You are on page 1of 6

Heterotopii ale pluralităţii şi interculuralităţii

în cadrul literar postmodern sud-est european
Ludmila Şimanschi
Multitudinea de discursuri teoretice despre postmodernitate a produs seturi noi de idei,
alte concepte redutabile, impunând dezideratul de a se distanţa de canoanele rigide sau a deturna
toate conceptele anterioare, precum şi orice idiologizare/metanaraţiune, şi a diminua raţiunile tari
privilegiind gândirea slabă. În vocabularul curent al postmodernismului se regăsesc termeni care
s-au transformat în repere ale discursivităţii postmoderne: „hiperrealitate” (Jean Baudrillard)/
„heterotopie” (Michel Foucault)/ „heterocosmos” (Brian McHale)/ „texistenţă ” (Cărtărescu).
Teoria postmodernistă a creat viziunea unei heterotopii culturale fără nici o limită, ierarhie sau
centru. Filozoful francez Michel Foucoult descoperă în condiţia heteriarhiei postmoderniste
„altfel de spaţii, un soi de utopii efectiv realizate în care amplasamentele reale care se pot găsi în
interiorul culturii sunt în acelaşi timp reprezentate, contestate şi inversate, nişte specii de locuri
aflate în afara oricărui loc, chiar dacă sunt localizabile în mod efectiv” 1 şi „denumeşte această
structură de incomensurabilitate esenţială heterotopie şi făcând acest lucru, dă un nume
întregului univers lipsit de centru al postmodernismului” 2. Pornind de la aceeaşi noţiune de
heterotopie filosoful italian Gianni Vattimo îi dă o interpretare relativ diferită de Foucault: „Cea
mai radicală transformare în relaţia dintre artă şi viaţa de zi cu zi, apărută prin anii şaizeci, poate
fi descrisă drept o tranziţie de la utopia la heterotopie”3. Pentru Vattimo heterotopia face referire
la pluralitatea normelor care distinge arta modernă târzie (începând cu anii 1960) de artă
modernă anterioară: „heterotopia postmodernă, înţeleasă drept pluralitate de centre sau alt centru
decât unul singur în sens absolut transcendent, înseamnă lipsa oricărui centru.”4
Pe urmele lui Faucoult, teoreticianul literar american Brian McHale va prelua ideea
faucoultiană şi o va redimensiona în conceptul „heterocosmosul ficţiunii”5. Autorul Ficţiunii
postmoderniste, atunci când vorbeşte despre postmodernism ca despre instabilitatea ontologică,
pierderea unei lumi care poate fi acceptată, utilizează sugestiv referinţa la lumile posibile ale
ficţiunii postmoderniste: „lumi în coliziune, lumea de alături, lumi în curs de anulare, lumi din
cutii chinezeşti, lumi tropologice, lumi ale stilului, ale discursului, sau lumi pe hârtie.”
Dominanta ontologică a scrierilor postmoderniste, principala mutaţie faţă de modernism, după
1

Foucault M. Des espaces autres. Hétérotopies. In: Dits et écrits, Gallimard, 1994, vol. IV, pp. 752-763.
Connor S. Cultura postmodernă. O introducere în teoriile contemporane. Bucureşti: Editura Meridiane, 1999.
200p.
3
Vattimo G. The Transparent Society. Cambridge: Polity Press, 1992. 129 p.
4
Szunder G. Problema relativismului între pragmatismul lui Rorty şi gândirea slabă. În: Krisis, revistă de filozofie,
review of philosophy, Anul V, decembrie, 1999, pp. 200-207
5
McHale B. Ficţiunea postmodernistă. Traducere de Dan H. Popescu. Iaşi: Polirom. 2009. 406 p.
2

prin textul instalat în afara şi înăuntrul sinelui. care deconspiră impulsul de a completa viaţa prin text şi a prelungi textul prin viaţă. Postmodernismul românesc. un tezism teoretic care stipulează dezideratul situării concomitente a eului în existenţă şi în text. implică „fascinaţia în grade diferite faţă de forţa creatorului de a contura lumi plurale. în care prefixurile multi-. transculturale. la rândul său. Bucureşti: Humanitas. declarat angajate să prezinte „rezultatul procesului de acomodare cu specificul discursului contemporan. De fapt. ci urmează a fi interpretat ca textuare a realităţii nuanţate şi a incontestabilului caracter scriptural. Dacă multiculturalismul a fost primul discurs al postmodernităţii şi semnifica experienţa socială a diversităţii şi pluralismului. pisicii lui Heisenberg. de a ficţionaliza existenţa ca să corespundă unei realităţi ficţionale: „Textul şi realul se contopesc. referitor la societăţi caracterizate printr-un accentuat pluralism cultural. comunicare interculturală şi raporturi transnaţionale. inter.” Scriitorul român Mircea Cărtărescu va pune. necesitând elaboarea unor vocabulare pentru societăţi plurale.” 6 Termenul nu trebuie pus în asociere cu textualismul experimental. Existenţialul este dublat şi filtrat prin scriitură. prin intermediul prefixului inter. se afirma şi se neaga alternativ. Vocabular pentru societăţi plurale. . hiperealitate.posedă între ele evidente afinităţi. ce lasă să se înţeleagă.se încearcă exprimarea unei disensiuni faţă de ideea de cultură înţeleasă ca o „cuşcă de fier” care pare să fie însă inerentă prefixului multi-. în circulaţie termenul hibrid texistenţă specific condiţiei postmoderniste literare. în simultaneitate. asumarea existenţialistă a textualismului. pe care am numit-o cândva texistenţă şi care corespunde stării a treia. Bucureşti: Polirom. Pot fi diagnosticate mutaţii preferenţiale. Postmodernitatea a demarat pe lângă redimensionarea epistemologică şi un amplu proces de transformarea socială şi culturală şi inevitabil s-a ajuns la proliferarea unor concepte care se caracterizează prin diversitatea accepţiilor. descriind până la urma o entitate translucidă. chiar polemice: se recurge la termenul de intercultură şi la relaţii interculturale. indeterminată. se evită termenul pluricultural. nu întotdeauna perceptibile la prima vedere. obiectelor imposibile ale lui Escher – recte obiectului postmodern.este desconsiderat şi este învinuit de reliefarea diferenţei şi tendinţa de separare netă dintre culturi. în timp ce se utilizează mai mult noţiuni ca de exemplu multiculturalism. nu doar prezenţa mai multor culturi sau naţiuni în cadrul unui stat. şi se preferă interculturalul. 555p. dar şi subtile diferenţe de conotaţie. transculturale.Brian McHale. atunci interculturalismul pretinde să eludeze unele breşe şi să 6 7 Cărtărescu M. 1999. într-un heterocosmos apropiat de universul lumii reale. Prefixul multi.şi trans. ce semnalează diferenţa fără a o cuantifica. 2005. decât la relaţii interetnice. Gabriela.7 Devine evidentă utilizarea din ce în ce mai puţin a termenului de cultură. ci şi o anumită relaţie între entităţile culturale distincte. care se confruntă cu o problematică marcată de un trecut încă nelimpezit şi de un viitor încă nesigur”. Coltescu.

virtual. Se promovează noi paradigme literare în care sunt subminate privelegiile autorului prin caracterul plurivoc al discursului narativ. atât la cel al structurilor economice. plăcerea narativităţii. nici una neimpunîndu-se în faţa celorlalte. în plan literar. propria apartenenţă şi propria identitate culturală. sociale şi culturale. sociale. a unui ideal al indeterminării. deşi graniţa nu este la fel de clară ca înainte cu douăzeci de ani. şi de asumare a unui model pluralist. cât şi la cel al unor tipuri particulare de discurs. existând înca o separaţie a sferelor culturale în culturi de „centru” şi culturi de „margine”. Diferenţele dintre culturile care se impun ca modele pentru celelalte arii şi culturile „minore”. fără care postmodernitatea lumii de azi ar rămâne un concept lipsit de sens. nu au disparut. la dispoziţia fiecărui individ. ci o nouă scriitură care sa vorbească în acelaşi timp mai multe limbi şi să articuleze concomitent mai multe texte.”8. În lumea de azi complexitatea şi diversitatea grupurilor etnice. anunţând crearea unei societăţi utopice. ironia. Interstiţii. Pluralitatea lumilor şi a identităţilor poate fi consecinţa. cum sunt considerate şi cele ale ţărilor balcanice. una şi aceeaşi tendinţă. Toate aceste discursuri asertive ale postmodernităţii sunt o mărturie clară a pluralismului tolerant şi eclectic. pluralismul. culturale. Mircea Cărtărescu punctează mutaţii considerabile: „Micile culturi locale au devenit mai cunoscute ca oricând şi participă la pluralismul cultural. Iaşi: Polirom. Calvin O. . a plasa şi a negocia. 1995. indicii metatextuali. în definitiv. fac ca o 8 Călinescu. formele emergente şi agonizante ale artelor. invazia documentarului în structuri literare. ca şi imensa cantitate de informaţie pusă. e pretinsă la nivel textual. faţă de orice sistem care pretinde că deţine adevărul absolut. între anumite limite. O pluratitate principială. lumea deloc ocolită de convulsii şi ameninţări produce un proiect cultural ce pune pe prim plan delectarea.conceapă întâlnirea şi interacţiunea dintre culturi în termeni declarat dinamici şi relaţionali care implică la indivizi capacitatea de a defini.” Schimbarea de optică este spectaculoasă în literatura postmodernistă. Era postmodernă arată aşadar la toate nivelele. interacţiunile lor mereu fluctuante. folosirea mai multor nivele de naraţiune (naraţiunea la gradul doi. Vocabularul pluralismului atestat şi infiltrat în formarea conceptelor şi a atitudinilor noastre sociale a devenit standard în literatura postmodernă: se foloseşte pluralitatea pentru semnificanţi şi semnificaţi. Alexandru. Schrag în capitolul Provocarea postmodernismului conchide convins: „Pluralitatea apare global ca un veritabil fenomen al vieţii postmoderne. pentru jocurile de limbaj. care să nu fie o multiplicitate superficială. se spune pluralitate a narativului şi a practicilor sociale. a atitudinii sfidătoare a postmodernilor faţă de hegemonia conceptelor literare. trei). a cărei principală finalitate este povestirea: „Lumea sfârşitului de secol. dialogul. de dezavuare a modelului modernist al totalităţii.

Bucureşti: Humanitas. carnavalescului permite să convieţuiască în mod creativ tendinţa de valorificare a moştenirii balcanice şi tendinţa de integrare europeană. balcanismul sunt diseminate în substanţa textuală postmodernistă fără a provoca dileme şi crize identitare atestate în procesul globalizării culturale şi a europenizării declarate. Se conturează liminar destinul istoric comun al ţărilor balcanice . Cultivarea postmodernă a paradoxului. cât şi prin caraterul interactiv al textului postmodern care impinge pănă la consecinţe extreme polifonismul. Tragismul damnării istorice inoculat din abundenţă în rostirea personajelor. 1999. percepându-le ca un avantaj cultural. e reactivată ca una compozită -„floare-a lumilor”. Mircea. la nivelul discursului. Levantul reflectând preferinţa pentru codificare multiplă: transpunere. fanariotismului: romănii. postmodernitatea a reprezentat o şansă nesperată de reevaluare şi reinterpretare.viziune unitară asupra existenţei. prin originalitatea artei lor. amestec de moduri istorice sau stilistice. câteva secole. situat la nivelul istoriei.politică ― levantinismul. remodelare.experienţa „turcocraţiei”. referinţă jucăuşă. anacronismul intertextual. caracterizată prin ficţionalizarea autorului în lumea ficţională creată. realitate de gradul al doilea. ambiguităţii. acesta. întrerupând sau încetinind. Creatorii din ţările balcanice au început să se considere reprezentanţii unor culturi ce fac parte din marea familie europeană. iar tipologiile multietnice alcătuiesc mozaicul acestui spaţiu recuperat ficţional. Modele alternative de sinteză istorico . prin vechimea civilizaţiilor cărora le aparţin şi nu prin imitarea unor modele occidentale. la nivel imagologic. Balcanismul a devenit pentru mulţi scriitori din Sud-Estul Europei o formă de afirmare a individualităţii. pentru literatura balcanică. de fapt. Heterotopia levantină. ca şi sârbii. să fie atât indezirabilă. un dialog al culturilor există întotdeauna.fanariot. Scriitorul roman Mircea Cărtărescu resuscită în epopeea postmodernistă Levantul exemplul isoric al unei societăţi multiculturale cu o anumită perenitate. În ciuda unor prejudecăţi şi a circulaţiei stereotipurilor. va fi denaturat permanent prin distorsionarea transtilizării parodice.”9. realitatea metanarativă a autorului. din orice punct de vedere. realitate de gradul al treilea. literaturile balcanice se pot exprima liber şi pot obţine o voce distinctă. Conştientizând diferenţele faţă de cultura occidentală. 9 Cărtărescu. percepute ca operatori intertextuali. la orice nivel. hazardului. bulgarii sunt prinşi printr-o dramă a istoriei în reţeaua stilului turco. utopică. Pluralitatea lumilor şi a identităţilor este întreţinută pe plan textual de complexitatea construcţiei epopeii postmoderniste care presupune niveluri de realitate multiple: gradul de realitate al personajelor stabilit prin convenţie. Postmodernismul românesc. . cât şi. relaţiile active cu marile civilizaţii europene. definită de actul creaţiei ca situare paradoxală între două universuri: factual şi ficţional.

Portretizarea altor etnii cu care românii luptă pentru independenţă (muntenegrul. vine oastea rumânească./Pre când vine. esenţializată a identităţii. Se înregistrează cu acurateţe diferenţa de statut şi sentimentul de superioritate pe care românul îl are faţă de ţigan. că lucrează în grădină/Tot plecaţi pe roşii grele şi pe-ardei graşi buluc:/Cu aracii tari de piersic miruies pre başbuzuc. nuanţându-se într-un mod special parodic alteritatea: Muntenegrii cu ţepoaie ce se azvârl în foc ca demonii/Croaţii vei cu zer în plete preste lucă sunt hegemoni/Şiaşa seceră asabii din genunchi şi din gâtlej/Tropăind în tropot mare vin bulgarii groşi la vână/Şi cu şerpi de muşchi pe spete. ca şi coşlţii de leu turbat:/Până-n zori plecă Balcanul capu-n faţa lui Carpaţi. sveltă. etnia română apare în ipostază colectivă. Heterostereotipul se lasă transversat de referinţele intertextualizării livreşti şi culturale. desconsiderând prin spectacolul retoricii ironice tendinţa de idealizare a autoimaginii. o înfruntă feara. ca o muche/De hanger arzând în soare. Scriitorul actualizează ludic prejudecăţile românilor despre etniile vecine./Doar Rumânca. căci ţiganul are deja o imagine exclusiv negativă. Grecul fuge-n fustanelă. În afară de imaginea individuală. nici Carpatul moşunoi/Nu-s inglez. denunţând ludic mecanizarea imaginii unui cronotop ţigănesc: Şatra n-o descriu. că gândeşte la ţigance. croatul. în contextul comparării cu alte etnii. iar scopul acestui transfer identitar este moralizator./Arbănaşul fuge-n luntre. când criticată: păstrându-şi declarată ipostază de ironizator al personajului. balaoacheşii-n dezmăţ. imagine care apare când ideală. beleă/Dar cu ochiul care scapăr şi cumplit răcnind dân pept./Egipţienii. sârbul) este constuită deliberat pe preluarea heterostereotipurilor etnice existente la nivelul global al imaginarului. faraonii. autorul îl surpinde şi în ipostaze ridicule. Manoil e personajul emblematic pentru imaginea identităţii româneşti. ies şoimanii/Călărind nu cai. ca popor cu o identitate bine conturată. reprezentând autoimaginea produsă de spiritul românesc. să ştie dân citit . vizând demascarea defectelor propriei etnii: Sunt ţigani! Cu îngrijare mâni la punge duce unii./Sârbul cu grăsimen plete îl apucă pe la spate. ci pardoşi pre subt flăcările stranii/Ale însteleării grele de pe ceriu-ncovoiat:/Ei dărâmă corturi mândre de gevrea şi fir brodat.etnia romă e pusă în epopee sub semnul desconsiderării trucate. Înverşunata individualizare identitară este diluată de excesul de patos patriotic şi de imagistica insurgentă care desolemnizează liricul: Nu e un lighian oceanul. rumân îmi spune şi să mor rumân eu voi. soavă. obişnuinţa de a aplica etichete. bulgarul. nu renunţă să revele uneori şi soarta de papir a eroului. căci mursecat e. fiind învederat în rele. Şi aici se remarcă intenţia de a dovedi superioritatea în „concursul” între etnii în lupta cu „ranchiunoasa stirpe turcă”: Geaba caută Bulgarul adăpost./Dară cel mai mult rânjeşte./Ei sfâşie marţelinurul şi pun pe foc.ţiganul este văzut ca fiind un locuitor al periferiei societăţii.. Imagine a unei alterităţi speciale (străinul din interiorul grupului) . Înhăiiatu-te-ai cu ăştia cari toată ziua lela-s.. creată prin diferenţiere faţă de ceilalţi: Se aude glas de bucium şi bătaie de zăvod/Şi din codru miriade ies valahii.

/Lumina lunii nu mă face mai tînără. care plin e de saraiuri şi geamii. reificându-i stilemele culturale: Ea. Sunt supuse simultaneizării spaţii şi personaje arbitrare având la bază mari salturi etnoculturale şi doar o singura conexiune .ori amintire:/Dancii goi. ciripea:/Am rămas singură în pavilionul de vest/Din grădina de nisip Kiu-sho. utilizată de regulă în montajul ce trimite în chip sistematic la o poetică a pluralităţii şi a fragmentului. frâncei. . chirghizei.privirea concomitentă a „lunii tombatere”: Manoil sfârşi./Infăşată-n kimonoul cu păuni. Textului de bază îi va fi angrenat un alt text care e un hipertext ironic şi care parodiază genotextual poezia tradiţională japoneză. Preluarea acestor heterostereotipuri în epopeea postmodernistă are aceeaşi miză justificată textual atât de strategia reconfirmării propriilor calităţi ale românilor. poetesă. În ce priveşte imaginile alterităţii. Globalizarea a antrenat un proces de hibridizare culturală care a destructurat aşezarea valorilor şi practicilor culturale tradiţionale./Făr' săştie că-n Zipangu. musulmanei. Mircea Cărtărescu parodiază insistent filtrul deformator al românului prin care celălalt este măsurat şi şabloanele care vor fi aplicate fiecărui individ din grupul străinului./Ea la rîndu-i n-are ştire că în Kurdistan o curdă/I se pare că e luna roată galbenă de urdă/e din ţîţele de iapă a ţîşnit şi s-a-nchegat. ci nu-i metresă. iar ochii-şi. ţiganci cu sânuri tuciurii pân covâltire /Etc. sârbei. preluând din imaginarul colectiv. uitîndu-se la lună prin ochi oblici. Pornind de la experienţe de ordin istoric şi social. egiptencii. machedoanei. Succesiunea de reprezentări eterogene etnice a fost probată şi anterior la reliefarea portretelor diverse feminine: ale greacoacei. deci de a întări identitatea cu trăsăturile sale pozitive. O altă categorie de heterostereotipuri în care identitatea românească este raportată la o alteritate din afara graniţelor ţine de etnii cu care nu au avut niciodată un contact direct. facilitând întâlnirea cu alteritatea. în grădina de lămîi/Chiar atunci priveşte luna gheişa dulce./Ci artistă. cât şi de nevoia pură de divertisment. şiare-n păru-i piepteni palizide baga. romanii au găsit etniilor cu care au venit în contact un loc în lumea reprezentărilor lor. Evgheni Doga). în conformitate cu tehnica juxtapunerii. descoperind plăcerea jocului de a înregistra nedelicat diferenţele şi de a ilustra un raport de inegalitate în ce priveşte graţiile seducerii. existent la nivel global. În acest scop autorul recurge la procedeul de „spaţializare a temporalităţii”. translucizi precum e sară/Cînd pe Anatolii luna îşi descarcă lin povara/Cum un marchitan îşi lasă bocceluţa cu caşmire/P-un covor cu arabescuri şi mai gros ca o psaltire/Dinaintea unei chere ce-n serai ca într-o seră/Lung priveşte prin cleştaruri către luna-tombateră/Preste Bosfor.Avu-ntr-o vreme şi la noi ţiganii vogă/În regia lui Loteanu( muzica./La toamnă părul meu va avea multe fire albe/Şi multe coarde vor plezni la samisen.