DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ __________________INFRACȚIUNEA. I. NOȚIUNEA ȘI TRĂSĂTURILE ESENȚIALE ALE INFRACȚIUNII II.

STRUCTURA INFRACȚIUNII ȘI CONȚINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACȚIUNII III. FORMELE INFRACȚIUNII IV. UNITATEA INFRACȚIUNII V. PLURALITATEA DE INFRACȚIUNI VI. PLURALITATEA DE INFRACTORI VII. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

I. NOȚIUNEA ȘI TRĂSĂTURILE ESENȚIALE ALE INFRACȚIUNII 1

-

este o faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi

prevăzută de legea penală. are 3 trăsături (condiţii obligatorii): a) este o faptă ce prezintă pericol social fapta – orice faptă a unei persoane; pericol social – faptele negative prin care se aduce atingere valorilor sociale, care pun in primejdie valorile sociale. Pericol social prezinta orice activitate contrară normelor in vigoare, iar dintre faptele care prezinta pericol social se detaseaza prin gradul cel mai ridicat de pericol social – infractiunea. Cu alte cuvinte, trasatura esentiala a infractiunii de a fi o fapta ce prezinta pericol social se materializeaza asa cum prevede art. 18 c.p., prin doua aspecte: a) prin fapta se aduce atingere unor valori sociale importante, aratate generic in art. 1 C.p. (legea penala apara, împotriva infractiunilor, România, suveranitatea, independenta, unitatea si indivizibilitatea statului, persoana, drepturile si libertatile acesteia, proprietatea, precum si întreaga ordine de drept.); b) pentru sanctionarea unei astfel de fapte este necesara aplicarea unei pedepse. Pericolul social al infractiunii este apreciat de legiuitor in functie de valoarea sociala careia i se aduce atingere, de dinamica faptelor oferita de statistica penala, de imprejurarile in care se savarsesc faptele, de persoana infractorului s.a. Pericolul social nu este acelasi pentru toate infractiunile, el difera in functie de valoarea sociala primejduita prin fapta penala si poate fi diferit pentru aceeasi infractiune in functie de interesul ocrotirii intr-un moment ori altul al dezvoltarii sociale. Pericolul social este cunoscut dub doua forme: generic sau abstract (apreciat de legiuitor in momentul inscrierii faptei periculoase in legea penala ca infractiune); concret (apreciat de instanta judecatoreasca cu prilejul judecarii faptei – reflectat in sanctiunea penala aplicata). Pericolul social concret este apreciat pe baza unor criterii anume prevazute de lege: vatamarea adusa sau care putea fi adusa valorii sociale; conditiile in care s-a savarsit fapta: circumstantele savarsirii faptei; personalitatea faptuitorului s.a. 2

b) vinovăţia – atitudinea psihica a faptuitorului fata de fapta savarsita si de urmarile acesteia. Este rezultatul interactiunii a doi factori: constiinta si vointa. Vinovăţia are 3 forme: o intenţia o culpa o preterintenţia (intenţia prelungită)

Intenţia = o forma principala de vinovatie si reprezinta o atitudine psihică a făptuitorului care rezultă din prevederea rezultatului faptei sale şi urmărirea acelui rezultat, ori numai acceptarea rezultatului poate fi: directă – prevede rezultatul şi îl urmăreşte prin savarsirea faptei indirectă – persoana prevede rezultatul, nu-l urmăreşte, dar îl acceptă. Ca forma a vinovatiei, intentia indirecta se intalneste la savarsirea unei fapte care poate produce cel putin doua rezultate. Fata de un rezultat, pozitia psihica a faptuitorului este de urmarire a lui prin realizarea faptei (intentia directa), acest rezultat putand fi deopotriva licit sau ilicit; iar fata de al doilea rezultat, pozitia psihica a faptuitorului este de acceptare a posibilitatii producerii lui (intentia indirecta). Datorita acestui aspect, intentia indirecta se mai numeste si intentie eventuala. Fata de acest rezultat eventual faptuitorul are o atitudine indiferenta – de acceptare a producerii lui, daca insa, rezultatul prevazut de faptuitor apare ca inevitabil, intentia cu care se savarseste o astfel de fapta este directa, chiar daca nu toate rezultatele sunt urmarite prin savarsirea faptei. De ex.: infractorul, dorind sa ucida o persoana, care se afla in lift cu alte persoane, provoaca caderea liftului, prin taierea cablului de sustinere. Fata de prima persoana actioneaza evident cu intentie directa, dar nu se poate sustine ca fata de celelalte persoane care se aflau in lift cu aceasta are alta modalitate de vinovatie, fiindca producerea mortii si a celorlalte persoane este inevitabila, din 3

moment ce toate victimele sunt supuse aceleiasi actiuni criminale. Uciderea si a celorlalte persoane nu este eventuala – ci tot atat de sigura – asadar intentia este directa fata de toate victimele. In literatura juridica de specialitate, pe langa modalitatile normative ale intentiei (directa si indirecta) se mai face deosebire intre : intentia simpla si intentia calificata; intentia spontana (repentina) si intentia premeditata; intentia unica si intentia complexa; intentia initiala si intentia supravenita. Culpa este o atitudine psihică a făptuitorului care prevede rezultatul faptului, nu-l acceptă, socotind fără temei că nu se produce ori nu prevede rezultatul, deşi putea şi trebuia să îl prevadă există: culpă cu prevedere (cu uşurinţă, cu previziune, temeritate) – prevede rezultatul, nu îl urmăreşte, nu îl acceptă, considerând fara temei că nu se produce Ex. Fapta conducatorului auto care nu reduce viteza la trecerea pe langa grupuri de persoane, prevazan posibilitatea producerii unui accident. Deosebirea intre intentia indirecta si culpa cu prevedere se prezinta numai sub raportul pozitiei psihice subiective, de acceptare sau de respingere a rezultatului. Fapta este comisa din culpa cu prevedere fiindca faptuitorul a apreciat in mod gresit, superficial, posibilitatile de preintimpinare a rezultatului. culpă simplă (fără prevedere, din neglijenţă, din greşeală) – nu prevede rezultatul, deşi putea şi trebuia să îl prevadă. Obligatia de prevedere a rezultatului se deduce de cele mai multe ori din actele normative care reglementeaza exercitarea anumitor activitati (conducator auto, electrician, medic, farmacist s.a.). Posibilitatea concreta de prevedere a faptuitorului este apreciata in functie de personalitatea acestui criteriu acestuia, subiectiv, experienta se de ca viata, pregatirea putea profesionala, dezvoltarea intelectuala s.a. Daca in urma observarii stabileste faptuitorul prevedea rezultatul, atunci vinovatia sub forma culpei simple exista. culpa mai este cunoscuta si sub alte modalitati decat cele prevazute de art. 19 pct.2 C.p., care au importanta in 4

individualizarea raspunderii penale: nebagare de seama, nedibacie, nesocotinta, nepricepere. Instanţa stabileşte dacă a fost intenţie sau culpă. Intenţia depăşită (praeterintentia) - are şi intenţie (directa) şi culpă, incluse în aceeaşi faptă. Intentia depasita este forma de vinovatie ce se realizeaza prin savarsirea unei fapte cu intentie si producerea unui rezultat mai grav decat cel urmarit ori acceptat de faptuitor prin savarsirea faptei, rezultat ce se imputa acestuia sub forma culpei, deoarece nu l-a prevazut, desi trebuia si putea sa-l prevada. In cazul praeterintentiei, faptuitorul actioneaza cu intentie directa in producerea unui anumit rezultat, iar rezultatul mai garv se produce din culpa.

c) prevederea faptei în legea penală – orice faptă trebuie să fie inclusă într-un act normativ pentru a fi sancţionată.

5

II. STRUCTURA INFRACȚIUNII ȘI CONȚINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACȚIUNII Conţinutul infracţiunii poate imbraca doua aspecte: continutul legal (descris prin norma de incriminare, cuprinzand conditiile obiective si subiective in care o fapta devine infractiune) si continutul concret (cel al unei fapte determinate, savarsite in realitatea obiectiva de catre o persoana si care se inscrie prin elementele sale in tiparul abstract prevazt in norma de incriminare). Definiţie: conţinutul este format din totalitatea condiţiilor cerute de lege pentru caracterizarea faptei ca fiind infracţiune. Condiţii: a) cu privire la faptă b) cu privire la făptuitor c) cu privire la obiectul infracţiunii d) cu privire la locul şi timpul infracţiunii După situarea în timp: a) b) c) Mai sunt: a) b) condiţii esenţiale sau constitutive condiţii accidentale sau circumstanţiale – sunt acele condiţii condiţii preexistente – privesc obiectul şi subiectul infracţiunii condiţii concomitente – se îndeplinesc în momentul săvârşirii – se referă la locul şi timpul săvârşirii faptei condiţii subsecvente – îndeplinite după săvârşirea faptei

atenuante sau agravante

6

Condiţiile preexistente a) obiectul infracţiunii îl reprezintă valoarea socială ocrotită de normele dreptului penal (normele sunt în Constituţie şi în Codul Penal). Valorile sociale ocrotite prin normele penale conferă dreptului penal un obiect juridic. Obiectul juridic poate fi: general – normele penale apără toate valorile sociale din Constituţie şi Codul Penal generic (sau de grup) – apără doar un mănunchi de valori sociale specific – constă în valoarea socială concretă direct nemijlocit (material) – infractiunea fiind o fapta socialmente periculoasa, se indreapta impotriva unor valori sociale ocrotite penal si nu impotriva aspectului material al obiectului infractiunii. Obiect material nu au toate infractiunile, ci doar acelea la care valoarea sociala este exprimata intr-o entitate materiala Infractiunile care au obiect material sunt infractiuni de rezultat, iar cele care nu au obiect material sunt infractiuni de pericol, de punere in primejdie. Lipsa obiectului de unde credea infractorul ca se afla, in momentul savarsirii faptei conduce la calificarea faptei ca tentativa improprie (art. 20 alin.2 Cod penal). Tot la infractiunile de rezultat va trebui cercetat si raportul de cauzalitate intre actiune-inactiune si urmarile produse. obiect juridic complex – este specific infractiunilor complexe si este format dintr-un obiect juridic principal (relatia sociala principala careia i se aduce atingere) si dintr-un obiect juridic adiacent, secundar (relatia sociala secundara careia I se aduce atingere prin fapta infractionala). Ex. infractiunea de talharie are un obiect juridic complex: pe de o parte obiectul juridic principal format din relatiile sociale privitoare la apararea avutului privat sau public si pe de alta parte relatiile sociale referitoare la ocrotirea persoanei cu viata, integritatea corporala, sanatatea, libertatea sa. Dupa obiectul juridic principal, fapta este trecuta intr-un grup de infractiuni sau in altul, in codul penal. 7

Dacă nu există obiect al infractiunii, nu există infracţiune. b) Subiectii infractiunii. Subiectul este activ sau pasiv. Subiect activ al infractiunii este persoana fizica care a savarsit fapta direct si nemijlocit (in calitate de autor) ori a participat la savarsirea infractiunii (in calitate de instigator ori complice). Si persoana juridica poate fi subiect activ al infractiunii. Persoana care a savarsit o infractiune este infractor (faptuitor). Totusi, notiunea de faptuitor este mai extinsa, desemnand persoana care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala, care nu este sinonima cu notiunea de infractiune. Conditiile generale de existenta ale subiectului activ persoana fizica: - varsta – 14 ani impliniti (pana la 14 ani se prezuma absolute ca minorul nu are discernamant, minoritatea faptuitorului sub 14 ani fiind cauza care inlatura caracterul penal al unei fapte)(intre 14-16 ani exista o prezumtie relativa a lipsei de discernamant, care permite dovada contrara) Intrucat prin discernamant se intelege capacitatea persoanei de a-si manifesta constient vointa in raport cu o anumita fapta concreta, nu este suficienta constatarea ca minorul in varsta de la 14 la 16 ani are capacitatea generala, ci ca in raport cu fapta savarsita a avut discernamant. Minorul care a implinit 16 ani este prezumta ca are capacitate penala. Si aceasta prezumtie este relative, putand fi combatuta prin proba contrarie. - responsabilitatea – aptitudinea persoanei fizice de a-si da seama de faptele sale (actiuni sau inactiuni), de rezonanta sociala a acestora, precum si de a-si putea determina si dirija in mod constient vointa in raport cu aceste fapte. Responsabilitatea se apreciaza prin prisma a doi factori: unul intelectiv (capacitatea persoanei de a intelege semnificatia actiunilor sau inactiunilor ei, a urmarilor acesteia) si altul volitiv (ce presupune capacitatea persoanei de a fi stapana pe actiunile sau inactiunile sale, pe care le dirijeaza in mod constient). Lipsa unuia, a celui intelectiv, duce la iresponsabilitate, caz in care lipseste vinovatia, iar cand persoana este constransa, lipseste factorul volitiv. Responsabilitatea se prezuma, este 8

starea normala a oricarei personae care a implinit varsta de 16 ani, prezumtia fiind insa relative. - libertatea de vointa si de actiune – acesta sa aiba libertatea de hotarare si libertatea de actiune potrivit propriei sale vointe. Conditiile speciale de existenta ale subiectului activ persoana fizica se refera la anumite calitati ca de ex. cetatean pentru infractiunile de tradare, strain pentru infractiunile de spionaj, functionar pentru infractiunile de abuz in serviciu, neglijenta in serviciu etc. Subiectul activ pentru care este necesar indeplinirea unei conditii speciale se numeste subiect activ calificat sau circumstantiat. Persoana juridica subiect activ al infractiunii: Art. 19 indice 1 C.p.: ”Persoanele juridice, cu exceptia statului, a autoritatilor publice si a institutiilor publice care desfasoara o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, raspund penal pentru infractiunile savarsite in realizarea obiectului de activitate sau in interesul ori in numele persoanei juridice, daca fapta a fost savarsita cu vinovatia prevazuta de legea penala.” Raspunderea penala poate fi antrenata pentru o persoana juridica atat in cazul cand persoana fizica ce a savarsit infractiunea raspunde penal, cat si in cazul in care aceasta nu raspunde penal. Subiectul pasiv al infractiunii = persoana fizica sau persoana juridica titulara a valorii sociale ocrotite si care este vatamata sau periclitata prin infarctiune. Conditii generale ale subiectului pasiv: sa fie titulara valorii sociale ocrotite penal. Conditii speciale ale subiectului pasiv: prevazute in continutul unor infractiuni. ex. ultrajul are ca subiect pasiv un functionar ce indeplineste o functie ce implica exercitiul autoritatii de stat. c) Locul si timpul savarsirii infractiunii = poate fi conditie esentiala in continutul infractiunii, poate fi element circumstantial.

9

CONŢINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACTIUNII Definiţie “Acesta desemnează totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis pe care le îndeplineşte făptuitorul ori devin relevante prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii de către acesta”. Conţinutul constitutiv are o sferă de cuprindere mai restrânsă decât conţinutul juridic, care poate cuprinde şi alte condiţii privitoare la elementele infracţiunii. Conţinutul constitutiv este însă o componentă a conţinutului juridic. Laturile conţinutului constitutiv -obiectivă (fizică) - ce constă într-o manifestare exterioară ; -subiectivă (psihică) – ce constă în atitudinea făptuitorului faţă de faptă şi rezultatul ei.

A. LATURA OBIECTIVĂ 10

a. Definiţie “Aceasta desemnează privitoare totalitatea la actul condiţiilor de cerute de norma de incriminare infracţiunii”. b.Structură -elementul material ; - urmarea imediată; -legătura de cauzalitate. conduită pentru existenţa

1._________Elementul material a. Definiţie “Desemnează actul de conduită interzis prin norma de incriminare”. Este sub acest aspect elementul esenţial al oricărei infracţiuni. Elementul material este desemnat printr-un cuvânt, printr-o expresie ce arată acţiunea sau inacţiunea interzisă, aşa numitul “verbum regens”. Acţiunea – desemnează o atitudine a făptuitorului prin care face ceva, ce legea penală ordonă să nu se facă. Acţiunea se poate realiza : - prin acte materiale (lovire, luare); - prin cuvinte (la insultă, la calomnie); - prin scris (la denunţare calomnioasă). Inacţiunea – desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva ce legea penală ordonă să se facă. Prin inacţiune se comit infracţiuni ca : nedenunţarea (art. 170 C. pen.), omisiunea de a încunoştiinţa organele judiciare (art. 265 C. pen.), etc. Elementul material poate apărea în conţinutul infracţiunii: -într-o variantă unică – când constă fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune; -în mai multe variante alternative – când constă din mai multe acţiuni sau inacţiuni (de ex., infracţiunea de luare de mită se poate săvârşi de către un funcţionar prin “pretindere”, “primire”, “acceptare”, “nerespingere” de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin (art. 254 C. pen.).

11

Distincţia între elementul material şi varianta unică şi variante alternative este importantă în ce priveşte încadrarea corectă a faptei comise. Elementul material în variantele alternative poate consta nu numai din acţiuni ori nu numai din inacţiuni, ci şi dintr-o acţiune şi o inacţiune (de ex., abuzul în serviciu, neglijenţa în serviciu). La infracţiunile complexe, elementul material are caracter complex, fiind alcătuit din două acţiuni care reprezintă fiecare în parte acte incriminate, dar pe care legiuitorul le-a reunit în conţinutul aceleaşi infracţiuni. De exemplu, tâlhăria (art. 211 C.pen. ) care necesită furt şi violenţă. Cerinţe esenţiale Acestea privesc elementul material şi realizarea lor trebuie observată odată cu săvârşirea acestuia, pentru caracterizarea faptei ca infracţiune. Cerinţele esenţiale se pot referi : -la locul săvârşirii faptei (în public pentru infracţiunea de calomnie art. 206 C. pen.; pe drumul public pentru unele infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice); -la timpul săvârşirii faptei (uciderea copilului nou-născut imediat după naştere – art. 177 C. pen.); -la modul şi mijloacele de săvârşire (falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod – art. 288 C. pen.).

2.____________Urmarea imediată 12

a. Definiţie. Prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii împotriva obiectului infracţiunii se produce o vătămare, o periclitare a acestuia. Putem deci, defini urmarea imediată ca fiind vătămarea adusă valorii sociale ocrotite prin fapta interzisă de legea penală. Urmarea produsă prin săvârşirea faptei poate consta : -fie într-o schimbare a obiectului ori a poziţiei acestuia - când obiectul are un aspect material (distrugerea unui bun, moartea unui om) ; -fie într-o stânjenire a normalei desfăşurări a relaţiilor sociale nascute în legătură şi datorită valorii sociale ocrotite - când obiectul infracţiunii are natură morală (insulta, calomnia). b. Caracterizare - urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie imediată (adică rezultat nemijlocit al acţiunii sau inacţiunii , nu un rezultat mijlocit). - urmarea imediată este un element necesar al conţinutului constitutiv al infracţiunii, pe când celelalte urmări mai îndepărtate (subsecvente) pot fi elemente de circumstanţiere în conţinutul agravat al infracţiunii. În conţinutul unor infracţiuni se întâlnesc referiri la urmarea imediată, fapt pentru care sunt infracţiuni materiale, de rezultat, acesta din urmă trebuind să fie perceptibil şi constatat pentru calificarea faptei ca infracţiune. Dacă rezultatul nu s-a produs, atunci infracţiunea nu s-a consumat, a rămas în faza de tentativă prin care s-a creat o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită. Când în conţinutul infracţiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat se numesc infracţiuni “de pericol ” , “de atitudine ”, “infracţiuni formale”. În cazul infracţiunilor de pericol rezultatul constă într-o stare contrară existentă anterior. La infracţiunile ce au în conţinutul lor o urmare sau mai multe urmări este necesară stabilirea legăturii de cauzalitate între elementul material şi urmarea produsă.

3.____________Legătura de cauzalitate a. Definiţie 13

“Legătura de cauzalitate este liantul între elementul material (cauză) si urmarea imediată (efectul) cerut de lege pentru existenţa infracţiunii”. Cu alte cuvinte, existenţa infracţiunii este condiţionată de legătura de cauzalitate. b. Caracterizare : - este un element constitutiv al conţinutului oricărei infracţiuni ; - fără legătura de cauzalitate nu se realizează elementului laturii obiective, deci nu poate exista infracţiunea ; - stabilirea existenţei legăturii de cauzalitate este necesară doar în cazul infracţiunilor zise materiale, şi nu în cazul infracţiunilor zise formale când ea rezultă din însăşi săvârşirea faptei. c. Teorii privitoare la legătura de cauzalitate. Aceste teorii pot fi grupate în două curente : 1. un curent care susţine teza monistă ( care consideră că urmarea imediată are o singură cauză şi de aceea în situaţia unei pluralitaţi de contribuţii umane, acestea trebuie considerate ca simple, fără semnificaţie penală ); Acestui curent îi aparţin următoarele teorii : - teoria cauzei eficiente – propune să fie considerată a rezultatului pe aceea care a declanşat procesul genetic şi a creat pentru celelate condiţii aptitudinea de a produce urmarea imediată ; -teoria cauzei proxime- consideră drept cauză contribuţia umană ce se situează în timp imediat anteror rezultatului ; -teoria cauzei preponderente - condideră drept cauză energia care a contribuit cel mai mult la producerea rezultatului ; -teoria cauzei adecvate sau tipice - consideră drept cauză pe aceea care este proprie sau aptă prin natura ei să produca acel rezultat ;astfel se trage concluzia că o acţiune sau inacţiune are caracter cauzal numai dacă se înscrie în această cauzalitate tipică. Se reproşează acestrei teorii că restrânge antecedenţa cauzală la o singură contribuţie umană.

2.un curent care susţine teza pluralistă ( care consideră că producerea rezultatului se datorează unui concurs de cauze ). 14

Acestui curent Îi aparţin următoarele teorii : -teoria echivalenţei condiţiilor (sine qua non) – formulată în 1860 de penalistul german Von Buri ; potivit acestei teorii sunt considerate cauze ale rezultatului produs toate condiţiile care l-au precedat şi fără de care rezultatul nu s-ar fi produs. Caracterul “sine qua non” al unei condiţii se stabileşte folosind procedeul eliminării ipotetice a acesteia din antecedenţa rezultatului şi dacă rezultatul nu s-ar fi produs, atunci acea condiţie este eliminată. Acestei teorii i s-a reproşat că pune pe acelaşi plan toate condiţiile fără a diferenţia contribuţia lor la producerea rezultatului ; -teoria condiţiei necesare – care propune să fie condideratâ drept cauză a rezultatului orice condiţie necesară pentru producerea acestuia, tinându-se seama de contribuţia concretă adusă de fiecare condiţie. Ea recomandă pentru stabilirea legăturii de cauzalitate izolarea temporară şi aertificială a cauzelor mecanice, chimice şi biologice pentru a reţine numai actele omeneşti ce au contribuit la producerea rezultatului. Deci, fiecare cauză urmează să fie cercetată în parte. Acestei teorii i se reproşează că nu aduce nimic nou în problema legăturii de cauzalitate şi că şterge deosebirile dintre cauză şi condiţie. d. Orientări practice pentru stabilirea legăturii de cauzalitate Identificarea în antecedenţa cauzală a tuturor contribuţiilor umane care ar putea avea legătură cauzală cu rezultatul. Aceasta se face cu ajutorul teoriei “sine qua non”; Stabilirea aspectului psihic al legăturii de cauzalitate. Vor fi reţinute din antecedenţa cauzală a rezultatului numai contribuţiile faţă de care sa stabilit atât aspectul fizic, cât şi cel psihic; Delimitarea şi determinarea exactă a contribuţiilor esenţiale şi a contribuţiilor înlesnitoare din antecedenţa cauzală. Aceasta se realizează cu ajutorul teoriei “sine qua non”.

B. LATURA SUBIECTIVĂ a. Definiţie 15

“Cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conştiinţei şi voinţei infractorului faţă de faptă şi urmările acesteia”. b. Structură : -elementul subiectiv (vinovăţia) ; - mobilul (motivul) ; - scopul.

1._________ Vinovatia ca element subiectiv (art. 19 alin. 2 şi 3 C. pen.) a. Definiţe “Acesta reprezintă atitudinea psihică a persoanei care a săvârşit o faptă, faţă de faptă şi urmările acesteia, atitudine exprimată în vinovăţia cerută de lege pentru existenţa acelei infracţiuni“. Trebuie să facem deosebirea dintre vinovăţie ca trăsătură esenţială a infracţiunii şi vinovăţia ca element constitutiv al unei infracţiuni. În primul caz, vinovăţia este exprimată în formele şi modalităţile prevăzute de art. 19 C. pen. (intenţie, culpă şi praeterintenţie). În al doilea caz vinovăţia va exista numai atunci când elementul material al infracţiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăţie cerută de lege. Spre exemplu : în cazul săvârşirii unei fapte din culpă, se realizează vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii, dar poate lipsi ca element subiectiv, dacă legiuitorul incriminează aceea faptă numai dacă este săvârşită cu intenţie. Deci, elementul subiectiv prevăzut a se realiza prin întenţie presupune atât intenţia directă, cât şi cea indirectă, după cum în cazul culpei sunt prevăzute ambele modalităţi (cu prevedere şi simplă). Conform art. 19 alin. 2 şi 3 C. pen.: “fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă este infracţiune numai dacă se prevede expres în conţinutul juridic al infracţiunii (art. 178 C. pen)”. “Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune, fie că este săvârşită cu intenţie, fie din culpă, afară de cazul când, legiuitorul restrânge sancţionarea ei numai când se săvârşeşte cu intenţie”.

2._____________Mobilul 16

a. Definiţie “Acesta desemnează acel sentiment (dorinţă, pasiune) ce a condus la naşterea în mintea făptuitorului a ideii săvârşirii unei anumite fapte”. b. Caractere : . existenţa lui în săvârşirea unei fapte reprezintă un indiciu de normalitate psihică a făptuitorului ; . lipsa acestuia reprezintă un indiciu de normalitate . mobilul constituie un element necesar pentru cunoaşterea actului de conduită şi a periculozităţii infractorului ; . acesta contribuie la individualizarea sancţiunilor penale ; . poate reprezenta o condiţie de reîntregire a laturii subiective (art. 247 C. pen.) abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi pe temei de rasă, naţionalitate, religie ; . poate reprezenta o circumstanţă agravantă (art. 175 lit. B C. pen.) – omorul săvârşit din interes material ; . el mai poate constitui o circumstanţă agravantă generală (art. 75 lit. d C. pen.) – săvârşirea unei infracţiunii din motive josnice ; . cunoaşterea lui poate da răspuns la întrebarea “De ce s-a săvârşit infracţiunea ?”.

3.______________ Scopul 17

a. Definiţie “Constă în reprezentarea clară a rezultatului faptei de către făptuitor sau în finalitatea urmărită de către acesta”. b. Caractere - este caracteristic activităţilor voluntare, dar de regulă, nu este prevăzut ca element al infracţiunii ; - el se situează în afara infracţiunii ; - când făptuitorul urmăreşte realizarea scopului cerut de lege, el reprezintă în acest caz o cerinţă esenţială a elementului subiectiv ; - sunt cazuri în care scopul reprezintă o cerinţă esenţială a elementului obiectiv (art. 282 C. pen.) – deţinerea de valori falsificate în scopul punerii lor în circulaţie ; - scopul poate apare şi ca element circumstanţial în conţinutul calificat al unor infracţiuni (art. 175 lit. g C. pen.) – omorul săvârşit pentru a se sustrage de la urmărirea penală ; - în toate cazurile, cunoaşterea scopului urmărit de făptuitor este foarte importantă pentru determinarea gradului de pericol social al faptei ; - cunoaşterea scopului este importantă şi pentru individualizarea sancţiunilor.

III. FORMELE INFRACȚIUNII 18

1. Fazele activităţii infracţionale A. Desfăşurarea activităţii infracţionale. Săvârşirea infracţiunii, ca de altfel, a oricărui act de conduită exterioară a omului, implică din partea acestuia o activitate ce se desfăşoară, de regulă, în timp şi spaţiu. Această activitate poate consta din una sau mai multe acţiuni. La rândul ei, fiecare acţiune poate fi realizată prin unul ori mai multe acte. Aşadar, săvârşirea infracţiunii poate parcurge mai multe momente sau faze în drumul ei spre producerea rezultatului socialmente periculos. În desfăşurarea activităţii prin care se realizează orice infracţiune, distingem două perioade pe care le parcurge autorul acesteia: – o perioadă internă sau psihică, de concepţie şi decizie; – o perioadă externă sau de executare a deciziei de a săvârşi infracţiunea. Perioada internă cuprinde intervalul în care au loc în conştiinţa făptuitorului procesele psihice care caracterizează atitudinea lui psihică faţă de săvârşirea faptei şi faţă de urmările acesteia. În această perioadă se formează latura subiectivă a infracţiunii. Momentele sau fazele formării laturii subiective a infracţiunii, caracteristice perioadei interne, sunt următoarele: – conceperea activităţii infracţionale, adică apariţia şi conturarea ideii de a comite fapta prevăzută de legea penală; – deliberarea, adică compararea, în vederea deciziei, a alternativelor săvârşirii sau nesăvârşirii infracţiunii, a avantajelor şi dezavantajelor atrase de fiecare alternativă; – decizia sau rezoluţia infracţională, adică hotărârea de a săvârşi infracţiunea. Aceste momente sau faze există în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie, fiindcă, la toate aceste infracţiuni, săvârşirea faptei este precedată de o perioadă internă. Având în vedere că toate aceste momente ce caracterizează perioada internă se petrec în psihicul făptuitorului, ele nu pot fi cunoscute decât în măsura în care latura subiectivă s-a manifestat în acte de conduită care ţin de perioada externă a săvârşirii infracţiunii. Perioada internă precede totdeauna perioada externă, fiindcă totdeauna apare mai întâi ideea de a săvârşi fapta, urmată de luarea hotărârii de a fi săvârşită, iar în final, se trece la realizarea deciziei. 19

Raportat la factorul timp, decizia de a săvârşi fapta poate fi urmată de punerea ei în executare, la un interval mai mic ori mai mare. Indiferent, însă, dacă, după luarea deciziei, autorul a trecut imediat sau mai târziu la punerea ei în executare, perioada internă există la toate infracţiunile intenţionate, inclusiv la cele săvârşite spontan (impetu animo). În cazul infracţiunilor praeterintenţionate sau din culpă, nu există problematica infracţionale. Odată cu adoptarea deciziei de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală, perioada internă ia sfârşit şi prin aceasta se realizează integral latura subiectivă a infracţiunii. Atitudinea psihică a făptuitorului se exprimă întotdeauna în decizia de a săvârşi fapta, ce rămâne neschimbată pe tot parcursul perioadei externe în care se realizează hotărârea infracţională luată. Perioada externă sau de executare cuprinde întreaga manifestare exterioară, adică toate acţiunile şi actele efectuate în vederea punerii în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea. În această perioadă, desfăşurarea activităţii infracţionale parcurge aşa-numitul drum al infracţiunii (iter criminis), de la prima manifestare externă în executarea rezoluţiei infracţionale până la producerea rezultatului socialmente periculos şi până la ultima evoluţie eventuală a acestui rezultat. Prin aceste acţiuni şi acte se realizează latura obiectivă a infracţiunii. Aşa cum se arată în literatura de specialitate, spre deosebire de rezoluţia sau hotărârea infracţională care, odată adoptată, rămâne identică cu ea însăşi, câtă vreme nu este abandonată ori înlocuită cu altă rezoluţie, realizarea ei, prin săvârşirea activităţii care formează latura obiectivă a infracţiunii, nu poate avea loc decât prin desfăşurarea în timp şi prin parcurgerea mai multor momente sau faze. Fiecare dintre aceste momente ori faze reprezintă tot atâtea stadii progresive, variabile în conţinut în raport cu apropierea lor de momentul sau faza finală. perioadei interne şi a fazelor desfăşurării activităţii

20

Sunt cunoscute ca faze ale desfăşurării activităţii infracţionale, în perioada externă, faza actelor preparatorii sau de pregătire, faza actelor de executare şi faza urmărilor. • Faza actelor pregătitoare este caracterizată prin săvârşirea de acte care pregătesc comiterea acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii. Este prima fază a perioadei externe, în care se trece la executarea hotărârii infracţionale prin acte care pregătesc din punct de vedere material sau moral săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, fără să se treacă la executarea propriu-zisă a acesteia, care aparţine fazei următoare. • Faza actelor de executare se caracterizează, la rândul ei, prin săvârşirea de acte de natură să realizeze însăşi acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii. În această fază se trece deci de la pregătirea săvârşirii faptei la săvârşirea efectivă a acesteia. Executarea hotărârii de a săvârşi fapta poate prezenta mai multe modalităţi. Astfel, este posibil ca executarea faptei să fie întreruptă, în aşa fel încât nu se realizează decât o parte din acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii. De asemenea, se poate ca executarea faptei să fie completă, adică să se săvârşească fapta care constituie elementul material al infracţiunii, dar să nu se producă rezultatul cerut de lege pentru realizarea integrală a laturii obiective a respectivei infracţiuni. În sfârşit, este posibilă realizarea întregii acţiuni sau inacţiuni, care reprezintă elementul material al laturii obiective, dar urmările sau rezultatul se vor produce abia ulterior, în următoarea fază, cea a urmărilor. • Faza urmărilor se caracterizează, aşa cum arată denumirea sa, prin producerea rezultatului care este necesar pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii. Momentul iniţial al acestei faze este, aşa cum s-a arătat, acela al săvârşirii în întregime a faptei, urmată de producerea efectivă a urmării imediate. În unele cazuri, faza urmărilor poate dura mai mult, fie datorită prelungirii în timp a însăşi acţiunii care duce la amplificarea urmărilor, fie din cauza amplificării ulterioare a rezultatului produs.

21

B. Noţiunea de forme ale infracţiunii şi caracterizarea acestora. Spre deosebire de latura subiectivă, care se realizează în întregime în momentul luării deciziei infracţionale, latura obiectivă, adică săvârşirea faptei şi producerea urmărilor, se realizează în timp, pe parcursul mai multor momente sau faze. Datorită acestei deosebiri, în practică, se pot ivi situaţii în care latura subiectivă este realizată în întregime, în timp ce latura obiectivă este realizată în parte, din cauză că executarea faptei a fost întreruptă sau, deşi a fost în realizată în întregime, din diferite cauze, nu s-a ajuns la producerea urmării necesare pentru existenţa infracţiunii, ori, dimpotrivă, rezultatul produs a suferit o amplificare deosebită. Asemenea realităţi au creat necesitatea incriminării şi sancţionării şi a acestor faze, ce reprezintă forme atipice ale faptelor prevăzute de legea penală. S-a admis în unanimitate că astfel de forme atipice ale faptelor deja incriminate pot fi şi ele incriminate şi sancţionate din aceleaşi raţiuni pentru care sunt incriminate şi sancţionate faptele în forma lor tipică. Aceste forme ale infracţiunii, clasificarea lor, condiţiile în care formele atipice ale infracţiunii pot fi incriminate şi sancţionate alături de formele tipice au făcut obiectul de studiu al ştiinţei dreptului penal. Prin forme ale infracţiunii se înţeleg formele pe care infracţiunea le poate îmbrăca, în ceea ce priveşte latura sa obiectivă, în raport cu fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale. În ce priveşte determinarea formelor infracţiunii, în raport cu fazele desfăşurării activităţii infracţionale, este de asemenea unanim admis în teoria dreptului penal că, în perioada internă, nu se pune problema existenţei unei forme a infracţiunii, deoarece, deşi odată cu luarea deciziei de săvârşire a faptei s-a realizat în întregime latura subiectivă a infracţiunii, nu există încă nimic din latura obiectivă a acesteia. De aceea, în dreptul nostru penal, este exclusă existenţa unei forme a infracţiunii în perioada internă. În cadrul perioadei externe sau de executare a rezoluţiei infracţionale, însă, pot exista forme ale infracţiunii în raport cu toate fazele de desfăşurare a 22

activităţii infracţionale, aşa încât pot exista atâtea forme ale infracţiunii câte faze şi modalităţi ale acestora există. Astfel, sunt cunoscute ca forme ale infracţiunii: 1) forma actelor preparatorii sau de pregătire, corespunzătoare fazei de desfăşurare care poartă aceeaşi denumire; 2) forma tentativei, corespunzătoare fazei actelor de executare, în situaţia în care executarea a fost întreruptă sau, deşi a fost dusă până la capăt, a rămas totuşi fără rezultat; 3) forma faptului consumat, corespunzătoare fazei urmărilor în situaţia în care, în urma săvârşirii faptei, s-a produs rezultatul în condiţiile cerute de lege pentru ca acesta să realizeze integral latura obiectivă a infracţiunii. Această formă corespunde perfect formei tipice în care fapta este prevăzută în textul incriminator; 4) forma faptului epuizat, corespunzătoare, de asemenea, fazei urmărilor, în ipoteza în care, după producerea rezultatului, deci după momentul consumării, datorită prelungirii în timp a acţiunii sau inacţiunii sau agravării ulterioare a rezultatului, acesta se amplifică în mod deosebit, determinând o altă calificare a faptei. În teoria dreptului penal, infracţiunile au fost clasificate, după forma lor, în infracţiuni tip, corespunzătoare formelor tipice sau de bază, şi infracţiuni derivate, corespunzătoare formelor atipice sau derivate ale infracţiunii. Infracţiunile tip sunt denumite şi infracţiuni fapt consumat, iar infracţiunile corespunzătoare faptelor atipice sunt denumite, după caz, infracţiuni fapt preparat (corespunzătoare actelor preparatorii), infracţiuni fapt tentat (corespunzatoare tentativei) şi infracţiuni fapt epuizat (corespunzătoare rezultatului epuizat).

23

2. Actele preparatorii A. Noţiune şi caracterizare. Sunt denumite acte preparatorii toate acele acte prin care se pregăteşte săvârşirea acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii. Fiind efectuate în realizarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea pe care o pregătesc, actele preparatorii presupun existenţa unei rezoluţii infracţionale şi deci nu sunt posibile decât la infracţiunile intenţionate. Actele preparatorii sau pregătitoare pot consta din: – acte de pregătire materială a săvârşirii faptei, cum ar fi producerea sau procurarea mijloacelor sau instrumentelor ori adaptarea lor în vederea săvârşirii faptei, asigurarea mijloacelor de transport şi a locului de refugiu după săvârşirea faptei ori de depozitare a bunurilor sustrase, înlăturarea unor obstacole materiale în calea săvârşirii faptei, adică în crearea de condiţii materiale favorabile pentru săvârşirea faptei; – acte de pregătire morală, cum ar fi culegerea de informaţii asupra condiţiilor în care urmează să fie comisă fapta, atragerea de complici la săvârşirea infracţiunii, studierea mijloacelor ori a locului unde urmează să fie comisă fapta, adică în crearea de condiţii psihice sau morale favorabile săvârşirii faptei. Caracteristic actelor preparatorii este faptul că ele pregătesc săvârşirea faptei şi deci sunt premergătoare trecerii la comiterea acţiunii. Actele preparatorii nu corespund deci acţiunii tipice indicate în conţinutul juridic al infracţiunii prin ceea ce am denumit verbum regens. Ele trebuie să fie efectuate în vederea săvârşirii unei infracţiuni, să reflecte rezoluţia infracţională în realizarea căreia au fost efectuate. Verificarea acestei cerinţe este dificilă, deoarece, de cele mai multe ori, actele preparatorii nu evidenţiază prin ele însele intenţia de a săvârşi o anumită infracţiune, având un caracter echivoc (de exemplu, procurarea unui cuţit sau a unei substanţe toxice nu exprimă prin ea însăşi intenţia făptuitorului, fiindcă lucrurile procurate ar putea servi nu numai unor scopuri periculoase, dar şi unor scopuri cu totul inofensive). Actele preparatorii sunt posibile, în principiu, la orice infracţiune intenţionată. 24

B. Incriminarea actelor preparatorii. În teoria dreptului penal au fost formulate mai multe puncte de vedere cu privire la incriminarea actelor pregătitoare, în cadrul acestora evidenţiindu-se două teorii sau teze principale, opuse una alteia, şi anume teza incriminării actelor de pregătire şi teza neincriminării acestor acte. – Teza incriminării actelor preparatorii susţine necesitatea incriminării acestor acte ţinând seama de pericolul social pe care ele îl prezintă. Actele preparatorii, se susţine în această opinie, creează condiţii favorabile pentru săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi, prin aceasta, trebuie incluse în antecedenţa cauzală a rezultatului socialmente periculos, chiar dacă acest rezultat nu s-a produs, creând o stare de pericol pentru valoarea socială împotriva căreia urma să se îndrepte fapta pregătită. Incriminarea şi sancţionarea actelor preparatorii sunt deci necesare, în aceeaşi concepţie, tocmai pentru a preveni săvârşirea faptei pregătite şi pentru a apăra valoarea socială ameninţată. În cadrul tezei incriminării s-au conturat însă două opinii: una care susţine necesitatea incriminării nelimitate a actelor preparatorii, oricare ar fi infracţiunea pregătită, şi alta partizană a ideii incriminării limitate. Potrivit acestei ultime opinii, deşi se recunoaşte că actele preparatorii prezintă pericol social şi că deci ar putea fi în principiu incriminate, se consideră totuşi că incriminarea acestora nu este necesară decât în cazul infracţiunilor grave, fiindcă numai la astfel de infracţiuni actele pregătitoare prezintă gradul de pericol social caracteristic infracţiunii. – Teza neincriminării susţine, în mod contrar, că actele pregătitoare nu trebuie să fie incriminate, deoarece ele rămân în afara faptei şi nu se înscriu în antecedenţa cauzală propriu-zisă a rezultatului infracţional. Potrivit acestei concepţii, legea nu trebuie să incrimineze decât actele de executare a faptei, nu şi actele de pregătire, care nu prezintă pericol social prin ele însele, ci creează doar condiţii pentru săvârşirea faptei. Argumentul principal al tezei că incriminarea actelor preparatorii nu este indicată este însă acela că ele au, în general, caracter echivoc, în sensul că nu arată clar ce voieşte autorul lor, aşa încât acesta ar putea susţine 25

oricând că a renunţat la săvârşirea faptei. În sfârşit, s-a invocat că actele pregătitoare nu numai că nu produc o vătămare efectivă, dar nu creează nici o stare de pericol social pentru valoarea socială către care se îndreaptă ele, astfel că, dacă s-ar incrimina astfel de acte, s-ar ajunge la sancţiuni reduse şi deci inutile. Legislaţiile neincriminării, iar penale altele, contemporane sistemul consacră, unele, sistemul incriminării actelor preparatorii.

Majoritatea prevăd sistemul neincriminării. C. Regimul actelor preparatorii in dreptul penal românesc. Codul penal în vigoare a consacrat sistemul neincriminării actelor de pregătire. Legea nu prevede, într-adevăr, nici o dispoziţie generală privitoare la aceste acte, ceea ce înseamnă că ele nu sunt incriminate. Prin excepţie, însă, în cazul unor infracţiuni grave, unele acte preparatorii au fost incriminate, fiind asimilate cu tentativa şi sancţionate ca atare. Astfel, potrivit dispoziţiei din art. 173 alin. 2 C. pen., se consideră tentativă şi producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii unor infracţiuni deosebit de grave contra securităţii statului, iar potrivit dispoziţiei din primul alineat al aceluiaşi articol, tentativa acestor infracţiuni se pedepseşte. Actele de pregătire sunt, de asemenea, incriminate, tot prin asimilare cu tentativa, la infracţiunile de împiedicare a exploatării aeronavei (art. 107 alin. ultim C. aerian) şi de împiedicare a exploatării navei (art. 123 alin. ultim din Decretul nr. 443 din 1972 privind navigaţia civilă). În câteva cazuri, actele preparatorii au fost incriminate ca infracţiuni de sine stătătoare. Ele se referă la acte determinate şi univoce de pregătire a anumitor infracţiuni (de exemplu, deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori, art. 285 C. pen., deţinerea ilicită de mijloace de pescuit, art. 28 alin. l lit. g din Legea nr. 12/1974 privind piscicultura şi pescuitul etc.). Trebuie arătat că actele preparatorii săvârşite de o altă persoană decât autorul pot constitui acte de complicitate anterioară atunci când autorul a săvârşit cel puţin o tentativă pedepsibilă.

26

3. Tentativa A. Noţiune şi caracterizare. Tentativa este o formă atipică a infracţiunii, ce se caracterizează prin punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau, deşi a fost efectuată în întregime, n-a produs rezultatul cerut de lege pentru existenţa infracţiunii în forma tip. Tentativa aparţine fazei executării şi are ca prim moment începerea executării faptei, iar ca moment terminal, fie întreruperea, din diverse cauze, a executării, fie terminarea acesteia fără ca rezultatul să se fi produs. Tentativa cuprinde toate actele de executare a rezoluţiei infracţionale efectuate de la terminarea actelor preparatorii şi până la consumarea infracţiunii. Cercetarea tentativei implică delimitarea ei precisă în raport atât cu faza actelor de pregătire, cât şi cu faza faptei consumate. Pentru existenţa tentativei, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: 1) Să existe hotărârea făptuitorului de a săvârşi o anumită infracţiune. 2) Rezoluţia sau hotărârea infracţională să fie pusă în executare prin efectuarea de acte de executare propriu-zisă, adică de săvârşire a acţiunii care constituie elementul material al infracţiunii. Tentativa implică trecerea de la acte de pregătire la acte de executare a faptei. De aceea, pentru a le putea distinge, este necesară delimitarea precisă a actelor de pregătire de actele de executare. Dificultatea deosebită a acestei probleme a determinat apariţia în ştiinţa dreptului penal a numeroase teorii care au încercat să formuleze criterii de deosebire între cele două categorii de acte. În literatura de specialitate, aceste teorii au fost sistematizate, după criteriile de soluţionare pe care le propun, în trei grupe principale, şi anume teorii subiective, teorii obiective şi teorii formale. 27

1) Teoriile subiective propun drept criteriu de deosebire între cele două categorii de acte aptitudinea sau capacitatea acestora, prin ele însele sau raportate la împrejurările în care au fost efectuate, de a „trăda” sau a da în vileag rezoluţia infracţională în realizarea căreia au fost comise. Se porneşte de la premisa că actele de executare au această capacitate sau însuşire pe care actele de pregătire nu o au. Astfel, în cea mai cunoscută dintre teoriile subiective, teoria echivocităţii, se arată că actul preparator este, prin însăşi substanţa sa, echivoc, nu lasă să se vadă în ce scop a fost efectuat, astfel că se poate presupune fie că are legătură cu săvârşirea infracţiunii, fie că nu are o astfel de legătură. Spre deosebire de actul preparator, actul de executare este univoc, în sensul că lasă să se vadă limpede legătura sa cu infracţiunea la comiterea căreia făptuitorul se decisese. Trecerea de la acte pregătitoare la acte de executare este marcată tocmai de apariţia acestui caracter univoc al activităţii infracţionale, iar câtă vreme rămâne echivocă, această activitate este numai pregătitoare. Potrivit teoriilor subiective, cumpărarea sau procurarea în orice mod a unui cuţit constituie un act preparator, pentru că nu trădează prin el însuşi intenţia de a agresa, pe când înjunghierea cu acel cuţit a unei persoane reprezintă un act de executare, deoarece reflectă clar scopul în care este realizat actul. Teoriile subiective au fost criticate pentru că extind în mod nejustificat sfera actelor de executare. Astfel, s-a exemplificat că luarea pe ascuns a amprentei cheii de la casa de bani este considerată un act de executare, pentru că dă în vileag intenţia de furt, deşi în realitate este vorba de un simplu act preparator.

28

2) Teoriile obiective propun drept criteriu de distincţie între actul preparator şi actul de executare dinamismul actului, adică poziţia lui în procesul dinamic care trebuie să conducă la comiterea infracţiunii. Este tipică pentru aceste teorii obiective cea a cauzalităţii inerte, care consideră acte de executare pe acelea orientate precis contra valorii sociale care formează obiectul infracţiunii, iar ca acte preparatorii, actele care nu au fost orientate către acest obiect. Potrivit acestor teorii, procurarea armei sau otrăvii în vederea uciderii unei persoane constituie acte preparatorii, fiindcă n-au fost încă orientate spre obiectul infracţiunii, în timp ce punerea otrăvii în mâncarea servită unei persoane sau îndreptarea armei împotriva acesteia reprezintă acte de executare.

3) Teoriile formale propun drept criteriu de distincţie identitatea formală între actul săvârşit şi acţiunea prevăzută ca element material în conţinutul unei anumite infracţiuni. Dacă actul săvârşit corespunde acţiunii indicate de verbum regens, este act de executare. În caz contrar, actul respectiv constituie numai un act preparator. Aceste teorii s-au dovedit a fi insuficiente şi inexacte. Aplicarea strictă a criteriilor propuse de ele duce la o restrângere a sferei actelor de executare, lăsând în afara acesteia acte care au, în mod cert, acest caracter. Toate aceste teorii nu au fost în măsură să stabilească clar, prin criterii precise, modul în care se diferenţiază actele preparatorii de tentativă. De aceea, teoria a propus, iar practica a confirmat un criteriu pragmatic de delimitare a actelor preparatorii de tentativă, şi anume cel al „trecerii la act”. Potrivit acestui criteriu, pentru a intra în faza tentativei, făptuitorul trebuie să „treacă la act”. Aşadar, trebuie reţinut că, pentru existenţa tentativei, este necesar ca făptuitorul să „treacă la act”, adică să treacă la punerea în executare a acţiunii incriminate, realizând un început al actului. Momentul iniţial al 29

tentativei este marcat tocmai de începerea săvârşirii unui astfel de act de executare. În acest sens, pe baza criteriului sus-arătat, se consideră tentativă:

1) introducerea mâinii în buzunarul altei persoane în scop de furt; 2) pătrunderea într-o curte sau încăpere străină cu chei false ori instrumente de spargere asupra sa; 3) forţarea uşii unei locuinţe sau a unui autoturism; 4) descărcarea armei asupra unei persoane; 5) punerea otrăvii în mâncarea sau băutura servită unei persoane etc.

3. A treia condiţie de existenţă a tentativei este ca acţiunea începută să fie întreruptă sau să nu-şi producă efectul. Începerea executării faptei este momentul iniţial sau limita inferioară a tentativei, iar întreruperea acţiunii sau executarea ei până la capăt, fără să se producă rezultatul, reprezintă momentul final sau limita superioară a acesteia. Caracteristic întreruperii, ca moment al tentativei, este faptul că realizarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea este împiedicată în desfăşurarea ei de un obstacol care face ca ea să nu fie dusă până la capăt. Din contră, ceea ce caracterizează neproducerea rezultatului, ca celălalt moment final al tentativei, este împrejurarea că săvârşirea faptei nu este împiedicată, ci este dusă până la capăt, însă intervine un factor care împiedică producerea rezultatului. Tentativa, în actuala reglementare, îşi are sediul în art. 20 C.pen., care are ca denumire marginală „conţinutul tentativei”. În textul alineatului l al art. 20 se prevede că tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul. În alineatul secund al aceluiaşi articol se precizează că există tentativă şi atunci când consumarea infracţiunii, adică ajungerea ei în faza urmărilor, nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că, în timpul când s-au săvârşit 30

actele de executare, obiectul material al infracţiunii lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află. În sfârşit, în alineatul 3 al aceluiaşi articol, se prevede că nu există tentativă atunci când consumarea infracţiunii nu este posibilă din cauza modului cum a fost concepută executarea.

B. Felurile tentativei Din examinarea acestui text, care consacră instituţia tentativei, rezultă că tentativa se poate realiza în mai multe modalităţi, adică poate prezenta mai multe forme. Astfel, în raport cu gradul de realizare a acţiunii începute, se face distincţie între tentativa neterminată sau imperfectă şi tentativa terminată sau perfectă, iar în raport cu cauzele care au făcut imposibilă consumarea infracţiunii, se distinge între tentativa proprie şi tentativa improprie. a) Tentativa neterminată sau imperfectă (întreruptă) se realizează în situaţia în care executarea faptei care constituie elementul material al infracţiunii a fost oprită şi împiedicată să se desfăşoare până la capăt. Acţiunea începută n-a fost deci săvârşită în întregime, fiind oprită, întreruptă şi împiedicată să continue de o forţă de opunere ce n-a putut fi depăşită (de exemplu, infractorul agresor este împiedicat de o altă persoană să descarce arma sau să lovească victima, hoţul nu reuşeşte să deschidă seiful, un funcţionar ce falsifica un înscris cu prilejul întocmirii acestuia este împiedicat să ducă până la capăt activitatea infracţională etc.). La tentativa neterminată, acţiunea tipică este trunchiată, efectuată numai în parte, iar procesul dinamic este şi el curmat în desfăşurarea sa. Nu are relevanţă natura sau sursa forţei de opunere, dacă aceasta aparţine altei persoane sau făptuitorului însuşi. b) Tentativa terminată sau perfectă (fără efect) se realizează atunci când acţiunea tipică a fost executată in întregime, dar rezultatul caracteristic pentru infracţiunea tip nu s-a produs. Caracteristică acestei modalităţi a tentativei este deci împrejurarea că făptuitorul a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru 31

realizarea hotărârii infracţionale, a executat în întregime, fără să fie împiedicat, fapta ce constituie elementul material al infracţiunii, însă din cauze diferite, a căror natură ori sursă nu interesează nici în acest caz, rezultatul urmărit de el nu s-a produs (de exemplu, infractorul descarcă arma asupra victimei, însă nu nimereşte ţinta sau nu reuşeşte să săvârşească decât o vătămare corporală; hoţul a deschis seiful, dar banii fuseseră anterior depuşi la bancă). Această modalitate a tentativei poate exista numai în cazul infracţiunilor materiale, nu şi în cazul infracţiunilor formale, care se consumă prin efectuarea în întregime a acţiunii tipice, fără să fie necesară producerea unei anumite vătămări materiale. c) Tentativa proprie se realizează atunci când, prin mijloacele utilizate de făptuitor şi prin prezenţa obiectului material al infracţiunii la locul în care infractorul credea sau ştia că se află, activitatea de realizare a hotărârii infracţionale este proprie sau aptă să ducă nu numai la efectuarea în întregime a acţiunii care constituie elementul material al infracţiunii, dar şi la producerea rezultatului urmărit de făptuitor. Tentativa proprie presupune existenţa tuturor condiţiilor necesare, sub raportul mijloacelor folosite şi al obiectului material al infracţiunii, pentru consumarea acesteia, iar dacă această consumare nu a avut loc, aceasta se datorează modului defectuos în care au fost utilizate mijloacele sau altor cauze (de exemplu, fapta celui ce descarcă arma în direcţia victimei fără să o nimerească reprezintă o tentativă proprie, fiindcă mijlocul folosit este perfect apt pentru producerea rezultatului urmărit şi numai inabilitatea sau emoţia infractorului ori alte cauze asemănătoare au făcut ca rezultatul să nu se producă). d) Tentativa improprie. În cazul tentativei improprii, cauzele care determină neproducerea rezultatului sunt preexistente activităţii infracţionale, care este astfel, de la început, destinată eşecului. În teoria dreptului penal, ca de altfel şi în legislaţie, se face însă distincţie între tentativa relativ improprie şi tentativa absolut improprie. Tentativa relativ improprie se caracterizează prin imposibilitatea numai relativă a producerii rezultatului. Această imposibilitate este 32

urmarea insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite sau lipsei accidentale a obiectului material al infracţiunii de la locul unde făptuitorul credea că se află, iar nu inaptitudinii absolute a mijloacelor sau inexistenţei absolute a obiectului. Mijloacele folosite în cazul tentativei relativ improprii sunt, prin natura lor, apte să producă rezultatul, dar în cazul concret, în condiţiile în care hotărârea infracţională a fost pusă în executare, aceste mijloace s-au dovedit fie insuficiente, fie defectuoase, făcând cu neputinţă producerea rezultatului. Astfel, de exemplu, există tentativă relativ improprie atunci când se încearcă uciderea unei persoane cu o doză insuficientă de otravă sau atunci când, în vederea uciderii unor persoane, infractorul a folosit o cantitate insuficientă de explozibil pe care a plasat-o defectuos sub clădirea în care se aflau victimele. De asemenea, există tentativă relativ improprie, de exemplu, atunci când bunul pe care hoţul voia să-l fure fusese mutat în alt loc sau când, în cazul tentativei de omor, victima nu se afla, din întâmplare, în camera incendiată de infractor. În toate aceste situaţii, în condiţiile în care a fost săvârşită fapta, rezultatul nu era posibil, dar, în condiţii schimbate, aceleaşi mijloace ar putea totuşi să producă rezultatul urmărit. Tentativa absolut improprie se caracterizează prin imposibilitatea absolută a producerii rezultatului urmărit, imposibilitate determinată de: – inaptitudinea absolută a mijloacelor folosite de a produce rezultatul; – inexistenţa absolută a obiectului infracţiunii; – modul absurd în care este concepută executarea. Astfel, este o tentativă absolut improprie încercarea de a ucide o persoană prin împuşcare cu o armă artizanală, decorativă ori veche şi devenită inutilizabilă. De asemenea, este o tentativă absolut improprie acţiunea îndreptată împotriva unui obiect inexistent. Tot aşa, există tentativă absolut improprie atunci când producerea rezultatului este exclusă datorită modului absurd în care a fost concepută executarea faptei, cum ar fi încercarea unei persoane de a induce în eroare cu ocazia unui concurs, în vederea angajării, prin prezentarea unor acte de studii grosier falsificate, inapte să producă consecinţe juridice. 33

Nu trebuie confundată tentativa absolut improprie, la care rezultatul nu poate fi realizat din cauzele sus-menţionate, cu infracţiunea putativă (săvârşirea unei fapte care are caracter infracţional numai în mintea făptuitorului).

C. Conţinutul tentativei În principiu, tentativa are acelaşi conţinut ca şi infracţiunea consumată. Deosebirile decurg din întreruperea procesului dinamic de realizare a faptei ce constituie elementul material al infracţiunii sau din neproducerea rezultatului urmărit. Practic, deosebirile privesc conţinutul constitutiv al infracţiunii şi, mai exact, latura obiectivă a acestuia. Într-adevăr, elementul material al tentativei este format din unul sau mai multe acte de executare care se încadrează, direct sau indirect, în inacţiunea tipică de verbum regens şi care constituie elementul material al infracţiunii. În cazul tentativei neterminate, acţiunea tipică este întreruptă, trunchiată, împiedicată să se desfăşoare în întregime. În modalitatea sa terminată sau perfectă, tentativa este posibilă numai în cazul infracţiunilor materiale sau de rezultat. Ea are ca element material acţiunea tipică ce formează elementul material al infracţiunii şi care este săvârşită în întregime. Sub aspectul elementului material, tentativa terminată nu se deosebeşte cu nimic de infracţiunea fapt consumat. În ceea ce priveşte urmarea imediată sau rezultatul, tentativa se deosebeşte evident de infracţiunea fapt consumat, prin neproducerea rezultatului. Aceasta nu înseamnă însă că săvârşirea tentativei nu poate produce un rezultat sau o vătămare materială. O tentativă de omor, de exemplu, poate avea ca rezultat material o vătămare corporală a victimei, dar ea se caracterizează prin neproducerea rezultatului urmărit, specific infracţiunii consumate de omor, adică moartea victimei. 34

În cazul infracţiunilor formale, la care urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol, rezultatul tentativei se caracterizează prin crearea unei stări de pericol mai reduse decât în cazul infracţiunii fapt consumat. Legătura de cauzalitate are şi ea anumite particularităţi, în cazul tentativei. La infracţiunile de pericol, acea stare de periclitare a valorii sociale spre care s-a îndreptat acţiunea autorului tentativei se produce chiar în momentul comiterii actului sau actelor de executare care constituie elementul material al tentativei. De aceea, stabilirea legăturii de cauzalitate în cazul tentativei nu ridică, în genere, probleme în practică, această legătură rezultând din materialitatea actului, adică ex re. În cazul tentativei relativ improprii, mai ales în ipoteza folosirii unor mijloace insuficiente sau defectuoase, hotărâtoare pentru existenţa tentativei este aptitudinea cauzală a acestor mijloace de a vătăma sau pune în pericol valoarea socială împotriva căreia se îndreaptă fapta. De aceea, cercetarea acestei aptitudini cauzale reprezintă o obligaţie pentru stabilirea existenţei laturii obiective a tentativei, în general, şi a tentativei improprii, în special. În ceea ce priveşte latura subiectivă, conţinutul tentativei nu se deosebeşte de acela al infracţiunii tip. Aşa cum s-a arătat, odată cu rezoluţia infracţională, cu care se încheie perioada internă în săvârşirea infracţiunii, se formează latura subiectivă a acesteia, care rămâne neschimbată pe tot parcursul activităţii infracţionale. Aşadar, latura subiectivă a tentativei este deci identică cu aceea a infracţiunii fapt consumat. Unica deosebire este aceea că, în cazul tentativei, atitudinea psihică a autorului se raportează la un rezultat care nu s-a realizat. În cazul în care, pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii, legea prevede cerinţa esenţială a unui anumit scop sau a unui mobil, această cerinţă trebuie să fie realizată şi pentru existenţa laturii subiective a tentativei la acea infracţiune. Cu privire la termenii infracţiunii, adică referitor la obiect, la subiecţii infracţiunii, la locul şi timpul săvârşirii acesteia, aceştia sunt identici, aceiaşi la tentativă, ca şi la faptul consumat. 35

Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă Există unele categorii de infracţiuni la care tentativa nu este posibilă datorită specificului elementului obiectiv ori specificului elementului subiectiv din conţinutul constitutiv al acestor infracţiuni. În raport de specificul elementului material, tentativa nu este posibilă: a) la infracţiunile omisive, la care elementul material constă într-o inacţiune, tentativa nu este posibilă, fiindcă neîndeplinirea obligaţiei de a face înseamnă însăşi consumarea infracţiunii; b) la infracţiunile cu consumare instantanee (de execuţie promptă), pentru că, prin modul cum sunt săvârşite, ele nu pot avea o desfăşurare în timp şi spaţiu (iter criminis). Intră în această categorie infracţiunile săvârşite prin cuvinte (verbis), cum sunt insulta, calomnia, mărturia mincinoasă etc., săvârşite oral. De asemenea, nu este posibilă tentativa la infracţiunile de consumare anticipată, cum este, de exemplu, luarea de mită, care se poate săvârşi prin simpla acceptare sau nerespingere a unei promisiuni sau oferte de mită (art.254 C.pen.), fapte care, de asemenea, nu lasă loc pentru iter criminis; c) la infracţiunile de obicei, pentru că ele au ca element material repetarea acţiunii tipice de un număr de ori, încât să rezulte săvârşirea faptei din obicei sau ca îndeletnicire (de exemplu, infracţiunile de cerşetorie, prostituţie şi jocul de noroc). 36

La aceste infracţiuni, tentativa nu este posibilă, fiindcă actele săvârşite sunt licite până la acumularea unui număr suficient de repetări din care să rezulte îndeletnicirea. De asemenea, s-a susţinut opinia că nu sunt susceptibile de tentativă nici infracţiunile continue, la care elementul material trebuie să se prelungească în mod natural în timp pentru consumarea infracţiunii. În ambele cazuri s-a susţinut însă şi opinia, pe care o considerăm corectă, în sensul că tentativa este posibilă şi în cazul acestor infracţiuni.

În raport de specificul elementului subiectiv al infracţiunii, tentativa nu este posibilă: a) la infracţiunile din culpă, pentru că, în cazul acestora, nu există o rezoluţie infracţională, nici reprezentarea unui iter criminis şi, prin urmare, nu se poate vorbi despre o punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea; b) la infracţiunile praeterintenţionate, pentru că, la acestea, rezultatul mai grav se produce din culpă, ceea ce exclude, de asemenea, ideea de rezoluţie infracţională şi de reprezentare a unui iter criminis, la fel ca şi în cazul infracţiunilor din culpă. Regimul incriminării tentativei. În ceea ce priveşte incriminarea tentativei, există două teze: cea a incriminării nelimitate şi cea a incriminării limitate a tentativei. Teza incriminării nelimitate a tentativei susţine că tentativa trebuie să fie incriminată la toate infracţiunile, fără excepţie, oricare ar fi gravitatea acestora. Se invocă, în sprijinul acestei teze, faptul că actele de executare, care formează elementul material al tentativei şi exprimă hotărârea de a săvârşi infracţiunea tip, se încadrează în antecedenţa cauzală a rezultatului socialmente periculos şi prezintă prin ele însele pericolul social al unei 37

infracţiuni. De aceea, este totdeauna necesară apărarea socială împotriva tentativei prin incriminarea ei nelimitată şi prin luarea măsurilor de apărare socială corespunzătoare. Teza opusă, aceea a incriminării limitate, susţine că, deşi tentativa prezintă, în general, pericol social incriminarea ei nu este necesară decât la infracţiunile grave, nu şi la infracţiunile uşoare, la care însăşi infracţiunea fapt consumat prezintă un grad de pericol social redus. Actualul Cod penal consacră sistemul incrimării limitate a tentativei, ceea ce rezultă din dispoziţiile art. 21 alin. l C. pen., care prevăd că tentativa se pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta. Aceste prevederi exprese le găsim în Partea specială a Codului penal, precum şi în legile extrapenale cu dispoziţii de drept penal, în legătură cu fiecare infracţiune sau grup de infracţiuni la care se consideră necesar că tentativa se pedepseşte. În lipsa unei astfel de dispoziţii exprese, tentativa infracţiunii respective nu se pedepseşte. Cauzele de nepedepsire a tentativei Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului Potrivit art. 22 din actualul Cod penal, este apărat de pedeapsă făptuitorul care s-a desistat ori a împiedicat, mai înainte de descoperirea faptei, producerea rezultatului. Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracţiune. Doctrina penală, analizând textul art. 22 alin.1 C.pen., a atribuit întreruperii executării acţiunii şi împiedicării producerii rezultatului de către făptuitor, din proprie iniţiativă, natura juridică a unor cauze de nepedepsire. Prin desistare trebuie să înţelegem renunţarea de către făptuitor, de bunăvoie şi din proprie iniţiativă, la continuarea acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii.

38

Prin împiedicarea producerii rezultatului se înţelege acea atitudine a făptuitorului, care, mai înainte ca fapta să fie descoperită, a împiedicat, de bună voie şi din proprie iniţiativă, producerea rezultatului.

Desistarea Condiţiile desistării Din economia textului art. 22 alin. 1 C.pen., doctrina şi jurisprudenţa au reţinut următoarele condiţii pe care trebuie să le întrunească, cumulativ, desistarea pentru a reprezenta o cauză de nepedepsire: • desistarea trebuie să se manifeste printr-o întrerupere, încetare sau curmare a executării începute; • întreruperea, încetarea sau curmarea executării începute trebuie să fie realizate mai înainte ca aceasta să se fi terminat şi mai înainte de descoperirea faptei; • desistarea trebuie să fie de bunăvoie şi din iniţiativa proprie a făptuitorului; • desistarea trebuie să fie efectivă şi definitivă74. Efectele desistării 39

Din economia aceluiaşi text de lege (art. 22 C.pen.), rezultă că desistarea are efecte de cauză legală de nepedepsire numai cu privire la autorul faptei. Aşadar, în situaţia faptelor săvârşite în participaţie (instigare sau complicitate), desistarea autorului nu va produce efecte faţă de ceilalţi participanţi. Ceilalţi participanţi (instigatorii sau complicii) nu pot beneficia de impunitate, în baza art. 22 alin. 1 C.pen. Ei pot beneficia de impunitate în condiţiile speciale prevăzute de art. 30 C.pen., atunci când, în cursul executării,dar înainte de descoperirea faptei, intervin şi, din proprie iniţiativă, împiedică consumarea acesteia. În cazul în care actele îndeplinite până în momentul desistării constituie altă infracţiune, făptuitorul va beneficia de impunitate, în raport cu infracţiunea încercată, dar va răspunde penal pentru infracţiunea consumată până în momentul desistării.

Împiedicarea producerii rezultatului Din analiza aceluiaşi text de lege (art. 22 alin. 1 C. pen.), doctrina şi jurisprudenţa au desprins că această cauză de nepedepsire se referă exclusiv la tentativa perfectă şi presupune, întotdeauna, executarea fără efect a unei infracţiuni de rezultat. Condiţii pentru ca împiedicarea producerii rezultatului să constituie o cauză de nepedepsire: • făptuitorul să manifeste, de bunăvoie şi din proprie iniţiativă, o atitudine evidentă de renunţare la scopul urmărit; • acţiunile făptuitorului de împiedicare a producerii rezultatului să aibă loc după epuizarea executării, dar mai înainte de producerea rezultatului; • acţiunea de împiedicare să fie efectivă şi hotărâtoare, în sensul de a se dovedi că neproducerea rezultatului a fost determinată exclusiv de acţiunea făptuitorului; 40

• acţiunea de împiedicare a producerii rezultatului să intervină mai înainte ca fapta să fie descoperită. Efectele împiedicării producerii rezultatului Din economia aceluiaşi text de lege (art. 22 alin.1 C.pen.), rezultă că împiedicarea producerii rezultatului atrage impunitatea numai cu privire la autorul faptei. Persoanele care au calitatea de coautori, se înţelege, vor putea beneficia de impunitate, numai în cazul în care se dovedeşte că au intervenit, prin acţiuni din proprie iniţiativă şi de bunăvoie, la activitatea de împiedicare a producerii rezultatului. Ceilalţi participanţi (instigatorii sau complicii) nu pot beneficia de impunitate, în baza art. 22 alin. 1 C.pen. Ei pot beneficia de impunitate în condiţiile speciale prevăzute de art. 30 C.pen., atunci când, în cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei, intervin şi, din proprie iniţiativă, împiedică consumarea acesteia.

4. Infracţiunea fapt consumat A. Noţiune şi caracterizare. Infracţiunea fapt consumat reprezintă forma tipică sau perfectă a infracţiunii, în raport cu fazele desfăşurării activităţii infracţionale. Ea se realizează atunci când activitatea infracţională a dus la producerea rezultatului infracţional urmărit şi prezintă toate condiţiile cerute de lege pentru existenţa infracţiunii în configuraţia tipică a acesteia. Aşadar, în cazul infracţiunii consumate, se realizează integral latura obiectivă şi, deci, există o concordanţă perfectă a acesteia cu latura subiectivă, formată încă în momentul luării hotărârii infracţionale. Forma infracţiunii consumate este forma obişnuită a infracţiunii, pe care o găsim în toate codurile penale, şi de aceea dispoziţiile legale privind reglementarea relaţiilor de apărare socială se referă în mod firesc, întotdeauna, la infracţiunile fapt consumat. 41

B. Momentul consumării infracţiunii şi importanta stabilirii acestuia a) Momentul consumării. Infracţiunea se consumă în momentul în care fapta săvârşită produce rezultatul tipic, adică rezultatul necesar, potrivit legii, pentru existenţa infracţiunii în forma tip a acesteia. Având în vedere că urmarea imediată, ca element al laturii obiective, se poate concretiza fie într-un rezultat, sub forma unei vătămări materiale, fie într-o stare de pericol, consumarea infracţiunilor este şi ea diferită, după cum este vorba despre infracţiuni materiale sau despre infracţiuni formale. La infracţiunile materiale, la care rezultatul îmbracă forma unei vătămări materiale, pentru consumarea infracţiunii nu este suficientă desfăşurarea integrală a acţiunii, ci este necesar să se producă vătămarea materială, care constituie rezultatul cerut de lege pentru existenţa infracţiunii. Momentul consumării infracţiunii în acest caz este momentul producerii rezultatului, care este de regulă acelaşi cu momentul încetării acţiunii. La infracţiunile formale, consumarea are loc atunci când s-a efectuat în întregime acţiunea ce constituie elementul material, pentru că în acest moment se produce şi starea de pericol. b) Stabilirea momentului consumării infracţiunii prezintă importanţă datorită interesului practic al soluţionării unor probleme, cum sunt: – determinarea legii penale aplicabile la data săvârşirii infracţiunii, dată care este cea a momentului consumării infracţiunii; – calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale; – reţinerea stării de recidivă; – incidenţa amnistiei şi graţierii; – calcularea termenelor de reabilitare etc.

5. Infracţiunea fapt epuizat A. Noţiune şi caracterizare. Infracţiunea fapt epuizat este tot o formă atipică a infracţiunii. Ea se caracterizează însă nu prin neproducerea rezultatului tipic, ca în cazul tentativei, ci, dimpotrivă, prin producerea după momentul consumării faptei a unor noi urmări, fie ca urmare a amplificării rezultatului iniţial, fie prin prelungirea activităţii infracţionale, după momentul consumării ei. Practic, aceste urmări posterioare momentului consumării continuă să seproducă până la un alt moment, numit al epuizării faptei. Asemenea forme sunt posibile numai în cazul anumitor categorii de infracţiuni, cum sunt infracţiunile continue, continuate, progresive şi de obicei. 42

Astfel, la infracţiunile continue, pe lângă momentul consumării există şi un moment al epuizării, întrucât ele, prin definiţie, sunt acele infracţiuni la care elementul material al laturii obiective (acţiune sau inacţiune) se prelungeşte în timp, în chip natural, peste momentul consumării, până în momentul încetării acţiunii sau inacţiunii care reprezintă momentul epuizării (de exemplu, lipsirea de libertate în mod nelegal a unei persoane, art. 189 C. pen.; furtul de energie, art. 208 şi 224 C. pen.; deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori, art. 285 C. pen. etc.). De asemenea, la infracţiunile continuate, pentru că ele se caracterizează prin săvârşirea de către aceeaşi persoană, la intervale de timp diferite, însă în realizarea aceleiaşi rezoluţii, a unor acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni (art. 41 alin. 2 C. pen). Infracţiunea continuată se consumă în momentul comiterii primei acţiuni sau inacţiuni, iar săvârşirea celorlalte acţiuni şi inacţiuni reprezintă o amplificare a activităţii infracţionale şi a rezultatului iniţial. Această amplificare durează până în momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, acest moment fiind considerat cel al epuizării faptei. Infracţiunile progresive se caracterizează, de asemenea, fie prin agravarea urmării iniţiale, fie prin producerea de noi urmări vătămătoare, corespunzătoare unei infracţiuni mai grave. Amplificarea progresivă a rezultatului iniţial poate fi atât de însemnată încât să corespundă conţinutului unei infracţiuni mai grave în care se absoarbe fapta iniţială. Astfel, de exemplu, infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se săvârşeşte în urma amplificării progresive a unei urmări iniţiale produse prin lovire sau alte violenţe (art. 180 C. pen.), prin vătămare corporală (art. 181 C. pen.) sau prin vătămare corporală gravă (art. 182 C. pen.). Un moment al epuizării există şi în cazul infracţiunilor de obicei sau din obişnuinţă. Caracteristic acestor infracţiuni este faptul că elementul lor material se realizează prin repetarea acţiunii tipice de un număr suficient de ori încât din această repetare să rezulte obişnuinţa sau îndeletnicirea făptuitorului. Repetarea faptei poate continua însă şi după atingerea momentului consumării până în momentul epuizării. IV. UNITATEA INFRACȚIUNII În doctrină şi în jurisprudenţă, s-a decis că există unitate de infracţiune atunci când, în activitatea desfăşurată de o persoană, identificăm conţinutul unei singure infracţiuni şi că există pluralitate de infracţiuni atunci când în acea activitate identificăm conţinuturile a două ori mai multe infracţiuni. Categorii şi tipuri de unitate infracţională. În teoria dreptului penal şi în legislaţie, se face distincţie între două categorii de unitate de infracţiune: • unitatea naturală, la care unitatea juridică se întemeiază pe unitatea faptei care constituie elementul material al infracţiunii; 43

• unitatea legală, care este o creaţie a legiuitorului pe baza unei pluralităţi de fapte. În cadrul unităţii naturale de infracţiune, se face distincţie între trei tipuri diferite de unitate de infracţiune, în raport de natura acţiunii sau inacţiunii care constituie elementul material al infracţiunii, şi anume între: infracţiunea simplă, infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată. În mod corespunzător, în cadrul unităţii legale de infracţiune se face distincţie între patru tipuri de unitate infracţională, şi anume între: infracţiunea complexă, infracţiunea continuată, infracţiunea progresivă şi infracţiunea de obicei. Cercetarea unităţii de infracţiune presupune examinarea tuturor acestor categorii şi tipuri de unitate.

1. Unitatea naturală de infracţiune A. Infracţiunea simplă. Este acea formă de unitate naturală la care infracţiunea, sub aspectul laturii obiective, constă dintr-o activitate unică, singură acţiune sau inacţiune, urmată de un singur rezultat şi care, sub aspectul laturii subiective, se săvârşeşte cu aceeaşi formă de vinovăţie. Activitatea infracţională caracteristică infracţiunii simple poate consta fie dintr-un singur act (de exemplu, uciderea unei persoane prin descărcarea unui foc de armă, vătămarea corporală prin aplicarea unei lovituri de cuţit etc.), fie din mai multe acte (de exemplu, uciderea prin repetate lovituri cu corpuri 44

tăioase, contondente etc., vătămarea corporală produsă prin repetate lovituri aplicate victimei în aceeaşi împrejurare, calomnierea prin multiple afirmaţii sau imputări etc.). Multiplele acte de executare se integrează în chip natural în activitatea infracţională unică ce constituie elementul material al infracţiunii, astfel încât nu se pune în discuţie unicitatea obiectului infracţiunii, a subiectului pasiv, a rezoluţiei psihice etc.

B. Infracţiunea continuă. Este infracţiunea al cărei element material, constând dintr-o acţiune sau o inacţiune, se prelungeşte în chip natural, chiar după momentul consumării, până când încetează activitatea infracţională (momentul epuizării). Sunt infracţiuni continue: lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 189 C. pen.), tulburarea de posesie (art. 220 C.pen.), abandonul de familie (art. 305 C. pen.), furtul de curent electric (art. 208, 224 C. pen.), absenţa nejustificată (art. 331 C. pen.), dezertarea (art. 332 C. pen.) etc. Ceea ce caracterizează elementul material al infracţiunilor continue este faptul că acesta se realizează printr-o dublă atitudine a făptuitorului, şi anume 45

una comisivă, prin care se realizează acţiunea sau inacţiunea, ca element material al laturii obiective (de exemplu, sechestrarea ilegală a unei persoane, efectuarea ilicită de branşamente la reţeaua electrică în vederea sustragerii de energie, dobândirea de obiecte a căror deţinere este ilicită etc.), şi alta omisivă, prin care autorul nu mai intervine pentru a pune capăt acţiunii sau inacţiunii şi lasă ca acţiunea sau inacţiunea să dureze. În felul acesta, fapta ce constituie elementul material al infracţiunii continue durează până când un act contrar celui iniţial pune capăt acţiunii sau inacţiunii. Acest act contrar se poate datora făptuitorului însuşi, unei alte persoane, autorităţi etc. De asemenea, este unanim admis în teoria dreptului nostru penal şi recunoscut în practica judiciară că infracţiunea continuă ia sfârşit prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de condamnare a făptuitorului, chiar dacă hotărârea nu este definitivă. În literatura de specialitate se face distincţie între: • infracţiunea continuă permanentă, la care continuitatea activităţii infracţionale se realizează fără intervenţia făptuitorului (de exemplu, furtul de curent electric la care prelungirea în timp nu reclamă intervenţia autorului); • infracţiunea continuă succesivă, care necesită intervenţia succesivă a făptuitorului (de exemplu, portul nelegal de decoraţii sau semne distinctive, art. 241 C. pen., la care prelungirea nu se realizează automat, ci prin intervenţia făptuitorului, care trebuie să îmbrace din nou uniforma cu decoraţia sau haina cu decoraţia ilicit purtată). În cazul infracţiunilor continue succesive, diferitele întreruperi, care ţin de natura faptei, nu schimbă caracterul continuu al infracţiunii şi unitatea naturală a acesteia, ci se integrează în chip natural în activitatea infracţională unică. Aşadar, infracţiunea continuă este o formă atipică a infracţiunii, caracterizată prin prelungirea elementului material peste momentul consumării, până la un moment denumit al epuizării faptului. Trebuie reţinut că unele efecte juridice, care depind de momentul consumării infracţiunii, sunt legate, în cazul infracţiunii continue, de momentul epuizării, adică de încetarea activităţii infracţionale. Infracţiunea continuă se consideră deci săvârşită în momentul încetării acţiunii sau inacţiunii infracţionale, oricât ar fi durat 46

aceasta. În funcţie de acest moment al încetării faptei se determină: legea penală aplicabilă; se soluţionează problema incidenţei unei legi de amnistie ori graţiere; curge termenul de prescripţie a răspunderii penale (art. 122 alin. 2 C. pen.) etc. Legea penală în vigoare nu cuprinde dispoziţii speciale privitoare la infracţiunea continuă, singurele referiri fiind cele din articolul mai sus citat privitor la momentul din care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale. În schimb, în dispoziţiile din partea specială a dreptului penal sunt prevăzute relativ numeroase infracţiuni, care sunt prin natura lor infracţiuni continue. Pentru identificarea infracţiunilor continue, se recomandă, în teoria dreptului penal, în principal, un criteriu formal, şi anume natura acţiunii, indicată de verbum regens, prin care este desemnat în conţinutul infracţiunii elementul material al infracţiunii. Dacă verbum regens indică o acţiune de durată, cum ar fi reţinerea, deţinerea, conducerea unui autovehicul, purtarea de uniforme sau semne distinctive etc., infracţiunea este continuă. Criteriul este, desigur, exact, dar el trebuie completat cu analiza atentă, în fiecare caz, a acţiunii sau inacţiunii care constituie elementul material al infracţiunii, reţinând drept infracţiune continuă pe aceea al cărei element material, prin însăşi natura sa, nu se poate realiza decât prin durata acţiunii sau inacţiunii respective.

C.

Infracţiunea

deviată.

Este

desemnată

prin

această

denumire

infracţiunea care este săvârşită fie prin devierea acţiunii, datorită greşelii făptuitorului, de la obiectul sau persoana împotriva căreia fusese îndreptată, la un alt obiect sau la altă persoană (de exemplu, trăgând cu arma asupra unei persoane pe care voia să o ucidă sau încercând să o lovească pentru a-i produce o vătămare corporală, făptuitorul a nimerit din greşeală o altă persoană), fie prin îndreptarea acţiunii, datorită erorii făptuitorului, asupra altei persoane ori asupra altui obiect decât acela pe care făptuitorul voia să-l vatăme sau să-l pună în pericol. 47

Infracţiunea deviată se poate săvârşi deci în două situaţii distincte, şi anume: • în caz de deviere a acţiunii, datorită greşelii făptuitorului, asupra unui alt obiect sau asupra altei persoane (aşa-numita aberratio ictus); • în caz de săvârşire a faptei asupra altei persoane, datorită erorii făptuitorului, ori asupra altui obiect, aparţinând altei persoane decât aceea căreia făptuitorul credea că îi aparţine (aşa-numita error in persona). Astfel, de exemplu, A vrea să-l ucidă pe B, dar, fiind întuneric, îl confundă şi îl ucide pe C. Cu privire la infracţiunea deviată, s-a ridicat, în doctrină, problema de a şti dacă, în situaţia în care aceasta se săvârşeşte, nu există în realitate o pluralitate de infracţiuni formată din tentativa infracţiunii pe care făptuitorul se hotărâse să o săvârşească şi infracţiunea consumată săvârşită prin devierea acţiunii. Într-o opinie (V. Dongoroz), care este în prezent majoritară în literatura de specialitate şi a fost însuşită de practica judiciară, se susţine că, în cazul infracţiunii deviate, fie că este vorba de o eroare asupra identităţii persoanei (error in persona), fie de devierea acţiunii (aberratio ictus), există o singură infracţiune, aceea săvârşită prin devierea de la proiectul iniţial, deoarece rezoluţia infracţională unică a fost realizată integral, iar faptul că infractorul, de exemplu, a ucis ori a lovit o altă persoană pe care a confundat-o cu aceea pe care urmărea să o lovească, ori pe care a lovit-o sau eventual a ucis-o prin devierea loviturii, este fără relevanţă pentru existenţa unei infracţiuni unice, deoarece legea nu ocroteşte viaţa sau bunurile unei anumite persoane, ci viaţa sau integritatea corporală, ca valori sociale care aparţin tuturor persoanelor. 3. Unitatea legală de infracţiune A. Infracţiunea continuată Potrivit art. 41 alin. 2 C. pen., infracţiunea continuată se realizează prin săvârşirea de către aceeaşi persoană, la intervale de timp diferite, însă în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a unor acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni (de exemplu, sustragerea de către A şi B, după o prealabilă înţelegere şi conform unui plan 48

prestabilit, în decurs de 3 luni, a 9 autoturisme, în realizarea aceleiaşi hotărâri infracţionale). Ceea ce caracterizează, aşadar, infracţiunea continuată este existenţa unei pluralităţi de acte care, prezentând fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ar putea constitui tot atâtea infracţiuni de sine stătătoare, deci o pluralitate de infracţiuni. Din această pluralitate însă legiuitorul a construit o infracţiune unică, prevăzând în mod explicit (art. 41 alin. l C. pen.) că, în cazul infracţiunii continuate, nu există pluralitate de infracţiuni. Această unitate infracţională legală, care răspunde unor raţiuni de politică penală şi de tehnică legislativă pusă în slujba aceleiaşi politici, nu este însă o creaţie arbitrară, ci se întemeiază pe anumite legături care unesc între ele faptele din care este alcătuită. Într-adevăr, acţiunile sau inacţiunile care alcătuiesc infracţiunea continuată sunt legate între ele printr-o triplă unitate, şi anume: unitatea de subiect activ, unitatea de rezoluţie infracţională (toate sunt săvârşite în realizarea aceleiaşi hotărâri) şi unitatea de conţinut (fiecare prezintă conţinutul aceleiaşi infracţiuni). Din aceste trăsături caracteristice ale infracţiunii continuate rezultă condiţiile de existenţă a acesteia.

Condiţii de existenţă. Pentru existenţa infracţiunii continuate şi deci pentru realizarea trăsăturilor caracteristice sus-menţionate trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: • O pluralitate de acţiuni sau inacţiuni săvârşite la diferite intervale de timp. Existenţa infracţiunii continuate presupune săvârşirea a cel puţin două acţiuni sau inacţiuni, care constituie fiecare în parte elementul material al aceleiaşi infracţiuni. Nu interesează dacă unele dintre acţiuni au forma faptului consumat, iar altele au rămas în faza tentativei. Este însă necesar ca 49

acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite la un anumit interval unele de altele. Această condiţie este necesară pentru a deosebi infracţiunea continuată de infracţiunea simplă în al cărei element material sunt absorbite în mod natural două sau mai multe acte sau acţiuni, care sunt săvârşite în aceeaşi împrejurare sau cu aceeaşi ocazie (de exemplu, uciderea prin mai multe lovituri, furtul mai multor obiecte din locuinţa unei persoane etc.). Nu se cere, totuşi, ca acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite în acelaşi loc, esenţială fiind identitatea obiectului juridic al infracţiunii. • Acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană. Este necesar ca diferitele acţiuni sau inacţiuni să fie săvârşite de aceeaşi persoană (autorul), dar infracţiunea continuată poate fi săvârşită şi în participaţie. În această din urmă situaţie, aceeaşi persoană poate participa la săvârşirea unora dintre acţiuni sau inacţiuni în calitate de autor, la altele în calitate de complice. Săvârşirea în participaţie poate să privească toate acţiunile sau inacţiunile care compun infracţiunea continuată sau numai unele dintre acestea. Ne exprimăm acordul privitor la această soluţie, îmbrăţişată în doctrină şi confirmată de jurisprudenţă, însă cu precizarea că trebuie să existe, în mod obligatoriu, aceeaşi unică rezoluţie infracţională între participanţi, cu privire la toate acţiunile realizate prin schimbarea rolurilor între autori şi complici. • Acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale. Această legătură subiectivă reprezintă principalul liant al pluralităţii de acte componente care alcătuiesc latura obiectivă a acestei infracţiuni continuate. Toate aceste acţiuni sau inacţiuni au de la început şi până la sfârşit aceeaşi unică hotărâre, luată anterior de infractor, de a repeta activitatea infracţională până la realizarea proiectului său. Este suficientă o reprezentare în linii generale a acţiunilor sau inacţiunilor proiectate, chiar dacă nu sunt prevăzute exact aceste acţiuni sau inacţiuni, condiţiile de săvârşire sau urmările fiecăreia. Cerinţa unităţii de rezoluţie presupune întotdeauna, în mod evident, reprezentarea de către făptuitor a rezultatului faptei sale, ceea ce înseamnă că infracţiunea continuată nu este posibilă decât la infracţiunile al căror element subiectiv îmbracă forma intenţiei. 50

Unitatea de rezoluţie pentru toate acţiunile sau inacţiunile presupune ca autorul să prevadă rezultatele actelor de executare, să le urmărească sau să le accepte. Această rezoluţie unică trebuie să fie întotdeauna anterioară activităţii infracţionale şi să se menţină în linii generale, în cursul desfăşurării actelor materiale care alcătuiesc latura obiectivă a infracţiunii continuate. Unitatea de rezoluţie rezultă din modul în care au fost săvârşite diferitele acţiuni sau inacţiuni ce compun infracţiunea continuată şi este dependentă şi de mărimea intervalului de timp în care se săvârşesc acţiunile. Pentru existenţa unităţii de rezoluţie trebuie să se constate că acest interval nu este prea mare, deoarece un interval prea mare poate determina concluzia că autorul a renunţat la rezoluţia iniţială şi a luat o nouă rezoluţie infracţională. Doctrina a relevat, iar jurisprudenţa a confirmat că, printre elementele care reprezintă temeiuri pentru stabilirea unităţii de rezoluţie, vor fi avute în vedere unitatea obiectului infracţiunii, a locului, a persoanei vătămate, precum şi unitatea de timp. De asemenea, trebuie să se verifice dacă nu a intervenit, pe parcursul desfăşurării acţiunilor sau inacţiunilor, respectiv a actelor de executare, vreo cauză care să determine pe făptuitor să renunţe la rezoluţia iniţială şi să adopte o nouă rezoluţie infracţională. • Acţiunile sau inacţiunile săvârşite să prezinte, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Fiecare dintre acţiunile sau inacţiunile săvârşite, analizate în parte, trebuie să îndeplinească toate condiţiile cerute de lege pentru existenţa conţinutului aceleiaşi infracţiuni (furt, delapidare, înşelăciune etc.). Actele de executare nu este obligatoriu să fie identice, fiind suficient ca fiecare să se realizeze şi să se integreze în conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Această condiţie se consideră realizată şi atunci când actele de executare nu reprezintă toate infracţiuni, în formă consumată, unele putând rămâne în fază de tentativă, precum şi atunci când aceste acte sunt săvârşite în variantele alternative ale elementului material al laturii obiective ale aceleiaşi infracţiuni (de exemplu, în cazul infracţiunii de delapidare, când unele acte se săvârşesc prin modalitatea însuşirii, altele prin folosire, iar altele prin traficare). 51

Dacă în conţinutul juridic al infracţiunii unele condiţii sunt prevăzute în două ori mai multe variante, există infracţiune unică continuată chiar dacă în acţiunile sau inacţiunile săvârşite au fost realizate unele sau altele dintre condiţiile alternative. Unele dintre acţiunile sau inacţiunile săvârşite pot prezenta conţinutul aceleiaşi infracţiuni, însă în varianta calificată sau agravată a acesteia, esenţial fiind ca în toate să fie realizat conţinutul infracţiunii respective. Nu este necesar ca acţiunile sau inacţiunile care formează infracţiunea continuată să fie îndreptate împotriva aceluiaşi obiect material, să fie săvârşite în acelaşi loc sau să aibă acelaşi subiect pasiv, în acest din urmă caz urmând să se verifice însă dacă schimbarea persoanei vătămate a determinat o nouă rezoluţie infracţională şi, deci, o altă unitate infracţională. Efectele juridice: – de la momentul încetării ultimei acţiuni sau inacţiuni, care marchează consumarea infracţiunii continuate, începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale (art. 122 alin. 2 C. pen.); – în raport de acelaşi moment, se determină incidenţa actelor de amnistie şi graţiere; – tot în raport de acelaşi moment, aplicarea legii penale în timp va fi cea în vigoare la acea dată; – dacă actele de executare s-au săvârşit pe teritoriile mai multor ţări, va fi incidentă legea penală română, dacă o parte din aceste acte ori rezultatul sa produs pe teritoriul României (art. 143 C. pen.); – tot în funcţie de momentul încetării ultimei acţiuni sau inacţiuni, se stabileşte incidenţa legii penale în raport cu vârsta făptuitorului. Dacă făptuitorul a început executarea când nu avea împlinită vârsta de 14 ani, aceste acte nu se iau în considerare, ci numai acelea săvârşite după împlinirea acestei vârste şi, bineînţeles, dacă au fost săvârşite cu discernământ.

Infracţiuni care nu sunt susceptivbile de a fi săvârşite în formă continuată 52

Doctrina a relevat, iar jurisprudenţa a confirmat că infracţiunea continuată nu este posibilă la acele infracţiuni al căror obiect material nu poate fi divizat. Astfel, infracţiunea de omor nu poate fi săvârşită în formă continuată, chiar şi atunci când ea ar fi precedată de mai multe tentative de omor. De asemenea, nu este de conceput forma continuată la infracţiunile de obicei, care, aşa cum se ştie, pentru a-şi realiza existenţa sub raportul laturii obiective, presupun repetarea acţiunilor sau inacţiunilor, până când rezultă obişnuinţa. În sfârşit, forma continuată nu este de conceput nici în cazul infracţiunilor din culpă, pentru că, în cazul lor, rezoluţia infracţională este exclusă.

B. Infracţiunea complexă Potrivit unui concept unanim acceptat în literatura noastră de specialitate şi consacrat şi în legislaţia penală (art. 41 alin. 3 C. pen.), infracţiunea complexă este infracţiunea ce cuprinde în conţinutul său, fie ca element constitutiv, fie ca element circumstanţial o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Ea este un tip de unitate infracţională creată de legiuitor prin absorbirea în conţinutul 53

acesteia a uneia sau a unor fapte diferite care prezintă, fiecare în parte, conţinutul unei anumite infracţiuni, dar care, prin voinţa legiuitorului, fiind incluse în conţinutul infracţiunii complexe, îşi pierd autonomia infracţională originară, devenind, după caz, fie un simplu element constitutiv în conţinutul de bază al infracţiuni complexe, fie un element circumstanţial în conţinutul agravat sau calificat al acesteia. În conţinutul unic al infracţiunii complexe se găsesc, aşadar, comprimate, conţinuturile a două sau mai multe infracţiuni. Astfel, de exemplu, în conţinutul infracţiunii de tâlhărie se găsesc reunite, într-o unitate infracţională, în conţinutul de bază al infracţiunii (art.211 alin.l C. pen.), conţinuturile infracţiunilor de furt (art. 208 C. pen.), de lovire sau alte violenţe (art. 180 alin. l şi în parte şi alin. 2 C. pen.) de ameninţare (art. 193 C. pen.), iar în conţinutul său agravat (art. 211 alin. 2 şi 3 C. pen.) sunt reunite conţinuturile infracţiunilor de lovire sau alte violenţe art. 180 alin. 2 C. pen.), de vătămare corporală (art. 181 C. pen.), de vătămare corporală gravă (art. 182 C. pen.) şi de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 183 C. pen.); în conţinutul infracţiunii de atentat care pune în pericol securitatea statului (art. 160 C. pen.) sunt incluse conţinuturile infracţiunilor de vătămare corporală (art. 180 alin. 2, 181, 182 C. pen.) şi de omor (art. 174 C. pen.); în conţinutul infracţiunii de ultraj sunt incluse, în conţinutul de bază al acestei infracţiuni (art. 239 alin. l C. pen.), conţinuturile infracţiunilor de insultă (art. 205 C. pen.), de calomnie (art. 206 C. pen.) şi de ameninţare (art. 193 C. pen.), iar în conţinutul agravat al aceleiaşi infracţiuni (art. 239 alin. 2 C. pen.) sunt cuprinse conţinuturile infracţiunilor de lovire sau alte violenţe (art. 180 C. pen.) şi de vătămare corporală (art. 181 C. pen.) etc. Crearea infracţiunii unice complexe, pornind de la o pluralitate de fapte diverse care, luate individual, constituie tot atâtea infracţiuni, reprezintă o soluţie a legiuitorului pentru a răspunde unei necesităţi de politică penală şi unor raţiuni de tehnică legislativă. Contopirea mai multor fapte penale într-o infracţiune unică este destinată să asigure o caracterizare mai precisă a activităţii infracţionale a făptuitorului în ansamblul acesteia, o evaluare mai exactă a gradului de pericol social al acesteia şi a periculozităţii autorului, iar drept urmare, o mai adecvată reacţie de apărare socială. Această construcţie nu este expresia unei voinţe arbitrare a 54 legiuitorului, ci se bazează pe existenţa unei legături obiective şi subiective

dintre infracţiunile ce intră în cadrul infracţiunii complexe. De regulă, această legătură are forma legăturii de la mijloc la scop, în sensul că una dintre infracţiuni serveşte ca mijloc pentru realizarea celeilalte, care constituie infracţiune-scop. În cazul faptei incluse în conţinutul agravat al infracţiunii complexe, ca element circumstanţial al acestuia, legătura ei cu infracţiunea tip, simplă sau complexă, este şi mai evidentă, întrucât acest element circumstanţial este, de regulă, o consecinţă a infracţiunii-tip. Forme şi modalităţi Forme. Aşa cum rezultă din însăşi noţiunea de infracţiune complexă, aceasta se prezintă sub două forme diferite, în raport de rolul îndeplinit de acţiunea sau inacţiunea care intră în conţinutul infracţiunii complexe, ca element ori ca circumstanţă agravantă. În raport de acest criteriu, în doctrină se distinge între: – infracţiune complexă sub forma tip; – infracţiune complexă agravantă. Infracţiunea complexă ca infracţiune tip este creată prin includerea în conţinutul său, ca element constitutiv, a unei acţiuni sau inacţiuni ce constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Au această formă toate infracţiunile complexe propriu-zise, dintre care pot fi menţionate atentatul care pune în pericol securitatea statului (art. 160 C. pen.), actele de diversiune (art. 163 C. pen.), tâlhăria (art. 211 C. pen.), ultrajul (art. 239 C. pen.), purtarea abuzivă (art. 250 C. pen.), distrugerea şi semnalizarea falsă (art. 276 C. pen.) etc. În cazul acestei forme a infracţiunii complexe, lipsa din conţinutul ei a infracţiunii absorbite duce la inexistenţa infracţiunii complexe ca tip particular de infracţiune. Astfel, de exemplu, cu privire la tâlhărie, dacă se constată că furtul a fost săvârşit fără violenţă sau ameninţare sau că aceste fapte au fost săvârşite fără nici o legătură cu furtul, în prima situaţie nu există tâlhărie, ci numai furt, iar în cea de a doua situaţie, există două infracţiuni distincte care îşi păstrează autonomia infracţională (furt şi lovire sau furt şi ameninţare). 55

Infracţiunile complexe ca infracţiuni tip pot avea ele însele, ca orice alte infracţiuni, variante agravate sau calificate în al căror conţinut poate intra o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Aceasta înseamnă că o infracţiune complexă tip poate exista şi în forma infracţiunii complexe ca variantă agravată. Infracţiunea complexă ca variantă agravantă a unei infracţiuni simple cuprinde în conţinutul său agravat sau calificat o acţiune sau inacţiune care reprezintă o altă infracţiune, de sine stătătoare. Legislaţia noastră penală cunoaşte astfel de infracţiuni care în forma lor de bază sunt infracţiuni simple, dar care, în variantele lor agravate sau calificate, sunt infracţiuni complexe (lipsirea de libertate în mod ilegal, cu supunerea victimei la suferinţe sau cu punerea în pericol a vieţii ori sănătăţii acesteia – art. 189 alin. 2 C. pen.; raportul sexual cu o minoră – art. 198 alin. 3 şi 4 C. pen.; furtul calificat – art. 209 alin. l lit. g C. pen. etc). Această formă a infracţiunii complexe poate exista şi în cazul în care infracţiunea, în forma ei de bază, este tot o infracţiune complexă (tâlhăria – art. 211 alin. 2 şi 3 C. pen.; pirateria – art. 212 alin. 2 şi 3 C. pen.; ultrajul – art. 239 alin. 2 C. pen. etc). Dacă din această formă a infracţiunii complexe lipseşte acea faptă ce constituie elementul circumstanţial, varianta complexă nu va mai exista şi va rămâne infracţiunea în forma ei de bază. Structură. Având în vedere că infracţiunea complexă este rezultatul reunirii în conţinutul unei infracţiuni unice a două sau mai multor infracţiuni, structura acesteia este una complexă. Astfel, infracţiunea complexă cuprinde, în mod comprimat, în conţinutul său, termenii infracţiunilor reunite sau absorbite şi, desigur, elementele componente ale laturii obiective şi subiective ale acestor infracţiuni. În concret, la infracţiunea complexă, identificăm un obiect juridic principal şi, pe de altă parte, un obiect juridic adiacent (la infracţiunea de tâlhărie, obiectul juridic principal este cel referitor la apărarea patrimoniului, iar cel adiacent priveşte protecţia persoanei; la infracţiunea de ultraj, obiectul juridic principal se referă la apărarea autorităţii statale, iar cel adiacent la protecţia persoanei). 56

Sub aspectul laturii obiective, în elementul material al infracţiunii complexe, vom identifica reunite acţiunile prin care se realizează elementul material al infracţiunilor absorbite (la tâlhărie, elementul material al infracţiunii scop este realizat prin acţiunea de luare, iar elementul material al infracţiunii de mijloc, printr-o acţiune de ameninţare sau de exercitare a violenţei). Sub aspectul laturii subiective, forma de vinovăţie la infracţiunea complexă tip (de bază) este intenţia, deoarece făptuitorul prevede rezultatul acţiunilor sale şi urmăreşte ori acceptă producerea acestui rezultat. La infracţiunea complexă în variantă agravantă, forma de vinovăţie este praeterintenţia. Efectele juridice. Infracţiunea complexă este o infracţiune

momentană, întrucât nu presupune o prelungire în timp a acţiunii sau inacţiunii ori a consecinţelor acesteia. Infracţiunea complexă se consumă, deci, în momentul în care se săvârşesc acţiunile prin care se realizează elementele materiale specifice laturilor obiective ale infracţiunilor absorbite. Infracţiunea sau infracţiunile absorbite în infracţiunea complexă îşi pierd autonomia infracţională. Dacă însă nu sunt realizate toate condiţiile cerute de lege pentru existenţa infracţiunii complexe, infracţiunile absorbite păstrează autonomia infracţională. Nerealizarea sub raportul laturii obiective a conţinutului unei infracţiuni absorbite poate conduce la calificarea faptei ca tentativă (exemplu: în cazul infracţiunii de tâlhărie, dacă se consumă ameninţarea sau violenţa, însă deposedarea victimei nu a fost posibilă, infracţiunea rămâne în faza de tentativă). Infracţiunea complexă nu constituie o cauză de agravare a răspunderii penale, astfel că tratamentul sancţionator este cel prevăzut de lege fără vreo agravare specială. În cazul în care, după condamnarea definitivă pentru o infracţiune complexă, infractorul este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, pedeapsa se recalculează ţinându-se seama de activitatea săvârşită în întregul ei (art. 43 C. pen.). 57

Complexitatea naturală În cadrul infracţiunii complexe există şi o complexitate naturală creată prin absorbirea în chip natural în conţinutul unei infracţiuni a elementului material specific altei infracţiuni (în conţinutul infracţiunii de omor, identificăm incluse, în mod natural, elementele infracţiunii de vătămare corporală; infracţiunea de calomnie cuprinde în conţinutul ei, absorbite în mod natural, elementele insultei; infracţiunea fapt consumat absoarbe întotdeauna în mod natural elementele tentativei acestei infracţiuni etc.). În toate aceste cazuri este vorba de o infracţiune simplă, care cuprinde în elementul său material şi elementul material al unei alte infracţiuni simple, mai puţin grave. În pofida complexităţii naturale, infracţiunea mai gravă nu devine o infracţiune complexă, ci rămâne o infracţiune simplă. Distincţia privitoare la complexitatea naturală prezintă interes practic, deoarece în cazul în care nu se poate reţine în sarcina făptuitorului infracţiunea mai gravă, se va reţine infracţiunea mai puţin gravă.

C. Infracţiunea progresivă Denumirea de infracţiune progresivă este dată acelei infracţiuni a cărei latură obiectivă, după ce a atins momentul consumării, corespunzător unei anumite infracţiuni, se amplifică progresiv fără intervenţia făptuitorului, fie prin agravarea urmării produse, fie prin producerea unor noi urmări, corespunzătoare unei infracţiuni mai grave. Astfel, în cazul săvârşirii infracţiunii de lovire sau alte violenţe cu provocarea unor vătămări corporale (art. 180 alin. l C. pen.) este posibil ca vătămarea corporală să se agraveze 58

progresiv şi să se ajungă la încadrarea faptei în infracţiunea de vătămare corporală (art. 181 C. pen.) sau chiar în infracţiunea de vătămare corporală gravă (art. 182 C. pen.). În cazul în care urmările s-au agravat excesiv şi se ajunge la moartea victimei, fapta va constitui infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 183 C. pen.). Se observă că, în asemenea situaţii, infracţiunile mai grave, realizate ca urmare a amplificării progresive a rezultatului, absorb în conţinutul lor infracţiunile mai uşoare. Această absorbţie are loc prin voinţa legiuitorului, care a incriminat ca infracţiuni de sine stătătoare fapte, în raport de diferitele grade de amplificare a rezultatului socialmente periculos al acestora. Aşadar, infracţiunea progresivă este şi ea o formă atipică a infracţiunii, caracterizată prin elementele definitorii arătate mai sus. Amplificarea producerii urmărilor ori producerea de noi urmări determină apariţia unei noi infracţiuni în care se absorb toate infracţiunile corespunzătoare rezultatului celui mai grav. Această infracţiune este singura care urmează să fie reţinută, ca infracţiune unică, rezultat al agravării progresive a faptului iniţial. Apare, deci, şi în cazul infracţiunii progresive, un moment al epuizării. Ceea ce se prelungeşte dincolo de momentul consumării unei anumite infracţiuni iniţiale este numai rezultatul, adică numai amplificarea lui sau producerea unui nou rezultat, mai grav, fără o nouă intervenţie a făptuitorului. Efectele juridice. Ţinându-se seama de specificul infracţiunii progresive, momentul consumării acesteia coincide cu momentul epuizării rezultatului. În consecinţă, încadrarea juridică a faptei se va face în raport cu acest ultim rezultat şi de aceea, în cazul infracţiunilor progresive, pentru calificarea corectă a faptei săvârşite, trebuie să se aştepte epuizarea rezultatului. De la data epuizării rezultatului se calculează termenul de prescripţie a răspunderii penale. De asemenea, în funcţie de acest moment se determină şi legea penală aplicabilă. Tot în raport de acest moment se determină şi incidenţa actelor de amnistie şi graţiere. D. Infracţiunea de obicei Este denumită infracţiune de obicei sau de obişnuinţă acea infracţiune ce se săvârşeşte prin repetarea acţiunii sau inacţiunii, prin care se realizează elementul material al laturii obiective, de un număr de ori suficient de mare pentru ca din această repetare să rezulte că autorul desfăşoară acea activitate infracţională ca un obicei, din obişnuinţă sau ca o îndeletnicire 59

(cerşetoria, prevăzută de art. 326 C.pen.; prostituţia, prevăzută de art. 328 C.pen.; jocul de noroc, prevăzut de art. 330 alin. 2 C. pen.; vagabondajul, prevăzut de art. 327 C. pen.). Aşadar, infracţiunea de obicei este o infracţiune unică, o unitate legală creată de legiuitor dintr-o pluralitate de acte ce corespund prin trăsăturile lor faptei incriminate, dar care nu constituie infracţiune decât dacă se săvârşesc în mod repetat şi într-un număr suficient de ori pentru a constitui un obicei sau o obişnuinţă a făptuitorului. Luate izolat, aceste fapte nu constituie infracţiune. În schimb, ele se integrează în infracţiunea unică de obicei, chiar dacă se săvârşesc după stingerea momentului consumării, adică după acumularea unui număr suficient de repetări din care rezultă obişnuinţa. Astfel, şi în cazul infracţiunii de obicei, pe lângă momentul consumării, apare un moment al epuizării faptei. Efectele juridice. Infracţiunea de obicei este şi ea o formă atipică a infracţiunii. Infracţiunea de obicei nu este susceptibilă de forme imperfecte, cum este tentativa. Ea este, însă, susceptibilă de o formă atipică, în sensul că se prelungeşte în timp după ce a atins momentul consumării, înglobând în continuare în conţinutul său noile repetări ale faptei. Are, deci, un moment al epuizării, de care sunt legate toate consecinţele juridice. Acest moment este marcat de săvârşirea ultimei repetări, iar în raport de această dată, se determină legea penală aplicabilă şi incidenţa unor eventuale acte de clemenţă. De la aceeaşi dată începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale.

APLICAŢII PRACTICE. PROBLEME IVITE ŞI SOLUŢIONATE ÎN JURISPRUDENŢĂ Infracţiune. Unitate naturală, şi nu unitate legală sub forma infracţiunii continuate. Trafic de influenţă
Purtarea unor discuţii repetate cu mai multe persoane aflate împreună, urmate de primirea unor foloase de la acestea în acelaşi timp şi loc, nu atribuie faptei semnificaţia unei infracţiuni continuate de trafic de influenţă, caracterizată prin săvârşirea repetată a unor acţiuni care prezintă, fiecare în parte,

60

conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ci constituie o unitate naturală de infracţiune; această unitate nu este incompatibilă cu existenţa unei pluralităţi de acte materiale, cu condiţia ca acestea, considerate în ansamblul lor, prin legătura firească dintre ele, să alcătuiască o singură acţiune în vederea aceluiaşi rezultat. Inculpatul a fost condamnat, între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 257, cu aplicarea art. 41 al. 2 C. pen. Instanţa a reţinut că, în luna martie 1998, după discuţii repetate purtate, cu aceleaşi ocazii, cu persoane din două familii, inculpatul a pretins şi apoi a primit, în aceeaşi zi, de la 13 membri ai acelor familii, suma de 64 de milioane de lei şi alte bunuri, pentru a-i ajuta să obţină vize pentru şedere în străinătate, susţinând că are influenţă asupra unor funcţionari de la ambasada ţării respective. Apelul inculpatului a fost admis, s-a înlăturat aplicarea art. 41 al. 2 C. pen., s-a redus pedeapsa aplicată inculpatului şi s-a dispus suspendarea condiţionată a executării acesteia. Împotriva deciziei procurorul a declarat recurs, cu motivarea că pedeapsa aplicată este prea uşoară, iar suspendarea executării nu se justifică. Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a admis recursul, a casat decizia atacată şi a menţinut hotărârea primei instanţe. În cauză s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea, între altele, că infracţiunea de trafic de influenţă nu a fost săvârşită în formă continuată. Recursul în anulare este fondat. Din situaţia de fapt, corect reţinută de instanţe, rezultă că inculpatul a săvârşit mai multe acte materiale, în unicul scop de a trafica presupusa sa influenţă asupra unor funcţionari de ambasadă, în favoarea membrilor celor două familii, cu aceeaşi promisiune de a le obţine pe paşapoarte vize de şedere temporară. Discuţiile repetate avute de inculpat cu reprezentanţi ai celor două familii, veniţi împreună la domiciliul său, urmate de primirea banilor şi bunurilor de la cele 13 persoane, cu acelaşi prilej, acţiuni considerate de prima instanţă, ca şi de cea de recurs, ca fiind componente ale infracţiunii continuate de trafic de influenţă, nu au, în realitate, semnificaţia unor acţiuni autonome, în sensul prevederilor art. 41 al. 2 C. pen. Activităţile menţionate ale inculpatului au urmărit un singur rezultat, având la bază o unică formă de vinovăţie, scurtele întreruperi în desfăşurarea activităţii infracţionale, ocazionate de primele discuţii, urmate de verificarea paşapoartelor de către inculpat şi apoi de primirea foloaselor, fiind determinate de natura infracţiunii, în condiţiile speţei; considerate în ansamblul lor, se constată că aceste activităţi sunt legate între ele în mod natural, alcătuind o singură acţiune şi, ca atare, reprezintă o unitate naturală de infracţiune, iar nu o infracţiune continuată de trafic de influentă. În consecinţă, recursul în anulare a fost admis, au fost casate hotărârile atacate, s-a schimbat încadrarea juridică din prevederile art. 257, cu aplicarea art. 41 al. 2, în cele ale art. 257 C. pen., şi s-a dispus condamnarea inculpatului potrivit noii încadrări. ICCJ, Completul de 9 judecători, decizia nr. 604/2003

Unitate naturală de infracţiune continuă. Abandon de familie. Data la care se consideră săvârşită infracţiunea. Graţiere C. pen., art. 305 alin. (1) lit. c) şi alin. (4) Legea nr. 543/2002, art. 1, art. 8 O. U. G. nr. 18/2003 Infracţiunea de abandon de familie prevăzută în art. 305 alin. (1) lit. c)

61

C. pen., fiind o infracţiune continuă, data săvârşirii infracţiunii, în raport cu care se stabileşte incidenţa legilor de graţiere, este cea a epuizării infracţiunii constând fie în plata pensiei de întreţinere, fie în condamnarea inculpatului.
Prin sentinţa penală nr. 401 din 11 decembrie 2002, Judecătoria Blaj a condamnat pe inculpata A.L. pentru săvârşirea infracţiunii de abandon de familie prevăzută în art. 305 alin. (1) lit. c) C. pen. Instanţa a reţinut că, din martie 2002, inculpata, cu reacredinţă, nu a plătit pensia de întreţinere stabilită pe cale judecătorească în favoarea minorului M.C. Tribunalul Alba, prin decizia penală nr. 180 din 24 aprilie 2003, a admis apelul inculpatei, a desfiinţat în parte sentinţa atacată şi, în baza art. 305 alin. (4) C. pen., a suspendat condiţionat executarea pedepsei. Totodată, în baza art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 543/2002, modificată prin O.U. G. nr. 18/2003, a constatat graţiată pedeapsa aplicată inculpatei. Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia penală nr. 405 din 26 iunie 2003, a respins ca nefondat recursul inculpatei. Recursul în anulare declarat în cauză, cu privire la greşita aplicare a prevederilor Legii nr. 543/2002, este fondat. Infracţiunea de abandon de familie, în varianta prevăzută în art. 305 alin. (1) lit. c) C. pen., este o infracţiune continuă, deoarece activitatea infracţională nu se epuizează la expirarea termenului pentru plata pensiei, în condiţiile în care obligaţia nu a fost îndeplinită, ci continuă până în momentul efectuării plăţii sau până când intervine o condamnare. În raport cu această dată, a epuizării infracţiunii continue, se produc şi consecinţele juridice referitoare la actul de graţiere. În cauză, momentul epuizării infracţiunii, considerat ca fiind momentul săvârşirii acesteia, este ulterior datei de 4 octombrie 2002, data intrării în vigoare a Legii nr. 543/2002, astfel că inculpatei nu-i erau aplicabile dispoziţiile actului de clemenţă. Întrucât, acordându-i inculpatei beneficiul graţierii pedepsei aplicate, instanţa de apel şi cea de recurs au pronunţat hotărâri nelegale, recursul în anulare a fost admis, deciziile au fost casate şi s-a dispus înlăturarea graţierii pedepsei aplicate inculpatei. I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2022 din 15 aprilie 2004

Unitatea legală de infracţiune. Ucidere din culpă. Conducerea autovehiculului cu o îmbibaţie alcoolică în sânge peste limita legală. Infracţiune complexă, şi nu concurs de infracţiuni. Distincţie C. pen., art. 41 alin. (3), art. 178 Decretul nr. 328/1966, art. 37 alin. (1) 62

Uciderea unei persoane din culpa conducătorului de autovehicul a cărui alcoolemie depăşeşte limita legală constituie infracţiunea complexă prevăzută în art. 178 alin. (3) C. pen., în care infracţiunea prevăzută în art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966 este absorbită. Ca atare, condamnarea făptuitorului pentru ambele aceste infracţiuni, în concurs, este greşită.
Notă: Decretul nr. 328/1966 a fost abrogat în temeiul art. 118 din O.U.G. nr. 958/2002 (M. Of., nr. 958/28.12.2002), prevederile art. 37 regăsindu-se în art. 78 din actul menţionat. Prin sentinţa nr. 117 din 14 iunie 1999, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a condamnat pe inculpatul M.G. pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin. (2) C. pen. şi a mai multor infracţiuni de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 184 alin. (1), (2), (3) şi (4) din acelaşi cod. Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 17 iulie 1998, după ce a consumat băuturi alcoolice, inculpatul s-a deplasat cu autoturismul pe drumurile publice; la un moment dat, a intrat pe contrasens şi a lovit frontal un autoturism care se deplasa regulamentar din sens opus. Potrivit buletinului de analiză toxicologică, inculpatul avea 1,4‰ alcool in sânge. În urma impactului, o persoană a decedat şi mai multe au suferit leziuni traumatice. Prin decizia nr. 22 din 16 februarie 2000, Curtea Militară de Apel a admis apelurile declarate de procuror, inculpat şi părţile civile şi a dispus rejudecarea cauzei de prima instanţă. Rejudecând cauza, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, prin sentinţa penală nr. 1 din 4 ianuarie 2001, a achitat pe inculpat pentru infracţiunea prevăzută în art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, care, de asemenea, a format obiectul trimiterii în judecată, şi l-a condamnat pentru celelalte infracţiuni reţinute în sarcina sa cu ocazia primei judecăţi. Prin decizia nr. 75 din 21 iunie 2001, Curtea Militară de Apel a admis apelul declarat de procuror şi a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută în art. 178 alin. (2) în cea prevăzută în art. 178 alin. (3) C. pen. şi a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea prevăzută în art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966. Recursul declarat de inculpat este fondat. Potrivit art. 41 alin. (3) C. pen., o infracţiune este complexă când în conţinutul său intră, ca element sau circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. În acest sens, infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin. (3) C. pen. este o infracţiune complexă, deoarece conţine, ca o agravantă a infracţiunii de ucidere din culpă, săvârşirea faptei de către un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică având o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate. În acelaşi timp, conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate este prevăzută ca infracţiune distinctă în art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966. În atare situaţie, infracţiunea prevăzută în art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966 îşi pierde autonomia infracţională, fiind absorbită, ca circumstanţă agravantă, în conţinutul infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută în art. 178 alin. (3) care, în acest caz, constituie, potrivit art. 41 alin. (3) C. pen., o infracţiune complexă. Instanţa de apel, condamnând pe inculpat atât pentru infracţiunea prevăzută în art. 178 alin. (3) C. pen., cât şi pentru cea prevăzută în art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, a pronunţat o decizie nelegală, reţinând, pentru aceeaşi împrejurare, două agravante. Pentru aceste considerente, recursul declarat de inculpat a fost admis, s-a casat decizia, s-a schimbat încadrarea juridică şi s-a dispus condamnarea inculpatului potrivit încadrării menţionate. C.S.J., secţia penală, decizia nr. 3169 din 20 iunie 2002 Unitate legală. Infracţiune continuată. Furt calificat C. pen., art. 41 alin. (2), art. 209 Săvârşirea unui număr de 20 de furturi într-o perioadă de 10 luni, toate prin efracţie, în timpul nopţii, din magazine din aceeaşi localitate, impune concluzia că inculpatul a acţionat în baza unei rezoluţii unice, în condiţiile infracţiunii continuate prevăzute în art. 41 alin. (2) C. pen.

63

Prin sentinţa penală nr. 126 din 3 iunie 1999, Tribunalul Argeş a condamnat pe inculpatul N.V. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. e), g) şi i) şi alin. (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Instanţa a reţinut că, într-o perioadă de 10 luni, în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul a săvârşit numeroase furturi de la persoane fizice şi societăţi comerciale, valoarea totală a bunurilor furate caracterizând fapta ca având consecinţe deosebit de grave. Astfel, în seara zilei de 22 februarie 1997, inculpatul a spart vitrina magazinului W. din Piteşti şi, după ce a pătruns în interior, şi-a însuşit bunuri în valoare de peste 2.000.000 lei; în seara zilei de 30 aprilie 1997, a pătruns, prin efracţie, în locuinţa părţii vătămate T.Gh. de unde a sustras bunuri în valoare de 500.000 de lei; în seara zilei de 16 mai, a spart vitrina magazinului N. din Piteşti, de unde şi-a însuşit îmbrăcăminte în valoare de 900.000 de lei; la 19 mai 1997, pe timp de noapte, prin efracţie, inculpatul a pătruns în incinta magazinului W. L de unde şi-a însuşit bunuri în valoare de 2.500.000 de lei; în noaptea de 16 iunie 1997, a pătruns, prin efracţie, în incinta SC W.I. de unde şi-a însuşit bunuri în valoare de 4.836.700 de lei; în seara zilei de 22 iunie 1997, tot prin efracţie, a pătruns în magazinul N.K. de unde şi-a însuşit bunuri în valoare de 2.467.000 de lei; în noaptea de 24 august 1997, prin efracţie, a pătruns în incinta barului aparţinând SC I.M.H. de unde şi-a însuşit aparate electronice, obiecte de îmbrăcăminte şi alte bunuri; de asemenea, în nopţile de 1, 2, 4, 11, 19, 25 septembrie 1997, 3, 15, 26 noiembrie 1997, 4, 8, 12 şi 15 decembrie 1997, a furat, prin efracţie, numeroase bunuri de la alte 13 magazine. Curtea de Apel Argeş, prin decizia penală nr. 256 din 23 noiembrie 1999, a admis apelul declarat de inculpat, a schimbat încadrarea juridică a faptei prin înlăturarea prevederilor art. 209 alin. ultim şi art. 41 alin. (2) C. pen. şi, făcând aplicarea art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) din acelaşi cod, a redus pedeapsa. Prin recursul declarat, procurorul a criticat decizia instanţei de apel cu privire la greşita schimbare a încadrării juridice a faptei. Recursul este fondat. Din modul în care a acţionat inculpatul, şi anume perseverenţa cu care a săvârşit faptele la intervale scurte de timp, mijloacele folosite (de regulă efracţie), precum şi zona în care a comis actele infracţionale (cu o singură excepţie, pe raza municipiului Piteşti), precum şi timpul în care a acţionat (în toate cazurile, pe timp de noapte), rezultă că el a avut, de la început, reprezentarea acţiunilor sale, ceea ce caracterizează existenţa rezoluţiei infracţionale unice, în condiţiile prevăzute în art. 41 alin. (2) C. pen. În consecinţă, recursul procurorului a fost admis, decizia atacată a fost casată, menţinându-se hotărârea primei instanţe. C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2403 din 30 mai 2000

Unitate legală de infracţiune. Omor asupra a două persoane în aceeaşi împrejurare constituie infracţiune complexă, şi nu concurs de infracţiune C. pen., art. 174, art. 176 lit. b), art. 33 lit. a), art. 34 lit. a)

64

Săvârşirea infracţiunii de omor asupra a două sau mai multor persoane constituie o singură infracţiune de omor prevăzută în art. 174 raportat la art. 176 lit. b) C. pen. sau, după caz, o singură tentativă la această infracţiune şi se aplică o singură pedeapsă în limitele prevăzute în lege. Ca atare, este nelegală hotărârea prin care fapta se încadrează în prevederile art. 20 raportat la art. 174 şi art. 176 lit. b) C. pen., dar se face şi aplicarea art. 33 lit. a) şi 34 lit. a) din acelaşi cod, stabilindu-se două pedepse contopite conform textelor de lege menţionate. Tribunalul Judeţean Buzău, prin sentinţa penală nr. 30 din 11 decembrie 1991, a condamnat pe inculpatul G.P. la două pedepse de câte 3 ani închisoare pentru tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 şi art. 176 lit. b), cu aplicarea art. 73 lit. b) şi art. 76 alin. (2) C. pen. Conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. a) din acelaşi cod, s-a dispus ca inculpatul să execute 3 ani închisoare, cu un spor de 6 luni, în total 3 ani şi 6 luni închisoare. Instanţa a reţinut că, în urma acţiunilor provocatoare ale celor două părţi vătămate, A.G. şi PA., inculpatul a încercat să le ucidă prin lovituri aplicate cu un cuţit, fapta fiind săvârşită cu ocazia aceleiaşi altercaţii dintre părţi. Recursurile declarate de procuror şi de inculpat sunt întemeiate. Infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 176 lit. b) C. pen. este o infracţiune complexă care cuprinde în conţinutul său cel puţin două fapte de omor. Fiind vorba, deci, de o infracţiune unică, în cazul în care, în aceeaşi împrejurare, chiar prin săvârşirea unor acţiuni diferite, cum este cazul în speţă, s-a încercat uciderea a două persoane, în sarcina inculpatului urmează a se reţine o singură tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav, iar nu două tentative de omor, în concurs real. Prima instanţă a reţinut în mod corect, prin încadrarea juridică dată faptei, săvârşirea unei singure tentative la infracţiunea de omor deosebit de grav, însă a făcut, în mod greşit, aplicarea regulilor privind concursul de infracţiuni, condamnând pe inculpat la două pedepse de câte 3 ani închisoare, cu aplicarea unui spor. Aşa fiind, urmează a se înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. a) C. pen. şi, în consecinţă, sporul de 6 luni închisoare. C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2048 din 11 decembrie 1991

65

Unitate legală. Infracţiune complexă. Tentativă de omor calificat. Ultraj cu violenţă. Unitate infracţională C. pen., art. 175 lit. f), art. 239 alin. (2), art. 20 Fapta inculpatului, de a aplica o lovitură de cuţit în abdomen unui ofiţer de poliţie, aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, punându-i viaţa în pericol, constituie infracţiunea unică de tentativă la omor calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 şi art. 175 lit. f) C. pen., iar nu două infracţiuni distincte, respectiv tentativă la infracţiunea de omor prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 C. pen. şi infracţiunea de ultraj prevăzută în art. 239 alin. (2) C. pen. Prin sentinţa penală nr. 94 din 8 mai 1997 a Tribunalului Bacău, inculpatul G.A. a fost condamnat pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 C. pen. şi a infracţiunii de ultraj prevăzută în art. 239 alin. (2), cu aplicarea art. 13 C. pen. S-a reţinut că, la 12 octombrie 1996, inculpatul a insultat şi ameninţat pe un ofiţer de poliţie aflat în exerciţiul funcţiunii, după care i-a aplicat o lovitură de cuţit în abdomen, cauzându-i leziuni grave pentru vindecarea cărora s-a intervenit chirurgical şi au fost necesare 35-40 de zile de îngrijiri medicale. Prin decizia penală nr. 117 din 12 august 1997, neatacată cu recurs, Curtea de Apel Bacău, admiţând apelul declarat de inculpat, a schimbat încadrarea juridică a faptelor într-o singură infracţiune, tentativă de omor prevăzută în art. 20 raportat la art. 174, cu aplicarea art. 13 C. pen. Împotriva celor două hotărâri s-a declarat recurs în anulare, care este fondat. Potrivit art. 175 lit. f) C. pen., în redactarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 140/1996, omorul este calificat dacă a fost săvârşit în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau obşteşti ale victimei. Din actele dosarului rezultă că inculpatul, după ce a adresat insulte şi ameninţări ofiţerului de poliţie, care se afla în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, i-a aplicat o lovitură de cuţit în abdomen, cauzându-i leziuni ce i-au pus viaţa în pericol. Or, fapta inculpatului de a pune în pericol, prin aplicarea loviturii de cuţit în abdomen, viaţa ofiţerului de poliţie care se afla în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, constituie tentativă la infracţiunea de omor calificat, acţiunea sa de ultragiere fiind absorbită în modalitatea arătată în art. 175 lit. f) C. pen., deoarece exprimarea folosită în acest text de lege este fără echivoc. Ca urmare, recursul în anulare a fost admis şi s-a schimbat încadrarea juridică a faptelor în tentativă la infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 şi art. 175 lit. f), cu aplicarea art. 13 C. pen. C.S.J., secţia penală, decizia nr. 109 din 19 ianuarie 1999 Unitate legală de infracţiune. Tâlhărie. Infracţiune complexă, şi nu concurs de infracţiuni C. pen., art. 211, art. 75 lit. a) Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe asupra mai multor persoane, dar având ca obiect material bunuri din patrimoniul comun al acestora, constituie o infracţiune unică de tâlhărie, iar nu o pluralitate de infracţiuni aflate în concurs, în raport cu numărul persoanelor agresate. Judecătoria Făgăraş, prin sentinţa penală nr. 410 din 22 august 1994, a condamnat pe inculpatul D.A. şi pe alţi patru coautori pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2) şi de violare de domiciliu prevăzută în art. 192 alin. (2) C. pen. Instanţa a reţinut că inculpaţii, în noaptea de 21 aprilie 1994, au pătruns, fără drept, în locuinţa părţilor vătămate, familie compusă din patru persoane, pe care le-au lovit, cauzându-le leziuni ce au necesitat până la 12 zile de îngrijiri medicale şi au sustras bunuri ale acestora în valoare de 2.000.000 de lei. Tribunalul Braşov, prin decizia penală nr. 138 A din 7 martie 1995, a menţinut condamnarea inculpaţilor. Recursul în anulare declarat în cauză este fondat. Potrivit art. 75 lit. a) C. pen., constituie circumstanţă agravantă săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună. Cum în cauză infracţiunile de tâlhărie au fost comise de cinci inculpaţi împreună, instanţa de fond trebuia să facă aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., iar pentru doi dintre inculpaţi se impunea şi aplicarea art. 37 lit. a) din acelaşi cod. În ceea ce priveşte, însă, critica referitoare la concursul de infracţiuni de tâlhărie, este de observat că nu sunt realizate toate trăsăturile specifice acestei infracţiuni în raport cu fiecare dintre părţile vătămate, deşi acestea au fost supuse unor violenţe, întrucât bunurile sustrase constituiau patrimoniul lor comun, iar nu patrimoniul distinct al fiecăreia

66

dintre ele. Ca atare, reţinerea unei singure infracţiuni de tâlhărie pentru toţi inculpaţii este corectă. C.S.J., secţia penală, decizia nr. 1291 din 24 mai 1996 Unitate legală de infracţiune. Furt. Infracţiune continuată. Tentativă. Infracţiune consumată C. pen., art. 41 alin. (2), art. 209 Săvârşirea, la intervale diferite de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, a unor acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni constituie, potrivit art. 41 alin. (2) C. pen., infracţiune continuată, iar nu concurs de infracţiuni, indiferent dacă unele acţiuni au fost consumate, iar altele au rămas în fază de tentativă. Judecătoria Olteniţa, prin sentinţa penală nr. 88 din 29 februarie 1996, rămasă definitivă prin neapelare, a condamnat pe inculpaţii C.A. şi C.M. pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 lit. a), c), e) şi g) C. pen. şi a patru tentative la aceeaşi infracţiune, în condiţiile concursului de infracţiuni prevăzut în art. 33 lit. a) din acelaşi cod. Instanţa a reţinut că, în noaptea de 20 iulie 1995, inculpaţii au sustras, prin efracţie, dintr-un autoturism, diferite bunuri şi au încercat să-şi însuşească bunuri din alte patru autoturisme. Recursul în anulare declarat în cauză este fondat. Din probele administrate în cauză rezultă că inculpaţii au acţionat, în noaptea de 20 spre 21 iulie 1995, pe baza unei hotărâri prealabile de a fura bunuri din autoturisme, pentru a le valorifica; în realizarea acestei unice rezoluţii infracţionale, au săvârşit faptele în condiţii similare şi la intervale foarte scurte de timp. Aşa fiind, instanţa trebuia să reţină că activitatea inculpaţilor realizează conţinutul unei infracţiuni continuate de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Faptul că unele dintre elementele componente ale activităţii infracţionale au rămas în fază de tentativă nu duce la existenţa concursului de infracţiuni, din moment ce, prin săvârşirea infracţiunii, în sensul prevederilor art. 41 alin. (2) C. pen., se înţelege, conform art. 144 din acelaşi cod, atât infracţiunea consumată, cât şi cea tentată. C.S.J., secţia penală, decizia nr. 403 din 19 februarie 1997 Unitate legală de infracţiune. Infracţiune continuată. Furturi consumate şi tentativă la infracţiunea de furt C. pen., art. 41 alin. (2), art. 209 Fapta inculpatului de a sustrage, în aceeaşi noapte, bunuri din două autoturisme şi de a încerca să comită sustrageri din alte două, toate aflate în acelaşi loc, constituie o singură infracţiune, continuată, de furt calificat, caracterul de infracţiune consumată al unora dintre fapte şi de infracţiune tentată al altora neprezentând relevanţă sub acest aspect. Prin sentinţa penală nr. 643 din 132 noiembrie 1993, rămasă definitivă prin nerecurare, Judecătoria Câmpina a condamnat pe inculpatul C.O. la mai multe pedepse pentru săvârşirea a două furturi calificate prevăzute în art. 208 raportat la art. 209 lit. a), c), e) şi g) C. pen., şi a tentativei la infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 208 şi art. 209 lit. a), c), e) şi g) C. pen., făcând aplicarea art. 33 lit. a) şi 34 lit. a) din acelaşi cod. Instanţa a reţinut că, în noaptea de 6 august 1992, inculpatul a sustras, prin efracţie, bunuri în valoare de 31.000 de lei din două autoturisme şi a încercat să sustragă bunuri din alte trei, toate parcate în acelaşi loc. Conform art. 409 şi art. 410 alin. (1), partea I, pct. 7 C. proc., pen. s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că încadrarea juridică dată faptei este greşită. Recursul în anulare este fondat. Întrucât inculpatul a acţionat pe baza unui plan prealabil şi în executarea unei hotărâri unice, pătrunzând în aceeaşi noapte, prin efracţie, în cinci autoturisme, din două reuşind să sustragă unele bunuri, trebuia să se constate că el a comis o infracţiune unică, în formă continuată, de furt calificat. Împrejurarea că numai unele dintre actele componente au fost furturi consumate, în timp ce altele au rămas în fază de tentativă nu este relevantă în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei, de vreme ce prin „săvârşirea” infracţiunii, în sensul art. 41 alin. (2) C. pen., se înţelege, conform art. 144, atât infracţiunea consumată, cât şi tentativa. În temeiul încadrării faptei în prevederile art. 208 raportat la art. 209 lit. a), c), e) şi g) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., inculpatului trebuia să i se aplice o singură pedeapsă.

67

C.S.J., secţia penală, decizia nr. 106 din 25 ianuarie 1994

Unitate legală de infracţiune. Infracţiune complexă, şi nu concurs de infracţiuni C. pen., art. 176 lit. b) şi c), art. 175 lit. c), art. 174 Uciderea a două persoane, în aceeaşi împrejurare, ca urmare a unui conflict cu acestea, constituie o singură infracţiune de omor deosebit de gravprevăzută în art. 176 lit. b) C. pen., iar nu o infracţiune de omor prevăzută în art. 174, aflată în concurs cu aceea de omor deosebit de grav prevăzută în art. 176 lit. c) din acelaşi cod, dacă între cele două fapte nu a trecut decât un timp foarte scurt. Pentru sentinţa penală nr. 23 din 13 mai 1993 a Tribunalului Brăila, inculpatul G.C. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de omor calificat prevăzută în art. 174 raportat în art. 175 lit. c), cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. şi de omor deosebit de grav prevăzută în art. 174 raportat la art. 176 lit. c), cu aplicarea art. 73 lit. b) din acelaşi cod. Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 25 septembrie 1992, inculpatul, găsind pe soţia sa G.M. în locuinţa vecinului său S.B., într-o situaţie de vădită intimitate, a ucis pe loc, cu lovituri aplicate asupra capului cu un băţ, pe S.B., iar pe soţia sa a ucis-o în curtea domiciliului lor, unde o adusese de la locuinţa primei victime. Prin decizia penală nr. 117 din 11 mai 1994, Curtea de Apel Galaţi a admis apelurile declarate de procuror şi de inculpat şi a condamnat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută în art. 174 cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. asupra victimei S.B. şi a infracţiunii de omor calificat şi deosebit de grav prevăzută în art. 174 raportat la art. 175 lit. c) şi art. 176 lit. c), cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., asupra victimei G.M. Recursul în anulare declarat în cauză este fondat. Din examinarea hotărârilor pronunţate în cauză şi a lucrărilor dosarului rezultă că instanţele, întemeindu-se pe probele administrate, au stabilit corect starea de fapt şi vinovăţia inculpatului, însă au dat o încadrare juridică greşită faptelor de omor săvârşite de acesta. În speţă, în cadrul aceluiaşi conflict şi în aceeaşi împrejurare, inculpatul, datorită atitudinii provocatoare a celor două victime, le-a aplicat lovituri ce au avut ca urmare moartea acestora. Stabilindu-se că inculpatul a ucis ambele victime în aceeaşi împrejurare, la scurt timp una de cealaltă, instanţele trebuiau să constate că actele de violenţă săvârşite de inculpat constituie o unitate infracţională, iar nu concurs de infracţiuni şi să încadreze în drept fapta ca infracţiune de omor calificat şi deosebit de grav prevăzută în art. 174 raportat la art. 175 lit. c) şi art. 176 lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) din acelaşi cod. C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2938 din 30 noiembrie 1995 Unitate naturală de infracţiune. Mai mulţi subiecţi pasivi. Infracţiune unică de ultraj, şi nu evadare când lipseşte intenţia C. pen., art. 239 alin. (3) şi (4), art. 269, art. 270 1. Fapta de vătămare corporală săvârşită în aceeaşi împrejurare, în mod neîntrerupt şi pe baza unei unice rezoluţii infracţionale, asupra a doi agenţi de poliţie aflaţi în exerciţiul funcţiunii constituie o infracţiune unică de ultraj, existând o unitate naturală de infracţiune, care exclude concursul de infracţiuni în raport cu pluralitatea de subiecţi pasivi. 2. Fapta de vătămare corporală săvârşită de doi inculpaţi asupra agenţilor de poliţie care aduc la îndeplinire un mandat de executare a pedepsei închisorii emis împotriva unuia dintre inculpaţi, urmată de fuga acestora, constituie numai infracţiunea de ultraj, iar nu şi infracţiunea de evadare şi, respectiv, înlesnire a evadării, întrucât lipseşte intenţia, dacă nici unul dintre inculpaţi nu cunoştea faptul că pe numele unuia dintre aceştia a fost emis un mandat de executare a pedepsei închisorii şi că are de executat o pedeapsă. Notă: cu privire la existenţa unei infracţiuni unice de ultraj, în sens contrar decizia nr. 1136 din 6 martie 2003, publicată. Prin sentinţa penală nr. 99 din 31 mai 2004, Tribunalul Caraş-Severin a condamnat pe inculpaţii M.A. şi M.C. pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj prevăzută în art. 239 alin. (3)

68

şi (4) C. pen. şi, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul M.A. pentru infracţiunea de evadare prevăzută în art. 269 alin. (2) C. pen., iar pe inculpatul M.C., pentru infracţiunea de înlesnire a evadării prevăzută în art. 270 alin. (2) şi (3) C. pen. Instanţa a reţinut că, la 18 aprilie 2003, agenţii de poliţie P.A. şi D.A., aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi având de pus în executare un mandat de executare a pedepsei închisorii prin care s-a ordonat arestarea condamnatului M.A., l-au imobilizat pe acesta şi l-au condus spre sediul poliţiei. În faţa sediului poliţiei, agenţii de poliţie au fost atacaţi de inculpatul M.C., care a încercat să-l elibereze pe inculpatul M.A. Astfel, inculpatul M.C. a sărit în spatele agentului de poliţie P.A., lovindu-l, iar inculpatul M.A. a lovit cu picioarele şi pumnii pe cei doi agenţi de poliţie, după care ambii inculpaţi au fugit. În urma agresiunii, părţii vătămate D.A. i-au fost cauzate leziuni traumatice pentru a căror vindecare au fost necesare 5 zile de îngrijiri medicale, iar părţii vătămate P.A., leziuni traumatice pentru a căror vindecare au fost necesare 2 zile de îngrijiri medicale. Prin decizia penală nr. 3 din 29 noiembrie 2004, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul procurorului, majorând pedepsele aplicate inculpaţilor şi a respins apelurile acestora. Recursul declarat de procuror, cu privire la greşita achitare a inculpatului M.A. pentru săvârşirea infracţiunii de evadare, şi a inculpatului M.C. pentru săvârşirea infracţiunii de înlesnire a evadării, precum şi pentru greşita nereţinere a două infracţiuni de ultraj, este nefondat. În cauză, s-a dat eficienţă prevederilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că faptele inculpaţilor care, la 18 aprilie 2003, au lovit pe agenţii de poliţie D.A. şi P.A., aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, producând părţii vătămate D.A. leziuni traumatice pentru a căror vindecare au fost necesare 5 zile de îngrijiri medicale, iar părţii vătămate P.A., leziuni traumatice care au necesitat 2 zile de îngrijiri medicale, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj prevăzută în art. 239 alin. (3) şi (4) C. pen. Inculpaţii care, în aceeaşi împrejurare, au vătămat pe cei doi agenţi de poliţie, aflaţi în îndeplinirea unei atribuţii de serviciu, şi anume punerea în executare a unui mandat privind pe inculpatul M.A., au săvârşit fiecare dintre aceştia o infracţiune unică de ultraj, întrucât au acţionat cu aceeaşi ocazie şi în mod neîntrerupt, în baza unei unice rezoluţii infracţionale, existând, prin urmare, o unitate naturală de infracţiune, ce exclude existenţa unui concurs de infracţiuni în raport cu pluralitatea de subiecţi pasivi. Instanţele au reţinut în mod corect nevinovăţia inculpatului M.A. pentru infracţiunea prevăzută în art. 269 alin. (2) C. pen. şi a inculpatului M.C. pentru infracţiunea prevăzută în art. 270 alin. (2) şi (3) din acelaşi cod, întrucât lipseşte intenţia. Aşa cum rezultă din probele administrate, în speţă nu au fost respectate prevederile art. 422 C. proc. pen. referitoare la executarea mandatului în ceea ce priveşte înmânarea unui exemplar al acestuia. Din înscrisurile existente la dosar rezultă că inculpatul M.A. nu cunoştea faptul că mai are de executat vreo pedeapsă, fiind liberat la 9 octombrie 2002, iar inculpatul M.C. nu cunoştea că M.A. are de executat o pedeapsă şi că pe numele acestuia a fost emis un mandat de executare a pedepsei închisorii. În aceste condiţii, în mod corect instanţele au constatat că actele de violenţă săvârşite de inculpaţii M.A. şi M.C. se circumscriu numai conţinutului constitutiv al infracţiunii de ultraj, iar nu şi al celor de evadare sau de înlesnire a evadării, întrucât cei doi inculpaţi, sub aspect subiectiv, nu cunoşteau nici că agenţii de poliţie aveau de executat un mandat de executare a pedepsei şi nici că ar exista o pedeapsă de executat de către M.A. În consecinţă, recursul procurorului a fost respins. I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5197 din 15 septembrie 2005

69

Formele unităţii legale – infracţiune complexă. Distincţie între infracţiunile care alcătuiesc infracţiunea complexă şi concursul de infracţiuni C. pen., art. 41 alin. (3), art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1 lit. a), e) şi g), art. 211 alin. (2) lit. b) şi c), alin. (21) lit. a) Lovirea persoanei vătămate aflate în stradă în scopul de a o jefui, negăsirea unor bunuri asupra ei şi fuga acesteia spre a se salva, urmată de îndată de sustragerea unor bunuri din autoturismul persoanei vătămate aflat în apropiere constituie infracţiunea complexă de tâlhărie, iar nu tentativă de tâlhărie în prima fază şi furt în cea de-a doua, deoarece fapta are caracterul unei infracţiuni unice în raport cu persoana victimei, cu timpul şi locul săvârşirii faptei şi cu scopul urmărit de făptuitor. Prin sentinţa nr. 1050 din 14 noiembrie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a condamnat pe inculpatul I.D. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de tâlhărie şi a complicităţii la infracţiunea de furt calificat, iar pe inculpatul B.M. pentru complicitate la tentativa de tâlhărie şi furt calificat, prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie pentru ambii inculpaţi. S-a reţinut că, la 23 iulie 2002, inculpaţii au lovit partea vătămată şi au căutat dacă are bani asupra ei. Aceasta a reuşit să fugă, iar inculpaţii au mers la autoturismul din care partea vătămată coborâse, au sustras de acolo borseta acesteia, împărţind conţinutul. Instanţă a considerat că prima faptă a inculpaţilor constituie tentativă la tâlhărie, respectiv complicitate la aceasta, iar sustragerea din autoturism a fost considerată furt, respectiv complicitate la aceasta. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin decizia nr. 413 din 2 iunie 2004, a admis apelul procurorului, a schimbat încadrarea juridică dată faptelor şi a condamnat pe inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie. Recursurile declarate de inculpaţi sunt nefondate. Potrivit art. 211 C. pen., furtul săvârşit prin violenţă constituie infracţiunea de tâlhărie. În speţă, nu se poate disocia activitatea inculpaţilor de lovire de cea de însuşire a bunurilor, faţă de modul cum au acţionat şi perioada scurtă de timp între lovire şi furt, cum nici poziţia lor psihică, din moment ce partea vătămată nu mai avea posesia bunurilor, găsindu-şi refugiu în scara unui bloc, în urma agresiunii. În consecinţă, încadrarea juridică dată faptei de către instanţa de apel este în concordanţă cu probele administrate şi întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, motiv pentru care recursul inculpaţilor a fost respins. I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5886 din 10 noiembrie 2004

70

V. PLURALITATEA DE INFRACȚIUNI Termenul de „pluralitate de infracţiuni”, într-o accepţiune largă, desemnează un grup de două sau mai multe infracţiuni. O pluralitate de infracţiuni nu este însă relevantă din punct de vedere juridic decât dacă între cele două sau mai multe infracţiuni care o alcătuiesc există o anumită legătură din care decurg anumite consecinţe juridice. Această legătură poate fi personală (in personam), în sensul că toate infracţiunile au fost săvârşite de aceeaşi persoană, sau reală (in rem) atunci când între infracţiunile care alcătuiesc pluralitatea există o legătură obiectivă de loc, de timp, de cauzalitate etc. În accepţiunea restrânsă a termenului, prin pluralitate de infracţiuni, în teoria dreptului penal şi în legislaţia penală, se înţelege un număr de două sau mai multe infracţiuni săvârşite de aceeaşi persoană. Pluralitatea de infracţiuni, ca instituţie a dreptului penal, prezintă interes teoretic şi practic, datorită consecinţelor pe care le poate avea pe planul răspunderii penale a făptuitorului, al modului şi mijloacelor de reacţie împotriva acestuia. Sediul materiei. Codul penal în vigoare reglementează pluralitatea de infracţiuni în Cap. IV din Titlul V al Părţii generale, în textele art. 32-40. Localizarea materiei pluralităţii de infracţiuni nu este întâmplătoare, ci are la bază logica potrivit căreia, înainte de a se stabili formele de manifestare a pluralităţii infracţionale, se impune a fi reglementat cadrul legal de existenţă al pluralităţii. 71

În noul Cod penal, pluralitatea de infracţiuni a fost aşezată în capitolul VII din Titlul II, în textul art. 46-53. Formele pluralităţii de infracţiuni În teoria dreptului penal şi în legislaţia penală sunt cunoscute mai multe forme de pluralităţi de infracţiuni, dintre care cele mai importante sunt: concursul de infracţiuni; recidiva; pluralitatea intermediară. Legea noastră penală prevede în mod expres, ca principale forme ale pluralităţii de infracţiuni, concursul de infracţiuni şi recidiva. Astfel, în art. 32 alin. l C. pen. se arată că pluralitatea de infracţiuni constituie, după caz, fie concurs de infracţiuni, fie recidivă. În acelaşi timp, însă, legea penală consacră în mod implicit şi forma pluralităţii intermediare de infracţiuni, între concurs şi recidivă, prevăzând în dispoziţiile din art. 40 C. pen. reguli speciale de sancţionare a infractorului care, după condamnarea definitivă pentru o infracţiune, săvârşeşte din nou o infracţiune, fără să fie îndeplinite condiţiile pentru existenţa stării de recidivă. Criteriul de distincţie între cele două forme de bază ale pluralităţii de infracţiuni, concursul de infracţiuni şi recidiva, îl constituie existenţa (sau inexistenţa) unei hotărâri judecătoreşti definitive, de condamnare. Toate infracţiunile săvârşite de aceeaşi persoană, înainte ca aceasta să fi fost condamnată definitiv, prezintă întotdeauna forma concursului de infracţiuni. Infracţiunile săvârşite de aceeaşi persoană, după ce aceasta a fost condamnată definitiv, printr-o hotărâre judecătorească, pentru una sau mai multe infracţiuni, alcătuiesc cea de a doua formă de bază a pluralităţii, şi anume, recidiva. Pluralitatea intermediară, a treia formă a pluralităţii, se realizează atunci când o persoană, după ce a fost condamnată definitiv pentru una sau mai multe infracţiuni, săvârşeşte din nou o infracţiune înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia ori în stare de evadare şi 72

nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa stării de recidivă. Pluralitatea intermediară este, deci, o pluralitate de infracţiuni care nu constituie nici concurs de infracţiuni, nici recidivă. Ea prezintă anumite trăsături caracteristice ale celor două forme de bază şi reprezintă o formă intermediară între ele.

1. Concursul de infracţiuni În teoria dreptului penal şi în legislaţia penală (art.33 lit. a C. pen.), concursul de infracţiuni este definit ca o formă a pluralităţii de infracţiuni constând din două sau mai multe infracţiuni săvârşite de aceeaşi persoană înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. Condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiuni sunt următoarele: • să se fi săvârşit două sau mai multe infracţiuni, oricare ar fi natura sau gravitatea acestora. Infracţiunile pot avea forma faptului consumat sau a unei tentative pedepsibile, după cum pot consta în participarea la săvârşirea acestora în calitate de autor, instigator sau complice (art. 144 C. pen.). Nu interesează forma de vinovăţie cu care sunt săvârşite diferitele infracţiuni, putând fi săvârşite unele cu intenţie, altele din culpă sau cu intenţie depăşită. Infracţiunile care alcătuiesc concursul de infracţiuni pot fi de aceeaşi natură sau de natură diferită (de exemplu, două sau trei infracţiuni de furt, două sau trei infracţiuni de înşelăciune, două sau mai multe infracţiuni de fals, două sau mai multe infracţiuni de trafic de droguri etc. ori, dimpotrivă, o infracţiune de viol, alta de lipsire de libertate şi alta de perversiuni sexuale; o infracţiune de furt, alta de ucidere din culpă şi alta de părăsire a locului accidentului etc. În prima situaţie, când infracţiunile care alcătuiesc concursul sunt de aceeaşi natură, acesta poartă denumirea de concurs omogen, iar în cealaltă situaţie, 73

când infracţiunile care alcătuiesc concursul nu sunt de aceeaşi natură, acest concurs se numeşte eterogen. Concursul omogen (două, trei sau cinci furturi săvârşite de aceeaşi persoană) nu trebuie confundat cu infracţiunea continuată, cu care se aseamănă, dar de care se deosebeşte prin pluralitatea de rezoluţii infracţionale, corespunzătoare pluralităţii faptelor săvârşite; • infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană. Identitatea subiectului activ al infracţiunilor ce alcătuiesc pluralitatea este de esenţa concursului de infracţiuni. Nu se cere ca făptuitorul să săvârşească cele două sau mai multe infracţiuni în aceeaşi calitate, contribuţia sa putând fi la unele de autor, la altele de instigator, la altele de complice. De asemenea, persoana poate săvârşi singură unele dintre infracţiuni, iar altele împreună cu alte persoane, în participaţie; • infracţiunile să fie săvârşite înainte de condamnarea definitivă a făptuitorului pentru vreuna dintre ele. Nu pot constitui concurs de infracţiuni decât infracţiunile pentru care făptuitorul încă n-a fost condamnat definitiv, chiar dacă este urmărit sau chiar trimis în judecată şi chiar dacă s-a pronunţat împotriva sa o hotărâre de condamnare, câtă vreme această hotărâre nu a rămas definitivă în cazurile şi modurile prevăzute de lege (art. 416-417 C. pr. pen.). Esenţial pentru existenţa concursului este ca infracţiunile să fie săvârşite înainte de data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru vreuna dintre ele, chiar dacă descoperirea lor ar fi ulterioară acestei date; • infracţiunile săvârşite sau cel puţin două dintre ele să poată fi supuse judecării, adică să aibă şi să-şi păstreze caracterul infracţional şi să poată atrage răspunderea penală a făptuitorului. Astfel, dacă în legătură cu două din cele două presupuse infracţiuni se constată existenţa unor cauze care înlătură caracterul penal al faptei (legitimă apărare, caz fortuit, eroare de fapt etc.) sau dacă intervine ulterior o cauză care înlătură răspunderea penală 74

(amnistie, prescripţie, lipsa plângerii prealabile etc.), în toate aceste cazuri, rămânând o singură infracţiune susceptibilă de a fi supusă judecăţii, nu există concurs de infracţiuni. Acelaşi efect îl produce şi intervenţia unor cauze de nepedepsire generale (de exemplu, desistarea sau împiedicarea rezultatului, art. 220 C. pen., împiedicarea săvârşirii faptei, art. 30 C. pen. etc.) sau speciale (de exemplu, denunţarea de către mituitor a luării de mită, art. 255 alin. 3 C. pen., retragerea mărturiei mincinoase, art. 260 alin. 2 C. pen. etc.). Forme şi modalităţi. Concursul de infracţiuni se prezintă sub două forme diferite în raport cu modul în care se săvârşesc infracţiunile concurente, şi anume concursul real sau material şi concursul ideal sau formal de infracţiuni. Aceste forme sunt prevăzute şi descrise în prevederile art. 33 lit. a şi b din actualul Cod penal. a) Concursul real (material) de infracţiuni. Această formă a concursului se caracterizează prin împrejurarea că cele două sau mai multe infracţiuni care îl alcătuiesc sunt săvârşite prin două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni distincte, adică prin tot atâtea acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul unei infracţiuni de sine stătătoare (de exemplu, după ce a săvârşit o tâlhărie, făptuitorul a tulburat grav liniştea publică, iar la intervenţia organelor poliţiei a proferat insulte şi ameninţări la adresa acestora). Infracţiunile pot fi diferite (concurs eterogen) sau de acelaşi fel (concurs omogen), se săvârşesc de regulă succesiv, dar uneori pot fi săvârşite simultan (de exemplu, făptuitorul loveşte şi insultă sau calomniază în acelaşi timp o persoană, pătrunde fără drept în locuinţa unei persoane şi o loveşte etc.), pot fi săvârşite în acelaşi loc sau în locuri diferite etc. Nu interesează dacă între infracţiunile concurente există sau nu vreo legătură obiectivă. În cazul în care între infracţiunile concurente există legătură, concursul poartă denumirea de concurs cu conexitate (caracterizat). În practică, asemenea situaţii se întâlnesc relativ frecvent, ceea ce face să existe două modalităţi ale concursului de infracţiuni: – concurs simplu, la care între infracţiunile ce îl compun nu există legătură obiectivă (in rem); 75

– concurs cu conexitate (caracterizat), format din infracţiuni între care există o asemenea legătură. Legea penală în vigoare se referă în mod explicit la concursul cu conexitate, prevăzând, în dispoziţia din art. 33 lit. a partea finală, că există concurs de infracţiuni chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea alteia (concurs cu conexitate etiologică) sau pentru ascunderea ei (concurs cu conexitate consecvenţională). Faptul că legea se referă doar la aceste două forme ale conexităţii nu înseamnă că numai în aceste cazuri poate exista concurs cu conexitate, ci, dimpotrivă, că legiuitorul a vrut să precizeze tocmai contrariul, şi anume că există concurs de infracţiuni, oricare ar fi caracterul legăturii reale dintre infracţiunile concurente, deci oricare ar fi forma conexităţii acestora. Precizarea pe care legiuitorul o face în legătură cu cele două forme ale concursului cu conexitate are ca scop să excludă confuzia pe care o creează teoria zisă a unităţii infracţionale între infracţiunea mijloc şi infracţiunea scop, teorie susţinută în trecut de unii autori şi însuşită şi de practica judiciară mai veche. Potrivit acestei teorii, atunci când o infracţiune serveşte ca mijloc pentru comiterea sau ascunderea alteia (de exemplu, falsificarea unui înscris oficial pentru a se putea comite sau ascunde o evaziune fiscală), cele două fapte alcătuiesc o singură infracţiune, şi anume infracţiunea scop în care se absoarbe, pierzându-şi autonomia, infracţiunea mijloc. Teoria infracţiunii unice mijlocscop este neconvingătoare şi evident greşită, pentru că ignoră existenţa a două infracţiuni de sine stătătoare din care legiuitorul nu înţelege să construiască o unitate. Pe de altă parte, aplicarea acestei teorii ar duce la soluţii inadmisibile în cazul în care infracţiunea mijloc ar fi mai gravă decât infracţiunea scop (de exemplu, în cazul în care este ucisă o persoană pentru a se ascunde un furt). În jurisprudenţă, această teorie a fost şi este infirmată în mod constant prin soluţiile pronunţate, inclusiv de către instanţa supremă. De altfel, legiuitorul a soluţionat această falsă problemă prin reglementarea din textul art. 33 lit. a teza finală a actualului Cod penal.

76

b) Concursul ideal (formal) de infracţiuni. În teoria dreptului penal şi potrivit legii penale (art. 33 lit. b C. pen.), concursul de infracţiuni îmbracă forma concursului zis ideal sau formal atunci când în acţiunea sau inacţiunea săvârşită de o persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, se găsesc realizate elementele constitutive ale două sau mai multor infracţiuni. Ceea ce caracterizează şi diferenţiază concursul ideal de concursul real este împrejurarea că cele două sau mai multe infracţiuni care îl compun sunt săvârşite nu prin tot atâtea acţiuni sau inacţiuni, ca în cazul concursului real, ci printr-o singură acţiune sau inacţiune în care sunt comprimate elementele caracteristice obiective şi subiective ale acestor infracţiuni. Astfel, există concurs ideal de infracţiuni, de exemplu, atunci când, în urma unui accident de circulaţie, o persoană a decedat, iar alte două au suferit vătămări corporale grave; când, printr-o acţiune de împuşcare, o persoană a fost ucisă, iar alte două au suferit leziuni grave, soldate cu infirmităţi etc. În teoria dreptului penal a fost susţinută în trecut teza că în cazul concursului ideal sau formal ar exista numai aparent o pluralitate de 77

infracţiuni, argumentîndu-se că, fiind săvârşită o singură acţiune sau inacţiune, numai în chip „ideal” s-ar putea concepe o pluralitate de infracţiuni, dar că în realitate ar exista o singură infracţiune. Această teză a fost combătută, argumentându-se că, în realitate, în pofida unei aparenţe de unitate, există o pluralitate reală de infracţiuni, fiecare cu trăsăturile sale caracteristice, în aceleaşi condiţii ca şi la concursul real, cu singura deosebire că aici elementele obiective au fost comprimate într-o singură acţiune sau inacţiune.

Tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni Cazul concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică Sisteme de sancţionare Persoana fizică ce săvârşeşte mai multe infracţiuni demonstrează, prin perseverenţa sa infracţională, o periculozitate socială care impune sisteme de sancţionare adecvate, în măsură să asigure realizarea cât mai eficace a funcţiilor şi rolului preventiv-educativ ale pedepsei, cu cele două componente: constrângere şi reeducare. În doctrina penală şi în legislaţia penală există trei sisteme de sancţionare a concursului de infracţiuni, şi anume: • sistemul cumulului aritmetic, potrivit căruia instanţa de judecată stabileşte pentru fiecare infracţiune câte o pedeapsă, după care le adiţionează şi dispune executarea pedepsei rezultate din adunarea aritmetică a acestora. Acest sistem este criticat şi rar aplicat în legislaţia unor state, întrucât este considerat rigid şi excesiv de aspru (s-a susţinut, printre altele, că, în cazul pedepselor privative de libertate, poate conduce la pedepse executabile care depăşesc durata de viaţă a unui om); 78

• sistemul absorbţiei, potrivit căruia, după stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă, pedepsele mai mici să fie absorbite în pedeapsa cea mai mare care urmează să fie executată. A fost criticat şi acest sistem, susţinându-se, în esenţă, că este excesiv de blând, inducând infractorului impresia că infracţiunile mai puţin grave rămân nepedepsite şi că, astfel, acest sistem reprezintă o încurajare, pentru infractorul care săvârşeşte o infracţiune gravă, să comită şi alte infracţiuni, mai puţin grave, pentru care pedepsele vor fi absorbite în pedeapsa pentru infracţiunea mai gravă; • sistemul cumulului juridic, potrivit căruia, după stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă, instanţa de judecată va aplica pedeapsa cea mai grea, la care se poate adăuga un spor. Acest spor poate fi obligatoriu sau facultativ, fix sau variabil, în aşa fel încât să asigure o justă proporţionalizare a pedepsei în fiecare caz concret. Acest sistem este cel mai frecvent prevăzut în legislaţiile statelor şi este cel mai agreat în doctrina penală. Sistemul cumulului juridic este adoptat şi de actualul Cod penal român. Acest sistem, denumit al cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil, este unic pentru ambele forme ale concursului, având unele particularităţi în raport cu felul şi genul sancţiunilor de drept penal. Vom prezenta în continuare modul în care este reglementat în actualul Cod penal şi cum funcţionează acest sistem. Aplicarea pedepsei principale în cazul concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică Sediul materiei este art. 34 din C.pen., care, potrivit recentei modificări, poartă denumirea marginală de „pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana fizică”. Potrivit art. 34 C.pen., în caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte, iar dintre acestea, se aplică pedeapsa după cum urmează: a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă;

79

b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani; c) când s-au stabilit numai amenzi, se aplică cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă aest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim; d) când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda, în totul sau în parte; e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, potrivit dispoziţiei de la lit. b, la care se poate adăuga amenda, potrivit dispoziţiei de la lit. c. Prin aplicarea dispoziţiilor din alineatul precedent, nu se poate depăşi totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente. Din economia textului de lege menţionat, rezultă că aplicarea pedepsei principale se face în două etape obligatorii, şi anume: etapa stabilirii pedepsei pentru fiecare infracţiune; etapa aplicării pedepsei rezultante (care urmează a fi executată). Etapa stabilirii pedepsei pentru fiecare infracţiune în parte constă în activitatea instanţei de judecată de individualizare a pedepsei, pentru fiecare infracţiune în parte, din cele care formează pluralitatea. Practic, instanţa procedează la izolarea fiecărei infracţiuni din cele concurente şi, făcând abstracţie de celelalte infracţiuni care alcătuiesc concursul, stabileşte pedeapsa concretă, prin aplicarea criteriilor legale şi judiciare de individualizare, prevăzută de art. 72 C.pen. Cea de a doua etapă, aplicarea pedepsei rezultante, se realizează printr-o evaluare a întregii activităţi infracţionale, care alcătuieşte concursul, în aşa fel încât pedeapsa rezultantă care urmează să fie executată să reflecte şi să corespundă gradului de pericol social rezultat din săvârşirea infracţiunilor concurente.

80

Stabilirea pedepsei rezultante se realizează de către instanţă, potrivit dispoziţiilor mai sus-arătate ale art. 34 lit. a-d C.pen., în raport cu genul şi felul pedepselor principale stabilite pentru fiecare infracţiune concurentă. Aplicarea pedepselor complementare Pedepsele complementare sunt cele arătate în art. 53 pct. 2 C.pen. şi urmează să fie examinate într-un alt capitol, destinat instituţiei sancţiunilor de drept penal. Sediul materiei pedepselor complementare, în cazul concursului de infracţiuni, este art. 35 C.pen., care prevede următoarele: • dacă pentru una dintre infracţiunile concurente s-a stabilit şi o pedeapsă complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa închisorii; • dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare, de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa închisorii; • dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, se aplică cea mai grea dintre acestea.

Aplicarea măsurilor de siguranţă Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală (art. 111 C.pen.). Avându-se în vedere scopul măsurilor de siguranţă de a înlătura stări de pericol, pentru a preveni săvârşirea altor infracţiuni, legiuitorul a raţionat că atunci când instanţa decide să aplice măsuri de siguranţă, pentru infracţiunile concurente, aceste măsuri se cumulează. Sub acest aspect, potrivit recentei modificări, alineatul 4 al art. 35 C.pen.

81

prevede că măsurile de siguranţă de natură diferită sau de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit, luate în cazul infracţiunilor concurente, se cumulează. În ipoteza în care s-au dispus mai multe măsuri de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, dar pe durate diferite, se aplică o singură dată măsura de siguranţă cu durata cea mai lungă. Această nouă ipoteză constituie o reglementare nouă, introdusă prin alin. 5 al art. 35 C.pen., şi ea are raţiunea de a completa reglementarea cu o soluţie necesară unor situaţii apărute în realitatea procesual penală, când se impune luarea faţă de aceeaşi persoană a mai multor măsuri de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, dar pe durate diferite. În sfârşit, teza ultimă a alineatului 5, recent introdus la art. 35 C.pen., prevede că „în cazul măsurilor de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, luate conform art. 118 alin.1 lit.a-e C.pen., acestea se cumulează”. Această teză se referă la măsura de siguranţă a confiscării speciale, în cazurile în care se impune luarea acestei măsuri într-o cauză penală, faţă de acelaşi infractor, a tuturor lucrurilor produse prin fapta penală săvârşită; a celor care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea infracţiunii; a celor date pentru a determina săvârşirea infracţiunii sau pentru a-l răsplăti pe infractor; a celor dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii, precum şi a celor deţinute contra dispoziţiilor legale.

Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente săvârşite de persoana fizică În cazul în care toate infracţiunile care alcătuiesc concursul fac obiectul aceluiaşi dosar penal, care se judecă deodată, în faţa aceleiaşi instanţe, stabilirea şi aplicarea sancţiunilor de drept penal se realizează potrivit textelor art. 34 şi 35 C.pen., mai sus examinate. Există însă cazuri când acelaşi infractor este judecat pentru infracţiuni concurente, în cauze diferite, la termene diferite, de aceeaşi instanţă ori de 82

instanţe diferite. Asemenea situaţii se întâlnesc în practică, destul de frecvent, deoarece nu toate infracţiunile sunt descoperite şi instrumentate în acelaşi timp şi în aceeaşi cauză penală. În asemenea cazuri, operaţiunea prin care se realizează aplicarea dispoziţiilor referitoare la sancţionarea concursului de infracţiuni poartă denumirea de contopire a pedepselor. Aşadar, contopirea pedepselor reprezintă acea operaţiune prin care instanţa de judecată face aplicarea dispoziţiilor legale privind sancţionarea concursului de infracţiuni, în cazul unor condamnări separate pentru infracţiuni concurente. Sediul materiei este art. 36 din actualul Cod penal. Denumirea marginală a acestui text, recent modificată, este următoarea: „Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente săvârşite de persoana fizică”. Modificarea a fost impusă de introducerea în Codul penal a persoanei juridice, ca un nou subiect activ al infracţiunii şi al răspunderii penale. Potrivit reglementării din acest text de lege, operaţia de contopire se poate realiza, după cum urmează, în două ipoteze: • când infractorul, condamnat definitiv pentru una sau mai multe infracţiuni, este judecat ulterior pentru alte infracţiuni concurente. Într-o asemenea situaţie, instanţa care judecă ultimele infracţiuni concurente va stabili câte o pedeapsă pentru fiecare infracţiune din cele deduse judecăţii ulterioare, iar apoi le va contopi cu pedepsele stabilite anterior şi, în final, va aplica pedeapsa cea mai grea, potrivit prevederilor art. 34 C.pen. În cazul în care au fost aplicate şi pedepse complementare ori măsuri de siguranţă, instanţa va face şi aplicarea art. 35 C.pen. Trebuie menţionat că, dacă pedepsele anterioare au fost supuse contopirii cu aplicarea unui spor, ele vor fi descontopite, vor fi repuse fiecare în individualitatea lor şi apoi vor fi recontopite, împreună cu noile pedepse, cu aplicarea unui spor cel puţin egal cu cel anterior (deoarece sporul anterior fusese aplicat prin hotărâre judecătorească definitivă şi dobândise autoritate de lucru judecat); • când infractorul a fost condamnat definitiv pentru toate infracţiunile concurente, însă prin hotărâri judecătoreşti diferite. În asemenea situaţii, instanţa învestită cu cererea de contopire a tuturor pedepselor va descontopi pedepsele contopite anterior, va înlătura sporurile aplicate şi va repune pedepsele în individualitatea lor, iar apoi va proceda la recontopirea 83

pedepselor, aplicând cea mai grea dintre pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente, la care va trebui să aplice un spor cel puţin egal cu cel mai mare care a fost înlăturat la descontopire. Evident că atunci când instanţa stabileşte sporul pentru întreaga pluralitate de infracţiuni, va trebui să evalueze atât numărul, cât şi natura pedepselor stabilite anterior şi care reflectă gradul de pericol social al infracţiunilor judecate anterior definitiv. În ipoteza în care condamnatul a executat integral sau în parte pedeapsa aplicată prin hotărârea judecătorească anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile concurente, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 36 alin. 3 C.pen. În situaţia în care pedeapsa detenţiei pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii, aceasta se va contopi după aceleaşi reguli mai sus arătate (art. 36 alin. 4 C.pen.).

Situaţii speciale În cazul în care, după contopirea pedepselor, intervine amnistia sau graţierea, se va proceda după cum urmează: – amnistia şi, respectiv, graţierea nu se vor aplica la pedeapsa rezultantă, ci la fiecare infracţiune concurentă şi, respectiv, la fiecare pedeapsă; – când actul de amnistie sau graţiere este incident numai unora dintre infracţiuni ori dintre pedepse, se va dispune descontopirea pedepselor, care vor fi repuse în individualitatea lor şi, apoi, se va aplica amnistia ori graţierea, după care pedepsele rămase executabile se vor recontopi şi, bineînţeles, se 84

va reaprecia sporul (dacă rămâne de executat numai o singură pedeapsă, sporul va fi înlăturat, iar dacă nu se mai execută majoritatea pedepselor, sporul iniţial va putea fi redus şi chiar înlăturat). Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente săvârşite de persoana juridică Potrivit art. 401, recent introdus prin ultima modificare a Codului penal, în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana juridică, se stabileşte pedeapsa amenzii pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică amenda cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul special, prevăzut în art. 711 alin. 2 sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la o treime din acel maxim. În ipoteza în care o persoană juridică definitiv condamnată este judecată ulterior pentru o infracţiune concurentă, precum şi atunci când, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că persoana juridică suferise şi o altă condamnare definitivă, pentru o infracţiune concurentă, instanţa va proceda conform dispoziţiilor art. 401, mai sus arătate. Referitor la modul în care se aplică pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă luate faţă de o persoană juridică pentru infracţiuni concurente, art. 401, în alin. 3, C. pen. prevede că sunt aplicabile dispoziţiile art. 35, referitoare la modul de aplicare a acestor pedepse şi măsuri în cazul persoanei fizice.

2. Recidiva Recidiva este o altă formă de bază a pluralităţii de infracţiuni, care constă în săvârşirea din nou a unei infracţiuni, de către o persoană care a fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune. Ceea ce caracterizează recidiva este deci împrejurarea că pluralitatea de infracţiuni săvârşite de aceeaşi persoană este realizată într-un anumit mod, şi anume: după ce făptuitorul a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune (eventual, pentru două sau mai multe infracţiuni), mai săvârşeşte ulterior, înainte de a începe 85

executarea pedepsei, în timpul executării acesteia ori în stare de evadare sau după ce a executat pedeapsa, una sau eventual mai multe infracţiuni, în anumite condiţii. Deosebirea evidentă fată de concursul de infracţiuni o constituie intervenţia unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, în dispreţul căreia infractorul continuă activitatea infracţională, săvârşind din nou o infracţiune sau mai multe. Această deosebire dintre autorul unui concurs de infracţiuni şi acela al unei recidive este dublată de o deosebire esenţială, care constă în periculozitatea celui care recidivează. Prin săvârşirea uneia sau mai multor noi infracţiuni, după ce a fost condamnat definitiv pentru o altă sau alte infracţiuni, acest infractor atrage atenţia că este incorigibil şi, deci, că prezintă un grad mare de pericol pentru societate. Această împrejurare determină pe planul dreptului penal necesitatea elaborării unor măsuri de apărare specifice. Este de reţinut, în acest sens, că existenţa recidivei stă la baza distincţiei ce se face între infractorul primar şi infractorul recidivist. Denumirea de infractor primar este dată infractorului care nu a mai fost anterior condamnat pentru una sau, eventual, pentru un concurs de infracţiuni, precum şi celui care a mai fost condamnat, însă condamnarea nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru existenţa stării de recidivă. În mod corespunzător, denumirea de infractor recidivist este dată infractorului care a mai fost condamnat şi care, după condamnarea definitivă sau după executarea pedepsei, săvârşeşte din nou o infracţiune, în condiţiile cerute de lege pentru existenţa stării de recidivă Distincţia între infractorii primari şi infractorii recidivişti este importantă, fiindcă legea penală prevede un tratament sancţionator mai sever pentru infractorul recidivist. Infractorii recidivişti sunt, apoi, exceptaţi, de regulă, de la beneficiul unor acte de clemenţă (amnistie, graţiere) şi sunt prevăzute în lege şi alte condiţii restrictive în privinţa acestora, referitor la liberarea lor condiţionată, precum şi la obţinerea reabilitării. Existenţa unei condamnări definitive a infractorului, ca trăsătură caracteristică a recidivei, determină o anumită structurare a infracţiunilor care alcătuiesc această formă a pluralităţii.

86

Aşa cum am arătat, conceptul de recidivă este condiţionat de: existenţa unei condamnări definitive a infractorului pentru una ori mai multe infracţiuni săvârşite anterior; săvârşirea din nou de către acesta a unei infracţiuni. Condamnarea definitivă şi infracţiunea săvârşită din nou apar, aşadar, ca elemente constitutive ale stării de recidivă. Acestor două elemente în teoria dreptului penal li s-a dat denumirea de termeni ai recidivei. Primul termen al recidivei este format totdeauna dintr-o condamnare definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, iar al doilea termen al recidivei este format totdeauna din săvârşirea din nou a unei infracţiuni. Cei doi termeni ai recidivei sunt ei înşişi susceptibili de numeroase variaţiuni, se pot prezenta sub forme diferite, determină la rândul lor o anumită configuraţie a stării de recidivă. Astfel, de exemplu, primul termen al recidivei poate fi o hotărâre definitivă de condamnare la pedeapsa închisorii variabilă ca durată, este posibil ca hotărârea să nu fie pusă încă în executare, să se afle în curs de executare sau ca pedeapsa să fie în întregime executată sau considerată ca executată, hotărârea de condamnare poate fi pronunţată uneori de către o instanţă judecătorească străină, pedeapsa solicitată poate privi o singură infracţiune sau un concurs de infracţiuni etc. La rândul său, cel de-al doilea termen al recidivei poate consta din săvârşirea unei infracţiuni de gravitate diferită, de acelaşi fel cu infracţiunea sau infracţiunile săvârşite anterior sau diferită de acestea, la un interval mai mare sau mai mic de timp de la executarea pedepsei etc. Reglementarea recidivei a trebuit să ţină seama de trăsăturile esenţiale şi de variaţiunile pe care le prezintă cei doi termeni ai recidivei.

Cele mai cunoscute dintre modalităţile recidivei sunt: a) Recidiva după condamnare (denumită şi recidivă postcondamnatorie sau recidiva fictivă) şi recidiva după executare (denumită şi recidiva postexecutorie sau recidivă reală). 87

Se consideră recidivă după condamnare săvârşirea din nou a unei infracţiuni mai înainte ca infractorul să fi executat în întregime pedeapsa la care a fost anterior condamnat sau mai înainte ca pedeapsa să fi fost eventual considerată ca executată. Dimpotrivă, recidiva se consideră după executare atunci când săvârşirea din nou a unei infracţiuni are loc după ce infractorul a executat în întregime pedeapsa anterioară sau după ce aceasta a fost considerată ca executată în întregime. Între cele două modalităţi există nu numai o deosebire formală, dar şi o deosebire de fond, decurgând din caracterul specific al recidivei după executare, care dovedeşte că cel condamnat nu s-a reeducat sub influenţa pedepsei, spre deosebire de recidiva după condamnare, la care proba incorigibilităţii prin pedeapsă nu este făcută. Pornind de la această deosebire, unii autori au dat denumirea de „reală” recidivei după executare şi „fictivă” sau „formală”, recidivei după condamnare. Denumirile acestea nu sunt însă justificate, deoarece şi recidiva după condamnare este tot aşa de reală ca şi recidiva după executare. Recidiva după condamnare este şi ea o dovadă a perseverenţei infracţionale a infractorului, care, în dispreţul unei condamnări definitive pronunţate împotriva sa, săvârşeşte totuşi din nou o infracţiune. De aceea, este admis că recidiva poate exista în ambele modalităţi, diferenţierea dintre ele determinând numai o oarecare deosebire de tratament. b) Recidiva generală şi recidiva specială. Recidiva este denumită generală atunci când infracţiunile săvârşite, adică infracţiunea pentru care s-a pronunţat condamnarea definitivă, şi infracţiunea săvârşită din nou sunt diferite ca gen sau specie, recidiva nefiind condiţionată de o asemănare între infracţiunile ce intră în compunerea celor doi termeni. Dimpotrivă, recidiva este specială atunci când între infracţiunile respective există asemănare, adică ele sunt de aceeaşi natură. Recidiva specială este considerată mai periculoasă, ea dovedind o anume specializare a infractorului şi deci o perseverenţă infracţională. c) Recidiva absolută şi recidiva relativă. Recidiva este denumită absolută atunci când existenţa ei nu este condiţionată de gravitatea primei 88

condamnări şi relativă atunci când pedeapsa anterioară este de o anumită gravitate şi dovedeşte perseverenţa infracţională a infractorului. d) Recidiva mare şi recidiva mică. La recidiva mare, primul termen îl constituie o condamnare la o pedeapsă de o gravitate mai mare, care relevă prin ea însăşi periculozitatea infractorului care perseverează, în aceste condiţii, săvârşind noi infracţiuni. Din contră, denumirea de mică recidivă a fost atribuită recidivei la care primul termen este format nu din una singură, ci din mai multe condamnări la pedepse mici, ce nu depăşesc o anume gravitate, considerându-se că numai după mai multe condamnări la pedepse mai uşoare infractorul relevă acea periculozitate specifică recidivistului. e) Recidiva temporară şi recidiva perpetuă. Distincţia are în vedere intervalul de timp, de la condamnare sau de la executarea pedepsei, în care trebuie să se săvârşească din nou o infracţiune pentru a exista recidivă. Din acest punct de vedere, recidiva este perpetuă atunci când se realizează, indiferent de intervalul la care s-ar săvârşi din nou o infracţiune, şi temporară atunci când se realizează numai dacă săvârşirea din nou a unei infracţiuni a avut loc înlăuntrul unui anumit termen de la condamnare sau de la executarea pedepsei anterioare. Este admisă în general recidiva temporară. f) Recidiva cu efect unic şi recidiva cu efecte progresive. Distincţia are în vedere efectele pe care le produce recidiva asupra pedepsei pentru infracţiunea săvârşită în această stare. Recidiva cu efect unic este aceea ale cărei efecte sunt aceleaşi ori de câte ori s-ar repeta starea de recidivă. Recidiva cu efecte progresive este aceea ale cărei consecinţe se agravează progresiv, cu fiecare nouă recidivă. g) Recidiva teritorială şi recidiva internaţională. Recidiva se numeşte teritorială atunci când existenţa ei este condiţionată de cerinţa ca primul său termen să fie o hotărâre de condamnare pronunţată de o instanţă naţională, spre deosebire de recidiva zisă internaţională, la care primul termen poate fi o condamnare pronunţată în străinătate. Admiterea recidivei internaţionale implică recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine şi este determinată de necesitatea cooperării internaţionale în lupta cu criminalitatea. D. Reglementarea recidivei în legea penală în vigoare în cazul persoanei fizice. În reglementarea instituţiei recidivei în dreptul nostru penal au fost 89

avute în vedere modalităţile sus-examinate. Reglementarea se face prin dispoziţiile din art. 37-39 C.pen., modalităţile principale ale recidivei fiind recidiva după condamnare, recidiva după executare şi mica recidivă, care poate fi după condamnare sau după executare. a) Recidiva după condamnare. Denumirea marginală a art. 37, sediul materiei pentru instituţia recidivei, a fost modificată recent, având denumirea „recidiva în cazul persoanei fizice”. Această modificare a fost impusă de introducerea în Codul penal a persoanei juridice, ca un nou subiect activ al infracţiunii şi al răspunderii penale. Potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. l lit. a C. pen., există recidivă pentru persoana fizică atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea mai mare de un an. Din analiza dispoziţiei legale, rezultă condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa recidivei în această modalitate. Astfel, cu privire la primul termen se cer îndeplinite următoarele condiţii: • să existe o hotărâre definitivă de condamnare a infractorului la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni. Dacă hotărârea nu era definitivă în momentul săvârşirii celei de-a doua infracţiuni, nu va exista recidivă, ci concurs de infracţiuni. De asemenea, dacă pedeapsa nu este închisoarea mai mare de 6 luni, ci de 6 luni sau mai mică, iarăşi nu va exista recidivă. Pedeapsa prevăzută în hotărârea de condamnare poate fi aplicată de instanţă pentru o singură infracţiune sau pentru un concurs de infracţiuni. În acest din urmă caz, este vorba de pedeapsa rezultată, care trebuie să fie mai mare de 6 luni, chiar dacă pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente, luate separat, nu depăşesc nici una durata de 6 luni. Poate constitui primul termen al recidivei după condamnare, ca de altfel şi al recidivei după executare, chiar şi o hotărâre de condamnare pronunţată în străinătate. Aceasta rezultă din dispoziţia din alin. 2 al art. 37 C. pen., care prevede că pentru stabilirea stării de recidivă, în aceste cazuri, se poate ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea 90

română, dacă acea hotărâre a fost recunoscută potrivit dispoziţiilor legii. Aceste dispoziţii sunt cele din art. 519 şi urm. C. pr. pen. Legea noastră penală consacră, aşadar, aşa-numita recidivă internaţională; • hotărârea de condamnare să fi fost pronunţată pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie. Această condiţie rezultă din dispoziţia prevăzută în art. 38 alin. l lit. a C. pen., dispoziţie introdusă prin Legea nr. 6/1973 de modificare a Codului penal, care prevede că la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la infracţiunile săvârşite din culpă. Prin prevederea acestei condiţii a fost subliniată trăsătura caracteristică a recidivei, aceea de a exprima perseverenţa infracţională a infractorului recidivist, perseverenţă care nu este posibilă decât în cazul infracţiunilor cu intenţie; • hotărârea de condamnare să nu fie dintre acelea în care, potrivit legii, nu se tine seama la stabilirea stării de recidivă. Legea prevede în art. 38 C. pen. ca, la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la: – infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii. Această dispoziţie are raţiunea de a-l degreva pe minor, în viitor, de urmările prejudiciabile ale unor fapte săvârşite în perioada minorităţii, când personalitatea sa era în curs de formare; – infracţiunile săvârşite din culpă. – infracţiunile amnistiate. Amnistia fiind o cauză care înlătură răspunderea penală a făptuitorului pentru infracţiunea săvârşită (art. 119 C. pen.), este firesc ca hotărârea de condamnare privitoare la o infracţiune amnistiată să nu mai poată constitui primul termen al recidivei; – faptele nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală. După cum este ştiut, dezincriminarea unei fapte (abolitio criminis) prin legea nouă face să înceteze toate consecinţele penale ale hotărârii judecătoreşti, pronunţate în baza legii vechi cu privire la acea faptă (art. 12 C. pen.). Printre consecinţele penale ale dezincriminării faptei, înlăturate prin intrarea în vigoare a legii noi, dezincriminatoare este şi aceea ca hotărârea de condamnare pronunţată pentru fapta dezincriminată să nu poată constitui primul termen al recidivei. 91

Cu privire la cel de-al doilea termen al recidivei, pentru existenţa recidivei după condamnare este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: • infractorul să săvârşească din nou o infracţiune cu intenţie. Nu se cere ca infracţiunea să fie de aceeaşi natură ca aceea pentru care infractorul a fost condamnat anterior. Legea consacră deci aşa-numita recidivă generală. Infracţiunea poate avea forma tentativei sau a faptului consumat sau poate consta în participarea la săvârşirea acestora ca autor, instigator sau complice (art.144 C.pen.). Este necesar, însă, ca infracţiunea săvârşită din nou să fie intenţionată, adică să fie săvârşită cu intenţie directă, indirectă sau depăşită (praeterintenţie). Această cerinţă, introdusă prin modificarea din 1973 a Codului penal, are ca scop restrângerea sferei recidivei la infracţiunile săvârşite cu intenţie, fiindcă numai în cazul săvârşirii acestora se poate vorbi de perseverenţa infracţională a recidivistului. În ce priveşte asimilarea intenţiei depăşite cu intenţia directă sau indirectă ca o condiţie pentru existenţa atât a primului termen, cât şi a celui de-al doilea termen al recidivei, aceasta se justifică prin împrejurarea că primum delictum din compunerea infracţiunii praeterintenţionate este săvârşit cu intenţie şi el stă la baza rezultatului mai grav, chiar dacă acesta este produs din culpă; • pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită din nou să fie închisoarea mai mare de un an. Această cerinţă, prevăzută prin modificarea Codului penal din 1973, are şi ea ca scop restrângerea sferei recidivei la infracţiuni de o anumită gravitate. Legea are în vedere pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune în configuraţia tipică a acesteia, sau, după caz, într-o variantă agravată sau atenuată. Maximul special al pedepsei închisorii pentru această infracţiune trebuie să depăşească un an. Spre deosebire deci de primul termen, a cărui gravitate se exprimă în pedeapsa aplicată de instanţa judecătorească, gravitatea celui de-al doilea termen al recidivei se exprimă în pedeapsa prevăzută de lege. Dacă această pedeapsă este închisoarea de un an sau mai mică ori amendă, infracţiunea săvârşită nu poate constitui al doilea termen al recidivei. Pedeapsa ce se ia în considerare este aceea prevăzută de lege pentru infracţiunea tip, chiar dacă infracţiunea săvârşită din nou are forma tentativei; 92

• infracţiunea care constituie cel de-al doilea termen al recidivei după condamnare trebuie să fie săvârşită înainte de începerea executării pedepsei anterioare, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare. Noua infracţiune trebuie să fie săvârşită deci în intervalul cuprins între data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi data la care pedeapsa este în întregime executată sau considerată ca executată. Nu interesează deci dacă hotărârea anterioară a fost sau nu pusă în executare, dacă executarea pedepsei a fost suspendată condiţionat sau dacă s-a dispus obligarea condamnatului la muncă corecţională, dacă condamnatul se află în penitenciar, în stare de libertate condiţionată sau în stare de evadare. Cel de-al doilea termen al recidivei constă din săvârşirea unei singure infracţiuni, care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege. Desigur, este posibil ca infractorul să săvârşească, în aceste condiţii, două, ori mai multe infracţiuni. În acest caz, starea de recidivă trebuie să se verifice în raport cu fiecare infracţiune în parte, putând exista deci o dublă sau multiplă recidivă. În acelaşi timp, cele două sau mai multe infracţiuni săvârşite după condamnarea definitivă formează un concurs de infracţiuni, constituind deci un caz în care concursul de infracţiuni se întâlneşte cu recidiva.

b)

Recidiva

după

executare.

Această

modalitate

a

recidivei

este 93

reglementată prin dispoziţia din art. 37 alin. l lit. b C. pen. care prevede că

există recidivă şi atunci cînd, după executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni, după graţierea totală a restului de pedeapsă, ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an. Recidiva după executare nu se deosebeşte, deci, în esenţă, de recidiva după condamnare decât prin împrejurarea că săvârşirea din nou a unei infracţiuni are loc după ce infractorul a executat în întregime pedeapsa anterioară sau după ce aceasta a fost considerată ca executată. Trăsăturile distinctive privesc primul termen al recidivei. Astfel, pentru existenţa primului termen al recidivei după executare se cere, ca şi în cazul recidivei după condamnare, să existe o hotărâre definitivă de condamnare a infractorului la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cu deosebirea însă că, în cazul recidivei după executare, este necesar ca pedeapsa să fie în întregime executată sau considerată ca executată ca urmare a graţierii totale sau a restului de pedeapsă pe care condamnatul o mai avea de executat la data apariţiei decretului de graţiere, sau ca urmare a prescripţiei executării acelei pedepse. Aceasta constituie, după cum se ştie, distincţia dintre recidiva după condamnare şi recidiva după executare. Celelalte condiţii sunt identice. Bineînţeles că se cere şi pentru existenţa recidivei după executare ca, în cazul dat, să nu existe vreunul din cazurile în care condamnarea nu poate constitui primul termen al recidivei (art. 38 alin. l C. pen.). De asemenea, legea prevede că nu se ţine seama, la stabilirea stării de recidiva, de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare (art. 38 alin. 2 C. pen.). Cu privire la cel de-al doilea termen ai recidivei după executare, legea prevede aceleaşi condiţii ca şi la recidiva după condamnare. Infracţiunea săvârşită din nou poate fi de orice natură, însă trebuie să fie săvârşită cu intenţie, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune trebuie să fie închisoarea mai mare de un an. Săvârşirea infracţiunii trebuie să aibă loc după data terminării executării pedepsei, după data publicării decretului de graţiere totală sau a restului de pedeapsă sau, respectiv, după data la care s-a împlinit termenul de prescripţie a executării pedepsei anterioare. 94

c) Recidiva mică. Potrivit dispoziţiei din art. 37 alin. l lit. c C. pen., există recidivă şi atunci când după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoare până la 6 luni sau după executare, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an. Legea reglementează deci aşa-numita mică recidivă, care se deosebeşte de marea recidivă prin structura primului termen, care este multiplu. Pentru existenţa primului termen al recidivei mici, legea prevede următoarele condiţii: • să existe cel puţin trei condamnări definitive, fiecare dintre ele la pedeapsa închisorii de 6 luni sau mai mică (recidivă după condamnare) sau infractorul să fi executat în întregime ori să fi beneficiat de graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori de prescripţia executării a cel puţin trei asemenea pedepse (recidivă după executare). Dacă sunt mai puţin de trei condamnări sau dacă acestea nu se referă la pedepse cu închisoare, nu poate exista primul termen al recidivei; • toate cele trei infracţiuni pentru care au fost pronunţate pedepsele respective să fie săvârşite cu intenţie, ca şi în cazul celorlalte modalităţi ale recidivei şi tot pentru a se dovedi perseverenţa infracţională a infractorului recidivist; • să nu existe vreunul din cazurile prevăzute în art. 38 alin. l şi 2 C. pen., în care condamnarea anterioară nu poate constitui primul termen al recidivei. Ca şi în cazul marii recidive, fiecare dintre pedepse poate fi aplicată pentru o singură infracţiune sau pentru un concurs de infracţiuni, cu condiţia, în acest din urmă caz, ca nici una dintre pedepse luate separat şi nici pedeapsa rezultantă, aplicată pentru toate infracţiunile concurente, să nu depăşească 6 luni închisoare. Toate condamnările trebuie să fie pronunţate de instanţe judecătoreşti române, legea neadmiţând, în cazul micii recidive, aşa-numita recidivă internaţională. În ce priveşte cel de-al doilea termen al micii recidive, condiţiile cerute pentru existenţa sa sunt aceleaşi ca şi în cazul marii recidive. Se cere ca infracţiunea săvârşită din nou, să fie comisă cu intenţie, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune să fie închisoarea mai mare de un an. 95

Recidiva în cazul persoanei juridice Noul text al art. 402, recent introdus în Codul penal, prevede că există recidivă pentru persoana juridică în următoarele cazuri: – când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată; – când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru infracţiunea anterioară a fost executată sau considerată ca executată. Tratamentul sancţionator al recidivei persoanei juridice Potrivit art. 402 alin.2 din C.pen., în cazul recidivei prevăzută în alin. 1 lit.a, amenda stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi amenda aplicată pentru infracţiunea anterioară se contopesc, potrivit art. 401 alin. 1 şi 3, cu precizarea că sporul prevăzută de art. 401 alin.1 poate fi mărit până la jumătate. În ipoteza în care amenda anterioară, aplicată persoanei juridice a fost executată în parte, contopirea se face între amenda ce a mai rămas de executat şi amenda aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior (art. 402 alin.3 C.pen.). Pentru cea de a doua modalitate a recidivei, prevăzută în art. 402 alin. 1 lit.b, se aplică pedeapsa amenzii până la maximul special, prevăzut în art. 711alin. 2 sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la două treimi din acel maxim. Ultimul alineat al art. 402 C.pen. soluţionează şi situaţia în care, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a persoanei juridice şi mai înainte ca amenda să fi fost executată sau considerată ca executată, se descoperă că persoana juridică condamnată se află în stare de recidivă. În asemenea situaţii, textul prevede că instanţa va aplica dispoziţiile din alin. 2 ale art. 402 C.pen., în cazul recidivei prevăzute în alin. 1 lit. a, iar în cazul recidivei prevăzute în alin. 1 lit. b, va face aplicarea dispoziţiilor din alin. 4 ale aceluiaşi text. 96

3. Pluralitatea intermediară Există pluralitate intermediară de infracţiuni atunci când, după condamnarea definitivă a infractorului pentru o infracţiune săvârşită anterior, acesta comite din nou o infracţiune, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării sau în stare de evadare, şi nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa stării de recidivă. Este vorba, aşadar, de o pluralitate de infracţiuni care nu constituie concurs de infracţiuni, deoarece infractorul a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune (sau pentru un concurs de infracţiuni) şi apoi, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, deci înainte de executarea în întregime a pedepsei, săvârşeşte din nou o infracţiune. Aceeaşi pluralitate de infracţiuni, astfel realizată, nu constituie nici stare de recidivă, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa recidivei. Pe lângă cerinţa unei condamnări definitive, legea prevede şi anumite condiţii atât cu privire la primul termen al recidivei, cât şi cu privire la cel deal doilea termen al acesteia, iar neîndeplinirea acestor condiţii duce la inexistenţa stării de recidivă. Astfel, de exemplu, dacă condamnarea anterioară, indiferent de durata pedepsei, este privitoare la o infracţiune săvârşită din culpă sau, deşi priveşte o infracţiune intenţionată, pedeapsa aplicată este închisoarea de 6 luni sau o pedeapsă mai uşoară, nu poate exista stare de recidivă. De asemenea, în cazul în care este realizat primul termen al recidivei, dar infracţiunea săvârşită din nou este o infracţiune din culpă, sau deşi este o infracţiune săvârşită cu intenţie pedeapsa pe care legea o prevede este închisoarea de 6 luni sau mai mică, iarăşi nu există recidivă. Toate aceste cazuri formează o situaţie intermediară între concursul de infracţiuni şi recidiva după condamnare, o pluralitate de infracţiuni care, contrar dispoziţiei art. 32 C. pen., nu constituie nici concurs de infracţiuni, nici recidivă. Consecinţe juridice. Art. 40 din actualul Cod penal prevede că, pentru pluralitatea intermediară, pedeapsa se aplică potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni. 97

APLICAŢII PRACTICE. PROBLEME IVITE ŞI SOLUŢIONATE ÎN JURISPRUDENŢĂ
Pluralitate de infracţiuni. Concurs ideal Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile unite – Decizia nr. II din 23 mai 2005 Publicată în „Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 867 din 27/09/2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, conformându- se dispoziţiilor art. 23 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la încadrarea juridică a faptelor care, în raport cu conţinutul lor concret, întrunesc atât elementele constitutive ale infracţiunii de viol, cât şi pe cele ale infracţiunii de incest. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, învederând că, în aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. b) din Codul penal, se impune ca raportul sexual cu o persoană de sex diferit, membru al familiei, cu care autorul este rudă în linie directă sau frate ori soră, săvârşit prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, să fie încadrat atât în infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul penal, cât şi în infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din acelaşi cod, în concurs ideal. Secţiile unite, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 197 alin. 2 lit. b1) şi ale art. 203 din Codul penal, în raport cu prevederile art. 33 lit. b) din acelaşi cod, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţându- se în mod diferit cu privire la încadrarea juridică ce trebuie dată faptei de a întreţine raport sexual cu o persoană de sex diferit, membru al familiei şi rudă în linie directă sau frate ori soră, săvârşită prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa. Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că fapta respectivă constituie numai infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul penal, considerând că încadrarea juridică în art. 203 din acelaşi cod, privind infracţiunea de incest, este absorbită în dispoziţia de agravare de la alin. 2 lit. b1) al art. 197 din Codul penal, care se referă la situaţia când „victimaviolului este membru al familiei”. Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că o atare faptă, săvârşită de autor asupra unui membru al familiei, cu care este rudă în linie directă sau frate ori soră, constituie atât infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul penal, cât şi infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din acelaşi cod, în concurs ideal. Aceste din urmă instanţe au procedat corect. Potrivit art. 197 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea de viol constă în „Actul sexual de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa”, iar în conformitate cu alin. 2 lit. b1) din acelaşi articol, împrejurarea dacă „victima este membru al familiei” constituie agravantă. Pe de altă parte, prin art. 203 din Codul penal se prevede că „Raportul sexual între rude în linie directă sau între fraţi şi surori” constituie infracţiunea de incest. Din prevederile acestui din urmă text de lege rezultă astfel că, în cazul în care violul a fost săvârşit asupra unui membru al familiei, care este rudă în linie directă cu autorul sau frate ori soră cu acesta, fapta este susceptibilă de a fi încadrată şi în infracţiunea de incest. Sub acest aspect, este de observat că, în raport cu prevederile art. 33 lit. b) din Codul penal, există concurs de infracţiuni (ideal) atunci „când o acţiune sau inacţiune, săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni”. Aşa fiind, faţă de prevederea menţionată, raportul sexual cu o persoană de sex diferit, care este rudă în linie directă sau frate ori soră, prin constrângerea acesteia ori profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, constituie atât infracţiunea de viol, în forma calificată prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din

98

Codul penal, dacă victima este membru al familiei în accepţiunea art. 1491 din Codul penal, cât şi infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din acelaşi cod, în concurs ideal. De aceea, în măsura în care victima raportului sexual săvârşit în condiţiile prevăzute de art. 197 alin. 1 din Codul penal este rudă în linie directă sau frat eori soră cu autorul, fapta acestuia trebuie încadrată, după caz, în infracţiunea de viol prevăzută de acest text de lege şi în infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din Codul penal, dacă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1491 din acelaşi cod, referitoare la „membru de familie”, sau în infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul penal şi în infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din Codul penal, dacă victima, rudă în linie directă sau frate ori soră, locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul. A considera altfel ar însemna a lipsi de eficienţă dispoziţia din art. 33 lit. b) din Codul penal, privind cumulul ideal de infracţiuni, ceea ce ar fi contrar reglementării de ansamblu a concursului de infracţiuni în sistemul de drept penal românesc. Ca urmare, ţinându-se seama şi de înţelesul restrâns dat noţiunii de „membru de familie” prin art. 1491 din Codul penal, în raport cu care nici nu ar putea fi absorbit în forma agravată a infracţiunii de viol, prevăzută în art. 197 alin. 2 lit. b1) din Codul penal, decât cazul în care ruda apropiată, victimă a violului, locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul, ar însemna să nu se dea nici o semnificaţie penală situaţiei când victima, rudă în linie directă sau frate ori soră, nu ar locui şi gospodări împreună cu făptuitorul, ceea ce ar fi inadmisibil, pentru că ar contraveni principiului echivalenţei în incriminarea actelor infracţionale. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 23 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se stabili că raportul sexual cu o persoană de sex diferit, care este rudă în linie directă sau frate ori soră, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, constituie atât infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 din Codul penal, cât şi infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din acelaşi cod, în concurs ideal, iar dacă victima – rudă apropiată – locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul, o atare faptă constituie infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 2 lit. b1) din Codul penal, în concurs ideal cu infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din acelaşi cod. Pentru aceste motive În numele legii d e c i d e: Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. b) din Codul penal, referitoare la concursul de infracţiuni, stabileşte: Raportul sexual cu o persoană de sex diferit, care este rudă în linie directă sau frate ori soră, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, constituie atât infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 din Codul penal şi alin. 2 lit. b1) din acelaşi articol (dacă victima locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul), cât şi infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din Codul penal, în concurs ideal. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală. Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 23 mai 2005.

99

Pluralitate de infracţiuni. Distincţie între concurs şi infracţiune unică. Tâlhărie. Furt. Infracţiune unică. Concurs. Fapte săvârşite asupra aceluiaşi patrimoniu, în aceeaşi împrejurare. Încadrare juridică Faptele succesive de furt consumat, de tentativă de furt şi de tentativă de furt prin întrebuinţare de violenţe săvârşite în aceeaşi împrejurare şi asupra aceluiaşi patrimoniu constituie, pentru toate faptele, infracţiunea unică de tâlhărie, agresiunea finală având ca scop scăparea făptuitorului de tragerea la răspundere pentru toate sustragerile consumate şi tentate, comise anterior actelor de violenţă sau, după caz, pentru păstrarea bunurilor sustrase succesiv. Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 al. 2 lit. b, d şi f şi a tentativei la infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 208 al. 1 şi art. 209 al. 1lit. g şi i C.pen. Instanţa a reţinut că, în noaptea de 26 decembrie 2001, inculpatul a pătruns prin excaladare în curtea părţii vătămate şi a scos din garaj o bicicletă pe care a dus-o la poarta curţii pentru a o lua la plecare. De asemenea, a încercat să fure autoturismul aflat în curte, dar după ce a pătruns în interiorul acestuia prin efracţie, nu a reuşit să-I pornească şi a renunţat. Apoi inculpatul a intrat în locuinţă pentru a sustrage alte bunuri; fiind surprins de partea vătămată, a lovit-o cu cuţitul pentru a-şi asigura scăparea, cauzându-i leziuni vindecabile în 8 zile. Apelul procurorului a fost admis şi s-a schimbat încadrarea juridică a faptei de furt calificat privind sustragerea bicicletei, din tentativă în infracţiune consumată. Încercarea de a sustrage autoturismul nu a fost reţinută ca infracţiune, instanţa de apel motivând că inculpatul s-a desistat, întrerupând din proprie iniţiativă executarea faptei. Procurorul a declarat recurs, cu motivarea că faptele săvârşite de inculpat constituie o unică infracţiune de tâlhărie, iar nu tâlhărie şi furt aflate în concurs. Recursul este fondat. Din probele administrate în cauză rezultă că instanţa de apel a considerat greşit că inculpatul s-a desistat de la furtul autoturismului; în realitate el a făcut acte de executare specifice acţiunii de sustragere, dar, cu toate încercările, el nu a reuşit să pornească maşina, furtul rămânând, astfel, în fază de tentativă. Această faptă, împreună cu furtul bicicletei şi încercarea de a sustrage bunuri din locuinţa părţii vătămate nu au fost comise în condiţiile unei pluralităţi de infracţiuni; inculpatul a acţionat cu intenţia de a sustrage bunuri ale părţii vătămate, ceea ce a şi reuşit în privinţa bicicletei, furtul autoturismului şi al altor bunuri rămânând în fază de tentativă. Cum faptele de sustragere au vizat acelaşi patrimoniu, fiind săvârşite prin mai multe acte de executare, în aceeaşi împrejurare, iar pentru a păstra bunurile şi a-şi asigura scăparea a lovit partea vătămată, în sarcina inculpatului trebuia să se reţină infracţiunea unică de tâlhărie prevăzută în art. 211 al. 2 lit. b, d şi f C.pen. În consecinţă recursul declarat de procuror a fost admis, s-a schimbat încadrarea juridică în sensul celor ce preced şi s-a dispus condamnarea inculpatului în baza textului de lege menţionat. C.S.J., secţia penală, decizia 3582/2003

100

Pluralitate de infracţiuni. Concurs de infracţiuni C. pen., art. 297 Legea nr. 11/1991, art. 5 lit. a) şi b) Fapta inculpatului de a confecţiona produse calitativ necorespunzătoare şi de a le vinde ambalate şi etichetate ca cele fabricate de o altă societate comercială, creând convingerea compărătorilor că produsele sunt fabricate de această societate, întruneşte atât elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor prevăzută în art. 297 C. pen., cât şi pe cele ale infracţiunilor de concurenţă neloială prevăzute în art. 5 lit. a) şi b) din Legea nr. 11/1991. Prin sentinţa penală nr. 158 din 17 martie 2005, Tribunalul Prahova a condamnat pe inculpatul N.G., administrator şi asociat unic al societăţii comerciale G., pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor prevăzută în art. 297 alin. (1) C. pen. şi a două infracţiuni de concurenţă neloială prevăzute în art. 5 alin. (1) lit. a) şi art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 11/1991, modificată prin Legea nr. 298/2001. Instanţa a reţinut că, la 26 mai 2003, organele de poliţie au efectuat un control la societăţile comerciale R. şi P., unde au constatat că materialele achiziţionate – carton asfaltat pentru hidroizolaţii – de la societatea inculpatului erau inscripţionate cu sigla societăţii comerciale M., administratorii celor două societăţi, martorii T.M. şi P.C., declarând că le-au cumpărat de la societatea comercială G. Analizele de laborator efectuate asupra cartonului asfaltat ridicat de la societăţile comerciale R. şi P. au confirmat că sulurile de carton provin de la societatea comercială G., iar nu de la societatea comercială M. şi că aceste materiale nu pot fi încadrate în clasa materialelor hidroizolante, întrucât sunt limitate pentru o temperatură de 40 grade Celsius faţă de 80 de grade Celsius cât prevăd actele normative pentru asemenea materiale. Prin decizia penală nr. 246 din 1 iunie 2005, Curtea de Apel Ploieşti a respins apelul inculpatului. Recursul declarat de inculpat, în sensul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor şi ale infracţiunilor de concurenţă neloială, este nefondat. În cauză, inculpatul a recunoscut că a confecţionat carton asfaltat falsificat, calitativ necorespunzător, pe care l-a vândut mai multor societăţi comerciale, iar martorii au declarat că au cumpărat de la inculpat carton asfaltat, ambalat şi etichetat ca cel produs de societatea comercială M. Totodată, martorii au declarat că modul de ambalare şi etichetele aplicate le-au creat convingerea că marfa este fabricată la societatea comercială M., că preţul de vânzare practicat de inculpat era mai mic decât cel al societăţii comerciale M. şi că inculpatul a susţinut că sulurile de carton pe care le vindea erau primite în compensare de la această societate. În raport cu situaţia de fapt, încadrarea juridică în infracţiunile de înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor şi concurenţă neloială fiind corectă, recursul inculpatului a fost respins. I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5241 din 16 septembrie 2005

Pluralitate de infracţiuni. Concurs real între infracţiunea mijloc şi infracţiunea scop C. pen., art. 26, art. 33 lit. a), art. 254 alin. (2) Infracţiunea de luare de mită se caracterizează prin aceea că funcţionarul pretinde, primeşte sau acceptă promisiunea unor foloase care nu i se cuvin, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini sau a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestora;

101

scopul, ca element al laturii subiective, nu presupune realizarea lui pe linia laturii obiective a infracţiunii. În cazul în care scopul se realizează prin săvârşirea unei fapte ce întruneşte trăsăturile unei infracţiuni, aceasta nu este absorbită în luarea de mită, ci constituie o faptă penală distinctă, cele două infracţiuni aflându-se în concurs real. Prin sentinţa penală nr. 27 din 22 ianuarie 2003, Tribunalul Galaţi a condamnat pe inculpatul C.V. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 178 C. vamal şi pe inculpaţii R.M. şi C.V. pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de contrabandă prevăzută în art. 26 C.pen. raportat la art. 178 C. vamal şi a infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (2) C. pen. Instanţa a reţinut că, în perioada 13 iulie 2001 – 17 ianuarie 2002, inculpatul C.V. a efectuat nouă transporturi prin care a introdus ilegal în ţară 552.952 de pachete ţigări, prezentând autorităţii vamale documente de transport vamale cu conţinut nereal. Introducerea ilegală în ţară a bunurilor a fost înlesnită de inculpaţii R.M. şi C.V., controlori vamali, care şi-au încălcat, astfel, îndatoririle de serviciu, primind pentru aceasta diferite sume de bani. Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, unde judecarea cauzei a fost strămutată, prin decizia nr. 618 din 21 octombrie 2003, a admis apelurile declarate de procuror şi de inculpaţii R.M. şi C.V., a desfiinţat parţial sentinţa şi, pe fond, a achitat pe inculpaţi pentru complicitate la infracţiunea de contrabandă, cu motivarea că elementul material al acesteia, omisiunea de consemnare în raportul de activitate a constatărilor privind încălcarea dispoziţiilor legale, este cuprins în latura obiectivă a infracţiunii de luare de mită. Recursul declarat de procuror este fondat. Instanţa de apel a dispus achitarea inculpaţilor pentru complicitate la infracţiunea de contrabandă, considerând greşit că neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu reprezintă un element constitutiv al infracţiunii de luare de mită, neavând caracterul unei fapte penale de sine stătătoare. Elementul material al infracţiunii de luare de mită prevăzute în art. 254 C. pen. prezintă patru modalităţi alternative, constând în primirea, pretinderea, acceptarea sau nerespingerea unei promisiuni, toate privind foloase injuste. Îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu constituie numai scopul, care se poate realiza sau nu, în vederea căruia sunt luate, pretinse sau acceptate aceste foloase. Neîndeplinirea efectivă a atribuţiilor de serviciu constituie infracţiune prin ea însăşi, în speţă luarea de mită aflându-se în concurs real cu complicitatea la infracţiunea de contrabandă. Inculpaţii nu şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu, în mod intenţionat, pentru a înlesni, astfel, săvârşirea contrabandei de către inculpatul C.V. prin introducerea ilegală în ţară a ţigărilor, această activitate infracţională de sine stătătoare constituind realizarea scopului în care s-au primit foloasele, iar nu un element al laturii obiective a infracţiunii de luare de mită. În consecinţă, recursul declarat de procuror a fost admis, s-a casat decizia atacată şi s-a menţinut sentinţa tribunalului. I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2083 din 20 aprilie 2004 Pluralitate de infracţiuni sub forma concursului, şi nu infracţiune continuată C. pen., art. 41 alin. (2), art. 215, art. 209, art. 211 Pentru a se reţine infracţiunea continuată se cere, conform art. 41 alin. (2) C. pen., ca făptuitorul să săvârşească acţiunile sau inacţiunile în realizarea aceleaşi rezoluţii, iar acţiunile sau inacţiunile să prezinte, fiecare în parte, conţinutul aceleaşi infracţiuni. În consecinţă, sustragerile săvârşite la intervale de mai multe luni, în împrejurări diferite, dintre care unele sunt furturi, iar altele tâlhării, nu pot constitui o unică infracţiune continuată. Fapta de a pătrunde cu forţa într-o locuinţă şi de a izola o persoană, încuind-o într-o încăpere, pentru a sustrage bunuri, constituie infracţiunea de tâlhărie, iar nu aceea de furt calificat. Prin sentinţa penală nr. 2190 din 16 noiembrie 1994 a Judecătoriei Constanţa, rămasă definitivă prin neapelare, inculpatul G.I. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii continuate de furt calificat prevăzută în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Instanţa a reţinut că, la 11 martie 1994, văzându-l pe minorul N.A., în vârstă de 7 ani, într-o sală de jocuri mecanice, sub pretextul că nu avea voie să intre în acel local, inculpatul i-a

102

cerut să plătească o amendă de 30.000 de lei. Împreună, s-au deplasat la locuinţa minorului şi acesta i-a înmânat suma cerută. Cu acelaşi prilej, fără a fi observat, inculpatul a sustras 100 de dolari SUA şi 100 de mărci germane. La 14 martie 1994, inculpatul, după ce s-a asigurat că acelaşi minor este singur în casă, a sunat la intrare şi după deschiderea uşii a pătruns prin forţă în apartament, l-a încuiat pe minor în dormitor şi a sustras suma de 45.000 de lei. La 31 mai 1994, găsind cheile de la locuinţa părţii vătămate I.V., a pătruns în apartamentul acesteia şi a sustras un videocasetofon şi suma de 13.000 de lei. Recursul în anulare declarat în cauză este fondat. Potrivit art. 41 alin. (2) C. pen., infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Rezultă, deci, că pentru a se reţine existenţa infracţiunii continuate este necesar, între altele, ca, pe de o parte, în momentul luării rezoluţiei unice, inculpatul să-şi fi reprezentat, în întregul ei, activitatea infracţională pe care o va desfăşura, iar pe de altă parte, toate acţiunile repetate comise să prezinte, fiecare, conţinutul aceleaşi infracţiuni. Or, în speţă, cele 4 fapte comise de inculpat în condiţii diferite, conjuncturale, prielnice (iniţial a profitat de naivitatea unui copil de 7 ani, apoi de neatenţia acestuia şi, cu alt prilej, de neputinţa de a se apăra a minorului, iar ulterior de găsirea cheilor de la locuinţa celei dea doua părţi vătămate), împrejurări care, prin modul cum faptele au fost concepute şi realizate într-un interval mare de timp, impun concluzia că fiecare dintre ele prezintă conţinutul altei infracţiuni, iar autorul lor a acţionat pe baza unor hotărâri autonome, luate de fiecare dată în raport cu prilejul ivit, situaţie în care există concurs real de infracţiuni. C.S.J., secţia penală, decizia nr. 1017 din 26 aprilie 1996 Pluralitate de infracţiuni. Recidivă postexecutorie. Infracţiune continuă. Texte de lege aplicabile C. pen., art. 37 alin. (1) lit. a) Legea nr. 143/2000, art. 2 alin. (2) În cazul în care infracţiunea continuă este săvârşită în cursul termenului de încercare al suspendării executării unei pedepse anterioare, dar se consumă după expirarea termenului, sunt aplicabile prevederile art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. privitoare la recidiva de după executare. Prin sentinţa penală nr. 442 din 28 noiembrie 2002, Tribunalul Bacău a condamnat pe inculpatul R.F. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri prevăzută în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. Totodată, a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei anterioare şi a dispus executarea acesteia alături de pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune. Prima instanţă a reţinut că, în perioada noiembrie 2000 – august 2002, inculpatul a deţinut droguri de mare risc, pe care a încercat să le vândă. Curtea de Apel Bacău, prin decizia penală nr. 75 din 18 decembrie 2003, a admis apelurile declarate de procuror şi de inculpat, a desfiinţat în parte sentinţa, făcând aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b), în loc de art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen., şi a modificat pedeapsa, înlăturând revocarea suspendării executării pedepsei, întrucât noua infracţiune a fost descoperită după împlinirea termenului de încercare. Împotriva deciziei procurorul a declarat recurs, cu motivarea că în mod greşit au fost aplicate prevederile art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., inculpatul aflându-se în starea de recidivă prevăzută în art. 37 alin. (1) lit. a), întrucât a săvârşit fapta în condiţiile infracţiunii continue, în cursul termenului de încercare a suspendării condiţionate a executării unei pedepse anterioare şi care a fost descoperită după împlinirea duratei acelui termen. Recursul nu este fondat. Prima instanţă a reţinut că infracţiunea a fost săvârşită în condiţiile recidivei de după condamnare prevăzută în art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. Instanţa de apel, constatând că infracţiunea a fost consumată şi descoperită după expirarea duratei termenului de încercare, a reţinut că a fost săvârşită în condiţiile recidivei de după executare prevăzută în art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., iar revocarea suspendării executării pedepsei anterioare nu este legală. Soluţia instanţei de apel este cea corectă. Chiar dacă infracţiunea, constând în deţinerea drogurilor, a fost începută în cursul duratei termenului de încercare, dar s-a prelungit şi după împlinirea duratei termenului, cum este cazul în speţă, întreaga infracţiune continuă se consideră ca fiind consumată după executarea pedepsei anterioare, în momentul descoperirii ei, deci în condiţiile art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. În consecinţă, recursul declarat de procuror a fost respins. C.S.J., secţia penală, decizia nr. 3003 din 24 iunie 2003

103

VI. PLURALITATEA DE INFRACTORI Prin pluralitatea de infractori se înţelege situaţia în care două sau mai multe persoane săvârşesc, prin eforturi conjugate, aceeaşi infracţiune. Aşadar, există pluralitate de infractori ori de câte ori două sau mai multe persoane, între care există coeziune materială şi coeziune psihică, săvârşesc aceeaşi infracţiune. Este o situaţie simetric opusă pluralităţii de infracţiuni, când aceeaşi persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni. Pentru existenţa unei pluralităţi de infractori, se cer îndeplinite următoarele cerinţe: – sub raportul laturii obiective, să existe o contribuţie efectivă a două sau mai multor persoane la săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală; – sub raportul laturii subiective, să existe voinţa acestor persoane de a coopera la săvârşirea faptei respective. Realizarea acestor condiţii deosebeşte pluralitatea de infractori de un simplu lot sau grup de infractori care au săvârşit fiecare câte o infracţiune distinctă, chiar dacă între infracţiunile săvârşite există conexitate cronologică sau topografică ori chiar etiologică (de exemplu, două casiere ale unei bănci, fără înţelegere între ele, sustrag periodic sume de bani din acelaşi seif ori din 104

seifuri diferite ale aceleiaşi bănci etc.). În astfel de cazuri, nu există pluralitate de infractori, fiindcă nu există voinţa de cooperare la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, fiecare făptuitor urmând să răspundă pentru propria sa faptă, în măsura în care aceasta constituie, prin ea însăşi, o infracţiune de sine stătătoare. Unicitatea faptei prevăzute de legea penală face din pluralitatea de persoane, care contribuie la săvârşirea ei, o pluralitate de făptuitori; iar această pluralitate de făptuitori constituie şi o pluralitate de infractori, în măsura în care fapta este săvârşită cu vinovăţie, în forma cerută de lege, de cel puţin doi dintre făptuitori, ori chiar de un singur făptuitor care săvârşeşte fapta cu intenţie, împreună cu altul sau cu alţii care au acţionat din culpă sau fără vinovăţie. Rezultă din cele ce precedă că o pluralitate de făptuitori prezintă caractere specifice şi produce efecte juridice deosebite datorită unicităţii infracţiunii săvârşite de aceştia. Aceste caractere şi efecte sunt următoarele: – indiferent de numărul subiecţilor activi participanţi la săvârşirea infracţiunii, unitatea infracţiunii nu este influenţată; – calificarea faptei, încadrarea ei juridică, determinarea locului şi timpului săvârşirii faptei se răsfrâng asupra tuturor făptuitorilor; – urmarea imediată (socialmente periculoasă), ca element al laturii obiective a infracţiunii, se produce prin cooperarea tuturor participanţilor la săvârşirea faptei; sub acest aspect, contribuţia fiecăruia dintre participanţi se înscrie ca un antecedent cauzal în lanţul de cauzalitate care determină şi produce rezultatul infracţiunii; – unitatea obiectivă a faptei nu are nici o influenţă asupra participaţiei subiective a fiecăreia dintre persoanele care acţionează conjugat la săvârşirea aceleiaşi fapte; – fapta fiind săvârşită prin acţiunea conjugată a tuturor făptuitorilor, rezultă că răspunderea penală a acestora trebuie să fie, în general, aceeaşi; – existenţa unicităţii infracţiunii, ca temei al răspunderii penale, pentru toţi participanţii, determină ca toate eventualele cauze, care înlătură răspunderea penală (amnistia, prescripţia) ori care o exclud (abrogarea incriminării, inexistenţa unui element constitutiv al infracţiunii etc.), să producă efecte faţă de toţi făptuitorii; 105

– pluralitatea de infractori, participanţi la săvârşirea aceleiaşi fapte, reflectă o periculozitate socială sporită, datorită cooperării mai multor participanţi la săvârşirea aceleiaşi fapte (cooperarea măreşte curajul şi sporeşte forţa de acţiune a autorilor, măreşte posibilitatea de ascundere a urmelor infracţiunii etc.). Formele pluralităţii de infractori În ştiinţa dreptului penal sunt cunoscute trei forme ale pluralităţii de infractori: ocazională. pluralitatea naturală, pluralitatea constituită şi pluralitatea

A. Pluralitatea naturală. Este o formă a pluralităţii de infractori determinată de însăşi natura faptei prevăzute de legea penală, care nu poate fi săvârşită decât prin contribuţia a două sau mai multe persoane. De aceea, pluralitatea naturală de infractori mai este denumită şi pluralitate necesară. Dintre faptele prevăzute de legea penală care constituie o pluralitate naturală de infractori, cele mai multe sunt acelea care nu pot fi săvârşite decât prin contribuţia a două persoane, astfel încât ele poartă denumirea de infracţiuni bilaterale. Din această categorie putem exemplifica infracţiunile de incest (art. 203 C. pen.), de bigamie (art. 303 C. pen.) etc. Există alte infracţiuni care nu pot fi săvârşite decât prin contribuţia mai multor persoane (mai mult de două), aşa cum sunt infracţiunile de subminare a puterii de stat (art. 162 C. pen.), de încăierare, prevăzută în art. 322 C. pen., sau jocul de noroc, prevăzut de art. 330 C. pen. Pluralitatea naturală de infractori nu este reglementată prin norme cu caracter general. Faptele cu pluralitate naturală de subiecţi activi au fost special incriminate şi sancţionate ca atare, în condiţii specifice fiecărei infracţiuni. Caracteristic pluralităţii naturale de infractori este faptul că fiecare participant la săvârşirea faptei este tratat ca autor al infracţiunii, alături de ceilalţi făptuitori, şi răspunde de rezultatul produs. Nu este necesar ca toţi 106

făptuitorii să aibă şi calitatea de infractori. Este suficient ca numai unul sau numai unii dintre făptuitori să acţioneze cu vinovăţie şi deci să aibă calitatea de infractori. În literatura de specialitate, se face distincţie între pluralitatea naturală proprie şi pluralitatea naturală improprie. Pluralitatea naturală proprie este aceea în care toţi participanţii sunt traşi la răspundere şi sancţionaţi penal (de exemplu, în cazul infracţiunii de incest, de dare şi luare de mită etc.). Pluralitatea naturală improprie este aceea în care nu toţi participanţii sunt traşi la răspundere şi sancţionaţi penal (de exemplu, la infracţiunea de primire de foloase necuvenite).

B. Pluralitatea constituită Prin pluralitate constituită se înţelege acea situaţie în care legea penală incriminează simplul fapt că mai multe persoane se asociază în vederea săvârşirii de infracţiuni. Aşadar, pluralitatea constituită este acea formă a pluralităţii de infractori, creată prin asocierea sau gruparea mai multor persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni. În raport cu celelalte forme ale pluralităţii de infractori, pluralitatea constituită se caracterizează prin: – împrejurarea că ea se creează prin simplul fapt al asocierii sau grupării mai multor persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni; – este fără relevanţă dacă această asociere a fost sau nu urmată de contribuţia efectivă a persoanelor respective la săvârşirea uneia dintre infracţiunile avute în vedere la constituirea asociaţiei; – datorită scopului său antisocial, simpla înjghebare sau încercare de creare a unei astfel de asociaţii sau grupări prezintă, prin ea însăşi, pericol social, independent de săvârşirea infracţiunilor programate. Ţinând seama de caracterul pluralităţii constituite de infractori, legiuitorul nostru a incriminat-o ca infracţiune de sine stătătoare. Din această categorie de infracţiuni cu pluralitate constituită de infractori putem exemplifica: complotul (art. 167 C.pen.), asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni (art. 323 C. pen.). 107

În cazul în care se săvârşeşte vreuna dintre infracţiunile-scop, prevăzute în programul asocierii, va exista un concurs real de infracţiuni. Condiţii de existenţă Din examinarea dispoziţiilor incriminatoare ale faptelor care constituie pluralităţi constituite şi ţinând seama de conceptul acestei forme a pluralităţii de infractori, rezultă că, pentru existenţa ei, oricare ar fi forma incriminării, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: 1) să existe o grupare de cel puţin două persoane, în funcţie de natura şi numărul infracţiunilor proiectate; 2) gruparea să aibă un anumit program în care să intre săvârşirea uneia sau a mai multor infracţiuni; 3) gruparea să aibă o anumită organizare, o structură ierarhică, o concepţie unică de conducere, care să asigure coeziunea şi stabilitatea grupului. Prin aceste trăsături caracteristice, pluralitatea constituită de infractori se deosebeşte de pluralitatea ocazională, bazată pe o înţelegere prealabilă între participanţi. În literatura de specialitate, au fost dezbătute mai multe probleme referitoare la situaţia participanţilor în cazul crimei organizate. În esenţă, aceste probleme se referă la următoarele: – dacă membrii conducători ai asociaţiilor de crimă organizată răspund în mod automat pentru oricare dintre faptele săvârşite de membrii asociaţiei criminale sau grupului criminal. Au fost exprimate opinii diferite, însă majoritară este opinia, pe care o considerăm raţională şi corectă, potrivit căreia membrii cu funcţii de conducere ai asociaţiei sau grupării criminale răspund numai dacă se dovedeşte că au determinat sau ajutat la săvârşirea acelor infracţiuni de către ceilalţi membri ai asociaţiei, nu şi pentru acţiunile şi faptele comise din iniţiativa acestora despre care ei nu au avut cunoştinţă; – dacă persoanele care nu sunt membri ai asociaţiei sau grupării criminale răspund penal în cazul în care comit acte de sprijin sau ajutor, în favoarea asociaţiei sau grupării respective. Au existat şi sub acest aspect controverse, însă dominantă a fost opinia că asemenea persoane trebuie să răspundă penal, în calitate de complici la acele acte la care se dovedeşte că au acordat ajutor sau sprijin membrilor asocierii sau grupării (rezoluţia 108

Congresului AIDP de la Budapesta din perioada 5-11 septembrie 1999 este în acelaşi sens); – dacă anumitor angajaţi ai asociaţiei criminale (cum sunt contabilii, avocaţii, juriştii, medicii), care nu sunt membri ai asociaţiei sau grupării, le poate fi antrenată răspunderea penală. Opinia majoritară, pe care o considerăm raţională şi corectă, este aceea că aceşti specialişti, angajaţi sau folosiţi în cadrul asociaţiei, nu au răspundere penală pentru activitatea membrilor asociaţiei criminale dacă nu se dovedeşte că au o participaţie conştientă la acţiuni criminale şi dacă nu şi-au depăşit limitele profesiei.

C. Pluralitatea ocazională (participaţia penală). Este situaţia în care o infracţiune care ar putea fi săvârşită de o singură persoană este comisă întâmplător prin cooperarea mai multor persoane (de exemplu, un furt sau un omor, care pot fi săvârşite de o singură persoană, sunt comise după o prealabilă înţelegere a trei persoane). În cadrul acestei forme a pluralităţii de infractori, cooperarea mai multor persoane la săvârşirea acelei infracţiuni este determinată, în general, de interesul uşură-rii executării faptei (de exemplu, în cazul unui furt prin efracţie dintr-o bancă, ce presupune operaţii multiple şi complexe, pentru o mai bună reuşită, participanţii, care ar putea acţiona fiecare de unul singur, se înţeleg, îşi împart rolurile şi acţionează în cooperare). Această formă a pluralităţii este denumită participaţie în dreptul penal. Ea poate coexista cu pluralitatea naturală sau constituită. Astfel, de exemplu, pot exista cazuri când infracţiunea de incest se săvârşeşte ca urmare a unei instigări sau cu ajutorul unui complice. Aşa se explică faptul că, pentru a acoperi această compatibilitate a pluralităţii ocazionale cu pluralitatea naturală şi cu cea constituită, în doctrină s-a arătat că există pluralitate ocazională ori de câte ori fapta prevăzută de legea penală ar putea fi săvârşită de un număr mai mare de persoane, decât ar fi fost necesar pentru existenţa pluralităţii naturale ori constituite. 109

Participaţia penală. Generalităţi Pluralitatea ocazională sau participaţia, spre deosebire de celelalte forme ale pluralităţii, nu este determinată de natura faptei sau de condiţiile în care aceasta ar putea fi realizată, ci are caracter întâmplător, ocazional. Ea intervine în anumite condiţii concrete, în care realizarea prin cooperare a unei infracţiuni apare mai eficace ori mai uşoară sub raportul săvârşirii sau al ascunderii urmelor ei. Aşa se explică de ce participaţia se poate adăuga unei pluralităţi naturale sau unei pluralităţi constituite de infractori. Participaţia penală se deosebeşte însă de celelalte forme ale pluralităţii de infractori nu numai prin caracterul său ocazional, neobligatoriu pentru realizarea faptei, dar şi prin poziţia juridică a făptuitorilor. Astfel, dacă în cazul pluralităţii naturale sau al pluralităţii constituite fiecare dintre făptuitori în parte este considerat că a săvârşit infracţiunea şi răspunde pentru săvârşirea acesteia, iar nu pentru contribuţia dată, în cazul pluralităţii ocazionale, fiecare făptuitor este considerat că a participat la săvârşirea infracţiunii, că a adus o parte de contribuţie la infracţiune, de unde şi denumirea de „participaţie” dată acestei forme a pluralităţii de infractori. De esenţa pluralităţii ocazionale este că fiecare făptuitor răspunde, aşadar, pentru participarea lui la infracţiune şi în măsura acestei participări. 110

Pe baza acestei însuşiri a participaţiei penale, în doctrină şi în legislaţie se face distincţie între diferite forme ale acesteia, cum sunt: autoratul (executarea), instigarea şi complicitatea. Condiţii – să se fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, adică o acţiune sau o inacţiune prevăzută de lege ca element material al unei anumite infracţiuni. Condiţia este îndeplinită atunci când activitatea săvârşită de participant reprezintă o contribuţie la o infracţiune fapt consumat sau la o tentativă pedepsibilă la acea infracţiune; – fapta să fie săvârşită în cooperare de către două sau mai multe persoane, deci să existe o pluralitate de făptuitori. Numărul acestora trebuie să fie de cel puţin doi, în cazul infracţiunilor care ar putea fi săvârşite de o singură persoană, şi mai mare decât numărul necesar pentru săvârşirea infracţiunii, în cazul pluralităţii naturale sau pluralităţii constituite, căreia i se suprapune, eventual, participaţia. Nu este necesar ca toţi făptuitorii să aibă calitatea de infractori; este de ajuns ca unul dintre ei să aibă această calitate, adică să îndeplinească condiţiile generale şi speciale cerute pentru existenţa subiectului activ al infracţiunii şi să fi acţionat cu vinovăţie sub forma intenţiei. Este irelevant, pentru existenţa participaţiei, felul contribuţiei făptuitorilor la săvârşirea faptei. Există participaţie penală atât în cazul în care toţi făptuitorii au cooperat în aceeaşi formă la săvârşirea infracţiunii (toţi fiind autori, deci coautori), în care caz se spune că există participaţie simplă, cât şi atunci când contribuţiile făptuitorilor îmbracă forme diferite (de autori, instigatori sau complici), în care caz participaţia este complexă; – să existe voinţa comună a participanţilor de a săvârşi în continuare aceeaşi faptă prevăzută de legea penală. Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, existenţa şi caracterul participaţiei penale sunt determinate de existenţa unei duble legături psihice între participanţi, şi anume, pe de o parte, voinţa lor comună de a coopera la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, iar pe de altă parte, scopul sau rezultatul comun urmărit de participanţi prin săvârşirea faptei. Dintre cele două legături psihice, numai 111

prima este indispensabilă pentru existenţa participaţiei, fiindcă fără voinţa comună de a coopera la săvârşirea faptei nu poate exista această formă a pluralităţii de infractori. În ce priveşte cea de a doua legătură, aceasta condiţionează nu existenţa neparticipaţiei penale, ci numai caracterul său perfect (propriu) sau imperfect (impropriu). În situaţia în care toţi participanţii contribuie cu intenţie la săvârşirea faptei şi urmăresc acelaşi scop sau acţionează cu toţii din culpă, participaţia este denumită perfectă sau propriu-zisă, iar atunci când lipseşte coeziunea psihică între participanţi, unii dintre ei acţionând cu intenţie, iar alţii din culpă ori fără vinovăţie, participaţia este improprie; – fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de două sau mai multe persoane trebuie să constituie infracţiune, altfel neexistând participaţie penală.

În raport cu atitudinea psihică a participanţilor se face distincţie între participaţia proprie (propriu-zisă sau perfectă) şi participaţia improprie (imperfectă). Participaţia este denumită proprie sau perfectă atunci când toţi participanţii acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, adică toţi cu intenţie, fie toţi din culpă. Participaţia este denumită improprie sau imperfectă atunci când unii dintre făptuitori acţionează cu intenţie, iar alţii din culpă ori chiar fără vinovăţie. Această clasificare este consacrată şi în sistemul codului nostru penal. În literatura de specialitate, se mai fac şi următoarele distincţii: – participaţie omogenă sau simplă, atunci când toţi participanţii contribuie la săvârşirea aceleiaşi fapte, în aceeaşi calitate de coautori; – participaţie eterogenă sau complexă, atunci când participanţii contribuie la săvârşirea aceleiaşi fapte, având calităţi diferite (autor, instigator, complice); – participaţie materială, când contribuţia este de natură materială; – participaţie morală, care constă în luarea sau întreţinerea hotărârii de a săvârşi infracţiunea; 112

participaţie

spontană,

care

exclude

o

înţelegere

anterioară

între

participanţi; – participaţie preordinată, adică aceea realizată ca urmare a unei înţelegeri anterioare; – participaţie indispensabilă, adică fără de care fapta nu se putea săvârşi; – participaţie favorizatoare sau înlesnitoare, adică aceea care a contribuit la producerea rezultatului. Aceste clasificări servesc la mai buna cunoaştere a instituţiei participaţiei şi la soluţionarea corectă a problemei răspunderii penale a participanţilor.

1. Participaţia penală propriu-zisă (perfectă) Participaţia penală propriu-zisă sau perfectă reprezintă acea formă a participaţiei, la care toţi participanţii la infracţiune (autori, instigatori, complici) acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie (toţi cu intenţie ori toţi din culpă). La infracţiunile intenţionate, participaţia penală apare ca o conlucrare cu intenţie a două sau mai multor persoane la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Orice contribuţie neintenţionată este în acest caz incompatibilă cu ideea de participaţie penală proprie. La infracţiunile din culpă, participaţia apare ca o conlucrare din culpă a două sau mai multor persoane la săvârşirea în mod nemijlocit a unei fapte prevăzute de legea penală. Orice contribuţie cu intenţie este, în acest caz, incompatibilă cu ideea de participaţie penală proprie sau perfectă. Participaţia penală propriu-zisă este forma participaţiei cea mai întâlnită, dar este şi tipică pluralităţii ocazionale, respectiv participaţiei. 113

Participaţia penală se prezintă sub mai multe forme, în raport cu natura contribuţiei pe care diferiţii participanţi o au la săvârşirea faptei: 1) efectuarea de acte prin care se realizează latura obiectivă a infracţiunii (acte de executare); 2) efectuarea de acte prin care se determină formarea hotărârii de a săvârşi fapta şi de a trece la realizarea acestei hotărâri (acte de determinare); 3) efectuarea de acte prin care se ajută la săvârşirea faptei, începând cu acte de susţinere a hotărârii de a o săvârşi, continuând cu acte de sprijin material şi moral la realizarea laturii obiective şi până la acte prin care se sprijină executarea şi producerea rezultatului. Principalele forme ale participaţiei penale sunt, aşadar, autoratul, instigarea şi complicitatea. Ele sunt prevăzute şi de legea penală în vigoare (art. 23-26 C. pen.).

1. Autoratul Autoratul este acea formă de participaţie care constă din săvârşirea de acte de executare a faptei prevăzute de legea penală. (art. 38 alin.1 Cod penal). Noutatea apare prin alineatul 2 al articolului 38 din noul Cod penal, în sensul introducerii textului care prevede că „dacă mai multe persoane săvârşesc nemijlocit, împreună, o faptă prevăzută de legea penală, fiecare din ele va fi pedepsită ca autor”. În raport cu celelalte forme ale participaţiei, autoratul se distinge prin caracterul său esenţial şi necesar, întrucât contribuţia autorului constă tocmai în săvârşirea faptei (acţiunii sau inacţiunii) care constituie infracţiune. Autoratul este singura formă de contribuţie la infracţiune, care poate exista şi în afară şi independent de celelalte forme ale participaţiei. Nici instigarea, nici complicitatea nu pot exista în afara autoratului, în timp ce acesta din urmă poate exista de sine stătător, deoarece fapta prevăzută de legea penală poate fi săvârşită în mod nemijlocit fără să fie necesare şi alte 114

contribuţii. Cu toate acestea, în sensul tehnic al termenului, autoratul (ca şi termenul „autor”) nu poate fi înţeles decât în corelaţie cu termenii de complicitate (complice) şi de instigare (instigator), el desemnând o anumită formă de contribuţie la săvârşirea unei infracţiuni, în raport cu alte forme de contribuţie posibile. În doctrina modernă asupra conţinutului noţiunii de autor au fost abandonate: – teoria formală, obiectivă, potrivit căreia autor este numai persoana care a realizat elementul material al laturii obiective, descrisă în norma incriminatorie; – teoria materială obiectivă, care susţine că autor este doar persoana a cărei acţiune este aptă să producă urmarea socialmente periculoasă (rezultatul); – teoria subiectivă, potrivit căreia trebuie considerat autor doar persoana care comite infracţiunea pentru sine sau în interesul său. În locul acestor teorii, mai vechi, este de actualitate noua teorie a dominaţiei asupra faptei. Potrivit acesteia, este autor al infracţiunii doar persoana care deţine controlul funcţional asupra faptei, în sensul exercitării unei dominaţii asupra acesteia, în aşa fel încât, în orice moment, acea persoană să decidă comiterea sau renunţarea la săvârşirea faptei. Cercetarea autoratului prezintă interes, în primul rând, pentru a-l putea deosebi în mod clar de celelalte forme de participaţie, în special de complicitatea concomitentă. Interesul cercetării este evident şi cu privire la aşa-numita participaţie simplă (omogenă) sau coautorat. Mai întâi este important să fie relevate şi subliniate trăsăturile caracteristice ale autoratului, care sunt, în esenţă, următoarele: – Sub raportul laturii obiective, autoratul reprezintă activitatea materială realizată de persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. Aceasta înseamnă realizarea actelor de executare specifice laturii obiective a infracţiunii (însăşi acţiunea sau inacţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii). Aceste trăsături rezultă din însăşi caracterizarea legală a autoratului (art. 24 C.pen.). Prin aceste trăsături caracteristice, autoratul se deosebeşte net de instigare, care constă în acţiunea de determinare a unei persoane la săvârşirea faptei, deci într-o contribuţie indirectă la executarea 115

acesteia. Totodată, autoratul se deosebeşte şi de complicitate, care, de asemenea, reprezintă o contribuţie indirectă la săvârşirea infracţiunii, constând în sprijinirea sub orice formă a executării de către autor a acţiunii sau inacţiunii incriminate. Caracterul de act de executare a unei contribuţii la săvârşirea infracţiunii nu este totdeauna suficient pentru existenţa autoratului. La acele infracţiuni, denumite proprii, este considerată autorat numai executarea faptei de către persoana care are calitatea cerută de lege (funcţionar, cetăţean român, militar etc.), nu şi contribuţia identică a altui subiect. În cazul acestor infracţiuni, o astfel de contribuţie, prin acte de executare săvârşite de o persoană fără calitatea cerută de lege, este considerată complicitate, şi nu coautorat. – Sub raportul laturii subiective, autoratul, datorită specificului său de contribuţie esenţială, constând din însăşi săvârşirea faptei incriminate, poate fi realizat cu orice formă de vinovăţie. În cazul participaţiei complexe (eterogene), dacă autorul a acţionat cu intenţie există participaţie propriuzisă sau perfectă, iar dacă el a săvârşit fapta din culpă sau fără vinovăţie, fiind însă determinat de un instigator sau sprijinit de un complice, care acţionează cu intenţie, vom avea o participaţie improprie sau imperfectă. 2) Coautoratul. Este situaţia în care o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită în mod nemijlocit prin eforturile conjugate a două sau mai multor persoane care au calitate de autori. Această activitate conjugată, de cooperare a acestor persoane, la realizarea nemijlocită a laturii obiective a infracţiunii, poartă denumirea de coautorat, iar persoanele care realizează, prin contribuţiile lor, fapta prevăzută de legea penală se numesc coautori. Coautoratul poate exista atât în cadrul unei participaţii complexe (eterogene), la care doi sau mai mulţi participanţi au calitatea de autori (coautori), iar alţii au calitatea de instigatori sau de complici, cât şi în cadrul unei participaţii simple (omogene), la care toţi participanţii au calitatea de autori (coautori). 1. Latura obiectivă. Pentru existenţa coautoratului trebuie să se constate că cel puţin doi participanţi au săvârşit în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, respectiv că au efectuat acte de executare a acesteia. Această 116

constatare implică însă înţelegerea clară a noţiunii de act de executare a faptei incriminate. În sensul strict al termenului, prin act de executare sau de săvârşire nemijlocită a faptei se înţelege orice act de conduită exterioară prin care se realizează direct acţiunea sau inacţiunea incriminată. În ştiinţa dreptului penal şi în practica judiciară au fost aduse unele precizări şi clarificări deosebit de importante pentru înţelegerea noţiunii de act de executare, ca act de coautorat. În acest sens, s-a arătat că trebuie să fie considerate ca acte de executare, deci ca acte de coautor, şi acele acte prin care se contribuie, chiar indirect, la comiterea faptei incriminate, cum ar fi actele de paralizare a energiei de opunere sau înlăturarea unui obstacol din calea săvârşirii faptei. Astfel, sunt considerate acte de coautorat, şi nu de complicitate, actele prin care victima este imobilizată sau împiedicată să se apere, în timp ce un alt participant o loveşte, provocându-i moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii; au fost calificate drept coautorat faptele inculpaţilor care, aflându-se într-o locuinţă, împreună cu alţi inculpaţi, pentru a sustrage bunuri, au împachetat şi ei unele lucruri dintre cele care au făcut obiectul material al infracţiunii de furt, chiar dacă aceştia, la plecare, de teama poliţiei, care fusese alarmată, nu au reuşit să ia decât un singur bun dintre cele împachetate; de asemenea, este considerat act de coautorat acţiunea de a pune piedică victimei infracţiunii de tâlhărie, pentru a o dezechilibra şi a uşura deposedarea ei, prin smulgere de bijuterii etc. De asemenea, s-a precizat că, în cazul infracţiunilor complexe, este coautor acela care săvârşeşte una dintre acţiunile ce formează elementul material al infracţiunii complexe respective (de exemplu, ameninţarea în cazul ultrajului, cealaltă acţiune de lovire fiind realizată de un alt coautor). O altă precizare priveşte momentul în care pot fi săvârşite diferitele acte de coautorat. În legătură cu aceasta s-a decis că, dacă contribuţia diferiţilor coautori este de regulă simultană, aceasta poate fi totuşi şi succesivă, contribuţiile putând fi date succesiv, în timp, într-o înlănţuire de acte de executare a infracţiunii unice. Intervenţia succesivă a coautorilor 117

este posibilă nu numai în cazul infracţiunilor continue şi continuate, dar şi în cazul altor infracţiuni care, prin natura lor complexă, nu pot fi realizate decât prin contribuţii succesive (de exemplu, în cazul infracţiunii de atentat care pune în pericol siguranţa statului – art. 160 C.pen.). Tot aşa, s-a decis că pentru existenţa coautoratului nu este necesar ca diferitele contribuţii ale coautorilor să conste din acte de executare identice. Este suficient ca acestea să se completeze unele pe altele într-o activitate unică, indivizibilă, fiecare dintre ele apărând ca indispensabilă pentru realizarea faptei prevăzute de legea penală. Astfel, de exemplu, s-a stabilit că trebuie să fie considerate ca acte de coautorat loviturile aplicate victimei unei infracţiuni de omor, chiar dacă nu toate aceste lovituri au fost mortale, sau acţiunea unui inculpat de a primi imediat şi ascunde bunul sustras din buzunarul victimei de către alt inculpat etc.

2. Latura subiectivă. Coautoratul, fiind o formă de participaţie propriu-zisă sau perfectă, se caracterizează, din punct de vedere subiectiv, prin existenţa la toţi participanţii a aceleiaşi forme de vinovăţie, adică fie intenţie, fie culpă. De regulă, coautoratul se realizează cu intenţie, în sensul că toţi coautorii sunt conştienţi că săvârşesc şi vor să săvârşească acte de executare a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală, al cărei rezultat socialmente periculos îl prevăd şi îl urmăresc. Coautoratul astfel realizat poate exista atât în cazul unei participaţii complexe, la care în afară de coautori există instigatori şi complici, cât şi în cazul participaţiei simple sau omogene, la care nu există decât coautori. Coautoratul poate exista şi în cazul infracţiunilor din culpă şi el se realizează atunci când două sau mai multe persoane, acţionând din culpă, au săvârşit fiecare, simultan ori succesiv, acte de executare a faptei ilicite prin care s-a produs acelaşi rezultat socialmente periculos. 118

3. Infracţiuni incompatibile cu coautoratul. Există infracţiuni la care coautoratul nu este cu putinţă, deşi sunt susceptibile de săvârşire în participaţie sub forma instigării sau complicităţii. Este cazul infracţiunilor cu autor unic, care nu pot fi săvârşite nemijlocit decât de o singură persoană (infracţiuni care se săvârşesc in persona propria), cum sunt mărturia mincinoasă, cerşetoria, dezertarea, nedenunţarea etc. În cazul acestor infracţiuni, fiecare făptuitor săvârşeşte o infracţiune de sine stătătoare, în propria persoană. Nu pot fi săvârşite în coautorat nici infracţiunile omisive, deoarece neîndeplinirea unei obligaţii legale are aproape întotdeauna un caracter individual. În cazul în care acea obligaţie legală ar reveni mai multor persoane, într-un anumit termen, îndeplinirea acelei obligaţii la termenul stabilit, de către una din persoanele obligate, profită şi celorlalte. În situaţia în care nici una dintre persoanele respective nu îşi realizează obligaţia, fiecare va răspunde individual. Prin excepţie, în doctrină, a fost acceptat coautoratul în situaţia în care o obligaţie legală aparţine unei anumite colectivităţi determinate. S-a opinat că, în asemenea cazuri, membrii acestei colectivităţi trebuie trataţi ca şi coautori la infracţiunea omisivă, datorită nerealizarea obligaţiei legale. 3. Instigarea Ca formă a participaţiei penale, instigarea este fapta unei persoane (instigator) care, cu intenţie, determină, prin orice mijloace, o altă persoană (instigat) să săvârşească o fapta prevăzută de legea penală. De esenţa instigării este faptul că instigatorul realizează acţiunea de instigare înainte ca cel instigat să fi luat hotărârea de a acţiona. Sub acest aspect, instigarea se deosebeşte de complicitate, în cazul căreia activitatea de înlesnire sau ajutorare are loc după ce autorul a luat hotărârea de a comite fapta sau în timpul când acesta săvârşeşte fapta. Caracteristic instigării este deci faptul că instigatorul, care ia cel dintâi hotărârea de a săvârşi infracţiunea, nu trece la săvârşirea faptei respective, ci transmite această hotărâre altei persoane, pe care o determină, printr-o activitate materială (îndemnuri, rugăminţi, ameninţări etc.), să săvârşească 119 contribuţiei lor comune la

ea acea faptă, iar acea persoană, ca efect al determinării, trece la săvârşirea acesteia, devenind autor al infracţiunii. Instigatorul contribuie deci la săvârşirea infracţiunii prin transmiterea către cel instigat a ideii săvârşirii infracţiunii şi prin determinarea hotărârii acestuia de a săvârşi fapta. Instigarea trebuie, aşadar, localizată în sfera laturii subiective a infracţiunii. Instigatorul realizează, împreună cu cel instigat, cauzalitatea psihică, el fiind cel care inoculează şi determină luarea hotărârii de săvârşire a faptei prevăzute de legea penală. Acest conţinut psihic al instigării explică denumirea dată instigatorului, de „autor moral” al infracţiunii. Condiţii de existenţă 1. Subiecţii. Pentru existenţa instigării este necesară prezenţa a două persoane: una care realizează activitatea de instigare (instigatorul); alta asupra căreia se exercită această activitate (instigatul). Instigator poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale pentru a putea fi subiect al infracţiunii. Nu este necesară o calitate specială. De aceea, instigarea este posibilă şi la infracţiunile proprii, fără să fie necesar ca instigatorul să aibă calitatea cerută de lege autorului infracţiunii. De asemenea, instigarea este posibilă şi la infracţiunile ce se săvârşesc in persona propria, după cum este posibilă şi la infracţiunile intenţionate, ca şi la cele de culpă (în acest caz participaţia fiind improprie sau imperfectă), la infracţiunile comisive, ca şi la infracţiunile omisive. Instigarea poate fi săvârşită nu numai de o singură persoană, dar şi de două sau mai multe persoane care determină, simultan ori succesiv, aceeaşi persoană la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. În astfel de cazuri există deci doi sau mai mulţi coinstigatori (coinstigare), dacă aceştia au acţionat în înţelegere unii cu alţii şi cu voinţa de a coopera. Dacă însă între instigatori nu a existat o astfel de înţelegere, aşa încât s-au realizat întâmplător acte de instigare a aceleiaşi persoane, la săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală, va exista un concurs de instigări, şi nu coinstigare. Există, de asemenea, coinstigare în cazul în care o persoană determină o altă persoană ca aceasta, la rândul ei, să determine o a treia persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. În astfel de cazuri există 120

instigare mediată din partea primului instigator şi instigare imediată din partea celui de-al doilea, care determină direct pe autor să săvârşească fapta. Dacă, pe lângă activitatea de instigare, o persoană săvârşeşte şi acte de executare, participând astfel şi ca autor la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, contribuţia de instigator (instigarea) se absoarbe în aceea de autor. Explicaţia derivă din caracterul de participaţie secundară al instigării, faţă de autorat, care reprezintă forma de participaţie principală. Evident că, în asemenea situaţii, când o persoană, după ce instigă, săvârşeşte ea însăşi acte de executare şi devine autor al infracţiunii, pluralitatea ei de contribuţii va fi avută în vedere la individualizarea pedepsei. Instigat sau persoană asupra căreia se exercită instigarea poate fi, de asemenea, orice persoană fizică, indiferent dacă îndeplineşte sau nu condiţiile generale pentru a fi subiect activ al infracţiunii la care a fost instigat. Poate fi deci instigată şi o persoană iresponsabilă, un minor care nu a împlinit 14 ani ori o persoană lipsită de libertate de voinţă ori de acţiune, în astfel de cazuri fiind vorba de o participaţie improprie. În cazul infracţiunilor proprii, instigatul trebuie să aibă calitatea cerută de lege în persoana autorului infracţiunii pe care instigatul urmează să o săvârşească. În situaţia în care instigarea este adresată unei singure persoane sau unor persoane determinate, ea este denumită instigare individuală. În cazul în care este adresată unui număr nedeterminat de persoane, ea este denumită instigare colectivă. În prima situaţie vom avea o formă a participaţiei penale, în timp ce în a doua nu se realizează o participaţie penală, ci fapta constituie o infracţiune de sine stătătoare (de exemplu, instigarea publică şi apologia infracţiunilor prevăzute în art. 324 C. pen.). 2. Latura obiectivă Sub raportul laturii obiective, pentru existenţa instigării este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: a) să existe o activitate de determinare de către o persoană (instigator) asupra unei alte persoane (instigat); 121

b) activitatea de determinare să se refere la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; c) să nu existe o determinare anterioară, adică o hotărâre preexistentă a instigatului de a săvârşi fapta respectivă; d) activitatea de instigare să aibă efect, adică să ducă la determinarea instigatorului, la acceptarea de către acesta a ideii de a săvârşi fapta şi la hotărârea lui de a o săvârşi; e) cel instigat să fi trecut la săvârşirea faptei şi să realizeze cel puţin o tentativă pedepsibilă. Sunt necesare unele explicaţii cu privire la aceste condiţii. a) Efectuarea unei activităţi de determinare, prin care instigatorul inoculează în mintea instigatului ideea săvârşirii faptei incriminate, este de esenţa instigării. Mijloacele prin care se realizează determinarea pot fi diverse. Spre deosebire de unele legislaţii penale străine, Codul penal român nu enumeră nici limitativ, nici enunţiativ, mijloacele de instigare. Acestea pot fi deci cele mai diferite, de la simple îndemnuri, rugăminţi sau insinuări, până la constrângere sau corupere. În raport cu mijloacele folosite în activitatea de determinare, se distinge între: – instigarea simplă, la care se folosesc mijloace imateriale, de determinare a voinţei instigatului (rugăminţi, îndemnuri persuasive, insinuări); – instigare calificată, la care se folosesc mijloace materiale cum ar fi promisiunile de daruri sau alte foloase (corupere) sau exercitarea de presiuni prin diferite forme de constrângere asupra instigatului, direct sau indirect. Pentru existenţa instigării este suficientă instigarea simplă, dar existenţa unei instigări calificate va fi avută în vedere la individualizarea pedepsei, ca împrejurare ce relevă un grad de pericol social sporit al faptei şi de periculozitate al făptuitorului. Activitatea de instigare poate fi săvârşită direct asupra persoanei ce urmează să săvârşească fapta prevăzută de legea penală (instigare imediată) sau asupra unei persoane ce urmează să determine, la rândul său, pe cel care va săvârşi fapta (instigare mediată). În acest caz există deci doi coinstigatori, primul mediat, al doilea imediat, bineînţeles cu condiţia ca cel 122

de-al doilea instigator să nu se limiteze la simpla transmitere a îndemnului sau ameninţării din partea celui dintâi (în ultima situaţie, nu se va reţine instigare, ci complicitate la instigare), ci să realizeze la rândul său activitatea de determinare, care să aibă drept efect săvârşirea faptei de către cel instigat. b) Obiectul activităţii de determinare trebuie să-l constituie o faptă prevăzută de legea penală, altfel nu poate fi vorba de participaţie penală. Fapta trebuie să fie susceptibilă de a fi săvârşită ca autor de cel instigat. Aşa cum s-a arătat, în cazul infracţiunilor proprii, instigarea trebuie să se îndrepte asupra unei persoane care are calitatea cerută de lege pentru autorul infracţiunii. Fapta la care se instigă să fie individualizată în aşa fel încât cel instigat să cunoască obiectul instigării şi să poată lua hotărârea în cunoştinţă de cauză, fiindcă el trebuie să săvârşească fapta, chiar dacă nu-i înţelege caracterul. În raport de modul în care instigatorul face cunoscut instigatului obiectul instigării, în doctrină se distinge: – între instigarea directă, la care instigatorul comunică instigatului în mod direct şi explicit îndemnul şi fapta pe care urmează să o săvârşească, şi instigarea indirectă, la care instigatorul nu transmite direct ideea săvârşirii faptei, ci indirect, inoculându-i instigatului o stare de spirit care îl determină să ia hotărârea de a săvârşi fapta (stârnirea geloziei, a ideii de răzbunare etc.); – între instigarea evidentă, la care instigatorul acţionează deschis, pe faţă, şi instigarea insiduoasă sau ascunsă, la care instigatorul acţionează din umbră, pe ascuns, fără ca cel instigat să-şi dea seama că este determinat la săvârşirea unei fapte penale. Cel instigat să nu fi luat anterior hotărârea de a săvârşi fapta la care este îndemnat. Nu poate exista instigare faţă de o persoană care era deja hotărâtă să săvârşească fapta. În acest caz, activitatea instigatorului ar putea constitui eventual o complicitate morală, dar nu o instigare. Condiţia pe care o examinăm este îndeplinită atunci când instigatul, în momentul în care are loc activitatea de instigare, nu era hotărât să săvârşească fapta la care este instigat, chiar dacă în mintea lui se ivise, în mod spontan ori ca urmare a unei instigări anterioare rămase fără efect, ideea săvârşirii acestei 123

fapte. Esenţial este deci ca hotărârea de a săvârşi fapta luată de cel instigat, ca urmare a instigării, să fie ulterioară, iar nu anterioară activităţii de instigare. Activitatea de instigare trebuie să aibă ca efect determinarea celui instigat, adică însuşirea de către acesta a ideii de săvârşire a faptei prevăzute de legea penală şi luarea hotărârii de a o săvârşi. Fără îndeplinirea acestei condiţii nu există instigare propriu-zisă, ci o instigare fără efect sau o instigare neizbutită, care nu produce consecinţe juridice. Persoana instigată să fi trecut la săvârşirea faptei la care a fost determinată şi să comită acea faptă sau cel puţin o tentativă pedepsibilă. Nu este necesar ca autorul să fie pedepsit. În cazul în care cel instigat nu a trecut la săvârşirea faptei sau, deşi a trecut la executare, nu a săvârşit decât o tentativă nepedepsibilă, neexistând o faptă prevăzută de legea penală, nu poate exista nici instigare ca formă a participaţiei. Dacă activitatea instigatorului întruneşte elementele constitutive ale altei infracţiuni, el va răspunde pentru acea infracţiune de sine stătătoare. Pot exista situaţii în care autorul instigat săvârşeşte o faptă care depăşeşte limitele instigării. În concret, cel instigat realizează o activitate mai complexă, fie împotriva aceluiaşi obiect juridic, fie împotriva altor obiecte juridice decât acelea cu privire la care s-a desfăşurat instigarea, iar instigatorul nu a cunoscut şi nici nu a prevăzut o asemenea depăşire. În asemenea cazuri, evident că instigatorul va răspunde numai pentru fapta la care a instigat (cel mai frecvent exemplu, întâlnit în practică, este acela când o persoană este instigată să săvârşească un furt, dar, ulterior, datorită unor împrejurări de moment, comite acel furt prin violenţe sau ameninţări; în această situaţie, instigatorul va răspunde numai pentru infracţiunea de furt, iar autorul pentru tâlhărie, soluţie impusă de dispoziţiile art. 28 alin. 2 C. pen., care prevăd că circumstanţele referitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut). În ipoteza contrară, când autorul săvârşeşte o faptă mai puţin gravă decât aceea la care a fost instigat, această împrejurare se răsfrânge, în mod obiectiv, asupra tuturor participanţilor, în sensul că aceştia vor răspunde pentru acea infracţiune mai uşoară, chiar dacă, sub aspectul laturii subiective, au avut o altă reprezentare (soluţia derivă din dispoziţiile art. 51 124

C. pen., privind eroarea de fapt, printr-o interpretare per a contrario; dacă o circumstanţă agravantă nu se răsfrânge asupra participanţilor, atunci când aceştia nu au cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii, per a contrario, o circumstanţă atenuantă se va răsfrânge asupra participanţilor, chiar dacă ei nu au cunoscut-o). c) Latura subiectivă. Pentru existenţa instigării ca formă a participaţiei penale, este necesar ca activitatea de determinare să fie săvârşită cu intenţie. Instigatorul este conştient de faptul că prin activitatea sa îl determină pe cel instigat să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, în sensul că urmăreşte sau acceptă producerea rezultatului socialmente periculos al faptei. Instigatorul poate acţiona deci şi cu intenţie indirectă. Nu poate exista însă instigare din culpă. De aceea, dacă o persoană determină din culpă o altă persoană, prin cuvinte rostite imprudent ori printr-un îndemn făcut în glumă sau într-un moment de surescitare, fără conştiinţa şi voinţa de a determina la săvârşirea faptei ilicite, fapta nu constituie instigare. Pentru existenţa instigării nu interesează însă dacă cel instigat (autorul) acţionează cu intenţie sau din culpă, întrucât este posibilă instigarea şi la o faptă pe care autorul o săvârşeşte din culpă sau chiar fără vinovăţie (în acest caz, avem o participaţie improprie – art. 31 C. pen.). De asemenea, nu interesează, pentru existenţa instigării, mobilul sau scopul urmărit de instigator. De aceea, există instigare şi în cazul persoanei care instigă cu scopul de a prinde pe cel instigat în momentul începerii executării faptei (este cazul agentului provocator).

4. Complicitatea „Complice este persoana care, cu intenţie, ajută sau înlesneşte în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.” Este, de asemenea, complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită. Complicitatea este o formă de participaţie penală ce constă în fapta persoanei care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod, inclusiv prin 125

promisiunea de a tăinui bunurile provenite din săvârşirea faptei sau de a favoriza pe infractor, chiar dacă, după săvârşirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită. Ceea ce caracterizează deci complicitatea, în raport cu celelalte forme de participaţie penală, este caracterul său de contribuţie indirectă, mediată la săvârşirea infracţiunii. Complicele nu determină, nici nu realizează în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, ci îi înlesneşte autorului această realizare, făcând, prin sprijinul pe care îl dă, ca acesta să săvârşească mai uşor, mai repede şi mai sigur fapta incriminată. În raport cu autoratul sau cu instigarea, complicitatea apare deci ca o participaţie secundară, accesorie. Fiind o contribuţie la săvârşirea faptei, complicitatea se inserează însă în antecedenţa cauzală a acesteia, alături de celelalte contribuţii, atrăgând calitatea de participant a complicelui. În ipoteza în care autorul comite o faptă mai gravă decât aceea referitor la care s-a înţeles cu complicele, acesta nu va răspunde pentru fapta mai gravă, ci doar pentru aceea la care a intenţionat să-i dea ajutor autorului. Soluţia îşi are raţiunea, în acelaşi text al art. 28 alin.2 C.pen., potrivit căruia circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Răspunderea penală a complicelui pentru o faptă mai gravă a autorului ar putea fi antrenată, potrivit tezei finale a textului sus-menţionat, în cazul în care s-ar dovedi că el, în momentul în care a dat ajutorul, a prevăzut posibilitatea comiterii unei fapte mai grave de către autor. În ipoteza contrară, în care autorul săvârşeşte o faptă mai puţin gravă decât cea care a făcut obiectul înţelegerii, complicele va răspunde pentru fapta săvârşită de autor. Condiţii de existenţă 1. Subiectul. Complice poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale pentru a fi subiect activ al infracţiunii. Nu sunt necesare îndeplinirea unor condiţii speciale, existenţa anumitor calităţi, complice putând fi orice persoană, inclusiv în cazul infracţiunilor proprii. La săvârşirea unei infracţiuni îşi pot da contribuţia unul sau mai mulţi complici, în funcţie de complexitatea faptei prevăzute de legea penală, fie că 126

este vorba de infracţiuni cu autor unic, fie că sunt infracţiuni cu pluralitate naturală sau constituită de subiecţi activi. Fiecare complice îşi aduce, în acest caz, propria contribuţie prin ajutorul dat la săvârşirea infracţiunii. 2. Latura obiectivă. Sub raportul laturii obiective, pentru existenţa

complicităţii, trebuie să fie îndeplinite trei condiţii principale: a) să se fi săvârşit în mod nemijlocit, de către o altă persoană (autor), o faptă prevăzută de legea penală, în forma infracţiunii fapt consumat ori a unei tentative pedepsibile; b) să se fi efectuat de către complice acte de înlesnire sau de ajutor la săvârşirea acelei fapte. Actele de ajutor, de sprijin sau de înlesnire trebuie să se refere fie la realizarea laturii obiective a infracţiunii de către autor (complicitate materială), fie la realizarea laturii subiective a infracţiunii (complicitate morală); c) contribuţia complicelui să fie efectivă, adică să fi folosit în fapt la săvârşirea de către autor a acţiunii sau inacţiunii respective. În cazul în care ajutorul sau sprijinul nu ajunge să fie dat, deoarece complicele a fost împiedicat ori dacă acest ajutor sau sprijin dat de complice nu este folosit de autor, întrucât este apreciat impropriu ori de prisos, activitatea desfăşurată de complice rămâne o simplă tentativă de complicitate, fără semnificaţie juridică penală. Contribuţia materială a complicelui trebuie să fie considerată efectivă chiar dacă nu a fost folosită la săvârşirea faptei, deoarece orice contribuţie materială îndeplineşte totdeauna şi rolul de contribuţie morală, întărind hotărârea autorului de a săvârşi fapta.

3. Latura subiectivă. Sub aspect subiectiv, complicitatea constă într-un sprijin dat cu intenţie directă sau indirectă la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Autorul, însă, poate săvârşi fapta, fie cu intenţie, în care caz va exista participaţie proprie, fie din culpă sau fără vinovăţie, situaţie în care va exista participaţie improprie. Este irelevant pentru existenţa complicităţii dacă între autor şi complice a existat sau nu o înţelegere prealabilă. De asemenea, tot irelevant este dacă, în momentul săvârşirii faptei, autorul a cunoscut cine este 127

complicele care l-a ajutat. În ipoteza existenţei unei înţelegeri prealabile între autor şi complice, aceasta relevă premeditarea în săvârşirea faptei, împrejurare care va spori încărcătura de pericol social a faptei, urmând ca de aceasta să se ţină seama la individualizarea pedepsei. Este necesar şi suficient ca complicele să acţioneze cu intenţie, fiindcă nu poate exista complicitate din culpă. Dacă prin actele sale săvârşite din culpă, o persoană contribuie la săvârşirea tot din culpă de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală, cele două persoane vor fi coautori ai acelei fapte.

În raport cu natura sprijinului acordat de complice, cu momentul şi cu modul în care este dat acest sprijin, se disting următoarele modalităţi: a) Complicitatea prin înlesnire. Această modalitate presupune realizarea unor acte prin care complicele acordă sprijin autorului înainte de începerea executării. Sprijinul poate fi dat pentru a pregăti, a uşura săvârşirea faptei etc. (de exemplu, culegerea de date şi informaţii cu privire la programul de lucru al victimei, cu privire la locul şi timpul propice pentru săvârşirea faptei; procurarea mijloacelor necesare comiterii faptei etc.). Aceste acte de înlesnire vor avea relevanţă penală numai cu condiţia de a fi urmate de executare, din partea autorului, fie sub forma unei infracţiuni consumate, fie sub cea a unei tentative pedepsibile. Sunt principalele ipoteze în care autorul nu trece la executare, şi totul rămâne în fază preparatorie, aceste acte ale complicelui nu vor avea relevanţă penală. b) Complicitatea prin ajutare. Constă în contribuţii acordate în cursul executării faptei, prin acte efectuate concomitent cu executarea (asigurarea pazei; deschiderea unei uşi prin care autorul poate fugi de la locul faptei; aruncarea unei arme în mâna autorului etc.). În ipoteza în care ajutorul este dat după ce fapta s-a consumat, acest ajutor nu mai reprezintă un act de participaţie sub forma complicităţii, ci o infracţiune distinctă, de sine-stătătoare: tăinuire sau favorizare (de exemplu, 128

în cazul în care autorul bunurilor furate este ajutat să le încarce într-un autovehicul şi să le transporte). c) Complicitatea prin promisiunea de tăinuire sau de favorizare. Este modalitatea care constă în promisiunea unui sprijin de care autorul faptei va avea nevoie după săvârşirea faptei. Acest sprijin constă fie în promisiunea de a tăinui bunurile, fie în favorizarea autorului. Complicitatea prin promisiune de tăinuire sau de favorizare este o participaţie morală, întrucât întăreşte hotărârea autorului de a săvârşi infracţiunea, pentru că el ştie şi contează pe promisiunea şi posibilitatea oferită de complice de a valorifica bunurile sustrase ori pe promisiunea că va fi el însuşi protejat. Este irelevant că promisiunea făcută anterior sau în timpul săvârşirii faptei nu este ulterior, după săvârşirea faptei, îndeplinită de către tăinuitor sau favorizator. Esenţială este existenţa promisiunii pe care complicele o face autorului, care se constituie din acel moment într-un ajutor moral dat autorului, pe baza căruia acesta perseverează în săvârşirea faptei, contând pe promisiunea de tăinuire sau de favorizare. Sprijinul promis autorului de a tăinui bunurile poate consta: în primirea acelor bunuri în locuinţa complicelui; în cumpărarea acestor bunuri de către complice; în înlesnirea valorificării unor bunuri provenite din săvârşirea faptei etc. Sprijinul promis autorului, în sensul favorizării, poate consta din: ajutor dat pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata ori executarea pedepsei, care ar urma să-i fie aplicată autorului. În raport de natura actelor de înlesnire sau de ajutor, complicitatea poate fi materială sau morală. Complicitatea este materială atunci când constă din acte de sprijin material la săvârşirea infracţiunii (procurarea ori adaptarea mijloacelor necesare săvârşirii faptei; înlăturarea unor obstacole materiale din calea autorului faptei; procurarea armei sau a autovehiculului necesar etc.). Aceste acte de sprijin material pot fi acte de înlesnire sau de ajutor, prin care se contribuie la realizarea laturii obiective a infracţiunii (paznicul care permite inculpaţilor să intre în curtea fabricii şi să sustragă produsele). 129

Complicitatea morală este acea formă a participaţiei care constă din acte ce întreţin sau consolidează hotărârea autorului de a săvârşi fapta, darea de sfaturi ori indicaţii, promisiunea de a tăinui bunurile rezultate din infracţiune ori de a-l favoriza ulterior pe infractor (însoţirea autorului la săvârşirea omorului ori la urmărirea victimei jefuite, promisiunea de a asigura paza locului infracţiunii etc.). În raport de momentul în care intervine actul de înlesnire sau ajutor din partea complicelui pentru săvârşirea faptei, se distinge între complicitatea anterioară şi complicitatea concomitentă. Complicitatea anterioară este aceea în care contribuţia complicelui este dată înainte de săvârşirea faptei şi constă în acte de înlesnire, prin care se pregăteşte săvârşirea faptei sau se netezesc condiţiile pentru comiterea acesteia. Actele de complicitate anterioară sunt, în realitate, acte preparatorii, care se comit de altă persoană decât autorul şi care devin acte de complicitate în momentul în care autorul a trecut la săvârşirea faptei, realizând cel puţin o tentativă pedepsibilă. Complicitatea concomitentă este cea în care contribuţia este dată concomitent cu realizarea laturii obiective de către autor şi constă din acte de ajutor în activitatea de executare. La complicitatea concomitentă, alături de autor, este prezent complicele, la locul şi momentul actelor de executare. În raport de modul direct sau indirect în care intervine contribuţia complicelui la săvârşirea faptei, se face distincţie, în doctrină, între complicitatea nemijlocită şi complicitatea mijlocită. Complicitate nemijlocită avem atunci când sprijinul este dat de complice direct autorului. Complicitate mijlocită există atunci când sprijinul este dat autorului, prin intermediul altui participant, care poate fi instigatorul sau alt complice. Complicitatea mijlocită se poate realiza în trei modalităţi diferite, şi anume complicitate la instigare, complicitate la complicitate şi instigare la complicitate. • Complicitatea la instigare constă în sprijinul acordat de complice instigatorului în acţiunea acestuia de determinare a autorului la săvârşirea 130

faptei (de exemplu, prin procurarea de bani sau daruri cu ajutorul cărora instigatorul determină pe cel instigat să săvârşească fapta). • Complicitatea la complicitate constă în sprijinul dat de complice unui alt complice pentru ca acesta să poată sprijini eficient săvârşirea de către autor a faptei (de exemplu, pune la dispoziţia celuilalt complice o armă, un autovehicul cu care acesta transportă pe autor la locul săvârşirii faptei, îi oferă sfaturi de specialitate pentru reuşita acţiunii autorului etc.). • Instigarea la complicitate constă în determinarea unei persoane de a sprijini săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, prin acte de complicitate de orice fel. Atât complicitatea nemijlocită, cât şi cea mijlocită se integrează în antecedenţa cauzală a rezultatului faptei, laolaltă cu celelalte contribuţii. Complicitatea prin acţiune (comisivă) şi complicitatea prin inacţiune (omisivă). Această distincţie are în vedere aspectul dinamic al contribuţiei complicelui, modul cum se exteriorizează sprijinul dat de complice. Complicitatea prin acţiune constă în efectuarea de acte de înlesnire sau de ajutor la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, pe când complicitatea prin inacţiune constă din neîndeplinirea de către complice a unor acte pe care era obligat să le îndeplinească, neîndeplinire care constituie o înlesnire sau un ajutor dat cu intenţie la săvârşirea faptei ilicite (de exemplu, portarul de la bancă omite intenţionat să închidă sau să controleze poarta, înlesnind astfel pătrunderea autorilor furtului). În doctrină, este cunoscută şi aşa-numita complicitate negativă. Este acea formă a complicităţii ce se referă la situaţia în care se află o persoană ce a luat cunoştinţă că se va săvârşi o infracţiune şi nu informează autorităţile sau care, fiind de faţă la săvârşirea unei infracţiuni, nu a intervenit pentru a împiedica consumarea acesteia. S-a susţinut că o astfel de atitudine negativă ar constitui de fapt o complicitate negativă sau o complicitate prin adeziune tacită. Această concepţie nu poate fi admisă, deoarece în cazul nedenunţării sau al neintervenţiei nu există o înlesnire sau un ajutor la săvârşirea infracţiunii, fiindcă nu există o obligaţie legală de denunţare sau împiedicare, pe care cel care rămâne inactiv să o încalce. În dreptul nostru a fost incriminată 131

nedenunţarea unor infracţiuni numai în mod excepţional (art. 170, 262 C. pen.). În aceste cazuri, nedenunţarea constituie infracţiune, iar promisiunea de nedenunţare, făcută anterior sau în timpul săvârşirii faptei, constituie complicitate la acea infracţiune. Pedeapsa în caz de participaţie Potrivit prevederilor art. 27 din actualul Cod penal, instigatorul şi complicele la o faptă prevăzută de legea penală, săvârşită cu intenţie, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 72 C.pen. Noul Cod penal a preluat în art. 41, nemodificat, acest text, menţinând, astfel, tratamentul sancţionator în cazul participaţiei. Acest sistem sancţionator este denumit al parificării. S-a argumentat că atâta vreme cât toţi participanţii (autori, instigatori sau complici) contribuie la producerea rezultatului şi acţionează subiectiv, cu intenţia de a săvârşi fapta prevăzută de lege, este raţional ca instigatorul şi complicele să fie sancţionaţi cu pedepse între aceleaşi limite ca şi autorul. Evident că sistemul nu presupune aplicarea aceleiaşi pedepse pentru toţi participanţii. În acest sens, în doctrină, s-a decis, iar jurisprudenţa a confirmat că prin sintagma „pedeapsa prevăzută de lege pentru autor” trebuie să înţelegem numai aceeaşi pedeapsă din punct de vedere al speciei (detenţie pe viaţă, închisoare sau amendă), precum şi limitele minime şi maxime ale acestor pedepse, care trebuie să fie aceleaşi pentru toţi participanţii. Pedeapsa concretă pentru instigator şi complice se va stabili întotdeauna, în fiecare caz în parte, potrivit art. 27 teza a doua din Codul penal, ţinându-se seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 72, referitoare la criteriile generale de individualizare. Circumstanţele personale şi circumstanţele reale Circumstanţele sunt acele stări, situaţii, împrejurări, calităţi ori alte date, cu caracter accidental, care stau în afara conţinutului infracţiunii, dar 132

care însoţesc fapta sau privesc situaţia personală a făptuitorului şi care sporesc sau atenuează gradul de pericol social al faptei ori periculozitatea infractorului. Împărţirea circumstanţelor în personale şi reale prezintă importanţă, întrucât efectele lor sunt diferite, în privinţa modului cum se răsfrâng asupra participanţilor şi, implicit, asupra tratamentului sancţionator. Circumstanţele personale sunt cele care privesc făptuitorul. Ele sunt atât subiective (referitor la atitudinea psihică cu privire la fapta săvârşită), cât şi obiective (care ţin de particularităţile individuale ale participantului, cum ar fi: calitatea de funcţionar, condamnat, recidivist, reabilitat, căsătorit, rudă apropiată etc.). Datorită caracterului lor strâns şi intim legat de persoană, circumstanţele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi participanţi (art. 28 alin. 1 C.pen.). Circumstanţele reale (denumite şi circumstanţe obiective) sunt cele privitoare la faptă. Ele se referă la împrejurările anterioare, concomitente sau posterioare comiterii faptei, stau în afara conţinutului infracţiunii, dar atenuează sau agravează pericolul social al faptei. Aceste circumstanţe se răsfrâng asupra participanţilor, în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut (art. 28. alin. 2 C.pen.).

Împiedicarea săvârşirii faptei. Art. 30 C.pen., prevede că participantul nu se pedepseşte dacă, în cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei, împiedică consumarea acesteia. Dacă actele săvârşite până în momentul împiedicării constituie o altă faptă prevăzută de legea penală, participantului 133

i se aplică pedeapsa pentru această faptă. Noul Cod penal preia, în art. 43, aceleaşi texte, fără modificări. Textul sus-menţionat instituie o cauză de nepedepsire pentru participantul la săvârşirea unei infracţiuni, cu condiţia ca acesta, în cursul executării, dar înainte de a se descoperi fapta, să împiedice consumarea acesteia. Împiedicarea consumării de către participant să constituie cauză de nepedepsire, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: – să se fi început executarea faptei de către autor; – în cursul executării, participantul să fi intervenit, în mod eficient, şi să împiedice consumarea infracţiunii; – intervenţia participantului care determină neconsumarea infracţiunii să fie anterioară descoperirii faptei. Împiedicarea săvârşirii infracţiunii poate aparţine nu numai autorului, ci şi instigatorului sau complicelui. În privinţa acţiunii de împiedicare a instigatorului sau complicelui, trebuie arătat că, pentru a beneficia de cauza de nepedepsire, ei trebuie, practic, fie să-l denunţe pe autor, fie să-l determine ca acesta să înceteze executarea. În cazul în care desistarea aparţine chiar autorului, se înţelege că această renunţare la executare va profita şi participanţilor (instigatorului şi complicelui). În ipoteza în care sunt mai mulţi participanţi, dar numai unul dintre ei împiedică săvârşirea faptei, va beneficia de cauza de nepedepsire doar acesta, ceilalţi urmând să răspundă pentru tentativă la acea infracţiune (bineînţeles, dacă tentativa este pedepsibilă).

Instigarea neurmată de executare. Art. 29 Cod penal. Actualul Cod penal a menţinut, sub această denumire, două situaţii, care pot fi întâlnite, şi anume: instigarea care nu este urmată de un început de executare; instigarea care nu este urmată de o executare pedepsibilă. Prima situaţie poate apărea în situaţia în care persoana determinată să comită o 134

faptă prevăzută de legea penală (instigatul) se răzgândeşte şi nu trece la executare ori începe executarea, dar reuşeşte doar o tentativă nepedepsibilă. Este uşor de observat că, într-un asemenea caz, nu sunt realizate condiţiile participaţiei, pentru că nu s-a comis o faptă prevăzută de legea penală. În această situaţie, instigatorul va fi pedepsit, dar nu în calitate de participant, ci de autor al unei infracţiuni de sine stătătoare, dacă actele îndeplinite constituie o altă infracţiune. În cea de a doua situaţie, când instigatorul a trecut la executare, dar ulterior s-a desistat ori a împiedicat producerea rezultatului, sunt îndeplinite condiţiile instigării. În această situaţie, cel instigat nu va fi pedepsit.

2. Participaţia penală improprie (imperfectă) Participaţia improprie este acea formă de participaţie penală la care persoanele care săvârşesc, de comun acord, o faptă prevăzută de legea penală, nu acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, neavând aceeaşi atitudine psihică, în sensul că unii participanţi acţionează cu intenţie, iar alţii 135

din culpă sau fără vinovăţie. Ca urmare a acestui dezacord în planul laturii subiective, fapta săvârşită în participaţie apare, pentru unii dintre participanţi, ca o infracţiune intenţionată, iar pentru alţii ca o infracţiune de culpă, ori ca o faptă săvârşită fără vinovăţie, deci fără caracter penal. Participaţia improprie poate exista la toate formele de participaţie penală cunoscute în dreptul nostru. Astfel, participaţia improprie poate exista la coautorat, în cazul în care unul sau unii dintre coautori acţionează cu intenţie, iar alţii din culpă ori fără vinovăţie; la instigare, în cazul în care se săvârşesc acte de determinare cu intenţie la săvârşirea de către o altă persoană, din culpă ori fără vinovăţie, a unei fapte prevăzute de legea penală; la complicitate, în cazul în care o persoană înlesneşte sau ajută cu intenţie o altă persoană care săvârşeşte din culpă sau fără vinovăţie o faptă prevăzută de legea penală. Aceste forme improprii de participaţie pot exista separat, dar şi laolaltă, în cazul săvârşirii, în participaţie improprie, a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală. Potrivit teoriei autorului mediat, de la distanţă sau a autorului de mână lungă (longa manus), de vreme ce autorul imediat nu răspunde penal (pentru că este iresponsabil, minor sub 14 ani, indus în eroare etc.) şi nu poate fi subiect al infracţiunii, adevăratul autor trebuie considerat cel care l-a determinat cu intenţie să săvârşească fapta, adică autorul mediat, care s-a folosit de autorul imediat ca de o simplă unealtă. Pe de altă parte, s-a argumentat că instigatorul trebuie să fie considerat autor mediat, fiindcă altfel el ar rămâne nesancţionat, în absenţa unui autor neputând exista instigare. Într-o altă opinie, pe care o considerăm întemeiată, se susţine un punct de vedere contrar, arătându-se că participaţia improprie este o realitate, iar reglementarea ei legală o necesitate. S-a precizat, cu deplin temei, că pentru existenţa participaţiei penale este necesară o înţelegere cu privire la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, instigatorul sau numai complicele să acţioneze conştient, urmărind săvârşirea faptei şi cooperând în acest scop cu autorul, acesta din urmă putând acţiona din culpă sau chiar fără vinovăţie. Persoana care săvârşeşte nemijlocit fapta legea penală 136 este şi rămâne autorul chiar dacă nu răspunde penal. În acelaşi timp,

persoana care determină cu intenţie o altă persoană să săvârşească fapta are întotdeauna calitatea de instigator, şi niciodată pe cea de autor, atâta vreme cât el nu a săvârşit nemijlocit acea faptă. Modalităţi. În raport cu natura contribuţiei date la săvârşirea faptei şi cu atitudinea psihică a celui care a avut acea contribuţie, participaţia improprie se poate realiza în patru modalităţi: 1) modalitatea intenţie şi culpă, adică participarea cu intenţie la o faptă săvârşită de autor din culpă; 2) modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie, adică participarea cu intenţie la o faptă săvârşită de autor fără vinovăţie; 3) modalitatea culpă şi intenţie, adică participarea din culpă la o faptă săvârşită de autor cu intenţie; 4) modalitatea lipsă de vinovăţie şi intenţie, adică participarea fără vinovăţie la o faptă săvârşită de autor cu intenţie. Dintre aceste modalităţi, Codul penal reglementează numai primele două, celelalte fiind considerate ca lipsite de semnificaţie juridică penală. 1. Modalitatea intenţie şi culpă. Este reglementată prin dispoziţiile din art. 31 alin. l C. pen., potrivit cărora constituie participaţie improprie determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod cu intenţie la săvârşirea din culpă, de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală. Ceea ce caracterizează participaţia improprie, în modalitatea intenţie şi culpă, este împrejurarea că autorul săvârşeşte fapta din culpă, în urma determinării cu intenţie de către o altă persoană (instigator), sau sprijinit în executarea faptei prin înlesnire sau ajutare în orice mod, cu intenţie, de către o altă persoană (complice). Această modalitate o întâlnim atunci când autorul este instigat sau sprijinit cu intenţie în săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, fără ca el să-şi dea seama de aceasta, deoarece este indus sau lăsat în eroare de fapt şi în această situaţie el săvârşeşte din culpă fapta respectivă. Contribuţiilor diferiţilor participanţi, în cadrul acestei modalităţi a participaţiei improprii (determinarea cu intenţie şi înlesnirea ori ajutorul dat cu intenţie la săvârşirea faptei), constituie instigare şi, respectiv, complicitate la infracţiunea intenţionată, iar săvârşirea nemijlocită din culpă a faptei 137

reprezintă autorat la infracţiunea săvârşită din culpă (bineînţeles, dacă legea incriminează fapta respectivă şi atunci când este săvârşită din culpă). Aşa, de exemplu, reprezentantul unui organ de control, aflat într-o acţiune de verificare a unei gestiuni, având, la un moment dat, încredere în cel controlat, în loc să numere şi să cântărească produsele personal, cum prevedeau atribuţiile de serviciu, acceptă dictarea acestora de către cel controlat, care, profitând, îi transmite şi îl determină să înscrie în actele de control date fictive şi, astfel, îşi acoperă lipsa din gestiune. Într-o asemenea situaţie, pentru persoana controlată care a determinat înscrierea unor date false şi acoperirea lipsei din gestiune se va reţine instigare, iar pentru reprezentantul organului de control se va reţine o neglijenţă în serviciu (prin încălcarea din culpă a atribuţiilor de serviciu). 2. Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie. Este reglementată prin dispoziţiile alineatului 2 al art. 31 C. pen., potrivit cărora există participaţie improprie şi atunci când are loc o determinare, ajutare sau înlesnire în orice mod cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană care acţionează fără vinovăţie. Spre deosebire de modalitatea intenţie şi culpă, la modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie, autorul, determinat şi în acest caz cu intenţie sau sprijinit prin înlesnire sau ajutor cu intenţie, săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală fără vinovăţie, datorită iresponsabilităţii (art. 48 C. pen.), minorităţii făptuitorului (art. 50 C. pen.), erorii de fapt (art. 61 C. pen.), constrângerii fizice sau morale (art. 46 C. pen.), beţiei fortuite complete (art. 49 alin. l C. pen.). Trebuie precizat că, pentru a înlătura vinovăţia făptuitorului, oricare dintre cauzele la care ne-am referit trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei. Contribuţiile date de participanţi (determinarea şi înlesnirea sau ajutorul) constituie şi în acest caz instigare şi, respectiv, complicitate la infracţiunea săvârşită cu intenţie. Autorul însă nu va răspunde penal, întrucât nu a acţionat cu vinovăţie.

VII. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

138

Pentru a caracteriza o faptă ilicită ca fiind faptă penală (infracţiune) este necesar să determinăm trăsăturile esenţiale fără de care nu poate exista infracţiunea: pericolul social, vinovăţia, prevederea faptei în legea penală. Lipsa uneia dintre aceste trei trăsături esenţiale exclude existenţa caracterului penal al faptei, înlătură infracţiunea şi, implicit răspunderea penală. Legiuitorul poate stabili ca, dacă o faptă se săvârşeşte în anumite situaţii, condiţii etc., denumite cauze care înlătură caracterul penal al faptei, să nu mai fie considerată infracţiune şi deci se înlătură caracterul penal al acesteia.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei prin înlăturarea vinovăţiei

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt următoarele: 1. Legitima apărare. 2. Starea de necesitate. 3. Constrângerea fizică. 4. Constrângerea morală. 5. Cazul fortuit. 6. Iresponsabilitatea. 7. Beţia. 8. Minoritatea făptuitorului. 9. Eroarea de fapt

1.Legitima apărare

139

Potrivit art.44 C.pen. „se află în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana şi drepturile celui atacat ori interesul obştesc". De asemenea, este în legitimă apărare „şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul". Condiţii. Condiţiile legitimei apărări se referă, potrivit art. 44 Cod pen., unele la atac şi altele la apărare. Condiţii privind atacul  Să fie material, adică un atac realizat prin mijloace fizice, prin sau alte drepturi ale acţiuni şi inacţiuni care pun în pericol existenţa fizică a unor valori sociale. (viaţa, sănătatea, integritatea unei persoane, sau fără folosirea de mijloace acesteia etc). Materialitatea atacului constă într-o acţiune realizată cu agresive (ex.: corpuri contondente, tăioase, arme de foc, substanţe inflamabile).  Să fie direct, adică să constituie în mod nemijlocit o sursă de pentru persoana sau interesul obştesc împotriva căruia se pericol

îndreaptă. Potrivit practicii judiciare atacul nu este direct în cazul în care între agresor şi persoana vătămată se află un obstacol (de exemplu, o uşă sau o poarta închisă) care îl împiedică pe cel dintâi să pună în pericol viaţa celui de-al doilea.  Să fie imediat, adică să fie pe punctul de a se ivi şi actual (să se fi ivit deja). Un atac este iminent, atunci când există certitudinea dezlănţuirii sale imediate. Spre exemplu, agresorul ridică un topor asupra capului persoanei pe care vrea s-o ucidă sau îndreaptă în direcţia acesteia o armă. Atacul este actual din momentul începerii sale şi până la consumare. Astfel, un atac consumat nu mai justifică un act de apărare reacţia făptuitorului având caracterul unei riposte, nu al unei apărări necesare.  Să fie injust adică lipsit de orice temei legal. Spre exemplu, este legală executarea unei lovituri în cadrul unui meci de box şi ilegală 140

efectuarea de către organul de poliţie a unei percheziţii domiciliare fără autorizaţia procurorului sau fără a se fi săvârşit o infracţiune flagrantă.  Să fie îndreptat împotriva unei persoane, a drepturilor sale ori împotriva unui interes public. Atacul poate fi îndreptat nu numai împotriva unei persoane care se apără pe sine ori îşi apără propriile drepturi dar şi împotriva altei persoane sau a drepturilor acesteia (spre exemplu, este legitimă intervenţia unui organ de poliţie împotriva unei persoane care foloseşte violenţa faţă de un terţ).  Să pună în pericol grav persoana atacată, drepturile acesteia ori interesul public. Este grav un pericol în situaţia în care atacul este

de natură să provoace o vătămare ireparabilă sau greu de înlăturat (de exemplu, pierderea vieţii, cauzarea unei infirmităţi, distrugerea unui bun de mare valoare etc). Condiţii privind apărarea  Să fie necesară pentru înlăturarea atacului. În doctrină se arată că apărarea este necesară atunci când intervine între momentul în care atacul a devenit iminent şi momentul în care el s-a consumat. Fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în apărare se consideră că a fost necesară numai dacă a fost îndreptată contra agresorului şi nu altei persoane sau unui bun al agresorului.  Să fie proporţională cu gravitatea atacului. Legea nu stabileşte şi nici nu este posibil a se stabili criterii teoretice de apreciere a proporţionalităţii dintre gravitatea atacului şi aceea a apărării. De altfel, se cere doar o proportionalitate apreciată doar de organele judiciare. Proporţionalitatea dintre atac şi apărare are însă nu numai un aspect obiectiv ci şi unul subiectiv, pentru că ceea ce din punct de vedere obiectiv poate fi neproporţional, celui atacat poate sa-i apară a fi în limitele proporţionalităţii. Astfel, în art.44 alin.3 C.pen., se arată că este în legitimă apărare şi acela care, din cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Acesta se mai numeşte şi exces de apărare justificat. Excesul de apărare justificat 141 relativă, aceasta fiind

nu trebuie confundat cu excesul de apărare scuzabil (art.73 lit.a C.pen.), caz în care depăşirea limitelor legitimei apărări constituie o circumstanţă atenuantă, întrucât depăşirea unei apărări proporţionale cu atacul nu este determinată de tulburare sau de temere provocată de atac, ci de alte resorturi psihice cum ar fi indignarea, revolta, cauzate de comportarea agresorului (fapta fiind savarsita dupa incetarea atacului ce se situeaza in afara apărării). Prin legea nr. 169/2002 si apoi prin legea nr. 247/2005, dispozitiile art. 44 Cod penal privind legitima apărare au fost completate cu un nou alineat ”21” ce instituie o prezumtie de apărare legitimă pentru cel ce savarseste fapta pentru a respinge patrunderea fara drept a unei persoane prin violenta, viclenie, efractie sau alte asemenea mijloace intro locuinta, incapere, dependita sau loc imprejmuit ori delimitat prin semne de marcare. Prezumtia instituita de art. 44 alin.21 Cod penal nu poate fi decat relativa, fiindca ar fi de neconceput acceptarea ca fiind legitima orice apărare vadit disproportionata fata de gravitatea incalcarii dreptului la inviolabilitate al domiciliului. Efectele legitimei apărări:  fapta savarsita in stare de legitima apărare nu este infractiune si pe cale de consecinta nu atrage raspunderea penală a faptuitorului;  in general, se apreciaza ca fapta savarsita in legitima apărare propriu-zisă nu are caracter ilicit si nu poate atrage nici o altă răspundere juridică, DAR, în cazul excesului justificat prev. de art. 44 alin.3 Cod penal, răspunderea civilă nu este întotdeauna înlăturată.  cand legitima apărare vine in concurs cu alte cauze care inlătură caracterul penal al faptei, răspunderea civilă poate interveni tocmai pentru astfel de cauze.

142

2. Starea de necesitate Potrivit art.45 alin.2 C.pen. este în stare de necesitate „acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc”. Nu este însă în stare de necesitate potrivit art.45 alin.3 C.pen. persoana care în momentul când a săvârşit fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Fapta săvârşită în stare de necesitate nu este infracţiune deoarece nu este săvârşită cu vinovăţie. Exemplu: spargerea unui zid, a unei încuietori pentru a salva o persoană imobilizată într-o încăpere care este incendiată, sustragerea unui autovehicul pentru a transporta de urgenţă la spital o persoană accidentată etc. Spre deosebire de legitima apărare, unde pericolul era generat de un atac, în cazul stării de necesitate acesta este creat de diverse întâmplări cum ar fi: incendii, inundaţii, cutremure etc. De asemenea, în cazul legitimei apărări acţiunea de apărare era fapta îndreptată împotriva agresorului pe când la starea de necesitate pericolului. Condiţii privind pericolul Să fie iminent, adică pe punctul de a produce răul la care este expusă valoarea ocrotită. Este îndeplinită această condiţie când pericolul este deja actual. Să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia, ori un interes obştesc Să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat pe altă cale decât prin săvârşirea faptei.

vizează de cele mai multe ori o persoană care nu este vinovată de crearea

143

Condiţii privind acţiunea de salvare  Să se realizeze prin comiterea unei fapte prevăzute de legea Să se fi constituit în singurul mijloc de înlăturare a pericolului, adică penală.  să fie necesară. Acţiunea este considerată necesară când se efectuează între momentul care pericolul a devenit iminent şi până la încetarea acestuia. Dacă pericolul putea fi înlăturat şi în alt mod starea de necesitate nu există.  Să nu fi cauzat urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat. Dacă prin faptă s-au cauzat urmări mai grave pentru că făptuitorul nu şi-a dat seama în moment săvârşirii faptei că urmările vor fi mai grave, fapta urmează fi considerată săvârşită tot în stare de necesitate. Când făptuitorul şi-a dat seama ca pricinuieşte urmări vădit mai grave prin săvârşirea faptei decât dacă pericolul nu era înlăturat, atunci fapta nu mai este săvârşită în stare de necesitate, ci este infracţiune şi atrage răspunderea penală a făptuitorului.  Să nu fie săvârşită de către o persoană sau pentru a salva o persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul. Astfel, nu este în stare de necesitate persoana care datorită funcţiei sau profesiei sale, este obligată să înfrunte pericolele inerente funcţiei sau profesiei respective (militarii aflaţi în misiune de luptă, pompierii, marinarii, medicii etc.). Bineînţeles, aceste persoane pot invoca starea de necesitate pentru faptele de salvare pe care le comit în exerciţiul funcţiei sau profesiei. Efectele stării de necesitate:  fapta savarsita in stare de necesitate nu este infractiune si pe cale de consecinta nu atrage raspunderea penală a faptuitorului;  starea de necesitate nu are drept consecinta si inlaturarea raspunderii civile caci de cele mai multe ori prejudiciul este adus unei persoane nevinovate de ivirea pericolului;  repararea prejudiciului cauzat prin fapta de apărare în stare de necesitate poate reveni persoanei salvate cand ivirea pericolului ce 144

a generat starea de necesitate se datoreaza unui eveniment (cutremur, inundatie);  cand pericolul s-a produs prin fapta persoanei vatamate este inlaturata si raspunderea civilă.

3. Constrângerea fizică şi constrângerea morală Potrivit art.46 C.pen. „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită sub imperiul unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista. De asemenea, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită sub imperiul unei constrâmgeri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod”. Constrîngerea fizică (forţa majoră) a fost definită ca fiind presiune pe care o forţă, căreia nu i se poate rezista, o exercită asupra energiei fizice a unei persoane, în aşa fel încît această energie, scăpând de sub controlul conştiinţei şi voinţei persoanei contrânse, alarmeze). Constrângerea morală (ameninţare), este presiunea exercitată de o persoană asupra psihicului altei persoane în aşa fel încât persoana constrânsă săvârşeşte o faptă penală (ex.sub ameninţarea cu moartea un casier dă cheile unui tâlhar de la casa de bani). se manifestă printr-o faptă prevăzută de legea penală (ex. un paznic este imobilizat şi împiedicat să

145

Condiţiile constrângerii fizice: Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală să existe o constrângere fizică asupra persoanei care comite fapta prevăzută de legea penală. Forţa străină care exercită constrângerea trebuie să acţioneze direct - în momentul săvârşirii faptei - asupra fizicului persoanei care comite acea faptă. De exemplu o persoană imobilizează un funcţionar pentru a-1 împiedica să-şi îndeplinească o îndatorire de serviciu. De asemenea, forţa străină poate consta într-un fenomen natural (o înzăpezire, un vânt puternic etc.) sau într-un proces fiziologic ce cord etc). Persoana constrânsă să nu aibă posibilitatea de a rezista acţiunii de constrângere. Dacă persoana constrânsă are posibilitatea să anihileze cu mijloace proprii ce pot fi folosite fără pericol, presiunea exercitată asupra energiei fizice, caracterul penal al faptei nu este înlăturat şi acea persoană va răspunde penal, pentru infracţiunea săvârşită. Efecte juridice: fapta savarsita sub imperiul constrangerii fizice nu este infractiune, astfel ca nu are caracter penal pentru ca ii lipseste vinovatia. Pe cale de consecinta, nu atrage raspunderea penala, iar in principiu este inlaturata si raspunderea civila. Condiţiile constrângerii morale  Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală sub imperiul constrângerii executate prin ameninţare, altfel problema înlăturării caracterului penal al faptei nu se poate pune, fiind lipsită de obiect.  Să se exercite o acţiune de constrângere executată prin ameninţare cu un pericol grav. Ameninţarea poate fi orală împiedică persoana constrânsă să acţioneze conform obligaţiilor sale (de exemplu, un leşin, un atac de

(verbală) sau scrisă. Pericolul grav cu care se ameninţă, dacă nu se săvârşeşte fapta pretinsă, poate privi viaţa, integritatea corporală, libertatea, demnitatea, averea celui ameninţat ori a altei persoane.  Pericolul grav cu care se ameninţă să nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală. Efecte juridice: fapta savarsita sub imperiul constrangerii morale nu este infractiune, astfel ca nu are caracter penal pentru ca ii lipseste

146

vinovatia. Pe cale de consecinta, nu atrage raspunderea penala, fiind inlaturata si raspunderea civila.

4. Cazul fortuit

Potrivit art.47 C.pen., ”nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută”. Cazul fortuit desemnează situaţia, starea, împrejurarea în care acţiunea sau inacţiunea unei persoane a produs un rezultat pe care acea persoană nu l-a conceput şi nici urmărit şi care se datorează unei energii a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută. Astfel, un tractorist care în timp ce ara cu tractorul, atinge cu plugul un obuz rămas neexplodat în pământ din timpul războiului, care explodează şi răneşte un muncitor agricol, nu va răspunde penal fiind în situaţia cazului fortuit. Pot fi împrejurări fortuite: fenomenele naturii (ex.: cutremure, furtuni, trăsnete, alunecări de teren etc.) tehnicizarea activităţilor umane (defectarea unui mecanism), starea maladivă a unei persoane (epilepsie, atac de cord etc), comportarea imprudentă a victimei etc. Aceste împrejurări imprevizibile pot fi anterioare, concomitente sau subsecvente acţiunii făptuitorului. Condiţiile cazului fortuit  Rezultatul intervenţiei împrejurarea socialmente unei periculos al faptei de să fie şi consecinţa conştiinţa între împrejurări şi străine voinţa

făptuitorului. Totodată, trebuie să existe raport de cauzalitate neprevăzută

rezultatul respectiv în caz contrar nu

există caz fortuit întrucât rezultatul s-ar fi produs ca urmare a acţiunii sau inacţiunii faptuitorului şi fără intervenţia neprevăzută a energiei 147

străine.  Făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenţia împrejurării care a produs rezultatul.  Acţiunea sau inacţiunea care - datorită intervenţiei neaşteptate a împrejurării fortuite a determinat producerea rezultatului neprevăzut - să fie o faptă incriminată de legea penală. Efecte juridice:  vinovatia faptuitorului este exclusa fiindca acesta s-a aflat in imposibilitate de a prevedea intervenirea imprejurarii ce a produs rezultatul socialmente periculos;  cazul fortuit inlatura raspunderea penala si raspunderea civila, dar aceasta din urma numai daca nu vine in concurs cu alte cauze de inlaturare a caracterului infractional al faptei.

148

5. Iresponsabilitatea Potrivit art. 48 Cod. pen.”nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau de inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele”. Prin alienaţie mintală se înţelege orice stare de alterare a facultăţilor mintale, provenind dintr-o cauză patologică, o anormalitate fiziologică, o leziune organică sau orice cauză morbidă. Intră în această categorie anomalii care fac imposibilă dezvoltarea facultăţilor psihice (idioţenie, infantilism, debilitate mintală etc.) sau maladii ale sistemului nervos şi psihic (nebunie, oligofrenie, schizofrenie paranoidă, nevroze, psihoze etc). În categoria altor cauze pot fi incluse unele fenomene psihologice (somn natural, somn hipnotic, leşin etc.) sau diferite tulburări psihice provocate prin diferite intoxicaţii (stări de inconştienţă provocate prin alcool, stupefiante, narcotice, alimente alterate etc). Incapacitatea psihică poate fi permanentă ori trecătoare, congenitală sau survenită. Pentru a fi o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, iresponsabilitatea făptuitorului trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei şi să fie totală. Condiţii:   Să existe o stare de incapacitate psihică. Starea de incapacitate psihică să existe în momentul

săvârşirii faptei. Nu se găseşte în această stare cel care şi-a provocat-o ori a acceptat să i se provoace o stare de inconştienţă. Spre exemplu, făptuitorul a acceptat să fie hipnotizat ori narcotizat pentru a invoca această stare in apărarea sa.  Starea de incapacitate psihică să fie datorată alienaţiei mintale Fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală. Efecte juridice:  vinovatia faptuitorului este exclusa, astfel ca este inlaturata raspunderea penala, putandu-se lua doar masuri de siguranta cu caracter medical (art. 113-114 C.p.); 149 sau altor cauze. 

 iresponsabilitatea NU INLATURA raspunderea civila. 6. Beţia Potrivit art.49 alin.l C.pen. „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea, datorită unor împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool sau de alte substanţe.” De asemenea, potrivit art.49 alin.2 C.pen., starea de beţie voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanţe nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanţă atenuantă sau agravantă”. Dintre formele beţiei cea care are efect înlăturarea caracterului penal al faptei este beţia accidentală completă. Condiţiile stării de beţie  In momentul săvârşirii faptei, făptuitorul să se fi găsit în stare de beţie produsă de alcool sau alte substanţe;  Starea de beţie în care se găseşte făptuitorul să fi accidentală, involuntară, fortuită;  Starea de beţie să fie completă;  Fapta comisă în starea de beţie accidentală şi completă să fie prevăzută de legea penală.

Efecte juridice:  vinovatia faptuitorului este exclusa, astfel ca este inlaturata raspunderea penala;  cand betia accidentala nu este completa, atunci caracterul penal al faptei nu este inlaturat, iar starea de betie poate constitui circumstanta atenuanta.

150

151

7.Minoritatea făptuitorului Potrivit art. 50 C.pen. „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor care, la data comiterii acesteia, nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal”. Condiţii:  Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;  Fapta să fie săvârşită de către un minor care nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a răspunde penal. Minorul care are între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani se prezumă că nu are discernământ şi nu răspunde penal.  Minorul să se afle în această stare în momentul săvârşirii faptei.

Efecte juridice:  minoritatea faptuitorului este o cauza personala si nu se rasfrange asupra participantilor la savarsirea faptei;  cand minorul care nu raspunde penal a savarsit fapta fiind determinat sau sprijinit cu intentie de alti participanti se realizeaza conditiile participatiei improprii (art. 31 al.2 C.p.);  vinovatia faptuitorului este exclusa, astfel ca este inlaturata raspunderea penala;  raspunderea civila nu este inlaturata pentru persoanele care l-au avut sub ingrijire ori supraveghere pe minor, daca se retine culpa acestora;  fata de minorul care nu raspunde penal si care savarseste fapte prevazute de legea penala se iau masuri de ocrotire prevazute in OUG 26/12.06.1997 modificata prin Legea nr. 108/2.06.1998.

152

8. Eroarea de fapt Potrivit art.51 Cod pen., eroarea de fapt constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită de către făptuitor a existenţei unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal circumstanţă agravantă în legătură cu aceasta. Condiţii :  Să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală;  În momentul săvârşirii faptei, făptuitorul să nu fi cunoscut existenţa unor stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Obiectul erorii poartă deci asupra stării, situaţiei sau împrejurării de care depinde caracterul penal ai faptei (art.51 alin.l C.pen.). Starea desemnează modul în care se prezintă o persoană (de exemplu: starea civilă, pregătirea minoritate, starea intelectuală, starea de de sănătate etc.) ori un bun (valoarea al faptei ori o

economică, starea de uzură etc), ori o instituţie (utilitate publică, sarcinile ce-i revin ş.a.). Situaţia se referă la poziţia pe care o are o persoană (căsătorită, rudă apropiată etc), ori un bun (dacă aparţine avutului public sau celui privat ş.a.). Împrejurarea desemnează o circumstanţă în care are loc săvârşirea faptei (noapte, război etc).  Starea, situaţia sau împrejurarea necunoscută de făptuitor să reprezinte un element constitutiv al infracţiunii ori o circumstanţă a acesteia. Efecte juridice:  cand eroarea de fapt priveste un element constitutiv al infractiunii, in cazul faptelor savarsite cu intentie, fapta este savarsita fara vinovatie, deoarece faptuitorul nu a avut reprezentarea caracterului periculos al acesteia, iar daca fapta este incriminata atat atunci cand este savarsita cu intentie, cat si din culpa, eroarea de fapt va inlatura vinovatia si atunci cand este savarsita din culpa, numai daca se constata ca eroarea nu este ea insasi rezultatul culpei; 9. Eroarea de drept Eroarea de drept desemnează necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei norme penale sau a unei norme extrapenale. Eroarea de drept penal nu înlătură caracterul penal al faptei (art.51 alin.4 C.pen.). Deci, legea penală trebuie cunoscută de toţi cei cărora ea se adresează, aceştia trebuind să-şi conformeze conduita exigenţelor ei. Doctrina penală, 153

prevede principiul că nu se poate invoca necunoaşterea legii, fiindcă nimeni nu poate fi presupus că o ignoră. Înlăturarea caracterului penal al faptei prin lipsa pericolului social Înlăturarea caracterului penal al faptei prin lipsa de pericol social prezintă particularitatea că nu înlătură de regulă alte forme de răspundere juridică, deoarece un anumit grad de pericol social- e drept nepenal- totuşi fapta mai prezintă. Potrivit dispoziţiilor art. 18¹ alin. ultim C. pen. în cazul faptelor prevăzute de legea penală care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, procurorul sau instanţa de judecată aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute de art. 91 C. pen. care pot fi: mustrarea, mustrarea cu avertisment, amenda de la 10 lei noi la 1000 lei noi. Aplicarea unei sanctiuni cu caracter administrativ este obligatorie ori de cate ori se constata ca pericolul social concret al faptei savarsite nu este suficient pentru a caracteriza fapta ca infractiune, fiindca fapta are un anumit pericol social. Daca faptuitorul comis mai multe fapte considerate fiecare in parte ca fiind lipsite de pericol social se va aplic o singura sanctiune cu caracter administrativ prevazuta de legea penala.

Lipsa prevederii în legea penală Lipsa prevederii în legea penală este o situaţie, o împrejurare în care o faptă care aparent întruneşte trăsăturile esenţiale ale infracţiunii nu are în realitate caracter penal deoarece nu este sau nu mai este prevăzută de legea penală ca infracţiune în modalitatea în care s-a săvârşit ori îi lipseşte un element constitutiv pentru ca aceasta să constituie o anumită infracţiune. Trăsătura esenţială a infracţiunii de prevedere în legea penală lipseşte în următoarele situaţii: a. dezincriminarea faptei sau abrogarea incriminării (art. 12 C. pen.) b. cazul neîndeplinirii de către fapta concretă a unui element constitutiv al infracţiunii ( cazul faptelor putative, ex: 154

încercarea de a determina mărturia mincinoasă prin rugăminţi) c. când lipseşte dubla incriminare (deci atât legea penală română cât şi legea penală străină de la locul unde s-a săvârşit fapta să o prevadă ca infracţiune.) Efecte juridice:  inlaturarea caracterului penal al faptei si pe cale de consecinta inlaturarea raspunderii penale.  aceasta cauza de inlaturare a caracterului infractional al faptei are caracter obiectiv, real si se rasfrange asupra tuturor participantilor la comiterea acesteia.

155

________________________RĂSPUNDEREA PENALĂ I. RASPUNDEREA PENALA CA INSTITUTIE DE DREPT II. PRINCIPIILE RASPUNDERII PENALE III. CAUZELE CARE INLATURA RASPUNDEREA PENALA

156

I. RASPUNDEREA PENALA CA INSTITUTIE DE DREPT

Răspunderea penală este o altă instituţie de drept penal alături de infracţiune şi sancţiune. Numai atunci când se stabileşte răspunderea penală intervine sancţiunea de drept penal respectivă. Ea îşi găseşte reglementarea atât în normele dreptului penal material cât şi în cele ale dreptului procesual penal. Ca formă a răspunderii juridice, răspunderea penală poate fi definită ca fiind „raportul juridic penal de contrângere născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii între stat, pe de-o parte, şi infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să o execute şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept şi a autorităţii legii”.

157

II. PRINCIPIILE RASPUNDERII PENALE Principiile răspunderii penale sunt acele idei directoare şi reguli de drept care se aplică în întreaga reglementare a răspunderii penale.  Legalitatea răspunderii penale. Legalitatea răspunderii penale are în vedere atât legalitatea incriminării (prevederea în lege a condiţiilor în care o faptă constituie infracţiune) cât şi legalitatea sancţiunilor de drept penal şi a criteriilor în funcţie de care aceste sancţiuni se individualizează.  Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale. Este principiul consacrat ce expres în art.17 alin.2 C. Pen. Şi a presupune fi că răspunderea penală nu poate exista decăt dacă s-a săvârşit o faptă îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru considerată infracţiune.  Umanismul răspunderii penale. Acest principiu este reflectat nu numai în determinarea sistemului de valori ocrotite de normele penale ci şi de penale.  Personalitatea răspunderii penale. Răspunderea penală revine exclusiv persoanei care a săvârşit sau a participat la săvârşirea faptei ce constituie infracţiune. Ea nu poate interveni pentru fapta altuia şi nici nu poate fi colectivă.  Unicitatea răspunderii penale. Potrivit acestui principiu, conţinutul constrângerii juridice care trebuie să intervină când se încalcă obligaţia de conformare faţă de normele

răspunderea penală este unică, în sensul că săvârşirea unei infracţiuni atrage o singură dată răspunderea penală şi, ca urmare aplicarea sancţiunii penale prevăzute de norma de incriminare.  Individualizarea răspunderii penale. În baza acestui principiu, răspunderea periculozitatea penală se stabileşte şi diferenţiat de în funcţie de făptuitorului gravitatea infracţiunii.

Individualizarea răspunderii penale se realizează în conformitate cu 158

anumite criterii stabilite de lege privind individualizarea pedepsei ce constituie obiectul răspunderii penale. Individualizarea răspunderii penale presupune trei etape: individualizarea legală (realizată de legiuitor), individualizarea judiciară (realizată în principal de către instanţele de judecată) şi individualizarea administrativă.  Inevitabilitatea răspunderii răspunderii penale. Principiul inevitabilităţii

penale presupune că o dată ce o persoană a săvârşit

o infracţiune, ea nu mai poate evita răspunderea penală.  Prescriptibilitatea răspunderii penale. Potrivit acestui principiu

prescripţia înlătură răspunderea penală. Aceasta înseamnă trecerea unui anumit timp prevăzut de lege de la săvârşirea infracţiunii fără ca infractorul să fi fost tras la răspundere

Principiile raspunderii penale a persoanei juridice: - raspunderea penala a persoanei juridice poate interveni pentru orice infractiune; - raspunderea penala a persoanei juridice nu exclude raspunderea penala a persoanei fizice ce a contribuit la comiterea infractiunii; - raspunderea penala nu intervine pentru persoanele juridice de drept public.

159

III. CAUZELE CARE INLATURA RASPUNDEREA PENALA Sunt anumite stări, situaţii, împrejurări posterioare săvârşirii infracţiunii, în prezenţa cărora se stinge raportul juridic penal de conflict, se stinge dreptul statului de a aplica o sancţiune şi obligaţia infractorului de a o executa. Se face distincţie între două categorii de cauze care înlătură răspunderea penală:  generale: amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile, împăcarea părţilor  speciale (cauze de nepedepsire) care au în vedere conduita infractorului cum ar fi: desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului, împiedicarea săvârşirii faptei de către participant, denunţarea faptei de către mituitor etc.

160

1. AMNISTIA- este actul de clemenţă al Parlamentului României prin care din considerente de politică penală este înlăturată răspunderea penală pentru infracţiuni comise anterior adoptării legii de amnistie. Amnistia este o cauza care inlatura raspunderea penala pentru fapta savarsita, inlatura consecinta savarsirii unei infractiuni – aplicarea si executarea pedepsei. Amnistia NU inlatura caracterul penal al faptei care a fost si ramane infractiune; orice fapta de acelasi fel comisa dupa adoptarea legii de amnistie atrage raspunderea penala. In principiu are un caracter general si obiectiv, in sensul ca se refera la infractiunile savarsite si nu la faptuitor; efectele amnistiei se produc ”in rem” si se rasfrang asupra tuturor participantilor la comiterea faptei amnistiate. Clasificarea amnistiei: a. după aria de cuprindere: • • amnistia generală amnistia specială • • c. după • amnistia necondiţionată sau pură şi simplă amnistia condiţionată stadiul procesului în care se găseşte

b. după condiţiile în care amnistia devine incidentă:

infracţiunea amnistiată: amnistia înainte de condamnare-antecondamnatorie sau proprie 161

amnistia după condamnare- postcondamnatorie sau improprie

Infractiunile comise in ziua adoptarii legii de amnistie nu cad sub incidenta acesteia. In cazul infractiunilor continui, continuate, progresive, amnistia este incidenta daca acestea s-au epuizat pana la adoptarea legii de amnistie, respectiv a incetat actiunea ori inactiunea continua, a luat sfarsit ultimul act de executare ori s-a produs ultimul rezultat. Efectele amnistiei: - amnistia anterioara condamnarii – inlatura raspunderea penala pentru infractiunea savarsita, avand caracter obligatoriu, astfel ca efectele ei nu pot fi refuzate de beneficiar. Inculpatul sau invinuitul poate cere continuarea procesului penal, pentru a-si dovedi nevinovatia si a obtine achitarea. Prin cererea de continuare a procesului penal nu se pierde beneficiul amnistiei. Dreptul de a cere continuarea procesului penal APARTINE NUMAI INVINUITULUI SAU INCULPATULUI, putand fi exercitat in orice faza a procesului penal, chiar si in caile extraordinare de atac. Amnistia NU ARE EFECT ASUPRA DREPTURILOR PERSOANEI VATAMATE și nici asupra MASURILOR DE SIGURANTA SI A MASURILOR EDUCATIVE. - amnistia dupa condamnare – inlatura raspunderea penala si pe cale de consecinta inlatura executarea pedepsei. Ca urmare a amnistierii nu va mai fi pusa in executare hotararea de condamnare, iar daca a inceput executarea pedepsei, aceasta va inceta. NU SE VOR MAI EXECUTA NICI PEDEPSELE COMPLEMENTARE ce au fost eventual stabilite si aplicate. Amnistia inlatura si celelalte consecinte ale condamnarii, facand sa inceteze interdictiile, incapacitatile, decaderile prevazute in alte legi penale sau extrapenale. Astfel, o condamnare pentru care a intervenit amnistia nu formeaza primul termen al recidivei si nici nu impiedica aplicarea suspendarii conditionate a executarii pedepsei pentru o infractiune ulterioara.

162

TOTUSI, este posibil ca intr-o lege extrapenala sa se prevada ca efectele unei condamnari pentru o infractiune amnistiata nu vor fi inlaturate imediat. AMNISTIA DUPA CONDAMNARE NU ARE EFECT ASUPRA PEDEPSEI AMENZII DEJA INCASATE, in sensul ca nu va mai fi restituita. Amnistia NU ARE CA EFECT O REPUNERE IN SITUATIA ANTERIOARA, O RESTITUTIO IN INTEGRUM. Amnistia NU ARE EFECT NICI ASUPRA MASURILOR EDUCATIVE, ASUPRA MASURILOR DE SIGURANTA, CARE SE VOR EXECUTA.

2.

PRESCRIPŢIA RĂSPUNDERII PENALE - constă în stingerea

raportului juridic penal de conflict, născut prin săvârşirea unei infracţiuni, ca urmare a nerealizării lui într-un anumit termen prevăzut de lege. Termenele de prescripţie a răspunderii penale încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii (art. 122 al. 2 C. pen.). Potrivit dispoziţiilor art. 122 al. 1 C. pen. termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana fizică sunt: a. b. c. d. e. 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită 8 5 3 ani, ani, ani, când când când legea legea legea prevede prevede prevede pentru pentru pentru infracţiunea infracţiunea infracţiunea săvârşită săvârşită săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amendă Potrivit art. 122 al.11 C.p., termenele de prescriptie a raspunderii penale pentru persoana juridica sunt: a. 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizica pedeapsa detentiunii pe viata sau pedeapsa inchisorii mai mare de 10 ani b. 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizica pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 10 ani 163

Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunile comise de minori se reduc la jumătate (art. 129 C. pen.) Calcularea termenelor de prescriptie: Termenele de prescriptie a raspunderii penale incep sa curga de la data savarsirii infractiunii. Aceasta inseamna ca pentru infractiunea continua, termenul de prescriptie incepe sa curga din momentul epuizarii, adica al incetarii actiunii ori inactiunii continue, iar in cazul infractiunii continuate, de la data comiterii ultimei actiuni sau inactiuni ce intra in continutul acesteia. In cazul infractiunilor progresive, termenul de prescriptie incepe sa curga din momentul producerii ultimului rezultat. Tot astfel, din momentul epuizarii, al comiterii ultimului act ce intra in continutul infractiunii, se calculeaza si termenul de prescriptie al raspunderii penale pentru infractiunile de obicei. Pentru infractiunile comise in concurs real, termenul de prescriptie curge separat, distinct, pentru fiecare infractiune, spre deosebire de infractiunile savarsite in concurs ideal la care termenul curge pentru toate infractiunile de la data comiterii actiunii sau inactiunii infractionale, afara de cazul cand se savarseste si o infractiune progresiva cand termenul de prescriptie se va calcula de la data producerii ultimului rezultat. Termenul de prescriptie a raspunderii penale curge pentru toti participantii de la data comiterii de catre autor a actiunii sau inactiunii, indiferent de momentul in care ceilalti participanti si-au adus contributia. Intreruperea termenului de prescriptie: Cursul termenului prescripţiei se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care potrivit legii trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal (ex: actul de punere în mişcare a acţiunii penale). Efectul intreruperii termenului de prescriptie consta in stergerea timpului scurs anterior actului intreruptiv si inceperea unui nou termen de prescriptie. Intreruperea cursului prescriptiei va opera FATA DE TOTI PARTICIPANTII la savarsirea unei infractiuni, chiar daca actul de intrerupere s-a facut doar fata de unul ori unii dintre acestia. Prescriptia speciala: PRESCRIPTIA RASPUNDERII PENALE INTERVINE ORICATE INTRERUPERI AR AVEA LOC DACA TERMENUL DE PRESCRIPTIE PENTRU INFRACTIUNEA SAVARSITA SE IMPLINESTE ODATA SI JUMATATE. 164

In durata termenului de prescriptie speciala nu se va include si perioada de timp cat termenul a fost suspendat. Implinirea termenului de prescriptie speciala face ca tragerea la raspundere penala a inculpatului sa nu mai fie posibila, iar procesul penal sa inceteze daca a inceput sau sa nu mai inceapa. Suspenarea termenului de prescriptie: Cursul termenului prescripţiei se suspendă pe timpul cât o dispoziţie legală sau împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. (ex: cutremur, inundaţii, epidemii etc.). 3. LIPSA PLÂNGERII PREALABILE- plângerea prealabilă reprezintă o

condiţie de tragere la răspundere penală a infractorului pentru anumite infracţiuni prevăzute de lege (ex: viol, violarea secretului corespondenţei, divulgarea secretului profesional etc.). Lipsa plângerii prealabile în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la o astfel de plângere, asemenea înlătură răspunderea penală ( art. 131 al. 2 C. pen.) De tot în astfel de cazuri retragerea plângerii prealabile

constituie o cauză care înlătură răspunderea penală (art. 131 al. 1 C. pen.) Plangerea prealabila poate fi facuta si printr-un mandat special. Cand persoana este lipsita de capacitate de exercitiu sau are capacitate de exercitiu restransa, plangerea prealabila poate fi introdusa de reprezentantul legal si respectvi de partea vatamata cu incuviintarea reprezentantului legal. In astfel de cazuri, actiunea penala se pune in miscare si din oficiu. Daca prin infractiune s-a adus atingere mai multor persoane vatamate, pentru a interveni raspunderea penala a infractorului este suficienta plangerea prealabila a uneia sintre persoanele vatamate. Acesta este PRINCIPIUL INDIVIDUALITATII ACTIVE A RASPUNDERII PENALE. Pentru infractiunile savarsite in participatie, in legea penala s-a prevazut PRINCIPIUL INDIVIZIBILITATII PASIVE a raspunderii penale, astfel ca daca infractiunea este dintre acelea pentru care actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate, este suficient ca

165

plangerea sa fie facuta fata de un singur participant pentru a atrage raspunderea penala a tuturor participantilor. Cand persoana vatamata este un minor sau un incapabil, termenul de 2 luni curge de la data cand persoana indreptatita a reclama a stiut cine este faptuitorul. Cazurile in care lipseste plangerea prealabila:  cand persoana vatamata, desi cunoaste fapta si pe faptuitor, nu face o astfel de plangere, ori nu o face in termenul prevazut de lege  cand este facuta de o alta persoana decat cea vatamata, fara a avea din partea acesteia un mandat special  in cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa, lipsa plangerii prealabile nu conduce la inlaturarea raspunderii penale, actiunea penala putand fi pusa in miscare si din oficiu Alaturi de lipsa plangerii prealabile, retragerea plangerii prealabile in cazurile in care actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate, constituie o cauza care inlatura raspunderea penala. Retragerea plangerii prealabile trebuie sa fie totala si neconditionata, adica sa priveasca atat latura penala, cat si latura civila a cauzei.

166

4.

ÎMPĂCAREA PĂRŢILOR- împăcarea părţilor are loc după ce a fost

introdusă plângerea prealabilă şi reprezintă actul bilateral, înţelegerea ce intervine între infractor şi victima infracţiunii, în cazurile prevăzute de lege de a pune capăt conflictului născut din săvârşirea infracţiunii, înlăturând răspunderea penală şi consecinţele civile ale faptei. Impacarea partilor este prevazuta de lege la toate infractiunile pentru care actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate, cu cateva exceptii: infractiunea de seductie si cazurile in care persoana vatamata este o persoana lipsita de capacitate de exercitiu ori cu capacitate de exercitiu restransa, iar actiunea penala a fost pusa in miscare din oficiu. Impacarea este personala. Totusi, ea poate fi realizata prin persoane cu mandat special, dar nu poate fi exprimata decat in fata instantei de judecata. Impacarea produce efecte in personam, adica numai cu privire la infractorul cu care victima s-a impacat, pentru toti ceilalti infractori urmand a fi antrenata raspunderea penala. Spre deosebire de retragerea plangerii prealabile, care produce efecte in rem, cu privire la toti participantii, impacarea are efecte mai restranse, si anume doar cu privire la participantul cu care s-a impacat partea vatamata. Prin exceptie de la caracterul personal al impacarii, daca victima infractiunii este o persoana lipsita de capacitate de 167

exercitiu, impacarea se realizeaza intre reprezentantul legal al partii vatamate si infractor (daca are capacitate de exercitiu restransa, personal cu incuviintarea reprezentantului legal). Impacarea trebuie sa fie totala, definitiva, neconditionata, poate interveni pana la momentul ramanerii definitive a hotararii judecatoresti, sa fie expresa. Impacarea inlatura raspunderea penala si stinge actiunea civila.

__________________SANCTIUNILE I. SANCTIUNILE IN DREPTUL PENAL II. CATEGORIILE SI LIMITELE GENERALE ALE PEDEPSELOR III. INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR IV. CIRCUMSTANTELE ATENUANTE SI AGRAVANTE V. SUSPENDAREA CONDITIONATA A EXECUTARII PEDEPSEI VI. SUSPENDAREA EXECUTARII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE VII. MIJLOACE DE INDIVIDUALIZARE JUDICIARA A PEDEPSEI VIII. RASPUNDEREA PENALA A MINORILOR. REGIMUL SANCTIONATOR IX. MASURILE DE SIGURANTA X. CAUZELE CARE INLATURA CONSECINTELE CONDAMNARII. PROCEDURA APLICARII GRATIERII XI. REABILITAREA

168

I. SANCTIUNILE IN DREPTUL PENAL In cuprinsul oricarei norme juridice penale regasim alaturi de dispozitie si sanctiunea ce se aplica in situatia in care actiunea sau inactiunea unei persoane intruneste elementele constitutive ale infractiunii respective. Sanctiunile de drept penal nu pot fi aplicate decat de organele judiciare și in temeiul legii. Aplicarea sanctiunii de dr. penal se face pe baza urmatoarelor principii: 1) Sanctiunile au caracter revocabil, pentru ca daca ar avea caracter irevocabil, in cazul existentei unei noi erori judiciare, sanctiunile nu ar mai putea fi inlaturate. 2) 3) 4) a societatii Ex: legea penala a incriminat ca sanctiune posibilele abuzuri ale organelor judiciare(tortura) 169 Sanctiunile au caracter personal, pentru ca aceste sanctiuni Sanctiunile au caracter legal, pentru ca acestea pot fi aplicate Aplicarea unor sanctiuni compatibile cu ordinea juridica si morala nu pot fi aplicate decat persoanelor care au savarsit infractiuni. numai in masura in care sunt prevazute de lege si in limitele legii.

5) Sanctiunile au caracter de individualizare potrivit acestuia ori de cate ori s-a savarsit o infractiune, organele judiciare, atunci cand aplica o sanctiune, tin cont de toate criteriile de individualizare a pedepsei, prevazute de lege: persoana infractionala, conduita infractorului inainte si dupa infractiune, modul si mijloacele de savarsire Sanctiunile de drept penal sunt : – pedepsele sanctiuni de dr. penal –masuri educative –masuri de siguranta Pedepsele sunt –principale –complimentare –accesorii Masurile de siguranta intervin cand o persoana savarseste o fapta prevazuta de legea penala fie ca aceasta este considerata sau nu infractiune, si atunci cand exista indicii ca persoana respectiva va savarsi o noua fapta prevazuta de legea penala. Masurile educative sunt cele care se iau fata de infractorii minori cand acestia savarsesc infractiuni, pentru reeducarea lor. Masurile educative sunt: – – – – mustrarea libertatea supravegheata internarea in centre de reeducare internarea in institute medicale educative :–alternative Alternative = sunt pedepse cumulative in masura in care legiuitorul prevede ca se vor aplica impreuna (amandoua) a faptei, circumstantele agravante si atenuante, concursul de infractiuni si starea de recidiva

In functie de diferite criterii pedepsele pot fi : –unice

170

II. CATEGORIILE SI LIMITELE GENERALE ALE PEDEPSELOR

Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare, prevăzută de lege, aplicată de instanţa judecătorească infractorului în scopul prevenirii săvârşirii de infracţiuni. Trăsăturile caracteristice ale pedepsei sunt: 1. este o măsură de constrângere, o măsură de represiune, de privaţiune pentru cel care a nesocotit dispoziţiile imperative ale normei penale şi a comis o faptă incriminată; 2. este un mijloc de reeducare 3. este prevăzută de lege 4. este aplicată doar de către instanţele judecătoreşti 5. are caracter personal 6. se aplică în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni Scopul pedepsei este prevenirea savarsirii de noi infractiuni. Preventia generala si speciala constituie scopul imediat al pedepsei, scop care este determinat de aplicarea concreta a pedepsei pentru savarsirea de infractiuni.

171

Scopul mediat al pedepsei care este tot prevenirea savarsirii de infractiuni, se realizeaza prin incriminarea unor fapte periculoase si prevederea pedepsei corespunzatoare. Cu alte cuvinte, prin amenintarea cu pedeapsa se realizeaza prevenirea savarsirii de infractiuni chiar din momentul incriminarii faptei periculoase. Funcţiile pedepsei sunt: • • • • funcţia de constrângere funcţia de reeducare funcţia de exemplaritate funcţia de eliminare (constă în înlăturarea temporară sau definitivă a condamnatului din cadrul societăţii)

FELURILE PEDEPSELOR 1. După rolul şi importanţa atribuită pedepsei se disting: a. pedepse principale- (au rol principal în sancţionarea infractorului şi nu sunt condiţionate de aplicarea altor sancţiuni de drept penal.) b. pedepse complementare (secundare sau alăturate) - (sunt acele pedepse care au rolul de a complini, completa represiunea si sunt aplicabile numai pe langa o pedeapsa principala) c. pedepse accesorii- (sunt un accesoriu al pedepsei principale şi decurg din aceasta). 2. După obiectul asupra căruia poartă sancţiunea, se disting: a. pedepse privative de viaţă (ex: pedeapsa cu moartea) b. pedepse corporale (ex: bătaia, ciuntirea ) c. pedepse privative de libertate (ex: pedeapsa cu închisoarea) d. pedepse privative sau restrictive de drepturi (ex: interzicerea exercitării unor drepturi politice sau civile) e. pedepse morale ( ex: dezaprobarea publică) f. pedepse pecuniare –(ex: amenda, confiscarea averii)

172

3. După gradul de determinare a pedepselor prin lege, se disting: a. pedepse determinate- (se caracterizează prin prevederea lor în lege atât în natura lor cât şi în cuantum) b. pedepse nedeterminate- (presupun prevederea în lege doar a naturii lor fără a fi determinate şi limitele acestora) 4. În literatura juridică se mai disting şi: a. pedepse unice sau singulare- (sunt prevăzute câte una pentru fapta incriminată) b. pedepse multiple- (prevederea pentru aceeaşi infracţiune a mai multor pedepse de natură diferită)

Categorii de pedepse aplicabile persoanei fizice Art.53 C.pen.reglementează următoarele trei categorii de pedepse: 1) pedepse principale; detenţiunea pe viaţă; închisoare de la 15 zile la 30 de ani; amenda de la 100 lei la 50.000 lei. 2) pedepse complementare; interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani; degradarea militară. 3) pedepse accesorii. interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege. 1) PEDEPSELE PRINCIPALE APLICABILE PERSOANEI FIZICE

173

Pedeapsa principală este acea sancţiune proprie dreptului penal pe care instanţa de judecată o poate aplica drept unică sancţiune pentru infracţiunea săvârşită. Infracţiunile prevăzute în partea specială a Codului penal sau într-o lege specială au, ca sancţiune, o pedepasă principală. De asemenea, ele pot avea ca sancţiune şi pedepse alternative (închisoarea sau amenda) caz în care ambele pedepse sunt principale, dar nu pot fi aplicate cumulativ ci numai una dintre ele. Pedepsele principale pot fi înlocuite unele cu celelalte în cazurile prevăzute de lege. Pedepsele care se aplică minorului infractor sunt închisoarea sau amenda prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, limitele pedepselor reducându-se la jumătate. In urma reducerii, în nici un caz minimul pedepsei cu închisoarea nu va depăşi 5 ani. Daca legea prevede pentru infracţiunea săvârşită detenţiunea pe viaţă, minorului infractor i se va aplica pedeapsa cu închisoarea între şi 20 de ani. 1) Detentiunea pe viata este pedeapsa principala prevazuta de codul penal ce se aplica atunci cand se savarsesc infractiuni deosebit de grave si constau in scoaterea infractorului din societate si trimiterea lui in centre de detentie pana la sfarsitul vietii. Aceasta pedeapsa se executa in penitenciare anume destinate pentru aceasta sau in sectii speciale ale celorlalte penitenciare. Regimul concret de executare al acestei pedepse este reglementat de legea privind executarea pedepselor. Detentiunea pe viata se aplica pentru unele infractiuni grave prevezute de codul penal.     o parte din infractiunile privind siguranta statului infractiuni de omor deosebit de grav infractiuni contra pacii si omenirii unele infractiuni prevazute in legi speciale ca: impiedicarea

exloatarii navei; impiedicarea exloatarii aeronavei. In toate aceste situatii detentiunea pe viata este prevazuta alternativ cu pedeapsa inchisorii. In legislatia romaneasca foarte rar (DOUA CAZURI) se intalneste situatia in care detentiunea pe viata este singura pedeapsa in cazul savarsirii 174

unei infractiuni ca: tratamente neomenoase in timp de razboi si genocid savarsita pe timp de razboi. Aceasta pedeapsa nu se aplica persoanelor care la data pronuntarii hotararii de condamnare au implinit varsta de 60 ani (in cazul lor se aplica 25 ani de inchisoare si interzicerea unor drepturi pe durata maxima) si minorilor. Minorilor li se aplica pedeapsa intre 5–20 ani inchisoare. Pedeapsa de 25 ani inchisore pentru cei peste 60 ani, si pedeapsa de la 5 la 20 ani pentru minori se aplica numai in masura in care dintre pedepsele prevazute de lege pentru infractiunea savarsita instanta judecatoreasca s-a oprit asupra detentiunii pe viata. In situatia in care condamnatul la detentiune pe viata implineste 60 ani in timpul executarii pedepsei, aceasta se inlocuieste cu inchisoare pe 25 ani. Cel condamnat la inchisoare pe viata poate fi eliberat conditionat dupa executarea a 20 ani de detentie daca indeplineste urmatoarele conditii: sa fi fost disciplinat; sa fi fost staruitor in munca; sa fi dat dovezi temeinice de indreptare; cand instanta considera util acest lucru si tinand cont de antecedentele penale ale condamnatului. Condamnatul trecut de 60 ani barbati si 55 ani femei, poate fi eliberat conditionat daca sunt indeplinite conditiile de mai sus si daca a executat cel putin 15 ani inchisoare. Daca in termen de 10 ani de la eliberare nu savarseste alta infractiune se considera ca liberatul a executat toata pedeapsa . In cazul comutarii sau inlocuirii pedepsei detentiunii pe viata cu inchisoarea, pedeapsa deja executata din detentiunea pe viata se deduce din pedeapsa cu inchisoarea ce urmeza a fi executata.

2) Inchisoarea - pedeapsa principala prevazuta de legea penala romana ce consta in scoaterea infractionarului din mediul in care a trait si trimiterea lui in penitenciar pe o perioada determinata prevazuta in hotararea de condamnare.

175

Executarea pedepsei inchisorii se bazeaza pe sistemul progresiv, condamnatii avand posibilitatea de a trece de la un regim de executare la altul. Pedeapsa inchisorii se executa in urmatoareala regimuri –de maxima siguranta –inchis –semideschis –deschis Regimurile executarii pedepsei cu inchisoarea se bazeaza: pe posibilitaea condamnatilor de a presta, cu acordul lor, o munca utila (daca sunt apti de munca); pe educarea condamnatilor; pe respectarea de catre acestia a ordinii interioare a detentiunii; pe recompesarea si stimularea celor staruitori in munca, disciplinati si care dau dovezi temeinice de indreptare. Toate mijloacele folosite in cadrul regimurilor executarii pedepseleor cu inchisoarea trebuie sa contribuie la reintegrarea in societate a celor condamnati, la prevenirea savarsirii de noi infractiuni. In ceea ce priveste munca prestata, condamnatii barbati ce au implinit 60 ani si condamnate femei ce au implinit 55 ani nu vor putea fi obligati sa munceasca, dar, la cererea lor, li se poate asigura dreptul la munca. Munca desfasurata de condamnati este remunerarta in proportie doar de 10% pentru condamnat, restul de 90% facandu-se venit la bugetul de stat. Din cei 10% condamnatul beneficiaza de 1/3 din suma de bani in timpul executarii pedepsei, restul de 2/3 fiindu-i dati acestuia la liberare. In penitenciare condamnatii barbati executa pedepsa separat de condamnatele femei iar condamnatii minori separat de condamnatii majori. Dupa ce a efectuat cel putin 2/3 din pedeapsa inchisorii, cand pedeapsa nu depaseste 10 ani, si cel putin ¾, cand pedeapsa este mai mare de 10 ani condamnatul : staruitor in munca, disciplinat, care a dat dovezi temeinice de indreptare, poate fi liberat conditionat innaintea executarii in intregime a pedepsei. Cand condamnatul executa mai multe pedepse ce nu se contopesc, fractiunile 2/3 si ¾ de mai sus se socotesc in raport de totalul pedepselor. Persoana ce a fost condamnata unei sau mai ultor infractiuni din culpa poate fi liberata conditionat dupa ce a executat cel putin ½ din 176

pedeapsa, daca pedeapsa aplicata este mai mica de 10 ani, si cel putin 2/3 din pedeapsa, daca pedeapsa aplicata este mai mare de 10 ani, insa numai daca acel condamnat a fost disciplinat, staruitor in munca, cu dovezi temeinice de indreptare. Cand in timpul executarii pedepsei cu inchisoarea condamnatii barbati implinesc 60 ani si condamnatele femei 55 ani acestia pot fi eliberati conditionat daca au executat 1/3 pedeapsa pentru pedepsele de pana la 10 ani si cel putin ½ pentru pedepsele mai mari de 10 ani. Acelasi regim au si cei ce au fost condamnati minori fiind, daca implinesc aceste conditii la implinirea a 18 ani. Pedeapsa se considera executata daca in intervalul de timp de la eliberare pana la implinirea duratei pedepsei cel condamnat nu a savarsit din nou o infractiune. Daca cel liberat a savarsit o noua infractiune pana la data implinirii duratei pedepsei, instanta judecatoreasca, tinand cont de gravitatea noii infractiuni, poate dispune fie mentinerea starii de libertate, fie revocarea acesteia. In aceasta situatie pedeapsa aplicata de instanta pentru noua infractiune si restul de pedeapsa ramasa de executat se contopesc, la pedeapsa rezultata putandu-se aplica un spor de pana la 5 ani. 3) Amenda – pedeapsa princupala ce consta in suma de bani ce trebuie sa o plateasca in contul statului , cel ce a savarsit o infractiune. Spre infractorului. Amenda ca pedeapsa principala este prevazuta in codul penal, de regula pentru infractiuni de o gravitate mai redusa si alternativ cu pedeapsa inchisorii. Minimul general al pedepsei amenzii este de 100 lei iar maximul general este de 50.000 lei In situatia in care legea prevede ca o anumita infractiune este pedepsita cu amenda penala fara a arata limitele amenzii, minimul special este de 150 lei iar maximul special este de 10.000 lei. deosebire de alte categorii de amenzi ca amenda administrativa, contraventionala, fiscala, amenda penala se trece in cazierul

177

Cand legea prevede pentru o infractiune alternativ pedeapsa inchisorii si amenda fara a arata limitele amenzii, acestea sunt de: = 300 lei minimul si 15.000 lei maximul, cand pedeapsa inchisorii este de cel mult un an; = 500 lei minim si 30.000 lei maxim cand pedeapsa inchisorii este mai mare de un an. Indiferent cate circumstante agravante ar fi, pedeapsa amenzii aplicata de institutiile de judecata, nu poate depasi maximul general de 50.000 lei. Atunci cand a fost aplicata pedeapsa amenzii, condamnatul este obligat sa depuna in 3 luni recipisa de plata a amenzii. Condamnatul are insa posibilitatea sa ceara ca plata amenzii sa se faca esalonat pe o durata de 2 ani. In situatia in care instanta apreciaza ca cel conamnat nu are posibilitatea in cei 2 ani sa-si achite toata amenda, va dispune recuperarea creantei statului prin executare asupra unor bunuri ale condamnatului. Cand aplica pedepsa amenzii stabilind un cuantum al acesteia, institutia de judecata trebuie sa tine cont si de celelalte obligatii cilvile pe care le are condamnatul, astfel incat persoanele aflate in grija acestuia sa nu fie afectate. In situatia in care cel condamnat, cu rea credinta nu-si indeplineste obligatiile de plata, instanta de judecata in prima faza dispune excutarea silita asupra bunurilor acestuia, iar in subsidiar poate lua masura inlocuirii pedepsei amenzii cu inchisoarea. Inlocuirea amenzii penale cu inchisoarea poate avea loc numai in situatia in care legea prevede pentru infractiunea savarsita, alternativ, pedeapsa amenzii cu pedeapsa inchisorii.

178

2) PEDEPSELE COMPLEMENTARE APLICABILE PERSOANEI FIZICE Pedepsele complementare, se aplica se aplica de instantele de judecata in masura in care s-a aplicat si o pedeapsa principala intr-un cuantum de cel putin 2 ani inchisoare, iar instanta constata fata de natura si gravitatea infractiunii, fata de de persoana infractorului si fata de imprejurarile savarsirii faptei, ca aceasta pedeapsa este necesara . Ori de cate ori legea penala o prevede pedeapsa complementara trebuie aplicata. In situatia in care legea nu o prevede, insa pedeapsa aplicata este mai mare de 2 ani, instanta de judecata poate aplica si una sau mai multe din pedepsele complementare prevazute de lege . 179

Pedepsele complementare constau in interzicerea unuia sau mai multora din urmatoarele drepturi: 1–dr. de a alege si de a fi ales in autoritati publice sau in functii elective publice; 2–dr. de a ocupa o functie implicand exercitiul autoritatii de stat interzicerea acestui drept nu se poate aplica decat in masura in care s-a interzis si dreptul prevazut la pct. 1; 3–dr. de a ocupa o functie sau de a ocupa o profesie ori de a desfasura o activitate de natura aceleia de care condamnatul s-a folosit pentru a savarsi infractiunea; 4–dr. parintesti; 5-dr. de a fi tutore sau curator Pedepsele complementare se aplica pe o durata intre 1-10 ani, la aprecierea instantei si se executa dupa executarea pedepsei principale, dupa gratierea totala sau a restului de pedeapsa, ori dupa prescriptia executarii pedepsei. O a doua categorie de pedeapsa complementara este

degradarea militara ce consta in pierderea gradului militar si a dreptului de a purta uniforma. Spre deosebire de celelalte pedepse complementare ce se aplica pe o durata determinata cuprinsa intre 1-10 ani, degradarea militara se aplica pe o durata nedeterminata, condamnatul pierzand pentru totdeauna atat gradul militar cat si dreptul de a purta uniforma. Degradarea militara se aplica obligatoriu daca pedeapsa stabilita de instanta de judecata este mai mare de 10 ani inchisoare si facultativ daca pedeapsa aplicata de instanta de judecata este mai mare de 5 ani inchisoare dar de cel mult 10 ani inchisoare.

180

3) PEDEPSELE ACCESORII APLICABILE PERSOANEI FIZICE Pedepsele accesorii – constau in interzicerea tuturor drepturilor prevazute in articolul 64 lit.a-c C. p. Ele se aplica de instanta de judecata si sunt un accesoriu al pedepsei principale. Pedepsele accesorii se executa pe perioada in care se executa principala in practica sunt situatii cand pedepsele accesorii pot avea durata mai scurta sau mai lunga de timp. Astfel, in situatia in care persoana a fost in cursul urmaririi penale sau al judecatii, arestata preventiv, iar pe perioada arestului pedepsele accesorii nu au operat, in acest caz durata pedepsei accesorii va fi mai mica 181

dacat

durata

pedepsei

aplicata

de

instanta

deoarece

arestul

preventiv se deduce din condamnare. In situatia suspendarii conditionate a executarii pedepsei sau a suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere, se suspenda si executarea pedepsei accesorii. Dreptul de a alege nu se interzice condamnatului pe perioada executarii pedepsei inchisorii. Potrivit dispozitiilor art. 71 alin.2 C.p., condamnarea la pedeapsa detentiunii pe viata sau la pedeapsa inchisorii, atrage de drept interzicerea drepturilor prevazute la art. 64 alin.1 lit.a-c Cod penal, cu exceptia dreptului de a alege, din momentul ramanerii definitive restului a de hotararii pedeapsa de ori condamnare pana la si pana la terminarea de executarii pedepsei ori stingerea pedepsei prin gratiere totala sau a implinirea termenului prescriptie a executarii pedepsei. Executarea pedepsei accesorii dureaza si in timpul liberarii conditionate, in timpul intreruperii executarii pedepsei, in timpul incetarii conditionate a executarii pedepsei inchisorii la locul de munca, in timpul evadarii. In caz de prescriptie a executarii pedepsei inchisorii, pedeapsa accesorie are aceeasi durata ca durata termenului de prescriptie.

Categorii de pedepse aplicabile persoanei juridice: Singura pedeapsa principala pentru persoana amenda de la 2.500 lei la 2.000.000 lei. Cand legea prevede pentru infractiunea savarsita de persoana fizica pedeapsa inchisorii de pana la 10 ani, sau amenda, minimul special al amenzii pentru persoana juridica este de 5.000 lei, iar maximul amenzii 600.000 lei. In situatia in care pentru infractiunea savarsita de persoana fizica pedeapsa aplicabila este detentiunea pe viata sau inchisoare mai mare de juridica este

182

10 ani, minimul special al amenzii pentru persoana juridica este de 10.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 900.000 lei. Pe langa pedeapsa principala a amenzii, pentru persoana juridica, se pot aplica si pedepse complementare ca: a) dizolvarea persoanei juridice b) suspendarea activitatii persoanei juridice pe o durata de la 3 luni - 1 an c) suspendarea uneia dintre activitatile persoanei juridice in legatura cu care s-a savarsit infractiunea pe o durata de la 3 luni la 3 ani d) inchiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durata de la 3 luni la 3 ani e) interzicerea de a participa la procedurile de achizitii publice pe o perioada de la 1 luna la 3 ani f) afisarea sau difuzarea hotrarii de condamnare Aplicarea unor sau mai multor dintre aceste pedepse se dispune atunci cand instanta de judecata constata, fata de natura si gravitatea infractiunii, si de imprejurarile savarsirii, ca aceste pedepse complementare sunt necesare. Aplicarea lucru. Pedeapsa complementara a dizolvarii persoanei juridice a fost constituita in scopul stoparii savarsirii de infractiuni sau cand obiectul sau de activitate a fost denaturat in acest scop. Efectul aplicarii aestei pedepse complementare il reprezinta deschiderea procedurii de lichidare potrivit legii, iar o copie dupa dispozitivul hotararii definitive de condamnare va fi trimisa instantei civile competente in vederea desemnarii lichidatorului. Pedeapsa complementara a suspendarii activitatii persoanei juridice consta in interzicerea desfasurarii activitatii totale sau a uneia din activitati in realizarea careia a fost savarsita infractiunea. Pededeapsa complementara a afisarii hotararii definitive de condamnare sau de difuzare a ei, se realizeaza fara dezvaluirea identitatii victimei si pe cheltuiala persoanei juridice. 183 unei sau mai multor din aceste pedepse complementare este obligatorie cand legea prevede expres acest

Afisarea hotararii de condamnare se realizeaza in extras la locul si perioada de timp stabilita de instanta de judecata. Daca difuzarea se face prin presa scrisa sau audiovizuala, instanta stabileste numarul de aparitii, ce nu poate fi mai mare de 10 aparitii, iar pentru alte mijloace de difuzare durata nu poate fi mai mare de 3 luni.

III. INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR

184

La individualizarea pedepselor se tine seama de criteriile generale si obligatorii enumerate in art. 72, cod penal. Individualizarea acestora se face in momentul in care se aplica sanctiunea. Exceptie de la aceasta regula avem in situatia in care individualizarea se face dupa condamnare. Aici intra situatiile cand se descopera elemente noi (infractiuni noi) sau se inlatura anumite elemente (infractiuni). De asemenea, avem aceeasi situatie de exceptie cand condamnatul la plata amenzii nu o plateste cu rea-credinta. Art. 72, cod penal se va folosi pentru alegerea tipului de pedeapsa si pentru cuan-tumul acelei pedepse. Criteriile de individualizare a pedepselor: 1) Dispozitiile partii generale a Codului Penal. Aceste dispozitii se pot referi la aplicarea in timp si spatiu a legii penale, la forma consumata ori de tentativa in care s-a realizat infractiunea, la contributia adusa la savarsirea infractiunii etc. 2) Limitele de pedeapsa fixate in partea speciala 3) Gradul de pericol social al faptei savarsite. Pentru determinarea gradului de pericol social se tine cont de doua etape. Mai intai, se apreciaza daca gradul de pericol e suficient de ridicat pentru a fi in prezenta unei infractiuni. Apoi, se apreciaza acest grad tinanduse cont de o scara de valori personala a fiecarui judecator. 4) Persoana faptuitorului. Orice sanctiune produce efecte diferite asupra fiecarui faptuitor in parte, in functie de caracteristicile biologice, psihologice sau sociologice ale acestuia. 5) Imprejurarile care atenueaza sau agraveaza raspunderea penala. In stiinta dreptului, aceste stari, situatii sau imprejurari care atenueaza sau agraveaza raspunderea penala sunt denumite cauze. In cadrul acestor cauze se face diferenta intre stari si circumstante. Sunt considerate stari de agravare: Starea de recidiva, infractiunea continuata, concursul de infractiuni. Sunt considerate stari de atenuare: Tentativa si minoritatea faptuitorului.

185

Circumstantele agravante.

pot

fi:

legale

sau

judiciare,

atenuante

sau

Pe langa aceste criterii prevazute de art. 72, cod penal, la individualizarea pedepsei se mai tine cont si de prevederile art. 27, cod penal atunci cand infractiunea este comisa in participatie, pentru a se determina cota de contributie a fiecarui participant.

IV. CIRCUMSTANTELE ATENUANTE SI AGRAVANTE 186

CIRCUMSTANTELE ATENUANTE Sunt starile, situatiile, imprejurarile, calitatile, intamplarile ori alte date ale realitatii anterioare, concomitente sau subsecvente savarsirii unei infractiuni, ce au legatura cu fapta infractionala ori cu faptuitorul si care releva un pericol social mai scazut al faptei sau o periculozitate mai redusa a infractorului. Redactarea distincta a circumstantelor care constituie circumstante atenuante (art. 73 C.p.) si a celor care pot constitui (art. 74 C.p.) circumstante atenuante, reflecta deosebirea pe care insusi legiuitorul o face intre acestea ; cele prevazute de art. 73 C.p. sunt circumstante atenuante legale, iar cele prevazute de art. 74 C.p. sunt circumstante atenuante judiciare. A. Potrivit art. 73 C. pen., exista trei circumstante atenuante legale: a) depasirea limitelor legitimei aparari; b) depasirea limitelor starii de necesitate; c) provocarea. a) Depasirea limitelor legitimei aparari (exces scuzabil). Codul penal prevede în art. 44 ca nu constituie infractiune fapta savârsita în stare de legitima aparare, operând pentru a înlatura un atac material, direct, imediat si injust, îndreptat împotriva faptuitorului, a altei persoane sau împotriva unui interes obstesc, si care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obstesc. Pentru ca apararea sa fie legitima, riposta trebuie, în principiu, sa se afle într-o justa proportie cu gravitatea pericolului pe care îl reprezinta atacul. Daca apararea este excesiva si excesul nu a fost determinat de o tulburare sau temere generata de atac (asa-numitul exces justificat, asimilat starii de legitima aparare), atunci riposta va constitui circumstanta atenuanta prevazuta de art. 73 lit. a) teza I C.pen. Depasirea limitelor legitimei aparari este o circumstanta personala, care nu se rasfrange asupra celorlalti participanti. b) Depasirea limitelor starii de necesitate. Când fapta comisa în stare de necesitate a produs urmari vadit mai grave decât cele ce s-ar fi 187

putut produce în cazul când pericolul nu era înlaturat si daca, în momentul comiterii, faptuitorul si-a dat seama de aceasta disproportie, atunci raspunderea penala a faptuitorului va fi, în mod obligatoriu, atenuata, pentru ca, potrivit art. 73 lit. a) teza a ll-a, depasirea limitelor starii de necesitate constituie o circumstanta atenuanta legala. Depasirea limitelor c) Provocarea. starii de necesitate art. 73 lit. b) este o circumstanta circumstanta personala, care nu se rasfrange asupra celorlalti participanti. Potrivit C.pen, atenuanta a provocarii exista atunci când infractiunea a fost savârsita sub stapânirea unei puternice tulburari sau emotii, determinata de o provocare din partea persoanei vatamate. Esenta provocarii este deci o stare psihica (tulburare sau emotie puternica) care, slabind autocontrolul, explica luarea rezolutiei infractionale si înfaptuirea ei. Fiind legata organic de latura subiectiva a infractiunii, provocarea este o circumstanta personala, cu toate consecintele participantilor. In cazul provocarii, ne aflam în fata a doua fapte ilicite: actul provocator, care trebuie sa se concretizeze într-o fapta dintre cele aratate limitativ în lege: violenta, atingere grava a demnitatii persoanei sau alta actiune ilicita grava (de exemplu o abatere administrativa grava); infractiunea provocata, comisa sub stapânirea starii de puternica tulburare sau emotie. Conditiile de existenta ale provocarii : - existenta unei anumite activitati de provocare - actul provocator al victimei sa determine o puternica tulburare sau emotie infractorului - sub stapanirea puternicei tulburari sau emotii, infractorul sa fi savarsit infractiunea - infractiunea sa se indrepte impotriva provocatorului. ce decurg din acest caracter pentru sanctionarea

B. Circumstantele atenuante judiciare 188

Sunt realitati obiective pe care instanta le poate constata fara a fi totusi obligata sa le retina caracterul atenuant. Întrucât aplicarea circumstantelor atenuante judiciare este facultativa, instanta poate, chiar atunci când stabileste existenta efectiva a unei asemenea circumstante, sa refuze acordarea ei, atunci când, în raport de datele cauzei, nu s-ar justifica stabilirea pedepsei sub minimul special. În art. 74 C. pen. sunt enumerate cu titlu exemplificativ (nu limitativ) urmatoarele împrejurari care pot constitui circumstante atenuante: a) conduita buna a infractorului înainte de savârsirea faptei; b) staruinta depusa de infractor pentru a înlatura rezultatul infractiunii sau pentru a repara paguba pricinuita; c) atitudinea infractorului dupa savârsirea infractiunii, rezultând din prezentarea sa în fata autoritatii, comportarea sincera în cursul procesului, înlesnirea descoperirii sau arestarii participantilor. Pe In lânga stiinta împrejurarile dreptului enumerate, se instanta ca poate pot retine fi ca circumstanta atenuanta orice alta împrejurare. penal apreciaza socotite circumstante atenuante judiciare : starea de betie accidentala incompleta a faptuitorului, starea de betie voluntara completa (art. 49 alin.2 Cod penal). Efectele circumstantelor atenuante Din dispozitia înscrisa în art. 76 C. pen., rezulta ca circumstantele atenuante determina fie reducerea, fie schimbarea pedepsei principale, dupa cum urmeaza: 1. când minimul special este de 10 ani sau mai mare, pedeapsa se coboara sub minim, dar nu mai jos de 3 ani; 2. când minimul special este de 5 ani sau mai mare, pedeapsa se coboara sub minimul special, dar nu mai jos de un an; 3. când minimul special este de 3 ani sau mai mare, pedeapsa se coboara sub minimul special, dar nu mai jos de 3 luni; 4. când minimul special este de un an sau mai mare, pedeapsa se coboara sub minimul special, pâna la minimul general; 5. când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 luni sau mai mare, pedeapsa se coboara sub acest minim, pâna la

189

minimul general, sau se aplica o amenda care nu poate fi mai mica de 250 lei ; 6. când minimul special este sub 3 luni, se aplica o amenda care nu poate fi mai mica de 200 lei; 7. când pedeapsa prevazuta de lege este amenda, aceasta se coboara sub minimul ei special, putând fi redusa pâna la 150 lei în cazul când minimul special este de 500 lei sau mai mare, ori pâna la minimul general, când minimul special este sub 500 lei. Regulile mentionate nu au incidenta în cazul infractiunilor grave: infractiuni contra sigurantei statului, infractiuni contra pacii si omenirii sau al infractiunilor prin care s-au produs consecinte deosebit de grave. In aceste cazuri, daca se retin circumstante atenuante, pedeapsa închisorii se poate reduce cel mult pâna la o treime din minimul special. In acele rare cazuri, când legea prevede pentru infractiunea savârsita pedeapsa detentiunii pe viata - ca pedeapsa unica, efectul circumstantelor atenuante se aplica pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani. In cazul persoanei juridice, amenda pentru aceasta se reduce, dupa cum urmeaza : - cand minimul special al amenzii este de 10.000 lei sau mai mare, amenda se coboara sub acest minim, dar nu mai mult de o patrime ; - cand minimul special al amenzii este de 5.000 lei sau mai mare, amenda se coboara sub acest minim, dar nu mai mult de o treime. Circumstantele atenuante produc efecte si asupra pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, în sensul ca în cazurile în care ar fi fost obligatorie aplicarea acestei pedepse, devine posibila înlaturarea ei.

190

CIRCUMSTANTELE AGRAVANTE A. Circumstantele agravante legale enumerate limitativ în art. 75 C.pen. sunt: a.Savârsirea faptei de trei sau de mai multe persoane împreuna. Cooperarea mai multor persoane la savârsirea faptei mareste forta de actiune, da acestora mai multa îndrazneala, le creeaza conditii de natura sa îngreuneze descoperirea faptei si identificarea lor. Semnificatia juridica a expresiei „savârsire împreuna" este înca controversata. Plenul fostului Tribunal Suprem a precizat însa ca nu se cere ca toti faptuitorii sa fie prezenti la locul savârsirii infractiunii; o conlucrare simultana se poate realiza si de la distanta. Savârsirea împreuna reuneste actele de coautorat si complicitate concomitenta. Aceasta circumstanta agravanta nu se aplica daca in continutul agravant al infractiunii intra ca element circumstantial, savarsirea faptei de doua sau mai multe persoane impreuna. Circumstanta agravanta a savarsirii faptei de catre trei sau mai multe persoane este o circumstanta reala, care se rasfrange asupra participantilor, in masura in care au cunoscut-o ori au prevazut-o, fiind necesara dovedirea cunoaşterii ori prevederii de catre fiecare participant. b. Savârsirea infractiunii prin acte de cruzime, prin violente asupra membrilor familiei ori prin metode sau mijloace care prezinta pericol public. AGRAVANTA REALA Prin „acte de cruzime" se întelege producerea unor suferinte grele, prelungite, victimei. Este vorba de utilizarea unor mijloace si procedee salbatice, nemiloase care nu sunt necesare, în mod normal, pentru producerea rezultatului infractiunii. Datorita modului nemilos si ferocitatii cu care este savârsita, infractiunea comisa prin acte de cruzime inspira un sentiment de oroare, de groaza. Pentru existenta agravantei nu intereseaza daca actele de cruzime au dus prin ele însele la producerea rezultatului 191

infractiunii sau daca faptuitorul le-a savârsit numai pentru a chinui victima înainte sau dupa producerea rezultatului. Violentele comise asupra membrilor familiei vizeaza manifestarile brutale, constrângerile fizice de orice natura care ar cauza suferintele fizice (de exemplu, tragerea de par sau de ureche, târârea, punerea unei piedici urmata de cadere, asmutirea unui câine sau lansarea asupra victimei a unui animal periculos care o trânteste la pamânt, o musca sau o loveste). Prin metode sau mijloace care produc pericol public, se înteleg orice metode sau mijloace care, prin folosire, sunt susceptibile sa produca urmari grave pentru un numar nedeterminat de persoane, pentru bunurile acestora sau pentru alte valori sociale importante. Asemenea metode sau mijloace pot fi: incendiul, exploziile, raspândirea de substante chimice vatamatoare, toxice ori radioactive, infectarea surselor sau retelelor de apa, declansarea unor energii distructive (de exemplu, deschiderea unui baraj si provocarea unei inundatii), raspândirea de daunatori într-o cultura etc. Pentru existenta agravantei, nu este necesar ca metodele sau mijloacele folosite sa fi produs efectiv urmarile grave mentionate. c. Savârsirea infractiunii de catre un infractor major, daca aceasta a fost comisa împreuna cu un minor. Ratiunea instituirii acestei agravante este dubla. Pe de o parte, s-a urmarit a-i feri pe minori de a fi antrenati în activitati infractionale, iar, pe de alta parte, s-a avut în vedere ca atragerea minorilor la savârsirea de infractiuni releva o periculozitate sporita a infractorilor majori. Agravanta are incidenta atât în caz de participatie, cât si în cazurile de pluralitate naturala. Nu intereseaza daca minorul raspunde penal. Este o circumstanta reala si se rasfrange asupra tuturor participantilor majori, care au cunoscut imprejurarea ca la savarsirea infractiunii participa si un minor. d. Savârsirea infractiunii din motive josnice. De regula, mobilul (motivele) nu prezinta interes pentru însasi existenta infractiunii, cu exceptia cazurilor rare când legea îl ridica la rangul de element constitutiv, însa acesta poate releva periculozitatea infractorului, ceea ce explica instituirea agravantei. Identificarea „motivelor josnice" este lasata la aprecierea 192

judecatorilor. Pot avea semnificatia unor motive josnice tendinta de îmbogatire prin activitati ilicite, razbunarea, invidia, rautatea etc. Agravanta constituie o circumstanta personala si, drept urmare, nu radiaza asupra participantilor. e. Savârsirea infractiunii în stare de betie anume provocata în vederea comiterii faptei. Potrivit art. 49 alin. (2) C. pen., starea de betie voluntara completa produsa de alcool sau de alte substante nu înlatura caracterul penal al faptei, ci va constitui, dupa caz, o circumstanta atenuanta sau agravanta. Betia voluntara ocazionala sau accidentala poate constitui circumstanta atenuanta, în timp ce betia voluntara preordinata, adica provocata înadins, fie pentru a comite fapta cu mai mult curaj, fie pentru a putea invoca starea de betie, constituie întotdeauna o circumstanta agravanta. Betia preordinata reprezinta o obiectivizare a premeditarii. Existenta agravantei nu este conditionata de caracterul complet sau incomplet al starii de betie. Desi, în principiu, betia preordinata este o circumstanta personala, subiectiva, ea se poate converti într-o circumstanta reala atunci când participantii au cunoscut finalitatea urmarita de autor prin provocarea starii de betie. f. Savârsirea infractiunii de catre o persoana care a profitat de situatia prilejuita de o calamitate. O calamitate este o nenorocire, un flagel, un dezastru, care loveste o colectivitate sau un numar de persoane (un incendiu de mari proportii, o catastrofa de cale ferata, o inundatie, un cutremur etc). In asemenea împrejurari se creeaza o ambianta prielnica savârsirii de fapte penale de catre infractorii periculosi, care înteleg sa profite de suferinta colectivitatii. Pentru aplicarea agravantei este necesar ca infractorul sa fi profitat efectiv de situatia anormala creata de calamitate. Având un caracter real, circumstanta se rasfrânge asupra participantilor. g. Savârsirea infractiunii de catre o persoana pe temei de rasa, nationalitate, etnie, limba, religie, gen, orientare sexuala, opinie, apartenenta politica, convingeri, avere, origine sociala, varsta, dizabilitate, boala cronica necontagioasa sau infectie HIV/SIDA.

193

B. In ceea ce priveste circumstantele agravante judiciare legea nu mai exemplifica - spre deosebire de cazul celor atenuante, asemenea circumstante, ci se limiteaza la a preciza în art. 75 alin. (2) C. pen. ca „instanta poate retine ca circumstante agravante si alte împrejurari care imprima faptei un caracter grav". Asemenea împrejurari pot fi, de exemplu, premeditarea [evident, în alte cazuri decât cel prevazut de art. 175 lit. a) C. pen.] sau modul si mijloacele de savârsire a infractiunii. Efectele circumstantelor agravante Potrivit art. 78 C. pen., în cazul în care exista circumstante agravante, se poate aplica o pedeapsa pâna la maximul special. Daca maximul special este neîndestulator, în cazul închisorii se poate adauga un spor pâna la 5 ani, dar care nu poate depasi o treime din acest maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult jumatate din maximul special. In cazul persoanei juridice, pedeapsa amenzii poate fi sporita pana la maximul special prevazut in art. 711 alin.2 sau 3 Cod penal, iar daca acest maxim nu este indestulator, se poate adauga un spor de pana la o patrime din acel maxim. « ART. 80 - CONCURSUL INTRE CAUZELE DE AGRAVARE SI DE ATENUARE ÎN CAZ DE CONCURS INTRE CAUZELE DE AGRAVARE SI CAUZELE DE ATENUARE, PEDEAPSA SE STABILESTE TINANDU-SE SEAMA DE CIRCUMSTANTELE AGRAVANTE, DE CIRCUMSTANTELE ATENUANTE SI DE STAREA DE RECIDIVA. ÎN CAZ DE CONCURS INTRE CIRCUMSTANTELE AGRAVANTE SI ATENUANTE, COBORAREA PEDEPSEI SUB MINIMUL SPECIAL NU ESTE OBLIGATORIE. ÎN CAZUL APLICARII CONCOMITENTE A DISPOZITIILOR CU PRIVIRE LA CIRCUMSTANTE AGRAVANTE, RECIDIVA SI CONCURS DE INFRACTIUNI, PEDEAPSA INCHISORII NU POATE DEPASI 25 DE ANI, DACA MAXIMUL SPECIAL PENTRU FIECARE INFRACTIUNE ESTE DE 10 ANI SAU MAI MIC, SI 30 DE ANI, DACA MAXIMUL SPECIAL PENTRU CEL PUTIN UNA DINTRE INFRACTIUNI ESTE MAI MARE DE 10 ANI. 194

ÎN CAZUL APLICÃRII CONCOMITENTE A DISPOZITIILOR CU PRIVIRE LA CIRCUMSTANTE AGRAVANTE, RECIDIVÃ SI CONCURS DE INFRACTIUNI, PEDEAPSA AMENZII PENTRU PERSOANA JURIDICÃ POATE FI SPORITÃ PANÃ LA MAXIMUL GENERAL. »

Sunt anumite situaţii in care intr-o cauza penala intervin atât circumstanţe agravante cat si circumstanţe atenuante precum si starea de recidiva, in acest context se va da prioritate circumstanţelor agravante apoi celor atenuante si in cele din urma stării de recidiva. In situaţia in care intr-o cauza exista atât circumstanţe agravante cat si circumstanţe atenuante instanţa nu mai este obligata sa coboare sub minimul special al pedepsei. Circumstantele care vin in concurs cu privire la aceeasi fapta si acelasi faptuitor, la care face referire art. 80 al.1 C.p., sunt generale, adica exterioare continutului agravant ori atenuant al infractiunii. Cand astfel de circumstante sunt prevazute si in continutul agravat ori atenuat al infractiunii, reflectand gradul de pericol social al faptei si de periculozitate al infractorului, vor avea eficienta determinata prin norma de incriminare si nu vor intra in concurs cu eventualele circumstante atenuante sau agravante incidente in aceeasi cauza.

195

V. SUSPENDAREA CONDITIONATA A EXECUTARII PEDEPSEI Conditii privitoare la pedeapsa aplicata ”Art. 81 Instanta poate dispune suspendarea conditionata a executarii pedepsei aplicate persoanei fizice pe o anumita durata, daca sunt intrunite urmatoarele conditii: a) pedeapsa aplicata este inchisoarea de cel mult 3 ani sau amenda; b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa inchisorii mai mare de 6 luni, afara de cazul cand condamnarea intra in vreunul dintre cazurile prevazute in art. 38; c) se apreciaza ca scopul pedepsei poate fi atins chiar fara executarea acesteia. Suspendarea conditionata a executarii pedepsei poate fi acordata si in caz de concurs de infractiuni, daca pedeapsa aplicata este inchisoarea de cel mult 2 ani si sunt intrunite conditiile prevazute in alin. 1 lit. b) si c). Abrogat. Abrogat. Suspendarea conditionata a executarii pedepsei nu atrage suspendarea executarii masurilor de siguranta si a obligatiilor civile prevazute in hotararea de condamnare. Suspendarea conditionata a executarii pedepsei trebuie motivata. ” 196

a) suspendarea conditionata a executarii pedepsei se poate dispune numai daca pedeapsa aplicata de instanta este inchisoare de cel mult 3 ani sau amenda. In caz de concurs de infractiuni, suspendarea se poate acorda daca pedeapsa aplicata este închisoarea de cel mult 2 ani. Când infractiunile în concurs au fost sanctionate cu pedepse diferite - una sau unele cu închisoare, iar alta sau altele cu amenda - si instanta a adaugat amenda la pedeapsa închisorii [art. 34 lit. d) sau e)], numai pedeapsa închisorii trebuie sa fie de cel mult 2 ani, neputându-se sustine ca prin adaugarea amenzii s-a depasit limita maxima prevazuta de art. 81, alin. (2) C. pen.; b) conditia ca pedeapsa rezultanta pentru un concurs de infractiuni sa fie de cel mult 2 ani inchisoare se mentine si atunci cand pentru unele dintre pedepsele stabilite a intervenit gratierea totala, iar de executat a mai ramas o singura pedeapsa. Conditii privitoare la persoana infractorului a) suspendarea conditionata a executarii pedepsei se poate acorda daca infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, afara de cazul când condamnarea intra in vreunul din cazurile prevazute în art. 38 C. pen.; b) aptitudinea celui condamnat de a se îndrepta chiar fara executarea pedepsei [art. 81 lit. c) C. pen.]. Existenta acestei aptitudini se apreciaza de catre instanta de judecata pe baza tuturor elementelor obiective si subiective ale cauzei: gravitatea faptelor, trecutul infractorului, mediul in care traieste, modul de comportare la locul de munca, in familie. Indeplinirea conditiilor prevazute la art. 81 alin.1 lit. a si b Cod penal, nu creeaza pentru condamnat un drept la suspendarea conditionata a executarii pedepsei, ci doar o vocatie a acestuia, deoarece instanta va aprecia posibilitatea suspendarii conditionate a executarii pedepsei si prin prisma convingerii ca scopul pedepsei poate fi atins fara executarea acesteia.

197

Suspendarea conditionata a executarii pedepsei poate fi acordata si in cazul in care pedeapsa este gratiata. Suspendarea conditionata a executarii pedepsei se dispune la cererea condamnatului sau din oficiu si numai motivat. Omisiunea instantei de a motiva suspendarea nu constituie motiv de netemeinicie a hotararii, daca din actele dosarului rezulta conditiile prev. de art. 81 Cod penal. Termenul de încercare Suspendarea conditionata a executarii pedepsei se dispune pe o anumita durata, care, potrivit art. 82 C. pen., constituie termen de încercare pentru condamnat. Legea nu impune condamnatului obligatii speciale în decursul termenului de încercare, însa el trebuie sa se abtina de la savârsirea altor infractiuni, sa se supuna eventualelor masuri de siguranta si sa execute obligatiile civile ce i-au fost impuse prin hotarârea de condamnare. Durata termenului de încercare nu este întotdeauna aceeasi: în cazul închisorii, ea este egala cu cuantumul pedepsei aplicate, la care se adauga un interval de 2 ani; în cazul amenzii, ea este de un an. Termenul de încercare se socoteste de la data ramânerii definitive a hotarârii prin care s-a pronuntat suspendarea conditionata a executarii pedepsei. Fiind stabilit prin lege, termenul de încercare nu poate fi nici lungit si nici scurtat de catre instanta de judecata. Durata termenului de încercare se reduce însa ca efect al gratierii. In acest caz, partea din termenul de încercare care reprezinta durata pedepsei pronuntate de instanta se reduce în mod corespunzator. Prin urmare, daca gratierea este totala, din termenul de încercare ramâne doar intervalul de 2 ani, iar daca gratierea este partiala termenul de încercare se compune din intervalul de 2 ani, plus partea din pedeapsa neafectata de gratiere. Efectele gratierii conditionate asupra pedepselor a caror executare este suspendata conditionat, constand in reducerea termenului de incercare prevazut in art. 82 C.p. cu durata pedepsei gratiate se produc imediat si nu la implinirea termenului conditie prevazut de legea de gratiere care se refera 198

exclusiv la pedepsele executabile. La implinirea termenului de incercare astfel redus cel condamnat este reabilitat de drept daca sunt indeplinite conditiile prev. de art. 86 C.p. In cazul suspendarii conditionate a executarii pedepsei aplicate minorului, termenul de încercare se compune din durata pedepsei închisorii la care se adauga un interval de timp de la 6 luni la 2 ani fixat de instanta. Daca pedeapsa aplicata minorului este amenda, termenul de încercare este de 6 luni. Termenul de încercare, fiind de drept substantial, conform art. 154 C. pen., se socoteste împlinit cu o zi înainte de ziua corespunzatoare datei de la care a început sa curga. Efecte juridice Suspendarea conditionata a executarii pedepsei produce doua feluri de efecte: unele, cu caracter tranzitoriu, se produc din chiar momentul în care hotarârea de condamnare a ramas definitiva si au fost denumite efecte imediate; altele, cu caracter definitiv, se produc în mpmentul împlinirii termenului de încercare, în sensul ca pun capat pentru totdeauna raspunderii penale pentru infractiunea care a atras condamnarea. Efecte immediate Principalul efect imediat, dar provizoriu, al suspendarii conditionate a executarii pedepsei consta în faptul ca pedepsele aplicate inculpatului nu se executa. Acest efect priveste atât pedeapsa principala, cât si pedeapsa accesorie si complementara. Suspendarea conditionata nu produce însa efecte asupra masurilor de siguranta si nici asupra obligatiilor civile prevazute în hotarârea de condamnare, pedeapsa fiind de asemenea inscrisa in fisa de cazier judiciar. In cazul condamnatului minor, odata cu suspendarea conditionata a executarii pedepsei, se poate dispune incredintarea supravegherii minorului unei persoane sau institutii din cele aratate in art. 103 C.p. careia ii revin obligatiile prevazute in acest articol. Aceasta masura nu poate dura decat pana la implinirea varstei de 18 ani. Daca inculpatul-condamnat fusese arestat preventiv se va dispune punerea de indata in libertate a acestuia. 199

Efecte definitive La expirarea termenului de încercare se produc efectele definitive ale suspendarii conditionate a executarii pedepsei, care constau în reabilitarea de drept a celui condamnat, cu toate consecintele care decurg din aceasta. Pentru ca reabilitarea sa opereze se cer întrunite urmatoarele conditii: a) sa fi expirat termenul de încercare; b) condamnatul sa nu fi savârsit între timp o alta infractiune; c) suspendarea sa nu fi fost revocata sau anulata pentru vreunul din motivele prevazute de lege. Reabilitarea face sa înceteze interdictiile, decaderile si incapacitatile ce decurg din condamnare, ducand la scoaterea din cazierul judiciar. Desi reabilitarea are loc ope legis, fostul condamnat poate cere instantei sa constate intervenirea reabilitarii de drept. Revocarea suspendarii conditionate a executarii pedepsei este o sanctiune care intervine atunci când condamnatul infirma, prin comportarea sa în cursul termenului de încercare, aprecierea ca scopul pedepsei s-ar putea atinge fara ca pedeapsa sa fie efectiv executata. Revocarea intervine în cazurile anume prevazute de lege si este, dupa caz, obligatorie sau facultativa. Revocarea in cazul savârsirii unei infractiuni, potrivit art. 83 C. pen.. în cazul în care condamnatul a savârsit din nou o infractiune în cursul termenului de încercare, instanta este obligata sa dispuna revocarea suspendarii conditionate, dar numai daca sunt întrunite urmatoarele doua conditii: a) infractiunea ulterioara este o infractiune intentionata; b) infractiunea ulterioara a fost descoperita înainte de expirarea termenului de încercare, chiar daca faptuitorul a fost descoperit dupa expirarea acestuia ; c) pentru infractiunea savarsita in termenul de incercare sa se pronunte o condamnare definitiva, indiferent de natura ori durata pedepsei aplicate.

200

Masura revocarii nu se dispune când infractiunea anterioara a fost savârsita din culpa sau când aceasta infractiune a fost descoperita dupa expirarea termenului de încercare. Nerevocarea suspendarii conditionate în cazul când infractiunea ulterioara s-a savârsit din culpa se explica prin faptul ca o infractiune neintentionata nu este de natura sa infirme aprecierea initiala privitoare la aptitudinea inculpatului de a fi reeducat fara executarea pedepsei. Instanta poate, de aceea, sa aplice si pentru infractiunea ulterioara, comisa din culpa, suspendarea conditionata a executarii pedepsei, in aceasta situatie masura suspendarii luata initial urmând sa coexiste cu masura suspendarii privitoare la infractiunea ulterioara, fiecare cu propriul sau termen de încercare. – revocare facultativa – termenele de incercare vor curge paralel, iar in caz de revocare a ambelor suspendari, datorate savarsirii unei noi infractiuni cu intentie, se vor executa toate cele 3 pedepse prin cumul aritmetic. Infractiunea intentionata savârsita înauntrul termenului de încercare atrage starea de recidiva postcondamnatorie, care nu se va sanctiona însa dupa regula înscrisa în art. 39 alin. (1) C. pen., ci va urma tratamentul special prevazut în art. 83 alin. (1) C. pen. In ceea ce priveste cerinta legala ca infractiunea ulterioara sa fi fost descoperita înainte de expirarea termenului de încercare, aceasta constituie însa obiect de controversa. Se discuta, mai exact, daca formula utilizata de legiuitor - „descoperirea infractiunii" - se refera numai la încunostintarea organelor competente cu privire la fapta savârsita sau daca ea implica, în plus, si identificarea faptuitorului. Instanta suprema s-a pronuntat în sensul ca, daca infractiunea savârsita ulterior condamnarii cu suspendare a fost descoperita mai înainte de împlinirea termenului de încercare, suspendarea se revoca chiar daca autorul infractiunii a fost descoperit ulterior expirarii acestui termen. Doctrina nu a împartasit însa în totalitate acest punct de vedere, considerând, dupa parerea noastra în mod corect, ca pentru a se dispune revocarea suspendarii este necesar ca si autorul, nu doar fapta, sa fie descoperit în cursul termenului de încercare. Interpretând într-un sens foarte larg sintagma „descoperirea infractiunii", instanta a avut, desigur, în vedere necesitatea de a sanctiona perseverenta condamnatului în activitatea infractionala, indiferent daca prin aceasta sanctionare tardiva s-ar reveni 201

asupra reabilitarii de drept, anulându-se tocmai efectul definitiv, irevocabil, al suspendarii conditionate si nesocotin-du-se astfel o serie de drepturi pe care fostul condamnat le redobândise în virtutea legii. Cu toate acestea, întro alta speta, instanta suprema a procedat la o restrângere a semnificatiei aceleiasi sintagme si a adoptat o solutie diametral opusa, decizând ca nu se poate dispune revocarea suspendarii pentru infractiunea comisa înauntrul termenului de încercare, daca partea vatamata a depus plângere ulterior expirarii termenului de încercare. In acest din urma caz, desi situatia era similara, condamnatul savârsind alte infractiuni în cursul termenului de încercare, instanta suprema a considerat inoperanta revocarea, deoarece cerinta „descoperirii infractiunii" în cursul termenului de încercare ar semnifica numai aflarea ei de catre organele de stat competente, nu si de catre alte persoane. Aceasta din urma solutie nu a suscitat discutii, întrucât, într-adevar, sintagma respectiva trebuie interpretata restrictiv, pentru a nu se ajunge la nesocotirea vreuneia dintre cele doua cerinte legale ale revocarii. O data ce sunt întrunite aceste doua conditii legale, revocarea suspendarii conditionate se dispune chiar daca hotarârea de condamnare pentru infractiunea ulterioara se pronunta dupa expirarea termenului de încercare. In cazul în care instanta dispune achitarea, încetarea procesului penal sau înlocuirea raspunderii penale, fostul condamnat este reabilitat de drept, începând cu data de la care a expirat termenul de încercare. In cazul condamnarii, revocarea este obligatorie si are drept efect executarea în întregime a pedepsei care se cumuleaza aritmetic cu pedeapsa aplicata pentru infractiunea ulterioara. Revocarea suspendarii conditionate constituie unul dintre cazurile, limitativ prevazute de lege, în care contopirea pedepselor nu este posibila. Revocarea în cazul neexecutarii obligatiilor civile. Potrivit art. 84 C. pen., daca pâna la expirarea termenului de încercare condamnatul nu a îndeplinit obligatiile civile stabilite prin hotarârea de condamnare, instanta dispune revocarea suspendarii executarii pedepsei, afara de cazul când cel condamnat dovedeste ca nu a avut putinta de a îndeplini aceste obligatii. Revocarea are, și în acest caz, caracter obligatoriu. Revocarea are drept efect executarea în întregime a pedepsei ce fusese suspendata conditionat.

202

In caz de revocare a suspendarii conditionate a executarii pedepsei, NU SE MAI POATE APLICA SPORUL PREVAZUT PENTRU RECIDIVA.

Anularea suspendarii conditionate a executarii pedepsei Potrivit art. 85 C. pen., atunci când dupa ramânerea definitiva a hotarârii prin care s-a dispus suspendarea conditionata se descopera ca nu erau întrunite conditiile prevazute în art. 81 C. pen., deoarece infractorul mai savârsise o infractiune fie înainte de pronuntarea hotarârii prin care s-a dispus suspendarea, fie pâna la ramânerea definitiva a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar dupa expirarea termenului de încercare, suspendarea conditionata a executarii pedepsei se anuleaza. Pentru a se dispune anularea suspendarii conditionate, se cer întrunite urmatoarele conditii: - condamnatul sa mai fi savârsit o infractiune anterior ramânerii definitive a hotarârii prin care s-a dispus suspendarea executarii pedepsei; - pentru aceasta infractiune sa i se fi aplicat, chiar dupa expirarea termenului de încercare, pedeapsa închisorii; - infractiunea care atrage anularea sa fi fost descoperita mai înainte de împlinirea termenului de încercare. Anularea suspendarii conditionate a executarii pedepsei apare, asadar, ca o masura-remediu, care are drept efect desfiintarea dispozitiei de suspendare atunci când un viciu esential si preexistent (o alta infractiune de o anumita gravitate) facea inadmisibila dispunerea suspendarii conditionate. Cand sunt indeplinite conditiile concursului de infractiuni si pedeapsa rezultanta este de cel mult 2 ani, instanta poate dispune suspendarea conditionata a executarii pedepsei, caz in care termenul de incercare se calculeaza de la data ramanerii definitive a hotararii prin care anterior s-a pronuntat suspendarea conditionata a executarii pedepsei. Suspendarea conditionata a executarii pedepsei în cazuri speciale

203

Codul penal prevede doua cazuri în care instanta poate dispune suspendarea conditionata a executarii pedepsei, chiar daca nu sunt îndeplinite conditiile prevazute de art. 81 C. pen.:  potrivit art. 305 alin. (4) C. pen., daca partile nu s-au împacat, dar în cursul judecatii inculpatul îsi îndeplineste obligatiile, instanta, daca retine vinovatia inculpatului, trebuie sa pronunte o condamnare cu suspendarea conditionata a executarii pedepsei, chiar daca conditiile prevazute în art. 81 C. pen. nu sunt îndeplinite. Revocarea suspendarii conditionate nu are loc decât în cazul când, în cursul termenului de încercare, condamnatul savârseste din nou infractiunea de abandon de familie. Daca suspendarea conditionata a executarii pedepsei s-a dispus în conditiile art. 305 alin. (4) C. pen., savârsirea în cursul termenului de încercare a unei alte infractiuni decât cea prevazuta de art. 305 C. pen. nu va atrage revocarea suspendarii conditionate.  Potrivit art. 86 alin. (9) C. pen., când condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacitatii de munca, instanta revoca executarea pedepsei la locul de munca si, tinând seama de împrejurarile care au determinat incapacitatea de munca si de criteriile generale de individualizare, dispune suspendarea conditionata a executarii pedepsei chiar daca nu sunt întrunite conditiile prevazute în art. 81 C. pen. Constatarea pierderii totale a capacitatii de munca se face prin supunerea condamnatului unei expertize medico-legale, la nivelul laboratoarelor medico-legale care functioneaza în fiecare judet.

204

VI. SUSPENDAREA EXECUTARII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE

Conditiile de aplicare a suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere Art. 861 Instanta poate dispune suspendarea executarii pedepsei aplicate persoanei fizice sub supraveghere, daca sunt intrunite urmatoarele conditii: a) pedeapsa aplicata este inchisoarea de cel mult 4 ani; b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa inchisorii mai mare de un an, afara de cazurile cand condamnarea intra in vreunul dintre cazurile prevazute in art. 38; c) se apreciaza, tinand seama de persoana condamnatului, de comportamentul sau dupa comiterea faptei, ca pronuntarea condamnarii 205

constituie un avertisment pentru acesta si, chiar fara executarea pedepsei, condamnatul nu va mai savarsi infractiuni. Suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere poate fi acordata si in cazul concursului de infractiuni, daca pedeapsa aplicata este inchisoarea de cel mult 3 ani si sunt intrunite conditiile prevazute in alin. 1 lit. b) si c). Abrogat. Suspendarea conditionata a executarii pedepsei nu atrage suspendarea executarii masurilor de siguranta si a obligatiilor civile prevazute in hotararea de condamnare. Suspendarea conditionata a executarii pedepsei trebuie motivata. ___________

Termenul de incercare Art. 862 Termenul de incercare in cazul suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere se compune din cuantumul pedepsei inchisorii aplicate, la care se adauga un interval de timp, stabilit de instanta, intre 2 si 5 ani. Dispozitiile art. 82 alin. 3 se aplica in mod corespunzator. Masurile de supraveghere si obligatiile condamnatului Art. 863 Pe durata termenului de incercare, condamnatul trebuie sa se supuna urmatoarelor masuri de supraveghere:

206

a) sa se prezinte, la datele fixate, la judecatorul desemnat cu supravegherea lui sau la Serviciul de protectie a victimelor si reintegrare sociala a infractorilor; b) sa anunte, in prealabil, orice schimbare de domiciliu, resedinta sau locuinta si orice deplasare care depaseste 8 zile, precum si intoarcerea; c) sa comunice si sa justifice schimbarea locului de munca; d) sa comunice informatii de natura a putea fi controlate mijloacele lui de existenta. Datele prevazute in alin. 1 lit. b), c) si d) se comunica judecatorului sau serviciului stabilit in alin. 1 lit. a). Instanta poate sa impuna condamnatului respectarea uneia sau a mai multora din urmatoarele obligatii: a) sa desfasoare o activitate sau sa urmeze un curs de invatamant ori de calificare; b) sa nu schimbe domiciliul sau resedinta avuta ori sa nu depaseasca limita teritoriala stabilita, decat in conditiile fixate de instanta; c) sa nu frecventeze anumite locuri stabilite; d) sa nu intre in legatura cu anumite persoane; e) sa nu conduca nici un vehicul sau anumite vehicule; f) sa se supuna masurilor de control, tratament sau ingrijire, in special in scopul dezintoxicarii. Supravegherea executarii obligatiilor stabilite de instanta conform alin. 3 lit. a)-f) se face de judecatorul sau serviciul prevazut in alin. 1 lit. a). In caz de neindeplinire a obligatiilor, judecatorul sau serviciul desemnat cu supravegherea condamnatului sesizeaza instanta pentru luarea masurii prevazute in art. 864 alin. 2. Revocarea supraveghere Art. 864 Dispozitiile art. 83 si 84 se aplica in mod corespunzator si in cazul suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere. Daca cel condamnat nu indeplineste, cu rea-credinta, masurile de supraveghere prevazute de lege ori obligatiile stabilite de instanta, aceasta 207 suspendarii executarii pedepsei sub

revoca suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere, dispunand executarea in intregime a pedepsei. __________ Anularea suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere Art. 865 Dispozitiile art. 85 alin. 1 si 2 se aplica in mod corespunzator si in cazul suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere. In cazurile prevazute in art. 85 alin. 1, daca pedeapsa rezultata in urma contopirii nu depaseste 3 ani, instanta poate aplica dispozitiile art. 861. In cazul cand a se dispune prin suspendarea s-a executarii pedepsei sub supraveghere, termenul de incercare se calculeaza de la data ramanerii definitive hotararii care pronuntat anterior suspendarea conditionata a executarii pedepsei.

Suspendarea executarii pedepsei in cazuri speciale: Art. 869 Daca dupa ramanerea definitiva a hotararii prin care s-a dispus executarea pedepsei la locul de munca, cel condamnat savarseste din nou o infractiune, inainte de inceperea executarii pedepsei sau in timpul executarii acesteia, instanta revoca executarea pedepsei la locul de munca. Pedeapsa se aplica potrivit dispozitiilor art. 39 alin. 1 si 2 sau, dupa caz, ale art. 40. Daca infractiunea ulterioara este savarsita din culpa, instanta poate dispune si pentru aceasta infractiune executarea pedepsei la locul de munca. 208

In acest caz, revocarea nu mai are loc si pedeapsa se aplica potrivit regulilor pentru concursul de infractiuni. Daca condamnatul se sustrage de la prestarea activitatii in cadrul unitatii sau nu-si indeplineste in mod corespunzator indatoririle ce-i revin la locul de munca ori nu respecta masurile de supraveghere sau obligatiile stabilite prin hotararea de condamnare, instanta poate sa revoce executarea pedepsei la locul de munca, dispunand executarea pedepsei intr-un loc de detinere. Cand condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacitatii de munca, instanta revoca executarea pedepsei la locul de munca si, tinand seama de imprejurarile care au determinat incapacitatea de munca si de dispozitiile art. 72, dispune suspendarea conditionata a executarii pedepsei chiar daca nu sunt intrunite conditiile prevazute in art. 81 sau 861. Daca executarea pedepsei la locul de munca se revoca potrivit alin. 1 sau 3, pedeapsa aplicata sau, dupa caz, restul de pedeapsa ramas neexecutat se executa intr-un loc de detinere.

Reabilitarea in cazul suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere Art. 866 Daca cel condamnat nu a savarsit din nou o infractiune inauntrul termenului de incercare si nici nu s-a pronuntat revocarea suspendarii executarii pedepsei in baza art. 864, el este reabilitat de drept. VII. MIJLOACE DE INDIVIDUALIZARE JUDICIARA A PEDEPSEI

209

VIII. RASPUNDEREA PENALA A MINORILOR. REGIMUL SANCTIONATOR II. MĂSURILE EDUCATIVE Măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal care se aplică numai minorilor care au săvârşit o infracţiune şi care răspund penal. Astfel, potrivit art. 99 alin.2 C.pen., minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal „numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ". De asemenea, minorul între 16-18 ani este prezumat în toate 210

cazurile, că are posibilitatea de a înţelege valoarea socială a faptelor sale şi de a-şi manifesta în mod conştient voinţa. Sistemul actual de sancţionare al minorilor infractori prevăzut de Cpuodul penal este unul mixt şi anume măsuri educative şi pedepse. În conformitate cu prevederile art.100 alin.2 C.pen. pedepsele se aplică numai în măsura în care se apreciază de către instanţă că luarea unei măsuri educative este insuficientă pentru îndreptarea minorului. Art.101 C.pen. prevede următoarele măsuri educative: a) Mustrarea; b) libertatea supravegheată; c) internarea într-un centru de reeducare; d) internarea într-un institut medical-educativ. a) Măsura educativă a mustrării. Constă în dojenirea minorului în

cursul şedinţei în care s-a pronunţat hotărârea, de către instanţa de judecată, în relevarea pericolului social al faptei săvârşite, în sfătuirea acestuia sa se poarte în aşa fel încât în viitor să dea dovadă de îndreptare. b) Libertatea supravegheată. Este o măsură educativă ce constă într-o

supraveghere deosebită, pe timp de un an, asupra infractorului minor lăsat în libertate şi potrivit art.103 C.pen. este data de către instanţă, după caz, în sarcina părinţilor, tutorelui sau a celui care l-a înfiat pe minor. Dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii corespunzătoare, instanţa va dispune încredinţarea minorului infractor, tot pe o perioadă de un an, unei persoane de încredere (de exemplu unei rude apropiate ori unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor). (Art. 103 Masura educativa a libertatii supravegheate consta in lasarea
minorului in libertate pe timp de un an, sub supraveghere deosebita. Supravegherea poate fi incredintata, dupa caz, parintilor minorului, celui care l-a infiat sau tutorelui. Daca acestia nu pot asigura supravegherea in conditii satisfacatoare, instanta dispune incredintarea supravegherii minorului, pe acelasi interval de timp, unei persoane de incredere, de preferinta unei rude mai apropiate, la cererea acesteia, ori unei institutii legal insarcinate cu supravegherea minorilor. Instanta pune in vedere, celui caruia i s-a incredintat supravegherea, indatorirea

211

de a veghea indeaproape asupra minorului, in scopul indreptarii lui. De asemenea, i se pune in vedere ca are obligatia sa instiinteze instanta de indata, daca minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercita asupra lui sau are purtari rele ori a savarsit din nou o fapta prevazuta de legea penala. Instanta poate sa impuna minorului respectarea uneia sau mai multora din urmatoarele obligatii: a) sa nu frecventeze anumite locuri stabilite; b) sa nu intre in legatura cu anumite persoane; c) sa presteze o activitate neremunerata intr-o institutie de interes public fixata de instanta, cu o durata intre 50 si 200 de ore, de maximum 3 ore pe zi, dupa programul de scoala, in zilele nelucratoare si in vacanta. Instanta atrage atentia minorului asupra consecintelor comportarii sale. Dupa luarea masurii libertatii supravegheate, instanta incunostinteaza scoala unde minorul invata sau unitatea la care este angajat si, dupa caz, institutia la care presteaza activitatea stabilita de instanta. Daca inauntrul termenului prevazut in alin. 1 minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercita asupra lui sau are purtari rele, ori savarseste o fapta prevazuta de legea penala, instanta revoca libertatea supravegheata si ia fata de minor masura internarii intr-un centru de reeducare. Daca fapta prevazuta de legea penala constituie infractiune, instanta ia masura internarii sau aplica o pedeapsa. Supravegherea respectarii de catre minor a obligatiilor prev. de art. 103 alin.3 C.p. se va face de catre un consilier de probatiune de la Serviciul de probatiune. Termenul de un an prevazut in alin. 1 curge de la data punerii in executare a libertatii supravegheate.)

c)

Internarea într-un centru de reeducare. Constă în internarea infractor, într-un centru de reeducare in subordinea

minorului

Ministerului Justitiei, în vederea reeducării acestuia prin condiţiile ce i se asigură, în dobândirea învăţăturii necesare şi a pregătirii profesionale potrivit aptitudinilor de care dispune. (Art.104 Masura educativa a internarii intr-un centru de reeducare se ia in scopul reeducarii minorului, caruia i se asigura posibilitatea de a dobandi invatatura necesara si o pregatire profesionala potrivit cu aptitudinile sale. 212

Masura internarii se ia fata de minorul in privinta caruia celelalte masuri educative sunt neindestulatoare.) d) Internarea într-un institut medical-educativ. Instanţa de judecată de tratament medical şi de un regim

hotărăşte această măsură când din cauza stării sale fizice sau psihice, minorul infractor are nevoie special de educaţie. (Art. 105
Masura internarii intr-un institut medical-educativ se ia fata de minorul care, din cauza starii sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament medical si de un regim special de educatie. Art. 106 Masurile prevazute in art. 104 si 105 se iau pe timp nedeterminat, insa nu pot dura decat pana la implinirea varstei de 18 ani. Masura prevazuta in art. 105 trebuie sa fie ridicata de indata ce a disparut cauza care a impus luarea acesteia. Instanta, dispunand ridicarea masurii prevazute in art. 105, poate, daca este cazul, sa ia fata de minor masura internarii intr-un centru de reeducare. La data cand minorul devine major, instanta poate dispune prelungirea internarii pe o durata de cel mult 2 ani, daca aceasta este necesara pentru realizarea scopului internarii. Art. 107 Daca a trecut cel putin un an de la data internarii in centrul de reeducare si minorul a dat dovezi temeinice de indreptare, de sarguinta la invatatura si la insusirea pregatirii profesionale, se poate dispune liberarea acestuia inainte de a deveni major. Art. 108 Daca in perioada liberarii acordate potrivit articolului precedent, minorul are o purtare necorespunzatoare, se poate dispune revocarea liberarii. Daca in perioada internarii intr-un centru de reeducare sau intr-un institut medical-educativ ori a liberarii inainte de a deveni major, minorul savarseste din nou o infractiune pentru care se apreciaza ca este cazul sa i se aplice pedeapsa inchisorii, instanta revoca internarea. In cazul cand nu este necesara o pedeapsa, se mentine masura internarii si se revoca liberarea.)

PEDEPSELE PENTRU MINORI INCHISOAREA. Este singura pedeapsa privativa de libertate aplicabila minorilor. Limitele sale sunt determinate prin derivatie pornind de la limitele speciale prevazute de lege pentru infractiunea savarsita. Potrivit dispozitiei din art. 109 alin. 1 C.p., limitele pedepsei se reduc la jumatate, iar minimul special nu poate depasi niciodata 5 ani.

213

Reducerea limitelor se face raportat nu numai la pedeapsa prevazuta pentru infractiunea in configuratia tipica, dar si la aceea prevazuta pentru variantele agravate, calificate sau atenuate ale infractiunii respective. Cand minorul a savarsit o tentativa, limitele pedepsei aplicabile, potrivit dispozitiei din art. 21 alin. 2 C.p., se vor stabili prin raportare la limitele pedepsei reduse la jumatate pe baza dispozitiei din art. 109 alin. 1 C.p . Se vor aplica deci mai intai dispozitiile privitoare la minoritate, pentru care se prevede un regim sanctionator special, si apoi cele privitoare la tentativa, aplicabile in condiliile sistemului special mentionat. Daca pentru infractiunea savarsita de minor legea prevede pedeapsa detentiunii pe viata, se aplica minorului pedeapsa inchisorii de la 5 Ia 20 ani, intrucat in cvasitotalitatea cazurilor pedeapsa detentiunii pe viata, care a inlocuit pedeapsa cu moartea, este prevazuta ca pedeapsa alternativa la pedeapsa inchisorii, instanta va trebui mai intai sa aleaga intre aceste alternative, pe baza criteriilor generale de individualizare si a dispozitiei explicite din art. 72 alin. 2 C.p., pedeapsa care, dupa parerea sa, trebuie sa fie aplicata minorului. Cand instanta apreciaza ca in speta ar fi aplicabila pedeapsa detentiunii pe viata, in temeiul dispozitiei din art. 109 alin. 2 C.p., va aplica minorului pedeapsa inchisorii de la 5 la 20 ani. Cand, dimpotriva, considera aplicabila pedeapsa alternativa a inchisorii, instanta aplica minorului aceasta pedeapsa, in limite reduse la jumatate, conform dispozitiei din art. 109 alin. 1 C.p., fara ca minimul special al pedepsei sa depaseasca 5 ani. Odata stabilita pedeapsa aplicabila minorului, operatiunea de individualizare a pedepsei continua pornind de la limitele pedepsei astfel determinate, cauzele de agravare sau de atenuare a pedepsei producandu-si efectele prevazute de lege in raport cu aceste limite. Condamnarea minorului la pedeapsa inchisorii nu poate constitui prim termen al recidivei, asa incat in ipoteza in care minorul savarseste din nou o infractiune, el nu devine recidivist si deci nu i se poate agrava pedeapsa ca urmare a starii de recidiva. Condamnarea anterioara reprezinta insa un antecedent penal de care trebuie sa se tina seama la individualizarea pedepsei pentru infractiunea savarsita din nou. 214

Daca minorul savarseste un concurs de infractiuni, sunt incidente dispozitiile din art. 34 C.p. Cand pentru una din infractiunile concurente s-a luat o masura educativa, iar pentru alta s-a aplicat o pedeapsa, masura educativa va fi revocata, deoarece minorul nu poate fi supus, in acelasi timp, la executarea pedepsei si la actiunea unei masuri educative. Executarea pedepsei inchisorii aplicate infractorului minor se face cu respectarea unor reguli speciale, adecvate starii psiho-fizice a acestuia. Asa cum s-a aratat, condamnatii minori executa pedeapsa separat de condamnatii majori sau in locuri de detinere speciale. Potrivit dispozitiei din art. 57 alin. 3 C.p., minorilor condamnati li se asigura posibilitatea de a continua invatamantul general obligatoriu si de a dobandi o pregatire profesionala potrivit cu aptitudinile lor. De asemenea, condamnatii pentru infractiuni savarsite in timpul minoritatii pot fi liberati conditionat dupa executarea unei fractiuni de pedeapsa mai reduse decat in cazul majorilor. Pe durata executarii pedepsei, de la data cand condamnatul a devenit major, sau chiar de la data ramanerii definitive a hotararii de condamnare daca el implinise 18 ani, este supus executarii pedepselor accesorii in temeiul dispozitiilor din art. 71 C.p .

AMENDA APLICABILA MINORILOR. Amenda este a doua pedeapsa principala aplicabila minorilor infractori si se aplica in limitele prevazute de lege pentru infractiunea savarsita, reduse insa la jumatate (art. 109 alin. 1 C.p.). lncidenta acestei pedepse se adevereste ca oportuna in raport cu minorii care savarsesc infractiuni in preajma ajungerii la majorat, cand luarea 215

unei masuri educative nu mai este practic posibila, iar aplicarea unei pedepse cu inchisoarea nu apare ca necesara. Determinarea limitelor pedepsei aplicabile si individualizarea pedepsei se fac in general dupa aceleasi reguli ca in cazul pedepsei inchisorii. Cat priveste executarea pedepsei amenzii de catre minor, sunt aplicabile dispozitiile generale de executare a acestei pedepse, inclusiv cele ce privesc inlocuirea pedepsei amenzii penale cu inchisoarea potrivit dispozitiilor art. 63 indice 1 Cod penal.

SUSPENDAREA APLICATE MINORULUI.

CONDITIONATA

A

EXECUTARII

PEDEPSEI

Potrivit dispozitiilor art. 110 C.p., in cazul suspendarii executarii pedepsei aplicate unui infractor minor, termenul de incercare se compune din durata pedepsei inchisorii, la care se adauga un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, fixat de instanta. Cand pedeapsa aplicata este amenda, termenul de incercare este de 6 luni. 216

Spre deosebire deci de suspendarea conditionata a executarii pedepsei in reglementarea generala, in cazul condamnatilor pentru infractiuni savarsite in timpul minmoritatii, in stabilirea termenului de incercare, la durata pedepsei aplicate nu se adauga un interval invariabil de 2 ani, ci unul variabil intre 6 luni si 2 ani, dupa aprecierea instantei, iar daca pedepasa aplicata este amenda, termenul este de 6 luni, adica redus la jumatate fara de termenul prevazut pentru majori. Dispozitiile din art. 110 C.p. avand caracter special, se completeaza in mod firesc cu cele din art 81 - 86 C.p .

SUSPENDAREA EXECUTARII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE SAU SUB CONTROL. POTRIVIT dispozitiilor din art. 1101 C.p., introdus prin Legea nr. 140/1996, odata cu suspendarea conditionata a executarii pedepsei aplicate minorului, instanta poate dispune, pe durata termenului de incercare, dar pana la implinirea varstei de 18 ani, incredintarea supravegherii minorului unei persoane sau institutii din cele aratate in art. 103 C.p., putand stabili 217

totodata ca minorul sa indeplineasca una sau mai multe obligatii dintre cele prevazute in art. 103 alin. 3 C.p., iar dupa implinirea varstei de 18 ani, respectarea de catre acesta a masurilor de supraveghere ori a obligatiilor prevazute in art. 863 C.p., pentru condamnatul cu suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere. Si in acest caz exista obligatia de reparare integrala a prejudiciului si de plata a despagubirilor civile prevazute in hotararea de condamnare, fiind aplicabile dispozitiile privitoare la revocarea si anularea suspendarii, precum si cele privitoare la reabilitarea de drept a condamnatului. Daca minorul se sustrage de la indeplinirea obligatiilor prevazute in art. 103 alin. 3 C.p., suspendarea condiiionata poate fi revocata, iar daca minorul nu respecta masurile de supraveghere sau obligatiile stabilite de instanta, potrivit art. 863 aceasta poate dispune revocarea suspendarii executarii pedepsei, dispunand executarea in intregime a pedepsei sau prelungirea termenului de incercare cu cel mult 3 ani. Dispozitiile privitoare la suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere sau sub control se aplica, in mod corespunzator, si in caz de liberare conditionata a minorului.

IX. MASURILE DE SIGURANTA Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal menite să lărgească gama de sancţiuni necesare prevenirii fenomenului infracţional; ele sunt prevăzute de legea penală şi au drept scop şi prevenirea repetării de fapte periculoase în viitor.

218

Sunt sancţiuni de drept penal care se dispun în scopul înlăturării unor stări de pericol şi al preîntâmpinării săvârşirii altor infracţiuni. Starea de pericol nu trebuie confundată cu pericolul social al unei infracţiuni. Starea de pericol priveşte persoana făptuitorului, anumite lucruri sau situaţii şi constituie o ameninţare pentru viitor, în timp ce pericolul social constituie o trăsătură esenţială a infracţiunii. Se iau fata de persoane care au savarsit fapte prevazute de legea penala, dar nu ca o consecinta a savarsirii unei infractiuni, acest rol revenind pedepselor. Se iau de regula pe o perioada nedeterminata si indiferent daca faptuitorului i se aplica sau nu o pedeapsa. Masurile de siguranta se impart in –masuri cu caracter medical prin obligarea la tratament medical si internare medicala –masuri restrictive de lucruri prin confiscarea speciala –masuri restrictive de drepturi prin interzicerea unei functii sau profesii, interdictia de a se afla in anumite localitati, expulzarea, interdictia de a reveni in locuinta familiei, pe o perioada determinata.

Potrivit dispoziţiilor art. 112 C. pen. măsurile de siguranţă sunt: 1. obligarea la tratament medical (113)- (obligarea făptuitorului, care din cauza intoxicării cronice, prin alcool, stupefiante etc. sau suferă de o boală venerică molipsitoare etc. şi prezintă pericol pentru societate, de a se prezenta în mod regulat la tratament

219

medical până la însănătoşire. Această măsură se poate lua indiferent dacă făptuitorului i se aplică ori nu o pedeapsă) Masurile de siguranta cu caracter medical obliga la tratament medical si este o masura ce se ia impotriva faptuitorului care din cauza unei boli sau intoxocari cronice cu alcool, stupefiante sau alte asemenea substante prezinta pericol pentru societate. Faptuitorul va fi obligat sa se prezinte in mod regulat la tratament medical, pana la insanatosire. Masurile obligatorii de tratament medical se iau chiar daca faptele in sine nu constituie infractiuni ci doar fapte prevazute de legea penala. Obligarea la tratament medical se poate lua in faza de urmarire penala de procuror, urmand a fi confirmata de instanta in faza de judecata. Durata masurii este nedeterminata insa poate fi revocata cand: a) b) faptuitorul s-a insanatosit faptuitorul nu se mai prezinta regulat la tratamant, caz in care

masura este inlocuita cu cea a internarii medicale. În masura in care persoana obligata la tratament medical este condamnata la detentiune pe viata sau la pedeapsa inchisorii, masura de siguranta se executa si pe perioada executarii pedepsei.

2. internarea medicală (114)- (constă în internarea făptuitorului care este bolnav mintal sau toxicoman şi care prezintă pericol pentru societate, într-o instituţie medicală de specialitate până la însănătoşire) Internarea medicala este masura de siguranta ce se ia fata de persoana bolnava mental, toxicoman, si care se afla intr-o stare ce prezinta

220

pericol pentru societate si consta in internarea persoanei intr-un institut medical pana la insanatosire. Aceasta masura se ia pe o durata nedeterminata insa ea poate inceta fie : –prin insanatosirea faptuitorului. –prin ameliorarea starii de sanatate cand masura de siguranta este inlocuita cu obligarea la tratament medical.

3. interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori altă ocupaţie (115) Cand faptuitorul a savarsit fapta datorita incapacitatii, nepregatirii sau altor cauze care il fac impropriu pentru ocuparea unei anumite functii, ori pentru exercitarea unei profesii, meserii sau altei ocupatii, se poate lua masura interzicerii de a ocupa acea functie sau de a exercita acea profesie, meserie ori ocupatie. Aceasta masura poate fi revocata la cerere, dupa trecerea unui termen de cel putin un an, daca se constata ca temeiurile care au impus luarea ei au incetat. O noua cerere nu se poate face decat dupa trecerea unui termen de cel putin un an de la data respingerii cererii anterioare.

4. interzicerea de a se afla în anumite localităţi (116) Cand persoana condamnata la pedeapsa inchisorii de cel putin un an a mai fost condamnata pentru alte infractiuni, daca instanta constata ca prezenta acesteia in localitatea unde a savarsit 221

infractiunea sau in alte localitati constituie un pericol grav pentru societate, poate lua fata de aceasta persoana masura interzicerii de a se afla in acea localitate sau in alte localitati anume determinate prin hotararea de condamnare. Conditia ca faptuitorul sa fi fost condamnat anterior pentru alte infractiuni nu se cere, cand se pronunta o condamnare mai mare de 5 ani. Aceasta masura poate fi luata pe o durata pana la 5 ani si poate fi prelungita daca pericolul social subzista. Prelungirea nu poate depasi durata masurii luate initial. In cazul infractiunilor de furt, talharie, specula, ultraj contra bunelor moravuri si tulburarea linistii publice, cersetorie, prostitutie, viol, relatii sexuale intre persoane de acelasi sex si perversiune sexuala, masura de siguranta poate fi luata oricare ar fi pedeapsa aplicata, durata sau cuantumul acesteia si chiar daca faptuitorul nu a mai fost condamnat anterior pentru alte infractiuni. Masura de siguranta poate fi revocata la cerere sau din oficiu, dupa trecerea unui termen de cel putin un an, dar numai daca temeiurile care au impus luarea ei au incetat. O noua cerere nu se poate face decat dupa trecerea unui termen de cel putin un an de la data respingerii cererii anterioare.

5. expulzarea străinilor (117)- (constă în scoaterea în afara teritoriului ţării a cetăţeanului străin ori a persoanei fără cetăţenie care nu domiciliază în România, dacă a săvârşit o infracţiune şi se apreciază că rămânerea acestuia pe teritoriul României prezintă 222

pericol social. Expulzarea se poate lua singură sau însoţind o pedeapsă, caz în care se va aduce la îndeplinire după executarea pedepsei- art. 117 al. 3 C. pen.) Expulzarea este masura de siguranta ce consta in scoaterea in afara teritoriului tarii a unui cetatean strain sau apatrid fara domiciliu in Romania care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala si care prezinta pericol social. Masura expulzarii nu se poate lua in situatia in care in statul unde va fi expulzata persoana aceasta va fi supusa la tortura sau la alte tratamante crude, inumane sau degradante. Persoana ce urmeza a fi expulzata, trebuie trimisa intr-un stat determinat si nu doar scoasa in afara tarii. In situatia in care cel ce va fi expulzat a fost si condamnat in Romania, masura expulzarii va fi pusa in practica dupa executarea pedepsei in Romania, sau stingerea executarii acesteia in unul din modurile prevazute de lege.

6. confiscarea specială (118)- (constă în trecerea silită şi gratuită în proprietatea statului a anumitor bunuri ce aparţin persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, a căror deţinere de 223

către făptuitor datorită naturii lor ori datorită legăturii acestora cu săvârşirea faptei prezintă speciale sunt: a. bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală (ex: bancnote false, arme confecţionate, medicamente falsificate etc.) b. bunurile care au fost sunt folosite ale la săvârşirea sau unei dacă scopul infracţiuni, folosirii lor c. bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei infracţiuni, dacă au fost utilizate la comiterea acesteia şi dacă sunt ale infractorului. Când bunurile aparţin altei persoane se confiscă doar dacă producerea, modificarea ori adaptarea a fost efectuată de proprietar ori de infractor cu ştiinţa proprietarului. d. Bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte sau pentru a răsplăti pe făptuitor e. Bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia f. Bunurile a căror deţinere este interzisă de lege (ex: arme şi muniţii, instrumente în vederea falsificării de valori) Dacă bunurile supuse confiscării speciale nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii acestora. dacă infractorului pericolul săvârşirii unor noi fapte prevăzute de legea penală). Categoriile de bunuri supuse confiscării

aparţinând alte persoane, aceasta a cunoscut

224

7. interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o durată determinată (1181).

Interdictia revenirii in locuinta familiei se stabileste pe o perioada determinata si este masura de siguranta ce se ia de instanta de judecata daca –infractorul a savarsit o infractiune de lovire sau alte violente indreptate imporiva membrilor familiei –instanta constata ca prezenta acestuia in locuinta familiei constituie un pericol grav pentru ceilalti membri ai familiei. Prin membri de familie intelegem : sotia si ruda apropiata daca ruda locuieste sau gospodareaste impreuna cu infractorul. –pedeapsa aplicata de instanta sa fie de cel putin 1 an inchisoare. Masura de a nu reveni in locuinta familiei se ia pe o perioada de pana la 2 ani, legea neprevazand o limita minima a acestei masuri, insa consideram ca aceasta limita minima trebuie sa fie o perioada de timp rezonabila astfel incat masura sa-si produca efectul. Aceasta masura de siguranta poate inceta mai inainte de data prevazuta de condamnare daca exista o cerere din partea parsoanei vatamate. Interdictia de a reveni in locuinta familiei is produce efectele dupa executarea pedepsei principale. Nerespectarea acestei masuri de siguranta atrage raspunderea penala pentru infractiunea de violare de domiciliu. Interdictia de a reveni in locuinta familiei presupune nu numai interdictia de locui efectiv acolo ci si trecerea sporadica prin tot ceea ce tine de aceasta.

225

X. CAUZELE CARE INLATURA CONSECINTELE CONDAMNARII. PROCEDURA APLICARII GRATIERII

Gratierea este un act de clementa adoptat de catre Parlament, pe cale de lege sau de catre seful statului, prin decret care are ca efect inlaturarea executarii unei pedepse, reducerea unei pedepse sau inlocuirea acesteia cu o specie de pedeapsa mai usoara. Gratierea se acorda si produce efecte in personam, dar poate fi acordata si in rem condamnatilor pentru anumite infractiuni sau la pedepse de o anumita gravitate. Gratierea este reglementata in art. 120 C.p. si in Legea nr. 546/2002 privind gratierea si procedura gratierii. I. In functie de intinderea efectelor: 1) Gratiere totala - Cand se inlatura in intregime executarea pedepsei. 2) Gratiere partiala - Cand produce efecte doar asupra unei parti din pedeapsa. 3) Comutare – forma a gratierii ce consta in inlocuirea pedepsei aplicate de instanta de judecata cu o pedeapsa de alta natura, mai usoara. II. Dupa numarul subiectilor vizati: 1) Gratiere individuala - Acordata de presedinte prin decret prezidential. Inter-vine, intotdeauna, dupa ramanerea definitiva a hotararii de condamnare. 2) Gratiere colectiva - Acordata de Parlament, prin lege. Poate interveni si an-terior ramanerii definitive a hotararii, dar aplicarea ei se va face doar dupa ce hotararea a ramas definitiva. III. Dupa modul in care se produc efectele gratierii: 1) Gratiere neconditionata pura si simpla - Cand efectele sale se produc definitiv si irevocabil de la data aplicarii actului de gratiere. 226

2) Gratiere conditionata - Cand efectele definitive se produc doar la expirarea unui termen de incercare (de definitivare al gratierii sau termen conditie) stabilit prin actul de gratiere. Desi Codul penal nu o mentioneaza in mod expres in art. 120, gratierea conditionata se regaseste in numeroase legi de gratiere. Efectele definitive ale acesteia, respectiv considerarea ca executata a pedepsei ori a unei parti din pedeapsa, se produc la expirarea termenului de incercare. Acest termen este stabilit prin fiecare lege, dar, de regula, el este de 3 ani. La fel ca amnistia, gratierea opereaza retroactiv cu privire la fapte savarsite anterior adoptarii actului de gratiere. In schimb, spre deosebire de amnistie, chiar daca intervine anterior condamnarii, gratierea va produce efecte doar dupa ramanerea definitiva a hotararii de condamnare. In caz de gratiere intervenita inainte de condamnare este obligatorie continuarea procesului penal pana la finalizarea acestuia si abia apoi se va face aplicarea actului de gratiere. Efectele gratierii Art. 120 Gratierea are ca efect inlaturarea, in totul sau in parte, a executarii pedepsei ori comutarea acesteia in alta mai usoara. Gratierea are efecte si asupra pedepselor a caror executare este suspendata conditionat. In acest caz, partea din termenul de incercare care reprezinta durata pedepsei pronuntate de instanta se reduce in mod corespunzator. Daca suspendarea conditionata este revocata sau anulata, se executa numai partea de pedeapsa ramasa negratiata. Gratierea nu are efecte asupra pedepselor complimentare, afara de cazul cand se dispune altfel prin actul de gratiere. Gratierea nu are efecte asupra masurilor de siguranta si masurilor educative.

227

§1. Efectele graţierii în cazul pedepselor principale În cazul pedepselor principale, ca efect al graţierii, executarea acestora este înlăturată în totul, în parte sau comutată. Graţierea înlătură executarea pedepsei principale, ea nu înlătură condamnarea şi consecinţele condamnării, astfel că o pedeapsă graţiată produce aceleaşi efecte ca şi o pedeapsă executată – este antecedent penal, produce interdicţii, incapacităţi, decăderi, poate forma primul termen al recidivei. De la data acordării graţierii, pedeapsa se consideră executată când este totală ori, deşi parţială, priveşte restul neexecutat din pedeapsă şi de la acest moment începe să fie executată pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi şi tot de la data graţierii curge termenul de reabilitare în cazul intervenirii actului de graţiere după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, aşa cum stabileşte art. 136 alin. (3) C. pen. Când graţierea are ca obiect pedeapsa ce urmează a se aplica pentru o infracţiune săvârşită înainte de adoptarea actului de graţiere, ea produce efecte de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Dacă pedeapsa a fost deja pronunţată şi este definitivă, graţierea produce efecte de la data intervenirii actului de graţiere. Graţierea nu produce efecte asupra pedepselor integral executate Este o concluzie logică, întrucât în această situaţie condamnatul nu „beneficiază”, propriu-zis, de actul de clemenţă, neexistând o iertare de pedeapsă. În ce priveşte graţierea individuală, Legea nr. 546/2002 conţine o dispoziţie în acest sens, în art. 9 alin. (3) stabilind că graţierea nu are efecte asupra pedepselor deja executate. S-a stabilit că graţierea condiţionată nu se aplică acelor condamnaţi care au beneficiat printr-o hotărâre rămasă definitivă de liberare condiţionată. Scopul actului de clemenţă este de a aduce un beneficiu celui condamnat. În condiţiile în care aplicarea actului de clemenţă este mai împovărătoare pentru condamnat decât neaplicarea acestuia, în sensul că instituie un termen de încercare, iar ca urmare a comiterii unei infracţiuni în 228

termenul de încercare restul de pedeapsă ar putea fi revocat, deşi practic condamnatul nu a beneficiat de actul de clemenţă, fiind deja liberat, trebuie aplicat principiul aplicării dispoziţiei legale mai favorabile, pentru ca, în situaţia în care condamnatul ce nu a beneficiat practic de graţiere va comite o nouă infracţiune până la expirarea duratei pedepsei, să-i fie aplicate dispoziţiile art. 61 C. pen. privind revocarea liberării condiţionate şi contopirea restului neexecutat din pedeapsă, iar nu cumularea acestuia cu noua pedeapsă aplicată. Dacă până la data când graţierea şi-a produs efectele pedeapsa graţiată a fost executată parţial, în caz de revocare a graţierii se execută separat de pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune doar restul rămas neexecutat ca urmare a graţierii.

229

§2. Efectele graţierii în cazul pedepselor rezultante Graţierea are ca obiect pedeapsa aplicată pentru o infracţiune, şi nu pedeapsa rezultantă a unui concurs, a unei pluralităţi intermediare ori pentru recidiva postcondamnatorie. Dacă pentru unele din pedepsele contopite este incidentă graţierea, aceasta va fi scoasă din contopire, iar dacă a rămas o singură pedeapsă din pedeapsa rezultantă care nu este graţiată, va fi înlăturat şi sporul ce eventual fusese aplicat în considerarea pluralităţii de infracţiuni existente în cauză. Această soluţie se aplică chiar dacă actul de clemenţă nu conţine menţiuni cu privire la procedura în cazul pedepselor rezultante, întrucât prin art. 14 din Legea nr. 546/2002 – legea cadru – s-a stabilit că, în situaţia pluralităţii de infracţiuni pentru care s-au aplicat pedepse ce au fost contopite, obiectul graţierii colective îl constituie pedepsele aplicate pentru fiecare dintre infracţiuni, şi nu pedeapsa rezultantă. De altfel, aceasta este soluţia stabilită şi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 546/2002. Când legea de graţiere are în vedere un anumit cuantum al pedepselor ce pot fi graţiate, acest cuantum va fi cel stabilit pentru fiecare infracţiune în parte, şi nu cel stabilit pentru infracţiunea rezultantă. Reducerea sporului este obligatorie dacă s-ar depăşi totalul pedepselor, astfel cum au fost reduse prin graţiere. În cazul infracţiunii continuate la care, potrivit art. 42 alin. (2) C. pen., se poate adăuga un spor, acesta face corp comun cu pedeapsa aplicată, astfel că la stabilirea incidenţei actului de graţiere instanţa va avea în vedere cuantumul întregii pedepse, după adăugarea sporului. În cazul revocării graţierii condiţionate pentru mai multe fapte aflate în concurs, pentru care anterior se aplicase şi un spor, pedepsele se contopesc, iar sporul reactivează. În acest sens este şi practica judiciară – graţierea uneia din cele două pedepse aplicate pentru infracţiuni comise în concurs are ca efect înlăturarea sporului aplicat în urma contopirii, iar revocarea beneficiului 230

graţierii, pe lângă efectul reîncorporării pedepsei graţiate în pedeapsa rezultantă stabilită prin contopire, în urma redobândirii caracterului său executabil, redă eficienţă şi sporului menţionat, care este astfel alăturat pedepsei aplicate, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 543/20024. Astfel, prin Decizia nr. X din 24 octombrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în aplicarea dispoziţiilor art. 34, cu referire la art. 120 C. pen., a stabilit că, în caz de concurs de infracţiuni, dintre care pentru unele s-au stabilit pedepse ce intră sub incidenţa graţierii, dispoziţiile referitoare la contopire se aplică numai cu privire la pedepsele executabile ce nu au făcut obiectul graţierii sau care au fost graţiate parţial, în timp ce graţierea individuală, în cazul concursului de infracţiuni, vizează numai pedeapsa rezultantă. În motivarea deciziei s-a arătat că, fiind o cauză de înlăturare a consecinţelor condamnării, graţierea are ca obiect, de regulă, pedeapsa principală, indiferent de modalitatea de executare. În cazul pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului, la care se stabilesc pedepse pentru fiecare infracţiune în parte, fiind aplicată în final o singură pedeapsă rezultantă pentru toate infracţiunile concurente, graţierea colectivă îşi produce efectele potrivit regulilor instituite prin art. 14 din Legea nr. 546/2002. Astfel, în art. 14 din Legea nr. 546/2002 se prevede, la alin. (1), că „în situaţia pluralităţii de infracţiuni pentru care s-au aplicat pedepse ce au fost contopite, obiectul graţierii colective îl constituie pedepsele aplicate pentru fiecare dintre infracţiuni, şi nu pedeapsa rezultantă”, pentru ca în alin. (2) să se precizeze că „în cazurile prevăzute la alin. (1), dacă pentru unele dintre aceste pedepse este incidentă graţierea, ele vor fi descontopite, iar dacă a rămas o singură pedeapsă din pedeapsa rezultantă, care nu este graţiată, va fi înlăturat şi sporul eventual aplicat”. Prevăzând, în art. 13 alin. (1) din aceeaşi Lege nr. 546/2002, că „graţierea colectivă poate avea ca obiect numai pedepse aplicate de instanţă pentru fapte săvârşite anterior datei prevăzute în legea de graţiere”, legiuitorul a admis implicit posibilitatea ca actul de graţiere 231

colectivă să intervină şi înainte de pronunţarea condamnării, pentru fapte săvârşite anterior. În această privinţă, prin alin. (2) al art. 13 din aceeaşi lege s-a subliniat că „atunci când legea intră în vigoare înaintea rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, graţierea îşi produce efectele numai de la data rămânerii definitive a hotărârii”. De aceea, în situaţia în care graţierea intervine înainte de soluţionarea definitivă a cauzei, operaţiunea de contopire nu poate avea loc decât după constatarea graţierii, totală sau, după caz, parţială, a fiecăreia dintre pedepsele stabilite pentru infracţiunile aflate în concurs, care sunt vizate prin actul de clemenţă. Ca urmare, rezultă că nu pot face obiectul contopirii, conform prevederilor art. 34 C. pen., decât pedepsele executabile, pentru care nu a intervenit graţierea sau care au fost graţiate parţial. Aşadar, în cazul intervenirii graţierii totale sau parţiale a unora dintre pedepsele stabilite pentru infracţiunile aflate în concurs, operaţiunea de contopire, neputând privi decât pedepsele executabile, nu va putea fi efectuată decât în situaţia în care au rămas de executat cel puţin două pedepse privind infracţiuni concurente. În ceea ce priveşte graţierea individuală, care, potrivit art. 3 din Legea nr. 546/2002, „se acordă la cerere sau din oficiu, numai după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare”, este de observat că, în raport cu natura pe care o are, efectele sale nu pot viza, în cazul concursului de infracţiuni, decât pedeapsa rezultantă. O atare soluţie se impune, deoarece graţierea individuală, care se acordă numai după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în urma unor atente verificări, are ca temei considerente referitoare la persoana condamnatului, iar nu criterii de ordin obiectiv, privind natura faptelor penale vizate prin actul de clemenţă sau îndeplinirea de către unele categorii restrânse de persoane a anumitor criterii selective (tineri, bătrâni, femei cu copii minori etc.). Pe de altă parte, din moment ce graţierea individuală priveşte pedeapsa rezultantă în ansamblu, efectele sale se limitează la pedepsele componente ale pedepsei rezultante, în această din urmă pedeapsă neputând fi absorbite, prin contopire, eventuale pedepse stabilite, prin hotărâri ulterioare, pentru alte infracţiuni concurente. 232

În practică s-a decis, în aceeaşi ordine de idei, că este nelegală hotărârea instanţei de fond, menţinută de tribunal în apel, prin care s-a înlăturat sporul de pedeapsă, definitiv aplicat în urma contopirii mai multor pedepse, stabilite prin aceeaşi hotărâre de condamnare, cu motivarea că, unele dintre pedepse fiind graţiate, în cauză sunt întrunite cerinţele art. 461 lit. d) C. proc. pen. privitoare la existenţa unei cauze de stingere ori de micşorare a pedepsei. În condiţiile în care au rămas cel puţin două pedepse de executat, sporul stabilit iniţial se va menţine, neexistând posibilitatea legală de a fi redus. Verificarea incidenţei legii de graţiere se efectuează în raport cu fiecare pedeapsă în parte, aplicată pentru câte o infracţiune dedusă judecăţii, şi nu cu pedeapsa rezultată în urma revocării suspendării condiţionate a executării unei pedepse anterioare. De asemenea, s-a decis că suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi dispusă conform art. 81 C. pen. şi în caz de concurs de infracţiuni, dacă pedeapsa aplicată nu depăşeşte 2 ani închisoare; în măsura în care una dintre infracţiunile concurente este graţiată, iar pentru infracţiunea rămasă negraţiată pedeapsa aplicată este mai mare de 2 ani închisoare, nu se poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei, deoarece, chiar dacă o infracţiune a fost constatată graţiată, în caz de concurs pedeapsa nu poate depăşi închisoarea mai mare de 2 ani. Prin decizia penală nr. 218 din 1 iunie 1998, în urma admiterii apelului declarat de procuror, Curtea de Apel Galaţi a condamnat pe inculpatul I.C. la 3 ani închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) C. pen. şi la 7 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prevăzută în art. 289 C. pen., constatându-se că această din urmă pedeapsă este graţiată conform Legii nr. 137/1997. Curtea Supremă de Justiţie a constatat că recursul declarat de procuror, referitor la aplicarea greşită a prevederilor art. 81 C. pen., este fondat. Potrivit art. 81 alin. (2) C. pen., suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi dispusă şi în caz de concurs de infracţiuni, dacă pedeapsa 233

aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani. Însă, în cauză, pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de luare de mită este de 3 ani închisoare, iar inculpatul a fost condamnat şi pentru o altă infracţiune, aceea de fals intelectual, la 7 luni închisoare, deci există un concurs de infracţiuni, astfel că nu se putea dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate, deoarece aceasta depăşeşte 2 ani închisoare. În cazul incidenţei unei graţieri condiţionate, dacă în termenul de definitivare a efectelor graţierii cel condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune, se revocă beneficiul graţierii, iar pedeapsa care a fost graţiată se va executa alăturat de pedeapsa care se aplică pentru noua infracţiune, chiar dacă cele două pedepse au o natură juridică diferită, nici un text de lege necondiţionând cumulul în raport de pedepsele aplicate. Judecătoria Braşov, prin sentinţa penală nr. 1393 din 26 iulie 1991, a condamnat pe inculpatul I.C.D. la 15.000 de lei amendă, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără permis de conducere, prevăzută în art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. În baza art. 4 din Decretul-lege nr. 23/1990, sa înlăturat beneficiul graţierii cu privire la pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin 1 C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2269 din 3 noiembrie 1992, pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de furt calificat şi s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 2 ani închisoare pe lângă cea de 15.000 de lei amendă aplicată în cauză. Tribunalul judeţean Braşov, prin decizia penală art. 75 din 28 ianuarie 1992, a admis recursul declarat de inculpat, a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Decretul-lege nr. 23/1990 referitoare la înlăturarea beneficiului graţierii pedepsei de 2 ani închisoare şi a dispus să execute numai pedeapsa de 15.000 de lei amendă. Curtea Supremă de Justiţie a considerat că recursul extraordinar declarat în cauză este întemeiat, cu motivarea că, potrivit art. 4 din Decretul-lege nr. 23/1990, cei graţiaţi care, în curs de 3 ani săvârşesc din nou o infracţiune intenţionată, vor executa, pe lângă pedeapsa stabilită pentru acea infracţiune, şi pedeapsa rămasă neexecutată ca urmare a graţierii. Din examinarea hotărârii rezultă că instanţa de recurs şi-a întemeiat soluţia pe natura deosebită a celor două pedepse, prima cu privare de libertate şi a doua cu amendă, considerând că ele nu pot fi executate împreună. Motivarea este lipsită de temei juridic, deoarece prin această interpretare s-a adăugat la 234

lege, graţierea prevăzută în art. 1 din Decretul-lege nr. 23/1990 operând sub rezerva instituită prin art. 4, care impune celor graţiaţi de a nu săvârşi din nou o infracţiune intenţionată în curs de 3 ani, sub sancţiunea înlăturării beneficiului graţierii. Natura diferită a pedepselor este lipsită de semnificaţie juridică şi nu constituie un impediment pentru aplicarea textului de lege menţionat, incidenţa ei nefiind condiţionată de condamnarea făptuitorului, pentru noua infracţiune, tot la pedeapsa închisorii, astfel că, înlăturând în mod greşit aplicarea art. 4 din Decretul-lege nr. 23/1990, instanţa a pronunţat o hotărâre contrară legii. În strânsă legătură cu cele arătate mai sus, s-a concluzionat că, în situaţia în care condamnatului i-a fost aplicată o pedeapsă cu amenda şi ulterior săvârşeşte o faptă ce atrage o nouă condamnare la pedeapsa închisorii şi revocarea beneficiului graţierii pentru pedeapsa amenzii, pentru noua condamnare se poate dispune numai executarea în regim de detenţie, fără a fi posibilă suspendarea executării ca efect al revocării graţierii, indiferent de natura pedepsei pentru care s-a dispus revocarea graţierii. Astfel, prin decizia penală nr. 563/R din 6 octombrie 2005 a Curţii de Apel Galaţi, a fost respins ca nefondat recursul declarat de inculpat împotriva deciziei penale nr. 365 din 3 iunie 2005 a Tribunalului Galaţi (pronunţată în apelul declarat împotriva sentinţei penale nr. 2621 din 29 octombrie 2004 a Judecătoriei Galaţi). Prin motivele de recurs formulate în cauză, inculpatul a criticat hotărârile pronunţate sub aspectul modalităţii de executare a pedepsei rezultante de 1 an şi 6 luni închisoare ce i-a fost aplicată de instanţa de fond, Judecătoria Galaţi. Prin decizia penală nr. 363 din 3 iunie 2005 a Tribunalului Galaţi, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Galaţi şi, ca efect al revocării graţierii condiţionate a executării pedepsei amenzii penale în sumă de 2.500.000 lei, aplicată prin sentinţa penală nr. 1213/2003 a Judecătoriei Galaţi, s-a dispus executarea efectivă a pedepselor de 1 an şi 6 luni închisoare şi de 2.500.000 lei amendă penală. Instanţa de recurs a motivat că, în temeiul prevederilor art. 7 din Legea nr. 543/2002, persoanele care în decurs de 3 ani săvârşesc cu intenţie o infracţiune vor

235

executa, pe lângă pedeapsa stabilită pentru acea infracţiune, şi pedeapsa rămasă neexecutată ca urmare a aplicării acestei legi. Prin urmare, reţinându-se că faptele prezente au fost săvârşite în termenul de încercare al graţierii condiţionate a executării pedepsei aplicate prin sentinţa penală nr. 1213/2003 a Judecătoriei Galaţi şi dispunându-se revocarea acestui beneficiu, pedeapsa rezultantă de 1 an şi 6 luni închisoare stabilită în cauză trebuie executată în regim privativ de libertate, alături de pedeapsa de 2.500.000 lei amendă penală aplicată prin sentinţa penală nr. 1213/2003 a Judecătoriei Galaţi. În cazul în care în cursul termenului de încercare condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune, iar pedeapsa pentru aceasta este graţiată, se va face aplicarea art. 83 alin. (1) C. pen., în sensul revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei, şi se va dispune executarea pedepsei aplicate pentru săvârşirea primei infracţiuni.

236

§3. Efectele graţierii în cazul infracţiunilor continue, continuate ori progresive În doctrină s-a arătat că pentru infracţiunile continue, continuate ori progresive, incidenţa actului de graţiere reclamă epuizarea acestora mai înainte de adoptarea actului de graţiere, deoarece, în cazul formelor de unitate infracţională, acestea se consideră săvârşite în momentul comiterii ultimului act de executare ori al producerii ultimului rezultat. În practică însă s-a decis altfel cu privire la infracţiunea progresivă. Astfel, printr-o decizie de îndrumare a fostului Tribunal Suprem, s-a considerat că în cazurile în care legea penală prevede că anumite efecte juridice se produc în raport cu data săvârşirii infracţiunii, prin data săvârşirii infracţiunii se înţelege data actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, iar nu data consumării acestuia prin producerea rezultatului, chiar dacă încadrarea juridică a faptei se face în raport cu rezultatul produs.

237

Daca este vorba de o gratiere neconditionata, aceste efecte se produc de la momentul aplicarii gratierii. Daca intervine o gratiere conditionata, efectele se produc la momentul expirarii termenului de incercare. Caracteristic gratierii conditionate este si faptul ca in cazul acesteia poate interveni revocarea ei. Aceasta intervine atunci cand condamnatul savarseste o noua infractiune (uneori, legiuitorul prevede ca orice infractiune poate atrage revocarea, alteori limiteaza acest efect doar la infractiunile intentionate) in termenul de incercare. In caz de revocare a gratierii conditionate se aplica cumulul aritmetic, pedeapsa gratiata adaugandu-se la pedeapsa aplicata pentru infractiunea care a atras revocarea gratierii. Gratierea poate interveni si cu privire la o pedeapsa a carei executare a fost suspendata. Intr-un asemenea caz, partea de pedeapsa care a fost gratiata se va scadea din termenul de incercare al suspendarii. Daca gratierea e totala, din termenul de incercare al suspendarii va ramane doar acel termen fix de 2 ani, care va continua sa curga, functionand ca un termen de reabilitare special. Termenul de incercare al gratierii incepe sa curga de la data aplicarii actului de gratiere. Daca in termenul de incercare condamnatul nu savarseste o alta infractiune, pedeapsa se va considera executata de la data aplicarii actului de gratiere. In cazul in care infractorul comite o noua infractiune, exista mai 238

multe posibilitati pentru revocarea gratierii dispusa pentru o pedeapsa a carei executare a fost suspendata, in functie de momentul in care este comisa aceasta infractiune (in termenul de incercare al gratierii, in termenul de incercare al suspendarii sau in ambele termene). Vom avea in acest caz doua termene de incercare: termenul de incercare al suspendarii si termenul de incercare al gratierii. Comiterea unei noi infractiuni poate atrage atat revocarea suspendarii, cat si revocarea gratierii. 1) Cand infractiunea este comisa doar in termenul de incercare al suspendarii. In acest caz, dat fiind ca termenul de incercare al gratierii a expirat, efectele gratierii s-au produs in mod irevocabil. Astfel, partea din pedeapsa care a fost gratiata va fi considerata ca executata in mod irevocabil. In exemplul dat, va opera revocarea suspendarii conditionate si se va aplica sistemul cumulului aritmetic. Astfel, pedeapsa pentru noua infractiune se va adauga la restul negratiat din pedeapsa initiala. 2) Infractiunea e savarsita in termenul de incercare al gratierii si in termenul partii gratiate din pedeapsa. In aceasta situatie, noua infractiune fiind savarsita in termenul de incercare al gratierii, se va revoca gratierea. Efectul revocarii gratierii consta in reintregirea termenului de incercare al suspendarii. Astfel, se constata ca noua infractiune e comisa si in termenul de incercare al suspendarii, ceea ce va atrage revocarea suspendarii, iar infractorul va executa pedeapsa pentru noua infractiune adaugata la pedeapsa initiala in intregul ei. 3) Infractiunea e savarsita dupa expirarea termenului de incercare al suspendarii, dar in termenul de incercare al gratierii. In aceasta ipoteza se va revoca gratierea, caci infractiunea este savarsita in termenul de incercare al gratierii. Efectul revocarii este reintregirea termenului de incercare al suspendarii. Totusi, se constata ca acest din urma termen, chiar reintregit, se implinise la momentul comiterii noii infractiuni si, deci, nu mai este posibila revocarea suspendarii. In

239

concluzie, infractorul va executa doar pedeapsa pentru infractiunea savarsita ulterior. 4) Infractiunea e savarsita dupa expirarea termenului de incercare al gratierii si in timpul fractiunii de pedeapsa ce a fost gratiata. In aceasta situatie, dat fiind ca termenul de incercare al gratierii a expirat, efectele sale s-au produs cu titlu definitiv, adica partea de pedeapsa gratiata este in mod irevocabil considerata ca executata. Astfel, aceasta fractiune iese din structura termenului de incercare al suspendarii (care acum se compune din perioada fixa de 2 ani si partea negratiata din pedeapsa) si se considera ca noua infractiune e savarsita dupa epuizarea acestui termen. In concluzie, nu mai poate opera revocarea si infractorul va executa doar pedeapsa prevazuta pentru noua infractiune. Limitele efectelor gratierii 1) Limita temporala Aceste limite sunt similare cu cele de la amnistie. Si in cazul gratierii, aceasta opereaza cu privire la o infractiune continua, continuata sau de obicei doar daca s-a epuizat anterior datei stabilite prin actul de gratiere. 2) Limita materiala Priveste sfera infractiunilor la care se aplica gratierea. Aceasa limitare este stabilita in fiecare caz in parte prin legea de gratiere. 3) Limita efectelor pedepsei Gratierea nu produce efecte asupra pedepselor complementare, afara de cazul cand prin actul de gratiere se dispune astfel. Art. 120 (4), cod penal prevede ca gratierea nu are efecte asupra masurilor de siguranta si asupra masurilor educative. Insa, in practica legislativa, au existat numeroase acte de gratiere a caror aplicabili-tate a fost extinsa si in cazul masurilor educative. Nu au fost insa extinse si asupra masurilor de siguranta. De asemenea, gratierea nu produce efecte asupra drepturilor persoanei vatamate.

240

Condamnarile in privinta carora a intervenit gratierea pot fi luate in calculul starii de recidiva. Este important de precizat ca gratierea nu are ca efect reabilitarea de drept.

LEGE nr.546 din 14 octombrie 2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii

Textul actului publicat în M.Of. nr. 755/16 oct. 2002

Parlamentul României adoptă prezenta lege. CAPITOLUL Dispoziţii generale I

Art. 1. - Graţierea este măsura de clemenţă ce constă în înlăturarea, în total sau în parte, a executării pedepsei aplicate de instanţă ori în comutarea acesteia în una mai uşoară. Art. 2. - Graţierea poate fi acordată individual, prin decret al Preşedintelui României, potrivit art. 94 lit. d) din Constituţia României, sau colectiv, de către Parlament, prin lege organică, conform art. 72 alin. (3) lit. g) din Constituţie. CAPITOLUL Graţierea individuală II

Art. 3. - Graţierea individuală se acordă la cerere sau din oficiu, numai după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Art. 4. - Cererea de graţiere individuală, împreună cu actele anexate, se adresează Preşedintelui României şi poate fi făcută de: a) persoana condamnată, apărătorul ori reprezentantul legal al acesteia; b) soţul persoanei condamnate, ascendenţii, descendenţii, fraţii, surorile ori copiii acestora, precum şi de aceleaşi rude ale soţului persoanei condamnate. Art. 5. - (1) Cererea de graţiere conţine în mod obligatoriu datele de identificare a persoanei condamnate şi pedeapsa pentru care se solicită graţierea. (2) La cererea de graţiere se anexează, în copie legalizată, hotărârea definitivă de condamnare, certificatul de cazier judiciar şi, după caz, acte de stare civilă, certificate medicale, rapoarte de anchetă socială şi alte acte pe care solicitantul le consideră necesare în susţinerea cererii sale. Art. 6. - (1) În vederea exercitării prerogativei de graţiere, Preşedintele României poate solicita, atunci când socoteşte necesar, avize consultative de la Ministerul Justiţiei, care este obligat să le înainteze în termen de 30 de zile de la data solicitării. (2) De asemenea, atunci când consideră necesar, Preşedintele României poate solicita informaţii organelor administraţiei publice locale, conducătorului locului de detenţie, organelor judecătoreşti şi ale parchetelor, organelor de poliţie şi altor instituţii publice, precum şi comandantului unităţii, pentru condamnaţii militari. Art. 7. - Decretul de graţiere se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

241

Art. 8. - Decretul de graţiere trebuie să conţină următoarele elemente: a) datele de identificare a persoanei condamnate: numele, prenumele, prenumele părinţilor, data şi locul naşterii; b) elementele de identificare a hotărârii judecătoreşti de condamnare; c) pedeapsa aplicată de instanţă, care face obiectul graţierii; d) modalitatea graţierii - totală sau parţială, indicându-se partea de pedeapsă graţiată, pentru graţierea parţială. Art. 9. - (1) Prin decret se pot graţia una sau mai multe pedepse. (2) Graţierea individuală se acordă numai pentru pedepse privative de libertate. Dispoziţiile prezentei legi privitoare la pedepse se aplică în mod corespunzător şi sancţiunilor cu închisoare contravenţională. (3) Nu pot fi graţiate pedepsele deja executate, pedepsele a căror executare nu a început din cauza sustragerii condamnatului de la executare, condamnările cu suspendarea executării pedepsei, pedepsele complementare şi cele accesorii. (4) Graţierea individuală nu are efect asupra laturii civile şi asupra măsurilor administrative pronunţate într-o cauză penală. Art. 10. - În situaţia respingerii cererii de graţiere, actul de respingere va fi comunicat persoanei care a introdus cererea, în termen de 30 de zile de la data adoptării deciziei de către Preşedintele României. Art. 11. - Graţierea individuală poate fi refuzată de către beneficiarul ei atunci când cererea a fost făcută de altă persoană. Această prevedere nu se aplică în cazul condamnatului minor. CAPITOLUL Graţierea colectivă III

Art. 12. - Graţierea colectivă se acordă unui număr de persoane pentru condamnări determinate prin cuantumul pedepselor sau prin infracţiunile pentru care au fost pronunţate. Art. 13. - (1) Graţierea colectivă poate avea ca obiect numai pedepse aplicate de instanţă pentru fapte săvârşite anterior datei prevăzute în legea de graţiere. (2) Atunci când legea de graţiere intră în vigoare înaintea rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, graţierea îşi produce efectele numai de la data rămânerii definitive a hotărârii. Art. 14. - (1) În situaţia pluralităţii de infracţiuni pentru care s-au aplicat pedepse ce au fost contopite, obiectul graţierii colective îl constituie pedepsele aplicate pentru fiecare dintre infracţiuni, şi nu pedeapsa rezultantă. (2) În cazurile prevăzute la alin. (1), dacă pentru unele dintre aceste pedepse este incidentă graţierea, ele vor fi descontopite, iar dacă a rămas o singură pedeapsă din pedeapsa rezultantă, care nu este graţiată, va fi înlăturat şi sporul eventual aplicat. (3) Comutarea se poate face numai într-o pedeapsă mai uşoară, prevăzută de Codul penal, şi numai în limitele stabilite de acesta. Art. 15. - (1) În cazul iniţierii legii de graţiere de către Guvern, sarcina elaborării proiectului de lege revine Ministerului Justiţiei. (2) Direcţia Generală a Penitenciarelor poate face propuneri motivate Ministerului Justiţiei în vederea iniţierii unei legi de graţiere.

242

CAPITOLUL Dispoziţii comune

IV

Art. 16. - (1) Graţierea este totală atunci când priveşte pedeapsa principală în integralitatea ei. (2) Graţierea parţială poate privi o parte determinată din pedeapsă, o parte calculată prin raportare la pedeapsa în întregul ei, precum şi restul pedepsei rămase de executat. Art. 17. - Graţierea individuală se acordă necondiţionat, iar graţierea colectivă poate fi acordată şi condiţionat. Art. 18. - (1) Aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor legale privind graţierea se face de către judecătorul delegat, în conformitate cu art. 459 din Codul de procedură penală, şi se pune în executare de către Direcţia Generală a Penitenciarelor. (2) Graţierea se aplică în termen de cel mult 48 de ore de la data publicării actului de graţiere în Monitorul Oficial al României, Partea I. Art. 19. - Efectele graţierii sunt cele prevăzute de Codul penal. Art. 20. - Graţierea nu împiedică exercitarea căilor extraordinare de atac de către condamnat, în condiţiile legii, şi nu poate constitui temei pentru respingerea acestora.

XI. REABILITAREA Reabilitarea este mijlocul legal prin care fostul condamnat este deplin integrat, pe plan juridic, în societate. Reabilitarea constituie, asadar, o cauza care înlatura consecintele penale si extrapenale care au rezultat dintro condamnare, facând ca fostul condamnat sa se bucure din nou de dreptul la egalitate în fata legii. Ca masura de politica penala, reabilitarea urmareste sa stimuleze efortul de reintegrare sociala a fostului condamnat, prin repunerea sa în deplinatatea drepturilor politice si social-economice. FELURILE REABILITARII In stiinta penala se cunosc doua feluri de forme de reabilitare, anume reabilitarea de drept si reabilitarea judecatoreasca. Reabilitarea de drept intervine, în anumite conditii prevazute de lege, dupa trecerea unui anumit interval de timp. Ea opereaza automat, în virtutea legii (ope legis), fostul condamnat nefiind obligat sa o ceara sau sa o obtina printr-o procedura speciala. Reabilitarea judecatoreasca sau judiciara se obtine la cererea fostului condamnat, cu respectarea conditiilor prevazute de lege, pe calea unei proceduri speciale în fata instantei de judecata.

243

Efectele reabilitarii Potrivit art. 133 C. pen., reabilitarea face sa înceteze decaderile si interdictiile, precum si incapacitatile care rezulta din condamnare. Eventualele decaderi si interdictii provocate in trecut de condamnare se sting, iar pe viitor reabilitarea face sa nu mai intervina alte decaderi, interdictii sau incapacitati. Reabilitarea înlatura, de asemenea, antecedentele penale, asa încât condamnarea pentru care s-a obtinut reabilitarea nu mai este luata în seama la stabilirea starii de recidiva (art. 28 C. pen.). Reabilitarea produce si alte efecte juridice privind, de exemplu, recunoasterea vechimii în munca sau a drepturilor de pensionar. Cu toate acestea, reabilitarea nu opereaza o „restitutio in integrum", o repunere în situatia de dinainte de condamnare. Întrucât priveste viitorul, si nu trecutul, condamnatului, reabilitarea nu da nastere obligatiei de reintegrare în functia din care infractorul a fost scos în urma condamnarii, dupa cum nu obliga la rechemarea militarului condamnat în cadrele permanente ale armatei ori la redarea gradului militar pierdut. Reabilitarea nu are efecte nici asupra masurilor de siguranta, cu exceptia celei prevazute în art. 112 lit. d) C. pen. (interdictia de a se afla în anumite localitati) ori asupra drepturilor civile ale persoanei vatamate. Trasaturile reabilitarii Reabilitarea prezinta anumite trasaturi caracteristice, prin care se deosebeste de celelalte institutii cu efecte extinctive (amnistia, gratierea, prescriptia). Astfel, fiind o cauza care face sa înceteze interdictiile ,,decaderile si incapacitatile care decurg din condamnare, reabilitarea produce efecte in personam, numai cu privire la condamnatul care a îndeplinit conditiile legale pentru obtinerea dreptului de a fi reabilitat. Reabilitarea este indivizibila, în sensul ca ea nu poate fi obtinuta numai pentru o parte dintre condamnarile suferite de o persoana. Deoarece reabilitarea este personala si indivizibila nu este posibil ca fostul condamnat sa fie reabilitat în ce priveste o condamnare si, în acelasi timp, sa ramâna nereabilitat în privinta altor condamnari. Reabilitatea poate fi obtinuta pentru orice condamnare.

244

Deoarece legea nu face nici o distinctie între faptele grave sau mai putin grave savârsite de cei care solicita reabilitarea, reabilitarea poate fi obtinuta de catre orice infractor care îndeplineste conditiile legale. Reabilitarea produce efecte numai pentru viitor.

REABILITAREA DE DREPT Reabilitarea de drept este o forma de reabilitare care opereaza în virtutea legii (ope legis), în momentul îndeplinirii conditiilor prevazute de lege. Potrivit art. 134 C. pen., reabilitarea are loc de drept în cazul condamnarii la amenda sau la pedeapsa închisorii care nu depaseste un an, daca în decurs de 3 ani condamnatul nu a savârsit nici o alta infractiune. Distinct de cazurile la care se refera art. 134 C. pen., reabilitarea de drept mai intervine in trei cazuri speciale, si anume: -la împlinirea termenului de încercare în cazul suspendarii conditionate a executarii pedepsei (art. 86 C. pen.) - la împlinirea termenului de încercare în cazul suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere [art. 86 alin. (6) C. pen.] - în cazul executarii pedepsei într-o închisoare militara [art. 62 alin. (5) C. pen.]. Conditiile reabilitarii de drept a) Conditii cu privire la condamnare. 245

Reabilitarea de drept intervine pentru fapte de o gravitate redusa, exprimata în pedeapsa închisorii pâna la un an sau amenda. Textul legal are în vedere pedeapsa aplicata de instanta, si nu cea executata efectiv. Reabilitarea de drept poate interveni si în cazul unor condamnari succesive, daca fiecare în parte îndeplineste conditiile legale. b) Conditii privind conduita condamnatului. Pentru obtinerea reabilitarii de drept este necesar ca, dupa executarea pedepsei, condamnatul sa aiba o buna conduita, sa nu mai savârseasca infractiuni. Daca, dimpotriva, în decurs de 3 ani condamnatul savârseste o noua infractiune, el nu va putea beneficia de reabilitare de drept. c) Conditii privind termenul de reabilitare. Obtinerea reabilitarii de drept este conditionata si de trecerea unui termen de 3 ani de la executarea pedepsei sau de la stingerea acesteia. Termenul de 3 ani se calculeaza, pentru cei condamnati la amenda, de la data când amenda a fost achitata sau executarea ei s-a stins în alt mod. Reabilitarea de drept în cazuri speciale Potrivit dispozitiilor art. 861 si 866 C. pen., daca cel condamnat cu suspendarea conditionata a executarii pedepsei ori cu suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere nu a savârsit din nou o infractiune înauntrul termenului de încercare si nici nu s-a pronuntat revocarea suspendarii conditionate a executarii pedepsei în baza art. 83, 84 si 864 C. pen., el este reabilitat de drept, la expirarea termenului de încercare. În cazul condamnatului militar în termen care executa pedeapsa într-o închisoare militara, reabilitarea de drept intervine la terminarea executarii pedepsei. Reabilitarea de drept va interveni si la împlinirea duratei pedepsei, când condamnatul militar a devenit inapt si a fost liberat conditionat. Dobândirea reabilitarii de drept de catre condamnatul militar în termen este conditionata de conduita buna a acestuia care trebuie sa nu mai savârseasca din nou o alta infractiune. 246

REABILITAREA JUDECATOREASCA Reabilitarea judecatoreasca este o forma de reabilitare care se acorda, la cererea condamnatului, de catre instanta judecatoreasca, conditiile aratate de lege. Reabilitarea judecatoreasca se acorda în cazurile în care nu opereaza reabilitarea de drept, respectiv pentru condamnarile la închisoare mai mari de un an. Conditiile reabilitarii judecatoresti Ca si în cazul reabilitarii de drept, si în acest caz legea prevede conditii privind condamnarea, termenele de reabilitare si conduita condamnatului. a) Reabilitarea judecatoreasca se acorda pentru acele condamnari in privinta carora nu opereaza reabilitarea de drept. Reabilitarea judecatoreasca poate fi acordata si pentru acele condamnari cu privire la care a intervenit amnistia. Reabilitarea judecatoreasca se acorda pentru toate condamnarile succesive, chiar daca pentru unele dintre acestea ar fi incidenta reabilitarea de drept. 247 în

b) O alta conditie a reabilitarii judecatoresti o reprezinta termenul de reabilitare. Termenul de reabilitare reprezinta intervalul de timp în care condamnatul trebuie sa probeze, prin conduita sa, ca s-a îndreptat si ca merita sa i se acorde reabilitarea. Legea prevede în aceasta materie „termene compuse" dintr-un interval de timp fix - 4 ani si un interval de timp variabil o jumatate din durata pedepsei pronuntate în cazul condamnarii la pedeapsa închisorii mai mare de un an pâna la 5 ani; - 5 ani si un interval de timp variabil o jumatate din durata pedepsei pronuntate în cazul condamnarii la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani pâna la 10 ani; - 7 ani si un interval de timp variabil o jumatate din durata pedepsei pronuntate în cazul condamnarii la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani. In cazul pedepsei detentiunii pe viata comutate sau înlocuite cu pedeapsa închisorii, termenul de reabilitare este, de asemenea, un termen compus (7 ani, la care se adauga jumatate din durata pedepsei cu închisoarea). Termenele se socotesc de la data când a luat sfârsit executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris. În cazul amenzii, termenul curge din momentul în care amenda a fost achitata sau s-a stins în alt mod. În caz de gratiere, termenul curge de la data actului de gratiere. În cazul concursului de infractiuni, termenul de reabilitare se stabileste în raport de pedeapsa rezultanta. Procurorul general poate dispune reducerea termenelor de reabilitare [art. 135 alin. (2) C. pen.]. Daca prin comutarea arestarii preventive nu mai ramâne de executat nici un rest de pedeapsa, termenul de reabilitare se calculeaza de la data ramânerii definitive a hotarârii de condamnare. Atunci când executarea pedepsei aplicate a avut loc prin detinere preventiva care a luat sfârsit mai înainte de ramânerea definitiva a hotarârii de condamnare, termenul de reabilitare se calculeaza tot de la data ramânerii definitive a hotarârii de condamnare si nu de la data când a luat sfârsit detinerea preventiva. 248

c) Prin dispozitiile art. 137 C. pen. au fost stabilite conditiile privitoare la conduita condamnatului, denumite uneori „conditii de fond" ale reabilitarii. Textul legal mentionat enumera patru asemenea conditii, dupa cum urmeaza: - persoana condamnata sa nu fi suferit o noua condamnare în termenul de reabilitare. Condamnarea trebuie sa fie definitiva, pentru ca cererea sa poate fi respinsa pentru acest motiv; - fostul condamnat îsi are asigurata existenta prin munca sau prin alte mijloace oneste, precum si în cazul când are vârsta de a fi pensionat sau este incapabil de munca. Legea nu limiteaza durata sau felul muncii, fiind suficient ca fostul condamnat sa-si asigure existenta prin mijloace oneste; - solicitantul reabilitarii sa fi avut o conduita buna. Conduita buna a condamnatului se examineaza de catre instanta de judecata, atât în familie, la locul de munca, în societate, în orice împrejurare în care condamnatul s-a aflat si pe întreaga perioada de la executarea pedepsei pâna la solutionarea cererii de reabilitare. Conditia nu este îndeplinita când fostul condamnat a mai savârsit o infractiune, chiar daca aceasta a fost amnistiata ori daca a fost sanctionat contraventional de catre instanta de judecata; - petitionarul sa fi achitat în întregime cheltuielile de judecata si despagubirile civile la care a fost obligat afara de cazul când partea vatamata a renuntat la despagubiri sau când instanta constata ca si-a îndeplinit în mod regulat obligatiile privitoare la dispozitiile civile din hotarâre. Daca neplata cheltuielilor de judecata si a despagubirilor civile nu se datoreaza relei credinte a condamnatului, se poate dispune reabilitarea. Conditia prevazuta de art. 137 lit. d) C. pen. nu este îndeplinita când condamnatul s-a sustras de la plata despagubirilor civile pâna când acestea s-au prescris. Daca cererea de reabilitare este respinsa, nu se poate face o noua cerere decât dupa un termen de 3 ani, în cazul condamnarii la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dupa un termen de 2 ani în cazul condamnarii la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani si dupa un termen de un an în celelalte cazuri. Termenele se socotesc de la data respingerii cererii (art. 138 C. pen.)

249

Anularea reabilitarii Conform art. 139 C. pen., reabilitarea judecatoreasca va fi anulata când dupa acordarea ei s-a descoperit ca cel condamnat mai suferise o condamnare, care, daca ar fi fost cunoscuta, conducea la respingerea cererii de reabilitare. Textul are în vedere o condamnare definitiva, chiar daca hotarârea de condamnare a ramas definitiva dupa împlinirea termenului de reabilitare. Anularea reabilitarii este, în acest caz, obligatorie si reprezinta sanctiunea specifica prevazuta în cadrul reglementarii privind reabilitarea.

Efectele reabilitarii Art. 133 Reabilitarea face sa inceteze decaderile si interdictiile, precum si incapacitatile care rezulta din condamnare. Reabilitarea nu are ca urmare obligatia de reintegrare in functia din care infractorul a fost scos in urma condamnarii ori de rechemare in cadrele permanente ale fortelor armate sau de redare a gradului militar pierdut. De asemenea, reabilitarea nu are efecte asupra masurilor de siguranta, cu exceptia celei prevazute in art. 112 lit. d). Reabilitarea de drept Art. 134 Reabilitarea persoanei fizice are loc de drept in cazul condamnarii la amenda sau la pedeapsa inchisorii care nu depaseste un an, daca in decurs de 3 ani condamnatul nu a savarsit nicio alta infractiune. Reabilitarea persoanei juridice are loc de drept daca in decurs de 3 ani, de la data la care pedeapsa amenzii sau, dupa caz, pedeapsa complementara, a fost

250

executata sau considerata ca executata si persoana juridica nu a mai savarsit nicio alta infractiune. Reabilitarea judecatoreasca Art. 135 Condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanta judecatoreasca: a) in cazul condamnarii la pedeapsa inchisorii mai mare de un an pana la 5 ani, dupa trecerea unui termen de 4 ani, la care se adauga jumatate din durata pedepsei pronuntate; b) in cazul condamnarii la pedeapsa inchisorii mai mare de 5 ani pana la 10 ani, dupa trecerea unui termen de 5 ani, la care se adauga jumatate din durata pedepsei pronuntate; c) in cazul condamnarii la pedeapsa inchisorii mai mare de 10 ani, dupa trecerea unui termen de 7 ani, la care se adauga jumatate din durata pedepsei pronuntate; d) in cazul pedepsei detentiunii pe viata comutate sau inlocuite cu pedeapsa inchisorii, dupa trecerea unui termen de 7 ani, la care se adauga jumatate din durata pedepsei cu inchisoare. Procurorul general poate dispune, in cazuri exceptionale, reducerea termenelor prevazute in acest articol.

Calculul termenului de reabilitare Art. 136 Termenele prevazute in art. 134 si 135 se socotesc de la data cand a luat sfarsit executarea pedepsei principale sau de la data cand aceasta s-a prescris. Pentru cei condamnati la pedeapsa cu amenda termenul curge din momentul in care amenda a fost achitata sau executarea ei s-a stins in alt mod. In caz de gratiere totala sau de gratiere a restului de pedeapsa, termenul curge de la data actului de gratiere. Conditiile reabilitarii judecatoresti Art. 137 Cererea de reabilitare judecatoreasca se admite daca cel condamnat intruneste urmatoarele conditii: a) nu a suferit o noua condamnare in intervalul prevazut in art. 135; b) isi are asigurata existenta prin munca sau prin alte mijloace oneste, precum si in cazul cand are varsta de a fi pensionat sau este incapabil de munca; c) a avut o buna conduita;

251

d) a achitat in intregime cheltuielile de judecata si despagubirile civile la plata carora a fost obligat, afara de cazul cand partea vatamata a renuntat la despagubiri, sau cand instanta constata ca cel condamnat si-a indeplinit in mod regulat obligatiile privitoare la dispozitiile civile din hotararea de condamnare. Cand instanta constata ca nu este indeplinita conditia de la lit. d), dar aceasta nu se datoreste relei-vointe a condamnatului, poate dispune reabilitarea. Reinnoirea cererii de reabilitare Art. 138 In caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate face o noua cerere decat dupa un termen de 3 ani, in cazul condamnarii la pedeapsa inchisorii mai mare de 10 ani, dupa un termen de 2 ani in cazul condamnarii la pedeapsa inchisorii mai mare de 5 ani si dupa un termen de un an in celelalte cazuri; aceste termene se socotesc de la data respingerii cererii. Conditiile aratate in art. 137 trebuie sa fie indeplinite si pentru intervalul de timp care a precedat noua cerere. Cand respingerea cererii se bazeaza pe lipsa de forme, ea poate fi reinnoita potrivit dispozitiilor Codului de procedura penala.

Anularea reabilitarii Art. 139 Reabilitarea judecatoreasca va fi anulata cand dupa acordarea ei s-a descoperit ca cel reabilitat mai suferise o alta condamnare, care daca ar fi fost cunoscuta, ducea la respingerea cererii de reabilitare.

252

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful