You are on page 1of 3

LUCEAFARUL

Mihai Eminescu este considerat ultimul mare romantic european prin temele şi motivele creaţiei sale,
prin interesul acordat filonului folcloric, dar şi prin inepuizabila imaginaţie, prin inadaptarea de tip superior
care îl proiectează în lumile compensatorii ale visului sau în spaţiile unei naturi edenice.
Luceafarul apare in 1883, anul de maxima stralucire, dar si moarte spirituala, in Almanahul Societatii
Academiei Social Literare “Romania Jună”. Are ca sursa de ispiratie doua basme: Miron si frumoasa fara
corp, Fata in gradina de aur, culese de germanul Richard Kunish si publicate in jurnalul sau de calatorie prin
ţările romane. O primă variantă versificată a basmului Fata in gradina de aur dateaza din 1874, dar mai
există incă patru versiuni autonome.
Din basm, Eminescu a înlăturat finalul ce nu corespunde condiţiei superioare a geniului.
Opera este un poem epico-lirico-dramatic ce apartine liricii măştilor si dezvaluie prin resursele
imaginarului artistic apartenenta poetului la romantism. In acelasi timp, Luceafarul este si un poem alegoric
pe tema omului de geniu.
Complexitatea este evidentă si la nivel tematic. In principal, este tratată tema conditiei omului de geniu,
care este prin excelenţă romantică. Eminescu dezvolta aceasta temă din perspectiva filosofiei lui
Schopenhauer: din cauza conditiei sale superioare, care il sustrage mecanismelor oarbe ale voin]ei de a
exista, geniul are alte preocupari decât omul comun. Poemul lui Eminescu are ca tema drama geniului, prins
intre destinul sau creator, impus de condiţia lui superioară, si fascinaţia pe care o exercita asupra lui mirajul
fericirii pamânteşti, care ţine de statutul existenţial al oamenilor obisnuiţi.
Marea temă romantica a iubirii imposibile se concretizeaza in Luceafarul sub forma iubirii dintre doua
fiinţe care apartin unor planuri cosmice diferite, unul pamântesc şi uman, altul uranian. Din perspectiva
invătaturilor gnostice, Hyperion este un eon, adica un intermediar intre planul uman si cel divin, care intra sub
puterea de fascina]ie a planului cosmic inferior, indragostindu-se de o muritoare.
Ca motive regasim aproape toate motivele eminesciene : marea, castelul, visul, oglinda, codrul, stelele,
cerul, luna, haosul,călătoria intergalactica, teiul.
Structural, poemul contine 98 de strofe. Ampla construcţie se dispune în patru tablouri construite pe
ideea de cuplu şi alternanţa spatiilor.
Partea I debuteaza cu formula tipica a spaţiului romanesc ce fixeaza un timp nedefinit, vag (illo tempore):
“A fost odata ca-n povesti/A fost ca niciodata.”. Cadrul abstract este umanizat .Portretul fetei de imparat
sublineaza unicitatea si superioritatea acesteia. La indivizii superiori semenilor apare aspiratia spre absolut.
Dorinţa de confruntare cu ilimitatul se naste din contemplarea spaţiilor infinite (marea şi cerul).Fata e
înfătisata in spatii de trecere: fereastra, patul. Intâlnirea cu Luceafarul are loc in spaţiul oniric, fiind mediată
de oglindă. Oglinda o reflectă pe ea, dematerializand-o. Pentru el, comunicarea în plan real ar insemna un
inceput de moarte. După formulele magice, incantatorii ale fetei au loc epifaniile antonimice ale Luceafarului.
Fiecare dintre ele se bazeaza pe o serie de opozitii si antinomii.
Ingerul nascut din MARE si CER vine din adancul MARILOR şi tot acolo işi cheamă şi iubita. Demonul
este fiul SOARELUI si al NOPŢII si vine din înaltul CERULUI. Îşi cheama iubita in cer.
Fiecare chemare a sa este refuzată pentru că fata simte incompatibilitatea de esenţă dintre ea si el.
Aceasta incompatibilitate este tradusă prin starea de răceala sau de căldura excesiva pe care fiinţa sa o
transmite.
Tabloul al II-lea aparţine spatiului uman-terestru.Chiar daca cronotopul este de poveste, el pare real prin
teluricul său. Fata şi-a pierdut unicitatea, a intrat in categorie, dobândind un nume, Cătălina,care este
femininul numelui eroului. Ea este acum pământeană,seamănă cu Cătălin
“te-ai potrivi cu mine”. Cătălin are natură terestra (“viclean copil de casa”, “Baiat din flori si de pripas/Dar
indrazneţ cu ochii”); el este natura instinctuala,adica multiplicitate.
Abordând-o pe Cătălina, îşi incearcă norocul; din perspectiva lui iubirea e un joc care se învată. Apare
binecunoscutul ritual erotic din idilele lui Eminescu (chemarea,ademenirea).
Cătălin devine serios atunci când se exprimă pe sine, iar Cătălina rămâne cu aspiraţia spre inalt.
La finalul tabloului, cuplul se realizeaza, semn că între indivizii de acelaşi fel relaţiile se stabilesc cu
repeziciune.
Tabloul al III-lea aparţine spatiului universal-cosmic. Prezintă călătoria interspaţiala si interogativă a
Luceafarului. Este o călătorie regresivă, spre origini, o călătorie de auto-cunoaştere.

infatisat in acest spatiu originar./Patrunde-n codru şi in gând. Antiteza dintre planul terestru si cel cosmic e sugerată la nivel fonetic. Haosul este prima treaptă a cosmogoniei.”ia” şi abundenta verbelor la imperativ în strofele ce constituie chemarile fetei. mai ales în primul tablou. Repaosul.” patrunde”. dativul etic si dativul posesiv sustin tonul de intimitate. luceafar blând. Cererea lui Hyperion de a fi dezlegat de nemurire este respinsa de creator. El este de esenţă divina. Farmecul limbajului poetic eminescian este în consonanţă cu mişcarea ideilor şi tumultul sentimentelor. Adresandui-se cu apelativul “chip de lut” el nu insulta ci doar ii sublineaza conditia finita. face parte dintr-o ordine prestabilită. Acesta îi ofera in compensaţie ipostaza titanică.” Puncte de reper încă nu există pentru ca timpul şi spaţiul nu s-au născut încă. in cadrul dialogului dintre Luceafar si fata de impărat. Acceptându-i cererea. in dialogul Catalin-Catalina: ”mări”. dar si a antitezei intre omul de geniu si oamenii comuni.nici loc. dar inuman. nici nu poate răspunde la chemarea aproapelui. Cele două planuri. antiteza care apare si in discursul Demiurgului: ”Ei doar au stele cu noroc/Si prigoniri de soarte. Muzicalitatea elegiaca. neptunică-“Îti dau catarg lângă catarg” sau orfică-poetica “Să dau glas acelei guri ce dup-a ei cântare”). universal-cosmic si uman-terestru. o . realizată prin distribuţia consoanelor si vocalelor./Noi un avem nici timp. ”lumineaza”. Partea a IV-a este construită simetric faţă de prima. prin interferenţele celor doua planuri: terestru şi cosmic. Dupa Hesiod. Luceafarul este nu o alegorie despre destinul geniului ci infinit mai mult. a golului din începuturi. demiurgul s-ar nega pe el insu’i. se intâlnesc pentru a se despărti poate pentru totdeauna. Interjectiile. La nivel stilistic. El se descoperă prizonier al eternului monolog. Distanţele se măsoara în ani lumina . condiţia geniului si conditia omului comun se dovedesc însă deopotrivă de tragice. Atât de deosebite în esenţa lor.In locul castelului este infatişat codrulo pădure de tei narcotizantă. aspiând permanent spre un orizont de existenţă superior care îi rămâne insa inaccesibil. în timp ce individul comun nu se poate bucura pe deplin de miracolul clipei. El devine Hyperion (pe deasupra mergatorul). Verbele la perfect simple şi conjunctiv din tabloul al doilea susţin oralitatea stilului. chemandu-l să îi lumineze norocul pentru că muritorii au stele norocoase : « Cobori in jos. mare primordială şi lumini izvorânde. el nu are acces la experienţa iubirii. Insăşi rătăcirea regresivă a Luceafărului se desfaşoara sub imperiul luminii “un fulger neîntrerupt”. In felul acesta.zare-rasare./Alunecând pe-o rază. fiu al cerului. este data si de particularitatile prozodice: masura de 7-8 silabe./Norocu-mi luminează ! ». Hyperion este unul dintre titani. divinitate subolimpica.”. Unicitatea rămane atributul lui si numai al lui. şi unul şi celălalt sunt condamnaţi să rămâna egali cu ei inşişi. este grandios şi eroic prin gestul auto-asumării.-un cadru pe măsura: ”palate de margean”. muritoare. ”cununi de stele”. demiurgul il face să înţeleagă incompatibilitatea de esenţă între lumea lui şi lumea finită a muritorilor. Lumea creatorului este lumea moartă a spiritului. tată al soarelui şi al lunii. ritmul iambic. In partea de inceput a tabloului este evocat spatţul terestru. Din locul lui menit din cer.In acest cadru evolueaza cuplul de indragostiti Catalin-Catalina. mediatativa. rima incrucişată. caracterizată prin 6ntuneric “adânc. Dupa Homer este soarele insusi. Puterea de a schimba prin fapte şi cuvânt lumea are la rândul ei mai multe materializări (regală -“Îti dau Pamantul în bucăti”. În acelasi timp. Luceafarul contempla Pământul. Cercul strâmt sugereaza nevinovaţia limitei. Chipul fetei a devenit “chip de lut” si si-a pierdut numele. vremelnicia şi moartea nu-i pot fi date lui Hyperion.Aspiraţia lui spre lumea uitării este zadarnică. Formele arhaice ale unor verbe accentuează atmosfera fabuloasa specifică basmului:”Si apa unde-au fost căzut. cu imagini specifice universului teluric eminescian. speculând natura sa duală (geniu pasiv-titan activ). Luceafărul se izolează în nemurire şi răceală. La nivel morfologic. vorbirea populară “se făcu”. Hyperion este o intruchipare a gândirii ce susţine lumile în fiinţă.plec-imple). Prezenta metaforelor./Si un cunoastem moarte”.Zona descrisa este una prespa]iala şi pretemporală. sunt prezente asonantele si rima interioară (una-luna. Demiurgul este creatorul universului. marchează adresarea directă: ”cobori”. de alternarea tonului minor cu cel major. semn că întreaga coerenţă a cosmosului este opera sa. Haosul e stăpânit de groaza propriului vid. poemul este construit pe baza alegoriei. Fata rămâne cu aspiraţia. În portretizarea Luceafarului sunt utilizate imagini hiperbolice: ”Venea plutind in adevar/Scaldat in foc de soare”. accentuează ideea iubirii absolute ce se cere eternizată intr.

. şi până la geniu.meditaţie despre condiţia omului in general. de la omul natural. surprins în diversele lui ipostaze. în consonanţă perfecta cu universul fizic.