile feminine pe care le-am descris. Structura lor emoţională face să fie imposibil pentru ei să înţeleagă sentimentele şi frustrările altuia – în special cele care apar la sexul opus. Lor nu li s-a cerut niciodată „să dea“ şi habar n-au cum se face asta. Atunci, care trebuie să fie reacţia soţiilor lor? Sfatul meu este ca tu să schimbi ce se poate schimba, să explici ce poate fi înţeles, să-l înveţi pe celălalt ce poate să înveţe, să revizuieşti ce poate fi îmbunătăţit, să rezolvi ce poate fi rezolvat, şi să negociezi ce este deschis la compromis. Crează cea mai bună căsnicie posibilă din materiile prime aduse de două fiinţe umane imperfecte cu două personalităţi unice distincte. Dar pentru toate marginile zgrunţuroase care nu pot fi niciodată netezite şi pentru toate greşelile care nu pot fi niciodată eradicate, încearcă să dezvolţi cea mai bună perspectivă posibilă şi hotărăşte în mintea ta să accepţi realitatea exact aşa cum este. Primul principiu al sănătăţii mintale este să accepţi ceea ce nu poate fi schimbat. Ai putea foarte uşor să-ţi zdruncini nervii datorită împrejurărilor potrivnice scăpate de sub controlul tău. Poţi să te ţii tare, sau poţi să te dedai la laşitate. Depresia este deseori dovada capitulării emoţionale. Ce se poate face, atunci? O femeie cu o gamă normală de nevoi emoţionale nu poate pur şi simplu să le ignore. Ele strigă după împlinire. Drept urmare, eu am recomandat mult ca femeile care se află în această situaţie să caute să suplimenteze ceea ce soţii lor nu le pot da prin cultivarea unor relaţii semnificative cu femei. A avea prietene cu care să poată sta de vorbă de la inimă la inimă, cu care să studieze Scripturile, şi cu care să împărtăşească tehnici de îngrijire a copilului poate fi vital pentru sănătatea mintală. Împotriveşte-te tentaţiei de a te retrage între pereţii căminului tău şi a aştepta ca soţul tău să fie totul pentru tine. Rămâi implicată ca familie într-o adunare care satisface nevoile tale de suflet şi care predică Cuvântul. Adu-ţi aminte că eşti înconjurată de multe alte femei cu sentimente similare. Găseşte-le. Arată-le dragoste. Fii darnică faţă de ele. Atunci când vei fi mulţumită, căsnicia ta va înflori. Sună simplist, dar aşa suntem făcuţi. Suntem proiectaţi să-L iubim pe Dumnezeu şi să ne iubim unii pe alţii. Pierderea uneia din aceste funcţii poate fi devastatoare.
Luată din Love for a Lifetime de James Dobson. © 1987, 1993, 1996, 1998 de James Dobson. Folosită cu permisiune de Multnomah Publishers, Inc. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Am învăţat acum mult timp că elementele de bază întotdeauna conduc. Şi tocmai aţi citit trei paşi simpli care vă vor ajuta să experimentaţi o biruinţă chiar în ce priveşte 72

73 elementele de bază ale modului în care funcţionează căsnicia voastră. Unele din căsniciile voastre nu sunt centrate pe Hristos – sunt centrate pe sinele vostru: o modalitate sigură de a te ispiti să cauţi biroul unui avocat pentru divorţ. Unii dintre voi nu sunteţi dedicaţi să vă iubiţi partenerul indiferent de ce face acesta. În schimb sunteţi dedicaţi să faceţi ce vă place. Şi unii dintre voi sunteţi atât de plini de voi înşivă încât singura conversaţie pe care vreţi s-o aveţi cu partenerul vostru de viaţă este: „Ce avem la cină?“ sau „Ce este la televizor?“ Dacă vreuna din acestea descrie căsnicia voastră, este timpul să faceţi o schimbare. Este timpul să aveţi o biruinţă. Şi pentru a încuraja şi a ajuta şi mai mult căsnicia voastră, cartea lui James Dobson, Love for a Lifetime (Dragoste de o viaţă), trebuie citită. Fiecare cuplu ar trebui s-o citească după ce s-au logodit, după ce s-au căsătorit, şi din nou la fiecare cinci ani după aceea. Aşa de bună este! Aşa de importantă este! ÎNTREBĂRI DE EVALUARE 1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde apreciezi că te găseşti pe următoarea scală? 1_____________________________ 5 _______________________________ 10 Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum biruinţe. mers. trăiesc viaţa din belşug. 2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar acum? 3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar acum? Te provoc să faci acel lucru.

73

74

„Soţia să-l facă pe soţul ei să se bucure că vine acasă şi el s-o facă pe ea să-i pară rău când îl vede plecând“.
MARTIN LUTHER (1483-1546)

„Căsnicia nu poate face mai fericit pe cineva care nu aduce în ea ingredientele pentru fericire“.
SYDNEY J. HARRIS (1917-1986)

„Căsnicia este o aventură, nu o realizare“.
DAVID A. SEAMANDS

„Viaţa conjugală nu oferă nici un panaceu – dacă are de gând să-şi atingă potenţialul, va necesita o investiţie totală atât din partea soţului cât şi din partea soţiei“.
JAMES C. DOBSON

„Succesul în căsnicie este mai mult decât găsirea persoanei potrivite: este a fi persoana potrivită“.
ROBERT BROWNING (1812-1889)

„Nu vei găsi niciodată perfecţiunea în partenerul tău, nici el sau ea n-o va găsi în tine“.
JAMES C. DOBSON

74

75 Ziua 10 Trăind biruinţe spirituale în căsnicia ta

Distruge miturile obişnuite despre căsnicie
GARY CHAPMAN După ce ai pus nişte temelii solide, este important să-ţi zideşti căsnicia pe adevăr – nu pe o grămadă de mituri sau poveşti băbeşti. Ţi-aduci aminte de israeliţii din cartea Exod? Unul din motivele pentru care au continuat să pribegească prin pustiu a fost că au crezut minciună după minciună după minciună. Dacă ar fi crezut pur şi simplu adevărul pe care li-l dădea Dumnezeu, ar fi putut vedea Ţara Promisă mult mai devreme. Acelaşi lucru este adevărat şi pentru căsnicia ta. Dacă ţi-ai însuşit câteva din miturile despre căsnicie, eşti pe punctul de a experimenta o biruinţă incredibilă în căsnicia ta. Uită-te la următoarele propoziţii. Care dintre ele sunt adevărate? 1. Dispoziţia mea este determinată de împrejurările în care mă găsesc. 2. Oamenii nu se pot schimba. 3. Când eşti într-o căsnicie rea, există doar două opţiuni: să te resemnezi cu o viaţă de mizerie sau să pleci. 4. Unele situaţii sunt fără speranţă. Dacă ai răspuns cu „adevărat“ la vreuna din aceste propoziţii, te rog citeşte mai departe. De fapt, toate patru propoziţiile sunt false; ele sunt de obicei considerate mituri. Din nefericire, mulţi oameni care au căsnicii cu probleme îşi bazează viaţa pe aceste aşa-zise mituri. Dacă tu sau cineva drag ţie are o căsnicie cu probleme, este timpul să practice „trăirea în realitate“. Trăirea în realitate refuză să creadă aceste mituri şi alege mai degrabă să înfrunte viaţa cu un spirit mult mai pozitiv. Care sunt postulatele trăirii în realitate aşa cum se aplică ele la căsniciile cu probleme? Lăsaţi-mă să împărtăşesc şase adevăruri care pot da o direcţie oricărei căsnicii cu probleme. REALITATEA NUMĂRUL UNU: Sunt responsabil de atitudinea mea. Trăirea în realitate abordează viaţa cu presupunerea că sunt responsabil de propria mea dispoziţie. Necazul este inevitabil, dar suferinţa este opţională. Atitudinea are de a face cu felul în care aleg să gândesc despre lucruri. Are de a face cu preocuparea centrală a cuiva. Doi oameni priveau printre zăbrelele închisorii – unul a văzut noroiul, celălalt a văzut stelele. Doi oameni aveau o căsnicie cu probleme – unul a blestemat, celălalt s-a rugat. Diferenţa o dă întotdeauna atitudinea. Wendy a spus: „Soţul meu n-a avut o slujbă cu normă întreagă în trei ani. Partea bună nu este să poţi să-ţi cumperi un televizor cu cablu. Am făcut mult mai mult stând de vorbă în serile de luni“. Ea a continuat să spună: „Aceşti trei ani au fost grei, dar am învăţat mult. Filosofia noastră a fost: «Hai să vedem câte lucruri putem face fără ceea ce 75

76 alţii cred că trebuie să aibă». E uimitor câte lucruri putem face fără. A fost o provocare, dar avem de gând să scoatem maximum din ea“. La trei săptămâni după ce am făcut cunoştinţă cu Wendy, am întâlnit-o pe Lou Ann. Era în pragul unei epuizări psihice şi fizice. Soţul ei fusese şomer zece luni şi lucra cu jumătate de normă în timp ce căuta un serviciu cu normă întreagă. Însă Lou Ann şi-a ros unghiile zece luni. Era sigură că vor pierde tot ce aveau. Se plângea că nu-şi puteau permite un televizor cu cablu şi vorbea despre cât de greu era să se descurce doar cu o singură maşină. În fiecare zi ea trăia pe muchia tăioasă a disperării. Diferenţa dintre Wendy şi Lou Ann era în esenţă o chestiune de atitudine. Problemele lor erau foarte asemănătoare, dar atitudinile lor erau foarte diferite, şi această diferenţă avea un impact profund asupra bunăstării lor fizice şi emoţionale. Provocarea de a menţine o atitudine mintală pozitivă nu este o idee contemporană. Se găseşte în mod clar în scrierile lui Saul din Tars din primul secol: Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile ... Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească. (Filipeni 4:6-8) REALITATEA NUMĂRUL DOI: Atitudinea influenţează acţiunile Motivul pentru care atitudinile sunt atât de importante este că ele îmi influenţează acţiunile, comportamentul şi cuvintele. Dacă am o atitudine pesimistă, defetistă, negativă, aceasta se va exprima în cuvinte negative şi printr-un comportament negativ. În momentul acesta, eu devin mai degrabă o parte a problemei decât o parte a soluţiei. Realitatea este că pot să nu fiu în stare să controlez împrejurările în care mă găsesc – o boală, un partener de viaţă alcoolic, un adolescent dependent de droguri, o mamă care m-a abandonat, un tată care m-a abuzat, un partener de viaţă iresponsabil, îmbătrânirea părinţilor, etc. – dar sunt responsabil pentru ce fac în împrejurările mele. Atitudinea mea va influenţa mult comportamentul meu. Wendy şi Lou Ann au demonstrat în mod clar această realitate. Cu atitudinea ei pozitivă, Wendy a făcut câteva lucruri în ultimii trei ani ca să îmbunătăţească climatul căsniciei ei. Ea i-a dat soţului ei cuvinte de îmbărbătare când el era descurajat în căutarea unei slujbe. Ea îl asigura că slujba potrivită va veni şi că, între timp, se vor descurca cu slujba lui de jumătate de normă şi cu slujba ei de jumătate de normă. Ea a sugerat să colecteze cutii de aluminiu ca să câştige bani pentru „distracţii“. La început soţul ei a respins idea, gândind că este umilitor. Însă, în cele din urmă, i-a plăcut idea, şi plini de entuziasm au colectat cutii nu numai pe străzile unde se plimbau seara, ci şi prin câteva clădiri locale cu care au aranjat să le strângă cutiile. În trei luni, şi-au făcut suma astfel încât în fiecare săptămână puteau să iasă în oraş să mănânce şi să vadă un film sau să aibă o altă activitate recreativă. Nici unul din ei nu se simţea vinovat că cheltuiau aceşti bani ca să se distreze deoarece pentru acest scop îi câştigaseră. Atitudinea lui Wendy a condus-o spre acţiuni creative şi pozitive.

76

77 Pe de altă parte, Lou Ann l-a criticat verbal pe soţul ei timp de zece luni. Când venea acasă fără slujbă, ea îl întreba: „Ce ai mai greşit de data asta?“ Ea a spus tuturor prietenilor ei ce dezamăgită era de soţul ei. Deseori el o auzea fără să vrea spunând la telefon lucruri ca acestea: „Nu ştiu ce o să ne facem dacă el nu găseşte mai curând o slujbă“. Soţul ei avea o slujbă cu jumătate de normă, dar ea nu avea. Gândirea ei era: „Nu putem trăi cu slujbe de jumătate de normă, aşa că de ce să-mi fac griji?“ Ea îşi petrecea cea mai mare parte a timpului dormind, uitându-se la televizor, şi vizitându-şi prietenii. Căsnicia ei avea probleme serioase. Atitudinile ei negative au condus la acţiuni negative care compuneau problema. Atitudinea influenţează acţiunile, şi acţiunile îi influenţează pe alţii. Ceea ce ne aduce la a treia realitate. REALITATEA NUMĂRUL TREI: Nu pot să-i schimb pe alţii, dar pot să-i influenţez pe alţii. Cele două părţi ale acestei realităţi nu trebuie separate niciodată. Faptul că nu pot să-l schimb pe partenerul meu de viaţă este un adevăr foarte des declamat, iar faptul că pot şi îl influenţez cu adevărat pe partenerul meu de viaţă este un adevăr foarte des trecut cu vederea. Pentru că suntem persoane individuale şi pentru că suntem liberi, nimeni nu poate să ne forţeze să ne schimbăm gândurile sau comportamentul. Pe de altă parte, pentru că oamenii sunt creaturi relaţionale, sunt influenţaţi de toţi cu care au relaţii. Cei care fac reclame câştigă milioane de dolari în fiecare an datorită acestei realităţi. Ei nu ne fac să le cumpărăm produsul, dar ne influenţează. Altfel, ar renunţa la reclamele lor. Această realitate are implicaţii profunde în căsnicie. Trebuie să recunosc că nu pot s-o schimb pe soţia mea. Nu pot s-o fac să nu mai aibă anumite comportări sau să înceapă să aibă anumite comportări (astfel încât să se poată schimba). Nu pot nici să controlez cuvintele care ies din gura ei, nici nu pot să controlez felul cum gândeşte sau simte. Pot să am pretenţii de la soţia mea, dar nu pot fi sigur că ea va răspunde pozitiv la cererile mele. Când nu reuşim să înţelegem această realitate, se prea poate să cădem în cursa de a căuta să ne manipulăm partenerul de viaţă. Idea care stă în spatele manipulării este că dacă eu voi face aceasta, partenerul meu va fi forţat să facă lucrul acela. Manipularea poate implica stimuli pozitivi precum şi stimuli negativi. Dacă pot s-o fac pe ea (sau pe el) destul de fericită, ea va răspunde cererii mele. Sau dacă pot s-o fac destul de nefericită, ea va răspunde cererii mele. Toate eforturile pentru manipulare vor eşua în cele din urmă dintr-un simplu motiv. Noi suntem liberi. În momentul în care ne dăm seama că o persoană – inclusiv partenerul nostru de viaţă – ne dirijează prin manipulare, ne răzvrătim. Nici unul dintre noi nu doreşte să fie sub controlul partenerului său de viaţă. Însă, incapacitatea noastră de a-l schimba pe partenerul nostru de viaţă trebuie pusă alături de capacitatea noastră de a-l influenţa – spre mai bine sau spre mai rău. Toate cuplurile căsătorite se influenţează reciproc în fiecare zi. Aceasta se face prin atitudinile şi prin acţiunile noastre. Această influenţă este exercitată de fiecare dată când ne întâlnim unul cu altul în timpul zilei. Partenerul tău intră în cameră după-amiaza, te îmbrăţişează şi te sărută, şi spune: „Te iubesc. Ţi-am simţit lipsa astăzi“. Cu aceste acţiuni şi cuvinte simple, el te-a influenţat într-un mod pozitiv. Pe de altă parte, dacă partenerul tău intră în casă, se duce direct în camera calculatorului său sau iese în curtea interioară ca să bea o Cola, şi nu recunoaşte nici prezenţa ta nici comportarea ta, atunci el te-a influenţat într-un

77

78 mod negativ. Sunt şanse ca răspunsul tău la aceste două întâlniri să fie total diferit. Una tinde să te influenţeze să răspunzi pozitiv; cealaltă te influenţează să răspunzi negativ. De-a lungul anilor, am testat această realitate cu numeroase persoane care aveau căsnicii cu probleme. Când o persoană vrea să aleagă o atitudine pozitivă care conduce la acţiuni pozitive, schimbarea în partenerul ei a fost deseori radicală. O doamnă a spus: „Nu-mi vine să cred ce s-a întâmplat cu soţul meu. Nici n-am visat vreodată că el ar putea fi atât de iubitor şi de amabil cum a fost în ultimele două luni. Aceasta este o schimbare mai mare decât m-aş fi aşteptat vreodată“. Realitatea puterii de a influenţa pozitiv deţine un potenţial uriaş pentru căsniciile cu probleme. REALITATEA NUMĂRUL PATRU: Acţiunile mele nu sunt controlate de sentimentele mele În ultimele trei decenii odată cu ridicarea psihologiei populare, în special prin mijloacele de informare în masă, societatea occidentală a pus un accent prea mare pe sentimentele omeneşti. De fapt, sentimentele au devenit steaua noastră călăuzitoare. Cântecele şi filmele noastre sunt pline de teme ca acestea: „Dacă te face să te simţi bine, fă-o“, „Trebuie să rămân fidel sentimentelor mele“, „Când sunt cu tine, mă simt atât de bine“, şi „Pur şi simplu n-o mai iubesc“. Căutarea înţelegerii de sine ne-a condus la concluzia că eşti ceea ce simţi şi că trăirea autentică este să rămâi fidel sentimentelor tale. Când este aplicată la o căsnicie cu probleme, această filosofie sfătuieşte: „Dacă nu mai ai sentimente de dragoste pentru partenerul tău de viaţă, admite aceasta şi scapă de căsnicie. Dacă te simţi rănit şi necăjit, ai fi un ipocrit să spui o vorbă bună sau să faci un gest binevoitor faţă de partenerul tău“. Această filosofie nu ia în considerare realitatea că omul este mai mult decât sentimentele sale. Realitatea este că acţiunile noastre sunt cu mult mai importante decât sentimentele noastre, şi de fapt, acţiunile noastre vor influenţa sentimentele noastre. Pot să fiu deprimat. Viaţa pare grea. Un prieten mă sună şi mă întreabă dacă mi-ar face plăcere să merg cu el la o Cola cu ghiaţă la Mayberry’s. Sentimentele mele sunt negative; dorinţa mea este să mă întind pe canapea şi să uit de lume, dar aleg să spun da. Două ore mai târziu, sentimentele mele s-au schimbat şi lumea arată mult mai optimistă. Nu vreau să sugerez că sentimentele nu sunt importante. Ele ne arată dacă lucrurile merg bine sau nu aşa de bine în relaţia noastră. Sentimentele pozitive mă îndeamnă la acţiuni pozitive. Sentimentele negative dimpotrivă mă îndeamnă la acţiuni negative. Dar dacă înţeleg că acţiunile negative vor înrăutăţi lucrurile şi că acţiunile pozitive deţin potenţialul de a îmbunătăţi lucrurile, voi alege întotdeauna drumul drept. Sunt influenţat întotdeauna de sentimentele mele, dar n-am nevoie să fiu controlat de ele. Această realitate are implicaţii profunde într-o căsnicie cu probleme. Aceasta înseamnă că pot să fac şi să spun lucruri pozitive partenerului meu de viaţă în ciuda faptului că am sentimente negative puternice. Dacă întreprind o astfel de acţiune pozitivă nu înseamnă că neg faptul că sunt probleme serioase în căsnicia noastră. Nu trec cu vederea problemele, dar aleg mai degrabă să fac paşi care deţin potenţialul pentru o schimbare pozitivă decât să permit escaladarea comportării negative. REALITATEA NUMĂRUL CINCI: Dacă îmi recunosc imperfecţiunile, asta nu înseamnă că sunt un ratat.

78

79 Căsniciile cu cele mai multe probleme au în ele un zid de piatră între soţ şi soţie, construit de-a lungul multor ani. Fiecare piatră reprezintă un eveniment din trecut în care unul dintre ei a înşelat aşteptările celuilalt. Acestea sunt lucrurile despre care vorbesc oamenii când stau în biroul de consiliere. Soţul se plânge: „Ea a criticat realizarea mea profesională şi ca tată ... Ea nu mi-a spus nici un cuvânt de apreciere şi de încurajare pentru munca mea grea ... Ea m-a umilit în faţa copiilor“. Pe de altă parte, ea se plânge: „El este căsătorit cu slujba lui şi nu are timp pentru mine ... Deseori mă ignoră când vine acasă şi se aşteaptă să fiu ca o sclavă prin casă în timp ce el se uită la meciul de fotbal de la televizor“. Demolarea acestui zid emoţional este esenţială pentru rezidirea unei căsnicii cu probleme. Pentru a distruge zidul este nevoie ca ambele persoane să admită că sunt imperfecţi şi că au înşelat aşteptările celuilalt. Nu vreau să spun că responsabilitatea pentru acest zid este egal distribuită între soţ şi soţie; de multe ori, unul este mai vinovat decât celălalt. Dar adevărul este că nici unul n-a fost perfect. Dacă îţi recunoşti imperfecţiunile nu înseamnă că eşti un ratat; aceasta înseamnă mai degrabă să admiţi că eşti om. Ca oameni, tu şi eu avem potenţialul pentru o comportare iubitoare, amabilă şi bună, dar avem şi potenţialul pentru o comportare egocentrică, distructivă. Pentru noi toţi, istoria căsniciei noastre este un sac amestecat cu comportări bune şi rele. A recunoaşte greşelile noastre din trecut şi a cere iertare este una din cele mai eliberatoare din toate experienţele umane. Adevărul este că partenerul tău de viaţă ştie că tu ai greşit, şi tu ştii că ai greşit. Când îmi recunosc greşeala şi cer iertare, dărâm zidul din partea mea. Partenerul meu poate să mă ierte bucuros sau poate să refuze să facă aşa, dar eu am făcut cel mai pozitiv lucru pe care puteam să-l fac cu privire la greşelile din trecut. Nu pot să le înlătur, nici nu pot să înlătur toate consecinţele lor, dar pot să le recunosc şi să cer iertare. Mulţi oameni au găsit următoarele afirmaţii ca fiind folositoare pentru mărturisirea verbală a greşelilor lor din trecut: „M-am gândit la noi, şi mi-am dat seama că în trecut n-am fost soţul perfect/soţia perfectă. Ţi-am înşelat aşteptările şi te-am rănit în multe feluri. Îmi pare sincer rău pentru aceste greşeli. Sper că mă vei putea ierta pentru acestea. Vreau cu toată sinceritatea să fiu un soţ mai bun/o soţie mai bună. Şi cu ajutorul lui Dumnezeu, vreau să construiesc viitorul altfel“. Chiar dacă partenerul tău de viaţă te iartă verbal sau are un răspuns ceva mai puţin entuziast, tu ai făcut primul pas pentru dărâmarea zidului dintre voi doi. Dacă rana este adâncă, s-ar putea ca partenerul tău de viaţă să pună la îndoială sinceritatea ta. El sau ea pot chiar să spună: „Am mai auzit asta înainte“, sau „Nu sunt sigur că te pot ierta“. Oricare ar fi răspunsul, tu ai plantat în mintea lui sau a ei idea că viitorul va fi altul. Dacă, într-adevăr, începi să faci schimbări pozitive ca partener, s-ar putea să vină ziua când partenerul tău de viaţă va ierta de bunăvoie greşelile din trecut. Până atunci, concentrează-te să faci schimbări pozitive. REALITATEA NUMĂRUL ŞASE: Dragostea este cea mai puternică armă pentru bine din lume Romancierul francez Victor Hugo a scris odată: „Suprema fericire a vieţii este convingerea că suntem iubiţi“.

79

80 Mulţi sunt de acord cu romancierul. Sigmund Freud a spus: „Dragostea este cea dintâi cerinţă a sănătăţii mintale“. William James a spus: „Cel mai profund principiu în natura umană este dorinţa fierbinte de a fi apreciat“. Liderii religioşi şi seculari de astăzi sunt de acord că dragostea deţine un loc central în dorinţa omului de a găsi un sens. E regretabil că în lumea modernă accentul se pune mai mult pe primirea dragostei decât pe dăruirea dragostei. Majoritatea cuplurilor care stau în biroul meu vorbesc despre lipsa de dragoste, de afecţiune şi de apreciere pe care au primit-o de la partenerul lor de viaţă de-a lungul anilor. Rezervoarele dragostei lor sentimentale sunt goale, şi ei cer stăruitor dragoste. Eu înţeleg foarte bine această nevoie. Cred că dragostea este cea mai profundă nevoie sentimentală a omului. Dificultatea într-o căsnicie cu probleme este că noi ne concentrăm mai degrabă pe primirea dragostei decât pe dăruirea dragostei. Mulţi soţi spun: „Dacă ea ar fi doar puţin mai iubitoare, atunci aş putea fi mai simţitor faţă de ea. Dar cum ea nu-mi dă nici un pic de afecţiune, pur şi simplu vreau să stau departe de ea“. El aşteaptă dragoste înainte să iubească. Dar cineva trebuie să ia iniţiativa. De ce trebuie să fie cealaltă persoană? Principiul final pentru trăirea în realitate declară că dragostea este cea mai puternică armă pentru bine, şi că ea se aplică în mod special în căsnicie. Problema pentru mulţi soţi şi multe soţii este că noi ne-am gândit la dragoste ca la un sentiment. În realitate, dragostea este o atitudine cu un comportament adecvat. Ea influenţează sentimentele, dar ea în sine nu este un sentiment. Dragostea este atitudinea care zice: „Aleg să caut interesele tale. Cu ce pot să te ajut?“ Atunci dragostea se exprimă prin comportament. Când înţelegem că dragostea este în esenţă un mod de gândire şi de comportare, atunci putem să-l iubim pe partenerul nostru de viaţă, chiar dacă avem sentimente negative faţă de el sau ea. Acţiunile noastre pline de dragoste tind să stimuleze sentimente pozitive în partenerul nostru. Aceste sentimente încurajează perechea noastră să răspundă în acelaşi fel. Când partenerii noştri de viaţă se exprimă prin acţiuni pline de dragoste faţă de noi, sentimentele noastre răspund şi începem să fim calzi faţă de ei. Astfel sentimentul de dragoste creşte din acţiuni pline de dragoste. Căldura sentimentală poate să renască într-o căsnicie, dar ea este rezultatul acţiunilor pline de dragoste. Dacă aşteptăm pur şi simplu să se întoarcă sentimentele calde, nu vom reuşi să punem în mişcare ciclul care stimulează sentimentele calde.
Luată din Loving Solutions de Gary Chapman. © 1998 de Gary Chapman. Folosită cu permisiune de Moody Press. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Multe cupluri au trăit biruinţe în căsnicia lor când au priceput aceste şase realităţi. Ei au înţeles că a-şi construi căsnicia mai degrabă pe adevăr decât pe mituri este singura cale de urmat. Una duce la viaţă, şi o viaţă mai îmbelşugată; cealaltă duce la distrugere. Omul de pe Primul Scaun pune în aplicare aceste şase realităţi. Omul de pe Al doilea Scaun, pe de altă parte, cumpără încă toate miturile şi minciunile pe care Satan i le aruncă cu plăcere. Dacă trăieşti într-o căsnicie de pe Al doilea Scaun, e timpul să schimbi minciunile cu adevărul şi să trăieşti biruinţa spirituală care va urma. Dacă doreşti să citeşti mai mult despre acest subiect, te îndemn să vizezi cartea lui Gary Chapman, Loving Solutions (Soluţii pentru a iubi).

80

81 ÎNTREBĂRI DE EVALUARE 1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde apreciezi că te găseşti pe următoarea scală? 1_____________________________ 5 _______________________________ 10 Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum biruinţe. mers. trăiesc viaţa din belşug. 2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar acum? 3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar acum? Te provoc să faci acel lucru.

81

82

„Creştinii ar trebui nu numai să suporte schimbarea, nici doar să profite de ea, ci s-o facă“.
HARRY EMERSON FOSDICK (1878-1969)

„Toţi se gândesc să schimbe lumea, dar nici unul nu se gândeşte să se schimbe el însuşi“.
LEV TOLSTOI (1828-1910)

„Nu te teme de creşterea lentă; teme-te doar de rămânerea pe loc“.
PROVERB CHINEZ

„O căsnicie reuşită este un edificiu care trebuie să fie reconstruit în fiecare zi“.
ANDRÉ MAUROIS (1885-1967)

82

83 Ziua 11 Trăind biruinţe spirituale în căsnicia ta

Alungă prădătorii căsniciei
JOHN TRENT Menţinerea regulată a căsniciei tale este un imperativ. De ce? Pentru că timpul are o modalitate de a dărâma chiar şi cele mai puternice căsnicii dacă ele nu sunt întreţinute cum trebuie. Tu spui că ţi-ai construit căsnicia pe o temelie bună şi i-ai construit pereţii cu adevăr solid? Minunat! Acum este timpul să te asiguri că nimic nu pătrunde înăuntru ca să-ţi fărâme casa. Dacă ai avut vreodată stricăciuni la casa ta produse de termite, şti ce devastatoare pot fi aceste fiinţe mici. Aşa este şi cu căsnicia. Majoritatea biruinţelor din această carte se ocupă de domeniile cu probleme majore, dar nu de acesta. Aceasta este o biruinţă în detalii – domenii care deseori sunt trecute cu vederea. Dar nu te gândi că doar pentru că lucrăm cu detalii acest capitol este banal. De fapt, acest capitol ar putea să cuprindă una din cele mai mari biruinţe pe care le vei experimenta. Vezi, oamenii care au căsnicii de tip Primul Scaun şi-au făcut un obicei din a se ocupa de detalii. Ei sunt de-a dreptul buni în a se asigura că toate temeliile sunt acoperite. Dacă aceasta nu te descrie, lasă-l pe John Trent să-ţi arate cum se face asta. Sabotaj! Asta trebuie să fie – sabotaj. Avioanele Statelor Unite, care trebuia să lupte pe viaţă şi pe moarte împotriva maşinii de război naziste, erau aduse la sol în timpul celui de-al doilea război mondial întrucât motoarele lor s-au dovedit a fi mereu defecte. Toate dovezile arătau că era vorba de sabotaj. Divizia a opta a Forţelor Aeriene pierduse nici mai mult nici mai puţin de patruzeci de avioane pe zi în raidurile făcute în timpul zilei pe deasupra Franţei. Şi mai multe s-au întors la bază cu unul sau mai multe motoare făcute bucăţi. Nevoia de piese de schimb pentru motor era urgentă şi ajunsese o prioritate maximă. Dar multe piese de schimb erau deteriorate. Mătuşa mea Dovie se alăturase miilor de alte femei ca Rosie Nituitoarea şi s-a pus serios pe lucru ca să facă tot ce putea pentru efortul de război. În cazul ei, aceasta însemna să lucreze în două schimburi la fabricarea pieselor de schimb pentru motorul de avion B-17 Fortăreaţa Zburătoare. Dovie, cei cu care lucra ea, şi şefii ei ştiau cu toţii că dacă inamicul vroia să oprească bombardierele să zboare în misiunile de luptă, o modalitate ar fi să saboteze piesele de schimb pentru motor de care aveau disperată nevoie. Şi deşi naziştii erau departe cât un ocean de Statele Unite şi securitatea era întărită, tocmai asta se întâmpla! Cumva, un sabotor era în libertate – şi au restrâns câmpul lui sau al ei de acţiune până la departamentul mătuşii Dovie. Mătuşa mea lucra în sectorul motoare GM aproape de Indianapolis şi a fost repartizată la o linie de asamblare care făcea ambalarea finală şi punerea în cutii a pistoanelor masive acoperite cu un strat de argint. Când pistoanele părăseau Clădirea 5, arătau fără defect. Dar când ajungeau peste ocean şi erau despachetate, stratul de argint avea nenumărate adâncituri şi găuri cât un vârf de ac care le făceau nesigure şi inutilizabile. Agenţii serviciului secret au mers înapoi pe urmele pieselor de schimb şi bănuiau că un simpatizant nazist stropea pistoanele cu acid sau cu alt solvent înainte să 83

84 fie împachetate. Dar în timpul fiecărui schimb şi pe parcursul fiecărui pas de fabricaţie, supraveghetori, gărzi înarmate şi agenţi FBI postaţi ca muncitori urmăreau fiecare pas. Trebuia să fie cineva de la actul final de împachetare, au concluzionat ei. Cineva cu care mătuşa Dovie se poate să fi lucrat zi de zi! Problema persista, şi securitatea şi punctele de verificare rămâneau constante. Toţi îi bănuiau pe ceilalţi. Apoi, s-a întâmplat. Într-o zi mătuşa mea a intrat în camera unde se servea masa şi dintr-odată a îngheţat pe loc. Cu numai 1,52m înălţime şi 45kg, mătuşa mea nu arăta deloc ca un ucigaş de spioni. Dar ea a recunoscut inamicul. Spionul era acolo, stând chiar lângă intrarea în bufetul expres. Îl ştia! Şi curând s-a asigurat ca şi supraveghetorii ei şi toţi ceilalţi din fabrică să afle. Personalul de la securitate au pus mâna repede pe trădător şi apoi l-au sfărâmat în bucăţi ca o bună măsură. „L-au sfărâmat în bucăţi“ pentru că trădătorul era maşina de alune care stătea afară chiar lângă uşa bufetului. În fiecare zi ea oferea alune sărate foarte gustoase, o mână plină pentru doar o monedă de 5 cenţi. Aici era gustarea perfectă de luat în mână şi de mestecat în timp ce mergeai înapoi spre departamentul de ambalare. Şi gustarea perfectă care să distrugă piesele de schimb pentru motor. Mulţi bărbaţi şi femei care se opreau la maşina de alune nu reuşeau să se spele pe mâini înainte să ia şi să împacheteze pistoanele argintate. Acea cantitate mică de sare care era transferată de pe piele pe stratul acoperitor de argint poate părea nesemnificativă, totuşi, lăsată să rămână şi dându-i-se timp să-şi facă lucrarea distructivă, ea producea pagube incredibile. Cine s-ar fi gândit că ceva atât de mic putea să creeze o problemă aşa de mare? Deşi este doar o speculaţie, cred că mireasa lui Solomon ar fi recunoscut pericolele lucrurilor mici care produc distrugeri majore.iv Ea le-a recunoscut cu siguranţă în timp ce se apropia căsătoria ei cu Solomon, şi ea a cerut ajutorul lui pentru prinderea „vulpilor mici“ care puteau să submineze căsnicia lor. Ea a văzut limpede cum lucrurile mici, lăsate necontrolate sau neobservate, pot conduce la pagube incredibile. Acest principiu îndeamnă cuplurile să ia notă de probleme cât timp sunt mici, înainte ca ele să aibă timp să devoreze dedicarea unui cuplu şi în final să distrugă relaţia. Viitoarea mireasă a lui Solomon ştie că ei au un lucru bun, şi ea vrea să-l protejeze cu înţelepciune. De aceea, într-o manieră poetică, ea face o cerere pregnantă către Solomon: Prindeţi-ne vulpile, vulpile cele mici, care strică viile; căci viile noastre sunt în floare. (Cântarea Cântărilor 2:15) „PRINDEŢI-NE VULPILE ...“ Imaginea ei despre vulpi este inteligentă şi potrivită. Vulpile erau agresive în zilele lui Solomon, şi deşi sunt animale frumoase, fermierii ştiau că ele sunt prădători vicleni în stare să producă multe pagube. Ca păstoriţă, viitoarea mireasă auzise fără îndoială povestiri sau văzuse direct ce putea să facă o vulpe. Este atât de multă înţelepciune în cuvintele miresei lui Solomon. Ea face un tablou al dragostei protectoare pentru fiecare dintre noi care vrem să ne păzim căminul. Totuşi trebuie să recunoaştem că este o provocare să te ocupi de probleme la nivelul „vulpe“ înainte ca ele să se transforme în „lei“ devastatori. În primul rând, ele par nişte supărări, nu probleme fundamentale. Lucruri „mici“ cum ar fi expedierea unui cec fără acoperire,

84

85 amânarea lucrului la domiciliu, a nu merge la biserică pentru a dormi duminica, sau a ne insulta unii pe alţii. Însă aceste „vulpi mici“ pot să crească repede şi să devină modele de comportament sau probleme personale care devin motive de iritare şi apoi adevărate ameninţări pentru sănătatea şi stabilitatea relaţiei noastre. Cum putem trata aceste probleme cât timp sunt la nivel vulpe? VÂNĂTOAREA DE VULPI Iată un plan încercat pentru evitarea sau diminuarea problemelor. Pentru a vâna şi a prinde aceste vulpi lăsate libere înainte ca ele să devină probleme majore, vă recomand următorii cinci paşi. 1. Recunoaşte nevoia de a face unele lucruri altfel. Zach şi Diane aveau un motto nesănătos după care trăiau: Dacă nu merge ... continuă s-o faci. Deşi nu aveau acest motto fixat pe peretele din bucătărie, ei trăiau după el prin acţiunile lor. Diane a căzut în deznădejde după ce s-a născut al treilea copil al lor. Ea trecea prin schimbările de dispoziţie normale care apar după naştere, şi nu putea să scape ca înainte de un surplus semnificativ de greutate dobândit în timpul sarcinii, lucru care o făcea să se simtă şi mai deprimată. Zach avea cele mai bune intenţii când i-a spus: „Iubito, poţi să dai jos acest surplus de greutate. Ştiu că poţi!“ Dar el pur şi simplu nu asculta frustrările lui Diane; în schimb, el îi dădea cuvinte de încurajare. Când ea nu părea să răspundă, Zach îşi mărea eforturile, plătind ca s-o înscrie pe ea la un club de sănătate şi învăţând-o despre pericolele la care se expune pe ea şi pe copii din cauza pesimismului ei. Când ea tot nu răspundea, el a îndemnat-o „să se roage cu privire la atitudinea ei negativă“, i-a cumpărat o etajeră plină cu vitamine pentru menţinerea sănătăţii, şi a insistat ca ea să meargă la doctor pentru un control fizic. Nimic n-a mers. De fapt, foarte curând soluţia pe care el încerca din greu s-o impună asupra soţiei lui era în realitate o parte majoră a problemei! El o iubea prea mult ca să stea pur şi simplu şi să se uite la ea cum „devine grasă şi nefericită“, dar el nu vroia să realizeze că ce făcea el zilnic nu era de nici un ajutor ca să aducă vreo schimbare. El trebuia să facă mai degrabă ceva diferit, nu să facă mai mult din acelaşi lucru. El ar fi putut să devină mai vulnerabil el însuşi – făcând-o să vorbească despre ce gândeşte ea – sau să recunoască sentimentele ei sau s-o întrebe ce crede ea că ar putea ajuta sau o mulţime de alte lucruri. În schimb, el a făcut mai mult din acelaşi lucru, chiar dacă aceasta aducea mai puţine rezultate. Fără exagerare, nu pot să-mi amintesc de o sesiune de consiliere în care să nu fi spus unei persoane sau unui cuplu care se simţea împotmolit într-o problemă: „Mai mult de acelaşi fel nu aduce schimbarea“. Deci dacă o soluţie dintr-o singură lovitură nu merge, ce va merge? Începem prin a recunoaşte puterile noastre în relaţie. 2. Concentrează-te asupra puterilor tale. Când biserica din Efes s-a rătăcit, Domnul Isus Însuşi, cel înviat, a spus credincioşilor de acolo: „Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta“ şi a numit un număr de alte calităţi. „Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi“ (Apoc. 2:2-4).

85

86 Remediul pentru o dragoste care se stinge, a spus Domnul Isus, era să priveşti mai întâi la ce ai făcut bine. „Adu-ţi dar aminte“, spune El, „de unde ai căzut“. Cu alte cuvinte, ei aveau nevoie să-şi aducă aminte de vremurile când erau „în fruntea lucrurilor“, slujindu-L pe El cu toată inima lor şi umblând îndeaproape cu Mântuitorul lor. Acelaşi principiu este extrem de important să-l aplicăm cuplurilor căsătorite care ar vrea să vadă lumina dragostei lor rămânând aprinsă şi strălucind. Dacă vă confruntaţi astăzi cu o problemă, faceţi-vă timp să priviţi împreună la părţile tari ale relaţiei voastre. Când priviţi la relaţia voastră (mergând chiar înapoi până la momentul când i-aţi făcut curte soţiei, dacă trebuie), ce aţi făcut bine ca şi cuplu? Au fost timpuri când eraţi sensibili unul faţă de nevoile celuilalt? Au fost momente când aţi rezolvat o problemă sau aţi luat o decizie împreună, în care amândoi aţi umblat simţindu-vă mai apropiaţi decât înainte? Cuplurile care se luptă astăzi, deseori sunt soţi şi soţii care au uitat că în urmă cu câteva mile în călătoria lor au fost succese şi putere adevărată. Mergând înapoi la vremurile din relaţia voastră când lucrurile mergeau bine, chiar dacă aceste perioade au fost doar o scurtă perioadă de timp, aceasta vă poate oferi o platformă importantă de pe care să puteţi înfrunta problemele actuale. 3. Formulează un scop clar. Întotdeauna voi întreba un cuplu care pare că s-a împotmolit: „Unde aţi vrea să fiţi în relaţia voastră?“ De cele mai multe ori ei sunt experţi în a se ataca unul pe altul şi a-mi spune ce nu este în regulă cu relaţia lor. Dar ei se opresc şi se poticnesc când îi întrebi care sunt scopurile lor ca şi cuplu. Începi să depăşeşti o problemă când exprimi în mod clar un scop. Fixarea scopului este o parte serioasă şi importantă a tratării problemelor. Problema nu devine banală dacă o împarţi în paşi concreţi orientaţi spre acţiune. Acest lucru este folositor! Observaţi că în sfatul Său către biserica din Efes, în Apocalipsa 2, Domnul spune credincioşilor efeseni să facă trei lucruri pentru a reaprinde dragostea lor pentru El: „Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi“ (v.5). A te „pocăi“ înseamnă să te întorci şi să începi să umbli spre cele mai bune lucruri ale lui Dumnezeu. Şi a te „întoarce la faptele tale dintâi“ este o chemare de a urma un program care a adus succes. Numeşte-i paşi, principii, imagini, sau puncte – numai fă-le! Cum funcţionează de fapt aceasta în viaţa reală? Mai întâi, vino cu un scop scris pentru tratarea unei probleme. De exemplu, un soţ este foarte frustrat de soţia sa, care deseori sparge bugetul lor, cumpărând ceva neaşteptat; el este frustrat chiar dacă ea cumpără când articolul este o ofertă. Diferenţele în modul de cheltuire a banilor pot cu siguranţă să fie vulpi care se transformă în lei. Pentru a lichida problema cât este încă mică (sau pentru a o micşora dacă răcneşte deja necontrolat), ei îşi fixează mai întâi un scop. Ei vin cu un scop scris: „Nici unul din noi nu poate cheltui mai mult de cincizeci de dolari care nu sunt prevăzuţi în buget fără să anunţe mai întâi cealaltă persoană“. Aceasta pune capăt raţionamentului: „Este mai uşor să ceri iertare decât să ceri voie!“ şi le dă un scop precis care, dacă este nevoie, poate fi împărţit în paşi concreţi. Scopurile clare îndepărtează o problemă negativă şi te lansează pe calea spre o schimbare constructivă.

86

87 4. Împarte scopul în comportamente măsurabile. Carl şi Heather se confruntă cu o vulpe a lor proprie: „Heather nu se simte ascultată. Împreună, ei sunt de acord să privească problema, s-o împartă, şi să propună acţiuni concrete pentru a găsi o soluţie. Ei exprimă acea soluţie ca un scop format din mai multe părţi. Astfel de paşi îi ajută pe soţi şi pe soţii să răspundă la o întrebare puternică: Cum vei cunoaşte că lucrurile s-au îmbunătăţit în acest domeniu? Este uimitor cum unele cupluri pot să facă schimbări legitime, chiar semnificative, dar într-un fel sau altul le neglijează sau pun mai puţin preţ pe ele pentru că nu şi-au fixat un standard! Cuplurile pot prinde vulpile mici dacă îi interesează aceasta, dacă îşi fixează un scop şi apoi îl împart în paşi concreţi. Carl şi Heather, de exemplu, au dezvoltat trei paşi specifici: 1. Când el intră pe uşă, va petrece primele zece minute vorbind cu mine înainte să meargă să vadă ştirile. 2. Voi şti că mă ascultă când el îmi va pune două întrebări de urmărire după ce eu am spus ceva important. (O întrebare de urmărire ar fi cam aşa: „Şi cum te-a făcut să te simţi aceasta?“ sau „Ce crezi că înseamnă aceasta?“) 3. El va avea o casetă video în aparatul video când se uită la un meci de fotbal, gata să înregistreze acţiunea, astfel încât dacă eu îi pun o întrebare, el să se poată uita la mine şi să-mi dea toată atenţia lui în loc să se uite pe lângă mine la televizor. Cu aceşti paşi, Carl a aflat lucrurile specifice pe care le are de făcut, şi Heather a putut să măsoare progresul în domeniul problemei. Atingerea scopului prin stabilirea unor paşi concreţi nu doar îi dă bărbatului posibilitatea să-şi îndrepte instinctul de „vânător“ spre problemele specifice, dar ajută soţia să-şi cristalizeze ce doreşte cu adevărat să fie diferit în această relaţie. Aceasta conduce la pasul cinci în vânarea vulpilor problemă. 5. Rămâi deschis la schimbare în toate perioadele. Un pas final pentru a ţine gardul sus şi vulpile afară este să încerci diferite activităţi ca să-ţi menţii relaţia puternică şi sănătoasă. Vino cu lista ta de lucruri care „colorează în afara liniilor“. Iată câteva idei: • Dacă n-aţi mai luat de mult micul dejun în oraş împreună, planifică o dată pentru micul dejun. • Dacă n-aţi mai văzut un film de doi ani de zile, începe să cauţi ceva care merită să vedeţi împreună. • Dacă n-aţi mers niciodată în weekend în misiuni pe care le puteţi face, înscrieţi-vă! • Dacă n-aţi fost niciodată într-o croazieră creştină de trei zile, începeţi să strângeţi bani pentru una. • Dacă biserica ta are un serviciu divin sâmbătă seara la care n-aţi luat încă parte, fă din acesta serviciul tău divin din săptămâna aceea. A fi deschis pentru lucruri noi este important în rezolvarea problemelor şi în menţinerea dragostei voastre puternice. Unul din cele mai minunate exemple de oameni care continuă să găsească vitalitate şi viaţă nouă în slujirea lor şi în căsnicia lor este prietenul şi co-autorul meu Chuck Swindoll. Când Cindy şi cu mine am fost la un banchet al vânzătorilor de carte acum câţiva ani, Chuck şi soţia lui, Cynthia, ne-au salutat. Cu o licărire în ochi, el mi-a spus: „Trent, spune numai da la ceea ce am să te rog“. „Ce anume?“ am întrebat eu.

87

88 „Vreau ca tu şi Cindy să veniţi cu Cynthia şi cu mine într-o excursie cu motocicletele. O să luăm Harley-ul nostru şi o să mergem din Portland tot drumul de-a lungul coastei până la L. A. O să fie minunat! Voi trebuie să veniţi!“ Neavând zile libere şi nici un Harley al nostru, n-am putut să mergem cu ei în excursia lor cu motocicletele. Dar Cindy şi cu mine ne-am angajat să făurim momente de înviorare în căsnicia noastră. Rugăciunea mea pentru tine, dragă cititorule, este ca tu să acţionezi cu un scop precis şi persistent ca să prinzi acele vulpi mici care apar în orice relaţie.

Luată din Love for All Seasons de John Trent. © 1996 de John Trent. Folosită cu permisiunea lui Moody Press. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Nu cred că ştiu de vreo căsnicie care n-ar putea beneficia de pe urma acestor cuvinte de înţelepciune. De fapt, dacă ai auzit vreodată cuvintele „Noi n-avem nevoie să lucrăm la căsnicia noastră pentru că nouă ne merge foarte bine“ ieşind din gura ta, e timpul să te îngrijorezi. Toate căsniciile pot fi mai bune decât sunt – chiar şi cele mai bune. Dar mândria zice: „Noi le avem pe toate împreună“. Cuplurile care stau împreună cel mai mult timp şi rămân cei mai fericiţi lucrează la căsnicia lor chiar şi când aceasta nu pare să aibă nevoie de lucru. Dacă doreşti să citeşti despre mai multe căi de a-ţi menţine căsnicia puternică în toate anotimpurile vieţii, caută să adaugi cartea lui John Trent Love for All Seasons (Dragoste pentru toate anotimpurile) la biblioteca ta. Vei fi fericit c-ai făcut-o. ÎNTREBĂRI DE EVALUARE 1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde apreciezi că te găseşti pe următoarea scală? 1_____________________________ 5 _______________________________ 10 Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum biruinţe. mers. trăiesc viaţa din belşug. 2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar acum? 3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar acum? Te provoc să faci acel lucru.

88

89

89

90

„Creştinul trebuie să-şi iubească aproapele, şi întrucât soţia lui este cel mai apropiat aproape al său, ea trebuie să fie cea mai adâncă dragoste a lui“.
MARTIN LUTHER (1483-1546)

„Încearcă s-o lauzi pe soţia ta chiar dacă la început aceasta o sperie“.
BILLY SUNDAY (1862-1935)

„Poate să existe o dragoste care să nu aibă pretenţii de la obiectul ei?“
CONFUCIUS (551-479 î.H.)

„Datoria nu trebuie să fie plictisitoare. Dragostea o poate face frumoasă şi o poate umple de viaţă“.
THOMAS MERTON (1915-1968)

„A uita de tine nu este un rafinament al dragostei. Este o primă condiţie a dragostei“.
LEON JOSEPH SUENENS

90

91 Ziua 12 Trăind biruinţe spirituale în căsnicia ta

Soţilor, iubiţi-vă soţiile
TONY EVANS Soţii cred deseori că cel mai mare rol al lor în căsnicie este să fie furnizorul şi protectorul. Deşi este adevărat că acestea sunt aspecte importante ale rolului soţului, ele sunt doar o manifestare a rolului său mai mare – acela de a-şi iubi soţia. Vezi tu, dacă faci din a-ţi iubi soţia rolul tău primordial, atunci a-i furniza cele necesare este un lucru natural, aşa cum este şi a o proteja – şi o mulţime de alte lucruri. Dar dacă tu faci din ai furniza cele necesare rolul tău primordial, s-ar putea să petreci prea mult timp lucrând şi prea puţin timp iubind-o. Acesta, din nefericire, este scenariul tragic pe care îl vedem desfăşurându-se înaintea ochilor noştri în această ţară. Munca este regele! Şi soţiile sunt ignorate. Soţule, e timpul să pui capăt acestei tendinţe şi să faci din a-ţi iubi soţia rolul tău primordial în căsnicie. Unul din primele lucruri pe care mamele îi învaţă pe copilaşii lor este: „Nu-i frumos să arăţi cu degetul“. Adam n-a avut o mamă, dar cu siguranţă avea nevoie să înveţe această lecţie. Primul lucru pe care l-a făcut Adam când Dumnezeu l-a pus în faţa păcatului său a fost să arate cu degetul spre Eva şi să spună: „Ea mi-a dat rodul şi mi-a spus să-l mănânc; e vina ei“ (vezi Geneza 3:12). Bărbaţii au fost tentaţi să-şi blameze soţiile încă de atunci. Dar dacă este vreun domeniu în care noi ca bărbaţi creştini avem nevoie să trecem dincolo de a ne scuza şi de a blama la a iubi şi a binecuvânta, acesta este în căsniciile noastre. Acesta este locul în care vor veni cele mai multe din atacurile vrăjmaşului, pentru că scopul lui Satan pe termen lung este să distrugă toată rasa umană, nu doar bărbaţii. Satan nu şi-a bătut capul cu Adam înainte să fie creată Eva. Dar îndată ce Eva a apărut pe scenă, atacul a fost lansat. Satan îşi concentrează atacurile asupra relaţiei soţsoţie pentru că distrugând aceasta, distruge de asemenea copiii şi familiile. Cine controlează familia controlează viitorul. Ce vrea să însemne aceasta, fratele meu, este că dacă noi putem învăţa să ne raportăm la soţiile noastre cu dragoste şi sensibilitate în timp ce le oferim acea conducere evlavioasă pe care suntem răspunzători să le-o oferim, vom începe să câştigăm o mulţime de bătălii spirituale pe care bărbaţii creştini acum le pierd. Şi vom fi mai fericiţi şi mai împliniţi în acest proces. CE AŞTEAPTĂ DUMNEZEU În Geneza 2:15, Dumnezeu i-a arătat clar lui Adam care este voia Sa când l-a aşezat pe Adam în grădină şi l-a rânduit „s-o lucreze şi s-o păzească“. Apoi Dumnezeu i-a spus să se bucure de toate roadele din grădină, cu o singură faimoasă excepţie – pomul cunoştinţei binelui şi răului (v. 16-17).

91

92 Cu alte cuvinte, Dumnezeu l-a învăţat pe Adam despre muncă şi instrucţiunile de urmat înainte să fi creat o pereche pentru el. Dar aceste versete ne arată o slăbiciune majoră în multe cămine de astăzi: soţi care nu ştiu ce a spus Dumnezeu. Întreabă pe bărbatul obişnuit ce a spus Dumnezeu despre responsabilitatea lui faţă de soţia lui, faţă de copiii lui, şi faţă de el însuşi ca şi cap al familiei şi el fie va admite că nu ştie, fie va da un răspuns care arată că nu ştie. Şi în loc să caute la Dumnezeu răspunsuri cu privire la cine sunt ei, mulţi bărbaţi adoptă standardele culturii şi îşi bazează identitatea pe haine, maşini, bani, sau cuceriri romantice. Aceasta reduce bărbaţii la un nivel primitiv şi degradant. Dar definiţia pe care a dat-o Dumnezeu bărbaţilor este abilitatea de a pune adevărul divin în acţiune acasă şi la lucru. Nici o măsură de putere, de frumuseţe, sau de valori disponibile nu poate îmbunătăţi performanţa unui bărbat – nu din perspectiva lui Dumnezeu. Aşa că Dumnezeu n-a adus o femeie în viaţa lui Adam până ce el n-a avut o slujbă şi o intuiţie divină. Numai când Adam a împlinit aceste două cerinţe a fost gata pentru căsnicie. Numai atunci a spus Dumnezeu: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el“ (Geneza 2:18). A crea o pereche pentru Adam a fost idea lui Dumnezeu, nu a lui Adam. Aceasta ne aminteşte că toate planurile lui Dumnezeu sunt perfecte. Dacă ai o căsnicie rea, nu este din cauză că Dumnezeu a avut o idee rea. Căsnicia este idealul Său. Partenerii unei căsnicii sunt cei care o transformă dintr-un ideal într-un chin, făcându-i să caute o nouă tranzacţie. Aşa că Adam era un bărbat responsabil şi evlavios când Creatorul i-a adus-o pe Eva ca să fie un ajutor pentru el. Acest cuvânt ajutor îţi arată responsabilitatea de bază a unei femei. Ea a fost creată să meargă împreună cu bărbatul ca să-l ajute. Ea n-a fost menită niciodată să poarte povara responsabilităţii casei şi a familiei. Dumnezeu a pus responsabilitatea casei asupra lui Adam, nu asupra Evei. De aceea, chiar dacă Eva a fost cea care a cules fructul oprit şi l-a dat soţului ei, Dumnezeu a venit să-l caute pe Adam. Şi când Adam a încercat să dea vina pe Eva, Dumnezeu n-a acceptat aceasta. Ori de câte ori un soţ mută povara conducerii asupra soţiei lui, face o mare greşeală. În general vorbind, aceasta dă soţiei un nivel de responsabilitate pe care Dumnezeu niciodată n-a plănuit ca ea să-l aibă. Dumnezeu a intenţionat şi încă mai intenţionează ca soţul să ducă greutatea responsabilităţii pentru casa lui. Acum poate zici: „Mamă, Tony, tu într-adevăr eşti necruţător cu bărbaţii“. Ai dreptate. Dar aceasta e numai din cauză că bărbaţii trebuie să fie liderii. Ca lideri, noi suntem răspunzători pentru căsniciile noastre în acelaşi fel în care Adam a fost chemat să dea socoteală pentru capitularea Evei în faţa şarpelui. Ni se porunceşte de asemenea să ne iubim soţiile aşa cum iubeşte Hristos biserica. Pavel scrie: Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană. (Efeseni 5:25-27).

92

93 De ce porunceşte Dumnezeu bărbaţilor să-şi iubească soţiile? Pentru că noi trebuie să luăm conducerea, manifestând natura şi puterea dragostei necondiţionate, a dragostei pe care Hristos a manifestat-o pentru biserica Sa. Dragostea unui soţ este menită să fie aşa de puternică încât s-o transforme pe soţia lui în ceea ce ar trebui să fie, la fel cum dragostea lui Hristos pentru biserică ne transformă în ceea ce trebuie să fim. Aceasta înseamnă că dacă soţiile noastre au defecte, este de datoria noastră să le corectăm. Dar pentru că noi bărbaţii nu înţelegem teologia căsniciei, vrem să fim eliberaţi pe cauţiune când drumul devine greu. Totuşi, slăbiciunile soţiilor noastre oferă contextul perfect pentru revelarea realităţii lui Dumnezeu şi a puterii Duhului Sfânt de a transforma oamenii. Când vom manifesta acest fel de dragoste, care se sacrifică, care slujeşte, le vom vedea pe soţiile noastre transformate din ceea ce erau în ceea ce trebuie să fie. Mulţi bărbaţi nu realizează că atunci când s-au căsătorit cu soţiile lor, s-au căsătorit şi cu istoria soţiilor lor. Unele femei intră în căsnicie profund rănite şi zdrobite de abuzul sau neglijenţa din relaţiile anterioare. Deşi aceste cicatrici pot fi ascunse, ele sunt acolo, şi mai devreme sau mai târziu se vor arăta. Inspirându-ne din analogia din Efeseni 5, este slujba soţului să fie „salvatorul“ şi sfinţitorul soţiei lui; să aducă eliberarea care o scapă de durerea trecutului şi s-o conducă în bucuria unui viitor nou şi glorios, aşa cum face Hristos pentru noi. Acum să nu faci vreo greşeală – acest fel de dragoste este greu de realizat pentru mulţi bărbaţi. Un bărbat mi-a spus: „Omule, treaba asta este aşa de grea. Soţia mea mă răstigneşte“. La care eu am răspuns: „Ai spus că vrei să fii ca Isus, nu-i aşa?“ Adu-ţi aminte că după răstignire vine învierea. Nimic din acestea nu le absolvă pe femei de răspundere. Dumnezeu n-a poruncit femeilor să-şi iubească soţii, probabil pentru că la ele lucrul acesta pare să vină în mod natural. Dar Dumnezeu a poruncit femeilor să-şi respecte soţii (Efeseni 5:33). Aşa cum femeile au nevoie să fie iubite, bărbaţii au nevoie să fie respectaţi. De aceea spune Petru soţiilor să nu-şi folosească limba pentru a-i întoarce pe soţii neascultători, ci să folosească mai degrabă respectul profund (1 Petru 3:1-2). Dacă fiecare dintre soţi împlineşte porunca dată de Dumnezeu în mod specific pentru bărbat şi pentru femeie, un cuplu poate deveni unitatea pe care El a intenţionat-o. Respectul este deosebit de necesar pentru bărbaţii din comunitatea neagră. Deseori bărbaţii de culoare nu sunt respectaţi la locurile lor de muncă. Într-o societate în care mulţi bărbaţi de culoare încă sunt priviţi ca „băieţi“ indiferent ce vârstă au, trebuie să existe un loc în care ei ştiu că sunt respectaţi. Acest loc trebuie să fie acasă. Perechea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu a fost creată să se potrivească cu tine în căsnicie. Când Dumnezeu l-a creat pe Adam, El ştia că omul avea nevoie de cineva asemănător lui. Eva a fost creată ca să-l completeze pe Adam, ca să-l ajute să împlinească intenţiile lui Dumnezeu pentru viaţa lui. Ori de câte ori un bărbat spune: „Am realizat aşa de mult“, el ar trebui să includă întotdeauna: „pentru că am o soţie care m-a întărit“. Un bărbat evlavios va recunoaşte contribuţia soţiei sale la succesul lui. Pe fiecare treaptă a scării succesului este suficient loc pentru două perechi de picioare! CUM SĂ-ŢI IUBEŞTI SOŢIA În 1 Petru 3:7, apostolul dă soţilor o înţelegere foarte importantă cu privire la soţiile lor şi modul cum să le trateze: 93

94 Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi, la rândul vostru, cu înţelepciune cu nevestele voastre, dând cinste femeii ca unui vas mai slab, ca unele care vor moşteni împreună cu voi harul vieţii, ca să nu fie împiedicate rugăciunile voastre. Ori de câte ori Biblia spune „în acelaşi fel“ sau „la rândul vostru“, ştii că scriitorul construieşte mai departe din ceva care a fost înainte. Petru face acelaşi lucru în 3:1, când spune soţiilor: „Tot astfel, nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri“. La ce se referă Petru aici este sfârşitul capitolului 2, în care el înfăţişează un portret magnific al lui Hristos ca Răscumpărător al nostru în suferinţă. Observă mai ales cât de relevante sunt aceste versete pentru relaţia de căsătorie. „Hristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui“ (1 Petru 2:21). Deci soţii care suferă cu soţiile lor nu pot să gândească: „Da, bine, acesta e Isus. Dacă aş fi Isus, aş putea trăi şi eu cu ea“. Nu , nu, fratele meu. Noi trebuie să călcăm „pe urmele Lui“. Merge chiar mai bine în versetul 23: „Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi, când era chinuit, nu ameninţa“. Domnul Isus ar fi putut să spună: „Nu voi îngădui nici unei fiinţe umane să-Mi vorbească aşa. Nu le voi îngădui să Mă trateze în felul acesta. Nu ştiu cine sunt Eu? Aş putea să-i elimin cu un cuvânt“. Domnul Isus ar fi putut să facă asta, dar când a fost batjocorit, El n-a răspuns cu batjocuri sau ameninţări. În schimb, „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, ... prin rănile Lui aţi fost vindecaţi“ (1 Petru 2:24). Observă că El a primit rănile, sau loviturile de bici, iar noi primim vindecarea. SACRIFICIU, SACRIFICIU Acum când pui toate acestea împreună în relaţie cu modul în care un soţ trebuie să-şi trateze soţia, ce obţii este un tablou incredibil al unei iubiri uimitor de jertfitoare, de altruistă şi de îndurătoare. Ar putea fi aceasta singura cale prin care unii soţi îşi vor câştiga înapoi soţiile, prin loviturile de bici pe care aceşti soţi vor să le îndure? Când vrei să înduri lovituri de bici pentru altcineva, atunci începi să înţelegi sensul dragostei. Acum, nu vei auzi aceasta în public, îţi garantez. Nimeni n-o să meargă la televiziune la un talk show să vorbească despre cum a vrut el să sufere ca să-şi iubească şi să-şi înveţe soţia. Cuvântul în public pentru bărbaţi este: „Tu dai loviturile de bici – nu le primeşti“. S-O CUNOŞTI ÎNSEAMNĂ S-O IUBEŞTI Petru spune de asemenea că noi trebuie să fim înţelegători cu soţiile noastre (1 Petru 3:7). Ce vrea să spună el este că trebuie să le studiem. Biblia spune bărbaţilor să studieze Cuvântul şi pe soţiile lor. Amândouă pot fi dificil de interpretat şi de înţeles, dar amândouă răsplătesc din belşug efortul! Mă tem că acordăm foarte puţin timp dorinţei de a le cunoaşte cu adevărat pe soţiile noastre. Femeile sunt foarte complicate şi deseori greu de înţeles. Când experimentează emoţiile şi schimbările de dispoziţie care vin odată cu schimbările care au loc în trupurile lor, este uşor pentru un soţ să reacţioneze cu iritare şi supărare, în special când soţia lui

94

95 nu răspunde aşa cum crede el că ar trebui. Nu spun că este uşor să te ocupi de asta, dar atunci nu este uşor nici pentru soţia ta. Vei câştiga mult mai mult cu înţelegerea decât cu iritarea aceea care o împinge pe ea la o parte şi zice: „Nu vreau să am nimic de a face cu tine când eşti în starea asta“. Petru spune să-ţi studiezi soţia, să înveţi să-i citeşti mişcările şi sentimentele astfel încât să poţi răspunde cu înţelegere în loc de respingere. IUBEŞTE, CINSTEŞTE ŞI ÎNGRIJEŞTE Petru continuă spunând că noi, soţii, trebuie să dăm cinste soţiilor noastre. Aceasta înseamnă să le înălţăm, să le alintăm, aşa cum făceam când ne dădeam întâlnire. Observă că Petru nu spune: „Lucrează la schimbarea soţiei tale“. Dacă încerci s-o schimbi pe soţia ta în loc s-o onorezi, încurci lucrurile. Ai putea să spui: „O, m-am prins. Eu trebuie s-o onorez pe soţia mea pentru ca ea să se schimbe în persoana care vreau eu să fie“. Nu, nu asta-i idea. Dragostea adevărată, dragostea agape, face ceea ce trebuie făcut pentru persoana iubită indiferent dacă cel care îşi exercită dragostea primeşte ceva în schimb sau nu. În plus, scopul nostru final trebuie să fie să le ajutăm pe soţiile noastre să devină ceea ce vrea Dumnezeu să fie ele, nu ce vrem noi să fie ele. Acum dacă tu o iubeşti şi o onorezi cu adevărat pe soţia ta, lucrul acesta o va schimba. Dar nu te aştepta să se întâmple aceasta într-o săptămână. Dacă timp de cinci ani ţi-ai dat peste cap căsnicia, s-ar putea să-ţi ia cinci ani de alintare ca s-o repari. Nu ştiu. Ce vreau să spun este că trebuie să doreşti să-ţi iubeşti soţia aşa cum te-a iubit Hristos pe tine, şi aceasta s-ar putea să implice primirea unor lovituri de bici şi a unor abuzări ca să pui lucrurile înapoi pe calea cea bună. Petru numeşte soţia „partenerul mai slab“ sau „vasul mai slab“. Când trebuie să lucreze şi apoi vine acasă şi găteşte şi are grijă de tine şi de copii, circuitele ei emoţionale se supraîncarcă. Atunci tu te înfurii pentru că ea nu este iubitoare şi disponibilă pentru tine la culcare. Dar asta înseamnă să spui că dorinţele şi nevoile tale sunt mai importante decât ale ei, adică ea nu este tratată ca un egal, ca o împreună moştenitoare a harului vieţii. Tu eşti conducătorul în casă, dar soţia ta este în întregime egala ta în esenţă şi în valoare înaintea lui Dumnezeu. Un motiv pentru care noi trebuie să trăim cu soţiile noastre în dragoste, cu înţelegere şi cu sacrificiu, este „ca să nu fie împiedicate rugăciunile“ noastre (1 Pet. 3:7). Dacă nu le onorăm pe soţiile noastre, dacă nu vrem să primim lovituri de bici pentru ele, dacă nu le iubim aşa cum iubeşte Hristos biserica, atunci putem foarte bine să ne ridicăm de pe genunchi. Dar ce răsplată mare avem când învăţăm să ne iubim soţiile ca pe propriile noastre trupuri. Ţine minte, Dumnezeu nu ia dragostea noastră fără să ne dea ceva în schimb. Dacă noi le iubim şi le onorăm pe soţiile noastre, ele vor înflori şi vor deveni femei de har, de o frumuseţe adevărată. Atunci vom experimenta dragostea aceea care ne împlineşte, acea dragoste despre care mulţi oameni căsătoriţi cred că este inaccesibilă pentru ei. O UNIRE PERFECTĂ Trinitatea este formată din trei persoane coegale. Un singur Dumnezeu care ni Se face cunoscut ca Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt. Căsnicia este o replică pământească a acestei trinităţi divine, trei persoane care sunt „trei-în-unul“: 95

96 un bărbat, o femeie şi Dumnezeu. Nu poţi să-L laşi pe Dumnezeu la altar şi să te aştepţi să ai o căsnicie fericită. Puterea învierii lui Hristos care lucrează în viaţa ta este singura putere care poate să-ţi salveze viaţa, căsnicia şi casa. Când Hristos a înviat dintre cei morţi, El ţi-a dat acces la puterea învierii Lui. Puterea aceea poate să te facă pe tine şi pe soţia ta să vă iubiţi unul pe altul, să vă încredeţi unul în celălalt, şi să împărtăşiţi împreună viaţa până ce moartea vă va despărţi. Numai Dumnezeu poate să-ţi dea capacitatea de a face aceasta. Puterea lui Dumnezeu este cea care lucrează în viaţa ta ca să facă să-ţi meargă căsnicia. Dacă n-ai luat această decizie personală de a întoarce întreaga ta viaţă – inclusiv căsnicia ta – la Domnul Isus Hristos, nu ai această putere de înviere. Dar poţi avea această putere dacă crezi că Hristos a înviat dintre cei morţi ca să te ajute să fii acel soţ care te-a chemat El să fii. Când Îi dai Lui viaţa ta, atunci vei trăi căsnicia aşa cum a intenţionat-o Dumnezeu să fie. El a făcut căsnicia, şi El poate s-o facă să meargă. Te provoc, ca de la frate la frate, să te dedici fără nici o rezervă Domnului. Dă-I Lui căsnicia ta, şi lasă-L s-o refacă în chipul Său. Atunci nu vei mai avea nevoie de nici o scuză.
Luată din No More Excuses de Tony Evans. © 1996 de Tony Evans. Folosită cu permisiunea lui Crossway Books. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Biblia avertizează soţii să nu fie necredincioşi soţiilor lor. Căsnicia ta suferă? Eşti neîmplinit în căsnicia ta? Dacă răspunsul la oricare din aceste întrebări este da, este oare posibil ca motivul să fie lipsa ta de dragoste pentru soţia ta? Filipeni 2:3 ne spune că fiecare trebuie „să privească pe altul mai presus de el însuşi“. O priveşti tu pe soţia ta ca fiind mai importantă decât tine? Dacă nu, ai fost necredincios faţă de ea. Acestea sunt cuvinte tari, dar a o privi pe ea ca fiind mai bună decât tine este tot ce înseamnă dragostea adevărată. Aceasta este categoric o biruinţă care ar putea să revoluţioneze modul în care merge căsnicia ta – modul în care tu te raportezi la soţia ta. Dacă citeşti toate acestea şi spui: „Da, dar ...“, atunci trebuie să citeşti cartea lui Tony Evans No More Excuses (Fără alte scuze). Dacă găseşti scuze aici, probabil că le găseşti şi în altă parte. ÎNTREBĂRI DE EVALUARE 1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde apreciezi că te găseşti pe următoarea scală? 1_____________________________ 5 _______________________________ 10 Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum biruinţe. mers. trăiesc viaţa din belşug. 2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar acum? 3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar acum? Te provoc să faci acel lucru.

96

97

97

98

„O candelă nu pierde nimic dacă aprinde altă candelă“.
PROVERB

„Dedică o parte din viaţa ta altora. Dedicarea ta nu va fi un sacrificiu; va fi o experienţă înviorătoare“.
THOMAS DOOLEY

„Nu dai decât puţin când dai din averea ta. Când dai din tine însuţi atunci dai cu adevărat“.
KAHLIL GIBRAN (1883-1931)

„Serviciul care contează este serviciul care costă“.
HOWARD HENDRICKS

98

99 Ziua 13 Trăind biruinţe spirituale în căsnicia ta

Soţiilor, ajutaţi-vă soţii
ELIZABETH GEORGE „Am să-i fac un ajutor potrivit pentru el“.
GENEZA 2:18

Există două căi prin care o femeie creştină poate avea un impact dramatic asupra familiei ei – şi asupra lumii în general – slujind şi supunându-se soţului ei. De ce acestea două? Pentru că acestea sunt ce a creat-o Dumnezeu să facă în cadrul structurii familiei. Din nefericire, slujirea şi supunerea au fost azvârlite pe fereastră de cele mai multe din femeile de astăzi. Aceste femei şi-au însuşit în întregime idea că ele pot avea un impact mai mare asupra lumii şi asupra celor din jurul lor, urcând pe scara societăţii. Dacă aceasta te descrie pe tine, atunci Dumnezeu vrea să trăieşti o biruinţă care s-ar putea să fie greu de îndurat pentru tine. Dar dacă o laşi pe Elizabeth George să-ţi explice şi apoi Îl laşi pe Domnul să lucreze în inima ta, te pot asigura că rezultatul final va fi cu adevărat uimitor! Era o zi senină de toamnă la Universitatea din Oklahoma. În timp ce mă grăbeam spre prima mea oră de curs după pauza de masă, l-am văzut din nou. Zâmbea în timp ce venea pe drumul meu. În fiecare luni, miercuri şi vineri cărările noastre păreau să se încrucişeze în timp ce el, de asemenea, se grăbea spre clasă. Numele lui – Jim George – îmi era necunoscut atunci, dar era extrem de simpatic, era adorabil, şi îmi plăcea zâmbetul lui! Ei bine, evident că şi el m-a remarcat, pentru că foarte curând un prieten mutual a fixat o întâlnire oarbă pentru noi. Asta a fost în noiembrie 1964. De Valentine’s Day ne-am logodit, şi nunta noastră a avut loc în primul week-end după terminarea şcolii, pe 1 iunie 1965. Asta a fost acum treizeci şi unu de ani – şi aş vrea să pot spune: „Asta a fost acum treizeci şi unu de ani minunaţi, binecuvântaţi şi fericiţi“, dar nu pot. Vezi tu, Jim şi cu mine ne-am început căsnicia fără Dumnezeu, şi aceasta a însemnat vremuri grele. De la început am bâjbâit, ne-am certat şi ne-am dezamăgit unul pe altul. Din cauză că nu găseam împlinire în căsnicia noastră, ne-am risipit viaţa în interese, prieteni, hobby-uri şi ocupaţii intelectuale. Faptul că aveam şi doi copii n-a umplut golul pe care îl simţeam fiecare. Viaţa noastră de căsnicie s-a târât timp de opt ani frustranţi până când, printr-un act al harului lui Dumnezeu, am devenit o familie creştină, o familie centrată pe Domnul Isus Hristos ca şi cap, o familie care era călăuzită de Biblie. Faptul că ne-am predat viaţa Domnului Isus Hristos a creat o diferenţă uriaşă în inimile noastre, dar cum va schimba Hristos căsnicia noastră? Fiecăruia din noi ni s-a dat o viaţă nouă în Hristos, dar ce urma să facem cu tensiunea din căsnicia noastră şi deci din casa noastră? Eu aveam mult de învăţat despre a fi o femeie, o soţie, o mamă plăcută lui Dumnezeu. Şi sunt recunoscătoare că – curând după ce L-am chemat pe Domnul Isus ca Domn şi Mântuitor al meu – am avut în mână un calendar pentru citirea întregii Biblii. Pe 99

100 1 ianuarie 1974, am început să urmăresc acest program, şi pe măsură ce citeam făceam ceva ce îţi recomand şi ţie să faci. Marcam fiecare pasaj care îmi vorbea mie ca femeie cu un marker roz. Ei bine, Dumnezeu S-a apucat de lucru pe baza a ceea ce am marcat chiar în ziua aceea. Pe 1 ianuarie, prima mea zi de citire, am dat peste primul aspect al numirii mele în slujba de soţie creştină: trebuia să-i slujesc lui Jim. Am marcat aceste cuvinte cu roz: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el“ (Geneza 2:18). CHEMATĂ SĂ SLUJEASCĂ O femeie după inima lui Dumnezeu este o femeie care cultivă cu grijă un duh de slujire, fie că este măritată sau nu. Călcând pe urmele Domnului Isus, care „n-a venit să I se slujească, ci El să slujească“ (Matei 20:28), ea are toată viaţa în atenţie atitudinea de slujire a inimii. Şi această atitudine de slujire începe acasă cu familia ta – în special, dacă eşti căsătorită, cu soţul tău. Dumnezeu a desemnat soţia să fie un ajutor pentru soţul ei. Deci primul pas în călătoria mea de o mie de mile spre a deveni o soţie evlavioasă a fost să încep să înţeleg că sunt desemnată de Dumnezeu să-mi ajut soţul. Şi anume ce este acest „ajutor“ din Geneza 2:18? Împrumutând câteva din cărţile de studiu biblic ale lui Jim, am aflat că un ajutor este cineva care ia parte la responsabilităţile bărbatului, răspunde caracterului lui cu înţelegere şi dragoste, şi cooperează cu el din toată inima pentru împlinirea planului lui Dumnezeu.v Anne Ortlund vorbeşte despre a forma o echipă cu soţul tău, arătând că a fi o echipă înlătură orice sens al competiţiei dintre soţi. Scriind despre acest parteneriat al căsniciei, ea descrie o soţie care este în spatele soţului ei şi un sprijin tare pentru el. Ea declară: „Eu nu doresc să alerg paralel cu Ray, alergând cu viteză maximă pe pistă ca la întrecere. Eu vreau să fiu în spatele lui, să-l încurajez“.vi Pot să spun cu sinceritate că am devenit o soţie mai bună – şi o creştină mai bună – când am devenit un ajutor mai bun. Când am realizat că sunt desemnată de Dumnezeu să-mi ajut soţul, aceasta mi-a deschis ochii. Conform planului lui Dumnezeu, eu nu trebuia să mă iau la întrecere cu Jim. În schimb, eu trebuie să fiu în spatele lui şi un sprijin tare pentru el. El este cel care trebuie să câştige, şi eu trebuie să ajut să fac victoria lui posibilă. Citind despre Mamie Eisenhower, soţia fostului preşedinte Dwight D. Eisenhower, mi-a dat mai multă înţelegere cu privire la ce înseamnă să fii un ajutor. Julie Nixon Eisenhower a explicat: „Mamie şi-a văzut rolul de suport emoţional pentru soţul ei ... ea nu avea nici un interes să se promoveze pe ea însăşi. Mai mult decât orice, ea a fost femeia din spatele bărbatului, femeia care proclama cu mândrie: «Ike a fost cariera mea»“.vii Când Dumnezeu a întipărit în inima mea importanţa unui duh de slujire, în special în rolul meu de ajutor pentru soţul meu, am scris o rugăciune de dedicare. După ce am scris-o, m-am dat înapoi cu câţiva paşi ca să mă asigur că, în inima mea, Jim era clar în frunte, iar eu eram în mod cert postată în spatele lui ca să ajut. În ziua aceea – şi în rugăciunea aceea către Dumnezeu – am început o viaţă de slujire a lui Jim care a continuat mai mult de două decenii. O, am multe lucruri de făcut, dar scopul şi rolul meu principal de fiecare zi este să-l ajut pe Jim, să iau parte la responsabilităţile lui, să răspund caracterului lui şi să cooperez cu el din toată inima la planul lui Dumnezeu pentru viaţa noastră împreună. Această hotărâre, acest duh de slujire, mă ajută să fiu mai asemenea lui Hristos, când îi consider pe alţii – în special pe soţul meu – mai buni decât mine (Filipeni 2:3) şi mă dedic slujirii.

100

101

O INIMĂ CARE SE SUPUNE După ce am pornit pe drumul pe care voi ajunge un ajutor pentru soţul meu, am continuat să citesc Biblia mea. Făcând aşa, am descoperit mai multe lucruri cu privire la rolul meu de soţie, şi am văzut alte calităţi de care aveam nevoie dacă vroiam să fiu o soţie aşa cum doreşte Dumnezeu să fiu. De fapt, numărul mare de dăţi când markerul meu roz a atins paginile mi-a arătat că aveam mult de lucur. Următorul element important pe care l-am observat a fost că sunt desemnată de Dumnezeu să mă supun soţului meu. Ca şi creştină convertită de curând, am privit supunerea ca un concept străin, şi a trebuit să fac unele cercetări. Când am făcut aceasta, am aflat că, în Biblie, supunerea (hupotaso) este în principal un termen militar care înseamnă să te subordonezi altcuiva. Această atitudine de inimă se trăieşte prin supunere şi ascultare,viii prin a lăsa o altă persoană să judece lucrurile şi a ceda în faţa sau a te bizui pe opinia sau autoritatea altuia.ix Aşa cum am spus, conceptul îmi era străin, şi am simţit că ezit în inima mea. Dar am continuat să studiez şi să mă rog să fiu o femeie şi o soţie după inima lui Dumnezeu, şi unele înţelegeri din Biblie m-au ajutat să mă deprind cu atitudinea de supunere a inimii pe care Dumnezeu o doreşte pentru femeile Sale. ACŢIUNEA DE SUPUNERE Mai întâi, adevărul este că viaţa creştină – pentru bărbaţi ca şi pentru femei – este una de supunere. Tu şi eu suntem chemaţi să ne supunem „unii altora“ (Efeseni 5:21). Dorinţa lui Dumnezeu pentru noi – căsătoriţi sau necăsătoriţi, tineri sau bătrâni – este să ne onorăm, să ne slujim şi să ne supunem unii altora. Noi reflectăm caracterul lui Hristos dacă ne depărtăm de egoism şi, acţionând din onoare faţă de alţi oameni, ne supunem lor. O inimă care vrea să se supună, dedicată să onoreze pe alţii şi să dea altora, trebuie să fie inima poporului lui Dumnezeu, a femeilor Lui, a bisericii Lui. În ce priveşte căsnicia, Dumnezeu a rânduit, de dragul ordinii, ca soţul să conducă şi soţia să-l urmeze. Pentru ca o căsnicie să meargă strună, Dumnezeu a spus: „Hristos este Capul oricărui bărbat, bărbatul este capul femeii, şi Dumnezeu este Capul lui Hristos“ (1 Corinteni 11:3). Acum, nu te nelinişti. Conducerea exercitată de către soţ nu înseamnă că noi soţiile nu putem oferi sfaturi înţelepte (Proverbe 31:26) sau nu putem pune întrebări de lămurire în timpul procesului de luare a deciziei. Dar conducerea exercitată de către soţ înseamnă că el este responsabil pentru decizia finală. Autoarea Elisabeth Elliot descrie conducerea exercitată de către tatăl ei în căminul copilăriei ei: „«Capul familiei» nu însemna că tatăl nostru zbiera ordine, făcea caz de autoritatea lui şi cerea supunere din partea soţiei lui. Însemna pur şi simplu că el era cel răspunzător în final“. x La sfârşit, soţul este răspunzător faţă de Dumnezeu pentru deciziile lui de conducere, iar noi în calitate de soţii suntem răspunzătoare faţă de Dumnezeu pentru felul în care ne supunem acestei conduceri. Soţul nostru răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru conducere, iar noi răspundem în faţa Lui pentru urmare. Acum te întreb, ce responsabilitate ai prefera să ai? Învăţătura lui Dumnezeu că bărbatul conduce şi femeia îl urmează are ca rezultat atât frumuseţe cât şi ordine. Mi-aduc aminte ca şi copil că am văzut într-un muzeu „capul“ împăiat al unui ţap – numai că avea două capete. Era anormal, era grotesc, era o atracţie

101

102 monstruoasă, o curiozitate. Şi aşa este o căsnicie cu două capete! Dar Dumnezeu, Artistul perfect, a proiectat căsnicia să fie frumoasă, naturală şi funcţională, dându-i un singur cap, soţul. Îţi mulţumesc, Doamne, că relaţia de căsătorie este opera Ta de artă! CINE SE SUPUNE Cine se supune rezultă clar din Efeseni 5:22: „Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri“, nu altor oameni pe care îi admirăm şi îi respectăm. Şi aceasta este o deosebire esenţială. O femeie creştină măritată cu un bărbat care nu era credincios a venit la mine pentru un sfat. Sue vroia să-şi lase serviciul şi să urmeze colegiul biblic timp de patru ani ca să se pregătească pentru a se angaja în lucrarea creştină cu normă întreagă. După ce mi-a spus dorinţa inimii ei, am întrebat-o: „Bine, Sue, şi ce zice soţul tău despre asta?“ Ea a răspuns repede: „O, el nu vrea să fac aceasta“. „De ce, Sue“, am exclamat eu, „Dumnezeu a vorbit!“ Vezi tu, planul lui Dumnezeu pentru căsnicie este ca fiecare soţie să-şi onoreze soţul şi să se supună lui. Când Sue a vorbit despre visul ei cu pastorul ei şi cu patronul ei creştin, amândoi i-au spus să meargă înainte cu planurile ei. Ea era mult prea pregătită să onoreze călăuzirea altora. Dar Biblia este clară: Noi trebuie să ne supunem soţilor noştri – nu unui conducător al bisericii, nu altor oameni pe care îi respectăm, nici chiar tatălui nostru. Uneori suntem tentate să îndepărtăm din mintea noastră planul lui Dumnezeu, spunând: „Soţul meu nu umblă cu Dumnezeu, aşa că nu trebuie să mă supun lui“, sau: „Soţul meu nu este creştin, aşa că nu trebuie să mă supun lui“. Apostolul Petru a scris următoarele cuvinte ca să le ajute pe femeile care sunt exact în aceste situaţii, pe femeile cu soţi necredincioşi şi/sau neascultători: „Nevestelor, fiţi supuse şi voi bărbaţilor voştri; pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt [de la nevestele lor], prin purtarea nevestelor lor“ (1 Petru 3:1). Cu alte cuvinte, supunerea noastră faţă de soţii noştri – fie că sunt sau nu creştini, fie că ascultă de Dumnezeu sau nu – predică mai minunat şi mai puternic decât ar putea vreodată gura noastră! Este important să menţionez aici singura excepţie de la a urma sfatul soţului tău, şi anume, dacă el îţi cere să încalci o învăţătură din Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă îţi cere să faci ceva ilegal sau imoral, du-te la un pastor de încredere şi urmează sfatul pe care îl vei primi acolo. CUM TE SUPUI Pe lângă faptul că ne arată cine se supune, Efeseni 5:22 ne dă şi cum trebuie să ne supunem: „Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului“ (sublinierea este adăugată). Îndată ce am încetat să mă gândesc la supunerea faţă de Jim şi am început să mă gândesc la supunerea faţă de Domnul, lupta mea de a mă supune a început încet să slăbească. Mental, l-am pus pe Jim într-o parte şi aceasta mi-a dat posibilitatea să privesc drept în ochii Domnului. Dintr-odată felul în care trebuia să mă supun a devenit mult mai simplu – şi mai uşor! Supunerea mea nu avea nimic de a face cu Jim şi avea totul de a face cu Domnul. Aşa cum spune o Scriptură familiară: „Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni“ (Coloseni 3:23, sublinierea este adăugată). Ce binecuvântare să aplici această Scriptură când îl onorezi, i te supui şi îl urmezi pe Jim!

102

103 MOTIVUL SUPUNERII Poate că Scriptura care a ajuns cel mai adânc în inima mea când chemarea lui Dumnezeu de a mă supune a prins rădăcini acolo a fost aceasta: „... să înveţe pe femeile mai tinere ... să fie ... supuse bărbaţilor lor, pentru ca să nu se vorbească de rău [să nu se discrediteze, să nu se dezonoreze] Cuvântul lui Dumnezeu“ (Tit 2:4,5). În timp ce cântăream acest verset, idea supunerii faţă de soţul meu a sărit dintr-odată în tărâmul ceresc, ridicându-se mult deasupra tuturor scuzelor mele pământeşti, mărunte, egoiste şi fireşti de a nu voii să mă supun lui Jim. Încă o dată a devenit clar pentru mine că supunerea mea n-avea nimic de a face cu Jim şi avea totul de a face cu Dumnezeu! Dumnezeu a instituit supunerea, a poruncit supunerea, şi mi-a dat credinţa în El ca să pot să mă supun – şi El este onorat când eu fac aceasta! Ascultarea mea de soţul meu declară solemn tuturor celor care ne privesc că Cuvântul lui Dumnezeu şi calea Lui sunt drepte. Această chemare la supunere este într-adevăr o chemare înaltă! PAŞI SPRE SUPUNERE Cum se supune o soţie soţului ei? Iată câţiva paşi pe care eu i-am făcut. Dedică-ţi inima onorării soţului tău. Schimbarea necesită o decizie, şi acesta este categoric cazul cu supunerea. Tu şi eu trebuie să ne decidem să ne supunem soţilor noştri, să ne hotărâm să practicăm supunerea, şi să ne dedicăm inima onorării lui Dumnezeu şi a soţilor noştri în acest fel. Adu-ţi aminte să-l respecţi. Supunerea decurge din atitudinea de bază a inimii de a respecta. Dumnezeu spune: „Nevasta să se teamă de bărbat“ (Efeseni 5:33). Dumnezeu nu ne spune să simţim respect, ci să arătăm respect, să acţionăm cu respect. O bună metodă de a măsura respectul nostru faţă de soţii noştri este să răspundem la întrebarea: „Îmi tratez eu soţul aşa cum L-aş trata pe Hristos Însuşi? Tu îţi descoperi respectul pentru soţul tău în micile ocazii zilnice. De exemplu, tu îl rogi pe soţul tău să facă ceva, sau îi spui? Te opreşti, te uiţi la el şi îl asculţi când îţi vorbeşte? Vorbeşti despre el cu respect? Răspunde la cuvintele şi acţiunile soţului tău în mod pozitiv. Oooh, mie mi-a venit greu să mă supun! Eram studentă în anii şaizeci, un deceniu al protestului împotriva oricărei autorităţi, şi făceam parte din mişcarea de emancipare a femeilor în anii şaptezeci. Deci la început când am devenit credincioasă am avut mult de învăţat de la Dumnezeu şi de la minunatele femei pe care le-am întâlnit în biserica mea. Totuşi vechile căi mor greu. Aş fi opus rezistenţă, aş fi pufnit, m-aş fi revoltat şi m-aş fi luptat cu Jim în legătură cu orice – pe ce alee trebuie să intre cu maşina, dacă ne oprim sau nu undeva pe drumul spre biserică duminică dimineaţa, metoda lui de disciplinare a copiilor în comparaţie cu a mea, cum trebuie să-şi conducă misiunea. Luptele noastre nu mai conteneau. Ştiam ce spune Scriptura (chiar memorasem pasajele de care ne-am ocupat!), dar tot nu puteam să mă supun. Pentru mine biruinţa a venit odată cu dezvoltarea unui răspuns pozitiv. M-am deprins – da, m-am deprins – pe mine însămi să răspund într-un mod pozitiv la orice şi la tot ce spunea sau făcea soţul meu. Şi deprinderea a fost un proces cu două faze.

103

104 Faza unu: Nu spune nimic! Ai fost vreodată în prezenţa unei femei care nu-şi respectă soţul? Ea îl cicăleşte, îl critică şi-l contrazice în public. Îl corectează, luptându-se cu el pentru orice lucru mic („Nu, Harry, n-a fost acum opt ani; a fost acum şapte ani“). Sau îi ia vorba din gură, îl întrerupe, sau, mai rău, termină ea propoziţiile în locul lui. E clar, a nu spune nimic este o mare îmbunătăţire în acest fel de comportare. A nu spune nimic este de asemenea un pas uriaş spre supunere! Tot ce trebuie să facem ca să dăm un răspuns pozitiv este să ne ţinem gura închisă şi să nu spunem nimic! Mi-a luat ceva timp, dar în final am realizat că gura mea nu trebuie să se mişte tot timpul. Nu trebuie să-mi spun părerile tot timpul, mai ales după ce Jim a luat o decizie. De ce să exprim gânduri pe care mai târziu le voi regreta? Faza doi: Să răspund cu un singur cuvânt pozitiv. După ce m-am deprins destul de bine să nu spun nimic în Faza unu, am trecut la Faza doi şi am început să răspund cu un cuvânt pozitiv. Am ales cuvântul sigur! (şi acesta cu semnul exclamării după el şi cu melodie în glas). Şi am început să folosesc acest răspuns pozitiv şi să spun: „Sigur!“ la lucrurile mici. Scumpa mea prietenă Dixie a ales de asemenea cuvântul sigur! – şi să-ţi spun ceva ce s-a întâmplat în familia ei ca rezultat. Soţului lui Dixie îi plăcea foarte mult să meargă la Price Club, un magazin mare cu preţuri reduse foarte aglomerat şi zgomotos. De multe ori el anunţa după cină: „Hei, hai să mergem cu toţii la Price Club!“ Ei bine, Dixie – cu trei copii, unul din ei un bebeluş la vremea aceea – ar fi putut ridica o obiecţie deasupra oricărei critici împotriva scoaterii întregii familii la Price Club într-o zi de şcoală după ce s-a întunecat, dar n-a făcut-o. De asemenea ea niciodată n-a contestat conducerea lui Doug în faţa copiilor ei. În schimb, a zâmbit, a răspuns „Sigur!“ şi s-au urcat cu toţii în maşină pentru o altă excursie la Price Club. Mulţi ani mai târziu când, unul câte unul, membrii familiei lui Dixie împărtăşeau în jurul mesei de Ziua Recunoştinţei despre ce le place cel mai mult să facă în familie, toţi cei trei copii mari ai ei au spus: „Să mergem la Price Club cu toată familia!“ Unitatea, veselia şi amintirile familiei au venit datorită inimii iubitoare şi supuse a lui Dixie – şi a cuvântului de supunere. Odată ce ai început să răspunzi pozitiv la lucrurile mici, vei vedea repede că este mai uşor şi chiar natural să răspunzi pozitiv la probleme din ce în ce mai mari, cum ar fi cumpărarea maşinii, schimbarea serviciului şi mutarea în altă casă. M-am uimit pe mine însămi într-o dimineaţă la 5:30 când a sunat telefonul. Jim mă suna din Singapore, unde călătorea cu pastorul nostru care se ocupa de misiuni. El n-a spus: „Bună, ce mai faci? Ce fac copiii? Mi-e foarte dor de tine, te iubesc aşa de mult, şi abia aştept să te văd“. În schimb mi-a trântit: „Hei, ţi-ar place să te muţi în Singapore şi să slujeşti?“ Şi din gura mea a ţâşnit: „Sigur!“, urmat de: „Unde este?“ Poate a fost ora matinală sau dorul meu după Jim sau surpriza. Sau poate a fost datorită faptului că în cei zece ani anteriori crescusem în domeniul supunerii. Oricare ar fi fost motivul, deprinderea de a mă supune şi de a răspunde pozitiv mi-a plătit-o. Dumnezeu mi-a dat harul să spun: „Sigur!“ (Noi am mers în Singapore şi am slujit acolo un an. A fost o experienţă minunată pentru fiicele noastre de zece şi de unsprezece ani, precum şi pentru Jim şi pentru mine. Ne-a plăcut atât de mult la toţi patru încât am fi vrut să ne petrecem restul vieţilor noastre acolo!) Întreabă-te la fiecare cuvânt, acţiune şi atitudine: „Mă supun sau mă opun?“ Ori de câte ori izvorăşte tensiunea în inima ta şi opui rezistenţă sau pui sub semnul întrebării

104

105 felul cum conduce soţul tău, întreabă-te: „Mă supun sau mă opun?“ Răspunsul tău îţi va arăta care este problema. Şi asta va fi de ajuns!

Luată din A Woman after God’s Own Heart de Elizabeth George. © 1997 de Harvest House Publishers, Eugene, Oregon 97402. Folosită cu permisiune. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Uau! Acestea sunt cuvinte tari! Dar dacă le vei lăsa să lucreze în inima ta, vei vedea că acestea sunt cuvinte care schimbă viaţa, schimbă căsnicia. Exact aceste principii au schimbat căsnicia mea, şi ştiu că ele pot să o schimbe şi pe a ta. Dacă vrei să fii A Woman after God’s Own Heart (O femeie după inima lui Dumnezeu), atunci ţi-aş recomanda foarte mult să citeşti cartea lui Elizabeth George cu acest nume. E nevoie de mult mai mult pentru a fi o femeie evlavioasă decât să slujeşti şi să te supui, dar acesta este un punct de plecare foarte bun. De fapt, este o biruinţă pe care vei dori s-o experimentezi mereu în timp ce îi slujeşti şi te supui soţului tău zilnic. ÎNTREBĂRI DE EVALUARE 1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde apreciezi că te găseşti pe următoarea scală? 1_____________________________ 5 _______________________________ 10 Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum biruinţe. mers. trăiesc viaţa din belşug. 2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar acum? 3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar acum? Te provoc să faci acel lucru.

105

106

„Viaţa de căsătorie este un maraton ... Nu este de ajuns să iei un start bun spre o căsnicie pe termen lung. Vei avea nevoie de hotărârea de a continua să munceşti cu sârguinţă ... Numai atunci vei reuşi s-o duci la bun sfârşit“.
JAMES C. DOBSON

„Regretul este o groaznică risipă de energie; nu poţi construi pe el; e bun numai să înoţi în el“.
KATHERINE MANSFIELD (1888-1923)

„Cele mai multe divorţuri nu sunt căsnicii rele, ci doar căsnicii slab pregătite“.
JIM TALLEY

„Foarte mulţi oameni care cred că divorţul este un panaceu pentru orice boală, când îl încearcă descoperă că remediul este mai rău decât boala“.
DOROTHY DIX (1870-1951)

„Dacă-ţi alunecă piciorul, te poţi redresa repede. Dar o greşeală în vorbire s-ar putea să n-o repari niciodată“.
BENJAMIN FRANKLIN (1706-1790)

„Marele test al caracterului unui om este limba lui“.
OSWALD CHAMBERS (1874-1917)

106

107 Ziua 14 Trăind biruinţe spirituale în căsnicia ta

Fă-l fericit pe partenerul tău de viaţă
ROBERT JEFFRESS „Niciodată parcă nu am destul timp“. Dacă eşti ca majoritatea americanilor, probabil că ai spus aceasta o dată sau de două ori – posibil chiar în ultimele douăzeci şi patru de ore! Întrebarea este, pentru ce ai nevoie de mai mult timp? Ca să munceşti? Ca să joci ceva? Ca să petreci timp cu partenerul tău de viaţă şi cu copiii tăi? Sau pentru toate acestea trei precum şi pentru alte douăzeci? Scriptura ne spune să ne „numărăm bine zilele“. Zilele noastre pe pământ pot fi scurte; nici unuia dintre noi nu ni s-a dat vreo asigurare că relaţia noastră de căsătorie va merge bine sau că partenerul nostru de viaţă sau copiii noştri vor trăi să vadă o altă zi. Dacă ţi-ai pierde partenerul de viaţă mâine (fie prin divorţ, fie prin moarte), ai avea vreun regret cu privire la felul cum ai folosit timpul pe care l-ai avut la dispoziţie cu el sau cu ea? Dacă da, atunci această biruinţă este pentru tine. Acum câteva sâmbete, le-am luat pe cele două fiice ale mele într-un parc local ca să se bucure de o după-amiază de plimbare cu rolele şi de zbenguială generală. În timp ce stăteam pe marginea gropii de nisip în care se juca fetiţa mea în vârstă de cinci ani, am observat una din familiile tinere din biserica noastră care aparent venise în parc pentru acelaşi motiv. Dar ei nu păreau să se distreze la fel de mult ca noi. Şi ştiam de ce. Soţul, pilot în cadrul Forţelor Aeriene, se pregătea să fie transferat în Coreea pentru un an, timp în care urma să fie despărţit de soţia sa şi de cei doi copii mici. Pe când îi urmăream, ştiam ce încercau să facă: îngrămădeau încă câteva minute de stat împreună înainte de plecarea lui foarte apropiată. (Ai observat vreodată cât de imposibil este să încerci să te distrezi?) Mi-am imaginat că familia aceasta experimentase aproape tot ce se putea trăi împreună în ultimele câteva zile. Cu toate acestea, n-au îndrăznit să piardă ultimele lor ceasuri de stat împreună şi regretau că n-au petrecut mai mult timp unul cu celălalt. Când privirea tatălui s-a întâlnit cu a mea, a venit să vorbească cu mine. „Cum merg lucrurile?“ am întrebat, cunoscând deja răspunsul. „Sincer să fiu, Robert, destul de greu. Copiii mei par să se fi împăcat cu idea plecării mele, dar este realmente greu pentru Sharon – şi pentru mine“. După ce am vorbit despre toate provocările care stăteau înainte atât pentru el cât şi pentru familia lui, l-am întrebat dacă n-ar vrea să împărtăşească câteva din gândurile sale împreună cu mine pe hârtie. „Acum că eşti în faţa acestei despărţiri, ce-ţi va lipsi cel mai mult legat de familia ta?“ În mod normal nu i-aş fi pus o asemenea întrebare potenţial dureroasă, dar ştiam că el era deja un jurnalist avid. Poate că această descărcare l-ar fi ajutat. Săptămâna următoare a trecut pe la biroul meu în drumul lui afară din oraş ca să-mi lase paginile pe care le-a scris. Primele pagini cu gândurile lui se ocupau de unele regrete pe care ştia că le va înfrunta cu privire la copiii lui. Dar apoi a scris despre soţia lui. Dacă aş fi fost mai cumpătat cu slujba mea de zburător, atunci aş fi avut mult mai multe minute de petrecut cu Sharon decât am acum în stoc. Credeam că ceea 107

108 ce făceam era important, şi era, dar cele mai multe lucruri pe care le-am făcut puteau să mai aştepte până mâine, şi aş fi putut să vin acasă doar ca să fiu cu ea. Economiseam timp să fac aceasta prin a face carieră, dar am ajuns atât de departe în cariera mea, încât m-am trezit în partea cealaltă, plecând tocmai când venisem să încep. Proastă alegere să-mi pierd timpul departe de perechea pe care a ales-o Dumnezeu pentru mine. Munca este importantă, dar nu m-am gândit niciodată nici o clipă că ar fi trebuit să stau mai mult timp la serviciu. Dimpotrivă, m-am gândit de nenumărate ori că ar fi trebuit să stau mai mult timp acasă. Dacă aş fi ajutat mai mult la pregătirea cinei, atunci Sharon n-ar fi gândit niciodată că ea este singura bucătăreasă a familiei noastre. Dacă aş fi făcut de mai multe ori baie copiilor, atunci Sharon n-ar fi crezut că ea este şefa băii. Dacă aş fi mers cu ea la băcănie, ea n-ar fi trebuit să ghicească ce mâncăruri mi-ar place cel mai mult să mănânc. Am fost prea ocupat sau prea nehotărât să merg cu ea. Am fi putut să ne distrăm de minune, alegând lucruri împreună şi încercând lucruri noi, dar ea căpătase o rutină de a merge, şi eu căpătasem o rutină de a mă eschiva de la aceasta cum puteam. Era ciudat că în timpul misiunilor temporare obligatorii, eu trebuia să merg la băcănie, să-mi spăl hainele şi să gătesc pentru mine. Îmi făceam timp să fac aceste lucruri pentru că trebuia să fie făcute de mine. Ele trebuia să fie făcute şi acasă, dar rareori investeam timp să fac aceleaşi lucruri necesare împreună cu soţia mea. Acela ar fi putut fi un timp preţios împreună, dar am pierdut şansa de a petrece timp cu ea. Acum, când privesc înainte, aceste decizii de a nu lipsi de lângă ea sunt de-a dreptul prosteşti. Trebuie să ştiţi că tipul care a scris aceste cuvinte nu este acel cartof de canapea stereotipic care stă într-un maiou slinos, râgâind în faţa televizorului. Cei mai mulţi oameni ar considera că este un soţ, un tată şi un lider creştin model. Cu toate acestea, acum când este în faţa despărţirii temporare de soţia sa, el este plin de regrete. Fără nici un efort, el poate să spună repede un număr de lucruri pe care ar fi dorit să le facă altfel în căsnicia lui. Şi am o presimţire că atunci când se va întoarce din misiunea lui de un an peste ocean, el va fi un client obişnuit al supermarket-ului local. Din nefericire, mulţi soţi şi soţii nu au niciodată „luxul“ unei despărţiri temporare prelungite ca să-şi reordoneze priorităţile. În schimb, ei sunt pândiţi de boală, de divorţ, sau de moarte şi sunt lăsaţi să-şi petreacă restul vieţii lor înecându-se într-o mare de „dacă aş“: Dacă i-aş fi spus mai des cât de mult îl iubesc. Dacă am fi mers împreună în excursia aceea. Dacă aş fi spus nu la aventura aceea. Dacă aş fi ales s-o iert. Dacă l-aş fi ridicat în loc să-l trag mereu în jos. Dacă aş putea să-mi retrag acele cuvinte dureroase. Dacă n-am fi divorţat. Oricum, eu cred că una din căile de a micşora durerea despărţirii inevitabile de perechea noastră pe care noi toţi o vom experimenta este să înlăturăm cât mai multe

108

109 regrete posibil. În acest capitol vom analiza patru hotărâri importante care te vor ajuta să experimentezi o căsnicie fără regrete. 1. REFUZĂ SĂ DIVORŢEZI. Într-un studiu pe care l-am condus cu oamenii din biserica mea despre regrete în viaţă, divorţul a fost în capul listei regretelor pe care ei le-au avut în căsniciile lor. De ce? Mulţi dintre ei au realizat că divorţul (şi chiar recăsătoria) n-a rezolvat problemele; doar a creat unele noi. De aceea sunt convins că cea mai fundamentală hotărâre pe care o putem lua ca să experimentăm o căsnicie fără regrete este să rămânem cu perechea noastră. Perechea noastră este croită de Dumnezeu să ne completeze, nu să ne imite. Câteodată deschid dulapul meu şi descopăr că ciorapii mei au fost împerecheaţi nepotrivit sau că uscătorul în mod misterios a trimis un ciorap în zona crepusculară, ca să nu mai fie văzut niciodată. Am o întreagă colecţie de ciorapi desperecheaţi în dulapul meu care şi-au pierdut perechile. A împerechea corect ciorapii este o adevărată provocare pentru mine pentru că am aşa de mulţi ciorapi de diferite culori şi materiale. Însă, dacă aş fi avut doar o singură pereche de ciorapi, n-ar fi fost prea greu să-i ţin împreună. Când Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva, nu existau piese de schimb. El i-a creat „parte bărbătească şi parte femeiască“, nu „părţi bărbăteşti şi părţi femeieşti“. Nu Adam, Eva, Jack, Janet, Steve, sau Laura, în caz că lucrurile n-au mers bine între cei din Primul Cuplu. Nu, Adam şi Eva au fost creaţi unul pentru celălalt. Dumnezeu i-a promis lui Adam că va face „un ajutor potrivit pentru el“ (Geneza 2:18). Cuvântul tradus cu „potrivit“ ar putea fi tradus cu „opus“. Planul lui Dumnezeu a fost ca prima femeie să completeze, nu să duplice, primul bărbat. Însuşirile lor, temperamentele lor, nevoile lor urmau să se echilibreze unele pe altele. Şi aşa a „construit-o“ Dumnezeu pe Eva (aceasta înseamnă cuvântul ebraic tradus cu „făcut-o“ în Geneza 2:22) după nişte specificaţii foarte precise. Dat fiind preştiinţa lui Dumnezeu, eu cred că Dumnezeu l-a creat şi pe Adam ca s-o completeze pe viitoarea lui soţie, Eva. Îţi priveşti tu perechea ca pe unica creaţie a lui Dumnezeu pentru tine şi numai pentru tine? Înţelegi tu că nu este nimeni acolo mai potrivit să împlinească nevoile tale decât acel soţ sau acea soţie care trăieşte sub acoperişul tău? Numai când vei aprecia cu adevărat lucrarea lui Dumnezeu de a-l crea la comandă pe partenerul tău de viaţă, atunci problema uneori întunecată a divorţului va deveni mai clară. Toate relaţiile de căsătorie sunt orchestrate de Dumnezeu. Evident că Dumnezeu a aranjat unirea dintre Adam şi Eva. Moise ne spune că Dumnezeu „a adus-o [pe Eva] la om“ (Geneza 2:22). Aşa cum Dumnezeu i-a unit împreună pe Adam şi pe Eva, El lucrează încă să aducă împreună bărbaţi şi femei astăzi. Aş vrea să amintesc setul unic de împrejurări pe care Dumnezeu le-a folosit ca să ne aducă pe soţia mea şi pe mine împreună. Amy locuia în Illinois şi eu locuiam în Texas când eram în clasa a VI-a. În vara aceea, tatălui lui Amy i s-au dat două alternative: să rămână în Illinois sau să se transfere în Texas. El a ales Texas. Au cumpărat o casă la o stradă dincolo de casa părinţilor mei. Aceasta însemna că Amy şi cu mine urma să mergem la aceeaşi şcoală elementară. Erau câteva clase de matematică de-a VII-a diferite, dar Amy a ajuns în clasa mea. Erau treizeci de locuri în clasă. Ei i s-a dat locul din faţa mea.

109

110 Ghici ce s-a întâmplat? Din „întâmplare“ eu am fost prima persoană pe care a cunoscut-o în prima ei zi de şcoală. Şi din posibilităţile fără număr de aranjare a orelor într-o şcoală cu trei mii de elevi, noi am avut toate orele programate împreună (cu excepţia P.E.). În acea clasă de matematică de-a VII-a am început imediat o prietenie care a durat tot colegiul şi a avut ca rezultat căsătoria noastră. Îmi imaginez că tu şi perechea ta aveţi de povestit o istorie similară. De fapt, te îndemn să stai jos într-o seară cu perechea ta şi să revezi toate împrejurările care v-au adus pe voi doi împreună. Fără îndoială că veţi vedea mâna suverană a lui Dumnezeu călăuzindu-vă spre perechea voastră. Angajamentul de a rămâne împreună este primul pas în trăirea unei căsnicii fără regrete, dar nu este singurul pas. 2. FĂ DIN FERICIREA PERECHII TALE O PRIORITATE. Sunt multe cupluri care refuză să divorţeze, dar totuşi continuă o existenţă mizerabilă împreună. Mi-aduc aminte că am citit un studiu uimitor care declara că doar 17 la sută din căsnicii ar putea fi clasificate drept „fericite“. De ce aceasta? Într-un cuvânt: egoism. Ori de câte ori ai de a face cu oameni cu agende separate, fii atent! Vor rezulta fricţiuni şi vor zbura scântei. Vezi aceasta în multe biserici de astăzi. Cauza principală practic a tuturor conflictelor dintr-o biserică o constituie indivizii care cer să se facă cum vor ei ca să-şi satisfacă dorinţele. Lui Bob îi place muzica tradiţională; Mary vrea muzică modernă. Jim crede că este prea cald în sanctuar; Susan crede că este prea frig. Joe crede că avem nevoie de mai multe mesaje doctrinare; Sara doreşte mai multe studii aplicative. Egoismul produce schisme. Iacov, fratele Domnului Isus, a explicat aceasta astfel: De unde vin luptele şi certurile între voi? Nu vin oare din poftele voastre, care se luptă în mădularele voastre? (Iacov 4:1) Reduceţi orice conflict dintre oameni la esenţa lui, zice Iacov, şi veţi ajunge întotdeauna la acelaşi numitor comun: egoismul. Vreau să fie cum vreau eu. Gândeşte-te doar pentru o clipă la ultima discuţie majoră pe care ai avut-o cu perechea ta (şi să nu-mi spui că n-ai avut niciodată discuţii – eu ştiu mai bine). Poate a fost vorba de bani, de sex, de o decizie cu privire la cum să-ţi petreci timpul liber, sau poate o problemă legată de rudele partenerului tău de viaţă. Indiferent de subiect, scânteia care a aprins conflictul a fost egoismul. Tu ai vrut să fie ca tine; perechea ta a vrut să fie ca el sau ca ea. Acum, dacă într-adevăr majoritatea căsniciilor nu sunt fericite din cauza conflictelor şi dacă motivul principal pentru nefericire în căsnicii este egoismul, se pare că răspunsul la cele mai multe nefericiri este să pui interesele perechii tale mai presus de ale tale. Şi exact aceasta porunceşte Pavel în Filipeni 2: Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora. (Filipeni 2:3-4)

110

111 Însă, înainte să poţi pune interesele perechii tale mai presus de ale tale, trebuie să ştii mai întâi care sunt interesele lui sau ale ei. Ştii ce este cu adevărat important pentru perechea ta? Poate este să petreci treizeci de minute în fiecare seară stând de vorbă fără să urle televizorul în fundal. Poate este să petreceţi timp singuri în fiecare săptămână ocupându-vă cu hobby-ul preferat. Poate că perechea ta are nevoie de o vacanţă frumoasă în fiecare an, chiar dacă te poţi gândi la multe feluri mai bune de a-ţi cheltui banii. A fi împreună cu alte cupluri poate fi important pentru partenerul tău, chiar dacă tu ai vrea mai degrabă să fiţi singuri. Aici este ironia: Punând mereu dorinţele tale mai presus de ale perechii tale vei provoca doar conflict şi nefericire în căsnicia ta. Pe de altă parte, făcând din fericirea perechii tale o prioritate nu doar i-aduci fericire lui sau ei, dar ţi-asiguri totodată o căsnicie fără regrete. 3. EVITĂ CUVINTELE DUREROASE CU PERECHEA TA. Am auzit undeva că pentru fiecare remarcă dureroasă făcută unui membru al familiei, este nevoie de patru afirmaţii pozitive să contracareze ce am stricat. Mă îndoiesc de valabilitatea acestei afirmaţii. Nu sunt sigur că este vreodată posibil să contracarezi prejudiciul emoţional produs de cuvintele noastre. Cuvintele sunt ca nişte cuie bătute într-un perete. Chiar dacă poţi să scoţi cuiul, gaura rămâne. Iacov a folosit o altă imagine ca să comunice puterea cuvintelor noastre: Limba este şi ea un foc, este o lume de nelegiuiri. Ea este aceea dintre mădularele noastre, care întinează tot trupul şi aprinde roata vieţii, când este aprinsă de focul gheenei. (Iacov 3:6) Aşa cum o scânteie aruncată din neglijenţă poate distruge o pădure întreagă, tot aşa un cuvânt aruncat din neglijenţă poate distruge spiritul unei căsnicii. De multe ori am fost în sesiuni de consiliere în care soţul sau soţia îşi aminteau un comentariu făcut de perechea lor cu ani sau chiar zeci de ani înainte. Deşi autorul nu-şi aminteşte conversaţia, partea rănită şi-o poate aminti cuvânt cu cuvânt. Pavel ne dă un filtru minunat prin care să trecem toate cuvintele noastre adresate perechii noastre: „Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud“ (Efeseni 4:29). Folosind un acrostih iniţial făcut de Alan Redpath, am să vă împărtăşesc cinci întrebări pe care să vi le puneţi înainte să faceţi o remarcă cu privire la partenerul vostru de viaţă: T Este adevărată (în engleză „true“)? Mai înainte, în Efeseni 4:25, Pavel spune că trebuie să ne lăsăm de minciună şi să spunem adevărul perechii noastre. H Este de folos (în engleză „helpful“)? Scopul nostru trebuie să fie s-o ajutăm, nu s-o împiedicăm pe perechea noastră. I Este inspiratoare (în engleză „inspiring“)? Pavel spune că vorbirea noastră trebuie să „dea învăţătură“, literalmente s-o „zidească“ pe perechea noastră, nu s-o dărâme pe ea sau pe el. N Este necesară (în engleză „necessary“)? Nu orice gând trebuie să fie exprimat. Pavel spune să vorbim numai „după cum este nevoie“.

111

112 K Este bună (în engleză „kind“)? Chiar când confruntarea este necesară într-o căsnicie, cuvintele noastre trebuie să comunice har perechii noastre. Pavel scrie mai târziu: „Fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos“ (Efeseni 4:32). „THINK“ înseamnă „Gândeşte-te“. 3. CREEAZĂ AMINTIRI CU PERECHEA TA. Un cuplu de oameni căsătoriţi şi vădit fericiţi a fost întrebat cărui fapt îi datorează căsnicia lor reuşită de treizeci de ani. Soţul a răspuns: „Noi luăm cina în oraş de două ori pe săptămână: lumânări, viori, şampanie, tot! Seara ei este marţea; a mea este joia“. Bucurie, bucurie. Totuşi pentru multe cupluri această formulă este mai mult o regulă decât o excepţie. Multe cupluri se pot identifica cu gluma muşcătoare a comicului Rodney Dangerfield: „Soţia mea şi cu mine dormim în camere separate, luăm masa separat, ne facem concediile separat. Facem tot ce putem ca să păstrăm căsnicia noastră împreună!“ Sunt de acord că este necesar, şi uneori de folos, ca un cuplu să stea un timp despărţiţi. Cred că unul din cele mai mari mituri despre căsnicie este că atunci când ne căsătorim trebuie să devenim asemenea perechii noastre ca să avem o relaţie reuşită. Dacă lui îi place să joace golf, ei trebuie să-i placă să balanseze crosa de golf; dacă ei îi place opera, el trebuie să saliveze după Madame Butterfly. Dar Biblia ne învaţă că Dumnezeu ne-a dat o pereche care să ne completeze, nu să ne duplice (vezi Geneza 2:18). Nu încerca să devii asemenea perechii tale, şi nu aştepta ca perechea ta să se transforme într-o clonă a ta. Asta nu se va întâmpla. Şi nu trebuie să se întâmple. Aşa cum am discutat în secţiunea anterioară, a pune interesele perechii tale înaintea intereselor tale înseamnă că tu trebuie să le dai libertatea să urmărească acele interese date de Dumnezeu care fac plăcere perechii tale. Cu toate acestea, nu uita că scopul primordial al căsniciei a fost compania. După ce a creat Dumnezeu plantele, animalele şi chiar pe Adam, El a spus despre lucrarea Lui că este „bună“. Dar singurul lucru din creaţia lui Dumnezeu care a fost etichetat cu „nu este bine“ a fost singurătatea lui Adam. „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el“ (Geneza 2:18). Deşi Dumnezeu dă unor oameni abilitatea de a trăi fără un partener, planul Său pentru majoritatea dintre noi include o pereche care să ne ofere companie, mângâiere şi afecţiune. Perechea noastră este un dar de la Dumnezeu, un dar de care El vrea să ne bucurăm, nu doar să-l suportăm. Ascultă sfatul lui Solomon, cel mai înţelept om care a trăit vreodată: Gustă viaţa cu nevasta pe care o iubeşti, în tot timpul vieţii tale deşarte, pe care ţi-a dat-o Dumnezeu sub soare, în această vreme trecătoare; căci aceasta îţi este partea în viaţă, în mijlocul trudei cu care te osteneşti sub soare. (Eclesiastul 9:9) Văd o mulţime de cupluri marcând timpul în căsniciile lor. Aşteptând să iasă copiii din scutece, aşteptând ca ultimul copil să termine colegiul, aşteptând să se căsătorească toţi copiii lor, aşteptând să termine de plătit ipoteca, aşteptând să iasă la pensie, aşteptând ... aşteptând ... aşteptând. Pentru ce? Solomon spune: „Trezeşte-te! Viaţa trece repede pe lângă tine. Nu trebuie să aştepţi ca să te bucuri de viaţă“. Soţul sau soţia aceasta este darul lui Dumnezeu pentru tine ca să te bucuri de el acum. Ai un hobby de

112

113 care amândoi v-aţi bucura? De ce să nu începeţi odată? Ai o excursie pe care ai visat s-o faceţi împreună? Împrumută banii dacă trebuie şi du-te. Nu există nici o garanţie că va mai fi un mâine. Ca pastor am de a face cu mulţi oameni care şi-au pierdut perechea. Fără excepţie, cei care fac faţă cel mai bine sunt cei care au o magazie de amintiri cu perechea lor din care pot să scoată. Acum când scriu aceste cuvinte tocmai m-am întors de la conducerea serviciului funerar al unui om din biserica noastră care a căzut deodată mort din cauza unui atac de cord. Mi s-au umplut ochii de lacrimi când am stat la capul sicriului şi am văzut-o pe soţia lui privind faţa soţului ei pentru ultima oară şi am ascultat suspinele necontrolate de durere care vin la sfârşitul unei jumătăţi de secol de viaţă împreună. Ştiu că ar fi trebuit să mă gândesc la durerea ei, dar nu m-am putut opri să mă imaginez în situaţia ei. Cum ar fi, cum va fi, să privesc încremenit trupul fără viaţă al perechii mele? Nu pot să încep să-mi imaginez durerea pe care o voi simţi. Dar sunt hotărât să nu combin acea durere cu regretele care pot fi eliminate astăzi prin aceste soluţii.

Luată din Say Good-bye to Regrets de Robert Jeffress. © 1998 de Robert Jeffress. Folosită cu permisiunea lui Multnomah Publishers, Inc. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Ce aştepţi tu? Foarte multe cupluri pierd timpul vieţii lor. Apucă-l pe partenerul tău de viaţă şi străduieşte-te să trăieşti viaţa în toată plinătatea ei. Dar regretele nu apar doar când falimentăm în căsniciile noastre. Ele apar în orice domeniu în care nu ne stabilim corect priorităţile. Aceasta poate să includă slujba noastră, copiii noştri, părinţii noştri, biserica noastră, şi multe alte domenii ale vieţii. Astăzi ai trăit o biruinţă în căsnicia ta. Ce va urma? Dacă îţi este greu să faci acest pas următor, cartea lui Robert Jeffress Say Good-bye to Regrets (Spune adio regretelor) este un punct minunat de pornire. Aceasta este categoric o biruinţă pe care nu vei regreta s-o trăieşti. ÎNTREBĂRI DE EVALUARE 1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde apreciezi că te găseşti pe următoarea scală? 1_____________________________ 5 _______________________________ 10 Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum biruinţe. mers. trăiesc viaţa din belşug. 2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar acum? 3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar acum? Te provoc să faci acel lucru.

113

114

„Soţii şi soţiile trebuie să se ferească în mod constant de supradedicare. Chiar şi activităţile care merită osteneala şi care te umplu de bucurie pot deveni dăunătoare când ele consumă ultimul dram de energie sau ultimele momente libere ale zilei“.
JAMES C. DOBSON

„E nevoie de un om mare ca să obţii un bun ascultător“.
ARTHUR HELPS (1813-1875)

„Una din cele mai bune căi de a demonstra dragostea lui Dumnezeu este să-i asculţi pe oameni“.
BRUCE LARSEN

114

115 Ziua 15 Trăind biruinţe spirituale în căsnicia ta

Aprinde-ţi din nou dragostea
DAVID ŞI CLAUDIA ARP

Am crezut că s-a stins focul în căminul meu. Am scuturat cenuşa şi mi-am ars mâinile.
ANTONIO MACHADO1

Dragostea dintre soţ şi soţie este unul din cele mai importante „simptome“ ale unei căsnicii de tip Primul Scaun. Este un simptom pentru că foarte rar se manifestă dragostea în mod obişnuit dacă celelalte biruinţe din această parte nu au fost trăite. Înseamnă că trebuie să fii perfect ca să ai parte de dragoste? Categoric nu! De fapt, dragostea deseori arde cel mai tare după ce unul dintre soţi îl iartă pe celălalt pentru ce a greşit. Dar, bineînţeles, noi nu vrem ca acesta să fie singurul moment când dragostea îşi arată frumuseţea în căsnicia noastră. Noi vrem ca dragostea să fie o parte permanentă a vieţii noastre de căsnicie – de la începutul şi până la sfârşitul zilei. Dacă focurile din căsnicia ta nu sunt întreţinute permanent, este un semn bun că stai în Al doilea Scaun. Hai să citim cum sugerează David şi Claudia Arp să ne mutăm în Primul Scaun. Locul nostru preferat de evadare din toată lumea este un mic castel din Alpii austrieci. Acolo suntem când scriem acest capitol. Uneori venim fără nici o agendă de lucru. Este un loc minunat pentru relaxare, şi vara şi toamna facem plimbări lungi. Iarna schiem, când avem energie. Acum e iarnă. Nu schiem. Scriem. Dar e bine că suntem înzăpeziţi. Un lucru care ne place foarte mult la acest castel este minunatul şemineu deschis. El a aprins dragostea noastră nu doar o dată. Dar suntem aici ca să lucrăm – să scriem această carte. Bineînţeles că trebuie să lucrăm la acest capitol despre dragoste, şi ce este un capitol despre dragoste fără puţină cercetare? Să ne întoarcem la şemineul nostru. E cam mic şi lemnul arde repede, aşa că de obicei ardem câte un buştean o dată şi-l urmărim ca şoimii. Ieri, când Dave a aprins focul, buşteanul pe care l-a ales era prea lung şi nu încăpea, aşa că l-a pus în picioare în şemineu şi l-a aprins. Puţin mai târziu Claudia a văzut buşteanul atârnând afară din şemineu şi l-a aranjat din nou ca să continue să ardă. După ce a ars un timp, a încăput bine în şemineu în poziţia corectă. Dave s-a întors în cameră, s-a uitat la foc, şi a spus: „Uau! Uite cum s-a mişcat buşteanul acela!“ Buştenii nu se mişcă singuri. Dacă focul trebuie menţinut, cineva trebuie să-l întreţină. Acelaşi lucru este adevărat şi în viaţa noastră sentimentală – în special în a doua jumătate a căsniciei. Dacă ai o viaţă sentimentală minunată, este pentru că sufli în foc şi-l întreţii! Cere efort, dar se face frig într-o căsnicie lungă dacă s-au stins cărbunii pasiunii şi ai iubirii! Ştim că uneori focurile noastre au ars neliniştitor de slab.
1

Gabriel Calvo, Face to Face (Faţă către faţă) (St. Paul, Minn.: Int. Marriage Encounter, 1988), 19.

115

116 Aceasta se întâmplă de obicei când suntem supraîncărcaţi, ca atunci când am fost în Toronto. A început cu un telefon de la unul din editorii noştri, întrebându-ne dacă am fi dispuşi să dăm nişte interviuri mediatizate în timp ce eram în Chicago conducând seminarul nostru Căsnicia vie. Ce puteau spune autorii decât: „Da, ne-ar place“? Un alt editor a sunat şi vroia să ataşăm o zi de întruniri înainte de excursia noastră. Ei erau doar la o mică distanţă de Chicago. „Sigur“, am spus. „E de la sine înţeles“. Apoi celălalt editor a sunat din nou. Ei aveau o ocazie nemaipomenită pentru noi să facem câteva programe TV după cele din Chicago. Era nevoie doar de un zbor scurt la Toronto. Interesul nostru este să-i facem pe plac, aşa că am spus: „Bineînţeles că putem face asta. Nici o problemă“. Am folosit ziua pe care am avut-o în plus în Chicago între toate aceste activităţi diferite ca să facem câţiva paşi de dans pentru nunta apropiată a fiului nostru cel mai tânăr care urma să aibă loc în Wheaton. De ce toate planurile sună aşa de bine înainte să le trăim? Din nefericire, acest plan era criminal – şi victima a fost viaţa noastră sentimentală. O, am avut întruniri bune, un seminar minunat Căsnicia vie, şi interviuri mediatizate care toate păreau să meargă bine. Am găsit un loc minunat pentru o repetiţie în vederea mesei de nuntă. La sfârşitul acestui maraton de şase zile, eram epuizaţi, dar credeam că am depăşit proasta dispoziţie. Aşa că în seara aceea am ieşit în oraş să sărbătorim. Claudia, matinală ca ciocârlia, avea nevoie de scobitori ca să-şi ţină ochii deschişi, dar chiar în mijlocul cinei, Dave, care nu alege întotdeauna cele mai bune momente, a comentat către Claudia: „Acum că am trecut de această goană a interviurilor, trebuie să lucrăm la viaţa noastră sentimentală. În ultima vreme se pare că am ignorat această parte a căsniciei noastre, şi sunt îngrijorat“. Claudia, care avusese cu un interviu mai mult decât Dave în ziua aceea, a izbucnit în lacrimi. Desigur aceasta nu se întâmpla „doctorilor în ale căsniciei“ care au scris Cartea dragostei! Nu era acesta cuibul gol pe care îl aşteptaseră şi-l plănuiseră? Timp unul pentru altul, timp pentru dragoste. Şi de ce nu putea Dave să înţeleagă cât de complet de obosită era Claudia? De ce aducea vorba despre asta? Toată seara a fost pierdută. Amândoi eram şocaţi de purtarea noastră. A fost o chemare la trezire! Ne iubeam şi ne plăcea să facem dragoste. Însă programul nostru nu ne lăsa timp pentru momentele noastre intime împreună. Ce puteam face pentru a schimba acest scenariu? N-aveam nici un răspuns pentru moment, dar aveam un angajament unul faţă de celălalt să căutăm răspunsuri. Mai târziu în primăvara aceea, am fost trimişi la Viena, Austria, pentru trei luni. Am folosit acest timp ca să lucrăm la preluarea controlului asupra vieţii noastre. Nu repari într-o singură zi ce ai creat în ani de zile. Şi nu numai viaţa noastră sentimentală avea nevoie de reparaţie. Trebuia să cioplim din nou stilul nostru de viaţă şi să găsim timp pentru o trăire sănătoasă şi pentru noi. Eram entuziasmaţi de a doua jumătate a căsniciei noastre, şi vroiam să fim destul de sănătoşi ca să ne bucurăm de ea. În timpul celor trei luni de şedere a noastră în Europa, am lăsat-o mai moale şi am găsit mai mult timp unul pentru altul, şi am redescoperit unele principii simple pentru construirea unei vieţi sentimentale creative – principii pe care, trebuie s-o spunem deschis, noi fusesem prea ocupaţi ca să le aplicăm personal. Iată în continuare unele din descoperirile noastre.

116

117 ŞASE SECRETE PENTRU APRINDEREA DIN NOU A DRAGOSTEI A lucra la viaţa ta sentimentală nu are limite de vârstă. În timpul unuia din seminariile noastre Căsnicia vie, Elizabeth, care era căsătorită de patruzeci de ani, ne-a spus despre luptele pe care le avea în relaţia sexuală cu soţul ei. „Noi eram mai în vârstă când ne-am căsătorit. Eu aveam douăzeci şi nouă de ani şi Alfred avea treizeci şi doi. Nu eram aşa de buni în ce priveşte viaţa noastră sentimentală. Am încercat câteva lucruri care n-au mers. Mi-aduc aminte că am citit o carte care ar fi trebuit să ne spună ce ne trebuia, dar eu pur şi simplu nu eram aşa. Dacă Alfred ar fi urmat cartea aceea, ar fi fost complet greşit. „Eram dedicaţi unul altuia, şi la un moment dat am renunţat să ne mai uităm la televizor. Ne lua tot timpul nostru liber. Când am început să căutăm diverse posibilităţi, am descoperit că îmi plăcea într-adevăr să mă ghemuiesc la pieptul lui. Atunci am cumpărat un sistem stereo bun, şi acesta ne-a ajutat să creem atmosfera potrivită şi a blocat zgomotele de afară. Uneori lucrurile mici şi simple sunt cele care au făcut de fapt diferenţa în viaţa noastră sentimentală“. Când lucram la „latura sentimentală“ a căsniciei noastre şi vorbeam cu alte cupluri ca Elizabeth şi Alfred care sunt în a doua jumătate a căsniciei, am descoperit câteva ingrediente cheie pentru reaprinderea dragostei în căsniciile lungi. Sperăm că ele vă vor ajuta să întreţineţi focurile voastre maritale. SECRETUL 1: FII AFECTUOS În timpul unui banchet al îndrăgostiţilor la care am vorbit, un cuplu în vârstă a venit la noi după ce am vorbit, şi soţia ne-a spus cu sfială: „La început când ne-am căsătorit, cineva ne-a sugerat să facem duş împreună. Am încercat aceasta şi a fost aşa distractiv, că de atunci facem duş împreună în fiecare dimineaţă“. „Acum că nu mai suntem aşa de agili“, a adăugat soţul ei, „putem să ne sprijinim unul pe altul şi să prevenim căderile. În plus, după toţi aceşti ani încă este distractiv să ne spălăm unul pe altul pe cap şi pe spate. Duşul este un loc minunat în care să fii afectuos!“ Dragostea nu este rezervată doar pentru cei tineri, şi nici nu este rezervată pentru dormitor. Afecţiunea, atenţia şi amabilitatea în alte ocazii se vor revărsa din plin în viaţa ta sentimentală. Tuturor ne place să fim mângâiaţi şi dezmierdaţi. Telefoane, bileţele care spun „Te iubesc“, pregătirea mâncării preferate pentru perechea ta, oferirea unui buchet de flori, ţinerea de mână, un sărut pe obraz, o clipire din ochi când treci prin cameră şi a spune unul altuia cuvinte de dragoste şi de mângâiere, toate acestea vor adăuga romantism relaţiei voastre. SECRETUL 2: FII UN BUN ASCULTĂTOR Două din cele mai importante abilităţi în dragoste şi din cele mai importante mijloace de intensificare a romantismului sunt să asculţi cu inima ta şi să vorbeşti cu partenerul tău în timp ce vă iubiţi. Viaţa ta sentimentală poate fi activă, dar dacă este numai acţiune fără cuvinte, pierzi o altă dimensiune a romantismului. Spune-i perechii tale ce-ţi place. Foloseşte puţin limbajul trupului. Nimeni nu este un cititor al gândurilor!

117

118 Dacă îţi vine greu să vorbeşti despre partea intimă a relaţiei tale, începe prin a citi o carte împreună. Poate vei găsi că lucrul acesta este mai puţin ameninţător, şi aceasta poate deschide uşa pentru conversaţie – şi cine ştie ce uşi mai poate deschide conversaţia! SECRETUL 3: FII AVENTUROS Adaugă puţină aventură. Încearcă puţină spontaneitate. Dacă întotdeauna faci dragoste seara, încearcă dimineaţa. Sună la servici şi spune că întârzii (dacă şeful tău te lasă) şi smulge câteva ore de stat împreună cât eşti proaspăt. Planifică o întâlnire în mijlocul zilei. Un cuplu, în care amândoi lucrau în centru, luau un coşuleţ de picnic la servici şi se întâlneau la un motel din centru în pauza de masă. Un alt cuplu, cu un buget mai auster, se întâlneau în pauza de după-amiază în maşina lor în garajul din parcare pentru îmbrăţişări şi sărutări. Continuă şi găseşte idei. Eşti limitat doar de imaginaţia ta! Încearcă puţină diversitate în ce priveşte când şi unde să faci dragoste. Ţine minte, diversitatea poate fi sarea vieţii. Fiţi exploratori. SECRETUL 4: FII JUCĂUŞ Prietenii noştri Dave şi Jeanne iubesc iepurii şi au patru (din cei împăiaţi) care călătoresc întotdeauna împreună cu ei. Când i-am vizitat recent, am făcut cunoştinţă personal cu toţi iepurii lor şi am descoperit teme decorative cu iepuri în toată casa lor! Iepurii erau de obicei perechi, exact ca Dave şi Jeanne, care fiind la pensie sunt de obicei împreună. Poate că sunt mai în vârstă, dar spiritul lor jucăuş şi dragostea pentru romantism au înflorit cu anii. Romantismul depinde de atitudinea şi perspectiva ta. De exemplu, Jeanne a spus râzând: „Ce poate fi considerat hărţuială sexuală la servici poate aduce bucurie şi plăcere acasă!“ Cuibul gol este un timp minunat de a intra în a doua noastră copilărie. Prea adesea ne luăm perechea şi pe noi înşine prea în serios. Sau întotdeauna ne grăbim. Ţine minte, orice faci ca să promovezi romantismul, a ajunge acolo este jumătate din distracţie. Dacă vă faceţi timp pentru dragoste, aceasta vă va ajuta să fiţi buni unul cu celălalt. Făceţi-vă timp să vă descolăciţi din ziua voastră ocupată; faceţi această tranziţie încet. Mergeţi la plimbare şi ţineţi-vă de mână. Opriţi-vă pe drum pentru un sărut sau două. Dacă vă faceţi timp să vă sărutaţi şi să vă îmbrăţişaţi şi să râdeţi şi să vă împărtăşiţi gânduri intime în timp ce faceţi dragoste, aceasta va adăuga romantism. SECRETUL 5: FII ÎN FORMĂ În al cincilea deceniu al vieţii noastre, am realizat că nu mai eram aşa de agili cum credeam. Stresul, adolescenţii şi munca în grădină şi-au spus cuvântul. Aceasta a fost cam în vremea când Claudia s-a rănit la spate, necesitând câteva luni de terapie. Parte din programul ei terapeutic era să lucreze afară cu greutăţi mici şi să facă numeroase exerciţii. Aceasta nu doar i-a făcut bine la spate, ci a ajutat atât de mult la condiţia ei fizică generală încât Dave s-a hotărât (prin constrângere) să i se alăture. După ce au trăit în suprasolicitare atât de mult timp, li se părea ciudat să-şi facă timp ca să lucreze afară împreună. Dar aceasta le-a adus beneficii mari – chiar şi în dormitor!

118

119 Uneori romantismul în cuibul gol este omorât de lupta cu protuberanţele. Pe măsură ce îmbătrânim, este normal, indiferent de ce spun reclamele TV, să pui pe tine puţină umplutură. Slab poate fi „asimilat“ în cultura noastră, dar pentru populaţia mai în vârstă, a fi prea slab poate fi un risc pentru sănătate. Oricât ar arăta cântarele noastre, putem să ne îmbunătăţim condiţia fizică şi tăria prin exerciţii regulate. Plimbarea pentru condiţie fizică de câteva ori în fiecare săptămână ne dă energie şi ne ajută să ne menţinem în formă. Recunoaşte că atunci când te simţi bine în ce priveşte trupul tău, te simţi mai bine şi în ce priveşte dragostea! Aşa că vă îndemnăm să vă menţineţi forma fizică. Mergeţi pe jos şi faceţi exerciţii pentru viaţa voastră sentimentală. Nu veţi regreta! Notă: Nu toate se vindecă prin mersul pe jos şi prin exerciţii. Dacă ai o problemă medicală şi iei medicamente care interferează cu viaţa ta sentimentală, vorbeşte cu doctorul tău. S-ar putea să fie o soluţie simplă, şi cu siguranţă este spre binele tău s-o verifici! Un program anual de exerciţii fizice este o bună investiţie pentru sănătatea căsniciei tale. SECRETUL 6: FII PUŢIN NEBUN Ce poţi să faci ca să zdruncini tiparele stabilite de tine? Ce poţi să faci ca să fie ceva puţin ieşit din comun? O evadare de amuzament la Shakertown în Kentucky a fost puţin ieşită din comun pentru noi. Pentru a aprecia acest interludiu romantic, trebuie să-ţi cunoşti istoria. Shakertown este în esenţă un muzeu pentru că populaţia a murit în totalitate. Vezi tu, ei practicau celibatul. Fiecare casă avea uşi separate pentru femei şi pentru bărbaţi. Totul era separat. Plimbarea printre casele şi clădirile vechi din oraş ne-a dat un real sentiment al istoriei. Când am stat pentru un timp în micul cimitir, ne-am întrebat ce fel de vieţi au trăit acei oameni. Au avut sentimente romantice unii pentru alţii? S-au îndrăgostit? Au alunecat ei şi au călcat legile celibatului? Mai târziu în seara aceea, pe când încălcam legile, ne-am gândit: Ce loc minunat pentru cuplurile cu cuibul gol care doresc să facă ceva creativ, ceva care este doar puţin neobişnuit. Dacă locuieşti aproape de Kentucky, îţi recomandăm Shakertown, dar oriunde ai locui, îţi recomandăm o ieşire în weekend. Nimic nu ajută la reînsufleţirea romantismului ca timpul petrecut împreună în afară. Dacă bugetul tău este limitat, fii creativ. Prietenii noştri Joseph şi Linda iubesc ieşirile la camping. Alte cupluri fac schimb de case şi condos-uri. Poate ai copii adulţi care ţi-ar împrumuta casa lor când sunt plecaţi. Când fiul nostru cel mai mare şi nora noastră locuiau în Williamsburg, Virginia, ne-au oferit apartamentul lor când urmau să plece pentru câteva săptămâni. Imaginează-ţi surpriza noastră când am sosit şi am găsit masa pusă romantic pentru doi, cu lumânări şi cele mai bune porţelanuri ale lor! Mergi înainte şi gândeşte creativ! Planifică o ieşire pentru voi! ÎNVAŢĂ SĂ AI GRIJĂ DE TINE Aşteptăm cu plăcere să îmbătrânim împreună şi să ne iubim de-a lungul drumului, dar învăţăm că dacă aceasta urmează să se întâmple, trebuie să avem grijă de noi înşine. Încercăm să controlăm programul nostru, în loc să ne controleze el pe noi, ca în experienţa noastră din Toronto. Dar încă mai sunt momente când trebuie să zburăm mult cu avionul sau să facem multe excursii. Recent ne-am dat seama că era timpul să ne

119

120 regrupăm, când ne-am urcat în liftul hotelului şi am apăsat pe numărul etajului unde era camera noastră în oraşul precedent! Dar chiar dacă încă mai trecem prin situaţii agitate, le tratăm cu ceva mai multă înţelepciune. De exemplu, într-o călătorie recentă de afaceri la Grand Rapids, Michigan, am pus ceasul să sune şi ne-am sculat devreme, şi înainte de ziua noastră lungă şi agitată de întruniri, ne-am luat timp pentru noi. Făcându-ne timp personal pentru noi înainte să plecăm a făcut ca întreaga zi să meargă mai bine. În următorul oraş am continuat să investim timp în noi. În dimineaţa aceea de sâmbătă în Minneapolis, am făcut o plimbare lungă. Adică o plimbare cu adevărat lungă! Pe când ne plimbam, am mers şi am uitat cât de departe am mers. Obosiţi dar relaxaţi, ne-am întors în camera noastră pe la prânz ca să ne pregătim pentru întrunirea noastră de după-amiază. Lăsasem semnul cu Nu deranjaţi pe uşa noastră toată dimineaţa, pentru că vroiam să facem duş şi să ne răcorim înainte să facă curat camerista în camera noastră. Cam pe la ora 1:00 p.m. am plecat din cameră şi am dat jos semnul de pe uşă. În timp ce mergeam pe coridor, Dave tot mai vorbea despre cât de departe mersesem, când a spus: „Claudia, m-ai obosit peste măsură! Am întrecut măsura! M-ai omorât!“ „Ei bine“, a răspuns Claudia, „Mă simt minunat! Mă simt întărită!“ Am dat nas în nas cu camerista, aşa că Dave i-a spus: „Ieşim din camera 401 pentru puţin timp. Poţi să faci curat acum“. Privirea ciudată a cameristei ne-a făcut să înţelegem că auzise toată conversaţia noastră. Cred că se întreba ce făcuse cuplul acesta în vârstă în camera lor toată dimineaţa! Am râs tot drumul până la maşină. În timp ce reflectam la excursia noastră la Toronto şi apoi la excursia noastră la Grand Rapids şi la Minneapolis, ne gândeam, două excursii stresante, dar două experienţe total diferite. Ce anume făcea diferenţa? Am învăţat să avem grijă de noi, să facem din timpul nostru personal o prioritate, şi să găsim timp pentru a ne iubi. Sperăm că vei găsi timp să ai grijă de tine, să întreţii focul tău, şi să faci din relaţia ta de dragoste o prioritate. Învaţă de la prietenii noştri Dave şi Jeanne: Poate să meargă din ce în ce mai bine pe măsură ce trec anii. „Dragostea nu trebuie să moară“, a spus Dave. „Ea poate să crească şi să înflorească de-a lungul întregii tale căsnicii dacă tu continui să-ţi arăţi dragostea în moduri fizice şi prin cuvinte şi fapte de dragoste. Dumnezeu a proiectat bărbatul şi femeia să se bucure unul de celălalt în căsnicie, şi vedem că bucuria continuă să crească după patruzeci şi cinci de ani de căsnicie“. Daţi-ne voie să vă încurajăm să înteţiţi focurile romantismului. Nu ştii niciodată unde poate duce. Mergi înainte şi asumă-ţi riscul. Întreţine-ţi focul, şi bucură-te de căsnicie cu iubitul sau iubita ta, cu prietenul tău cel mai bun sau prietena ta cea mai bună!

Luată din The Second Half of Marriage de Dave şi Claudia Arp. © 1996 de Dave şi Claudia Arp. Folosită cu permisiunea lui Zondervan Publishing House. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Vezi câteva lucruri pe care poţi să începi să le faci chiar acum ca să încurajezi romantismul în căsnicia ta? Dar acum începe partea grea – să le faci efectiv. Dacă a trecut mult timp de când nu s-a mai văzut romantism în casa ta, s-ar putea să fie greu la început să-l aduci înapoi. Dar mergi înainte. Curând vei vedea că romantismul vine din ce în ce mai uşor. Dacă nu, treci din nou prin această secţiune şi vezi dacă ai experimentat aceste biruinţe. Ele te vor apropia mult de restabilirea romantismului în 120

121 căsnicia ta. Dacă trăieşti chiar acum acel sentiment al cuibului gol, poate te-ai ocupat mai mult de copii în ultimii douăzeci de ani decât de relaţia sentimentală cu partenerul tău de viaţă. Dacă eşti în situaţia aceasta, îţi sugerez să arunci o privire asupra cărţii soţilor Arp The Second Half of Marriage (A doua jumătate a căsniciei). Te va ajuta să întreţii acele flăcări ale iubirii chiar după ce au plecat copiii. ÎNTREBĂRI DE EVALUARE 1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde apreciezi că te găseşti pe următoarea scală? 1_____________________________ 5 _______________________________ 10 Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum biruinţe. mers. trăiesc viaţa din belşug. 2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar acum? 3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar acum? Te provoc să faci acel lucru.

121

122

122

123

PARTEA A TREIA

Trăind biruinţe spirituale în familia ta

123

124

„Adolescenţa nu este în nici un caz o perioadă uşoară a vieţii“.
JOAN ERSKINE STEWART

„Onoarea este un dar pe care îl dăm altora. Nu este cumpărat prin acţiunile lor sau determinat de sentimentele noastre“.
GARY SMALLEY

„Peste cincizeci de ani nu va conta ce maşină ai condus, în ce fel de casă ai locuit, cât ai avut în contul tău din bancă, sau cum arătau hainele tale. Ci lumea ar putea fi puţin mai bună pentru că tu ai fost important în viaţa unui copil“.
ANONIM

124

125 Ziua 16 Trăind biruinţe spirituale în familia ta

Cinsteşte pe copiii tăi ca pe o comoară nepreţuită
GARY ŞI GREG SMALLEY Aceasta este poate cea mai dificilă, dar totuşi cea mai răsplătită biruinţă pe care o poate trăi un părinte. Pentru mulţi părinţi, adolescenţii lor par să fie în altă lume. Este vechea problemă a prăpastiei dintre generaţii, dar se pare că este ceva mai profund decât aceasta. Şi, ca să fiu sincer cu tine, probabil că este. Mulţi adolescenţi sunt supăraţi. Probabil că ai încercat multe căi diferite de a ajunge să vorbeşti cu ei, toate fără nici un folos. De aceea am decis să ne ocupăm mai întâi de această biruinţă a părinţilor. Pentru acei părinţi ai căror copii nu sunt încă adolescenţi, vă sugerez să aplicaţi aceste principii acum – nu aşteptaţi până vor ajunge adolescenţi. Aţi putea foarte bine să evitaţi problemele pe care le au multe familii în timpul acestor ani ai adolescenţei. În timpul câtorva veri din anii de liceu ai copiilor Smalley, ei au mers într-o tabără sportivă remarcabilă numită Kanakuk Kamp în Branson, Missouri. Timpul petrecut de ei în tabără le-a transformat vieţile. Şi motivul pentru care Kanakuk a avut un asemenea impact este că personalul şi consilierii sunt exemple excelente de onoare. Tot ce au făcut ei i-a ajutat pe adolescenţii Smalley să se simtă foarte preţuiţi. Toţi copiii care merg în tabără câştigă premii şi panglici; şi îmbrăţişările şi încurajarea pe care le primesc sunt opere de artă. Pe lângă faptul că dovedeau că sunt oameni de onoare, consilierii predau lecţii despre lucruri cum ar fi: spiritualitatea, buna sportivitate şi consecinţele sexului premarital. Însă lecţia favorită a adolescenţilor Smalley – cea care a avut cel mai profund impact asupra vieţilor lor – a fost cea despre principiul „Eu sunt al treilea“. Tot personalul şi consilierii taberei se străduiesc să demonstreze acest principiu, care este exemplificat de istoria eroică pe care ei o povestesc despre un pilot din Garda Naţională Aeriană pe nume Johnny Ferrier. Următoarea este o descriere a unei zile pentru care Johnny Ferrier se pregătise toată viaţa lui. Povestea a apărut iniţial în Denver Post la sfârşitul anilor 1950. Ieşiţi din soare, grupaţi în formă de diamant şi zburând ca unul în ziua aceea, The Minute Men (Oamenii gata de acţiune în orice moment) plonjau aproape cu viteza sunetului spre un mic petic de culoarea smaraldului de pe cuvertura de mai jos a lui Ohio, făcută din bucăţi de forme diferite, fără cute. Era puţin după ora nouă în dimineaţa zilei de 7 iunie 1958, şi ţinta echipei de avioane cu reacţie de mare precizie a Gărzii Naţionale Aeriene era faimoasa Bază a Forţelor Aeriene Wright Patterson, situată în afara oraşului Dayton. La sol, mii de feţe priveau în sus în timp ce colonelul Walt Williams, conducătorul echipei de jet-uri Sabre de la baza Denver, verifica redresarea din picaj la mare viteză. Pentru piloţii de la Minute Men – colonelul Walt Williams, căpitanul Bob Cherry, locotenentul Bob Odle, căpitanul John Ferrier şi maiorul Win Coomer – manevra era o rutină, pentru că ei îşi prezentaseră spectacolul de sute de ori înaintea a milioane de oameni. Jos peste iarba verde şi proaspătă echipa de jet-uri trasa dungi, cu mult înaintea zgomotului strident al motoarelor de avion. Estimând momentul opririi lui, colonelul 125

126 Williams a apăsat butonul microfonului din partea de sus a gâtului său: „Daţi drumul la fum ... acum!“ Diamantul format din avioane s-a înălţat drept în sus spre cerul de peruzea, lăsând în urmă o coadă stufoasă de fum alb sub formă de pană. Mulţimea a rămas cu gura căscată când cele patru nave s-au despărţit deodată, rostogolindu-se spre cele patru puncte ale spaţiului şi lăsând în urmă un frumos crin de fum înscris pe cer. Aceasta era faimoasa manevră „deschiderea florii“ a lui Minute Men. Pentru un minut mulţimea s-a relaxat, privind ţintă la frumuseţea liniştită a florii albe, uriaşe care crescuse din pajiştile verzi ale Ohio-ului ca să umple măreaţa boltă a cerului. La capătul ramurii lui din floare, colonelul Williams a întors puternic avionul său Sabre, a tăiat coada de fum şi a lăsat în jos nasul avionului său F-86 ca să ia viteză pentru manevra de intersectare la joasă altitudine. Atunci, aruncând o privire înapoi peste umăr, a îngheţat de groază. Departe pe cer spre est, avionul lui John Ferrier se rostogolea. El avea necazuri. Şi avionul lui mergea drept spre micul orăşel Fairborn, la marginea Câmpiei Patterson. Într-o clipă, minunata dimineaţă se transformase în groază. Toţi au văzut; toţi au înţeles. Unul din avioane scăpase de sub control. Îndreptând jet-ul lui în direcţia avionului avariat ca să alerge după el, Williams a transmis prin radio urgent: „Sari cu paraşuta, John! Ieşi de acolo!“ Johnny avea încă destul timp şi spaţiu să sară în siguranţă. Încă de două ori Williams a dat comanda: „Sari cu paraşuta, Johnny! Sari cu paraşuta!“ De fiecare dată, lui Williams i s-a răspuns doar printr-un spot de fum. El a înţeles imediat. John Ferrier nu putea să ajungă la butonul microfonului de la gât pentru că ambele mâini trăgeau vârtos de o manşă de comandă blocată complet în dreapta. Dar butonul de fum era pe manşă, aşa că acesta era singurul mod în care putea să răspundă – apăsând pe el ca să-i spună lui Walt că el credea că va putea să ţină avionul sub suficient control ca să evite prăbuşirea în casele din Fairborn. Deodată, o explozie teribilă a zguduit pământul. Apoi s-a lăsat o tăcere sinistră. Walt Williams a continuat să cheme prin radio: „Johnny? Eşti acolo? Căpitane. Răspunde-mi!“ Nici un răspuns. Jet-ul Sabre al căpitanului John T. Ferrier lovise pământul la jumătatea drumului dintre patru case, într-o grădină din spatele unei case. Era singurul loc unde putea să se prăbuşească fără să omoare pe nimeni. Explozia a doborât la pământ o femeie şi câţiva copii, dar nimeni n-a fost rănit cu excepţia lui Johnny Ferrier. El a fost omorât pe loc. Maiorul Win Coomer, care zburase cu Ferrier ani de zile, atât în Garda Naţională Aeriană cât şi la Liniile Aeriene Unite, şi slujise împreună cu el în Coreea într-un tur de luptă, a fost primul Minute Man care a aterizat. El a alergat la locul prăbuşirii, sperând să-l găsească pe prietenul său în viaţă. În schimb a găsit o localitate în stare de şoc în urma lucrului îngrozitor care se întâmplase. Dar apoi Coomer a realizat că oamenii nu aveau nici un resentiment, aşa cum se întâmplă de obicei când o comunitate liniştită este tulburată de o prăbuşire. Un şuvoi liniştit de oameni a început să vină spre el în timp ce stătea în costumul lui de zbor lângă groapa căscată şi fumegândă unde tocmai murise cel mai bun prieten al său. „Câţiva dintre noi stăteam împreună, urmărind spectacolul“, îi spunea lui Coomer un bătrân cu lacrimi în ochi. „Când pilotul a început să se rostogolească, venea drept spre noi. Pentru o clipă ne-am uitat unii la alţii. Apoi el s-a înălţat pe deasupra noastră şi a intrat cu avionul acolo“. Şi cu adâncă umilinţă bătrânul a şoptit: „Omul acesta a murit pentru noi“.

126

127 A fost un ultim act de cutezanţă şi curaj. Dar nu era un act străin de natura lui John Ferrier. El fusese decorat cu una din cele mai înalte medalii ale naţiunii pentru că şi-a riscat viaţa în Coreea „dincolo de obligaţiile datoriei“. Şi deşi nu ştia aceasta, el se pregătise pentru această zi tragică ani de zile, practicând acest principiu foarte important: „«Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău». Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi»“. (Matei 22:37-39) La câteva zile după moartea lui Johnny, soţia sa, Tulle, a scris fondatorului taberei Kanakuk Kamp, instructorul Bill Lantz, această scrisoare: Instructore, m-am uitat prin portofelul soţului meu aseară şi am găsit cardul vechi şi uzat pe care el îl purta totdeauna cu el – „EU SUNT AL TREILEA“. Mi-a spus odată că-l avea de la dumneavoastră. A spus că aţi accentuat aceasta la unul din serviciile divine ale taberei dumneavoastră. Johnny poate a avut greşeli, deşi au fost puţine şi minore, dar el a urmat acest crez până la capăt. Dumnezeu este primul, celălalt este al doilea, şi „eu sunt al treilea“. Nu doar pe 7 iunie 1958, ci mult mai înainte de asta – desigur de când l-am cunoscut eu. Am de gând să port acest card cu mine de acum înainte şi să văd dacă nu-mi va sluji ca memento. N-ar trebui să am nevoie de el, dar sunt sigură că-mi trebuie întrucât am mult mai multe greşeli decât Johnny. Principiul prin care a trăit şi a murit Johnny Ferrier este de asemenea cea mai importantă lecţie pe care o poţi preda adolescentului tău. În centrul dorinţei de a-i face pe alţii să se simtă valoroşi, iubiţi şi acceptaţi este o decizie de a-i onora, chiar mai presus de noi înşine. Însă pentru a-i învăţa pe alţii onoarea, trebuie să avem o înţelegere clară şi concretă despre ce înseamnă să onorezi pe cineva. CE ESTE ONOAREA? Când te gândeşti la onorarea cuiva, te poţi vedea participând la masa de premiere a adolescentului tău, cerând unei celebrităţi un autograf, sau ovaţionând echipa ta favorită. Poţi de asemenea să te gândeşti la onoare ca la un sentiment de respect care merge doar într-o singură direcţie – de obicei faţă de un superior sau faţă de cineva care şi-a „câştigat“ sau „merită“ acest respect. Dar onoarea poate fi dată celor dragi indiferent dacă o merită sau nu, pentru că, la fel ca şi dragostea, este un act al voinţei. Onoarea înseamnă pur şi simplu să te decizi să acorzi o valoare, un merit şi o importanţă mare altei persoane, privindu-l pe el sau pe ea ca un dar nepreţuit şi dându-i lui sau ei o poziţie în viaţa ta vrednică de mare respect. Cu alte cuvinte, onoarea este un dar pe care noi îl dăm altora. Nu este cumpărată prin acţiunile lor sau determinată de sentimentele noastre. Ea poate implica sentimente puternice, dar nu depinde de ele. Este mai degrabă o decizie pe care o luăm zilnic faţă de cineva care este special şi preţios pentru noi. Ca şi dragostea adevărată, onoarea este unul din cele mai minunate daruri pe care le putem oferi. De fapt, onoarea este dragostea adevărată în acţiune. A onora o persoană implică alegerea de a-l preţui foarte mult pe el sau pe ea chiar înainte de a pune dragostea

127

128 în acţiune. În multe cazuri, dragostea începe deseori să curgă odată ce ne-am decis să onorăm acea persoană. TREI MODURI DE A-I ONORA PE ADOLESCENŢI Un mod de a onora este să acordăm fiecărui copil un loc important în viaţa noastră şi respectul plin de iubire care îl însoţeşte. Al doilea este să privim pe fiecare adolescent ca pe o comoară nepreţuită. Al treilea este să înţelegem că pentru a-i ajuta pe adolescenţi să-şi dezvolte onoarea, ei trebuie să ne vadă pe noi manifestând-o. Hai să analizăm fiecare din aceste metode în detaliu. 1. Pune-l pe adolescentul tău într-o poziţie foarte respectată. Odată când eu (Greg) eram în liceu, mama şi tata au luat o decizie simplă care a avut asupra mea un impact pozitiv cu mult mai mare decât au realizat ei la vremea aceea. Au hotărât ca tata să mă ia cu el la o conferinţă a atleţilor profesionişti la care urma să vorbească. La un moment dat, când eram acolo, în timp ce ne plimbam prin hotel, o minge de fotbal a aterizat în apropiere. Când m-am întors, mi s-a lungit obrazul şi aproape am căzut. În faţa mea stătea starul meu favorit de fotbal, numărul 80 de la Seattle Seahawks, Steve Largent, care mai târziu a fost introdus în Galeria NFL a celebrităţilor. A fost ca un vis devenit realitate. Şi ca şi cum aceasta n-ar fi fost destul de emoţionant, Steve a vorbit apoi şi a jucat prinselea cu mine cam o oră. La sfârşit, pentru a încununa ziua perfectă, Steve mi-a dat o poză cu autograf. Înainte să merg la culcare în noaptea aceea, am jurat să port numărul 80 dacă voi ajunge vreodată să joc fotbal organizat. Faptul că tata m-a luat cu el la conferinţă şi m-a prezentat tuturor jucătorilor a fost un act de onoare. El m-a pus – literalmente, în acest caz – într-o poziţie foarte respectată. Faptul că am auzit numele meu ieşind de pe buzele tatălui meu când ne-am întâlnit cu Steve Largent şi cu alţii mi-a arătat că el avea o părere destul de bună despre mine ca să folosească numele meu cu ei şi că meritam ca ei să-şi facă timp să mă cunoască. Devreme într-o dimineaţă de vară câţiva ani mai târziu, mama m-a sculat la 5:30, aşa cum o rugasem să facă. Prima zi de antrenament la fotbal a bobocilor sosise, şi era teribil de important pentru mine să fiu primul la rând ca să-mi iau echipamentul. Ştiam că urma să mi se dea numărul care mă va identifica pentru totdeauna (sau cel puţin în toată cariera mea de fotbalist din liceu). Visasem la ziua aceasta luni de zile, pentru că numai numărul 80 al lui Steve Largent l-aş fi vrut. Trebuia să obţin acel număr. Antrenamentul începea la 7:00 fix, şi eu stăteam în faţa magaziei de echipamente la 6:00. Din fericire, numărul 80 era încă disponibil, şi visul meu a devenit realitate. În toate zilele mele de liceu, am putut să mă identific cu eroul pe care l-am întâlnit cu ani în urmă pentru că mama mea şi tatăl meu au ales să mă aşeze într-o poziţie de înalt respect. Chiar dacă din neştiinţă ai avut obiceiul de a-ţi dezonora adolescentul, poţi să alegi astăzi să opreşti efectele devastatoare ale dezonorării – chiar inversându-le – dându-i adolescentului tău darul onoarei. 2. Priveşte-l pe adolescentul tău ca pe o comoară nepreţuită. Un al doilea mod de a-i onora pe adolescenţii noştri este să-i privim şi să-i tratăm pe fiecare din ei ca pe o comoară nepreţuită. Noi Îl onorăm pe Dumnezeu, recunoscând că valoarea Lui este mai presus de orice preţ. În mod similar, noi îi onorăm pe adolescenţii

128

129 noştri, considerând că sunt daruri speciale pe care ni le-a încredinţat Dumnezeu, aşa cum declară Scripturile (Psalmul 127:3). Te îndemnăm să aminteşti adolescenţilor tăi zilnic cât de valoroşi sunt. Dacă este posibil, dă-le un inel, o emblemă de perete, sau altceva care să le amintească zilnic de marea valoare pe care ei o au în ochii tăi. De ce este atât de important să-i priveşti pe adolescenţii tăi ca pe nişte comori speciale? Pentru că „unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră“ (Matei 6:21). Tot ce preţuim noi foarte mult atrage în mod natural afecţiunea noastră, dorinţele noastre şi entuziasmul nostru. Tot aşa, când învăţăm să-i preţuim pe adolescenţii noştri, sentimentele noastre pozitive faţă de ei cresc în aceeaşi măsură. Pentru a înţelege mai bine ce vrem să spunem prin a preţui pe cineva, imaginează-ţi că ai avea un tablou nepreţuit. Ai face din el centrul atenţiei în casa ta. L-ai proteja, asigurându-te că este bine atârnat şi este ferit de expunerea directă la soare. L-ai lumina cu lumină indirectă şi i-ai pune o ramă fină dar elegantă. Cu siguranţă te-ai lăuda cu el la prietenii şi rudele tale pentru că înseamnă atât de mult pentru tine. Te-ai simţi mereu recunoscător pentru oportunitatea de a intra în posesia unui lucru atât de minunat şi valoros. Ţi-ar ridica moralul când ai veni acasă de la lucru şi ai privi la el. Părinţii care-şi preţuiesc adolescenţii reacţionează faţă de ei în multe din aceste moduri. Când preţuieşti o persoană, vrei s-o protejezi. Vei face şi ce nu-ţi stă în obicei numai ca să vezi că ea reuşeşte. Vei scoate în evidenţă punctele ei cele mai bune, menţionând-o frecvent în conversaţii. Gândul că vei veni acasă şi o vei vedea după o lungă zi de lucru îţi va da energie. Nu este interesant că obiectele neînsufleţite cum ar fi picturile tind să-şi păstreze valoarea peste ani, în timp ce obiectele vii cum ar fi adolescenţii deseori văd că valoarea lor scade? Hotărârea de a-i trata pe adolescenţi ca pe nişte comori nepreţuite uneori trebuie luată oră de oră. Dar vom avea dividende mari. Am văzut ce înseamnă plasarea adolescenţilor pe o poziţie foarte respectată şi tratarea lor ca o comoară nepreţuită. Acum hai să ne îndreptăm atenţia către al treilea mod de a onora pe cineva. Am păstrat ce era cel mai important pentru la sfârşit. 3. Manifestă onoare în acţiunile tale. Când căutăm să-i onorăm pe adolescenţii noştri şi să-i învăţăm ce este onoarea, este vital pentru noi să înţelegem că onoarea nu poate fi eficient predată cu cuvinte. Copiii noştri trebuie s-o vadă manifestată în acţiunile noastre. Astfel, a servi drept model este cel mai bun mod de a reflecta onoarea. Adolescenţii sunt incredibil de receptivi la ce facem noi, părinţii. Când lăsăm impresia că preţuim casa, slujba, maşina sau pudelul mai mult decât pe ei, acţiunile noastre vorbesc mult mai tare despre dragoste şi onoare decât cuvintele noastre. Eu (Gary) trebuia să-mi aduc mereu aminte de importanţa de a servi drept model când copiii mei erau adolescenţi. Ei mă urmăreau tot timpul să vadă dacă acţiunile mele corespundeau cuvintelor mele. Într-o zi în timp ce încercam să trag un pui de somn, am învăţat o lecţie preţioasă în această privinţă. Nu vroiam să fiu deranjat, aşa că le-am dat instrucţiuni celor doi băieţi ai mei să mă lase în pace. Privind înapoi, probabil că aceea n-a fost cea mai bună alegere a cuvintelor. A avut acelaşi efect ca aruncarea unei bucăţi de carne proaspătă pe podea şi instruirea a doi căţeluşi de a se înfrâna. Problema era că băieţii mei mă văzuseră făcând o mulţime de farse pe seama altora. Eram cu adevărat în pericol!

129

130 În timp ce dormeam confortabil în scaunul meu, Greg şi Michael au hotărât că aceasta ar fi o oportunitate excelentă de a-mi da o mostră din doctoria mea. S-au furişat în spatele meu şi mi-au turnat apă caldă pe gât în timp ce stăteam întins şi sforăiam. Când am început să mă înec şi să mă sufoc, băieţii s-au pitit în spatele scaunului meu. Ameţit din cauză că am fost forţat să mă scol brusc dintr-un somn adânc, nu-mi dădeam seama ce înghiţisem. Apoi am ghicit. Aveam hemoragie! Trebuie că aveam o masivă hemoragie nazală! Ca să nu las să picure sângele pe podea, mi-am pus mâna ca o ventuză pe faţă şi am fugit spre baie. După ce m-am ciocnit de măsuţa de cafea şi m-am împiedicat de câinele nostru pe drum, am reuşit în sfârşit să ajung la hazna. Pentru că nu vroiam să leşin la vederea sângelui meu, mi-am îndepărtat încet mâinile şi n-am văzut nimic. Unde este tot sângele acela? mă gândeam eu în timp ce îmi examinam cu atenţie trupul. Eram sigur că simţisem o mare cantitate de lichid ţâşnind în şuvoi pe gâtul meu, aşa că mă aşteptam să văd litri de sânge curgând din nasul meu. „Ce se-ntâmplă aici?“ am strigat eu. Atunci am început să înţeleg. „Unde sunt Michael şi Greg?“ Când m-am întors din baie, am auzit chicoteli venind din spatele scaunului. „Ieşiţi de-acolo!“ am poruncit eu. „Aveţi idee cât de periculos a fost lucrul acesta?“ le-am cerut eu socoteală după ce au ieşit la lumină. Primul meu impuls a fost să-i pedepsesc pe băieţi un an de zile, să ţip la ei pentru că au fost atât de iresponsabili, şi în final să-i fac să le fie ruşine cu câteva cuvinte bine alese. În definitiv, aproape că mi-au dat un atac de cord! Dar în timp ce stăteam acolo şi mă uitam la ei, dintr-odată mi-am adus aminte toate dăţile când am făcut glume pe seama lor. A fost o revanşă dreaptă. Aşa cum mi-a amintit ziua aceea, ce facem noi ca părinţi are o influenţă uriaşă asupra copiilor noştri. Atât în lucrurile banale cât şi în cele de importanţă vitală, ei imită comportarea noastră. Astfel, dacă vrem să-i ajutăm pe adolescenţii noştri să înveţe cum să-L onoreze pe Dumnezeu, pe alţii şi pe ei înşişi, trebuie mai întâi noi să demonstrăm aceasta. Înainte ca eu să încep să învăţ cu adevărat semnificaţia onoarei, a trebuit să-mi cer iertare de foarte multe ori. În cele din urmă am realizat că îndată ce i-am onorat pe copiii mei, n-am mai avut nevoie să-mi cer mereu iertare. Dacă adolescenţii tăi trebuie să-şi dezvolte o apreciere a onoarei asemenea cu a lui Johnny Ferrier, ei trebuie mai întâi s-o vadă în tine. Noi nu spunem că ei nu trebuie să-i onoreze pe oameni dacă nu sunt mai întâi ei onoraţi. Dar este o realitate a vieţii că adolescenţii (sau copiii) foarte rar fac ceva ce nu i-au văzut mai întâi pe părinţii lor făcând. Bunul simţ ne spune aceasta, precum şi literatura ştiinţifică. De exemplu, agresiunea pe care copiii o observă în familiile lor în timpul creşterii, influenţează cantitatea şi tipul de agresiune din propriile lor căsnicii.2 În mod similar, felul în care oamenii tratează durerea pare să fie influenţat de felul în care au tratat-o oamenii importanţi din viaţa lor.3 Întrucât ce fac părinţii are un asemenea impact asupra copiilor lor, te încurajăm să-i înveţi prin exemplu. Oferă-le adolescenţilor tăi un model de cum trebuie să fie onoraţi alţii.
2

D. Kalmuss, „The Intergenerational Transmission of Marital Aggression“ (Transmiterea intergeneraţională a agresiunii maritale), Journal of Marriage and the Family (Jurnalul căsniciei şi familia) 46 (1984), 11-19. 3 K.D. Craig, „Social Modeling Influences: Pain in Context“, (Influenţe care modelează social: Durerea în context) în The Psychology of Pain (Psihologia durerii), ed. R.A. Sternbach (New York: Raven Press, 1986), 67-95.

130

131

Bound by Honor de Gary şi Greg Smalley, o carte Focus on the Family (Concentrat asupra familiei) publicată de Tyndale House Publishers. © 1998 de Gary Smalley şi Greg Smalley. Toate drepturile rezervate. Copyright internaţional asigurat. Folosită cu permisiune. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Mulţi oameni interpretează a doua cea mai mare poruncă („să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“) ca însemnând că ei trebuie să se iubească pe ei înşişi înainte să-i poată iubi pe alţii aşa cum se cuvine. Dar gândeşte-te ce ar fi făcut Johnny Ferrier dacă s-ar fi iubit mai întâi pe el însuşi! Oamenii aceia de la sol care au văzut avionul lui venind drept spre ei au fost foarte recunoscători lui Johnny că s-a iubit pe el însuşi în ultimul rând. În primele etape, creşterea copiilor este deseori o slujbă lipsită de egoism. Dar pe măsură ce cresc copiii, suntem tentaţi să ne întoarcem la modul nostru egoist de vieţuire. E timpul să ne punem pe noi înşine pe locul trei. Ce ar spune partenerul tău de viaţă şi copiii tăi dacă ai considera important să vii acasă la timp de la lucru? Ar spune că ei sunt mai importanţi pentru tine decât munca şi banii. Nu trebuie să-ţi laşi deoparte responsabilităţile tale ca părinte ca să-ţi onorezi familia. Trebuie să laşi deoparte doar ambiţiile tale egoiste. Avem nevoie disperată ca toţi părinţii să experimenteze această biruinţă. Dacă doreşti să citeşti mai mult despre lucrarea cu adolescenţii tăi, îţi recomand cartea lui Greg şi Gary Smalley Bound by Honor (Legat de onoare). Te va ajuta să experimentezi şi mai multe biruinţe în relaţiile tale cu adolescenţii tăi. ÎNTREBĂRI DE EVALUARE 1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde apreciezi că te găseşti pe următoarea scală? 1_____________________________ 5 _______________________________ 10 Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum biruinţe. mers. trăiesc viaţa din belşug. 2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar acum? 3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar acum? Te provoc să faci acel lucru.

131

132

„Toate virtuţile creştine sunt prinse în cuvântul rugăciune“.
CHARLES HADDON SPURGEON (1834-1892)

„Dă-mi copiii până ajung la şapte ani şi după aceea poate să-i aibă oricine“.
SAINT FRANCIS XAVIER (1506-1552)

„Copiii îi vor pe părinţii lor mai mult decât vor nimicurile pe care le cumpărăm pentru ei“.
JAMES C. DOBSON

„Nu intra în panică chiar şi în timpul furtunilor adolescenţei. Vor veni timpuri mai bune“.
JAMES C. DOBSON

„Dă puţină dragoste unui copil şi vei primi înapoi mult mai mult“.
JOHN RUSKIN (1819-1900)

„Mulţi copii se tem să meargă la părinţii lor pentru un sfat. Părinţii de multe ori îi tratează pe copii ca pe nişte copii când ei au nevoie deseori să li se vorbească precum unor adulţi“.
BILLY GRAHAM

132

133 Ziua 17 Trăind biruinţe spirituale în familia ta

Perseverează ca părinte proactiv
DENNIS ŞI BARBARA RAINEY Există o mulţime de cărţi despre cum să devii un părinte eficient. Unele dintre ele sunt destul de bune, dar multe dintre ele ratează scopul. Ce anume trebuie făcut ca să fii un părinte eficient? Cum producem urmaşi evlavioşi? Ei bine, nu putem pur şi simplu să sperăm că o să se întâmple; dacă asta-i tot ce facem, n-o să se întâmple. Prima ta prioritate trebuie să fie să urmezi Biblia: învaţă-i şi „spune-le ce a făcut Domnul“. Spune-le ce a făcut El în viaţa ta; spune-le ce a făcut El în Biblie; adu prieteni care să le spună ce a făcut El în vieţile lor. În curând vor începe să înţeleagă că Dumnezeu într-adevăr afectează vieţile noastre, şi vor dori ca acele lucruri să aibă loc şi în vieţile lor. Dar acesta este doar primul pas. Prietenii noştri buni Dennis şi Barbara Rainey ne împărtăşesc şapte priorităţi ale calităţii de părinte care te vor ajuta să experimentezi o biruinţă în a deveni un părinte eficient. Să presupunem că suntem vechi prieteni care, după ani de despărţire, ne-am întâlnit pur şi simplu întâmplător în timp ce aşteptam legăturile pe Aeroportul Internaţional O’Hare din Chicago. După ce am schimbat salutări, voi ne spuneţi că în curând copilul vostru cel mai mare va deveni adolescent. Noi dăm aprobator din cap şi zâmbim. „Am trecut pe acolo. Am făcut asta. De câteva ori“. „Ziceţi-mi, ce puteţi să ne spuneţi despre creşterea cu succes a adolescenţilor?“ întrebi tu cu un râs nervos. „Unii din prietenii noştri ne spun că este groaznic“. Toţi ne uităm la ceas – treizeci de minute până vă urcaţi în avionul vostru pentru Hawai şi noi ne întoarcem la Little Rock. Voi vă oferiţi să cumpăraţi cafele Starbucks. Iată răspunsul nostru cel mai bun – şapte priorităţi călăuzitoare de îmbrăţişat în fiecare zi a anilor preadolescenţei şi adolescenţei copilului tău. Cafeaua este fierbinte, pixul şi caietul de notiţe sunt gata, să începem. PRIORITATEA 1: RUGĂCIUNEA Aceasta probabil că nu te surprinde. Dar înainte să te uiţi la ceas şi să începi să baţi din picior, te rog să iei în consideraţie cu atenţie roadele pe care noi le-am cules din creşterea a şase adolescenţi. Vestea serioasă despre creşterea copiilor este că noi într-adevăr nu putem hotărî dacă în cele din urmă copilul nostru va alege poarta cea strâmtă „care duce la viaţă“ (Matei 7:14) sau poarta cea largă care duce la pierzare. Dacă alte experienţe din viaţă nu ne-au smerit şi nu ne-au arătat cât de dependenţi suntem de Dumnezeu, atunci creşterea unui preadolescent sau a unui adolescent o va face. Dar înţelegerea nevoii noastre disperate de a depinde de Dumnezeu este vestea cea bună. Odată ce renunţăm la idea naivă că noi părinţii putem dicta alegerile pe care le vor face copiii noştri şi poarta spirituală – strâmtă sau largă – pe care vor intra, suntem gata să ne lăsăm pe genunchi şi să luăm în serios rugăciunea. 133

134 Ce am învăţat despre rugăciunea pentru copiii noştri în timp ce ei se pregăteau şi intrau în adolescenţă? Roagă-te regulat. Adu orice grijă, orice vis, orice dorinţă legată de copilul tău înaintea lui Dumnezeu în rugăciune fierbinte şi stăruitoare. (Luca 18:1-8 cuprinde o pildă minunată despre rugăciunea stăruitoare care trebuie că a fost spusă tocmai pentru părinţii de adolescenţi.) Două din cele mai bune momente de rugăciune cu copilul tău sunt în drum spre şcoală (presupunând că-l duci cu maşina) şi la culcare – indiferent de vârstă. Noi locuim la aproximativ cinci mile de şcoala noastră. În fiecare dimineaţă ne rugăm cu privire la lucrurile cele mai importante pentru copiii noştri: teste, prieteni, profesori, activităţi. Când maşina urca dealul care era chiar în faţa clădirii şcolii, întotdeauna încheiam cu aceeaşi cerere: „Şi, Doamne, Te rugăm să le păzeşti astăzi pe Rebeca, pe Debora şi pe Laura de daune, de rău şi de ispite. Ca ele să Te vadă pe Tine la lucru în vieţile lor şi să fie folosite de Tine ca să-i influenţeze pe alţii pentru Împărăţia Ta. Amin“. Acum că adolescenţii noştri merg singuri cu maşina la şcoală, noi folosim micul dejun pentru acest timp de rugăciune. Rugăciunile de la culcare pot fi mai personale pentru fiecare copil. Roagă-te pentru viitoarea lui pereche, pentru relaţiile lui, pentru activităţi, pentru provocări, pentru ispite şi ca inima lui să fie pentru Dumnezeu. Să nu crezi că un adolescent este prea mare pentru tine ca să îngenunchezi lângă patul lui, să-l mângâi pe faţă şi să te rogi pentru el. Roagă-te ofensiv. Înainte să ajungă copilul tău adolescent, roagă-te pentru grupul lui de tovarăşi, ca el sau ea să aibă cel puţin un prieten creştin puternic pentru anii adolescenţei. Roagă-L pe Dumnezeu să-ţi protejeze zilnic copilul de alţii care ar avea o influenţă rea. De asemenea ia seama să-L rogi pe Dumnezeu să te ajute să recunoşti când copilul tău face lucrurile bine astfel încât să poţi să-l îndemni să facă alegeri bune. Roagă-te defensiv. Nu o dată am căutat ajutorul Domnului ca să îndepărtăm din viaţa unui copil un prieten cu un caracter îndoielnic. Uneori am simţit că unul din adolescenţii noştri s-ar putea să ne înşele, dar n-am putut fi niciodată absolut siguri. În acele situaţii L-am rugat pe Dumnezeu să ne ajute să-l prindem dacă face ceva rău. Lui Dumnezeu Îi pare rău pentru părinţii care fac această rugăciune! Roagă-te intens. Una din cele mai neînţelese discipline spirituale ale vieţii creştine este rugăciunea însoţită de post (renunţarea la mâncare pentru o perioadă stabilită de timp). Deşi cu postul nu câştigi puncte la Dumnezeu, El totuşi presupune în Scriptură că noi vom posti şi ne vom ruga (vezi Matei 6:16-18) şi promite să ne răsplătească dacă facem lucrul acesta corect. Cunoaştem un cuplu care a pus deoparte fiecare zi de luni pentru post – de la răsăritul soarelui până la apusul lui – şi se roagă pentru copilul lor împotrivitor în vârstă de paisprezece ani. Roagă-te când Dumnezeu îţi aduce aminte de copilul tău şi-ţi pune pe inimă să te rogi pentru el. Se poate ca în momentul acela copilul tău să se confrunte cu o situaţie de importanţă critică. Nişte prieteni de-ai noştri au avut pe inimă într-o noapte să se roage pentru fiica lor. Chiar în momentul când s-au dat jos din pat şi s-au pus pe genunchi, o maşină a poliţiei trecea pe lângă maşina fiicei lor pe un drum de munte îndepărtat unde ea şi o prietenă de-a ei merseseră să privească luminile oraşului, să mănânce un sandviş şi să stea de vorbă. Fără ca ele să ştie, un deţinut evadat se ascundea sub maşină. Fetele au fugit nevătămate şi deţinutul a fost arestat.

134

135 Roagă-te cu copilul tău. Rugăciunea poate deveni uşor un dialog exclusiv: tu şi Dumnezeu. De ce să nu faci ceea ce a făcut o mamă, pe nume Nina, cu fiica ei adolescentă, Natalie, şi să deveniţi parteneri de rugăciune. Anii adolescenţei lui Natalie au fost umpluţi cu momente speciale în care ea şi mama ei îngenuncheau împreună şi se rugau cu privire la luptele şi provocările lui Natalie. Rugaţi-vă împreună ca şi cuplu. În mai mult de douăzeci şi şase de ani de căsnicie am încheiat fiecare zi în care am fost împreună cu rugăciune. Nici o disciplină spirituală n-a protejat mai mult căsnicia noastră şi familia noastră decât acest timp zilnic de comuniune a noastră cu Dumnezeu. Trei din cei şase copii ai noştri au trecut cu bine prin adolescenţă. Având aceasta în spatele nostru, ai putea gândi că suntem tentaţi să navigăm aproape de linia de sosire. Puţin probabil. Am fost smeriţi de atâtea ori încât ştim acum cât de imposibil este pentru noi să modelăm inimile copiilor noştri. Ne rugăm mai mult ca niciodată pentru copiii noştri – pentru toţi. Dumnezeu doreşte acelaşi lucru pentru tine şi copilul tău. Vorbeşte cu El. „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit“ (Iacov 5:16).4 PRIORITATEA 2: STANDARDE Suntem uimiţi de cât de multe mămici şi cât de mulţi tătici n-au avut niciodată o conversaţie axată pe limitele şi standardele specifice pe care le va avea copilul lor în anii preadolescenţei şi adolescenţei. În mod regulat în clasa a şasea a şcolii noastre duminicale am fost şocaţi de alegerile pe care le-au făcut copiii. Într-o duminică mai mult de jumătate din clasa de şaizeci de copii de unsprezece şi doisprezece ani au recunoscut că au văzut un film cotat cu R în ultimele trei luni. Mulţi au urmărit filmul împreună cu părinţii lor. Aţi vorbit tu şi partenerul tău de viaţă despre rendez-vous-uri, despre conducerea maşinii, despre slujbe, despre calificative, despre stări excepţionale, despre prieteni şi despre activităţile de după şcoală? Lista pare fără sfârşit uneori. Promitem aceasta: Dacă tu nu-ţi stabileşti convingerile tale înainte de vreme, adolescentul tău şi grupul lui de tovarăşi şi le vor stabili pe-ale lor! Dacă nu aţi căzut de acord ca şi cuplu asupra liniilor directoare, copilul tău te va lovi curând cu strategia dezbină-şi-stăpâneşte. Copiii sunt experţi în a ghici dacă tata sau mama are o slăbiciune în anumite domenii. Chiar când ştiţi că ar trebui să fiţi uniţi ca şi cuplu şi lămuriţi asupra regulilor, tot puteţi să vă poticniţi. Am luat-o pe una din fiicele noastre la cumpărături ca să-i cumpăr nişte pantaloni scurţi. În timp ce aşteptam afară din cabina de probă în magazin, un alt copil, care arăta cam de treisprezece ani, a ieşit să prezinte pantalonii ei scurţi pentru mama sa. Pantalonii aceia scurţi erau pe bună dreptate numiţi aşa – arătau incredibil de scurţi după mine. Apoi a ieşit fiica noastră. În comparaţie cu ceea ce tocmai văzusem, perechea ei de pantaloni părea acceptabilă. Când am ajuns acasă, fiica noastră a prezentat noul ei obiect de îmbrăcăminte pentru restul familiei. Unul din fiii noştri a spus: „Tată! Nu pot să cred că ai lăsat-o să-şi cumpere aceşti pantaloni. Sunt prea scurţi!“
4

Cartea Watchmen on the Walls (Străjerii de pe ziduri) de Anne Arkins şi Gary Harrell este o resursă minunată când nu şti ce să te rogi pentru copilul tău.

135

136 Barbara era de acord. În domeniul îmbrăcămintei, avem o politică: un anumit obiect de îmbrăcăminte trebuie să fie aprobat de ambii părinţi (părerea unui frate sau a unei surori este apreciată de obicei, dar nu este un vot care obligă) înainte să intre permanent în dulap. Aruncasem banii pe fereastră, dar au fost salvaţi de convingerea noastră împărtăşită. În mijlocul privirilor posomorâte şi al protestelor, pantalonii scurţi s-au întors la magazin. PRIORITATEA 3: IMPLICAREA Noi nu-ţi sugerăm să devii ultima mamă fotbalistă. Asta nu este rău – să fii acolo la toate activităţile copilului tău – dar implicarea înseamnă mult mai mult decât să conduci în parcul de maşini şi să nu pierzi niciodată un recital de dans. Implicarea înseamnă să pătrunzi în mintea şi în inima copilului tău. Implicarea se deplasează din exteriorul spre interiorul vieţii unui adolescent. Implicarea înseamnă să plonjezi în curenţii turbulenţi provocaţi de sentimente – ale copilului şi ale părintelui. Suflet către suflet. Inimă către inimă. Aceasta poate fi de speriat şi neplăcut. Adevărul serios este că poţi să fii în aceeaşi casă, în aceeaşi sală de gimnastică, şi să n-ai idee ce se petrece de fapt în viaţa copilului tău. Deşi este un gând umilitor, nu uita să începi cu această presupunere: „Nu sunt implicat în viaţa copilului meu. Nu ştiu cu adevărat ce se petrece“. Aceasta poate însemna să încerci să pătrunzi în viaţa copilului tău şi să fii respins de copil. Împins afară. Închis afară. Copilul, confuz din punct de vedere emoţional, nu ştie ce vrea sau ce-i trebuie. Noi am trecut pe-acolo. Poate va trebui să înduri o dată sau de două ori când copilul tău ţipă la tine, atunci când tu tocmai vrei să-i spui: „Eşti pedepsit o lună“, şi fugi de amănuntele murdare ale unei relaţii. E greu, şi de aceea atât de mulţi părinţi renunţă. Implicare înseamnă de asemenea să nu-ţi pierzi curajul dacă nu vezi imediat rezultatele. Când un copil nu trăieşte conform cu ce este acceptabil, mulţi părinţi capitulează. Ei se hotărăsc pentru mai puţin. Îşi coboară standardele. Şi încetează să mai preseze copilul. Sfârşesc făcând compromisuri, ridicând din umeri şi spunând cu un suspin: „Poate că ţelurile şi standardele mele pentru adolescentul meu nu erau realiste. Cred că ceea ce face nu este aşa de rău“. A stabili o legătură cu adolescentul tău poate fi una din cele mai solicitante provocări din viaţa ta. Chiar şi după creşterea a trei adolescenţi, încă mă mai lupt cu implicarea. Recent, după ce Barbara mi-a spus că am fost prea ocupat, am sesizat că relaţia cu o fiică de-a mea se destramă. Pierdeam legătura. A trebuit să mă dedic acţiunii de restabilire a legăturii. Mi-am revizuit programul. Am început din nou să fac lucrurile care doreşte ea să le fac, cum ar fi: s-o iau la pescuit, să ne dăm întâlnire seara şi să stăm pur şi simplu de vorbă la fereastră. A restabili legătura poate fi uneori la fel de simplu ca a intra în dormitorul copilului tău şi pur şi simplu a te aşeza acolo, a pune câteva întrebări şi apoi a asculta. A asculta cu adevărat. Aşa cum a fost recent când Barbara s-a dus să se întâlnească cu Rebeca: ele s-au oprit la un restaurant Sonic la marginea şoselei, mestecând cartofi prăjiţi, şi Rebeca a sorbit acel timp de unu la unu. Avea nevoie de atenţie.

136

137 Urmărirea unei relaţii inimă către inimă este de obicei recompensată. Deşi unele informaţii pot fi tulburătoare, îţi vei cunoaşte copilul. Şi cunoscându-l, vei putea să te rogi cu putere şi să slujeşti nevoilor preadolescentului sau adolescentului tău. PRIORITATEA 4: INSTRUIREA Cea mai bună creştere a copiilor este proactivă, nu reactivă. Părintele reactiv stă într-o postură defensivă, reacţionând continuu la greşelile copilului. Un părinte proactiv merge în ofensivă şi face ceea ce este necesar pentru a deveni instructorul copilului. Instruirea eficientă implică cel puţin trei părţi. Prima, părinţii trebuie să vadă clar ţinta. Ei trebuie să ştie ce încearcă să realizeze. Majoritatea părinţilor nu au scris niciodată o formulare a scopului pentru ceea ce încearcă să zidească în copiii lor. Nu este de mirare că aşa de mulţi părinţi se simt falimentari sau nu ştiu de fapt dacă au reuşit sau nu. La puţin timp după ce am pornit familia noastră, mi-aduc aminte cum am început să fac o listă cu tot ce vroiam să-i învăţ pe copiii noştri. Am început cu o listă de douăzeci şi cinci de lucruri care curând s-a umflat la mai mult de cincizeci. A fost un exerciţiu bun, dar era copleşitor. În plus, Barbara era frustrată de mine pentru că eu făcusem lista şi ea nu fusese realmente implicată în alcătuirea ei. Câteva luni mai târziu am plecat undeva într-un weekend şi am scris pe hârtie separat ce vroiam fiecare dintre noi să zidim în copiii noştri. Amândoi am ajuns la o listă cu primele zece valori ordonate după priorităţi. Apoi ne-am strâns laolaltă şi am întocmit o listă unificată cu primele cinci valori ale noastre. Lista aceea s-a dovedit a fi Steaua polară pentru creşterea copiilor noştri. A doua, instruirea eficientă implică repetiţie. Un om de la Beretele Verzi mi-a spus odată: „Noi, cei de la Beretele Verzi, ne instruim de nenumărate ori ca să învăţăm ce să facem în orice împrejurare imaginabilă. Şi apoi în timpul luptei ştim ce să facem. Pentru noi este pur şi simplu o a doua natură“. Aceasta este o imagine a ceea ce noi părinţii trebuie să facem. Îi instruim pe copiii noştri şi îi învăţăm să facă alegerile bune în situaţiile cu care se vor confrunta. Şi facem aceasta de nenumărate ori. Situaţiile repetate de instruire trebuie să înceapă devreme în viaţa preadolescentului tău. Profită de fereastra oportunităţii – cele optsprezece luni şi mai bine când copilul tău este între zece şi doisprezece ani – ca să conduci propria tabără de instruire a recruţilor şi să-l pregăteşti pentru capcane. Să nu subestimezi capacitatea unui copil de vârsta aceasta de a înţelege adevărul şi a-şi forma convingeri personale. Continuă instruirea pe tot parcursul anilor adolescenţei. Există un pericol, să presupui că standardele nu trebuie să fie deseori revăzute pe măsură ce copilul tău trece prin liceu. Poate va trebui să găseşti noi modalităţi de ambalare a ceea ce-l înveţi, dar nu înceta să-l înveţi. În sfârşit, instruirea implică responsabilitate. Una din greşelile majore care se fac este să dăm copiilor noştri prea multă libertate fără supravegherea cuvenită. Acest lucru este adevărat în special dacă o familie are mai mult de doi copii. Avem tendinţa să-l supracontrolăm pe întâiul nostru născut şi să dăm libertate prematur copiilor mai mici.

137

138 Mama mea a fost maestră în ce priveşte responsabilitatea în timpul anilor adolescenţei mele. Ea cerea să ştie unde am fost şi ce am făcut. Încă pot s-o aud spunând: „Unde te duci? Cine va fi acolo? La ce oră vei fi acasă?“ Şi tatăl meu era în acelaşi gând cu ea. Prima seară când mi s-a dat voie să ies singur cu maşina, el a notat numărul de kilometri de pe kilometraj şi mi-a dat o limită maximă de şapte kilometri jumătate. Este o veche zicătoare: „Nu poţi să aştepţi ceea ce nu inspectezi“. Unul din cele mai mari regrete ale noastre ca părinţi este că n-am făcut o treabă mai bună în ce priveşte inspectarea a ceea ce am aşteptat de la fiecare din preadolescenţii şi adolescenţii noştri. PRIORITATEA 5: COMUNITATEA Am devenit din ce în ce mai convinşi şi mai alarmaţi că una din cele mai dăunătoare schimbări care a avut loc în ultimii ani este pierderea comunităţii în creşterea copiilor noştri. Noi obişnuiam să veghem asupra copiilor altora mult mai mult decât o facem acum. Mi-aduc aminte când creşteam în Ozark, Missouri, un oraş cu o mie trei sute de locuitori, în anii 1960, că dacă plecam pe roşu de la un stop la ora 8:00 p.m. în orice seară a săptămânii, a lunii sau a anului, la 9:30 p.m. când parcam pe alee, puteam să mă aştept că părinţii mei ştiau despre aceasta. Într-o seară am intrat într-o bătaie la Dairy Queen. Cincisprezece minute mai târziu, când am intrat pe uşă acasă, ei ştiau deja ce se întâmplase. Acest tip de implicare este rar astăzi. Umoristul Garrison Keillor a spus: „Adulţii nu mai îndrăznesc să-i influenţeze pe copiii altora. Tu ar trebui să poţi să disciplinezi pe copilul altei persoane, până la un punct. Copiii ar trebui să fie crescuţi de tot felul de oameni“.5 Keillor foloseşte o frază cheie: „Adulţii nu mai îndrăznesc“. Am dezvoltat filosofia că noi n-avem nici un drept să spunem altui părinte despre o îngrijorare pe care o avem cu privire la copilul lui. Şi copiii suferă din cauza faptului că noi nu reuşim să ne implicăm în vieţile altora. Am sunat la părinţi pentru comportamentul pe care l-am observat la copiii lor şi ei ne-au spus că „nu vor să audă“. Nu vor să ştie. Un părinte m-a boscorodit cu mânie pentru că am venit să-i spun despre fiul său care făcuse evident ceva rău. Trebuie să lepădăm apărarea şi frica, şi să-i încurajăm pe alţii să ne dea informaţii despre ce fac copiii noştri când noi nu suntem acolo ca să vedem cu ochii noştri. Ia iniţiativa şi spune părinţilor prietenilor copilului tău: „Dacă-l vedeţi pe adolescentul meu făcând ceva reprobabil, aveţi libertatea să-mi spuneţi. Vreau să ştiu“. A trebuit să formăm câţiva adolescenţi în familia noastră până am învăţat cât de mult aveam nevoie de ajutorul altora ca să-i monitorizăm şi să-i corectăm pe copiii noştri. Prieteni, prieteni adevăraţi, care ne-au iubit suficient de mult, ne-au sunat cu curaj şi şi-au exprimat îngrijorarea cu privire la ceva ce au văzut că face unul din copiii noştri, un lucru cu care ştiau că noi nu suntem de acord. Aceste telefoane sunt greu de dat. Şi greu de primit. Dar în toate cazurile am văzut că Dumnezeu foloseşte aceste împrejurări ca să ne ajute să ne ferim copilul de o capcană ameninţătoare.

5

Jeffrey Zaslow, „Straight Talk“ (Vorbire directă), USA weekend, Nov. 14-16, 1997, 23.

138

139 Există o comunitate naturală de care avem nevoie ca să facem o lucrare mai bună de interceptare pentru responsabilitatea pe care o avem faţă de copiii noştri: biserica noastră. Cu siguranţă acest grup de oameni trebuie să aibă o perspectivă corectă cu privire la preţul şi valoarea pe care le au copiii noştri. Noi suntem împreună în lucrul acesta, şi aceasta trebuie să facă parte în mod special din creşterea generaţiei care reprezintă viitorul bisericii. De ce să nu convocăm o adunare a tuturor părinţilor, să zicem de la clasa a V-a la clasa a XII-a? Dă-le la toţi dreptul şi libertatea să vegheze asupra copiilor altora. PRIORITATEA 6: DIRECŢIA Am văzut că majoritatea părinţilor creştini doresc mai mult decât orice altceva să crească copii care, când vor fi mari, să-L iubească pe Domnul Isus Hristos şi să umble cu El. Cu acest obiectiv general în minte, am cercetat Scripturile ca să vedem ce ţinte biblice ar trebui să urmărim pentru copiii noştri. Cele patru calităţi pe care le-am descoperit ne dau patru ţinte clare pe care trebuie să le urmărim când ne formăm copiii. Aproape orice problemă sau capcană pe care o vor întâmpina copiii noştri poate fi asociată cu nevoia unui tânăr din unul din aceste patru domenii. Identitatea: Scriptura spune despre Dumnezeu că a dat bărbatului şi femeii o identitate. Naţiunea lui Israel a fost aleasă, a fost înfiată şi pusă deoparte de Dumnezeu ca să fie poporul Său. Orice om se naşte cu o identitate unică întipărită divin. Dacă vrem să ne călăuzim copiii aşa cum se cuvine către o identitate sănătoasă, trebuie să recunoaştem şi să susţinem proiectul Creatorului în trei domenii cheie: identitatea spirituală, identitatea emoţională şi identitatea sexuală. Trebuie de asemenea să vorbim cu ei despre unul din cele mai importante mesaje pe care le-au primit vreodată: „Tu eşti făcut după chipul lui Dumnezeu. Tu eşti un copil incredibil de valoros“. Caracterul: De la Geneza la Apocalipsa, dezvoltarea caracterului este o temă majoră a lucrării lui Dumnezeu în oameni. Şi este una din atribuţiile majore pe care Dumnezeu ne-o transmite ca părinţi. Caracterul este felul în care copilul tău reacţionează faţă de autoritate şi faţă de circumstanţele vieţii. Este responsabilitatea, şi vine ca urmare a deprinderii copiilor noştri de a se supune lui Dumnezeu şi Cuvântului Său. Relaţiile: Nici unul dintre noi n-a intenţionat să călătorească prin viaţă singur. Avem nevoie de tăria, de mângâierea, de încurajarea, de resursele şi de puterea date de Dumnezeu şi de alţii. Încearcă să-l înveţi adevărul fără să ai o relaţie cu copilul tău. Aceasta duce la răzvrătire. În mod similar, relaţiile fără adevăr pot avea ca rezultat un adolescent indulgent cu sine însuşi, unul care este stricat. Copiii de asemenea au nevoie de părinţi care să zidească în ei capacitatea de a-i iubi pe alţii. Şi această deprindere poate avea loc în mod foarte natural în contextul relaţiilor de familie. Cea mai bună şcoală unde putem învăţa despre relaţii şi despre rezolvarea conflictelor este Universitatea Familiei, unde profesorii îi învaţă şi îi pregătesc pe studenţii lor mai mult de optsprezece ani. Misiunea: Fiecare om are nevoie de o raţiune de a trăi, de o pasiune conducătoare sau de o chemare care să dea sens şi motivaţie. Aceasta este misiunea unui om. Trebuie să ne întrebăm: „Am eu mai multă pasiune pentru valorile acestei lumi decât pentru lucrurile lui Dumnezeu? Care sunt ţintele mele în viaţă? Sunt acestea acele ţinte pe care vreau ca şi copilul meu să le copieze?“

139

140 Orice copil trebuie să fie ajutat să înţeleagă că viaţa este o relaţie dinamică cu Dumnezeu care este plin de dragoste pentru alţi oameni – o dragoste pe care Duhul Sfânt o foloseşte ca să-i împace pe cei pierduţi cu Dumnezeu. Orice altceva, oricât de bun sau de inofensiv ar fi, este doar o proptea pentru facilitarea acestei misiuni. PRIORITATEA 7: PERSEVERENŢA Winston Churchill se poate să fi vorbit părinţilor când a spus: „Niciodată să nu vă daţi bătuţi, niciodată să nu vă daţi bătuţi, niciodată, niciodată, niciodată, niciodată – în nimic, mare sau mic, considerabil sau neînsemnat – niciodată să nu vă daţi bătuţi decât pentru convingerile de onoare şi bun simţ“.6 Creşterea copiilor nu este un proiect de weekend. Vorbim ani de zile – restul vieţii tale, de fapt. Din fericire, adolescenţa are o limită de timp, dar noi nu vom reuşi niciodată dacă trebuie să vedem imediat rezultatele eforturilor noastre. De fapt, deseori în timpul anilor adolescenţei, poate să ţi se pară că pierzi teren. Poate munceşti din greu, turnând adevărul şi chiar inima ta într-un copil, şi totuşi alegerile proaste vin una după alta. Ispita este să crezi că ai falimentat. S-a sfârşit. Pune-o în cui. Aruncă prosopul. Nu. Nu. Nu. Dacă bărcuţa calităţii tale de părinte pare să ia apă ca o sită, continuă să scoţi apa cu o mână şi să vâsleşti cu cealaltă. Perseverenţa este acea calitate în domeniul creşterii copiilor care te ajută să continui să faci toate celelalte lucruri importante – rugăciunea, instruirea, implicarea, fixarea standardelor, dezvoltarea comunităţii şi stabilirea direcţiei. Vei obosi. Vei experimenta durerea. Cei pentru care ne sacrificăm – copiii noştri – vor spune şi vor face uneori lucruri care ne vor răni adânc. Ei fac aceasta pentru că încă mai sunt copii, şi „nebunia este lipită de inima copilului“ (Proverbe 22:15). Câteodată poate trebuie să îndurăm chiar şi o inimă zdrobită, dar nu trebuie să ne pierdem curajul: „Să nu obosim în facerea binelui; căci la vremea potrivită vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală“ (Galateni 6:9). Gândindu-ne la perseverenţa de care au nevoie părinţii, zâmbim şi ne îmbărbătăm la citatul concis şi plin de conţinut al marelui predicator englez Charles Haddon Spurgeon: „Perseverenţa a fost aceea prin care a reuşit melcul să ajungă la corabie“. Aici ai rezumatul expunerii noastre de treizeci de minute, pentru care să-ţi rezervi poate un minut sau două. Înainte să fugi ca să prinzi avionul acela, iată încă o dată lista priorităţilor: Rugăciune Standarde Implicare Instruire Comunitate Direcţie Perseverenţă Aceste şapte idei mari pot face diferenţa între frustrare şi rod în creşterea preadolescenţilor şi adolescenţilor.

6

Winston Churchill, discurs la Şcoala Harrow, Oct. 29, 1941. Citat în Bartlett’s Familiar Quotations, a şaisprezecea ediţie (Boston: Little, Brown and Company, 1992), 621.

140

141
Luată din Parenting Today’s Adolescent, copyright © 1998 de Dennis şi Barbara Rainey. Tipărită de Thomas Nelson Publishers, Inc. Folosită cu permisiune. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Care este numitorul comun în toate aceste lucruri despre care tocmai am citit? Tu. Exact. Tu eşti cel care trăieşti viaţa creştină. Tu eşti cel care spui copiilor tăi ce înseamnă viaţa creştină. Tu eşti cel care te aştepţi ca şi copiii tăi să trăiască viaţa creştină. Lucrurile pe care le faci zilnic vor avea un impact asupra vieţii copiilor tăi mai mult decât pastorul tău, mai mult decât lucrarea ta de tineret, mai mult decât oricine. Singurul mod prin care alţii pot avea o influenţă mai mare în viaţa copilului tău este ca tu să te scoţi pe tine însuţi din ecuaţie! Când Domnul Isus Se pregătea să plece, a spus: „Niciodată n-am să vă las, nici n-am să vă părăsesc“. Domnul Isus ne-a spus că întotdeauna va fi acolo pentru noi. Ce adevăr liniştitor. Noi ca părinţi trebuie să fim imitatori ai lui Hristos, chiar în a fi acolo. E de la sine înţeles că noi nu putem fi acolo tot timpul. Dar în principiu, noi putem fi acolo întotdeauna – şi putem să le arătăm despre ce vorbea Hristos. Îl văd copiii tăi pe Domnul Isus în tine? Dacă doreşti mai mult ajutor ca să devii un părinte eficient, citeşte cartea soţilor Rainey Parenting Today’s Adolescent (Creşterea adolescentului de astăzi). Multe din principiile pe care ei le discută se aplică oricărui părinte cu copii de orice vârstă. ÎNTREBĂRI DE EVALUARE 1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde apreciezi că te găseşti pe următoarea scală? 1_____________________________ 5 _______________________________ 10 Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum biruinţe. mers. trăiesc viaţa din belşug. 2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar acum? 3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar acum? Te provoc să faci acel lucru.

141

142

„Copiii au nevoie mai mult de modele decât de critici“.
PROVERB FRANCEZ

„Îndreaptă-ţi eforturile mai mult spre pregătirea tinerilor pentru cale şi mai puţin spre pregătirea căii pentru tineri“.
BENJAMIN BARR LINDSEY (1869-1943)

„Şcoala îi va învăţa pe copii cum să citească, dar mediul de acasă trebuie să-i înveţe ce să citească. Şcoala poate să-i înveţe cum să gândească, dar căminul trebuie să-i înveţe ce să creadă“.
CHARLES A. WELLS

„Dumnezeu este ţinta oricărei virtuţi, impulsul ei şi cununa ei. El este singurul ei temei, singura răsplată şi singura glorie“.
ANGELUS SILESIUS (1624-1677)

142

143 Ziua 18 Trăind biruinţe spirituale în familia ta

Pregăteşte-i pe copiii tăi pentru o viaţă sexuală pură
TIM ŞI BEVERLY LAHAYE Dacă ai citit recent ziarele, îţi dai pe deplin seama de escaladarea ratei gravidităţii în rândul adolescenţilor. După cât de pasivi sunt părinţii în zilele noastre, lucrul acesta nu este de fapt prea surprinzător. Dar nu este nici mai puţin tragic. Este atât de imperios necesar ca părinţii creştini mai ales să trăiască o biruinţă în domeniul acesta încât te îndemn să acorzi o atenţie specială acestui capitol. Citeşte-l de două ori, de trei ori, sau chiar de patru ori dacă ai nevoie. Apoi reciteşte-l periodic. Copiii tăi au nevoie de călăuzire în domeniul acesta, şi ei nu trebuie s-o primească dintr-o clasă de şcoală. Ei trebuie s-o primească de la tine. Pe lângă faptul că-i conduci pe copiii tăi la Hristos pentru mântuire şi-i înveţi să umble în Duhul ca să trăiască după voia lui Dumnezeu, cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci pentru ei este să-i creşti în castitate. Puritatea sexuală îi salvează de multe necazuri, de vină şi chiar de boli fizice distructive. Dar după cum se ştie, este mai uşor să spui decât să faci lucrul acesta, pentru că tu nu poţi să iei deciziile vieţii pentru ei. Tu poţi să faci totul corect ca să-i pregăteşti să facă alegeri bune, dar în ultimă instanţă ei vor lua propriile lor decizii. Aceasta este voinţa liberă. În cel mai bun caz poţi doar să-i ajuţi să se pregătească pentru momentele inevitabile de ispitire. Când lumina e slabă, muzica dulce şi sentimentele fierbinţi, decizia finală depinde de ei. Ei vor fi nevoiţi să trăiască după deciziile pe care le iau. În multe cazuri, la fel şi tu! Următoarele sugestii sunt unele din cele mai importante lucruri pe care poţi să le faci ca să-i pregăteşti pe copiii tăi pentru aceste ispite adulte care ameninţă să-i distrugă. Studiază-le cu atenţie. IUBEŞTE-I Cea mai bună pregătire pe care poţi să o dai copiilor tăi pentru viaţă în lumea adulţilor este siguranţa dragostei tale. Toţi putem să oferim aceasta! Pe măsură ce copiii cresc nu este un lucru neobişnuit pentru ei să aibă sentimente puternice de imperfecţiune. De aceea educatorii publici vorbesc atât de mult despre nevoia lor de a se autoaccepta. Ceea ce nu reuşesc să înţeleagă adolescenţii este că astfel de sentimente sunt aproape universale printre copii. Ei sunt oameni mici într-o lume mare, în care lor li se pare că toţi ceilalţi pot să facă tot felul de lucruri, dar ei sunt inapţi. Cel mai bun antidot pentru sentimentele unui copil de inaptitudine este dragostea autentică din partea mamei şi a tatălui lui. Când copiii cresc fiind conştienţi de faptul că sunt importanţi pentru că cei doi oameni care sunt cei mai importanţi în lumea lor îşi fac timp să-i iubească, lucrul acesta îi ajută să-şi dea seama de valoarea de sine. Am văzut că 143

144 copiii (în special fetele) care vin din cămine în care sunt iubiţi de obicei se adaptează uşor la căsnicie. Fetele care au avut parte de dragostea normală dintre tată şi fiică şi care au putut să se caţere în poala tatălui lor oricând au vrut şi au putut să găsească uşa inimii lui deschisă, rareori au pauze sexuale în căsnicie. Fetele care au fost respinse de taţii lor în copilărie deseori dau semne de frigiditate timp de şase până la optsprezece luni de căsnicie sau după naşterea primului lor copil. OFERIŢI-LE DOUĂ MODELE DE DRAGOSTE Primii doi oameni de sex opus pe care copiii îi observă arătând dragoste unul altuia sunt mama şi tatăl lor. Ei nu trebuie să ştie detaliile cu privire la ce fac părinţii lor în sfinţenia dragostei lor; de fapt, e mai bine dacă nu ştiu. Dar ei au nevoie să descopere la părinţii lor semnele că ei se iubesc cu adevărat. S-ar putea spune că acest model de dragoste este cea mai bună educaţie sexuală care există. Milioane de cupluri s-au căsătorit fără să aibă vreo cunoştinţă despre sexul opus şi au continuat să înveţe să trăiască o viaţă de mare dragoste. Cheia era atitudinea lor mentală faţă de această experienţă, şi de obicei aceasta s-a învăţat urmărind felul în care părinţii lor se tratau unul pe altul. Credem de asemenea, bazaţi pe experienţa noastră de consiliere a multe cupluri căsătorite, că unul din motivele pentru care Dumnezeu a dat fiinţelor umane atracţia lor puternică faţă de sexul opus nu este doar pentru a perpetua specia, ci pentru a ajuta la netezirea diferenţelor altfel iritante dintre ei. Când este consumată aşa cum se cuvine în căsnicie, exprimarea sexuală sensibilizează, împlineşte şi îmbogăţeşte atât de mult încât îi apropie şi mai mult pe cei doi iubiţi în ciuda acestor diferenţe care altfel i-ar despărţi. Copiii pot simţi această dragoste, şi ea îi face să privească înainte spre căsnicie cu o anticipaţie pozitivă. De asemenea ea este într-un contrast acerb cu vederea ieftină şi de prost gust cu privire la sex care se expune pe Broadway şi la Hollywood. Părinţii trebuie să-şi cultive dragostea nu doar pentru ei înşişi, ci şi pentru copiii lor. Ani de zile am încurajat cuplurile să aibă miniluni de miere cât mai des posibil (preferabil la fiecare trei luni). Acesta este un timp pentru ei când îşi lasă copiii pentru o noapte sau două şi se bucură unul de altul emoţional, social şi fizic. Când copiii văd că părinţii lor pleacă pentru a fi împreună, aceasta îi reasigură că părinţii lor încă se mai iubesc, şi aceasta menţine misticul căsniciei viu. Puterea unui exemplu moral. Cea mai bună asigurare împotriva imoralităţii într-o căsnicie este o relaţie caldă de dragoste între parteneri şi angajamentul serios de exclusivitate sexuală pe care ei îl fac unul faţă de celălalt şi faţă de Dumnezeu în ziua nunţii lor. Este devastator pentru practicile morale ale tinerilor creştini când părinţii lor sunt imorali. Multe fete au ajuns virtuoase mai mult din răzbunare pentru necredincioşia tatălui lor faţă de mama lor decât ca un act al pasiunii. ÎNCEPE DEVREME SĂ-I ÎNVEŢI PE COPIII TĂI DESPRE SEX Sexul este atât cea mai emoţionantă experienţă din lume cât şi cea mai greu de vorbit despre ea. Un motiv pentru care este sursa glumelor necioplite pentru unii oameni este deoarece e greu pentru ei să discute în mod serios – atât de greu că unele cupluri foarte rar discută despre asta între ei. Am văzut că de obicei cuplurile care nu se bucură de

144

145 relaţii sexuale bune sunt cele cărora le vine greu să discute despre sex unii cu alţii şi cu copiii lor. Ca o regulă generală, cu cât un cuplu are o viaţă sentimentală mai bună cu atât îi este mai uşor să discute despre ea în particular. Motivul pentru care este greu să se vorbească despre sex chiar între partenerii care se iubesc este că acesta este în mod intrinsec un domeniu privat. Dumnezeu a vrut să fie aşa! Instinctul normal de modestie ne-a fost dat de către Dumnezeu ca să protejeze părţile şi activităţile sexuale ale corpului nostru. Sexul a fost menit să fie un domeniu privat. N-ar trebui să ne surprindă atunci că este greu să vorbim despre sex cu copiii noştri. Ei în mod instinctiv vor s-o ţină secret, şi la fel vrem şi noi. Astăzi şi la această vârstă, este extrem de important să vorbim copiilor noştri despre sex. Dacă noi n-o facem, altcineva, care probabil nu împărtăşeşte valorile noastre, o va face. ÎNVAŢĂ-I CINE SUNT EI Auzim mult de la educatorii publici de astăzi despre imaginea de sine sau acceptarea de sine. Este o problemă pentru copii, pentru că educatorii publici resping sau omit orice referire la Dumnezeu şi îi învaţă pe copii că ei sunt accidente biologice – rezultatul şansei aleatorii ca produse ale evoluţiei. Noi ştim mai bine. Copiii noştri sunt creaturi ale lui Dumnezeu! Ei trebuie să ştie aceasta. Vorbiţi despre îmbunătăţirea imaginii lor de sine! Copiii care ştiu că ei sunt creaturi ale lui Dumnezeu au mult mai puţine probleme în a înţelege „Cine sunt eu?“ sau „De unde am venit?“ decât acei copii care cred în mod greşit că ei au evoluat. Tu trebuie să-i asiguri de următoarele: 1. Ei sunt copii ai lui Dumnezeu şi co-moştenitori cu Domnul Isus Hristos (Ioan 1:12; Romani 8:17). Dacă L-au primit personal pe Hristos, ei au fost născuţi din nou în familia lui Dumnezeu. Undeva între vârsta de şase ani şi cea de doisprezece ani, trebuie să te asiguri că copilul tău L-a primit personal pe Hristos. Apoi să te asiguri că ei înţeleg că Dumnezeu îi iubeşte şi are un plan minunat pentru viaţa lor. Învaţă-i că trupul lor nu le aparţine, ci este „templul Duhului Sfânt“ şi trebuie să fie păstrat sfânt. 2. Ei sunt copiii tăi. Este liniştitor pentru copii să ştie că au fost doriţi de părinţii lor şi sunt iubiţi de ei. Lasă-i să ştie că deşi poţi să nu fi de acord cu tot ce fac, tu îi priveşti cu ochi buni pe ei şi îi iubeşti. Ei sunt importanţi pentru tine şi trebuie să ştie asta. Ce fac ei în viaţă este important pentru tine, şi deciziile lor nu-i vor afecta doar pe ei ci întreaga lor familie. Faptul că ei susţin virtutea şi integritatea este o mărturie pentru ei, pentru Domnul lor şi pentru familia lor. În mod similar, dacă ei îşi fac praf integritatea şi îşi pierd reputaţia prin promiscuitate sexuală, aceasta este o ruşine pentru întreaga familie. AJUTĂ-I PE COPIII TĂI SĂ-ŞI SELECTEZE PRIETENII Presiunea anturajului astăzi este puternică, şi are cea mai mare influenţă asupra tinerilor noştri între paisprezece şi douăzeci şi patru de ani. Dacă este vreun timp în care copiii tăi au nevoie de prieteni creştini adevăraţi, acela este în timpul acestor ani de formare. Notează aceste cuvinte din Scriptură: „Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune“ (1 Corinteni 15:33). Acest verset este poate motivul principal pentru care eu sunt astăzi în slujba Domnului. Când aveam şaptesprezece ani, mama mea care era evlavioasă m-a

145

146 forţat să rup prietenia mea apropiată cu patru băieţi cu care jucam jocuri sportive, alergam şi îmi dădeam întâlnire în dublu de cinci ani. Totuşi ea observase nişte schimbări la mine care nu-i plăceau. Atunci Dumnezeu a adus în atenţia ei acest verset într-o dimineaţă la timpul ei devoţional şi ea l-a văzut „ca un mesaj din partea lui Dumnezeu“. Nu m-am bucurat când am aflat aceasta şi la început m-am împotrivit. Dar în felul ei serios dar plin de iubire, a spus cu lacrimi în ochi: „Tinere, cât timp îţi parchezi picioarele sub masa mea, te vei supune regulilor mele!“ Bineînţeles că eu credeam că era intolerantă, nemernică şi fără inimă, dar astăzi mă ridic şi o numesc binecuvântată! Unul din prietenii aceia a petrecut şaisprezece ani într-o închisoare federală şi doi au divorţat de trei ori. Eu sunt încă îndrăgostit de prima şi singura mea soţie şi am ceea ce pentru mine este cea mai împlinitoare dintre toate vocaţiile. Mama mea şi versetul acela mi-au salvat viaţa. Copiii tăi, în cea mai importantă perioadă din viaţa lor (şi poate când ei o vor cel mai puţin) vor avea nevoie de ajutorul tău pentru cernerea prietenilor lor. Nu-i dezamăgi! AVERTIZEAZĂ-I CU PRIVIRE LA PERICOLUL BOLILOR TRANSMISE SEXUAL În această societate promiscuă a noastră, în care curvia este numită sex ocazional sau activitate sexuală, egalând-o aproape cu nivelul evenimentelor sportive, trei milioane de oameni contractează boli care se transmit sexual în fiecare an. Conform celui mai recent raport al Centrelor de control al îmbolnăvirilor, „86% din toate îmbolnăvirile cu STD au loc printre persoanele cu vârste cuprinse între 15-29 de ani“. Bineînţeles, tineretul nostru trebuie să ştie despre vulnerabilitatea lor în faţa acestor boli. Este încă un motiv pentru care tu trebuie să-i încurajezi să rămână virtuoşi până la căsătorie. DĂ-LE ÎNDRUMĂRI CLARE PENTRU ÎNTÂLNIRI A fost surprinzător pentru noi să aflăm că mulţi dintre tinerii creştini care au participat la grupurile noastre de discuţie nu aveau nişte reguli clar definite pentru întâlniri. E destul de interesant că importanţa unor astfel de reguli nu s-a pierdut la aceşti adolescenţi, pentru că mulţi dintre ei au răspuns la întrebarea: Ce sugestii aţi vrea să vedeţi că vă oferă părinţii voştri? spunând: „Să dea copiilor reguli stricte pentru întâlniri“. Mulţi dintre aceşti tineri simţeau că părinţii erau prea moi. O fată de şaisprezece ani a comentat: „Părinţii mei sunt aşa de naivi“, totuşi amândoi părinţii erau creştini dedicaţi şi lideri în biserică. Vă rog să faceţi regulile voastre proprii pentru întâlniri, să le împărtăşiţi cu copilul vostru şi să le aplicaţi cu dragoste. Dacă nu veţi face asta, într-o zi s-ar putea să doriţi s-o fi făcut. ÎNVAŢĂ-I SĂ FIE POLIŢISTUL MORAL Societatea noastră de masculi foarte mândri a dat naştere falsei noţiuni că la o întâlnire un băiat poate să meargă atât de departe cât îl va lăsa fata. Aceasta, împreună cu complexul masculin obişnuit de agresiune şi cu impulsul lor sexual crescând, deseori face din fete o ţintă a cuceririi sexuale. Aceasta este, bineînţeles, din punct de vedere moral greşit şi nu trebuie să existe în atitudinea unui adolescent creştin. În definitiv, noi suntem

146

147 răspunzători faţă de Dumnezeu pentru comportarea noastră. Atât băiatul cât şi fata trebuie să fie învăţaţi să fie poliţişti morali, oameni care decid ce este bine sau rău în timpul unei întâlniri. Aceasta îi protejează pe amândoi şi îi ajută să-şi păstreze virtutea indiferent de ispitele sexuale. AJUTĂ-I SĂ FACĂ UN ANGAJAMENT FORMAL PENTRU VIRTUTE În ultimii câţiva ani, popularul psiholog de copii dr. James Dobson şi alţii au dezvoltat idea unui angajament formal pentru virtute înainte de căsătorie, pe care noi îl recomandăm din toată inima. Este o extindere a ideii prietenului meu, evanghelistul tinerilor Ken Poure, popularizată cu mulţi ani în urmă. După ce a vorbit cu fiica lui în vârstă de şaisprezece ani în oraş la o masă formală într-un restaurant de lux, el a avut o discuţie intimă de la tată la fiică şi a introdus-o în mod formal în lumea minunată a întâlnirilor. În noaptea aceea ea şi-a luat angajamentul înaintea lui Dumnezeu şi a tatălui ei să fie virgină în ziua nunţii ei. Un scriitor a adăugat idea de a da adolescenţilor un inel sau o cheie care simboliza virtutea lor. Tânărul, fie băiat fie fată, a făcut un legământ formal să rămână virtuos până la căsătorie, şi apoi atât părintele cât şi copilul s-au rugat şi au făcut acel legământ înaintea lui Dumnezeu. Apoi copilului i s-a dat inelul sau cheia ca să-l prezinte partenerului lor de căsătorie în noaptea nunţii lor. ÎNVAŢĂ-I SĂ-ŞI PURIFICE MINTEA Orice păcat începe în minte. Dacă un om nu păcătuieşte niciodată în mintea lui, el nu va păcătui niciodată cu trupul lui. Acesta poate fi unul din motivele pentru care Domnul nostru a ridicat nivelul moral al adulterului de la actul fizic al sexului la actul mental al poftei: „Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui“ (Matei 5:28). Observă cât de diferită este aceasta de filosofia umanistă care domină societatea noastră şi încurajează închipuirile chiar şi la copiii de vârstă şcolară. Astăzi părinţii care vor să-şi protejeze copiii în mod adecvat trebuie să-i înveţe cum să-şi folosească şi cum să nu-şi folosească mintea. De la începutul pubertăţii şi a noilor schimbări hormonale excitante din trupurile lor, tinerii încep să aibă gânduri sexuale care trebuie să fie respinse, nu cultivate. Ultimul lucru de care au nevoie este să cultive aceste gânduri prin declanşarea închipuirilor. Ei trebuie să facă orice gând rob ascultării de Hristos, aşa cum învaţă Scripturile. Lucrul acesta este adevărat în special cu privire la băieţi din cauza impulsului lor sexual intens. Gândurile lor de timpuriu pot deveni în mod explicit sexuale. Părinţii trebuie să se ocupe de adolescenţi cu blândeţe, explicând că astfel de ispite prin gânduri sunt naturale. Oricine le are, dar creştinii, care vor să fie virtuoşi şi să placă Domnului, trebuie să se pocăiască de ele şi să le mărturisească. Mintea omenească nu poate rămâne goală; ea trebuie să fie activă. De aceea, gândurile lor trebuie să fie îndreptate spre activităţi sănătoase şi eventual spre ţinta de a avea o pereche pe viaţă şi o casă a lor proprie. Ideal ar fi pentru ei să memoreze Scriptura astfel încât să poată să-şi amintească versetele lor când se duc la culcare decât să întreţină închipuiri sexuale

147

148 provocatoare. Vorba clasică a bunicii mele este adevărată şi astăzi: „O minte neocupată este atelierul diavolului!“ ÎNVAŢĂ-I CUM SĂ SPUNĂ NU! Nu este de ajuns doar să spui tinerilor să spună nu sexului premarital; noi trebuie să le arătăm cum. Şi trebuie să le arătăm cât sunt încă tineri. Nu trebuie să-i faci să aştepte până ajung într-o situaţie dificilă ca să-şi dea seama ce să facă, ci ajută-i să anticipeze cum să evite astfel de situaţii, ceea ce înseamnă că ei trebuie să urmeze regulile pe care tu le stabileşti. Aceasta reduce mult numărul situaţiilor de ispitire sexuală pe care ei le vor înfrunta. Apoi îndeamnă-i să spună nu în mod categoric. Aceasta înseamnă că ei trebuie să spună nu cu gura lor şi cu trupul lor în acelaşi timp. Fata care spune nu, dar rămâne într-o strânsă îmbrăţişare trimite semnalul că de fapt nu vorbeşte serios. Tinerii trebuie să se gândească la întâlniri ca la un timp pentru distracţie, nu doar cu o persoană, ci cu mai multe. N-ar trebui să li se dea voie să se întâlnească fără un plan specific cu privire la locul unde merg şi ce au de gând să facă. Chiar şi cuplurile care cred că se iubesc nu trebuie să fie singuri dacă vor să se distreze la o întâlnire. Desigur, intimitatea este captivantă, dar ea conduce spre dorinţa de mai multă intimitate. Cercetările au arătat că până şi cuplurile care nu intenţionează să meargă până la capăt, ajung să se implice sexual după petrecerea a trei sute de ore singuri împreună.7 ÎNCONJOARĂ-I CU RUGĂCIUNE Cei mai mulţi dintre noi ne-am rugat în primul rând ca Dumnezeu să ne dea copii. Apoi i-am închinat Lui curând după ce s-au născut, aşa cum Ana l-a închinat pe Samuel lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Acum noi trebuie să-i înconjurăm cu rugăciune, cerând ca Dumnezeu să le dea înţelepciune să asculte şi să ia aminte la sfatul nostru părintesc ca să se păstreze curaţi şi nepătaţi de lume. La vârsta de douăzeci de ani, după doi ani la Forţele Aeriene, eram mai răzvrătit faţă de Dumnezeu decât în oricare altă perioadă din viaţa mea. Rugăciunile mamei mele m-au păzit să nu merg la colegiul nepotrivit şi în schimb m-au îndreptat spre o universitate creştină unde am întâlnit-o pe domnişoara Right pentru toată viaţa mea. Împreună am împărtăşit aproape o viaţă întreagă de iubire şi tovărăşie pentru care suntem amândoi veşnic recunoscători. Ştiu că nu vrei mai puţin pentru copiii tăi. Aminteşte-ţi cuvintele Scripturii: „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit“ (Iacov 5:16). Într-un fel cred că Dumnezeu acordă o atenţie specială rugăciunilor părinţilor pentru copiii lor.

Luată din Raising Sexually Pure Kids de Tim şi Beverly LaHaye. © 1998 de Tim şi Beverly LaHaye. Folosită cu permisiunea lui Multnomah Publishers, Inc. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

7

George B. Eager, Love, Dating and Sex: What Teens Want to Know (Dragoste, întâlniri şi sex: Ce vor să ştie adolescenţii) (Valdosta, Ga.: Mailbox Club Books, 1989), 127.

148

149 Creşterea copiilor virtuoşi nu se va face aşa pur şi simplu. Nu poţi doar să te rogi ca ei să reuşească. Rugăciunea este doar lucrul cu care începi şi sfârşeşti. În mijloc, ai foarte mult de făcut. În multe cercuri, aceasta se cheamă creşterea proactivă a copiilor – să iniţiezi lucrurile bune cu copiii tăi în loc doar să răspunzi la lucrurile rele. Dacă eşti un părinte pasiv, vei strânge o recoltă cu copiii tăi de care s-ar putea să nu fi prea mândru. Sunt atât de multe lucruri care trebuie făcute ca să-i încurajezi pe copiii tăi să rămână virtuoşi încât te îndemn cu tărie să citeşti cartea lui Tim şi Beverly LaHaye Raising Sexually Pure Kids (Cum să creştem copii puri sexual). Ea conţine câteva sfaturi foarte practice pe care le poţi aplica pentru familia ta. ÎNTREBĂRI DE EVALUARE 1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde apreciezi că te găseşti pe următoarea scală? 1_____________________________ 5 _______________________________ 10 Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum biruinţe. mers. trăiesc viaţa din belşug. 2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar acum? 3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar acum? Te provoc să faci acel lucru.

149

150

„Copiii sunt ca ceasurile; trebuie să li se dea voie să funcţioneze“.
JAMES C. DOBSON

„Tendinţa noastră este să-i înşfăcăm şi să-i ţinem pe copiii noştri şi să nu le dăm voie să facă greşeli. Apoi, când ei totuşi greşesc, ne grăbim să-i eliberăm pe cauţiune şi nu-i lăsăm să înveţe lecţii valoroase“.
JAMES C. DOBSON

„Când ai scăpat un băiat de posibilitatea de a face o greşeală, l-ai împiedicat totodată să-şi dezvolte iniţiativa“.
JOHN ERSKINE (1509-1591)

„A deveni tată e destul de uşor, dar a fi unul poate fi greu“.
WILHELM BUSCH (1832-1908)

„A fi tată este un maraton, nu un sprint“.
PAUL L. LEWIS

„Una din cele mai bune moşteniri pe care un tată o poate lăsa copiilor săi este să-şi iubească mama“.
C. NEIL STRAIT

„Nu trebuie să fii drept tot timpul. Copilul tău vrea un om ca tată, nu o formulă. El vrea părinţi reali, oameni reali, capabili să facă greşeli fără să fie deprimaţi din cauza asta“.
C. D. WILLIAMS

150

151 Ziua 19 Trăind biruinţe spirituale în familia ta

Taţilor, ajutaţi-i pe copiii voştri să rămână în picioare
STEVE FARRAR Recent i-am pus unui student de la colegiu în vacanţa de vară următoarea întrebare: „Care este cea mai mare surpriză pe care ai găsit-o în colegiu?“ Era o întrebare deschisă, aşa că nu eram sigur la ce să mă aştept. Ştiţi ce a spus? „Nici unuia din băieţii din dormitoare nu-i place de părinţii lui! Nici unul din ei nu are o relaţie cu părinţii lui. Şi aceasta este peste tot!“ Ce tragedie! Dar, taţilor, există o speranţă. Dacă ai copii mici, poţi să schimbi lucrurile chiar acum. Şi dacă ai copii mari, tot nu e prea târziu să începi să aplici aceste principii acum. Când te uiţi la copiii tăi, ce vezi? Îi vezi aşa cum sunt acum, sau aşa cum vor fi? Cred că mulţi oameni se uită la copiii lor în vârstă de patru ani şi văd doar nişte copii în vârstă de patru ani. Şi noi trebuie să-i evaluăm şi să-i apreciem ca şi copii în vârstă de patru ani. Dar pe de altă parte, noi trebuie de asemenea să vedem clar că aceşti copii de patru ani nu vor fi întotdeauna de patru ani. În zece ani ei vor fi de paisprezece ani, urmând ca în câţiva ani să obţină permisul de conducere. Ei vor fi de asemenea sub uriaşa presiune a anturajului, făcând unele din cele mai critice alegeri din viaţa lor. O decizie pe care o vor lua în fiecare zi este dacă să fie conducători sau urmaşi. Sunt convins că noi trebuie să-i „Gutenberg“ pe copiii noştri. Aşa cum Johannes Gutenberg a luat un teasc şi un poanson şi le-a transformat într-o presă de tipar, tot aşa noi, taţii, trebuie să-i luăm pe copiii noştri şi să le modelăm caracterul astfel încât să-i transformăm în conducători morali şi spirituali. Vorbesc despre transformarea copiilor noştri în oameni de caracter care pot să facă acele alegeri grele pe care puţini conducători din lumea noastră contemporană par să fie în stare să le facă. Timpul pentru a începe să facem aceasta este acum. Când un copil ajunge la adolescenţă se întâmplă ceva. Când copiii sunt mici, ei tind să creadă că tatăl lor a agăţat luna pe cer. Când copiii ajung la adolescenţă, uneori ei încep să creadă că tatăl lor trebuie să se ducă în lună. Ca să facem un pas mai departe, când un băiat sau o fată ajunge la adolescenţă, se va întâmpla unul din două lucruri. Un adolescent fie va merge la tovarăşii lui şi-şi va critica părinţii, fie va merge la părinţii lui şi-şi va critica tovarăşii. Bineînţeles că noi vrem ca ai noştri copii să vină la noi. Altfel spus, un copil va fi fie un conducător, fie un urmaş. Adolescenţii hotărăsc aceasta în fiecare zi a vieţii lor. Există o presiune care îi împinge să se drogheze, să facă sex şi tot ceea ce fac ceilalţi. Deci cum combatem noi aceasta? Transformându-i pe copiii noştri în conducători. Şi vom vedea imediat cum.

151

152 CONDUCEREA: CE ESTE EA? Ce este conducerea? Un prieten de-al meu a scris teza sa de doctorat despre conducere şi a găsit 165 de definiţii publicate. Unele din aceste definiţii sunt destul de complexe şi de uluitoare. Dr. Howard Hendricks, un distins profesor de la Seminarul Teologic din Dallas, a venit cu cea mai bună definiţie a unui conducător pe care am auzit-o vreodată. După părerea lui Dr. Hendricks, „Un conducător este cineva care conduce“. Nu lăsa ca simplitatea acestei definiţii să te păcălească. Ea este plină de semnificaţie. Recent un om mi-a dat cartea lui de vizită. Pe ea era scrisă poziţia lui de Director general şi Preşedinte. Am aflat mai târziu că omul acela este doar un pretext şubred de conducător. Totuşi cartea lui de vizită era impresionantă. Omul acela avea o poziţie de conducere, dar o carte de vizită sau un titlu ilustru nu-l face pe cineva conducător. Este important de asemenea să facem deosebirea între a conduce şi „a administra“. Administrarea este de obicei legată de un anumit tip de structură organizatorică. Un adevărat conducător poate să nu aibă nici un fel de structură organizatorică. El pur şi simplu conduce. În 1947, Dr. Chandrasekhar, profesor la Universitatea din Chicago, a fost planificat să predea un curs despre astrofizica avansată. Profesorul locuia în Wisconsin; planul lui era să facă naveta la Chicago de două ori pe săptămână, chiar dacă cursul se ţinea în timpul trimestrului de iarnă, şi ar fi întâmpinat vremea foarte geroasă cu care Midwest-ul putea să-l asalteze. Profesorul s-a gândit foarte mult la predarea acelui curs când a auzit că numai doi studenţi s-au înscris la cursul lui. S-a gândit la distanţă, la timpul petrecut departe de familia lui şi la zăpadă şi gheaţă. Dar apoi s-a gândit la cei doi studenţi şi a hotărât să-şi respecte angajamentul. Sperase bineînţeles la mai mult de doi studenţi, totuşi poate că aceştia doi vor merita timpul pe care-l va investi. Zece ani mai târziu, Dr. Chandrasekhar a fost foarte fericit să audă că acei doi tineri progresau destul de frumos. Chen Ning Yang şi Tsung-Dao Lee au primit amândoi Premiul Nobel pentru fizică în 1957. În 1983, Dr. Chandrasekhar a primit aceeaşi onoare. Ai putea spune că acel curs a meritat efortul. Profesorul, care şi-a demonstrat conducerea prin faptul că a vrut să predea doar la doi studenţi tineri şi motivaţi, bineînţeles că pe lângă programa analitică le-a transmis şi anumite valori morale şi un anumit caracter. Domnilor, copiii voştri sunt studenţii voştri. Voi predaţi un curs de conducere în fiecare zi. Şi fie că vă daţi seama sau nu de asta, ei urmăresc exemplul vostru ca şoimii. Poate aveţi numai un student sau doi, dar un om cu viziune ştie că oportunitatea de a forma viaţa copiilor săi cu un caracter evlavios este pur şi simplu prea bună ca s-o piardă. M-am gândit destul de mult la acest proces de tranformare a copiilor în conducători. Totodată am şi lucrat la aceasta. Am câţiva prieteni buni care sunt în acelaşi proces. Din când în când comparăm observaţiile pentru simplul motiv că nici unul din noi nu are de fapt tot procesul împreună. Aşa că pe cât posibil dăm unii altora ceea ce am observat şi discutăm chestiuni profesionale despre creşterea copiilor noştri pentru a deveni conducători. Eu am venit cu şapte principii care îi pot ajuta pe copiii tăi să stea în picioare într-o cultură care încearcă să-i tragă în jos în noroi.

152

153 1. Fii tu însuţi un conducător. Dave Johnson este un prieten de-al meu. Ani de zile Dave a condus un Harley, dar acum el conduce o maşină de patrulare. Dave este un poliţist din San Jose care a scris o carte fascinantă despre experienţele lui ca poliţist de stradă. Dave are multe povestiri care sunt vesele, dar iată una care te-ar putea face să plângi: Frank şi cu mine tocmai terminasem un apel şi ne urcam în maşinile noastre de poliţie. Când am pornit maşina mea, am auzit radioul poliţiei chemând numărul unităţii lui Frank. Dispecerul a raportat lipsa unui băieţel din locuinţa lui. În vârstă de doi ani, purtând pantofiori de tenis, salopetă şi un tricou albastru deschis. Mama adormise şi când s-a trezit cincisprezece minute mai târziu a descoperit că băieţelul lipsea. Frank a confirmat primirea apelului şi a început să conducă spre adresa respectivă. I-am spus dispecerului că voi răspunde şi eu la apel ca să ajut la căutare. Conduceam chiar în spatele maşinii lui Frank. Sergentul nostru, Dennis Busch, a auzit şi el apelul şi a transmis prin radio că va răspunde şi el la apel. Deodată dispecerul ne-a alertat: „Băieţelul pierdut a fost localizat – în piscina vecinului de alături“. Adrenalina a ţâşnit prin venele mele când am ajuns la butonul de comandă pentru aprinderea luminilor roşii. Am văzut luminile lui Frank aprinzându-se în acelaşi timp. Amândoi am accelerat. Am început să mă rog ca oamenii care au găsit băieţelul să ştie să dea primul ajutor şi să încerce să-l readucă în simţiri. Când Frank şi cu mine am dat colţul lângă adresa respectivă, am văzut câţiva oameni în faţa unei case. Dennis tocmai ieşea din maşina lui şi vorbea cu ei. Deodată l-am văzut năpustindu-se ca o săgeată spre o poartă din partea laterală a casei. Când Frank şi cu mine ne-am apropiat, unul din bărbaţi ne-a îndrumat: „Băiatul este în bazinul din curtea aceea din spate“. Nu-mi venea să cred ce auzeam. Frank şi cu mine am alergat printr-o curte îngustă laterală. Când am dat colţul casei l-am putut vedea pe Dennis scoţând trupul fără vlagă al băieţelului din bazin. L-a culcat pe băieţel pe cimentul rece de la marginea bazinului şi a început să-i dea primul ajutor, şi Frank a îngenuncheat ca să-l ajute. Cu Frank şi Dennis învârtindu-se în jurul trupului nemişcat, mie nu mi-a mai rămas nimic de făcut decât să privesc – ceea ce pentru majoritatea poliţiştilor este greu de făcut într-o situaţie de viaţă şi de moarte. Am cercetat faţa băieţelului, căutând vreun semn de viaţă care ar putea pâlpâi acolo. Dacă aş putea face ceva... Mi-au căzut ochii pe salopeta care atârna udă de trupul lui micuţ. Mă gândeam ce mult semăna cu cea pe care o purtau fetele mele când erau de aceeaşi vârstă. Am văzut pantofiorii de tenis din picioarele lui fără vlagă şi am observat că unul avea şiretul desfăcut. Mă întrebam dacă îi va mai lega cineva vreodată şireturile. Încercam cu disperare să înăbuş nodul care mi se strângea în gât. M-am întors, am făcut câţiva paşi şi mi-am scos batista ca să-mi şterg ochii. Când am pus-o înapoi în buzunar, am văzut patru bărbaţi care stăteau şi se uitau la Dennis

153

154 şi la Frank cum lucrau. I-am recunoscut că făceau parte din grupul care stătea în faţă când am sosit. Am simţit mânia ţâşnind înăuntrul meu: „Cine a găsit băiatul în bazin?“ am întrebat. Ei doar şi-au lăsat capetele în jos şi priveau ţintă spre pământ. Tocmai atunci au sosit pompierii. Curând o mască de oxigen a fost fixată pe faţa mică ce nu-şi schimbase expresia. Pompierii au preluat controlul; Dennis era încă în genunchi, lovind uşor pumnul mic şi strâns al băieţelului şi privind ţintă faţa lui lipsită de viaţă ... Mi-am ridicat din nou ochii spre cei patru bărbaţi care continuau să stea în grupul lor. Deodată toţi s-au întors şi au ieşit din curte, fără ca vreunul din ei să spună un cuvânt.8 Nu ştiu nimic altceva despre acei patru bărbaţi. Nu ştiu unde lucrau; nu ştiu dacă erau căsătoriţi; şi nu ştiu dacă erau democraţi sau republicani. Dar este ceva ce ştiu. Nici unul din acei patru bărbaţi nu era un conducător. Fiecare din ei era un urmaş. Dă-mi voie să presupun şi altceva despre aceşti patru bărbaţi. Dacă vreunul dintre ei avea copii, cred că îi vei vedea făcând aceleaşi lucruri pe care le făceau taţii lor. Să stea prin preajmă şi să se uite. În general vorbind, bărbaţii care sunt urmaşi produc copii care sunt urmaşi. Şi urmaşii sunt foarte buni doar să stea prin preajmă şi să se uite într-o situaţie de criză. Acel băieţel de doi ani şi-a pierdut viaţa pentru că patru bărbaţi erau urmaşi. Este convingerea mea că copiii din toată America mor din punct de vedere emoţional, spiritual şi moral din cauză că bărbaţii din vieţile lor pur şi simplu stau şi se uită. Pasivitatea înseamnă moarte! Ce trebuie să faci? Stai jos şi scrie pe hârtie un plan. Fixează câteva scopuri pentru familia ta. Ia micul dejun în oraş cu un tată care a reuşit şi află care sunt metodele lui. Strânge un mic grup de băieţi şi încurajaţi-vă şi ascuţiţi-vă unii pe alţii. Participă la o conferinţă a bărbaţilor despre conducere. Dar orice ai face, nu sta şi te uita! Nu-mi aduc aminte cine a spus aceasta, dar avea dreptate: „Există tot atâta risc în a nu face nimic cât în a face ceva“. Şi a nu face nimic cu copiii în ce priveşte conducerea înseamnă pur şi simplu să ceri tragedia în anii adolescenţei. Deci ce urmează de aici, tăticule? Rămâi în picioare sau doar stai şi te uiţi? 2. Fii un submarin spiritual sub suprafaţa vieţii copiilor tăi. Tom Clancy cunoaşte submarinele. De aceea scrie el următoarele cu atâta certitudine: Submarinul. Cuvântul în sine implică secret şi moarte... De la crearea lui în Statele Unite acum circa patruzeci de ani, submarinul nuclear de atac (SSN) a devenit cea mai de temut armă din oceanele lumii... Iată o creatură care, la fel ca Străinul lui Ridley Scott, apare când vrea, distruge ce vrea şi dispare imediat pentru a lovi din nou când vrea el.9

8

David R. Johnson, The Light behind the Star (Lumina din spatele stelei) (Sisters, Ore.: Questar Publishers, 1989), 93-6. 9 Tom Clancy, Submarine: A Guided Tour Inside a Nuclear Warship (Submarinul: Un tur teleghidat în interiorul unei nave de război nucleare) (New York: Berkley Books, 1993), xix.

154

155 Vreau să supun atenţiei voastre, domnilor, faptul că Dumnezeu v-a chemat să fiţi un SSN pentru copiii voştri. Când este vorba de războiul spiritual, trebuie să înţelegeţi că vi s-au dat arme grozav de puternice. După estimarea mea, Efeseni 6 ne spune că bărbaţii evlavioşi care îşi conduc familiile au potenţialul să fie nici mai mult nici mai puţin decât nave de război secrete pentru războiul spiritual: „Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti. De aceea, luaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul“ (Efeseni 6:11-13). Un om care a îmbrăcat toată armura lui Dumnezeu este o forţă de care trebuie să se ţină seama. Rugăciunile unui om care a îmbrăcat toată armura lui Dumnezeu sunt letale. Eficiente. Protectoare. Dumnezeu răspunde la rugăciunile unui astfel de om care este vigilent să se roage cu perseverenţă pentru copiii săi. Noi înţelegem, domnilor, că nu putem fi cu copiii noştri douăzeci şi patru de ore pe zi. Nu putem fi cu ei de fiecare dată când întâlnesc o presiune din partea anturajului. Dar aceasta nu înseamnă că voi n-aveţi nici o influenţă. Suntem într-un război spiritual. Un om în toată armura lui Dumnezeu are aceeaşi forţă ca un SSN. Prin rugăciunile voastre aveţi posibilitatea să influenţaţi situaţiile în care voi nu sunteţi fizic prezenţi. Poate nu sunteţi detectaţi, dar asta nu înseamnă că nu sunteţi eficienţi. 3. Aşteaptă de la copiii tăi să fie conducători. „Nu ştiu ce să fac“, a spus un om terapistului său. „Soţia mea crede că este pian“. „Bine atunci, adu-o ca s-o văd“. „Eşti nebun?“ a exclamat soţul. „Ai idee cât costă să muţi un pian?“ Morala povestirii? Dacă tu crezi că ai tăi copii sunt conducători şi te aştepţi ca ei să devină conducători, atunci copiii tăi vor începe să se vadă conducători. Dacă te aştepţi ca ai tăi copii să meargă cu mulţimea, atunci e foarte probabil că vor merge. Te aştepţi ca ei să-şi croiască drum împotriva curentului când toţi ceilalţi se lasă purtaţi de curent în jos? Atunci probabil că aşa vor face. Aşteaptă de la copiii tăi să fie conducători. Dacă este important pentru tine, va fi important şi pentru ei. 4. Încurajează-i pe copiii tăi să fie conducători. Toţi conducătorii ajung să fie descurajaţi. De aceea ei au nevoie de încurajare, care este un cuvânt mare. El înseamnă „să pui curaj în“. Aceasta este slujba unui tată. E greu să fii un adolescent care merge împotriva înţelepciunii convenţionale; uneori copiii pot obosi în facerea binelui. Atunci mai ales tu trebuie să pui curaj în ei. Doi psihiatrii erau la un congres. „Care a fost cel mai dificil caz al tău?“ l-a întrebat unul pe celălalt. „Odată am avut un pacient care trăia în lumea unei pure fantezii. El credea că un unchi bogat şi extravagant din America de Sud urma să-i lase o avere. Toată ziua el stătea şi aştepta să sosească o scrisoare imaginară de la un avocat închipuit“.

155

156 „Şi care a fost rezultatul?“ „A fost o luptă care a durat opt ani de zile, dar în final l-am vindecat. Şi apoi scrisoarea aia stupidă a sosit...“ Ultimul lucru pe care vrem să-l facem este să ne descurajăm în vreun fel copiii. Nu vrem să le descurajăm visele, speranţele, aspiraţiile, sau curajul moral. Vrem să-i ajutăm să devină optimişti cu privire la ce are Dumnezeu în stoc pentru ei ca să fie şi să facă. Thomas Fuller a spus odată că un cavalerist tânăr trebuie să aibă un cal bătrân. Ghiciţi ce, prietenii mei – voi sunteţi caii. Şi numele vostru nu este Trigger (Trăgaci), Champion (Campionul), sau Silver (Argintul). Numele vostru ar trebui să fie mai degrabă Încurajare. 5. Aminteşte-le copiilor tăi că sunt conducători. „Tată“, a întrebat un pui de urs polar pe tatăl său, „sunt eu 100 la sută urs polar?“ „Bineînţeles că eşti“, a răspuns ursul tată. „Părinţii mei sunt 100 la sută urşi polari, ceea ce face ca eu să fiu 100 la sută urs polar. Părinţii mamei tale sunt 100 la sută urşi polari, deci şi ea este 100 la sută urs polar. Da, asta face ca tu să fii 100 la sută urs polar. Dar de ce întrebi?“ „Eu îngheţ aici, tată“. Copiii au nevoie să li se amintească frecvent cine sunt. Când îmi las copiii la şcoală, deseori le spun în timp ce se dau jos din maşină: „Fii un conducător astăzi“. De ce fac asta? Pentru că ei au nevoie să li se amintească. Urşii polari mici pot avea nevoie să li se amintească cine sunt când simt frigul. Copiii noştri au nevoie să li se amintească, atunci când încep să meargă după turmă, că un conducător nu face aşa ceva. Ei sunt conducători, nu urmaşi. E treaba ta să le aminteşti când încep să se îndoiască. Lev Tolstoi a comentat odată: „Noi am pierdut, pentru că ne-am spus că am pierdut“. Aminteşte-le copiilor tăi că sunt conducători. Frecvent. 6. Susţine-i în activitatea lor de conducere. Jucătorii de golf profesionişti joacă în fiecare turneu cu un băiat de mingi. Băiatul de mingi este mai mult decât un umăr în plus care să ridice sacul cu crose. Un băiat de mingi este acolo pentru susţinere. Un bun băiat de mingi poate fi un suport uriaş în focul competiţiei. Tommy Bolt a fost unul din cei mai mari jucători de golf ai tuturor timpurilor. Dar el avea şi un temperament legendar. Într-un an Tommy juca într-un turneu în California de Sud, şi era încă marcat de scorul lui din ziua precedentă. El i-a spus băiatului său de mingi să nu-i spună nici un cuvânt. Tommy a lovit prima lui minge, şi ea a venit şi s-a oprit în spatele unui copac. El l-a întrebat pe băiatul lui de mingi ce părere avea de o crosă de cinci. Băiatul de mingi n-a dat nici un răspuns. Tommy a lovit mingea cu o crosă de cinci şi a reuşit o lovitură incredibilă în urma căreia mingea a aterizat pe iarba verde. Tommy s-a întors spre băiatul lui de mingi şi a spus cu mândrie: „Ei bine, ce părere ai de asta?“ „Nu era mingea ta, Tommy“, a spus băiatul de mingi în timp ce ridica sacul şi se îndrepta spre iarba verde. Unul din cele mai importante mijloace prin care poţi să-i susţii pe copiii tăi este să-i asculţi. Când este ceva care-i roade, află ce se întâmplă în inima lor. Nu va fi uşor pentru

156

157 copiii tăi să fie conducători când majoritatea prietenilor lor sunt urmaşi morali. Şi vor fi momente când pur şi simplu vor simţi nevoia să vorbească. Deci fii acolo, cu urechile foarte larg deschise şi cu o inimă foarte larg deschisă. Dacă vei face aceasta, ei vor şti că sunt susţinuţi. Pentru că ţie ţi-a păsat suficient de mult de ei ca să-i asculţi. 7. Răsplăteşte-i pentru demonstrarea calităţii de conducător. Când un copil reuşeşte să conducă, el trebuie să fie răsplătit. Când copilul tău mănâncă de prânz la şcoală cu un copil de care ceilalţi copii îşi bat joc, el trebuie să fie răsplătit. Când adolescentul tău rămâne neclintit în mijlocul vânturilor şuierătoare ale presiunii anturajului şi face ce este drept, el trebuie să fie răsplătit. Dar cum? Când spun răsplată, nu mă gândesc la bani sau la un cadou. Există desigur un timp şi un loc şi pentru asta. Dar sunt şi alte modalităţi prin care poţi să-i dai unui copil o răsplată. Una din modalităţile mai bune de a-i răsplăti pe fiii şi fiicele tale este cu cuvintele tale. Recunoaşte verbal realizarea sau reuşita lor. Există un motiv pentru care cred că lucrul acesta este important. Critica întotdeauna îi urmăreşte pe conducători. Bărbaţii şi femeile şi băieţii şi fetele care rămân în picioare neclintiţi sunt cele mai uşoare ţinte. Un băiat a exersat ani de zile ca să devină un mare pianist. În sfârşit seara debutului său a sosit. Sala era arhiplină. Băiatul a cântat cu toată inima lui pentru audienţă. Totuşi când au apărut ziarele, criticii au făcut praf realizarea lui. Un muzician bătrân şi înţelept l-a luat pe băiat pe după umeri şi i-a spus: „Ţine minte, tinere, în nici un oraş din lume nu s-a ridicat vreodată o statuie unui critic“. Copilul tău va avea foarte mulţi critici. Ai grijă să nu fi şi tu unul dintre ei.

Luată din Standing Tall (Să rămânem în picioare) de Steve Farrar. © 1994, 2001 de Steve Farrar. Folosită cu permisiunea lui Multnomah Publishers, Inc. Disponibilă la librăria ta locală.

La o recentă conferinţă a bărbaţilor, am întrebat câţi din tipii de acolo îşi urau taţii. Media de vârstă a participanţilor la conferinţă era de treizeci şi cinci de ani, şi majoritatea copleşitoare a acestor bărbaţi s-au ridicat în picioare! Problema cu taţii care nu sunt în relaţii bune cu copiii lor este uriaşă. Este oriunde mă uit în zilele noastre. Taţii din toate părţile ţării şi-au dezamăgit copiii. Şi există doar o singură cale de a rezolva această problemă. Pocăinţa – din partea taţilor! Realizezi că dacă tu nu te întorci înapoi şi nu te împaci cu copiii tăi faţă de care ai greşit, vei contribui şi mai mult la îndepărtarea lor de Domnul decât orice altceva din lumea aceasta? Aşa este! Taţii au un impact uriaş asupra felului în care copiii lor reacţionează faţă de Domnul. Dacă ai voştri copii nu se bizuie pe Dumnezeu chiar acum, voi, taţilor, trebuie să trăiţi această biruinţă imediat. Copiii voştri nu-şi pot permite ca voi să nu faceţi aceasta. ÎNTREBĂRI DE EVALUARE 1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde apreciezi că te găseşti pe următoarea scală?

157

158

1_____________________________ 5 _______________________________ 10 Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum biruinţe. mers. trăiesc viaţa din belşug. 2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar acum? 3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar acum? Te provoc să faci acel lucru.

158

159

159

160

„Este posibil ca noi – în urmărirea unei vieţi disciplinate – să ne aţintim privirea spre mai mult decât scopurile vieţii. Ne luăm trei slujbe la biserică. Memorăm nu doar versete, ci capitole. Vindem televizorul sau ne sculăm la ora 4:00 în fiecare dimineaţă pentru devoţiuni ... Dar s-ar putea să fi pierdut din vedere lucrurile mai urgente şi mai evidente. Am trecut cu vederea lucruri ca o cameră curată, sau a fi punctual, sau înfrânarea limbii“.
JONI EARECKSON TADA

„Să nu ne înşelăm – fără creştinism, fără educaţie creştină, fără principiile lui Hristos întipărite în minte în tinereţe, creştem pur şi simplu nişte păgâni“.
PETER MARSHALL (1902-1949)

„Părintele trebuie să se convingă că disciplina nu este ceva ce el îi face copilului; este ceva ce el face pentru copil“.
JAMES C. DOBSON

„Cel mai bun mijloc pentru un copil de a învăţa să se teamă de Dumnezeu este să cunoască un creştin adevărat. Cel mai bun mijloc pentru un copil de a învăţa să se roage este să locuiască cu un tată şi o mamă care cunosc o viaţă de prietenie cu Dumnezeu şi care se roagă cu adevărat“.
JOHANN HEINRICH PESTALOZZI (1746-1827)

160

161 Ziua 20 Trăind biruinţe spirituale în familia ta

Insuflaţi disciplina bunelor maniere
ELISABETH ELLIOT Foarte puţini părinţi din zilele noastre realizează că a-i învăţa pe copiii lor bunele maniere de fapt are ceva de a face cu umblarea lor cu Domnul. În esenţă, bunele maniere sunt un mod de a extinde bunăvoinţa faţă de cei din jurul nostru. Ei spun: Tu eşti atât de important încât nici nu mă gândesc să fac ceva lipsit de bunăcuviinţă în prezenţa ta. Bunele maniere nu sunt un lucru banal. Şi a avea reguli de urmat pentru copiii tăi nu înseamnă să fii legalist. Aşa cum va explica atât de elocvent Elisabeth Elliot, regulile mânuite în mod potrivit încurajează relaţiile pentru că ele forţează copiii să dea întâietate altor oameni, ceea ce este o caracteristică a creştinului de pe Primul Scaun. În multe din micile grădini din spatele casei din Anglia se pot vedea spaliere – pomi sau arbuşti care au fost învăţaţi să crească turtiţi de un perete, dând un efect bidimensional. Deşi lucrul acesta este cu totul contrar direcţiei în care ar fi crescut dacă ar fi fost lăsaţi liberi, ei ocupă puţin loc şi produc flori frumoase sau fructe. Aşa cum grădinarul care spaliază pomii colaborează cu Dumnezeu, tot aşa părinţii colaborează cu El la instruirea copiilor în felul în care ei trebuie să meargă, nu în felul în care ar merge în mod natural. Domnul Isus a folosit metafora viţei ca să ne înveţe despre unirea noastră cu El, o unire menită să aibă ca rezultat rodnicia noastră care Îl va glorifica pe Dumnezeu. „Tatăl Meu este vierul. Pe orice mlădiţă, care este în Mine şi n-aduce rod, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţă, ca să aducă şi mai mult rod“ (Ioan 15:1-2). E greu să rezişti presiunilor societăţii noastre care zice „fă ce te taie capul“, şi chiar părinţii creştini zeloşi se simt uneori nesiguri cu privire la înţelepciunea de a întocmi măcar cea mai sumară listă de reguli. Oare nu-i va face pe copii rebeli? Oare nu este legalistă? Şi dacă nu vom putea să-i obligăm? În frica noastră de a nu-i băga pe copii în tiparul nostru, suntem în pericol să lăsăm lumea să ne bage în tiparul ei – un lucru de care Pavel i-a avertizat cu tărie pe creştinii romani să se ferească. Dumnezeu conferă părinţilor o foarte mare încredere. Ei răspund de „via“ care este familia. Putem să privim regulile impuse copiilor ca aracii şi legăturile care împiedică viţa să crească năpădită de buruieni, şi o fac să producă cele mai bune roade, în timp ce curăţirea ar putea reprezenta pedeapsa aplicată de părinţi. Domnul Isus spune: „Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce mult rod; căci, despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic“ (Ioan 15:5). Această „rămânere“ nu este un sentiment vag de religiozitate. Domnul Isus spune clar că aceasta înseamnă ascultare. Unirea cu El este imposibilă fără armonia cu voia Lui. „De ce-Mi ziceţi: «Doamne, Doamne!»“, a întrebat Domnul Isus, „şi nu faceţi ce spun Eu?“ (Luca 6:46). Grădinarul îşi iubeşte grădina, cunoaşte fiecare floare şi fiecare arbust şi fiecare pom, înţelege calităţile şi nevoile lor speciale, şi le acordă o îngrijire atentă. Părinţilor li se dă sarcina delicată de a instrui un copil imperfect şi foarte sensibil, care nu este proprietatea 161

162 lor, ci le este încredinţat lor pentru un timp, ca ei să-i înfrâneze tendinţele naturale care sunt nefolositoare sau distructive şi să-l îndrepte în schimb spre Dumnezeu. Dumnezeu în îndurarea Lui a spus poporului Său ce să facă şi ce să nu facă. Părinţii mei au făcut reguli pentru noi, araci şi legături ca să ne ajute să trăim o viaţă plină de pace şi de roade. Respectarea acestor reguli a fost instruirea noastră timpurie în ceea ce priveşte acea lepădare şi moarte a eului care nu vor fi niciodată uşoare pentru oricine dintre noi atâta vreme cât trăim în acest trup muritor, totuşi chiar această lepădare este calea spre libertate şi împlinire. Copilul ascultător este cel mai fericit copil. Regulile şi consecinţele încălcării lor au insuflat în noi o teamă sănătoasă, nu numai de părinţii noştri, dar şi de autoritate în general. Prietenul meu Essie şi cu mine, în drumul nostru spre şcoală, am încălcat odată proprietatea unei şcoli catolice. N-am uitat niciodată cum am tremurat de frică atunci când o călugăriţă ne-a dojenit. Cred că a fost prima oară când altcineva în afară de părinţii mei m-a corectat. N-am mai pus niciodată piciorul pe teritoriul acela. Deşi Biblia are multe de spus cu privire la temerea de Domnul, învăţătura creştină despre lucrul acesta este rară astăzi. Îndată ce este menţionat acest lucru se ridică obiecţii. Nu este frica un motiv demn de dispreţ? De ce trebuie să ne temem de Cel care ne iubeşte aşa cum ne iubeşte El? Dacă El este Păstorul nostru, Mântuitorul nostru şi Prietenul nostru, cum am putea să ne temem de El? „El nu este un leu îmblânzit“, spune C. S. Lewis. Când prin Moise s-au dat cele Zece Porunci, acolo erau tunete şi fulgere şi sunetul trâmbiţei, şi muntele era plin de fum. Poporul lui Israel tremura de frică, stătea la distanţă şi îl implora pe Moise să vorbească el mai degrabă decât să-L lase pe Dumnezeu să le vorbească, ca să nu moară. Observaţi cu ce cuvinte le-a răspuns Moise. „Nu vă înspăimântaţi; căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare, şi ca să aveţi frica Lui înaintea ochilor voştri, pentru ca să nu păcătuiţi“ (Exod 20:20, sublinierea îmi aparţine). Nu vă înspăimântaţi – ca să aveţi frica Lui înaintea ochilor voştri! Cuvintele par să se contrazică în mod ciudat, dar eu cred că aici sunt două feluri de frică: frica de vătămare fizică, care Moise îi asigură că nu se cere, şi frica fără de care cu siguranţă ar ajunge la dezastru spiritual. Frica unui copil de pedeapsa fizică îl duce la ascultare, dar la fel face şi dorinţa lui naturală de a face plăcere oamenilor pe care el îi iubeşte. Acesta este începutul respectului. Până să ajungem să iubim perfect, ceea ce nu se va întâmpla pe această planetă decăzută, trebuie să ne temem. Până va fi alungată de dragostea perfectă, frica este un lucru salutar. Frica ne salvează. Frica de Domnul, după cum spun Proverbele, este „urârea răului“. Este „răsplata smereniei“, „începutul înţelepciunii“, este „un izvor de viaţă“. Ea „lungeşte zilele“ şi este „un loc de adăpost“ pentru copiii celui care se teme de Domnul (Proverbe 8:13; 22:4; 9:10; 14:27; 10:27; 14:26). Noul Testament ne învaţă necesitatea acestei temeri dacă vrem să trăim o viaţă sfântă. „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup. Ca unii care cunoaştem deci frica de Domnul, pe oameni căutăm să-i încredinţăm; dar Dumnezeu ne cunoaşte bine“ (2 Corinteni 5:10-11). „Şi dacă chemaţi ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre“ (1 Petru 1:17). „Să ne arătăm mulţumitori şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică; fiindcă Dumnezeul nostru este «un foc mistuitor»“ (Evrei 12:28-29).

162

163 Scriitori vechi au văzut că frica de Domnul favorizează sănătatea interioară; ea este o lampă într-un loc întunecos, ea luminează şi învaţă, mistuie răul, arde gândurile greşite. George Macdonald a scris: „Teama de Dumnezeu îl va face pe om să fugă, nu de El, ci de el însuşi; nu de El, ci la El, Tatăl lui însuşi, de teamă să nu-I facă rău Lui, sau aproapelui său“ (Predici nerostite, 30). Am văzut un film care arăta cum îşi instruia puii o mamă urs polar. Ei au ieşit poticnindu-se din bârlogul lor de gheaţă, toţi trei cu ochii puţin împăienjeniţi după lunga hibernare; puii erau orbiţi de strălucirea soarelui şi îmbătaţi de libertatea lumii vaste care se întindea înaintea lor. Mama avea o treabă serioasă de care urma să se ocupe: să-i înveţe pe copiii ei cum să supravieţuiască într-o lume îngheţată. Nu era timp de pierdut. Ea i-a înghiontit aşezându-i în linie, arătându-le unde să meargă, rostogolindu-se pe un banc de zăpadă (au urmat-o fără teamă), evitând crăpăturile din gheaţă (au sărit peste ele), luându-i cu ea la locul unde putea să-i înveţe cum să găsească hrana. Exemplul era totul – sau aş putea spune aproape totul. Învăţăturile verbale nu erau necesare, dar câteva ghionturi rapide la funduleţele lor mici şi păroase cu siguranţă au ajutat. Tot aşa Păstorul nostru iubitor ne conduce pe cărări ale dreptăţii, folosind din când în când nuiaua Sa pentru corectare şi toiagul Său pentru protecţie, pe amândouă psalmistul găsindu-le mângâietoare. În toate rutinele zilnice de acasă noi eram învăţaţi: iată ce facem noi, iată cum facem noi aceasta, iată unde merg lucrurile. Majoritatea acestora erau rutine şi obiceiuri stabilite pur şi simplu după felul în care îşi rânduiseră viaţa părinţii noştri. Noi am învăţat urmărindu-i. Dar dacă părinţii noştri n-ar fi fost acolo? Dar dacă am fi văzut mai mult la un alt îngrijitor decât am văzut la tata şi la mama? Puterea de influenţă s-ar fi diluat. „Timpul calităţii“ nu va putea înlocui niciodată zilele obişnuite petrecute împreună făcând lucruri obişnuite. Cât despre ce aveam de făcut, rutinele dimineţii erau bine fixate în zilele săptămânii: Scularea. Îmbrăcarea. Servirea micului dejun. Rugăciunea împreună cu familia. Spălarea pe dinţi. Facerea patului. Pregătirea pentru şcoală. Cum făceam aceste lucruri, după ele veneau şi mai multe aluzii şi învăţături repetate, de exemplu: Scoală-te imediat când eşti chemat. Îmbracă-te repede (nici un exerciţiu de meditaţie în mijlocul podelei), şi în mod potrivit (aveam haine pentru şcoală, pentru joacă şi pentru biserică, şi foarte puţine din fiecare, aşa că trebuia să le purtăm pe cele potrivite). Vino la micul dejun punctual (la 7:10, nu la 7:11). Vino vesel. Dacă cineva din casa noastră apărea având o înfăţişare încruntată, putea fi rugat să meargă înapoi sus şi „să caute o faţă veselă“. Ce moarte a eului cerea aceasta! Ce renunţare la sentimentele rele ale cuiva! Mi-amintesc bine de asta. Nu era o cerinţă capricioasă. Cartea Proverbe susţine aceasta: „O inimă veselă înseninează faţa“, „O privire prietenoasă înveseleşte inima“ (15:13, 30), şi aceasta este mai mult pentru alţii decât pentru sine.

163

164 Mănâncă politicos. Bunele maniere la masă nu pot fi scăpate din vedere, pentru că dacă există un domeniu în care să se vadă climatul spiritual şi emoţional al unui cămin, acela este la masă. Pentru părinţii mei politeţea avea importanţă, printre alte lucruri: Dacă nu poţi să spui ceva plăcut despre mâncare, nu spune nimic. Şervetul în poală, toată lumea. Sonny, coatele jos de pe masă. Stai dreaptă, Bets. Te cocoşezi. Aşa-i mai bine! Mănâncă ce ţi s-a pus înainte. Dă laptele altcuiva înainte să te serveşti tu. Nu te întinde, Davy. Cere. Bun băiat. Nu întrerupe. Ginny, ţine-ţi lingura cum trebuie – aşa, nu aşa. Nu fă punte cu cuţitul, Tommy. Jim, noi nu mâncăm cu cuţitele. Ai o furculiţă – să vedem dacă poţi s-o ţii cum trebuie. Bravo ţie! Nu mesteca cu gura deschisă. Nu vorbi cu gura plină! Repetarea nesfârşită a acestor îndemnuri poate epuiza pe cei mai tari taţi şi mame şi-i poate face să se întrebe dacă într-adevăr contează cum ne purtăm când ingerăm hrana noastră zilnică necesară. Era conversaţie la mesele noastre. Nu erau numai reguli şi corectări, nicidecum. Dar conversaţia este mai plăcută când oamenii se poartă civilizat. A le spune ce să facă şi cum să facă nu este tot ce le trebuie copiilor. Ei au nevoie de ajutor ca să facă. Dumnezeu nu ne lasă să ne descurcăm singuri. După ce ne-a spus ce să facem şi cum să facem, El Îşi ajută copiii în tot felul de moduri. Moise l-a numit pe fiul lui Eliezer, care înseamnă „Dumnezeul meu este ajutorul meu“. Dumnezeu este un ajutor foarte prezent în necaz. „Domnul este de partea mea; nu mă tem de nimic: ce pot să-mi facă nişte oameni? Domnul este ajutorul meu“, a scris psalmistul (Psalmul 118:6-7), iar în scrierile profetice Hristos Însuşi vorbeşte: „Dar Domnul Dumnezeu M-a ajutat; de aceea nu M-am ruşinat“ (Isaia 50:7). „Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră: căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar Însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite“ (Romani 8:26). „Să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie“ (Evrei 4:16). În epistola sa către efeseni apostolul Pavel descrie neputinţa noastră când trăiam după „duhul care lucrează acum în fiii neascultării... când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre... Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos – prin har sunteţi mântuiţi“ (Efeseni 2:2-5). Harul a făcut pentru noi ceea ce noi nu puteam face pentru noi înşine. Şi tot aşa părinţii, spune cumnata mea Lovelace Howard, fac pentru copiii lor ceea ce ei nu pot să facă singuri pentru ca ei să poată învăţa să facă ceea ce trebuie să facă singuri. Noi am învăţat cum să ne spălăm pe dinţi prin părinţii noştri care au făcut aceasta pentru noi când ne-au ieşit pentru prima oară dinţii şi prin ajutorul pe care ei ni l-au dat am învăţat să facem singuri. Până la sfârşit a fost cuvântul. Zilnic, credincios. Şi facerea patului? Neted.

164

165 Am descris deja cu câtă grijă am fost învăţaţi unde merg lucrurile: un loc pentru fiecare lucru, fiecare lucru la locul lui. Era siguranţă în această rutină şi consistenţă. Viaţa se simplifică atunci când ştii ce, cum şi unde. Un cârlig pentru cheile de la maşină şi cheile de la maşină totdeauna în cârlig elimină gesticulările violente prin toată casa cu toată lumea ţipând la toată lumea căutând să afle cine le-a folosit ultima dată. Ordinea într-un cămin liniştit nu este posibilă fără aplicarea principiilor eterne. În definitiv, lucrurile mici, obişnuite sunt cele care alcătuiesc în cea mai mare parte viaţa noastră. Aceasta este materia primă pentru viaţa spirituală. Dacă dispreţuim lucrurile mici, privind datoriile normale în gospodărie ca poveri, rutinele ca fiind plictisitoare, regulile ca fiind prea restrictive, nu vom învăţa niciodată, nici nu vom putea să-i învăţăm pe copiii noştri, să trăiască o viaţă de armonie sfântă. Aceasta necesită în primul rând credincioşie în detaliile plictisitoare, să învăţăm să le facem bine ca să putem să facem din ele o jertfă pentru Domnul, pentru că, în definitiv, este lucrarea Lui dată nouă. Este pâinea noastră cea de toate zilele pentru care ar trebui să învăţăm să fim recunoscători. O astfel de credincioşie este temelia pentru tot ce ar putea Dumnezeu să ne ceară vreodată să facem. Preocuparea cu noi înşine, progeniturile sinelui, interesele personale, egoismul – acestea sunt motivele pentru care ţipăm unii la alţii. Ia-ţi ochii de la tine însuţi; ridică-ţi ochii şi priveşte în jur! Sunt fraţii şi surorile tale; ei au nevoi în care poţi să-i ajuţi. Ascultă-le confidenţele; ţine-ţi inima larg deschisă la chemările lor şi mâinile gata să le slujească. Învaţă să dai, nu să iei, să îneci nevoile tale flămânde în fericirea de a te dărui pentru împlinirea intereselor celor foarte apropiaţi şi foarte dragi. Ridică-ţi ochii şi priveşte în afara acestui eu al tău îngust şi înghesuit. Vei descoperi spre surpriza ta fericită secretul blândeţii şi amabilităţii Domnului Isus, şi roadele Duhului vor înmuguri şi vor înflori toate din viaţa ta.

Luată din The Shaping of a Christian Family de Elisabeth Elliot Gren. © 1992 de Elisabeth Elliot Gren. Publicată de Thomas Nelson Publishers. Folosită cu permisiune. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

A-i încuraja pe copiii tăi să-şi trăiască viaţa pe Primul Scaun poate fi uneori o treabă obositoare. Mai ales când iei în considerare toate acele detalii mici asociate cu aceasta. În timp ce toate familiile vor avea întrucâtva rutine diferite de familie, este important să ne amintim că regulile pe care noi le impunem în familiile noastre nu sunt numai pentru binele nostru sau numai pentru binele copiilor noştri. Deşi există nişte avantaje pentru familia noastră când urmează anumite reguli, principalul binefăcător este Dumnezeu. Toate acţiunile noastre sunt pentru glorificarea lui Dumnezeu, şi cei care-L pun pe El pe primul loc şi pe alţi oameni pe locul doi Îl glorifică pe El pe deplin. Haideţi să ne propunem toţi să-L glorificăm pe Dumnezeu în toate acţiunile noastre, chiar şi în detalii. Ca să înveţi mai mult despre transformarea familiei tale într-o familie centrată pe Dumnezeu, citeşte cartea lui Elisabeth Elliot The Shaping of a Christian Family (Formarea unei familii creştine).

165

166 ÎNTREBĂRI DE EVALUARE 1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde apreciezi că te găseşti pe următoarea scală? 1_____________________________ 5 _______________________________ 10 Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum biruinţe. mers. trăiesc viaţa din belşug. 2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar acum? 3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar acum? Te provoc să faci acel lucru.

166

167

„Disciplina şi dragostea nu sunt opuse; una este o funcţie a celeilalte“.
JAMES C. DOBSON

„Creşterea ideală a copiilor este modelată după relaţia dintre Dumnezeu şi om“.
JAMES C. DOBSON

„Iubiţi-i pe copiii voştri cu toată inima voastră, iubiţi-i suficient de mult ca să-i disciplinaţi până nu este prea târziu... Lăudaţi-i pentru lucrurile importante, chiar dacă trebuie să le întindeţi puţin. Lăudaţi-i mult. Ei trăiesc din aceasta ca din mijloacele de existenţă, şi au nevoie de aceasta mai mult decât de mijloacele de existenţă“.
LAVINA CHRISTENSEN FUGAL

„Dacă accepţi autoritatea Domnului Isus în viaţa ta, atunci accepţi autoritatea cuvintelor Lui“.
COLIN URQUHART

167

168 Ziua 21 Trăind biruinţe spirituale în familia ta

Deprinde-i pe copiii tăi să respecte autoritatea
TED TRIPP Dorinţa lui Dumnezeu pentru căsnicia ta este ca tu să produci urmaşi evlavioşi. În primul rând, El vrea ca tu să fii evlavios. Apoi El vrea ca tu să transmiţi credinţa ta copiilor tăi. Din nefericire, mulţi părinţi nu vor să-şi asume responsabilitatea de a transmite mai departe credinţa lor. Mulţi doar speră că ai lor copii vor primi credinţa. O biruinţă majoră pentru părinţii creştini este să-şi asume responsabilitatea de a creşte copii evlavioşi. Noi, ca părinţi ai copiilor noştri, avem răspunderea de a fi o autoritate pentru ei. Avem răspunderea de a le spune despre lucrurile lui Dumnezeu. Avem răspunderea de a le arăta cum să pună în aplicare lucrurile Domnului. Suntem responsabili. Eşti tu gata să-ţi asumi răspunderea? Băieţii erau afară în atelier, lucrând la cărucior. Fiica noastră a ieşit afară să-i cheme la masă. „Voi amândoi să intraţi în casă, să vă spălaţi, şi să vă pregătiţi pentru masă. Imediat!“ a anunţat ea cu autoritate. „Vin băieţii înăuntru?“ a întrebat soţia mea, când fiica noastră s-a întors în casă singură. „Eu i-am chemat“, a spus ea cu o privire care o trăda. De ce nu veniseră băieţii? Pentru că sora lor era cea care îi chemase, şi ei n-aveau de gând să se supună autorităţii ei. Ea s-a întors în atelier cu acelaşi mesaj, dar a adăugat două cuvinte puternice: „Mama a spus ...“. Fiica noastră nu avea autoritatea să ordone băieţilor să intre în casă. A doua oară când i-a chemat pe băieţi, ea i-a chemat ca agent al mamei lor. Ei au ştiut atunci că era timpul să vină. CONFUZIE CU PRIVIRE LA AUTORITATE Culturii noastre nu-i place autoritatea. Nu numai că nu ne place să fim sub autoritate, nu ne place să fim autorităţi. Unul din locurile în care lucrul acesta se vede cel mai clar este în casa noastră, acolo unde autoritatea ne incomodează. Avem nevoie de o înţelegere biblică a autorităţii. Întrebările abundă. Care este natura autorităţii părinţilor asupra unui copil? Este ea absolută sau relativă? Este autoritatea învestită în părinţi datorită diferenţei relative de dimensiune dintre părinţi şi copilaşi? Suntem noi la conducere pentru că suntem mai deştepţi şi mai experimentaţi? Suntem noi chemaţi să conducem pentru că noi nu suntem păcătoşi, dar ei sunt? Avem noi dreptul să spunem copiilor noştri să facă orice vrem noi să facă? Dacă nu răspunzi la întrebări ca acestea, vei fi de încercat şi nesigur în îndeplinirea datoriei tale faţă de Dumnezeu şi faţă de copiii tăi. Dacă eşti nesigur cu privire la natura 168

169 şi extinderea autorităţii tale, copiii tăi vor suferi mult. Ei nu vor şti niciodată ce să aştepte de la tine pentru că regulile de bază se vor schimba mereu. Ei nu vor învăţa niciodată valorile absolute şi principiile Cuvântului lui Dumnezeu, singurele care-i pot învăţa înţelepciunea. Părinţii din cultura noastră deseori improvizează pentru că ei nu înţeleg mandatul biblic de a-şi păstori copiii. Scopurile creşterii copiilor deseori nu mai sunt nobile, ci vizează mai degrabă confortul şi convenienţa imediată. Când părinţii cer ascultare pentru că se simt sub presiune, ascultarea copiilor se reduce la o convenienţă a părinţilor. Părinţii creştini trebuie să aibă o înţelegere clară despre creşterea copiilor în mod evlavios, iar copiii trebuie să fie deprinşi să cunoască faptul că Dumnezeu îi cheamă să asculte întotdeauna. CHEMAT SĂ COMANDE Ca părinte ai autoritate pentru că Dumnezeu te cheamă să fii o autoritate în viaţa copilului tău. Ai autoritatea să acţionezi în Numele lui Dumnezeu. Ca tată sau ca mamă, tu nu-ţi exerciţi autoritatea asupra jurisdicţiei tale, ci asupra jurisdicţiei lui Dumnezeu. Tu acţionezi la porunca Sa. Îndeplineşti o datorie pe care El ţi-a dat-o. Nu poţi încerca să modelezi viaţa copiilor tăi aşa cum îţi place ţie, ci aşa cum Îi place Lui. Tot ce faci tu în slujba ta de părinte trebuie să fie făcut din acest punct de vedere. Trebuie să te angajezi cu toată fiinţa ta să instruieşti, să porţi de grijă şi să educi, să corectezi şi să disciplinezi pentru că la aceasta te-a chemat Dumnezeu. Acţionează cu convingerea că El te-a pus să acţionezi în Numele Său. În Geneza 18:19, Dumnezeu spune: „Eu îl cunosc [pe Avraam] şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine“. Avraam este însărcinat de Dumnezeu. El îndeplineşte o slujbă din agenda lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a chemat la aceste lucruri. El nu este un colaborator extern. Avraam nu-şi scrie singur descrierea slujbei lui. Dumnezeu îi defineşte sarcina. Avraam acţionează în Numele lui Dumnezeu. Deuteronom 6 subliniază această opinie despre responsabilitatea părintească. În versetul 2, Dumnezeu spune că scopul Său pentru Israel şi copiii lor şi nepoţii lor este să se teamă de Domnul prin păzirea poruncilor Lui. Persoana prin care sunt transmise poruncile lui Dumnezeu este cel pe care îl cheamă Dumnezeu să-şi înveţe copiii când sunt acasă, când merg pe drum, când se culcă şi când se scoală. Dumnezeu are un obiectiv. El vrea ca o generaţie să urmeze alteia în căile Lui. Dumnezeu împlineşte acest obiectiv prin intermediul instruirii părinteşti. Efeseni 6:4 îţi porunceşte să-ţi creşti copiii în mustrarea şi învăţătura Domnului. Aceasta nu este pur şi simplu o poruncă de a mustra şi de a instrui. Este o poruncă de a asigura mustrarea şi învăţătura Domnului ca să funcţioneze în favoarea lui Dumnezeu. Înţelegând acest principiu simplu poţi să gândeşti limpede cu privire la sarcina ta. Dacă tu eşti reprezentantul lui Dumnezeu în această lucrare de asigurare a mustrării şi a învăţăturii în Domnul, care sunt esenţiale, atunci şi tu eşti un om sub autoritate. Copilul tău şi cu tine sunteţi în aceeaşi barcă. Amândoi sunteţi sub autoritatea lui Dumnezeu. Aveţi roluri diferite, dar acelaşi Stăpân. Dacă permiţi mâniei nesfinte să murdărească procesul corectării, greşeşti. Trebuie să ceri iertare. Dreptul tău de a-ţi disciplina copilul este legat de ceea ce te-a chemat Dumnezeu să faci, nu de agenda ta de lucru.

169

170 ŞI TU EŞTI CHEMAT SĂ ASCULŢI Tu nu vii la copilul tău ca să-i ceri, pentru interesele tale, să ţi se supună şi să te asculte. Nu! Tu vii cu corecţiile disciplinei care sunt calea vieţii (Proverbe 6:23). Tu-l angajezi pe fiul tău în Numele lui Dumnezeu pentru că mai întâi Dumnezeu te-a angajat pe tine. Mi-amintesc de multe conversaţii care mergeau cam aşa: „N-ai ascultat de tata, nu-i aşa?“ „Nu“. „Ti-aduci aminte ce spune Dumnezeu că trebuie să facă tata dacă tu nu asculţi?“ „Să mă bată?“ „Exact. Trebuie să te bat. Dacă nu, atunci voi fi neascultător faţă de Dumnezeu. Şi tu şi eu vom greşi. Aceasta n-ar fi bine pentru tine sau pentru mine, nu-i aşa?“ „Nu“, (un răspuns cu părere de rău). Ce comunică acest dialog copilului? Tu nu-l baţi pentru că eşti rău. Tu nu încerci să-l forţezi să ţi se supună numai pentru că urăşti obrăznicia. Nu eşti furios pe el. Şi tu, ca şi el, sunteţi sub cârmuirea şi autoritatea lui Dumnezeu. Dumnezeu te-a chemat la o slujbă pe care nu poţi s-o eviţi. Tu acţionezi sub cârmuirea lui Dumnezeu. Tu ceri ascultare pentru că Dumnezeu spune că tu trebuie să ceri ascultare. ÎNCREDEREA DE A ACŢIONA Există o libertate foarte mare aici pentru un părinte. Când tu îndrumi, corectezi sau disciplinezi, nu acţionezi din propria voinţă; acţionezi în Numele lui Dumnezeu. Nu trebuie să te întrebi dacă este bine ca tu să conduci. Cu siguranţă tu nu ai nevoie de permisiunea copilului tău. Dumnezeu ţi-a dat o sarcină de îndeplinit; de aceea aprobarea copilului tău nu este necesară. MANDATUL DE A ACŢIONA Înţelegerea faptului că tu ca părinte eşti reprezentantul lui Dumnezeu nu se ocupă numai cu dreptul de a îndruma. Ea oferă şi mandatul de a acţiona. N-ai de ales. Trebuie să-ţi angajezi copiii. Tu acţionezi în ascultare faţă de Dumnezeu. Este de datoria ta. Pentru a ilustra, statul Pennsylvania, unde locuiesc, cere şcolilor să raporteze orice caz de abuz de copil suspectat. Această lege nu oferă doar dreptul de a raporta abuzul. Ea cere ca abuzul să fie raportat. Funcţionarii şcolii nu au libertatea de a decide dacă să raporteze sau nu abuzul unui copil. Legea cere aceasta. În acelaşi fel, faptul că tu eşti chemat de Dumnezeu să fii o autoritate în instruirea copiilor tăi nu-ţi dă doar dreptul, ci şi responsabilitatea de a instrui. Ca administrator de şcoală, observ că majoritatea părinţilor nu înţeleg caracterul adecvat şi necesitatea de a comanda în viaţa copilului lor. Mai degrabă, părinţii iau rolul de sfătuitori. Puţini sunt dispuşi să spună, de exemplu: „Am pregătit păsat de ovăz pentru micul tău dejun. Este o mâncare bună, hrănitoare şi vreau s-o mănânci. Poate în alte dimineţi vei mânca ceva ce-ţi place mai mult“. Mulţi spun: „Ce vrei să mănânci la micul dejun? Nu vrei păsatul de ovăz pe care l-am pregătit. Vrei altceva?“ Aceasta sună foarte

170

171 frumos şi edificativ, dar ce se întâmplă de fapt? Copilul învaţă că el este cel care poate lua decizii. Părintele doar sugerează opţiunile. Acest scenariu se repetă în experienţa copiilor mici în alegerea hainelor, în alegerea programului, în alegerile din domeniul social, în alegerea felului în care îşi petrec timpul liber, şi aşa mai departe. Când copiii ajung la vârsta de şase sau opt sau zece ani, ei sunt deja proprii lor şefi. La vârsta de treisprezece ani copilul este scăpat de sub control. Părinţii pot să-i ademenească cu vorbe dulci, să pledeze, să îndemne (în frustrare şi supărare), să ţipe şi să ameninţe, dar copilul este şeful. Părintele a renunţat de mult la prerogativul de a lua decizii cu privire la viaţa copilului său. Cum s-a întâmplat asta? Aceasta s-a strecurat pe nesimţite la o vârstă foarte fragedă când părintele a făcut din orice decizie un bufet suedez de preferinţe din care să aleagă copilul. Unii pot argumenta: „Copiii învaţă să ia decizii numai când părinţii le permit să ia decizii. Noi vrem ca ai noştri copii să înveţe să ia decizii sănătoase“. Acest argument pierde din vedere cea mai importantă problemă. Copiii vor lua decizii bune când îi vor vedea pe părinţii lor credincioşi servind drept model şi dându-le porunci înţelepte şi luând decizii în folosul lor. Mai înainte chiar de a lua decizii este important pentru copii să fie sub autoritate. Învaţă-i pe copiii tăi că Dumnezeu îi iubeşte atât de mult încât le-a dat părinţi care să fie autorităţi bune pentru a-i învăţa şi a-i conduce. Copiii învaţă să ia decizii înţelepte, învăţând de la tine. Părinţii trebuie să vrea să conducă. Trebuie să faci aceasta cu bunăvoinţă şi cu har, dar trebuie să fii o autoritate pentru copiii tăi. CREŞTEREA COPIILOR A FOST DEFINITĂ Recunoaşterea faptului că Dumnezeu te-a chemat să lucrezi ca reprezentant al Său defineşte sarcina ta ca părinte. Cultura noastră a redus creşterea copiilor la asigurarea celor necesare. Părinţii deseori văd această sarcină în aceşti termeni înguşti. Copilul trebuie să aibă hrană, îmbrăcăminte, un pat şi timp de calitate. În contrast puternic cu această vedere îngustă, Dumnezeu te-a chemat la o lucrare mai profundă decât asigurarea celor necesare. Tu îţi păstoreşti copilul în Numele lui Dumnezeu. Sarcina pe care ţi-a dat-o Dumnezeu nu este una care să poată fi programată convenabil. Este o sarcină care pătrunde peste tot. Instruirea şi păstorirea se face oricând eşti cu copiii tăi. Când te scoli, când umbli, când vorbeşti, sau când te odihneşti, trebuie să te implici şi să-l ajuţi pe copilul tău să înţeleagă viaţa, să se înţeleagă pe sine, şi să înţeleagă nevoile lui dintr-o perspectivă biblică (Deuteronom 6:6-7). Dacă ai de gând să-ţi păstoreşti copiii, trebuie să ai o relaţie intimă cu ei. Trebuie să înţelegi ce-i supără pe copiii tăi. Dacă ai de gând să-i îndrepţi pe căile Domnului, aşa cum te cheamă să faci Geneza 18:19, trebuie să-i cunoşti şi să le cunoşti înclinaţiile. Această lucrare cere mai mult decât pur şi simplu să le asiguri hrana, îmbrăcămintea şi adăpostul adecvat. OBIECTIVE CLARE Este instructiv să-i întrebi pe părinţi ce obiective concrete de instruire au pentru copiii lor. Majoritatea părinţilor nu pot să întocmească repede o listă cu punctele tari şi cu

171

172 punctele slabe ale copiilor lor. Nici nu pot să spună ce fac pentru a întări punctele slabe ale copilului lor sau pentru a încuraja punctele lui tari. Multe mame şi mulţi taţi nu au stat să discute scopurile lor pe termen scurt şi pe termen lung pentru copiii lor. Nu au creat strategii pentru creşterea copiilor. Ei nu ştiu ce spune Dumnezeu despre copii şi despre dorinţele Lui cu privire la ei. Prea puţină atenţie s-a dat metodelor şi abordărilor care se concentrează mai degrabă asupra corectării atitudinilor de inimă decât doar a comportamentului. Este trist că majoritatea corecţiilor au loc ca un produs secundar al copiilor, lucru care este jenant sau iritant. De ce aceasta? Idea noastră despre creşterea copiilor nu include păstorirea. Cultura noastră vede părintele ca un adult care asigură cele necesare. Timpul de calitate este considerat timpul în care ne distrăm împreună. Distracţia împreună nu este o idee rea, dar este la ani-lumină depărtare de îndrumarea copilului tău pe căile lui Dumnezeu. Spre deosebire de aceasta, Geneza 18 cheamă taţii să poruncească copiilor lor să ţină calea Domnului, făcând ce este drept şi bine. A fi părinte înseamnă să lucrezi în Numele lui Dumnezeu ca să-i îndrumi pe copiii tăi. Directorii conduc. Ca să-i conduci trebuie să-i cunoşti şi să-i ajuţi pe copiii tăi să înţeleagă standardul lui Dumnezeu pentru comportamentul copiilor. Aceasta înseamnă să-i înveţi că sunt păcătoşi prin natura lor. Aceasta implică să le arăţi îndurarea şi harul lui Dumnezeu descoperite în viaţa şi moartea lui Hristos pentru păcătoşi. SMERENIE ÎN LUCRAREA TA Înţelegerea faptului că voi funcţionaţi ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu poate să vă ţină foarte atenţi şi smeriţi ca părinţi. Este un lucru serios să realizezi că tu îţi corectezi copilul la porunca lui Dumnezeu. Tu stai înaintea lui ca reprezentant al lui Dumnezeu ca să-i arăţi păcatul lui. Aşa cum un ambasador este conştient de faptul că funcţionează în numele ţării care l-a trimis, tot aşa tu ca părinte trebuie să fii conştient de faptul că-L reprezinţi pe Dumnezeu înaintea copilului. Nu cunosc nici o realizare care să-l facă pe un părinte mai sobru şi mai smerit ca aceasta. De multe ori am fost nevoit să cer iertare copiilor mei pentru mânia mea sau pentru un răspuns păcătos. Am fost nevoit să spun: „Fiule, am păcătuit împotriva ta. Am vorbit cu o mânie nesfântă. Am spus lucruri pe care n-ar fi trebuit să le spun. Am greşit. Dumnezeu mi-a dat o sarcină sfântă, şi eu am adus mânia mea nesfântă în această misiune sfântă. Te rog, iartă-mă“. Interesul tău poate să crească dacă realizezi că disciplina nu este lucrarea ta de pe agenda ta de lucru, ca să dai frâu liber mâniei tale împotriva copiilor tăi; este arătarea ta ca reprezentant al lui Dumnezeu, care aduce mustrările vieţii pentru fiul tău sau pentru fiica ta. Tu doar tulburi apele când motivul principal al disciplinei este mai degrabă nemulţumirea ta cu privire la comportarea lor decât nemulţumirea lui Dumnezeu faţă de răzvrătirea împotriva autorităţii pe care El a rânduit-o. NU ESTE LOC PENTRU MÂNIE Am vorbit cu foarte mulţi părinţi care credeau cu sinceritate că mânia lor are un loc legitim în corectare şi disciplinare. Ei gândeau că nu puteau să-i aducă pe copiii lor la o frică serioasă faţă de neascultare decât dacă le arată mânie. Şi astfel disciplina a devenit

172

173 timpul când mama sau tata îşi manipulează copiii prin manifestările brutale ale mâniei. Ce învaţă copilul din aceasta este frica de om, nu teama de Dumnezeu. Iacov 1 demonstrează falsitatea ideii că părinţii trebuie să accentueze corectarea prin mânia personală. „Ştiţi bine lucrul acesta, preaiubiţii mei fraţi! Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie; căci mânia omului nu lucrează neprihănirea lui Dumnezeu“ (Iacov 1:19-20). Apostolul Iacov nu putea fi mai clar. Viaţa neprihănită pe care o doreşte Dumnezeu nu este niciodată produsul mâniei necontrolate. Mânia omului îi poate învăţa pe copiii tăi să se teamă de tine. Ei pot chiar să se poarte mai bine, dar aceasta nu va aduce neprihănirea biblică. Nici o schimbare de comportament care este produsă de o astfel de mânie nu-i va mişca pe copiii tăi spre Dumnezeu. Aceasta îi îndepărtează de Dumnezeu. Îi îndreaptă spre idolatria temerii de om. Nu e de mirare că Iacov subliniază acest lucru, spunând: „Preaiubiţii mei fraţi, luaţi aminte la lucrul acesta“ (trad. engleză). Dacă îi corectezi şi îi disciplinezi pe copiii tăi pentru că Dumnezeu ţi-a poruncit aceasta, atunci nu trebuie să strici lucrarea cu mânia ta. Corectarea nu înseamnă să-ţi arăţi tu mânia pentru ofensele lor; înseamnă mai degrabă să le aminteşti că purtarea lor păcătoasă Îl ofensează pe Dumnezeu. Înseamnă să aduci condamnarea Lui asupra păcatului pentru aceste subiecte din împărăţia Lui. El este Împăratul. Ei trebuie să se supună. BENEFICIILE COPILULUI Părintele vine la copil în Numele lui Dumnezeu şi pentru Numele lui Dumnezeu. Ca părinţi voi puteţi să-l învăţaţi pe copilul vostru să primească îndreptarea de la voi pentru că ea reprezintă metoda pe care a hotărât-o Dumnezeu. Copilul învaţă să primească îndreptarea, nu pentru că părinţii au întotdeauna dreptate, ci pentru că Dumnezeu spune că „nuiaua şi certarea dau înţelepciunea“ şi „cine ia seama la mustrare ajunge înţelept“ (Proverbe 29:15, 15:5). Copilul care acceptă aceste adevăruri va învăţa să accepte corectarea. Am fost smerit şi uimit să-i văd pe copiii mei, în ultimii ani ai adolescenţei lor şi puţin după douăzeci, că acceptă corectarea, nu pentru că le-am adus-o eu în cel mai bun mod posibil, ci pentru că s-au convins că „cel ce leapădă certarea îşi dispreţuieşte sufletul, dar cel ce ascultă mustrarea capătă pricepere“ (Proverbe 15:32). Ei înţeleg că tatăl lor este reprezentantul lui Dumnezeu, folosit de Dumnezeu ca autoritate care să-i conducă în căile lui Dumnezeu. De aceea, deşi eu nu sunt un instrument fără cusur al lucrării lui Dumnezeu, ei ştiu că primirea corectării le va aduce pricepere. DISCIPLINA: O EXPRESIE A DRAGOSTEI Stând puţin de vorbă în timpul unei pauze pentru cafea la o conferinţă a pastorilor, i-am auzit fără să vreau pe unii taţi vorbind despre copiii lor şi nu m-am putut abţine să nu ascult. „Sunt prea sever cu ei“, a comentat tatăl nr.1. „Îi disciplinez tot timpul. Trebuie într-adevăr; soţia mea îi iubeşte prea mult ca să-i disciplineze“. „Cred că tu şi soţia ta trebuie să vă echilibraţi cumva“, a observat tatăl nr. 2.

173

174 „Da“, a continuat tatăl nr. 1 reflectând, „avem nevoie de un echilibru între disciplină şi dragoste“. Aproape că mi s-a pus un nod în gât! Să pui în balanţă disciplina şi dragostea? M-am gândit la Proverbe 3:12: „Domnul mustră pe cine iubeşte, ca un părinte pe copilul pe care-l iubeşte“. Proverbe 13:24 mi-a venit în minte: „Cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte îndată“, şi Apocalipsa 3:19: „Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc“. Cum poţi să pui în balanţă disciplina şi dragostea? Conversaţia pe care fără să vreau am auzit-o reprezintă un punct de vedere foarte răspândit. Mulţi părinţi nu au o viziune biblică despre disciplină. Ei tind să privească disciplina ca o răzbunare – încheindu-şi socotelile cu copiii lor pentru ceea ce au făcut. Evrei 12 ne arată clar că disciplina nu este represivă, ci corectivă. Evrei 12:5-6 consideră disciplina un cuvânt de încurajare adresat fiilor. El spune că disciplina este un semn al identificării lui Dumnezeu cu noi ca Tată al nostru. Dumnezeu ne disciplinează spre binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. El spune că deşi disciplina nu este plăcută, ci dureroasă, ea ne dă un rod al neprihănirii şi al păcii. Mai înainte să fie ceva care să echilibreze dragostea, disciplina este mai degrabă cea mai adâncă expresie a dragostei. Dumnezeu ne dă înţelegerea a ceea ce este disciplina. Funcţia ei nu este esenţialmente punitivă. Este corectivă. Principala reacţie a disciplinei nu este de a răzbuna, ci de a corecta. Disciplinarea unui copil este refuzul unui părinte de a fi părtaş de bună voie la moartea copilului său (Proverbe 19:18). De ce este aşa de greu să reţinem această idee? Este greu din pricina a ceea ce am discutat mai sus. Nu ne vedem pe noi înşine ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu. Noi, deci, îi corectăm pe copiii noştri când ei ne irită. Când purtarea lor nu ne irită, nu-i corectăm. Astfel, corectarea noastră nu este ca să-i salvăm pe copiii noştri de calea periculoasă; ci este mai degrabă doar o răcorire de frustrarea noastră. E ca şi cum le-am spune: „M-am săturat de tine. Mă faci să înnebunesc. Am să te lovesc, sau am să ţip la tine, sau am să te fac să stai pe un scaun izolat de familie până îţi vei da seama ce rău ai făcut“. Ceea ce tocmai am descris nu este disciplină. Este pedeapsă. Este un abuz neevlavios al copilului. În loc să dea un rod al neprihănirii şi al păcii, acest soi de tratament mai degrabă îi lasă pe copii supăraţi şi furioşi. Este de mirare că copiii se opun voii cuiva care se mânie pe ei pentru că l-au iritat? Disciplina ca învăţătură pozitivă mai degrabă decât ca pedeapsă negativă nu înlătură consecinţele sau rezultatele privitoare la comportament. Consecinţele şi rezultatele comportamentului fac parte cu siguranţă din procesul pe care îl foloseşte Dumnezeu pentru a-Şi pedepsi poporul. Deşi este adevărat că copiii disciplinaţi sunt o bucurie pentru părinţii lor (Proverbe 23:15-16, 24), ca reprezentant al lui Dumnezeu, tu nu poţi să disciplinezi doar pentru problemele de interes personal sau pentru convenienţa personală. Corecţia ta trebuie să fie legată de principiile şi de adevărurile absolute ale Cuvântului lui Dumnezeu. Problemele de disciplină sunt probleme de creare a caracterului şi de onorare a lui Dumnezeu. Standardele care nu se negociază ale lui Dumnezeu trebuie să fie sursa de alimentare a corecţiei şi a disciplinei. Obiectivul tău în disciplină este să te îndrepţi spre copiii tăi, nu împotriva lor. Tu te îndrepţi spre ei cu mustrările şi rugăminţile stăruitoare ale vieţii. Disciplina are un obiectiv corectiv. Este terapeutică, nu penală. Este menită să producă creştere, nu durere.

174

175
Luată din Shepherding Your Child’s Heart de Ted Tripp. © 1998 de Ted Tripp. Folosită cu permisiunea lui Shepherd Books. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Creşterea copiilor astfel încât să trăiască în Primul Scaun necesită timp, răbdare, înţelepciune şi foarte multă rugăciune. Dar necesită şi acţiune. Această acţiune nu provine din faptul că tu eşti mai bun, mai deştept sau mai mare decât copiii tăi. Nu, responsabilitatea de a influenţa viaţa copiilor tăi pentru Domnul îţi este dată de Dumnezeu. Când ai făcut copii ţi-ai asumat această răspundere. Ţi-a fost dată de Dumnezeu. Ce ai făcut cu această răspundere? Ţi-ai însuşit-o şi îi ajuţi pe urmaşii tăi să crească în învăţătura şi mustrarea Domnului? Dacă nu, nu eşti un bun păstor. Vezi tu, copiii tăi sunt la fel de neajutoraţi ca mieluşeii, care sunt complet dependenţi de păstor pentru supravieţuirea lor. Celelalte oi nu-i pot proteja, dar păstorul poate. Lumea vrea să-ţi distrugă copilul cu idei false, şi numai tu, păstorul pământesc al copilului, poţi să-ţi aperi copilul. Este absolut crucial ca tu să experimentezi această biruinţă şi să începi săţi asumi răspunderea. Şi dacă ai nevoie de mai multă îndrumare ca să fii un păstor pentru copilul tău, citeşte cartea lui Ted Tripp Shepherding Your Child’s Heart (Păstorirea inimii copilului tău). Ea îţi va schimba modul de a gândi despre creşterea copiilor. ÎNTREBĂRI DE EVALUARE 1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde apreciezi că te găseşti pe următoarea scală? 1_____________________________ 5 _______________________________ 10 Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum biruinţe. mers. trăiesc viaţa din belşug. 2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar acum? 3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar acum? Te provoc să faci acel lucru.

175

176 Ziua 22 Trăind biruinţe spirituale în familia ta

Mamelor, nu vă temeţi!
JEAN FLEMING Acest capitol a fost scris pentru mame, dar taţii şi-ar face lor înşişi un mare serviciu dacă l-ar citi. Teama este un sentiment universal. Unii bărbaţi „macho“ poate nu vor să admită aceasta, dar toţi am experimentat teama într-un anumit moment din viaţa noastră. Dar Dumnezeu spune foarte clar în Cuvântul Său că noi nu trebuie să ne temem de nimeni şi de nimic decât de El. De fapt, El chiar promite să aibă grijă de noi şi să ne binecuvânteze dacă noi ascultăm de El. Poate că unii din voi nu pot ajunge la acel Prim Scaun în creşterea copiilor pentru că îi împiedică teama. După citirea următoarelor cuvinte de înţelepciune scrise de Jean Fleming, sunt sigur că veţi fi foarte încurajaţi în ce priveşte felul în care trebuie să vă creşteţi copiii. De fapt, eu mă rog ca aceasta să vă ajute să trăiţi o biruinţă incredibilă în creşterea copiilor voştri. ♦ Te-a făcut vreodată starea lumii să doreşti să-ţi aduni toată familia şi să fugi în munţi? ♦ Ai impresia că a creşte copii evlavioşi în această societate este o provocare imposibilă? ♦ Vezi în viaţa copiilor tăi lucruri negative care te sperie de moarte? Ca femeie tânără în anii '60, auzeam femeile creştine discutând dacă să aducă copii în această lume atât de rea şi de nesigură. Kruşciov a bătut cu pantoful în masă la o întrunire a Naţiunilor Unite şi a spus că URSS-ul va îngropa Statele Unite. Am văzut o mare revoluţie de atunci. Împrejurările se schimbă. Astăzi „vrăjmaşul nostru ateu“ este unul din cele mai fertile câmpuri de misiune din lume, mult mai receptiv la Evanghelie decât propria noastră ţară. Cred că fiecare generaţie are motive să se teamă să aducă pe lume copii. Lumea aceasta este un mediu ostil, fără îndoială. Dar mă întreb dacă noi, la fel ca acele femei din anii '60, nu ne îngrijorăm deseori în mod inutil pentru nişte lucruri care nu se vor întâmpla niciodată. Acum câţiva ani am întâlnit o mamă cu pruncul ei, primul ei născut, în braţe, care a spus: „Îmi place să fiu mamă, dar mi-e tare frică de anii adolescenţei ei“. Poate că temerile noastre cu privire la anii adolescenţei precipită unele din aceste probleme. Fără îndoială, când ne temem de ce s-ar putea întâmpla în viitor, furăm puterea şi bucuria zilei de astăzi. Teama deseori ia naştere şi se amplifică în mintea noastră, în imaginaţia noastră. Am cunoscut această teamă; poate că ai cunoscut-o şi tu. Bineînţeles că nu suntem primele care să ne îngrijorăm din cauza unor ameninţări ce nu se vor materializa niciodată. În Vechiul Testament un rege primeşte vestea că vrăjmaşii lui au format o alianţă. Vestea intimidează, şi „a tremurat inima lui Ahaz şi inima poporului său, cum se clatină copacii din pădure când bate vântul“ (Isaia 7:2). Frica îi face să se clatine, să tremure, să tresară.

176

177 Panica se răspândeşte şi nu se întâmplă nimic. Dumnezeu trimite vorbă lui Ahaz: „Ia seama şi fii liniştit; nu te teme de nimic şi să nu ţi se moaie inima, din pricina [lor]“ (Isaia 7:2,4). După ce Dumnezeu aduce la cunoştinţa împăratului Ahaz această ameninţare, „aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: «Aşa ceva nu se va întâmpla şi nu va avea loc»“ (v.7). Apoi, Dumnezeu îl avertizează: „Dacă nu veţi sta tari în credinţa voastră, nu veţi sta în picioare“ (v.9, trad. engleză, sublinierile sunt adăugate). În ebraică ori de câte ori Dumnezeu repetă acelaşi cuvânt într-o propoziţie, acesta este un semn că trebuie să luăm seama cu atenţie. El face cea mai puternică afirmaţie, care rezultă din cea mai puternică avertizare. Care sunt dovezile că noi stăm tari în credinţa noastră? Trebuie să luăm seama, să fim liniştiţi, să nu ne temem şi să nu ni se înmoaie inima. Trebuie să privim ţintă la Dumnezeu, nu la armatele care se adună la hotarele noastre, nu la anii adolescenţei care vor veni. NU TE TEME, TEME-TE DE DUMNEZEU Dumnezeu nu ne spune niciodată să ne temem. El ne spune să urâm răul, să fugim de rău, şi să fim vigilenţi şi înţelepţi în ce priveşte răul, dar să nu ne temem de rău. Dumnezeu nu ne spune să ne temem de vremuri. De fapt, El ne porunceşte să nu ne înspăimântăm (Matei 24:6). Dumnezeu uneori stârneşte frica în vrăjmaşii noştri ca să-Şi împlinească planurile, dar El nu dă duhul de frică poporului Său (2 Timotei 1:7). În toată Scriptura Dumnezeu şi dojeneşte şi mângâie pe poporul Său cu expresiile „Nu te teme“ sau „Nu te înspăimânta“. De la primul „Nu te teme“ înregistrat în Biblie în Geneza până la ultimul din Apocalipsa, Dumnezeu leagă aceste cuvinte de o afirmaţie cu privire la Sine. În Geneza El îi spune lui Avram: „Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare“ (Geneza 15:1). În ultima carte a Bibliei, Dumnezeu vorbeşte apostolului Ioan: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor“ (Apocalipsa 1:17-18). Când Dumnezeu spune: „Nu te teme“, El vrea să spună să ne luăm ochii de la împrejurare şi să ni-i aţintim asupra Lui. „Nu te teme“ au fost chiar cuvintele pe care îngerul le-a spus Mariei, mama Domnului nostru (Luca 1:30), şi de atunci încoace El a spus mereu aceste cuvinte mamelor. El cunoaşte tendinţa noastră de a muri de frică şi rezultatele ei care ne slăbesc atât pe noi cât şi pe copiii noştri. El nu spune că nu există pericole. Există. Uneori temerile noastre cele mai rele vin asupra noastră. Chiar şi atunci, cine este Dumnezeu, ce spune Dumnezeu şi faptul că Dumnezeu este cu noi, aceasta contează cu adevărat. Din nefericire, noi ne-am obişnuit să ne temem de ce nu trebuie şi de cine nu trebuie. Dumnezeu ne spune să ne temem de El. Această expresie este repetată frecvent în Biblie. A ne teme de Dumnezeu înseamnă să-L luăm pe Dumnezeu în serios, să-L privim ca sfânt, să ne închinăm Lui, să ne încredem în El şi să ascultăm de El. Obişnuiam să mă agăţ de Psalmul 34:7 în momentele mele de spaimă: „Îngerul Domnului tăbărăşte în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă din primejdie“. Dar promisiunea izbăvirii nu este pentru cei cărora le este frică, ci pentru cei care se tem de Domnul.

177

178 CE ÎNSEAMNĂ ACEASTA PENTRU NOI CA MAME? Frica face mai mult rău decât bine Recunoaşte că temerile tale fac mai mult rău decât bine familiei tale. Temerile ne fac suspicioase. Temerile ne fac agitate. Temerile ne arată că în momentul acela nu suntem oameni ai credinţei. Temerile ne arată că în momentul acela nu suntem oameni ai speranţei. Şi din nefericire, temerile ne arată deseori că în momentul acela nu suntem oameni ai dragostei. Aşa cum dragostea izgoneşte frica (1 Ioan 4:18), se pare că frica izgoneşte dragostea. Deseori părinţii îi îndepărtează pe copiii lor de ei şi de credinţă prin temerile lor. Temerile noastre ne pot împinge fie la o decizie nebună fie la indecizie paralizată, fie la cuvinte nesăbuite şi regretabile fie la o tăcere împietrită, fie la suspiciuni nejustificate fie la negări neînţelepte. Cu siguranţă, temerile noastre fac mai mult rău decât bine familiilor noastre. Dumnezeu este în control Recunoaşte că Dumnezeu te-a ales pe tine şi familia ta să trăieşti exact acolo unde eşti, exact în acest timp din istorie. Dacă am trasa istoria pe un grafic ca să determinăm cel mai bun timp pentru creşterea copiilor, am reuşi cu greu să găsim un timp bun. După ce Adam şi Eva au păcătuit, totul a mers în jos. De fapt, dacă am desena graficul nostru, cred că ne-ar fi foarte greu să decidem dacă vremurile au fost bune sau rele. Am fi vrut să ne creştem copiii în timpul epocii de aur a Vechiului Testament când David era împărat? Adulterul, violul şi crima făceau parte din istoria familiei regale. Ar fi fost un timp bun anii când Domnul Isus a umblat pe acest pământ? Nici o altă perioadă nu a fost binecuvântată cu prezenţa fizică a lui Dumnezeu venit în trup, dar sute de bebeluşi au fost ucişi în Betleem în primii doi ani după naşterea Sa (Matei 2:13-18). Ţara în care S-a născut Domnul Isus era sub ocupaţia vrăjmaşului; Instituţia religioasă era rece şi coruptă; şi Dumnezeu tăcuse aproximativ patru sute de ani înainte venirea Sa. A fost primul secol al creştinismului un timp bun sau un timp rău? Biserica era înflăcărată. Vestea bună se răspândea, dar credincioşii erau sfâşiaţi de lei. Suntem noi într-o vreme bună sau într-o vreme rea? Evident că vedem multe lucruri cumplite în cultura noastră. Dar poate şi mai multe mame se adună ca să se roage pentru copiii lor şi pentru şcolile lor astăzi decât în oricare alt timp din istorie. În Statele Unite, studenţii din licee se întâlnesc la catargul ateagului înainte de ore ca să se roage. ori de câte ori Dumnezeu mişcă pe poporul Său să se adune ca să se roage, El aude şi face ceva extraordinar. Dar să presupunem că acesta este într-adevăr unul din cele mai rele timpuri. Dumnezeu ne asigură că El ne-a ales să trăim în acest timp specific al istoriei cu un scop: „El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremi şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi“ (Fapte 17:26-27). Parabola neghinei ne oferă o imagine ajutătoare a vieţii pe pământ (Matei 13:24-30, 36-43). Slujitorii stăpânului ţarinei erau necăjiţi pentru că un vrăjmaş semănase neghină

178

179 între grâu. Stăpânul ţarinei a spus slujitorilor săi să aştepte până la seceriş ca să separe cele două recolte. Şi pentru noi, răul şi binele trebuie să crească împreună. Dumnezeu ne cheamă la credinţă, la nădejde şi la dragoste „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd“ (Evrei 11:1). Credinţa şi nădejdea se împletesc. Amândouă se leagă de încrederea că ceea ce spune Dumnezeu este adevărat. Amândouă au de a face cu realităţi care nu se văd. Credinţa spune: „Eu cred ce spune Dumnezeu despre ceea ce este invizibil“. Nădejdea spune: „Eu cred ce spune Dumnezeu despre viitor“. În cer nu vom mai avea nevoie de credinţă sau de nădejde; totul va fi realitate vizibilă şi tangibilă. Dar dragostea are un loc pentru eternitate. Poate că de aceea se spune: „Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea“ (1 Corinteni 13:13). Ca mame, ne exersăm credinţa când privim dincolo de ce se vede. Deşi Sfântul Augustin (354-430) a avut o mamă care credea şi se ruga, el a fost implicat într-o viaţă imorală şi s-a ocupat cu filosofii şi secte ciudate. Augustin avea treizeci de ani înainte să devină un urmaş al lui Hristos. William Wilberforce (1759-1833) a crescut într-o casă unde Hristos era onorat, dar a fost absorbit de chefuri şi de viaţa socială. Wilberforce a ajuns la credinţa adevărată printr-un profesor de la Colegiul Queens unde cei doi citeau cu voce tare unul altuia clasicii literari şi Biblia şi discutau despre ce citeau. După convertirea lui la Hristos, Wilberforce a fost ucenicizat de John Newton, fostul căpitan de vas care transporta sclavi, care fusese convertit şi scrisese minunatul imn „Măreţul har“. Newton l-a încurajat pe Wilberforce să memoreze Scriptura, să studieze Biblia şi să fie un om al lui Hristos în Parlamentul britanic unde Wilberforce şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii sale publice, votând legislaţia împotriva sclaviei. Ce vreau să spun cu asta? Doar pentru că ai voştri copii nu sunt acolo unde v-ar place să-i vedeţi în acest moment în timp nu înseamnă că orice speranţă este pierdută. Continuaţi să vă rugaţi şi să vă încredeţi în Dumnezeu pentru ca El să lucreze. Rugaţi-vă în mod special pentru oamenii pe care Dumnezeu i-ar putea aduce în viaţa lor ca să-i influenţeze. Noi toţi am auzit istorisiri dramatice de convertire în care Dumnezeu a atins oameni care n-au avut privilegiul să afle despre Hristos în casa lor. Inimile noastre bat mai repede când auzim povestea vieţii lor. Ne entuziasmăm de faptul că Dumnezeu poate să coboare şi să răscumpere în mod surprinzător. Dar deseori, când este vorba de copiii noştri, avem nevoie de provocarea la credinţă: dacă Dumnezeu poate crea ceva din nimic aşa cum a făcut la creaţie, şi dacă El poate să facă ceva bun din ceva rău, cu siguranţă El poate să-l atingă şi pe copilul tău aşa cum i-a atins pe Augustin şi pe Wilberforce. Încurajaţi pe alţii Dumnezeu doreşte ca noi să ne încurajăm unii pe alţii la credinţă. „Este o anumită nevoie despre care ar trebui să vorbesc?“ am întrebat-o pe femeia care aranjase să vorbesc femeilor din biserica ei. „Doamne! Ele se sperie de moarte una pe alta“, a spus ea. „Sunt convinse că este imposibil să creşti copii buni în ziua de azi“.

179

180 Îl dezonorează pe Dumnezeu când alimentăm temerile unii altora în loc să ne încurajăm unii pe alţii ca să ne încredem în Dumnezeu şi să ne îmbărbătăm. Dumnezeu ne cheamă să ne îndemnăm unii pe alţii la credinţă şi la fapte bune în special în aceste vremuri grele (Evrei 10:24-25). Frica poate fi una din cele mai puternice strategii ale vrăjmaşului. Frica are un fel al ei de a lua în stăpânire, de a ne face să ne îndoim de Dumnezeu, de a înlătura judecata bună, de a ne pune gheara în gât şi de a ne ţine terorizaţi într-un colţ. Nici Domnul Isus nici Pavel nu au ocolit realitatea răului. Ei au zugrăvit răul în termeni întunecaţi, dar n-au sugerat niciodată că starea lumii trebuie să-i paralizeze pe credincioşi prin frică, nici că noi trebuie să alimentăm temerile unii altora. Dacă ne temem de rău în loc să ne temem de Dumnezeu, răul are putere asupra noastră. Dumnezeu ne-a dat multe promisiuni că El este mai tare decât răul şi că El va fi cu noi şi ne va ajuta. Satan face parte din creaţia lui Dumnezeu, inferior lui Dumnezeu în orice fel şi în orice grad, limitat de Dumnezeu în scop şi putere. Apostolul Ioan ne aminteşte: „Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume“ (1 Ioan 4:4). Îl dezonorează pe Dumnezeu când vorbim ca şi cum sfârşitul ar fi încă la îndemâna oricui, ca şi cum n-am fi siguri cine va câştiga lupta dintre bine şi rău. Sfârşitul este scris: Domnul Isus este biruitor. Dumnezeu este onorat când cei care se tem de Dumnezeu, nu de rău, vorbesc unii cu alţii. „Atunci şi cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta şi a ascultat; şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui“ (Maleahi 3:16). Îl văd pe Domnul privind în jos la o scenă care-I face plăcere. Cei care Îl iau în serios vorbesc unul cu altul despre credincioşia Lui, despre promisiunile Lui, despre îndurările Lui pline de delicateţe şi despre bunătatea Lui plină de dragoste. Poate se bucură la un ceai împreună sau suferă într-o închisoare mohorâtă; poate sunt mame care se bucură de robusta sănătate spirituală a copiilor lor sau privesc la Dumnezeu cu credinţă pentru copiii îndărătnici. Situaţia nu este materială. Duhul şi conţinutul întâlnirii este totul: Dumnezeu este luat în serios. Scena Îi place atât de mult lui Dumnezeu încât cheamă scribii cereşti să înregistreze conversaţia, să prindă pentru totdeauna acest moment de vârf din istoria umanităţii. Pentru că în definitiv, nu-i aşa că în ochii lui Dumnezeu cele mai importante momente din istorie sunt acelea în care poporul Său se bizuie pe caracterul Său şi pe Cuvântul Său? Dumnezeu ne cheamă să trăim în tensiunile credinţei A trăi prin credinţă înseamnă să trăieşti în tensiune, cu linii neclare, şi cu o neplăcută lipsă a definirii, pentru că Dumnezeu vrea să privim la El pentru înţelepciune, putere şi direcţie când ne creştem copiii şi când ne trăim viaţa. Deşi Dumnezeu dă unele porunci negative precise – să nu minţi, să nu comiţi adulter – partea principală a comunicării Lui către noi este prezentată în termeni generali şi categorici. De exemplu, Dumnezeu ne spune să-L iubim cu toată inima noastră, cu tot sufletul nostru şi cu toată puterea noastră; să onorăm pe părinţii noştri; să-i iubim pe alţii ca pe noi înşine. Ultimele dispoziţii sunt clare, dar modul de aplicare a lor nu este specificat. Aplicarea lui „să nu minţi“ este limpede, dar aplicarea lui „să-i iubeşti pe alţii

180

181 ca pe tine însuţi“ nu este. A-i iubi pe alţii s-ar putea aplica prin a duce de mâncare unei familii nevoiaşe, a nu vorbi în timp ce altcineva vorbeşte, a salva un copil de la înec, sau un milion de alte posibilităţi. Când noi, ca mame prin credinţă, ne încredem în Dumnezeu şi căutăm să implementăm ceea ce El cere de la noi, lucrul nostru în afară va diferi, şi trebuie să difere, de la familie la familie şi de la situaţie la situaţie. Dumnezeu te va conduce în aplicaţii individualizate făcute special pentru familia ta. De exemplu, trebuie să-ţi dai copilul la o şcoală publică, la o şcoală creştină, sau la o şcoală cu predare la domiciliu? Dumnezeu invită fiecare familie să se roage şi să caute sfatul Său. Nici un răspuns nu este bun pentru toată lumea. Dumnezeu poate în fapt să conducă o familie să folosească multe opţiuni diferite de şcolarizare. Problema şcolarizării ilustrează o mulţime de alte domenii în care putem învăţa de la Dumnezeu şi ne putem exersa credinţa când luăm decizii în familia noastră. Nu există un singur răspuns cu privire la ce facem cu televizorul, cu muzica, cu calculatorul, sau cu întâlnirile. Fiecare familie trebuie să ajungă la concluziile ei înaintea lui Dumnezeu în credinţă. Când noi ne străduim să-L urmăm pe Dumnezeu, frica pătrunde deseori ca să ne testeze credinţa. Temerile vin în multe forme. Ne îngrijorăm că Dumnezeu s-ar putea să nu ne conducă sau că noi s-ar putea să nu fim în stare să deosebim îndemnurile Lui. Ne îngrijorăm din cauza forţelor exterioare: mass media, cultura populară şi presiunea anturajului. Bineînţeles că presiunea anturajului poate crea probleme. Din nefericire, când se menţionează expresia presiunea anturajului, mamele de obicei se gândesc numai la constrângerea distructivă pe care o simt copiii noştri pentru a se conforma. Dar şi mamele cad. Uneori presiunea anturajului altor mame creştine dictează greşit acţiunile noastre şi defineşte îngrijorările noastre. În loc să privim la Domnul pentru direcţie, privim în jurul nostru după îndrumări şi încuviinţare. Rezultatul este deseori o imagine rigidă a felului în care ar trebui să arate o viaţă care-L urmează pe Domnul Isus. Ne fixăm privirea asupra unui singur tablou: cum trebuie să se îmbrace copiii sau cum trebuie să-şi poarte părul; dacă cei evlavioşi trebuie să aleagă o şcoală creştină, o şcoală publică, sau o şcoală la domiciliu pentru copiii lor. Nu trebuie să ne lăsăm presaţi de anturaj, nici nu trebuie să-i judecăm pe părinţii care caută să-L urmeze pe Domnul, dar hotărăsc direcţii diferite de ale noastre. Avem nevoie unii de alţii; suntem un trup. Trebuie să ne îndemnăm şi să ne încurajăm unii pe alţii, să învăţăm unii de la alţii. Pericolul apare când o aplicaţie specifică este considerată singura modalitate corectă de acţiune. Lupta de a trăi aşa cum se cuvine în această lume Dacă Dumnezeu ne-ar îngădui să ne retragem din această lume, adunându-ne împreună în plăcută comuniune cu alţii care gândesc la fel, am fi eliberaţi de unele stresuri care însoţesc viaţa celor care iau chemarea Sa în serios. Dar Dumnezeu cheamă pe poporul Său să-L facă cunoscut pe El. Aceasta cere implicare în această lume şi aduce cu ea complicaţii şi tensiuni. Dificultatea apare când încercăm să echilibrăm dorinţa de a-i proteja pe copiii noştri şi înţelegerea faptului că dacă ei nu se pot raporta la oameni, sunt slabe speranţe pentru ei să ajungă la Hristos. Întrebările sunt evidente şi dificile. De exemplu, pot să-i las pe copiii mei să se uite la televizor? Dacă da, la ce programe? Cum

181

182 voi contracara impactul negativ? Care este hrana adevărată pentru minte şi pentru suflet cu care îi voi hrăni? Odată intrat în aceste probleme complexe, trebuie să realizez că toate concluziile mele înaintea lui Dumnezeu pot fi diferite de cele ale altor părinţi care sunt de asemenea în căutarea călăuzirii lui Dumnezeu. Dumnezeu are planuri specifice pentru fiecare familie, pentru fiecare copil. De aici rezultă că nu vom arăta toţi la fel. Nu fugi în munţi ca să scapi de răul din această lume. A creşte copii evlavioşi chiar acolo unde te afli este posibil. Roagă-L pe Dumnezeu să lucreze în viaţa copiilor tăi. Întăreşte-te. Fii liniştită. Nu te teme. Încrede-te în Dumnezeu.

Din A Mother’s Heart de Jean Fleming. © 1996 de Jean Fleming. Folosită cu permisiunea lui NavPress. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Să te încrezi în Dumnezeu – nu este întotdeauna uşor, mai ales când este vorba de copiii noştri. Uneori vrem să-i ţinem foarte din scurt, gândind că poate aşa vom putea să-i salvăm de durerile care sunt în această lume urâtă şi păcătoasă. Ceea ce constatăm de obicei este că cu cât îi ţinem mai din scurt cu atât mai mult îşi pune lumea mâinile în jurul copiilor noştri. Poate ai văzut că lucrul acesta este adevărat din propria ta viaţă. Sau mai rău, ai devenit atât de temătoare de lumea aceasta că ai hotărât să nu aduci copii pe lume pentru că „n-ar avea nici o şansă“. Ei bine, aşa cum Jean Fleming tocmai a explicat, lui Dumnezeu Îi plac aceste dificultăţi. De fapt, atunci când noi nu mai avem nici o şansă, puterea lui Dumnezeu este cea mai evidentă. Tot ce vrea El de la noi este să ne încredem în El. N-ai vrea să faci asta chiar acum? Dacă vei face aceasta, vei trăi o biruinţă în creşterea copiilor tăi care va demonstra într-adevăr puterea lui Dumnezeu. Şi mamelor, dacă doriţi să citiţi mai mult despre înţelepciunea lui Jean Fleming, vă îndemn cu tărie să citiţi cartea ei, A Mother’s Heart (Inima unei mame). Veţi fi binecuvântate! ÎNTREBĂRI DE EVALUARE 1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde apreciezi că te găseşti pe următoarea scală? 1_____________________________ 5 _______________________________ 10 Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum biruinţe. mers. trăiesc viaţa din belşug. 2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar acum? 3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar acum? Te provoc să faci acel lucru.

182

183

PARTEA A PATRA

Trăind biruinţe spirituale în umblarea ta cu Dumnezeu

183

184

„Un om care are credinţă trebuie să fie pregătit nu numai să fie martir, ci şi să fie nebun“.
G. K. CHESTERTON (1874-1936)

„O credinţă perfectă ne-ar înălţa categoric mai presus de frică“.
GEORGE MACDONALD (1824-1905)

„Nu-ţi fie teamă să faci un pas mare. Nu poţi să treci peste o prăpastie din două sărituri mici“.
DAVID LLOYD GEORGE (1863-1945)

„Credinţa poate să pună o candelă în noaptea cea mai neagră“.
MARGARET SANGSTER (1838-1912)

„Credinţa este ... să faci ce este bine indiferent de consecinţe, ştiind că Dumnezeu va schimba ultimul efect în bine“.
PAMELA REEVE

184

185 Ziua 23 Trăind biruinţe spirituale în umblarea ta cu Dumnezeu

Trăieşte viaţa dincolo de limite
FRANKLIN GRAHAM Nu contează dacă eşti în Al doilea Scaun sau în Al treilea Scaun, adevărul este că tu nu trăieşti viaţa din belşug. Când copiii lui Israel au refuzat să intre în Ţara Promisă când s-au apropiat pentru prima oară de râul Iordan, care a fost păcatul lor fundamental? Ei au refuzat să creadă că Dumnezeu va face ceea ce a spus că va face. Ei nu s-au încrezut în Dumnezeu. Totuşi, tot ce experimentaseră de la plecarea lor din Egipt le spunea că Dumnezeu era pe deplin vrednic de încredere. Dumnezeu le cerea să facă ceva care părea imposibil. Şi după standardele umane, aşa era. Pentru unii oameni, mutarea pe Primul Scaun poate părea o imposibilitate similară. Dar, după cum explică Franklin Graham, Dumnezeu ne cere să avem credinţă ca El să poată face imposibilul în vieţile noastre. Mary Damron se distrează în mod frecvent cântând pentru ea şi pentru alţii muzică veche de munte. În excursia noastră în Bosnia, ne-a învăţat pe toţi, inclusiv pe Ricky Skaggs, un cântec care-i plăcea ei în mod deosebit. Când mă gândesc la Mary, mă trezesc fredonând melodia, uneori chiar cântând fiecare vers. Dar fără şuieratul pe care cântăreţii munţilor şi l-au perfecţionat, cântecul nu sună chiar la fel. Cântecul spune despre felul în care viaţa ne duce uneori sus pe munte, dar poate de asemenea să ne ducă jos în văi întunecoase. Aceasta ne aminteşte că Dumnezeul de pe munte este şi Dumnezeul din vale. El este Dumnezeul vremurilor bune şi al vremurilor rele, şi Dumnezeul zilei este tot Dumnezeu şi noaptea. Este mult adevăr în acest cântec. Mulţi dintre noi suntem creştini care se află pe vârf de munte. Noi credem că vom rămâne în deplin acord cu Dumnezeu cât timp El ne ţine pe cel mai înalt platou. Dar când ne obişnuim cu vremurile bune, uităm de tot de Dumnezeu. Nu mai avem timp pentru El. Totuşi noi toţi în mod inevitabil cădem rostogolindu-ne de pe acel vârf de munte şi aterizăm în adâncuri – în văile bolii, ale depresiei, ale nesiguranţei financiare, ale vrăjmăşiei în familie, ale ispitei şi ale păcatului. Toţi am trecut prin ele. Acestea sunt momentele în care suntem tentaţi să punem la îndoială dragostea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Şi totuşi, dacă vrem într-adevăr să trăim o viaţă dincolo de limite, avem nevoie de ceva care să ne ţină în pas cu El, fie că suntem pe vârful unui munte înalt, fie că umblăm prin umbrele văii morţii. Şi acel ceva este credinţa. Unul din pasajele mele favorite din Scriptură a fost întotdeauna Evrei 11. El începe cu definiţia credinţei: „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Pentru că prin aceasta, cei din vechime au căpătat o bună mărturie“ (versetele 1-2). Vezi tu, aceasta doresc eu în viaţă: o bună mărturie. Vreau să-L aud pe Tatăl meu ceresc spunând: „Bine, rob bun şi credincios“. Cartea Evrei ne spune cum ne putem construi o mărturie blindată cu fier: 185

186 Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el încă, măcar că este mort. (11:4) Imaginează-ţi aceasta: Fiind mort, Abel vorbeşte încă. Câţi oameni se ostenesc peste măsură încercând să obţină un fel de nemurire pământească? Oamenii încearcă să strângă mari bogăţii, să dobândească o faimă inegalabilă, sau să stabilească recorduri mondiale numai ca să lase în urmă o dovadă că au existat. Politicienii vor să-şi lase marca lor în istorie. Doar câţiva reuşesc, cum ar fi George Washington, Abraham Lincoln şi Ronald Reagan. Cei mai mulţi s-au pierdut în obscuritate, iar cuvântările şi legislaţia lor au fost uitate. Înţeleg goana lor şi căutarea lor după însemnătate, dar ei nu-şi depun eforturile în banca potrivită. Să-ţi depui toţi banii şi tot efortul într-o moştenire pământească este ca şi cum ai investi în cai şi trăsuri – viitorul te va lăsa în urmă. Viitorul nostru – cel care contează cu adevărat – este în cer. Se numeşte viaţă eternă: „Pământul se va preface în zdrenţe ca o haină, şi locuitorii lui vor muri ca nişte muşte; dar mântuirea Mea va dăinui în veci, şi neprihănirea Mea nu va avea sfârşit“ (Isaia 51:6). Şi în eternitate, credinţa este singura valută care are valoare. Evrei 11:6 continuă şi spune: „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută“. Poţi să fii cea mai religioasă persoană din oraşul tău şi să mergi la biserică ori de câte ori uşa este deschisă. Dar dacă nu ai credinţă, nu trăieşti cu adevărat viaţa creştină. Problema în multe din bisericile noastre de astăzi este că ne-am pierdut credinţa. Dar vezi tu, Evrei 11 ne spune că tocmai credinţa a fost cea care l-a ţinut pe Noe în deplin acord cu Dumnezeu. Când cerul era încă senin, Noe s-a suit în corabie, nu-i aşa? Credinţa a fost cea care l-a făcut pe Avraam să meargă într-o ţară străină şi mai târziu să-l aducă jertfă pe singurul lui fiu, Isaac. Punându-l pe Isaac pe altar, Avraam ştia că pune totul în joc – cum putea să se împlinească promisiunea lui Dumnezeu dacă Avraam îl sacrifica pe singurul lui moştenitor adevărat? Dar credinţa lui Avraam l-a făcut să fie ascultător – el a rămas în deplin acord cu voia şi planul lui Dumnezeu. Credinţa conduce la acţiune. Cum putem avea acel fel de credinţă care nu se clatină, nu contestă şi nu se îndoieşte niciodată? CREDINŢĂ ÎN PUNCTUL CRITIC De-a lungul anilor, am avut privilegiul să întâlnesc oameni cu o credinţă foarte mare. Unii din marii misionari pe care i-am cunoscut au trăit vieţi extraordinare de credinţă. Bunicul meu, Dr. L. Nelson Bell a părăsit Shenandoah Valley din Virginia imediat după primul război mondial ca să meargă în China, unde a petrecut următorii douăzeci şi cinci de ani slujind poporului chinez în Numele lui Hristos. La mijlocul anilor optzeci, am avut şansa să merg în China cu mama şi tatăl meu. Astăzi în această ţară există literalmente zeci de mii de creştini a căror credinţă îşi poate găsi urmele în timpul misiunii bunicului meu ca medic misionar. Când a murit, după mulţi ani de slujire a Domnului nostru, el n-a lăsat familiei lui o mare avere de posesiuni

186

187 pământeşti, dar ce mărturie remarcabilă şi ce exemplu a lăsat în urma lui pentru copiii şi nepoţii lui. Un bun prieten de-al meu, Dr. Bob Foster, este de asemenea un om al credinţei. Deşi cetăţean canadian, Bob a crescut în Africa. De tânăr Bob credea că Dumnezeu l-a chemat să devină medic misionar. Fiind dintr-o familie de misionari, avea un obstacol major. N-avea nici un ban. Cu toate acestea, convins că Dumnezeu îl chema, Bob a perseverat şi a aplicat principiile credinţei pe care le-a văzut puse în practică de părinţii lui. La şaptesprezece ani, Bob a completat cererea sa de înscriere la şcoala de medicină. El L-a rugat pe Domnul să Se ocupe de taxa şcolară. El a aşteptat şi a aşteptat şi a tot aşteptat, dar n-a venit nici un dolar. Când secundarul a bătut mai aproape de ora finală, Bob s-a decis să-şi depună cererea fără taxa şcolară. Stând la rând la universitate, şi-a băgat mâinile în buzunarele goale şi se întreba de unde va face rost de taxa lui şcolară. Ştia că Dumnezeu îl chemase să devină doctor misionar. Deşi îşi zdrobise două degete în timp ce lucra pe un şantier naval în vara aceea încercând să câştige suficienţi bani pentru taxele lui de înscriere şi de învăţământ, Dumnezeu îngăduise ca degetele lui să fie parţial salvate. Pentru el, aceasta a fost o dovadă că Dumnezeu vroia ca el să continue să-şi urmeze visul de a deveni doctor. Pe măsură ce rândul se mişca încet înainte, Bob devenea nerăbdător. O, de ar avea 450 de dolari! „Cum te cheamă?“ Secretara a întrerupt gândurile lui când el a ajuns în dreptul biroului. „Robert Livingstone Foster“, a răspuns el timid. A urmărit cum ea îşi mişca degetul de-a lungul unei liste de nume, apoi s-a oprit şi a ridicat ochii spre el. „Nota ta a fost achitată. Ai obţinut o bursă în urma examenelor tale din liceu, şi banii au fost deja depuşi în contul tău. Toate taxele tale pentru anul acesta au fost plătite“. Uimit, Bob a ieşit cu un sentiment copleşitor de recunoştinţă. Nu era nici o îndoială în mintea lui că Dumnezeu îl pregătise pentru şcoala de medicină şi că tot El urma să-i achite notele de plată. Într-adevăr, în anii care au urmat, Bob a văzut această purtare de grijă de mai multe ori. Câţiva ani el a primit burse pentru rezultatele bune la învăţătură. La trei ani după accidentul de pe şantierul naval, cei de la despăgubirea muncitorilor l-au chemat spunându-i că i-au dat o despăgubire pentru invaliditate permanentă. Suma a acoperit cheltuielile pentru un an întreg de şcoală medicală. Acesta era tipicul care părea să-l urmărească pe Bob pe tot parcursul studiilor lui medicale. El a văzut că trebuia să aştepte până în momentul critic, când Dumnezeu în mod miraculos îi asigura fondurile de care avea neapărată nevoie ca să continue. Prin harul şi grija Tatălui său ceresc, Bob a terminat medicina şi şi-a îndreptat privirile spre câmpul de misiune. Dumnezeu îi dezvolta caracterul şi credinţa pentru aventurile pe care urma să le trăiască într-o altă parte a lumii. Ca şi părinţii lui, Bob a slujit lui Dumnezeu în unele din cele mai dificile locuri din Africa. A crescut şapte copii în câmpul de misiune, şi mulţi dintre ei slujesc astăzi Domnului în ţări străine. La pensie el este mai ocupat ca oricând, strângând bani pentru proiectele misionare, călătorind în Africa pentru a-i ajuta pe doctorii misionari, ca să poată avea şi ei un timp de odihnă, şi predicându-L pe Hristos cu orice ocazie. Fără o

187

188 credinţă exersată şi încercată, Bob n-ar fi realizat niciodată pe pământ ceea ce Dumnezeu intenţiona. El a trăit în mod nemijlocit ceea ce ne spune cartea lui Iacov: „Încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, pentru ca să fiţi desăvârşiţi, întregi, şi să nu duceţi lipsă de nimic“ (1:3-4). Pentru a avea credinţă ca Bob Foster, va trebui să-i înfruntăm pe vrăjmaşii credinţei. VRĂJMAŞII CREDINŢEI Un vrăjmaş al credinţei îl constituie posesiunile noastre. Avraam era gata să pună totul în joc pentru că „el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu“ (Evrei 11:10). Noi nu vrem să aşteptăm. Noi vrem totul, şi-l vrem acum. De multe ori Dumnezeu ne dă cele necesare în ultima zi sau în ultimul ceas, uneori chiar în ultimul minut. Gândeşte-te la binecuvântarea pe care ar fi pierdut-o Bob dacă ar fi refuzat să dea cererea pentru că nu avea banii necesari! Ceea ce nu ştia Bob când stătea la rând era că Dumnezeu Se îngrijise deja de asta cu multe zile înainte. Înţeleg ademenirea posesiunilor şi dorinţele amăgitoare. Toţi ne simţim atraşi de ele. Şi dacă nu suntem atenţi, ele ne pot trage în jos. Mi-amintesc când Jane Austin şi cu mine eram la începutul căsniciei şi puteam să încărcăm tot ce aveam în micul ei Ford Maverick. Mi-aduc aminte de libertatea de a împacheta şi de a porni la drum în zece minute. Era minunat! Nimic nu ne reţinea. Deşi cei mai mulţi dintre noi nu trăim ca nomazii, tot avem nevoie să ne întrebăm: „Este credinţa mea îngropată de posesiunile mele? Este credinţa mea distrusă cel mai mult când situaţia mea financiară arată cel mai deprimant? Îmi definesc eu siguranţa prin ceea ce am strâns în bancă?“ Prin ele însele, posesiunile nu sunt păcătoase, dar credinţa noastră este îngropată când începem să adorăm lucrurile. „Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani; căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui“ (Luca 12:15). Un alt vrăjmaş al credinţei este experienţa. Ne limităm la ceea ce credem că este omeneşte posibil. Evrei 11:11 ne spune: „Prin credinţă şi Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească, fiindcă a crezut în credincioşia Celui ce-i făgăduise“. Cum putea o femeie trecută de vârsta când putea să aibă copii să zămislească şi să dea naştere unui fiu? Omeneşte este imposibil, dar credinţa arată către un Dumnezeu pentru care nimic nu este prea greu. Când Bob Pierce a început Punga Samariteanului, oamenii gândeau că viziunea lui de răspuns imediat la cele mai urgente nevoi ale omenirii era strălucită dar practic imposibilă. S-ar fi interpus birocraţia. Întâlnirile de afaceri ar fi blocat cursul fondurilor neapărat necesare. Formalismul ar fi strangulat bunele lui intenţii. Oamenii n-au crezut în viziunea lui Bob pentru că n-au văzut-o niciodată realizată – o organizaţie de ajutorare care putea să se mişte repede, imediat şi să dea ajutor practic pe loc. Oamenii au râs de el. Dar viziunea lui Bob a crescut de multe ori consecutiv în anii care au urmat. Dumnezeu a creat o modalitate pentru ca ajutorul să înceapă să curgă atunci când era nevoie de el şi acolo unde era nevoie de el – nu la nu ştiu câte luni după un foarte lung proces de aprobare. Bob a aruncat în aer limitele care i-au împiedicat pe mulţi alţii. Unul din pretextele favorite ale diavolului este: „Dar asta nu s-a mai făcut niciodată. De ce să încerci?“ Răspunsul creştinului credincios este: „Dacă Dumnezeu ne cheamă într-adevăr să facem aceasta, El ne va asigura o modalitate de a realiza aceasta“.

188

189 Poate cea mai mare lecţie pe care am învăţat-o de la Bob Pierce a fost ceva ce el numea ocazia lui Dumnezeu. Era o expresie pe care o născocise el şi care însemna pur şi simplu să recunoşti o nevoie mai mare decât ce se poate face în limitele omeneşti. Totuşi tu te grăbeşti să satisfaci nevoia care crezi că ţi-a pus-o Dumnezeu pe inimă. Încrede-te în El că va închide spărtura, şi urmăreşte minunea care se desfăşoară prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Înainte să-ţi dai seama, nevoia este satisfăcută pe căi care păreau complet imposibile. Bob îmi spunea mereu: „Nu este nevoie de credinţă câtă vreme ţinta pe care ţi-ai propus-o este doar la înălţimea la care pot ajunge cele mai inteligente, cele mai informate şi cele mai experte eforturi omeneşti. Nu-ţi exerciţi credinţa până nu te-ai angajat la mai mult decât este cu putinţă să dai“. Povestea lui Bob Foster ilustrează foarte bine acest principiu. Îmi place cum a definit Charles Wesley credinţa: Credinţa, credinţa puternică, vede promisiunea, Şi priveşte numai la Dumnezeu; Râde de imposibilităţi, Şi strigă: „Se va face“. Credinţa este puterea pe care ne-o dă Dumnezeu ca să străpungem limitele noastre omeneşti şi să devenim oamenii care ne-a creat El să fim. Foloseşte această putere ca să ucizi pe vrăjmaşii credinţei şi experimentează bucuria de a trăi în deplin acord cu El.

Luată din Living Beyond the Limits de Franklin Graham. © 1998 de Franklin Graham. Folosită cu permisiunea lui Thomas Nelson Publishers. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Când Iosua i-a dus pe israeliţi în Ţara Promisă, el îi muta de pe Al doilea Scaun pe Primul. Victoriile pe care ei le-au experimentat în timp ce cucereau ţara Canaanului au fost exemple concrete de ce vrea Dumnezeu să realizeze în vieţile noastre când avem credinţă în El. Dumnezeu le-a spus israeliţilor să intre în ţară şi s-o ia în stăpânire. Ţi-a spus vreodată Dumnezeu să faci ceva care părea imposibil? Poate ai Ierihonul tău care trebuie să fie cucerit. Pot să te asigur că Dumnezeu nu-ţi va spune niciodată să faci ceva ce nu poate fi făcut – cu credinţă. Când Dumnezeu îţi spune să faci ceva, El promite de asemenea că îţi va da putinţa să realizezi acel lucru. Ce-ţi spune Dumnezeu să faci în viaţa ta? Dacă citeşti Cuvântul Său, sunt sigur că El îţi spune ceva. N-ai vrea să faci cum spune şi să stai în Primul Scaun astăzi? Viaţa în Primul Scaun ne cere să trăim dincolo de limitele de care oamenii sunt în mod normal legaţi. În cartea sa, Living Beyond the Limits (Trăind dincolo de limite), Franklin Graham arată foarte clar că poţi trăi o viaţă palpitantă care este limitată doar de Dumnezeu – nu de om.

189

190

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE 1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde apreciezi că te găseşti pe următoarea scală? 1_____________________________ 5 _______________________________ 10 Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum biruinţe. mers. trăiesc viaţa din belşug. 2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar acum? 3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar acum? Te provoc să faci acel lucru.

190

191

„Văd că împlinirea voii lui Dumnezeu nu-mi lasă timp să pun în discuţie planurile Lui“.
GEORGE MACDONALD (1824-1905)

„Vreau ce vrea Dumnezeu, de aceea sunt atât de fericit“.
SFÂNTUL FRANCIS DE ASSISI (c. 1181-1226)

„Centrul voii lui Dumnezeu este siguranţa noastră unică“.
BETSIE TEN BOOM (1885-1944)

„A umbla în afara voii Lui înseamnă a umbla în nicăieri“.
C. S. LEWIS (1898-1963)

„Nu există dezamăgiri pentru cei a căror voie este îngropată în voia lui Dumnezeu“.
FREDERICK WILLIAM FABER (1814-1863)

191

192 Ziua 24 Trăind biruinţe spirituale în umblarea ta cu Dumnezeu

Supune-te voii lui Dumnezeu
WARREN WIERSBE Pentru mulţi credincioşi de pe Al doilea Scaun, voia lui Dumnezeu pare să fie un lucru insesizabil. Ei par să aştepte ca Dumnezeu să coboare din ceruri şi să le vorbească faţă către faţă. Câţiva oameni au trăit realmente această experienţă – şi poţi să citeşti despre aceştia în Biblie. Pentru noi ceilalţi Dumnezeu a ales să ne vorbească prin Cuvântul Său şi prin sfatul Duhului Sfânt. Mulţi creştini par să creadă că Biblia nu este în totul suficientă pentru a le da o orientare. Dar ea este! Cuvântul lui Dumnezeu, sub forma Scripturilor şi cu ajutorul iluminării Duhului Sfânt, are orice răspuns la orice întrebare. Răspunsul poate fi localizat într-o poruncă specifică sau în principiile înţelepciunii biblice aplicate la problema în cauză ca răspuns direct la rugăciunea pentru înţelepciune din Iacov 1. Dar, aşa cum explică Warren Wiersbe, nu este aşa de uşor cum ar fi să deschizi pur şi simplu Biblia şi să pui degetul pe un verset. „Numai cine crede este ascultător; numai cine este ascultător crede“. Lucrul acesta a fost scris de pastorul şi martirul german Dietrich Bonhoeffer, şi este o afirmaţie care arată o cunoaştere profundă a relaţiei dintre credinţa personală în Hristos şi ascultarea de voia lui Dumnezeu. Tocmai ne-am gândit la ce înseamnă să trăieşti prin credinţă; acum hai să vedem ce înseamnă să asculţi prin credinţă şi să faci voia lui Dumnezeu. Patru principii trebuie să guverneze atitudinea noastră faţă de voia lui Dumnezeu: (1) Voia lui Dumnezeu este plănuită din inima lui Dumnezeu; (2) voia lui Dumnezeu este pentru gloria lui Dumnezeu; (3) voia lui Dumnezeu este descoperită prin Cuvântul lui Dumnezeu; (4) noi apreciem mai mult voia lui Dumnezeu pe măsură ce ne încredem în El şi ascultăm de ce ne spune El să facem. DIN INIMA LUI DUMNEZEU Primul principiu este că voia lui Dumnezeu vine din inima lui Dumnezeu. „Sfaturile Domnului dăinuiesc pe vecie, şi planurile inimii Lui, din neam în neam“ (Psalmul 33:11). Reţine această expresie „planurile inimii Lui“. Ea are grijă de orice coşmar pe care l-ai putea avea despre stăpâni fără milă, roboţi fără inimă şi maşini fără chip. Dacă voia lui Dumnezeu vine din inima lui Dumnezeu, atunci voia Lui este expresia dragostei Lui. Naţiunile răzvrătite văd voia lui Dumnezeu ca nişte lanţuri care trebuie rupte, şi ele strigă într-un glas: „Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!“ (Psalmul 2:3). Dar Dumnezeu nu-Şi încătuşează copiii cu lanţuri; El ne trage „cu legături omeneşti, cu funii de dragoste“ (Osea 11:4). Dumnezeu vrea să ne îndrume ca pe nişte copii, cu sfatul Său şi cu privirea Sa, nu ca pe nişte animale cu un frâu şi o zăbală (Psalmul 32:8-9). Voia lui Dumnezeu nu este o maşină fără chip care se opreşte brusc dacă eu nu ascult de Domnul. Ceea ce El a vrut dovedeşte dragostea Lui pentru mine; supunerea mea faţă de această voie dovedeşte dragostea mea pentru El, „şi poruncile Lui nu sunt grele“ (1 Ioan 5:3). 192

193 Voia lui Dumnezeu este mai mult ca un trup omenesc cald decât ca o maşinărie rece. Dacă o parte a trupului meu se răzvrăteşte, restul trupului meu îi ţine locul până când doctorul şi cu mine reuşim să reparăm partea care nu funcţionează cum trebuie. Când vezica mea biliară a declarat război împotriva mea acum câţiva ani, am devenit un om foarte bolnav, dar inima mea a continuat să bată şi respiraţia mea nu s-a oprit. Într-o săptămână vezica mea rebelă a fost scoasă afară, şi eu m-am simţit mai bine. PENTRU GLORIA LUI DUMNEZEU Al doilea principiu este că voia lui Dumnezeu este pentru gloria lui Dumnezeu. Cei mai mulţi dintre noi suntem înclinaţi să ne gândim la voia lui Dumnezeu doar ca la planul Său de a face ceva. De aceea ne rugăm: „Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ“ (Matei 6:10). A face anumite lucruri poate fi scopul imediat al voii Lui, dar scopul final este gloria Lui, şi gloria lui Dumnezeu este scopul cel mai înalt care poate ocupa inima şi viaţa omului. Scopul imediat al lui Dumnezeu când a despicat Marea Roşie a fost să-l salveze pe Israel de armata egipteană care-l urmărea, dar ţinta Lui finală a fost să-Şi arate gloria faţă de o naţiune păgână al cărei conducător a întrebat cu impertinenţă: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui şi să las pe Israel să plece?“ (Exod 5:2). În timp ce urmăreau cum se îneca armata egipteană, nu este de mirare că Israel a cântat: Voi cânta Domnului, căci Şi-a arătat slava: A năpustit în mare pe cal şi pe călăreţ. Domnul este tăria mea şi temeiul cântărilor mele de laudă: El m-a scăpat. El este Dumnezeul meu: pe El Îl voi lăuda. (Exod 15:1-2) Ce vreau să accentuez aici este că noi nu îndrăznim să separăm voia lui Dumnezeu de gloria lui Dumnezeu. Domnul Isus le pune împreună în Rugăciunea Domnului: „Sfinţească-se Numele Tău; vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta“ (Matei 6:9-10). Credincioşii care se maturizează nu sunt mulţumiţi doar să ştie ce vrea Dumnezeu ca ei să facă; ei vor să ştie de asemenea cum să facă lucrul acela astfel ca Dumnezeu să fie glorificat. Dorinţa lui David de a aduce chivotul la Ierusalim a fost o tentativă nobilă, dar prima lui încercare a eşuat pentru că nu L-a glorificat pe Dumnezeu (2 Samuel 6). Rugăciunea lui Pavel de a fi eliberat de ţepuşul din carne n-a primit răspuns pentru că a avea ţepuşul şi a depinde de harul lui Dumnezeu aducea mai multă glorie lui Dumnezeu (2 Corinteni 12:7-10). Când Maria şi Marta au trimis vorbă Domnului Isus că Lazăr era bolnav, El n-a venit imediat în ajutorul lor. Aşteptând până a murit Lazăr, Domnul Isus a putut să aducă mai multă glorie lui Dumnezeu (Ioan 11:4,40). Când armata asiriană a împresurat Ierusalimul şi ameninţa s-o captureze, împăratul Ezechia s-a rugat lui Dumnezeu pentru ajutor, şi când citeşti rugăciunea lui (Isaia 37:1420), vezi că marea lui povară era gloria lui Dumnezeu în opoziţie cu vanitatea idolilor asirieni. El s-a rugat: „Tu eşti singurul Dumnezeu al tuturor împărăţiilor pământului!“ (v. 16). Sanherib şi-a trimis armata „să batjocorească pe Dumnezeul cel viu“ (v. 17). Şi ce măreţ apogeu la rugăciunea lui: „Acum, Doamne, Dumnezeul nostru, izbăveşte-ne din

193

194 mâna lui Sanherib, ca toate împărăţiile pământului să ştie că numai Tu, Doamne, eşti Dumnezeu!“ (v. 20). Dumnezeu a răspuns la rugăciunea lui, a scăpat pe poporul Său şi Şi-a glorificat Numele. Când rugăciunile noastre se concentrează asupra gloriei lui Dumnezeu, suntem coalizaţi cu toată creaţia, pentru că „cerurile spun slava lui Dumnezeu“ (Psalmul 19:1). De asemenea colaborăm cu Dumnezeu în marele scop al mântuirii: „spre lauda slavei harului Său“ (Efeseni 1:6), şi ţinem pasul cu Duhul Sfânt care a fost dat pentru ca Domnul Isus să fie glorificat (Ioan 16:14). PRIN CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU Al treilea principiu este că voia lui Dumnezeu este descoperită prin Cuvântul lui Dumnezeu. „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea“ (Psalmul 119:105). Poate că psalmistul avea în minte poporul Israel când a scris această afirmaţie, pentru că Dumnezeu a condus pe poporul Său printr-un nor glorios ziua şi noaptea (Exod 13:21; 40:34-38; Neemia 9:12). În momentele de nedumerire aş fi vrut să am un astfel de mijloc de călăuzire vizibil şi desluşit. Dar atunci trebuia să-mi amintesc că copiii lui Dumnezeu nu se pot maturiza dacă nu umblă prin credinţă, ci prin vedere. Totuşi, nu trebuie să ne gândim că Biblia este un fel de carte magică ce ne descoperă viitorul, ca un pachet de cărţi de joc pentru taroc sau o cupă cu frunze de ceai. A deschide Biblia la întâmplare şi a pune degetul pe un verset este un joc de noroc, nu căutarea voii lui Dumnezeu; şi consecinţele pot fi dezastruoase. Nu folosirea la întâmplare a Bibliei este cea care ne dă călăuzirea, ci obişnuinţa de a citi Cuvântul zilnic, sistematic şi cu supunere. „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea“ este porunca lui Dumnezeu (Coloseni 3:16). Prin îndemnurile, promisiunile, avertismentele şi exemplele ei Biblia arată foarte clar ce-I place lui Dumnezeu şi ce nu-I place. De fapt, unele versete afirmă: „Aceasta este voia lui Dumnezeu“. „Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră: să vă feriţi de curvie“ (1 Tesaloniceni 4:3). Nimeni nu trebuie să se roage cu privire la comiterea curviei sau a adulterului, pentru că Dumnezeu spune că aceste acte sunt păcate şi trebuie să fie evitate. „Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi“ (1 Tesaloniceni 5:18). Aceasta se ocupă de plângerile noastre! „Căci voia lui Dumnezeu este ca, făcând ce este bine, să astupaţi gura oamenilor neştiutori şi proşti“ (1 Petru 2:15). Cel mai bun mod de a trata critica şi bârfa este să faci lucrări bune şi să-L laşi pe Dumnezeu să facă restul. Nu pot s-o demonstrez statistic, dar sunt sigur că 90 la sută din deciziile pe care le iau zilnic au acoperire în Scripturi – nu trebuie să-L întreb pe Dumnezeu ce să fac. Am citit Biblia mea suficient de mult ca să ştiu că nu este bine să fur, să mint, să urăsc, să mă răzbun, să bârfesc, să-mi pierd cumpătul, să am resentimente, şi să fiu rău cu oamenii. Dar ce se întâmplă cu celelalte 10 procente? Deşi mi-a dat foarte multe sfaturi cu privire la căsătorie şi la căminul creştin, Biblia mea nu mi-a spus exact care este fata cu care trebuie să mă căsătoresc. Nu a numit şcoala la care trebuie să merg, oraşul în care trebuie să locuiesc, sau biserica locală pe care trebuie s-o frecventez eu şi familia mea. Cum tratăm aceste decizii practice de fiecare zi?

194

195 Aici este punctul în care trebuie să ne încredem în Dumnezeu pentru bunul simţ sfinţit care vine din înnoirea minţii (Romani 12:2). Credincioşii care petrec timp zilnic în Cuvânt şi în rugăciune îşi dezvoltă gradat un radar spiritual, o înţelepciune practică10 de la Duhul Sfânt care ne dă direcţia atunci când avem nevoie de ea. Uneori această direcţie vine de la o promisiune sau de la un avertisment din Scriptură, uneori de la o lucrare providenţială a lui Dumnezeu în împrejurări, şi uneori de la mărturia Duhului în inimile noastre. Chiar şi o remarcă întâmplătoare făcută de un prieten poate fi folosită de Dumnezeu ca să ne ghideze dacă mintea şi inima noastră sunt pregătite şi dacă vrem să ne supunem conducerii lui Dumnezeu. Determinarea voii lui Dumnezeu depinde de asemenea de cunoaşterea caracterului lui Dumnezeu, şi caracterul Lui este descoperit în Cuvântul Lui. Nu-i ia mult timp unui copil să afle cum sunt părinţii lui, şi comportamentul copilului se bazează pe această cunoaştere. Studenţii îi studiază pe profesorii lor tot atât de mult cât studiază cărţile lor, şi încearcă să facă în aşa fel lucrarea încât să placă foarte mult profesorilor lor. Aşa se obţine o notă mai bună. Nu este suficient să citim Biblia şi să descoperim ce a făcut Dumnezeu; trebuie să aflăm şi de ce a făcut-o. Dumnezeu „Şi-a arătat căile Sale lui Moise, şi lucrările Sale copiilor lui Israel“ (Psalmul 103:7). Israeliţii ştiau ce a făcut Dumnezeu pentru că au văzut cu ochii lor, dar Moise ştia de ce a făcut Dumnezeu aceasta. Asta pentru că Moise s-a rugat: „Dacă am căpătat trecere înaintea Ta, arată-mi căile Tale; atunci Te voi cunoaşte şi voi avea trecere înaintea Ta“ (Exod 33:13). Când Domnul i S-a revelat lui Moise pe munte, El a răspuns rugăciunii lui Moise prin proclamarea atributelor Sale glorioase: „Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milos, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie“ (Exod 34:6). Şi când Moise a mijlocit pentru naţiunea neascultătoare la Cades-Barnea, el I-a reamintit lui Dumnezeu de caracterul Lui sfânt şi a obţinut iertarea pentru ei (Numeri 14:11-25). Când cunoşti caracterul lui Dumnezeu, descoperi că este mai uşor să te rogi după voia lui Dumnezeu. Când împrejurările sau oamenii vor să ne îndrume, trebuie să ne încredem în Duhul lui Dumnezeu din noi ca să aducă mărturie şi să ne dea călăuzire din Cuvânt. Trebuie întotdeauna să testăm împrejurările prin Cuvântul lui Dumnezeu; altfel, ne vom trezi că ne-am abătut. În două ocazii, David a avut oportunitatea să-l omoare pe împăratul Saul, şi unii din oamenii lui l-au încurajat s-o facă. Dar David a refuzat pentru că ştia că nu era bine să se răzbune singur, punând mâna pe unsul lui Dumnezeu, chiar dacă acest conducător fusese lepădat de Dumnezeu (vezi 1 Samuel 24:26). Când vântul de sud suflă uşor (Fapte 27:13), avem nevoie de mult discernământ, şi acest discernământ poate veni numai prin Duhul lui Dumnezeu folosind Cuvântul lui Dumnezeu. PE MĂSURĂ CE NE ÎNCREDEM ŞI ASCULTĂM
10

Înţelepciunea discutată atât de mult în cartea Proverbe este acel radar spiritual la care mă refer. Înţelepciunea spirituală este iscusinţa practică pe care o învăţăm de la Dumnezeu pentru ghidarea vieţilor noastre astfel încât să evităm capcanele păcatului şi să folosim cât mai multe din numeroasele oportunităţi pe care ni le dă Dumnezeu pe drum. De aceea am numit expunerea mea din cartea Proverbe Be Skillful (Fii iscusit) (Victor Books, 1995). Când ne dăm pe noi înşine lui Dumnezeu, medităm la Cuvântul Său, şi ascultăm de ceea ce citim, El ne înnoieşte mintea astfel încât să începem să avem gândurile Lui şi să ne însuşim treptat căile Lui. Aceasta oferă Duhului Sfânt ceva ce poate fi folosit în inima şi mintea noastră când ne întoarcem spre Dumnezeu pentru călăuzire.

195

196

Al patrulea principiu al nostru este că noi apreciem mai mult voia lui Dumnezeu pe măsură ce ne încredem în El şi ascultăm de ce ne spune El să facem. „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită“ (Romani 12:2). Cuvântul tradus prin „să puteţi deosebi“ înseamnă „a deosebi prin experienţă“. El descrie încercarea metalului în cuptor şi ne sugerează că deosebirea voii lui Dumnezeu este ceva ce învăţăm prin experienţă practică în cuptorul vieţii. Uneori copiii nu cred avertismentele sau îndrumările părinţilor lor şi trebuie să înveţe pe calea grea că focul arde, cuţitele taie, prea multe dulciuri te pot îmbolnăvi, şi este periculos să te joci cu electricitatea. Dar Pavel nu ne sfătuieşte să învăţăm pe calea grea, ci el ne spune cum să învăţăm să deosebim voia lui Dumnezeu în experienţa zilnică de viaţă şi să evităm problemele. Cuvinte ca „să vă prefaceţi“ şi „înnoirea“ descriu mai degrabă un proces continuu decât ceva finalizat. Dumnezeu nu ne dă cel mai recent atlas al drumurilor, completat cu hărţi, fotografii şi indicatoare. El ne dă mai degrabă un compas şi o ţintă, şi noi învăţăm restul pe drum. „Voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită“ este o singură voie, nu trei. Voia lui Dumnezeu nu este ca un catalog de preţuri ale mărfurilor care se trimit prin poştă, care oferă clientului „bun–mai bun–cel mai bun“, singura diferenţă fiind preţul şi calitatea mărfurilor. Un tânăr mi-a spus: „Cred că am să rămân la voia bună a lui Dumnezeu pentru că nu vreau să fac sacrificiile necesare pentru voia Sa desăvârşită“. Dar un Dumnezeu sfânt şi iubitor nu va dori niciodată pentru copiii Săi preaiubiţi altceva decât ceea ce este desăvârşit. Dacă rămânem la al doilea ca valoare, acesta nu este al doilea ca valoare al lui Dumnezeu pentru că El vrea numai ce este cel mai bun pentru noi. „Înnoirea minţii“, scrie Leon Morris, „îi dă posibilitatea credinciosului să deosebească ce este bun, ce-I place lui Dumnezeu, şi ce este perfect11. Dacă ţii minte că deosebirea voii lui Dumnezeu înseamnă dezvoltarea unei relaţii personale cu Domnul, nu primirea unei serii de convenţii din cer, atunci vei înţelege mai bine cum se desfăşoară acest proces solicitant dar plăcut. Cu cât Îl cunoaştem mai bine pe Domnul, cu atât înţelegem mai bine căile Lui şi caracterul Lui, şi deci, ştim mai bine cum săI fim plăcuţi. Dar, în acelaşi timp, ne cunoaştem mai bine şi pe noi înşine şi descoperim lucrurile care necesită o atenţie specială. Acest lucru este similar modului de creştere personală pe care soţii îl experimentează în primul an sau în primii doi ani de căsnicie. Când eram în lucrarea pastorală, în timpul sesiunilor de consiliere premaritală, dădeam bărbatului şi femeii câte o foaie de hârtie şi spuneam: „Vă rog să scrieţi trei lucruri care vă plac cel mai mult şi apoi trei lucruri care credeţi că-i plac cel mai mult viitorului partener“. Rezultatele erau uneori devastatoare! „Dacă voi doi nu ştiţi cum să vă faceţi plăcere unul altuia acum“, le spuneam, „ce se va întâmpla după ce vă veţi căsători?“ Uneori aceasta a condus la o altă sesiune de consiliere, care sper că a condus la o căsnicie mai fericită. Această aventură de a-L cunoaşte mai bine pe Dumnezeu şi pe noi înşine face împlinirea voii lui Dumnezeu palpitantă, mult mai palpitantă decât săvârşirea păcatului. Când păcătuim, devenim orbi faţă de noi înşine şi faţă de Dumnezeu, şi nu este nici o
11

Leon Morris, The Epistle to the Romans (Epistola către romani) (Grand Rapids, Mich.: Eerdmans, 1988), 436.

196

197 creştere în caracter. Ca şi fiul risipitor, ne trezim singuri şi pe moarte în timp ce există belşug înapoi în casa Tatălui. Ceea ce Dr. Theodore Epp numea „aventurarea prin credinţă“ este cel mai palpitant mod de viaţă pe care-l poate experimenta vreodată cineva. ÎNTREBĂRI CU PRIVIRE LA VOIA LUI DUMNEZEU Am analizat cele patru principii legate de voia lui Dumnezeu. Ce ne mai rămâne acum este să ne ocupăm de unele întrebări practice care se ridică deseori când discuţi despre acest subiect. Dar dacă m-am rugat, am citit Cuvântul şi am nădăjduit în Dumnezeu, dar n-am primit nici un răspuns? Ce trebuie să fac? Continuă să aştepţi. Dacă nu este nici un răspuns, presupune că Dumnezeu vrea să stai acolo unde eşti. Adu-ţi aminte că Dumnezeu este mai interesat de zidirea lucrătorului decât de terminarea lucrării. Dacă El vrea să crească o ciupercă, El poate face aceasta peste noapte, dar e nevoie de câţiva ani să ridice un stejar. În timpul aşteptării noastre, Dumnezeu lucrează în vieţile noastre ca să ne pregătească pentru ceea ce pregăteşte pentru noi. Ce părere aveţi despre „punerea unui val de lână“? Ceea ce a făcut Ghedeon nu a fost un semn al credinţei, ci al necredinţei (Judecători 6:36-40), şi eu nu-ţi recomand să urmezi exemplul lui. Dumnezeu îi arătase deja clar lui Ghedeon că îl va folosi pe el ca să elibereze pe Israel de madianiţi, şi nu era nevoie ca Ghedeon să mai verifice voia lui Dumnezeu. Cine suntem noi să-I spunem lui Dumnezeu cum trebuie să comunice cu noi? Cum ştiu eu că testul pe care îl propun este valabil? Am auzit oameni spunând: „Ei bine, dacă voi primi un telefon în cutare moment, voi şti că aceasta este voia lui Dumnezeu“. Deci îi dăm voie companiei de telefoane să determine voia lui Dumnezeu pentru noi! Mai bine să depindem de Cuvânt şi să-L aşteptăm pe Domnul! Ghedeon nu avea o Biblie completă cum avem noi, aşa că poate putem să-l scuzăm. Dar fii atent! Dacă foloseşti un val de lână, diavolul poate să tragă lâna peste ochii tăi! Am o prietenă care determină voia lui Dumnezeu prin scoaterea unui cartonaş din cutia ei cu promisiuni. Se poate conta pe asta? Nu. Eu numesc aceasta ruletă religioasă. Scopul unei cutii de promisiuni este să ne dea o promisiune pe zi pe care s-o putem purta cu noi, s-o memorăm, şi să învăţăm s-o apreciem. Dar a scoate un cartonaş pentru a determina voia lui Dumnezeu este ca deschiderea Bibliei tale la întâmplare şi punerea degetului pe un verset. Dacă ţi-ai plănui să faci o excursie, ai deschide atlasul drumurilor la întâmplare şi ai pune degetul pe o autostradă? O promisiune ne poate încuraja după ce am luat o decizie, dar scoaterea unui cartonaş este un mod periculos de a lua acea decizie. Vrea Dumnezeu să ne ghideze şi în lucrurile mici sau numai în lucrurile mari? El vrea să ne ghideze în orice lucru, dar El Se aşteaptă de asemenea ca noi să ne folosim bunul simţ. Am avut un prieten care a devenit dezechilibrat emoţional pentru că vroia ca Dumnezeu să-i spună ce cereale să mănânce la micul dejun, ce culoare să aibă cravata pe care o poartă, şi pe ce parte a străzii să meargă. Nu există lucruri banale în viaţa creştină, dar unele lucruri sunt mai importante decât altele. Dumnezeu poate să folosească un cuvânt ocazional sau o cunoştinţă nouă ca să ne ajute să determinăm voia Sa. Dacă ne dăm pe noi înşine lui Dumnezeu în fiecare zi şi-L rugăm să ne conducă, vom

197

198 avea direcţia de care avem nevoie atunci când vom avea nevoie de ea. Dacă n-o avem, atunci aşteptăm. Dumnezeu ne conduce în lucrurile mici şi în lucrurile mari pentru că El face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre bine.

Luată din Being a Child of God, © 1996 de Warren W. Wiersbe. Tipărită de Thomas Nelson Publishers. Folosită cu permisiune. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

De câte ori ai auzit că creştinismul nu este o religie, este o relaţie? Afirmaţia aceasta este foarte adevărată. Dar de multe ori încercăm să ocolim relaţia şi să facem lucrurile pe calea uşoară. Acesta este cazul cu aflarea voii lui Dumnezeu. E mult mai uşor să găsim un verset care justifică ce vrem să facem, sau să spunem că am auzit o voce care ne-a spus să facem ceva, decât să avem realmente o relaţie cu Domnul, să cunoaştem Cuvântul Lui şi caracterul Lui, şi să acţionăm în consecinţă. Dacă vrei să trăieşti o biruinţă în cunoaşterea voii lui Dumnezeu, atunci fă-ţi timp să zideşti această relaţie – aceasta este singura cale pe care poţi merge! Deci dacă te lupţi să afli voia lui Dumnezeu, fă-ţi timp să citeşti Cuvântul Lui, să te rogi, să te gândeşti, şi să aştepţi răspunsul Lui. Îţi recomand de asemenea să citeşti cartea lui Warren Wiersbe Being a Child of God (A fi un copil al lui Dumnezeu). Are câteva principii valabile în orice vreme despre cum să-L cunoşti şi să-L iubeşti pe Dumnezeu ca unul din copiii Săi. ÎNTREBĂRI DE EVALUARE 1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde apreciezi că te găseşti pe următoarea scală? 1_____________________________ 5 _______________________________ 10 Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum biruinţe. mers. trăiesc viaţa din belşug. 2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar acum? 3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar acum? Te provoc să faci acel lucru.

198

199

„Noi am fi cu adevărat înţelepţi dacă am fi mulţumiţi; mulţumiţi nu numai cu ce putem înţelege, ci mulţumiţi cu ce nu înţelegem – acea deprindere a minţii pe care teologii o numesc, şi pe bună dreptate, credinţă în Dumnezeu“.
CHARLES KINGSLEY (1819-1875)

„Adevărata mulţumire este o virtute reală, chiar activă – nu doar afirmativă, ci creativă. Este puterea de a scoate din orice situaţie tot ce este în ea“.
G. K. CHESTERTON (1874-1936)

„A avea ceea ce vrem este bogăţie; dar a fi capabil să faci fără este putere“.
GEORGE MACDONALD (1824-1905)

„Omul mulţumit nu este niciodată sărac, cel nemulţumit nu este niciodată bogat“.
GEORGE ELIOT (1819-1880)

„Copiii lui Israel nu au găsit în mană toată dulceaţa şi puterea pe care le puteau găsi în ea; nu pentru că mana nu le conţinea, ci pentru că ei doreau altă mâncare“.
IOAN AL CRUCII (1542-1591)

199

200 Ziua 25 Trăind biruinţe spirituale în umblarea ta cu Dumnezeu

Dobândind mulţumirea
JONI EARECKSON TADA ŞI STEVEN ESTES Există un atribut care caracterizează 100 la sută din oamenii care stau în Al doilea Scaun, şi acesta îi împiedică să slujească Domnului cu toată inima lor. Este o inimă de lăcomie. Scriptura ne spune că lăcomia este pur şi simplu idolatrie, să doreşti ceva peste Dumnezeu şi voia Sa. Fie că este vorba de posesiuni fizice, de atribute fizice sau orice altceva, persoana din Al doilea Scaun pune dobândirea acestor lucruri înaintea trăirii unei vieţi evlavioase şi înaintea creşterii unei familii evlavioase. Şi biruinţa care trebuie să aibă loc este că dragostea pentru lucrurile sau atributele altor oameni trebuie să fie zdrobită la picioarele lui Dumnezeu, altfel nu vei experimenta niciodată victoria în umblarea ta cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu urăşte idolatria. „Un om mulţumit este unul care se bucură de privelişte în timpul deturnărilor“.12 Un citat ca acesta merită o poveste ... Inima îţi bate mai repede în timp ce-ţi faci planuri pentru o mutare. O mutare la Roma, Italia. Studiezi limba, mâncarea, şi arta, şi cumperi cărţi de istorie despre Basilica şi despre Capela Sixtină. Faci un tur prin ghidul cumpărătorilor la domiciliu şi-ţi imaginezi un mic dejun într-un balcon, îmbrăţişând cu privirea un golf însorit. Speranţele tale se înalţă în zbor. Va fi aventura vieţii tale. Plecând în zbor spre Roma, planurile se schimbă. Avionul tău 747 aterizează în Olanda. Ieşi împleticindu-te din aeroportul Amsterdam nedumerit, strângând la piept broşurile italieneşti şi întrebând: „Unde mă aflu? Ce se întâmplă?“ Peisajul e plat; vremea rece şi umedă. Glumeşti pe seama verzei de Bruxelles olandeze şi înveţi să spui tot ziens în loc de arrivederci. Deşi dezamăgirea doare, poţi să te obişnuieşti şi cu purtarea papucilor de lemn. Olanda este acum casa ta. Pune la dosar speranţele tale năruite şi continuă să trăieşti. Uneori ţi-e dor de Italia, dar înveţi să supravieţuieşti în Olanda. Nu e insuportabil, doar diferit.13 Asta-i viaţa. Zbori cu o viteză bună, apoi planurile se schimbă. Un atac de cord îl scoate din joc pe fratele tău sau fiul tău este infestat cu SIDA. Dumnezeu poate să despice cerurile printr-o minune, dar mai mult decât probabil, tu va trebui să accepţi realitatea. Vei purta durerea şi vei persevera. Îţi vei petrece weekend-urile ajutând familia fratelui tău. Vei da la o parte prejudecăţile şi vei schimba cearşafurile de pe patul fiului tău. Sau îl vei schimba pe copilul tău de doisprezece ani care este handicapat mental. Vei ţine jurămintele căsătoriei în ciuda unui umăr rece şi a unui pat gol. Menţii un buget şi renunţi la concediu. Închizi capacul peste hormonii furioşi şi-ţi dai întâlnire cu televizorul şi cu cina de unul singur. Te resemnezi cu felul în care stau lucrurile.
12

George Herbert, aşa cum a fost citat în Edythe Draper, Draper’s Book of Quotations for the Christian World (Cartea lui Draper de citate pentru lumea creştină) (Wheaton, Ill.: Tyndale House, 1992), 101. 13 Idea pentru această povestire a venit de la Carol Turkington din Buletinul informativ al Şcolii de stat pentru surzi din Washington.

200

201 Uneori te întrebi cum ar fi – sau cum ar fi fost – să trăieşti fără durerea surdă a suferinţei constante. Dar de cele mai multe ori o anesteziezi. O înfrunţi cu un limbaj nou, cu moduri diferite de a face lucrurile – nu modurile pe care le preferi – şi înveţi să supravieţuieşti într-o lume pe care n-ai fi ales-o niciodată. Nu pot să trăiesc – să trăiesc cu adevărat – în felul acesta. Cred că nici tu nu poţi. Poate animalele de casă care sunt învăţate să poarte lesa pot şi caii care sunt învăţaţi cu zăbala, dar nu oamenii. Animalele se supun. Caii acceptă hamul greu şi se resemnează să tragă plugul. Dar noi nu suntem animale. Dumnezeu plânge când ne vede că ne punem ochelari de cal, asemenea unor cai cu duhurile zdrobite. Plânge pentru că niciodată n-a intenţionat ca noi să trăim o viaţă de solemnă resemnare. Dintr-un motiv, stoicii fără intenţie se plasează pe ei înşişi în centrul tuturor lucrurilor. Din altul, sufletele noastre sunt prea importante. Chiar şi în disperarea tăcerii, în carapacea unei inimi împietrite, pasiunea pulsează ca un tăciune care se stinge. O briză caldă reînvie o amintire veche. Un cântec stârneşte o speranţă îndepărtată. O mână pe umăr trezeşte o dorinţă. Tânjim să fim oameni cu adevărat. Ne doare. Gustăm amărăciunea şi fierea. Gustăm lacrimile. Animalele nu plâng, sau dacă plâng, nu se întreabă: „Există ceva mai mult în viaţa aceasta decât supravieţuirea?“ Poate putem să supravieţuim, dar asta nu poate fi totul. „Voi mai fi vreodată fericit – cu adevărat fericit?“ Da şi nu. Putem fi „întristaţi, şi totdeauna suntem veseli; ca nişte săraci, şi totuşi îmbogăţim pe mulţi; ca neavând nimic, şi totuşi stăpânind toate lucrurile“ (2 Corinteni 6:10). Cu alte cuvinte, s-ar putea să ajungi să-ţi placă Olanda. Poate chiar mai mult decât Italia. CÂND NU POŢI SCĂPA Voi fi vreodată fericită în locul acesta? E tot ce am putut gândi după ce am ieşit din spital şi am intrat pe uşa din faţă a casei mele în scaunul cu rotile. Uşile erau prea înguste. Chiuvetele erau prea înalte. Trei trepte mici erau un obstacol în drum care împiedica accesul spre camera de zi. Stăteam la masa din sufragerie şi genunchii mei loveau marginea mesei. O farfurie cu mâncare mi-a fost pusă în faţă, dar mâinile albe au rămas fără vlagă în poala mea. Altcineva – cel puţin în primele câteva luni – mă hrănea. Mă simţeam mărginită şi închisă. Căminul nostru plăcut devenise un mediu advers şi străin. Mărginirea mea m-a forţat să mă uit la un alt captiv. Apostolul Pavel a văzut ce înseamnă mai mult decât o cameră mică din care nu există scăpare. Pentru mai mult de doi ani, Pavel fusese mutat de colo până colo în timp ce unul după altul conducătorii romani îşi declinau orice responsabilitate faţă de el. Nimeni – nici Felix nici Festus – nu vroia să-l atingă cu o prăjină de zece picioare. Aşa că l-au îmbarcat şi l-au trimis la Roma. Odată ajuns acolo, Pavel, urmărit pas cu pas de un gardian, a continuat să fie sub arest la domiciliu. El a mulţumit credincioşilor din Filipi pentru grija lor şi i-a liniştit din nou cu cuvintele lui din al patrulea capitol al epistolei sale: „M-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc. Ştiu să trăiesc smerit, şi ştiu să trăiesc în belşug“ (Filipeni 4:11-12). Pavel vorbea despre o linişte interioară a inimii, dată în mod supranatural, care se supune bucuroasă lui Dumnezeu în orice împrejurare. Când spun „liniştea inimii“, nu

201

202 exclud partea fizică, cum ar fi: gratiile închisorii, scaunele cu rotile, nedreptăţirea şi boala. Ceea ce exclud este partea interioară: să ai gânduri arţăgoase, să cauţi căi de scăpare, şi să te superi şi să te frămânţi, ceea ce duce doar la o agitaţie nebună. Mulţumirea este un duh potolit care poate să rămână liniştit în timp ce rabdă suferinţa. Pavel a înţeles cum se poate trăi în felul acesta. El a învăţat aceasta. S-a deprins. A înţelege ceva şi apoi a practica. Ce a înţeles el? „În totul şi pretutindeni m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă“ (Filipeni 4:12). Care era secretul pe care l-a aflat Pavel? În opera sa clasică din secolul şaptesprezece The Rare Jewel of Christian Contentment (Giuvaerul rar al mulţumirii creştine), Jeremiah Burroughs scrie că cuvântul din Noul Testament redat prin „mulţumire“ în Bibliile noastre poartă cu el idea de suficienţă. Pavel foloseşte aceeaşi rădăcină din greacă în 2 Corinteni 12:9: „Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită“. Secretul lui Pavel era să înveţe pur şi simplu să se bizuie pe Domnul harului pentru ajutor. „Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie“ (Evrei 4:16). Pavel trebuie să-şi însuşească aceasta. Asta presupunea să facă alegeri grele – să decidă aceasta, nu aceea; să meargă în direcţia aceasta, nu în aceea. De ce implică acest secret aşa o lucrare grea? Pentru că „să ne apropiem cu deplină încredere de scaunul harului“ nu este înclinaţia noastră naturală. Găsirea harului pentru ajutor la vreme de nevoie nu vine automat. Aruncă doar o privire la câteva din cuvintele bine alese ale lui Pavel din Filipeni: „Alerg înainte ... duceţi aceeaşi luptă pe care aţi văzut-o la mine ... rămâneţi tari“. Într-o mică măsură, înţeleg să fac alegeri ca acestea. M-am săturat să fiu hrănită la masa noastră din sufragerie. Dar când am încercat să mă hrănesc singură cu mâinile paralizate, am vrut să renunţ. O lingură curbată a fost introdusă într-un buzunar pe atela de piele a braţului meu. Cu muşchii umărului slăbiţi, trebuia să adun mâncarea în lingură, apoi s-o echilibrez şi s-o ridic la gură. Era umilitor să port bavetă, să pătez cu sos de mere toate hainele mele, şi să aterizeze de mai multe ori în poala mea decât în gura mea. Puteam să renunţ, ar fi fost uşor – şi mulţi nu m-ar fi învinuit pentru renunţare. Dar trebuia să iau o decizie. O serie de decizii. Aveam de gând să las jena feţei mele mâzgălită de mâncare să mă convingă să nu întreprind nimic? Aveam de gând să las eşecurile deprimante să mă copleşească? Am hotărât că stângăcia de a mă hrăni singură cântăreşte mai greu decât satisfacţia efemeră a autocompătimirii. Aceasta m-a împins la rugăciune: O, Dumnezeule, ajută-mă cu lingura aceasta! Secretul meu era să învăţ să mă bizui pe Domnul pentru ajutor. Astăzi folosesc lingura cu atela braţului meu destul de bine. Nu mi-am recăpătat folosinţa braţelor sau a mâinilor mele. Dar am învăţat să fiu mulţumită. Hristos nu este o baghetă magică care poate fi fluturată peste durerile noastre de inimă şi de cap ca să le facă să dispară. „În [El] sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei“ (Coloseni 2:3). Înţelepciunea şi ştiinţa, inclusiv cunoaşterea modului în care să fii mulţumit, sunt ascunse în El, ca o comoară care trebuie căutată. Să cauţi ceva ascuns necesită muncă grea: „Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima“ (Ieremia 29:13).

202

203 Dumnezeu nu ne lasă singuri. „ M-am deprins să fiu mulţumit ... Pot totul în Hristos, care mă întăreşte“ (Filipeni 4:11,13). Când îmbrăţişăm cu mâinile noastre o lucrare şi, prin credinţă, începem să exercităm forţă, evrika! energia divină se scurge prin noi. Puterea lui Dumnezeu lucrează în noi în momentul în care ne exercităm credinţa pentru lucrare. „Am putere pentru toate lucrurile în Hristos, care mă întăreşte – sunt gata pentru orice şi capabil de orice prin El care toarnă putere interioară în mine [adică, îmi sunt suficient în suficienţa lui Hristos]“ (Filipeni 4:13, extins). Tu faci alegerile şi Dumnezeu îţi dă puterea. El îţi dă puterea să-ţi ţii limba când simţi că ai motive să te plângi, chiar când soţul tău nu s-a îngrijit de contribuţia lui cuvenită la întâlnirile PTA. El împarte puterea de a avea grijă mai întâi de interesele altuia şi apoi de ale tale – chiar şi când acesta este colegul din biroul tău care te foloseşte ca pe o scară cu trepte spre vârf. El toarnă puterea de a alege o atitudine senină când te trezeşti dimineaţa, deşi nu este decât o altă zi din aceeaşi veche rutină în care trebuie să ai grijă de copilul tău invalid. Continui să ai un soţ iresponsabil, un coleg lacom şi un copil handicapat, dar ai linişte în inimă. A CÂŞTIGA PRIN A PIERDE Suferinţa înseamnă să ai ce nu vrei şi să vrei ce nu ai. Scade necesităţile tale şi vei avea mulţumire. Este un mod de a egala dorinţele tale cu împrejurările tale. Apostolul Pavel era un expert la această aritmetică. De exemplu, el era bucuros că prietenii lui filipeni îi trimiteau daruri. „Am avut o mare bucurie“, spune el, dar adaugă repede: „Nu zic lucrul acesta având în vedere nevoile mele“ (Filipeni 4:10-11). Nu era în nevoie? În închisoare? „Am de toate, şi sunt în belşug“, îi asigură el pe prietenii săi (Filipeni 4:18). Ai un bun motiv de nemulţumire, Pavel, atunci de ce te bucuri aşa de mult? „Nu ... umblu după daruri“, explică el, „dimpotrivă, umblu după câştigul care prisoseşte în folosul vostru“ (v. 17). Pavel a scăzut dorinţele lui şi, făcând aşa, şi-a mărit bucuria de a satisface trebuinţele altora. Pavel nu trăia în respingere în acea temniţă umedă şi rece; el pur şi simplu şi-a ajustat dorinţele în lumina suficienţei lui Hristos. Hristos era mai mult decât suficient fie că Pavel era „sătul“ sau „flămând“, fie că era „în belşug“ sau „în lipsă“ (Filipeni 4:12). Lumea n-are cheia acestui fel de matematică. Lumea va încerca să-şi îmbunătăţească circumstanţele ca să se potrivească cu dorinţele ei – îşi sporeşte sănătatea, banii, frumuseţea şi puterea. Este mai înţelept să-ţi subordonezi inima ca să se potrivească împrejurărilor tale. Creştinii poate nu pot să stăpânească situaţiile din viaţa lor, dar ei pot să-şi stăpânească inima: „Fratele dintr-o stare de jos să se laude cu înălţarea lui. Bogatul, dimpotrivă, să se laude cu smerirea lui; căci va trece ca floarea ierbii“, zice Iacov 1:9-10. Burroughs a scris: „Aici este baza şi rădăcina oricărei mulţumiri: când există un echilibru şi o proporţie între inima noastră şi împrejurările noastre“.14 Cecile Van Antwerp a trăit într-un scaun cu rotile mult mai mulţi ani decât mine, plus că ea locuieşte într-un sanatoriu particular. Când m-am dus s-o vizitez, am fost uimită de dimensiunea mică a alcovului în care trăia – atât cât să încapă un pat şi un dulăpior cu sertare în colţul de lângă fereastră. Însă cu fotografii, cu un aranjament floral, cu un covor
14

Jeremiah Burroughs, The Rare Jewel of Christian Contentment (Carlisle, Penn.: The Banner of Truth Trust, 1992), 46.

203

204 turcmen miţos viu colorat, şi o emblemă pe perete la capul patului ei, ea îl făcuse căminul ei. Ea şi-a redus dorinţele inimii ei şi şi-a făcut un cuib mic şi plăcut dintr-un spaţiu strâmt şi înghesuit. Ea este mulţumită. Cum devenim pricepuţi în această aritmetică? Cum dobândim acest fel de „scădere“? Hrănindu-ne mintea şi inima mai degrabă cu acele lucruri care aduc mulţumire decât cu cele care trezesc dorinţa. Nu vorbesc de ţinerea unor reguli. Regulile conduc numai la trezirea poftelor. (Nu poţi să nu te ocupi cu dorinţa atunci când vezi: Nu atinge aceasta şi Nu fă cutare lucru.) Eu vorbesc despre bun simţ. Sau poţi să-i spui schimbare de comportament. Nu vrei să fii rănit? Atunci stai departe de lucrurile care te pot răni. N-o să mă prinzi niciodată zăbovind la raionul de lenjerie unde sunt expuse manechine înalte şi elegante purtând neglijeuri frumoase de mătase. Nu-mi pasă dacă este un model Styrofoam. El stă în picioare şi eu nu. Şi este foarte graţios să port lucruri care atârnă ca un sac pe mine! Fiind paralizată, nu este practic să port portjartiere de dantelă sau papuci de casă din brocart. Privind ţintă la aceste obiecte de îmbrăcăminte splendide mă face să mă gândesc cu nelinişte: Mamă, mi-ar place să port aşa ceva! Şi aşa că rămân numai la al treilea etaj de lenjerie suficient de mult ca să cumpăr câteva lucruri necesare şi apoi ies de acolo. Acelaşi lucru este cu muzica halucinantă a anilor şaizeci. Acele sunete spectrale, nebune erau muzica de fond pentru disperarea mea sinucigaşă când îmi smuceam capul înainte şi înapoi pe pernă, sperând să-mi rup gâtul mai rău. Acum schimb postul când aud chitări care cântă strident sau o tobă care bate tare şi cu furie. Nu pot să ascult. Nu resping sau nu refuz să înfrunt realitatea. Am doar un respect sănătos pentru efectul puternic al muzicii. Sunt tot atât de paralizată acum cum eram atunci, şi pot să am necazuri dacă îmi expun mintea la o muzică ce trezeşte gânduri negre. Un alt lucru este mâncarea. Pentru că nu pot să fac exerciţii ca majoritatea oamenilor, trebuie să urmăresc mai atent caloriile mele. Seara când plec de la birou, prind câteodată aroma ispititoare a unei fripturi la grătar purtată de vânt de la restaurantul Wood Ranch Barbecue Pit de peste drum. E crimă. Sunt o pradă uşoară pentru inelele lor de ceapă Maui prăjită. Evit acel restaurant când mi-e foame, aşa cum trec şi pe lângă raionul de patiserie franţuzească din supermarket. Câştigarea mulţumirii nu înseamnă să nu mai ai necazuri sau să spui la revedere strâmtorării. Mulţumirea înseamnă să sacrifici poftele arzătoare ca să dobândeşti un suflet liniştit. Renunţi la un lucru pentru altul. E greu. Greu, dar plăcut. Noi suntem „întristaţi, şi totdeauna suntem veseli“. „Ca neavând nimic, şi totuşi stăpânind toate lucrurile“ (2 Corinteni 6:10). Întâia Timotei 6:6 spune: „Evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig“ şi câştigul întotdeauna vine prin pierdere. Nu-i de mirare că mulţumirea necesită o putere enormă! SĂ-L AI ÎN VEDERE PE EL Dacă încerci doar să pui capăt nemulţumirii, vei eşua mizerabil. Dacă nu adaugi marea promisiune a fericirii superioare în Dumnezeu, poţi să scazi toate dorinţele pe care le vrei, şi tot nu vei fi liniştit. Când este vorba de mulţumire, ţinta noastră trebuie să fie Dumnezeu.

204

205 Fie că sunt gânduri refractare, fie că vorbim de rău circumstanţele noastre sau ne comparăm pe noi cu alţii a căror parte în viaţă este mai uşoară, bătălia implică mai mult decât evitarea răului; implică urmarea lui Dumnezeu. Evrei 11:24-25 spune: Prin credinţă Moise ... a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire. Eu încă mai învăţ aceasta. Ceea ce trupul meu nu poate avea, mintea mea se va strădui din răsputeri să-mi ofere. Dar fanteziile n-aduc decât frustrare. Trebuie să lupt să fiu mulţumită cu Dumnezeu, aşa că mă satur cu promisiunile lui Hristos. Dr. John Piper a scris superb despre acest subiect în The Pleasures of God (Plăcerile lui Dumnezeu): Trebuie să înghiţim mica licărire a plăcerii [pământeşti] în marele foc al satisfacţiei sfinte. Când facem un legământ cu ochii noştri, cum a făcut Iov, scopul nostru nu este doar să evităm ceva erotic, ci să câştigăm ceva excelent ... Noi nu cedăm ofertei unui sandviş cu carne când putem mirosi friptura sfârâind pe grătar“.15 În ce priveşte mulţumirea, n-ar trebui să renunţăm aşa uşor şi să ne lăsăm deturnaţi de plăcerile pământeşti când există promisiunea unei bucurii maxime, pline de putere în Domnul. În definitiv, „înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse, şi desfătări veşnice în dreapta Ta“ (Psalmul 16:11). Mulţumirea are mâna sus în inima ta când eşti suprasaturat în Hristos. Când, împreună cu Pavel, Îl vezi pe El ca fiind sufficient. Ca fiind destul. „Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine“ (Psalmul 73:25). Aceasta vrea să spună Domnul Isus când zice: „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată“ (Ioan 6:35). Mulţumirea înseamnă să fii sătul. Să nu vrei niciodată mai mult. Noi nu trebuie să fim flămânzi niciodată pentru că „omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului“ (Deuteronom 8:3). Rolul Cuvântului lui Dumnezeu este să hrănească apetitul credinţei pentru Hristos. SCADE ÎNCĂ UN LUCRU Domnul a rostit odată o predică superbă despre promisiunile fericirii superioare care este în Dumnezeu. El stimulează apetitul nostru pentru Dumnezeu pe măsură ce trece în revistă fericirile Lui supreme în Matei 5:3-12. Când eram copil, Fericirile mă deconcertau. Vroiam să fiu mişcată cu privire la Dumnezeu şi să fiu binecuvântată şi fericită la fel de mult ca oricine, dar Domnul Isus părea să facă din aceasta mai degrabă un minus decât un plus. El a folosit şi mai mult din aceeaşi aritmetică a câştigului-prin-pierdere. Dacă voiam Împărăţia, trebuia să cunosc persecuţia. Scădere.
15

Dr. John Piper, The Pleasures of God (Portland, Ore.: Multnomah Press, 1991).

205

206 Dacă doream să fiu mângâiată, trebuia să plâng. Încă o scădere. Vrei să moşteneşti pământul? Fii blând. Din nou scădere. Fericirea legată în mod special de mulţumire este în versetul 3: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor“. Vrei să cunoşti mulţumirea adevărată şi profundă? Trebuie să devii sărac în duh în felul acesta: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veşniciei!“ (Psalmul 139:23-24). Vezi-te pe tine însuţi sărac din punct de vedere spiritual şi vei găsi satisfacţie în Dumnezeu. „Când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire, şi de care cineva nu se căieşte niciodată“ (2 Corinteni 7:10). De ce nu regreţi? Cine recunoaşte starea lui umilă înaintea unui Dumnezeu bun are aşteptări modeste, foarte asemănătoare Fiului Risipitor, care a spus tatălui său: „Nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi“ (Luca 15:19). Eu aş spune-o astfel: „Prefer să fiu în acest scaun şi să-L cunosc pe El, decât pe picioarele mele fără El“. Fără regrete. Chiar şi apostolul Pavel, cel mai mulţumit deşi cel mai rău tratat creştin care a trăit vreodată, s-a privit pe sine ca cel mai mic dintre apostoli, ca cel mai mic dintre toţi sfinţii, şi ca cel mai mare dintre păcătoşi. Când realizezi că eşti printre cei mai neînsemnaţi, cel mai mic, cel din urmă, şi cel pierdut, atunci Dumnezeu devine totul. A ajunge la fericirea Lui supremă înseamnă să vezi dragostea Lui turnată în toate şi menţinând toate. Absolut toate. Satisfacţia în viaţă apare din cunoaşterea faptului că eşti acolo unde trebuie să fii. Oamenii nemulţumiţi se luptă să fie în altă parte sau altcineva. Mulţumirea vine din multe acceptări mari şi mici în viaţă. „Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru“ (2 Corinteni 4:10). Când viaţa nu este aşa cum îţi place, accept-o aşa cum e … într-o zi odată cu Hristos. Şi vei fi binecuvântat.

Luată din When God Weeps, © 1997 de Joni Eareckson Tada şi Steven Estes. Folosită cu permisiunea lui Zondervan Publishing House. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Îmi place felul în care descrie Joni suferinţa. Ea spune: „Suferinţa înseamnă să ai ce nu vrei şi să vrei ce nu ai. Scade dorinţele tale şi vei avea mulţumire“. Îţi dai seama ce biruinţă doreşte ea să trăieşti? Este ceea ce Scripturile au dorit să faci din ziua în care ai fost născut: să laşi dorinţele tale şi să-ţi însuşeşti dorinţele Domnului. Aceasta este adevărata mulţumire. Şi când dorinţele noastre ne iau în primire, ne mutăm imediat în Al doilea Scaun. Când punem dorinţele noastre mai presus de cele ale Domnului nostru, suntem plini de lăcomie. În final, aceasta înseamnă că ne închinăm la noi înşine şi dorim ceea ce trebuie să ne oferim nouă mai mult decât dorim ceea ce Dumnezeu are să ne ofere. Când pui problema în această lumină, pare ceva destul de prostesc, nu-i aşa? Adevărata mulţumire se găseşte numai în Domnul. N-ai vrea să-ţi biruieşti inima lacomă chiar astăzi? Şi dacă încă mai suferi, citeşte cartea lui Joni Eareckson Tada şi a lui Steven Estes When God Weeps (Când Dumnezeu plânge). Te va ajuta să găseşti mângâierea şi mulţumirea pe care numai Dumnezeu ţi le poate da.

206

207

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE 1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde apreciezi că te găseşti pe următoarea scală? 1_____________________________ 5 _______________________________ 10 Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum biruinţe. mers. trăiesc viaţa din belşug. 2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar acum? 3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar acum? Te provoc să faci acel lucru.

207

208

„Idolatria nu este numai adorarea imaginilor … ci şi încrederea în neprihănirea, lucrările şi meritele proprii, precum şi punerea încrederii în bogăţii şi putere“.
MARTIN LUTHER (1483-1546)

„Idolatria: punerea încrederii în oameni, în posesiuni şi în poziţii ca să facă pentru mine ceea ce numai Dumnezeu poate să facă“.
BILL GOTHARD

„Ori de câte ori luăm ceea ce a făcut Dumnezeu şi punem acel lucru în locul Lui, devenim idolatri“.
OSWALD CHAMBERS (1874-1917)

„O, omul fără cunoştinţă care nu poate să facă un vierme, totuşi face dumnezei cu grămada“.
MICHEL EYQUEM DE MONTAIGNE (1533-1592)

208

209 Ziua 26 Trăind biruinţe spirituale în umblarea ta cu Dumnezeu

Păzeşte-te de idoli
JOHN WESLEY „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli“.
1 IOAN 5:21

Am descoperit ieri că idolatria este ceea ce îi împiedică pe mulţi creştini carnali să se mute în Primul Scaun. Vedem acest adevăr întruchipat atât de clar în cartea Exodului, când israeliţii se închină viţelului de aur. Dar cât de pătrunzătoare este idolatria în viaţa ta? Capitolul următor de John Wesley te poate ajuta să răspunzi la această întrebare. Dar trebuie să te avertizez, acesta s-ar putea să fie un capitol foarte greu de citit pentru tine. De fapt, dacă nu eşti serios cu privire la mutarea în Primul Scaun, acest capitol sar putea foarte bine să te supere din cauza a cât de adânc taie. Aşa că înainte să continui să citeşti, aşteaptă puţin şi roagă-L pe Domnul să te pregătească să auzi ceea ce El ar vrea să auzi. Apoi, după ce ai făcut aceasta, citeşte cuvintele lui John Wesley privind la inima lui. Cred că vei vedea că aceste cuvinte ale lui vin dintr-o inimă plină de Dumnezeu. Un istoric din vechime relatează că atunci când apostolul Ioan era atât de slăbit datorită vârstei încât nu mai putea să predice, era adus cu regularitate în adunare în scaunul lui, şi spunea doar atât: „Copilaşilor, iubiţi-vă unii pe alţii“. N-ar fi putut să le dea un sfat mai bun. Şi la fel de bun este lucrul acesta care stă înaintea noastră; la fel de necesar pentru oricare parte a Bisericii lui Hristos: „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli“. În adevăr există o strânsă legătură între ele: Una nu poate exista fără cealaltă. Aşa cum nu există o temelie tare pentru dragostea de fraţi decât dragostea lui Dumnezeu, tot aşa nu putem să-L iubim pe Dumnezeu dacă nu ne păzim de idoli. Dar ce sunt idolii despre care vorbeşte apostolul? Acesta este primul lucru care trebuie luat în consideraţie. Putem apoi, în al doilea rând, să ne întrebăm: „Cum ne vom păzi de ei?“ DĂ-MI INIMA TA Mai întâi trebuie să luăm în consideraţie: „Care sunt idolii despre care vorbeşte apostolul?“ Nu cred că el se referea, cel puţin nu în principal, la idolii pe care îi adorau păgânii. Cei cărora le scria, fie că erau iudei sau păgâni, nu erau în mare pericol din partea acestora. Nu există nici o probabilitate că iudeii acum convertiţi ar fi fost vreodată vinovaţi de închinare la idoli: după ce timp de multe secole israeliţii fuseseră profund dedaţi la această idolatrie grosolană, cu greu s-ar mai fi lăsat vreodată prinşi în capcană de ea după întoarcerea lor din robia babiloniană. Din acea perioadă toţi iudeii arătaseră o scârbă constantă şi profundă faţă de idolatrie; şi păgânii, după ce se întorseseră odată la Dumnezeul cel viu, aveau pentru idolii lor dinainte cel mai profund dispreţ. Le era scârbă să atingă un lucru necurat; da, ei au ales mai degrabă să-şi pună vieţile în joc decât să se întoarcă la închinarea faţă de aceşti dumnezei despre care acum ştiau că sunt demoni. 209

210 Tot aşa nu putem în mod rezonabil să presupunem că el vorbeşte de acei idoli care erau adoraţi acum în biserica din Roma; fie că erau îngeri, fie că erau sufletele sfinţilor care plecaseră, fie că erau chipuri de aur, de argint, de lemn sau de piatră. Nici unul din aceşti idoli nu erau cunoscuţi în biserica creştină până la câteva secole după vremea apostolilor. Odată, în adevăr, sfântul Ioan însuşi s-a aruncat la picioarele unui înger, care îi vorbise, ca să se închine lui; confundându-l probabil, după glorioasa lui înfăţişare, cu Marele Înger al Legământului; dar mustrarea puternică a îngerului, care a urmat imediat, i-a făcut pe creştini să se păzească de imitarea acelui exemplu rău: „Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună slujitor cu tine, şi cu fraţii tăi, profeţii, şi cu cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta. Închină-te lui Dumnezeu“ (Apocalipsa 22:9). Punând deci deoparte idolii păgâni şi romani, care sunt aceia despre care suntem avertizaţi aici de apostol? Cuvintele anterioare ne arată înţelesul acestora. „El este Dumnezeul adevărat“, sfârşitul tuturor sufletelor pe care le-a făcut, centrul tuturor duhurilor create; „şi viaţa veşnică“, singura temelie a fericirii prezente precum şi a celei eterne. Deci Lui şi numai Lui se cuvine să-I dăm inima noastră. Şi El nu poate şi nu va renunţa la revendicarea Sa, nici nu va consimţi să o dăm altcuiva. El spune mereu fiecărui copil al omului: „Fiule, dă-mi inima ta!“ Şi a da inima noastră altcuiva este curată idolatrie. Prin urmare, orice ne fură inima de la El, sau ne-o împarte cu El, este un idol; sau, cu alte cuvinte, orice lucru în care căutăm fericirea independent de Dumnezeu. Să luăm un exemplu care se întâmplă aproape în fiecare zi. Un om care s-a implicat mult timp în lucrurile lumii, înconjurat şi obosit de o mulţime de treburi, după ce în cele din urmă a făcut avere cu uşurinţă, se detaşează de toate treburile, şi se retrage la ţară, ca să fie fericit. Fericit în ce? De ce? Ca să se desfăteze pe îndelete. Pentru că el intenţionează acum, Să doarmă, şi să-şi petreacă ziua Într-o dulce inactivitate! Fericit să mănânce şi să bea tot ce doreşte inima lui: poate o masă mai elegantă decât cea a vechiului roman, care-şi desfăta imaginaţia înainte ca masa să fie servită; care, înainte să părăsească oraşul, se consola cu gândul la „şunca grasă cu varză!“ Fericit să modifice, să mărească, să reconstruiască, sau cel puţin să decoreze vechea reşedinţă pe care a cumpărat-o; şi tot aşa să îmbunătăţească tot ce este legat de ea: grajdurile, dependinţele, pământurile. Dar, între timp, unde este Dumnezeu? Nicăieri. Nu s-a gândit la El. Nu s-a mai gândit la Împăratul cerurilor, aşa cum nu s-a gândit la regele Franţei. Dumnezeu nu este în planul lui. Cunoştinţa şi dragostea de Dumnezeu sunt cu totul în afară de orice discuţie. Deci, toată această schemă a fericirii prin retragere este idolatrie, de la început până la sfârşit. POFTELE CĂRNII Dacă trecem de la general la particular, prima formă a acestei idolatrii este ceea ce sfântul Ioan numeşte pofta cărnii. Noi suntem înclinaţi să luăm aceasta într-un sens prea îngust, ca şi cum s-ar referi doar la unul din simţuri. Nu este aşa: această expresie se referă în mod egal la toate simţurile trupului. Înseamnă să cauţi fericirea în satisfacerea unuia sau tuturor simţurilor exterioare; deşi mai ales în satisfacerea celor trei simţuri mai

210

211 triviale: gustul, mirosul şi pipăitul. Înseamnă să cauţi fericirea în aceste lucruri, poate nu într-o manieră grosolană, necuviincioasă, printr-o patimă vizibilă, prin îmbuibare sau beţie, sau desfrâu neruşinat; ci, printr-un fel de epicurism normal; printr-o senzualitate gentilă; printr-o atitudine atât de elegantă de cedare în faţa plăcerilor încât nu tulbură nici capul nici stomacul; încât nu dăunează deloc sănătăţii noastre, nici nu ne pătează reputaţia. Dar nu trebuie să ne imaginăm că această formă de idolatrie se întâlneşte doar la oamenii bogaţi şi însemnaţi. Şi în chestiunea aceasta, „vârful piciorului ţăranului“ (cum spune poetul nostru) „calcă pe călcâiul curteanului“. Mii de oameni atât din clasa de jos cât şi din clasa de sus jertfesc acestui idol; căutându-şi fericirea (deşi într-o manieră mai umilă) în satisfacerea simţurilor trupului lor. Este adevărat, mâncarea lor, băutura lor, şi obiectele care satisfac alte simţuri ale lor, sunt de o calitate mai proastă. Dar cu toate acestea ele constituie toată fericirea pe care ei o au sau o caută, şi uzurpă inimile care ar trebui să fie date lui Dumnezeu. POFTELE OCHILOR A doua formă de idolatrie menţionată de apostol este pofta ochilor. Adică, să cauţi fericirea în satisfacerea imaginaţiei (în special prin intermediul ochilor), acest simţ intern, care este la fel de natural pentru oameni ca şi văzul sau auzul. Aceasta este satisfăcută prin obiecte care sunt fie mari fie frumoase fie neobişnuite. Dar în ce priveşte obiectele mari, se pare că ele nu mai plac decât dacă sunt noi. O să ne uităm la piramidele Egiptului în fiecare zi un an întreg, ce plăcere ar aduce lucrul acesta? Obiectele frumoase sunt următoarea sursă generală de plăceri ale imaginaţiei: lucrările naturii mai ales. Altora le face plăcere să adauge artă naturii; cum ar fi în grădini, cu diversele lor ornamente; altora le plac numai lucrările de artă; cum ar fi clădirile, şi reprezentări ale naturii, fie în statui fie în picturi. Tot astfel mulţi găsesc plăcere în haine frumoase, sau în mobilă de diverse feluri. Dar noutatea trebuie adăugată frumuseţii, precum şi grandoarea, altfel curând îşi va pierde farmecul. N-ar trebui să ne referim în mod special şi la culmea noutăţii, la plăcerea pe care o găsim în majoritatea distracţiilor şi amuzamentelor, pe care am vrea să le repetăm zilnic, dar după câteva luni devin complet plictisitoare şi insipide? La acelaşi nivel putem menţiona plăcerea de a colecţiona curiozităţi; fie că sunt naturale sau artificiale, vechi sau noi. Aceasta îndulceşte truda colecţionarului de obiecte de artă, şi face toată truda lui mai uşoară. Dar nu este în mod deosebit noutatea cea căreia ar trebui să-i imputăm plăcerea pe care o primim de la muzică. Cu siguranţă aceasta are o frumuseţe intrinsecă, şi de multe ori şi o grandoare intrinsecă. Aceasta este o frumuseţe şi o grandoare de un fel special, greu de exprimat, foarte strâns legate de sublimul şi frumuseţea din poezie, care dau o plăcere foarte mare. Şi totuşi se prea poate ca noutatea să sporească plăcerea care vine din aceste surse. Din studierea limbilor, din critică, şi din istorie, primim o plăcere de o natură amestecată. În toate acestea, există întotdeauna ceva nou; de multe ori ceva frumos sau sublim. Şi istoria nu satisface doar imaginaţia în toate aceste privinţe, ci totodată ne crează plăcere prin atingerea pasiunilor noastre: dragostea noastră, dorinţa noastră,

211

212 bucuria noastră, mila noastră. Ultima dintre acestea ne dă o plăcere puternică, deşi amestecată în mod ciudat cu un fel de durere. Dragostea de nou este în mod incomparabil satisfăcută de filosofia experimentală; şi, cu adevărat, de fiecare ramură a filosofiei naturale, care deschide un câmp imens pentru noi descoperiri. Dar nu există şi aici o plăcere precum în studiile matematice şi metafizice, care nu rezultă din imaginaţie, ci din exersarea înţelegerii? dacă nu vom spune că noutatea descoperirilor pe care le facem prin cercetările matematice sau metafizice este cel puţin un temei, dacă nu principalul temei, al plăcerii pe care o primim din acestea. Stăruiesc mai mult asupra acestor lucruri, pentru că foarte puţini le văd din adevăratul punct de vedere. Marea majoritate a oamenilor, şi mai ales oamenii cu judecată, oamenii învăţaţi, nu suspectează nici pe departe că există, sau poate exista, cel mai mic rău în ele, pentru că ei cred cu seriozitate că este o chestiune de mare fală să ne dăruim cu totul lor. Care dintre ei, de exemplu, nu ar admira şi nu ar lăuda neobosita industrie a acelui mare filosof care zice: „Am fost treizeci şi opt de ani la parohia mea din Upminster; şi am arătat clar, că există nu mai puţin de cincizeci şi trei de specii de fluturi aici; dar dacă Dumnezeu mi-ar cruţa viaţa încă câţiva ani, nu mă-ndoiesc că aş demonstra că există cincizeci şi cinci!“ Recunosc că cele mai multe din aceste studii au utilitatea lor, şi că este posibil să le folosim fără să abuzăm de ele. Dar dacă ne căutăm fericirea în vreunul din aceste lucruri, atunci lucrul acela începe să devină un idol. Şi dacă ne bucurăm de lucrul acela, oricât ar fi el de admirat şi de aplaudat de către lume, faptul acesta este condamnat de Dumnezeu ca nefiind nici mai bun nici mai rău decât idolatrie condamnabilă. MÂNDRIA VIEŢII Al treilea fel de dragoste faţă de lume despre care vorbeşte apostolul este „lăudăroşia vieţii“. Aceasta de obicei se presupune că înseamnă pompa şi splendoarea celor din înalta societate. Dar oare nu are şi un sens mai larg? Nu înseamnă mai degrabă să cauţi fericirea în lauda primită de la oameni, care, mai presus de toate lucrurile, dă naştere mândriei? Când se urmăreşte aceasta într-un mod mai pompos de către regi sau oameni iluştri, noi o numim „sete de glorie“, când este căutată într-un mod mai modest de către oameni obişnuiţi, este numită „a avea grijă de reputaţia noastră“. Simplu spus aceasta înseamnă să cauţi onoarea care vine de la oameni, în locul celei care vine numai de la Dumnezeu. Dar ceea ce creează aici o dificultate este aceasta: nouă nu ni se cere doar să nu vorbim de rău pe nimeni (vezi Tit 3:2) şi să urmărim „ce este bine, înaintea tuturor oamenilor“ (Romani 12:17), ci să plăcem „aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii altora“ (Romani 15:2). Dar cât de greu este să faci aceasta, cu un singur ochi spre Dumnezeu! Ar trebui să facem tot ce ţine de noi ca nu cumva binele care este în noi să fie vorbit de rău. Da, ar trebui să preţuim o reputaţie curată, dacă ne este dată, doar că trebuie s-o preţuim mai puţin decât un cuget bun. Dar dacă ne căutăm fericirea în aceasta, este posibil să pierim în idolatria noastră. CUM STĂM CU BANII? La care din titlurile precedente se încadrează dragostea de bani? Poate uneori la unul, şi uneori la altul; întrucât ea este un mijloc de procurare a satisfacţiilor, fie pentru „pofta cărnii“, fie pentru „pofta ochilor“, fie pentru „lăudăroşia vieţii“. În oricare din aceste

212

213 cazuri banii sunt urmăriţi doar pentru o altă finalitate. Dar uneori sunt urmăriţi doar de dragul lor, fără a avea altceva în vedere. Unul care este un avar propriu-zis, iubeşte şi caută banii de dragul lor. Nu priveşte mai departe, ci îşi pune fericirea în acumularea şi în posedarea banilor. Şi aceasta este o formă de idolatrie deosebită de toate cele precedente; şi în adevăr, cea mai de jos, cea mai decăzută idolatrie de care este capabil sufletul uman. A căuta fericirea fie în satisfacerea acestei dorinţe sau în oricare alta din dorinţele menţionate mai sus înseamnă a renunţa efectiv la adevăratul Dumnezeu, şi a pune în locul Lui un idol. Într-un cuvânt, atât de multe obiecte câte există în lume, în care oamenii caută fericirea în loc s-o caute în Dumnezeu, atât de mulţi idoli îşi pun în inimă, atât de multe forme de idolatrie practică. POT ALŢI OAMENI SĂ FIE IDOLI? Aş vrea să vorbesc doar despre încă una, care, deşi într-o anumită măsură se asociază cu câteva din cele precedente, totuşi, în multe privinţe, este deosebită de toate celelalte; mă refer la idolatrizarea unei făpturi umane. Fără îndoială este voia lui Dumnezeu ca noi toţi să ne iubim unii pe alţii. Este voia Sa să-i iubim pe cei din familia noastră şi pe fraţii noştri creştini cu o dragoste deosebită; şi în special pe cei pe care El i-a făcut foarte folositori pentru sufletele noastre. Pe aceştia ni s-a poruncit să-i iubim cu o dragoste fierbinte, însă „cu o inimă curată“. Dar nu este lucrul acesta imposibil pentru om? Să menţii puterea şi tandreţea afecţiunii, şi totuşi fără să-ţi întinezi sufletul, cu o puritate nepătată? Nu mă refer doar la a nu fi pătată prin poftă. Ştiu că lucrul acesta este posibil. Ştiu că o persoană poate avea o afecţiune inexprimabilă pentru altă persoană fără vreo dorinţă de acest fel. Dar este ea fără idolatrie? Nu cumva dragostea faţă de creatură este mai mare decât dragostea faţă de Creator? Nu cumva pui pe un bărbat sau pe o femeie în locul lui Dumnezeu – dându-le inima ta? Fie ca lucrul acesta să fie luat în considerare cu mare grijă, chiar şi de aceia pe care Dumnezeu i-a unit; de soţi şi de soţii, de părinţi şi de copii. Nu poate fi negat faptul că aceştia trebuie să se iubească unii pe alţii cu gingăşie: li s-a poruncit să facă aşa. Dar nu li s-a poruncit nici nu li s-a permis să se iubească unii pe alţii în mod idolatru. Şi totuşi cât de răspândit este lucrul acesta! Cât de frecvent este pus un soţ, o soţie, un copil în locul lui Dumnezeu. Cât de mulţi care sunt cotaţi ca fiind buni creştini îşi îndreaptă afecţiunea unii asupra altora astfel încât nu mai lasă nici un loc pentru Dumnezeu! Ei îşi caută fericirea în creatură, nu în Creator. Unul poate spune cu adevărat altuia: „Te văd ca pe domnul şi sfârşitul dorinţelor mele“. Adică, „Nu-mi mai doresc nimic decât pe tine! Tu eşti ceea ce doresc fierbinte! Toată dorinţa mea se îndreaptă spre tine şi spre amintirea numelui tău“. Acum, dacă aceasta nu este pură idolatrie, atunci nu ştiu ce mai este. CUM NE PĂZIM DE IDOLI 1. Fii profund convins că nici unul din ei nu aduce fericirea. Nici un lucru, nici o persoană de sub soare, nu, nici toate acestea adunate împreună, nu pot da vreo fericire trainică şi satisfăcătoare vreunui fiu al omului. Lumea însăşi, lumea nechibzuită, egoistă recunoaşte aceasta fără să-şi dea seama, când ei mărturisesc, ba chiar susţin cu vehemenţă: „Nici un om de pe pământ nu este mulţumit“.

213

214 Şi dacă nici un om de pe pământ nu este mulţumit, aceasta înseamnă bineînţeles că nici un om nu este fericit. Pentru că în orice stare ne-am afla, nemulţumirea este incompatibilă cu fericirea. Într-adevăr, nu numai lumea nechibzuită, dar şi partea gânditoare a ei mărturiseşte că nici un om nu este mulţumit; melancolia pe care o vedem peste tot dovedeşte aceasta, atât la cei din înalta societate cât şi la cei de jos, atât la bogaţi cât şi la săraci. Şi, în general, cu cât înţeleg mai mult, cu atât sunt mai nemulţumiţi. Pentru că, Ei ştiu să se plângă cu mai multă distincţie, Şi au un fel superior de a simţi durerea. Este adevărat, fiecare are (ca să folosesc un termen de jargon al zilei, şi este unul excelent) căluţul lui de lemn; ceva care îi face plăcere băiatului mare timp de câteva ore sau zile, şi prin care el speră să fie fericit! Dar deşi Speranţa înfloreşte etern în pieptul omului; Omul nu este niciodată, dar ar trebui să fie întotdeauna fericit. El continuă să umble într-o umbră deşartă care în curând va dispare complet! Şi astfel experienţa universală, atât a noastră cât şi cea a tuturor prietenilor şi cunoscuţilor noştri, demonstrează clar că întrucât Dumnezeu a făcut inimile noastre pentru El Însuşi, ele nu se pot odihni până nu se odihnesc în El; că până nu ni-L însuşim pe El nu putem avea pace. Aşa cum „un batjocoritor“ al înţelepciunii lui Dumnezeu „caută înţelepciunea, şi n-o găseşte“, tot aşa un batjocoritor al fericirii în Dumnezeu caută fericirea, dar nu găseşte nimic. 2. Stai şi ia seama la ce ai de gând să faci. Vrei să fii un prost şi un nebun toate zilele vieţii tale? Nu cumva este timpul să-ţi vii în fire? Trezeşte-te în sfârşit din somn şi scutură-te de praf! Scapă de această idolatrie mizerabilă şi „alege partea mai bună“! Hotărăşte cu toată fermitatea să cauţi fericirea acolo unde se poate găsi; acolo unde nu poate fi căutată în zadar. Hotărăşte s-o cauţi în adevăratul Dumnezeu, izvorul oricărei fericiri; şi taie orice amânare! Pune imediat în aplicare ce ai hotărât! Văzând că „toate sunt gata“, primeşte-L acum pe El, şi vei avea pace. Dar nu hotărî nici nu încerca să aplici hotărârea ta încrezându-te în forţele proprii. Dacă vei face aceasta nu vei reuşi deloc. Tu nu poţi să te lupţi cu lumea cea rea, cu atât mai puţin cu inima ta rea; şi cel mai puţin dintre toate cu puterile întunericului. Strigă, deci, la Cel tare pentru putere. Profund conştient de slăbiciunea şi neajutorarea ta încrede-te în Domnul Yehova, în care este puterea nemărginită. Te sfătuiesc să strigi la El mai ales pentru pocăinţă; nu numai pentru o deplină conştientizare a neputinţei tale, ci pentru un simţământ pătrunzător al marii tale vinovăţii, a josniciei şi a nebuniei idolatriei care te-a înghiţit mult timp. Strigă pentru o cunoaştere deplină de sine; pentru cunoaşterea păcătoşeniei şi vinovăţiei tale. Roagă-te să fii pe deplin descoperit faţă de tine însuţi; să te cunoşti aşa cum şi tu eşti cunoscut. Odată ce vei fi stăpânit de această convingere autentică toţi idolii tăi îşi vor pierde forţa de atracţie. Şi te vei mira cum ai putut să te sprijini atât de mult timp pe aceste trestii frânte, care atât de des s-au prăbuşit sub tine. Ce ar mai trebui să ceri?

214

215

„Isuse, acum am pierdut tot ce am avut, Lasă-mă să cad pe pieptul Tău! Şi lasă-mă să Te văd în haina Ta muiată în sânge! Acum stai în picioare cu toate rănile Tale recunoscute, Şi înfăşoară-mă în veşmântul Tău stacojiu! N-ai spus Tu: «Dacă vei crede, vei vedea gloria lui Dumnezeu?» Doamne, cred! Ajută necredinţei mele. Şi ajută-mă acum! Ajută-mă acum să intru în odihna care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu; pentru cei care Îţi dau inima lor, toată inima lor; care Te primesc ca Dumnezeul lor şi ca Tot al lor. O, Tu care eşti mai frumos decât fiii oamenilor, buzele Tale sunt pline de har! Vorbeşte ca să Te pot vedea! Şi aşa cum umbrele fug dinaintea soarelui, tot aşa toţi idolii mei să dispară dinaintea Ta!“ Din momentul în care începi să experimentezi aceasta, luptă-te lupta cea bună a credinţei; ia Împărăţia cerurilor cu năvală! Ia-o precum o furtună! Leapădă-te de orice plăcere de care nu eşti divin conştient că te aduce mai aproape de Dumnezeu. Ia-ţi crucea în fiecare zi: nu privi la durere, dacă este pe calea ta către El. Dacă eşti chemat la aceasta, nu şovăi să-ţi scoţi ochiul drept şi să-l arunci de la tine. Nimic nu este imposibil pentru cel care crede: poţi totul în Hristos care te întăreşte. Fă-o bărbăteşte; şi stai tare în libertatea cu care Hristos te-a eliberat. Da, mergi înainte în Numele Lui, şi în puterea tăriei Lui, până vei cunoaşte toată dragostea lui Dumnezeu care întrece cunoştinţa: şi atunci nu va mai trebui decât să aştepţi până vei fi chemat în Împărăţia Sa veşnică!

Luată din predica lui John Wesley „Idolatria spirituală“. Publicată în Great Sermons (Predici mari), vol. 1 (Barbour & Co.).

Acum înţelegi de ce te-am avertizat la început? Acestea sunt cuvinte tari. Dar sunt cuvinte care nu pot fi ignorate. De fapt, ele cer să fie luate în seamă. S-a spus că John Wesley a făcut mai mult pentru înaintarea Împărăţiei lui Dumnezeu decât oricare om în ultimii 1000 de ani. Dacă viaţa lui a arătat profunzimea dedicării pe care cuvintele lui o transmit (ceea ce a făcut în adevăr), atunci această expunere a lui devine foarte credibilă. Vezi tu, John Wesley a ales pe cine vrea să slujească, şi n-a fost oricine sau orice. El a ales să-I slujească lui Dumnezeu cu toată inima. Acum că ai citit aceste cuvinte provocatoare, n-ai vrea să-L rogi pe Dumnezeu să-ţi cerceteze inima şi să-ţi arate orice lucru căruia i-ai dat inima ta altul decât lui Dumnezeu Însuşi? Odată ce ai văzut ce ţi-a arătat Dumnezeu, pocăieşte-te de acel lucru şi întoarce-ţi inima înapoi la Dumnezeu. Această biruinţă nu este uşor de trăit, dar răsplătirile vor fi cu adevărat cereşti.

215

216

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE 1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde apreciezi că te găseşti pe următoarea scală? 1_____________________________ 5 _______________________________ 10 Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum biruinţe. mers. trăiesc viaţa din belşug. 2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar acum? 3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar acum?

216

217

„Dacă intenţionezi să nu cauţi altceva nimic decât să-I fii plăcut lui Dumnezeu şi să beneficiezi de apropierea Lui, atunci vei avea libertate interioară“.
THOMAS A KEMPIS (c. 1380-1471)

„Măsoară-ţi creşterea în har după sensibilitatea ta faţă de păcat“.
OSWALD CHAMBERS (1874-1917)

„Creşterea este solicitantă şi poate părea periculoasă, pentru că există şi pierdere şi câştig în creştere“.
MAY SARTON

„Cu cât rădăcinile sunt mai puternice şi mai adânci, cu atât sunt mai puţin vizibile“.
CHARLES R. SWINDOLL

„Credinciosul matur este un credincios care caută“.
JOHN POWELL

„Nu există scurtături spre maturitatea spirituală. E nevoie de timp ca să ajungi sfânt“.
ERWIN W. LUTZER

„Maturitatea spirituală: încrederea imperturbabilă că Dumnezeu este în control“.
CHARLES R. SWINDOLL

217

218 Ziua 27 Trăind biruinţe spirituale în umblarea ta cu Dumnezeu

Măreşte-ţi setea de Dumnezeu
JERRY BRIDGES Te caut din toată inima mea; nu mă lăsa să mă abat de la poruncile Tale.
PSALMUL 119:10

Devotamentul faţă de Dumnezeu este ceva ce numai creştinii pot avea. Totuşi, credinciosul care stă în Al doilea Scaun are doar un devotament superficial faţă de Dumnezeu care-l împiedică să-L aprecieze în mod deplin pe Dumnezeul universului. Creştinul din Primul Scaun, pe de altă parte, are un devotament mai profund faţă de Dumnezeu care-i dă posibilitatea nu doar să-L aprecieze pe Dumnezeul universului, ci şi să folosească din plin harul lui Dumnezeu. Totuşi, diferenţele nu se sfârşesc aici. În timp ce creştinul din Primul Scaun are deja un devotament mai profund faţă de Dumnezeu decât persoana din Al doilea Scaun, el doreşte să aibă un devotament şi mai profund decât are deja, în timp ce persoana împotmolită din Al doilea Scaun poate că nici măcar nu aruncă o a doua privire spre devotamentul său. Deci acest capitol este atât o provocare cât şi o încurajare. Este o provocare pentru persoana din Al doilea Scaun de a trăi o biruinţă în ce priveşte devotamentul său faţă de Dumnezeu, şi este o încurajare pentru creştinul din Primul Scaun că el poate, într-adevăr, să aibă un devotament şi mai mare decât are deja. Scriptura îi defineşte pe necredincioşi ca fiind cu desăvârşire păgâni. Pavel spune romanilor că ei nu se tem de Dumnezeu, Îi sunt ostili Lui, nu vor să se supună legii Lui, şi nu pot să-I fie plăcuţi. Lucrul acesta este la fel de adevărat cu privire la necredinciosul drept din punct de vedere moral ca şi cu privire la cel mai corupt nelegiuit. Cel dintâi se închină unui dumnezeu al minţii lui, nu Dumnezeului Bibliei. Când este confruntat cu drepturile Dumnezeului suveran al universului, el reacţionează deseori cu o mai mare ostilitate decât un necredincios care trăieşte în mod deschis în păcat. Când suntem mântuiţi, Dumnezeu prin Duhul Său cel Sfânt Se ocupă de acest duh păgân care este în noi. El ne dă o inimă nouă şi ne îndeamnă să ascultăm de El, ne dă o inimă neîmpărţită şi ne inspiră să ne temem de El, şi toarnă dragostea Lui în inimile noastre astfel încât să începem să înţelegem dragostea Lui pentru noi. Toate acestea sunt cuprinse în binecuvântările naşterii din nou, aşa că putem spune cu siguranţă că toţi creştinii au, cel puţin sub formă embrionică, o dedicare fundamentală faţă de Dumnezeu. Este imposibil să fii creştin şi să nu ai aceasta. Lucrarea Duhului Sfânt de regenerare asigură aceasta. Dumnezeu ne-a dat tot ce avem nevoie pentru viaţă şi evlavie. Dar deşi noi toţi ca şi creştini avem o centralitate fundamentală în Dumnezeu ca parte integrală a vieţii noastre spirituale, trebuie să creştem în acest devotament faţă de Dumnezeu. Trebuie să ne deprindem să fim evlavioşi; trebuie să depunem toate eforturile ca să adăugăm evlavia la credinţa noastră. A creşte în evlavie înseamnă a creşte atât în

218

219 devotamentul nostru faţă de Dumnezeu cât şi în asemănarea noastră cu El în ce priveşte caracterul. Putem ilustra devotamentul faţă de Dumnezeu printr-un triunghi echilateral, ale cărui trei vârfuri reprezintă teama de Dumnezeu, dragostea de Dumnezeu şi dorinţa după Dumnezeu. A creşte în devotamentul nostru faţă de Dumnezeu înseamnă a creşte în fiecare din aceste trei domenii. Şi după cum triunghiul are toate trei laturile egale, tot aşa noi trebuie să căutăm să creştem în mod egal în toate aceste domenii; altfel devotamentul nostru nu este echilibrat. A căuta să creştem, de exemplu, în teama de Dumnezeu, fără să creştem şi în înţelegerea dragostei Lui ne poate face să începem să-L vedem pe Dumnezeu ca fiind departe şi auster. Sau a căuta să creştem în cunoaşterea dragostei lui Dumnezeu fără să creştem şi în veneraţia şi teama respectuoasă faţă de El ne poate face să-L vedem pe Dumnezeu ca un Tată ceresc îngăduitor şi indulgent care nu Se ocupă de păcatul nostru. Această variantă neechilibrată din urmă este predominantă în societatea noastră de astăzi. De aceea mulţi creştini cer să se pună un înnoit accent pe învăţătura biblică despre temerea de Dumnezeu. O caracteristică crucială a creşterii noastre în devotament evlavios trebuie să fie o abordare echilibrată a tuturor acestor trei elemente esenţiale ale devotamentului: temerea, dragostea şi dorinţa. O altă caracteristică crucială trebuie să fie dependenţa totală de Duhul Sfânt pentru a produce această creştere. Principiul lucrării creştine pe care Pavel îl enunţă în 1 Corinteni 3:7: „nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească“, este tot atât de adevărat ca principiul creşterii în evlavie. Noi trebuie să sădim şi să udăm prin orice mijloc al harului pe care Dumnezeu ni l-a dat, dar numai Dumnezeu poate să facă să crească devotamentul evlavios în inimile noastre. SĂ NE RUGĂM PENTRU CREŞTERE Noi exprimăm această dependenţă vitală de Dumnezeu prin faptul că ne rugăm ca El să ne facă să creştem în devotamentul nostru faţă de El. David s-a rugat: „Dă-mi o inimă neîmpărţită, ca să mă tem de Numele Tău“ (Psalmul 86:11, trad. engleză). Pavel s-a rugat pentru creştinii din Efes ca să poată pricepe care este lăţimea şi lungimea şi înălţimea şi adâncimea dragostei lui Hristos (Efeseni 3:17-18). Şi David s-a rugat să poată locui în casa Domnului, să privească frumuseţea Lui şi să-L caute în templul Său (Psalmul 27:4). Fiecare din aceste rugăciuni este o recunoaştere că această creştere în devotamentul faţă de Dumnezeu este de la El. Dacă ne angajăm să practicăm evlavia, viaţa noastră de rugăciune va reflecta aceasta. Îl vom ruga pe Dumnezeu în mod regulat să mărească temerea noastră de El, să adâncească înţelegerea dragostei Lui pentru noi, şi să crească dorinţa noastră după părtăşia cu El. Am face bine, de exemplu, să punem cele trei versete menţionate mai sus, sau pasaje similare, pe lista noastră de cereri în rugăciune şi să ne rugăm pentru ele în mod regulat. SĂ MEDITĂM LA DUMNEZEU Deşi toată Biblia ar trebui să ne înveţe temerea de Dumnezeu, am văzut că există anumite pasaje care sunt deosebit de utile pentru mine ca să-mi atragă atenţia asupra

219

220 măreţiei şi sfinţeniei lui Dumnezeu, atribute foarte potrivite să stimuleze inimile noastre să se teamă de Dumnezeu. Iată câteva pasaje pe care eu le menţionez frecvent: Isaia 6; Apocalipsa 4 – sfinţenia lui Dumnezeu Isaia 40 – măreţia lui Dumnezeu Psalmul 139 – omniscienţa şi omniprezenţa lui Dumnezeu Apocalipsa 1:12-17; 5 – măreţia lui Hristos Aceste pasaje selectate din Scriptură sunt doar nişte sugestii. Poţi să găseşti altele care sunt mai semnificative pentru tine. Foloseşte-le. Important este că Dumnezeu foloseşte Cuvântul Său ca să creeze în inimile noastre sensul veneraţiei şi al temerii respectuoase faţă de El care ne face să ne temem de El. E inutil să ne rugăm pentru o creştere a temerii de Dumnezeu în inimile noastre fără să medităm la pasajele din Scriptură care sunt foarte potrivite să stimuleze această temere. Există de asemenea pasaje specifice care ne vor ajuta să creştem în cunoaşterea dragostei lui Dumnezeu. Găsesc că acestea sunt deosebit de folositoare: Psalmul 103, Isaia 53, Romani 5:6-11, 2 Corinteni 5:14-21, Efeseni 2:1-10, 1 Timotei 1:15-16 şi 1 Ioan 4:9-11. Recomandându-ţi anumite pasaje din Scriptură, nu pot totuşi să nu accentuez mai mult că doar simpla citire, sau chiar memorare a acestor pasaje nu duce la rezultatul dorit de creştere în evlavie. Trebuie să medităm la ele, şi chiar şi aceasta nu este suficient. Duhul Sfânt trebuie să facă viu Cuvântul Său pentru inimile noastre ca să producă creşterea, aşa că trebuie să medităm în rugăciune, în dependenţă de El, pentru ca El să-Şi facă lucrarea. Nici meditaţia nici rugăciunea prin ele însele nu sunt suficiente pentru a creşte în devotament: trebuie să le practicăm pe amândouă. SĂ NE ÎNCHINĂM LUI DUMNEZEU O altă parte esenţială a practicării devotamentului faţă de Dumnezeu este închinarea. Prin închinare înţeleg actul specific de a-I atribui lui Dumnezeu gloria, măreţia, onoarea şi vrednicia care sunt ale Lui. Apocalipsa 4:8-11 şi 5:9-14 ne oferă ilustraţii clare ale închinării care continuă în cer şi care trebuie să fie imitată de noi aici pe pământ. Aproape întotdeauna îmi încep timpul liniştit zilnic cu o perioadă de închinare. Înainte să încep citirea Bibliei pentru ziua respectivă, îmi iau câteva minute să reflectez la unul din atributele lui Dumnezeu sau să meditez la unul din pasajele despre El menţionate mai sus, şi apoi Îi atribui Lui gloria şi onoarea care I se cuvin datorită acelui atribut particular. Găsesc că este folositor să stau în genunchi pentru acest timp de închinare ca o recunoaştere fizică a veneraţiei, a temerii respectuoase şi a adorării mele faţă de Dumnezeu. Închinarea este o chestiune de inimă, nu de poziţie fizică; cu toate acestea, Scripturile arată frecvent că plecarea genunchilor reprezintă un semn de omagiu şi de adorare. David a spus: „Mă închin cu frică în Templul Tău cel sfânt“ (Psalmul 5:7). Scriitorul Psalmului 95 spune: „Veniţi să ne închinăm şi să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!“ (v. 6). Şi noi ştim că într-o zi orice genunchi se va pleca înaintea Domnului Isus ca un semn de omagiu faţă de domnia Lui (Filipeni 2:10).

220

221 Bineînţeles, nu este întotdeauna posibil să ne plecăm înaintea lui Dumnezeu în momentele noastre de închinare. Dumnezeu înţelege aceasta şi cu siguranţă El ţine cont de aceasta. Dar când putem să facem aşa, eu recomand cu tărie să ne plecăm înaintea lui Dumnezeu nu doar ca un semn al veneraţiei faţă de El, ci şi pentru ceea ce face aceasta ca să ne ajute să ne pregătim gândurile pentru a ne închina lui Dumnezeu într-o manieră acceptată de El. Pentru a accentua valoarea închinării, m-am ocupat numai cu practicarea închinării private, cea pe care trebuie s-o facem în timpul nostru personal de linişte. Nu vreau să spun prin aceasta că ignor închinarea publică, colectivă; pur şi simplu nu mă simt calificat să vorbesc despre acest subiect. Aş interveni pe lângă slujitorii congregaţiilor să ne dea mai multe instrucţiuni cu privire la natura şi practicarea închinării colective. Am senzaţia că mulţi creştini trec prin emoţiile unui serviciu de închinare fără să se închine de fapt lui Dumnezeu. PĂRTĂŞIA CU DUMNEZEU Tot ce s-a spus până acum despre importanţa rugăciunii, a meditării la Cuvântul lui Dumnezeu, şi a petrecerii unui timp specific de închinare, sugerează valoarea unui timp liniştit. Expresia timp liniştit este folosită pentru a descrie o perioadă de timp regulată zilnică pusă deoparte pentru a ne întâlni cu Dumnezeu prin Cuvântul Său şi prin rugăciune. Unul din marile privilegii ale unui credincios este să aibă părtăşie cu Dumnezeul atotputernic. Noi facem aceasta ascultând ce ne spune El din Cuvântul Său şi vorbindu-I prin rugăciune. Există diferite exerciţii spirituale pe care poate vrem să le folosim în timpul nostru liniştit, cum ar fi: citirea Bibliei într-un an şi rugăciunea cu anumite cereri. Dar obiectivul principal al timpului nostru liniştit trebuie să fie părtăşia cu Dumnezeu: dezvoltarea unei relaţii personale cu El şi creşterea în devotamentul nostru faţă de El. După ce am început timpul meu liniştit cu o perioadă de închinare, mă întorc la Biblie. Când citesc un pasaj din Scriptură (de obicei unul sau mai multe capitole), vorbesc cu Dumnezeu despre ce citesc pe măsură ce continui. Îmi place să mă gândesc la timpul liniştit ca la o conversaţie: Dumnezeu vorbindu-mi prin Biblie şi eu răspunzând la ce spune El. Această abordare mă ajută să fac din timpul liniştit ceea ce se intenţionează să fie: un timp de părtăşie cu Dumnezeu. După ce m-am închinat lui Dumnezeu şi am avut părtăşie cu El, îmi iau timp să trec în revistă, prin rugăciune, diverse cereri pe care vreau să le aduc înaintea Lui în ziua aceea. Urmărind această ordine mă pregătesc să mă rog într-un mod mai eficient. M-am gândit la cine este Dumnezeu; deci, nu mă reped în prezenţa Lui fără respect şi plin de cereri. În acelaşi timp mi se aminteşte de puterea Lui şi de dragostea Lui, şi credinţa mea, privind abilitatea Lui şi plăcerea Lui de a răspunde la cererile mele, este întărită. În acest fel, chiar timpul meu de cerere devine de fapt un timp de părtăşie cu El. Sugerând anumite Scripturi pentru meditaţie, sau anumite moduri de închinare, sau o practică particulară pentru timpul liniştit, nu vreau să dau impresia că creşterea devotamentului faţă de Dumnezeu este doar urmarea unei rutine sugerate. Nici nu vreau să sugerez că ceea ce este de ajutor pentru mine trebuie să fie urmat şi de alţii sau va fi de ajutor şi pentru alţii. Tot ce doresc să fac este să demonstrez că creşterea în devotament faţă de Dumnezeu, deşi este un rezultat al lucrării Lui în noi, vine ca un rezultat al

221

222 practicii foarte concrete din partea noastră. Noi trebuie să ne deprindem să fim evlavioşi, şi deprinderea implică practică: exerciţiul zilnic care ne dă posibilitatea să devenim capabili. ULTIMUL TEST Până acum am privit la activităţile specifice care ne ajută să creştem în devotamentul nostru faţă de Dumnezeu: rugăciunea, meditaţia la Scripturi, închinarea şi timpul liniştit. Există şi un alt domeniu care nu este o activitate, ci o atitudine de viaţă: ascultarea de voia lui Dumnezeu. Acesta este ultimul test al temerii noastre de Dumnezeu şi singurul răspuns adevărat la dragostea Lui pentru noi. Dumnezeu declară în mod concret că noi ne temem de El prin ţinerea tuturor legilor şi poruncilor Lui (Deuteronom 6:2), şi Proverbe 8:13 ne spune: Frica de Domnul este urârea răului“. Pot să ştiu dacă mă tem în adevăr de Dumnezeu, determinând dacă am o ură autentică faţă de rău şi o dorinţă arzătoare de a asculta de poruncile Lui. În zilele lui Neemia, nobilii şi oficialii iudei nu se supuneau legii lui Dumnezeu, storcând camătă de la concetăţenii lor. Când Neemia i-a înfruntat, a spus: „Ce faceţi voi nu este bine. N-ar trebui să umblaţi în frica Dumnezeului nostru, ca să nu fiţi de ocara neamurilor vrăjmaşe nouă?“ (Neemia 5:9). Ar fi putut să spună la fel de bine: „N-ar trebui să ascultaţi de Dumnezeu ca să nu fiţi de ocara vrăjmaşilor noştri?“ Neemia a egalat umblarea în temere de Dumnezeu cu ascultarea de Dumnezeu. Dacă nu ne temem de Dumnezeu, nu vom considera că merită osteneala să ascultăm de poruncile Lui, dar dacă într-adevăr ne temem de El – dacă Îi acordăm veneraţie şi teamă respectuoasă – vom asculta de El. Măsura ascultării noastre este măsura exactă a veneraţiei noastre pentru El. În mod similar, Pavel a afirmat că cunoaşterea dragostei lui Hristos faţă de el l-a constrâns să trăiască nu pentru sine, ci pentru Cel care a murit pentru noi. Când Dumnezeu începe să răspundă rugăciunii noastre pentru o conştientizare mai profundă a dragostei Lui, un mijloc pe care El îl foloseşte deseori este să ne dea posibilitatea de a vedea tot mai mult din păcătoşenia noastră. Pavel se apropia de sfârşitul vieţii lui când a scris aceste cuvinte: „«Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi», dintre care cel dintâi sunt eu“ (1 Timotei 1:15). Ne dăm seama că păcatele noastre ca şi creştini, deşi poate nu la fel de grosolane în aparenţă ca înainte, sunt mai odioase în ochii lui Dumnezeu pentru că sunt păcate în ciuda cunoaşterii şi a harului. Ştim mai bine şi cunoaştem dragostea Lui, şi totuşi păcătuim cu voia. Şi atunci ne întoarcem la cruce şi realizăm că Domnul Isus a purtat şi aceste păcate cu voia în trupul Său pe lemn, şi înţelegerea acestei iubiri infinite ne constrânge să ne ocupăm de aceste păcate şi să le înlăturăm. Atât temerea de Dumnezeu cât şi dragostea de Dumnezeu ne motivează să ascultăm, şi această ascultare dovedeşte că ele sunt în adevăr în viaţa noastră. O DORINŢĂ MAI PROFUNDĂ Când ne concentrăm asupra creşterii în veneraţia şi teama noastră respectuoasă faţă de Dumnezeu şi în înţelegerea dragostei Lui pentru noi, vom descoperi că dorinţa noastră după El va creşte. Pe măsură ce ne aţintim privirea asupra frumuseţii Lui, dorim şi mai mult să-L căutăm. Şi pe măsură ce în mod progresiv devenim mai conştienţi de dragostea Lui răscumpărătoare, dorim să-L cunoaştem într-un mod tot mai profund. Dar putem să

222

223 ne şi rugăm ca Dumnezeu să ne adâncească dorinţa după El. Îmi amintesc că citeam Filipeni 3:10 acum un număr de ani şi realizam puţin din profunzimea dorinţei lui Pavel de a-L cunoaşte pe Hristos mai intim. Când citeam, mă rugam: „O, Doamne, nu mă pot identifica cu dorinţa lui Pavel, dar aş vrea foarte mult“. Peste ani Dumnezeu a început să răspundă la acea rugăciune. Prin harul Său cunosc experimental într-o oarecare măsură cuvintele lui Isaia: „Sufletul meu Te doreşte noaptea, şi duhul meu Te caută înăuntrul meu“ (Isaia 26:9). Sunt recunoscător pentru ceea ce a făcut Dumnezeu, dar mă rog să continui să cresc în dorinţa aceasta după El. Unul din lucrurile minunate cu privire la Dumnezeu este că El este infinit în toate atributele Lui glorioase, aşa că în dorinţa noastră după El nu vom epuiza niciodată revelaţia persoanei Lui faţă de noi. Cu cât Îl cunoaştem mai mult, cu atât Îl dorim mai mult. Şi cu cât Îl dorim mai mult, cu atât vrem mai mult să avem părtăşie cu El şi să experimentăm prezenţa Lui. Şi cu cât Îl dorim mai mult pe El şi părtăşia Lui, cu atât dorim mai mult să fim ca El. Strigătul lui Pavel din Filipeni 3:10 simţit din toată inima exprimă foarte viu acest dor. El doreşte atât să-L cunoască pe Hristos, cât şi să fie ca El. El vrea să experimenteze atât părtăşia cu El – chiar părtăşia suferinţelor – cât şi puterea transformatoare a învierii Lui. El doreşte atât centrarea pe Hristos cât şi asemănarea cu Hristos. Aceasta este evlavia: centrare pe Dumnezeu, sau devotamentul faţă de Dumnezeu, şi asemănarea cu Dumnezeu, sau caracterul cristic. Practicarea evlaviei este atât practicarea devotamentului faţă de Dumnezeu cât şi practicarea unui stil de viaţă care este plăcut lui Dumnezeu şi care reflectă caracterul Său faţă de alţi oameni.

Luată din The Practice of Godliness, © 1998 de Jerry Bridges. Folosită cu permisiunea lui NavPress. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Aşa cum am spus la începutul acestui capitol, acesta s-a vrut să fie atât o provocare cât şi o încurajare. Dacă încă mai stai în Al doilea Scaun, ai fost provocat. Dar dacă eşti în Primul Scaun, sper că acum îţi dai seama că doar pentru că eşti în primul Scaun nu trebuie să încetezi să mai trăieşti biruinţe spirituale. De fapt, cu cât devotamentul tău faţă de Dumnezeu este mai profund, cu atât vei dori mai mult să trăieşti biruinţe care încurajează relaţia ta cu Dumnezeul creaţiei. Pentru a te încuraja şi mai mult (sau a te provoca – depinde unde te afli), îţi sugerez să citeşti cartea lui Jerry Bridges The practice of Godliness (Practicarea evlaviei) şi să descoperi biruinţe suplimentare pe care le poţi trăi.

223

224

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE 1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde apreciezi că te găseşti pe următoarea scală? 1_____________________________ 5 _______________________________ 10 Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum biruinţe. mers. trăiesc viaţa din belşug. 2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar acum? 3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar acum?

224

225

„Fereşte-te să spui: «N-am timp să citesc Biblia sau să mă rog»; spune mai degrabă: «Nu m-am disciplinat să fac aceste lucruri»“.
OSWALD CHAMBERS (1984-1917)

„Cârmuieşte-ţi mintea, altfel te va cârmui ea pe tine“.
HORAŢIU (65-8 î.H.)

„Unii oameni privesc disciplina ca o muncă la domiciliu. Pentru mine, este un fel de ordine care îmi dă libertate să zbor“.
JULIE ANDREWS

„Auto-disciplina nu înseamnă niciodată să renunţi la ceva, pentru că renunţarea este o pierdere. Domnul nostru nu ne-a cerut să renunţăm la lucrurile de pe pământ, ci să le schimbăm cu lucruri mai bune“.
ARHIEPISCOPUL FULTON J. SHEEN (1895-1979)

„Nu pot fi omul care trebuie să fiu fără momentele liniştite. Liniştea este o parte esenţială a creşterii mai profunde“.
CHARLES R. SWINDOLL

„Dacă aducem tot mereu gândurile noastre înapoi la Dumnezeu, treptat Îi vom da lui Dumnezeu locul central, nu numai în omul nostru dinăuntru, ci şi în viaţa noastră practică de fiecare zi“.
PAUL TOURNIER (1898-1986)

225

226 Ziua 28 Trăind biruinţe spirituale în umblarea ta cu Dumnezeu

Practică disciplinele spirituale
KENNETH BOA De ce aş pune un articol despre disciplinele spirituale într-o carte despre biruinţele spirituale? Răspunsul este de fapt destul de simplu: urmărirea disciplinelor spirituale te va conduce la mai multe biruinţe spirituale decât orice altceva la care te-ai putea gândi. Exact! Aşa cum vei vedea în curând, beneficiile adăugării disciplinelor la viaţa ta sunt atât de extraordinare încât mi s-ar părea o prostie să nu pui în aplicare cât mai multe dintre ele cu putinţă. Vei observa că nici una din disciplinele acestea nu sunt listate sau explicate aici. Asta pentru că nu pot să le fac dreptate în acest spaţiu mic. Scopul meu este doar să-ţi stârnesc interesul pentru aceste discipline şi pentru ce pot ele să facă pentru relaţia ta cu Tatăl ceresc. Dacă reuşesc aceasta, vei experimenta o biruinţă spirituală vitală. Este uşor să aluneci în una din cele două extreme privind viaţa creştină. Prima extremă pune un accent deosebit pe rolul nostru şi minimizează rolul lui Dumnezeu. Această poziţie este caracterizată de mentalitatea de a lupta şi de a trăi pentru Domnul Isus. Accentuează cunoaşterea, regulile, eforturile rededicării, şi activităţile umane, şi ignoră practic lucrarea Duhului Sfânt. A doua extremă pune un accent deosebit pe rolul lui Dumnezeu şi minimizează rolul nostru. Această poziţie este caracterizată de forma de pasivitate „dă-i drumul şi lasă-L pe Dumnezeu“. Pune accent pe experienţă, pe supranatural, şi pe persoana Duhului Sfânt, şi micşorează importanţa feţei umane a monezii. Echilibrul biblic este că viaţa spirituală este atât umană cât şi divină. Pavel pune acestea spate-n spate în Filipeni 2:12-13: „Astfel dar, preaiubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eu de faţă, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea“. Pe partea umană, suntem responsabili să lucrăm (nu să lucrăm pentru) mântuirea noastră, dar de partea divină, Dumnezeu este Cel care ne dă dorinţa şi puterea de a împlini scopurile Sale. (Exerciţiu: citeşte următoarele pasaje ca să vezi interelaţia dintre uman şi divin în realizarea vieţii creştine: Ioan 14:15-17; 15:4-11, 26-27; Romani 12:1-8, 17-21; 15:30-32; 1 Corinteni 15:10; 2 Corinteni 2:14; 3:16; 6:16-17:1; Galateni 2:20; Efeseni 6:10-20; Filipeni 4:13; Coloseni 1:9-12, 28-29; 1 Tesaloniceni 5:22-24; 2 Tesaloniceni 2:13-17; Evrei 4:14-16; 10:19-25; Iacov 4:7-10; 1 Petru 1:22-25; 4:11; 5:6-10; 2 Petru 1:1-11; 1 Ioan 2:36.) DEPENDENŢA Viaţa lui Hristos poate fi reprodusă în noi numai prin puterea Duhului Sfânt. Fiind o lucrare interioară a lui Dumnezeu, ea nu se realizează prin efort uman, ci prin puterea 226

227 divină. Despărţiţi de Hristos şi de puterea Duhului Său, nu putem face nimic înaintea lui Dumnezeu (Ioan 15:4-5; Fapte 1:8). Deci, este crucial ca noi să ne dezvoltăm un simţământ conştient al dependenţei de puterea Duhului în tot ceea ce facem (vezi Efeseni 1:19; 3:16; 5:18). „Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti“ (Galateni 5:16). „Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul“ (Galateni 5:25). Cuvântul „umblaţi“ din primul verset este general şi se referă la viaţă în totalitatea ei. Cuvântul „umblăm“ din al doilea verset este specific şi se referă la desfăşurarea pas cu pas a vieţii zilnice. Aşa cum Domnul Isus a umblat în totală dependenţă de viaţa Tatălui Său (Ioan 6:57; 14:10), tot aşa noi trebuie să rămânem în aceeaşi sursă de putere. Noi n-am fost niciodată rânduiţi să creem viaţă, ci să primim şi să arătăm viaţa lui Hristos. DISCIPLINA Dependenţa este critică, dar nu există creştere în viaţa creştină fără disciplină şi autocontrol. „Disciplinează-te ca să fii evlavios“ (1 Timotei 4:7). Spiritualitatea nu este instantanee sau automată; ea se dezvoltă şi se perfecţionează. Epistolele sunt pline de porunci ca: crede, ascultă, umblă, arată, luptă, recunoaşte, ţine cu tărie, urmează, apropie-te şi iubeşte. Viaţa spirituală este cultivată progresiv în disciplinele credinţei. Tu şi eu nu ne vom trezi într-o dimineaţă şi ne vom vedea dintr-odată spirituali. De aceea Pavel foloseşte metaforele despre atlet, despre soldat şi despre fermier ca să ilustreze disciplina vieţii creştine (vezi 1 Corinteni 9:24-27; Efeseni 6:10-18; 2 Timotei 2:3-6). Creştem în evlavie când auzim şi răspundem cu ascultare la Cuvânt. Maturitatea spirituală se caracterizează prin abilitatea de a recunoaşte şi de a aplica principiile Scripturii în experienţa de zi cu zi (vezi Evrei 5:11-14). Biblia devine vie când învăţăturile ei sunt puse în practică, dar aceasta nu se întâmplă fără alegerea omului. Trebuie să alegem în mod activ să avem gândurile şi sentimentele călăuzite şi întărite prin Duhul Sfânt. BENEFICIILE DISCIPLINELOR Pentru mulţi oameni, cuvântul disciplină emană conotaţii negative. Deseori îl asociem cu tirania, cu restricţia din afară, cu legalismul şi cu robia. Dar o privire mai atentă la Scriptură şi la vieţile marilor sfinţi din istoria credinţei arată exact opusul. Întreaga carte a Proverbelor, de exemplu, arată că în loc să limiteze libertatea noastră, disciplinele personale dimpotrivă o măresc şi ne dau opţiuni pe care nu le-am putea avea niciodată altfel. Înţelepciunea este o aptitudine care se dezvoltă prin instruire şi disciplină, şi această aptitudine în arta trăirii vieţii în fiecare domeniu sub stăpânirea Domnului ne eliberează ca să devenim acel popor care a intenţionat Dumnezeu să fim. Urmărirea înţelepciunii, a discernământului, a înţelegerii şi a cunoaşterii lui Dumnezeu nu necesită doar dorinţa, ci şi bunăvoinţa de a plăti preţul necesar (vezi Proverbe 2). Ani de zile mi-am dorit să am abilitatea de a şedea înaintea claviaturii unui pian şi de a-l face să răsune de o muzică glorioasă. Dar dorinţa mea de a face aceasta nu s-a îmbinat niciodată cu bunăvoinţa de a investi timp, energie şi disciplină ca să se realizeze aceasta. Numai cei care plătesc acest preţ au libertatea să facă instrumentul să cânte. Astfel, disciplina este mai degrabă calea spre libertate decât spre robie. Ca în povestea pentru copii despre trenul impulsiv care vroia să scape de şine şi să meargă în direcţia dorită de

227

228 el, noi putem să nu descoperim adevărata „libertate a şinelor“ până nu ne împotmolim în pământul năzuinţelor noastre, neţinând cont de planul lui Dumnezeu. În Noul Testament, o trecere rapidă în revistă a Evangheliilor prin lentilele disciplinei ne arată că Domnul Isus a fost angajat în toate disciplinele clasice cum ar fi: solitudinea, tăcerea, simplitatea, studiul, rugăciunea, slujirea jertfitoare şi postul. Domnul Isus a înţeles că aceste practici nu erau opţionale pentru cei care au o pasiune pentru plăcerea şi onoarea Tatălui. Domnul nostru nu S-a angajat în aceste discipline ca un scop în sine, ci ca un mijloc de a-L cunoaşte pe Tatăl Său şi de a asculta de El. Ele L-au îndreptat spre cea mai mare şi cea dintâi poruncă: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta“ (Deuteronom 6:5). SĂ-L IMITĂM PE DOMNUL NOSTRU Până acum într-un fel sau altul ne-am însuşit iluzia că putem fi ca Hristos fără să imităm spiritualitatea Lui. E clar că dacă dorim să fim ca Învăţătorul nostru, trebuie să imităm practicile Lui; dacă credem că El ştia cum să trăiască, trebuie să căutăm harul de a trăi ca El. A pune întrebarea: Ce ar face Domnul Isus? fără a practica obiceiurile pe care ştim deja că El le practica înseamnă să încerci să alergi un maraton fără un antrenament anterior. Ceea ce este evident pentru noi pe plan fizic este deseori obscur pentru noi pe plan spiritual. Este bineînţeles absurd să credem că am putea excela în vreun sport cum ar fi golful sau tenisul fără să investim timpul, antrenamentul şi practicarea necesare. Dar când vine vorba de trăirea vieţii creştine, noi presupunem într-un fel sau altul că facem bine dacă mergem la biserică şi dacă deschidem o Biblie o dată sau de două ori pe săptămână. Dacă credincioşii ar cheltui acelaşi timp şi aceeaşi energie pentru cultivarea vieţii lor spirituale cum vor să investească pentru a deveni suficient de iscusiţi în vreun sport sau hobby, lumea ar privi cu uimire la puterea trupului lui Hristos. Noi dorim să-L cunoaştem pe Hristos mai profund, dar evităm stilul de viaţă care ar duce la aceasta. Reducând spiritualul doar la anumite momente şi activităţi, nu suntem bine pregătiţi să facem faţă ispitelor şi provocărilor vieţii de zi cu zi într-un mod asemănător cu al lui Hristos. E uşor să ne înşelăm singuri crezând că fără formarea activă şi dureroasă a caracterului evlavios, vom continua să avem capacitatea de a face alegeri drepte ori de câte ori vom avea nevoie. Dar dacă n-am exersat şi nu ne-am antrenat şi n-am practicat în spatele scenei, nu vom avea abilitatea de a juca bine atunci când trebuie. Disciplinele în afara scenei pregătesc un actor să joace bine când se ridică cortina, şi orele de antrenament în afara terenului dau unui atlet libertatea de a juca bine când începe meciul. În mod similar, regimul zilnic al disciplinelor spirituale ne înzestrează ca să trăim bine în timpul incertitudinilor şi vicisitudinilor vieţii. Aceasta este ceea ce Dallas Willard a numit legea pregătirii indirecte; disciplinele în fundalul vieţii noastre ne pregătesc pentru momentele neaşteptate când vom avea nevoie să răspundem într-un mod potrivit. Puterea voinţei ea singură nu va fi suficientă, dacă voinţa noastră nu a fost antrenată şi întărită printr-o practică permanentă. Nu există nici o scurtătură spre formarea spirituală. După explozia iniţială de entuziasm, descoperim curând că începutul procesului este mult mai uşor decât continuarea. Aşa cum cineva care încearcă să înveţe o nouă meserie realizează repede că primele etape de învăţare sunt deosebit de provocatoare pentru că nimic nu pare nenatural. Numai cei care vor să persevereze ajung la punctul în care încep să prindă

228

229 firul. Dar în sfera spirituală, nu ajungem de fapt niciodată. Scriptura ne încurajează să alergăm mereu spre ţintă şi să ne întindem spre ce ne stă înainte astfel încât să putem să apucăm acel lucru pentru care am fost apucaţi de Hristos Isus (Filipeni 3: 12-14). Aceasta necesită o dedicare pe viaţă faţă de disciplinele pe care Domnul Isus, apostolii, şi urmaşii evlavioşi ai Căii le-au practicat de-a lungul secolelor. Nici unul din oamenii a căror vitalitate spirituală am admirat-o n-a privit aceste discipline ca fiind opţionale, şi ar fi o naivitate să credem că noi suntem primele excepţii ale istoriei. Disciplinele credinţei nu sunt niciodată scopuri în sine, ci mijloace pentru atingerea scopului de a-L cunoaşte, de a-L iubi pe Dumnezeu şi de a ne încrede în El. Pe măsură ce le aplicăm într-un mod consistent, ne cultivăm obiceiuri sfinte. Pe măsură ce aceste obiceiuri se dezvoltă, ele ne dirijează comportamentul şi caracterul în aşa fel încât este mai natural pentru noi să trăim noua noastră identitate în Hristos. Alegerile noastre de fiecare zi formează obiceiurile noastre, şi obiceiurile noastre formează caracterul nostru. Caracterul nostru, la rândul lui, dirijează deciziile pe care le luăm în momente de stres, de ispitire şi de împotrivire din partea altora. În acest fel, acţiunile evlavioase ale credincioşilor care se maturizează sunt expuneri în afară ale frumuseţii interioare crescânde. Disciplinele spirituale sunt produsul unei sinergii între iniţiativele divine şi umane, şi disciplinele ne servesc drept mijloace ale harului întrucât ele aduc întreaga noastră personalitate sub conducerea lui Hristos şi sub controlul Duhului. Practicându-le, punem gândurile, temperamentele şi trupurile noastre înaintea lui Dumnezeu şi căutăm harul Lui transformator. În felul acesta, învăţăm să ne apropiem de puterea vieţii în Împărăţie. Aceste discipline sunt atât active cât şi pasive, atât iniţiatoare cât şi receptive; ele ne conectează la puterea Duhului Sfânt care locuieşte în noi şi care manifestă viaţa lui Hristos în noi şi prin noi. Astfel, noi trebuie să lucrăm din greu, dar primim tot ce suntem şi avem prin harul lui Dumnezeu. Este nevoie ca Dumnezeu să atingă vieţile noastre pentru ca noi să ne formăm obiceiuri care sunt vii şi Îi plac lui Dumnezeu. Dacă nu reuşim să vedem aceste discipline şi obiceiuri ca răspunsuri la harul divin, vom aluneca în cursa de a gândi că ele au valoare în sine. Cei care gândesc în felul acesta cred că atunci când meditează sau postesc ei sunt din punct de vedere spiritual superiori celor care nu fac aceste lucruri. Disciplinele lor devin exterioare, auto-stimulate şi mânate de lege. Ei sunt tentaţi să cuantifice spiritualitatea, reducând-o mai degrabă la un set de practici exterioare decât la un proces de transformare interior, dirijat de har. În schimb, noi trebuie să vedem disciplinele ca nişte practici exterioare care reflectă şi întăresc aspiraţiile interioare. Creşterea spirituală este din înăuntru spre în afară, nu din afară spre înăuntru; noi trebuie să ne concentrăm mai mult asupra procesului de transformare interioară decât asupra rutinelor exterioare. Această înţelegere ne va elibera de gândirea că disciplinele pe care le practicăm sunt magice în ele însele sau că şi alţii ar trebui să se angajeze în aceleaşi activităţi pe care noi le practicăm. Disciplinele spirituale sunt slujitori buni dar învăţători slabi; ele sunt mijloace folositoare dar scopuri nepotrivite. CE ÎNSEAMNĂ DISCIPLINELE PENTRU TINE? Pentru a rezuma, iată câteva din multele beneficii ale practicării disciplinelor spirituale:

229

230 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. Ele încurajează imitarea lui Hristos şi ne permit să acţionăm în moduri centrate pe voia lui Dumnezeu. Ele ne leagă în mod personal de o tradiţie continuă a modalităţilor testate de timp de personificare a vieţii spirituale. Ele ne dau o normă de comportament care ne îndreaptă pe calea creşterii abilităţii de a trăi înaintea lui Dumnezeu. Ele ne echipează cu resurse pentru a lupta pe fronturile lumii, ale cărnii şi ale demonilor. Ele ne conferă perspectivă şi putere, şi ne încurajează să îmbrăţişăm planul lui Dumnezeu pentru viaţa noastră. Ele ne dau o libertate controlată pentru a răspunde la circumstanţele schimbătoare într-un mod mai biblic; ele permit ca viaţa noastră să fie dominată mai mult de lucrurile de sus decât de lucrurile de jos. Ele ne amintesc zilnic că viaţa spirituală este un echilibru între dependenţa radicală şi acţiunea responsabilă – atât harul cât şi auto-disciplina sunt necesare pentru maturitatea spirituală. Ele sunt mijloace pentru transformarea interioară. Dacă i se dă suficient timp, un om obişnuit care practică în mod constant disciplinele spirituale va ajunge la productivitate şi competenţă spirituală. Ele înlocuiesc obiceiurile păcatului prin cultivarea obiceiurilor care duc la caracter (cum ar fi: integritatea, credincioşia şi compasiunea). Ele măresc bunăvoinţa noastră de a recunoaşte preţul zilnic al uceniciei şi ne amintesc că tot ce vine repede şi ieftin este superficial, pe când cunoaşterea profundă pe care o căpătăm prin durere va dăinui.

Luată din That I May Know God, © 1998 de Kenneth D. Boa. Folosită cu permisiunea lui Multnomah Publishers, Inc. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Hotărârea de a începe o practicare regulată a unora din disciplinele spirituale este o biruinţă spirituală uriaşă care va duce la multe alte biruinţe spirituale. Şi această listă de beneficii din cartea lui Ken Boa That I May Know God (Ca să-L cunosc pe Dumnezeu) ar trebui să fie suficientă ca să-ţi aprindă focul de a începe. Aşa cum am spus mai devreme, scopul acestui capitol nu este să explice fiecare disciplină spirituală şi cum se foloseşte ea în umblarea ta cu Dumnezeu. Scopul este să-ţi stârnească interesul pentru aceste discipline în general. Pentru a înţelege diferitele discipline, care includ rugăciunea, postul, meditaţia, ţinerea jurnalului, şi multe altele, îţi sugerez cu tărie să citeşti una din numeroasele cărţi cu acest subiect care sunt disponibile la librăria ta creştină locală. Două din cele mai citite cărţi despre discipline sunt cartea lui Richard Foster Celebration of Discipline (Sărbătoarea disciplinei) şi cartea lui Dallas Willard The Spirit of the Disciplines (Spiritul disciplinelor). Bineînţeles, disciplinele sunt doar o parte a vieţii spirituale. Kenneth Boa vorbeşte despre multe alte aspecte ale vieţii creştine în cartea sa That I May Know God. Ar fi o valoroasă completare la biblioteca ta.

230

231 ÎNTREBĂRI DE EVALUARE 1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde apreciezi că te găseşti pe următoarea scală? 1_____________________________ 5 _______________________________ 10 Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum biruinţe. mers. trăiesc viaţa din belşug. 2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar acum? 3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar acum?

231

232

„Când am ajuns să cred în învăţătura lui Hristos, am încetat să mai doresc ce-mi doream înainte. Direcţia vieţii mele, a dorinţei mele, s-a schimbat. Ce era bine şi ce era rău îşi schimbaseră locurile“.
LEV TOLSTOI (1828-1910)

„Astăzi nu este ieri. Noi înşine ne schimbăm. Cum pot atunci lucrările şi gândurile noastre, dacă trebuie să fie întotdeauna cele mai potrivite, să rămână mereu aceleaşi? Schimbarea, în adevăr, este dureroasă, dar întotdeauna necesară; şi dacă memoria are forţa şi valoarea ei, la fel şi speranţa“.
THOMAS CARLYLE (1795-1881)

„Oamenii pot mult mai uşor să plângă decât să se schimbe“.
JAMES BALDWIN (1924-1987)

232

233 Ziua 29 Trăind biruinţe spirituale în umblarea ta cu Dumnezeu

Tradu bunele tale intenţii în acţiuni care să-ţi schimbe viaţa
HOWARD G. HENDRICKS AND WILLIAM D. HENDRICKS Dacă-ţi aminteşti bine de începutul acestei cărţi, Dr. Howard Hendricks este omul care m-a ajutat să experimentez o biruinţă spirituală în timpul uneia din cele mai grele perioade din viaţa mea. Dr. Hendricks a făcut acum un plan de atac ca tu să poţi trăi biruinţe în mod regulat. Biruinţele nu vin uşor, şi rar vin fără premeditare. Aceasta înseamnă că trebuie să faci nişte muncă de teren, să transpiri pentru dreptate, dacă vrei, în umblarea ta cu Domnul. În pelerinajul tău spre Primul Scaun (şi ca să rămâi în Primul Scaun) trebuie să trăieşti biruinţe în mod frecvent. Dar uneori pur şi simplu te împotmoleşti. Aici intervine planul de atac. Data viitoare când ţi se pare că pur şi simplu nu poţi ieşi din noroi, fă rost de un sfat evlavios şi întocmeşte un plan strategic care să te pună în mişcare. Retragerea bisericii într-un loc liniştit pentru studiu şi rugăciune se încheiase. Participanţii îşi strângeau sacoşele în maşini şi-şi spuneau la revedere. Ce weekend remarcabil avuseseră, cu multă voie bună şi mâncare bună şi un timp bogat de studiu din cartea Filipeni. Pastorul Jones avea un zâmbet larg pe faţă în timp ce primea cuvinte de apreciere de la membrii recunoscători. S-a apropiat şi Larry, unul din congregaţie. „Pastore“, a spus el, „weekend-ul acesta a fost ... ei bine, mi-a schimbat într-adevăr viaţa. Niciodată nu voi mai fi la fel“. „Mă bucur să aud aceasta, Larry“, a replicat slujitorul. „Spune-mi, care a fost cel mai important lucru?“ „Ei bine, nu ştiu. Realmente, totul“. A râs. „Mi-am dat seama că am atât de mult de învăţat. Când ajung acasă am să încep să citesc mai mult din Biblia mea. Şi am de gând într-adevăr să-mi schimb felul de a-i trata pe oameni. Şi mă gândesc să mă înscriu ca să ajut la şcoala duminicală. Şi cred că trebuie să arunc o privire la dărnicia mea. Am fost într-adevăr atins de mesajul tău despre misiuni“. „Se pare că ai câştigat mult din această retragere“, a spus pastorul Jones foarte entuziasmat. „Am să mă rog pentru tine“. Cei doi bărbaţi şi-au dat mâna şi s-au despărţit. La suprafaţă, acest schimb de cuvinte sună minunat. Pe baza învăţăturii pastorului Jones din Filipeni, Larry a identificat câteva domenii specifice pentru creşterea şi acţiunea spirituală. Asta-i grozav. Dar tabloul strălucitor se întunecă puţin când aflăm că Larry a fost la cel puţin o duzină de retrageri ca aceasta de-a lungul anilor. Şi după fiecare a făcut remarci similare. Dar s-a schimbat el oare? Nici un pic. Se umple de entuziasmul momentului. Dar când se întoarce acasă, bunele lui intenţii se evaporă, şi nu începe niciodată un proces de schimbare.

233

234 UNDE ÎNCEP? Problema lui Larry este una de care suferă foarte mulţi oameni – problema unui plan. Am putea s-o enunţăm sub forma unei întrebări: Unde încep? Aceasta ar fi cea mai determinantă întrebare de pus despre aplicaţie. Vezi tu, oricine poate veni cu un plan grandios pentru schimbare. Un om spune că doreşte să meargă în toată lumea pentru Hristos. Altcineva doreşte să studieze fiecare carte din Biblie în următorii cinci ani. Altcineva îşi planifică să memoreze o sută de versete. Altcineva are de gând să devină un partener de viaţă asemenea lui Hristos. Minunat. De unde ai de gând să începi? Până vei răspunde la această întrebare, tot ce ai sunt doar intenţii bune. Acestea au cam tot atâta valoare cât un cec fără valoare. În definitiv, la ce bun să visezi să mergi în toată lumea cu Evanghelia dacă tu nu eşti în stare să-L mărturiseşti pe Hristos persoanei care stă la biroul de lângă tine? Cum ai de gând să studiezi întreaga Biblie când tu nu şti nici măcar ce verset vei studia mâine? Cum poţi să memorezi o sută de versete când tu n-ai încercat niciodată să memorezi măcar unul? Şi decât să stai şi să-ţi închipui că o să ai o căsnicie asemenea lui Hristos, de ce nu începi cu ceva simplu, cum ar fi să speli vasele dacă eşti soţ, sau să-ţi încurajezi soţul dacă eşti soţie? Prea multe aplicaţii rămân la nivelul bunelor intenţii pentru că noi vorbim despre sfârşitul călătoriei fără să specificăm când, unde şi cum avem de gând să facem primul pas. Aşa cum a spus cineva foarte bine, noi nu ne plănuim să nu reuşim, noi nu reuşim să ne plănuim. Aşa că vreau să-ţi dau o schemă simplă pe care s-o foloseşti pentru planificarea procesului de schimbare a vieţii tale. Făcând aşa, nu intenţionez să simplific prea mult lucrurile. Bineînţeles, viaţa este complexă, şi multe din elementele creşterii nu pot fi schiţate uşor. Dar ştiu totodată că mulţi creştini se opresc din dezvoltarea lor spirituală pentru că nu ştiu cum să pornească. Ei ştiu tot despre promisiunile glorioase care ar trebui să fie într-o zi ale lor. Dar chestiunea reală este ce vor face ei astăzi ca să înceapă să se îndrepte în acea direcţie. Deci iată trei paşi pentru traducerea bunelor intenţii într-o acţiune care să schimbe viaţa. 1. IA O DECIZIE DE SCHIMBARE Cu alte cuvinte, hotărăşte-te. Determină ce fel de schimbare trebuie să faci, şi apoi alege s-o îndeplineşti. Aceasta este în general o problemă de stabilire a obiectivelor. Adică, cât de deosebit vei fi ca urmare a realizării acestei schimbări? Cum vei arăta la sfârşitul procesului? Robert Mager, un specialist în învăţământ şi educaţie, spune că un obiectiv bine definit descrie ceea ce va face o persoană odată ce va realiza ce şi-a propus. De exemplu, obiectivul cărţii noastre, Living by the Book (Trăind după Carte), de a te ajuta să pui întrebări bazate pe observaţie despre textul biblic, explică ce înseamnă un pasaj, şi apoi descrie modalităţile practice de folosire a ceea ce ai învăţat în viaţa de zi cu zi. Această definire arată comportamentele specifice pe care le-am putea evalua în cazul în care am vrea să ştim dacă ne-am îndeplinit obiectivele. De exemplu, am putea să te ascultăm cercetând textul cu întrebări. Am putea citi o interpretare pe care poate ai scris-o. Am putea să ne uităm la programul tău ca să vedem dacă ai trecut la acţiune. 234

235 Deci ce obiective eşti pregătit să-ţi stabileşti ca să realizezi schimbarea? Descrie ce vei face când vei atinge acel obiectiv. Vrei să devii un părinte mai bun? Cum ar arăta aceasta? Poţi s-o defineşti prin comportamente vizibile, măsurabile? De exemplu, a fi un părinte mai bun ar putea implica să petreci mai mult timp cu copiii tăi. Ar putea însemna organizarea şi conducerea programului familiei. Putem evalua aceste comportamente, şi le putem folosi pentru plan (vezi mai jos). Cu cât sunt mai clare şi mai demonstrabile obiectivele tale, cu atât este mai probabil că le vei împlini. Obiectivele neclare conduc la rezultate neclare. Dacă spui că ai de gând să „evanghelizezi mai mult“, îţi va fi foarte greu să ştii când ai evanghelizat mai mult. Dar dacă spui că ai de gând să iniţiezi conversaţii despre Hristos cu vecinii tăi John şi Mary, vei şti exact când şi dacă ţi-ai îndeplinit lucrarea. Ţi se pare lucrul acesta prea rigid, prea limitat? Dacă da, pot să-ţi sugerez că ai putea să te hotărăşti pentru o formă decofeinizată de creştinism – una care promite să nu te ţină treaz noaptea. Vezi tu, Dumnezeu ne dă Cuvântul Său nu ca să ne simţim noi bine, ci ca să ne conformăm caracterului lui Hristos. Şi aceasta merge dincolo de sentimente pioase şi intenţii bune. Penetrează până la nivelul programului nostru şi al carnetului nostru de cecuri, şi al prieteniilor noastre, şi al slujbelor noastre, şi al familiei noastre. Dacă credinţa noastră nu se deosebeşte practic cu nimic aici, atunci prin ce se deosebeşte? Obiectivele clar definite ne ajută să vedem acţiuni, nu abstracţiuni. În acelaşi timp, ele ne ţin aspiraţiile pe pământ, la îndemâna noastră. Este scopul tău să-ţi dezvolţi o compasiune ca a mamei Tereza? Minunat. Dar nu fă din aceasta obiectivul tău. Un punct de pornire mai bun este cu o cantină gratuită pentru nevoiaşi în comunitatea ta. Găseşte câteva moduri practice de a satisface nevoile celor din jurul tău. Acesta este un lucru realizabil. Este ceva ce poţi face chiar acum. Este un pas realist în direcţia bună. 2. ÎNTOCMEŞTE UN PLAN Acesta este pasul unde întrebi cum. Cum o să împlinesc ce mi-am propus? Dacă ai făcut o treabă bună la definirea obiectivelor tale, la această întrebare ar trebui să fie foarte uşor de răspuns. Dacă nu, s-ar putea să fie nevoie să mergi înapoi şi să-ţi revizuieşti obiectivele, făcându-le mai clare şi mai uşor de făcut. Un plan este un mod specific de a acţiona pentru felul în care ai de gând să-ţi atingi obiectivele – şi vreau să spun cu adevărat specific. Gândeşte-te bine la tot ce vei avea nevoie ca să faci ceea ce spui că intenţionezi să faci. Care sunt oamenii implicaţi? De ce resurse vei avea nevoie? Când ai de gând s-o planifici în programul tău? Care este cel mai bun orar? De exemplu, să presupunem că obiectivul tău este să devii un părinte mai bun, petrecând mai mult timp cu copiii tăi. Cum ai de gând să realizezi aceasta? Poate că aceasta înseamnă să ieşi cu fiul tău la o pizza şi să-i spui despre copilăria ta. Acesta ar putea fi un plan excelent. Dar ce trebuie făcut ca să reuşească? Când o vei programa? Crezi că fiul tău va fi de acord cu aceasta? Care ar fi cel mai bun timp pentru asta? Cât timp îţi planifici să dureze? Unde veţi merge, astfel încât să puteţi vorbi? Ce ai de gând să spui? Sau să presupunem că „a fi un părinte mai bun“ înseamnă să organizezi şi să conduci programul familiei. Cum vei realiza aceasta? Poate că aceasta înseamnă să pui un calendar pe perete în bucătărie. Deci când o să cumperi un calendar? Cât de mare trebuie

235

236 să fie? Unde ai de gând să-l pui? Cât de des ai de gând să-l actualizezi? Cum vei şti ce să pui în el? Din nou, să presupunem că hotărăşti că trebuie să discuţi cu vecinii tăi John şi Mary despre Hristos. Ştii că ei au întrebări cu privire la aceasta. Cum poţi să iniţiezi lucrul acesta? O modalitate ar putea fi să le dai un exemplar al cărţii Nimic altceva decât creştinism de C. S. Lewis, ca să stimulezi discuţia. Dacă este aşa, când vei cumpăra un exemplar ca să li-l dai? Când o să li-l dai? Cum îţi planifici să continui aceasta? Îi vei invita la tine la un desert într-o seară ca să vorbiţi despre asta? Dacă da, când? Crezi că vor fi de acord cu aceasta? A plănui un mod de a acţiona înseamnă să găseşti mijloacele specifice de realizare a unui obiectiv şi apoi să te gândeşti bine ce-ţi trebuie ca să faci să se deruleze planul. El atribuie nume, date, ore şi locuri intenţiilor tale. Cu cât planul tău este mai specific, cu atât este mai probabil că-ţi va reuşi. 3. DU-L LA ÎNDEPLINIRE Cu alte cuvinte, porneşte. Planul tău începe cu un telefon? Atunci ridică receptorul. Începe prin punerea secretarei tale să-ţi rearanjeze programul? Atunci roag-o să ţi-l rearanjeze. Îţi propui să-ţi evaluezi dărnicia în lumina bugetului tău? Atunci stai jos şi actualizează-ţi bugetul ca să obţii informaţiile de care ai nevoie. Primul pas este întotdeauna cel mai greu. Dar fă-l. Nu-l amâna. Dacă ai ajuns până aici în acest proces, răsplăteşte-ţi eforturile cu o solidă ducere la îndeplinire. Acordă-ţi respectul de a-ţi împlini angajamentele. Trei strategii te pot ajuta în acest proces. Prima, gândeşte-te să foloseşti o listă de control, mai ales dacă planul tău necesită o activitate repetată sau un număr de paşi progresivi. De exemplu, dacă îţi propui să memorezi Scriptura, ar fi înţelept din partea ta să faci o listă cu toate versetele pe care intenţionezi să le memorezi, şi cu datele când îţi propui să le memorezi. Apoi, pe măsură ce memorezi versetele, poţi să le bifezi de pe listă. Cu timpul, vei putea să-ţi vezi şi să-ţi sărbătoreşti progresul, care te va îndemna să-ţi continui eforturile. A doua strategie este să stabileşti câteva relaţii de responsabilitate. Acestea pot fi formale sau neformale. Responsabilitatea neformală ar putea implica să-i spui partenerului tău de viaţă sau unui prieten apropiat despre ce ţi-ai propus să faci. Apoi, pe măsură ce lucrezi de la început până la sfârşitul procesului, poţi să-i ţii la curent cu progresul tău, cu luptele tale şi cu victoriile tale. Totuşi, pentru o creştere spirituală pe termen lung, recomand un grup de responsabilitate formală. Jeanne şi cu mine am făcut parte dintr-un asemenea grup ani de zile, şi nu l-am fi dat pe nimic altceva. Un grup de oameni dedicaţi unii altora aduce încurajare şi înţelepciune procesului de creştere. Şi dinamica grupului ajută pe unul să-şi ducă la îndeplinire angajamentele pe care le face. A treia cale care te asigură că-ţi vei duce la îndeplinire planurile este evaluarea progresului tău. Ţinerea unui jurnal este un mod ideal de a face aceasta. Pe măsură ce-ţi fixezi obiectivele şi le împlineşti, pune pe hârtie tot procesul. Consemnează de ce ai vrut să faci schimbările şi de ce ai urmat modul de acţiune pe care l-ai urmat, şi apoi priveşte înapoi pe unde ai fost. Vei observa unde ai făcut progrese şi unde mai trebuie să creşti. Un alt mod de a face aceasta este să pleci periodic pentru un timp de reflecţie şi evaluare personală. Ia-ţi jurnalul, Biblia, calendarul şi orice alte înregistrări a ceea ce ai 236

237 făcut în timpul ultimelor câteva luni sau aşa. Puneţi întrebări cum ar fi: care au fost cele mai mari trei provocări pentru umblarea mea cu Domnul în această perioadă? Cum am răspuns? Ce victorii trebuie să sărbătoresc? Ce eşecuri trebuie să iau în consideraţie? Ce răspunsuri specifice la rugăciune pot să-mi amintesc? M-am schimbat în mai bine sau în mai rău? În ce fel? Unde mi-am petrecut timpul? Ce am făcut cu banii mei? Ce s-a întâmplat în relaţiile mele? Idea este să inventezi mijloace de a măsura pasul tău în timp ce umbli prin viaţă. Cunoaşte-te pe tine însuţi şi felul cum a lucrat Dumnezeu în viaţa ta. DUMNEZEU ESTE LA LUCRU ÎN TINE Ultima parte din Filipeni 2:12 obişnuia să dea naştere la multă frică în mine ca băiat: „Duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur“. Procesul de planificare pe care l-am descris în acest capitol este o formă de a duce „până la capăt mântuirea voastră“. Trebuie să-ţi asumi responsabilitatea de a face alegeri şi de a trece la acţiune ca să creşti ca şi credincios. Dar nu uita niciodată cealaltă parte: „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea“ (Filipeni 2:13). Când îţi stabileşti obiectivele, îţi faci planurile şi le duci la îndeplinire, Dumnezeu este chiar acolo cu tine. Acesta este lucrul încurajator în viaţa spirituală – niciodată nu eşti singur. Dumnezeu îţi oferă resursele Lui ca să te ajute în acest proces. El nu va lua decizii în locul tău, nici nu va face ceea ce poţi să faci. Dar El lucrează în feluri cunoscute şi necunoscute ca să te ajute să devii asemenea lui Hristos.

Luată din Living by the Book, © 1991 de Howard G. Hendricks şi William D. Hendricks. Folosită cu permisiunea lui Moody Press. Disponibilă la librăria ta creştină locală.

Umblarea cu Dumnezeu poate fi dificilă uneori, dar este şi mai dificil dacă încerci s-o faci fără un plan. Data viitoare când citeşti din Scriptură (tu citeşti Biblia în mod regulat, nu-i aşa?) şi citeşti ceva care te învinuieşte de vreun păcat din viaţa ta care te ţine sau ameninţă să te mute de pe Primul Scaun, aplică principiile pe care tocmai le-ai citit. Aproape că ai putea să spui că aceasta este o biruinţă în trăirea biruinţelor. Dr. Howard Hendricks, împreună cu William Hendricks, a scris o carte intitulată Living by the Book (Trăind după Carte) care te va ajuta să-ţi trăieşti viaţa în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu – şi pe Primul Scaun. Data viitoare când treci printr-o librărie creştină, îţi sugerez să iei un exemplar.

237

238

ÎNTREBĂRI DE EVALUARE 1. Gândeşte-te puţin şi estimează unde te afli în trăirea acestei biruinţe. Unde apreciezi că te găseşti pe următoarea scală? 1_____________________________ 5 _______________________________ 10 Nici măcar aproape Am început călătoria, Am experimentat de trăirea acestei dar mai am mult de o biruinţă şi acum biruinţe. mers. trăiesc viaţa din belşug. 2. Care crezi că ar fi pentru tine cea mai mare piedică în trăirea acestei biruinţe chiar acum? 3. Care este singurul lucru pe care trebuie să-l faci ca să trăieşti această biruinţă chiar acum?

238

239

Concluzie

239

240 Ziua 30 Trăind biruinţe spirituale

Trăieşte o viaţă de necurmate biruinţe spirituale
BRUCE H. WILKINSON De acum ai văzut că modelul celor Trei Scaune afectează întregul edificiu al vieţii unui om. Indiferent unde dai la o parte materialul, diferenţele sunt evidente. Fie că eşti un credincios de pe Primul Scaun sau un credincios de pe Al doilea Scaun, scaunul în care stai influenţează întreaga ta viaţă. În momentul acesta, tu eşti de asemenea familiarizat cu un număr de diferenţe între cele Trei Scaune. Dar ca să fie mai uşor pentru tine să deosebeşti întotdeauna Primul Scaun de Al doilea, aş vrea să reduc totul la un simplu pasaj din Scriptură. Cu acest pasaj poţi evalua orice acţiune pe care o faci, ca să vezi dacă este acţiunea unui credincios de pe Primul Scaun sau de pe Al doilea. Pavel ne-a spus în 2 Corinteni 10:5 să facem „orice gând ... rob ascultării de Hristos“, şi acest pasaj pe care ţi-l voi da acum te va ajuta să faci exact aceasta. Scriptura nu este deloc nouă pentru tine; de fapt, probabil că deja ai memorat-o: „«Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău». Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi»“ (Matei 22:37-39). Destul de simplu, nu? Acum dă-mi voie să-ţi explic de ce aceste două porunci sunt testul cu turnesol pentru tot ce facem. SĂ IUBEŞTI PE DOMNUL DUMNEZEUL TĂU Adu-ţi aminte că în introducere l-am folosit pe Iosua ca un exemplu de credincios de pe Primul Scaun. Afirmaţia lui: „Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului“ (Iosua 24:15) este exact lucrul la care Se referea Domnul Isus în Matei când ne-a spus: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău“. Aceste cuvinte pe care Iosua le-a rostit nu erau golite de intenţie. Cuvintele lui vin în perioada de sfârşit a vieţii sale. El Îi slujise Domnului toată viaţa lui, el Îi slujea Domnului atunci, şi ştia că va continua să-I slujească Domnului. Aceasta este dedicare! ori de câte ori te uiţi la un om care stă pe Primul Scaun, întotdeauna vei vedea acest tip de dedicare. Deci, în mintea ta, brodează cuvântul dedicare în ţesătura uzată a acestui Prim Scaun. Dedicare înseamnă „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău“. 1. Oamenii dedicaţi aleg în mod deplin ca Domnul să fie Domnul lor. În aceeaşi cuvântare în care Iosua îşi exprimă dedicarea faţă de Domnul, el provoacă poporul să-L aleagă pe Domnul pentru ei înşişi: „Iosua a zis poporului: «... aţi ales pe

240

241 Domnul, ca să-I slujiţi»“ (Iosua 24:22). Nu poţi fi dedicat faţă de ceva dacă nu iei decizia iniţială de a fi dedicat în mod voluntar. Trebuie să-L alegi pe Domnul Isus ca Domn al tău personal. Nu doar Dumnezeu. Nu doar Mântuitor. Trebuie să faci un pas mai departe şi să te angajezi în mod voit să fii sub autoritatea şi îndrumarea Lui. Nimeni nu te poate determina să faci acest pas decât tu. La începutul conducerii lui Iosua el s-a confruntat cu problema acestei alegeri pentru el însuşi. Domnul vroia să revalideze cine era până la urmă comandantul, înainte ca israeliţii să intre ca să cucerească Ţara Promisă. Drept înaintea grupului era cetatea periculoasă a Ierihonului, cu zidurile ei înalte şi formidabile. Bătălia era gata să înceapă. Dar când Iosua era aproape de Ierihon, poate cercetând terenul în vederea apropiatei bătălii, şi-a ridicat ochii: „Şi iată că un om stătea în picioare înaintea lui, cu sabia scoasă din teacă în mână. Iosua s-a dus spre el şi i-a zis: «Eşti dintre ai noştri sau dintre vrăjmaşii noştri?»“ (Iosua 5:13). Cum Iosua se pregătea pentru bătălie şi omul avea sabia scoasă, aceasta era o întrebare evidentă. Dar răspunsul pe care l-a primit a fost complet neaşteptat: „Nu“. Nu? Cum putea el să nu fie pentru unii sau pentru alţii – mai ales cu sabia scoasă? Restul propoziţiei spune: „Eu sunt Căpetenia oştirii Domnului, şi acum am venit“. Următorul verset captează spiritul cuiva care şade pe Primul Scaun: „Iosua s-a aruncat cu faţa la pământ, s-a închinat şi I-a zis: «Ce spune Domnul meu robului Său?»“ Iosua era unul din cei dedicaţi. El vroia să asculte de Domnul său, orice ar fi fost. Iosua s-a aruncat imediat cu faţa la pământ şi s-a închinat. El ştia ce să facă în prezenţa lui Dumnezeu. Iosua de asemenea a folosit cuvintele „Domnul meu“ în răspuns. Cei dedicaţi au hotărât deja că Domnul Isus va fi Domnul lor. Ei L-au ales pe Domnul pentru ei înşişi. Iosua dezvoltă acest concept în 22:5 când el îndeamnă poporul: „Să iubiţi pe Domnul Dumnezeul vostru“ şi „să vă alipiţi de El“. Această dedicare nu este doar o dedicare intelectuală, nici una pur voliţională. Este şi o dedicare emoţională: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău“. Şi este loială: „Să vă alipiţi de El“. Angajamentul de a-L urma pe Hristos este permanent şi vine dintr-o inimă îndrăgostită de Domnul. Cei dedicaţi Îl văd pe Domnul prin ochii dragostei şi loialităţii lor. Ei Îl văd pe Domnul ca „Domnul meu“. 2. Cei dedicaţi Îi slujesc Domnului cu toată inima Cu restul versetului 22:5, Iosua ne spune unde duce în mod natural această dragoste de Domnul: „Să-I slujiţi din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru“. Trebuie acest început să sune familiar? Iosua nu doar L-a văzut pe Domnul ca Domn al său, ci de asemenea s-a văzut pe sine ca slujitor al Domnului. Aceasta este cealaltă faţă a dedicării. A şedea pe Primul Scaun, a fi unul din cei dedicaţi înseamnă să doreşti să asculţi de poruncile Lui. Când un om se mută pe Primul Scaun, trece într-o mentalitate complet diferită. Priveşte din nou la întrebarea adevărată a lui Iosua: „Ce spune Domnul meu robului Său?“ (Iosua 5:14). Iosua cere ordine de mărşăluire de la Comandantul său: „Ce vrei să fac, Doamne?“ Aşa îşi trăiesc viaţa creştinii de pe Primul Scaun, întrebând „Ce vrei să fac, Doamne?“. Fiecare minut al fiecărei zile este dedicat pentru a face ceea ce Domnul ar

241

242 vrea ca ei să facă. Ei lasă deoparte dorinţele lor şi orice lucru care solicită loialitatea lor neîmpărţită. Un soţ de pe Primul Scaun îşi iubeşte soţia pentru că Domnul îi spune să facă aşa. Şi el o face chiar când dorinţele lui ar vrea ca el să facă altfel. Tot astfel, o soţie de pe Primul Scaun îşi slujeşte soţul şi se supune lui pentru că Domnul îi spune să facă aceasta. Şi ea o face chiar când dorinţele ei fireşti o împing să facă altfel. Aceasta înseamnă „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău“. Vezi tu, cel mai bun mijloc de a-i identifica pe cei care stau pe Primul Scaun este să vezi dacă sunt dedicaţi Domnului cu toată inima lor. Fiecare acţiune este orchestrată ca ei să se identifice cu Stăpânul lor. Nimic nu-i poate convinge să facă altfel. 3. Cei dedicaţi au părtăşie cu Domnul în mod regulat Rămâne valabil raţionamentul că dacă-L iubeşti pe Domnul şi Îi slujeşti din toată inima, vei dori de asemenea să ai părtăşie cu El. De aceea, unul din semnele cele mai sigure ale unui credincios de pe Primul Scaun este existenţa unei vieţi de rugăciune dedicate. Viaţa de rugăciune a cuiva nu are loc doar într-un anumit moment al zilei, deşi ziua va începe şi se va sfârşi aproape întotdeauna cu un timp formal de rugăciune. Nu, o viaţă de rugăciune dedicată este constantă. Credincioşii de pe Primul Scaun sunt în comuniune constantă cu Dumnezeu tot timpul zilei. Ei sunt întotdeauna deschişi la atingerea Duhului Sfânt, şi înalţă în mod regulat cuvinte de rugăciune sau de cerere către Domnul. Totodată ei văd mâna Domnului lucrând în multe feluri diferite. Fie că este în natură, în ocupaţia lor, sau în vieţile oamenilor din jurul lor, credincioşii dedicaţi sunt întotdeauna conştienţi de prezenţa Domnului. SĂ IUBEŞTI PE APROAPELE TĂU Prima modalitate de a spune dacă şezi pe Primul Scaun este să te întrebi: „Îl iubesc eu pe Domnul cu fiecare parte din fiinţa mea?“ Dar a-L iubi pe Domnul nu este tot ce trebuie ca să identifici un creştin de pe Primul Scaun. A doua parte a poruncii lui Hristos este vitală: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“. Cum se traduce aceasta când evaluezi dacă şezi sau nu pe Primul Scaun? Pur şi simplu întreabă-te: „Îi iubesc eu pe oameni?“ Nu doar pe prietenii tăi şi familia ta. Nu doar pe oamenii care merită să fie iubiţi. Ci pe oameni în general. Ori de câte ori credincioşii de pe Primul Scaun sunt pe-aproape, dragostea lor pentru oameni este evidentă. Fie că sunt introvertiţi sau extrovertiţi, tăcuţi sau expresivi, glumeţi sau sobri, întotdeauna ei caută modalităţi de a se îngriji de nevoile altora. Ei îi invită pe oameni la ei acasă, se întâlnesc cu ei în altă parte, şi caută să fie cu oamenii în multe alte feluri ca o temă principală a vieţii lor. Biserica primară a înţeles aceasta, astfel că atunci când se adunau împărţeau totul între ei. Creştinii îşi vindeau proprietăţile ca să aibă grijă unii de alţii. Ei dăruiau cu generozitate ca să ajute bisericile când treceau prin timpuri grele, şi-l sprijineau în mod altruist pe Pavel şi pe alţi evanghelişti care duceau Evanghelia la o lume nemântuită.

242

243 Decât să se gândească la nevoile lor, ei se gândeau mai întâi la nevoile altora. Şi de nevoile lor se îngrijeau pe parcurs. Când te dedici Domnului, devii dedicat lucrului căruia El îi este dedicat. De aceea credincioşii de pe Primul Scaun îi iubesc pe oameni. Dar ei nu-i iubesc doar cu sentimentele lor, ei îi iubesc cu acţiunile lor. Oamenii de pe Primul Scaun îi slujesc pe alţii cu smerenie şi de asemenea se roagă pentru alţii. Un exemplu strălucit de acest fel din Biblie este Ştefan, care a fost unul din primii diaconi (o poziţie de slujire). Slujba lui Ştefan a fost o slujbă de slujire. Dar ea nu s-a terminat acolo. Fapte 7:59-8:1 ne arată că Ştefan şedea în mod cert pe Primul Scaun: Şi aruncau cu pietre în Ştefan, care se ruga şi zicea: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu!“ Apoi a îngenuncheat şi a strigat cu glas tare: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta!“ Şi după aceste vorbe, a adormit. Ştefan îi iubea atât de mult pe oameni încât a putut să se roage pentru iertarea lor chiar în timp ce ei îl omorau. Iubeşte-i pe oameni şi roagă-te pentru ei. Acestea sunt semnele unui om de pe Primul Scaun. Normal că cu cât iubeşti mai mult, cu atât îi slujeşti mai mult pe oamenii pe care-i iubeşti. Cu cât slujeşti mai deplin, cu atât te rogi mai mult. Cu cât te rogi mai mult, cu atât ai mai mult impact în viaţa acelora pentru care te rogi. OMUL DE PE AL DOILEA SCAUN După cum poţi vedea, credincioşii de pe Primul Scaun sunt dedicaţi Domnului lor – iubindu-L, slujindu-I şi rugându-se Lui – şi altor oameni – iubindu-i, slujindu-le şi rugându-se pentru ei – în ordinea aceasta. Cum diferă toate acestea la oamenii de pe Al doilea Scaun? Ca s-o spunem deschis, oamenii de pe Al doilea Scaun fac lucrurile exact invers de cum a poruncit Hristos. În loc să-L iubească pe Dumnezeu, ei se iubesc pe ei înşişi cu toată inima lor, şi îl iubesc pe aproapele lor cum Îl iubesc pe Dumnezeul lor, adică mult mai puţin decât pe ei înşişi. Ai putea chiar să transformi aceasta într-o proclamaţie pentru credinciosul de pe Al doilea Scaun: Iubeşte-te pe tine însuţi cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta. Şi în al doilea rând, iubeşte-i pe alţii şi pe Domnul dacă ţi-a mai rămas ceva. Acesta nu şade prea bine, nu-i aşa? Sper că nu. Dacă şezi pe Al doilea Scaun, este timpul să rupi lanţurile păcatului şi ale sinelui. Aceste lanţuri te-au împiedicat să intri în Ţara Promisă pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru tine. Ele te-au exilat în pustiu ani de zile şi nu te-au lăsat să te bucuri de laptele şi mierea binecuvântării lui Dumnezeu. Poate că duhul tău a fost eliberat din robie când ai fost mântuit, dar cugetul tău şi trupul tău au rămas în robie. Dacă ai observat un tipar în viaţa ta de a pune dorinţele şi plăcerile tale înaintea voii lui Dumnezeu (care doreşte ascultare şi părtăşie), şi înaintea nevoilor altora, atunci acum este timpul să cazi în genunchi şi să te pocăieşti. Pocăinţa este cea mai mare biruinţă pe care o poţi experimenta vreodată. Fie că şezi pe Al doilea Scaun sau pe Al treilea Scaun, pocăinţa te poate duce direct pe Primul

243

244 Scaun. Poate că nu vei fi imediat un credincios matur de pe Primul Scaun, dar totuşi vei şedea acolo unde trebuie să şezi. De acolo, asigură-te că citeşti Biblia, că mergi la o biserică unde se predică Biblia şi că te împrieteneşti cu cei care fac acelaşi lucru. Curând poruncile lui Hristos de a-L iubi pe Dumnezeu şi de a-i iubi pe alţii vor fi o parte naturală din cel ce eşti. Dar dă-mi voie să te avertizez, trăirea pe Primul Scaun nu este uşoară. Ea necesită dedicare, supunere şi o totală încredere în Dumnezeu. Dar dacă o vei face, dacă vei lăsa puterea lui Dumnezeu să-ţi schimbe viaţa, vei începe o moştenire care va putea exista timp de generaţii!

244

i

Thomas Keating, Intimacy with God (New York: Crossroad, 1994), 22. Laurence Shames, The Hunger for More (New York: Time Books, 1989), preface, x. iii Idem., 80.
ii

iv

Şi cred că i-ar fi plăcut de mătuşa Dovie! Scumpa şi evlavioasa mea mătuşă a trecut în veşnicie cu câţiva ani în urmă, dar împreună cu mama mea şi cu bunica mea, ea a ajutat la creşterea mea. Am folosit o versiune elaborată a acestei poveşti ca să laud incredibila ei atenţie la detalii în The Two Sides of Love (Cele două părţi ale iubirii) (Pomona, California: Focus on the Family, 1990). v Charles F. Pfeiffer and Everett F. Harrison, eds., The Wycliffe Bible Commentary (Chicago: Moody Press, 1973), 5. vi Ray and Anne Ortlund, The Best Half of Life (Cea mai bună jumătate a vieţii) (Glendale, Calif.: Regal Books, 1976), 97. vii Julie Nixon Eisenhower, Special People (Oameni speciali) (New York: Ballantine Books, 1977), 199. viii W. E. Vine, An Expository Dictionary of New Testament Words (Un dicţionar explicativ al cuvintelor din Noul Testament) (Old Tappan, N.J.: Fleming H. Revell Company, 1966), 86.

ix x

Webster’s New Collegiate Dictionary (Springfield, Mass.: G. & C. Merriam Co., Publishers, 1961), 845. Elisabeth Elliot, The Shaping of a Christian Family (Formarea unei familii creştine) (Nashville: Thomas Nelson Publishers, 1992), 75.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful