You are on page 1of 9

EMIL GÂRLEANU

(1878-1914)
Scriitorul Emil Gârleanu s-a născut la Iaşi, provenind dintr-o
familie moldovenească.
Fermecat de mirificul univers al gâzelor, plantelor şi animalelor,
scriitorul le înfăţişează în povestiri ce le-a reunit în volumul „Din
lumea celor care nu cuvântă“.

Puișorii
Sub lumina trandafirie a unui blând apus de soare, pământul pare
adâncit într-o odihnă neclintită: frunzele aţipesc, pregătindu-se pentru
tihnitul somn al nopţii; în depărtări, miriştile scânteiază singuratice,
ca nişte ţesături de fir; iazul îşi aşterne faţa umedă, sorbind, până în
adânc, din lumina asfinţitului. Din jos, din văi, răsună talanca; iar pe
deal, în vii, doineşte fluierul.
În aer, un popor întreg de rândunele se pregăteşte de plecare; s-au
adunat rând pe rând de prin părţile acestea şi, de bucurie, în zbor
nebun, străbat văzduhul ca nişte săgeţi. Atrase de întinsul sclipitor al
iazului, ele se lasă deasupra lui, ca o perdea, apoi, răzleţindu-se în
ciripiri ascuţite, se avântă cu toatele înspre păduricea de sălcii;
ascunzându-se, rătăcesc prin frunzişul răcoros, apoi o iau de-a lungul
miriştilor şi iar se întorc în bătaia lină a aripilor. De după deal vine în
zbor rotat un uliu. Pasărea de pradă pare că nu ia în seamă mulţimea
paserilor călătoare. Ele îl zăresc; un strigăt de îmbărbătare, şi stolul
întreg năvăleşte la luptă. Uliul ocoleşte iscusit prin aer, şi piere cu
repeziciunea fulgerului dincolo de deal. A scăpat! Rândunelele,
vesele de această fugă, plutesc sus, crezând că l-or mai vedea; zarea
rămîne însă limpede, şi dânsele se întorc obosite de se înşiră pe
vârful şurelor de paie…
Pe prispa casei, copilaşul numai în cămăşuţă, cu capul gol,
urmăreşte de mult jocul stolului de paseri, printre care se află şi cei

dar în urmă au zburat! El îi văzuse cum au ieşit zilele trecute de s-au jucat prin aer. Şi-şi cunoaşte el destul de bine puii: sunt cei de la mijlocul şurii din dreapta. au să se-ntoarcă înapoi… la primăvară … Copilaşul se linişteşte. ca mămucă-sa. trei. Puişorii copilaşului îşi luau rămas bun de la el şi de la cuibul lor de humă. unul lângă altul. în adânc. puiul mamei. dacă vrei să-ţi dau puii când or creşte mari!” Şi el a fost cuminte. apoi şi-au şoptit nu ştiu ce.Îi căpătase dar de la mămuca lui. din cuibul de humă de sub streaşină. puii au crescut mari. apoi s-au pierdut iarăşi în mulţimea celorlalte. sau cei de lângă aceştia. . şi de-abia îi poate şopti: . privesc împreună stolul pe zarea depărtată a cerului. Câteva din ele s-au despărţit o clipă din stol. ca o fluturare. Întinde mâna spre cer. au atins uşor streaşină casei. dar parcă niciodată nu zburaseră mai mult ca astăzi. punând mânuşiţa deasupra ochilor. şi-s aşa de sus. apoi duse mânuşiţele la ochi şi începu să plângă. Copilaşul privi lung stolul care se pierdea. mămuca îi zicea: „Fii cuminte. au scos un strigăt vesel şi s-au ridicat deodată cu toatele. îi arată stolul care lunecă în zbor necurmat.Nu plânge. Şi lumina slabă a duiosului asfinţit de toamnă le îneacă ochii înrouraţi acum la amândoi. apoi se înălţă şi porni încet să lunece spre asfinţit. aşa de sus!… Păsărelele s-au odihnit puţin. Stolul mai ocoli de vreo două ori iazul. Mama îl strînge la sân şi îl săruta cu drag: . dacă n-or fi chiar cei de la capăt.trei pui ai lui. Maică-sa aruncă furca şi veni în fugă de-l luă în braţe. în cuvinte dezmierdătoare îl întrebă ce are.Puişorii …. Toţi parcă seamănă unii cu alţii. Copilul nici nu poate vorbi de atâta năvală de lacrămi. De câte ori era neastâmpărat.

Se făcuse parcă mai mititel decât fusese. Tresări. Şi ce întunecime. mai mari. Ce se mai întreba! Fără îndoială. Încetul cu încetul îi veni inima la loc. până în vârf. şi-al cui era? Mic cât un fir de linte. în ploaia de lumină. de acolo căzuse. În mintea lui îşi înjghebă planul. moşnegeşte. îi deschise în sfârşit bine-bine şi privi în sus. să meargă şi să meargă. se ridică pe picioruşele de dinapoi şi. Într-o zi încercă o pornire lăuntrică: ieşi de sub umbra răcoroasă şi dădu buzna afară. Nu simţise nici durere. şi îndrăzni: deschise ochişorii mai mult. mai tare. deasupra căpuşorului. să-i culeagă razele. ce adânc şi albastru se dezvelea cerul! Şi ce minune! Cu ochişorii lui mărunţi. să meargă. de pe margini. ca o adeverire. se trezi la rădăcina crinului. cu cele dinainte îşi făcu. şi atunci. după ce trecu peste un grăunte de piatră cât un munte şi scoborî dincolo. îl cuprindea întreg. Cu câtă strălucire. Văzând asta. Şi mult îşi muncise gândul: cum răsărise.Gândăcelul Cum venise pe lume. din care credea că se desfăcuse: o săritură − sau o vedea el ce o face. S-a trezit ca dintrun somn şi parcă era de când pământul. scânteia. Atunci se mişcă din nou şi. Dar ce depărtare! Şi cum să ajungă? Privi în sus. pe care şi-l vedea pentru întâia oară. apoi la drum. Ce căutase dânsul acolo? Iar din mijlocul tăriei albastre. Pe urmă încercă din nou. fără să ştie pentru ce. rătăcită pe pământ? Şi. Era el altul? Picioruşele nu mai erau ale lui de scânteiau aşa? Şi mai era îmbrăcat în aur! Căci şi trupuşorul lui. nici bucurie. cât nişte fire de colb. nici el nu-şi dădea seama. frunzişoara care-l adăpostise. că parcă floarea din vârf îşi deschidea paharul chiar dedesubtul bulgărului de aur. şi văzu că poate. Atunci rămase pe loc. Să se suie pe lujer în sus. Nu cumva era o fărâmiţă căzută de acolo. un bulgăre de aur aprins arunca văpăi. acolo trebuia să se întoarcă. mişca picioruşele fragede şi ocolea. de sus. la bulgărul de aur. cruce. Se odihni o clipă. pe ţărâna neagră trupul arunca o lumină dulce. . băiete! Mai întâi se rostogoli de pe tulpina lucie de câteva ori în ţărână. orbit de atâta strălucire. zări lujerul unui crin ce se ridica aşa de înalt. o fărâmiţă de lumină închegată. şi de acolo. câtă umezeală sub frunzişoara lui.

dar nu se lăsa. în vreme ce dânsa dă poveţe puişorilor ei: „Nu ieşiţi la marginea cuibului!“. că părea o picătură de rouă. o convorbire între un măcăleandru şi-un scatiu. Măcăleandrul zice: . mulţumită gaiţei mele. dealuri. un gust să facă gălăgie. Dumneavoastră poate nu mă veţi crede. deasupra. mi-a descoperit câteva taine ale graiului păseresc. Privi în sus şi se cutremură.. Acolo o să se odihnească. Doamne! Cioc! cioc! cioc! Şi paserile se-nţeleg între ele. Dumneata. parcă se întruchipa o frunzişoară lătăreaţă. băiete. dăunăzi. şi umblă. spre pildă. În nopţile cu lună asculţi privighetoarea . Mult să fi mers. Dar ce mireasmă se revărsa de sus!. auzi ciripind o rândunică. fiindcă am învăţat-o să vorbească omeneşte.te încântă. bulgărele de aur scăpătase de amiază. nu-şi putu opri un oftat: − Uf! Că mult mai am de suit. . am ascultat.Luciu i se păruse lujerul crinului. ud de sudoare. ce-o fi ciocănind mereu? . aşa. „Tst! pisica!“. biata! I-a sărit inima din loc: „Uliul!“. luni avea de umblat. Nici nu bănuieşti că-şi plânge numai dragostea ei. atâtea ridicături: văi. şi umblă. crezi că i-a venit. Şi-a mers voinicul. Se uită în jos şi-l prinse ameţeala. Şi ei. Încă vreo câţiva paşi. şi ici.Ciocănătoarea.. de la gaiţa mea care. ca o prispă. Iar când a poposit.E ciocănătoarea! . Aşa. Atâta pagubă! Dar eu ştiu multe asupra lucrului ăstuia de la gaiţa mea. a mers. Privea în sus şi nu-şi credea ochilor: zile. şi de-abia ajunse. răspunse scatiul. săptămâni. Să v-o spun: Cioc! cioc! cioc! se aude de departe. Şi cât era de hotărât şi de vânjos drumeţul. Şi iar purcese la drum. Ce − nu făcuse niciun sfert din sfertul drumului! Puterile îi cam slăbiseră. ajungi să crezi că pentru tine îşi varsă în gâlgâiri ploaia de mărgăritare.Caută veveriţa. Dumneatale puţin îţi pasă. „Nu strigaţi când nu sunt eu cu voi!“. O vrabie ciripeşte pe gard. Şi voinicul privi iar în sus. şi când colo avea atâtea adâncituri. îl desluşeşte măcăleandrul.

În dimineaţa când o pândea veveriţa. dar veveriţa o prinsese de coadă! Dă-i în sus. N-a mai intrat în scorbură şi. nici cu vârful botului să nu miroasă viforniţa când. m-asculţi. şi-a aşteptat.coajă de alună! De unde? Că ea nici nu se atinsese încă de merindele strânse. în scorbură de alune. cum o vezi: sai ici. Caută . s-a pus pe mâncat. când i-a venit inima la loc şi s-a văzut fără coadă.. povestea ciocănătoarei): Demult. peste alun. scatiii. una cu copacul. dă-i în jos. să se hrănească. peste un pom ciudat. lanceput. într-o bună zi. S-a pus la pândă. smerită. întrebă scatiul. n-are ciocănătoarea coadă? . de atunci. Ce era? Ciocănătoarea. vâră-te colea. făcea planuri mari. şi pe ici ţi-i drumul. frate. Ciocănătoarea vroi s-o zbughească afară. slavă Domnului! Craţ! iacă şi miezul. demult tare. cu roada rotundă. pe când oamenii erau puţini de tot. cum e iscusită. Aşa. Plisc are. că veveriţa se repezi. că nu ştiţi nimic. a sosit tot aşa zglobie. vă pot spune întocmai.Veveriţa? De ce? . veveriţa a dat. a înţeles ea că-n alune trebuie să fie ceva. Dăduse. Din ziua aceea venea în fiece amiază să-şi ia prânzul. fiinţă prevăzătoare. se zgârie la un picior într-o coajă. tare. Bun! Craţ-craţ-craţ. să prindă pe hoţ. lasă coada. ca şopârla. să nu se mişte toată iarna din căsuţa ei. dar nici că dă de răspuns.. Cercetează: un sfert de alune mâncate! S-a mâhnit veveriţa. .Zi. ce i-a venit în gând? Să strângă alune. să nu mai păţească aşa cum o păţise când rosese o iarnă întreagă coaja copacilor. Acasă i le-am spus gaiţei. scatiule? începe măcăleandrul. a bătut cu ciocul: Cioc! cioc! cioc! Dar veveriţa îşi mutase culcuşul! De atunci mereu ciocăneşte la fiecare copac. Nu-i cunoşti povestea? Să ţi-o spun! (Mărturisesc că vreo câteva ciripiri nu le-am înţeles. în laba veveriţei. Şi şi-a umplut scorbura de cu toamnă. într-o bună dimineaţă. după zisele măcăleandrului. s-a întors la veveriţă să se roage de dânsa. I-au plăcut alunele şi. şi. dar de-abia intră în scorbură. Mai târziu. dă de scorbură. dar cu miezul dulce şi gustos. dar s-a şi mâniat.Urâţi îmi sunteţi voi. vezi. S-a ghemuit în fundul scorburii. şi poamele şi mai puţine. Tocmai se bucura că dăduse norocul peste dânsa. dar le-am ţinut însă minte.. şi gaiţa mi le-a tălmăcit.

Linişte şi-un miros! Pe poliţa din dreapta.Aşa-i! încheie scatiul. frate măcălendre? Eu cred că tot ce mi-ai spus sunt numai nişte vorbe. Mirosul de brânză proaspătă a străbătut până la cel mai îngust colţişor al casei. Un lucru însă: dacă veniţi cineva pe la mine. până-n marginea ascunzătorii lui... din gaura de după sobă. şoricelul nu-şi mai găseşte locul. . Ssst! uite-o. Apoi trece la alt copac. linişte. să nu spuneţi cumva gaiţei mele cele ce v-am destăinuit. Să încerce. De-abia se mai aude. S-o fi hrănind ea cu mustul copacilor. Vă rog! Când stăpânul nu-i acasă! În odaie. cel puţin să trag din asta un folos.. pe o farfurie stă uitată o bucată de caşcaval.Ştii una. şi la altul. să mă hrănesc!“. dar caşcavalul? Vezi. frasinul mai înăbuşit. Prostul! Dar ce.Se cunoaşte că eşti pasăre neisprăvită. Dar parcă nu-l momise într-atâta ca aceasta de acuma.. cu ochii miroase? Şi brânza-i proaspătă. Să iasă. Ciocănătoarea se căţără cu ghearele de trunchiul unui mesteacăn şi-l ciocăneşte de jos până sus.. O fulgerare roşie străbate luminişul. Parcă-l trage cineva de mustaţă afară. Fagul sună mai tare. Acestea le-am auzit mai deunăzi povestite de către un măcăleandru unui scatiu. . Şi ciocănaşul bate mereu. să nu iasă! Mai bine să se astâmpere. departe: Cioc! cioc! cioc! Scatiul piruie iar: . Mă asurzeşte cu ocările. i-o fi plăcând hrana asta. Face câţiva paşi. Mai mâncase aşa bunătate acum vreun an.Vezi bine. Şi din gaura lui. Mă uit şi eu. mărunţi. dar ce şi-o fi zis: „Dacă mi-i dat să ciocănesc mereu. Să se astâmpere. se şterge din ochii mei. Măcăleandrul se supără: . Să-nchidă ochii. asta-i asta: caşcavalul. se duce. I-a închis. uşor de zis. Un stejar găunos răsună ca un hârb. Ea ciocăneşte fiindcă suge din mustul copacilor.

îl răsuceşte în aer şi-l lasă ameţit pe podele. repede. motanul e în ocniţa sobei. . de neliniştit ce-i. Dar mai întâi să se mai joace puţin cu dânsul.Măcar s-o vadă.. Corbici vine nebun. cânele! Nu-i vreme de pierdut! Din două sărituri. Îl apasă puţin cu unghiile. îl ia între labele de dinainte.. adulmecă.. pe farfurie. dar e prea sus. Dacă nu mâncase el caşcavalul. mirat că scăpă. căci mirosul cela îi zbârlise şi lui mustăţile. e Corbici. lucrul cel mai bun e să se suie de-a dreptul pe perdea şi de acolo să treacă. mirosul de caşcaval. să-ncerce să fugă. să vază. lasă. de drag ce-i. Bietul şoricuţ n-avusese vreme nici să treacă dincolo de sobă. după perna de pe divan. nu se mişcă nimeni. n-are el nevoie să-l înveţe alţii ce să facă cu dânsul. Ha? Nu era. şi-aşteaptă. până la poliţă. tremură. zăpăcit. doi. da. Pe urmă pe unde s-o ia? Pe lângă dulap? Nu. pe marginea lăvicerului din părete. Ar sări în ocniţă. Aşa. Atunci? Păi. cu mustăţile întoarse. Iese? Iese oare? Da. îi vede mărgelile ochilor. zărind motanul. Dar poate nu era în odaie. să mai aştepte puţin. se repede şi latră cu înverşunare. aşaa! Dintr-o săritură a fost cu laba deasupra lui. Îl pune pe picioare. cu ochii galbeni şi lucioşi ca sticla. o şterge în gaura lui. Şi. Şi-odată la caşcaval. Orişicum. ca-ntotdeauna. Unde-o fi? De unde-l vrăjeşte. bun! Pe urmă. lacom. L-a zărit. Cu botul adulmecând. în mijlocul odăii se opreşte. Dar ce s-aude? Un dupăit grăbit pe sală. încă unul. Uite-l. Dac-ar îndrăzni! Dar cum? Să meargă mai întâi pe lângă perete până la divan. apoi. cum poate. subţiri şi ascuţite ca oasele de peşte. doamne. gândind: „Caşcaval ţi-a trebuit? Poftim caşcaval! Doamne! Ce bun o să-mi pară mie după ce te-oi crănţăni!“. din ce colţ îl pofteşte cu atâta stăruinţă la dânsa? A! Uite-o colo. încă un pas. Se sprijină pe labele de dinainte. apoi. Şi-l priveşte. iar şoaricele. nu-l pândeşte cineva? Cum să nu-l pândească! Dar de când aşteaptă motanul prilejul să puie laba pe bietul şoricuţ.. mulţi fiori i-a mai vârât în oase motanul cela. aşa. Pe lângă jilţul cela? Nici aşa. stă neclintit. cască. Dar motanul? E-hei! La dânsul nu se prea gândise. Vai. şi iar vrea să-l prindă în cleştele labelor. îl lasă să se dezmeticească. păi nu-l mâncase tocmai pentru asta: să-l momească pe lacomul din gaură. Nu. îl strânge.

şi hoinăreşte. cu ochii ţintiţi la motan. câmp de cristal. Fricosul Iarnă. lupul poposeşte pe labe. ispitind. trei perechi de ochi îl urmăresc cu pizmă.mârâie şi latră. cu poftă. uriaşul policandru al cerului îşi aprinde. Iar iepurele a zbughit-o la jucat. Noapte lucie pe o lume ca din poveşti: copaci de zahăr. Dar paşi apăsaţi cutremură sala. ia felia de caşcaval. vulpea stă lângă vizuină şi nu se îndură să meargă la vânat. i se face foame. mirosind. se pândesc munciţi de acelaşi gând. Vieţuitoarele pustietăţii sunt îmbătate de farmecul acesta: paserile zbor ca ziua. iar cânele o şterge sub divan. taie o bucată de pâine şi. una câte una. aşteaptă să se scoboare. rămâne la locul lui. Şi din trei părţi. apoi. şi-a văzut întinderea lucie de zăpadă. ca într-o nemăsurată sală de danţ. obosit de muncă. în hăţişuri. câteştrei duşmanii: şoaricele în gaură. Şi gândul: „Poate dai şi peste o prietenă“. Apoi tace şi.. Încet. Ce? Stăpânul! Repede atunci motanul se înghesuieşte şi mai în fund. a început să sară de bucurie: „Poate mai întâlnesc un prieten“.. veveriţa pleacă creangă lângă creangă. pădurea întreagă. . Şi gândul îi răspunse: „Poate mai întâlneşti un prieten“. Şi iar ţupai-ţupai. şi când a ajuns la margine. luminile. Şi astfel. îşi zise iepuraşul. ascultând. iaz de oglindă. numai şoaricele. motanul în ocniţă şi cânele în mijlocul odăii. a ieşit tiptil-tiptil din curătură. şi priveşte nemişcat. când dintr-alta. muşcând când dintr-una. îşi aruncă pălăria pe un scaun. Stăpânul intră. se-ndreaptă spre poliţă. Numai uneori întoarce capul spre poliţa de unde brânza parcă-l ademeneşte. iepurele sare vesel: „Poate dau şi peste o prietenă“. Şi în cuprinsul larg. ca o deşuchiată. mic cum era. mănâncă din plin.

se sculă şi iar se rostogoli. Stelele păliră. Atunci. până jos. se întinse pe pământ o arătare cu două coarne grozave. veni de-a dura ca un bulgăre.. Acolo. „…Şi totuşi luna încă nu a răsărit“. şi totuşi luna încă nu a răsărit“. iepuraşul se opri o clipă să se odihnească. iepuraşul cu gândul. să nu-şi mai vază umbra! .Şi mergând aşa. copacii. albă şi ea. iepuraşul se destinse ca o coardă şi o zbughi la goană. apoi o luă de-a dreptul. Iar iepuraşul împietri de groază: chiar de lângă el. tăind câmpul. ca de gheaţă. luna.. de-abia suflând. se ghemui cu ochii închişi. se ridică. Şi cum mergea pe marginea unei vâlcele. După clipa de spaimă. Se opri tocmai în stuhăria iazului. tufele îşi dezbrăcară deodată umbra. „…O să răsară“. de la spate. „Dar o să răsară“. se prăvăli în vale. îşi vorbesc: „Ce lumină. pădurea.