You are on page 1of 50
trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi MARO CU-ALBASTRU. pastila din pastel trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi Personajele: o femeie nişte pantofi trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi Luminile se aprind peste un decor de bar prăfuit, sau de cafenea părăginita, pustie. Pe un perete, sau sprijinită cumva - e o oglindă. Curând se aude melodia Marele Zgomot (Robin and the Backstabbers): pe sunetul mitralierelor, personajul intră bulucit în scenă, pitindu-se pe după mese și scaune, purtând în brațe, ca pe un prunc pe care încearcă să-l protejeze, pantofi desperecheați, maro și albaștri. Când începe partea muzicală, lină, personajul se potolește încet-încet și începe să legene pantofii în brațe, ca și cum ar vrea să adoarmă pruncul imaginar, apoi începe să danseze aiurit, urmând cu stângăcie ritmul muzicii. oglindă,/ Mi-am Când zâmbit se aud versurile : politicos,/ Am « M-am trăit în privit în oglindă,/ Am făcut totul pe dos », personajul se uitǎ pierdut în oglinda din cafenea, încercând parcă să se recunoască. Se apropie, se depărtează. E important un scaun înalt, fiindcă personajul se urcă apoi descumpănit, cumva copilărește, pe scaun, își pune pantofii în poale, îi strânge ca pe-o comoară, își sprijină coatele de genunchi, și capul în palme, absent, în timp ce-și bălăbănește ostentativ picioarele încălțate cu un pantof maro și unul albastru. După un alt timp, în care se strâmbă, într-un fel alintat, la unul sau altul dintre spectatori, trecând subit de la o expresie la alta (ba disperare, ba indiferență, ba trufie, ba inocență, ba răutate, ba neajutorare, ba fericire), începe: trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi Ce vă uitați așa la pantofii mei? N-ați mai văzut? La pantofi vă uitați? Mmmmm... (șăgalnic :) Ăștia-s pantofi cu cântec, doamnelor și domnilor. Au... poveste. Adică eu am, sau , mă rog, voi avea – cumva, din pricina lor. Povestea lor, doamnelor și domnilor, e... fabuloasă; infinit banală și infinit fabuloasă în același timp: m-am născut cu un ochi albastru. Până aici nu e nimic fabulos, toți copiii se nasc cu ochi albaștri, însă - eu aveam doar un ochi albastru, dreptul, celălalt era căprui. Și-am rămas așa, cu ochii desperecheați, până pe la vreo 17 ani. Șiatunci, și-atunci domnilor, un exterioară, s-a fel de adică așa întâmplat nenorocirea, revoluție, care a Acuma, început. la doamnelor mine a pubertatea fost e și pur vârsta schimbărilor mentale, a prefacerilor hormonale, știm și asta, nici asta n-ar fi anormal. Numai că mie, dintr-o data, ochiul albastru mi s-a făcut căprui. Dreptul, deci. Peste noapte. Sau peste zi, că nu mai știu nici eu, n-am fost atentă. Ah! De câte ori nu mi-am zis: poate dacă aș fi fost un pic mai atentă, poate nu s-ar fi întâmplat, poate aș fi reușit să previn, cumva, catastrofa. Dacă aș fi observat vreun semn prevestitor, vreo pată mică în ochi, ceva, cât de cât. Dar nici nu cred că a fost nimic. Sau așa a fost să fie. Să devin, dintr-o dată, un om normal, cu – doi – ochi căprui, pe la 17 ani. (Se uită cu duioșie la pantofi, îi alintă pe rând, îi leagănă, îi giugiulește ca pe niște ființe dragi, în timp ce îi așază la rând pe masa de alături). Să vă spun drept, eu m-am mirat numai. Adică, m-am uitat în oglindă (se îndreaptă ca în transă spre oglindă, se uită pierdută și tristă în ea), și m-am mirat un pic. Cum să zic... trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi simțeam, așa, că era o schimbare, dar încă nu realizam - nu realizam - cât avea să fie de crucială. Nici ai mei nu i-au dat importanță la început. Au zis numai: “Ia te uitǎ”, s-au uitat în ochii mei – ah, niciodată până atunci n-o mai făcuseră, atât de adânc, adânc, adânc, mi s-a părut mie – s-au uitat în ochii mei adânc, sau așa mi s-a părut mie, și-au zis numai: “Ia te uita”. Și mi-am dat seama atunci, dar asta era demult: Ne uităm la ochii oamenilor, nu în ochii lor, ăsta-i baiul. “Ia te uitǎ”, au zis ai mei, și-atât. (Se trezește din transa autoscopiei și se întoarce brusc spre public :) Însă după un timp – și nici n-a trecut mult – a început balamucul, nebunia, haosul. (Începe să meargă agitat de la un capăt la altul al scenei, în timp ce explică :) Ai mei pur și simplu nu mă mai recunoșteau, spuneau că nu mai sunt eu, “Nu mai ești tu”, ziceau, și de la o vreme nici eu n-am mai știut cine sunt. A fost o mare, mare confuzie în familia noastră. Un necaz. Am încercat să stau mereu cu un ochi închis (își tot închide un ochi, schimonosindu-și fața), ca să nu se vadă diferența, să nu se mai tot șocheze ai mei, dar era prea greu, nu puteam tot timpul. Am mers și pe la doctori, da, am mers și pe la doctori, să vedem dacă se mai putea face ceva. Nimica: era prea târziu. Sau declarat neputincioși. Și pe la babe cu leacuri și vrăji am fost, da, și pe la ele. Tot nimic... Însă lucrurile trebuiau, cumva, să reintre în normal. Așa că ai mei au stat și s-au gândit, s-au sfătuit, și-au hotărât așa: să port un pantof maro, și unul albastru (arată spre pantofii din picioare, și-apoi spre ochi). Vedeți dumneavoastră, pantofii le aminteau de ochii mei. Ceva trebuia numaidecât să le amintească trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi cine sunt, trebuia restabilit echilibrul, simetria, datele inițiale ale problemei care devenisem peste noapte, sau peste zi, că nu mai știu nici eu (tonul devine exasperat; apoi se uită cu ciudă la pantofii de pe masă). Hm! Mă-ntreb: dacă m-aș fi născut fără o mână și, dintr-o datǎ, mi-ar fi crescut la loc, oare ai mei ar fi hotărât să mi se taie un picior – tot de dragul simetriei? Puterea obișnuinței e mare, și poate fi crudă, doamnelor și domnilor. Taie și-n carne vie, să știți. ( Spune în șoaptă, înfricoșată, ca și cum ar împărtăși un secret interzis:) Au ars oameni pe rug din cauza ei, mai demult. Încă mai ard... (Redevine dezinvoltă:) Așa că mă simt o norocoasă, până la urmă: inadecvarea mea a fost, ca să zic așa, doar cromatică, și s-a întâmplat într-un ochi; un ochi e mic – se ajustează mai ușor. Am scăpat ieftin, cu pantofii. Maro cu-albastru. Și totuși, a fost mai greu decât ar părea la prima vedere. Mai complicat, adică. A trebuit, doamnelor și domnilor, să-mi reconcep viața, s-o re-inventez – fiindcă viața mea s-a răsturnat, literalmente (arată spre ochi și spre pantofi ), cu sus-n jos. A fost o răsturnare spectaculoasă de perspectivă. (Se îndreaptă spre oglindă, o cerceteazǎ, și o întoarce cu susul în jos, ca și cum ar îndrepta un tablou, apoi se reîntoarce, mulțumită, spre public). Vǎ dați seama: toată lumea îți cere să fii cu picioarele pe pământ – iar eu, cumva, în locul picioarelor (arată spre ele), simțeam că trebuia să-mi fie ochii (arată, descumpănită, spre ei)... Sau, se mai zice: ”ochii, ferestrele sufletului”, așa spun toți, și o și cred... No, păi, cum să faci să-ți iese sufletul prin pantofi? Și-apoi, câtă grijă, vă dați seama, câtă grijă (începe să meargă pe vârfuri, cu pași mari și nesiguri, ca și trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi cum ar ocoli obiecte imaginare de pe podea): să nu alergi, să nu bați din picior, să nu te-mpiedici, mai ales, să nu te-mpiedici, de vreo bordură, sau, prin casă, de aspirator – ca să nu se spargă... ferestrele... sufletului. Irisul și corneea lui. Una maro, alta albastră. Maro cu-albastru. Sau, mai zic unii: ”ochii care nu se văd, se uita” – a trebuit, doamnelor și domnilor, să fac mari, mari eforturi, și financiare, și de imaginație, ca pantofii mei să fie inubliabili, unforgettable, de neuitat... (Se duce către pantofii de pe masă, și iar îi alintă cu drăgălășenie, sărută). O sărmană pereche de pantofi. îi apropie de obraz, îi Ce poate ea? o să ziceți. E-hei, he-he-hei! Poate multe. Ce știți dumneavoastră? Mai multe decât niște ferestre ale sufletului, de unde sufletul poate nici nu se mai zărește, poate nici nu mai e acasă, că s-a dus, haihui. Și ce-i sufletul, până la urmă? Ce-i sufletul? Un moft. O năzărire, nălucire, nălucă. Cu pantofii, însă, nu te joci. Sunt palpabili, doamnelor și domnilor, sunt reali, sunt de-ai noștri (ia în fiecare mână câte un pantof, și-i agită în aer). Gata cu iluzia sufletului. Trăiască magazinele de încălțăminte! Și pantofarii! Ne înfingem în realitate cu tocurile, doamnelor și domnilor, nu cu... sentimente, simțăminte și alte inconsistențe dintr-astea, atașamente, carevasazică, care azi sunt, mâine nu mai sunt. (Se apropie inchizitor de un spectator sau altul, îndreptând spre ei pantoful din mână:) Ce-i o iubire, până la urmă? Ce-i iubirea? Fum. Și cică nu durează nici trei ani – dacă ai noroc. O pereche de pantofi, în schimb, te țin și doisprezece. Și mai mult. Eu am o pereche de când eram la facultate. Nu mai sunt ei ca noi, dar sunt; ai, la o adică, pe ce pune mâna. (Iar trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi agită pantoful din mână, îndreptându-l spre public). Întrebați-mă pe cine iubeam pe vremea studenției. Hai, întrebați-mă. Mă întrebați degeaba, că habar nu mai am. Vedeți? ( Împinge pantoful sub nasul spectatorilor:) Vedeți diferența? O vedeți? Cu ochii, e drept, nu cu pantofii, mai e nevoie și de ochi, dar destul de rar, trebuie să recunoaștem. Acuma, să fim serioși: asta cu... ochii, fereastra sufletului, care nu se văd, care nu se uită, mie-mi cam sună a mit, a povestioară de adormit copiii sau de păcălit naivii, idealiștii. Ochii mai și înșală, doamnelor și domnilor, din ce în ce mai des; mai dă peste ei și orbul găinilor, și miopia, și strabismul. Adică, de ce să citești parapsihologie, sau să porți ochelari, când poți purta pantofi și-am încheiat povestea? Doamnelor și domnilor, în ziua de azi, trebuie să fim pragmatici, să fim realiști. Gata cu mofturile. Maro cu-albastru!!! ( spus răspicat, și arătând agresiv, pe rând, către cei doi pantofi din mână). (Reia, calm). Așa, ca să nu-mi uit povestea: pe urmă, după revoluție, mă rog, în ‘89, au apărut și la noi lentilele de contact. Adică, vă dați seama?, de-acum ar fi fost simplu să-mi acopăr ochiul maro, dreptul, cu o lentilă albastră! în ziua de azi, nu știu dacă ați observat, se poate acoperi orice. Cred că de-aia nici nu mai avem vlagă să salvăm lumea, sau pe noi înșine: ne epuizăm salvând aparențele. Acoperim cam tot ce nu ne convine - și mai ales cu-albastru – nu știu de ce, e de efect, e... celest, așa. Și-am zis: da! Lentilă de contact albastră! Evrika! Doamne, să fie totul ca la început! Să scap de chin, de complexele inadecvării, de frustrarea neînțelesului din povestea pantofilor trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi mei, povestea mea, până la urmă. Dar nu... nu, nu, nu... vǎ dați seama ce-ar fi însemnat, s-o iau de la început? Iar să se obișnuiască ai mei cu lipsa pantofului albastru? Iar reacomodǎri, reajustări, reamenajări? Iar să mă întreb, cumva, hamletian (se încruntă la unul din pantofii din mână): a fi, sau a nu fi suflet, sau pantof? (îl aruncă peste umăr) - nu, nu, nu, ar fi însemnat să-mi schimb de-acum toată filosofia de viață – fiindcă de filosofie e vorba, doamnelor și domnilor! filosofie în toată regula! metafizică grea, cu picioarele pe pǎmânt! cu bocancii, dacă se impune! Nu, doamnelor și domnilor. Eram obosită... eram un om matur. Eram deja femeia cu un pantof maro și unul albastru. Și mai ales, dar mai ales, am realizat – așa, ca un fel de epifanie – am realizat că nu mai puteam renunța la luxul de a-mi vedea sărmanul suflet din ochi metamorfozat în diferite, nenumărate forme de pantofi (va lua câte un pantof de pe masă în mână și îl va arunca peste umăr la fiecare două-trei din adjectivele care urmează): sobre, fistichii, moderne, vintage, office, ascuțite, pătrățoase, decupate, perforate, cu șireturi, curelușe, catarame, fundițe, floricele, pampoane, leduri, da-da, leduri care sclipicesc, sau fac și zgomot – piu, piu, sau ping, ping – da, de fiecare dată când calci, le poți pune și rotile, și patine, după sezon, sau după dispoziție, să aluneci mai ușor, sau tocuri – toca-toca, toca-toca (bate în masă cu tocul unui pantof rămas în mână) – tocurile, da, care, orișice s-ar zice, fac impresie – toc-toc, toc-toc (iar bate în masă cu tocul pantofului), nervos sau diafan – nici nu mai bați la unele uși, ți le deschid tocurile. Toc-toc (bate în masă cu tocul) – e cineva acolo? zice trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi tocul, și ochiul se uită în altă parte, și treaba se rezolvă, cumva, de la sine, fără complicații, implicații, aplicații sentimentale și birocratice. (Își dă brusc seama că și-a aruncat pantofii și începe să-i adune înfrigurată în poala rochiei. Își îndreaptă toată atenția spre ei, îi lustruiește, mângâie, alintă). Sunt zeci, zeci și sute de modele de pantofi – pe când ochiul, ochiul e ochi, și gata. Plictiseală. Îți limitează drastic și injust oportunitățile și, până la urmă, experiențele de viață. Că doar una avem! Trebuie să fim bine încălțați, doamnelor și domnilor, și-nfipţi, da, înfipți bine! Maro cu-albastru! Și-apoi, spre deosebire de ochi, pantoful e multifuncțional : multitaskingul face valuri azi, nu știu dacă ați observat. Iar pantoful se califică cu brio. Păi, ochiul vede – și-atât. Ce mai face ochiul? Mai nimic! Pantoful? Hm! Ia să vedem. (Numără pe degete:) Păi, cu pantoful mergi, da? Primo. Secondo: cu pantoful, la nevoie... mai bați și-un cui, da. Pui tabloul pe perete, îți înfrumusețezi viața. Deci ați notat aportul estetic, da? Bun. Șiacuma terzo : din pantofii vechi eu mai fac ghivece pentru flori. Da, e perfect fezabil. Îi reciclez, cum s-ar zice, mai ales pe cei din piele naturală, și-așa salvez eu natura. Bun: avem deci și dimensiunea ecologică, foarte importantă și ea; capitală. Ia să mai vedem. Ah! un alt aspect notabil, inconturnabil: cu pantoful te aperi, doamnelor și domnilor! (Ia în mână unul dintre pantofii din poală și taie cu el aerul, ca și cum ar mânui o floretă). Fiindcă degeaba îi sǎgetezi din priviri pe unii, ca să tacă, sau să se potolească, sau mai știu eu ce; degeaba, că unii nu pricep subtilitățile astea optice nici în trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi ruptul capului. Adică, numai în ruptul capului pricep ei. Șiaici, aici, doamnelor și domnilor, intervine, salvator, pantoful! (Lovește cu pantoful în toate părțile, din ce în ce mai agitată, apărându-se de ființe imaginare care parcă ar hărțui-o, în timp ce ea fuge, se ascunde, fluturând agresiv pantoful în aer; își scapă pe scenă pantofii din poală, și-apoi, cu furie, isteric, lovește cu pantoful din mână în podea, până la epuizare, ca într-un inamic imaginar, apoi își reia subit atitudinea cool și continuă gâfâit, netezindu-și hainele:) Gata! Deci, ați bifat și aspectul soluționării personale; eu, de conflictelor. exemplu, când Și – port și al securității pantofi, mă simt invincibilă. Ei sunt îngerii mei păzitori, garda mea de corp, la o adică. Acuma, să zic că l-am prins pe Dumnezeu de-un picior, poate-ar fi un pic prea mult. Și chiar dacă nu l-am prins, de picior, măcar am rămas cu ceva: cu pantoful. Maro cu-albastru. (Luminile se micșorează, și se aude o voce din off recitând:) Jambe de Dieu au apucat pe Godot de-un picior. ar fi fost absurd să mai aștepte. ce n-ar fi dat Beckett să știe că Godot există, bine mersi : sau știa, și nu le-a spus, trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi le-a ascuns tot timpul, canalia. mai și moare și-i lasă pe ei să aștepte ca fraierii. rescrieți deci tot, luați totul de la capăt : da da da da da da da da da da da da da da da da da da da da da da da da da da da da da da da da da așa apăsat cu sens cu piciorul lui Godot cu piciorul lui Beckett câte unul pentru fiecare măcar un deget o beșicuță o unghiuță negrul de sub ea da. trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi (Luminile se reaprind; personajul stă pe burtă în mijlocul scenei și privește intens un pantof, examinându-l pe toate părțile): Și nici numele pantofului nu e întâmplător. ( Ridică spre cer pantoful și se uită la el cu adorație:) Pan-tof! Ia, ia încercați să repetați după mine, sau măcar ziceți în gând: pan-tof, pantof, pan-tof. Ce rezonanță, ce prestanță fonetică, ce ecou spiritual are cuvântul ăsta! Pan-tof! (Prelungește f-ul final ca pe un vâjâit de furtună :) fffff...fffff... fffff... (Din ce în ce mai exaltat :) E deja nume divin, nu știu dacă vǎ dați seama, e predestinat, oricum ai lua-o, și etimologic, și morfologic, și pantofologic. Păi, ”Pan”, ”Pan” din ”pantof” - Pan e zeu vechi, de când e lumea, zeul lumii, iar ”tof” ... ”tof” ... (își pierde încet din entuziasmul inițial, și încearcă un moment de sinceritate: ) ”tof” nu ... nu știm încă să însemne ceva... tof... e-un fel de fleoșc, sau pleosc, o fonfăneală mai rafinată. Un fel de nimic... care e, totuși, ceva, e ”tof”. ( Prelungește, acum descumpănită, f-ul final:) Ffffff.... ffffff.... ffffff... (Reia tonul triumfal:) Oricum, un nimic cu tradiție, știința o va demonstra, sigur că da, sigur se trage și el din vremuri imemoriale, din vremurile lui Pan. Totul din Nimic, nu? Și-apoi, dacă stăm și ne gândim mai bine, ”tof” nu-nseamna nimic – acum; nu-nseamna nimic – încă; dar asta se poate rezolva. În pantofonă, în limba pantofonă, ”tof” ar putea deveni o vocabulă sacră, un fel de ”aum” al budiștilor. Sigur c-ar putea. Adică de ce n-ar putea? Sau măcar o formulă de salut. În loc de ”bună ziua”, am zice ”tof - tof”, în loc de ”la revedere”, la fel : ”tof- tof”. De ce nu? Trebuie să gândim în perspectivă ! Și-n perspectiva trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi mea, doamnelor și domnilor, totul e posibil! Nu ochii, ci vederile, largi, și îndrăznețe, doamnelor și domnilor, viziunea pantofardă! Viitorul e al nostru, și-al pantofilor noștri! Maro cu-albastru! (Își adună iar avid în brațe pantofii împrăștiați pe scenă, târâindu-se în genunchi; la un moment dat are și mâinile încălțate în pantofi, și străbate așa scena:) Ia uitați-vă câți pantofi am eu – câți ochi, cum ar veni. Nici heruvimii n-au atâția pe aripile lor. Vedeți pantoful ăsta, ochiul ǎsta, superb, și gol pe dinăuntru? Un pantof... un pantof e și el o privire. Și-un pantof albastru... și-un pantof căprui... nimic, dar nimic, nu se compară cu un pantof albastru, sau căprui, la locul și timpul potrivit. Nu omul, nu despre el e vorba! Pantoful! (îl agită trufaș în mână) pantofu-l face pe om, doamnelor și domnilor, e și el haină, e și el privire, e și el esențial, întrun mod pe care, iertați-mă că vă spun, dumneavoastră, cu superstițiile astea răsuflate despre suflet și ferestre luminate, nu aveți cum să-l pricepeți. Încă. Încă... Mai dați-mi puțin timp. Puțin timp numai... Pentru că am de gând, doamnelor și domnilor, intenționez adică, m-am gândit, să înființez un club, care să se numească chiar așa, da, chiar așa: Maro cu-albastru. Un club select, select de tot... Dar ce club, ce club, doamnelor și domnilor? Despre ce vorbim noi aici? Despre mizilicuri? Nu club; un partid, ba chiar mai mult decât atât: o sectă în toată regula, o religie, da, o religie. Va avea adepți, adoratori, închinători la icoanele pantofului maro și-ale pantofului albastru. Iar eu voi fi, adică sunt deja, o... o... o.... deschizătoare de drumuri, zeiță și preoteasă în temple unde trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi oamenii își vor desperechea halucinați papucii după ce vor pricepe adevărul adânc dindărătul vorbelor mele. (Începe iar săși alinte pantofii:) Și vor vedea că se vor simți mai bine așa, mai bine în pielea lor, sau a papucilor, chiar dacă-s de mușama. Unul maro, unul albastru. Cǎcatul din sublim. Maro cu-albastru. Și n-am să mă opresc aici, nu; marile viziuni nu se mulțumesc cu-atât. (Se urcă triumfător pe un scaun). Eu am un plan, doamnelor și domnilor, un proiect bine pus la punct, bine gândit, până în cele mai mici detalii, un plan ambițios, un plan măreț și colosal de-a dreptul. Cu timpul, fiindcă e doar o chestiune de timp, noi, secta noastră, vom fabrica poșete în formă de pantof, pălării în formă de pantof, cești și farfurii, prăjituri lingurițe în formă de pantof (se urcă pe și masă, și mai exaltată), cărți despre pantofi în formă de pantof, și etcaetera, da, vă spun, vă profețesc, până și etcaetera va avea formă de pantof, și vom vinde tot, tot, tot, la magazinul de suveniruri din curtea marelui templu închinat pantofului. (Coboară de pe masă și începe să mărșăluiască militărește, în cerc:) Și nici aici n-o să ne oprim. Nu, n-avem cum, nu ne lasă viziunea, ne-mpinge de la spate, ne ridică pe culmi. Cu banii câștigați la magazinul de suveniruri din curtea marelui templu vom construi, la început, și mai multe temple în formă de pantof – și-apoi case, mașini, paturi, mese și scaune, rochii și pantaloni în formă de pantof. Vom fi o lume în formă de pantof – o arcă a lui Noe în formă de pantof plutind pe marea maro cualbastru, în formă de pantof și ea, și munții, și dealurile și copacii, și norii, și vacile care vor veni de la păscut în serile în formă de pantof – va fi totul în formă de pantof, vom vorbi o trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi limbă nouă în formă de pantof, da-da, pantofona, v-am mai zis... Tof-tof...(Tot repetă “tof-tof, tof-tof”, cu intonația militărească a lui ”stâng-drept, stâng-drept”). Vom fi oameni în formă de pantof... ( Repetă, din ce în ce mai stins : ”Vom fi oameni în formă de pantof”, mai mărșăluiește un timp în tăcere, își pierde cu totul din avânt, apoi se oprește buimacă: ) vom fi o lume în formă de pantof, și nimeni pe lume să ne încalțe. (Pauză, în Decât... care se decât dacă împleticește Dumnezeu printre e o Cenușăreasă... scaune, cu privirea rătăcită). Poate-ar trebui... poate-ar trebui să... să merg să-mi mai rumeg viziunea, să am grijă să... să... nu ajungă, totuși, prea departe... recunosc, oricât Fiindcă de eu... măreață eu... mi-ar cu fi regret trebuie să oricât de viziunea, colosală, ea se oprește în fața acestei evidențe: lui Dumnezeu îi place să umble desculț – și vede, doamnelor și domnilor, are ochi (se uită spre cer, apoi cade moale, extatic, în genunchi), ce ochi! Și știu – știu că se va uita la pământul în formă de pantof (ia un pantof în mână, cu care exemplifică fiecare gest), îl va lua ușor în palmă, îl va apropia de gene, și va spune... nici nu cred că va mai spune ceva; ce să ne mai spună? de câte ori să ne mai spună? Atâta știu: că viziunea mea măreață, și colosală, se oprește sub privirea bună, și mirată, a acestui ochi. (Iar se uită, halucinată, spre cer :) Ce ochi! (Se aude zgomotul mitralierelor din Marele Zgomot; personajul își adună înfrigurat pantofii, și-i strânge la piept, și iese fugǎrit din scenă, așa cum a intrat; melodia continuă aproape de final, în timp ce lumina se stinge, încet). până trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi NU-MI VIOLAȚI VIOLONCELA. muzică de cameră (fără ieșire) Personajele: trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi un mare bărbat o balerină violoncelistă un clown violoncelist trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi Semi-întuneric sângeriu. Se aude Preludiul din Suita 1 pentru violoncel a lui Bach (neapărat în interpretarea lui Anner Bylsma, înregistrarea Sony, 1992). O cameră fastuoasă, cu candelabre atârnând din tavan. E înconjurată de draperii roșii, de mătase. Din loc în loc, câteva sfeșnice cu lumânări aprinse. Pe scenă mai sunt împrăștiate scaune, unele răsturnate. Mai sunt și violoncele. Semi-profilul unui bărbat masiv, cu mustață și barbișon, părul bine uns cu terebentină, cărare pe mijloc. Somnolează – în partea stângă a scenei – pe un scaun, cu un violoncel între coapse. Poartă un halat de cameră destul de opulent, descheiat, pe dedesubt chiloți, pe i se văd laterală, doar ca o chiloții. sabie Arcușul care-i iese stă de prins sub în halat. Personajul e desculț într-o pereche de pantofi eleganți, de lac. Poartă papion ornamentate cumva negru. baroc, îmbrățișat, Se află îndreptată picoteşte în spre fața unei public. sprijinindu-se de oglinzi Ține el, imense, violoncelul se leagănă vag, cu mișcǎri circulare, oarecum extatic, dar și dureros, în ritmul Preludiului. Își pierde la răstimpuri echilibrul și se redresează prin câte-un spasm grotesc – poate și un horcăit cu care parcă adulmecă vibrațiile lui Bach. În fundal, la dreapta, pe un postament, o balerină și un clown, așezați alături pe două scaune, fiecare cu câte un violoncel – își sprijină capetele de unul de celǎlalt, cu brațele căzute inert pe lângă corp, ca niște păpuși dezarticulate (vor începe sǎ cânte mai tarziu, tot Bach, de fiecare datǎ când se va auzi “Vocea”). Lumina unui reflector îi face aproape spectrali. Înainte ca muzica să se oprească, lumina crește încet, însă mai durează un timp până când, după un scurt horcăit înecat, trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi personajul se trezește brusc, buimac. Se întoarce spre public și, căutându-și încă reperele, începe ceremonios, didactic, ca și cum ar perora de la o tribună, continuând parcă, firesc, un discurs început nu demult: Deci, după cum vă spuneam... Muuuuuuusssica! Muuuuuuuzzzica! Muuuuuuza clasică! Nu, nu, nu... nu asta spuneam... Aaa... Ah! Da! Violoncelul! Da, violoncelul, după cum vă spuneam! Despre violoncel vă spuneam (îl strânge cu fervoare în brațe). Dar nu știu de ce, nu mai știu de ce, fiindcă eu, de fapt, mă gândesc la Violoncela. Mă gândesc la ea mereu – mereu mă gândesc la ea. Nu mi-o pot scoate din cap, și foarte rar (arată spre violoncel), foarte rar, dintre picioare. Așa dorm, așa mănânc, așa vă vorbesc... E cumplit, crunt, un adevărat coșmar... Și vreau să mă spovedesc, vreau să mă spovedesc... Să mă simt iar ușor, ușor ca fulgul, și curat, un fulg, uite-l cum cade, de jos în sus... (urmărește pierdut cu privirea un fulg imaginar, îl urmează pe vârfuri, ca o balerină hilară, şerpuind printre scaunele de care se tot împiedică și, până la urmă, cade prăbușit; personajul își ridică, profund descumpănit, doar capul, se uită din nou spre public, și continuă:) Oh! Oare cum aș putea eu să vă povestesc, și să vă fac să înțelegeți, povestea mea, și a Violoncelei? Cine o să mă creadă pe mine când îi spun... că... mama mea - a fost - o violoncelǎ? Poate încă mai este, fiindcă eu alta n-am cunoscut. (Se înviorează, se ridică, și începe, hotărât:) Deci, vă spun, vă spun tot. De la-nceput. Se întâmpla mai demult, eu abia mă trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi născusem, și ... nevasta tatălui meu, mama mea, cum ar veni, ne-a părăsit. Asta știu, acum. Dar nu știu de ce. Nimeni nu mi-a spus de ce. Nu mi-au spus – fiindcă n-am întrebat. Și, când trăiești atâta timp cu convingerea că mama ta e un violoncel, mă rog, o violoncelǎ, aproape nici nu mai are rost să știi ce anume, exact, a dus la un așa deznodământ. O voce: “Violoncelul este coarde și arcuș, din familia ambitus între numește cu viorii, situat ca muzical cu dimensiuni și violă și contrabas. Interpretul la violoncel se violoncelist. comparabile un instrument cele acordate în cvinte ale Dimensiunile instrumentului unei chitare. El perfecte, cea mai gravă are sunt patru coarde având sunetul do din octava mare (celelalte sunt: sol, re și la) – de altfel, acordajul violoncelului este identic cu cel al violei, însă la o octava inferioară. Sursa: Wikipedia, enciclopedia liberă” (În tot acest timp, personajul ține strâns violoncelul în brațe şi se contorsionează, vizibil tulburat, ca de un coșmar). Taci, taci: eu nu știam, nu știam atunci, și n-am întrebat. Și, până la urmă, ce treabă mai poate avea aici adevărul – cum m-ar mai putea interesa pe mine adevărul? Ce-i adevărul? Care-i adevărul? Adică, vă întreb, puneți-vă în locul meu, și spunețimi, ce anume ar mai putea lămuri o așa enormitate? ( Pronunță sacadat, uitându-se siderat la violoncelul pe care-l ține înlănțuit cu brațele și picioarele:) Mama – mea – Femeia – vieții – mele – este – o – vi-o-lon-ce-lǎ. (Izbucnește în plâns, îmbrățișând violoncelul, și continuă printre suspine:)Ce anume ar trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi mai putea consola, vindeca, aduce pacea? Ce-ar mai putea face ca toate astea să pară, cât de cât, firești? Eu zic că nimic. (Se reculege, se ridică în genunchi, sprijinindu-se cu stângăcie de violoncel). Dar vă mai spun. Vă spun tot, acuma, că tot am început. Vă spun de la-nceput. (Se așază, tot pe genunchi, însă violoncelul îl poziționează în brațe de-a curmezișul, ca şi cum ar ține o femeie cu capul și gâtul aproape de obrazul lui). Deci, eu – am văzut lumina zilei într-o casă simplă, aproape sărăcăcioasă, cu mobilă roasă de carii și mucegaiuri și camere în care pluteau mirosuri râncede. Acolo mi-am petrecut eu primii șaptesprezece ani din viață, și-n primii șapte, aproape nici n-am ieșit din ea. În casa aceea n-a fost niciodată cald, nici măcar vara. Cred că din cauza luminii – știți, ferestrele, deja mici, deja pline de praf, stropite de noroiul străzii, erau în grija păianjenilor. A păianjenilor și-a pânzelor lor. Nici nu vedeam afară – decât prin ceața lor fină, lipicioasă. Și afară nu ieșeam decât rar, uneori, seara, după ce se întorcea tata de la lucru, și-aducea cu el miros greu, și totuși pur, robust, miros de rumeguș, miros de cleiuri, miros de sudoare, miros de rachiu și de tutun ieftin. Ieșeam, uneori, amândoi, în stradă, și ne izbea aerul rece. Și mai rece. Din ce în ce mai rece. Și mergeam așa, fără să spunem nimic, fără să știm unde mergem. Și era bine. Și mai bine. Din ce în ce mai bine. Și-n casa aceea a noastră, casa copilăriei și-a adolescenței mele, cu camerele acelea reci și întunecoase de mormânt faraonic, în care mai licărea alama vreunui ibric, sau a vreunui lighean, sau a vreunei tigăi, sau flacăra timidă a unei lampe – în casa aceea, ziceam, în casa aceea un singur obiect părea, cât de cât, trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi viu. Deși nu era. Stătea și el, în sarcofagul lui, în liniștea noastră tristă și umbroasă: Violoncela. Vocea: “Violoncelul și-a făcut apariția în era barocă, un instrument de ambitus similar care l-a precedat fiind viola da gamba (din familia violelor). Aceasta a fost înlocuită total de către violoncel din pricina timbrului lipsit de strălucire și a dinamicii limitate, într-o epocă în care muzica era interesată tot mai mult de formarea de orchestre tot mai numeroase și de organizarea unor concerte în săli de mari dimensiuni. Pentru violoncel s-au scris partituri pentru instrument solist, dar și muzică de cameră sau simfonică (pentru orchestră mare). Violoncelul este membrul cel mai grav al cvartetului de coarde, alături de două viori și violă – sursa: Wikipedia, enciclopedia liberă” (personajul închide ochii, se își pune, chircește, înnebunit, se ridică mâinile în la spasme, urechi, folosește arcușul ca pe o spadă cu care se apără de sunet ca de ceva material de care se simte ameninţat). Taci, taci, taci. Nu-i adevărat, nu-i adevărat. Minți. Nu ăsta-i adevărul. Nu ăsta-i tot adevărul. De ce nu-l spui pe tot? De ce nu spui tot? Nu, nu, ascultați-mă și pe mine... ascultați-mă și pe mine puțin... (Se îndreaptă disperat, târându-se în genunchi, spre public). Vă rog, vă implor să mă ascultați... Ca pe Dumnezeu vă rog... Ascultați-mă și pe mine... Violoncela mea ( ia din nou violoncelul în brațe, îl privește și mângâie cu nesfârșită venerație), violoncela mea, a mea, stătea, lungită, frumoasă, cu gâtul ei lung, de lebăda, în carcasa ei din piele verde – un verde crud, dar tandru, atât de crud, și-atât de tandru – stătea trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi deci, cuminte, în carcasa ei din piele verde, căptușită pe dinăuntru cu mătase roșie (arată spre draperii, merge spre ele, se înfășoară în ele) – oh, dinlăuntrul acela, dinlăuntrul acela, și roșul ei, roșul ei, mai roșu ca sângele, tot sângele, care-ar fi trebuit să-i curgă, dar nu curgea, prin vene, prin capilarele lemnului ei dulce, cu rotunjimi perfecte, de neînduplecat. Stătea pe masa din sufragerie, ca pe un altar, și parcă aștepta ceva, nu știu ce. Sau poate numai eu așteptam... nu îndrăzneam să mă apropii de ea, de haloul ei dulce... Da, numai eu așteptam... Îl așteptam pe tata, să se întoarcă de la muncă, să se spele cu grijă, să-și schimbe hainele ponosite cu altele scrobite, cu miros înțepător de naftalină. Și când se apropia, așa, smerit, ca un mire-molie, de cutia în care stătea violoncela, totul în jurul nostru se rarefia, nu mai exista nimic, decât ei doi. Mă uitam în fiecare seară, un băiețel slăbănog și trist, pitit pe după vreun fotoliu, sau vreo damingeanǎ, mă uitam la întâlnirea asta miraculoasă, la spectacolul acesta cosmic, și știam, știam că acolo e dragostea – atâta câtă era în casa noastră – acolo se revărsa, acolo se prăbușea, înspumată, ca o cascadă în mare. Și tata o scotea pe Violoncela din carcasa ei (aici redă întocmai gesturile tatălui) , o scotea încet, ca pe o sirenă din valuri, și o ștergea de praf cu un prosop alb, imaculat, îi mângâia curbele și-i lustruia fiecare centimetru, absorbit, halucinat de luciul lemnului ei, luciul inefabil al lemnului ei roșcat- rozaceu, o întorcea cu grijă pe toate părțile și o examina, să se asigure că nimic nu s-a ciobit din dragostea lui, că nimic nu s-a clintit. Și ea, ea părea vie. Uneori îl vedeam izbucnind în plâns și bâiguind, implorând iertare – îi cerea iertare pentru sute de lucruri din care eu nu înțelegeam nimic. Eu nu înțelegeam... Iar trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi la sfârșit îi mulțumea că l-a iertat. Ca și cum Violoncela putea să ierte... Dar el, când pleca, stors, istovit de tânguiri, el părea împăcat – măcar o vreme. Și pe mine, şi pe mine mă umplea o pace, o căldură, o pace. Dar nu dura niciodată mult. Nu. Aproape deloc. Vocea: “Coardele produc un sunet de volum redus. Din acest motiv sunetul este amplificat de o cutie de rezonanță. Chiar și pentru forma cea mai simplă de disc există un mare număr de oscilații complexe. Frecvența de oscilație a unei coarde, care determină înălțimea sunetului, este dată de trei factori: lungimea coardei, greutatea coardei pe unitatea de lungime și tensiunea din coardă. Sursa: Wikipedia, enciclopedia liberă” (din nou personajul se apără de sunete ca de fantome, le caută și le străpunge cu arcușul printre draperii, bâiguind furios: ”Unde sunteți, unde sunteți? Vă prind eu, vă rup capul, vă fac bucăți, ascultați-mă ce vǎ spun, o să vă pară rău. Nu mai mințiți. Spuneți adevărul, adevărul întreg” - apoi se prăbușește din nou, epuizat, și își reia povestea). Când am împlinit șapte ani, tata m-a dat la școală. Era aproape școala – ieșeam din casă și o luam la dreapta, pe ulița care ducea la biserică (se plimbă absent pe scenă, reconstituind drumul spre școală; se mai oprește din când în când, ca să se adreseze publicului). Adică, așa spuneau oamenii – că e ulița care duce la biserică - , fiindcă eu n-am ajuns niciodată până la capătul ei. Chiar, uite, poate-ar fi trebuit să merg. Nu mi-a venit niciodată în minte. Eu mă opream la școală. Nu era lung, drumul – dar ce frumos era! Era, așa, cu copaci pitici și cu trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi garduri știrbe, se auzeau uneori turturele, alteori ciori - erau ciori multe, împânzeau cerul. Oricum, era imens, era altceva. Și la școală era bine - cred că era bine, adică, fiindcă nu-mi mai prea amintesc. Erau tot camere mici, doar că erau ticsite cu țânci sau handramale. Nu prea-i vedeam eu pe ei, decât dacă-mi puneau piedică, sau mă îmbrânceau, sau mă băteau de mă stângeau și eu le ziceam: “O să vedeți voi, o să vedeți când am să fiu eu mare, un mare bărbat, vă fac praf pe toți, praf vă fac!”. Da, așa le ziceam - și-atunci parcă-i vedeam mai bine. În rest, parcă nici nu existau. Erau doar încăperile, exact ca cele de acasă, doar că lipsea ea, Violoncela. Acuma-mi dau seama că eu, de fapt, nici nu plecam de-acasă, tot acolo rămâneam, într-un fel, fiindcă la școală alegeam doar locurile care-mi aminteau de acasă, care mă făceau să mă simt acasă. Era bine. Vocea: “Partidele de simfonică, neacompaniate o orchestră de coarde. coarde de cu alte În muzica de arcuș din orchestra instrumente, formează cameră, un cvartet de coarde include două viori, o violă și un violoncel. Se cuvin amintite și membrele din familia violei (viola da braccio, viola da gamba, viola d'amore, violone ș.a.) folosite în special pentru interpretarea partiturilor de muzică veche. enciclopedia neputinţei: liberă” “Taci, (același nu-mi strica scenariu și Sursa: Wikipedia, al bucuria disperării asta, unica şi mea bucurie, amintirea asta frumoasă - nu mi-o călca în picioare. Unde ești? Unde te-ascunzi? Te fac praf! Bucăți te fac! Eu sunt un mare bărbat! Nu vezi? Unde ești, să te prind? Vrei să-mi strici și ultima bucurie care mi-a mai rămas? Și amintirea ei? Asta vrei, nu?”). trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi A tăcut. Oh, ce bine că a tăcut. Ce bine... Unde eram? Unde rămăsesem? A, la școală, da, la școală rămăsesem. Da, s-a întâmplat ceva, la școală. Ceva care mi-a schimbat, într-un fel, viața - dacă asta-i viață. La școală am văzut eu cum unii copii veneau cu mamele lor, și tot ele îi așteptau, la plecare. Și n-am înțeles, la început - nici acum nu înțeleg mai bine, dar atunci chiar nu pricepeam. Cum adică, mame? Ce era mama? Că ei așa strigau, când le vedeau: Mama! Și erau fericiți când strigau așa - nu toți, dar unii chiar parcă erau. Mă rog, ce știu eu ? Și oricum, nu asta conta, conta că eu nu pricepeam ce-i aceea o mamă, ființa aceea îmbrobodită, și cu fuste, care-i pupa plescăit sau le cârpea câte o palmă la poarta școlii. Și, nu știu de ce, chiar nu știu de ce, fiindcă eu, în general, nu voiam să știu prea multe, dar asta chiar parcă voiam să aflu. Așa că, într-o seară, l-am întrebat pe tata. N-am să uit niciodată chipul lui, când l-am întrebat. S-a făcut ca de ceară, o ceară ușor vineție, și i s-au încleștat fălcile, ca o menghină, iar ochii i s-au mărit îngrozitor. Și, după minute lungi de împietrire, a izbucnit într-un hohot, și-a urmat după aceea un sunet sfâșietor, ca un vaiet, ca un ... (scoate un sunet asemănător) - ce să vă mai spun, a fost teribil, cumplit a fost, crunt - și eu atunci chiar m-am hotărât să nu-l mai întreb niciodată nimic. Niciodată, nimic. Oricum, înainte să hotărăsc eu asta, tata a apucat să-mi arate cu degetul, un deget scuturat de scâncete, a apucat, cu degetul, să-mi arate Violoncela. Și-atunci mi-am dat seama, adică așa am crezut eu atunci, că ea era răspunsul la întrebarea mea, că numai ea putea fi. Așa am crezut eu. Că mama mea era Violoncela. Și, chiar împietrit de groază cum eram, am simțit trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi totuși cum mi-a urcat în piept un firicel de bucurie – cred cǎ cea mai mare din copilăria și adolescența mea. Cred că a fost cea mai mare din toată viața mea, dacă stau bine și mă gândesc. Da, a fost cea mai mare. Sau nu... Nu-mi dau seama, s-ar putea să fi fost. Oricum, a fost prima. (Pauză, în care personajul pare să retrăiască, transfigurat, acea bucurie; după care reia:) Da, m-am bucurat. Deși știam că tata nu-mi spusese totul, că nu-mi spusese până la capăt, n-am mai vrut să aflu nimic - mi-a fost de-ajuns. Sunt sigur că și el s-a bucurat că n-a mai trebuit să dea explicații. M-a lăsat să cred ce vreau, m-a lăsat să înțeleg ce vreau, el credea că eu urma să înțeleg. Vocea: “Pentru violoncel, rezonanţa lemnului principal, în general, pare foarte aproape de nota F#2, de multe ori cu consecințe grave. În cazul în care violoncelistul produce nota F#2, rezonanța lemnului principal vibrează la frecvența sa, în timp ce sunetele produse de violoncel sună la frecvența notei F#2. Din această cauză rezultă un sunet puternic între aceste două frecvențe; acest lucru este cunoscut sub numele de "sunet de lup", pentru că este un sunet neplăcut, asemănător mârâitului. Rezonanța lemnului pare să fie divizată în două frecvențe ce nu se potrivesc. Acest sunet trebuie eliminat sau redus semnificativ pentru a se putea obține unul plăcut. Eliminarea se poate face fie prin modificarea plăcii frontale a violoncelului, fie cu ajutorul unui dispozitiv conceput special pentru acest lucru. Sursa: Wikipedia, enciclopedia liberǎ” (același scenariu: “Acuma-mi spui? Acuma? De ce n-ai venit să-mi spui atunci, la început? Unde erai atunci? Unde erai? Pe cine torturai atunci? Pe cine chinuiai, pe cine scoteai din minți? Acuma degeaba-mi trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi spui. E prea târziu. Ce să mai fac acum? Spune, ce să mai fac? Nu știi nici tu. Vezi că nu știi nici tu? Taci, taci atunci, taci pe veci. Nu mă mai chinui!”). A tăcut, în sfârșit, a tăcut. Bine c-a tăcut. Iar nu mai știu unde eram. Unde-am rămas? A, da, cu tata. Eram în seara aceea de pomină, cu tata. Seara aceea, discuția aceea cu tata, mă rog, cea fost ea, mie iar mi-a schimbat viața. În sensul că de-acum Violoncela devenise o parte din viața mea, reușeam, în sfârșit, să-i dau un sens, așa cum stătea ea, întinsă pe soclul ei, în sufrageria noastră. La ea mă gândeam toată ziua cât eram la școală, abia așteptam să mă întorc, ca să o văd, s-o ating, să-i mângâi corzile reci, ușor, să nu mă tai, și să-i povestesc cum a fost la școală, câte ciori văzusem pe drum, și câte șipci mai picaseră din garduri. Odată, țin minte, când au vopsit un gard în albastru, cu-albastru l-au vopsit, da - ce alegere! eveniment a fost! Ce întâmplare! - Dar ce abia așteptam să ajung acasă să-i spun mamei, mamei mele violoncele. Aveam și eu o mamă. Și iam spus. Și... nu pot să vă descriu clipele acelea. Asta chiar nu pot. Toată dragostea mea de băiețel sfrijit strânsă acolo, în povestea despre gardul ştirb, vopsit în albastru, pe care i-o spuneam ei, Violoncelei. A fost o zi de neuitat. Adică, uite, vedeți? Nici acum nu pot s-o uit. Fiindcă v-o spun. Mi-am amintit-o, da... Mereu mi-o amintesc... Da... Eram... unde eram? Cine eram? A, da. (Începe să se plimbe aiurea pe scenă). Eram băiețelul sfrijit care aflase că are o mamă violoncelǎ și care simțea în inimă firicelul fericirii. Fericilul firicirii... Ha, ha... Firicelul fericirii... trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi Au trecut așa ani - ani de zile, și de ore, și de clipe reci. Un pic mai calde, ce-i drept, dar tot reci, de fapt... numai verdele și roșul din patul mamei le mai încălzea. Într-o zi, țin minte - da, și asta țin minte - într-o zi, înainte de a veni tata de la lucru (reconstituie gesturile, manipulând violoncelul pe scenă), am scos pe mama din carcasa ei, am rezemat-o cu grijă de soba din sufragerie - dar nu știu de ce era soba, că nu făceam niciodată foc în ea -“oricum, am rezemat-o pe mama de sobă, și eu m-am culcat în locul ei, acolo, în mătasea roșie ( se chircește în mijlocul scenei). Doamne, nici asta n-am s-o uit cât trăiesc - dacă trăiesc, că uneori nu mi-e clar. Dar nu uit, oricum ar picioarele fi. Mai întâi le țineam m-am îndoite, lungit nu-mi cu fața încăpeau. în sus, deși Și-apoi m-am ghemuit pe o parte, m-am chircit acolo, nu mai voiam să plec. Era... bine. Și cald, parcă. Și parcă mai fusesem acolo, mai demult - foarte demult. Nu știu ce amintiri aveam eu, și de unde. Dar nu mai voiam să plec, asta știu. Aproape adormisem, aproape visam, când am auzit cum se deschide ușa. Venise tata. Nu știu cum am sărit, nu știu când am pus-o pe mama la loc, nu știu, nu știu, totul s-a petrecut parcă-n vis, parcă-ntr-o clipă - ce zic eu, “clipǎ”, clipa are durată, dar ce s-a întâmplat atunci n-a avut. Mi-era frică, grozav de frică, să nu mă prindă tata, și totuși - o fericire secretă izbucnea în mine, țâșnea în mine, mă invada ca o apǎ, ca o lavă dulce. Aveam paisprezece ani, cam așa. Eu cred - da, sigur - eu cred că-n ziua aceea, în clipa aceea fără clipă, am devenit eu bărbat. Nu știu de ce vă spun asta, nu știu de ce v-o spun, și nici n-am cum să vă explic, dar sunt sigur de asta. De nimic pe lume nu sunt mai sigur. Da. trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi Vocea: “Principalele elemente ale instrumentelor cu coarde cu arcuș sunt cutia perforată de două f-uri, eclisele, fundul, inima viorii și gâtul pe care este fixat prăgușul; cele patru coarde sunt întinse de rotația cuielor de abanos. Cele mai cunoscute instrumente cu coarde si arcuș sunt cele din familia viorii. Sursa: Wikipedia, enciclopedia liberă” (personajul se opune, vag, la început, ca și cum ar alunga o muscă, dar încetîncet începe să o accepte; și, resemnat, continuă:) Și iar au trecut anii - că doar știți cum trec... Au mai trecut încă vreo trei, aveam vreo şaptesprezece, eram un tânăr bărbat deja, și cred că mă iubea o fată. Da, o fată. Eleonora. Era... nu știu cum să va spun, o fată... fără fată, cumva ca și clipa aceea fără clipă de care tocmai v-am spus. Înaltă, subțire, plăpândă, cu părul mereu strâns la spate. Nu mă întrebați ce culoare aveau părul, ochii, că nu știu să vă spun. Pentru mine, la ea toate aveau culoarea ceții. Așa mi-o amintesc, ca printr-o ceață. Și-mi venea uneori să mă ghemuiesc în ceața aceea, ca-n patul mamei. Și chiar o făceam, într-un fel, în gând, sau în vis, seara, înainte să adorm. Așa adormeam. La școală am întâlnit-o. Ea zicea că din prima zi, dar eu nu-mi amintesc. Atâta-mi amintesc, că într-o zi a bătut la ușa casei noastre, era vară, dar ploua, mărunt șinţepǎtor, și eu am deschis ușa și ea mi-a zis să mergem să ascultăm un concert. Eu nu știam ce e acela, dar am zis că da, că da, vreau. Mi-a zis că e frumos, că e muzică de cameră, la ea acasă. Și-am mers. Asta, iarăși, mi-a schimbat viața. Dacă asta-i viață. Dar parcă e, din ce în ce mai mult, acuma, când vă povestesc. Fiindcă, da, s-au și întâmplat lucruri în viața mea. Adică, tocmai vă spuneam, am mers cu Eleonora. Da, ploua, cum vă trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi spuneam, și ulița mea era plină de apă, și noi parcă nici n-o atingeam, eram ceața de deasupra, pluteam ca ea - somnoroși, aburoși, ușori. Degeaba înțepa ploaia, degeaba uda până la piele, și dincolo de ea - nu pe noi, nu, noi eram aburi. Și-am ajuns, așa, pe deasupra apelor mocirloase, am ajuns la casa Eleonorei mie mi se părea un castel. Și câtă lumină, și ce cald, era cald, iar noi am devenit și mai aburi. Și se-auzea deja muzica... Oh, Doamne, Dumnezeule, muzica... Atunci am auzit-o eu prima dată. Curgea prin noi, era mai abur decât aburul nostru, ne împrăștia prin camere, și dincolo de ele. Și ne-am apropiat plutind de camera de unde venea muzica - și-acolo am văzut. N-am să uit. Cum poți să uiți așa ceva? Am văzut pe mama, puteam să jur că e ea, între coapsele unui bărbat, care scotea din ea nemaiauzite, arcușul, da, el, îi aluneca pe corzi, sunete și mama, cavitatea ei cu forme moi, răsuna și împrăștia în aer sunetele acelea, devenite deodată obscene, insuportabile. Și nu erau singuri. Mai erau trei bărbați, cu niște Violoncele mai mici, mai târziu mi s-a spus, când am întrebat, că se cheamă Vioara, și Viola. Și nesuferit toate de scoteau calde, de sunetele molatece. acelea Și se prelungi, senzuale, amestecau, și se învârtejeau, și oamenii aceia din cameră stăteau și se uitau, pierduţi, sorbeau sunetele pe care le făcea mama, puteam să jur că e ea, priveau și sorbeau și zâmbeau. N-am mai putut. Am fugit, am ieșit din casă ca un descreierat, și nu mai eram abur, gata, nu mai eram. Tot noroiul de pe ulițe se lipea de mine, mă înghițea, mă sufoca, nu mai puteam să respir. Și m-am oprit în mijlocul străzii, fiindcă nici putere să fug nu mai aveam, m-am prăbușit în mocirla aceea, și-am așteptat să mă spele ploaia... Toată noaptea am așteptat. M-am întors acasă în zori, murdar, trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi murdar, murdar. Nimic nu spălase ploaia. Nimic. Pe Eleonora n-am vrut s-o mai văd. Mai ales după ce a venit să-mi spună că acela nu era decât un violoncel, un instrument muzical, așa mi-a zis, că nu putea fi acela mama... Știu, acuma știu că spunea adevărul, și-atunci parcă știam... Dar ce legătură are adevărul cu toate astea? Ce legătură? Eu i-am spus să tacă, să plece, să n-o mai văd. Și-a plecat, buna mea ceață - prelungă, firavă, cernită Eleonora. Dar eu bănuisem, bănuisem eu ceva, bănuisem demult. Că doar am văzut într-o iarnă în vitrina din centru, în singura vitrină din oraș, văzusem, când mergeam cu tata într-una din plimbările noastre fără sens, am văzut în iarna aceea, într-o vitrină, o violoncelǎ, mă rog, un violoncel. Stătea în vitrina aceea rece, luminată de un felinar pe jumătate stins, și chiar mă întrebam de ce stă mama aceea acolo, între-o trompetă și-un țambal, unde-i sunt copiii, soțul? Dar m-am gândit că poate așa fac unele mame, că poate acolo lucra ea, iar seara, când se trăgeau obloanele, ea mergea acasă, sufragerie, la unde copilul ei o și soțul ștergeau de ei, și praf, își și lua îi locul în vorbeau, îi povesteau, ce făcuseră peste zi, ce visaseră cu o noapte înainte, ce aveau să pregătească la cină. Noi, de exemplu, mâncam carne în sânge, cum îi plăcea tatei. Așa m-am gândit atunci, când am văzut violoncela în vitrină. Dar n-am avut curaj să-l întreb pe tata. Am văzut cum s-a crispat când a zărit-o. Cum i s-au încleștat iar fălcile. Cum aproape nu mai respira. Știam că nu voia să-l întreb. Și mi-a fost frică să-l întreb. Și nu l-am întrebat. Și după aceea n-am mai luat-o niciodată pe drumul acela. Doar mai erau și alte drumuri. Atâtea alte drumuri... trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi Vocea: “Instrumentele cu coarde folosesc de regulă un arcuș pentru punerea în vibrație a coardelor. Tehnica avansată de construcție frecate și într-o interpretare epocă prezentate. Frecarea intermediul unui plasează ulterioară este arcuș produsă controlat inventarea apariției cel în tipurilor deja frecvent prin mai mod coardelor direct de mâna instrumentistului; există, totuși, cazuri în care coardele sunt frecate de un mecanism (exemplul cel mai cunoscut este viela cu roată, sub ale cărei corzi se află o roată care le pune în vibrație prin acționarea unei manivele). În cazul unui instrument cu coarde frecate, corzile sunt întinse deasupra unei cutii de rezonanță cu rozetă sau efuri. Aceste instrumente sunt mai sonore decât coardele ciupite. Sursa: Wikipedia, enciclopedia liberă” (personajul râde în tot acest timp, un râs nervos, amar, șiamarnic; se potolește, se reculege, și continuă, trist): Viața mea n-a mai fost la fel fără mama mea Violoncela, și fără Eleonora. Le uram. Nu știam de ce, dar știam eu de ce. Știam numai că sunt murdar, murdar, murdar. Nici o ploaie nu m-a mai spălat. Sunt murdar, murdar și indestructibil. Și le urăsc. (înjunghie în repetate rânduri violoncelul cu arcușul). Le urăsc de când am aflat că mama mea violoncelǎ, mama mea sirenă, și-a desfăcut ca o curvă picioarele în fața brutei de taică-miu (arcușul-sex, cu care personajul mimează posesiunea). Şi că eu am stat în pântecele ei într-un lichid vâscos, și-am ieșit de-acolo urlând, și eu, și mama, urlam amândoi, și eu am ieșit într-o baltă de fecale, de urină și de sânge, eram plin de sânge, și era sânge adevărat, ca acela care picura din hălcile de carne pe care le morfoleam cu tata la cină, era sânge, nu era mătase roșie, nu trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi era patul în care adormisem eu în ziua aceea, în clipele acelea fără clipe, în pântecele fericirii, nu, nu era... și nici o ploaie nu mă mai putea spăla, și nici eu nu mai voiam să fiu, voiam să adorm iar în patul ei, să adorm acolo pe veci, voiam să mor, voiam să mor. (Arcușul-sabie - o scenă bufă de sinucidere ratată. Se prăbușește pe scenă, dar după câteva momente de nemișcare se ridică și își continuă tânguirea): Am plecat, nu mai puteam sta acolo (străbate scena, târând violoncelul după el ca pe o povară, sau ca pe o ghiulea de ocnaș). Cum aș mai fi putut sta? Cum mai puteam da eu ochii cu tata? Cum i-aș fi putut spune? Și ce i-aș fi putut spune? L-am lăsat, i-am luat numai banii, avea bani mulți într-un cufăr, șiam plecat unde-am văzut cu ochii. I-am jucat banii la jocuri de noroc, și-am avut noroc, mult noroc, și mulți bani. Și-acum, iată-mă, un om împlinit, un mare bărbat, un mare violofil, mi-am luat violoncel, am și profesor, mă-nvață cum se cântă, vine în fiecare zi - dar eu nu cânt. Știu cum, dar nu cânt. Mă uit numai. Trebuie să mă uit. Fiindcă trebuie să păstrez, cumva, legătura cu clipele acelea - irepetabile - de fericire ale copilăriei și adolescenței mele, când îi spuneam mamei povestea gardului albastru, sau când m-am ghemuit în patul ei, în locul ei, sau când alergam prin ploaie cu Eleonora, când alergam, puri, și aburoși, spre concert, spre muzica din cameră. Camera aceea din care nu mai pot eu ieși, chiar dacă am fugit€- Doamne, cum am fugit, cât de departe am fugit. Și-am luat camera aceea cu mine, am luat-o în mine, o aduc și-aici, în fiecare zi, când vine profesorul de violoncel și cântă. Cântă ce vreau eu, cum vreau eu (arcușul-baghetă de dirijor, cu care gesticulează sacadat și sfidător prin aer]. Îi dau bani, că am bani, și el cântă, și nu trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi se supără când îi profanez armoniile, când râgâi și trag vânturi în muzica lui. El râde, și zice că-i place, și-mi cere bani. Și eu îi dau. Îi dau și peste ochi, și nu se supără. Îi dau peste ochi și-i zic: “Profesore, maestre, zău... dacă nu se-aude și-un râgâit în mijlocul unei suite de Bach - degeaba. Trebuie un pic de viață, voma ei, trebuie să se audă în muzică voma, ca să fie muzica așa cum îmi place mie”. Și el râde ca un tâmpit. Știu că ustură urechea când se varsă valul de vomă în muzică, și sufletul ustură. Dar după o vreme te obișnuiești, nu mai ustură, sau nu-ți mai rămâne suflet. Și-oricum, trebuie și un pic de suferință. Dacă nu te și doare un pic, n-are rost. Și dacă nu ți se face greață, vreau să zic. Violoncelul meu - fiindcă e-al meu, chiar dacă nu eu cânt - violoncelul meu trebuie să cânte din viscere, să cânte din rană. Și-mi place când supurează, îmi place puroiul, să intre puroiul în vibrațiile corzilor, în cele șaisprezece armonice, în toate, să se împânzească în aerul din jur. Acustica puroiului - ce știți voi? Nimic nu ştiţi. Vocea: “Conform sistemului Sachs-Hornbostel, instrumentul cu coarde se mai numește (instrument) cordofon. Un grup de astfel de instrumente mai poate fi numit doar coarde (denumirea este folosită cel mai frecvent în legătură cu instrumentele de acest fel care viola, intră în componenţa orchestrei simfonice:vioara, violoncelul și contrabasul). Coardele sunt puse în vibrație prin diverse procedee, dintre care cele mai întâlnite sunt: fiecărui ciupirea, instrument muzical lovirea și avantajează frecarea. Construcția doar una din aceste metode de execuție, deși sunt posibile (și uneori chiar folosite) celelalte procedee. Sursa: Wikipedia, enciclopedia liberǎ” trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi (personajul o sfidează: „N-ai decât să spui, poți să spui ce vrei, ți-am zis că nu mai ustură, gata!”). Vreți să vă arăt un pizzicato? - pizzicato e când ciupești coardele Violoncelei. Le ciupești, ping-ping-ping-ping (frenetic). Dar ăsta e-un pizzicato de fătălău. Vreți să va arăt un pizzicato ferăstrău în interpretarea de mare loc unei bărbat, de de arcuș, melodii). Vă mare violofil? mimând place? (Apucǎ virtuozitatea Sunt bărbat! Un un din mare bărbat! Un mare virtuoz! Vir virtuozus - ați auzit de specia asta? Eu sunt Adamul! tatăl lor! Am rana asta în mine, puroiul ăsta care năvălește în mine, din ea. Îl simt în nas, în gură, în urechi, și privirea parcă se-nceţoşeazǎ din cauza lui. Și visez la femeia aceea curată, femeia-dezinfectant, femeia-bandaj, care să vină să-l șteargă (personajul culcat lângă violoncel ca lângă o femeie, mângâindu-l cu frison erotic, înlănțuindu-l exasperat în îmbrățișări fără răspuns). O și văd - albă, pură, firavă, mirosind a ceață, și mânjită cu puroiul meu amestecat cu sânge, văd cum i se întinde pe față, pe mâini, pe rochia mototolită. Oh, cât e de frumoasă! Cât e de frumoasă așa! Oh, mamă, mama mea, și Sfântă Fecioară, unde e femeia asta, de ce nu mai vine? De ce pleacă cum simte mirosul de puroi? De ce nu rămâne să-l sorbim împreună? De ce fuge? De ce nu-l șterge? Unde pleci, curvă? Unde te duci? Nu-ți place, ha? Uite că mie-mi place, e puroiul meu, crescut din mine, pulsând în mine. Are mai multă viață decât sângele. Îl face mai gros, mai vârtos, așa-s eu bărbat. Așa-s eu indestructibil. Vir virtuozus! Cel mai bărbat dintre bărbați! Unde crezi c-ai să ajungi, proasta dracului, așa murdară? Te-am murdărit, gata! Hă-hă-hă-hă! Cine-o să se mai uite la tine? Cine- trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi o să se mai apropie de putoarea ta, a mea? Putoarea noastră? Cine? Că nici eu nu vreau să te mai văd! Pleacă, dispai, târâtură, nu vreau să mai aud de tine! (Se urcǎ pe violoncel, încercând să-l sugrume): Ce ești tu, de fapt? Lemn inert, cu coarde din mațe de pisică și arcuș din coadă de cal. Crezi că nu știu? Acuma știu tot! Acuma nu mă mai păcălești! Mațele pisicii se freacă de coada de cal și din frecușul ăsta dezgustător iese sublimul în stare pură. Și eu nu-l pot prinde, nu-l pot cuprinde, nu-l pot morfoli ca pe hălcile de la cinele triste cu tata. Și rămân mereu flămând... Și nu pricep... de ce nu pot... (Se prăbușește în hohote de plâns întrerupte de sughiţuri penibile - se-aude încet Bach). Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă. Te rog să mă ierți. Trebuie să-nțelegi, trebuie să mă-nțelegi că nai putea fi așa de albă, și de pură, și de cețoasă, cum îmi place mie, fără puroaie și noroaie. Ele te fac așa, pe soclul lor puturos te ridic eu pe tine, pe soclul lor puturos îmi ridic eu iubirea. Iubirea mea pură. Duhul ei suflă când duhnește a puroi. Apare ca să mă salveze de miasme, apare ca să mă ajute să respir. Am rana asta în mine... Mamă, mama mea, și Sfântă Fecioară, nu mă lăsați așa... nu mă lăsați așa, în camera asta, fără ieșire... Ooooooooooooooooopriiiiiiiiţi muuuuuuuuuuuuuuuuzzziiiiiicaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!! (Se-aude din prăbușește poziție jurul pe ce în scenă, verticală. căruia se ce mai ținând distinct îmbrățișat Violoncelul organizează devine Bach. violoncelul centrul coregrafia Personajul de dansului se rǎmas în greutate în balerinei - despletită, diafană, sublimă - și al clownului - mimând hohote sardonice și mișcări obscene în preajma aceluiași violoncel, trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi făcând tumbe nebune. Lumina scade și, încet-încet, se stinge, peste acest balamuc). CÂND NEGRUL VA FI ALB, DACǍ ALBUL VA MAI FI. ultima parte trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi trei piese intr-un act – de disperare claudia hulpoi