AL. O.

TEODOREANU PĂSTOREL
TÂMÎIE ŞI OTRAVĂ
„Refuz ca micul meu volum, Pentru neghiobi şi gură cască, Pe banderolă
să-l rezum.
De vor să ştie ce-i şi cum,
Să facă bine să-l citească".
PĂSTOREL
LEI: 2 000 W EDITURA DE VEST
© — 1994. Toate drepturile asupra acestei versiuni
aparţin Editurii de Vest, Piaţa Sfîntul Gheorghe nr. l,
Timişoara, ROMÂNIA
NOTA ASUPRA EDIŢIEI
Oferim cititorilor cea dintâi reeditare (selectivă) a onei savuroase lucrări în
două volume:
— Al. O. TEODOREANU, Tămîie şi otravă, voi. I, Bucureşti, Editura
„Naţionala Ciornei" S.A.; f.a.; Tiparul Tipografiei „Caragiale", str. Şelari, 4; 376 p.
— Al. O. TEODOREANU, Tămîie şi otravă, voi. II, Bucureşti, Editura
„Cultura Naţională", Pasajul Macca 2, „Cartea de Aur", 1935, 245 p. („S-au tras
din această carte, pe hîrtie vidalon, douăzeci şi şase de exemplare, nepuse în
comerţ, numerotate de la A la Z. Toate exemplarele cuprind un portret inedit al
autorului, de Ioana Basarab").
Tămîie şi otravă cuprinde în ediţia princeps următoarele texte, în ordine:
— volumul I: Predoslovie, Cortina, „Momentele" pe scenă, George Enescu la
Iaşi, Nemurirea, Două solii, Tudor Arghezi, G. Topârceanu, Al, A. Phlippide „Aur
sterp", Tănase, Un contimporan al lui Horaţiu: Axinte Frunză, Fănuţă, Un parvenit
al tiparului: F. Aderca, F. Aderca şi „Merele Paradisului", Poetul surdo-muţilor:
Camil Baltazar, Un Tartuffe al ortodoxiei: Petre Gârboviceanu, „Unu Pascu" şi
„Viaţa Românească", Iar Giorge Pascu?, Ca să terminăm cu Giorge Pascu, Giorge
Pascu redivivus, Vesela spovedanie, Din „Hronicul Măscăriciu

AL. O. TEODOREANU
lui Vălătuc", însemnări despre N. lorga, Pilula Pink a unei generaţii: N. lorga,
Omul care nu ne trebuie, Autorecenzie, Marele Tot şi Micul Ne-Tot sau Domnul M.
Dragomîrescu şi poetul, Gramofonul independent sau încă d-l M. Dragomirescu,
Institutul de Literatură şi România Mare, Cina cea de taină, A doua capitală, A
Madamme Colette, Scrisoare deschisă sfinţiei sale părintelui Damian Stănoiu,
Ortografia la bir, Giovinezza, Cartea şi săpunul, Statui pe rime date, Ei, Tinerii,
Opinia publică.
— volumul al H-lea: CIT EV A ÎNSEMNĂRI: Lyautey, După douăzeci de ani,
Pacifistul român, Căminul, Polemistul, Era Caragiale inteligent?, Paul Zarifopol,
Superstiţia romanului şi prejudecata universalului, La domnul păcicar, Replici în
pilule, Non-sens unic, S.O.S. Iaşi S O.S., Vicii de formă, împuţinarea cuviinţei, Stai,
că sare!, Două anecdote, Democraţi şi oligarhi, Ultima lecţie, Ţi-o spun eu!, între
estetic şi comercial, Focuri în vînt: legile, Cotnarul, domnul Cioculescu şi literatura,
Mahalaua;

CÎTEVA FABULE:

Filantropie, Momită Republicană,

Măgarii

şi

libertatea, Criterii; CÎTEVA 'MISIVE: Cartea poştală ilustrată, Scrisoare deschisă,
Ripostă dulce, Domnului G. Topârceanu, Aceluiaşi, Post Festum, Scrisoare amărîtă;
CÎTEVA EPIGRAME: O linguriţă pe zi, Cuvînt înainte, Izolare, Lămurire, Logică,
Primejdia, Gelozie, Banchete, Tranzacţii, Literatură, Iluzii, Viziuni, Confuzii,
Răspunderi, La Cameră, Pacea de la Corso, Post-scriptum, Domnului Pamfil
Şeicaru, Domnului M. Sevastos, Domnului Sever Bocii, Domnului I. Minulescu,
Unui anti-alcoolic militant; CÎTEVA CUVÎNTĂRI: Cuvinte despre Eminescu, Alteţei
Sale Regale Principesa Ileana, Kogălniceanu, Panait Istrati, La părăsirea laşului
de către Demostene Botez, Pentru maestrul Brezeanu, Către parlamentarii foşti
combatanţi, Urare ieşenilor de Anul Nou.
Din raţiuni axiologice, dar şi de spaţiu, s-a renunţat la unele texte. Pentru
a facilita lectura, pe celelalte nu le-am dispus în ordinea din volume, ci le-am
grupat pe probleme (literare, sociale etc.).
TABLOU CRONOLOGIC
1893 Osvald Teodoreanu, tînăr licenţiat în ştiinţe juridice la Iaşi, vine la
Dorohoi pentru a practica avocatura. Este căsătorit cu Sofia Muzicescu.

1894 La 30 iulie, în Dorohoi, s-a născut primul copil al familiei
Teodoreanu, botezat ALEXANDRU OSVALD, după numele bunicului şi al tatălui,
viitorul scriitor cunoscut sub numele de PĂSTOREL.
(„Am păstorit în viaţă vinuri rare / De-aceea îmi : şi zice Păstorel / Şi de la
grasă pîn-la Otonel / Le-am preţuit, pe rînd, pe fiecare").
Bunicii dinspre tată erau Alexandru Teodoreanu şi Elena Teodoreanu (n.
Christea), iar dinspre mamă, Gavril Muzicescu şi Ştefania Muzicescu. Bunicul
dinspre

mamă

este

cunoscutul

muzician

şi

compozitor,

director

al

Conservatorului şi ; conducător al Corului metropolitan.
în toamnă, familia lui Osvald Teodoreanu a revenit la Iaşi.
1897 La 6 ianuarie s-a născut al doilea copil, loan-Hipolit, - scriitorul
Ionel Teodoreanu.
1900 S-a născut Laurenţiu (Puiuţu), al treilea între fraţii Teodoreanu.
1901 ' La 2 decembrie apare „Semănătorul".
1906 : Al. O. Teodoreanu a urmat primele patru clase la Liceul Naţional
din Iaşi, unde a dat examenul de absolvire a cursului inferior. Ultimii patru ani a
fost elevul Liceului Internat. (Cf. Mircea Handoca, Pe urmele lui Al. O.
Teodoreanu).
în martie a apărut, la Iaşi, „Viaţa Românească", sub direcţia lui
Constantin Stere şi Paul Bujor. De partea literară se ocupă G. Ibrăileanu, care a
avut iniţiativa editării revistei.
După înlăturarea de la conducerea „Semănătorului", Ilarie Chendi scoate
„Viaţa literară", împreună cu G. Coşbuc şi Ion Gorun.
1914 După absolvirea liceului, Al. O. Teodoreanu îşi
satisface stagiul militar, urmînd cursurile unei şcoli de ofiţeri.
1916 Este mobilizat ca tînăr sublocotenent în Regimentul 24 artilerie. A
luptat pe fronturile din Transilvania şi Moldova, fiind decorat cu „Steaua
României" şi avansat la gradul de căpitan. Despre si1 tuaţia de după război a
celor care si-au pierdut tinereţea pe front va serie în mai multe rînduri.
(„1916. La Iaşi, într-o grădină de spectacol. Comandantul pieţii, căpitanul
Cilibidachi, apare în pauză, anunţînd mobilizarea. Acasă, în jurul mesei,
părinţii, fraţii şi cîţiva prieteni. Făceam parte din Regimentul 24 artilerie care

urma să plece la primul semn. Aveam un tren la 6 dimineaţa, aşa că a trebuit să
încep imediat pregătirile. La orele 3 noaptea, pe cînd încuiasem lăzile şi mă
pregăteam să mă culc, o bătaie în geam. Dl. prof. I. Simionescu, care se găsea la
noi, se dusese acasă şi suise pe jos tot dealul Sărăriei, pentru a-mi oferi la des
părţire o cutie de ţigarete de Macedonia (asemenea atenţiuni delicate nu se uită),
îmi amintesc apoi plecarea în vagon de marfă pînă la Roman şi, de aci, cu o
locomotivă pînă la Piatra-Neâmţ, împreună cu colonelul Vlădescu şi Osvald
Teodoreanu, tatăl meu, care m-a întovărăşit pînă în zona frontului.
De-aci înainte, cu toate că am văzut şi trecut prin .;., multe, o scenă mi sa întipărit îndeosebi: primul contact cu inamicul. Am şi acum în urechi glasul ;
căpitanului Ştefan Pop (directorul Colegiului Sf. Sava din Bucureşti) şi parcă-l
aud rostind hotărît: „Tunari, la posturi, marş! Şi-apoi: Din dreapta, Trage!") —
[cf. După douăzeci de ani, (în) Tamîie şi otravă, voi. II, p. 58.]
1918 Moare pe front Laurenţiu Teodoreanu.
1919 Apare, la Iaşi, „însemnări literare", revistă la care debutează, cu
poezii, Păstorel, între colaboratori se numără G. Ibrăileanu, D. Botez, Ionel
Teodoreanu, H. Papadat-Bengescu, V. Voiculescu, Otilia Cazimir, Elena Farago,
Al. A. Philippide, B. Fundoianu, I. Pillat.
Este student la Drept.
1920 La l martie, reapare „Viaţa Românească", de care se leagă activitatea
literară a lui PĂSTOREL.
Proaspăt licenţiat în drept, este încadrat la Tribunalul din Turnu-Severin,
unde stă mai puţin de un an.
Pleacă la Cluj, chemat de Cezar Petrescu, acesta pregătind apariţia revistei
„Gândirea".
Scrie, împreună cu Adrian Maniu, feeria în versuri Rodia de aur (publicată
în „Viaţa românească", nr. 7, 8, 9/1920), care se va juca în stagiunea din acel an
pe scena Teatrului Naţional din Iaşi.
1921 Apare, la Cluj, „Gândirea", la care va colabora şi Al. O. TeodoreanuPăstorel.
1923 Participă la un lung turneu de şezători literare prin ţară (organizat
de revista „Gândirea" şi Societatea Scriitorilor Români), împreună cu Ion Agâr'
biceanu, Lucian Blaga, M. Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Aron Cotruş, Camil

Petrescu, Ion Minulescu, Cezar Petrescu, G. Topârceanu, Demostene . Botez, 'Ion
Pillat, Gib Mihăescu, Adrian Maniu, Mihai Codreanu, Ionel Teodoreanu, Emil
Isac.
1928 Debutează editorial cu volumul Hronicul Măscăriciului Vălătuc,
Bucureşti, Editura Cartea Românească, despre care G. Călinescu scria:
„Hroninicul Măscăriciului Vălătuc corespunde în limba română balzacienelor
Contes drolatiques, care pastişau pe Boccacio şi Rabelais într-un ton mai gras.
Sensul unor asemenea pastişe e savoarea, susţinută de o mare capacitate
de a face „joyeusetes". Povestitorul român tratează cazuri de stricăciune şi de
amabilă ticăloşie de la începutul secolului al XlX-lea, în limba mai veche a
cronicarilor. Fără ca imitarea lui Neculce să fie făcută în chip savant filologic,
contrafacerea e amabilă prin autenticitatea moldovenismului, în fond, nuvelele
sînt divagaţii în scopul de a se dovedi pe o cît mai largă întindere îndemînarea
verbală, nodul lor vital fiind de obicei un calambur enorm ori o vorbă
memorabilă. Dar în veselia, uneori extravagantă, şi în snobismul gastronomic şi
oenologic e şi o notă substanţial personală", {(în) Istoria literaturii române de
la origini pînă în prezent, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Minerva. 1982, p.
776.]
Teatrul Naţional din Bucureşti, sub direcţia lui Liviu Rebreanu, pune în
scenă feeria Rodia de aur.
Face parte din consiliul de direcţie al Teatrului Naţional din Iaşi, alături de
M. Sadoveanu, lorgu Iordan, Mihai Codreanu, D. Botez.
Apare volumul Strofe cu pelin de mai contra (pentru) lorga Nicolai.
(„Acest opuscul, fiind refuzat de toate editurile din ţară, a fost imprimat
mulţumită devotamentului unui grup de prieteni ai autorului", 9 mai, 1931 leat).
La Cartea Românească se editează Mici satisfacţii (schiţe şi nuvele
umoristice, cu un portret inedit de Şt. Dimitrescu), despre care Perpessicius
nota: „Amuzant jurnal de moravuri contemporane, iată cum am putea numi
ultimul volum de vervă umoristică al d-lui Al. O. Teodoreanu. Un jurnal în care
defilează profesorul universitar, profesorul secundar, mediul de şcoală, cel din
armată şi din garnizoanele de provincie, omul de club, omul juridic din noile
provincii — dar un jurnal în care negrul e numai de funingină şi chipurile

numai comice. (...) Schiţa umoristică a d-lui Al. O. Teodoreanu e lipsită de
răutatea, de acea causticitate acidă, proprie momentelor şi comediilor lui
Caragiale". [(în) Opere 5, Menţiuni critice, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p.
90]
1933 Apare volumul Un porc de cîine. La apariţie, acelaşi neobosit
comentator al actualităţii literare, Perpessicius, scrie: „Dl. Al. O. Teodoreanu
trece, şi cu bun cuvînt, drept unul dintre tinerii maeştri ai umorismului nostru.
Aceasta înseamnă că autorul Unui porc de cîine posedă arta transpunerilor de
rigoare, că fantezia şi verva sa răscumpără orice situaţii, chiar pe cele mai
îndrăzneţe, şi că niciodată un scriitor spiritual nu va fi un scriitor obscen", [(în)
Opere 6, Menţiuni critice, Bucureşti, Editura Minerva, 1973, p. 134]
1934 La Bucureşti, în Editura Naţionala Ciornei, apare Tămîie şi otravă,
volumul I.
O cronică comprehensivă scrie G. Călinescu la apariţia cărţii; „Prevăd
obiecţiunea acelora obişnuiţi să guste literatura pe categorii; cartea aceasta nu e
nici roman, nici critică, nici polemică propriu-zisă. Si, nefiind nici una din toate
astea, în chip hotărît, e ca şi cînd n-ar fi. Lectura dezminte severitatea opiniilor
dogmatice şi este acum rostul criticii să descopere originile plăcerii pe care o
asemenea citire ne-o dă. O carte, în care autorul ia d serie de atitudini ce sînt
reductibile la cîteva idei e o carte, în linii generale, de ideologie. Autorul aprobă
sau dezaprobă opere literare, aspecte sociale. Iată aci critica. Insă critica e
numai un punct de plecare pentru dezlănţuirea unor forţe afective favorabile sau
ostile. Tămîie şi otravă reprezintă prin urmare o colecţie de panegirice şi
pamflete, discutabile sub raportul adevărului, delectabile în măsura în care
sentimentul e adus la cea mai înaltă expresie. Aproape pretutindeni, se
dezlănţuie însă o jovialitate care dă o umilitate de ton diferitelor atitudini şi care
ne îndreptăţeşte să afirmăm că şi aici, ca şi în celelalte opere, Al. O. Teodoreanu
rămîne, în fond, un umorist. La temelia umorului stă întotdeauna o atitudine
critică. Şi . cum1 obiectul scontat îl formează viaţa socială,; umoristul este un
moralist. Moralist este Al; O. Teodoreanu, aşa precum moralişti sînt Topârceanu,
Damian Stănoiu, ori . dintre clasici Caragiale. Că-l supără falsa democraţie a
opiniei publice, amestecul factorului cazon în promovarea artelor plastice, starea
sanitară a românului, nelealitatea cutărui confrate scriitor sau impertinenţa

unor tineri de nouă generaţie, totul poate fi convertit în cîteva principii pozitive şi
ca atare educative. Ca la toţi umoriştii, intenţia morală cade pentru cititor la
fund şi active nu rămîn decît mijloacele de expresie şi elementele psihice afective.
Ceea ce formează din punct de vedere literar originalitatea umorului
păstorelian este repedea convertibilitate a sentimentelor, capacitatea de a trece
aproape subit, dar totuşi gradat, de la o limită la alta, semn al unui suflet
eminamente neprefăcut şi bun. Simpatia sau supărarea îl invadează în vreme ce
se luptă să dea cuvintelor o clocotire contrară, şi asta produce un mare efect de
sinceritate şi de artă. (...)
Umorul singur, înţeles ca atitudine critică, şi dezvăluirea unui anumit
mecanism sufletesc nu ne pot explica savoarea paginilor lui Păstorel Teodoreanu.
Nu atitudinea ne face să petrecem citind pe Moliere, ci acel abur îmbătător ce se
cheamă veselie (mai dens în farsă) ne face tolerabilă atitudinea. Această veselie
care nu se poate defini, care e un corp simplu, nerealizabil, absurd, spumegă în
cele mai bune pagini ale lui Păstorel. Exclamaţii, paranteze, calambururi sînt tot
atîtea izbucniri ale unei jovialităţi naturale din partea unui om care uită motivul
esenţial al polemicii pentru a petrece din toată inima cu jocul nevinovat al
cuvintelor. (...)
Veselie pură e parodierea cu atîta savoare arhaică, nu atît de origine
filologică, pe cît instruqtiv moldovenească, a cronicilor, îndeosebi acolo unde e
vorba de d. lorga, pentru care acest clocot de veselie nu e nicidecum jignitor.
Rara însuşire de a provoca veselia cu neaşteptata împerechere a vorbelor (tot atît
de rară ca şi aceea de a crea melodii originale) face din Păstorel Teodoreanu unul
din cei mai autentici continuatori ai spiritului caragialesc, într-un rîs mai gras,
rabelaisian.
Inteligent, cu un fond trainic de cultură clasică, afectiv şi impulsiv, cu un
simţ al limbii excepţional, ardent, jovial, conservator sincer şi înverşunat,
Păstorel Teodoreanu înfăţişează cea mai firească împăcare a naraţiunii satirice
galo-italice cu parfumul de vin vechi al cronicii moldoveneşti." [(în) „Adevărul
literar şi artistic", an XIII, seria a Il-a, nr. 723, 14 oct. 1934, p. 9]
Este angajat funcţionar la Editura Fundaţiilor Regale.
Al doilea volum din Tămîie şi otravă,
Despre Al. O. Teodoreanu şi creaţia sa, C. Ciopraga scria: „Inteligenţă

sclipitoare, boem sociabil, interlocutor rafinat, scriitorul avea o solidă cultură
literară, trecînd lesne de la clasicii latini la modernii francezi sau la valorile
autohtone. (...) Peste aproape întreaga proză a lui Al. O. Teodoreanu suflă o briză
de jovialitate, naratorul fiind nu numai un component al „lotului bachic" român
(cum îl definea Perpessicius), ci şi un caragialian moldovean, totdeauna cu
anecdota gata. (...)
Farmecul rostirii în Tămîie şi otravă ţine de diversitatea mozaicală a
procedeelor, încît medalionul, caricatura, pamfletul, alocuţiunea, scrisoarea
deschisă, catrenul epigramic, fabula, articolul de gazetă, amintirea pioasă şi
celelalte sugerează un tutti frutti plin de surprize." [(în) „Cronica", Iaşi, nr. 10—
11/1974.]

T

Pe banderola cărţii Bercu Leibovici, apărută în acest an, PĂSTOREL scrie:
„Refuz ca micul meu volum, / Pentru neghiobi şi gură-cască, / Pe banderolă să-l
rezum. / De vor să ştie ce-i şi cum, / Să facă bine să-l citească".
G. Călinescu fixează originalitatea creaţiei lui Păstorel în cronica ce i-o
dedică: „Această veselie, sau în termeni mai tehnici jovialitate, o are în cea mai
înaltă măsură Păstorel Teodoreanu. Rar găseşti la el mecanismul obişnuit al
comicului, adică rar ştim de ce rîdem şi totodată rar rîdem zgomotos.
Umorul lui Păstorel este schimbător ca mătasea, nestabil şi ascuns şi
lucrează asupra cititorului simpatetic. Nu e, cu alte cuvinte, un umor strict
obiectiv, trăind din viziunea oamenilor, ci un umor liric, care trăieşte din
reconstrucţia autorului ca om, cu ajutorul spaţiilor dintre rînduri. (...) Păstorel
Teodoreanu este azi singurul continuator al schiţei caragialeşti, pe care o
tratează cu atît mai mult merit cu cît iese cu totul din sfera de înrîurire a
marelui umorist", [(în) „Adevărul literar şi artistic", XIV, seria a Il-a, 751, 28 apr.
1935.)]
La Editura Cultura Naţională, volumul Vin şi apă, cu ilustraţii de Ion
Anestin.
Lui Al. O. Teodoreanu-Păstorel i se acordă premiul naţional pentru proză,
de către un juriu din care făceau parte Liviu Rebreanu, M. Sadoveanu,, Cezar
Petrescu, Victor Eftimiu.
în „Adevărul literar şi artistic" (nr. 861), G. Călinescu şi Al. A. Philippide
scriu despre laureaţi (poezie, proză, critică).

Volumul de poezie intitulat Caiet. Comentînd poezia, la o reeditare,
Alexandru

Paleologu

observa

pronunţate

trăsături

macedonskiene:

„Macedonskiene sînt şi aproape jumătate dacă nu mai mult din poemele strînse
în Caiet. Tot macedonskian este la Al. O. Teodoreanu un anumit donquijotism;
dar la poetul nopţilor era un donquijotism tragic, ca un blestem; Macedonski
asumase ridicolul pînă la sublim. Cine a citit bine romanul lui Cervantes ştie
însă că, într-un colţ discret al conştiinţei, Don Quijote îşi păstrase o detaşare
lucidă, amuzîndu-se pe propria lui socoteală şi pe a celor ce-l luau în rîs;
asemenea complicitate la propria deriziune o dată cu deriziunea lumii e una din
seducţiile de preţ ale inteligenţei lui Al. O. Teodoreanu." [(în) Spiritul şi litera,
Bucureşti, Editura Eminescu, 1970, p. 174].
1939 Este concentrat pe perioada războiului în Regimentul 24 artilerie,
care avea cartierul general în Roman.
1942 Apare ediţia a doua, revăzută şi mărită, din Bercu Leibovici.
1954 La 3 februarie, în timp ce mergea spre sediul
Tribunalului bucurestean, moare Ionel Teodoreanu, datorită unui infarct.
Moartea fratelui 1-a marcat puternic pe Păstorel.
1956 Se publică Peripeţiile bravului soldat Svejk de Jaroslav Hasek şi
Taras Bulba de N. V. Gogol, în "traducerea lui Al. O. Teodoreanu.
1957 Volumul Sonete de Mihai Codreanu este însoţit de o prefaţă scrisă de
Al. O. Teodoreanu.
1964 La Bucnresti, în dimineaţa zilei de 15 martie, s-a stins din viaţă cel
care a rămas nemuritorul
PĂSTOREL. „Moartea lui a fost exemplară. Pînă în clipa din urmă, fără nici
o iluzie, şi-a permis suprema eleganţă de a o întîmpina tot cu vorbe de spirit, dar
fără ostentaţie, lucid şi curtenitor, usurînd celor din jur, şi nu sieşi, durerea
despărţirii", scrie Alexandru Paleologu. [(în) Spiritul şi litera, Bucureşti, Editura
Eminescu, 1970, p. 179]
1965 Apar Istoria contemporană de Anatole France şi Nuvele de Prosper
Merimee, traduse de Al. O. Teodoreanu.
1972 Volumul selectiv Versuri (antologie şi fisă biobibliografică de Ilie Dan;
cuvînt înainte: D.'l. Suchianu; studiu introductiv: Ion Rotaru).
1989 Se reeditează Hronicul Măscăriciului Vălătuc (ediţie îngrijită,

prefaţă, note şi glosar de Titus Moraru).
în condiţii grafice şi artistice deosebite apare volumul Gastronomice
(ediţie îngrijită de Grigore Daminescu şi Valentin Borda; prezentare grafică şi
artistică, Done Stan; postfaţă de George Muntean), în postfaţă, George Muntean
îl integrează într-un context ilustru: ,-,De la Homer, Lucreţiu şi Horaţiu, l'a
Dante şi Rabelais, pînă la Cervantes, Goethe şi Tolstoi, ori la marii romancieri ai
secolului nostru, mîncarea şi băutura se constituie într-o pînză literară continuă
şi densă, în ale cărei fibre şi cute putem citi sufletul omenesc într-o perspectivă
adesea revelatoare."
Inter pocula (ediţie şi prefaţă de Titus Moraru).
Prima şi pînă acum unica monografie despre Al. O. Teodoreanu-Păstorel
este semnată de Mircea Handoca.
Apare volumul De re culinaria.
O amplă şi documentată carte, Pe urmele lui Al. O. TeodoreanuPăstorel, a publicat Mircea Handoca.
Hronicul Măscăriciului Vălătuc, lucrarea lui Al. O. Teodoreanu cea mai
des editată în perioada postbelică, apare la Editura Junimea (prefaţă Gheorghe
Hrimiuc).

PREDOSLOVIE
Volumul acesta deschide o serie, despre care n-aş putea spune cînd se va
termina. Am înţeles ca, în afară de îndeletnicirile beletristice, să adun, sub acest
titlu rezumativ şi franc, impresii despre oameni şi lucruri. Am în valizele mele
(ca şi chiriaşul grăbit al lui Topârceanu nu mă pot fixa), material pentru mai
multe volume din acestea, adică provizii masive din tămîie şi otravă, pe care ţin
să le consum pînă la epuizare. Dar atît tămîia entuziasmului cît şi otrava
indignării (nu urăsc penimeni, dar urăsc urîtul în sine, aşa cum iubesc
frumosul), nu vor înceta decît o dată cu fiinţa mea fizică. Aşa că, la finele
fiecăruia din aceste volume, cititorul trebuie să citească un va urma probabil.
Articolele pînă acum adunate nu conţin decît păreri dezbrăcate de orice
făţărnicie asupra cîtorva oameni şi a cîtorva aspecte de viaţă contemporană.

O dată aceste articole tipărite, în unul din volumele viitoare, purtînd
acelaşi titlu, voi deschide capitolul, desigur, mai interesant al amintirilor* cu
începere, probabil, de la al treilea volum, nu voi consemna decît fapte,
împrejurările mi-au îngăduit de multe ori în viaţă să mă aflu în puncte de
observaţie din care se vede bine. Şi am văzut.
Dacă n-ar fi să comunic contemporanilor decît cîteva aspecte inedite ale
războiului nostru, adică privind frontul, dosul frontului, vitejii, învîrtiţii, oamenii
politici etc. şi tot îmi închipui că această lungă serie de volume îşi va găsi o
justificare. Ştiu că mînia şi entuziasmul nu sînt cei mai buni sfetnici întru
căutarea adevărului, dar acel care nu-i încercat la tot pasul de aceste încordate
stări sufleteşti îl sfătuiesc, în interesul lui, să joace mai bine popiei, decît să
scrie cărţi. Polemistul care, punînd pana pe hîrtie, nu-i copleşit de sentimentul
covîrşitor că, cu vîrful ei, poate abate sorii şi planetele din mersul lor astral, nu
poate scrie altceva decît o gogomănie. Dar, dacă o dată semnătura pusă, nu-şi
dă seama că a tras un foc în aer, el, polemistul, e un gogoman.
Eu ştiu că trag în aer, dar 2gomotul acesta îmi place. Arta (a spus-o Wilde
şi eu îl cred) e inutilă.
AI. O. T.
CORTINA
— Banalităţi paradoxale —
I
Taina fericirii constă în a avea un ideal.
Durata ei e condiţionată de neîmplinirea lui.
II
Dascălii

începuturilor

noastre

cărturăreşti,

credincioşi

cronologiei

sacramentale, împărţeau istoria simetric, pe fiţuici rezumative. Epocile se
deosebeau categoric şi nu mai mult ca straturi de legume: lăptuci, arpagic,
spanac.
O linie cu creta pe tabelă despărţea vremea: în stînga ev mediu, în dreapta
ev modern. Ghilotina nu desparte altfel cap de trup, nici cuţitul feliile de
cantalup.
Lumea veche sfîrşeşte cu prima statuie pagină dărîmată de noua credinţă.

Exact în acelaşi moment apare o alta. Deces şi apariţie simultane. Pe ruinele
templului, catedrala gotică, peste noapte,
2*Schimb de năzuinţi ca de cărţi de vizită. Precis şi uşor de reţinut
(bucuria elevilor).
III
Profesorii noştri au rîs. Au făcut comparaţii şi mai bune şi mai proaste (în
felul celor din Cap. II), pentru că ei au aflat că, între momentele istorice, există
un „infinit de stări intermediare", imperceptibil. Ei ne spuneau: „domnilor (sau
chiar domnilor mei), cînd afirmăm că evul mediu începe la 1201, nu vrern să
înţelegem că el începe la 1201.
Aceasta este o simplă ficţiune, o convenţie impusă de metodă, pentru a
facilita reţinerea. Evul mediu exista mai înainte de această dată. Ca să ziceni
aşa, el se pregătea, şi, în momentul în care îi notăm apariţia — cifra e tiranică —
poate că o altă epocă începuse. Epoca istorică e asemeni stelei, din versul lui
Eminescu:
Era pe cînd nu s-a zărit
Azi o vedem şi nu e — ş. a. m. d.
IV
După aceştia timpul face un fel de repetiţie — pe ascuns — pentru a juca
un „rol nou".
Rolul nou e de obicei o încăierare sîngeroasă.
„Infinitul de stări intermediare" e literatură.
Istoria îl constată (cel mult), ia act, cum se zice, în pagini introductive.
Imixtiunea lui, în chiar cuprinsul ei, e în afară de subiect. Punctele cardinale ale
istoriei sînt marcate de „rolul nou". Lui i se rezervă paginile de cinste. „Infinitul
de stări intermediare" nu interesează decît ca interval între două „roluri nouă".
V
Mulţi

tăgăduiesc

valoarea

educativă

a

unei

astfel

de

învăţături.

Pomelnicului războinic i s-ar substitui cu folos o istorie a gîndirii. Ei socot o
împărţire istorică după cugetători şi poeţi cel puţin mai frumoasă.
învăţată aşa, istoria ar fi un cîntec trecut din tată-n fiu, din gură-n gură,
din generaţie în generaţie, un cîntec frumos.
Imn de slavă ar creşte de la primul om, stingîndu-se cu cel din urmă, imn

de slavă s-ar înălţa spre stele, inin de slavă ar rătăci prin haos, tîrziu, ca un
ecou al cîntecului planetei moarte.
VI
S-a remarcat că după o înfrîngere se cîntă mai bine. Totuşi, nimeni n-a
urmărit înfrîngeri. Dar, optimist, omul a conceput înfrîngerea iminentă şi chiar
necesară. Pentru comoditate a imaginat progresul, civilizaţia, ascensiuni
cromatice şi teoretice.
„Mai binele" şi „mai răul" nu s-au sfiit să alterneze capricios. După un
„scop nou", urmărit şi atins, n-a urmat totdeauna „mai bine", împlinirea a dat
loc cel puţin la nebunie şi cel mult la blazare.
22
AL. O. TEODOREANU
VII
Aceste reflexii, oarecum nepermise, le făceam răsfoind un volum de versuri
patriotice.
Hîrtia a scîrţîit sub peniţa bardului ca o placă de gramofon.
Premierea volumului e semnificativă: gramofonul place.
VIII
Cîntecul victoriei? Imnul eroilor?
Eroii nu-l aud.
Victoria e teritorială, străină sufletului, e a pămîntului mai gras. Drumul
la noile hotare duce printre cruci ce veghează „morţi pentru patrie".
IX
Singurul cîntec sincer de triumf e al cocoşului., cînd cheamă soarele.
Dar cocoşul e naiv. Naivitatea şi lipsa de memorie i-au hărăzit un ideal cu
repetiţie.
X;'
Idealiştii de după război sînt cocoşi.
XI
„Infinitul de stări intermediare" comenteze-1 profesorii. Noi am asistat la o
schimbare bruscă. Pe

TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ 23
fiţuica noastră rezumativă însemnăm cu roşu: anul 1916, luna august,
ziua 16-a, ora 12 p.m.
XII
Mobilizarea ne-a găsit la operetă. Comandantul pieţei venit s-o anunţe,
emoţionat de însemnătatea evenimentului, a îngăimat zăpăcit: „Starea de asediu
e declarată, mobilizarea a sunat pentru această
scenă".
Nu greşea.
XIII
Cortina se lăsa pe-o lume pentru ca, instantaneu, s-o despartă de alta.
XIV
Actorii au pornit cu săbii de lemn la lupta cea adevărată. Au pornit voioşi,
pentru că întîmplarea trebuia să sfîrşească o tristă piesă prea lungă.
XV
Nu s-au întors decît mutilaţi şi istoviţi, în schimbul mîinilor şi picioarelor li
s-au dat prea frumoase decoraţii. Publicul i-a aplaudat.
Piesa se jucase bine.
XVI
Lumea s-a obişnuit cu ei. Se pregătea o nouă piesă. Chiar pentru teatru
sînt preferabili oamenii valizi.
24
AL. O. TEODOREANU
Actorii au aflat însă din ziare că sînt eroi. Un comunicat oficial — ultimul
— Ie aducea la cunoştinţă că şi-au atins Idealul.
XVII
Idealul nu-l vedeau.
Vedeau în schimb în jurul lor oameni roind buimaci ca muştele ce-şi
îndreaptă zborul spre azur şi se lovesc idiot de sticlă.
XIX
Ficţiunea încetase.
XX

Şi-au dat seama că omenirea caută alt Ideal.
Ei şi-l atinseseră: nu mai aveau ce urmări.
Au încercat să ridice cortina operetei, dar nu mai funcţiona. S-au
strecurat cum au putut în dosul ei, resemnîndu-se să privească viaţa prin gaura
din pînză. Cînd după atîtea jertfe găseşti atît de puţin înainte, e cuminte să te
întorci liniştit înapoi.
XXI
Au încercat să joace din nou opereta, dar costumele erau decolorate, vocile
lor sunau straniu.
Zgomotul celorlalţi, de-afară, îi acoperea, covîrşitor. Glasul lor îi irita.
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
25
Căutau ficţiunea.
XXII
XXIII
Am asistat, demult, la prima întrunire a conservatorilor-democraţi. Pe
vremea ceia, în Iaşi, era mare lipsă de apă. Un orator spunea:
„Domnilor, cu ce v-aţi ales de pe urma lungii guvernări liberale? Atît, că pe
timpul ei, a vrut Dumnezeu să fie cramele pline de vin.
Ei bine, noi vă aducem apa".
Inevitabilul cetăţean turmentat remarcă:
„Dar era mai bine înainte".
XXIV
Trăim din amintiri, cum fumăm mucuri de ţigări cînd isprăvim tutunul.

UN PARVENIT AL TIPARULUI: F. ADERCA
Cu prilejul piesei „Sburătorul" Act. I* Viaţa Românească.
Domnul poet F. Aderca a scris o piesă. E loc să ne întrebăm: de ce? Primul
act e tipărit în numărul de mai al Vieţii Româneşti. Plutonul respinşilor s-ar
părea că are dreptul să scoată capul din marele coş al redacţiei şi trăgînd de
pantaloni pe domnul Ibrăileanu, să-l interpeleze în cor: Atunci de ce nu ne

publici şi pe noi? Interpelarea nu ne-ar părea justificată. Mărturisim. Spre
cinstea lui Aderca.
Adică nu tocmai, în fine cum vreţi. Ş~apoi, e mai bine să nu vorbim de
stafii. Renunţăm. Inimicii Vieţii Româneşti vor arăta titlul piesei pe copertă, cu
degetul, fără argumente: vedeţi? Şi vor rîde.
Asta n-o putem tolera. Pentru noi, noţiunile Viaţa Românească şi G.
Ibrăileanu sunt inseparabil cumulate. Oricît ar spune domnul Ibrăileanu că
piesa i-a plăcut, ne permitem să credem că nu. E desigur
* Notă: în urmă piesa a apărut întreagă, dar n-am citit-o.
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ 27
o delicateţă de părinte bine crescut, care nu vrea să-şi mustre copilul în
faţa musafirilor. Am putea chiar jura că dacă ar exista vreun mijloc prin care
cineva să devie invizibil şi dacă în această stare 1-ar urmări ca umbra e cu
neputinţă să-l surprindă pe domnul Ibrăileanu desfătîndu-se cu lecturi din
Aderca. Pe cît ştim, în liniştea cabinetului său de lucru d-sa are preferinţe, cum
ar zice d-l Dragomirescu, anti-naţionale. Pe ascuns, d-sa citeşte pe Tolstoi,
Turgheniev, Anatole France şi-n dauna literaturii noastre se delectează. Nu ne
îndoim de asemeni că d-sa se îndoieşte de calitatea multor producţii pe care le
publică. Chiar de ale domnului Aderca. Mai ales de ale domnului Aderca.
îndoiala e un privilegiu al minţilor alese şi-i pleonasm să afirmi că domnul
Ibrăileanu e una. Dar pentru un director de revistă numai relativul e absolut.
(Situaţie penibilă şi anterioară lui Einstein). între prost şi foarte prost alegi
prostul. N-ai încotro. O revistă bună reprezintă maximum-ul de bun ce i se
înfăţişează la un moment dat. Alegerea nu poate depăşi limita. Să se fi golit
masa încărcată a Vieţii Româneşti? Nu cred. Să se fi umplut coşul pînă la
înălţimea mesei? Posibil. Să fi avut hazardul un capriciu stabilind o ierarhie în
straturile marelui coş? De ce nu? Să se fi nimerit manuscrisul d-lui Aderca la
suprafaţă, în proximitatea mesei, mai la îndemînă Mister. Ştim de pe altă parte
că piesa d-lui Aderca a fost primită cu elogii de comitetul de lectură al Teatrului
Naţional din Bucureşti. Pentru acei ce cunosc compoziţia şi activitatea acestui co
28
AL. O, TEODORKANU

mitet înseamnă că piesa e proastă*. Domnul ^ leanu însă nu o putea
respinge pentru aceasta. Dar nu o putea nici publica pentru a dovedi că nu. uti^ lizează criteriile consacrate. Paradoxul e prea ieftin pentru un spirit ca al
domniei sale. De altfel i s-a întîmplat comitetului de lectură din Bucureşti-să
primească şi piese bune (fără elogii însă, cu stăruinţi sau din eroare).
Dacă domnul poet Aderca s-ar fi mărginit cu elogiile menţionatului comitet
şi dacă şi-ar fi publicat al său Sburător în acela al d-lui Lovinescu* sau
Tiribomba, (tot una), îl asigurăm că nu ne-am fi ocupat nici de d-sa, nici de
piesă. Acolo ar fi fosila locul ei.
în Viaţa Românească însă, uimeşte tot atît cît ar uimi pe-un păsărar,
apariţia în plasă a unui mistreţ, în copaci, printre păsări. Nici domnul Aderca
nici scrisul d-sale nu pot fi ai Vieţii Româneşti.
Nici nu trebuie. Apariţia acestui pseudonim în aceasta revistă nu ne poate
fi indiferentă.
Copil, în Viaţa Românească, am învăţat a preţui scrisul fruntaşilor
literaturii noastre.
Adolescent, cu Viaţa Românească petreceam cele mai frumoase ceasuri ale
vacanţelor.
Astăzi, în Viaţa Românească am urmărit desăvîrsindu-se cele mai de
seamă talente ale acestei vremi: Topîrceanu, Demostene Botez, Philippide, Lucia
Mantu. Şi pentru a spune tot, Viaţa Românească ne-a călăuzit cu indulgenţă şi
simpatie pri* Pe vremea cînd s-a scris acestea, d-l profesor M. Dragoniirescu era
factotum în comitet.
** Sburătorul, revistă săptămînală, soasă din ambiţie şi moartă de
inaniţie.
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ 29
mii paşi nesiguri pe poleiul primejdios al publicis-' ticii.
îi păstrăm respect şi recunoştinţă.
De aceea vom căuta să dăm o explicaţie f aptului Aderca.
Numele d-lui Aderca pe coperta Vieţii Româneşti ne aminteşte o altă
întîmplare.
într-un tîrg liniştit din nordul Moldovei trăia un tînăr vlăstar al unei vechi

familii boiereşti, băiat inteligent, şi instruit dar stăpînit de patima cărţilor, îşi
pierduse toată averea într-un club din Bucureşti şi se retrăsese iar în casa
părintească,, unde trăia modest şi retras. Veni războiul. Trecu.
S-au răsturnat valori şi situaţii, s-au îmbogăţit unii, au sărăcit alţii, în fine
prefacere: altă lume. Moştenind o rudă foarte bogată, tînărul plecă la Bucureşti.
Nu mai intrase în club de cîţiva ani. Mulţi din prietenii de altă dată lipseau, în
locul lor, figuri necunoscute. Se simţea străin. Se apropia de masa de baccara.
Aruncînd un bilet de-o mie pe primul tablou anunţă: 500 de lei în bilet. Pierdu.
Crupierul întîrzia cu restul, îi atrase atenţia: „N-aveţi de cit 500 de lei în
bilet". Crupierul îi servi restul. Dar bancherul, un nou venit, i se adresă c-un aer
vădit nemulţumit: „Altădată vă rog, anunţaţi mai tare". Bătrfnii membri au
înlemnit. Tînărul care lăsase o avere pe masa aceasta ştiind să pară că asta îl
distrează foarte mult, era o fire susceptibilă şi violentă. Se făcu tăcere.
Bancherul îşi dădu seamă prea tîrziu de nesocotinţa lui. Păli. Dar, spre uimirea
tuturor, tînărul nu se supără de loc.
Se mulţumi să remarce cu oarecare tristeţe în glas: „Domnule, a trebuit să
vie războiul ca să
30
AL. O. TEODOREANU
ajungi dumneata să joci la o masă cu mine". Apoi plecă şi jocul reîncepu
ca şi cum nimica nu s-ar fi întîmplat.
„A trebuit să vie războiul ca d-ta să joci la masă cu mine".
Dacă tînărul acesta, în ultimii şase ani ar fi trăit în alt continent sau ar fi
dormit, lucrurile s-ar fi petrecut altfel, întors, sau trezit deodată, dacă ar fi zărit
bancherul prin sala de joc, i-ar fi cerut poate o dulceaţă şi-n gîndul lui 1-ar fi
plîns sincer că din băcan cinstit a ajuns chelner. Dar dacă 1-ar fi găsit aşa cum
1-a găsit la masa de baccara şi dacă cineva i-ar fi spus că e membru în club ca
şi el, 1-ar fi lovit desigur apoplexia. Da, a trebuit să vie războiul ca d-l Aderca să
„schimbe idei" cu d-l Ibrăileanu. A trebuit să vie războiul ca d-l Aderca să scrie la
Viaţa Românească. A trebuit să vie războiul ca acolo unde eram deprinşi să
vedem Caragiale, Hogaş, Anghel şi losif, Coşbuc, Sadoveanu, Arghezi, Goga,
Brătescu-Voineşti, Galaction să se aşeze d-l Aderca. A trebuit să vie războiul ca

pagini ca acele ce cuprind piesa d-sale Sburătorul să-şi găsească loc în revistă.
Se pare că şi arsenicul luat progresiv nu mai ucide nici chiar în cantităţi
foarte mari.
Cu d-l F. Aderca ne-am deprins cu-ncetul, e drept. Nimeni n-a fost lovit de
apoplexie. La Teatrul Naţional repetăm, nu ne surprinde. Scena aceasta reclamă
chiar imperios Aderci, ca elemente de tranziţie, spre mai bine. în Viaţa
Românească, Sburătorul e totuşi o supra-dozare.
A trebuit să vie războiul.
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ 31
Din piesa d-lui Aderca n-am citit decît un act — şi ni-i destul, într-un act
prim se pregăteşte de obicei o acţiune. Nu vom vorbi de ea, pentru că nu există.
Căutînd-o însă ne-am amintit de o călătorie la Huşi. Pentru a intra în acest tîrg
pitoresc trenul miniatură care face trajectul trebuie să se strecoare prin o serie
de coline aşa că Huşul apare cînd la dreapta, cînd la stînga. Faptul acesta
înveselise nespus cîţiva călători cheflii. Turnîndu-şi vin îi auzeai în cor: Iaca
Huşul!, pentru ca după puţin, unul care se cam întrecuse să remarce
melancolic: Nuuui.
Iar cînd Huşul apărea de cealaltă parte a vagonului toţi se înveseleau din
nou semnalîndu-l sgomotos: Uite Huşul dom' le (şi rîdeau). Şi tot aşa cu Iaca
Huşul, nu e Huşul, uite Huşul, am ajuns la Huşi.
Dar Huşul există. Mai la dreapta, mai la stînga, la urma urmei tot îl
găseşti. Nu putem spune acelaşi lucru despre piesa (adică actul) d-lui Aderca.
Piesa e lipsită cu desăvîrşire de conflict. Nu-i nimic. Mai ales la lectură, ce are a
face! în formă dialogată s-au spus şi se pot spune lucruri atît de interesante.
Nici Cometa lui Anghel şi losif nu prea are conflict.
Dar are versuri. Multe din piesele lui Sacha Guitry nu au conflict. Dar au
spirit. Ultimile piese ale lui Fr. de Curei nu au conflict. Dar au gînduri. Ce are
piesa d-lui Aderca? Are mai întîi un sub-titlu. Comedie contrară. Contrară cui?
Genului dramatic? talentului? modestiei? De acord. Pe urmă trei persoane: El —
Ea — Soţul — Servitoarea (servitoarea e bine găsit). Singurul pasaj bun din
piesă aparţine lui Eminescu, dar d-l Aderca îl aşează în dosul cortinei, în adevăr,
d-sa pretinde ca înainte

32
AL. O. TEODOREANU
de ridicarea ei să se audă o voce de fată care „să rostească limpede" :
„Sburător cu negre plete Vin la noapte de mă fură."
Pe urmă începe dezastrul. Pretext: Ea se desparte de musafiri şi-şi
aşteaptă soţul. Apare el (adică în metafora d-lui Aderca Sburătorul), mascat şi în
frac şi o ameninţă întîi cu revolverul, pe urmă cu conversaţia. De-aci încolo el o
plictiseşte pe ea şi amîndoi cititorul. Plictiseala se menţine şi pe alocuri creşte
chiar. Genul nu e nou. Se numeşte genul plicticos.
Pentru că piesa, nefiind piesă, să rămîie totuşi o bună literatură,
conversaţia între cei doi ar fi trebuit să intereseze prin ceva. Ar fi fost bine chiar
ca ea să fie strălucită. Pe-un mozaic spiritual pe care paşii de căprioară ar cădea
prea greu, F.
Aderca tropăieşte însă ca o ordonanţă care aduce ofiţerului sufertaşul cu
tocană şi cighir. E pretenţios şi vulgar, atît. Foarte vulgar, greţos chiar, scîrbos. în
situaţia în care şi-a pus el personajele dramei, cîte nu se puteau spune! Octave
Mirbeau, de pildă ar fi fost vehement, tăios, crud. Anatole France ironic, bonom,
seducător. Jules Renard ar fi pus observaţie, fineţă, duioşie, Oscar Wilde ar fi
fost elegant, paradoxal, sclipitor. Courteline ar fi fost hilaritant pînă la lacrimi. F.
Aderca însă rămîne tot F. Aderca. Şi nu se mulţumeşte să rămînă F. Aderca. Ni
se prezintă în felurite feluri.
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ 33
Iată:
Spiritual. Citez: EA (crezînd că el vine să fure).
Te înţeleg domnul meu, te înţeleg foarte bine.
Cred Că am ghicit. Numai că n-ar fi stricat să-mi spui totul de la început.
Ştiu, cu toţii sîntem supuşi viciilor. Unul bea, altul e jucător de cărţi ... O, nu
vreau să spun că dumneata eşti cartofor (aluzie fină), dar aşa, prin familii, cu ce
vrei să-şi omoare timpul oamenii bine crescuţi? Jucînd popiei? La pocker se

pierd mulţi bani. Ai pierdut şi dumneata, ai avut ghinion. N-ai noroc la cărţi.
EL
, Nu. Am noroc la femei — (Ha! ha!) EA ... ,' ,
Sînt sigură că cunoşti pe bărbatul meu, ştii, (acest ştii ne-a sedus)
preşedintele secţiei a II-a de la Casaţie. Ţi-o fi refuzat vreodată cu bani şi acuma,
spiritual cum eşti ai vrut să-i joci o farsă — (Ha! ha!). Minunată farsă. El însă nu
e acasă.
EL
Se vede.
Ironic. Femeia aceasta, cu toată teroarea şi dezgustul pe care trebuie să i le
inspire un om care a venit s-o prade, şi care îi afirmă că are succes la femei
(femeile sînt totdeauna rău impresionate de acest gen de fatuitate), nu mai
departe decît în replicile imediat următoare îşi rîde (aici spiritul continuă dar se
adaugă ironia), de bărbatul ei, faţă de acest om.
EA
Ce vrei să facă acasă? (bărbatul ei). E şi el om
3 — Tămîie şi otravă
34
AL. O. TEODOREANU
cult. Nu joacă popice. (Ha! ha!)*. Preferă chemin de fer (ha! ha! ha!). De
altfel trebuie să pice (vai!) şi el.
EL
Pică ceva mai tîrziu. Deocamdată picai eu (Ha! ha! ha!).
EA
Ar fi venit el de mult acasă, dar e în cîştig probabil şi nu vrea să se ridice
de la masă. E om de onoare. Nu vrea să părăsească jocul pînă nu-i curăţă (aici
ironia culminează) pe toţi.
Distins (pur şi simplu).
EL
Scumpă doamnă ai imaginaţie. Ceea ce înseamnă că deşi eşti măritată...
(Adică tot te gîndeşti la amant, citeşte Sburător).
După subtitlul „deşi eşti măritată", F. Aderca pune puncte, puncte.

Cititorul trebuie să ia aminte ca în replica aceasta aşa numitele printre rînduri
încep de la puncte şi se cuprind în ele.
Distins (şi în acelaşi timp pervers).
EL (ceremonios — asta-i culmea).
O cît e de frumos! Cît e de necesar pentru o inimă feciorelnică de soţie
virtuoasă. E alcoolul omului care nu bea; havana bolnavului de piept; viciul
copilului care doarme cu mă-sa; da, sburătorul femeii măritate.
Sau: EA
De unde ştii că madam lonescu e nedespărţită de madam Popescu!
* Parantezele îmi aparţin. Ele traduc perfect starea mea sufletească în faţa
textului.
TĂMlIE ŞI OTRAVA 35
EL
Dar e atît de uşor de ghicit cînd doamna lonescu trăieşte cu domnul
Popescu, iar doamna Popescu trăieşte cu domnul lonescu.
Adică:
De sorte que Monsieur Mouton
Faisait avec Madame Boudin,
Juste ce que Monsieur Boudin
Faisait avec Madame Mouton.
Acest cuplet se cîntă la Paris în teatrele de varietăţi. Dar aceasta, acolo, nu
se numeşte literatură.
FMosof (şi poet: poet filosofic sau vice-versa) EL
Continuă te rog toaleta. Lacrimile fără toaletă n-au nici un efect. Femeia
sărmană care plînge la poarta bogatului, legănîndu-şi la sînul supt un copil
mort, dar e o privelişte firească. Ciudat ar fi dacă nenorocita ar cînta şi-ar ţopăi.
Pe cîtă vreme o damă care stă în lojă la teatru şi, emoţionată, simte că dă
drumul prin ochii ei de azur la două lacrimi mici (celelalte sînt mari) —, dar
spectacolul acesta e inhuman!
în Caragiale, cuvîntul damă, e întrebuinţat într-un sens, vorba domnului
Aderca, contrar, adică hazliu: „Pentru ce insulţi dame mişelule? (Noaptea
Furtunoasă).

Dar după această replică de cîrnăţar, cititorul dacă nu e dezgustat
suficient ca să abandoneze lectura, constată cu uimire că femeia întinde braţele
ca să-i spuie: te iubesc!
Nu mai insist.
36
AL. O. TEODORMNU
Am văzut şi citit în viaţa noastră multe piese bune. Am citit şi piese
proaste. Şi mediocre. De tot felul. Dar, putem declara pe cuvînt de onoare că aşa
ceva n-am mai văzut. Imaginîndu-ni-l pe d-1 Aderca dublat în El şi Ea, sîntem
de părere că el nu trebuie scos de pe scenă decît cu poliţia, de-un gardist energic
care să-l înşface de guler şi să-l ia „din scurt": ce cauţi aicea domnule? de undeai furat hainele? pe unde ai intrat? Hai la secţie!. (Hai la secţie e în stilul piesei).
Socotim că nu e (afară de umanitarişti) om pe lume faţă de care să nu
existe o femeie care să-1 poată determina să facă orice, în genunchi, cu fruntea
prosternată, în ţărînă, acestei adorabile necunoscute ne adresăm pentru a o
implora:
Doamnă,
Căutaţi un moment prielnic pentru a smulge lui F. Aderca jurămîntul că
nu va mai scrie piese. Priveghiaţi apoi să-l respecte. Dacă-l iubiţi, gîndiţi-vă că e
în interesul lui. Dacă nu-l iubiţi, faceţi-o pentru umanitate. Veţi bine merita,
Doamnă, de la tot ce e om de gust şi artist în această blagoslovita tară. La,
statuie de metal nepieritor veţi avea dreptul Doamnă şi statuie în. metal
nepieritor vi se va înălţa. Cea dintîi piatră a soclului ce va să sprijine chipul dvoastră, de aci înainte sortit să arate veacurilor mîntuirea celei mai încercate
generaţii, de un scandalos publicist, o va pune, spre vecinică a voastră slavă,
acela ce mai dinainte se măguleşte a fi al vostru şi prea plecat serv. .

:

F. ADERCA ŞI „MERELE PARADISULUI"
Maliţiozitatea peninsulară a scornit, pe seama piemontezilor, această
evidentă calomnie:
Un piemontez vroia să fure din grădina vecinului un papagal care părea

adormit, pe-un ram ,de portocal. S-a apropiat tiptil de pasăre şi-a pus mîna pe
ea. La primul contact, papagalul, foarte bine dresat, se răsti: „idiotule!"
Impresionat de această apostrofă neaşteptată, piemontezul se dădu eîţiva paşi,
înapoi, descoperindu-se:
— „Scuză-mă, te rog, signore, eu credeam că eşti o pasăre . . .
Am evocat această cunoscută anecdotă, nu pentru că profilul lui F.
Aderca, decupat în carton presat sau în talpă de papuc, aduce aidoma cu
profilul exoticei zburătoare, nici pentru că a colaborat cîndva la „Bilete de
papagal": m-am gîndit la cugetarea lui. în adevăr, piemontezul din fabulă ia
pasărea drept om. în urma unui proces intelectual analog, F. Aderca, inversînd
situaţiile, ia omul drept pasăre. Dar, în anecdota;cu piemonte
38
AL. O. TEODOREANU
zul, italienii mint. în cazul lui F. Aderca eu spun drept.
în numărul din 11 Mai 1930 al „Adevărului literar", F. Aderca semnează un
articol intitulat „Pasărea cu două limbi".
Pasărea e Andre Gide. Piemontezul, F. Aderca.
Acest ingenios limbaj metaforic i-a fost inspirat (dacă asta se poate numi
inspiraţie), lui F. Aderca, de faptul că Andre Gide a completat el însuşi în
nemţeşte, traducerea în limba germană a cunoscutelor: „Nourritures terrestres".
Trecute prin alambicul cerebral al confratelui de la Dîmboviţa, gîndurile
subtilului francez devin „Nourritures terre ă terre". Dar, să nu anticipăm, —
procedînd mai bine, ca de obicei, metodic.
Că o tălmăcire nemţească a lui Gide 1-a exaltat pe F. Aderca pînă la delir
şi histerie, înţeleg.
Ştiam că F. Aderca e un, ca să zic aşa, intelectual, — dublat de un
incorigibil poligraf; şi nu mă tăia capul, unde să-l caut. Mă lămurisem de mult
că limba română prezintă pentru el serioase şi explicabile dificultăţi. Aşa
bunăoară, îmi amintesc foarte bine că, într-un al său articol, F. Aderca sileşte un
ţăran român să zică îla (cu î, din i), în loc de ăla.
Dacă şi în în loc de aia, F. Aderca socoate că ţăranul român zice, fără să se
înece, îia, nu ştiu.
Mi-e destul atît. Cred că nici pentru opinia publică franceză, dacă ai

imprima (presupunînd că ai găsi unde), o frază ca aceasta:
„Le litterature frangais est plein de mechantes litterateurs".
nu mai e de adăugit nimic.
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ 39
La

lumina

acestei

constatări

liminare,

examinăm

conţinutul

compartimentului literar, din cutiuţa craniană a lui F. Aderca.
Andr<§ Gide, scrie editorului său din Berlin:
„Nu mi-e teamă să afirm că versiunea germană, aşa cum se prezintă
(sublinierile sînt ale mele), mă mulţumeşte pe alocuri, mai mult decît textul
francez, în asemenea măsură că aş ruga pe traducătorul englez să se folosească
mai curfnd de textul german".
Bun. Dar, din această afirmaţie F. Aderca se grăbeşte să bată monedă,
susţinîrtd morţiş că traducerea germană, prin intervenţia lui Gide însuşi, întrece
originalul.
Şi asta-i o prostie. Argument:
Mai întîi, ştiut este, că englezii traduc mai uşor din nemţeşte, decît din
franţuzeşte (şi asta trebuia s-o ştie F. Aderca).
Apoi declaraţia lui Gide că traducerea întrece originalul (şi asta înainte de
intervenţia lui), e o formulă curentă de politeţe între autor şi traducător (asta nu
pretind s-o fi ştiut F. Aderca).
întru sprijinul şubredei lui gogomănii, F. Aderca reproduce din textul
german, corectat şi adăugit de Gide tălmăcind în urmă, cum ştie el, pe
româneşte. Neamţul zice (citez):
„Du hast nicht von dem Apfel gesprochen"
Gide adaugă:
„Doch gestehe ich geme, daMs Paradis-ăpfel, mehr das Auge laben, als den
Gaumen reizen".
40
AL. O. TEODOREANU
Şi Aderca traduce!

„Deşi trebuie să mărturisesc că merele Paradisului, mai savuroase sîrit
vederii ochiului (ochiului e de prisos), decît plăcute ceriului gurii".
,ii, Mărturisesc că nu ştiu nemţeşte, dar sensul acestei fraze mi s-a părut
ciudat şi oarecum suspect. De ce să nu fie bune de mîncat merele Paradisului?
Să fi scris oare Gide întocmai?
M-am gîndit la legenda biblică. După cîte îmi amintesc şi Eva şi Adam,
dînd de gustul fructului oprit, 1-au găsit savuros şi mult delectabil. Dovada că,
izgoniţi din Paradis, a purces Adam-Tatăl la o grabnică şi îndelungată repeţire,
mulţumită căreia s-a populat această lume. Dacă mărul acela legendar n-ar fi
fost bun, nici .F. Aderca nu-l traducea astăzi pe Gide, nici eu nu-l mai
comentam. Referindu-mă la mine, trebuie să recunosc că m-am înfruptat şi eu
(ca omul), din acel măr, — şi foarte mi-a plăcut. Cred că lui F. Aderca însuşi
(sper pentru el), nu-i displace. Pe de altă parte, ştiam că această simbolică
poamă nu devine acră, decît atunci cînd nu mai ai dinţi să muşti din ea.
Atunci, de ce să fi scris Andre Gide, că merele Paradisului sînt mai plăcute
vederii? Să-şi fi strepezit el dinţii? Pentru ca are 60 de ani? Nu cred! Asemenea
glume sînt mai mult în genul lui F. Aderca.
Pe cînd îmi puneam, enervat, aceste sîcîitoare întrebări, un bun amic,
colaborator şi el la „Adevărul Literar", profesor distins şi om de duh, întră în
TĂMÎIE SI OTRAVA
41
cofetăria în care mă aflam, luînd loc la masa mea.
Zărind revista începu să rîdă semnificativ.
— Ai citit articolul lui Aderca?
— „Da", — zic. „Fanfaron şi obraznic, nu-i aşa?"
— „Lasă asta", — zice, — „n-ai observat cum traduce el ,,Paradiss-ăpfel?"
Respiraţia mi se tăiase. Atinsese punctul dureros.
— „Nu", — mint eu, — ,,n-am citit decît textul german".
— N-ai observat că traduce Paradiss-ăpfel cu merele Paradisului?
— „Dar, ce înseamnă?" — întreb eu pocăit.
— Pătlăgele, domnule, nu merele Paradisului!... Pătlăgele roşii".
Totuşi, F. Aderca îşi termină articolul:

,,în româneşte, în anul de graţie; 1930, nu există încă nici o traducere din
Andre Gide, cu excepţia unei singure pagini (ia lasă!), care a apărut în 1929 în
„Bilete de papagal", fapt lipsit cu totul de merit (je te crois, mon vieux!), întrucît
se datoreşte subsemnatului (ce modestie, — nu?).
Nu mă mir că F. Aderea nu s-a gîndit că, în România, acei care nu-l pot
citi pe Gide în origi-* nai nu sînt pregătiţi să-l citească nici în traduceri, mai ales
ca în cea de mai sus. Se putea gîndi însă F. Aderca (în interesul lui) că, oricît de
polyglotă toată pasărea pe limba ei piere. '
Sau poate 1-a încurajat gîndul modest că nu poţi pieri într-b limbă în care
n-ai existat niciodată? cî
POETUL SUEDO-MUPLOR: CAMIL BALTAZAR
Flaute de mătasă, Editura Ancora.
E totuşi un (dacă vreţi) poet melodic. Mai modest ca Horaţiu, el nu aspiră
să-şi dureze din ale sale (să zicem) versuri, monument „aere perennius".
El cîntă din flaut de mătasă, după cum probabil îşi suflă nasul în batistă
de abanos. Volumul e de-abia un volumaş; mai degrabă o broşură: o broşurică,
în paginile lui (sau ei), găsim versuri mici, mici de tot, sau chiar de loc.
Versurile înserate înăuntru încap bine pe-o pagină de revistă, lăsînd loc
suficient pentru desene explicative. O copertă galbenă ca învelişul cutiilor de
chibrituri suedeze sau ca îngheţata de vanilie.
La sud-est, un dreptunghi tras cu negru şi în chip de inscripţie tombală
(era preferabil pe latineşte): „flaute de mătasă, de camil baltazar". Camil Baltazar
e scris cu literă mică, parcă ar mai fi fost nevoie să se sublinieze că substantivul
e comun. S-ar putea forma un verb nou: a baltazariza=a o lăsa baltă, ceea ce şi
face autorul în zece pagini, cu de
TAMÎIE ŞI OTRAVĂ 43
plin succes. Aceste pagini, incontestabil infinit superioare celoralte, sînt
nescrise, în mijlocul unui dreptunghi ceva mai mare ca cel de pe copertă şi de
data asta vişiniu, ca o vipuşcă de curs superior de la şcolile comerciale, o
floricică mititică, de un minunat efect grafic. Nu se specifică nicăieri dacă
execuţia floricicăi aparţine tot domnului camil baltazar (ideea e cu siguranţă a
domniei sale). Nicăieri versul lui Vigny: „seul le silence est grand, tout le reste est

faiblesse" nu şi-a găsit o aplicaţie mai practică. Aceste zece pagini, au fără
îndoială, semnificaţia lor. Ele ar putea reprezenta timpul necesar pregătirii
cititorului sau, ca să ne slujim de stilul metaforic al autorului, acordării
flautului. Cititorul superficial va obiecta că un flaut de mătase nu are nevoie de
acordare. Dar cine ne poate asigura că domnul camil baltazar nu-l curăţă cu
peria de dinţi îmbibată în cea mai pură esenţă de terebentină?
Oricum, aceste zece pagini imaculate dovedesc ezitare (şi asta e bine),
modestie (asta e şi mai bine), ba chiar un început de autocritică (şi asta e
aproape admirabil).
Tenorul invitat să cînte într-un salon îşi şterge fruntea cu batista, zice că-i
răguşit şi în orice caz tuşeşte. Nu va nega nimeni că e cu neputinţă să realizezi
acestea pe hîrtie. La pagina 11 însă autorul se decide, scriind negru pe galben:
„Taci lin" Invitaţia la tăcere revine obsedantă, dar fără
44
AL. O. TEODOREANU
multe versiuni şi în alte bucăţi (nici una nu are titlu special: „flaute de
mătase" spune tot):
„Taci molcom"
Pe urmă iar:
„Taci lin"
Apoi din nou:
„Taci molcom"
Cunoaştem şi alte variante ale imperativului acestui verb: taci mîlc, taci
chitic, taci peşte, etc.
E drept că hotărîrea autorului se dovedeşte timidă la pag. 11. De abia
nouă versuri. Total: 28 de cuvinte. Cu 7 sonuri Wagner a scris Parcifal, Tristan şi
Isolda, Lohengrin. în 28 cuvinte domnul Camil Baltazar nu obţine decît ceea ce
am putea numi, în termenii cei mai proprii, a scrie bîlbîit.
Şi nu e nevoie să ne gîndim la alte arte. în literatură, în literatura
românească, lui Eminescu. tot 9 versuri i-au trebuit, ba i-au fost de-ajuns 27 de
cuvinte ca să scrie:
Rugămu-ne 'ndurărilor

Luceafărului mărilor,
Din valul ce ne bântuie
înalţă-ne, ne mîntuie,
Privirea adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată
Şi pururea fecioară
Mărie. '
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ 45
Dar iată cum domnul Cărnii Baltazar care începuse atît de bine (îi
iertasem titlul) îşi dă în petic de la prima bucată:
Taci lin,
îngerii serii vin
Sara vine
Şi a căzut zăpadă.
Melodii albe
Au să urce
Şi-au să cadă.
Şi vor poposi
Lîngă sufletul tău de seară, şi zăpadă,
Asta nu e însă decît o simplă dovadă de paupertate literară. Ceea ce e mai
grav e că domnul Camil Baltazar nu cunoaşte măcar limba în care cîntă (din
flaut). Tocul său se buimăceşte înăuntru ei ca un bondar între două geamuri, în
adevăr, la pag.
17 găsim:
,,A venit noapte"
A venit noapte, s-a dus tinereţe, a trecut procuror, a sucombat cumnată de
la Tanti, nu e româneşte.
Şi .dacă e, e tot atît cît şi:
„Găina mea-i deja cochetă"
aparţinînd unui al domnului Camil Baltazar confrate.
Autorul nu se opreşte aici. Persistă:

(Pag. 27) Cînd luna a trimes de-acum
(O! Domnule Baltazar!) Atît de mulţi îngeri.
46
AL. O. TEODOKEANU
Sîntem convinşi că cititorul e complet edificat de-acum.
Cînd ignorarea limbii ne permite să alegem exemple ca cele citate, evident
e, că ea se răsfrînge asupra totului. Scoase din pămîntul lor şi lipite în pîsla
domnului Baltazar, cuvintele vor avea, fireşte, o valoare foarte relativă. Faptul
acesta ne-ar dispensa cu prisosinţă să ne mai ocupăm de restul opuşorului.
Ştim însă că au existat cronicari francezi care să scrie că Emilie Verhaeren nu
ştie franţuzeşte (fără a-i contesta talentul). Beletriştii români s-au grăbit (se
putea altfel?) să-i taxeze de imbecili. Nu ne îndoim că nu poate exista Român de
bună credinţă care să susţie că d. Camil Baltazar ştie româneşte. Dar nu-i
exclus să apară vreun filolog străin din Leipzig sau poate din Tiibingen, căruia
româneasca domnului Camil Baltazar să-i pară fermecătoare. De aceea vom
duce mai departe cercetările începute. E oportun totuşi să amintim înainte că
talentul acestui scriitor (unanim recunoscut de onor. critică) a evoluat sub
binevoitoarea şi statornica priveghere a unui ilustru critic din Bucureşti. De ce
nu şi-a tradus pe Acolyt în româneşte? Nu i s-ar fi deschis desigur (adică cine
ştie?) porţile Academiei, precum i s-au deschis lui Homer, votat de curînd de
secţia literară a înaltului aşezămînt în persoana domnului Murnu, meşterul
tălmaci al Odiseei. Ar fi făcut în schimb faptă, dacă nu naţională cel puţin
prietenească.
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ 47
Dat fiind că se adresează surdo-muţilor (ipoteza e în avantajul domniei
sale) domnul Camil Baltazar se slujeşte de termenii muzicali ca şi de limba
română. Sufletul său alb pluteşte ca un puf de gîscă (poate că şi el sonor) între
tăcere şi armonii de cea mai stranie provenienţă. Totul: soarele, anotimpurile,
mâinile proprii şi chiar iubita (vai! vai!) îi apar, cînd nu melodii, măcar
melodioase şi mai cu samă melodice.
„Nu auzi melodia melodiilor tăcute?" (pag. 14).

„Toamna melodic apunea
Pe ziduri şi pe tapete de suflet.
Toamna melodic apunea în suflete
(fără tapete) (pag. 36).
„Să culegem mimoze cu surîsul galben
Şi să le îngropăm melodic"
(adică cum? Cu muzica militară?) (pag. 42).
„în scrisul de melodie şi de aur al sufletului.
(pag. 42).
„Mimozele (iar!) spun în melodii galbene (sic)
că ai să vii. (pag. 43).
„Melodios ca o primăvară tristă" (pag. 44).
Trist ca o primăvară melodioasă. (Asta-i de la mine).
„Sara; fluture melodic şi alb de os" (pag. 46).
„Talanga (asta mai merge!) melodică", (pag. 56).
... „fruntea ei
palidă şi melodică melancolie, (pag. 58). etc.
48
AL. O. TEODOREANU
Ceea ce jigneşte mai mult pe cititorul delicat în scrisul domnului Gamil
Baltazar e desigur exibiţia unor sentimente, pe care pînă acum poezia, lirică nu
le cunoştea. E trist că tocmai aceasta să constituie singura parte originală a
autorului. Poeţii, de obicei în imposibilitate materială de a oferi iubitei daruri de
preţ, sînt de o prodigalitate unică în ceea ce priveşte suspinele, sărutările şi la
rigoare lacrimile (pentru specia elegiacă). Acest adevăr nu e valabil numai
pentru literatura populară, şi cea cultă. Pînă şi literatura de mahala abundă în
pilde convergînd în sensul afirmaţiei noastre.
De-ar fi cerul o hîrtie
Şi oceanul călimării N-aş putea copilă dragă, Seri atîtea sărutări.
Harpagonismul domnului Gamil Baltazar e fără îndoială prima încercare
de a compromite dărnicia genului iritabil. La pagina 22 d-sa scrie:
,,Să mîngîi lacrimile mele (dacă s-a mai auzit!) Să le umezesc cu lacrimi

noi
Pentru ca la pagina 23 să-şi ia măsuri:
„Am să vin să ţi le cer înapoi —- cîndva Cu mîni de frate trist şi sărac"
Voyons Baltazar!
Ca să exprime un maximum de durere, românul zice că vede stele verzi.
Domnul Camil Baltazar
TÂMÎIE ŞI OTRAVĂ 49
se află la celălalt pol psyho-physiologic. Domnia sa vede stele albe.
Ulcioare albe
Stele albe
Melodii albe etc. (Pap. 14).
Această stare de linişte monocromă nu-şi are echivalent plastic decît întrun celebru monolog hazliu (al d-lui doctor Ureche mi se pare). Actorul prezintă
publicului o coală albă de hîrtie, atrăgînd atenţia, că ea reprezintă o regiune
polară şi că un ochi avizat poate uşor distinge doi laponi acoperiţi, de zăpadă,
mîncînd lapte acru sau halviţă la uşa unui cort acoperit cu blăni de urs alb.
Dar monologul are o valoare humoristică.
Pe măsură ce înaintăm cu lectura, versurile ocupă mai mult loc în pagină
(o primă scădere), conţinutul devine din ce în ce mai surprinzător.
„Lângă somnul tău s-au oprit viţeluşe Mugetul lor mic (sic) spune vecernii;
Prelungeşte frumuseţea serii în care dormim, Cum poţi să taci aşa de frumos?
(Pag. 27).
(Cum poţi să scrii aşa de absurd?).
Stinge lumina din cîntecul minelor tale.
(Pag. 31).
Clopotele de înviere au putrezit de-acum Clopotele de lumină fragedă
Clopotele ochilor tăi.
(Pag. 33).
4 — Tămîie şi otravă
50
AL. O. TEODOREANU

Ne luam de mîini şi plîngeam
Cînd amurgul picura din violine galbene
Tîrziu — tăceam şi adăstam.
Tu însă nu mai vrei să ne îngemănăm sufletele în sîngele curs (ascultaţi
domnilor!) din darabane
sîngeroase.
Tu nu mai plîngi şi îţi mai fîlfîi Pleoapele în rugăciuni pripite.
Domnul Camil Baltazar face iubitei propuneri extravagante:
„închide pleoapa minelor
Trage zăbrelele degetelor
Apleacă-te peste grilajul cerului
Sărută urmele paşilor de căprioară
Coboară-te Myriam,
Cu mînile; tăişuri întomnate
Cu ochii grei de coşuleţe de viorele.
Asta depăşeşte pretenţia pe care ar fi putut-o avea autorul, pretinzînd
iubitei să se apropie umblînd în mîni, pe cînd el, din capul scărilor, să-i cînte din
al său de mătasă flaut, sau chiar din ocarină de catifea. Dar acest Camil
Baltazar e pornograf.
Iată:
„Mîinile tale au scîncit melodii stîngace"
(Pag. 17).
Credem că şi cel mai tolerant cititor se va scandaliza în faţa acestui vers
porcos. Ştim cu toţii că unii şcolari rău crescuţi, printr-un truc de cea mai
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
51
vulgară categorie ajung să evoce cu ajutorul mî~ nelor sunete inomabile
reprezentând oribile onomatopee. N-am putea spune că cuvîntul scîncit n-ar fi
sugestiv. Dar nu putem califica de bun gust, atitudinea poetului care atribuie
acestor sunete calităţi de melodie (fie şi stîngace). Dacă „asta-i muzica ce-i place"
nu înţelegem de ce recurge la contrafaceri.
înclinaţiunea poetului pentru scabros, culminează însă în versul:

„Trupul tău îşi susură limpezimile".
Din restul poeziei aflăm că e întuneric şi din chiar cuprinsul versului
reiese că poetul culege impresia auditiv. Prin urmare limpiditatea elementului
cîntat nu o putea cunoaşte decît pe cale de informaţie (rezultatul unei analize
chimice de ex.) sau dintr-o contemplare anterioară. Oricum, indiscreţiunea ne
pare odioasă.
Credem că e destul.
Recunoaştem totuşi că muiat în sirop otrăvit, sau tipărit de-a dreptul pe
hîrtie de muşte, volumul domnului Baltazar şi-ar afla un rost pe lume.
UN TARTUFFE AL ORTODOXIEI: PETRE GARBOVICEANU
Să nu mi se ţie discursuri funebre, căci sînt sigur că primul înscris va fi
ţârcovnicul de Gârboviceanu.
Coco Demetrescu (cu limbă de moarte).
Predestinat din leagăn să popularizeze pe Moliere în creştinescul ţinut al
Olteniei, „Omul Bisericii" păşeşte în viaţa laică timid şi cu paşi nesiguri, ca
elefantul cînd intră în teren mlăştinos, străin de cele lumeşti, absent, serafic,
adus de împrejurări prielnice („fără voia mea, fără ştirea mea, domnule"), şef al
Partidului Naţional-Liberal din judeţul Mehedinţi.
însuşire omenească nu şi-a găsit nici cînd incarnaţiune mai completă, mai
integrală ca făţărnicia, în acest bărbat eminamente dulce. Tot ce-l atinge îţi face
impresia că-l atinge pentru prima oară. în faţa vieţii sufletul său e plin de
virginătăţi. Dacă se uită la gheata sau la tabacherea dumitale, el pare că n-a mai
văzut gheată sau tabachere. Dacă~i
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ 53
atragi atenţia că şi piciorul lui. e înfipt într-un articol similar, plin de
nevinovăţie el se miră, ruculînd ca o porumbiţă care-şi cheamă mirele:
— „Uite domnule şi eu aveam ghete! Nu ştiam, crede-mă, nu ştiam!"
Şi-i exclus să ai cu el o discuţie, fără ca să-ţi declare de la început că e în
totul alăturea de dumneata. Aşa se face că el reuşeşte să-ţi plaseze la fiecare
două vorbe cinci minciuni, cu gîndul la o a şaptea. Dar acest cameleon moral se

conformează şi fiziceşte rostului său pe lume făcîndu-şi ochii cînd verzi, cînd
căprui, cînd albaştri (cum binevoieşti).
Dacă ai avut nenorocirea să pierzi un ochi într-un accident, el te strînge de
mînă şi-ţi exprimă regretul că nu e şi el chior; dacă te încrunţi la el îţi surîde
galeş; dacă ridici băţul să-l loveşti, el îţi şterge haina şi de pofteşti face tumba;
dacă-l înşfaci hotărît de guler şi-l faci pre el porc bătrîn (după cum şi este), el,
slugarnic, evocă figura tatălui dumitale, pe care nu 1-a cunoscut şi cu care ţi se
înfăţişează ca frate. Iar dacă dispreţul îţi stoarce în faţa-i un surîs indulgent, el
se gelatinizează instantaneu tremurător, sau se topeşte de-a dreptul — ca
halviţa.
în timp ce destinele neamului se plămădeau în pămînt şi sînge, el păzea
hîrca lui Mihai Viteazul, în jalnica peregrinare de-a lungul pravoslavnicei Rusii.
Pentru treaba asta ortodoxă, guvernul care îl însărcinase i-a dat bune
parale. Şi astfel, nici aceste sfinte oase înăuntrul cărora a încolţit pentru prima
oară ideea unirii n-au fost scutite de bir către domnia sa, domnul Petre
Gârboviceanu.
54
AL. O. TEODOREANU
Şi dacă în gospodăria judeţului Mehedinţi, unde seamănă făgăduieli şi
reclamă voturi, n-a bătut măcar un cui de care să-şi anine numele, pentru a
caracteriza trecerea lui prin Şcoală şi Biserică, vom cita fapte două:
Prin Biserică
Fiind administrator general al Casei Bisericii nu s-a învrednicit să
clădească Domnului adăpost în satul său natal, rămas şi acum fără sfînt lăcaş:
Aceasta a determinat pe un venerabil prelat să-i răspundă, de altfel cu
duhovnicească blîndeţe, cînd căzut la o alegere eparhială, ameninţa că părăseşte
eparhia:
— „Bine faci fiule, că vitreg i-ai fost!" Prin Şcoală.
Director de Şcoală Normală şi deprins mai mult să ia decât să dea, chiar
cînd da din banii Statului (adică totdeauna), pretindea pentru asta recunoştinţă
eternă şi personală şi se minuna foarte, cînd nu i se arăta.
Aşa, întîlnind într-o campanie electorală un învăţător care-i fusese cîndva

elev, făcînd propagandă pentru alt partid, a început să-i aducă imputări amare,
cu vocea lui dulceagă şi timbru-i de milog:
— ,,Bine domnule şi dumneata eşti contra mea? Apoi nu te-am învăţat eu,
nu te-am hrănit, nu te-arn îmbrăcat?"
Fostul elev i-a răspuns rece:
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ 55
— „De îmbrăcat m-ai îmbrăcat, dar iscăleam două costume şi dumneata
îmi dădeai numai unul!"
Cu aceste calităţi şi cu binevoitorul concurs a doi morţi, a foarte mulţi
răniţi şi a trei mii de arestaţi ad-hoc, domnul Petre Gârboviceanu suie din nou
dealul Mitropoliei în taximetru, ca ales al judeţului Mehedinţi.
Adulînd pe toţi şi neservind pe nimeni, omul acesta ieşit fără nici un rost
din tagma nevăzuţilor, s-a furişat mieros, clandestin, tiptil, tăcut, din treaptă în
treaptă şi cînd nu se aştepta nimeni, fără sens şi fără explicaţie, ne-am trezit cu
el poponeţ în primele rînduri.
Nu scrie, nu vorbeşte, nu latră, nu împunge.
Nici nu rîde, nici nu plînge (se vaită numai!), nici nu cîntă, nici nu bea.
îl duc împrejurările cum duc apele în revărsare o cutie de sardele goală,
sau un şoşon prins în drum.
Unde, nici el nu ştie şi nici îi pasă. E la suprafaţă: e bine-aşa.
Tantieme, diurnele, lefile şi alte încasări periodice se vor adăugi automat şi
de aci înainte, unei averi şi fără asta respectabilă. Omul va fi şi de aci înainte
incolor, şters, inexistent.
E însă învingător.
Totuşi nu e nimeni din cei ce nu-l cunosc, care în faţa figurei sale
nevinovate de mucenic suferind, să nu exclame cu un accent de sinceră
compătimire :
Bietul om!
56
AL. O. TEODOREANU
P.S. — ;L-am văzut aşa la. Turnu-Severin în timpul alegerilor. I-am spus:

dumneata faci teroare pe judeţ. Te voi face caraghios pe ţară.
Ceea ce;şi fac.

,UNU PASCU" ŞI „VIAŢA
'ROMÂNEASCĂ"
Unus Petrus est in Roma Una turris in Cremona Alma mater Jassiorum
Habet Pascum; Si onoram Quem ineptum vidit forum.*
Un projet medieval necunoscut
Congestionat şi bunduc, Giorge (cu i) Pascu n-a fiinţat în memoria
noastră, nicicînd, izolat.
Ni-l

amintim,

într-o

fotografie,

prizărit

printre

întemeietorii

„Vieţii

Româneşti" ca un morcov înţr-o jerbă, întrebînd cine e, ni s-a răspuns: „unu
Pascu". Neştiindu-l scriitor, nedumerirea ne-a fost luminată: „Un bun elev al dlui Philippide".
Adolescenţa noastră entuziastă împrumuta ceva din prestigiul celqr ce-o
înconjoară, acestei anexe, aşezînd-o în ierarhia valorilor^ cam ca pe o notulă
marginală într-un op copios.
L-am văzut mai tîrziu pe Giorge Pascu pe sţra* Despre acesta în unul din
volumele viitoare (cînd i-o venii rîndul).
58
AL. O. TEODOREANU
da Română, evoluînd circular în jurul domnului Ibrăileanu, cu salturi
zglobii, ca un „fox-terier".
Contactul personal cu d-sa nu ne aminteşte displăcut decît un detaliu:
darea mînei (numitul transpiră cleios), încolo, nimic de zis. îl ştiam definitiv şi
inofensiv specializat în filologie.
N-aveau să ne supere nici încercările d-sale în publicistica zilnică: nu-l
citeam.
Recent, 1-am întîlnit pe stradă, agitîndu-şi indexul cu frenezie şi
recomandînd cunoscuţilor, din mers: „Aurora! Aurora!" — Publicase un articol.
Nu împărtăşeam de loc hazul trecătorilor. Ne-a fost totdeauna milă de

ameninţaţi. De aceea, ne-am interesat chiar binevoitor de Giorge Pascu
propunînd unui amic al său — medic — să-i recomande puncţie lombară
(analiza sîngelui dă loc la erori) pentru ca în cazul prezumat de noi afirmativ, să
recurgă la măsuri urgente. Amicul d-sale însă ne-a întâmpinat zîmbind: „Nu-i
domnule ce crezi, aşa a fost totdeauna".
în faţa acestei revelaţii neaşteptate, nu ezităm să-l denunţăm publicului şi
Universităţii unde e ceva, pentru infamii şi pornografie — fără remuşcări. Că în
paginile unei voluminoase publicaţii humoristice locale, Giorge Pascu se supără
pe toată lumea — îl priveşte.
Că Giorge Pascu se avîntă imprudent în afară de specialitatea lui obscură,
ca un culbec ieşit din crusta calcaroasă — înţelegem.
Cînd Giorge Pascu scrie: „Proiectul meu era superior proiectului Guşti";
cînd Giorge Pascu se îngîmfă: „Profesorul Guşti mă linguşea pe mine Giorge
Pascu" — pe-atunci ajutor de bibliotecar
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ 59
într-o bibliotecă în stare născîndă; cînd Grigore Pascu traduce dintr-o
revistă italiană un pasagiu dintr-o recenzie, din care aflăm că Giorge Pascu
cercetează cele mai vechi documente româneşti şi cînd Giorge Pascu iscăleşte
impudic această recenzie Giorge Pascu, avem motive să afirmăm că Giorge Pascu
se află în plin delir de auto-admiraţie.
E firesc deci ca Giorge Pascu să caute aiurea o popularitate pe care
filologia, atît de puţin urmărită la noi nu i-o putea da, plocon. Polemică în
această ştiinţă în care, din generaţia d-sale, Giorge Pascu, e unic, necontrolat şi
ignorat specialist, nu ar putea angaja decît cu învăţatul profesor A. Philippide.
Socotim că nu cutează, cu toate că şi domnul Philippide 1-a proteguit.
Am fi privit cu indulgenţă insultele aduse revistei „Viaţa Românească" în a
cărei redacţie Giorge Pascu a figurat cîndva ca „pique-assiete" (pe româneşte,
linge blide).
Am fi trecut cu vederea şi obrăzniciile relative la domnul Paul Zarifopol,
scriitor primit cu cinste în marile reviste străine. Cititorul îl va fi urmărit, erudit
şi substanţial în „Viaţa Românească", sarcastic şi vioi alături de domnul Arghezi
în „Cronica", totdeauna interesant. De altfel, Giorge Pascu nu izbuteşte decît să

comenteze (cu citate) greşelile de tipar (o veche duşmănie cu şeful corector al
„Vieţii Româneşti").
îl înlăturăm din discuţia literară ca pe-o muscă inoportun căzută în cafea.
Dar, acest Giorge Pascu, scrie porcării, a cărora drepturi şi răspunderi de autor îi
revin de plin drept (tot el a scos la iveală, din fîntîna nesecată a comorilor
neamului, ci
60
AL. O. TEOD.OREANU
„Am o raţă tîrţă-pîrţă, şi-un răţoi tîrţoimiliturâ: pîrţoi").
El se antrenează, în pomenita publicaţie ieşeană, ce are subtitlu: „organ al
societăţii istorice şi filologice" să stupească pestilenţial o mînă ce i s-a întins
protectoare, pe cînd se repezea s-o pupe cit smerenie.
Giorge Paşcu batjocoreşte persoana d-lui Ibrăileanu, dînd la iveală
simţăminte care mocneau demult în el, împurpurîndu-i învelişul slăninos, şi
fără de asta obscen evocator. Gestul acesta faţă de un protector a cărui
exagerată modestie nu-i explicabilă decît prin aceea că se menţine cu seninătate
deasupra curentelor de subsol, conţine toată josnicia slugoiului care tăcea
mijlocind bacşiş, pentru a da în vileag vecinilor, imediat ce-i dat afară, că
stăpîna avea amant.
Creionul fetid insalivat al Pascului ridicat să împungă a ricoşat rizibil şi
neputincios să vatăme altfel, a fecundat ciuperci otrăvite, pe care le exhibă ca
flori de stil, în buchet inconştient.
Lăsînd mijlociile la o parte, domnul Ibrăileanu e acuzat că se mai numeşte
Garabet şi că ar fi mi-r lionar.
Urmînd imboldul irezistibil al vocaţiunii lui de chelner, accidental poliglot,
filologul prezintă cu zîmbet tîmpit adiţiunea sumelor încasate de d-nuî
Ibrăileanu de la „Viaţa Românească", încărcînd notele şi batjocorind o exemplară
cinste, de nimeni bănuită. '; , ,
Aceasta e o mică infamie numai. I-am fi preferat o calomnie bine ticluită şi
scrisă cu talent.
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
61

Neglijent cum îl ştim, d-l Ibrăileanu va fi mulţumit, desigur, că datorită
vigilenţei unui „fost amic" cunoaşte situaţia exactă a unor socoteli, pe care,
probabil, le ignoră. Giorge Pascu nu ignoră însă că d-l Ibrăileanu e un om sărac
şi nici că în administrarea revistei a pus bani din buzunar, pe care i-a pierdut.
Ţîşnit din ghete ca un mormoloc din praştie, Giorge Pascu s-ar fi lipit
ridicol de firmament, ca un muc de ţigară în tavan, dacă nu întîlnea rezistenţa
neprevăzută a pălăriei care 1-a receptat, uluit.
Plantă zguduită de vînturi înăbuşitor insalubre, Giorge Pascu are comun
cu animalul şira spinării, cu varietatea om, cravata. Trece printre noi străin şi
monstruos, ca. o balenă între peşti.
Pentru slugărnicie, pentru necuviinţă, pentru întrebuinţarea interesată şi
abuzivă a titlului de colaborator al „Vieţii Româneşti", pentru trădare de
prietenie, pentru crimă săvîrşită şi neizbutită împotriva binefăcătorului,
propunem ca Giorge Pascu să fie ucis, sau cel puţin împiedicat să se reproducă,
prin cunoscuta metodă preconizată de d-l profesor Guşti, pentru delincvenţii
înnăscuţi şi cretini incurabili.
'- .1 r '
.
IAR GIORGE PASCU? .. .*
N-am auzit berbec să fredoneze din Aida, nici rîmă să latre şi să se dea la
om, dar 1-ani văzut pe Giorge Pascu profesor universitar. Ceea ce lipseşte
circului Klutzki şi celor mai vestite menajerii, Universitatea din Iaşi, are. Toată
lumea ştie cum se poate obţine un cîne-lup. Dar cine şi-ar putea închipui că
luînd un dovleac şi cioplindu-i ochi de broască, nas de morun şi urechi
clăpăug,-., dacă în loc să-l pui într-un vîrf de băţ ca să-l faci felinar, îl aşezi între
umeri şi-i zici Giorge Pascu, se poate să obţii un filolog? Iată, s-a putut. Şi
pentru întîia oară de la facerea lumei apare pe scoarţa planetei omul
cucurbitaceu. Nu e deci de mirare că el cugetă buruienos şi vorbeşte cu sîmburi.
Din conţinutul gelatinos al craniului său vegetal, cuvintele se desprind anevoie
şi odată libere, o iau razna şi brusc în viteză maximă, ca o garnitură de vagoane
scăpată la vale, după ce toate frînele s-au rupt. Gesticulaţia lui disperată şi în

contradicţie cu ceea ce spune, e o dovadă că vorbirea îi produce dureri fi* Pentru
conţinutul acestui articol, semnatarul a fost dat în judecată şi achitat.
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ 63
zice şi că mecanismul ei dezlănţuit funcţionează independent şi scapă
oricărui control. De altfel scopul vorbirii lui trebuie căutat exclusiv în ea însăşi,
Giorge Pascu vorbind numai pentru a nu uita să vorbească. Exerciţiile lui de
dicţiune amintesc acele motoare hodorogite care dacă sînt oprite, nu mai
pornesc niciodată, împiedicat să vorbească două minute, Giorge Pascu ar rămîne
mut pe viaţă. De aceea el nu poate fi făcut răspunzător de tot ceea ce spune.
Sînt totuşi manifestări verbale care trădează în umanitatea lui relativă
sentimente bestiale, pentru a căror ferocitate el trebuie luat de guler şi scuturat
puţin.
Animalele cele mai crude păstrează acelui ce le dă mîncare şi le îngrijeşte
la boală un ataşament pe care numai turba îl poate anula.
Raporturile dintre d-l G. Ibrăileanu şi dobitoc n-au fost şi nici nu puteau fi
altele.
Totuşi, într-un recent consiliu de facultate inenarabila mascara, şi-a dat
cu ideea că d-l Ibrăileanu să fie prematur pensionat, pentru că sănătatea nu i-a
permis cîtva timp să ţie curs. Pe firmamentul redus al închipuirii lui tenebroase,
Giorge Pascu a dezlănţuit un fulger de pîslă, voind să prăvale o stîncă adevărată.
A pîrîit puţin dovleacul şi nu s-a mai întîmplat nimic, fireşte. Dar nu efectele
acestei

măgării

ne

interesează,

ci

intenţia

şi

necuviinţa

nemernicului.

Spectatorului neinformat îi va apare desigur firească aversiunea Pascului faţă de
d-l Ibrăileanu, dat fiind numărul de trepte care pe scara zoologică separă aceste
două fiinţe. Dar puţini sînt aceia care ştiu că d-l Ibrăileanu a venit nit odată cu
braţul cu fîn în ieslea animalului şi i-a
64'
AL. O. TEODOREANU
dat lui să pască şi 1-a îngrijit pre el la boală şi 1-a ocrotit. Nu 1-am auzit
niciodată pe d. Ibrăileanu vorbind altfel despre Giorge Pascu, decît cu o
înţelegătoare indulgenţă, pe cînd incorigibilul derbedeu, îl calomnia pînă şi în

faţa camarazilor săi de la oficiu.
Dacă nenumăratele servicii pe care cu toate acestea d-l Ibrăileanu i le-a
făcut din milă o viaţă întreagă, au rămas în majoritatea lor necunoscute, aceasta
se datoreşte numai discreţiei proverbiale care e o a doua natură a acestui distins
exemplar uman. Dar dacă acele care nu s-au putut ascunde, s-ar şti, care e
omul de omenie care nu s-ar scîrbi peste măsură şi s-ar putea abţine să
recapituleze:
Cînd în toiul cumplitei ierni din 1917, în urma urîtelor tale purtări,
rectoratul hotărîse să te dea afară din direcţia bibliotecii, ai uitat că numai în
urma intervenţiilor domnului Ibrăileanu n-ai fost aruncat în stradă, haimana?
Cînd în Urma infamiilor debitate pe seama profesorului Ilie Bărbulescu,
care şi el te-a ospătat şi proteguit, acesta a vrut să te ia, după ; cum şi meritai, la
palme, ai uitat că te-ai agăţat ca un netrebnic de pulpana d-lui Ibrăileanu şi că
numai aşa ai scăpat de bătaie, păcătosule?
Cînd ai fost surprins scriind porcării în condica de prezenţă la adresa
colegilor, şi un alt profesor a voit să-ţi aplice aceiaşi sancţiune, ai uitat că tot sub
redingota d-lui Ibrăileanu ţi-ai găsit salvarea, ticălosule? !',<' :
Cînd la rîndul lui, Demostene Botez, s-a văzut silit să te bată, ai uitat că
tot d-l Ibrăileanu te-a scăpat,. mişelule?'
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
65
Cînd eu însumi, de faţă cu profesorul Marinescu, ţi-am făgăduit în Piaţa
Unirii palme, dacă continui să mai vorbeşti despre noi cu servitorii „Vieţii
Româneşti", nu ştiai că tot domnul Ibrăileanu m-a oprit să ţi le dau, măgarule*.
Cînd simplă eroare de tipar a „Vieţii Româneşti", rîvneai la catedra care din
nenorocire ţi s-a dat, ai uitat că la vederea d-lui Ibrăileanu te gudurai ca o javră,
lichea, alergînd după el cu pălăria în mînă, pe străzi, slugoiule?
Aceste toate i s-ar cuveni spuse „coram populo" lui Giorge Pascu dacă
acest Giorge Pascu ar avea obraz. Dar eu care ştiu că nici dojana, nici ocara, nici
justiţia în faţa căreia a fost tradus în mai multe rînduri, nici bătaia care i-a fost
aplicată metodic, nu-l pot îndrepta, în faţa nesimţirii lui celei dobitoceşti mă
întreb descurajat: „Pascule, cretinule, ce trebuie să se mai întîmple, pentru a te

fixa odată definitiv, în obscuritatea ta glodoasă?"
* De-atunci i le-am şi dat, fiind încă în curs de judecată cu fenomenul.
Fără de acest amănunt, poate îl uitam.
5 — Tămîle şi otravă
CA SĂ TERMINĂM CU GIORGE PASCU
Pentru acei care îi cunosc compoziţia chimică, Giorge Pascu nu mai e un
mister. El nu e om, după cum nu e bicicletă sau pyramidon. Substanţa din care
e alcătuit avînd proprietăţi hiper-mimetice, el.
poate fi orice. Ţinut în apă el prinde, după împrejurări crustă sau
aripioare, devenind rac, broască sau ştiucă. în prundiş el se preface în pietricică,
pe care drumeţul superstiţios o poate ţine în gură ca să nu-i apară stafii, sau să
capete ca Demostene dicţiune, iar cel practic o poate întrebuinţa ca scăpărătoare
(singura formă în care Giorge Pascu e scăpărător), în sertarul bărbierului, el
devine brici, la stînă, oaie sau măgar, în colivie papagal, între filolog şi papagal
sînt legături indisolubile, în faza lui actuală Giorge Pascu e filolog. E interesant
ca cititorul să afle cum se prezintă el ca atare. Giorge Pascu nu scrie: eu sînt
filolog. Nici măcar: eu îs filolog.
El scrie: eu-s filolog. Şi fiindcă el-i filolog, îi vom arăta de unde vine al său,
pînă acum, pentru el, inexplicabil nume. Investigaţiile noastre în această
direcţie, ne-au dus la concluzia că-u final e de pri
TĂMÎIE ŞI OTRAVA 67
sos. Ar trebui: Giorge (se subînţelege eu), Pasc.
Pasc, de la a pasce-pascere. Verb act. conj. III Indic, prez. Pers. I singular a
III-a plural. (Eu pasc, ei pasc).
Cazul e o curioasă derogare de la teoria originii speciilor, în adevăr:
Omul se trage din maimuţă. Giorge Pascu, pentru a confirma regula, a
creat excepţia, trăgîndu-se din rumegător.
Cîteva secole tenebroase a continuat să ragă.
Schimbînd forma brusc şi fără tranziţie (am arătat mai sus că asta e o
însuşire particulară lui), cînd a fost întrebat de primul biped cuvîntător cu care
a luat contact: ce mai faci? — el a răspuns în chip firesc: pasc. Cum în vechea
ortografie se scria cu u scurt, i s-a spus imediat Pascu, sau chiar Pasculu.

Nu se ştie de ce ţine el să păstreze pe u scurt.
Actualmente, Giorge Pascu umblă cu uşurinţă pe picioarele de dinapoi
(parcă aşa ar fi umblat de cînd lumea) şi în această poziţie extravagantă suie
scările Facultăţii de Litere, unde ţine curs de filologie. Se hrăneşte cu iarbă,
lăcuste, rîme, gîndaci şi (vorba cronicarului), alte păsări. Toate evenimentele
acestei vieţi îi apar ciudate şi în formă de cimilituri. De aceea a şi scris despre.
Ţinînd seamă de plus-quam-cameleonismul insului său, o minte imaginativă i-ar
putea pregăti un sfîrşit fabulos.
Ţinut în pămînt pînă la glezne şi stropi zilnic, el ar prinde rădăcini şi s-ar
ramifica. Cînd frunzele ar ajunge în dreptul nodului ombilical, el ar putea fi tăiat
de acolo (ca pruncii), şi restul pus în cireada.
Jumătatea preschimbată în malac, ar putea fi legată de jumătatea
transubstanţială în plantă. Mul
68
AL. O. TEODOREANU
ţumită acestei ingenioase procedări, Giorge Pascu ar atinge neatinsa
culme, să se auto-consume. Cînd cei doi şerpi din poveste se întîlnesc şi se
mănîncă unul pe altul, anecdota zice că nu mai rămîne nimic. Din Giorge Pascu,
bivolul ar supravieţui totuşi. Noi însă, din momentul de faţă îl socotim mort.
De aceea i-am şi redactat următorul proiect de
EPITAF
Aici zace (odihneşte, sau repauzează), Giorge Pascu, filolog, mort subit de
apoplexie, citind pe Al. O. Teodoreanu, tocmai cînd acesta îl iertase.
GIORGE PASCU REDIVIVUS
Titlul acesta se cere grabnic lămurit. Cititorul din Capitală şi din restul
ţării (cu excepţia Iaşilor), e îndreptăţit să-mi opuie o firească întîmpinare: „cum
să reînvie Giorge Pascu, domnule, din moment ce pentru mine, Giorge Pascu,
niciodată n-a existat?" De fapt, eu însumi sînt surprins că,, dintr-o a mea
neglijenţă, pe care sincer mi-o reproşez, din rubricile umoristice ale cotidienelor
ieşene, unde-l localizasem ca pe-un buboi, ne-am trezit deodată cu prezenţa
insolită a zevzecului meu client, în coloanele ziarelor din Capitală.

Lucrul e de mirare, cum de mirare ar fi ca.
Magnificenţius sau Virgilică, personagiile similare din Bucureşti, cu
reputaţia circumcisă însă, în loc de Universitate, a unuia la Mărcuţa, a celuilalt
la cafeneaua Capsa, să-şi cîştige, peste noapte, o popularitate subită în urbea
mea natală. Compus exclusiv din infra-uman şi ultra ridicol, apoplecticul
deţinător al, prin aceasta, veselei catedre de filologie de pe lingă Facultatea de
Litere din Iaşi, părea a fi definitiv resemnat ca prezenţa lui inenarabilă să nu
depăşească raza municipiului, a cărui paupertate
70
AL. O. TEODOREANU
notorie o remedia întrucîtva, mărindu-i importanţa geografică, printr-un
obiect de curiozitate în plus.
Orice sentimente i-am nutri şi oricît am dori să-1 diminuăm, trebuie să
recunoaştem că de la moartea elefantului circului Sidoli, Giorge Pascu constituie
fenomenul cel mai, ca să zic aşa, fenomenal, al regiunii. El prezintă desigur un
element de atracţie pentru excursionişti, un motiv de tonică bună dispoziţie
pentru localnici, un excelent subiect de articole pentru subsemnatul, în fine un
număr. Cunosc cazul unui vizitator din Ardeal, care cu toate că de-abia mai avea
bani de drum, n-a vrut să părăsească laşul, unde venise pentru afaceri, înainte
de a vedea Turnul Golia şi pe Giorge Pascu. Onestitatea mă obligă să recunosc,
că am contribuit la aceasta şi nu odată mi-a fost semnalat de copii pe stradă sau
de vecini în sălile de spectacol şi alte localuri publice: „Uite Pascu! Unde-i
Pascu? Ăsta-i Pascu? Ha! ha! ha!" în faţa acestor entuziaste manifestări,
vanitatea mea de scriitor era pusă la grea încercare. Căci (trebuie să fac această
confesiune), m-am deprins întru atît să văd în Giorge Pascu o creaţiune a mea,
încît de cîte ori un confrate îi pronunţă numele, aveam impresia că mă plagiază,
iar probele existenţei reale a personajului sfîrşiseră prin a-mi provoca ameţeli.
Faptele, riguros exacte, atribuite de mine Pascului în presa ieşeană păreau atît
de neverosimile, încît publicul (bon enfant!), le punea sistematic în seama
imaginaţiei mele de gazetar, în pană de informaţii. Sugestionat de această erezie
colectivă, am ajuns să cred eu însumi că Giorge Pascu e o ficţiune. Ca să nu
lungesc subiectul îl ucisesem, redactîndu-i şi un epi

TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ 71
taf, pe care nu rămânea decît să-l traduc în latineşte, pentru a pune în
urmă să-l sape în, piatră.
De aceea, cînd am citit în ziare că Giorge Pascu, tulburînd planul armonic
al arhitecturii mele literare, se încăpăţînează într-o existenţă de-aci înainte
inutilă, şarjînd efectele cu trivialităţi bufone şi continuînd porceşte o activitate
pe care economia compoziţiei mele cu tîlc proporţionată o reclama imperios
finită, am încercat senzaţia stranie pe care aş resimţi-o dacă cineva mi-ar spune
că un colonel care nu există decît într-o nuvelă a mea, a fost avansat general şi
trimis în Basarabia, sau dacă domnul Mihalache Dragomirescu (ar avea haz ca
ăsta să existe), mi-ar cere personal socoteala de cele de mine, despre el, scrise.
Revenit în realitate, prin însăşi fapta lui necugetată (uite, ăsta-i pleonasm),
Giorge Pascu se cuvine energic, cum se zice pus la punct, în bun părinte, mă
simt dator să intervin.
Fizicamente, 1-am descris aiurea. Nu revin. E destul să menţionez în
treacăt, că în vitrina unui librar, fiind expuse mai multe caricaturi şi fotografia
Pascului, publicul a opinat că cea mai bună caricatură e a lui Giorge Pascu.
Intelectualmente, el face parte din tagma etern majoritară a incultivabililor. A
scăpat în cultură ca un cîine turbat între cristaluri şi porţelane. Spre ruşinea
tîrgului şi pacostea Universităţii e profesor. S-a suit pe catedră, fiindcă a fost
lăsat să se suie. Asta nu-i vina lui. Nu invent nimic reproducînd (fidel!), ceva din
ceea ce face acolo acest.tehui reprezentant al ţigăni ei blonde:
72
AL. O. TEODOREANU
GIORGE PASCU
Şi după cum ştiţi din Ies „Fpmmes savantes" ale lui Cornelie ...
UN STUDENT MUCALIT Nu Corneille, Racine, domnule profesor.
GIORGE PASCU Racine, da, un lapsus.
. STUDENTUL
:. Am greşit, vroiam să zic Moliere.
GIORGE PASCU
Aşa-i, domnule, Moliere.

Eu cred că numai timiditatea i-a inspirat studentului soluţia adevărului.
Un temerar se oprea, fără primejdie la Dante sau Cervantes. Nul în literatură şi
bîlbîit în cugetare, activitatea ştiinţifică a Pascului se reduce la culegerea de
cimilituri

pornografice,

din

gura

poporului

şi

la

consemnarea

acestei

particularităţi în notule marginale iscălite Giorge Pascu (aportul propriu), ca şi
cum după ce ai tras cu băţul în baltă făcînd să sară stropi în văzul lumii, mai e
nevoie să explici că ai dat cu băţul şi că au sărit stropi.
în prezent, Giorge Pascu e unicamente preocupat cu pronunţarea lui â din
i (î), cu limba în cerul gurii, la antropofagi.
Deprins din şcoală să scrie pe pereţi, Giorge Pascu aduce şi în Facultatea
de Litere aceste apu
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ 73
caturi de derbedeu, însemnînd în condica de prezenţă, în dreptul colegilor
cu care se află în permanent conflict, idiot, cârn, sau chior. Prins asupra faptului
Giorge Pascu a mîncat în mai multe rînduri palme, ceea ce 1-a potolit temporar,
dat fiind că singură corecţiunea fizică s-a dovedit eficace în soluţionarea cazului,
readucînd energumenul la rostul lui hilar. Ea i-a fost aplicată însă întîmplător şi
fără metodă, de aceea efectul nu s-a produs complet încă. Cînd de exemplu
profesorul Ilie Bărbulescu a cercat să-l lovească, Giorge Pascu s-a refugiat sub
redingota d-lui Ibrăileanu care 1-a salvat. Convins că d. Ibrăileanu nu bate,
Giorge Pascu s-a grăbit să-l insulte, peste cîteva zile chiar, în paginile imunde ale
unei obscure publicaţii pe care o conduce. Tînăr şi ager, profesorul Şerban,
căruia Giorge Pascu i-a făcut nenumărate şi neînchipuite măgării, era desigur
indicat să-l sancţioneze mai simţitor, dar 1-a scăpat. Căci, de-abia apucase să-i
aplice o biată palmă în strada Lăpuşneanu; cînd să-l mustre cu a doua, Giorge
Pascu era în Piaţa Unirii (cîteva sute de metri), ascuns în mulţimea trecătorilor
pe care-i implora să-l apere.
Ajutat cum se vede de noroc, iar de către unii colegi tratat cu aceeaşi
inexplicabilă bunăvoinţă cu care 1-a tratat şi justiţia, cînd pe bună dreptate, a
fost dus în faţa ei pentru infracţiuni diverse (cum au unii medic cu luna, Pascu
are penalist), Giorge Pascu nu se mulţumeşte cu diurnele ce-i reveneau de plin
drept ca examinator într-o comisiune din Bucureşti, el dublează ad-hoc preţul şi
fără de asta scandalos al ineptelor sale lucrări, obligînd candidaţii să le

cumpere, achitîndu-i totodată şi abona
74
AL. O. TEODOREANU
mentul la o mizerie de revistă, pe care o scoate el la Iaşi. Acei ce n-au
achitat birul au căzut la examen. Un profesor mi-a mărturisit indignat, că acei
cari 1-au achitat, cunoşteau întrebările dinainte. Că un asemenea examen
trebuie casat, nu mai rămîne vorbă. Dar haimanaua de Giorge Pascu mai poate
cu asemenea aureolă, să deţie locul pe care îl ocupă? Soluţie, nu văd decît una:
supunerea numitului unui amănunţit examen anatomic.
i Sîht convins că nu e un (cum eronat s-au pronunţat anumiţi naturalişti),
antropoid. Exemplar unic 'al faunei terestre el trebuie aşezat pe scara zoologică
între oustiti-ul 'suferind de elefantiazis şi veveriţă, sau poate bursuc. Nu mă
îndoiesc că anomaliile organice pe care cu siguranţă le prezintă, vor adeveri în
totul bănuielile mele. Deci, nu la puşcărie, cum vor unii, nici la balamuc, cum ar
dori alţii, ci la menagerie.
VESELA SPOVEDANIE
Iată ce mi-a povestit într-o seară, la un pahar de vin, un fost camarad de
arme:
Jalnicul armistiţiu fusese semnat în împrejurările ştiute. :
Misiunea germană, sub comanda trufaşului general Brandenstein pogorîse
asupra îndoliatei Cetăţi de Scaun a laşilor, ca un stol de corbi. Peste defecţiunea
ruşilor înebuniţi de alcool: şi duhul otrăvitor al răzvrătirii, peste lipsurile şi
mizeriile de tot felul, marasmul şi descurajarea veniseră ca o ultimă lovitură a
destinului să ne încovoaie grumazii, răpunînd şi cele din urmă nădejdi.
întovărăşeam un prieten, în altădată liniştitul cartier al Tătăraşilor,
turburat acum de chiotele răguşite-ale ostaşilor împărăteşti, Păşeam abătuţi
prin zăpada moale şi. fără să schimbăm o vorbă ne-am strîns mîna,
despărţindu-ne în poartă. Purtam încă uniforma regimentului 24 artilerie şi De
cît îmi era cu putinţă ocoleam străzile principale, pent.ru a nu fi silit să salut
ofiţerii nemţi. Fulgi mari cădeau molcom pe acoperişurile joase. Cotind pe-o
ulicioară pustie, zăresc în pragul bisericii un

76
AL. O. TEODOREANU
preot înalt, pregătindu-se să intre. Nu ştiu ce-mi vine şi mă iau după el.
Un impuls ancestral, nevoia de-a auzi o vorbă de încurajare, cine ştie? îmi zice:
— Ce doreşti, fiule!
— Să mă spovedesc, părinte. Caut ispăşirea păcatelor şi duhovniceasca
sfinţiei tale binecuvîntare.
— Ai ucis?
— Da!
— Rău!
- :. :-r- Nemţi? . "
— Nemţi! '. '+!- Bine!
— îţi place teatru? —. Da!
— Bine! Dar Moartea lui Mihai Viteazul?
.' — Nu!
.V — Rău! Crezi în Dumnezeu? -.- i — Da!
— Bine!
— Dar în N. lorga?
— Nu!
[i;: — Rău!... Şi de ce nu crezi în N. lorga! : [ ~- E zălud părinte, e sărit!
— Ieşi afară, măgarule! Am să te reclam la marele cartier general! Am să te
chem la Curtea Marţială! Vei fi împuşcat ca un cîine! E o ruşine să mai porţi
uniforma! La zid, la zid!
. Credeam că a înebunit popa. O şterg, Dascălul se ia după mine:
b. — Bine, domnule locotenent, cum îţi veni? —- Dar ce-am făcut?
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
77
— Ăsta nu e popă, domnule.
— Cum?
— Ăsta e domnul profesor lorga. S-a îmbrăcat aşa de frica nemţilor.
Camaradul meu surîdea nostimei amintiri:
— Şi cine crezi că făcea pe dascălul?

— Făgeţel?
— Ai ghicit!
DIN „HRONICUL MĂSCĂRICIULUI VĂLĂTUC"
— Anul 2001, luna Octombrie, ziua 16 — — Introducere —
Vălătuc măscăriciul ar fi trăit, pare-se, în prima jumătate a veacului XX
sub glorioasa domnie a marelui voievod Ferdinand I de HohenzolernSiegmaringen, .făuritorul României Mari şi cel dinţii al ei Rege. A lăsat în urmă-i
o seamă de scripte şi hrisoave, găsite acum două decenii de zelosul cercetător şi
om de carte Epaminonda Gongopolos, în podul castelului de la Ciucea, într-o
valiză uzată, pe care stăruiau încă iniţialele Al. O. T.
întorsătura frazei, greşelile evident voite de acord, şi mai ales unele cuvinte
de care se slujeşte prea des, nu corespund întru nimic nici epocii în care a trăit
măscăriciul, nici acelora în care căuta să-şi aşeze unele povestiri. De altfel nu
mai rărnîne umbră de îndoială, că semnătura aceasta e un pseudonim.
Caracterul lui e amplu confirmat de întreaga
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
79
operă, care abundă în ghiduşii şi zeflemele, ceea ce dovedeşte că autorul ei
nu dispreţuia pamfletul şi farsa, folosindu-le ades cu destulă îndemînare.
Anacronismele ţipătoare, presărate printre cuvinte şi locuţiuni uzuale din
leatul în care scria, îi trădează suficient intenţia de a păcăli posteritatea.
Dar a conchide de aci, că măscăriciul ar fi fost un vulgar mistificator de
documente şi un scrib ignar, e desigur hazardat, mai'ales că avem probe certe că
el cunoştea binişor vechile pravili, aşa că nici scăpare din vedere, nici eroare din
parte-i nu poale'f i. De altfel hipoteza (repetăm: eronată, şi adăugim: absurdă) a
falsificării, nu rezistă unei critici serioase şi nu a fost susţinută decât de un
singur contimporan al măscăriciului — unul N. lorga* (Nastase, Nistor, Nicoară
sau Nastratin?) cu al căruia portret măscăriciul îşi începe hrisovul. Numitul
(istoric? medic? economist?), se zice că ar fi aşezat un pretins document
(fantezist) al măscăriciului în veacul al XVII-lea, punînd prea multă gravitate, în
interpretarea unui text de natură

" Sub semnătura N. lorga întîlnim publicaţii foarte variate: " scrieri
agricole, piese de teatru, colecţii de articolaşe politice, poezii, botanică pentru
cursuri serale de adulţi, economie politicăt, sfaturi pentru -gospodine, educaţie
fizică pentru limfatici, întreţinerea părului în stare de curăţenie fără apă şi
săpun, colecţie de anecdote picante despre junii turci, etc. etc. Nu e încă bine
stabilit dacă autorul e una şi aceiaşi persoană. Se ştie însă că. acesta (dacă e
acelaşi) sau unul din aceştia (dacă vor fi fost mai mulţi) s-a ocupat cu studiul
istoriei, care fiind pe atunci în faşă i-a deschis ca încurajare porţile Academiei,
atrăgînrlu-i totodată multă laudă şi onoi'uri din partea comtimporanilor. De
altfel, Ştiinţa nu are a se ocupa de cazul acesta,' deoarece nici una din scrierile
semnate cu numele menţionat nu prezintă o importanţă deosebită..
Extras din „Marea Enciclopedie Română."
80
AL. O. TEODOREANU
uşoară*. Se pare că întâmplarea a făcut hazul societăţii cultivate de peatunci, mai ales că măscăriciul n-a pierdut prilejul s-o speculeze în comic,
arătînd că păcatul bietului N. lorga nu e nou şi că franţujii cu multă vreme
înainte au denumit generic procedeul, prin cunoscuta zicală: „Couper dans la
pomade".
Se vede din portretul ce urmează, că măscăriciul e parţial şi perfid,
întrucît faptele atribuite acelui N. lorga (de ex. Aşa zisa lui pretenţie de a fi
afecţionat mai mult pe principele moştenitor decît regescul lui părinte însuşi,
descifrarea inscripţiilor de la Curtea de Argeş, scrierea operelor dramatice în
tren etc.) par cu totul neverosimile. Tendinţa aceasta de şarjă şi satiră, care nu
se dezminte o clipă, poate fi un motiv de atracţie în plus pentru cititorul profan,
în ochii cercetătorului obiectiv însă ea nu e mai puţin, o scădere care se
răsfrînge asupra întregii lucrări. Cu toate acestea, imparţialitatea ne obligă să
atragem atenţia cititorului, că o întreagă serie de documente, păstrate la
Academie, îi stă la dispoziţie pentru a dovedi că animozitatea dintre măscărici şi
cel vizat e cu mult anterioară fragmentului pe care îl publicăm.
Recent, domnul profesor doctor D. R. loaniţescu, a descoperit o scrisoare a
măscăriciului către poetul Octavian Goga, datată Ilovăţ, 15 lanuar 1926.

Pasagiul următor din acea scrisoare vine întreg în sprijinul afirmaţiilor
noastre:
* „Neobositul Kostakelu." Vezi colecţia revistei „Viaţa Românească", din
veacul trecut.
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
81
... Deci, iubite domnule Goga, nici un fel de ură personală în contra
domniei sale domnului N. lorga. Toţi colegii mei sînt martori că, de pe băncile
şcolii încă, păstrez o violentă aversiune pentru această categorie de intelectuali.
Ea nu poate germina decît în fazele primare ale civilizaţiilor născînde. în ţările
cu tradiţii culturale mai vechi, asemenea cazuri nu sînt posibile. Ce efect ar fi
avut de pildă în Franţa un atac sau chiar o campanie vehementă a lui Edmond
Rostand în contra motorului inventat de-un Durând sau Dupont oarecare? Ar fi
provocat desigur dezaprobare şi cel mult surîsuri ironice pînă şi-n rîndurile
propriilor lui admiratori, în România însă nu se breveta motorul! Căci la noi e
suficient ca d-l N. lorga să spună ministrului de Instrucţie că d-l lonescu sau
Popescu nu ştie să cînte din vioară, pentru ca nenorocitului să i se refuze
catedra la Conservator, sau să scrie un singur articol în Neamul Românesc
pentru ca nici birtaşii sa nu-l accepte capelmaistru. .De aceea..."
Dar să dăm cuvîntul măscăriciului:
ÎNSEMNĂRI
DESPRE N. IORGA
Fragment incomplect dintr'un document prizărit în Hornicul Măscăriciului
Vălătuc.
.
. . . (indescifrabil) .,,'.', . jucînd Harnlet în
costum de biciclist .... (indescifrabil) . . ..
6 — Tămîie şi otravă
82
AL. O. TEODOREANU

şi era acest N.* lorga om învăţat telmiz, burduf, cunoscător a multe limbi
ca: turceşte (cel mai bine), frînceşte, româneşte (mai puţin), elineşte, nemţeşte şi
încă într-un fel, tot nemţeşte, dar nu tocmai, ce-o vorbesc tot Nemţii, dar nu toţi,
ci numai o parte, spre Miază-Noapte, lingă o apă. Ştia pînă şi limba kitailor
(chinezeşte) şi în multe era chiar kitai (Chinez).
La trup lung şi umbra lui pe zid precum o mătură de Ţarigrad cu josul în
susu, avîncl el barbă, măcar că unii au scris (neadevărat), că glas şi chip de
fecioară avea, care 1-am văzut io, cu ochii mei că avea barbă. Ci fără barbă şi
subţire-n glas era altul, ce-au fost capuchihaie şi Logofăt al-trebilor din afară.
Iară pe acela ştim bine că îl chema Nicolae Titulescu şi nicidecum N. lorga. Ci de
lorga numai atît nu ştim pre N.
Mulţi s-au pripit a zicere de N. lorga că-i mare, nu^se ştie bine de ce: au
că era lung (în bătaie de gioc), au pentru mintea lui (ca proştii). La umblet umbla
încovoiet, anume cu umărul stîng în spre Sud-West* şi călca asemeni unui
cocostîrc cu aripile tăiate, fugărit de copoi, caraghios, împleticindu-se ....
(indescifrabil) . . . .şi fără ruşine, în faţa cucoanelor, vorbea măscări ....
(indescifrabil).....şi numaicătînd că-i orn
bătrîn şi nu se cade . . . . (indescifrabil) . . .
dar s-o înapoiat de la Beci (Wiana), mofluz, că ni* Năstase, Nistor, Nicoară
sau Nastratin?
** Expresie inexistentă pe vremea cînd se scria astfel, recunoaşte
măscăriciul într-o notulă marginală, adresîndu-se lui N. iorga cu vorbele: asta
am pus-o aşa, de la-mine, ca să te irit.
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ 83
mic nu i-au putut face Woronof . . . . (indescifrabil] .... dar iar mă 'ntorc şi
zic: de nebun n-o fi nebun, dar nici în toate minţile nu-i . , .
(indescifrabil) . . . . şi ei să-i taie barba nu altceva şi 1-au huiduit şi 1-au
fugărit pre uliţa mare cu batjocuri şi ocări .... şi fluierau ca dracii . . . .şi cum au
scăpat de acel prăpăd au şi scris de olac Măriei Sale lui Vodă, zicînd că 1-au
ameninţat c-un obiect tăios şi 1-au făcut pre el de rîs în tot felul zicîndu-i lui om
de gumă, pilulă Pinck şi mascara .... (indescifrabil) şi uitînd că nu-i îmbrăcat, că
era uituc foarte şi cam zevzec, s-au suit în birjă numai în cămeşă de noapte şi-n

picioarele goale, negru, pocit, păros, mai mare scîrba . .. subvenţii peste
subvenţii. .. culturale .... (indescifrabil) . . . . de linguşitor nici că se mai poate
linguşitor .... fricos . .
ţîfnos .; . . .şi fudul . . . . (indescifrabil) foamete mare .... numai fasole şi
pită . .
(indescifrabil) trimetea Ionel Brătianu şi putinei cu brînză şi compoturi şi
făină şi cîte toate şi el îl lăuda . . . . ; . .ci, încetînd războiul cu bine şi
nemaiavînd nevoie, venitu-şi-au N. lorga în fire şi trezîndu-se din acea spaimă
mare ce 1-au fost cuprins, au uitat binele .... au scos şi haina de popă . . . .
(indescifrabil) vorbe urîte . . . . (indescifrabil), ca ţiganul . . . . , şi zicea eă-i boer
(minciuni) . . .ci pusu-1-au atunci Octavian Goga, ce-au fost Logofăt al trebilor
dinăuntru, în condica lui ce-i zicea Ţara Noastră ca-n oglindă, pe două coloane,
ce bine le zicea Pro şi contra, cit murea lorga de ciudă cetind acele
84
AL. O. TEODOREANU
coloane, dar n-avea încotro . . .. .şi striga Schitănescul în divan: taci lorgo!
Ci neplăcînd Averescului mareşalul una ca asta i-au spus Schitănescului să nu
mai strige: taci lorgo, că nu se cade, fiind lorga mai vîrstnic. Iară Schitănescul,
nici n-au mai strigat de-atunci taci lorgo, afară de numai odată, cînd s-au legat
lorga de el şi cînd neavînd ce face, făgăduind el mareşalului să nu mai strige taci
lorgo, nici n-au mai strigat taci lorgo, ci numai atît au zis Schitănescul catră el:
Ţaţa parlamentului!. .'. .(indescifrabil). ...
Cititor de pravili, era bun cititor de pravili, numai că se pripea. Fiind din
fire iute şi ciudos foarte, nici nu mai cată să citească slovele pe de-a-ntregul, ci
dacă apuca să vadă două-trei buchi, năpustindu-se ca Tătarul la manuscris, se
repezea să scrie şi punea mai departe de la el. Aşa spunea el ades că
ornamentele sînt inscripţiuni şi inscripţiunile ornamente, cît au băgat de seamă
şi Charles Diehl că treabă serioasă asta nu poate fi. Ba odată, tălmăcind el o
inscripţiune de pe un zid din Calafat, au zis că sub acel străvechi zid ar fi
îngropat un Domn muntean (Tugomir) şi cînd colo, s-a dovedit a fi nişte
necuviinţi, porcării, săpate de-un elev bulgar (derbedeu), despre un profesor
şpanchi şi cu nevastă frumoasă, pentru care 1-au şi dat afară din şcoli pre acel

elev .... (indescifrabil) ţinea la mînie şi dacă-l supărai cumva nu te uita ferit-o
sfîntul . . . . şi rău .... (indescifrabil) .... de aceia se amesteca în toate, fără
socoteală şi despre toate scria, în fiecare zi cîte o carte, Dumineca două. Iar cînd
se înfierbînta, un
TĂMÎIE ŞI OTRAVA
85
raft umplea. Zic unii, că cetind una din acele cărţi, un beţiv duhliu i-au
scornit că se născuse în ziua de 10 Mai şi că de la bubuitul tunului i se trage
una ca asta, dar de-i adevărat sau nu, dracu ştie . . . . (indescifrabil) în timpul
căldurilor mari . . . . (indescifrabil) .... mai ales seara.

PILULA PINK A UNEI GENERAŢII: N. IORGA
Prefer o strofă de Eminescu întregii opere literare a d-lui lorga.
Octavian Goga
Ca Pico de la Mirandola ştie tot ce se poate şti, şi încă ceva.
Nu există zi, nu există ceas, nu există clipă, în care numele său să nu fie
pomenit.
N. lorga istoric, N. lorga orator, N. lorga ziarist, N. lorga donator (şi viceversa), N. lorga franco-fil sau fob (după dispoziţii), N. lorga germano(tot aşa), N.
lorga semito- (idem), N. lorga viitor ministru, N. lorga fost deputat, N. lorga mim,
N.
lorga alpinist, N. lorga agent (sau factor) cultural, N. lorga om politic, N.
lorga om pur şi simplu sau încă N. lorga intim, în fine: N. lorga.
Nu există fapt, nu există fenomen, nu există întîmplare, nu există
chestiune, nu există problem, în faţa căruia d-l lorga să nu răsară ca împins de
resort.
N. lorga şi războiul, N. lorga şi pacea, N. lorga
TĂMÎIE ŞI OTRAVA 87
şi valuta (mai ales), N. lorga şi inscripţiile de la Curtea de Argeş (ghinion!),
N. lorga şi Universitatea, N. lorga şi Academia, N. lorga şi Europa.

'N. lorga şi planeta Marte, N. lorga şi Universul (literar), N. lorga şi Teoria
Cunoaşterei, N. lorga şi musca columbacă, N. lorga şi cărarea la ceafă, N. lorga şi
Ceahlăul, etc., etc., etc.
De rnic copil, profesorii, bunicii şi părinţii ne-au deprins a vedea în acest
bărbat ceva kolosal.
în şcoală ne-am trudit ochii pe frazele lui mari cît un ev şi asimetrice ca o
brişcă din Paşcani.
Student, am auzit numele lui cîntat pe patru voci, de la Nisa pîn-la Tisa,
de la Sorbonna la Vălenii de munte.
De douăzeci şi mai bine de ani, refrenul revine obsedant şi neîntrerupt,
repetat parcă de mii de demoni invizibili şi perverşi într-o sală cu milioane de
ecouri:
N. lorga, N. lorga, N. lorga, N. lorga.
Pe afişe, în jurnale, pe ziduri părăsite, pe bănci, la bănci, în sus, în jos, la
dreapta, la stînga, înainte, înapoi: N. lorga.
Domnul N. lorga a spus că toţi francofilii nu-s decît nişte secături
entuziaste. Ura î
Domnul N. lorga a spus că numai francofilii au dat dovadă de patriotism,
simţ politic şi experienţă istorică.
Ura! Ura!
Domnul N. lorga a scris că jidanii sunt inasimilabili.
Ura!
88
AL. O. TEODOREANU
Domnul N. lorga a scris că evreii s-au asimilat.
Ura! Ura!
Domnul N. lorga a spus că broasca zboară.
Ha! ha!
Francezii numesc aceasta une scie. Pînă la apariţia d-lui N. lorga limba
românească n-a simţit nevoia unui cuvînt similar, de aceea el nu există încă.
Orice înfăţişare va lua el însă, istoricul lui va fi inseparabil legat de numele
marelui nostru istoric.

Un elephant, ga pese, ea pese, Un elephant, ca pese enormement Deux
elephant, ca pese ca pese, Deux elephant, ca pese enormement, Trois elephants
etc.
Pe româneşte va fi:
Un mic iorghist ţipa cu-nversunare: Domnul lorga-i mare, domnul lorga-i
mare, Domnul lorga-i mare cît un elefant.
Doi mici iorghisti etc.
Dar de asta nu-i vinovat exclusiv domnia sa.
Dovedind din şcoală, pe lingă o memorie fabuloasă, excepţionale aptitudini
pentru învăţătură» elevul N. lorga a stîrnit în juru-i o prea justificată
admiraţiune. Cînd, mai tîrziu, terminîndu-şi studiile strălucite, a continuat (d sa
maniere), să se instruiască, pe vremea cînd la noi în ţară, profesorul, inginerul
sau medicul, într-un cuvînt intelec
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ 89
tualul, îşi mărginea îndeobşte curiozitatea şi chiar idealul în obţinerea
diplomei, desigur d-l N. lorga a reprezentat o rarisimă excepţie. Cu toate acestea
d-sa nu se poate plînge de nenoroc. Faima i-a mers fulgerător. Toţi îl revendicau
ca pe-o fală a neamului, acordîndu-i un credit nelimitat în toate domeniile. A fost
pilula Pink a generaţiei sale.
Apăsat din toate părţile de cea mai zgomotoasă popularitate, a ieşit la
suprafaţă cu uşurinţă, ca o coloană de pastă de dinţi dintr-un tub sub presiune.
Entuziasmul mulţimii 1-a modelat semi-zeu.
D-sa s-a simţit bine ca atare. Acesta e punctul de plecare al tuturor
erorilor.
A existat un fetişism N. lorga. A existat...
Cu posedaţii nu se putea vorbi. Puteai să le demonstrezi negru pe alb, sau
alb pe negru, că d-1 lorga e supus şi el ca toţi oamenii păcatelor şi mizeriilor
omeneşti, că strănută pe nas şi păşeşte pe talpă, că doarme, că mănîncă, în
sfîrşit că i se întîmplă să se contrazică, şi că uneori susţine inexactităţi, că nu
are de ex. un dram de talent literar, nici pic de spirit critic. Inutil. Ei rîdeau
dispreţuitori şi-ţi răspundeau stereotip:
„Te pui cu d-l lorga?"
Dacă d-lui lorga i-ar fi venit fantezia să dea reprezentaţii de dans ei 1-ar fi

comparat cu Nijinski sau cu Napierkowsca, dacă ar fi pictat, cu Leonardo, dacă
ar fi spus cuplete, cu Nitta-Jo. Căci nu există activitate omenească în care d-l
lorga să nu exceleze, de la jocul de şah la pirogravură, obţinînd aşa cum a
obţinut din şcoala primară pînă la Academie, premiul I.
Dacă mai adăugăm la toate acestea un anturaj

90
AL. O. TEODOREANU
adulatoriu, care se extazia sau simula extazul, în faţa unor gesturi de la
care prietenii sinceri 1-ar fi oprit, miracolul se explică bine. Astăzi domnul lorga
se află în situaţia dificilă şi mai presus de toate jenantă de a-şi putea îngădui
orice Domnia sa o şi face. Pentru minţile în funcţiune aceasta nu vine în
avantajul d-sale.
Domnul N. lorga afirmase că Ucraina nu există.
Revista ,,Viata Românească" a dovedit că ea există. Domnul lorga a pus
capăt polemicei, adresîndu-se colaboratorilor „infamei reviste ieşene" cu vorbele:
„Sînteţi obraznici!"
Recent*, d-l Octavian Goga aminteşte în Camera deputaţilor faptul notoriu
că d-l lorga figurează în bilanţul băncii Blank. Camera rîde. Domnul lorga
soluţionează situaţia apostrofînd întreaga adunare: „Să vă fie ruşine!"
Domnul N. lorga informează un ziar francez (Nouvelles litteraires) despre
România arătînd "că d-l Brătescu-Voineşti e cel mai mare romancier al ţării.
Dacă eminentul nuvelist n-a scris pînă în prezent romane, aceasta e
desigur o necuviinţă faţă de d-l lorga.
Quousque tandem?
E incontestabil, că în viaţa publică d-l lorga reprezintă, ca să întrebuinţăm
o locuţie trivială, un temperament. Pe jăratecul cotidianităţii, d-sa clocoteşte ca
apa în samovar. Ne-am entuziasmat cu d-sa, cînd în adevăr inspirat şi mare, cu
ochii în tavan şi umărul stîng în spre sud-vest, a izbutit să
* Cam prin 1925 îmi pare.

TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ 91
ridice spre culmi ameţitoare nivelul unei Camere demoralizate, în anul de
bejenie 1917.
Dar d-l lorga face, vai, politică.
Nu vom comite imprudenţa, să ne amestecăm în cercetările d-sale istorice.
Ştim că admiratorii cei mai avizaţi aşteaptă cu gura de mai înainte căscată,
fructul răscopt al maturităţii ştiinţifice, marea operă de sinteză, pe care din
suflet i-o dorim formidabilă, şi despre ale cărei idei centrale să putem discuta
serios cum pot fi discutate astăzi de pildă ideile lui A. D. Xenopol.
Nu vom avea nici cruzimea să-i analizăm capriciile politice, cu toate că am
fost secătură entuziastă, şi că prin urmare simţ politic avem. Evenimentele şi-au
luat de multişor sarcina să-l izoleze în ceară ca pe~un guzgan mort în stup.
Dar d-l lorga face, vai, literatură.
Producţia şi critica literară (d-sa se amuză cu ambele) îşi au obîrşia, una
în puternice simţăminte, cealaltă în atente cercetări, ambele în reflecţie şi
meditaţiune, în reculegere. D-l lorga nu e un contemplativ. Am da un premiu
aceluia care ne-ar putea indica ora cînd d-l lorga gîndeşte. Nu are timp. E un om
de acţiune, mai bine zis de trepidaţie, tip eminament motor. Capacitatea şi
conţinutul comprehensiune! sale artistice nu poate fi simbolizat decît de
tărtăcuţă. După dejun, cînd nu are musafiri sau vreo redingotă de cercat, d-sa,
în loc să se liniştească, ia creionul şi se pronunţă instantaneu asupra literaturii,
în privinţa aceasta e mai prejos de inamicul d-sale de altădată, d-l M.
Dragoniirescu.

Nu

are

nici

candoarea,

nici

bonomia

acestuia.

Domnul

Dragomirescu nu pricepe nimic
92
AL. O. TEODOREANU
şi nu convinge pe nimeni: e amuzant. D~l lorga pricepe greşit şi convinge
destui: e primejdios.
Despre creaţiunile d-sale în literatură e de prisos să discutăm. Se ştie că
între o conferinţă şi o vizită electorală d-l lorga „compune o poezie". Intre două
feluri de mîncare însemnă pe şervet o cugetare pentru „Neamul Românesc", între
două staţii de cale ferată scrie un act de teatru. Piesele d-sale s-ar putea socoti

pe gări. Numere-le alţii.
Privite sub specia eternităţii ele apar construite prin învîrtituri cu
bastonul în aer. Sub unghiul actualităţii imediate, comenteze-le cronicarii
specializaţi.
în noi înşine, sîntem convinşi că dacă într~o clipită de luciditate autocritică, d-l lorga s-ar putea sustrage halucinantului narcotic al gloriolei şi ar
privi în urmă ce-a făcut, inteligent şi impulsiv cum e, nu ne îndoim că ar da cu
tunul în partizanii politici care i-au aplaudat piesele şi ar gîtui recenzenţii care
lăudîndu-i literatura i-au pregătit pieirea. De aceea, ca drept credincios al
acestei oropsite îndeletniciri omeneşti, şi ca nevrednic slujitor a! ei, din amvonul
conştiinţei noastre împărtăşite din harul vornicului Neculce şi logofătului Miron,
din amvonul conştiinţei noastre în care mai pluteşte duhul sfânt al lui
Eminescu, Creangă, Caragiale şi Coşbuc, din amvonul conştiinţei noastre spre
care se ridică fum de hârtie arsă din jertfa derizorie a d-lui N. lorga, spre
mîntuirea sufletului său rătăcit şi spre iertarea păcatelor sale, adevăr zic vouă
fraţilor:
Afară din templu! îndepărtaţi păgmul! Afară., afară .

OMUL CARE NU NE TREBUIE
înscriu acest titlu în fruntea rîndurilor de faţă, cu hotărîrea şi convingerea
pe care mi-o dă sentimentul covîrşitor, că unanimitatea unui plebiscit, 1-ar
ratifica. Nu e nevoie de mai mult, ca toţi să înţeleagă ce vreau să spun şi despre
cine e vorba.
Văd în picătura de cerneală cu care scriu lacrima amară pe care o varsă
un neam deznădăjduit şi simt adunată în ascuţişul penei mele toată indignarea
publică, în felul în care fulgerele cerului îşi frîng zig-zagul de foc în vîrful
derizoriu al paratonerului. M-am coborît în fundul prăpastiei care stă să ne
înghită ţara şi din fundul prăpastiei strig:
Duhul răscolitor al nesupunerii se ridică din toate unghiurile, amenintînd
să prăvale firmamentul în cioburi, peste capetele noastre. Catapeteasma lumii se
clatină şi Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi.

La fiecare colţ de stradă nu întîlneşti decît figuri supte şi mohorîte, pe cînd
răzvrătirea încleştează dinţii şi ridică pumnii în faţa fiecărei administraţii
financiare.
94
AL. O. TEODOREANU
Dar nu pentru a evoca mizeria care şi-a întins hrăpăreaţa-i mînă
nemiloasă din coliba plugarului şi mansarda studentului, pînă la masa altădată
încărcată, a fostului mare proprietar, m-am aşezat să scriu. Am vrut numai să
desprind din jalnica frescă a actualităţii două momente trăite, profund
semnificative, prin izbitorul lor contrast.
Fusesem la agapa anuală a foştilor combatanţi care, ca şi în alte rînduri,
avusese loc la via de la Copou, a camaradului Dan Badareu, preşedintele
asociaţiei. Nici unul din participanţii la marea epopee, adunaţi acolo, nu era
dintre aceia în care sămînţa otrăvită a revoltei să germineze. Dar voioşia de
odinioară dispăruse şi o mare îngrijorare se citea în ochii tuturor. Eram parcă
înstrăinaţi unul de altul şi glumele cu care cîţiva mai căutau să învioreze
adunarea cădeau în vid, lăsînd pe fiecare cu gîndurile lui. O clipă însă, ne-a unit
pe toţi. Prefectul judeţului se ridicase să închine, după ritualul întîlnirilor
noastre, cel dintîi pahar, pentru Rege. Cînd a rostit numele Suveranului, ca la o
comandă pe care nimeni n-o dase, toţi ne-am trezit în picioare, intonînd imnul
regal.
A fost o clipă de reculegere şi îmbărbătare.
Discursuri propriu zise n-au urmat. S-au evocat scene din război şi s-au
răsfoit amintiri comune. Vechea legătură se restabilise. Şi la acel ceas al înfrăţirii
şi al destăinuirilor, maiorul invalid Emil Miclescu, cu lacrimi în ochi şi buza
tremurîndă s-a spovedit nouă arătîndu-ne starea de plîns în care se află
tovarăşii lui de glorie şi suferinţă. Nici ei, nici invalizii de război, nu-şi mai
primesc nenoroci
TAMÎIE ŞI OTRAVĂ 95
tele pensii, lăsaţi de vitrega stăpînire în voia soartei, ca nişte oameni fără
căpătîi, adevăraţi copii ai nimănui. Nu era protestare în glasul sugrumat al
vorbitorului. N-a pronunţat cuvinte de ură şi nici n-a proferat ameninţări.

Resemnat şi mîndru ca un adevărat ostaş, crescut de mic în respectul Coroanei
şi iubirii de ţară, desigur, că nici n-ar fi spus ce-a spus decît între noi. Durerea
de nedescris care îl stăpînea era durerea altora şi nu prinsese glas decît pentru
a ne cere să îndulcim agonia unui fost camarad, invalid şi el, care nu numai că
nu-şi poate îngriji plămînii minaţi de boală, dar nu are nici banii trebuitori
pentru pînea cea de toate zilele.
Sub stăpînirea acestei impresii grozave ne-am ridicat de la masă,
îndreptîndu-ne spre dîmbul înverzit de pe care preotul urma să sfinţească placa
de marmură indicînd „Aleea ofiţerilor de rezervă".
Ca în atîtea vremi de restrişte ale neamului românesc, gîndul abătut găsea
un adăpost la umbra crucii. Priveam la cei patruzeci de foşti luptători
îngenunchiaţi în iarba jilavă şi-mi ziceam:
— Vai de noi şi vai de ţară, cînd şi aceştia vor pierde nădejdea!
Ne-am despărţit posomoriţi, în grupuri mici.
Am intrat, cu grupul în care mă aflam, în casa unui camarad care ne
poftise la o cafea. Am stat multă vreme fără cuvînt, în faţa ceştilor băute în
tăcere.
Cum vorbele nu mai aveau rost, gazda a întors butonul unui aparat de
radio şi ne-am trezit deodată în faţa marelui discurs al primului ministru.
Domnia-sa (e), ne asigura că sîntem un popor sănătos (ee), că în adevăr (e),
trecem printr-o criză de stat
96
AL. O. TEODOREANU
(ee, ee) şi ne invita să ne facem datoria. Soluţia tuturor relelor care ne
bîntuie, domnul preşedinte al consiliului nu o vedea decît în sufletele noastre (e),
îşi va fi amintit profesorul de istorie că în zbuciumatul nostru trecut, după
ocîrmuirile haine şi pustiitoare, nu odată, a însemnat cronicarul pe răboj că au
rămas bieţii oameni numai cu sufletele, întocmai ca după guvernarea domnieisale. Dar nu domnia-sa, care a inaugurat regimul stomahurilor goale, e indicat
să facă apel la suflete şi să ne ceară jertfe. Nu domnia-sa care n-a înţeles
suferinţa şi a batjocorit sărăcia mai poate să vorbească ţării. Am înţeles cu toţii
repede însă că nu vorbea un primministru. Vorbea autorul lui Sarmală, vorbea

omul pe care natura a experimentat inima de găină pe trup de pajură, vorbea
,,haut-parleur"-ul Larousse-ului, vorbeau stihiile, vorbea neantul. Şi pe undele
hertziene ale sufletului meu care rupsese contactul cu postul Bucureşti şi Blaj
experimental, am prins răspunsul ţării:
„Pleacă domnule profesor de la nelocul dumitale, pleacă! Du-te la Văleni
sau la Sorbona, la Oxford, sau la Cetinge, pe ocean sau în stratosfera, du-te
unde vrei, numai du-te odată! ... Sufletele de care vorbeai sînt destul de
îngăduitoare şi nu-ţi vor cere nici să te arunci în mare şi nici măcar să-ţi tai
barba, îţi cer să le laşi în bună pace numai cu necazurile lor! Ba, sînt perfect
convins că conducătorii de mîine, oricare ar fi ei, se vor îngriji să nu ţi se
întîmple nimic neplăcut şi vor veghea desigur să-ţi încasezi la timp lefile toate ..."
Am întrerupt aici scrisul, chemat la telefon unde aflu acum, în al
unsprezecelea ceas al nopţii şi al
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
97
soartei noastre noutatea reconfortantă că d. profesor lorga a prezentat
Suveranului demisia cabinetului. Să fi auzit şi domnia sa răspunsul sufletelor la
care se adresa? Nu cred. Dar închei aceste rînduri triste dominat de viziunea
ţării lăsată de izbelişte, ca un ogor pustiu, pe cînd pe zarea devastată se
proiectează uriaşă, neagră, strîmbă şi rău prevestitoare, fantoma omului care nu
ne trebuie, ca o sperietoare de păsări.
7 — Tăiaîte şi otravă
MAKELE TOT ŞI MICUL NE-TOT
SAU
DOMNUL M. DRAGOMIRESCU Şl POETUL
Fantezie grotescă pe o temă idioată.
Estetica integrală vede în operele geniale nişte adevărate specii ale unei
lumi noi ale lumii psiho-fîzice, lume deosebită şi de cea fizică şi de cea psihică.
M. Dragomirescu
Casa prietenului meu, poetul Alfa e aşezată în fundul unui parc

plurisecular în împrejurimile oraşului Omega. Insulată* în izolare, clădirea
aceasta cu un singur etaj, e acoperită în întregime de plante agăţătoare. Iar
parcul întins pe cîteva hectare e împrejmuit în faţă de vechi ziduri groase care
nu lasă să i-se vadă de afară vegetaţia exotică, multiformele boschete,
pavilioanele, peluzele, bazinurile
* Cuvînt nou (a insula, insularea, a se insula.) S-ar fi putut să fie
rezultatul unei greşeli de zaţ. Anticipez.
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ 99
cu peşti de aur şi jocurile de apă pe care fantezia maladivă a unui grădinar
artist le-a orînduit cu o desăvîrşită şi halucinantă măiestrie, în definitiv n-ar
putea preciza nimeni de ce, dar toată lumea era de acord că neobişnuitul
ornamentaţiilor acestui decor dădea o stranie impresie de vis şi nebunie, părînd
mai degrabă a fi materializarea provizorie a unei viziuni de somnambul, decît
alcătuit în adevăr din lemn, piatră, plante, marmur şi nisip. In dosul clădirii
absenţa zidurilor permitea unui lac nesfîrşit să facă punte de safir între locuinţa
poetului şi firmament. Nu aveai de scoborît decît vreo cîteva trepte de pe terasă
pentru a păşi în barca adormită, de unde se vedea mai bine lina lunecare a
lebedelor căutînd luceferi, printre nuferi paralizaţi.
Prietenul meu se întorsese de cîteva zile numai dintr-o lungă călătorie în
extremul orient.
Lovind în gangul care agăţat de portiţa de stejar înlocuieşte muzical
stridenţa soneriilor electrice, n-a trebuit să aştepte prea mult pentru ca bătrînul
Psiho-Phisicus să-mi deschidă cu acelaşi surîs pe care ii cunoaştem de ani şi
ani. Bătrânul PsihoPhisicus fusese botezat de D-l Mihail Dragomirescu în al
cărui „Institut de literatură" figura încă, în calitate de membru onorific, fiind un
personaj abstract şi totuşi palpabil şi (după propria expresie a maestrului)
depinzînd de stăpînul său (Poetul) şi totuşi de sine stătător ca: Divina Comedie.,
Faubt, Foiletoanele din Viitorul şi Pseudokinegeticos. Simpatia pe care capul lui
înălbit ţi-o inspira era anulată repede şi în întregime de rezerva preţioasă cu
care te primea, precum şi de mania de a complica
100

AL. O. TEODOREANU
lucrurile prin vorbirea lui pedantă şi „toute en formules". îmi era
totdeauna teamă să-i pun o întrebare, căci nu se putea prevedea niciodată unde
poate duce această imprudenţă. Risc totuşi: — Ce face stăpînul tău, bătrîne?
— E un mister pe care slăbitele puteri ale modestei mele minţi nu 1-au
putut pătrunde.
— Nu-ţi cer un interview Psiho-Phisicus, vreau să ştiu numai dacă în
momentul acesta stăpînul tău e vizibil.
— A! E o aluzie la romanul lui Wels! L-am citit. . :.
—- Nici o aluzie Psiho-Phisicus, te întreb dacă stăpînul tău e acasă şi
daeă-l pot vedea fără să-I turbur.
— Pentru că domnul îşi dă osteneala să insiste, am înalta onoare a-i
răspunde mai întîi că pentru stăpînul meu domnul e totdeauna binevenit, apoi
că stăpînul meu nu s-a îmbrăcat încă şi că în clipa în care am onoare să vorbesc
se găseşte în odaia de lucru. Mi-a poruncit să-l las singur pînă rnă va chema. A
intrat în odaia de lucru la 11 didimineaţa şi iată, deasupra pavilionului
chinezesc luna a crescut pe-un ram de chiparos ca un măr de aur într-un pom
de Crăciun, fără ca luminatul meu stăpîn să fi apelat încă la nerăbdarea mea de
a-l servi.
în casă, un fum gros şi mirosind ciudat mă lovi.
— Ge-i mirosul acesta Psiho-Phisicus?
— Numai pentru că domnul 1-a remarcat îmi voi permite să-i atrag atenţia
că mi-am permis să am impresia că de la reîntoarcerea din orient stăpînul meu
se artificializează.
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ Wl
— Ascultă Psiho-Phisicus, fumul acesta îmi pare a fi de opium.
Psiho-Phisicus păru ultragiat de sublinierea mea indiscretă.
— Analizarea acestui detaliu nu intră în umilele mele atribuţiuni.
De abia atunci mi-am dat seama că gogomanul se gîndise la „Leş paradis
artificiels" de Baudelaire.
Ajunsesem la uşa odăii de lucru.
Cu călcîiele lipite şi mijlocul frînt în unghi drept solemn şi teatral Psiho-

Phisicus deschisese uşa, pentru a o închide apoi încet şi fără zgomot în urma
mea.
Prietenul meu Alfa, într-un halat de. mătasă neagră împodobit cu flori
galbene, dormea cu capul pe masă. Mîna întinsă de-a lungul suprafeţei lăcuite a
acestei minuni de artă japoneză se crispase pe toe, iar bărbia îi era sprijinită deo coală de hîrtie pe care se vedea o mare pată de cerneală neagră, îl bat uşor pe
umăr. La vederea mea, expresia poetului ia o înfăţişare de groază:
— Te-ai umflat? Ai crescut? Te-ai bărbierit! Nu găseam nici o explicaţie
acestei primiri neaşteptate. Dar prietenul meu îşi reveni.
— lartă-mă, începu el. Nu-ţi poţi închipui ce mi s-ra întîmplat. Şi după cemi oferi ţigări şi cognac începu această extraordinară povestire.
Toată noaptea n-am putut dormi de căldură.
Aprindeam lumina la fiecare jumătate de oră, fu
102
AL. O. TEODOREANU
mam o ţigară, încercam din nou să dorm, imposibil. Aveam cîteva cărţi
interesante dar nu voiam să încerc nici una, în nădejdea că la primele pagini de
lectură, voi izbuti să dorm. îmi trebuia ceva uşor, plicticos chiar. Mi-am amintit
că pusesem de-o parte cîteva publicaţii româneşti.
Reviste, ziare, cu şi fără suplimente literare.
Le-am citit pe toate, într-un târziu am adormit.
După vreo patru ore de somn, adică pe la zece dimineaţa m-am trezit.
După un duş călduţ şi un păhărel de Porto am intrat aici. îţi mărturisesc că
nota. dominantă a celor mai multe periodice româneşti pe care le citisem în
timpul nopţii, mă umpluse de.jale. Mă pregăteam să scriu pentru „Ţara Noastră"
un articol în care intenţionam să discut cîteva aspecte ale acestei literaturi.
Bag tocul în călimară, dar cînd să-l scot simt o greutate agitîndu-se în
vîrful peniţei. Te asigur că n-am resimţit deloc curiozitatea pescarului care nii
ştie dacă în vîrful undiţei se zbate un rac, o broască sau (vorba fabulei) o ştiucă.
Un sentiment de groază pusese stăpînire pe întreaga mea fiinţă, în cele din urmă
mă hotărăsc şi trag tocul afară.
Cine crezi că se zbătea cu nasul înfipt în vîrful peniţei mele? însuşi
domnul Dragomir Mihalachescu.

— Mihail Dragomirescu, rectific maşinal şi uluit.
— Nu-i tot una? zîmbi amicul meu. Cine-o să-şi mai bată capul cu astfel
de mofturi? L-am recunoscut după modul de-a rosti cuvîntul genial.
Şi bagă de seamă, pînă acum nu-i controlasem pronunţia decît pe hîrtie.
La vederea lui, graţioasa Ta
TĂMÎIE SI OTRAVĂ 103
nagra pe care o vezi îşi acoperi faţa făcînd o bruscă piruetă şi dînd cu
ochii de bustul lui Voltaire, a căruia înfăţişare se dilatase în semnul celui mai
(dacă se poate spune) homerice veselii, i se adresă cu vorbele: „Quelle horreur,
Monsieur!"
Asta m-a edificat asupra autenticităţii statuetei, confirmându-mi bănuiala
că gingaşa antichitate elină e de fabricaţie pariziană.
In timpul acestei scurte scene, urmînd ritmul, zbîniîielii unui bondar,
domnul M. Dragomirescu, cum zici că-i zice, dansa pe sugativă descriind în
litere ronde, cu ajutorul călcîielor sale pline de cerneală, frazele pe care le poţi
citi. Uite. în adevăr citesc pe sugativă: „Estetica integrală, infinitul naţionalizat,
eu nu pot avea nimic cu Al. O. Teodoreanu din moment ce nu s-a dovedit a fi
genial, ce poate avea el cu mine din moment ce eu sînt?" Urmează cîteva curbe
capricioase, ca urmele de olandeză pe gheaţă. M-am convins că afirmaţia unora
(vezi A. Mirea), cum că domnul M. Dragomirescu ar scrie cu piciorul nu e o
banală figură poetică ci un neverosimil adevăr baroc.
— Şi ce-ai făcut, zic, din ce în ce mai uluit?
— întîi 1-am dezbrăcat. Nu-l puteam lăsa aşa plin de cerneală. Mă temeam
să nu moară. Dar asta e o prostie. A vrea să-l scapi pe domnul M. Dragomirescu
din cerneală, e ca şi cum ai vrea să salvezi peştii de la înec în timpul
inundaţiilor. Cerneala e elementul lui. Dacă nu se înăbuşă la aer e că se
aseamănă şi în această privinţă cu racul. Chiar dumneata (mi se pare în revista
„Gândirea"*),
* Perfect adevărat. Articolul următor e dovadă.
104
AL. O. TEODOREANU
printr-*o singură apăsare de peniţă, 1-ai scos la iveală în mărime supra-

naturală (umflat cu aer).
De astă dată, 1-am pescuit în călimară, de unde a ieşit în proporţiile lui
fireşti, adică de mărimea unui E din titlul ,,Adevărului literar". După ce 1-am
dezbrăcat, 1-am fricţionat cu peria de dinţi săpunată şi la urmă cu „pierreponce". I-am făcut apoi un duş cu pulverizatorul (a-ha! i-hu! bum-ta-rara! Iu, iu,
iu! - aşa făcea), şi 1-am lăsat să se usuce într-o cabină improvizată din cărţi de
joc, oferindu-^i un colţ de sugativă, tăiat de mine în formă de halat -de baie. Dar
de-abia îl pudrasem cu talc ca pe-un pruncuşor opărit şi el iar s-a repezit la
călimiară. Cînd am văzut că^-i incorigibil 1-am luat frumuşel !de ceafă şi 1-am
pus în palmă (văzut cu lupa e foarte nostim). Partea amuzantă e că a început să
mă mustre. Se uita la mine de sus în jos.
Cred că; suferă de un defect de optică. Avea aerul să-şi închipuie că el e
uriaşul şi eu piticul. Părea că nici. nu bănuieşte că nu depindea decît de
capriciul meu; să aleg între a-i intrdouce un ac de cravată în nodul vital sau a-i
da soarta unei anumite insecte noctambule, strivindu-l prin presiune, cu
unghia.
Dar supărarea nu i~a ţinut mult. Omuleţul a început să tîrîie o conferinţă
în care nu era vorba decît de infinit, de el şi de eternitate. Un greier ca un ecou
răspunse de undeva covîrşindu-1. Am profitat de ocazie pentru a-l examina. Cu
vîrful peniţei i-am ridicat învelişul cutiuţei craniene, cum ridici un capac de
lulea. M-am bucurat pentru dumneata. Ţi se dovedea exactă o ipoteză aparent
inadmisibilă.
Fac o secţiune într-o proeminenţă afectînd forma unei circumvoluţii din
ceea ce părea a fi un creier.
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ 105
Gust. Ai avut dreptate: Capul domnului M. Dragomirescu conţine miez de
nucă. Acum se explică toate îmi ziceam închizînd la loc capacul, pe cînd
pacientul ţîrîia înainte. Faptul ar trebui numai răspîndit, (ceea ce şi fac. N. A.).
Mă mir chiar că vreme de 30 de ani, atît de puţini scriitori români să fi aflat
secretul acesta. Un val de aer proaspăt năvăli pe geamul deschis. Am aşezat
vivanta miniatură pe-o coală de hîrtie şi 1-am scos la geam. La vederea bolţii
înstelate a făcut un mic gest larg.

Marele Tot! exclamă el ceva mai tărişor, ţîrîind apoi pe-acelaşi ton
(monoton, monton!).
Micul netot! hohoti un liliac din zbor, voind parcă să-l anunţe nopţii
indiferente, pe cînd licuricii toţi parodiau stelele, în aplauzele de catifea ale
falenelor. Omuleţul meu începuse să se umfle.
La un moment dat devenise complectamente sferic şi nu mai păstra cu
hîrtia decît un singur punct de contact, înţepîndu-l atunci cu peniţa (aşa, din
glumă) a plesnit de-odată şi n-a mai rămas din el decît pata de cerneală pe careo vezi.
Prietenul meu tăcu.
Sprijinit de pervazul ferestrii priveam parcul, în lumina selenară
diamantele bazinelor se schimbau în ametiste, safire, smaralde şi opale. Şi ca un
invizibil bazin muzical, din desişul copacilor înmărmuriţi, privighetoarea aruncă
o limpede jerbă de note.
Uite, am spus fără voie. Dacă Mihalache Dragomirescu ar exista încă pe
coala dumitale de hîrtie, ar scrie desigur fără toc, (cu tocurile), că privighetoarea
aceasta are talent dar că poetul Talaz de ex. are geniu.
106
AL. O. TEODOREANU
Ei şi? replică poetul întinzîndu-se de oboseală.
Pămmtul şi-ar continua totuşi nesupărat mersul în neant, cu tot cu
privighetori, parcuri, nopţi de Mai, Dragomireşti şi alte mofturi.
' Bătrînul Psiho-Phisicus ascultase se vede la uşă.
Cu o temeritate de neînchipuit la un om ca el, intră buzna în cabinet. Era
livid. Cu o voce de asfixiat de-abia putu articula, arătînd pata de cerneală.

:

Asta e tot ce-a rămas din Maestru? b-l Dar ce-ai fi vrut să rămîie, pufni
Poetul? în faţa acestui răspuns brutal, cu o hotărîre, admirabilă Psiho-Phisicus
sări în picioare pe coala de hîrtie şi-şi dădu foc. S-a consumat liniştit ca o
havană, lăsînd nu mai mult ca două scrumiere de scrum gros.
Şi iată cum, aproape odată cu Maestrul creator, dispăru atît de mişcător
şi Creatura, bătrînul PsihoPhisicus, personaj abstract şi totuşi palpabil şi (după
propria expresie a Maestrului) depinzînd de stăpîriu'l său (Poetul) şi totuşi de

sine

stătător

ca:

Divina

Comedie,

Faust,

Foiletoanele

din

Viitorul

şi

Pseuăokinegetico's.
Morală:
Nu fumaţi niciodată opium cu stomacul încărcat.
GBAMO'FONUL INDEPENDENT
Sau încă
M. Dragomirescu, Institutul de Literatură şi România Mare
Leş sots sont ici-bas Pour nos menus plaisirs.
Gresset.
Se-ntreabă-un critic: „tu Horaţiu Ce stai acuma în Olimp, Pe când trăiai,
oare cât timp Şi cam ce loc aveai în spaţiu?"
Şi i-a răspuns atunci Horaţiu, Cu domiciliul în Olimp: „Dragomirescu are
spaţiu, Horaţiu însă n-are timp".
A. Mir ea (Caleidoscop).
CONVERSAŢIE
(Scena se petrece la Lipsea, pe cînd domnul M. Bragoniirescu făcea
doctoratul în filozofie).
108
AL. O. TEODOREAN1
COLEGUL Mihalache, tu 1-ai citit pe Kant?
D-l M. DRAGOMIRESCU Eu nu-l citesc pe Kant!
COLEGUL Dar pe Schopenhauer?
D-l M. DRAGOMIRESCU Eu nu-l citesc pe Schopenhauer.
COLEGUL Nici pe Nietzsche?
D-l M. DRAGOMIRESCU Eu nu-l citesc pe Nietzsche.
COLEGUL
Bine Mihalache, dar ce fel de doctorat în filozofie faci tu, dacă nu citeşti
nici un filozof?
D-l M. DRAGOMIRESCU
Uite ce-i dragă, eu vreau să fac critică în literatura română, de aceea nu
citesc nimic şi mai ales străini pentru că aş risca să-mi alterez personalitatea;

(Gura lumii).
'ĂMÎIE.ŞI OTRAVĂ
109
Pentru copilăria şi adolescenţa celei mai încerite generaţii, d-l M.
Dragomirescu a fost un fenolen autumnal: obsesie. La începutul anului şcolar,
Ornată cu cele din urmă frunze moarte ale toamnei, dispăreau din vitrinele
librăriilor, exemplarele cu înVeliş atrăgător, în locul lor, odată cu ciorile şi corbii,
coperta cenuşie a îngrozitoarelor manuale didactice. Peste toate, covîrşitor, titlul
tenebros al cursului de limba română: M. Dragomirescu. Din înalt ordin
ministerial, prin el şi numai prin el, mijlocitor oficial de literatură şi retorică,
fragedele vlăstare puteau lua contact cu scrisul lui Eminescu, Creangă, Coşbuc,
Caragiale. Printr-o tainică vrere a destinului el şi numai el avea să asocieze o
tristă amintire numelui celor mai dragi sufletului nostru scriitori, în ceasurile
ce~ar fi urmat să fie de încîntare şi reculegere, nu puteai cutreiera hudiţele
Humuleştilor, nu te puteai veseli la „Nunta Zamfirei", nici urmări luna plutind
„Pe mişcătoarea mărilor singurătate", în închipuirea halucinantă a celei mai
frumoase vîrste, fără ca d-l M. Dragomirescu să nu te tragă înapoi, de picioare,
în mocirla cu mormoloci şi rîme, a notulei sale explicative.
„Mais helas! Ici-bas est maître: sa hantise Vient m'ecoeurer parfois
jusqu'en cet abri sur, Et le vomissement impur de la Betise Me force â me
boucher le nez devant l'azur".
Dar a trecut şi asta. Am părăsit şcoala cu certitudinea că d-l M.
Dragomirescu nu-i nici destul de înţelept ca să fie critic, nici destul de nebun ca
să fie scriitor, îl iertasem (pe jumătate) şi-l uitasem
110
AL. O. TEODOREANl
aproape. Mi-l amintea arare vreo cronică veselă, caricatură, o anecdotă. De
multe ori însă, la auzi numelui său, vechile revolte reînviau tumultoasfe.
Simţeam (mărturisesc) o francă aversiune faţă de acest om pe care nu-l
văzusem încă. Dragomiresepmihalachizarea literaturii noastre mă irita. Căci p.u
se poate contesta că în acest jalnic moment al dfezvoltării noastre literare

dominat de prezenţa sa, d-l M. Dragomirescu reprezintă o realitate culturală
(calificativul e la modă).
Onoare lui! Onoare ţării!
Au trecut ani.
„Realitatea culturală" s-a micşorat în mintea mea treptat, treptat, pînă la
dispariţie. Dar iată, în timp ce-mi făceam serviciul militar, într-o noapte limpede
de iunie, în tabăra de la Dadilov, numele d-lui M. Dragomirescu înveselind
restriştea unui întreg contingent de tunari. Se făcea mare haz pe vremea ceia,
printre ofiţerii şi elevii şcolii de artilerie, de cursurile de drept internaţional
ţinute deun căpitan, viitorilor ofiţeri de la altă şcoală.
Cum ne apropiam de terminarea stagiului, regimul se îndulcise simţitor şi
ca un semn al libertăţii apropiate, lanterna de la cantină se stingea mai tîrziu.
Lîngă baterii (cu sifon şi gheaţă) ne fixasem pe poziţie, în jurul unei mese,
mai mulţi camarazi. Se citau definiţii şi maxime din cursul căpitanului profesor
de drept. Un locotenent, băiat cu carte şi prietenos cu elevii, trăgea cu urechea şi
rîdea cu poftă, cînd, unul din cei mai mucaliţi brigadieri ai seriei,

ITĂMÎIE

şi

OTRAVĂ

111

student la litere, interveni: „De ce rîdeţi domnilor le-un nenorocit pus să
ţie „din ordin", un curs pentru care n-are nici o pregătire şi din care nu-şi face
bici o fală? Căpitanul în chestie vorbeşte de dreptul ginţilor, tot aşa cum ar vorbi
de datoriile planti^nului sau de cometa lui Haley, dacă i s-ar ponimci s-o facă.
Dumneavoastră ştiţi doar cum se procedează în armată. Serviciul interior,
specifică del ex. că la orele 5 recrutul român trece la robinet şi-si spală
fizionomia. Dacă e găsit la robinet fără să se spele urmează acelaş dialog
! SERGENTUL
l ';';';.' . '
pe ce nu te speli, mă leat? (aşa şi pe dincolo).
LEATUL
.'''
Nu curge apa, trăiţi don sergent.
SERGENTUL (teribil)
Să curgă!

Şi dacă apa se încăpăţînează să nu curgă (ordinul nu se discută), leatul e
dus la arest, pentru ca un gradat să-i facă „teoria ordinului" (aşa şi pe dincolo).
Căpitanul nostru faţă de ştiinţa dreptului e tocmai ca soldatul faţă de robinet. A
făcut sau n-a făcut dreptul, el a primit ordin ,,să ştie", ba încă să înveţe şi pe
alţii. Prin urmare domnii rnei, lăsaţi căpitanul în plata Domnului, că nici el nu-i
bucuros şi dacă aveţi chef de rîs, poftiţi la Facultatea de Litere din Bucureşti, să
vedeţi acolo reprezentaţie.
După această introducere, spre delectarea unanimă, camaradul începu o
descriere amănunţită a
112
AL. O. TEODOREANU
cursurilor şi seminariilor profesorului M. Dragomirescu. Din spusele lui
am aflat cu toţii că d-l M] Dragornirescu are despre literatură o concepţie quasimilitară şi că asemeni instructorilor din oştiri d-sa face Teorie (teoria imaginei,
hiperbolei, serqnalul de întrebare, teoria accentului circomfle etc.). D-sa aşează
scriitorii în formaţie de secţie, pluton, companie (e pedestraş), regiment, brigadă,
etc., punînd totuşi în locul ofiţerilor generali, autori geniali. Mai mult. Anticipînd
regimul sufragiului universal, d-sa se fereşte a înainta în grad/un scriitor sau ai trece vreo calificare în memoriu, înainte de a se asigura de consensul
majorităţii studenţilor. De aceea, de cîte ori d-l M. Dragdmirescu vrea să afle
situaţia exactă a unui scriitor, îi pune candidatura şi urna decide. Aşa de pildă
d-sa deosebeşte 12 feluri de poporanism, dintre care unul instrumental (ce-o
mai fi şi asta?). Vrem să ştim ce fel de poporanism caracterizează o anumită
publicaţie sau un anumit publicist? La vot!
Alta.
Domnul M. Dragornirescu, după 20 de ani de cercetări asidui a găsit că
pentru a fi complet genial, un scriitor trebuie să întrunească 32 de condiţiuni
sine quibus non (nimeni nu le-a întrunit pe toate, crede d-sa). Combinaţmnile
diverselor calităţi dau naştere la probleme, al căror rezultat precis e edificator şi
indiscutabil. Aşa, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, pus în ecuaţie, a dat
rezultatul neaşteptat că e o operă „gingaşă". Prin ce alt procedeu s-ar fi putut
obţine această precizare matematică?

TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ 113
Nu ştim rezultatul scrutinului pentru toţi poeţii aleşi. E suficient să
menţionăm (cu titlul de curiozitate) că votul a hotărît că poeta Carmen Sylva
este o lyrico-intimistă şi Maurice Maeterlinck un „lyrico-caduc".
Dar partea cea mai comică a acelei nopţi neuitate, în care am aflat aceste,
a constituit-o momentul, în care, încurajat de rîsetele spasmodice ale cercului
din ce în ce mărit, veselul brigadier a avut inspiraţia întru toate izbutită, să facă
citaţii din aforismele căpitanului profesor şi ale profesorului instructor, lăsînd
analogiile să se stabilească singure. A trecut cam multişor de atunci, aşa că mi-e
cu neputinţă să desprind din memorie ceea ce aparţine căpitanului de ceea ce
aparţine d-lui M.
Dragomirescu. De altfel, cele mai multe din cugetările ce voi cita s-au
răspîndit în toate colţurile tării, neîntîrziind să cîştige o binemeritată faimă.
Cum, pe de altă parte, atît d-l Dragomirescu cît şi căpitanul au făcut şcoală, las
pe sama numeroşilor lor discipoli stabilirea paternităţii, ca nu cumva
posteritatea să atribuie căpitanului ceea ce aparţine Dragomirescului şi nici
Dragomirescului ceea ce aparţine căpitanului. Cititorul va trebui să con vie că
unui ne-specialist îi e foarte anevoie să se descurce.
Iată:
Socialismul este atunci cînd lucrătorii din Germania nu mai vor să lucreze
în fabrici.
Operele geniale îşi are obîrşia în genialitatea autorilor.
8 — Tâmîie şi otravă
114
AL. O. TEODOREANU
Un escadron care caii se întorc asudaţi, nu se poate spune că s-a
mărşăluit bine. (Cu toate că e vorba de-o operaţie militară, nu socotim maxima
aparţinînd căpitanului, deoarece în dreptul ginţilor nu e vorba de escadroane în
marş. Să fie atunci maxima de d-l M. Dragomirescu? Simplă hypoteză).
Românii au avut un actor genial: de Max şi în loc să-l păstreze, care ne
trebuia, 1-a lăsat să se ducă la Paris care mai are şi alţii şi care acuma e

societar la Comedia Franceză, pe cînd noi numai pe el şi în dauna scenei noastre
ne-a părăsit, pentru că politica nu se interesează de genialitate socotind-o fără
folos, cînd din contra o ţară trăieşte numai prin geniile ei de ex. Franţa, deoarece
geniul e în afară de timp şi spaţiu de ex. Goethe, el fiind etern, măcar că s-a
susţinut, mai ales de către simbolişti, care se ştie că este şcoala incoherenţei,
susţinută şi de Bergson în care a greşit şi el cît e el de Bergson, cum că geniul
aparţine umanităţii care eu cel întîiu am scris la noi în „Convorbiri" că el trebuie
să fie înainte de toate naţional, altfel degeaba mai este geniu, şi mai bine ne
lipsim.
Nihiliştii sunt nişte ăia din Rusia, care s-a pripăşit şi la noi vre-o trei, dar
siguranţa generală i-a prinseră şi doi fugind a mai rămas unul închis la Jilava,
care la noi nici nu poate fi socialism, fiind o ţară eminamente agricolă.
Brunetiere practică teoria evoluţiei literare, care reduce critica, care e de
esenţa ei estetică, la
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
115
istoria literară care duce la biografie. Dar după cum am dovedit într-o
precedentă prelegere criticul nu are a ţine seamă decît de producţiile geniale
care nu pot pentru ca să fie în ritmul evoluţiei literare obişnuite care priveşte
numai talentele nu şi geniile care e de sine stătătoare. Cînd analizăm opera lui
Shakespeare, Dante sau a poetului Talaz, poate ca să mai fie vorba de evoluţie
literară? Aud?
Moravurile scriitorilor noştri tineri este de nemaiauzit. Ei scrie recenzii
obraznice şi bîrfeşte autori consacraţi, care în nici o ţară civilizată nu s-a mai
auzit, în loc să citeşti, să te plimbi şi să meditezi asupra operelor geniale, te
aduni acolo trei, patru scriitori, la cafenea sau în localuri şi bîrfeşti colegii
absenţi şi chiar pe cei mai buni critici ai neamului, care ar face mai bine cei mai
mulţi şi chiar toţi să înveţe ceva de la ei.
Aşa ne-au găsit zorii zilei la cantina taberii din Dadilov.
Terminînd serviciul militar m-am întors la Bucureşti. Pe Calea Victoriei
întîlnesc un tînăr profesor universitar. „Ce mai faci Domnule?" — „Bine", zic.
„Am auzit că te ocupi cu literatura". — ,.M'da!" — răspund plictisit. „Uite ce-i" —

zice, rău faci că nu te duci la seminarul lui Dragomirescu.
E singurul om din ţară de la care poţi învăţa cum să analizezi o poezie. Neam despărţit. La seminar nu m-am dus. Nu ţineam să analizez poezii.
116
AL. O. TEODOREANU
Pentru analize de altă natură (Doamne fereşte!), la o nevoie, aveam adresa
altor laboratoare.
A doua zi am aflat că pierdusem o şedinţă memorabilă. Discipolii puseseră
la vot însăşi persoana maestrului. După lungi şi aprinse discuţii s-a concedat că
e inutil şi fastidios să adaugi numelui său 32 de calificative. De aceea, de comun
acord, adunarea n-a pus în discuţie decît pe cele mai caracteristice (Maestrul a
aprobat).
Rezultatul votului:
Domnul Mihail Dragomirescu este un didactico-estetico-sintetico-integralogenial.
Peste votul acesta a trecut războiul, zdruncinînd din temelii întreaga
planetă. S-au făcut şi desfăcut împărăţii şi popoare, aşezăminte multiseculare
au dispărut sub valul lui de sînge, capi de Stat ce pînă ieri urneau zeci de
armate ridicînd un singur deget, au fost daţi la o parte de capriciul unor
împrejurări ce-au stat de-a pururi deasupra lor.
Domnul M. Dragomirescu a rămas unde fusese: pluteşte ca un dop de
plută, la suprafaţa oceanului de prostie al inconştienţei majoritare, în care
calmul plat pare a se eterniza de cînd lumea.
De la terminarea serviciului militar şi pînă acum, nu mi-am mai văzut
prietenul de la Dadilov decît de două ori. Prima oară, în cele dinţii zile ale
războiului, într-un marş în Ardeal. Bateria mea trebuia să ocupe poziţie la
Topliţa. A lui, nu mai ştiu
TĂMÎIE SI OTRAVĂ 117
în ce regiune învecinată. Ne-am întîlnit. în zori de zi, la o răspîntie. Aveam
o bună bucată de drum de făcut împreună. Şoseaua se întindea înaintea
noastră, imaculată, ca un preş desfăşurat ca să trecem, de soarele ce-şi arăta

după munţi capul hilar de clown congestionat. Nici urmă de nor nu păta
albastrul necuprinsului, nici o boare nu turbura liniştea desăvîrşită. Arar, din
lanuri

îndepărtate,

ne

ajungeau

pitpalacuri

răzleţe,

ca

într-o

povestire

vînătorească de Alexandru Cazaban.
Cînd ai 21 de ani, cînd ai dormit sub cerul liber şi ţi-ai răcorit trupul
odihnit cu apă de izvor, cînd mergi alături de-un prieten, călare pe-un cal
sprinten pe care de abia îl ţii în frîu, cînd pleci cu credinţa că vei contribui cu
ceva la o victorie dreaptă şi sigură, cînd toate acestea se întîmplă într-o
răcoroasă dimineaţă de august, nu se poate să nu fii optimist.
Tovarăşul meu de arme, ca mai toţi tinerii trăia în viitor. Se destina
dăscăliei. Se vedea pe catedra unei şcoli „româneşti din Ardeal", îndrumînd
sufletele viitorilor cetăţeni ai unei Românii pentru a căreia întregire a pus şi el
umărul.
Suiam încet la deal aruncîndu-ne din cînd în cînd ochii spre chesoanele
care înaintau încet, ca o coloană de broaşte ţestoase privită cu lupa. Din una-n
alta ne-am amintit de vremea petrecută împreună la Bucureşti, în şcoala de
artilerie, apoi în tabăra de la Dadilov, de petrecerile ultimelor zile, de maximele
profesorului Dragomirescu. Dar prietenul meu încruntă sprâncenele. Nu mai
glumea.
Ajunsesem la punctul de la care drumurile noastre se despărţeau. Ne-am
strîns mîna şi înainte de a-mi
118
AL. O. TEODOREANU
întoarce calul spre bateria mea rămasă mult în urmă, prietenul mi-a spus:
„Cu Mihalache Dragomirescu se sfîrşeşte capitolul „cultură" al României
mici. România Mare nu poate începe cu el.
Noroc!
Noroc!
A venit pacea, prelungind peninsula balcanică de la Nistru pîn-la Tisa.
„Avem un vis de împlinit
Copil al suferinţii* Iată-1. Aevea. Priviţi vă rog.
„E visul unui neam ce-aşteaptă.

De mult o dreaptă sărbătoare**".
Ăsta e. S-a făcut ce s-a putut. Visele nu au credit în combinaţiile politice.
Acestuia, marii noştri bărbaţi de stat (descoperiţi!) 1-au substituit realitatea
României actuale. Prin urmare visătorii, după cum se şi cuvine au rămas cu
visul.
Mi-am întîlnit prietenul pentru a doua şi ultima oară într-un orăşel de
provincie. Ieşea dintr-o clădire mare şi era salutat cu mult respect de-o seamă de
copii care, îmbrăcaţi în uniforme negre treceau în grupuri pe lîngă el,
— Ce cauţi aici? — îl întreb.
— Profesor de română.
— Eşti mulţumit.
O. Goga.
* O. Goga.
TAMÎIE ŞI OTRAVĂ 119
Drept răspuns, din buzunarul unui palton uzat (de stofă cazonă), prietenul
scoase o carte groasă ca un dicţionar. Citesc: Cuns de limba română, clasa VII-a
secundară, M. Dragomirescu, Zîmbeam.
Cred că-i o formă numai zic — căci îmi închipui că tu nu predai după asta.
— Ba te-nşeli grozav, îmi răspunde, trebuie, să urmez programul, că jîncă nu-s
definitiv. Dacă mă prinde vreo inspecţie că nu fac cursul după carte, mă dă
afară.
Ne-am aşezat la masă, într-o berărie din apropiere, îmi examinam
prietenul pe furiş, cu coada ochiului. Se schimbase mult. Un pic de burtă, un
început de chelie, o haină uzată ... Aci sfîrşesc idealurile zveltului ofiţer de pe
şoseaua Topliţei. Se mai revoltă puţin, fiindcă e la început. Cu timpul se va
forma. Definitivat, însurătoare, puţină zestre, un îocuşor în parlament de la
conu Mitică sau conu Georgică, ceva tantieme într-un consiliu de administraţie
şi iată-l în fine pricopsit, mulţumit şi bun român pe deasupra. E trist totuşi să te
gîndeşti că omul acesta a învăţat, a suferit, a visat, a încălzit în inima lui gînduri
scumpe cum îşi încălzeşte vulturul puii şi că s-a dus cîntînd să-şi dea viaţa
pentru ţară, ca să se întoarcă sclav al unei coperţi de carton cu prostie
condensată, pe care nu poate fi scris nimic alt decît Mihail Dragomirescu.

Cu vreo trei ani în urmă, am avut a face personal cu domnul M.
Dragomirescu. Mi se înfăţişa ca membru în comitetul de lectură al Teatrului
National din Bucureşti. Datorită prestigiului de care domnia-sa se bucura
printre ceilalţi membri (se pu
120
AL. O. TEODOREANU
tea altfel?) mi-am văzut respinsă o piesă cu o săptămînă înainte acceptată.
Cu toate acestea ar fi inechitabil să susţin că d-sa mi-a făcut o nedreptate. Că
piesa a obţinut un mare număr de spectacole pe scena unui alt Teatru Naţional
şi că reţelele pe care le-a făcut au determinat comitetul respectiv s-o premieze e
altă chestiune.*
Eu aş jura oricînd că d-l M. Dragomirescu a fost sincer şi de bună credinţă
atunci cînd a susţinut respingerea ei. Şi cu toate că momentul în care am luat
contact cu d-sa e acela în care îmi făcea, în definitiv, o mizerie, trebuie să
mărturisesc că m-a cucerit. Am cercat, cu menajamente, să-î dau oarecare
lămuriri, dar m-am convins repede că n-a înţeles nimic. Mi-a vorbit cu atîta
seninătate, candoare şi bonomie încît vechile mele resentimente s-au topit pe
dată, ca o pastilă de Hyperol într-un pahar cu apă clocotită. Inexpresivi tatea'
expresiei sale mi-l dovedea nevinovat. M-am simţit copleşit, deodată, de-o subită
şi compătimitoare simpatie. Şi dacă aş fi ascultat porunca afectelor mele
turburate, în genunchi i-aş fi cerut iertare.
Pentru tot ce scrisesem, pentru tot ce vorbisem, pentru tot ce gîndisem
despre d-l M. Dragomirescu simţeam remuşcări. Ceea ce-mi făcuse era atît
denaturai, atît de în firea lucrurilor! Antipatia mea violentă faţă de domnia lui
îmi părea tot atît de ridicolă ca furia copilului care bate copacul pentru că face
vînt. Domnul M. Dragomirescu emană prostie, ca sifonul bulbuci de acid
carbonic. Am scobo* Pentru numărul de spectacole obţinut, nu pentru valoarea
ei, pe care azi o neg, dar care în nici un caz nu intra în competenţa d-lui M.
Dragomirescu.
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ .
121
rît scările Teatrului Naţional cu inima împovărată de-o ciudată emoţie.

Cînd să ies, fără să vreau, m-am -uitat înapoi. L-am zărit în capul scărilor ca un
Arhanghel (Mihail) cu cioc şi fără aripi (Dragomirescu), făcînd sforţări
emoţionante pentru a~şi pune galoşii.
Ieşind în stradă nu m-am putut reţine să nu murmur cu un accent de
infinită compasiune: Pauvre type!
în noaptea aceea am avut un vis care contraria în totul noile mele
dispoziţii sufleteşti faţă de domnul M. Dragomirescu. Mă găseam în baraca unui
iarmaroc, într-un bazin, o focă. Alături într-o cuşcă d-l M. Dragomirescu. La gît
avea atîrnată o placă ce purta inscripţia, în litere chirilice: „Gramofonul
independent" (v, incoherenţa visurilor!), în fracul roş al dresorilor de bestii,
camaradul meu de arme, profesor de limba română. Deodată, mica încăpere
începe să se populeze: Caragiale, Eminescu, Creangă, Coşbuc, Anghel, losif. în
faţa adunării înveselite, domnul Dragomirescu începe să execute felurite mişcări,
la comanda omului în frac. După fiecare serie de exerciţii şi giumbuşlîcuri
domnul Dragomirescu sărea pe-un trapez cu o dexteritate de mirat la un om
corpolent ca d-sa şi mînca alune, în timp ce se repauza astfel, omul în frac îl
prezenta publicului, atribuindu-i însuşiri fantastice:
„Acest ins cu anatomie anormală (are osuL sacru în nas şi vice-versa),
prezintă totuşi înfăţişarea omului matur. E român, vaccinat, major şi critic
122
AL. O. TEODOREANU
literar. E cea mai vie contradicţie a teoriilor darwiniene. La subţioara
ambelor mîini prezintă solzi şi urme de aripi înotătoare. Sub ultima vertebră e
înzestrat cu o prea frumoasă coadă în evantaliu (roş, verde, galben, albastru,
indigo şi violet). Partea curioasă şi enigmatică o constituie cele trei excrescenţe
(două pe omoplatul stîng şi una pe călcîiul drept) în care s-au găsit urmele unui
lichid asemănător aceluia cefalo-rahidian de la om şi maimuţă. Dacă îl mulgem,
constatăm, cu ajutorul hîrtiei de turnesol că sînul stîng conţine un acid, pe cînd
cel drept o bază. La vîrsTa de 19 ani poseda 20 de noţiuni (în ultimul an a făcut
progrese), pe care le lega în propoziţiuni şi fraze, cu o facilitate neîntrecută încă
de nici un papagal*. Cînd a început să se ocupe cu literatura, ştia să
deosebească, (dacă nu era obosit) cuvintele: masă, casă, pat, copac, peşte,

creion, smîntînă, foarfece, şoşon, vax, cocoş, pastă de dinţi, cataligi, japonez,
revolver şi chiar velociped, După trei decenii de fachirism şi auto-mutilare prin
lectură a izbutit să vorbească uşor cu gura deschisă, fără să mişte buzele.
Profesorul Pitulescu presupune că învăţătura acumulată, în urma unui bizar
proces fiziologic (cauzat — după prof. Parhon de glanda tyroidă), s-a precipitat în
plăci de gramofon, de dimensiuni descrescînde, atingînd un maximum în
abdomen, (centru principal al intelectualităţii tipului) şi un minimum în degetele
picioarelor (are treisprezece). E suficient să-i presezi nodul ombilical pentru ca
maxilarele să se caşte automat şi omuşorul (foarte elastic şi prevăNici chiar de
George Pasc u.

TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ 123
zut cu ac), să atingă placa. Astfel, prin cavitatea bucală ce afectează forma
unei leici (pîlnie) şi devenită în circumstanţă cornet acustic putem auzi vocea lui
Taine, Dante, Adelina Păţi, Pamfil Şeicaru sau Cristofor Columb. Refuzînd
intervenţia chirurgicală în timpul vieţii nu se ştie bine dacă în compoziţia internă
are şi organe similare cu ale altor animale, sau dacă e acţionat exclusiv de
şuruburi şi rotiţe. Lipsa creierului îi permite ingurgitarea a orice cantităţi de
alcool fără să se îmbete.
S-a observat că de cîte ori îşi pune o pălărie mai strimtă întregul craniu
pîrîie (ca harbujli) în timp ce pe gură, nas şi pe-o ureche (cealaltă o astupă cu
dop de ebonit), încep să-i curgă sîmburi de cucurbitaceu. Motivat de adagiul că
de unde nu-i miez nu ies sîmburi, senatul universitar i-a încredinţat catedra de
literatură română de la Facultatea de Litere din Bucureşti. Cînd se supără,
barbişonul i se lungeşte ca o stalactită de plumb topit şi din solul umezit astfel
creşte imediat o ciupercă din specia tricofiţei, prevăzută cu doi gîndaci şi trei
viermi, în asemenea împrejurări ochelarii îi sar de pe nas ca un şcolar jucînd
capra. Pînă în prezent a spart un milion. Pentru a evita cheltuieli inutile, familia
i-a cumpărat un lănţuc" ...
Aici m-am trezit. Ce vis urît! Şedeam la un hotel de pe calea Victoriei. Sun.
Apare un chelner bătrân şi foarte afabil. Un ceai te rog. Şi pentru a răscumpăra
grozăvia involuntară din timpul somnului îl întreb:

— Arhip, nu-i aşa că d-l M. Dragomirescu e un bătrân frumos şi deştept?

124
AL. O. TEODOREANU
Mi-a răspuns cu o superbă curtenie profesională:
— „Frumos domnişorule, şi deştept; de ce să nu fie frumos şi deştept? Toţi
boierii îs frumoşi şi deştepţi. Dac-au învăţat carte!"
în modestia lui umilă, nici nu-şi închipuia bătrînul Arhip că în momentul
acela reprezenta opinia tuturor guvernelor României Mari, faţă de ceea ce îşi
închipuiesc a fi cultura românească.
Dar d-l M. Dragomirescu nu e numai profesor universitar, membru în
comitetul de lectură al Teatrului Naţional,* membru în toate comisiile de premii,
autor de cărţi didactice, oficiale, foiletonist la Viitorul, membru în comitetele mai
multor case de editură, fost vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, viitor
membru al Academiei (de ce rîdeţi?) etc., etc.
Domnul M. Dragomirescu e şi preşedintele Institutului român de literatură
(Institut de beaute psyhique et morale pour adultes). Spre delectarea, oamenilor
veseli şi documentarea medicilor alienişti, acest institut român de literatură
scoate un monitor oficial al şedinţelor, îi zice Buletin al Institutului Român de
Literatură.
Lăsăm la o parte puerilitatea chestiunilor puse în discuţie în şedinţele
institutului şi consemnate în buletin, ca de ex. (toate sînt de aceeaşi natură),
întrebarea pe care şi-o pune un conferenţiar şi care face obiectul discuţiei a
două şedinţe (Buletinul
* Nu mai este, dar va mai fi.
TÂMÎIE ŞI OTRAVA
125
No. 5, şedinţa de la 21 Martie 1923 pag. 27 şi Buletinul No, 6j şedinţa de la
2 Mai pag. 33): Este contemplaţia estetică o simultaneizare a succesiunei sau o

succesivizare a simultaneităţii?
Ca şi cum s-ar întreba: Sînt discipolii d-lui Mihalache Dragomirescu
Mihalaco-Dragomirescişti sau Dragomiresco-Mihalachişti ?
Dar această doctorală publicaţie e tipărită în dispreţul celor mai
elementare reguli gramaticale.
într-un aşezămînt în care ideile maestrului se acordă atît de bine cu ale
ucenicilor, subiectul nu se acordă cu predicatul.
Ex. Mijloacele formale care ne dă muzicalitate stă. în legătură, etc. (Nu
poate fi vorba ele greşeală de tipar: e clar) — pag. 2.
Decît că atunci cînd a reuşit să creeze, simboliştii,.etc. (pag. 2).
Aceasta ne explică panica de care e cuprins conferenţiarul la pag. 14 în
faţa esteticii lui Croce, cînd zice:
„Prin estetica lui Croee am putea să ne reîntoarcem la o artă unde totul
este calcul, intelect şi mai ales gramatică. (Doamne fereşte). Nu voi sîcîi cititorul
comentînd enormităţile, de multe ori amuzante, totdeauna neroade, din acest
Buletin.
Oscar Wilde scrie undeva: „Pom- connaître la vendange et la qualite d'un
vin, îl est inutile de boire tout le tonneau".
De aceea mă mulţumesc să transcriu (nu fără oarecare voluptate), cîteva
pasagii luate la întîmplare.
Se va vedea că d. M. Dragomirescu e un monomân obsedat de ideea
genialităţii, dublat de-un;
126
AL, O. TEODOREANU
(fără voia lui), farsor. Bombiţile de vax servite la acest festin, în
convingerea domniei sale sunt icre de morun. Citiţi şi vă veseliţi.
Avem intuiţia frumuseţii numai cînd privim natura cu un ochi de artist
genial (pag. 18).
Operele geniale sînt produsul genialităţii (pagina 25).
Estetica integrală vede în operele geniale nişte adevărate fiinţe de sine
stătătoare (Vaci? balene? crocodili?), nişte adevărate specii ale unei lumi noi —
ale lumii psiho-fizice, lume deosebită şi de cea fizică şi de cea psihică (pag. 53).

Estetica lui Hegel formează un monument mai impozant prin poezia lui
genială, decît etc. (pag. 50).
Guyau este mult mai interesant prin modul cum scrie decît prin ce scrie.
Aşa se face că el scoate aşa de puţin din ideea creaţiunii geniale (pag. 47).
Viaţa operelor geniale este infinită (pag. 41).
Aceasta este deosebirea dintre operele de talent şi între operele geniale. Pe
cînd cele dintîi, prin insistenţa atenţiunii cunoscătoare, prin analiza părţilor
lor .ce par sintetizate, devin searbăde şi se
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
127
nimicesc în sensibilitatea noastră, operele geniale din contra, etc. (pag.
41).
Emoţia estetică este rezultatul cunoştinţei necesităţii cu care sînt legate
între ele diferitele elemente ale unei opere de creaţiune geniale (pag. 34).
într-o concepţie ştiinţifică a evoluţiei literare nu trebuie ţinut seamă decît
de producţiile geniale.
Soarta marilor poeţi (de ex. a unui Eminescu, Alfred de Vigny şi chiar
Goethe)* este în această privinţă concludentă. Aşa fiind, ritmul producţiei
geniale e altul decît al evoluţiei literare, aşa cum o înţelege Brunetiere (săracul!),
pag. 7.
Literatura ţine seamă numai de operele literare geniale. Geneza acestor
opere întrucît sînt geniale este inexplicabilă, iar fenomenele explicabile din opera
genială nu au nici o importanţă (pag. 9).
Atenţia ştiinţifică nu e orientată de la toate operele unui autor ci e
concentrată numai asupra unora din operele sale care se dovedesc că sînt
geniale (pag. 9).
Literatura scoate din cadrul istoric cele cîteva capodopere ale sale şi le
pune în cadrul creaţiunii geniale (pag. 10).
Chiar nu-i delieios?
128
AL. O. TEODOREANU

în ce priveşte teoria d-lui Scarlat Straţeanu despre deosebirea dintre
poezie şi literatură una avînd şi fond şi cealaltă numai formă — ar putea sta în
picioare numai în cazul că pot exista opere literare fără să aibă nici un fond. Dar
asta cred că nu se poate arăta niciodată. E o încercare interesantă dar nu destul
de întemeiată, mai cu seamă cînd prin deosebirea introdusă de noi (Noi = M.
Dragomirescu), între originalitatea elementară, cea intuitivă şi cea plastică ca
elemente de fond, s-a făcut exact demarcaţiunea dintre operele ideologice
(Phaedon de Platon) operile literare (Rseudokynegetikos de Odobescu) şi operele
poetice (Divina Comedie a lui Dante) pag. 44.
într-o discuţie obiectivă nici „bergsonii" nu ne interesează nici „belphegorii"
(Belphegor de J.
Benda), căci atunci lupta literară ar degenera în luptă politică (pag. 59).
Arta nu este nici sentimentală, nici voliţională, nici intelectuală. Arta este
integrată (pag. 57), etc., etc., etc., etc., etc., etc.
Prin urmare brigadierul de la Dadilov nu spunea poveşti.
Nici n-am voit să demonstrez altceva.

SCRISOARE DESCHISĂ SFINŢIEI SALE
PĂRINTELUI D AMIAN STĂNOIU
LA „VIAŢA ROMANEASCĂ"
îţi scriu, cucernice părinte Damiene şi iaca mi se umple inima de jale şi
mă foarte scîrbesc în sinea mea, că trebuie să-ţi fac dojana în faţa lumii, scriind
sfinţiei tale scrisoare de ocară. Eu nu-mi plec urechea la pîrile cele tainice, sfinte
părinte, şi netrebnicii izvoditori de bîrfeli şi amestecături viclene, la mine baftă
n-au. Dar cu dovedit temei aflu taică Damian Stănoiule, despre niscaiva
scîrbavnice şi urîte fapte ale sfinţiei tale, de care fac pomenire în rîndurile de
faţă, mai jos. Dacă n-ai fi cinstită faţă bisericească şi dacă n-ai fi făcut
ţîrcovniciâ literară în strana Vieţii Româneşti (ca şi mine părinte Damiene) nici naş fi stat de vorbă cu sfinţia ta; ţi-aş fi zis măgarule, sau mascara (după

dispoziţie) şi te-âş fi dat dracului, ca pe atîtia alţii. Dar de numele sfinţiei tale se
leagă o bucurie sufletească şi-o frumoasă amintire, pe care s-ar fi căzut să n-o
feşteleşti, părinte. Eram în redacţia „Vieţii Româneşti" cu fratele meu Ionel şi cu
drag9 — Tămîie şi otravă
130
AL. O. TEODOREANU
prietenul G. Topîrceanu. Topîrceanu citea un manuscris şi vedeam cum i
se luminează faţa la fiecare rînd. Deodată izbucni: ,,Ştiţi că are talent popa?"
(manuscrisul era al sfinţiei tale). Zi-i tare, bre! fac eu. Şi Topîrceanu ne-a cetit,
cum citeşte el, (mie-mi place straşnic cum citeşte Topîrceanu), frumoasa sfinţiei
tale bucată: în căutarea unei parohii,, pe care nu pierd prilejul de-a o recomanda
cu căldură cititorilor mei. Te-am văzut apoi taică părinte, crescînd copăcel, ca
un cozonac şi rn-am interesat chiar binevoitor de sfinţia ta, trecînd peste unele
greşeli de stil, şi compoziţie pe care ca începător tardiv, le făceai, întîmplarea a
făcut ca remarcabilul sfinţiei tale volum să apară în vitrina „Cărţii Româneşti",
care ne-a editat pe amîndoi, odată cu modestul meu op. Şi iată că într-o zi, o
cunoştinţă de bună ziua, mă anunţă că sfinţia ta ai intervenit personal la un
librar şi ai şi obţinut de la el, să-mi scoată volumul meu din vitrină, lăsîndu-l
numai pe al sfinţiei tale. N-am dat crezare acestor vorbe pe care le socoteam de
clacă, r>ărinte Stănoiule. întîlnim doar cu toţii zilnic atîtea lichele, care vin să ne
spuie cîte bazaconii pe lume, gîndind că ne fac plăcere, sau numai aşa, ca să se
afle-n treabă. Dar cînd mai mulţi vechi şi buni prieteni au venit să-mi raporteze
aceeaşi faptă de ruşine pe seama sfinţiei tale, am început să intru cum se zice,
la idee. Să fi pătruns Ucigă-l toaca într-atîta în neprihănitul suflet al sfinţiei tale,
îndepărtîndu-te de credinţa cea adevărată şi ducîndu-ţi paşii şovăielnici pe căile
pierzării? Mă întrebam!
Odată însă, intrînd într-o librărie să mă inte
TĂMÎIEŞr OTRAVĂ
131
resez de vînzarea Hronicului*, cu fireasca bună dispoziţie a omului care
primeşte o veste bună**, zic:
— „Rai mai sînt oamenii! închipuieşte-ţi ce i-au scornit bietului Damian

Stănoiu: cică, ar umbla din librărie în librărie, rugîndu-se de librari să-mi
scoată volumul din vitrină pentru a-l lăsa numai pe al iui".
— ,,E adevărat domnule Teodoreanu, îmi replică un vînzător, nici nu vă
puteţi închipui ce negustor e popa. Ăsta-i omul dracului!".
Aferim popă! mi-am zis în mine. Curat toporul şi pădurea taică Damiene.
Şi stai, că nu-i gata. Un prieten, scriitor, îmi zice:
—- Dar ştiu că te operează popa!
— Care popă, zic?
— Ghedeon ăla, cu cartea (el credea că sfinţiei tale îţi zice Ghedeon şi
cărţii Damian Stănoiu).
ţ. — Dar ce-a mai făcut? întreb.
— Făcea domnule un scandal nemaipomenit la editură, zicînd că-l
concurezi şi musai să-ţi scoată volumul din vitrină.
Cînd am auzit-o şi pe asta, m-am hotărît părinte Damiene, să te spun
lumii, să te ştie şi să te aduc cu mustrare din rătăcirea care sataniceşte te-a fost
cuprins. '
Volumele, sfinte părinte, nu se mănîncă între ele ca lupii şi ca autorii.
Neatîrnînd de voinţa noastră, ele îşi urmează în vreme calea sorocită de
mehengiul şi nepătrunsul Destin. Cel care mă citeşte pe mine părinte Stănoiule,
te citeşte şi pe sfinţia
* O carte de-a mea.
** Se vindea ca o curtezană!
9*
132
AL. O. TEODOREANU
ta şi cel care nu te citeşte pe sfinţia ta, nu mă citeşte nici pe mine. Aşa că
din osteneala sfinţiei tale, dacă stăm şi judecăm, nu rămîne decît o mică şi
nevrednică zădărnicie. Şi ca să mă înţelegi mai bine părinte, părintească pildă
da-voi sfinţiei tale, azi:
Mă aflam la o masă mare şi bogată. Fracuri, uniforme sclipitoare, şi (iartămă, Doamne) tulburătoare decolteuri. în faţa mea şedea între două cucoane,
gustoase ca două piersici (păcătuim părinte, păcătuim), un tînăr din a căruia

privire am înţeles că nu mai mîncase stridii, care tocmai atunci se serveau.
Simţeam pentru situaţia lui o jenă (cum simt acum pentru sfinţia ta). Dar
tînărul nu şi-a pierdut firea: a început cu mult aplomb să povestească o
anecdotă, făcîndu-se că nici nu bagă de seamă ce are în farfurie şi cînd prima
cucoană a dat pe gît glomotocul lunecos, a făcut şi el la fel.
Ai priceput acuşica, părinte Damiene, cam ce îndrăznesc a sfătui pe sfinţia
ta?*
Sfinţia ta ai debutat la „Viaţa Românească". De ce nu te-ai uitat cum fac
cei de-acolo? Toţi cei care am trecut prin această redacţie ne iubim şi ne stimăm.
Un succes al unuia e d sărbătoare pentru toţi. Ne bucură şi ne onorează. E un
stimulent, o încurajare, o nădejde, într-o seară, Mihai Ralea** îmi anunţa ca pe
un triumf personal:
— Nu-i aşa că ultima carte a lui Sadoveanu (pe-atunci Hanul Ancuţei) e cea
mai bună carte a lui?
* Iartă, Doamne, pre robul tău, Damian Stănoiu, acum şi în vecii vecilor.
Amin!
** Adversar politic, părinte, dar ce prieten incomparabil!
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
133
Şi ne-am bucurat cu toţii că un scriitor care şi-a pus numele pe cincizeci
de volume, nu încetează (ca vinul vechi), să se perfecţioneze, scriind o
românească inimitabilă, de parcă i-ar izvorî din peniţă valuri de velur. Şi fiindcă
ţi-am vorbit părinte, de domnul Sadoveanu în care se împacă noţiunea de mare
scriitor cu aceea de om cumsecade, voi evoca sfinţiei tale o scenă din turneul de
şezători literare a revistei „Gândirea", cînd din iniţiativa lui Cezar Petrescu şi sub
părinteasca oblăduire a d-lui Mihail Sadoveanu, am colindat toată ţara.
Călătoria acea-* sta care a fost pentru d. Mihail Sadoveanu triumfală, a culminat
în entuziasm la Cernăuţi: La apariţia pe scenă a d-lui Sadoveanu, sala în
picioare aclama. Uralele şi aplauzele nu mai conteneau.
Cezar Petrescu se înroşise de fericire, Pamfii Şeicaru trepida între culise şi
cu toţii, ne-am trezit dînd din palme, laolaltă cu publicul. Şi mă gîndesc acum,
sfinte părinte, dacă întîmplarea te-ar fi aşezat atunci între noi, te-ar fi lăsat

inima să ţii sfinţia ta mînile în sutană, .pentru că aplauzele nu ţi se adresau?
Noi nu ne prezentam ca actorii, părinte Damian Stănoiule şi nu smulgeam, nici
nu cîntăream aplauzele. Nici unul din noi nu le-a cronometrat durata, pentru
bilanţ. Topîrceanu şi eu, citeam ambii lucruri menite să descreţească frunţi.
Prin urmare ar fi să fi fost rivali. Numai că nu a fost aşa, dar cînd lipsea
Topîrceanu dintr-un oraş, citeam eu bucăţi de-ale lui, cînd lipseam eu, citea el
bucăţi de-ale mele. Căci succesul în literatură nu se obţine prin schimonoseli şi
mici surubării şi durabilitatea lui nu e în funcţie de cîteva aplauze trecătoare. Şi
altfel nici nu s-ar explica de
134
AL: O.: TEODOREA'NU
ce scriitori care citeau ca actorii, erau primiţi cu răceală, pe cînd Cezar
Petrescu, de ex. cititor monoton ca un samovar, era sărbătorit pretutindeni*).
Dar literatura, sfinte părinte înainte de-a fi o afacere, e o atitudine, o
eleganţă şi o boierie. Scriitorul trebuie să-şi înalţe fruntea sus, ca nici un strop
din noroiul preocupărilor meschine să nu i-o maculeze. Sfinţia ta, în loc să iei
pildă de la cei mai mari (sînt părinte!)** şi să-ţi ţii heghemoniconul, umbli cu
forfîrlica şi. faci pe caraghiosul. Să nu mai faci aşa, părinte că te vede Dumnezeu
şi te rîde lumea. ;
Şi încă ai avut noroc, părinte, că ai dat peste mine, care nu-s tocmai aşa
de scriitor (nu vezi că scriu şi la gazetă?)
Un adevărat scriitor, părinte, ţi-ar f i spart poate potcapul (ici e capul, ici
potcapul) şi ţi-ar. fi dat sfinţiei tale palmei şi ar fi fost mai mare ruşinea.
Eu, ascultă-mă te învăţ de bine. Deabia aştept să te văd pocăit*** ca să mă
pot veseli în gazetă scriind: Vedeţi că s-a civilizat popa? .:
Al sfinţiei tale, întru scris tovarăş şi întru Domnul frate. <
* Nu te superi, gresiile!
** Pe onoarea mea! i' i.-1
*** Şi ce-i drept s-a pocăit, sau cum am zice, s-a schimbat Stănoiul, nu e
cum îl ştiţi.
COTNARUL, DOMNUL CIOCULESCU

ŞI LITERATURA
De la primul articol în care păşeam spre o politică a vinului, pînă la
modesta formulare a cîtorva concluzii şi deziderate, fixasem punctele care
urmau să fie zilnic dezvoltate (producător, intermediar, consumator) la care s-ar
fi adăugat poate cîteva consideraţiuni accesorii. Nu m-aş fi mirat dacă această
ordine logică, dar nepremeditată, ar fi fost turburată de intervenţia unui
specialist, care mi-ar fi putut semnala vreo eroare ce nu-i exclus să fi comis.
Regret că nu sînt vinicultor, dar e sigur iarăşi să nu aş fi atacat o chestiune pe
care aş ignora-o. , .
Iată însă că arhitectura planului meu iniţial o modifică, nu un cultivator,
ci un beletrist. Distinsul meu confrate, demnul Şerban Cioculescu, băiat deştept
şi publicist apreciat, semnează în „Adevărul" o cronică literară relativă la
volumul meu „Hronicul Măscăriciului Vălătuc". Ce-i drept domAcest articolreplică a .fost publicat la rubrica „Politica Vinului" pe care o semnam pe vremuri
la ziarul „Curentul".
136
AL. O. TEODOREANU
nul Cioculescu, obiectiv şi de o precoce comprehensiune literară, e, cu
mine, indulgent tare şi cu o vădită bunăvoinţă, îmi adresează amabile cuvinte de
încurajare, îi mulţumesc frumos.
(Sînt foarte încîntat că ai găsit lucruri agreabile în literatura mea, Şerban
Cioculescule şi pe viitor, te asigur, voi face cum zici mata). Dar domnul Şerban
Cioculescu, atît de drăguţ cu mine, e puţin nedrept cu unul din eroii mei, anume
Logofătul Toader Zippa.
Cum eu sînt părintele spiritual (n-am zis spiritualul părinte, sînteţi
martori) al Logofătului Toader, înţelegînd să-mi apăr copiii, voi răspunde precis
şi prompt domnului Şerban Cioculescu, nu fără a-i mulţumi încă odată, pentru
ca pe lîngă plăcerea ce mi-a făcut-o cu gentilele domniei-sale aprecieri, mi-a dat
şi un subiect de articol, într-o Duminică de lene şi plictis.
Domnul Şerban Cioculescu scrie:
„însuşi Pouitty-ul" în imaginaţia bacchică a lui Toader Zippa (adică a mea),
ise transformă în Cotnar ,,după doi ani de pivniţă" (aici ghilimelele sînt ale

domnului Cioculescu). Este aci un naţionalism viticol (zice domnul Cioculescu) de
Cotnar uber alles, uber alles in der Welt" (face spirit pe nemţeşte domnul
Cioculescu), care adaugă un motiv şi principalul, în plu$, la mîndria de a fi
moldovean".
Bun! Prin urmare de ce rîe acuză (pe Toader Zippa şi pe mine, sau pe
Toader Zippa deci pe mine), domnul Şerban Cioculescu?

:

Atac,
I) Că Toader Zippa Logofătul din ignoranţă şi naţionalism, altă ţară, legata
de ţâră,. numai, prin
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
137
sedilă, afirmă enormităţi într-o materie în care eu vroiam să-l redau
erudit.
II) Că eu (Al. O. Teodoreanu) aş fi regionalist habotnic (circumstanţă
agravantă), şi că m-aş fuduli în volumul meu că sînt din Iaşi şi nu din Giurgiu.
Ripostă.
Gînd afirma logofătul Toader Zippa că după doi ani de pivniţă Pouilly-l s-a
făcut Cotnar, eu n-am pus, ca d. Cioculescu ghilimele, dar am pus o notă. Ea
glăsuieşte:
„Fenomenul este riguros exact. A fost controlat în zilele noastre (adaug: de
mine), cu vin provenit din Pinot alb, viile domnului Alfred Wincler, conservat în
pivniţa d-lui Nicu Nanu (completez: str. Carol, 12, Iaşi). Comparaţiunea a fost
făcută (repet: de mine, nu de Toader Zippa), cu una din ultimele sticle de Cotnar
(adică de înaintea filoxerei), păstrate în pivniţa Greceanu dela Stînca (proprietate
Roznovănească de lîngă Iaşi) şi puse în vînzare de cofetăria Tuffli (proprietarul
tăieşte la Cluj), în anii de bejenie 1916—1918".
Pentru a dovedi temeinicia afirmaţiei din notă, recurg la o autoritate în
materie: Paul de Cassagnac (Leş V ins de France, Paris, Hachette, 1927).
Citez:
„Dans une region du gers, voisine Hautes-Pyrenees, ou Fon recolte des
vins rouges remarqables, dont le seul defaut peut-etre est un exces de tannin,

un grand viticulteur esperant, grâce au pinot, obtenir des vins moins charges et
plus parfumes fit venir, ii y a quelques annees, des plants de Georey
Chambertin. Des la pre'miere recolte, le vin s'affir
138
AL. O..TEODOREANU
mă identique a celui que donne, dans Ies memes terrains, Ies plants du
pays, appele Tannat."
Literatura viticolă abundă, de altminteri, în exemple şi anecdote care
dovedesc rolul pămîntului în privinţa buchetului unui vin. în cazul nostru special,
trimit pe domnul Cioculescu la toţi producătorii moldoveni, care îi vor confirma
că aroma Cotnarului circulă în subsolul Moldovei ca păcura la Cîmpina şi
Buştenari.
Pentru a doua acuzaţie, nu-mi rămîne decît să las volumul să vorbească
singur. Cine vrea să se edifice, n-are decît să-l citească.
Căci, în definitiv, Şerban Cioculescule, aş fi preferat să-mi ataci
francamente literatura, decît să mă bănuieşti că aş fi în stare să şuguiesc pe
seama Cotnarului, fala pivniţei domneşti a marelui Ştefan-Voievod.
ORTOGRAFIA LA BIR
Bucureşteanul, deprins de mic cu firme şi reclame ca: fi frumoasă prin
Elida; Mantouri şi rochi; azistenţa ceferistului, etc. — păstra pînă mai deunăzi
faţă de gramatică în genere şi de cea româ'nă în special, o atitudine oarecum
distantă şi eminamente distinsă: o dispreţuia. Dispreţul lui înalt se întindea
peste milenii acoperind pînă şi îndepărtaţii străbuni din antica Romă. Caesar
non supra gramaticos* Bucureşteanul este. De aceea recită el din Eminescu
(dacă e poet sau actor), zicînd:
Dintre sute de catarge Cîte lasă malurile Cîte oare le va** sparge Vînturile,
valurile.
De aceea scrie el (dacă e critic literar), în revista pe care o conduce, că
scriitorii tineri e necuviinciosi şi tot de aceea spune el, de la tribuna Ca* Dacă nu
cunoaşteţi zicala, căutaţi în dicţionar; îmi închipui totuşi că şi acel care n-o
cunoaşte o ghiceşte.

** In loc de vor. Aţi remarcat, desigur! ', .
140
AL. O. TEODOREANU
merei (dacă e ministru), cu toată autoritatea de care se bucură în adunare
că liberalii e tari.
Dar zbuciumul vieţii actuale în care instinctele cele mai violente se
manifestă în voie, a izbutit să altereze şi sentimentele cele mai nobile. Dispreţul
acesta elegant şi aristocratic, care îl prindea atît de bine şi-l ducea atît de
departe pe mîndrul locuitor al acestei mîndre capitale, s-a transformat în
prigoană şi ură. Scrisul corect irită şi provoacă represalii cumplite, încît smtem
în drept să ne întrebăm cu melancolie: unde sînt agramaţii de altădată? Vechii
agramaţi, simpaticii agramaţi, nobilii agramaţi! Cine a spus că preferă ura
dispreţului, nu ştia ce spune şi desigur nu era român. Dacă 1-aş avea în
momentul acesta înaintea mea, n-aş ezita să-i spun în faţă:

;

De eşti tu acela, nu-ţi sunt mamă eu! (mamă spirituală, se înţelege).
. , .. ,i:... ,.
Dar nu 1-aş trimite la bătălie ca mama lui Ştefan, să moară pentru ţară, ci
num,ai pînă la Şoseaua Kisseleff, invîtîndu-l sa-şi arunce ochii pe firma pe care
pînă mai ieri scria: Chateaubriand.
Va constata cu acest prilej că acum \scrie: Eldorado. '
— Ei, şi? va zice el fără îndoială. :
— Nu ei, şi? i-aş răspunde, ai răbdare ţ Acestea sînt efectele urii în contra
ortografiei.
1

— Cum? *» Aşteaptă!

Ura în contra gramaticii, combinată 1; cu Xenofobia şi cu nu ştiu ce articol
din nu ştiu ce legiuire, a dus la acest rezultat bizar. ; . ] ":. ,,
— Nu-nţeleg nimic.
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
141
— Stai puţin! La-nceput nici eu n-am înţeles.
Cînd ştiam precis că ieri luasem dejunul la

;

Chateaubriand şi cînd am văzut că azi birjarul mă duce la Eldorado, nu
ştiam ce să cred. Amicul meu, Alexandru lonescu, patronul acestui local, e om
cu carte şi cu scaun la cap. Să fi înnebunit peste noapte? Ferească Dumnezeu,
se prea poate! Mă duc să-l văd. Nimic anormal în vorba şi înfăţişarea lui. Cine
ştie, îmi zic, mulţi par întregi pînă ce-i atingi la partea slabă şi pe urmă . .
Doamne fereşte! Luăm un pelin, două pelinuri, trei pelinuri
Trag cu coada ochiului: nici un simptom alarmant.
îmi iau inima-n dinţi şi (fie ce-o fi!), întreb deodată (credeam că ăsta-i
punctul slab):
— Da de ce-ai schimbat firma?
A început să rîdă şi mi-a spus ornul, tot.
Iată:
Firma Chateaubriand, fusese impusă, ca toate firmele, la una mie lei
anual, într-o bună zi însă patronul se trezeşte cu o impunere de douăzeci şi
patru de mii lei, pe motiv că e străină.
Face apel. Experţii consultaţi, sprijinindu-se pe motivul că s-a găsit cineva
(nu se ştie bine cine), care să traducă pe Michel în Mihai şi pe Etienne în Ştefan
şi că la rigoare chiar lui Anatole France i s-ar putea spune Ghiţă România, atîta
vreme cit s-ar afla între fruntariile noastre, au opinat că trebuie să se găsească
altul

(pe

socoteala

patronului),

care

traducă

şi

cuvîntul

francez

Chateaubriand.
Un singur expert ingenios şi conciliant, a făcut opinie separată, propunînd
ca vorba în litigiu să nu fie

142
AL. O. TEODOREANU
chiar tradusă, ci numai românizată, fiind scrisă aşa: Şatobrian şi chiar
(mai bine) La Şatobrian.
Patronul a refuzat. Pentru un licenţiat în drept, nu face! Ce-o să zică
lumea? — se gîndea amărît.
Obiecţiunile lui cum, că nici cuvintele Gambrinus, Tivoli, Gioconda,
Belmont-Palace, Finocchi, ş. a. nu-s tocmai neaoşe, au fost respinse ca nefondate.

De aceea s-a văzut silit să schimbe firma din Chateaubriand în Eldorado.
— Dar Eldorado e cuvîntul românesc? , — Asta să v-o spuie judecata!
ERA CARAGIALE INTELIGENT?
Sper că cititorul îşi dă seama că nici îi pun, nici îmi pun asemenea
întrebări. De altfel, una, din acelaşi aluat (n-o formulasem eu) aştepta răspuns
în coloanele unui mare periodic francez:
Shakespeare, etait-il intelligent?
Răspunsul a venit pe măsură:
Mais, ii n'avait que faire de l'intelligence!
Răspunsul la întrebarea noastră n-a fost însă la înălţime. O recunosc, şi
cu melancolie, căci eu 1-am dat.
Mă dusesem în Dealul Mitropoliei (pe atunci nu aveam Patriarh), la
Camera Deputaţilor, unde aveam treabă cu un amic care, la acea epocă
reprezenta naţiunea. Amabil, amicul m-a poftit în incintă, pînă la terminarea
şedinţei. I-am mulţumit, dar n-am intrat, în asemenea cazuri, am preferat
totdeauna bufetul, măcar că nu-i faimos. Nu-mi place să mă simt tolerat. Şi,
întrucît un musafir al incintei e mai mult decît un fotoliu, care în definitiv, e la
locul lui şi are măcar voie să scîrtîie? Să stai impasibil, pe cînd un om de seamă,
pe care ţi-ar plăcea să-l asculţi, încearcă zadarnic să se facă au
144
AL. O. TEODOREANU
zit, fiindcă gloata urlătoare are impresia că va fi mai pe placul şefului,
dacă prin interjecţii şi apostrofe nearticulate îl va împiedica să vorbească? Să
asişti ca o mumie la votarea prin aclamaţiuni sau ridicare de mîini, a unei legi
pe care o socoteşti idioată? Să auzi un energumen, debitînd de la tribună, în
numele poporului român, cele mai formidabile insanităţi, fără să-ţi fie îngăduit
un gest de dezaprobare, o vorbuliţă, sau cel puţin să-i dai cu călimara-n cap?
Nu, nu, prefer bufetul! O bere bună, o cafeluţă proaspătă, un tovarăş
întîmplător şi vremea trece.
în ziua aceea, nimerisem bine. O masă de prieteni, băieţi deştepţi şi veseli.
Discuţia aprinsă, berea îngheţată. Puteam aştepta oricât! Se vorbea de
Caragiale. Costel, un băiat voinic, oacheş, cu păr mare, buclat şi privire

pătrunzătoare sub fruntea lată şi boltită, era într-o vervă drăcească. Zise:
—- L-aţi auzit adinioarea pe nenea Manolache (şeful organizaţiei din care
tot grupul făcea parte)? Şi, imitîndu-l Munca şi higiena socială sunt cele două
coloane vertebrale prin care respiră creerul unei naţiuni! ,,O scrisoare pierdută"
continuă, domnii mei, o continuăm. Alegători şi aleşi, toţi avem rol în ea.
Oriunde, oricine şi oricum i-ar face monumentul maestrului, nu-i va putea
aduce un omagiu mai mare decît acela pe care îl reprezintă această cupolă, carei adăposteşte copiii, lăsîndu-i să se manifeste liberi, în văzul întregii ţări. Nu
există regizor care să fi visat înscenare în stil mai grandios.
Toată ţara participă la spectacol, toţi facem parte din el.
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
145
între timp, se apropiase de masa noastră conu lancu, zîmbind cu
bunăvoinţă şi mîngîindu-şi favoriţii albi. Conu lancu fusese de mai multe ori
ministru şi prezidase pe rînd şi Camera şi Senatul..
I-am oferit scaunul meu.
— Şi credeţi voi, băieţi, că acest Caragiale era un om inteligent? (Costel îmi
făcea semne din ochi să-l las să vorbească, dar nici nu mă gîndisem să fac
altceva).
Unul, mai fără tact, replică: — E o întrebare care astăzi nu se mai poate
pune!
Conu lancu oftă amar:
— O fi, dar voi nu-l ştiţi decît din scrierile lui..
Eu 1-am văzut.
în faţa acestui argument peremptoriu Costel avu un gest de aprobare:
— L-ai cunoscut, personal, coane lancule!
— L-am cunoscut pe urmă, dar nu de aproape, întîi să vă spun cum 1-am
văzut: Mă întorceam cu nevastă-mea din străinătate. După ce trecem de Braşov,
intrăm în vagonul-restaurant să luăm un ceai. Să fi fost 8 sau 9 dimineaţa ...
nu-mi amintesc. Intrăm. De-abia ne aşezasem cînd, zărim la masa de alături un
individ congestionat şi descheiat la guler. Pe masă, numai sticle goale. Am aflat
mai tîrziu că era de cu seară acolo. Nu trecu mult timp şi apăru alt individ, tot

atît de congestionat şi' luă loc la masa lui. Mai comandară bere. Apoi, începură
să vorbească pe româneşte, dar aşa por-carii, că nevastă-mea se făcuse verde. Iam făcut semn să se facă că n-aude. Ea, nu, că leşină. Aşa: e damele, sensibile.
Ce te faci, nene? fac scandal..
IO — Tămîie şl otravă

146
AL. O. TEQDOEEANU
Nu face! Ne-am ridicat cu ceaiurile nebăute şi am intrat în compartiment.
— N-aţi reclamat? întrebă cineva.
— Ca români, nu puteam pentru ca să ne dăm în spectacol în ţară străină.
(Costel îmi face cu ochiul, avînd aerul să-mi spuie: aşa-i că-i dulce?).
Dar asta nu importă. Ştii cine era acela care vorbea mai multe porcării?
Toţi amuţiserăm în faţa enigmei. După o lungă tăcere, aprins, mînios,
conu lancu ne dumeri:
— Caragiale, domnilor. Ca-ra-gia-le! Privirea lui conu lancu spunea clar:
Ce mai
vreţi? Amicii mă spionau neliniştiţi, îmi cunoşteau firea şi sentimentele
faţă de marele scriitor. Se aşteptau, fără îndoială, la o replică tăioasă. Sînt sigur
că trebuie să-i fi decepţionat teribil, atunci cînd am întrebat ipocrit:
— Coane lancule, nu te supăra, dar ai văzut cu ochii matale cele ce ne-ai
povestit, sau vrei să rîzi de noi?
Conu lancu mă privi cu toată buna lui credinţă:
— Cum te văd!
— în cazul acesta, ce să zic? Ai dreptate. Nici vorbă nu mai poate fi de
inteligenţa lui Caragiale.
Conu lancu se înseninase:
— îmi pare bine că, deşi eşti tînăr, nu te laşi influenţat.
De-atunci, conu lancu îmi face deosebita cinste de a mă considera printre
prietenii lui.
Ce pot pentru ca să fac?

POLEMISTUL
Că într-o ţară eminamente agricolă, românul s-a născut poet (nu zic eu,
Alecsandri), de mirare nu-i: natura . .. Dar acesta e aspectul rustic. Din clipa în
care şi-a lăsat opincile la rohatcă şi a păşit pragul cetăţii pe tălpi gumate, el a
devenit polemist.
In România-Mare, polemica nu este, ca pe alte meleaguri, un mijloc de a
lămuri idei şi fapte. Ea este un scop şi o virtute naţională. Predestinat să fie
polemist, citadinul român debutează prin a polemiza cu doica, trece apoi, din
şcoala primară încă, la polemica scrisă, însemnînd pe pereţii W.C.-elor cînd nu
adevărate mărgăritare folcloristice, cel puţin că profesorul e idiot şi soţia lui
peltică, pentru a ajunge să compună în liceu ţepoase catrene epigramatice şi se
desăvîrşeşte în universitate, mai ales prin activitatea extraşcolară. Dacă nu
reuşeşte să-şi treacă licenţa, îi rămîne vocaţia. Arena publică maî cîştigă un
toreador. De-aci înainte, cluburile politice şi cafeneaua, care geme de polemişti, îi
sînt deschise. Să nu-l cumva superi, că te-ai dus! El e mai mult decît un simplu
personaj foarte important, mai mult decît un supra-arbitru al luptelor politice,,
io*
148
AL. O. TEODOREANU
mai mult decît un as al redacţiilor şi un Fuhrer al întrunirilor, el e un
Mitropolit al reputaţilor, un Patriarh al succeselor şi insucceselor, în fine un Ţar
al vieţii publice.
în imperiul lui de hîrtie, tăcerea are acoperire aur. El ştie perfect şi la
nevoie poate dovedi (numai la nevoie, mă rog frumos), cine e amantul soţiei
prefectului, cît a rămas dator cutare ministru croitorului, pe cînd învăţa la Paris,
ce anume doctorii furniza farmacistul din Burdujeni sau Strehaia cutărui
episcop şi cîte şi mai cîte. Dar iubitor al moralei publice şi conştient de menirea
lui purificatoare, acest migălos colecţionar de documente omeneşti, cu caziere şi
fişe, nu le va da niciodată în vileag, decît (să respectăm expresiile consacrate),
silit de împrejurări. Sensibilul pezevenghi suferă, domnilor, cînd scrie scîrbe şi
spurcăciuni, vîrîndu-şi în văzul lumii nasul în intimităţi fetide, gest pe care

totdeauna îl regretă. De multe ori el e atît de sentimental şi atît de robit eticii pe
care unicamente o serveşte, încît în toiul celei mai violente campanii şi tocmai
cînd se afla la doi paşi de victorie, îşi ia seama şi se opreşte brusc. Respiraţia i
se, cum s-ar zice, taie. Mulţi au scornit şi nu se sfiese să strige în gura mare, că
aceste tăceri subite ar fi remuneratorii. Dar aceia sînt tot polemişti.
Condus de un instinct precis şi sigur, românul a ştiut din vreme să
diferenţieze polemica autohtonă de orice manifestare similară de aiurea, în
această materie, precum mai sus s-a scris, e cu totul original, în nici o ramură
de activitate, specificul naţional n-a triumfat mai deplin, în alte ţări, drumul
pînă la tribună sau la coloana de ziar e plin de
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
149
obstacole. Prejudecata cinstei, superstiţia moralităţii, fanatismul bunei
credinţe, mania probităţii, ticul răspunderii, obsesia politeţii, poza curtoaziei,
pretenţia autorităţii, snobismul eleganţei şi alte mofturi, au ucis în germen atîtea
frumoase vocaţii, împiedicînd adevărate talente să se manifeste util, pe acest
teren. E de mirare chiar, că atîtea popoare pline de toleranţă, pentru scriitori şi
artişti, să fie atît de alarmant riguroase, pentru ziarist şi politician, adică,
pentru omul altfel public. Sînt sigur, de pildă, că nici un francez cultivat n-ar
expulza din bibliotecă pe Francois Villon, în momentul în care se afla că genialul
trubadur tîlhărea la drumul mare, după cum nici un burghez cu mintea întreagă
n-ar renunţa la citirea operelor lui Oscar Wilde, pentru că s-ar fi întîlnit într-un
obicei prost, cu niscaiva polemişti de-ai noştri. Sîngele omenesc, pe care stiletul
ucigător al inspiratului autor al baladelor, 1-a făcut să ţîşnească din pieptul
semenilor, nu poate acoperi în ochii cititorului prestigiul unui vers nemuritor şi
nici ştirbi farmecul unei rime.
Sînt sigur însă că dacă lui Villon i-ar fi tunat prin cap să ţie predici, sau
dacă, trăind astăzi (o ipoteză!), ar fi rîvnit să devie deputat, sau ar fi întemeiat
gazete, el ar fi fost energic împiedicat (nebuni franţujii) de înşişi admiratorii lui,
poate. Cel din urmă cetăţean ar fi stîrnit aprobări, în momentul cînd i-ar fi
strigat: hoţule sau asasinule, aici nu ai cuvînt! Românul, însă, mai conciliant şi
mai estet, a trecut peste aceste amănunte, uşor.

— Hoţ, desigur, pungaş ordinar, de acord, escroc, şantajist, tot ce vrei,
dar . . . are talent.
150
AL. O. TEODOREANLT
Formula înţeleptului dar paradoxalului Petre Carp a fost, după cum se
cuvenea, pe dos întoarsă, înainte ca vrednicul om de stat s-o fi formulat:
— „Talentul justifică orice încarnaţiune şi frumuseţea implică prostituţia".
Acesta e punctul de plecare al polemistului român de talent. Şi care e polemistul
român care să nu aibă talent?
Articolul de faţă a fost scris, cu foarte mulţi ani în urmă, în redacţia unui
cotidian dispărut. Un coleg de redacţie, astăzi foarte apreciat, citea peste
umărul, meu ceea ce scriam. Deodată, m-a apostrofat:
— Dumneata totdeauna te desolidarizezi de breaslă!
M-am uitat surîzînd la cele scrise, ca Leopardi la întinsul mării, am
salutat si-am părăsit redacţia.
DOUĂ ANECDOTE
Imediat după război, circula printre liberali o anecdotă. Se zice că bătrînul
Pherekide nu plătise niciodată dări. Considera aceasta dacă nu ca un drept, dar
ca un mic privilegiu, pe care ţara în slujba căreia albise i-l datoreşte. Şi nimeni
nu s-ar fi încumetat să tulbure o stare de lucruri acceptată şi consfinţită de
cinci decade şi mai bine de istorie contemporană. Odată, pe cînd bătrînul om de
stat era în opoziţie, un agent fiscal, de-abia numit, se făcu tare să obţină
impozitele.
— Nu căuta pe dracul, că-l şi găseşti, i-a spus şeful lui, binevoitor.
El nu, că ştie el ce face.
— Vezi-ţi de treabă, băiatule, c-au mai păţit-o şi alţii!
Agentul nu vroia să ştie de nimic. Chiar în acea zi s-a prezentat la
domiciliul contribuabilului recalcitrant. A fost primit imediat.
Pherekide şedea la birou şi citea un ziar:
— Ce doreşti?
Tonul şi înfăţişarea bătrînului au operat imediat asupra agentului, în sens

potolitor: ;
152
AL. O. TEODOREANU
— Sînt de la fisc, cucoane, ştiţi pentru impozite.
Bătrînul 1-a privit cu oarecare uimire, 1-a măsurat din tălpi pînă-n creştet
şi după ce 1-a fixat o clipă, i-a şoptit:
— Pherekide!
Deşi intimidat, agentul nu înţelegea să renunţe aşa deodată, la scopul
vizitei lui:
— Domnule Ministru, nu vi le cerem toate, dar măcar ceva, cît doriţi
dumneavoastră.
Răspunsul a fost acelaşi, dar pe un ton ceva mai urcat:
— Pherekide!
Agentul începuse să bîlbîie:
— Dacă nu puteţi acum, Excelenţă, spuneţi-mi cînd să viu!
Bătrînul se ridicase pe jumătate din fotoliu şî cînd a răcnit pentru a treia
oară: „Pherekide", agentul dispăruse.
E. foarte probabil că, această anecdotă, nu-i decît o anecdotă. Am motive
să mă îndoiesc de autenticitatea ei, dar cine poate nega că nu-i verosimilă? Ba,
ceva mai mult: se poate susţine că era nevoie de-un bărbat politic de
dimensiunile lui Pherekide pentru ca faptul să fie posibil în Dacia Traiană?
Şi acum o alta. Scena se petrece într-o noapte de iarnă, pe străzile
Parisului la 1841 leat.
Unui tînăr i-a plăcut să se distreze introducînd, prin surpriză, un bulgăr
de zăpadă în corsajul unei trecătoare. Femeia a ţipat şi cînd şi-a dat seama de
unde-i vine neplăcerea, s-a repezit la acel glumeţ şi 1-a luat la palme. Tânărul a
ripostat. Agenţii poliţiei au sosit tocmai cînd bătaia era în toi. După
TĂMIIE ŞI OTRAVĂ 153
obiceiurile epocii, tînărul a fost lăsat să-şi vadă de drum, iar femeia
noctambulă înşfăcată şi condusă la primul post, unde urma să i se dreseze
actele pentru cele şase luni de închisoare care o aşteptau.

Un domn, care asistase de la început la desfăşurarea evenimentelor se luă
după grup. Ar fi voit să intervină în favoarea nenorocitei, în faţa circumscripţiei
ezită. Era un om cunoscut. Cine va crede că a putut interveni dezinteresat într-o
asemenea afacere şi la o asemenea oră? Avea duşmani şi ziarele umoristice şi
cupletiştii de prin toate cabaretele nu aşteaptă decît asemenea subiecte.
Bunătatea a primat, însă, şi domnul a intrat. Comisarul 1-a luat de sus:
— Depoziţia dumitale, mai mult sau mai puţin interesată, nu are nici o
valoare. Fata aceasta s-a făcut vinovată de loviri în piaţa publică. A bătut un
Domn. Va face şase luni de închisoare.
— Domnul meu, a spus străinul, cînd vei afla cine sînt, vei schimba,
poate, tonul şi felul de-a vorbi şi mă vei asculta.
— Şi, cine eşti dumneata?
— Victor Hugo.
în faţa acestui răspuns, comisarul şi-a pierdut capul, nu într-atît, însă,
încît să elibereze arestata.
Agenţii depuseseră şi lucrul nu mai era uşor.
— într-un singur caz, domnule Hugo, aş putea opri lucrurile. Dacă v-aţi
semna depoziţia.
— Dacă libertatea acestei femei depinde de semnătura mea, iată.
Şi, Victor Hugo a semnat. Pe semnătura poetului, femeia a fost pusă în
libertate.
154
AL. O. TEODOREANU'
Nu-i aşa că nu-i verosimil? Totuşi, e adevărat, întîmplarea e povestită de
însuşi Victor Hugo în minunatele pagini, care alcătuiesc Choses vues, sub titlul
Origine de Fantine. Recitindu-le, mi-am amintit de prima poveste de care aceasta
s-a alăturat într-o semnificativă împerechere. Şi, mi-am mai amintit de cel mai
mare poet al neamului meu care figurează într-un proces-verbal într-o
circumscripţie din Capitală şi care reprezintă un jalnic document al vremii:
„Individul Mihai Eminescu, etc."
Dar astăzi chiar dacă un Tudor Arghezi sau Brătescu V. Voineşti s-ar afla
în situaţia lui Victor Hugo, la declararea numelui n-ar fi întrebaţi:

— Ocupaţia dumneavoastră?
Şi pe bună dreptate mă întreb: cînd, oare, cuvîntul meşterilor şi
cărturarilor noştri, va cîntări în viaţa publică, măcar cît al unui agent electoral,
din culoarea de verde?
DEMOCRAŢI ŞI OLIGAKHI
Alături de masa la care luasem loc cu prietenul meu, la restaurantul
Enescu, mînca singură o blondă zveltă, cu ochi imenşi şi expresie candidă, în
trecere, prietenul meu a salutat-o. I-a răspuns, roşind puţin.
— N-o cunoşti? mă întrebă.
— Nu.
— E moldovancă.
După nume, o cunoşteam. Părinţii ei fuseseră mari proprietari, într-un
mănos judeţ din Ţara-deSuş.
— Curioasă povestea ei, continuă prietenul meu şi caracteristică acestor
vremi. Rămînînd orfană şi-a cheltuit puţinul moştenit ca să-şi termine studiile.
E licenţiată în litere şi filosofie. Ca studentă a dus o viaţă modestă şi corectă,
locuind într-un cămin, în învăţămînt n~a putut intra. Prin stăruinţele unui
prieten al tatălui ei care fusese vechi liberal şi ocupase înalte demnităţi în acest
partid, a fost numită funcţionară la o instituţie de stat. Auzisem că devenise o
funcţionară model şi că era respectată de toată lumea pentru purtarea ei ire

156
AL. O. TEODOREANU
proşabilă, dar o pierdusem din vedere. Ei bine, dragă, ştii unde am întîlnito acum cîteva zile? într-o casă de rendez-vous!
— Cum aşa?
— Aşteaptă. Jenat, m-am făcut că n-o văd.
M-a chemat ea: nu-i nici un secret, mi-a spus
şi te rog să spui la toţi unde m-ai văzut. E în interesul meu.
— Nu mai eşti funcţionară? am întrebat-o.
— De-o săptămînă nu mai: m-au dat afară.

Să nu-ţi închipui însă că pentru că sînt aici. Ar fi să faci o confuzie de
cauză şi efect. Sînt aici pentru că nu mai sînt acolo.
— Dar cum s-a întîmplat, zic? Reduceri?
— Nici o reducere. M-a denunţat o colegă că sînt liberală. Asta e tot.

:

Acuma, urmă amicul meu, socoate şi tu cam ce primejdie poate constitui
pentru un guvern o fată ca asta? Cel mult poate paria pe o cutie de bomboane
că vin liberalii şi să-şi anine în peretele din odăiţa ei portretul lui I. G. Duca, sau
George Brătianu (nu mai ştiu de ce nuanţă e). ;
Şi crezi tu, zic eu atunci, că întîmplarea asta justifică ...
— Ai răbdare, mă întrerupse prietenul meu, ; Văzîndu-se dată afară cu
nepusămasă, s-a dus la secretarul general al ministerului de care depindea
instituţia. Acesta (îl ştii), i-a propus să supeze împreună la Chateaubriand,
pentru a găsi o soluţie.
I-a tras o palmă. Argumentaţia ei de altfel e foarte logică: decîc să cedez
unui maimuţoi nesuferit că să-mi păstrez un post în care muncesc opt ore pe zi
pentru patru mii de lei pe lună, prefer să cîştig
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
157
şaizeci de mii, cedînd cui îmi place. Crede-mă, mi-a spus ea, n-am avut
pînă acum cinci zile nici un amant. Am intrat însă în această casă cu hotărîri
ferme. Alea jacta est... Şi m-a părăsit zglobie, la un semn pe care de după o
perdea i-l făcuse patroana. Din uşă, mi-a strigat: „sînt aici zilnic, între trei şi
şapte".
Nu sînt dintre aceia care fac responsabilă societatea de toate faptele
noastre condamnabile, trebuie să recunosc însă că uneori nici ea nu e complet
nevinovată. Dar fapta aceasta care, după cum bine spunea prietenul meu,
ilustrează o vreme şi desigur o Iunie, mi-a amintit de-o alta, care, după rnine
ilustrează şi ea o vreme şi-o altă lume. O ştiu de mult şi pînă acum am tăcut-o.
Peste ea însă s-au aşternut destui ani, ca să o pot povesti. O însemn aici, aşa
cum am povestit-o şi prietenului meu atunci, adică aşa cum a fost:
Se ştie că după pronunciamentul cavaleriei de sub glorioasa domnie a
Regelui Carol I, mulţi ofiţeri au fost siliţi să părăsească oştirea. Printre aceştia se

găsea şi un tînăr locotenent, băiat de neam, veseL şi foarte simpatizat în
Capitală, dar complet lipsit de mijloace. Avînd relaţiuni în partidul conservator, a
fost numit în poliţie, cu o leafă echivalînd cu aceea a gradului pe care îl avea în
armată.
Venind liberalii la guvern, 1-au dat afară. Pierderea slujbei coincidea cu o
boală gravă care-l lovise pe neaşteptate. Un camarad care s-a dus să-l vadă, 1-a
găsit într-o stare jalnică. Acest om, care înveselise o lume întreagă, pe patul de
suferinţă şi mize
158
AL.

o, :TEODOREANU

rie plîngea. Impresionat, camaradul s-a dus la prefectura poliţiei Capitalei.
Prefect era Kneazul Moruzzi. . . ,
— Ce pot să-i fac, a spus Kneazul, e conservator.
— Bine, dar îl putem lăsa să moară de foame?
— Asta-i altceva. Eu în slujbă nu-l numesc, dar leafa i-oi da-o, cît oi fi eu
prefect, numai să taci din gură.
Şi astfel, prin intermediul acestui devotat şi discret camarad, Kneazul i-a
servit leafa, pînă cînd a închis ochii. Cheltuielile înmormîntării tot Kneazul le-a
suportat.
Tocmai cînd terminam de povestit, suava blondă s-a ridicat să plece,
aruncîndu-ne un surîs nevinovat. M-am uitat la ceas: trei fără un sfert.
începea noul serviciu, pe care generoasa democraţie i-l oferise. Privind-o
cum se strecura mlădioasă, sub privirile aprinse care o urmăreau, nu m-am
putut opri să nu exclam:
Infamă oligarhie, unde eşti?
FOCURI ÎN VÎNT: LEGILE
Am asistat demult la serbarea onomasticii unui copil miraculos. Nu
împlinise doisprezece ani. Cu taburetul deşurubat la maximum, ca să poată
ajunge la claviatură, descifra la primă vedere Schuman, Schubert sau Mozart,
orice, cu o comprehensiune muzicală uimitoare. Cînd îl cunoscusem, pînă să-i
sosească din oraş părinţii, rni-a cîntat acompaniindu-se singur, jumătate din
Manon, de Massenet, punînd în pronunţare şi în inflexiuni, intenţii şi nuanţe,

care, în aceeaşi măsură cu admiraţia, inspirau un fel de spaimă şi în acelaşi
timp milă. Haina de catifea neagră îi accentua paloarea. Buclele pletelor blonde
atingeau gulerul de dantelă. La fiecare replică din operă, în ochii mari şi negri se
aprindeau lumini. Pe un colţ al pianului, un caiet deschis.
Citesc: „Rezumat al teoriei ondulaţiei universale" de Vasile Conta,
aparţinînd elevului Şerban, clasa a II-a liceală.
Cu prilejul sărbătoririi, tatăl copilului, un imbecil solemn, cu şnapeti suri
şi musteaţă-n sfîrc de pepene, avusese o fantezie barocă: îl îmbrăcase ca
160
AL. O. TEODOREANU
pe un om mare (escarpins, frac, cravată şi mănuşi albe). Cu toată
distincţia naturală a înfăţişării lui precoce, părea un picolo de restaurant mare.
Dar intuiţia acestui copil extraordinar şi puterea lui de adaptabilitate îl ajuta să
nu pară ridicol în această împrejurare, indicîndu-i tonul just. Era comic totuşi
să-l vezi la uşă aşteptînd musafirii, ajutînd (cu cîtă vocaţie!), cucoanelor să-şi
scoată mantourile şi oferindu-le apoi cu cea mai neafectată curtoazie braţul,
pentru a le conduce în salon, în timpul mesei a fost centrul atenţiei generale.
Plin de vervă şi de haz, nu avea, cu toate acestea nimic copilăresc în conversaţia
lui. Pe cînd oferea o pară pe care o curăţise în prealabil cu măiestrie, vecinei lui
de masă, 1-am auzit servind iritat, această surprinzătoare replică tăioasă, unui
unchi care îl zeflemisea:
— Inteligenţa e experienţa tinerilor, după cum experienţa e inteligenţa
bătrînilor, scumpe domn.
După primul pahar de şampanie, junele se ciupise. Invitat de cunoştinţe, a
refuzat să spuie versuri de Alecsandri, zicînd că sînt banale. A recitat în schimb
din Eminescu (Luceafărul, La steaua şi Satira I), din Musset (La N uit d'octobre) şi
din Verlaine (La botine chanson, aproape în întregime).
în timpul acesta, tatăl, înveselit pe aceeaşi cale, apăru c-un ţilindru pe
care îl îndesă pe capul copilului, zicîndu-i:
— Ia, fă puţin pe deputatul, Şerbane,
Am fost cu toţii martorii unei improvizaţii oratorice, în genul acelora ce se
pot citi zilnic în Monitorul Oficial, cu singura deosebire că era ceva

ŢĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
161
mai puţin parlamentară, prin aceea că apostrofele pornografice lipseau cu
desăvîrşire.
Nu ştiu de ce (vorba vine!), dar nu împărtăşeam deloc hazul convivilor. Mă
gîndeam cu melancolie la Senat, Cameră, Academie, Universitate şi alte lucruri
mari şi mai departe la senatori, deputaţi, academicieni, profesori şi alte lucruri
mici. îmi aminteam fără să vreau, că de la Unilrea Principatelor încă, politica
noastră s-a căsnit exclusiv să instaleze temeinic conţinătorul, pentru un conţinut
enigmatic, care urmează să vie, cu timpul, în picături..
Astfel se lămureşte de ce am avut amirali înainte de-a avea flotă, Academie
înainte de-a avea scriitori şi savanţi în număr prezentabil, Teatre Naţionale,
înainte de-a avea o literatură dramatică naţională, etc. etc.
Prodigiosul copil îşi terminase discursul. Cum sta tolănit pe fotoliu cu
ţigareta-n gură (un capriciu!) şi cu ţilindrul înfipt pînă-n urechi, ar fi putut
foarte bine reprezenta alegoric civilizaţia românească întreagă. Istoria noastră
contemporană n~a început altfel: fă tu pe deputatul, tu, pe senatorul, tu pe
magistratul, tu pe economistul, tu pe generalul etc., etc. Aşa a primit, Caragiale
opera sa completă, direct din mîinile lui Htibsch. Căci, cincizeci sau şaizeci de
ani de zile în viaţa unui popor, oricît de înzestrat nu pot însemna mai mult decît
cei unsprezece, în existenţa bipedului cuvîntător.
Dar românii (popor eminamente agricol), se trag din romani (popor
eminamente juridic). De aceea facem noi doar atîtea legi şi scriem român cu â
din a (Roma, Roman, Român). Nici prin gînd nu ne trece să ironizăm cumva,
admirabilele dispoziţii leii — Tămîie şi otravă
162
AL. O. TEODOREANU
gislative ale poporului român. O simplă observaţie însă. Neîntrecutei
perspicacităţi a vechilor Quiriţi, nu i-a scăpat că îndeobşte legile bune sînt
provocate de proaste stări de fapt. Tinereţea noastră exuberantă, pare a fi trecut
uşor peste acest amănunt.

Şi, ca să luăm o pildă din istoria dreptului roman, vom aminti că în
începuturi pater familias avea drepturi nelimitate asupra copiilor, femeii şi
sclavilor (patria potestas, manus, potestas dominica).
Pe atunci sclavul era res—lucru. Laolaltă cu boii şi uneltele agricole, făcea
parte din patrimoniu (familiapecuniaque). Epoca de aur a acestei legislaţii
barbare, corespunde (curios!), capitolului patriarhal al istoriei latine. Atunci cînd
legea nu oprea pe stăpîn să facă ce vrea cu sclavul lui (să-l chinuiască, să-l
vîndă, să-l omoare), raporturile dintre ei erau din cele mai omenoase, ba se
stabilise chiar un. fel de înrudire domestică (termenul exact îmi scapă).
Pe măsură însă ce drepturile sclavului se suie spre punctul culminant,
cînd el, încetînd de a fi res, devine persona, condiţiile de viaţă comună, se
înăspresc pînă la cruzime. E drept că şi naţionalitatea a jucat un mic rol în
această poveste, învingători în războaie. Romanii reduc la sclavie captivii de alte
neamuri, faţă de care nu aveau aceeaşi solicitudine ca pentru ai lor (hospes,
hostis). Legiuitorul a trebuit să intervie restrictiv. Dar Romanii erau neîntrecuţi
(şi asta am moştenit-o cel mai mult şi cel mai bine), în a eluda legile. Aşa se face
că legile cele mai perfecte şi mai înaintate convieţuiesc armonic cu cea mai
mizerabilă stare de lucruri.
Nu pentru a etala erudiţie am recurs la acest exemplu. El nu e de altfel
decît o vagă reminiscen
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
163
ţa din. elementarul manual al lui Gaston May, pe care 1-am cercetat în
treacăt pe cînd îmi pierdeam vremea învăţînd dreptul (şi-i cam multişor de
atunci). Nu 1-am menţionat decît pentru că e folositor temei noastre.
La noi, se legiferează febril. Această agitaţie legislativă dovedeşte că în ţară
nu e bine (o ştim de altfel şi de aiurea). Dar ea mai dovedeşte că legiuitorii noştri
sînt convinşi că dacă e ceva putred în România, acel ceva e de carton: legea,
înlocuim cartonul cu alt carton: similia similibus curantur.
Pe urmă, aşteptăm să fie bine. Dacă nu-i bine, iar legiferăm. Ş-am tot
legiferat de la război încoace, fără întrerupere. Dar, nu se simte nimic.
De aceea, de cîte ori aud la cafenea, vreun eminent bărbat de stat, vorbind
de noua lege ce va să ne fericească şi pe care o are în cap, sau numai în buzunar

(tot una), eu mă gîndesc la altceva — şi mai comand o bere
OPINIA PUBLICĂ
E fată bună şi gata la orice.
S-a crezut că e o născocire a revoluţiei franceze pentru că pe atunci
prinsese forme mai pline.
Dacă pe acele vremi era mai gălăgioasă şi lua aluri de ţaţă, o făcea din
delicateţe: nu vroia să jignească gustul contimporanilor.
Ca „l'eternel feminin al lui Laforque are:
L'art de toutes Ies ecoles,
Et des âmes pour tout Ies gouts".
Nu va cunoaşte bătrîneţe şi n-a cunoscut copilărie.
S-a născut de 16 ani şi a rămas aşa.
E sinceră, candidă, credulă, naivă şi uită repede.
Democraţilor li se topeşte inima după ea, ca unor anumite domnişoare de
pension după tenori din cavalerie şi ofiţeri din operetă — absurd.
Reacţionarii îi jură veşnică ură sau înalt dispreţ — exagerat.
înţelepţilor le inspiră o ironică simpatie.
Poate şi puţină milă.
Unde n-a umblat şi cîte n-a văzut!
TĂMÎIE ŞI OTRAVA 165
A iubit, a crezut, a uitat, şi iar iubeşte şi iar crede şi iar uită.
I-a spus o hetairă că virtutea e nerozie — şi ea a crezut.
Şi-a îmbălsămat trupul cu miresme ameţitoare, aduse de marinarii străini
ai Orientului fabulos, şi aşteptînd trecătorul nocturn în pragul gyniceului a
murmurat cîntece ademenitoare, plimbînd degete leneşe pe lira cu şapte corzi.
Un cerşetor i-a spus că e păcat ce face — şi ea a crezut.1
Luînd drumul pribegiei a sărutat urmele paşilor în Nazaret — născutului
şi plîngînd a suit calvarul.
Un legionar i-a spus că zeii nu mor şi că numai în patria lui sînt z;ei — şi
ea a crezut.
în Roma lubrică a jertfit din nou prosternîndu-se (ca şi pe malurile
tainicului Helespont) pe altarul din spumă întrupatei Venus Urania.

S-a veselit la fel în circurile decadenţei latine, ca altădată la întîiele
olimpiade.
Cîntată de poeţi la petreceri, aclamată în forum de vulgul profan, beată de
aromate vinuri viclene, cu părul despletit, goală, a sardanapalizat în inelul din
ce în ce mai aprins al privirilor lascive, o tarantelă obscenă.
166
AL. O. TEODQREANU
Un monstru de metal i-a spus că ea îi va fi sprijinul (sufletesc) în luptele
pentru cucerirea sfîntului mormînt — şi ea a crezut.
în castelul cu şapte turnuri şi-a aşteptat credincioasă întunecatul senior
(cîteva sute de ani).
Trubaduri visători şi paji şăgalnici i-au suspinat madrigale galante şi
meşteşugite rondele cînd, la ivirea ei în albastrul salon, apusul i se aşternea la
picioare ca un heraldic covor de purpură, pe cînd oglinzile — fumurii în
penumbră — prelungeau la infinit reverenţa cucernică a vasalilor smeriţi.
Un păstor de la „Opera Comică" i-a spus că fericirea e în mijlocul naturii
— de carton — a peisagiului Wateau —-şi ea a crezut.
Printre mlădiile sălcii (pictate) şi-a frînt.mijlocul mlădiu, pentru a se
oglindi într-un pîrîu imaginar, în ale cărui ape inexistente a întîlnit pentru întîia
oară (aşa-i cupletul) buccele pudrate ale unui cochet marchiz, rătăcit la
vînătoare şi apropiat tiptil, halucinat.
Bergere legere
Je crains ţes appas, etc.
Marchizul i-a lăudat ispititor minunele curţii — şi ea a crezut.
A străbătut saloanele „Varsailles"-ului cu graţii de libelulă, lunecînd,
uşoară, pe undele unei arii neauzite; şi-a ondulat trupul sinuos în pavane pline
de graţii şi pe fildeşul „clavicin"-ului degetele ei au trezit în dezmierdări sufletul
lui Lulli,
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
187
adormit pe clape, zglobiu în gavotă, melancolic în menuet, frivol,

seducător.
A rătăcit prin parcul lui Lenotre, unde bazinele înfloreau sonor ca să
acopere zumzet de săruturi în boschete, pe cînd razele de lună curgeau — aur
viu pe verdele mort al frunzişului în declin.
Pe cînd căuta să-şi amintească locul întîlnirii însemnat cu roş de buze pe
evantail, un „cetăţean" i-a spus că marchizul minte —.şi ea a crezut.
S-au înălţat baricade, s-au incendiat palate, s-au distins oratori şi ea a
văzut marchizul suind treptele eşafodului de unde a privit-o sfidător. Atunci i-a
fost ruşine.
A închis ochii, a plîns şi i-a părut rău.
A colindat apoi taverne rău famate unde republicani grosolani şi aprigi iau dat vin acru şi-au învăţat-o cîntece cu două înţelesuri.
Ostenită de-atîtea schimbări. Opinia Publică vroia linişte.,
S-a mutat la mahala unde a trăit în concubinaj efemer cu tot soiul de
oameni de rînd, pe rînd. Şedea cu perdelele trase si-un felinar roşu (stea polară)*
indica drumul amatorilor, veniţi din toate părţile s-o cucerească definitiv.
După războiul mondial, Opinia Publică s-a schimbat mult şi s-a lăsat de
aventuri. Stă-n cerdac şi bea cafea (a devenit obeză).
* Un pol!
168
AL. O. TEODOREANU
în locul felinarului roşu e un papagal verde care se adresează trecătorilor
neîntrerupt şi triumfător:
„Vot universal!"
„Expropriere cu justă şi prealabilă despăgubire".
„Jos, sus-ul",
„Sus jos-ul".
Un domn student i-a făgăduit solemn mariaj cu popă. Dumneaei i-a
cumpărat (acum are de unde) săpun, hăinuţe noi ş. c. 1. Dar dumnealui şi-a
luat într-o bună zi diploma de doctor în drept din sipetul dumneaei şi s-a tot dus
cu bicicleta, vîrîndu-şi în jambiere cravaşa cu cap de ogar.
Ea îl aşteaptă . ..

ÎMPUŢINAREA CUVIINŢEI*
Acest articol, conceput în beznă (aici se poate face spirit pe seama
autorului), a fost scris la luminare (aici se poate face spirit pe seama direcţiei
uzinei), cu toate că imobilul în care a redactat e prevăzut cu instalaţie electrică.
Cititorul a înţeles (cine face spirit pe seama cititorului?) că de mica pană
de lumină de aseară e vorba.
Departe de mine gîndul de a mă răzbuna de acest „mauvais quart d'heure"
pe directorul uzinei, dîndu-1, cum se zice, la gazetă (s-ar putea doamne fereşte,
face spirit pe seama gazetei). Ba ţjn chiar să accentuez că reputaţia de eminent
specialist a directorului uzinei nu mi-e necunoscută, şi că, mai mult, ştiu că toţi
aceia care au avut plăcerea să ia contact personal cu d-sa, păstrează cea mai
bună impresie despre civilitatea manierelor sale. Dacă în lupta pe care o duce în
contra întunericului succesul cîte odată alternează şi treaba nu merge cum s-ar
cuveni, adică (vorba ceea), ca
* Tot despre Iaşi e vorba.
170
AL. O. TEODOREANU
pe sîrmă, vina de cele mai multe ori se împarte, între un material mecanic
defectuos şi unul omenesc idem, al cărui autor nu e directorul şi prin urmare de
a cărui calitate nu poate fi tras la răspundere.
Deşi, nu despre directorul uzinei şi nici despre întreruperea curentului de
aseară vom vorbi în rîndurile ce umează. Ne vom mărgini să facem cîteva
consideraţiuni marginale, sugerate de acest incident periodic, cu care ne-am
obişnuit tot atît cît şi cu cele două muzici care delectează ieşenii în Piaţa Unirii,
executînd simultan arii diverse.
Nu sînt un pretenţios absurd şi detest patetismul. Martor mi-e Dumnezeu
(şi toţi amicii) că n-am acuzat niciodată guvernul pentru că s-a furat o valiză în
Gara'de Nord; că n-am disperat niciodată de viitorul ţării pentru că un brigadier
de jandarmi a furat o găină sau pentru că dl. luliu Maniu a mai făcut un
expozeu; că n-am avut niciodată crize de nervi pentru că hotelurile din
Bucureşti au mai puţine etaje ca cele din New York şi pentru că viaţa din Mizil

diferă în totul de cea din Birmingham; că n-am comandat niciodată pîrjoale
moldoveneşti la restaurantul Capsa, nici gîturi de raci „â la bordelaise" la Lupu
Fleică; că nu rn-am mirat niciodată că F. Aderca nu scrie ca Miron Costin, şi
Camil Baltazar ca Paul Verlaine; că n-am invidiat niciodată pe dl. Mihail
Dragomirescu pentru că scriind în aceeaşi chestie, pe mine mă durea capul şi pe
d-sa muşchii mîinii drepte; că în fine n-am pretins culturii naţionale să întreacă
pe acea a statelor cu tradiţii culturale multiseculare, nici unui singur guvern
românesc, să realizeze într~o sin
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
gură guvernare, atît de mult dorita debalcanizare a moravurilor patriei.
Ştiu de asemeni, că rămăşiţele unui comod fatalism de cea mai pură
esenţă slavă, altoit pe un prielnic teren de tembelism oriental, ne-a scutit de
efortul unei reacţiuni, fixîndu-ne în politica braţelor încrucişate, într-o
pasivitate, pe care nici Mahatma Gandhi n-a visat-o mai desăvîrşită, pentru
apaticul lui neam de fachiri, în faţa tuturor relelor ce ne bîntuie ne-am deprins
să ne mulţumim cu explicaţia, stereotipă şi universal aplicabilă: războiul!
Plăteşti bilet de ci. I pe C.F.R. şi garnitura nu conţine decît vagoane de ci. II-a?
Războiul! Primeşti o telegramă trei zile după ce-ţi fusese anunţată printr-o
simplă scrisoare? Războiul! Cumperi un pachet de zece ţigarete din care trei
sunt goale şi restul ca pîumbii cartuşelor Manlicher? Războiul! Te duci la o
instituţie a statului care e obligată să funcţioneze pînă la ora l şi găseşti ghişeul
închis la 12 şi un sfert? Războiul! Dacă s-ar pune un premiu pentru acela care
ar descoperi un fapt, fie din viaţa publică, fie din viaţa noastră intimă, pe care
ODinia publică să n.u-l pună imediat în sarcina războiului, sînt convins că după
cîţiva ani de adăstare (cum se zice peste Milcov), iniţiatorul ar fi silit să schimbe
destinaţia premiului, sau să-şi bage banii la loc, în buzunar.
Războiul e de vină că la Facultatea de Litere de ex. sînt candidaţi convinşi
că „Scrisoarea pierdută" a fost scrisă de Eminescu şi „Pseudokinegetikos" de
Sandu Teleajen şi Adrian Pascu! Războiul e de vină că din membrii
parlamentului de la tribuna căruia răsuna altădată glasul a tot ce
172
AL. O. TEODOREANU

avea mai strălucit elocinţa românească, se recrutează azi clienţi ai
puşcăriei! Războiul e de vină că ne-am trezit deodată cu o generaţie de fete
ignare şi de băieţi de-o uluitoare rea creştere! Războiul e de vină că asistăm în
trenuri la scena penibilă şi ruşinoasă a tinerilor sportsmani făcînd pe cugetătorii
în compartimente, pe cînd oameni bătrîni şi cucoane se chinuiesc pe culoare!
Dar dumneata, cetăţene filosof, nu eşti de vină de loc?
Dar să lăsăm răspunderile şi consideraţiunile generale. Fără să vreau mam îndepărtat de la intenţia mea liminară care nu era decît să povestesc un fapt.
Repet că relatarea lui nu e o proestare.
Mi-am dat osteneala să-l înregistrez pentru că îl socot pitoresc şi
reprezentativ. Iată-1:
Citeam aseară la masa mea de lucru. Tocmai terminasem un capitol, cînd
s-a stins lumina. La timp — zic. Fumăm o ţigară pe întuneric şi ne gîndim puţin
la cele citite. Lumina însă nu se aprindea: a doua ţigară. Tot aşa. La ţigara a
treia, iau telefonul şi cer uzina.
Eu
Alo! Uzina?
Funcţionarul .
Da, ce doriţi?
Eu
Mă rog matale, pana asta o să ţie mult?
Funcţionarul
Nu!
Eu,
Cam cît?
Funcţionarul
Pînă mîine!

TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
173
Toată lumea ştie că după mai puţin de jumătate de oră, lumina s-a
reaprins. De bună seamă că funcţionarul acela o ştia şi el. Plăcut surprins de

reaprindere, am făcut haz de gluma lui şi i-am apreciat sincer spiritul de farsă.
Asta nu m-a împiedicat însă să constat cu oarecare melancolie că ideea de
autoritate stă gata să se prăvale, dacă nu s-o fi prăvălit. Bineînţeles (şi asta e un
rezumat al celor spuse), că nu pot pretinde funcţionarului român o egală
curtenie faţă de toţi contribuabilii. Rezultatul acesta nu-l poate da decît o lentă
evoluţie a întregii societăţi, al cărei produs este. Dar cîtă vreme se găseşte în
această fază el se cere stăpînit şi trebuie să ştie (ca să evităm perifrazele), de
frică. Or, cine-l putea asigura pe el, că acel care întreabă, nu e comandantul
corpului de armată, prefectul de judeţ sau chiar primul ministru? Răspunsul lui
dovedeşte că nu-i pasă de nimeni şi de nimic. El glumeşte. Ei bine, eu în gluma
aceasta văd sămînţa unei ameninţătoare anarhii, de aceea îmi permit a supune
cazul tuturor conducătorilor noştri de oameni, pentru o mai serioasă meditare.
A DOUA CAPITALĂ
Oh, viile qui m'as vu naître et que j e vois imourir!
Tare-i frumos laşul* şi tare-i murdar! Fotogenic cum nu e altul, e adorabil
în cărţi poştale ilustrate, înconjurat de dulci coline, cînd verzi, cînd albe, cînd
multicolore, (după anotimp), e plin de farmec pitoresc şi glorioase amintiri. Dar
dacă nu ai prins cumva rădăcini în istorica lui argilă, sau dacă nu eşti împins de
cine ştie ce obligaţii de la care nu te poţi sustrage, să te ferească Dumnezeu,
cetăţene, să trăieşti douăzeci şi patru de ore între zidurile lui! Vei fi învăţat
poate, în tinereţe, cîţiva ani prin şcolile laşului şi suvenirile pe care le-ai păstrat
nu corespund cu afirmaţiile mele? Poate că vei fi citit drăgălaşa literatură a
apologeţilor acestei mîndre cetăţi de Scaun? Poate că vei fi participat la vreo
şedinţă a societăţii Amicii laşului, cu sediul în Bucureşti? Poate că ai legături cu
vreun intelectual (toţi ieşenii sînt intelectuali), care te-a
* Zic laşul şi nu Iaşii sau Eşii, nu din atitudine gramaticală.
ci numai pentru armonia frazei.
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
175
convins că aeroplanul s-a inventat la Iaşi, că Ronsard era ieşan şi că Villa
Borghese e un moft pe lingă Marele Hotel Traian? Au te îndoieşti cumva de cele
ce-ţi spun şi crezi că din motive care îţi sînt necunoscute, ca netrebnic renegat,

te mint? Ei bine, atunci, dacă îţi simţi inima tare, vino, cu mine!
Per me şi va nella cittâ dolente
Gara Iaşi!
Cam pustie, cam tristă, nu?
Parcă s-a întîmplat o dramă grozavă şi acum lumea s-a împrăştiat. Nu te
speria. Nu s-a întîmplat nimic, exact ca în casa despre care scrie d. M.
Sadoveanu. Aceasta e trăsătura caracteristică a oraşului cu gesticulaţia
modelată pe un străvechi şi molcom andante. Trebuie să te pătrunzi bine de
această atmosferă ca să poţi înţelege sufletul adormit al cetăţii somnambulice.
Şi ca să nu pierzi absolut nimic din cele ce ai de văzut să începem cu
restaurantul gării. Zici că cel din Piteşti e mai prezentabil? Eu nu ţi-am spus? Ai
vrut să te convingi personal? Convinge-te!
— Băiete, două ceaiuri!
— Ce să fie?
— Două ceaiuri!
Momental, dar mai aşteptaţi puţin că nu-4
foc.
Te uiţi la linguriţă? Da, e de plumb. Oraş sărac!
176
AL. O. TEODOREANU
Cornurile crezi că sînt de ieri? Eu sînt sigur, leşanul e conservator. Ceaiul
e apă chioară? Nu-i nimic! Nu te oblig să-l bei. L-am cerut ca să-ţi faci o idee. Ţie grijă de bagaje? Linişteşte-te! Le vei găsi unde le-ai lăsat. Să nu-ţi închipui că
hamalul simulează: doarme din picioare. Cînd n-au ce face.
hamalii se joacă de-a caii şi uite, s-au deprins.
Acuma cred că te-ai convins că ei nu vorbesc în hexametri şi te asigur că
nici birjarul nu e wagnerian. Te previn de asemeni că portarul n-a colaborat
niciodată la Viaţa Românească şi că madama nu cultivă în timpul liber pictura.
Are ocupaţii mai lucrative. Birja ţi se pare cam hodorogită? în schimb şi calul e
bătrân. Ar fi ridicol să vezi înhămat un Orloff la o asemenea brişcă. Aşa, se
armonizează. Nu găseşti? Te întrebi ce miroase aşa? Canalul! laşul e canalizat.
Uite gurile, în fiecare stradă sînt guri. Pe cine am salutat? Gunoaiele! Sînt de

anul trecut! Adică de anul trecut... zic şi eu aşa ... cine ştie de cînd sînt? Poate
dinainte de Unire, poate din timpul lui Ştefan, poate de la fondarea oraşului, în
cazul acesta, nu văd de ce permit autorităţile să li se adauge gulere tari şi şoşoni
vechi. Le alterează caracterul. E un anacronism. Ce comisiunea monumentelor
istorice doarme? Nu te mira că s-a oprit trăsura. E la deal şi e prea încărcată. Să
vezi că îndată calul o să înceapă a da înapoi. E mai cuminte să ne dăm jos.
Trebuie să-i uşurăm sarcina. De altfel pînă la hotel nu mai e mult. Puţină
mişcare ne desmorţeşte. Iată, am ajuns. Ţi-am ghicit gîndul: vrei să faci o baie!
Să vedem, în Iaşi nu se ştie niciodată cînd curge apa.
Vrei să ştii cîte instalaţii sînt în tot hotelul? Una
TĂMÎlfe ŞI OTRAVĂ 177
singură. Vrei să ţi-o arăt? Urmează-mă. Asta e.
Ia, învîrte! Auzi cum fîşiîe ca gînsacul? îţi aminteşti desigur cupletul lui
Tănase:
Ăsta robinet Are marafet.
Invîrţi în sus învîrţi în jos Degeaba, face -fîs.
Nu rimează, dar e adevărat: degeaba face f îs I Nu curge.
Inutil să te informezi la personal. Nimeni nu ştie. Ţi s-a vorbit de baia
turcească? în adevăr, e foarte bună dar, luni nu funcţionează. Singura soluţie e
să cumpărăm patruzeci de sifoane şi să facem duş pe rînd. Te interesează
cearşaful? Madama m-a asigurat că e foarte curat. Cînd i-am cerut să-l schimbe,
părea profund jignită de neîncrederea mea.
— N-a dormit pe el decît o singură persoană.
Un domn colonel, mi-a spus ea.
Spuneai că ai vrea să revezi Cetăţuia. Să ieşim în piaţă, să căutăm un
vehicul. Ştiu că nu-ţi place să circuli cu cai invalizi, dar iartă-mă, în automobile
cu asemenea cauciucuri eu nu mă aventurez. Am mai păţit-o. Dacă vrei însă să
te edifici asupra exactităţii spuselor mele, întreabă aşa de curiozitate chauffeurul cît ne cere pînă la grădina Copou. Ţi-am spus doar că nu-s taximetre.
Aici e pe învoială. Oraş patriarhal. Cît ţi-a cerut? O sută de lei? Vezi deci,
că eu am exagerat în minus, cînd îţi spuneam că-ţi va cere numai şaizeci..
12 — Tămîie şi otravă

178
AL. O. TEODOREANU
La Bucureşti e drept că o cursă de mărimea acesteia nu înregistrează mai
mult de optsprezece lei.
E adevărat însă că maşina nu are de luptat acolo cu atîtea accidente de
teren şi că nici nu te poartă prin locuri atît de pitoreşti. Ş-apoi, Bucureştiul e
capitală în lege. laşul nu e în ierarhia urbanistică decît a doua capitală, aşa ceva
ca un fel de Subsecretar de Stat. Să facem o mică vizită prietenului nostru din
Păcurari.
Hai şi pe jos, dacă vrei. Ce să-i telefonezi, domnule? Te crezi la Londra?
Pînă îţi răspunde centrala, am ajuns. Ce te uiţi aşa la stradă, n-o mai recunoşti?
Te cred: se mută! Dezgustată şi ea de Iaşi o ia încet-încet, ca broasca ţestoasă,
spre Vest.
în fiecare an cîte un metru. Prin simpatie, celelalte o urmează, cu tot, cu
edificii şi monumente, aşa că nu e de mirare că într-o bună zi, compatrioţii mei
se vor trezi cu laşul în Munţii Apuseni.
Iată, s-a făcut unu. Vrei să mergem la restaurant? Nu-i! Dacă îţi spun că
nu-i, poţi să mă crezi.
Este o cafenea-restaurant care gătea şi mîncări cînd a inaugurat-o, dar
acum nu cred să mai gătească. Era mereu pustie! De ce? Prea era luminată,
prea era curată, prea pretenţioasă, îeşanul e om modest. O berărie şi o circiumă,
e prea destul. Ş-apoi, patronii cafenelii sînt din Bucureşti. Personalul de
asemeni. Prea au procedat cu ostentaţie, închipuieşte-ţi că înainte de a deschide
localul, au scos de prin şuri, curte şi bucătării patru (pe onoarea mea) sute de
căruţe de gunoaie în văzul indignat al tuturor ieşenilor. E umilitor pentru un
oraş atît de istoric! Cum au stat gunoaiele cincizeci de ani, fără să supere pe
nimeni, puteau să mai steie încă pe
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
179
atîta, fără nici un risc pentru imobil. Ce, o să-i înveţe bucureştenii pe
ieşeni ce-i curăţenia? Dacă-s curaţi dumnealor, să fie la ei acasă! Asta este.

îmi pare bine că vrei să mergem la o circiumă.
Ţi s-a vorbit desigur de cîrciumile laşului, îmi spuneai odată că ai avut
nişte colegi de Universitate ieşeni, care, în mijlocul Parisului sufereau de
nostalgia unui pahar de vin din oraşul natal.
Gustă şi alege. Ăsta e oţetit? Nu-i nimic. Să ne dea altul. Ăsta are miros de
doagă? Altul, jupînef Şi ăsta miroase? în definitiv nu-i nimic, poţi fi sigur că
oricît îi bea nu te doare capul. Aşa mi-au spus toţi amicii care se întîlnesc zilnic
în acest local.
Sînt oameni de bună credinţă. Dar în afară de asta,, ştii ce calitate mai are
acest vin? E natural! întreabă patronul:
— Natural! N-avem decît vinuri naturale.
.Spune şi dumneata acum, că eşti un om, care aî călătorit, ai mai băut de
cînd eşti, undeva în afară de Iaşi, vinuri naturale? Proaste, proaste, recunosc,
dar garantat naturale? Pîinea? E de ieri, ca şi cornurile din gară. Nu se ştie bine
de ce, dar în Iaşi e foarte greu să găseşti pîine de azi. De altfel, cea de ieri e mai
bună pentru stomac, dat fiind că e de calitate inferioară. Să nu-ti închipui însă
că în toată Moldova e aşa. Uite, la Vaslui de pildă, dar ce Vaslui? alături, la
Tîrgu-Frumos e o pîine excelentă.
Asta e şi uşor de înţeles. Oraşe mici, oamenii n-au ce face, se ţin de
mofturi. Dar să încetăm glumele. Cred că te-am chinuit destul. Nu sînt de felul
meu sadic şi nici nu vreau să pleci cu o impresie proastă din oraşul în care am
copilărit şi am învăţat,
12*
180
AL. O. TEODOREANU
carte. Ţi-am rezervat o surpriză. Te ştiu meloman şi am oprit bilete pentru
diseară la concertul pe care îl dă Cazals la Teatrul Naţional. Hai pînă la Agenţie
să le ridicăm. Ian te uită, dragă, concertul nu mai are loc! Nu s-a vîndut nici un
bilet! Ce ghinion! Tocmai acum şi-a găsit şi Cazals să vie la Iaşi, cînd Mis Evelyn
îşi ia adio de la ieşeni, vîrîndu-şi pentru ultima oară în acest oraş, drăgălaşul ei
cap în gura leului!
Ia uite ce de-a lume în faţa circului! Vin jandarmii.

O companie întreagă. Nu te mira. I-a scos să păzească intelectualii ca nu
cumva să se strivească la înghesuială!
Ştii ce? nu mai dormim în Iaşi. Avem un tren la natru. Diseară sîntem la
Bucureşti: facem o baie mîncăm pîine de azi şi cu riscul de-a căpăta migrenă,
vom bea o sticlă de vin care chiar de n-o fi natural, o să ne placă.
— Poftiţi în vagoane, domnilor!
Perspectiva Gării de Nord îţi surîde? Şi mie! Dar de ce mă priveşti aşa?
Eşti poate, cum zice Neamţul, ein exclusiver Idealist? Materialismul meu brutal
te jigneşte? în cazul acesta nu-mi rămîne decît să mă descopăr şi din toată inima
să-ţi spun: mai poftim!
GIOVINEZZA
„Atenţiune! Cîntece noi! Romanţe şi tangouri! Ultimele şlagăre! Didina-n
pijama! La casa fără zăvor! Iubirea mea-i un submarin! Să nu iubeşti prea mult
femeia! Şase lei, domnilor, şase lei!" Contemplam cu explicabilă milă pilcurile de
tineri cu pantaloni mult prea largi şi cu umerii vătuiţi ca nişte muguri de
aripioare şi nevrîstnicele copile cu sprîncenele smulse şi excesiv fardate, (vedete
in potentia într-un Holiwood imaginar), pe care ţigănuşul depozitar ambulant de
hrană sufletească, le adunase în poarta Cişmigiului, distribuindu-le contra cost,
marfa lui de şase lei. E întristător spectacolul desigur, să vezi adunată la un loc,
atîta cantitate de omenesc inferior; dar precocii amatori de artă şi ideal de
această natură, îi bănuiam făcînd parte din categorii sociale năpăstuite, care nau avut nici cînd, nici unde să înveţe a preţui altceva.
Intrînd în grădină însă, am văzut pe-o bancă patru elevi de liceu,
urmărind fiecare cuvintele pe-o broşură fistichie, pe cînd un altul, deja tenor, le
cînta cupletele. M-am întors la poartă, am cumpărat broşurele şi m-am aşezat
pe-o bancă alăturată, pentru a păstra şi eu o amintire despre ceea ce poate face
182
AL. O. TEODOREANU
deliciul acestor viitori intelectuali, educatori şi desigur conducători de
ţară. Tînărul care cînta cîştigase o serioasă erudiţie în materie, deoarece fiecare
titlu de cuplet, purta, dedesubt, după cum am constatat din lectura broşurelelor

(aveam trei), indicaţia ariei pe care trebuie executat. Şi le-a cîntat pe toate. Dau
cîteva exemple: Junona (se cîntă pe aria Ilona). E greu ca să găseşti o fată (Se
cîntă pe aria: Aş vrea ca să găsesc o fată). Uită-mă! (Se cîntă pe aria: Minte-mă!),
La casa cu geam colorat (se cîntă pe aria: La casa cu geam luminat), Anita (se
cîntă pe aria Roşită), Cocuţa dragă de la colţ (se cîntă pe aria: Vecina mea de visâ-vis), Vândă (se cîntă pe aria: Sanda), etc., etc. O singură bucată: O! Monah, se
cîntă tot pe aria: O! Monah. E drept însă că structura versurilor face orice
abatere aproape imposibilă.
Iată acum şi o probă (în extenso), de cîntec nou (şase lei, domnilor!).
INEZ
Tu eşti jolie, zău aşa, Cum alta pe pămînt nu e Iţi jur parol pe-onoarea mea
Că eşti comsa şi tout ă fait Hai vin iubita mea Inez Iubirea mea să ţi-o declar Căci
în amor eu nu sînt malaez Mă aprind ca un jar.
REFREN:
Inez aş vrea Să fii a mea
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
183
Căci la tine am dambla
Draga mea
Inez tu eşti
Ca în poveşti
Că eşti -mişto cum altă fată nu-i
Şi eşti foarte elegantă
Cit se poate de picantă
Parol îţi spui
Doar tu mă furnici
Mă înfierbînţi c-un tremurici
Hai vino-ncoa
Să fii a mea
Că eşti fată cu tipic
Si ai sic.

M-am ridicat de pe bancă cu o sensaţie de gol în toată fiinţa mea. Printre
claxoanele şi vociferările Bulevardului nu mai auzeam tenorul din grădină. Vocea
stridentă a vînzătorului de cântece noi, romanţe şi tangouri (şase lei, domnilor!)
m-a urmărit multă vreme şi imaginea celor trei adolescenţi nu voia să mă
părăsească. Se aprindeau pe rînd, sus stele, jos reclame luminoase:
Junona (se cîntă pe aria Ilona). E greu ca să găseşti o fată (se cîntă pe aria:
As vrea ca să găsesc o fată), Uită-mă! (se cîntă pe aria: Minte-mă), etc., etc.
îmi aminteam de-o vreme, cînd tineri şi tinere, îşi dădeau întîmire în toate
grădinile din ţară, ca să recite Luceafărul, Nunta Zamfirei şi Oltul.
Ţi-aduci aminte, Deniostene?*
* Botez.

CĂMINUL
Mulţi reduc semnificaţia acestei înalte şi nobile noţiuni, la aparenţele ei
materiale. Pentru aceştia, un acoperiş de ţiglă, tinichea sau stuh, aşezat pe
patru ziduri şi cu om înăuntru, constituie un cămin.
Redus astfel, căminul e tot atît de puţin cămin,, cît e un strat de grîu din
Grădina Icoanei agricultură şi o cucoană care a învăţat două valsuri şi trei
tangouri după ureche, la clavir, o artistă. Nu pe zidărie, nu pe materie şi nici
măcar pe om, ci în primul loc, pe sufletul lui cade accentul în această noţiune.
Materia e un efect şi-un accesoriu. Cu voia dumneavoastră am îndrăzni să
definim căminul: expresia materială a sufletului acelor ce locuiesc laolaltă între
patru pereţi, în căminul lui, omul nu e numai la el, este el, în toată puterea
cuvîntului, e cel mai el, maximum de el. Fiecare încăpere, fiecare ungher, fiecare
obiect, ni-l denunţă, harnic sau leneş, neglijent sau ordonat, murdar sau curat,
generos sau meschin, artist sau cîrnăţar, om de gust, sau gorilă. Dar nu despre
latura psihologică şi estetică m-am îndemnat a scrie. Există o altă la
TĂMÎIE SI OTRAVĂ
tură, care, momentan primează. I-am putea zice, fără să greşim, socială,
dar pentru că mai aproape de trup ne e cămaşa decît paltonul, să-i zicem numai
naţională. Asupra ei va să stăruim.
Căminul, — şi cînd zic căminul înţeleg familia şi cînd zic familia înţeleg

ţara — a reprezentat şi reprezintă în ordinea spirituală, ceea ce a reprezentat şi
reprezintă

în

ordinea

materială,

proprietatea

individuală,

absolută

şi

transmisibilă, adică una din cele două pietre de temelie pe care s-a zidit
omenirea şi pe care a vieţuit de la întemeiere, pînă în zilele noastre. E firesc deci,
ca degradarea uneia din ele, să ameninţe existenţa întregului edificiu. Exemple
avem destule, din toate timpurile şi la toate punctele cardinale. Ne gîndim la
aceste toate, astăzi, cînd în ţara de abia înjghebată, căminul românesc e departe
de ceea ce-a fost şi de ceea ce-ar trebui să fie.
Marele cataclism care, cu preţul sîngelui, ne-a statornicit hotarele la locul
lor, unde-au fost, a adus, fără îndoială, uimitoare progrese tehnice omenirii, dar
i-a sugrumat sufletul din faşă. Sleită de mizerie, lipsită de îndrumări şi ocrotire,
în bubuit de tun, înapoia frontului a crescut o generaţie aprigă, setoasă de viaţă,
ignară, primitivă şi brutală.
Oamenii toţi au devenit mai răi, raporturile dintre ei mai aspre,
preocupările lor mai vulgare, în locul poeziei, în bibliotecă stă astăzi mănuşa de
box, iar în ghiozdan, patina. Nu vreau, Doamne fereşte, să iau cumva atitudine
în contra sportului, indispensabil unei armonioase dezvoltări, dar dus pînă la
monomanie, ca acum, el devine o serioasă primejdie şi-l condamn. Victoria n-a
fost cîştigată de saltim
186
AL. O. TEODOREANU
banei şi cei ce şi~au dat viaţa pentru România-Mare n-au făcut-o pentru
ca astăzi, peste mormintele lor, ea să fie transformată în circ, cu menajerie.
Ostaşii lui Ştefan şi-ai lui Mihai îşi vedeau de trebile şi necazurile lor şi
fără să ştie ce~i aceea „match" şi „campionat" şi-au apărat destul de bine tara,
între intelectualul cocoşat şi atletul găunos, e loc destul pentru omul întreg. Un
tînăr de douăzeci de ani, care în timp de douăzeci şi patru de ore n-a citit nici un
rînd şi nu s-a gîndit la nimic, nu mai e un sportiv, ci de-adreptul un imbecil. E
trist ca la această vîrstă el să nu ştie pe de rost măcar o strofă — şi nu ştie. E
trist ca la această vîrstă el să nu-şi fi cheltuit măcar odată toate economiile
pentru a-şi ajuta un prieten, sau a face un chef cu mai mulţi — şi nu le-a
cheltuit. E trist ca pînă la această vîrstă el să nu-şi fi pierdut măcar o zi din
viaţă pentru a strecura o floare unei fete — şi n-a făcut-o. Dar, să fim drepţi,

asta nici nu mai are de ce s-o facă, de vreme ce fata vine la el, după fiecare
match, pentru antrenament. Acasă n-o păzeşte nimeni şi pe acasă nici nu stă.
Cînd nu-i la el, e la ştrand, cînd nu-i la ştrand e la dancing, cînd nu-i la dancing
e la vreun bar, sau măcar pe Calea Victoriei. Mama, n-o aşteaptă, nici n-o caută.
E şi ea la vreo partidă de bridge, la un ceai, la modistă, la dentist, mai ştiu eu
unde? Tatăl, dacă nu-i la slujbă, e la Club, sau la Bodegă. Membrii familiei se
vor vedea la masă, în cazul că nu mănîncă pe rînd (în ordinea sosirii), şi dacă nu
sînt reţinuţi aiurea. Dar casa care adăposteşte asemenea exemplare umane nu
reprezintă un cămin şi cei ce convieţuiesc în ea nu reprezintă
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
187
o familie, decît printr-o anacronică prejudecată legală. Toţi îşi trăiesc viaţa
separat şi în afară. Camerele lor nu au alt rost decît acela al cabinelor în care
actorii se îmbracă şi se grimează, pentru spectacol. Piesa se joacă aiurea.
Din fericire, acest fel de a convieţui nu e generalizat încă şi, spre onoarea
ei, provincia continuă să-i reziste, pe alocuri destul de dîrz. E tot atît de adevărat
însă, că şi acolo viaţa de familie a suferit simţitoare prefaceri şi că acei ce se
adună la prînz şi seara în jurul unei mese, nu prea au ce-şi spune.
Tata, stă şi astăzi cu pălăria în mînă în faţa camaradelor fiului.
Fiul, salută cu degetul, la beretul basc, pe prietenele mamei lui.
Tatăl, înainte de-a stinge lampa, mai citeşte o pagină, două, din Voltaire,
Renan sau France, cînd nu are la îndemînă o carte nouă.
Fiul nu citeşte decît pagina sporturilor, din cotidiane.
Mama, cînd rămîne singură, mai încearcă la piano o arie de Bach, Mozart,
Beetehoven, Dupare sau Debussi.
Fiica nu ştie decît fox-troturi.
Mama n-a fumat niciodată (dacă fumează), în faţa părinţilor ei. Fiica
fumează pe stradă.
Bineînţeles, acestea toate pe treapta cea mai de sus şi în casele în care
părinţii şi-au făcut studiile complete, primind o educaţie desăvîrşită.
Scoborînd scara ... Dar de ce să mai scoborîm?
Subiectele discuţiilor la masă s-au schimbat şi tonul lor, idem. Apostrofa

grosolană, a înlocuit gluma, zeflemeaua şi ironia, conversaţia a devenit
188
AL. O. TEODOREANU
ceartă, cînd nu, între tineri, păruială şi pugilat.
Curtenia, politeţea şi bunele maniere, au fost. Cartea? Parcă n-ar fi fost
nicicînd? Pentru oamenii aceştia, nici nu poate fi, căci, vorba cîntecului, dacă ar
fi, s-ar povesti.
Uitaţi-vă puţin la petrecerea de la acest tînăr menaj: toţi vorbesc deodată,
fără să se asculte unul pe altul. Nimeni nu poate urmări o idee şi nimeni nu
posedă una. Fragmente, frînturi, monoloage, interjecţii. O cucoană îşi întreabă
vecina asupra ultimului flim cu Ivan Petrowich. Drept răspuns cealaltă o
întreabă, la rîndu-i, ce rochie va pune la balul de la prefectură. Doi tineri se
ceartă pe rezultatul echipelor respective de ,,fot-baal". Domnul de gazdă e
nemulţumit de pilaf. Doamna de cravata domnului.
Ascultaţi un pic:
— Ştii că Mărie divorţează?
— O să-ţi spun una nostimă!
— Proust? E autorul preferat al Magdei, nu cred că e ceva de capul lui.
— Habar n-ai, domnule! Mai bune sînt cele de morun.
— Eu nu iau decît seara.
Toate acestea simultan, în timp ce aparatul de radio e lăsat deschis, pe
cînd în faţa microfonului cîntă George Enescu, sau glăsuieşte Tudor ArghezL
Nimeni nu-i ascultă şi nimeni nu se gîndeşte să închidă aparatul. Au nervi de
cauciuc şi asta nu-i deranjează.
— Este acesta un cămin?
— O, nu!
— Formează oamenii aceştia o familie?
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
189
— Nici atît!
— Sînt ei, intelectualiceşte europeni, în sens ante-belic?

— Nu, nu!
— Trib deghizat?
— Asta, da!
Evocînd acestea, cu violenta aversiune pe care mi-o provoacă multele şi
desele exemple care mă năpădesc, tiranica lege a contrastului mă duce departe
şi demult, într-o seară petrecută în casa bunicului, la Iaşi. Era după masă. Ne
adunasem toţi (şi eram mulţi), în salonul de lîngă cabinetul lui de lucru. Pe
bătrîni îi aştepta masa de preferans, pe copii domino-ul, loto-ul şi alte jocuri.
Deodată intră tata, vestind că Ardealul ne trimite un nou şi mare poet. Avea în
mînă primul volum de poezii semnat Octavian Goga. A citit una, a citit două,
apoi trei, patru, cinci, tot volumul. Bătrînii au uitat de preferans şi nimeni nu sa mai gîndit că ora de culcare a copiilor trecuse demult.
Astfel treceau serile de iarnă, în mai toate casele de cărturari, în acele
vremi. Astăzi însă, în cîte oare vor mai fi trecînd aşa!
CARTEA ŞI SĂPUNUL
Cîteva constatări triste, cîteva sugestii utile.
Cultura românească a mers în progresie geometrică, civilizaţia, în progresie
aritmetică.
Aceste noţiuni, aiurea cînd nu cumulate, cel puţin conexe, la noi sînt încă
antinomice. Punerea lor de acord trebuie să formeze obiectivul principal al
instrucţiei noastre publice. Cei care poartă această grea răspundere, au avut
suficient timp să remarce că românul e foarte accesibil culturii şi paradoxal de
refractar civilizaţiei. Luat de la coarnele plugului şi instruit în şcoli, după
douăzeci de ani de învăţătură, el poate combate pe Kant şi polemiza cu Bergson,
poate concura în mîntuirea bisturiului cu Roux, şi să se măsoare cu Mackensen,
dar pentru a învăţa să se radă, să se spele, să mănînce, să discute şi să se
comporte în societate, nici contactul cu Occidentul şi nici mai multe generaţii de
bună stare materială, nu-i ajung. Şi e desigur întristător şi din punct de vedere
naţional umilitor
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
191

spectacol să vezi un om de înaltă cultură sau* un ministru al ţării,
comportîndu-se ca un valet, cînd se pot vedea (şi foarte des), valeţi prezentînduse cu mai multă distincţie.
Fără îndoială că o adevărată civilizaţie românească începe să scoată la
lumină, ca puiul din ou, un cap zăpăcit şi că în această privinţă, nu sîntem cei
din urmă. Chiar satiricul Bernard Shaw, recunoaşte în Bucureşti, faţă de stările
de lucruri de la vecinii noştri de la sud, un colţ de occident. Dar din atîta nu
putem bate monedă şi nici să ne declarăm satisfăcuţi. Avem toate drepturile şi în
acelaşi timp datoria să formulăm aspiraţii mai mari.
Faţă de veacul în care trăim şi faţă de cultura pe care am izbutit s-o
asimilăm, pseudo-civilizaţia în care respirăm e un penibil anacronism.
Dar nu despre civilizaţia română mi-am propus să scriu, ci numai despre
o latură a ei, cea mai izbitoare şi cea mai uşor de remediat: higiena. Aşa cum s-a
predat şi se predă în şcoli, nu e de mirare că se află în faza ei actuală, sau, mai
bine zis că nu se află deloc, e de mirare însă că nici un semn de ameliorare nu
se arată de la cei în drept (nu s-arată, nu s-arată!).
Remediul stă în primul rînd în puterea celor două ministere cu primordial
rol educativ: al Instrucţiei publice şi al Armatei şi bine înţeles şi a celorlalte, în
măsura în care au, sub a lor oblăduire, căminuri şi şcoli.
Atîta vreme cît Şcoala nu va avea ca deviză:
* Acest saw, nu e pus la întîmplare.
192
AL. O. TEODOEEANU
Spală românul şi pe urmă dă-i cartea
şi Armata
Spală soldatul şi pe urmă dă-i puşca şi cînd pune puşca-n cui spală-l iar,
nimic de făcut!
— Prin asta vrei să spui că românul e murdar? ar putea interveni iritat un
susceptibil.
— Exact! i-aş răspunde.
Dar, pentru că e preferabil să demonstrezi decît să afirmi, voi demonstra.
înainte de a purcede însă la această operaţie, fie-mi îngăduit a face cîteva

necesare consideratiuni preliminarii, de ordin general. Pentru a proceda
metodic, să începem prin a defini noţiunea, la lumina căreia va să examinăm
acest aspect al necivilizaţiei noastre. Aşa dar:
Higiena = Acea parte a medicinei, cuprinzînd totalitatea regulilor care
asigură conservarea vieţii.
E deci, o ştiinţă preventivă. Ea se ocupă de om în măsura în care îl poate
pune în maximum de apărare faţă de mediu şi de mediu, în măsura în care îl
poate modifica în sens util vieţii. Prin urmare, cîmpul ei de activitate e vast. Dar,
nu ne vom ocupa în prezentul articol nici de latura locuinţă, nici de cea
vestimentară nici de cea alimentară, ci exclusiv de latura higiena corporală,
stricto sensu, nu pentru că celelalte ar prezenta o importanţă mai mică, ci numai
pentru că aceasta e cea dintîi şi cea mai uşor de observat şi nu cere din partea
nimănui decît. .. bunăvoinţă (nu voi neglija să dovedesc şi temeinicia acestei
afirmaţii auxiliare, în demonstraţia de mai jos).
TĂMÎIE SI OTRAVĂ
193
E fapt notoriu că în ceeace priveşte confortul în general şi higiena
corporală în special, popoarele nordice (englezi, germani, danezi, suedezi,
norvegieni), deţin întîietatea. Constatarea aceasta a îndemnat mulţi teoreticieni
să susţie că murdăria ar fi unul din defectele care întunecă strălucirea, din
atîtea puncte de vedere inegalabilă, a rassei latine.
Dacă e aşa, atunci avem încă o dovadă (şi peremtorie!), că sîntem latini.
Dar, cum în privinţa latinităţii noastre avem suficiente dovezi, îndrăznesc să
afirm că aceasta e prima la care putem renunţa, fără primejdie istorică.* Ş-apoi
(în hipoteza că alegaţia e justă), chiar de o fi adevărat că popoarele latine sînt
murdare, nu sînt nici singurele, nici cele 'mai murdare.
In zilele noastre nu cred să existe om pe lume mai murdar ca soldatul rus.
Unui escadron de Cazaci căruia nu i-ar ajunge, ca să-şi astîmpere setea zece
butoaie de alcool, îi e destul, ca să se spele, o cană de apă. I-am văzut, cu ochii
mei, în timpul războiului, pe toţi aceşti urlători combatanţi, luînd €tpă în gură
dîndu-i drumul în palmele aduse-n scoică, sub formă de şuviţă, care, în ultima
emisiune exploda zgomotos şi răspîndind-o apoi pe hirsuta lor fizionomie, cu

răcnete de vădită satisfacţie.
Operaţia terminată, bărboşii cavaleri ai haosului, erau gata să-şi dea viaţa
pentru Ţar, sau pentru un clondir de votcă.
Dar, (ca să reluăm firul întrerupt), dacă pentru a susţine vocaţia latinităţii
pentru murdărie, ne-am osteni (puţin!), suindu-ne pînă'la origini, afirmaţia
* Nu-i aşa? 53 — Tămîie şi otravă
194
AL. O. TEODOREANU
ne pare cel puţin pripită. Urmele grandioasei concepţii edilitare a
romanilor sfidează şi astăzi omenirea şi e cunoscută tendinţa lor spre curăţenie
şi confort.
Patricianul în piscină proprie, plebeul în băi publice, dar toţi se Kpălau.
Prin urmare, nu în predispoziţiuni de rasisă, ci într-un concurs de împrejurări
trebuie căutată explicaţia. Şi nu e greu de găsit.
Ca o reacţiune împotriva desfrîului din epoca decadenţii romane,
catolicismul a preconizat cultivarea sufletului şi neglijarea celor trupeşti şi
trecătoare, pînă la dispreţ şi completă uitare. Replica era firească, dar a mers
prea departe şi a durat prea mult. Datorită acestei noi orientări, Evul Mediu a
fost o pepinieră de idealişti şi eroi nespălaţi. Au speriat Bizanţul cu. murdăria
lor. Numai gîndul la efectele sălbatecii centuri de castitate e suficient; să
scîrbească pînă la vomitare, ambele Americi. Bineînţeles că acest detaliu nu avea
cum să împiedice menestrelii şi trubadurii să închine galante compoziţii
nevinovatelor victime şi nici pe superbii cavaleri să moară cu gîndul la ele, dar
cred că nici cel mai infect ciolovec din pedestrirnea moscovită n-ar putea dormi
astăzi in aceeaşi încăpere cu nobilul „cavaler fără frică şi fără de prihană", răpus
ca un viteaz la Abbiategrasso, cu faţa la inamic şi am motive să cred că vampirul
din Duseldorf, ar fi cru~ ţat~o pe Monna-Lisa. Miroseau castelanele, miroseau
Cardinalii şi Papii, miroseau Regii şi împăraţii, toţi, toţi, Suzerani şi Vasali,
madone şi paji, maeştri şi ucenici, occidentul în întregime, ca ţapul mirosea.
TAMÎIE ŞI OTRAVĂ
195

Renaşterea (fenomen cultural şi artistic), pune contimporanii în contact cu
gîndurile anticilor, nu cu obiceiurile lor (procesul nostru actual).
Murdăria se menţine pînă în timpurile moderne, persistînd pe alocuri şi în
contemporaneitate.
De ce şi cum se vor fi pus mai repede d la page Anglo-Saxonii, decît
italienii, spaniolii, francezii, e o întrebare pe care o las fără răspuns. Fapt e că în
Italia de la 1914, într-un port ca Brmdisi (localitate în care a murit Virgiliu), nu
se găsea decît un singur hotel cu instalaţie de baie, adică avînd o singură
instalaţie de baie pentru tot hotelul (ca astăzi la Bacău sau Roman)*, că în
Spania actuală foarte multe oraşe de provincie nu sînt mai avansate şi că în
Franţa mai'există încă ceea ce se numeşte acolo bains d domicile (citeşte: o
societate care trimite acasă celui ce doreşte să facă o baie o cadă, cu apa* caldă
respectivă). Prin urmare, nu după menţionatele ţări trebuie să ne orientăm, în
această privinţă.
Ar fi de dorit să procedăm cu higiena, aşa cum am procedat cu telefoanele
de pildă, căci e oportun să amintesc că România e cel 'dinţii stat din Europa
care a instalat telefoane în toate comunele rurale.
Că funcţionează şi acum ca şi atunci, e altă poveste.
Saint-Sinion raportează că Ludovic al XIV invitînd un segneur la Curte,
acesta nu s-a prezentat, scuzîndu-se că făcuse

CM

o zi înainte, baie.

Scuza a fost acceptată ca firească şi suficientă, întrucît în acel grand
siecle, care îi poartă numele,
* Uitam laşul!
13*
196 AL. O. TEODOREANU
însăşi Majestatea Sa, Regele Soare, Roi tres chretien, n-a făcut decît o
singură baie, în tot decursul glorioasei lui vieţi. Dar, de atunci au trecut mai
bine de două veacuri. Eu am. cunoscut însă, în copilărie, un apreciat magistrat
superior, care nu ieşea din casă în ziua în care se spăla pe picioare, ca să nu
răcească, zicea el. Dacă ţinem seama că în fiecare zi avea slujbă şi că în fiecare
Duminică era invitat, concluzia e de prisos. Aşa dar, iată un om al legii, cu înalte
studii şi deţinînd o mare demnitate în stat, el însuşi creator de legi, la curent

poate cu tot ce e nou în materie de legislaţie, perpetuînd superstiţii de acum
două sute de ani. Acest om cult, nu e numai necivilizat, nu e numai murdar, e
foarte murdar, e superlativ murdar, e scîrnav, e parşiv. Dar, pentru că am dat
acest exemplu de cultură fără civilizaţie, e timp să dau şi unul de civilizaţie, fără
cultură.
în fabricile de şocolată şi alte produse alimentare din România, lucrătorii
care de cele mai multe ori nu au alte studii decît cele patru clase primare,
conformîndu-se unei salutare legiferări a Ministerului Muncii, Sănătăţii şi
Ocrotirilor Sociale, nu pot intra la lucru înainte de a se spăla sub un duş cald.
în Suedia unde noţiunile s-au contopit de mult, la toate şcolile primare sînt
instalate duşuri, înainte de a începe cursurile, copiii sînt trecuţi sub duş şi
îmbrăcaţi la fel, cu haine păstrate în şcoală. Se mai îndoieşte cineva că în
asemenea condiţii epidemiile sînt excluse şi că mortalitatea infantilă e într-o
sensibilă descreştere?
La noi, unde epidemiile sînt în floare şi murdăria la apogeu, ceeace
Ministerul Muncii a făcut pen
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
197
tru lucrătorii alimentari, Ministerul Instrucţiiunii Publice.nu a făcut încă
pentru conducătorii de mîine, dintre care se recrutează şi profesorii.
Aceste incursiuni în timp şi spaţiu nu le-am făcut din îndemnuri agresive,
ci numai dintr-o sinceră dorinţă de tămăduire. Faptul că în Sfatul Ţării nu m-a
chemat încă nimeni, nu mă împiedică să zugrăvesc o jalnică stare de lucruri,
supunînd de la această tribună orizontală, judecăţii celor aleşi, care nu-s
totdeauna şi cei chemaţi, cîteva utile sugestii.
Am definit mai sus higiena. Ţinînd seamă de faza ei actuală, să căutăm
acum o definiţie a omului care înţelege să trăiască în condiţii higienice, adică a
omului civilizat (deci curat), valabilă pentru vremea în care trăim.
înţeleg prin om curat, omul care îşi spală cu apă caldă şi săpun corpul în
întregime, cel puţin odată pe zi şi care îşi perie dinţii după fiecare masă.
Am subliniat mai sus pe cel puţin, pentru că îndeobşte oamenii se spală
dimineaţa şi în centrele mari, asta nu-i suficient pentru păstrarea unei
desăvîrşite curăţenii.

Dovadă: ..-.'.-.
Facă oricine următoarea experienţă: după o prelungită baie de vapori (cel
mai radical mijloc de curăţenie trupească), să se plimbe nu mai mult de-un ceas,
prin oraş. întors acasă să ia un colţ de şervet curat, sau o bucată de vată, să-l
(sau s-o) moaie în alcool şi să-si frece obrazul.
198
AL. O. TEODOREANU
Va vedea pe şervet sau pe vată urme negre, la fel cu acelea pe care le lasă
funinginea locomotivelor în călătoriile cu trenul. Prin urmare, logica însăşi ne
indică să facem baie seara, pentru a intra în pat curaţi. Dimineaţa, un duş rapid
ajunge. Pentru acei ce nu au instalaţie de baie, un tub cu apă caldă seara şi
fricţiuni cu o mănuşă aspră dimineaţa cu apă călduţă şi, pentru cine suportă,
rece.
Aşa dar, aşezîndu-l în limitele riguroase ale acestei definiţii, rămîne să
dovedesc:
I) Că românul e murdar.
II) Că poate înceta de a nu fi, fără cheltuială.
Pentru că murdăria nu e apanajul unei singure
categorii de cetăţeni, s-o luăm de jos (de la popor), pornind de sus (sus la
munte, la izvor) şi haida-ha haida-ha, prin toată ţara, pînă la cele mai
piramidale aşezăminte culturale, pînă în, vorba ceea, vîrful piramidei.
îmi închipui că nu e nimănui necunoscută zicala populară: numai mortul
nu face păduchi*.
Optimiştii extremişti îşi vor închipui poate că zicala citată e o simplă
reminiscenţă a. unor vremi de mult apuse, în cazul acesta nu le rămîne decît să
facă o mică anchetă pe ori care „picior de plai şi gură de rai" şi să întrebe pe
badea Ion sau pe leliţa Ioana (direct şi f ară nici o jenă), dacă au sau nu
păduchi. Să nu se îndoiască cumva că i se va răspunde altfel decît cu
menţionata zicală, care, ca toate proverbele şi zicalele, oglindeşte înţelepciunea
poporului şi experienţa de veacuri adunată.
* De altfel şi la poporul francez se găsesc expresii similare.
De exemplu verbul bassiner înseamnă şi a încălzi palul ţi i umezi o rană

(de la băseiu) şi a plictisi.
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
199
— Da ce-s mort! (sau moartă) să n-am? vor obiecta nedumeriţi de
bizareria chestiunii.
Şi dacă anchetatorul nostru îşi va arunca în treacăt privirea pe satul din
vale, nu se poate ca în clipa feerică în care mîndrul soare apune pe holdele de
aur, să nu fie oprit locului de această pitorească privelişte: pe prispa din faţa
casei, în timp ce vitele se întorc de la păşune şi oamenii de la lucru, o bătrînă
gîrbovă, zbîrcită şi, cum. zice poetul, încărcată de ani, căutînd păduchii din
capul sprijinit pe ai ei genunchi, al unei descendente nevrîstnice. îl pot asigura
că în această clipă eminamente poetică, pe miile de prispe din miile de sate ale
ţării, mii de bătrîne scotocesc în miile de capete ale miilor de nepoate, în
căutarea milioanelor de minuscule hemiptere, într-un grandios şi perfect
sincronism, nerealizat încă pe asemenea scară, de nici una din marile case de
filme din Hollywood. Curiozitatea îl va împinge desigur pe călător să intre şi în
casă. Se va convinge uşor de firea blîndă şi primitoare a ţăranului nostru, de
isteţimea lui, dar va fi silit sa ia act în acelaş timp şi de starea de primitivă
înapoiere în care trăieşte. De cele mai multe ori, o numeroasă familie se
adăposteşte în două camere scunde şi cu lut pe jos; una, în care primeşte
musafirii (cea mai bună) şi alta în care mănîncă, doarme ... şi se reproduce. Pe
paturi de scînduri, la pămînt, pe cuptor, doarme fiecare pe unde apucă, la un loc
cu porcul, viţelul şi diferite orătănii. Cu toate acestea, atîţia domni poeţi ne-au
cîntat pe cele mai variate metrici curăţenia ţăranului român.
Vederile acestor literatori apologetici asupra higienii nu merg mai departe
de cămaşa albă şi frumos
200
AL. O. TEODOREANU
brodată care, în adevăr, e de un minunat efect plastic, mai ales în.
adunări, ca hora şi hramurile (în Oltenia, nedei). Acestui elegant port
strămoşesc îi datorim sugestiva expresie de lume albă, prin care vioiul oltean

indică o mare mulţime de oameni. E clar că şi domnul poet e murdar, dar are
scuza că e murdar fără să ştie,
Citadinului care nu vrea sau nu e în măsură să se j deplaseze, îi ofer un
izvor de informaţie mai comod şi desigur mai plăcut. Citească domnîa-sa
inimitabilele Amintiri din copilărie ale neîntrecutului nostru povestitor Ion
Creangă. Acele pagjni magistrale îl vor edifica asupra felului de viaţă aî
fruntaşilor satului din acea nu prea îndepărtată epocă (şi nu s-a schimbat nimic
de-atunci!). Recomand în special atenţiunii cititorului pasajul în care autorul ne
descrie, cu mult humor ce-i drept, cum a căpătat rîie.
La aceste pilde, la îndemîna oricui, voi adăuga şi cîteva observaţii
personale.
Vorbeam la începutul acestui articol despre oarecare recalcitranţă la
civilizaţie, din partea anumitor compatrioţi. Pentru că satul 1-am luat de jos, să
luăm şi oraşul, tot de-acolo.
La cererea prefectului de poliţie al capitalei proprietarul unei băi publice
şi-a pus la dispoziţia prefecturii stabilimentul, o dată pe săptărnînă, dînd astfel
putinţă sergenţilor de oraş să-şi curate anatomia, pusă în slujba ordinei şi
siguranţei statului.
Pentru a controla dacă dispoziţia e executată, fiecare sergent trebuia să
prezinte şefului ierarhic o viză, din partea casierului băii. Rezultatul prim a fost
că cea mai mare parte din paznicii vieţii şi
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
201
avutului nostru se prezentau la casier, stăruind să le puie viza fără să mai
facă baie şi făgăduind să-1 mulţumească în schimb pentru acest serviciu.
O

atitudine

similară

am

observat

pe

vremea

epidemiei

de

tifos

exantematic, la un spital de triaj.
Pentru că această cumplită boală se propagă îndeobşte prin păduchi,
primul tratament la care era supus pacientul era despăducherea.
Fiecare nou venit era tuns cu maşina (pe toate părţile acoperite cu păr,
după cum suna ordinul), schimbat de rufe şi dus la baie. Ei bine, mulţi din cei
care înfruntaseră cu vitejie gloanţele vrăjmaşului, cercau să dezerteze în faţa

săpunului.
— Eu n-am nevoie de baie, îi auzeai spunînd jigniţi, că sînt curat.
Concepţia curăţeniei fără apă şi săpun e de altfel foarte răspîndită şi nu
odată am auzit oameni cu studii superioare susţinînd că ţăranul român nu are
nevoie să se spele, deoarece e îmbrăcat foarte uşor şi trăieşte în plin aer.
Exemplul acesta, îmi aminteşte însă, de-o conversaţie la care am asistat
odată la o tutungerie periferică, pe cînd patroana îmi schimba nişte bani.
Un fercheş plutonier de cavalerie glumea cu două domnişoare plinuţe,
desigur din partea locului.
— De ce n-ai fost joi la Cişmigiu, întrebă una? —- Joia nu vin niciodată, că
mă duc la baie!
— La baie? interveni a doua pufnind de rîs.
— I-auzi, Lenţo, reluă prima, adresîndu-se unei a treia, care intrase în
grup: domnul Jenică se duce la baie!
202
AL. O. TEODOREANU
— Poate că are nevoie, replică ironică aceasta, muşcînd dispreţuitoare buze
subţiri.
Aceste exemple nu trebuie să mire pe nimeni.
Ele pot fi luate în aceeaşi măsură din lumea oamenilor cu dare de mînă şi
a intelectualilor.
Iată cîteva:
Mă aflam în cabinetul unui profesor de la Facultatea de Litere, aşteptînd
să-şi termine toalet<^.
Se nimerise zi de alegeri la Senatul universitar.
Servitorul introduse un coleg de facultate care se interesă:
—: Ce face domnul?
— Vă roagă să-l aşteptaţi puţin: e în baie. Omul şcolii, avu un gest de
nemulţumire.
— Bine, domnule, tocmai azi şi-a găsit?
Proprietara unei pensiuni din Bucureşti mi-a spus despre o profesoară pe
care o avea chiriaşă şi despre care ştiam că are o conduită exemplară, că-i o

stricată. La protestările mele, mi-a ripostat congestionată:
— O femeie cinstită nu face baie în fiecare zi, ca dumneaei.
La conacul unui proprietar venise un vecin şi el proprietar de pămînt,
pentru nişte socoteli care aveau să dureze cîteva zile. Dimineaţa, musafirul ceru
feciorului cele necesare spălatului. Acesta îi indică, după obiceiul casei, odaia de
baie.
— Nu, nu, adu-mi mai bine aici, insistă el.
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
203
î s-a adus un lighean, o căldare şi o cană cu apă, după cum a cerut.
Amfitrionul, punînd această comportare pe seama timidităţii, a trimis a doua zi
dimineaţa pe unul din copiii lui, să-l anunţe că baia e gata.
— Mulţumesc, nu-i nevoie!
A treia zi, s-a prezentat gazda însăşi:
— Poate că vrei să faci o baie?
— Mulţumesc, mulţumesc, nu fac azi. Fac eu baie acasă, poimîne.
întîlnindu-l peste cîtva tirnp la Bucureşti, mi s-a plîns:
— Frumos, frumos, n-am ce zice şi bine, la amicul dumitale, dar prea te
pisează cu baia lui.
Dumneata, care eşti mai intim, ai putea să-i atragi atenţia. Parcă ce? eu nam baie la ţară? Dar fac cînd vreau!
Şi, pentru a dovedi încă o dată că opulenţa nu-i numai decît un indiciu de
trai civilizat, voi mai da un exemplu, cel puţin tot atît de caracteristic.
Condusesem un cunoscut pînă la poarta casei (un palat!), pe-o arşiţă mare.
— Ce bun ar fi acuma un duş suspină el!
— Ce, dumneata n-ai baie acasă? îl întreb mirat.
— Am şi n-am!
— Cum ai şi n-ai? Ori ai, ori n-ai!
— Să-ţi explic, urmă el, nevinovat. Am o instalaţie splendidă: faianţă şi
marmură, tot, dar nevastă-mea ţine-n ea rufe murdare, le mai moaie femeia
înainte de a le spăla, aşa că nu prea e chip să te apropii!

204
AL. O. TEODOREANU
L-am auzit pe un profesor al meu, om foarte inteligent şi de mare cultură,
dojenindu-şi un fost coleg de şcoală, ai cărui fii îi erau elevi :
— Am auzit că duci băieţii la baia de abur.
Rău faci! E foarte periculos! O pneumonie, doamne fereşte şi se prăpădesc
copiii. Nu te potrivi la fărăfastîcurile astea moderne. Uite, bietu tată-meu,
Dumnezeu să-l ierte, a trăit pînă aproape de nouăzeci de ani şi n-a făcut
niciodată baie!
E drept că profesorul de mai sus era un om foarte bătrîn şi de provenienţă
modestă. Voi lua însă un exemplu din corpul didactic superior, citind cu
exactitate surprinzătoarele cuvinte ale unui tînâr profesor universitar, cu
doctoratul luat în străinătate şi aparţinînd unei familii de oameni bogaţi şi cu
rădăcini în trecutul ţării.
Răspunzînd invitaţiei pe care mi-a făcut-o, am vizitat împreună o şcoală
model.
în adevăr, sufrageria, sălile de studiu, sala de gimnastică şi dormitoarele,
erau toate spaţioase, aerate şi bine întreţinute. Dormitoarele erau despărţite de
încăperi lungi, destinate spălatului elevilor şi avînd scris, deasupra uşilor, la
intrare; Spălător.
De-a lungul celor doi pereţi laterali se aliniau chiuvete, strălucitoare de
curăţenie.
— Cheltuială inutilă şi ilogică, îi şoptesc.
- De ce?
— Nu-ţi dai samă că banii cheltuiţi pe două chiuvete numai, ar fi fost
suficienţi pentru instala
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
205
rea duşurilor întregii săli? (Iată exemplul de higiena economicoasă). *
O chiuvetă mult mai simplă ar fi putut servi foarte bine pentru spălatul pe
mîini şi pe dinţi.
— Şi unde să se spele elevii dimineaţa?
— Sub duş, zic.

Tovarăşul meu mă privi scandalizat:
— Cum adică, să facă elevul duş, în fiecare zi?
— Şi de ce nu?
De astă dată, mi-o tăie, scurt:
— Asta-i sibaritism şi efeminare!
O astfel de replică din partea unui asemenea om, mă dispensează de a mai
vorbi de simpli imbecili, de calibrul acelui bogătaş, locuind o casă în care nu
lipsea nimic din tot ce-i mai modern ca instalaţie şi care mi se plîngea într-o zi:
— Am auzit că englezii fac pînă şi copiilor baie, în fiecare zi!
— Dar, ce te împiedecă pe dumneata să faci la fel? îl întreb uluit.
— E greu, domnule: trebuie să faci foc şi vara (avea calorifer, se înţelege),
stropeşti pe jos şi se face apăraie ... e deranj.
De altfel replica tînărului profesor şi o recentă întîrnplare de la o şcoală
secundară m-a determinat să scriu aceste rînduri:
— La un cunoscut liceu, un elev intern a fost pedepsit pentru că,
plîngîndu-se de regimul din
* Am anunţat că voi lămuri şi acest detaliu. Vă amintiţi^'
206
AL. O. TEODQREANU
şcoală unui pedagog, acesta 1-a reclamat directorului că s-a lăudat, că la
el acasă, făcea baie în fiecare dimineaţă.
Astfel de concepţii şi astfel de fapte nu trebuie să demoralizeze, ci să
îndîrjească pe acei care doresc o îndreptare. Astăzi, cînd atîtea boli contagioase
bîntuie prin toate colţurile ţării, secerînd atîtea vieţi omeneşti, astăzi, cînd în
atîtea aşezăminte publice, pe lîngă molimele stabilizate, scabia, tricofiţia şi alte
scîrbe, se ivesc, ca tot atîtea stigmate ale normelor perimate, astăzi cînd se
clădesc atîtea şcoli, socot ridicarea chestiunii cel puţin oportună.
Ştie oricine că primele noţiuni de higiena pe care, cu aprobarea
ministerului, le-am primit în şcoală încă din abecedar, pentru o mai uşoară
reţinere (dovadă că nu le-am uitat), au fost, precum urmează, versificate:
Dimineaţa cum mă scol, Mă-mbrac iute şi mă spăl* Faţa-ntreagă, gîtul tot Şi
minele pan' la cot.

Evident că în cele mai multe şcoli se găseau şi şcolari ai căror părinţi nu
împărtăşeau acelaşi dispreţ pentru restul anatomiei umane. Dacă s-ar fi
încredinţat acestor copii redactarea menţionatului capitol din abecedar şi dacă ei
ar fi avut oarecare aplicaţie la versificare, ar fi fost îndrituiţi să scrie:
* Rima, după cum se vede, nu-i tocmai rimă, dar, mărturisesc că la acea
vîrstă fragedă, n-am băgat de seamă. Fondul însă (nu-i aşa?)... sare-n ochi.
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
207
Dimineaţa, cum mă scol.
Nu mă-mbrac: întîi mă spăl* Faţa-ntreagă, trupul tot, Nu mînele pin' la cot"
Dar, îndeobşte, la vîrsta de şapte ani zeflemeaua ia forme mai simple, mai
violente şi mai nocive.
Neajunsurile unei astfel de învăţături sînt uşor de remarcat şi deci, uşor
de înlăturat.
în primul rînd, ea împarte elevii în categorii, ceea ce e o gravă eroare
pedagogică. Celor ce urmează să-şi formeze educaţia exclusiv în şcoală li se
impune o falsă noţiune, despre higiena corporală.
Cei care au avut avantajul să primească o educaţie de la părinţi, se află,
de la primii paşi încă, în conflict cu oficialitatea, pe care vor avea destule motive
s-o nesocotească mai tîrziu, pe măsura ce se vor lumina. Ei vor dispreţui, atît
profesorul care le dă asemenea învăţături, cît şi pe colegii lor, care cred în ele.
O astfel de stare de spirit, nu poate decît dăuna bunului mers a şcolii.
Dacă adăugim la acea'sta şi faptul că mai sînt profesori de higiena care în
anul de la Hristos 1934, iar de la facerea lumii 7742 şi de la Pasteur 112,
propovăduiesc de pe catedrele statului, elevilor de curs secundar, că e bine ca
omul să-şi spele trupul odată pe săptămînă (facultativ!), e inutil să afirmăm că
rolul instrucţiei publice în civilizarea românului nu e numai nul, ci de-a dreptul
dăunător.
* Qnod licet bovi, non licet Jovi.
208
AL. O. TEODOREANU

Şi dacă sub regimul unor astfel de principii de bază, căpătate în şcoală
funcţionează astăzi liceele, cazărmile, căminele, [spitalele, atîta vreme cît aceste
principii nu vor fi înlocuite, nu avem nici motiv să sperăm în ameliorare şi nici
drept să ne mai mirăm că într-un penitenciar românesc, un deţinut chiar
politic,* trăieşte în condiţiuni mult mai puţin higienice decît o vacă dintr-o fermă
elveţiană.
Dar, la această cauză a cauzelor, care e instrucţia publică, se adaugă şi
altele secundare, cu mult mai uşor de înlăturat, repede. Citez două, din cele mai
aparente:
1) Hotelurile;
2) Casele de raport.
în hoteluri, camerele de baie se menţin în preţuri inabordabile unei pungi
mijlocii. Dar dacă faptul acesta îşi poate găsi scuză, e inexplicabil ca preţul unei
băi să fie atît de scandalos urcat, încît să egaleze preţul unei camere. Să se fi
constituit hotelierii în Ligă în contra oamenilor curaţi? îşi închipuie ei că au ceva
de cîştigat condaninînd la murdărie forţată pe proprii lor clienţi? Şi dacă vor fi
căzut în asemenea uimitoare aberaţie, cine poate împiedica Ministerul Sănătăţii
să oblige pe toţi proprietarii de hotel să aibă, asemeni cabinelor de telefon, şi alte
încăperi comune, permiţând călătorului avînd halat şi săpun propriu să se
poată spăla, fără sa plătească nimic?
Cine şi ce poate împiedica acelaşi minister să introducă obligativitatea băii,
pentru toţi călătorii veniţi din gară, înainte de a-şi ocupa camerele?
* Cînd nu, mai ales!
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ'
209
Dar dacă în hoteluri, plătind, .se înţelege, omul se poate spăla, sînt case
de raport în capitala ţării în care omul e împiedicat să se spele. Există unele
case, care odată cu trenurile C.F.R. în ceea ce priveşte încălzitul, intră, în ceea
ce priveşte apa caldă, sub regimul programului de vară, afişat de altfel la portar
şi introdus nu după capriciile climatului, ci la date prestabilite; după anotimp.
Prin program de vară, unii proprietari de imobile de raport înţeleg să
întrerupă curgerea apei calde, nepermiţînd locatarilor să se spele cum trebuie,

decît în anumite zile din săptămână şi la anumite ore, de ei fixate. Cînd am
asistat pentru prima oară la aplicarea prin surpriză a unei astfel de măsuri
meschine (încălzirea centrală e ridicol de ieftină), dintr-un imobil cu şapte etaje,
nu s-a ridicat decît o singură voce de protest, în felul acesta se suprapun etajele
pe toată întinderea capitalei, cîte cinci, cîte şapte şi cîte unsprezece, ca sertarele
unor vaste scrinuri tixîte cu molii, ploşniţe şi nespălaţi.
Şi iată cum, din încălzirea centrală, element de economie-şi de progres,
speculantul român, educat de şcoala românească şi tolerat de moravurile.
româneşti a reuşit să facă un obstacol în calea progresului. Da, veţi zice, dar un
om deprins să trăiască omeneşte, adică făcîndu-şi zilnic baia, va prefera să o
facă rece, decît de loc. Aşa este, dar în cazul că e reumatic, apa rece îi e
interzisă, aşa că el nu va putea trăi higienic înfavun imobil de raport din
Bucureşti decît cu condiţia .ca acel imobil să nu fie tocmai modern. Tntr-un
imobil nu tocmai modern, adică fără încălzire centrală, el îşi poate încălzi ne14 ~
Tămîie şi otravă
210
AL. O. TEODOREANU
supărat cazanul de la baie, cînd vrea. într-un imobil derier cri însă, el e
oprit din primăvara şi pînă toamna tîrziu să se spele, de către proprietar.
Şi dacă aşa stau lucrurile, cine poate împiedica Ministerul Sănătăţii şi
Ocrotirilor sociale să oblige pe toţi proprietarii de imobile de raport să dea
drumul zilnic la apa caldă în tot cursul anului, dacă nu neîntrerupt, măcar la
anumite ore?
Şi cine poate împiedica acelaşi minister, dacă nu să desfiinţeze apometrele
şi să acorde prime de încurajare pe consumul de apă,* dar să intefvie măcar la o
serioasă reducere a taxelor, punînd apa la îndemîna tuturor?
Şi cine îl poate împiedica să organizeze şcoli de misionari care să stimuleze
în acest sens?
Nu neg, că pe acest negru tablou se ivesc din cînd în cînd şi datorită
hazardului, sau iniţiativei particulare, puncte luminoase. Aşa, un distins medic
rrii-a mărturisit că în casa unui preot dintr-un sat oltenesc a găsit o frumoasă
instalaţie de baie, cu rezervor în pod şi tot ce trebuie şi că preotul î-a spus că

mai sîtit opt gospodării în sat, care, nu numai că şi-au instalat şi ei baie, pentru
a nu se lăsa mai prejos, dar că o utilizează'. Faptul acesta e făcut să bucure mai
mult pe acei ce doresc propăşirea acestei ţării, decît înfiinţarea unei noi
Academii.
Dar acel care a contribuit mai mult Ia civilizarea condiţiilor de trai a ţării,
a fost tocmai necivilizaţul îmbogăţit, de război, milionarul subit, proprieAşa ar
trebui!
TĂMÎIE SI OTRAVĂ
211
tarul de cai de curse de alaltăieri, gentlemanul nounouţ, comicul nouveau
riche.
După ce felul în care s-a executat exproprierea a ruinat majoritatea
marilor proprietari, clasă de oameni evoluaţi şi adevăraţi stîlpi ai economiei
naţionale, singurii deţinători şi cheltuitori de băni, aii rămas ei, samsarii.
Epataţi de noile posibilităţi de viaţă picate pe negîndite şi cînd se aşteptau mai
puţin, ei s-au simţit zguduiţi de ambiţii care, de cele mai multe ori le depăşeau
mijloacele, aşa că astăzi mulţi se pot împăuna cu titlul de fost nouveau riche.
E un început de trecut. Unii, au căpătat chiar cu vremea în urma bunelor
relaţii oarecare patină.
Dar dacă, în comparaţie cu foştii conducători, oamenii aceştia ne apăreau
naivi, primari şi ridicoli, nu e mai puţin adevărat că au fost şi folositori fermenţi
de civilizaţie. Nimeni mai mult ca ei n-a introdus în ţară frigidere, patefoane,
telefoane, aparate de radio ... şi săpun. Tot ce au văzut aiurea, au poftit să aibă
imediat la ei în casă. Şi dacă o maimuţă poate învăţa în cîteva luni să meargă pe
bicicletă, nu e de mirare că un parvenit ignar, dar ambiţios şi oricum om, să
înveţe într-un sezon la Ostanda sau Aix-les-Bains, să ise spele.
Ambiţia a provocat imitatori, aşa că, de la apariţia acestui troglodit cu
automobil şi frigidere, săpunul românesc intră într-o perioadă de inflaţie.
Din motive lesne de înţeles, contactul acestei lunii cu lumea intelectuală
nu s-a făcut. De altfel, e şi firesc ca ambiţiile acestui strat nou să se îndrepte
mai mult (deocamdată), către politică şi mondenitate, decît către intelect (politica
i-a primit cu

14*
212
AL. O. TEOD.OREANU
braţele deschise şi mondenitatea rezistă uşor). ,De aceea, unii au rămas
cu săpunul şi ceilalţi cu cartea.
: în chip de concluzie, putem spune deci, fără a fi acuzaţi de exagerare că,
atîta vreme -cit instrucţia publică nu-şi va lua asupră-şi o sarcină ce-i revine de
plin drept şi atîta vreme cît efectele acestei intervenţii nu. se vor simţi, pătura
conducătoare românească va rămîne despărţită în două categorii de cetăţeni:
Cei care nu cunosc baia şi cei care au deiscoperit~o.
Prima nu se spală. A doua nu vorbeşte decît de noua ei descoperire.
Ambele sunt infrequentabile.

.

BIBLIOGRAFIE CRITICA
DEMOSTENE BOTEZ, Memorii, Bucureşti, Editura Minerva, 1970.
G. CALINESCU,. AI. O. Teodoreanu „Tămîie şi otravă",
(în) „Adevărul literar şi artistic", XIII,, seria a Il-a, nr. 723,14 oct, 1934, p.
9.
G. CALINESCU, Al. O. Teodoreanu „Tămîie şi otravă", (în) „Adevărul
literar .şi artistic", XV, seria a II-a, ,';,; j nr. 791, 2 febr. 1936. ,
G. CALINESCU, Al. O. Teodoreanu „Tămîie şi otravă", .. (în) „Ulysse",
Bucureşti, Editura pentru Literatură; 1967, pp. 195—198.
G. CALINESCU, Istoria literaturii române de la origini , ...pisă
în.piezeat, ediţia a II-a revăzută si; adăugită, Bucureşti, Editura Minerva, 1982,
pp.;776 - 779.
NICOLAE CIOBANU, Ionel Teodoreanu. Viaţa şi .opera, Bucureşti,
Editura Minerva, 1970, 267 p.

BARBU .G1OCULESCU, Al. O. Teodoreanu, (în) voi. .Literatura română
contemporană, I — Poezia, Bucureşti, Editura Academiei, .1980, pp. 84,—85.
ŞERB AN CIOCULESCU, Al. O. Teodoreanu „Tămîie şi otravă", (în)
„Adevărul", 19 ,ian. 1936.; ,. ]
ŞERBAN CIOCULESCU, Varietăţi critice, Bucureşti, Editura pentru
Literatură, 1966. . ., ;«
ŞERBAN. CIOCULESCU, Amintiri," Bucureşti, 'Editura Eminescu, 1975.
214
AL. O. TEODOREANU
CONSTANTIN

Al,

CIOPRAGA,

O,

Teodareanu

prozatorul,

(în)

„Cronica", Iaşi, an IX, nr. 11 (424), 15 mart. 1974, p. 2.
ROMULUS DEMETRESCU, Al. O. Teodoreanu „Tămîie şi otravă" I,
cronică literară, (în) „Pagini literaro", Turda, an I, 1934, nr. 3—4, iulie—august,
pp. 194— 195.
ROMULUS DEMETRESpU, Al. O. Teodoreanu „Tămîie şi otravă" II,
cronică literară, (în) „Pagini literare", Turcia, an III, 1936, nr. 3—4, martieaprilie,; pp. 207—208.
NICOLAE FLORESCU, Elogiu improvizaţiei — Al. O. Teodoreanu, (în)
„Manuscriptum", Bucureşti, nr. 3, iulie—septembrie, 1972.
MIRCEA HANDOCA, Excursia literară, Editura.Didactică ; ' şi Pedagogică,
Bucureşti, 1971.
MIRCEA HANDOCA, Al. O. Teodorcanu-Păstorel, Bucureşti, Editura
Litera, 1975.
MIRCEA

HANDOCA,

Pe

urmele

lui

Al.

O.

TeodoreanuPăstorel,

Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1988, 225 p.
AUREL LEON, Umbre, Iaşi, Editura Junimea, voi. I—V, 1970—1986.
GABfJEL LIICEANU, Jurnalul de la Păltiniş (Un model paîdeic în
cultura umanista), Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983, p. 29.
ALEXANDRU

PALEOLOGU,

Eminescu, 1970, pp. 173—179.

Spiritul

şi

litera,

Bucureşti,

Editura

AL. A. PHILIPPIDE, Premiile naţionale, (în) „Adevărul : literar şi artistic",
Bucureşti,'nr. 861, 6 iun. 1937.
AL. PIRU, Istoria literaturii române de la început pînă azi, Bucureşti,
Editura Univers, pp. 309—310.
MARIAN POPA, Dicţionar de literatură română con tem..' ; .:-.; porană,
Ediţia a II~a revizuită şi adăugită, Bucul»şti, Editura Albatros, 1977, p. 558.
C. STERI AN, AI. O. Teodoreanu „Tămîie şi otravă", (în)
„Viaţa literară", nr. 161, 1—15 sept. 1934.
TĂMÎIE ŞI OTRAVĂ
215
IONEL TEODOREANU, Masa umbrelor, Bucureşti, Editura de Stat pentru
Literatură şi Artă, 1957.
IONEL TEODOREANU, In casa bunicilor, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1946.

CUPRINS
Notă asupra ediţiei ............. 5
Tablou cronologic............... 7
Predoslovie .................. 17
Cortina (Banalităţi paradoxale)......... 19
Un parvenit al tiparului: F. Aderca....... 26
F. Aderca şi „Merele Paradisului"........ 37
Poetul surdo-muţilor: Camil Baltazar...... 42
Un Tartuffe al ortodoxiei: Petre Gârboviceanu ... 52
„Unu Pascu" şi „Viaţa Românească"...... 57
Iar Giorge Pascu?............... 62
Ca să terminăm cu Giorge Pascu........ 66
Giorge Pascu Redivivus ............ 69

Vesela spovedanie................ 75
Din „Hronicul Măscăriciului Vălătuc"...... 78
Pilula Pink a unei generaţii: N. lorga...... 86
Omul care nu ne trebuie............ 93
Marele Tot şi Micul Ne-Tot sau Domnul M. Dragomirescu şi poetul
(Fantezie grotescă pe o temă
idioată) '................. 98
Gramafonul Independent sau încă M. Dargomirescu
Institutul de Literatură şi România mare . . 107
Scrisoare deschisă Sfinţiei Sale părintelui Damian . 129
Stănoiu la „Viaţa Românească"......... 129
Cotnarul, Domnul Cioculescu şi literatura .... 135
Ortografia la bir................ 139
218
Era Caragiale inteligent?............ 143
Polemistul.................. 147
Două anecdote ................ 151
Democraţi şi oligarhi ............. 155
Focuri în vin t: legile.............. 15,9
Opinia publică ................ 104
împuţinarea cuviinţei ............. 169
A doua capitală................ 174
Giovinezza . .................. .181
Căminul .................... 184
Cartea şi săpunul (Cîteva constatări triste, cîtevn
sugestii utile) ............... .190
Bibliografie critică ............... 213
ISBN 973-36-0165-9
Redactor: EUGEN DOKCESCU Tehnoredactor: EMIL GRAMA
Bun de tipar: 10.02.1994.
Apărut: 1994.

Coli tipar: 13,75.
Tiparul executat,
la Imprimeria de Vest ORADEA,
str. Mareşal Ion Antonescu nr. 105,
Sub comanda nr. 85'/1993.
ROMÂNIA

cp in
(O
(O
co
co
K

O)
.z
CQ W
iiiiMiiriiir* flMpWv mm
„Inteligent, cu un fond trainic de cultură clasică, afectiv şi impulsiv, cu un
simţ al limbii excepţional, ardent, jovial, conservator sincer şi înverşunat,
Păstorel Teodoreanu înfăţişează cea mai firească împăcare a naraţiunii satirice
galo-italice cu parfumul de vin vechi al cronicii moldoveneşti."
G. CĂLINESCU
Lei 2000