You are on page 1of 53

Anul V,Anul

Nr.32,
2016
IV nr.28 Februarie
Iunie 2015

Sfera Eonică

MEMBRI FONDATORI
ISSN 2286 - O5O9
ISSN-L 2286 - O5O9

N.N.Negulescu
- Iniţiator, prim fondator şi ex-director
al revistei Constelaţii diamantine.
- Iniţiator, prim fondator şi actual
director/redactor-şef al revistei Regatul
Cuvântului.
- Membru al Academiei
Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.
- Director/Redactor-Şef al revistei Sfera
Eonică.

Al.Florin Ţene
- Membru al Academiei
Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.
- Preşedinte al Ligii Scriitorilor Români.

Parteneri culturali

Sfera Eonică
Colectivul de Redacţie:

Membri de Onoare

Academician Constantin Bălăceanu-Stolnici
Prof. univ. dr. Ruxandra Vidu, Preşedintă a Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe (ARA)
Scriitor, Dramaturg, Regizor, Corneliu Leu, Distins Promotor Cultural

Membru Fondator al Uniunii Scriitorilor Români

Membru Fondator al Uniunii Ziariştilor Români

Membru Titular al Organizaţiei Internaţionale a Ziariştilor

Membru Titular al Institutului Internaţional Jaques Martin
Prof.Dr.Adrian Botez, Membru al USR, Director al Revistei “Contraatac”
Prof.univ.Dr. Jean Valery Popovici, Paris
Dwight Lucian-Patton, Director/Publisher, Revista “Clipa”, SUA
Vera Luchian-Patton, Editor in Chief/Publisher, Revista “Clipa”, SUA
Prof. univ. dr. Ion Paraschivoiu, membru ARA.
Maria Diana Popescu, Redactor Şef-Adjunct la Revista “Agero”, Stuttgart, Director la Revista “Art Emis”,
Director al Departamentului Art Emis Academy din cadrul Societăţii Culturale Art Emis
Cristian Petru Bălan, Membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe, SUA
Prof. Univ.Dr. Livia Vianu, Director MTTLC, Universitatea Bucureşti

Redactori Principali

Director/Redactor-Şef

Cezarina Adamescu, Membră USR
Eliza Roha, Membră USR

Redactori Şefi-Adjuncţi

Prof.Livia Ciupercă, Şefă Departament Critică Literară
Prof./Editor R.N.Carpen, Şef Departament Proză
Dr. în Filosofie Adriana Mihaela Macsut, Şef Departament Filosofie,
Hermeneutică Creştină
Ştefan Grosu, bursier doctoral Academia Română, doctorand
la Şcoala de Filosofie, Univ. Bucureşti, Şef Departament Etică, Teologie
Didactică
Dr. Stelian Gomboş, Şef Departament Spiritualitate Creştină.

Secretar Directorat

Redactori

Secretar General de Redactie:

Redactori Asociaţi

Redactor Principal Tehnoredactare:

Coperta:

N.N.Negulescu, Membru LSR

Marian Malciu, Membru LSR

Ing. Rodica Cernea

Dr. Elena-Maria Cernăianu, scriitoare
Scriitor Viorel Băetu, Germania
Prof. Mihaela Oancea
Lector univ.Dr. Alina Beatrice Cheşca
Luca Cipolla, Italia
Prof. Lilia Manole, Republica Moldova.

Ionuţ Caragea, Membru USR, Cofondator şi Vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Româna din
Quebek, Membru de Onoare al Societăţii Scriitorilor din Judeţul Neamţ
George Roca, Editor-Şef al Revistei „România Vip”, Australia
Simona Botezan, Jurnalist de Limbă Română la Washington DC, Director-Adjunct al Ziarului „Mioriţa” SUA
Mariana Zavati Gardner, Membră a Royal Society of Literature, UK
Octavian Dumitru-Curpaş, Publicist Arizona
Slavomir Alamajan, Scriitor, Canada
Constantin Roşu Pucu, Scriitor, Noua Zeelandă

Ing. Rodica Cernea
Ing. Rodica Cernea

Responsabilitatea asupra conţinutului materialelor publicate revin autorilor
Revista poate fi accesată la: http://www.regatulcuvantului.ro
E-mail Director/Redactor-Şef: n.negulescu@yahoo.com
Creaţiile literare se transmit pe adresa redacţiei: Bd. Gheorghe Chiţu, Nr.61, Craiova Dolj, România, Cod 200541
Tel.Redacţie: 0351. 418. 010

Sfera Eonică

SUMAR

Valeriu Popovici Ursu......................................................pag.5

Florina Dinu....................................................................pag.30

Viviana Milivoievici.......................................................pag.12

Eugenia Rada Ioniţă........................................................pag.31

Hector Martinez Sanz.....................................................pag.15

Elena – Maria Cernăianu.................................................pag.31

Cornelia Păun Heinzel....................................................pag.16

Claudia Tănase................................................................pag.33

Cezarina Adamescu........................................................pag.21

Diego Vadillo López.......................................................pag.33

Mihaela Roşu Bînă.........................................................pag.23

Adrian Botez...................................................................pag.34

N.N Negulescu...............................................................pag.24

I.C.R Bruxelles...............................................................pag.44

Luca Cipolla...................................................................pag.25

Stelian Gomboş..............................................................pag.45

Angi - Melania Cristea...................................................pag.26

Constantin Gherasim......................................................pag.47

Dusica Nicolic Dann......................................................pag.27

Camelia Pantazi Tudor...................................................pag.48

Mihaela Oancea..............................................................pag.28

Vavila Popovici..............................................................pag.49

Lilia Manole...................................................................pag.29

Diego Vadillo López......................................................pag.51

Sfera Eonică

Valeriu Popovici Ursu

Adevărata obârşie a poporului român şi a limbii noastre multimilenare

Paris

Patriotismul nu este iubirea ţărânei, ci iubirea trecutului. Fără cultul trecutului nu
există iubire de ţară. (ziarul „Timpul” 22 iulie 1880))

Istoria îşi are logica ei proprie: niciun neam nu e condamnat de a suporta, în veci
un regim vitreg, corupt şi mincinos. (ziarul „Timpul”, 5 decembrie 1882)
Mihai Eminescu
E poznaşă metoda acelora care, oricând una şi aceeaşi vorbă se găseşte în graiul
românesc şi la vreunul din popoarele învecinate, se grăbesc a susţine că românii au
împrumutat de la alţii, ca şi când de la români nimeni nu putea să împrumute nimic.
Bogdan Petriceicu Hasdeu

Pentru a lichida popoarele, se începe prin a le altera, prin a le şterge memoria.
Le distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva le scrie alte cărţi, le dă o altă cultură,le inventează o altă istorie. Între timp, poporul
începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede.
Limba nu va mai fi decît un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturală.
Noile forme istorice vor aduce elemente şi simboluri noi de adoraţie care vor îndepărta pe cele vechi. Din vechiul strat spiritual vor
rămâne undeva, la un etaj inferior al cunoaşterii, numai cîteva cuvinte, expresii, tradiţii, impresii, fragmente, nume de localităţi, munţi şi
ape, fără un înţeles aparent. Formele vechi, care, cândva au ocupat valenţele transcedentalului, vor fi deplasate de formele noi, care vor
dicta componenţa şi funcţiile „noului popor”aşa cum s-a întîmplat cu noi”. (citatul este valabil întru totul şi nouă poporului român, n.n.)
Milan Hubel Istoric ceh

Datorită faptului că actuala politică a învăţământului public, sub egida Academiei Române, este ştergerea memoriei adevăraţilor
noştri străbuni, cît şi ne atribuirii adevăratei obârşii cuvintelor din dicţionarele noastre, noi românii ne având nici-un cuvânt de
origine română, încercăm să restabilim adevărul istoric.
După anul 1989 şi a aşa-zisei revoluţii, poporul român, care a trăit opresiunea comunistă o jumătate de secol, a crezut că va urma o
destindere şi o elibertate de exprimare cît şi cunoaşterea adevărului în toate domeniile, ceea ce nu s-a întâmplat, ci din contră, s-a înrăutăţit simţitor.

Obiectivul acestui articol este doar informarea publicului ţării noastre despre adevărata obârşie a poporului român, cît şi combaterea originii cuvintelor limbii române din dicţionarele noastre.

Lovitura de stat – şi nu aşa-zisa revoluţie – au dat-o vârfurile regimului comunist şi era normal ca ei, având puterea în conducerea
ţării, să nu schimbe nimic din ce iniţiaseră în timpul perioadei comuniste. Şi de ce să ne mirăm de ce se întâmplă din1989 şi până astăzi
în ţara noastră, când toţi preşedinţii ţării noastre au fost de origine alogenă !

Degradarea întregului sistem economic prin dispariţia unor fabrici din industria constructoare de maşini, din siderurgie şi alte
numeroase activităţi, cît şi haosul recuperărilor averilor naţionalizate, clădiri, terenuri agricole, păduri, etc., a avut drept consecinţă migrarea în străinătate a unui sfert din populaţia activă a României. Şi migrările vor continua, Facultăţile noastre, în special cea de medicină,
pregătesc cadre pentru migrare, având cursuri speciale pentru predare în limbile franceză, engleză ...!

Cu toate că a existat o liberalizare a editării cărţilor, a presei, mijloacele materiale pentru apariţia publicaţiilor a rămas tot în mâna
vechilor comunişti care şi-au schimbat denumirea partidelor politice create, cu numele partidelor istorice, cele care au existat în perioada
dintre cele două războaie mondiale!

Au apărut cărţi de istorie, unele finanţate de către patrioţi români din diaspora, dar, din păcate n-au apărut decît în puţine exemplare, cărţi care au dezvăluit adevărul istoric al originii poporului nostru şi mai puţin numeroase cele care au combătut originea dată
cuvintelor din limba română.

Dintre autorii care ne-au dezvăluit adevărata origine a poporului nostru cît şi a limbii noastre multimilenare, cităm: Prof. dr. Augustin Deac, Conf. univ. dr. G. D. Iscru, prof. Iosif Constantin Drăgan, ing. Gabriel Gheorghe, dr. L. Iosif Cueşdean şi Pr. Dumitru
Bălaşa cu numerose cărţi, Nicolae Miulescu & T.Diaconu, Dr. Napoleon Săvescu, Prof. Tudor Diaconu, Paul Lazăr Tonciulescu &
Eugen Delcea şi mulţi alţii, cărora le cerem scuze că nu i-am citat.

Cea ce ne miră, dar mai curând am zice că intenţionat, nu-s citaţi de către istoricii şi lingviştii români actuali, scriitori şi studii
alcătuite de savanţi renumiţi, aparţinând unor universităţi de prestigiu din străinătate, care scriu despre strămoşii noştri îndepărtaţi, din care cităm: E. J. Rapson (Edited by), The Cambridge history of India, At the University Press, Cambridge, 1922, în 6
vol. a câte cca. 800 de pag., în care în vol I de 799 pag., la p. 71 se arată că strămoşii noştri, în mil. III î.Cr. au ajuns să creeze prima
civilizaţie în India. Menţionăm faptul că la acest studiu, au fost analizate lucrările a 60 de scriitori din toată lumea, despre arieni care au
ajuns până în India, cele şase volume reprezentând sinteza acestor numeroşi scriitori.

William Ryan & Walter Pitman, Noah’s Flood – The new scientific discoveries abaut the event that changet history, a Touchstone book published by Simon & Schuster – First Touchstone Edition 2000, 319 p. chapter 17, The Diaspora, p.188-201., vezi şi P.L.
Tonciulescu & E. Delcea, sub cap. Potopul de la Marea Neagră şi oamenii primordiali din Carpaţi, pag.182-188, în care se relatează:
În noiembrie 1999, exploratorul Robert P. Ballard, descoperitorul unei epave celebre, inclsiv a Titanicului (1985) folosind tehnica de
ultima oră, a cercetat litoralul subacvatic al Mării Negre şi a venit cu completări de senzaţie la teoria ştiinţificilor americani. Conform
lui Ballard, la 6000 î.Cr. Marea Neagră era o depresiune în care locuiau oamenii. ,,Marea Neagră pe care o cunoaştem astăzi, preciza el
s-a format în doua etape. Prima: topirea ghieţurilor, cu 7500 de ani în urmă. Nivelul apei se stabilizează la o cotă cu 200 m sub nivelul

-5-

Sfera Eonică
actual. În jurul mării, apar pescari, ceea ce demonstrează că nivelul apelor era stabil. (...) Etapa a doua: cu 6000 de ani în urmă se
produce brusc, un fenomen în care nivelul apelor urcă cu 200m. Oamenii îşi abandonează locuinţele, mulţi dintre ei pierind în urma
catastrofei. Eu cred că a fost Potopul lui Noe”p.183.

Două hărţi expun direcţiile în care s-au îndreptat strămoşii noştri, ceea ce corespunde şi cu ceea ce ne-a dezvăluit Nicolae Densuşianu, în cartea sa Dacia preistorică.

Teza că Arienii, sau aşa-zişii indo-europeni, au migrat din Spaţiul carpato-dunărean-pontic spre Iran şi nordul Indiei, a fost susţinută
şi de numeroşi scriitori ca, Benfey, F. Spiegel, M. Müler, Clemence Royer, Chattergji, istoricul W. Gordon Childe în cartea sa, The
History of Civilisation şi The Arians. A Study in Indo-European on origins, London, 1926; Prehistoric Migration in Europa, Oslo, 1950,
Jawarhal Nehru, Descoperirea Indiei, Ed. S. P. L. P., Bucureşti, 1956, Julius Klproth Tableau historique de l’Asie depuis la Monarchie
de Cyrus, jusqu’a nos jours, Paris, Londre, Stuttgard, 1826

Pentru a demonstra că strămoşii noştri îndepărtaţi au fost prezenţi pe teritoriul care-l locuim şi astăzi, încă acum 5000 de ani,
expunem în continuare cercetările de paleogenetică moleculară la populaţiile vechi din Europa Bronzului şi a Fierului de pe teritoriului
României

– evidenţierea relaţiilor genetice cu populaţia românească şi alte populaţii europene actuale – efectuată de către D-na Dr. Georgeta Cardoş şi Dl. Prof. Dr. Dr. Alexander Rodewald, directorul Institutului de Biologie Umană şi Antropologie al Universităţii Hamburg
– şi Profesor Honorius Causa al Universităţii din Bucureşti1

Concluziile studiului comparativ între genele populaţiei antice şi a celei actuale din ţara noastră sunt următoarele:

- Între actuala populaţie a României şi populaţiile care au trăit pe teritoriul acestei ţări (Românii de astăzi) acum 25005000 de ani există o clară înrudire genetică, ceea ce probează continuitatea incontestabilă a poporului român pe aceste meleaguri.

- Actuala populaţie a României se înrudeşte genetic în special cu populaţiile Greciei şi ale Bulgariei, care s-au dezvoltat
într-un spaţiu locuit de strămoşii noştri geto-daci, şi doar într-o mică măsură cu populaţia italiană.

- S-a mai dovedit că o parte de italieni, în special cei din nord, sunt la rândul lor înrudiţi genetic cu populaţiile vechi care
au trăit în Arcul Carpatic acum 2500-5000 de ani.

La al XVII-lea Congres Internaţional de Antropologie şi arheologie preistorică, din 1937, în comunicarea Les races sanguines
en Roumanie, s-a sintetizat rezultatele mai multor cercetări şi analize de sânge pe trei mari şantioane de populaţie (20.000, 4.000 şi iar
20.000 de persoane, p.310). Concluziile sunt următoarele:
- Les Hongrois de la Roumanie, y compris ceux de la frontière d’Ouest, était encore Roumains dans une grande proportion, il y
a 70-80 ans (Balogh, Bozdog).

- La race sanguine dans le centre de la Hongrie d’aujourd’hui, y compris le coté d’au delà du Danube (Pannonie) et surtout vers
la frontière de l’Est, ressemble à celle de Roumains de Transylvanie, en ce qui concerne la proportion de la proprieté européenne p.
- Dans ces régions les Roumains ont existé au moment de l’arivée des Hongrois (Drăganu), puis ils ont disparus graduellement
comme langue, persistant comme race.
- Le fond européen p des Roumains des régions montagneuses est plutôt celui des populations des Alpes, de l’Italie du Nord, de la
valée du Rhin et de la Scandinavi: en partie du Balcan, etc. 2

La sfârşitul articolului veţi găsi harta Europei în mil. V î. Cr., în lucrarea arheologei americane Marija Gimbutas Civilizaţie şi
cultură, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989, în care apare Vechea civilizaţie europeană ca parte a lumii străvechi în perioada maximei
expansiuni, mileniul V î. Cr. Harta conţine haşurată partea unde s-au găsit urme de civilizaţie, doar o slabă porţiune din Peninsula Italică, către Marea Adriatică, în schimb atât în România de astăzi şi Peninsula Balcanică, plină civilizaţie neolitică. În cartea sus amintită,
arheologa americană afirma: 3 (s.aut. şi ale ns.) «România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă
între 6.500 şi 3.500 î. Hr., axată pe o societate matriarhală, theocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă...

Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în alte ţări învecinate, după al doilea război mondial, asociate datărilor cu radio
carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii „vechi europene”, o cultură a unei societăţi de agricultori. A
devenit de asemenea evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. Aceste date fac
imposibilă ipoteza conform căreia civilizaţia războinică şi violentă a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie de pe glob... A fost o
perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii.
Trebuie ca de acum încolo să recunoaştem realităţile şi modul de viaţa al epocilor neolitică şi a cuprului, care însemnau mai mult decât
semănatul, culesul, măcinatul şi coacerea pâinii ori ridicarea caselor.
Trebuie să recunoaştem realităţile strămoşilor noştri „vechi europeni” aşa cum au fost: constructori de temple, producători de ceramică
admirabil pictată şi de obiecte de cult, creatori de sculpturi şi de figurine reprezentând divinităţi într-o mare varietate de tipuri, organizatori de, şi participanţi la ritualuri sezoniere, funebre şi de alte feluri.

Aceşti oameni au folosit o scriere sacră începând cu cel puţin sfârşitul mileniului al VIlea î. Hr. ». Trebuie ca de acum încolo
să recunoaştem importanţa spiritualităţii Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre.

La recentul colocviu organizat de Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, cercetătoarea germană Barbara Deppert Lippitz,
o autoritate unanim recunoscută pe plan European, referindu-se la brăţările de aur descoperite în Munţii Şurianului, s-a exprimat
astfel:

„Voi românii, aveţi o istorie de peste 6 mii de ani scrisă în aur. Însăşi identitatea voastră a fost scrisă în aur. În tezaurul Muzeului Naţional de Istorie puteţi să vă regăsiţi identitatea privind cronologic importantele descoperiri în aur de-a lungul a 6 milenii.
Nu înţeleg de ce trebuie să vă căutaţi identitatea prin alte ţări sau muzee ale lumii când o aveţi aici, aproape de voi, şi ea trebuie doar
privită. Brăţările de aur care, fără nicio îndoială aparţin civilizaţiei dacice, vin să încununeze această istorie făcând-o şi mai evidentă
şi mai strălucitoare.

De aceea, doamnelor şi domnilor, vă adresez invitaţia de a vă apleca în cercetările dumneavoastră şi asupra acestui aspect
esenţial al civilizaţiei dacilor. Iar dacă cercetările dumneavoastră se vor baza pe fapte reale, pe documente şi descoperiri ştiinţifice şi
credibile, lăsând la o parte speculaţiile sau fanteziile fără suport real, se cheamă că veţi contribui esenţial la ceea ce noi cu toţii, cei
prezenţi aici, visăm: scoaterea la lumină a unei civilizaţii înfloritoare şi strălucitoare cum rar a existat în antichitate.”3 (s.n)

-6-

Sfera Eonică
În Enciclopedia engleză «The New Encyclopedia Britanica», publicată la Londra în 1977, găsim scris despre România următoarele:
« Întreaga ţară constituie o unitate geografică al cărui centru îl reprezintă nucleul podişului Transilvan ... Centrul ambiant natural
al României, având în mijloc acei veşnici Carpaţi, a furnizat cadrul în care a avut loc, încă din epocile preistorice, procesul de dezvoltare a ţării, asigurând condiţiile favorabile pentru prosperitatea aşezărilor umane ...Mărturiile istorice şi arheologice, – îndeosebi
trăinicia tradiţiilor şi păstrarea limbii – pledează în favoarea concepţiei că pe întregul teritoriu al României contemporane, sălăşluia
o populaţie autohtonă, pe deplin civilizată, care ajunsese la un înalt nivel de dezvoltare economică, culturală şi chiar politică, cu mult
înainte ca oştile romane să treacă Dunărea, punând piciorul pe teritoriul care avea să devină provincia /romană /Dacia ». (s.n.)4
Celebrul antropolog elveţian Eugen Pittard, care timp de mai mulţi ani, a făcut studii antropologice şi arheologice în România, şi în
Peninsula Balcanică, cu ocazia celui de al XVII-lea Congres internaţional de Antropologie şi Arheologie preistorică declara5:

„Din neolitic a existat şi va fi totdeauna o artă admirabilă în România ... Ea este unul din colţurile Universului în care s-au petrecut, după toate aparenţele, unele din aventurile cele mai formidabile ale istoriei universale ... Mă refer la răsturnarea totală a vechilor
civilizaţii preistorice şi înlocuirea lor printr-o stare de existenţă complet nouă : aceea de care beneficiem astăzi ... Ea a fost cu siguranţă
o punte de legătură, pentru că ea a primit această civilizaţie înaintea noastră; noi trebuie s-o privim ca pe un fel de strămoş faţă de
restul Europei” (p.25).

Istoricul francez Albert Armand, într-o lucrare apărută la Paris în anul 1936 scria despre poporul român: „Acesta este unul dintre
cele mai vechi popoare din Europa şi cel mai frumos exemplu de continuitate a neamurilor, fie că este vorba de traci ... de geţi, sau de
daci. Locuitorii pământului românesc au rămas aceeaşi din epoca neolitică a pietrei şlefuite până în zilele noastre, susţinând astfel
printr-un exemplu, poate unic în istoria lumii, continuitatea unui neam”.(s.n.)6

La noi românii, este dată uitării acea admirabilă apreciere făcută asupra geto-dacilor (românilor n.n.) de Luceafărul poeziei
româneşti, Mihai Eminescu:
„Era un popor brav, acela care-a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii : Roma. Era un popor nobil acela a cărui
cădere te umple de lacrimi, iar nu de dispreţ şi a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de Patrie şi libertate, a
fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată”.7

Peste acest adevăr de netăgăduit s-a aşternut vălul uitării, pentru că, în mod subiectiv unii istorici (şi nu sunt puţini n.n.) subestimează aceste măreţe virtuţi, aceste calităţi izvorâte dintr-o societate democratică, care n-a cunoscut sclavagismul înrobitor. În schimb,
cu intenţie voită istoricii de astăzi, agreaţi de Academia română, preamăresc „binefacerile” romanilor, dând denumiri de comune,
de străzi în România, cât şi de prenume bărbăteşti la români după pedofilul Traian, cel care a dat ordinul exterminării dacilor,
trupelor şi populaţiei care s-a opus ocupaţiei romane, inclusiv al populaţiei civile, batrâni, femei şi copii lor! Scene care arătau genocidul dacilor au existat pe columna lui Traian, dar au fost scrijelite din vârful Columnei din ordinul Papei Sixtus al V-lea, cu ocazia
demolării statuii lui Traian şi înlocuită cu cea a Sfîntului Petru.

O mărturie de dată recentă, care atestă că „strămoşii noştri n-au fost romanizaţi şi că limba strămoşilor noştri a fost premergătoare
limbii italioţilor, ne-a fost furnizată de fostul consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, dl. Miceal Ledwith.8 Personalitate ştiinţifică, domnia
sa, fost decan al Sf. Petru Diocescan College din Wexford–Irlanda, fost preşednte al Conferinţei şefilor de universităţi irlandeze şi
fost membru al Biroului de Conducere al Conferinţei Rectorilor Universităţilor Europene (C.R.E.), într-un interviu acordat postului de
televiziune TVR Cluj la sfîrşitul anului 2012, a făcut o declaraţie poate şocantă pentru unii, dar totodată revelatoare:
„Chiar dacă se ştie că latina este limba oficială a Bisericii Catolice precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este
o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină şi nu
invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limba latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar,
vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat al lumii
occidentale (limba latină).

Oare această declaraţie făcută recent de o personalitate occidentală, care nu avea interese personale în România, să aibă legătură
şi cu faptul că Papa Ioan Paul al II-lea a spus cu ocazia vizitei în ţara noastră din anul 1999, că România este „Grădina Maicii Domnului”?

Ce ştiu cei de la Vatican iar noi nu ştim? Ce documente se ascund în arhivele secrete ale Vaticanului? Adevărul este că la Vatican
se găsesc documente secrete care se pot consulta numai cu acordul Papei. Părerea noastră este că Papa Paul II, consultând documentele
Vaticanului şi aflând date revelatoare privind strămoşii noştri, a programat vizita sa în România, special pentru a cunoaşte adevărata ţară
HAVILA din Biblie.

Într-un alt interviu luat d-lui Miceal Ledwith de către TVR-Cluj pe data de 2 martie 2014, amintind din lucrările d-lui Mark Pagel de la University of Reading, în care scrie că: „limba PIE (Proto-Indo-Europeană) a evoluat de pe teritoriul de azi al României şi
Bulgariei în urmă cu 15.000 de ani”, se confirmă cele relatate de domnia sa în interviul din 2012. Menţionăm că PIE este de fapt limba
română arhaică.

Dovezile arheologice,corespund la noi românii Culturii Gravetiene din Paleoliticul Superior : Cotu Miculinţi (sat, comuna Cotuşca–jud. Botoşani)–vechime 18.000 de ani, având cele mai vechi elemente de civilizaţie din lume: locuinţe în bordeie, ciocanul de
minerit, lancea cu două tăişuri, harponul de pescuit) cît şi dovezile arheologice din Bucureşti, Moeciu-Braşov, Buda şi Lespezi-Bacău,
etc. 9
Din cele expuse mai sus, rezultă clar că noi românii am existat pe pământul în care locuim şi astăzi, cu mii şi mii de ani înaintea
erei noastre şi înaintea fondarii Romei, şi că nu ne puteam pierde limba noastră multi milenară, într-o ocupaţie de 160 de ani, a
numai o şeptime din teritoriul ocupat la acea vreme al strămoşilor noştri.

Din cele expuse mai sus, rezultă continuitatea locuirii strămoşilor noştri de-a lungul veacurilor păstrându-şi limba lor multimilenară.

Ne surpride faptul că, în dicţionarele noastre, cum am afirmat mai înainte, nu găsim nici-un cuvânt de origine română. În
schimb găsim originea cuvintelor de la toate popoarele care se găsesc astăzi în jurul ţării noastre, unele care nici n-au conlocuit
împreună cu noi românii!

De exemplu, ungurii au fost aproape exterminaţi în cele 45 de expediţii de jaf în Europa apuseană şi în Balcani, după cum rezultă

-7-

Sfera Eonică
din cronica lui Roesler.10 Ceea ce atestă, cum rezultă din probele genetice, că ungurii sunt de fapt români maghiarizaţi, ca de fapt şi
secuii.

În privinţa limbii bulgare, defunctul academician bulgar Vladimir Georgiev arăta în cadrul lucrărilor unui congres ţinut la Sofia
că: lexicul bulgar conţine 38% cuvinte identice sau asemănătoare cu româna, după dicţionarele limbilor scrise; în limbile vorbite şi în
dialecte, acest procent este încă mai ridicat. 11

De fapt, în realitate bulgarii au fost exterminaţi definitiv în anul 1018 de către împăratul Vasile II Bulgaroctonul12 şi populaţia actuală este compusă în majoritate din români deznaţionalizaţi şi o mică parte de populaţie asiatică implantată de către turci, în perioada ocupaţiei turceşti, în schimbul populaţiei româneşti deplasată în Asia. Prin adoptarea limbajului cirilic bisericesc, bulgarii folosesc
ca şi ruşii şi serbii şi ucrainienii alfabetul cirilic. Vechea populaţie românească în majoritate, se vede şi după aspect, până în secolul trecut
vorbea limba noastră, dar cu timpul, şi cu şcolarizarea în limba bulgară şi-au pierdut limba stămoşilor.

Că românii au ţinut la limba lor străbună, multimilenară, avem mărturia lui Antonio Bonfini – fost secretar al regelui Matei
Corvinul – în Rerum hungaricum decades, Basel,1568, III lib. 9, p.542, în care scria:„Limba lor [a românilor n.n.] n-a putut fi extirpată
deşi sunt aşezaţi în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât parcă nu s-ar fi luptat
atâta pentru viaţă cît pentru o limbă”. Ca să-ţi păstrezi limba ta, atestată încă de acum 15.000 de ani, ar fi absurd să se creadă că o pierzi
luând-o pe a cuceritorul roman, în numai 160 de ani şi o cucerire numai a unei şeptimi din teritoriul unde locuiau triburile geto-dacice. (s.n.)

Că actualii universitari români, şi unul din cei mai titraţi, îşi permite a schimba sensul declaraţiilor unor personalităţi străine
din Evul Mediu, avem un exemplu chiar în acest an. Pe data de 3 iunie 2015, la Târgu Mureş, acad. prof. univ. Ioan-Aurel Pop, cu prilejul
primirii titlului de Doctor Honoris Causa, a ţinut un discurs cu titlul „Despre latinitatea limbii române”!!!

În încheierea discursului, citează un pasaj din lucrarea lui Antonio Bonfinius, fost secretar al regelui Matei Corvin, cu titlul
„Rerum Hungaricum decades quator cum dimidia” Basel, 1568, decad.III, libri 9, p. 542, text în care intercalează între liniuţe cu de
la sine iniţiativă, pentru ca auditorii de la Târgu Mureş să înţelegă că este vorba de limba latină a romanilor cuceritori, şi nu de
limba noastră românească! În continuare vă vom expune traducerea corectă a ceea ce a scris Bonfinius, şi apoi, modul cum a interpretat
conferenţiarul mult titrat Pop textul lui Bonfinius.
- „Limba lor [românilor] n-a putut fi extirpată deşi sunt aşezaţi în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o
părăsească în ruptul capului, încît parcă nu s-ar fi luptat atâta pentru viaţă cît pentru o limbă.”(Antonio Bonfinius, în Rerum hungaricarum decades, Basel, 1568, III lib. 9, p.542) iar textul expus de conferenţiar la sfîrşitul cuvântării a fost următorul:

„Am vrut, cu modeste mijloace, să aduc un elogiu limbii române şi nu am reuşit! Dar, de mult, pe la 1480 - 1490, a reuşit cu siguranţă un umanist şi cronicar Antonio Bonfinius–secretar al regelui Matia Corvinul – care i-a lăudat pe Români, pe care i-a cunoscut
direct, pentru latinitatea lor! (s.n.) Bonfini se miră cum au putut românii, adică acele „colonii romane” aduse de Traian „înecate în
valul de barbari” să păstreze limba latină la Dunăre şi în Carpaţi. Şi tot el răspunde cum s-a putut petrece această minune. „Înnecate
sub valul de barbari, ele – coloniile romane din Dacia – mai exală (a-şi avea originea din, n.n.) limba ROMANĂ şi, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieţii, cît a limbii.” (s.n.)
Comparând textul original scris de A. Bonfinius (tradus din latină în română şi textul cuvîntării mult titratului academician Pop) se
observă falsa înterpretare a textului din lucrarea ambasadorului A. Bonfinius (citată mai sus) în care academicianul Pop, prin faptul
că secretarul lui Matei Corvin a scris cu atâta ardoare la cît ţin românii la limba lor ancestrală, cu preţul vieţii, a introdus cu de la sine
putere, deviind semnificaţia limbii populare multimilenară a românilor cu cea romană, adică latina ... !

Tot în textul academicianului nostru, pe noi românii ne considera, citez „ acele colonii romane aduse de Traian”, ca şi când
daco-românii ar fi fost complet exterminaţi (teză agreată de maghiari în special care, în manualele lor de istorie afirmă că la năvălirea
lor au găsit Transilvania golită de populaţie!).

Oare, acei coloni aduşi de Traian vorbeau toţi limba latină? Toţi cronicarii care au scris în perioada cuceririi romane a unei părţi
din teritoriul în care trăiau daco-geţii, n-au afirmat niciodată că aceştia vorbeau latina sau romana cum o denumeşte academicianul Pop!

Din contră, chiar în Italia populaţia civilă din Roma (peste un milion pe vremea lui Caesar) la procese trebuiau să aducă un translator, marea majoritate nu cunoşteau latina cultă!

Dacă promotorii tezei că limba noastră provine din latină, a fost Şcoala Ardeleană; la sfîrşitul vieţii, Petru Maior revine la cele
susţinute înainte în anexa la „Istoria pentru începutul românilor în Dachia.” Este vorba de „Disertaţia pentru începutul limbii româneşti” în care – ca o consecinţă a aprofundării studiilor cu privire la raportul de filiaţiune dintre limba română şi cea latină – marele
cărturar afirma că: „de vom vrea a grăi oblu (a spune adevărul n.n.) limba românească e mama limbei cei latineşti” (subl. n.). Această
afirmaţie a lui Petru Maior, este rezultatul ultimelor sale investigaţii, din scrierile secrete ale Vaticanului.

Recent, doi cercetători irlandezi, au confirmat cele susţinute de Petru Maior, şi anume că, limba română ţărănească – aşa-zisa
proto-indo-europeana comună – este premergătoare limbii latine.

Vom continua cu alte dovezi, a unor personalităţi străine, care atestă că limba noastră nu provine din limba latină.
-„Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi s-ar putea zice că este mai puţin în firea celei dintâi şi dacă nu
m-aş teme să dau o înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste aş zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puţin a aceea în ale
cărei părţi se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai,
iar celelalte limbi, mai ales moldoveneasca, sunt însuşi acest grai.” (Contele D’Hauterive, Memoriu asupra vechei şi actualei stări a
Moldovei, Ed. Acad., 1902 p. 255-257).
-„Aceşti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci vlahi, urmaşi ai marii şi străvechii seminţii a de popoare a
tracilor, geţilor şi dacilor care şi acum îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valahia, Moldova, Transilvania şi
Ungaria în număr de milioane.”(Schlöser, Russische Annalen – sec. XVIII).

-„IARĂ DACHII PREA VECHE A LOR LIMBĂ OSEBITĂ AVÂND, CUM O LĂSARĂ ŞI O LEPĂDARĂ AŞA DE TOT ŞI
LUARĂ A ROMANILOR, ACEASTA NICI CĂ SE POATE SOCOTI, NICI CREDE...” (Stolnicul Constantin Cantacuzino, 1639
– 1716, în Istoria Ţării Româneşti - 1660)

Avem o desagă plină de documente privind vechimea poporului nostru, dar nu credem că avem nevoie să încărcăm memoria citi

-8-

Sfera Eonică
torilor, cele expuse, credem că sunt destul de elocvente.

Din toate aceste mărturii, se desprind următoarele adevăruri pentru noi românii cît şi pentru popoarele care ne înconjoară, formate
ca unităţi statale în sec. XIX-XX:

1. Faptul că românii au aceeaşi genă cu geto-dacii de acum 5.000 de ani confirmă realitatea continuităţii nostre din străvechime
ca popor.

2. Ca urmare a acestui adevăr, noi românii N-AM FOST ROMANIZAŢI ŞI NU NE-AM PIERDUT LIMBA NOASTRĂ MULTIMILENARĂ cântată de poeţii noştri Eminescu, Coşbuc, Alexandri şi mulţi alţii.

- Bulgarii au fost complet exterminaţi între anii 1014-1018 de către împăratul bizantin Vasile II supranumit Bulgaroctonul
(omorâtorul de bulgari), iar vechea bulgară este o limbă dispărută care se înrudea cu ciuvaşa.13 Actuala limbă a aşa-numiţilor bulgari de
astăzi este limba românilor sud-dunăreni, deznaţionalizaţi în perioada ocupaţiei otomane, şi a slavonizării limbajului după cel bisericesc;
gramatica limbii lor actuale este identică cu a limbii române.

- Ungurii, rămaşi puţin numeroşi după cele 45 raiduri de pradă în vestul şi sudul Europei, au preluat cuvinte de la populaţia autohtonă, pe care le-au maghiarizat după graiul lor, în sensul care ni-l relata Eminescu în publicaţiile sale „că-ţi zgârie timpanele”!

Să nu uităm că, cei şapte înţelepţi ai Antichităţii, erau „barbari”, adică din afara Eladei şi că unul dintre ei, Anaharsis14 (Anacharsis) era de origine scitică (sciţii=geţi). Toţi elenii vorbeau LIMBA SCITICĂ şi târziu de tot, a ajuns la eleni arta oratorică şi a scrisului!
din care deducem că, aceşti barbari ,,sciţi – geto-daco-români” cunoşteau arta oratorică şi, bine-nţeles scrisul, înaintea grecilor antici.

- Italioţii, cei din nordul Italiei, sunt şi ei plecaţi din Spaţiul Carpatic şi era normal să vorbească limba strămoşilor noştri.

3. În ce priveşte originea slavă, rusă sau sârbo-croată, atribuită unor cuvinte din DEX, chiar dacă nu s-a analizat gena acestor
popoare (slavii=geţi), cele mai multe cuvinte provin însă din limba bisericească denumită „slavonă” (de laudă a lui Dumnezeu). Această
limbă şi scrierea cu caractere cirilice au fost create de doi călugări români macedonieni, Metodie şi Chirilă, ca o replică a tentativei
grecilor din Bizanţ, care voiau introducerea limbii greceşti în slujbele Bisericii ortodoxe din întregul Imperiu Bizantin. Din slavona bisericească s-au folosit şi ruşii la creştinare şi serbii, croaţii şi românii sud-dunăreni, aşa-zişii bulgarii de azi.

Ca o concluzie a celor expuse mai sus, probând continuitatea de locuire de cel puţin 5.000 de ani (este luată în seamă doar vechimea probelor osoase, pentru stabilirea genei subiecţilor cercetaţi) şi pe o suprafaţă de cel puţin de şapte ori mai mare la vremea cuceririi Daciei de către romani, nu vedem posibilitatea pierderii limbii noastre, preluând-o pe cea a „cuceritorului”.

Când găsim în DEX provenienţa unor cuvinte de la bulgari, unguri, slavi etc. ne punem întrebarea: cum puteam noi românii prelua cuvinte de la nişte popoare barbare care la năvălirea lor, deabea bâiguiau cca. 300 de cuvinte, când noi românii suntem atestaţi ca
popor cu conducere politico-religioasă încă din anul 5.508 î.Hr.?!

Mai mulţi autori români cît şi străini, după anul 1989 şi-au exprimat opinia, afirmând cu tărie că limba noastră veche ţărănească
este aşa-zisa limba indo-europeană arhaică.

Vechimea limbii noastre este evidentă prin onomatopeele sale întreţesute organic în familii de cuvinte (a foşni, a sâsâi, a sforăi,
a guiţa, a mârâi, a cotcodaci) imitative, identice sunetului din natură, şi îmbracă înţelesul în structuri morfologice specifice. În acest
mod, fie şi numai din exemplele care dispunem, se poate face dovada că limba română deţine formele cele mai autentice ale limbii
europene primare, limbă care stă la baza tuturor celor considerate până acum arianice, indo-europene, etc., oricum ar fi denumite.

Autenticitatea acestei însuşiri priveşte existenţa rostirilor primare ale omului european, de la forme onomatopeice neevaluate la
modul de formare a cuvintelor prin apropieri de monosilabe cu sens clar, bogăţia de toate nuanţele şi cu toate formele de extensiune
prin asocieri şi selecţie logică. Pe baza acestor materiale se constată şi se poate dovedi că limba noastră – în raport cu celelalte limbi
europene – este o limbă ce are la baza formării sale cel mai mare proces de cerebralitate. Aceasta se verifică prin felul gândit (niciodată
întâmplător) al marei majorităţi a termenilor rezultaţi prin alăturarea monosilabelor arhaice. Şi astfel, după observaţia iniţială că stă
la baza celor ,,reale neolatine” ajungem la concluzia că, de fapt, limba românească – aşa cum vom vedea prin scrierea hieratică – stă
la baza tuturor limbilor numite arianice. Acest adevăr rezultă şi din faptul că, luată drept etalon, justifică toate înrudirile ce se constată
între limbile derivate, însuşiri care păstrează legăturile cele mai apropiate între elementele rezultate din nucleul de bază (cel românesc)
dar se depărtează între ele pe măsură ce ariile geografice, prin spaţii separatoare între ele, sporesc.

Dr. Nestor Vornicescu, în lucrarea „Primele scrieri în literatura noastră din sec. IV-XVI – tratează epoca din sec. IV – VI – prezentând activitatea literară a unor talentate personalităţi ca: Aethicus Histricus, Tiotim al Tomisului, Ioan Cassianul, Ioan Maxentiu,
Dionisie Exegetul, Niceta Remesianul şi consideră operele literare ale acestora, ca reprezentând „întâiul capitol de istorie literară în
cultura scrisă românească”.
Filozoful şi geograful daco-român Aeticus Histricus (Dunăreanul), născut pe la anul 370 în regiunea antică Dynogetya aflată în nordul Dobrogei, în urma unei expediţii în jurul globului, a scris o lucrare fundamentală intitulată ,,Cosmographia” în limba sa natală
daco-românească, limbă considerată sacră.
La cererea unor învăţaţi europeni, această lucrare a fost tradusă de autor în limba latină cultă romană, adaptând, introducând cu lejeritate multe cuvinte din limba sa natală, în special acele cuvinte moştenite de români de la strămoşii lui autohtoni, geto-daci, cuvinte care
nu se foloseau în latina romană ca: mos/moş, murg/mugră ş.a.
De o deosebită importanţă istorică este faptul că Aethicus Dunăreanul a scris mai întâi opera în limba sa natală daco-românească,
pe care apoi, în condiţiile folosirii latinei culte în întregul Imperiu roman, el Aethicus a transcris-o şi în această limbă de circulaţie transnaţională, deşi avem dovezi că, şi limba daco-românească era cunoscută, dar mai ales vorbită într-o mare parte a continentului nostru.15
Cosmografia lui Aethicus are o valoare excepţională pentru noi românii, întrucât ea atestă folosirea în vorbire şi în scris încă
din sec. IV precum şi în cele următoare, a limbii strămoşilor noştri şi, reproduce alfabetul daco-getic utilizat de români în secolele
IV-V d.Hr. compus din 23 de litere, între care şapte reprezentând sistemul vocalic al limbii daco-româneşti ce o individualizează
net în raport cu celelalte zece limbi „romanice”:A - E - I (Î) - O - Ă - Â - U.
În cele ce urmează, vom expune declaraţiile unor personalităţi ştiinţifice, despre vechimea şi limba strămoşilor poporului român.
* „Toate legendele, toate tradiţiile arienilor, istoricii din Asia confirmă că vin din vest ...să căutăm leagănul lor comun la Dunărea
de Jos, în această Tracie pelasgică” (Clemence Roger în „Bulletin de la Société d’Anthropologie”, Paris 1879.

* „Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul român, răspândindu-se apoi, atât spre răsărit cît şi spre apus! Cam

-9-

Sfera Eonică
în ce perioadă? Acum circa 13-15.000 de ani”. (William Schiller, arheolog american, în „ Reader’s Digest” nr. 7/75).
* „Şesurile seminarului indo-europenilor sunt pe Dunărea mijlocie sau la vărsarea Nistrului (...), locuri de origine a limbilor
indo-europene, adică strămoşii Omenirii” (Louis de la Vallé Pussin - „Istoria Lumii” vol. III, 1936, pag. 356).
* „Limba română este o limbă cheie, care a infuenţat în mare parte toate limbile Europei” Ekström Par OLAF, scriitor şi
lingvist suedez, 1976.

* „Spaţiul din care au pornit (aşa-zişii n.n.) indo-europenii este situat între Valea Dunării, Marea Egee şi Marea Neagră”
( Bosch Gimpera, cercetător german).

* Celebrul antropolog elveţian Eugen Pittard, care, timp de mai mulţi ani, a făcut studii antropologice şi arheologice în România
şi în peninsula Balcanică, cu ocazia celui de al XVII-lea Congres Internaţional de Antropologie şi Arheologie preistorică declara16:

Din Neolitic a existat şi va fi totdeauna o artă admirabilă în România.. Ea (România) este unul din colţurile Universului în care
s-au petrecut, după toate aparenţele, unele din aventurile cele mai formidabile ale Istoriei universale... Mă refer la răsturnarea totală a
vechilor civilizaţii preistorice şi înlocuirea lor printr-o stare de existenţă complet nouă: aceea de care beneficiem astăzi... Ea (România)
a fost cu siguranţă o punte de legătură pentru că ea a primit această civilizaţie înaintea noastră: noi trebuie s-o privim ca pe un strămoş
faţă de restul Europei (p. 25).

O civilizaţie dezvoltată presupune existenţa unui limbaj dezvoltat.

Dacă se doreşte să se explice existenţa limbii române prin romanizarea dacilor, se va lua ca argument exterior momentul istoric
din timpul imperiului, pentru a beneficia de incontestabilul prestigiu de care Roma se bucura în acel timp.

Dacă, dimpotrivă, ea doreşte să se explice existenţa latinei prin neolitizarea peninsulei Italice de către populaţiile danubiene,
se va considera momentul istoric din jurul anilor 1400-1000 î.e.n., când prisci latini pătrundeau în Italia, în valuri succesive, venind
de la Dunărea de Jos (v.p. 118 ş.u.), când civilizaţia şi limba dacilor era înfloritoare. (s.n.)
Aceşti prisci latini aduceau cu ei în Italia limba din care se va compune mai târziu latina clasică pe care o cunoaştem din texte. 17

În eseul său de sinteză, Guy Rachet, în cartea sa L’univers de l’archiologie18arată: în Italia neoliticul este un aport exterior (p.
167). Acest neolitic prezintă o întârziere de mai multe secole faţă de cel din Balcani (p.168); fenomenul de neolitizare a Europei
septentrionale şi occidentale este datorat ŢĂRANILOR DANUBIENI (p. 169) s.n.

Eminentul romanist Carlo Tagliavini, în cartea sa Originile limbilor neolatine19 scrie:

„Roma nu-şi impunea propria limbă (p. 7) şi din punct de vedere al lingvisticii romanice ar fi bine să se reţină două lucruri:
noţiunea romanitate a fost o noţiune esenţial politică, dar romanii nu şi-au propus nicicând o asimilare violentă a populaţiilor supuse
şi nu au încercarcat nicicând să-şi impuna limba lor” (p.70 s.n.)

Tot în acest sens, Fustel de Coulange scrie (20. p.99):

„...Ni le sénat ni les empereurs n’eurent pour programme politique et ne donnèrent pour mission à leur fonctionnaires de romaniser les provinciaux (s.n.)
Cuvintele noastre sunt în primul rând româneşti – Românii au o limbă ancestrală, încă din neolitic, rumâna onomatopeică, cea care a generat limbajul morfemelor, descifrabil în vorbirea curentă, contemporană.

Reamintim cele spuse de regretatului patriot istoricul Prof. dr Augustin DEAC: «...înrudirea limbii române cu celelalte limbi
zise „neolatine, romanice” italiana, franceza, portugheza, basca, romanşa elveţiană ş.a. ... nu se datoreză limbii romane a romanilor,
ci fondului comun de cuvinte foarte vechi ale acestor popoare, ca urmare a prezenţei pe teritorile lor a unor neamuri din obârşia
geto-dacilor îndepărtaţi – celţi, frigieni, etrusci, tursieni, alani, carpi etc., care, cu milenii în urmă, au dus cu ei din Spaţiul carpato-dunăreano-pontic nu numai civilizaţia materială şi spirituală, însuşită în teritoriile străbune, dar şi limba lor, o limbă populară »

Discontinuitatea noastră ca popor şi ca limbă, există numai în mintea acelora pentru care adevărul şi dovezile ştiinţifice
remarcabile, nu înseamnă nimic, deoarece minciuna şi dezinformarea perpetuate de-a lungul anilor sunt aliaţii lor la care, spre
ruşinea lor, nu renunţă.
Ceea ce este revoltător şi umilitor pentru noi românii, este faptul că lingviştii noştri, acceptă tema romanizării, că suntem un
popor tânăr născut din simbioza între coloni şi băstinaşi, fără să riposteze, ca şi când am fi aşteptat secole întregi sosirea hoardelor de bulgari, servi, unguri, turci, sau a ucrainienilor, ruşilor etc., ca să denumim animalele domestice, legumele, plantele,
arborii, uneltele agricole, etc., aşa cum ne învaţă dicţionarele noastre.
Nu vom încheia acest articol, fără a vă dezvălui, ceea ce noi credem că este dovada că limba strămoşilor noştri era deja formată încă
de-acum patru-cinci milenii.
Acum patru-cinci milenii, aşa-zişii arieni, care nu sunt alţii decît strămoşii noştri, au roit spre India cu vedele şi upanişadele, pe care
le-au trecut în scris mai târziu în India, unde numeroase cuvinte din străvechea cultură carpatică a vedelor, se găsesc şi azi în hindi, în
sanscrită etc.
Cu cîteva secole în urmă, un grup de ţigani căldărari din India au emigrat spre Europa stabilindu-se în Suedia. Ei s-au integrat în societatea suedeză practicând meseria lor de căldărari, păstrându-şi totuşi limba lor natală din India.
În secolul trecut, doi profesori universitari suedezi, Olof Gjerdman şi Erik Ljungberg au analizat viaţa şi limbajul acestor ţigani
căldărari având ca intermediar pe aşa-zisul bulibaşa lor, Johan Dimitri Taikon (1879-1950). Taikon a călătorit în Norvegia, Finlanda,
Rusia (Arhanghelsk şi Baku), în ţările Baltice, Polonia, Germania şi Franţa. N-a trecut nici-odată prin România. Limba lor ţigănească
reprezintă unul din dialectele populare din India.
În anul 1963 a fost publicată lucrarea celor doi profesori citaţi mai înainte (Acta Academiae Regiae Gustavi Adolphi XL. The Language of the Swedish coppersmith Gipsy Johan Dimitri Taikon, Falköping, 1963, Uppsala), lucrare în care în Wordlist Gipsy-English
conţinând 3600 de cuvinte, 1500 sunt de origine română (roumanian origin). 21
După părerea noastră, acest glosar conţinând 42% din limbajul acestor emigranţi din India, putem să-l considerăm cel mai vechi
dicţionar al poporului român, limbajul strămoşilor noştri de-acum 4-5 mii de ani.
Cităm cuvîntul ,,duşman” dat ca provenienţă în DEX din turcul „düsman”, iar în glosarul celor doi profesori suedezi apare cu menţiunea „romanian origin”, ca şi cuvintele româneşti „brad”, „bucurà”, „gata”, „vatra”, pe care DEX-ul le dă de provenienţă albaneză iar
in glosarul suedez apar de origine română!
-10-

Sfera Eonică

Expunându-vă doar o mică parte din dovezile care atestă că: noi românii suntem poporul primordial al vechii Europe şi că
limba noastră nu provine din limba latină ci că limba noastră este precursoarea limbii latine, încheiem cu mesajul pe care patriotul
român Paul Lazăr Tonciulescu l-a adresat poporului român:
Poţi rămâne nepăsător când unii încearcă să convingă că un popor cu o cultură atât de înaintată ca a dacilor, un popor care
n-a uitat nicio clipă durerea înfrângerii din anul 106, luptând 1812 ani pentru reîntregirea neamului său, a renunţat la limba sa,
adoptând-o pe a învingătorului şi că – pentru această convingere – după ,,studii laborioase” – ni se prezintă doar 160 de cuvinte
dacice? Sau când se caută cu dicţionarele în faţă originea lexicului românesc în toate limbile pământului, în afară de limba dacă?
Sau când alţii caută să acrediteze ideea că, după 165 de ani de stăpânire romană, dacii au renunţat şi la limba romană, păstrând din
această a doua limbă numai 596 de cuvinte dintr-un total de aproximativ 140.000 cuvinte? (...)

Poţi rămâne indiferent când cuvinte reprezentând activităţi de bază pentru strămoşii noştri, sunt atribuite unor popoare care
nu le practicau?

Răspunsul este categoric NU!

Cele menţionate mai sus, ne îndreptăţesc să afirmăm că strămoşii noştri din Spaţiul carpato-dunăreano-pontic, daco-românii, prin geniul şi înţelepciunea lor, sunt creatorii celei dintâi civilizaţii europene încă din mezolitic cît şi a limbii europene
arhaice.

Aşa cum se impune azi, atitudinea de expectativă trebuie înlocuită cu una militantă, obiectivă şi ştiinţifică, datorie ce revine
forului superior al culturii, ACADEMIA ROMÂNĂ.

Numai aşa vom face ştiinţă şi vom restabili adevăruri de mult căutate: vechimea poporului român şi a limbii sale. 22
15 brumar 7523 (noembrie 2015)

Notă

Acest articol este mesajul adresat membrilor Academiei Române, forul superior care dirijează Cultura şi Istoria poporului român
şi care în momentul de faţă denatureză atât obârşia poporului român cît şi originea multimilenară a limbii noastre româneşti.

Cităm „Semnalul de alarmă al unui student de la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti, Mihail Floroiu, publicat pe situl
adevarul despre daci.ro.

În anul 2007, prin ordinele Ministerului Educaţiei, manualele alternative de istorie din clasa a XII-a, devin în număr de şapte.
Şcolile şi le aleg pe cele care par mai accesibile. Un fapt regretabil este că din manuale au dispărut capitolele antichităţii, şi străvechimea despre strămoşii noştri geto-daci! Altă remarcă, manualul de clasa a XII-a nu se mai numeşte „Istoria românilor”, ci simplu,
„Istorie”. Şi, studentul nostru şi-a pus întrebarea, de ce oare i-au tăiat pe „români” din titlul manualului? La această întrebare, istoricul şi academicianul Dinu C. Giurescu dă răspunsul: Ca să se piardă identitatea naţională a românilor, ca tineretul să nu mai aibă
conştiinţa apartenenţei la un neam. (s.n.)

O altă remarcă este că istoriei nu i se mai dă importanţa cuvenită şi LINIA TRASATĂ DE ACTUALA ISTORIOGRAFIE ROMÂNESCĂ ESTE CHIAR CONTRARĂ RECOMANDĂRII NR. 1283/1996 PRIVIND ISTORIA ŞI PREDAREA ISTORIEI ÎN EUROPA, adoptată de Adunarea Parlamentului a Consiliului Europei, cităm:
<<Istoria constitue unul din mijloacele de reconstituire şi de făurire a identităţii culturale. Ea reprezintă, de asemenea, o cale
de acces către bogăţia trecutului şi a altor culturi. Cunoaşterea istoriei este importantă pentru societatea civilă. Fără aceasta, individul este mai vulnerabil la manipularea politică de ori ce fel>> (s.n.)

„Adunarea (Consiliului Europei”) recomandă Comitetului Miniştrilor să ÎNCURAJE-ZE ÎNVĂŢAREA ISTORIEI ÎN EUROPA, FORMULÂND URMĂTOARELE PRO-PUNERI:

- cunoaşterea istoriei trebuie să fie O PARTE ESENŢIALĂ A EDUCAŢIEI TINERILOR; (s.n.)

- predarea istoriei va trebui să permită tinerilor să-şi formeze deprinderi de gândire critică pentru a interpreta şi analiza informaţia într-o maniere critică şi responsabilă, pentru a recunoaşte complexitatea problemelor şi pentru a aprecia diversitatea culturală;

- vor trebui identificate stereotipurile şi orice alte distorsiuni, bazate pe prejudecăţi naţionale, rasiale, religioase şi altele.
ORI ACESTE RECOMANDĂRI, DUMNEAVOASTRĂ DOMNILOR ACADEMI-CIENI ŞI PROFESORI UNIVERSITARI
ROMÂNI NU LE RESPECTAŢI, PRIN PROGRAMA ANALITICĂ A CĂRŢILOR DE ISTORIE !!!
REPERE BIBLIOGRAFICE
1. Dr. Georgeta Cardoş şi Prof.Dr. Alexander Rodewald, Genomul uman, Cercetări de paleogenetică moleculară la populaţiile vechi
din Epoca Bronzului şi a Fierului de pe teritoriul României-evidenţierea relaţiilor genetice cu populaţia românească şi alte populaţii
europene actuale, Ed. Teocora, 2013, pag. 131-133.
2. Gabriel Gheorghe, Studii de cultură şi civilizaţie românească II, Fundaţia Gândirea. Bucureşti, 2005, art. Influenţa limbii române
asupra graiurilor maghiare văzută de la Budapesta, pag. 92/93.
3. Revista Dacia Magazin nr.58, martie-aprilie 2009, pag. 25-32, art. Spiralele de aur din Munţii Orăştiei, autentice artefacte ale spiritualităţii dacice, autoare Dr. Barbara DEPERT- LIPITZ.
4. The New Encyclopedia Britanica, London, 1977, vol. 15, pag. 1045-1047.
5. Actes du XVII-e Congrès International d’Anthropologie et d’Archéologie Préhistorique, Bucarest, 1-8 septembre 1937, p.27
6.Albert ARMAND, Nouvelle Europe „Etudes historiques des pays restaurés par les traités : Pologne, Tcheco-Slovaquie, Yugoslavie,
Roumanie, Albanie, Letonie, Estonie, Finlande, Lithuanie suivies de la teneur des principaux traites et d’extraits du Traité de Vesailles,
Paris, 1936, p. 56.
7. Prof. dr. Augustin DEAC, Istoria adevârului istoric, vol. II, Moşii şi strâmoşii poporului român, Ed. Tentant, Giurgiu, 2001, s.cap.
-11-

Sfera Eonică
Alte teze privind începutul istoriei românilor, pag. 213/234.
8. Declaraţia făcută în cadrul emisiunii TVR Cluj de către Miceal Ledwith în decembrie 2012.
9. Paul Lazăr Tonciulescu & Eugen Delcea, Secretele Terei – Istoria începe în Carpaţi, Ed. Obiectiv, Craiova 2000, cap. II, Istoria
începe în Carpaţi, p.36.
10. Robert Roesler, Romänische Studien, carte publicată la Viena în 1871, scria la p. 173 că în bătălia de la Lechfeld n-au scăpat vii
decît 30 de luptători unguri.
11. Ibid. 2, pag. 84/85.
12. Zonaras, Ioan – Rezumat de istorii – în Fontes historiae Daco-Romane, vol.III. Ed. Academiei R.S.R, pag. 190-229, ref. Vasile II
Bulgaroctonul.
13. Gabriel Gheorghe, Studii de cultură şi civilizaţie românească II, Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2005, art. ,,Influenţa limbii române
asupra graiurilor maghiare văzută de la Budapesta, p. 84
14. Părinţi şi scriitori bisericeşti vol. 5. Clement Alexandrinul (spre 160 – 211/216) – scrieri – p. 57, După părerea mea, cu toţii şi
brahmanii şi odrisii şi geţii şi egiptenii cunoscând marea binefacere pe care au primit-o de la înţelepţi i-au cinstit ca zei, au rânduit ca
filosofia lor să se înveţe în şcoli şi au studiat cu precizie ideile teologice ale acestora. 72.1 Anacharsis era scit (adică geto-daco-român
n.n.); era socotit printre cei şapte înţelepţi ai lumii antice, (aşa-zise n.n.) greceşti ... Toţi cei şapte înţelepţi erau „barbari”, din afara
Eladei! Alte afirmaţii: Toţi elenii vorbeau LIMBA SCITICĂ şi târziu de tot a ajuns la eleni arta oratorică şi a scrisului! ceea ce
s-ar deduce că aceşti barbari sciţi (geto-daco-români) cunoşteau arta oratorică şi, bine-nţeles scrisul, înaintea grecilor antici! (s.n.)
15. Dr. Nestor VORNICESCU, Aeticus, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, vezi şi cartea Istoria adevărului istoric, vol. II, a Prof.
dr. Augustin Deac, Ed. Tentant Giurgiu-2001, pag. 44/45.
16. Actes du XVIIe Congrès International d’Anthropologie et Archéologie Préhistorique, Bucarest, 1-8 septembre 1937.
17. GETICA, Tom I, 1992, nr.3-4, Ed. Gândirea, cap. O ipoteză nouă: ROMÂNA STRĂVECHE = INDO-EUROPEANA COMUNĂ, pag. 51/52.
18. Guy RACHET, L’univers de l’achéologie, Edition Gérard Co., Verviers, Belgique, 1970 (cf. l’édition roumaine, Bucarest, 1977).
19. Tagliavini, Carlo Originile limbilor neolatine, Bucureşti, ESE, 1977, 593 p.
20. Fustel de Coulanges Histoire des institutions politiques de l’ancienne France, La Gaule romaine. Revue et completée le manuscrit
et d’après les notes de l’auteur par Camille Jullian, Hachette, 1924, 332 pag.
21. Gabriel Gheorghe, Studii de cultură şi civilizaţie româneascăI, Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2001, pag. 33 şi 56.
22. Paul Lazăr Tonciulescu, Impactul Romei asupra Daciei, Editura Miracol, Bucureşti – 1997, pag.3/4

Viviana Milivoievici

Marie-France Ionesco – Portretul scriitorului în secol: Eugène Ionesco
1909-1994
Traducere din franceză de Mona Țepeneag, București, Editura Humanitas, 2003, 159 p.
Dr. Viviana Milivoievici
Volumul de față trebuia să fie la origine un amplu interviu, dar „s-a transformat într-un portret
al scriitorului în secol, cu angajamentele și opțiunile sale, cu prieteniile și mai ales cu scrierile
sale, față în față cu sine însuși și cu propriile interogații” (p. 5) – declară autoarea acestei cărți,
Marie-France Ionesco, fiica regretatului scriitor, în preambul.
Capitolele cărții sunt structurate după modelul întrebărilor puse autoarei de către Gabriela
Adameșteanu. Acestea constituie firul roșu al volumului și sunt relatate puctual astfel: „Un Gorgias de București?”, „Un sofist?”, „Un manierist?”; Originile materne ale lui Eugène Ionesco;
Istorie și politică; Exilul; „Cărțile far”, influențele literare ale lui Eugène Ionesco; Relațiile
lui Eugène Ionesco cu România; Eugène Ionesco la Vichy; Eugène Ionesco, Cioran și Mircea

Eliade.

Capitolele citate mai sus constituie o replică dată textelor acuzatoare apărute atât în Franța, la editura PUF din Paris, 2002, cât și
în România, la editura Apostrof, Cluj-Napoca, 2001: cel al Alexandrei Laignel-Lavastine – Cioran, Eliade, Ionesco: L’oubli du fascime
și cel al Martei Petreu – Ionesco în țara tatălui. Autoarea precizează foarte clar: „răspunsurile mele devin în același timp o apărare și
prezentarea unui om și a unei opere.” (p. 6).
Scriitor afirmat, iniţial, în cultura română şi apoi în cea franceză, Eugène Ionesco s-a născut la 26 noiembrie 1909 în Slatina. Tatăl a fost
român, dar cu studii juridice făcute la Paris, iar mama – de origine franceză. A urmat primele clase şcolare în Franţa, apoi în România,
a urmat cursurile la colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti şi apoi pe cele ale Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti. Luându-şi licenţa
în filologie modernă, în 1932, el a fost, pentru o scurtă perioadă de timp, profesor de limba franceză la liceele „Sf. Sava” şi „Gh. Lazăr”.

Fiind intervievat, Eugène Ionesco descrie una dintre motivaţiile principale care l-au determinat să scrie: „Eu, care sunt sincer,
trebuie să mărturisesc, cu mâna pe conştiinţă, următoarele lucruri: întâi, literatura a fost marea mea pasiune; literaţii, marii mei idoli. Neputinţa de a le semăna mi s-a părut definitivă, implacabilă, în ziua când, fiind elev, în clasa a IV-a de liceu, profesorul Olmazu mi-a spus
că n-am «talent» şi mai ales, cînd dl. Perpessicius (nu-şi aduce aminte) a scris la Poşta redacţiei a «Universului literar» că nu-mi primeşte
poeziile. Dl. Perpessicius, de altfel, mi-a dat titlul cărţii mele, care, cum se ştie, a fost magnetul înjurăturilor anului trecut. Şi anume: 13
inşi trimisesem poezii, 13 inşi cărora, puşi unul lângă altul, dl Perpessicius le-a răspuns, în bloc, cu majuscule: NU. Perseverent cum sunt,
-12-

Sfera Eonică
am continuat să fac poezii şi în clasa a V-a. Am prezentat un sonet dlui Pompiliu Constantinescu care mi-era profesor de română. Dlui
Pompiliu Constantinescu i s-a părut că sonetul meu e rudimentar. De lucrul acesta am căutat să mă răzbun în toate chipurile, afirmând în
decursul fructuoasei mele activităţi că critica d-sale este rudimentară. În clipa în care nu am mai iubit literatura, ci am devenit vanitos,
m-au primit publicaţiile, a vorbit despre mine la Radio dl. Perpessicius însuşi şi m-am înjurat, în scris, ca de la egal la egal, cu fostul meu
profesor, dl. Pompiliu Constantinescu. Dar despre faptul că am scris din vanitate am vorbit pe larg în Nu. Astăzi, dispreţuiesc prea sincer
pe toţi literaţii şi neliteraţii ca să mai pun accentul pe vanitatea literară. Mai scriu însă din deprindere; dintr-un obicei prost; dintr-un viciu
contractat din copilărie. Şi am să mai scriu pentru că, neputând face politică şi nefiind filosof, trebuie să-mi trec timpul cu ceva până la
moarte, ca s-o uit şi ca să nu mă plictisesc de tot.” Astfel, Eugène Ionesco şi-a început activitatea literară dintr-o răzbunare, dar care s-a
dovedit a fi una fecundă. S-ar putea ca influenţa acestor doi oameni să nu-l fi determinat în mod exclusiv să o apuce pe drumul literaturii,
însă totuşi, prima motivare a venit de la ei.

Eugène Ionesco îşi dovedeşte de timpuriu o dublă vocaţie, una de poet şi alta de eseist, critic şi publicist. Debutează la vârsta de
18 ani în „Revista literară” a liceului „Sf. Sava” (nr.1, 1927) cu poezia Copilul şi clopotele.

Adevăratul său debut poetic, din 1928, a avut loc în prima serie a revistei Bilete de papagal, a lui Arghezi; a debutat editorial cu
placheta de versuri Elegii pentru fiinţe mici, în 1931. A urmat volumul critic Nu, din 1934, care a stârnit un viu scandal, prin tonul nonconformist şi polemic al tânărului scriitor. Eugène Ionesco pune în discuţie totul – miturile, modelele şi stilurile literaturii – contestând,
între alţii, pe Arghezi şi pe Ion Barbu. Publică, apoi, o biografie în stil grotesc a lui Victor Hugo.

Între octombrie 1940 şi mai 1942, Eugène Ionesco îşi reluase în România, meseria de profesor de franceză, după care, sosirea
trupelor germane în propria lui ţară îl silise ca, împreună cu soţia sa Rodica, să revină în sudul Franţei. Primul loc de popas a fost Marsilia. Eugène Ionesco trecea pe atunci prin mari dificultăţi financiare. Într-o scrisoare pe care i-o adresa, la 29 septembrie 1942, lui Jean
Baillard, directorul revistei „Cahiers du Sud”, îşi exprima adâncul regret de a fi trebuit să părăsească Marsilia pentru Vichy, unde lucra ca
secretar de presă la Legaţia României, unde incertitudinile financiare îl determinau să accepte mărunte lucrări de traducere pentru Legaţia
română de la Vichy. Erau vremuri grele, pentru procurarea hranei aveai nevoie de multă abilitate şi de numeroase cunoştinţe.

Se stabileşte în Franţa în 1941, îşi caută o nouă identitate, contactul nemijlocit cu valorile și cultura franceze deschizându-i de
acum o nouă zonă de observaţie. Schimbarea intervine foarte repede. În 1950, pe scena de la Teatrul Noctambules din Paris va avea loc
premiera primei piese La cantatrice chauve (Cântăreaţa cheală). În 1970 este ales membru al Academiei Franceze.

A fost, ca om de teatru şi ca om concret, un revoltat continuu împotriva ordinii absurde a lumii, împotriva răului din istorie, a indiferenţei, a „rinocerizării” omului, împotriva oricărei satanizări care transformă, până la urmă, orice puritate într-un lucru urât, mizerabil.
„Uneori am fost tentat să cred că lumea a fost creată de îngerii răi de care vorbeau bogomilii şi catarii”. A fost revoltat mai ales împotriva
morţii, căreia i-a contrapus Binele, rugăciunea, speranţa în existenţa lui Dumnezeu. „Cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău”. Chiar
dacă spaima sa cea mai cumplită a fost că Dumnezeu s-ar putea să nu existe. “Groaza mea este însă mult prea mare pentru a lăsa loc altui
sentiment”.

Cât despre lumea sa spirituală, interioară, la 81 de ani, Eugène Ionesco declara că „Dumnezeu n-a abolit, pentru mine, moartea,
ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului.
N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune:
Doamne, fă-mă să cred în tine”

Spunea că adevărul trebuie spus întotdeauna până la capăt, „cu orice risc şi oricât de dureros ar fi”. Adevărul integral, al omului
în general, dincolo de orice limitări şi mizerii ideologice. Întrebat într-un interviu cine i-a dat putinţa să recunoască acest adevăr, Eugène
Ionesco a răspuns: „Nu ştiu. Poate pentru că sunt român”. De altfel, pentru opera lui Eugène Ionesco, francezii, şi toţi care i-au citit sau
vizionat piesele de teatru, „au devenit într-un fel români” – cum spunea chiar autorul.

Pe data de 28 martie 1994, Eugène Ionesco a trăit poate singura sa certitudine – adevărul absolut: moartea – dar, „ca să ştim totul
trebuie să trecem prin moarte”.

Fondator al teatrului de avangardă din anii 1950, care va impune o nouă estetică dramatică, revoluţionând conceptele tradiţionale,
Eugène Ionesco va trece prin diferite etape în drumul sinuos al desăvârşirii sale artistice.

Chiar în sânul publicului parizian, dramaturgia lui Eugène Ionesco a pătruns cu ezitări, reţineri şi îndoieli. La cea dintâi piesă avangardistă cu care a debutat, Cântăreaţa cheală, publicul, pentru început, nu a fost prezent, iar actorii jucau în faţa unei săli goale, pentru
ei înşişi, sau pentru soţia lui Eugène Ionesco, Rodica.

Teatrul ionescian se grupează în două cicluri: piese scurte, care au ca temă precumpănitoare problema golirii de sens a limbajului
şi a noncomunicării: Cântăreaţa cheală, Lecţia, Scaunele, Victimele datoriei, Amédéé, ele fiind printre cele mai reprezentative pentru
dramaturg şi pentru spiritul avangardei; piesele ample, precum: Jacques sau Supunerea, Noul locatar, Ucigaş fără simbrie, Rinocerii,
Regele moare, Pietonul văzduhului, Setea şi foamea, acestea constituind operele de referinţă din creaţia dramaturgului.

Teatrul absurdului ca tip de creaţie teatrală a apărut ca o direcţie definitorie în literatură, după cel de-al doilea război mondial,
la începutul anilor ’50. Literatura absurdului neagă caracterul raţional, coerent al vieţii, proclamând ilogicul, aberantul, ininteligibilul
existenţial. Absurdul denumeşte incapacitatea omului de a găsi un sens al vieţii, de a pune în acord individul cu societatea şi rigorile
ei. Literatura absurdului încearcă să exprime (nu neapărat să explice) drama omului captiv într-o lume de neînţeles şi fatalmente ostilă
valorilor individuale.

Teoretician al avangardei deceniului şase, Eugène Ionesco se impune ca unul dintre marii creatori ai anti-teatrului şi teatrului absurdului, ca expresie a adversităţii sale împotriva regimurilor totalitare, atât de extremă stângă, cât şi de extremă dreaptă.
Personajele lui Eugène Ionesco sunt vag conturate, cu o identitate incertă şi dezindividualizate. Temele sale predilecte sunt lipsa de
sens a existentei, golul sufletesc, dezarticularea limbajului, incomunicarea, claustrarea, acapararea omului de automatisme şi stereotipii,
sugerându-se imposibilitatea de a ieşi din acest impas. Teatrul absurdului a avut un impact considerabil asupra evoluţiei artei dramatice,
înnoindu-i radical mijloacele de expresie si lărgindu-i universul tematic.

Potrivit criticului Paul Vernois, putem distinge în teatrul lui Eugène Ionesco între personajele-pivot şi personajele mecanisme.

Personajele-pivot ca Amédée sau mai ales ca Bérenger sunt personaje asupra cărora se proiectează toată lumina, care centrează
întreaga piesă. Bérenger, modest funcţionar în Rinocerii, se apără singur, ca ultimul om, împotriva isteriei colective stârnită de rinocerită;
Bérenger, simplu locuitor al unei cetăţi radioase în Tueur sans gages, îşi dă seama că nicio forţă din lume nu-l poate scăpa de la moar
-13-

Sfera Eonică
te; Bérenger, pieton al văzduhului, n-a adus din voiajul său aerian salvarea, ci alte imagini de catastrofe cosmice. Dimpotrivă, Amédée nu
va putea scăpa de toată greutatea trecutului şi de marasmul conjugal decât înălţîndu-se în aer (înălţare evident simbolică).

Celelalte personaje, numite personaje-mecanisme, nu sunt decât nişte simple resorturi ale maşinăriei sociale. Ele se îmbolnăvesc
de rinocerită sau se scufundă în noroiul conformismului abject al vieţii cotidiene mic-burgheze, ca locuitorii oraşului de provincie unde
au năvălit rinoceri.

Eroul ionescian se arată ba un omuleţ mecanic, ba un plăpând animal, deoarece personajele pieselor nu sunt propriu-zis nişte indivizi, ci nişte fantome ale lui „eu” – depersonalizate, în acelaşi timp, unice şi irepetabile.

Omuleţii ionescieni sunt fără credinţă, fără Dumnezeu, altfel spus, lipsiţi de orice căutări în sfera spiritului. Nişte fiinţe trăind
ajunul prăpădului universal. Integritatea lor e aparentă de la început până la sfîrşit, în schimb întreaga iscusinţă a dramaturgului constă în
faptul că aceste aparenţe fac tocmai ceea ce se cheamă teatralitate. Imaginea lor e monstruoasă, în schimb limbajul lor e divin, puterea e
deţinută în totalitate de cuvânt.

Într-o revistă franceză, „Nouvelle Revue Française”, din anul 1958, Eugène Ionesco face următoarea mărturisire referitoare la experienţa teatrului său: „Dacă experiența teatrului constă în amplificarea efectelor, trebuie ca ele sa fie amplificate si mai mult, subliniate,
accentuate la maximum. A împinge teatrul dincolo de această zonă intermediară care nu e nici teatru, nici literatură, înseamnă a-l restitui
propriului său cadru, limitelor sale fireşti. Nu trebuie să ascundem sforile, ci să le facem încă şi mai vizibile, să le punem în evidenţă, să
mergem până la capătul grotescului, al caricaturii, dincolo de ironia plapândă a spiritualelor comedii de salon. Nu comedia de salon, ci
farsa, şarja parodică extremă. Umor, da, însă cu mijloacele burlescului. Un comic dur, fără fineţe, excesiv. În locul comediilor dramatice,
să revenim la intolerabil. Să împingem totul până la paroxism, acolo unde se află izvoarele tragicului. Să facem un teatru al violenţei: violent comic, violent dramatic. Să evităm psihologia sau, mai degrabă, să-i dăm o dimensiune metafizică. Teatrul stă în exagerarea extremă
a sentimentelor, exagerare ce dislocă realul. Totodată, o dislocare, o dezarticulare a limbajului. Dacă, pe de altă parte, actorii de comedie
mă deranjau pentru că mi se păreau prea puţin fireşti, aceasta, probabil, deoarece ei erau sau voiau să fie prea fireşti: renunţând la acest
mod de a fi, îl vor atinge poate pe altă cale. Nu trebuie să le fie teamă că nu sunt fireşti. Pentru a ne smulge din cotidian, din obişnuit, din
lenea mentală care ne ascunde stranietatea realului, trebuie să primim ceva asemănător unei lovituri de măciucă. Fără o nouă puritate a
spiritului, fără o nouă conştientizare, primenită, a realităţii existenţiale, nu există teatru si nici artă; trebuie să realizăm un fel de dislocare
a realului, care să preceadă reintegrarii sale. În acest scop, se poate recurge uneori la un procedeu: jocul împotriva textului. Pe un text
nesăbuit, absurd, se poate grefa o punere în scenă, o interpretare gravă, solemnă, ceremonioasă. Dimpotrivă, pe un text dramatic, pentru a
evita ridicolul lacrimilor uşoare, al sensibilităţii afectate, se poate grefa o interpretare de clovn, se poate sublinia, prin farsă, sensul tragic
al unei piese. Lumina face umbra mai întunecată, umbra întăreşte lumina. În ceea ce mă priveşte, n-am înţeles niciodată diferenţa care
se face între comic si tragic. Fiind o intuiţie a absurdului, comicul mi se pare mai dezesperant decât tragicul. Comicul nu oferă o ieşire.
Spun «dezesperant», dar, în realitate, el este dincolo sau dincoace de disperare ori de speranţă. Pentru unii, tragicul poate să pară, într-un
anumit sens, reconfortant, căci, dacă vrea să exprime neputinţa omului învins, biruit de fatalitate spre exemplu, tragicul recunoaşte, chiar
prin aceasta, realitatea unei fatalitaţi, a unui destin, a legilor ce conduc universul, neinteligibile uneori, dar obiective. Iar această neputinţă
omenească, această inutilitate a eforturilor noastre poate şi ea să pară oarecum comică. Mi-am intitulat comediile «anti-piese», «drame
comice», iar dramele: «pseudo-drame» sau «farse tragice», întrucât, mi se pare, comicul este tragic, iar tragedia omului, derizorie. Pentru
spiritul critic modern, nimic nu poate fi luat cu totul în serios, nimic cu totul în derâdere.” (traducere din franceză de Dorin Ștefănescu).

Teatrul absurdului respinge realismul psihologic şi social, bazat pe iluzia mimetică, aceea de a înfăţişa spectatorilor aparenţa unor
oameni şi a unor situaţii reale, evoluând pe scenă.

Formula teatrală ionesciană este însă, încă de la piesa de debut, atât de şocant înnoitoare, încât ea se impune cu greu, dramaturgul
aflându-se într-un permanent război de hărţuială cu critica ostilă a producţiilor lui. Nonconformismul scriitorului câştigă în cele din urmă
bătălia. Piesele lui sunt primite pe marile scene ale lumii şi sunt jucate constant în principalele teatre franceze. Artistul rebel e socotit
mentor, creator de şcoală dramatică.

Până în 1950 viaţa lui Eugène Ionesco este aceea a unui necunoscut, împărţită între două vocaţii şi două culturi. Poet şi publicist,
scrie în româneşte câteva eseuri, critică literară şi plastică. Revine în 1938 la Paris pentru a-şi pregăti un doctorat; în timpul războiului
lucrează la o editură. „În 1948, înainte de a scrie prima piesă, habar nu aveam că voi deveni autor dramatic. Aveam doar ambiţia de a învăţa englezeşte. A învăţa englezeşte nu duce în mod necesar la arta de a scrie piese de teatru. Dimpotrivă, tocmai pentru că nu mi-a izbutit
proiectul de a învăţa englezeşte, am devenit autor dramatic.” I se reprezintă în 1950 Cântăreaţa cheală. Avea doar 41 de ani şi era cel mai
tânăr autor de pe afişul Teatrului Noctambules din Paris, alături de B. Brecht şi Fr. Kafka. În anul următor publică Lecţia, neîncetând de
atunci să scrie, cu un succes neîntrerupt, evoluând de la absurd către o formă de teatru apropiată de tragedia politică, devenind unul dintre
cei mai mari autori dramatici ai secolului XX.

Prin situaţii şi tipuri, dar mai ales prin replici şi prin numărul de teme obsesive (incomunicabilitatea fiinţelor, bătrâneţea şi eşecul,
prezenţa morţii), Eugène Ionesco e legat de o tradiţie literară românească ce se distinge îndeosebi în opera lui I. L. Caragiale şi în cea
a lui Urmuz. Tendinţa expresiei literare şi a limbajului de a se degrada în clişee şi de a-şi pierde astfel valoarea comunicativă adecvată
confirmă filiaţia caragialiană a lui Eugène Ionesco.

Criticul Ion Pop declara următoarele: „La Eugen Ionescu, starea de spirit avangardistă se manifestă în primul rând în anticonvenţionalismul radical, conducând spre relativizarea extremă a tuturor valorilor, pe fundalul unei grave crize metafizice; sentiment al
inautenticităţii eului, devalorizare a jocului lumii şi a jocului în lume, în perspectiva ultimă, a morţii.” (Avangardismul tânărului Eugen
Ionescu, în „Tribuna”, nr. 5, 1990).

Pe de altă parte, Lucian Raicu afirma: „Ionesco a fost şi este prin scrierile (şi prin acţiunile) sale o conştiinţă centrală a lumii contemporane. Există o atitudine inflexibil ionesciană în problemele lumii contemporane. Există un ionescian fel de a fi.” (Journal en miettes
cu Eugène Ionesco, Ed. Litera, Bucuresti, 1993).

Marie-France Ionesco analizează opera tatălui său din perspectivele diverse ale membrilor tinerei generații din anii 1930. Citează
astfel din textele lui Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, chiar utilizează ample citate din însăși scrierile
lui Eugène Ionesco.

Despre legăturile de prietenie dintre Emil Cioran, Mircea Eliade și Eugène Ionesco, autoarea ține să facă precizările necesare
referitoare la detaliile și analiza realizată de către Alexandra Laignel-Lavastine în lucrarea sa acuzatoare la adresa celor trei: „Scena-14-

Sfera Eonică
riul Alexandrei Laignel-Lavastine este cu atât mai răuvoitor, cu cât este mai puțin conform realității atunci când abordează relațiile dintre
Cioran, Eliade și Eugène Ionesco.

Prietenia lui Eugène Ionesco cu Cioran și Eliade a cunoscut într-adevăr o întrerupere de la mijlocul anilor ‘30 până la sfârșitul
războiului din cauza opțiunilor lor ideologice radical opuse, dar va fi reluată și continuată până la sfârșitul vieții.” (pp. 136-137).

Pe lângă toate aceste importante precizări cu privire la înțelegerea vieții și operei lui Eugène Ionesco, Marie-France Ionesco
include o multitudine de fotografii, xerocopii după diverse scrisori primite sau trimise de către Eugène Ionesco, precum și portrete ale
acestuia realizate de către cunoscuții săi. Toate acestea contribuie în mod desăvârșit la cunoașterea unui important om de cultură, Eugène
Ionesco.

Hector Martinez Sanz
Spania

Mihai y Veronica, la novela en español sobre Eminescu

Se ha publicado el pasado mes de enero la primera novela en español sobre Mihai Eminescu
titulada Mihai y Veronica, escrita por Héctor Martínez Sanz. La publicación coincidió con el
aniversario del nacimiento del poeta romántico
y con el 150º Aniversario de su primera publicación, los versos dedicados al viejo maestro bajo
en el poema La mormântul lui Aron Pumnul/A la
tumba de Aaron Pumnul.
La novela nos cuenta cómo Mihai Eminescu
vive su inmortalidad eterna en el mundo que construyó poéticamente, dominado por una naturaleza edénica de lagunas y bosques. Pero vive apesadumbrado por la falta de su amada Veronica,
cuyo destino ignora. Su tristeza se contagia a su
universo lírico, cuyo orden y pervivencia se ven
amenazados por la pena de su creador. El Anciano Viajero de las Estrellas que guarda el orden
universal le propone su ayuda para encontrar y
rescatar a Veronica del inframundo, donde se encuentra, y así salvaguardar de su fin al universo poético eminesciano.

Partimos de una situación real dada: por un lado, que Mihai Eminescu es laureado
hoy como poeta y alma de todo un pueblo («Hay quien no entiende que en los versos de
Mihai Eminescu se encuentra el latido siempre constante de todo un país», ha afirmado
el novelista); por otro lado, que Veronica Micle, su amada y también poeta, se suicidó.
El suicidio se emplea como trasfondo trágico que aporta ese tono sombrío propio de la
novela gótica, estilo hoy recuperado en los estudios literarios, que va a dominar toda la
obra.

En la novela Mihai y Veronica revisitaremos un tema tan clásico y tan romántico
como es el amor, y más aún el par amor-muerte, atravesando el infierno que planteó Dante en el s.XIV. Podríamos resumirlo en el conocido soneto de Quevedo Amor constante, más allá de la muerte y que acaba con aquel verso: «polvo serán, más polvo enamorado». Mencionar a Quevedo y a este soneto en concreto no es casualidad, pues es precisamente ese verso el que emplea Héctor Martínez Sanz para
definirnos discretamente el tema de la novela: «Pero tierra y polvo enamorados, como siempre son la tierra y el polvo de los poetas que,
en su último fulgor de estrella, no pueden evitar llamar al amor». Esta sencilla línea anuncia todo lo que va a ser la novela en cuestión:
un amor más allá de la muerte.

Pero aún el tema del amor va a dar más de sí al asumir otro rasgo, teniendo en cuenta que estamos en el mundo de la creación y el
arte. Página tras página, los planos real, sobrenatural y onírico se barajan y alternan en un texto donde el amor es recreado e interpretado
al modo del mito de Pigmalión: Mihai, enamorado de Ella (la amada de sus versos), exige que se encarne y reviva en Veronica. No sólo
Pigmalión, sino otros muchos episodios de la mitología son recreados y reinterpretados, algo que el autor ya ha puesto de manifiesto en
otras obras suyas como en el relato La hilandera (contenido en Humanografía. Relatos desde el lienzo, Ediuns 2014), la novela corta
Harass: The God’s Job (contenida en el volumen Maranatha, 2011) y, sobre todo, en la novela más reciente, Ixión (2015). Este es un
elemento que aproxima tanto al autor y como a la novela Mihai y Veronica a las fuentes de autores como Borges y Cortázar, a la hora de
redimensionar el mito y los relatos clásicos.

Héctor Martínez ha escrito una historia pulsando bien las cuerdas del lirismo poético. No ha olvidado que se ensalza la figura de un
poeta, que la novela es la alegoría de su vida y su obra; y debido a esto los lectores estamos ante una construcción retórica perfectamente
diseñada para este fin, con lenguaje cuidado y elevado, rico en metáforas («la Tierra, como una increíble flor azul en medio de aquel jardín
galáctico, plena de vida y exuberancia»; « Aquel hombre que dormía el sueño eterno de los muertos sobre la cama de madera»; «Dos
seres de extraordinaria belleza cubiertos por el manto lúgubre de la región de los muertos») y sinestesias («El olor de la descomposición,
de la carne abrasada, de la sangre seca, trepaba por el oscuro despeñadero que despedía los efluvios inmundos y putrefactos propios de la
inconcebible ciénaga de la muerte»), entre otros recursos. Hay fragmentos líricamente contundentes sobre el sentir del poeta romántico
cuya expresión busca una sensibilidad inteligente contra la pura sensiblería de la novela rosa, como leemos, por ejemplo, al comienzo de
la novela: «Las mismas estrellas sobre las que dibujaba sus versos hacía tiempo, mucho tiempo, que se apagaron. Sólo quedaba un débil
fulgor momentáneo que ya era pasado lejano. Mihai conocía bien este secreto de los astros y por ello se abandonaba todas las noch
-15-

Sfera Eonică
es, acunado por las aguas del lago, y posaba su mirada en aquel frágil centelleo mientras se preguntaba si no sería él otro resplandor
tardío, muerto ya, como pura ilusión del tiempo».

Se trata, pues, de un texto elaborado, parte de cuyo making of se encuentra en una sección de Apéndices incluida en la novela,
donde se nos ilustra a los legos acerca de los poemas y textos de Eminescu usados para dar voz al poeta y dibujar los escenarios en que se
encuentra, sobre los amigos que lo acompañan, y, fundamentalmente, sobre los acontecimientos de su vida. Todo ello aparece detallado,
hasta el punto de, no sólo apuntar el título del poema, sino también los versos empleados en su lengua original. Al finalizar la lectura, sin
darnos cuenta, hemos leído la novela y la mayor parte de los poemas más conocidos de Eminescu (entre otros citemos: “Luceafarul”,
“Mortua est”, “Şi dacă”, “De cîte ori, iubito…”, ”Melancolie”, “Criticilor mei”, “Revedere”, “Povestea magului călător în stele”,
“Călin”, “Mortua est!”, “Strigoii”, “Scrisoarea I”, “Atât de fragedă”, “Înger şi demon, “Oda (in metru antic)”, “Rugăciunea unui
dac” o “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”.) y también de Veronica Micle (“Raze de lună”), y haber asistido a una pequeña lectura de
literatura desde la Grecia antigua hasta nuestros días, con reseñables paradas en Dante, Cervantes, Shakespeare, Rabelais, Hölderlin,
Espronceda, Darío o Rimabud.

Pero no solamente Mihai Eminescu es el protagonista de la novela. Héctor Martínez Sanz delinea una claro homenaje a la tierra natal del poeta a lo largo de las páginas del libro: la laguna y el bosque de la casa de la infancia en Ipotesti; durante el paseo cósmico inicial
de Mihai, se sobrevuela Rumanía mientras se menciona el delta del Danubio, Constanza, los Cárpatos, Alba Iulia o Targu Jiu; se visita a
la tumba de Veronica, situada en el Monasterio de Varatec; el palacio de Plutón es el Castillo Corvin de Hunedoara; aparecen el cetro y la
espada como símbolos de Plutón y son los elementos del escudo nacional; los amaneceres y atardeceres de la novela se aprovechan para
pintar la bandera de Rumanía, con el azul del cielo, el amarillo del sol al ponerse o al salir y el rojo del horizonte.

La novela Mihai y Veronica es un verdadero alegato por la literatura, y sobre todo, por la poesía, en los tiempos que corren; un
alegato para el que Héctor Martínez Sanz ha elegido a Mihai Eminescu como portavoz para el resto del mundo.

NOTA BIOGRÁFICA

Héctor Martínez Sanz (Madrid, España, 1979) es poeta, novelista y ensayista. Se licenció en Filosofía por la Universidad Complutense de Madrid y fue diplomado en Literatura española del s. XX por la Sociedad Cervantina de Madrid. Ejerce como profesor titular
de Filosofía, Lengua y Literatura en Madrid (España).

Entre sus obras más recientes tenemos las novelas Misión 109 (2013), El Clan de la Hormiga (2015) Ixión (2015) y Mihai y Veronica (2016); los ensayos Lectura de Tagore (2015) y Las Sombras de Cervantes (IV, Centenario, 2016); y los poemarios Antología Poética
(2014) y Nocturnal (2016).

Ha sido galardonado con el Premio ICR’10 por su ensayo Pentágono; el Premio Eminescu visto por los españoles 2010 dotado con
6000€ por la novela Mihai y Veronica, el Premio Celebridad en la Gala de las Celebridades España-2010. También ha sido reconocido
con el Premio MAC a la Divulgación Cultural consecutivamente en 2010, 2011 y 2012.

Cornelia Păun Heinzel
Germania

Cartea “El cartero nunca más llama dos veces” o “Sueños ... sueños ... sueños” / “Poştaşul nu mai
sună de două ori” sau “Visuri… visuri… visuri…” a scriitoarei Dr. Cornelia Păun Heinzel apreciată
în revistele de literatură spaniole de prestigiu din Spania şi ţările Americii Latine, reviste din U.S.A,
Canada, Germania, Australia de personalităţi reprezentative
Volumul bilingv româno-spaniol de proză scurtă cu titlul “El cartero nunca más llama dos veces” 
sau
„Sueños...sueños...sueños...” al scriitoarei
Dr. Cornelia Păun Heinzel - „Escritora Cornelia
Păun, poeta de fama y prestigio internacional„
cum este considerată de personalităţi reprezentative spaniole şi din America Latină, în revistele de
literatură de prestigiu din aceste ţări - a fost publicat recent, fiind prezentat în publicaţiile de elită
din literatura spaniolă, de către scriitori spanioli care sunt în acelaşi timp şi directori ai acestor
publicaţii, preşedinţi ai Asociaţiei Scriitorilor sau
şefi ai presei din ţări ale Americii Latine.
Cartea are prologul realizat de faimosul scriitor şi editor spaniol Juan Antonio Pellicer
Nicolás, preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Murcia 2011-2012 şi membru al Asociaţiei Scriitorilor din Spania şi de poetul şi editorul spaniol Fernando Sabido Sánchez
iar postfaţa de scriitorul şi redactorul din Suedia, Emanuel Stoica, de romancierul Dan
Costinaş şi conţine treisprezece povestiri. Ilustraţiile au fost efectuate de Maria Serena
Diaconescu şi Maria Dima. Traducerile de înaltă clasă sunt realizate de Juan Antonio
Pellicer Nicolás şi Jero Crespi, de doamna Diplomat Luminiţa Penciu, de la Ambasadă
Dan Costinaş şi Mihaela Băzăvan, de renumitul regizor, scriitor, dramaturg, actorul de
teatru, film şi televiziune spaniol Alfredo Cernuda.
Aprecieri şi comentarii ale povestirilor scriitoarei Cornelia Păun au făcut: Dr. Joel F.
Reyes Perey, poet şi medic, Mexic, scriitoarele Maria Sanchez Fernández şi Marin Lu-16-

Sfera Eonică
isa M. Chavez -care este  şi jurnalistă- editorul, poetul, fizician José Antonio Hervás, Spania, Giovanny Riquelme, poet şi inginer,
Chile,AT editor, director revistă USA, poetul Mihai Horga etc.
Scriitoarea Dr. Cornelia Păun Heinzel a publicat fiind colaboratoare în reviste de literatură spaniole din Spania şi din America Latină Columbia, Chile, El Salvador, Venezuela, Mexic, franceze din Franţa şi Malaezia, din U.S.A, Canada, Germania, Irlanda, Australia, Noua
Zeelandă, India, Islanda, Italia, Estonia şi România.
PROLOG
Juan A. Pellicer Nicolás, poeta, escritora, editor,
Presidente de la Asociación de Escritores de Murcia. (AERMU) 2011-2012

Miembro de la Asociación Colegial de Escritores de España (A.C.E):
Las propuestas narrativas de la autora tienen una característica común cual es la de dar una visión concisa, profunda e intensa
de la realidad. Una realidad que la autora describe de manera elegante y pormenorizada, sumiendo al lector en el imaginario
necesario para comprender de manera “casi real” la acción o trama de sus textos.
Otra de las características que se desprende de su lectura es el grado de conocimiento que se deduce tiene sobre aquello que pretende
trasmitir, ello juega en beneficio del lector ya que en ningún momento este se siente perdido en mitad de textos, antes al contrario, la
autora “atrapa” al lector desde la primera línea de relato, lo cual es muy de agradecer logrando de manera sencilla, lo cuál no es nada
fácil, captar la atención del lector.
En las propuestas leídas: “El shock”, “Universidad-Cuerpo Y”, “Entre dos mundos” y “El amor de Cernauti”, sigue la estructura
clásica del relato/cuento: “trama, nudo y desenlace”, logrando contextualizar y recrear escenas verosímiles cargadas de coherencia, sabiendo hacer a modo de sutíl prólogo en uno de ellos, un guiño a los clásicos (V. Hugo y Dante, en sus infiernos terrenales) “las dudas
ante la inminente compra de una vivienda”, “los miedos (externos e internos) a los que se tiene que ir enfrentado el hombre”, etc. Es por
ello que la propuesta narrativa va logrando acaparar la atención del lector quien, ávido de conocer más, va – de alguna manera- formando
parte del relato en tanto en cuanto va re-conociendo a sus personajes, o mejor aún, va viendo en ellos una prolongación de si mismo.
Otras características de la obra de Paún que la hacen especialmente atractiva son: la intensidad de sus textos, ricos en matices
y figuras metafóricas: “… mi mirada busca con avidez ansiosa este abismo del paraíso de las intersecciones entre las delicadas arcadas elípticas, con las maravillosas vías parabólicas, de las frágiles columnas hiperbólicas sobre las cuales dominan, de un lugar a
otro, esferas perfectas… “(extraído del relato El Shock) y la tensión, antes citada, capaz de lograr el interés del lector consiguiendo
casi aislarlo de su micro mundo.
El éxito, entendiendo por tal la aceptación y valoración positiva del lector, de todo relato -como de alguna manera viene a decir Cortázaradica en que debe ser antes vivido, sentido e interiorizado por el propio autor. Es él quién hace o debe hacer o convertir las cosas ordinarias en aventuras extraordinarias capaces de abstraer la atención de los lectores. Ahí radica la notoriedad y el atractivo literario de estas
propuestas.
“ El Shock“ : La autora sumerge al lector en el siempre farragoso mundo que supone la adquisición de una vivienda. Con una trama
sencilla, la autora va desgranando los entresijos de la operación.
Desde el inicio de la narración la autora contextualiza la escena sabiamente y para ello no duda en recurrir a los grandes del género: V.
Hugo y Dante, citando los mundos a los que el hombre, sin conocer, se va enfrentando a la vez que convirtiendo en presa y victima de
todos ellos.
En  “El Shock“ la autora sabe “dibujar” los infiernos terrenales de los que el hombre no puede escapar. Los infiernos terrenales que nos
atrapan física y emocionalmente.
En definitiva, un magnifico relato, con el suspense propio de la escena que de manera brillante califica la autora como “color gris” en su
propia trama.
“Universidad-Cuerpo Y“ : La autora narra la trágica vivencia de Camelia en su primera experiencia de una excursión a la montaña
acompañada de unos amigos.
La protagonista, lejos de “ampararse” en el miedo, propio por otra parte dada la inexperiencia, busca razones para hacer de la dureza de
la prueba algo realmente positivo.
Queda patente el amor y la sensibilidad del trato hacía su madre y la fortaleza de sus ideas frente a la “seguramente apetecible” proposición del médico la noche anterior al accidente.
“Entre dos mundos“ : En este relato, la protagonista vive los momentos entrelazando “realidades”. Camelia tiene una vida interior
grande y rica en experiencias y conocimientos de la que se siente orgullosa; pero esa misma fuerza moral e intelectual también tiene su
lado negativo, por ejemplo el llevado al plano de la amistad con otras chicas. Su experiencia le había demostrado la envidia que generaba, lo que felizmente para nuestra protagonista deja de ser así cuando conoció a Joana descubriendo que la palabra envidia se había
cambiando por la de admiración.
Camelia entra en la “revolución” sumida en el pensamiento y la confirmación que todas las personas inteligentes que conocía, también
lo eran buenas y generosas.
“El amor de Cernauti“ : Una bellísima historia de amor la de Elisa y Nicolás, donde el lector disfrutará con la maravillosa aptitud
y actitud descriptiva de la autora.
A destacar el realismo narrativo con que la autora va relatando las vivencias de las personas.
Sus protagonistas, dos mundos amantes de la cultura y la belleza que quedan unidos definitivamente para siempre quizá por el lenguaje
misterioso que supieron “inventar” para si; ese lenguaje del silencio que unió sus almas y sus corazones.
Fernando Sabido Sánchez – Poeta, Editor de diversas antologías poéticas, Pintor, España: Ante nuestros ojos el libro de relatos
de Cornelia Paun, un mosaico de impactantes narraciones de fuerte tensión y angustia. Consigue que el lector viva las situaciones, como
si en realidad fuera protagonista, son relatos crudos en los que comprobamos que es imposible romper con nuestro destino.
La voz de Cornelia construye pasado y presente de un entorno que le es familiar, los difíciles años del siglo pasado que desembocan sin
ausencia de continuidad, en la terrible crisis política y económica actual, vividos por personajes que sobreviven con dificultad, en un
-17-

Sfera Eonică
ambiente no exento de esperanza, sin la cual, sería imposible construir un futuro.
“EL SHOCK“, nos sumerge en un tema de gran actualidad que podría suceder en cualquier país del Centro o Sur de Europa, donde la
crisis ha golpeado brutalmente a las capas más vulnerables de la población, los bancos han expulsado de sus viviendas a miles de ciudadanos y conseguir una vivienda digna, es poco menos que imposible, lo que conlleva la aparición de mafias carente de sentimientos
que se aprovechan de los desfavorecidos, hasta las últimas consecuencias.
“El Shock“ es un gran trabajo literario, mantiene el clímax a lo largo de todo el texto y los personajes se ven obligados a luchar
por una causa, aún a sabiendas del peligro que supone para sus propias vidas.
“Amor de Cernăuţi”, relato que mezcla dos grandes dramas de la humanidad, con el amor. La emigración obligada para muchos ciudadanos golpeados por la crisis de sus países, los lleva a empezar una nueva vida lejos de su entorno familiar y social en circunstancias
difíciles, y una vez se adaptan a la nueva situación, en este caso a través del amor y una nueva familia, aparece un nuevo drama, la guerra,
terrible siempre por sus consecuencias, el amor que se cruza con la muerte y el dolor, situaciones descritas con una gran técnica literaria
por la autora.
En definitiva, un libro de relatos en los que la autora, lejos de caer en la redención, ni en la condena moralista de sus personajes, elabora
relatos bien escritos de trama interesante y personajes creíbles.

Comentarios a los textos de Cornelia Păun Heinzel
Dr. Joel F. Reyes Perez, poeta y médico, Mexico : He leído con interés su obra de relatos que usted amablemente me envió. Es un interesante conjunto de relatos de agradable narrativa ,y que muestra un desarrollo que mantiene el interés en la lectura, logra expresar
mensajes claros y se dirige con sencillez a un lector. Cuenta con un estilo expositivo ágil y que bien permite entender los significados del
núcleo del tema. Me permito felicitarle por su obra, y le quedo agradecido por permitirme manifestarle mis consideraciones. “
“Interesante y especial es su escrito, con reflexiones y conceptos profundos expresados claramente en suaves y cuidados versos. Un gusto
es seguir sus publicaciones “
Marín Luisa M. Chaves con seudónimo Alfmega Marín:
Reseña del relatos de Dr.Cornelia Paun
Reseña de “El Shock” De Dr. Cornelia Paun
Desde el principio este relato trata de introducir al lector, y lo consigue magistralmente, en un ambiente de gris frialdad y decadencia…
Un Bucarest devastado por el tiempo y los conflictos marca el escenario y los actos de este magnífico relato.
La autora consigue envolver al lector en la fría historia de una pareja enamorada, atrapada por el sistema y la corrupción, y construye
una magnífica historia de intriga, corrupción y terror.
A lo largo de esta obra, se pueden palpar las pronunciadas facultades de Paun para poetizar la prosa, envolviendo esta compleja trama en
visiones que nos transportan a su mundo de belleza impalpable.
“El Shock” es un estupendo y peculiar relato que toma fuerza a partir de la segunda mitad y que no dejará a nadie indiferente.

Reseña de La “Rueda del Destino” de D. Cornelia Paun.
Estremecedor relato teñido del interesante y etéreo estilo de Dr. Cornelia Paun.
Desde las primeras líneas de este relato podremos disfrutar de otro de los temas y escenarios característicos de esta escritora, nuevamente
preñado de misterio en un ambiente de engañosa cotidianeidad.
En “La Rueda del Destino” podemos disfrutar desentrañando poco a poco el misterio que encierra la obsesión enfermiza del principal
protagonista, el director de escuela, Radu, así como de un velado aleccionamiento crítico sobre la mediocridad y corrupción de la sociedad actual.
Otra muy recomendable lectura de Cornelia Paun.

Reseña de “Universidad-Cuerpo Y”
En este apasionante relato Dr. Cornelia Paun, nos invita a zambullirnos sin miedo en una verdadera cascada de sensaciones de la mano
de la hermosa Camelia, mujer inteligente, bondadosa y trabajadora y que a pesar de ello, parece encontrarse constantemente en peligro
de despeñar su vida, metafórica y físicamente sobre los puntiagudos laberintos a los que debe enfrentarse.
Camelia, mujer frágil físicamente y fuerte intelectual y moralmente, nos presenta dudas acerca de la conveniencia de la perfección y si
esta resulta ventajosa o al contrario un escollo que salvar.

Reseña de “El laberinto de los enigmas”
En este apasionante relato, Dr. Cornelia Paun de nuevo nos sumerge en un mundo su frío y distante, plagado de personajes esquivos que
conforman una espesa tela de araña que parece resquebrajarse a cada instante. Los protagonistas parecen ser el epicentro de una multitud
de macabros sucesos que poco a poco y con un efecto casi claustrofóbico, estrechan su enigmática influencia sobre ellos… En este trabajo, la Sra. Paun vuelve a perseguir con éxito convulsionar el ánimo de un lector cautivado.
La acción vuelve a describir una sociedad de clases definidas y costumbres rígidas convulsionada por su mundo de misterios y pasiones…
Giovanny Riquelme poeta y ingeniero civil, Chile : „en los relatos se aprecia el módulo de exposición de la realidad que se presenta
en ellos, marcados por los desenlaces que nos hacen pensar en la vida y como los hechos ocurren sin saber los destinos de cada uno„ 
Maria Sanchez Fernández, escritora, España  :   „Amor de Cernauti” es un cuento de tantos que se han escrito basados en la segunda guerra mundial y sus repercusiones en la vida de las familias. El tema es bonito y un tanto inocente y “dulz
ón”...

Mihai Horga, poeta - en Revista “Único”: “ L’autora de estes cuentos pavorosos - El Shock- trata y consigue mantener vivo
nuestro interes, mostrando un verdadero talento, dosificando el misterio poco a poco hasta el final inefable, injusto.
“El amor de Cernauti” es “ una dolorosa odisea , escrita con mucha vocacion- es decir, talento ... Lei sin interrupcion.L’ autora ofrece a
sus lectores, una lectura ingenua, objetiva, fresca ...
José Antonio Hervás, poeta, editor España: „Escritora Cornelia Paun , poeta de fama y prestigio internacional nos dedica esta selección de textos de su obra literaria.” 
„El Shock es un relato que se lee desde el principio con una verdadera atención subyugado por las descripciones arquitectonicamente
decadentes de Bucarest para terminar en un episodio desgarrador. Del otro relato, “Amor de Cernuati” , es sencillamente fascinante
-18-

Sfera Eonică
como describe el ambiente de esa ciudad.
José Antonio Hervás, poeta, profesor, editor España: “Esta biografía corresponde a la escritora Cornelia Păun, poeta de fama y
prestigio internacional que nos dedica esta selección de textos de su obra literaria“ en REVISTA DE LITERATURA rELATOS,
POEMAS, NOVELAS -  ESPAÑA
Dr. Cornelia Păun con el seudónimo de Cornelia Heinzel - nombre de su abuela materna - es una escritora rumana, poeta, profesora y Doctora en Robótica industrial.
Actividad literaria: Dr. Cornelia Păun debutó como escritora en “ASYMETRIA”, en Paris, Francia, una revista de crítica y de
creación. Y como poeta, en “AGERO STUTTGART” en Alemania, una revista de la información cultural, y en la Agencia de
Prensa “Ases de Rumania” en Nürenberg. Es miembro del “POETAS DEL MUNDO” y del “CLUB de la Prensa Transatlántico”,
edita  “ANTHOLOGIEMULTILINGUA”.
Păun Cornelia ha publicado como colaboratora en los Estados Unidos : revista “CLIPA”, “GÂNDACUL DE COLORADO”,
“LUMEA ROMANEASCA” Michigan, “Family Friend Poems”, en la revista “THE ALTERNATIVE” de Estados Unidos y
Canadá, en Canadá “OBSERVATORUL” TORONTO, en revista Canadiense “ATHENEUM”, en la revista internacional “StarPress” rumano-Canadiense-Americana, REVISTA “RADIOMETAFORA” MONTREAL, en Nueva Zelanda: “Páginas Rumanas
en Nueva Zelanda”, en Malasia: en la revista “PANTUN SAYANG”, en Irlanda en la revista “ONYX” Dublín, en Francia, en las
siguientes revistas: “LE CAPITAL DES MOTS”, revista literaria de poesía contemporánea, France, REVUE FRANCOPHONE
PANTOUNS - “LETTRES DE MALAISIE”, “L’AUTOBUS’”, France, WIKIPOEMES-France, “Poesía contemporánea”, “La
antología de poemas de amor francófonos”, POEMHUNTER TREASURE ISLANDE, en revista NEWS4DIASPORA y en “Las
armonías de las culturas” revista de la creación y la actitud cultural, “REVISTA “SINGUR” – “UNIQUE”, Revista de cultura,
civilización y actitud moral, “MELIDONIUM”, revista de cultura, arte, tradición, fe, historia, educación, “SLOVA CRESTINA”,
revista de cultura “OMNISCOP” , revista de cultura universala “EL REINO DE LA PALABRA”, revista de cultura universala
“LA ESFERA EONICA”, REVISTA “CUADERMOS SILVANES”, “MAGAZIN SALAJAN”, ZALAU TV, PORTAL “CARTE ŞI
ARTE”, REVISTA “HATEGWORLD”, “EL LOBO DACIO” , REVISTA INTERNACIONAL “CONFLUENTE LITERARE”,
AUSTRALIA, revista “PROLITERA” y “LES TRIBULACIONES D’ERIC DUBOIS”, France, en Estonia “E-stories” Talinn,
en España, en REVISTA DIGITAL “LETRAS DE PARNASO”, en “ESTEPONAVIVA” Narrativa-Poesía, COSTA DEL SOL,
EN REVISTA DE RELATOS POEMAS Y NOVELAS “REPOELAS”, en “MATEMATICAS Y POESIA”, Poesía Extranjera en
Español España, en REVISTA INTERNACIONAL DE CRITERIO ACTUAL “RED Y ACCION” COLOMBIA, “POETAS DEL
MUNDO” CHILE, “PALABRAS MÁS” BOLIVIA, “ODISEU EN EL EREBO” – POEMAS, ENSAYOS, TEATRO, RESENAS,
CRITICA LITERARIA EL SALVADOR, “LABERINTO DE TOROGOZ” – TIERRA DE CUSCATLÁN, “DIVAN DEL ESCRIBA”, “VATE A LA ANTIGUA, “EL CINESCOPIO”, “LE CHASSEUR ABSTRAIT”, “LABERINTO DE LLUVIA”, STARMEDIA AMERICA LATINA, “MUNDO LITERARIA“, “POEMATRIX”, WIKIESPANA, “POEMAS DEL ALMA”, “LATINO
POEMAS’, SOYPOETA, METAPOESIA, “Poesia en català”, “PANFLETO NEGRO” Revista literaria con textos, fotos, críticas
de cine, música y libros, VENEZUELA, “POESIA RED FEDERAL del Ministerio de educación” ARGENTINA, revista “TellusFolio”,“Bottega letteraria” Italia, “POESIA NUOVA”, “SCRIVERE”, ITALIA.
Păun Cornelia está presente en los famosa enciclopedia de los mejores-poemas de los poetas del mundo USA, “ANTOLOGIA
MUNDIAL DE POESIA” “ARTE POETICA”, “ANTHOLOGIE POEMES D’AMOUR francófonos” FRANCE, “POETAS SIGLO XXI” - “ANTOLOGIA DE POESIA MUNDIAL”, “ANTOLOGIA DE POESIA ESPANOLA”, “Antología de la poesía
rumana contemporánea” MERIDIAN Letras UNIVERSALE, EPOSS “Antología de prosa cortas rumanas contemporáneas del
Mundo”, “ANTOLOGIA DEL ESCRITORES DEL MUNDO”.
Los poemas en rumano de Dr. Cornelia Paun fueron traduccido y publicado en francés, alemán, inglés, italiano, japonés, ruso,
Árabe, portugués, neerlandés, sueco, holandesa, griego, catalán, persiana, turco, polaco, letón, checo, húngaro, serbio, búlgaro,
albanesa, esloveno, azerbaiyano, georgiano, aromanian etc. Ha traducido poemas de poetas franceses contemporáneos. Fue
redactora de un diario rumano. Ha traducido al rumano en francés, espanol, portugués de la obra de más de noventa autores
clásicos y contemporáneos, poetas y narradores
LIBROS DE LITERATURA PUBLICADOS:  1, „El cartero nunca más llama dos veces” O „Sueños...sueños...sueños...”- en
rumano y espanol 2. En curso de publicar „EL LABERINTO DE LAS DESTINOS”.
Păun Cornelia es una profesora con el título de doctor en Robótica industrial (Ph.D) obtenido en 1998 en la Universidad Politécnica de Bucarest con Matrícula de honor. Tiene una maestría en gestión y evaluación de la educación, Facultad de Psicología y
Ciencias de la Educación, Universidad de Bucarest, obtuvo en 2002, una maestría en Filología, Facultad de letras en la Universidad de Bucarest y es licenciada en Letras de la Universidad Brasov. Su obra científica es rica y variada, contando con seis libros
como autor y más de 200 artículos publicados en revistas de especialidad en Rumania y en el extranjero.
A.T. scriitor, editor, director revistă USA - Colaborarea poetei şi scriitoarei Dr. Păun Cornelia, la publicaţia noastră a fost primită cu
mult entuziasm de cititorii şi colaboratorii revistei.
Încă de la primul eseu intitulat „Şocul”, redactorul titular a rubricii „Însemnări” a afirmat că este vorba de „un real talent”.

Subiectul este condus cu o artă deosebită, descrierile sunt simple, dar pline de expresivitate, urmare a unei observaţii atente, care
susţine decorul general cu amănunte de înalt rafinament.
Personajele sunt vii, pline de afectivitate, care chiar în împrejurări triste, dure, nu folosesc ameninţarea sau tăişul ascuns al răzbunării;
lăsă pe cititor să tragă singur concluzia, ca o lecţie pentru viaţă.

Poezia ei, cu subiecte ancorate în realităţile cotidiene, în vise, speranţe sau dezamăgiri, trăieşte prin valoarea artistică şi prin mesajul transmis. Poeta cucereşte pe cititor prin mesajul transmis; versurile sunt expresia unei măreţii a mărturisirii.

Opera ei izvorăşte dintr-o simbioză, o îmbinare armonioasă a preocupărilor sale: ştiinţele exacte cu cele umaniste. ”
POSTFAȚĂ
Dan Costinaş, romancier și traducător, noiembrie 2014“Pentru un scurt moment, poţi fi un mare rege, / ... / Într-o singură clipă, poţi
să pierzi / Totul, puţin sau nimic...” Aceste versuri din finalul poemului “Timp”, semnat de autoarea volumului de faţă, mi-au venit în
minte imediat după ce am terminat de citit povestirile.
-19-

Sfera Eonică
Cornelia Păun Heinzel, la gentilissima dottoressa, remarcabilă reprezentantă a generaţiei de scriitori-kamikaze ‒ cum altfel aş putea să-i
numesc pe cei care mai scriu poezie ori proză într-un an 2014 sfâşiat la propriu de o criză mondială fără precedent şi, culmea, apoi o
publică nonşalant ? Să fie doar o dovadă de clasică temeritate sinucigaşă, de sacrificare a luptătorului într-o acţiune surprinzătoare de atac
?! Sau vorbim despre un autor-kamikaze ~ vântul divin care aduce o adiere de elegantă normalitate într-o lume tot mai sumbră, egoistă şi
grăbită !?
Agreabilă povestitoare, doamna Păun Heinzel se aventurează într-un tip de literatură foarte alunecos, proza scurtă fiind un exerciţiu
complicat de libertate imaterială, în condiţiile în care libertatea este ea însăşi un concept complex şi extrem de încâlcit. Se aventurează,
dar ştie să-şi dozeze aceste sentimente
într-un mod firesc şi natural, operând concomitent atât cu instrumentele specifice poetului,
cât şi cu cele ale prozatorului.
Aquellos que no recuerdan el pasado, están condenados a repetirlo. (Cei care nu-şi amintesc trecutul sunt condamnaţi să îl repete.)
- scria, în “ Viaţa raţiunii”, la început de secol XX, filosoful şi omul de litere american de origine spaniolă Jorge Santayana y Borrás, cu
mai bine de un deceniu înainte de izbucnirea crizei care a condus la declanşarea Războiului Naţiunilor şi ulterior la ascendenţa regimurilor politice degenerate, bazate pe fascism, nazism ori bolşevism timpuriu.
Cei care nu-şi amintesc trecutul sunt cei care nu-şi amintesc istoria şi erorile ei. Numeroase, dar şi extrem de grave erori: amprentele
lăsate de un sistem politic bolnav asupra societăţii, anii în care, siliţi la tot felul de privaţiuni materiale, oamenii începuseră să nu îşi mai
găsească compensaţia nici măcar în plăceri de ordinul spiritului. Riscul de a cădea într-un somn al raţiunii, acela care naşte monştri, era
real şi plutea ameninţător în ultimii ani de dictatură. Va fi nevoie, probabil, de alţi o sută de ani pentru cicatrizarea rănilor produse în acea
jumătate de veac de totalitarism, iar sângele otrăvit de regrete tardive pentru răul făcut va continua să picure încă multă vreme după aceea.
Nu trebuie să uităm, sub nicio formă, de barbaria unui sistem care, sprijinit de un puternic aparat represiv, a guvernat prin genocid împotriva unor clase sociale, promovând o ideologie atee şi fluturând modelul utopic al unei societăţi egalitare. Crime sângeroase, înfăptuite
pe pământ românesc în plin secol XX, în numele unei uri fără temei şi fără raţiune.
Doamna Păun Heinzel nu ne lasă să uităm ororile şi frica trăite; iertăm, dar nu uităm - pare a fi mesajul şoptit printre rânduri generaţiei
foarte tinere. Luaţi aminte şi nu mai permiteţi o tragedie similară!
Când spui Cernăuţi, când spui Bucovina, n-ai cum să nu te gândeşti la Gala Galaction, la Ciprian Porumbescu, la Sextil Pușcariu şi, nu
în ultimul rând, la Eminescu, elevul cărturarului Aron Pumnul la gimnaziul german din Cernăuți; mai curg şi astăzi, după aproape 150 de
ani, “Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu”
În cânturi răsunânde, suspine-armonioase, / Colo, în Eliseu!...
Broşura conţine ofranda a şapte “învăţăcei gimnalişti” şi include poezia La mormântul lui Aron Pumnul, semnată: M. Eminoviciu, privatist.
Precum Câmpiile Elizee odinioară, Cernăuţiul este un tărâm paradisiac, de la capătul lumii, în care se odihnesc, după moarte, suflete
eroilor şi ale tuturor oamenilor virtuoşi. ”
Criticul ar trebui să descrie, nu să prescrie, spunea odată Eugène Ionesco (am ales, aici şi acum, ortografia franceză, aşa cum a fost el
înregistrat in anul 2009, post-mortem, ca membru al Academiei Române).
„ Haremul„ – povestire, cu naraţiune condusă şi dozată cu multă dibăcie; flashback-uri, insinuări, fraze sau gânduri neterminate – foarte
inspirat plasate în text, conturează imaginea unui “harem” caricatural, dar verosimil în acelaşi timp.
În cele câteva rânduri de mai sus, nici nu am descris şi nici nu am prescris. Vă invit să consideraţi cuvintele mele doar simple « Note
de călătorie » prin labirintul povestirilor doamnei Cornelia Păun Heinzel. Dacă le citiţi înainte de a savura povestirile, consideraţi-le o
recomandare călduroasă de lectură, iar dacă le citiţi ulterior, luaţi-le drept o invitaţie la meditaţie profundă, de recitire a “textului” inserat
printre rândurile distinsei autoare.
Emanuel Stoica - scriitor Suedia: „ Dintr-o perspectivă nuanţată, a celui familiarizat cu anumite etape din istoria recentă a României,
proza doamnei Cornelia Păun propune radiografia fracturilor unei lumi agresate, care îşi pierde valorile prin contaminare cu răul absolut.
Universul devine astfel un spaţiu al alienării, un ospiciu, un laborator al demonilor, în care singura reţetă eficientă pentru succes este o
combinaţie între prostie şi furt, cărora li se adaugă, de la caz la caz, o cantitate potrivită de dezonoare. „Cu inteligenţa nu mai faci nimic
în ziua de azi! Nici cu cinstea!” (Florica, în „Ultimul drum”).
Naraţiunea cu un pronunţat caracter psiho-social pare a fi inspirată din întâmplări reale iar cititorul conştient de acest aspect se găseşte,
fără veste, în situaţii similare uneia ipotetice, absurde, în care ar fi martor la suferinţa unui ochi în care stă înfipt un cui ruginit.
Autoarea admninistrează cu originalitate ceea ce s-ar putea spune că sunt trei episoade terapeutice, un fel de exorcizare prin arătarea cu
degetul a acestui demon al răului, operaţiune personificată de cele trei texte a căror cheie pare că se află în proza „Dragoste la Cernăuţi”.
Dintr-o lume având la temelie ierarhii morale şi sociale autentice (în care existau şi tradiţii, etichetă, în care generaţiile care purtaseră
frac şi joben se pregăteau să predea ştafeta celor tineri), personajele sunt târâte de tăvălugul evenimentelor istorice, într-un iad existenţial
la baza căruia se află o ideologie căreia, pentru a acţiona, nu îi este necesară nicio motivaţie comprehensibilă prin prisma sistemelor de
referinţă ale victimelor, însă, nici prin prisma cititorului, prezumat a fi, mai degrabă, nu doar un martor oarecare ci unul direct interesat
de finalitatea acestei vivisecţii. Practic, demonii aşezaţi sub cuţitul prozei doamnei Cornelia Păun sunt contemporani cu noi. Ei nu sunt
doar argumente în sprijinul aserţiunii darwiniste potrivit căreia nu supravieţuieşte cel mai inteligent ci acela care se adaptează mai repede.
Prezenţa lor atât de vie, activă, pestilenţială, se conturează, mai curând, ca un avertisment pentru cei care ar putea avea naivitatea să nu
se teamă, să creadă că spiritul uman nu mai poate fi schimonosit de vreo ideologie ori că există vreun areal în care aceste situaţii sunt
imposibile. În universurile în care se încearcă ştergerea memoriei şi se impun ideologii cu dreptul forţei, îngerii sunt lăsaţi să respire doar
pentru finalitatea unor raţionamente cinice ale diavolului.
Oare cum ar putea fi primită,această lume, de cititorul aparţinând unui spaţiu cultural complet diferit, peste care nu s-au abătut astfel de
intemperii istorice ? Pură ficţiune, ar putea concluziona acesta din urmă, fiindu-i dificil de crezut că există posibilitatea reală a reducerii
fiinţei umane, a spiritului, la asemenea dimensiuni. Aşa ar fi crezut, probabil, şi personajele care au inspirat-o pe autoare, probabil chiar
doamna Cornelia Păun ar fi putut privi aşa, dacă nu ar fi existat momentul istoric real în care, pe străzile capitalei României, în anii 90,
s-a strigat „Moarte intelectualilor!” şi „Noi muncim, nu gândim!”.
Ar fi prea mult, totuşi, să credem că această societate a devenit un fel de teren otrăvit ireversibil, total, cu ceea ce era odinioară celebrul
insecticid DDT, unde nu se mai poate respira. Dragostea este elementul care a conservat umanitatea şi cu ajutorul căreia a supravieţuit
-20-

Sfera Eonică
ceea ce trebuie să devină un nou început, chiar în condiţiile unui peisaj în care se face trimitere la grotesc şi este evocat „Infernul” lui
Dante Alighieri. „Căci orice floare îţi dezvăluie privirii, dacă o studiezi cu atenţie, miracolul ei. Chiar dacă este o simplă buruiană...”
(Şocul)
Paul și Isabela sunt, în contextul dantesc din Şocul, un studiu de caz despre naturala aspiraţie către normalitate, despre direcţia din care
vin şi spre care se îndreaptă energiile regeneratoare, recuperatoare ale firescului. Dar, mai ales, despre preţul acestei repoziţionări a lumii
româneşti post totalitare şi despre generaţia care îl plăteşte. Vampirii ideologici şi fantomele trecutului joacă în continuare un rol important. Moartea tinerilor, însă, am putea să credem că este, dintr-o perspectivă strict scenaristică, un act ostentativ, un semnal de alarmă. La
fel ca în viaţa reală, nu învinge întotdeauna doar binele. Totuşi, tragedia are o latură pozitivă. În paralel cu cei schimonosiţi ireversibil,
sunt vizibili oamenii care încep să mai creadă în poveşti, indivizii ale căror idealuri lor nu se hrănesc cu suferinţa celorlalţi. Iată, într-o
interpretare subiectivă, ipoteze despre frumuseţile şi sensurile noi pe care acest tip de abordare narativă le poate isca, „arghezian”, din
bube, mucegaiuri şi noroi. Dar, substratul optimist cel mai puternic al demersului prozatoarei Cornelia Păun constă în însăşi abordarea
literară a unei problematici cu implicaţii de asemenea anvergură. În toate epocile, fiecare societate are, pe tărâmul artelor, martori al căror
produs intelectual este un medicament amar dar necesar. Iată, în proză, doamna Cornelia Păun şi-a asumat acest rol faptic, cu curaj, nu
doar încununat de succes ci şi de o energie creatoare care implică, alături de talent, foarte multă determinare.
Mihai Horga, poet, în Revista „Singur” : Fidelă acestui gen,autoarea, mi-a produs-ca să folosesc titlul, un irefutabil șoc,mai rar întâlnit.
Cufundându-mă în lecturarea textului captivant, nu am regretat...
Jungla de beton a orașelor,întrece cu mult, în cruzime pe cea a animalelor,care ucid instinctual, pentru hrană și numai cât e necesar. Este
un adevăr inconturnabil...dar,să ne întoarcem la maculata junglă a Bucureștiului de după nebuloasele vremuri ale ,,involuției’’ din 89, în
care,omul simplu este sacrificat de către șacalii mafioți imobiliari fără scrupule,servitori ai zeului BAN,apăruți în vidul legislativ când
mizeria umană iese la suprafață precum otrava din rană,infectând societatea umană debusolată.
Un cuplu tânăr - Paul și Isabela,își caută o casă pentru cuibul lor de fericire,urmărind oferte,variante,căi de rezolvare,după modestele lor
posibilități financiare... Dar, fericirea de a găsi casa mult visată, are și reversul ei-nefericirea întrucât intră în moara de măcinat nervi,în
hățișul coteriilor acestor indivizi venoți, care le vând o casă-fantomă și care le devine mormânt,fiind uciși în somn, enigma plutind ambiguu...
Autoarea acestei terifiante povestiri,încearcă și reușește să ne țină cu sufletul la gură,dovedind un real talent,dozând crescent misterul
până la finalul inefabil, nedrept. Citit cu interes,fără a divulga totul...

DE LA UN CER DE PĂMÂNT, LA UN CER DE CUVINTE

ADRIANA WEIMAR, Un

cer de cuvinte, Editura Marineasa, Timişoara, 2012

Există unele persoane generoase care dăruiesc, cu asupră de măsură, fără să ceară ceva în
schimb. Dar, a dărui „Un cer de cuvinte”, este cu totul un gest fără precedent, dar nu poate fi
răsplătit, decât cu alt cer asemenea. Cine să stea să socotească?
După principiul stainhardt-ian „Dăruind vei dobândi”, Adriana Weimar speră ca prin acest
gest mărinimos, pe care-l face iubitorilor de lectură, să dobândească atunci când va veni timpul,
cerul râvnit.
O carte frumoasă, cu o concepţie în întregime proprie, cu o copertă pe măsură şi un conţinut
remarcabil. O carte ca o zi de duminică. O pâine rotundă şi bine rumenită care-i aşteaptă pe cei ce
vor să se înfrupte din bucuria Cuvântului, devenit pământ de cer pentru oameni şi păsări. Adriana
Weimar le netezeşte aerul pentru a zbura lin şi drept.
O carte în cinci limbi, română, italiană, engleză, franceză, germană, dovada universalităţii
cuvântului dar şi a faptului că în cerul ei, pot fi primiţi oameni de toate neamurile. E loc suficient pentru toţi, fără să se înghesuie, cum
îndeobşte se întâmplă la orice mare festin. Şi încă mai rămân locuri goale. Festinul cuvintelor poate ispiti mai mult decât cel cu mâncare,
vin şi delicatese exotice.

Tot delicatese pot fi şi versurile, servite pe un pat de suflet curat, cu bunăvoinţă.

Se cuvine să-i amintim pe cei care au trudit la traducerea acestor poeme: Traducere în engleză: Ada D. Cruceanu; Traducere în
germană: Hans Dama ; Traducere în italiană: Ioan Sîrbu, Traducere în franceză: Elena Ghiţă, într-un efort conjugat, hrăniţi din aceeaşi
Lumină.

Un drum al eului neliniştit, gata de zbor, spre zările necuprinse. O trecere prin timp “în tăcere” esenţializând povara anilor şi a
întrebărilor nespuse, ba chiar şi marea “într-o singură lacrimă scursă”, în speranţa găsirii unui “drum neînceput, / uitat în memoria unui
destin / privirile se vor întoarce / şi vor găsi sensul” (Sens).

Ce frumos, ce rotund şi întreg sună poemul acesta, bun de făcut cu el, înainte de a intra în vis, semnul crucii pe pernă!

Şi pentru că nu ni se pare îndeajuns să străbatem acelaşi Sens, doar într-un strai, citim/furăm din toate celelalte idiomuri, pentru
muzicalitate pentru ritmul interior, ca bătăile de aripi spre înăuntru, şi pentru plăcerea de a asculta cum sună. E un joc spectral mirific, în
cinci culori, pe acelaşi fundal azuriu de cuvinte…

Lumina, element primordial creat imediat după Cuvânt, este statornică în poezia Adrianei Weimar şi se deschide “din afară înăuntru”, sosind pe cai albi, “Din albul străzii, / prin ninsoarea de gânduri / dintr-un ochi de fereastră, / într-un ochi de cuvânt” (Lumina).

Misterul naşterii, al gândirii, al cercetării de sine au atras întotdeauna poeţii, scriitorii, filozofii. Descifrarea acestora ţine de interiorizarea creatorului: “Poţi să te naşti, / înaintea naşterii tale, / prin ideea de tine / a părinţilor; // poţi să gândeşti, / înaintea gândirii tale,
/ prin puterea de inteligenţă / a materiei; // dar nu poţi privi, / înaintea privirii în tine, / prin ochiul străin / al cuvântului”. (Naştere).

Poemele Adrianei Weimar se înscriu în lirica panseistică, reflexivă, lirica de stare şi de adâncire în sine, care-ţi pot aduce liniştea
ori, dimpotrivă, iscă nelinişti creatoare.
-21-

Sfera Eonică

Entropia luminii, entropia neliniştii, a iubirii, a zborului, desfacerea aerului în aripi fără păsări, desfacerea înaltului în măreţia piscului şi desfacerea luminii care “se topeşte / pe buze / pentru naşterea / unui singur cuvânt / spre iubire” (Profund), toate sunt urmărite
cu uimire continuă şi transfigurate-n poeme miniaturale de esenţă tare şi aşezate-n sipetul de aur al Poeziei. Eterna poezie, eternal mister
creativ care îţi conferă senzaţia nemuririi.

Între o stare de spirit şi alta,îţi este dat Drumul împărţit în cărări care nu ştii încotro îţi vor purta paşii. Destinul e de partea cealaltă
a cărării alese. Nu trebuie decât să refaci drumul sau să construieşti unul nou, din pietre preţioase care sună la fiecare atingere de talpă.

Poezia Adrianei Weimar este, pre cât de simplă, pe atât de profundă. Profunzimea, limpiditatea ei o dau
sinceritatea, deschiderea către celălalt, nu ascunzişul, nu umbrele lungindu-se şi lăţindu-se peste suflet:

“Întru tine / Profund, / sentimentul de tine, / venirea ta aici, / în sufletul meu, / e o binecuvântare / a faptului că exişti, / că exist
întru tine”. (Întru tine).

În drumul omului de la naştere la murire, “aventura conştiinţei” după sintagma lui Marin Preda,o poţi dobândi într-un moment
fulgerător, de blitz, care-ţi luminează mintea şi te face capabil de a dobândi o identitate proprie: “Conştiinţa de a fi în fiinţă, / conştiinţa
de a deveni nefiinţă, /conştiinţa întregului, conştiinţa rotundă, / conştiinţa ascunsă, mută şi surdă, / conştiinţa de timp, de rău şi de bine,
/ conştiinţa de noi, de tine, de mine // În câte feluri se poate rosti / eterna conştiinţă de a fi”. (Conştiinţa de a fi).

Se spune că destinul oamenilor e scris în stele. Acolo îl poate citi, cine se încumetă să-l citească. Şi ele se nasc şi pier, ca şi oamenii,
în singurătate.

Există în volum şi poeme scurte, de patru versuri, adevărate miniaturi lirice care se dovedesc a fi bijuterii literare. Unul din ele
se numeşte “Curcubeu”: “Sfântă lumină topită-n curcubeu / ochii cerului senin de după ploaie, / se rostesc cărările-n destin, / în ochi
răsare-o ultimă văpaie”. Simpla legătură dintre destinul omului şi fenomenele naturale este atât de firească, încât simţi că aparţii şi te
integrezi aceluiaşi univers.

Limbajul este de o simplitate cuceritoare, sunt evitate figurile de stil sofisticate care ar trena rostirea genuină, aşa cum a gândit-o
poeta.

Unele miniaturi par axiome: “Să iubim clipele /ce vin înspre noi din iubire; // să iertăm clipele / ce se duc dinspre noi / spre povara
tăcerii eterne, / în nerostire” (Nerostire).

Un poem în care stă răstignit Crezul poetic, se numeşte: “Să fiu”: Atât de mult aş vrea să vă fiu / o mare de lumină / într-un strop
de cuvânt / şi o mare de suflet / într-un strop de lumină; // atât de mult aş vrea să vă fiu / o mare de suflet / într-un strop de cuvânt / şi un
strop de cuvânt / într-o mare de suflet”. Aici se observă mişcarea circulară, de la marea de lumină adunată într-un strop de cuvânt şi o
mare de suflet într-un strop de lumină. Un joc spectral de lumină într-o mare de suflet revărsat în stropul de cuvânt şi din nou, încheind
cercul, stropul de cuvânt într-o mare de suflet. Aceasta este, poate, cel mai reuşit poem-metaforă care anunţă o mare poetă de o simplitate
naturală.

Sunt şi unele versuri aforistice în acelaşi spirit al logicii simple, axiomatice: “Ne întoarcem spre noi / când ne pierdem în timp; //
înlăuntrul clepsidrei plânsul e veşnic; // ne întoarcem spre doi / în fiece anotimp;// înlăuntrul iubirii cu suflet statornic. // Ne întoarcem
mereu; / tu şi eu” (Ne întoarcem).

Pentru Adriana Weimar, adevăratele averi sufleteşti sunt descoperite în cuvânt, în culoare, în suflet şi în felul cum le dăruieşti. Ele
sunt “simple cărări” care te conduc la nemurire. (Artă).

Poeta a descoperit adevărurile fundamentale ale existenţei care nu e altceva decât o călătorie continuă, de la venirea pe lume, apoi,
pe drumul vieţii, concretizată în iubirile pământeşti,iar la sfârşitul călătoriei, înainte de ţinta finală, “ne pregătim trupul / pentru drumul
sufletului / printre stele, în univers, / dincolo de spaţiu şi timp, / spre Necuprins, / spre infinita Iubire”.(Pentru drum).

O poezie ca o scăpărare de lumină în întuneric. Ea dezvăluie cu precizie dasfacerea Luminii în Timp şi a Timpului în mii de steluţe
de ani-lumină. Este extraordinar cât adevăr conţin aceste câteva versuri: “Sunt / mii de / ani-lumină / întreg / universul. // Eu, / doar o /
clipă-lumină”. (Clipa-Lumină). Clipa şi anii, segmente de eternitate, componente fundamentale ale existenţei.

Un alt nestemat liric care confirmă ideea anterioară, este cel din “Timp”: Dacă pot / să renasc / din clipă, / mă voi numi / timp”.

Mesajul esenţial al acestor versuri este “Iubeşte clipa!” Clipa ce-a fost amintire, chiar şi clipa trecută fără rost, “clipa-amăgire”;
clipa de-acum, clipa-poveste, e bine să preţuim toate clipele pentru că nu ştim dacă vom mai avea parte de alte clipe de bucurie, de amintire, de poveste. Clipa-destin este nerepetabilă, ca şi clipa-iubirii. (Clipa).

Aproape eliptice, cu o economie a mijloacelor de expresie, dar nu mai puţin expresive, din această pricină, poemele Adrianei
Weimar sunt numai esenţe de spirit. Ea şi-a adunat timpul în gânduri, în cuvinte rostuite-n secunde”. Poate de aceea, cerul se deschide în
gândurile ei, în suflet, în cuvinte. Toate fac parte din întregul numit destin. (Am adunat).

Am adunat cu multă atenţie picăturile de lumină strecurate în poeme şi am reuşit să privesc prin ele, ca prin cristalul lacrimei,
chipurile sufleteşti, clipele mirabile care încălzesc până la incandescenţă.

Iar mărturia poetei rămâne aceasta: “Ne aşternem pe hârtie / suflet şi gând / pentru suflet şi gând / mărturie”. (Mărturie).

O ardere continuă de lumina de sine, care este şi menirea poetului, a artistului în general: “Lumânarea care arde sunt eu, / tu,
sfeşnicul meu de argint. // Doar tu / îmi simţi arderea – lumină / cu fiecare lacrimă – ceară / ce curge spre tine. // Doar tu” (Ardere-Lumină).

Pentru poetă, dragostea e în stare să se măsoare cu munţii, “să cuprindă tot cerul, / să devină lumină” (Dragostea).

Şi acest corolar de gânduri nu se putea încheia decât cu un îndemn pe măsura conţinutului: “Miezul clipei să fii, / până când /
adevărata lumină / îţi deschide seninul” (Miezul clipei).

Adriana Weimar nu se află la primul volum. Ea are cinci volume de poezie proprii şi multe participări la unele volume colective.
Activitatea redacţională la revistele: Banat, Lugoj, Actualitatea, Drapelul, au făcut-o cunoscută ca jurnalist. Drumul său liric este deja
trasat, prin stilul format, prin acurateţea imaginilor create din câteva cuvinte, precum schiţele care trasează portrete admirabile, din doar
câteva linii. Ceea ce nu e de ici, de colo şi indică o mână sigură pe sine, un ochi atent care ştie să observe, precum şi ştiinţa de a condensa
destinul într-un singur cuvânt: Iubire.
CEZARINA ADAMESCU
9 Făurar, 2016

-22-

Sfera Eonică
Mihaela Roşu Bînă

Stucturi narative în romanul lui Isabel Allende

Sunt o fire solară, iubitoare de căldură şi lumină; pentru mine vara este anotimpul
libertăţilor absolute, al călătoriilor, al lecturilor neîngrădite şi mai ales al unei ieşiri din timpul
concret al obligaţilor de tot felul. Pentru o fiinţă născută în miezul cel mai dezlănţuit al iernii,
faptul în sine ar trebui să pară cel puţin paradoxal. În timpul verii, am instincte nomade şi o
continuă nevoie de evadare din cotidian.

Zilele de mohorâte ale miezului de iarnă, cu frigul pătrunzător şi umezeala ce anunţă
inevitabila zăpadă îmi reînvie, nostalgic şi aproape inexplicabil, amintirile verii trecute: locurile
prin care instinctul de neobosit hoinar estival m-au purtat, aromele şi sunetele, paginile cărţilor
pe care le-am devorat. Nu mai ţin jurnale din adolescenţă, dar fraze scurte, cuvinte notate pe
spatele pliantelor de călătorie, al biletelor de tren sau chiar de autobuz se aglomerează periculos
în buzunarele sacoşelor şi al poşetelor, în despărţituri secrete de valize sau rucsacuri. Impresiile
de lectură, la modul cel mai profan cu putinţă, pe ultimele foi ale cărţii parcurse.

Această vară a fost aproape în întregime acaparată de lectura cărţilor lui Isabel Allende, scriitoare sud-americană pe care am descoperit-o destul de târziu, ţinută la distanţă de
eticheta de best-seller pusă pe majoritatea cărţilor publicate, nu puţine la număr, de la debutul editorial până în prezent.

Primul roman al prozatoarei, Casa spiritelor apare în 1984 şi se bucură de un succes fulminant la scurt timp după apariţie. Acest
prim roman, început ca mai toate cărţile sale în data de 8 ianuarie a aceluiaşi an este o saga familială, în linia celor cu care secolul al
XX-lea ne-a obişnuit şi care se desfăşoară în America Latină, într-o ţară care seamănă enorm cu Chile, dar al cărei nume nu este pomenit
niciodată.

În centrul naraţiuni se află familia del Valle. Mezina, Clara, copil dotat cu puteri supranaturale, cu un incredibil păr…verde, descrie
zilnic în jurnalul său evenimentele care îi ating familia şi, mai ales pe sora sa cea mare, Rosa, de o frumuseţe nepământeană. Din seria
pretendenţilor numeroşi se distinge ambiţiosul Esteban Trueba. Pentru a se ridica la înălţimea pretenţiilor aristocraticei familii, după ce
obţine mâna Rosei, tânărul pleacă să câştige bani, angajându-se la minele din sud. Cu puţin timp înainte de căsătorie, viitoarea mireasă
moare otrăvită din greşeală de un opozant politic al tatălui său. Covârşit de durere, tânărul aspirant la mâna Rosei se retrage la ţară, dedicându-se întrutotul punerii pe picioare a unei ferme în ruină, abandonate de proprietarii ei. În câţiva ani, transformă proprietatea într-o
afacere înfloritoare, semănând teroarea printre pauperii muncitori agricoli. După câţiva ani, reîntors în oraş, cere mâna Clarei, strania soră
a primei logodnice. Între timp, îşi asigurase o descendenţă ilegitimă, violând-o pe una din servitoarea, Pancha Garcia. Aceasta ramura
bastardă a familiei Trueba, rămasă în plan secund, va deveni un element esenţial al intrigii romanului. Naşterea fiicei Blanca, pasiunea
încă din copilărie a fiicei latifundiarului pentru fiului unui ţăran de pe moşie, Pedro Garcia III, apariţia Albei vor constitui premisele desfăşurării epice de mare amploare.

În ciuda numeroaselor similitudini cu realitatea, Casa spiritelor nu este un roman autobiografic. Este, în mod cert, un roman de
ficţiune a cărei geneză o descoperi cu destulă dificultate. Cu toate acestea, autoarea păstrează legături particulare episoade ale propriei
existenţe. Isabel Allende scrie acest roman în exil. Punctul de plecare al romanului este moartea anunţată a bunicului matern alături de
care a crescut şi a cărui influenţă o recunoaşte în lucrările ulterioare cu caracter autobiografic, Paula, Suma zilelor, Ţara mea inventată.
Anecdotele familiei pe care le-a introdus în naraţiune au inspirat-o cu certitudine şi prezenţa scriitoarei în roman este evidentă prin viziunea subiectivă asupra mediului familial şi social pe fundalul căruia îşi construieşte povestea.

Volumul de debut întruneşte toate notele caracteristice unei opere romaneşti şi mai ales elementele configurative ale prozei latino-americane, reunind realismul magic cu ficţiunea istorică într-o apropiată filiaţie cu romanul lui Gabriel Garcia Marquez.

Naraţiunea în romanul de debut, complexă, devine metodă de lucru şi în romanele următoare. Autoarea oscilează între discursul la
persoana a treia, al naratorului omniscient şi cel la persoana întâi al Albei sau al bunicului Esteban, delegaţi să preia în anumite momente
frâiele naraţiunii, sau al spiritelor omniprezente în istoria romanescă.

Vocile acestea, ale naratorului şi ale diferitelor personaje, au o singură orchestraţie condusă de autorul a cărui autoritate, mai mult
sau mai puţin discretă, se face simţită de la prima până la ultima pagină. Se împletesc într-un concert polifonic şi adeseori deconcertant
voci de intensităţi şi tonalităţi diferite, construind straturi narative suprapuse. Alunecările în trecut, rememorările sau acoladele temporale sunt posibile tocmai datorită acestei structuri narative polifonice. Evenimentele familei Trueba, când anecdotice sau bizare, când
dramatice sau pline de cruzime, se înlănţuiesc, cresc unele din altele, cuvintele par a chema alte cuvinte, astfel încât ceea ce părea iniţal
restituirea unei colecţii de amintiri familiale preţioase devine o saga pe mai multe generaţii a urmaşilor lui Esteban.

Naraţiunea heterodiegetica reprezintă structura de rezistenţă a construcţei romaneşti. Ea este străpunsă cu regularitate de discursul
homodiegetic al personajelor care vin cu propria lor versiune asupra evenimentelor relatate anterior. Perspectivei obiective i se suprapune
cea subiectivă, care pulverizează credibilitatea naraţiunii anterioare, o pune sub semnul îndoielii sau în cel mai fericit caz justifică ceea
ce părea de nejustificat. Trecerea de la o persoană la alta se face fără nicio tranziţie. Neprevenit, cititorul este pus în situaţia de a primi de
la Esteban Trueba versiunea paralelă şi personală a unui eveniment în care acesta a fost personajul principal sau care l-a afectat în mod
particular. El vine astfel să contrabalanseze interpretarea dată de naratorul omniscient. Treptat, antipatia lectorului faţă de personajul plin
de controverse se atenuează; amestec aproape inexplicabil de cruzime şi gingăşie, cu accese de furie demenţială, dar şi de generozitate
absolută, personajul masculin întruchipează nu numai continentul sud-american, ci şi secolul tulburat de mari conflicte sociale căruia îi
aparţine. Pasiunea, hotărârea şi îndrăzneala strămoşilor săi hispanici, stăpâni absoluţi ai oceanelor şi mărilor, nemiloşi cuceritori ai ţinuturilor şi triburilor sălbatice se regăsesc în construcţia sa. Esteban are ceva din dimensiunea aproape mitologică a întemeietorilor evocaţi
în romanul istoric publicat ulterior, Ines a sufletului meu. Latifundiarul autoritar, Stăpânul absolut de la Las Tres Marias nu poate stăpâni
nici timpurile, nici evenimentele, cu atât mai puţin sentimentele femeilor din familia sa. Abia în amurgul vieţii, bătrânul învaţă (cu ce
preţ?) lecţia umilinţei, a asumării propriilor păcate şi, mai ales, a compromisului. Abdicarea de la propriile principii nu îl transformă
-23-

Sfera Eonică
într-un învins, ci dimpotrivă, pare să îi confere o nouă dimensiune, mai caldă, mai umană.

Epilogul îi aparţine Albei, nepoata născută din dragostea Blancăi pentru Pedro Garcia al III-lea, şi este scris în întregime la persoana întâi. De altfel, ea este cea care “dezleagă” firele demersului narativ: dorinţa de a scrie împreună cu bunicul său istoria familei Trueba
şi a vremurilor în care au trăit generaţiile sale. Prin urmare, Alba “se autodenunţă”; îndărătul naraţiunii la persoana a treia se află nepoata.
Ea pune în ordine paginile Clarei, scrisorile, documentele, poveştile, anecdotele, revelaţiile şi vocile spiritelor care nu îşi încetează febrila
activitate nici după dispariţia bunicii clarvăzătoare şi fantaste. Dacă spaţiul narativ al lui Esteban este bine delimitat încă de la începutul
romanului, epilogul ne lămureşte şi asupra rolului Albei. Nepoata nu este numai un simplu personaj, autoarea atribuindu-i o menire ceva
mai extinsă. Ea este cea care înnoadă şi desface firele ţesăturii narative, însăilând la un loc scrisele şi nescrisele, văzutele şi nevăzutele
într-o istorie cuceritoare de o mare respiraţie epică. Acel timid ”eu” care apare la un moment dat în roman, în jurul paginii 100, şi nu
este al bătrânului, ar putea fi Alba, cititorul nerecunoscând-o deoarece la momentul respectiv ea nu este încă personaj; fiica Blancăi se va
naşte câteva pagini mai târziu. Cu toate acestea, naraţiunea omniscientă depăşeşte capacităţile Albei. Aşa-zisa lipsă de convenţii din final
ascunde convenţii şi mai mari. Personajul feminin este mai degrabă o proiecţie ficţională a scriitoarei. Îndărătul nepoatei se află Isabel
Allende, cronicar modern şi înzestrat al unui secol plin de cutremure sociale şi controverse pe continentul sud-american cu care nu poţi
să nu rezonezi în orice parte a lumii te-ai afla.

Pe lângă plăcerea lecturii din lunga vară fierbinte care a trecut, romanul a fost şi un excelent prilej de analiză a articulaţiilor intime
ale stucturii narative. Instanţele comunicării narative pot primi, din perspectiva acestui roman, noi valenţe, iar reconsiderarea relaţiei
dintre cititor – autor - narator şi personaje deschide noi posibilităţi demersului interpretativ.

AFORISME

N.N Negulescu

* Spunerea originii : ca genotip suntem Terrieni, copii Planetari, copii ai Pământului ; aduși din
Nemărginirea Văz / Duhului.
* Din dorința de veșnicie se îmbrățișează viața gândurilor cu teogoniile protogone în lumina
sferoidelor etheriforme.
* Re-crearea ancestrală reverberează în actul prezentificării ființei ciclice.
* Lumea îmi este Om ; Omul îmi este Lume : în ființa imaginii.
* Istețimea găsește o cunoaștere în mistica numelor.
* Amestecul bastard de “ exerciții “ retorice nu are autoritatea literaturii antologice.
* Literatura visătoare este rodul imaginației mitice.
* Cu o nouă zi intrăm în graba viitorului.
* Interogațiile psihologice caută răspunsuri aluzive pentru evocările dirijate de fantezie.
* Cu toată tentația de cheltuire a limbii, cuvântul nu poate fi forțat să vorbească.
* Primul Univers orchestrează baletul feeric în ritmul vibrațiilor sferelor.
* Ubicuitatea este prima visare umană purtată de aripile poeziei.
* Ați auzit vreodată lumina cîntând ? Muzica luminoasă generează modelarea formelor.
* Inteligențele trăitoare în plan afectiv sunt creatoare de stil.
* Eternitatea originară îngăduie stilizarea realității.
* Viul simte înainte de a înțelege.
* Fie și numai intuită în forme repezi sau în sunetul aparent ( pieritor ) este bogată în treceri
lumea fenomenelor.
* Cu slăbiciuni și ezitări încearcă omenescul să-și împace dragostea.
* Aparențele se formează, se deformează și se reformează, dar nu toate au valoare universală.
-24-

Sfera Eonică
* Păsările răsăritului preiau armonia angelică a corurilor celeste.

ad ogni stato di coscienza
quando leggo nel tuo volto
la sofferenza,
tu sei una flebile candela
che più si spegne
più in me accende luce.

* O voință mai presus de rațiune acordă spiritele în lyrogenie.
* Negurile și furtunile sunt stigmatizate de Apostolii Absolutului.
* Un flux mental capricios dezvoltă deviații comice.

O lumânare

* Exclusivistul ignoră contemplarea frumuseții feminine.
* Toți oamenii ființitori trebuie ridicați la înălțimea vieții lor.
* Pământul viu suferă și pentru o furnică zdrobită.
* Înainte de rotirea securii gândiți-vă la durera pădurii aprinsă de
lacrimile arborelui.
* Mai sus de înfrumusețarea Universurilor se află nevăzut și tainic
Un Centru Sacru de Inițiere.
* Privirile sufletești zboară spre Cerul deschis.
* În scene de martiriu se prăbușesc strigătele adevărului cotidian
pe calea arșiței.
* Viața însăși din această masă teatrală generează episoade dramatice pentru insul
depărtat de atributul firesc.
* Deși par închiși în ei înșiși, oamenii tereștri sunt spațiali.
* Umanul exprimă ceea ce sălășluiește în el.
* O mare parte din umanitate este convinsă că aparține Pământului.
Trupește / fizic / material, da. Sufletește, nu.
Sufletul vine din și se reântoarce în Etern, acolo unde egoismul
nu are viitor.
Luca Cipolla

Tremur la ideea porții,
cred că nu mai pot să te ridic
dar cel puțin
nu mai simulez că mănânc muşte
în visul tatălui..
câteodată, să ştii,
lipsesc de respect
la fiecare stare de conştiinţă
când citesc în chipul tău
suferinţa,
tu eşti o lumânare slabă
ce cu cât se stinge
cu atât în mine aprinde lumina.
Viva particella
Mi butto nella mischia
dimentico della Tua presenza
e rimango solo..
uno shock elettrico affligge le mie vene,
scende una lacrima
ma nella polvere poi
un raggio di sole
ricorda ch’io pure son viva particella
eternamente custodita e non pigiata
tra le Tue dita
piene di luminoso amore
così
non mi posso trattenere dal lasciarmi
cadere sul cuscino di piume
d’un lieve respiro
e dall’addormentarmi
poco a poco,
poco a poco..
Grazie.
O particulă vie

Una candela
Tremo all’idea della porta,
credo di non poterti più sollevare
ma almeno
non fingo più di mangiar mosche
nel sogno del padre..
sai, a volte
manco di rispetto

-25-

M-arunc în luptă
uitând de prezenţa Ta
şi rămân singur..
un şoc electric mâhneşte vinele mele,
coboară o lacrimă
dar în praf mai târziu
o rază de soare
îmi aminteşte că şi eu sunt o particulă vie
veşnic ocrotită şi nestrivită
între degetele Tale
pline de iubire luminoasă
astfel încât
nu mă pot abţine să nu mă las
căzut pe perna de pene
a unei răsuflări moi
şi să nu adorm
puţin câte puţin,

Sfera Eonică
puţin câte puţin..
Mulţumesc.

conştientă că
fiindcă totul e Atman
nici o armă nu poate străpunge sufletul,
nici un cuvânt sau hotar între mine şi voi
- ce niciodată nu ne-am născut
şi niciodată nu vom pieri nu ne poate despărţi de eul veşnic
al suflului vital
care ne uneşte.

Il folle
Qual seme di mela
disgiunto
dalla polpa,
viso d’aquila tersicorèo
è il folle,
acqua pura,
vive nella sua stanza
anni addietro,
pigramente ucciso
da ricordi assassini.

Angi - Melania Cristea

Nebunul
Ca pe un sâmbure de măr
detaşat
din pulpă,
chip de vultur al Terpsihorei
e nebunul,
apă curată,
locuieşte în odaia lui
cu ani în urmă,
leneş omorât
de amintiri ucigaşe.

Poemul lotus
poate cele zece poeme nescrise
sunt rotunde
fiecare de o culoare aparte ca un ingredient
care își schimbă gustul în funcție de salivă

Madre permeata di gioia (Anandamayi Ma)
Prima di venire al mondo
ero la stessa,
da bimba pure
e divenni donna..
sempre la stessa.
Lo specchio
chiaramente
rimandava i miei silenzi
così stavate a bocca aperta
ed imperturbabile io,
cosciente che
se tutto è Atman
nessun’arma può trafiggere l’anima,
né parola o confine tra me e voi
- che mai siam nati
e mai periremo può separarci dall’io perenne
del soffio vitale
che ci accomuna.

orbii nu au curcubeu nu cunosc aurora boreală
dar înmoaie cuvinte în gură
cu dinții de fildeș înfipți în retină
când m-ai facut poem
ți-am întins sare și pâine
atât de străin era cuvântul hașurat
dacă ai auzi copita consoanelor
nechezatul vocalelor
coama silabelor
n-ar mai fi orbi
nici eclipse
doar un poem rotund spart în
triunghiuri
lună cu doi sori
unul dintre noi va aprinde cuvintede-mare
lumina se va roti ca un albatros în
spre-o zare
ne vom mușca umerii goi de secunde
luna va patina dinspre noi spre niciunde

Mama plină de beatitudine (Anandamayi Ma)
Înainte de a veni pe lume
eram aceeaşi,
când eram copilă de asemenea
şi am devenit femeie..
tot aceeaşi.
Oglinda
clar
înapoia tăcerile mele
astfel rămâneaţi cu gura deschisă
şi imperturbabilă eu,

ca o iederă te voi înlănțui efemer
mâinile tale vor prinde steaua de cer
singurătăți cu obrazul albastru
vor paște calul nopții sihastru
-26-

Sfera Eonică
după ce norii vor aluneca la zenit
îți voi spune în cât de albă tăcere am iubit
sufletul meu se va decolora sare și vânt
mări și nisipuri vor roade lent în cuvânt.

e iarna care îmi place mie
cu franjuri galbeni atârnați de cer
iar sufletul de țurțuri pictat în efemer
DUSICA NICOLIC DANN
Serbia

Pe zero
birocrația aceasta a sentimentelor
mă împiedică să îți scriu prin scrisori
nici tu nu mai te uiți in cutia poștală asaltată de facturi
de parcă ar trebui să timbrezi
fiecare idee fiecare emoție
cel mai puțin onest este faptul că întotdeauna
sentimentele vin cu întârziere derapează nepermis de mult
oamenii au facturile restante și nu poți să-i aduci la prezent
pe zero
oricât ai fi de uman birocrația îți
taie în felii existența
și o trimite la post-restant
când îți este mai drag să lipești timbre
moliile au învățat că astăzi poșta electronică
circulă mai rapid
de aia nu rod singurătatea care vine pe mail

Îmbrățișare
Turn solid
în jurul tău.
Dorești să rămâi
pentru totdeauna,
fără a te mișca,
fără a respira...

Joia albă
joia când se deschid cerurile
îmi potrivesc ceasul după
un astru
scara vieții miroase a cetină
a fum colorat în albastru
din vitralii surâd portocalii secunde
ca un anotimp în primăverii
ce atâta zarvă pentru un câine alb
care mușcă din lună galbenul verii
orb de ai fi ai putea
întoarce mersul lumii cu o mână
și ți-ai culca obrazul rotund
pe o lună
în această joi nu se moare
nici nu se îndrăgostesc niciunii
agățați de linia cerului
ne dăm în balansoar până pe alpi
iar caii lumii aleargă încontinuu nebunii

Se prăbușește
imediat
și inima ta rămâne
orfană.
Te acoperă
umbrele gri
ale zeilor obosiți.
Linia orizontului
accentuează golul tău.
Nu rămân nici resturi.
A muri de tristețe
A muri de tristețe
este la fel ca oricare altă moarte.
Se va descompune sufletul
cum se descompune
corpul...
Numai
că nimeni nu o să știe,
și no o să te îngroape în pământ,
nici flori nu vor aduce ,
nici nu vor plânge.
Vei continua să mergi,
zâmbind,
și poate,
vei asista la înmormântarea
cuiva care a murit
de inimă.

Iarnă zurlie
ninge ca la Pitești dalb dalb dalb
cad păsări negre din cutii de scrum
pata din palme s-a înroșit amar
beau ceai cu biscuiți și recitesc Pușkin
orașul patinează în zigzag
latră toți câinii albi din mine
pe unul care scrie poezii
cu soarta ruptă-n colțuri/cuvinte vii zurlii/
ninge pe gura de canal
înfășurat în ziare omul de omăt
frânge cuvinte roșii înmuiate în vin cald
se aburește coama norilor
iar soarele este un schelet
de care fulgi se prind lucioși ca lame de oțel

Traducător, Teo Șerbănescu

-27-

Sfera Eonică
Pasărea dragostei

De peste o jumătate de veac

Mereu în îndepărtări,
și numai uneori cu tine,
cu încredere în penele lor,
zboară către cerurile calde...
Pasăre de pradă,
uneori,brusc se ridică în zbor,
și în timp ce încă auzi bătaia aripilor sale,
din ghearele lui picură sângele tău.
Frumosul tău suflet trist plânge,fără lacrimi.
În timp ce bătaia aripilor se liniștește,
se îndepărtează...

Oamenii cu chip de câini
vegetau muzeistic
în binecunoscutele pijamale
cu dungi sălbăticite;
concentrați, citeau ziare,
fără nicio urmă de tresărire
în fața albului halat incomod
perindat prin încăpere.
Împărțeau salonul
cu doi iepuri somon
și câteva bufnițe supărate
din pricina lipsei de răbdare
a personalului medical.

Sub soarele fierbinte
Sub soarele fierbinte al Greciei antice
O tânără a spart o vază.

Retras la geam pentru a fuma,
coiotul cu chip de om
le sesizase tuturor
dualitatea.
În inima lui ningea absurd
de peste o jumătate de veac.

Secole mai târziu,
colecționarii de antichități
au dus bucăți de pământ ars
peste tot în lume.
În timp ce sub marele soare al Greciei
a rămas pentru totdeauna
o fisură,linia curbă a durerii,
pe care nimeni nu a cumpărat-o.

În anotimpul cireșelor
N-am știut niciodată
ce te tulbura cel mai mult seara, pe verandă,
când îți aprindeai pipa,
lângă umerii goi, parfumați, ai iasomiei –

Mihaela Oancea

să fi fost vaierul lumii tăvălit în copitele cailor,
siluetele munților logodiți cu bucata lor de cer
sau, poate,
galeria de umbre mătăsoase
precum pisicile de Angora,
strecurate în grădina tuturor trăirilor tale?
Azi nici nu vreau să aflu. Mi-e de ajuns
cum mă strângi la piept, tăcut,
cu grija de a nu speria
somnul câtorva lăstuni
regăsiți în anotimpul cireșelor.
Hiperrealitate

Într-un timp fără maluri

A ridicat barda și a ucis-o;
triumfător, a dormit
ca un prunc.

Pentru a nu dilua sensurile
sătule de atâtea cristalizări,
am ascuns povestea
în bulbii unei fucsii de apartament
și-am învățat să pictăm totul
cu cele șapte degete;

Lumina a mucegăit pe draperii;
zilnic s-a împiedicat de ea i s-a cățărat pe umeri și l-a privit
din cele mai bizare unghere.

lumea ne-a devenit caleidoscop
în nuanțe de galben, albastru, verde ori roșu cam tot de atunci,
îndrăgostiții lui Chagall zboară liberi
într-un timp fără maluri,
mereu mână în mână.

-28-

Răpus de funinginea regretelor,
atât de speriat de umbrele din jur,
de vocile ce străpungeau
răceala coridoarelor
perorând labirintic,
doar o dată
s-a desprins de nălucirea proprie

Sfera Eonică
SONET

și a perforat ca un ac hipodermic
o altă realitate cu înțelesuri autiste,
cazon înregimentate.

Iubirea, un preludiu pe malul desfătării,
Ne-apropie de vară, zburăm ca doi lăstuni,
Îmbrățișăm apusul, împătimiți de buniOcheanele simțirilor sparg culmile uitării.

De atunci, un șoim
își tot plânge pustiul.

Puterea brizei ne vrea într-un senin suspansFrenetică răspântie între noi, crucifieră,
Se-ncheagă-n dăruiri de patimi viagere,
Pentru noi doi, părtinitori rotiți de vals.

Continuitate
În memoria colectivă
a omenirii
s-au grefat
două realități:
respirația
dintre neanturi
și
neputința
de a ucide
frica
de moarte.

Cuprinși de pași exuberanți, maiestuoși,
A inimii brățară o aruncăm în zbor,
Unindu-ne de dorul de-a ne visa frumoși,
Când genele din plina Lună spre noi cobor,
În tain–acestei desfătări, pășind evlavioși,
Treziți să fim în sânu-i, străfulgerați de-amor.
SĂ-ȚI SPUN DE CE

Lilia Manole

Să-ţi spun, de ce au înflorit,
Neînțeles și subit, trandafirii?
Pesemne-n vis zăriți au fost
În roua tânăr-a iubirii.

Reublica Moldova

Să-ţi spun, de ce e soare iar,
În ploaia peste albi nămeţi?
E-o zi, când dorul de amar 
E dulce pentru două vieţi.
Să-ţi spun, de ce cuminţii sunt
Mai buni, mai oameni, pe pământ?
În Slava Cerului avură început
De rugă Sfântă, din Cuvânt.
CU DUMNEZEU

Să-ţi spun, de ce a fost cuvântul
Un har în trup să se-ntărească?
Devine trupul-jurământul, 
Şi gura- vorba să o socotească.

M-ați întrebat, dacă mai scriu
În liniștea-mi capitonată,
Cu moliciuni, ce nu le știu,
De-au fost să-mi vină laolaltă.

Să-ţi spun, de ce în Om se naşte
Un Duh din adevăr curat?
Preasfânta Maică e din Moaşte,
Cu suflet viu şi luminat.

M-ați intrebat, din ce dileme
Un Dumnezeu în gând parcurg,
Și pipăi cerul, dacă geme,
Am oare-n mine-un Demiurg?

Să-ţi spun, de ce în întrebări
Avem charismă şi credinţă?
Pentru- a răspunde de urmări
Şi să avem şi pocăinţă.

Da, domnilor, tocmai e timpul,
Să-L căutăm pe Domnul Sfânt,
Cât ne mai pasă de-arhetipulRănit, strivit, călcat, în gând.

PĂZIȚII SE IUBESC

Să nu rămânem disperați,
În Arca pură a lui NoeEra să fim toți înecați,
Da, domnilor, avem de El nevoie.

Iubire temerară, în cordon de pază,
Închisă este dreapta ei lumină,
Și stânga așteptării sângereazăE-o catedrală veche în surdină.

M-ați întrebat, dacă subit
E timpul, care curge, ori firesc…
Pe Dumnezeu, când L-am găsit,
Am înțeles, că-mbătrânesc.
-29-

În dreapta ei, dreptatea moartă,
În sus, un cer întunecat,
Iar jos, un trandafir pe-o grotă,
S-a ofilit cu lacrimi, s-a uscat.

Sfera Eonică
Emoţii de toamnă

O cupă pașnică la mijloc
E-atinsă de o mână rece,
Iubirea nu se soarbe cu un chiot,
Iubirea, un izvor să nu mai sece.

gutuia coaptă
pe jarul toamnei
emană aroma
copilăriei

Iubire temerară, în cordon de pază,
Din întuneric, îngerii vâslesc,
Cu două aripi, fiecare luminează,
În albul pur, păziții se iubesc.

an de an
îmbrac haina inocenţei
ţin în palmă
prinţese păduri lacuri zmei

Florina Dinu

dar parcă toate sunt umbrite
de lipsa ei
a bunicii.
Maturitate
mă înec cu aerul
ce zgârie aripile păsărilor
transformându-le în
amintirile
unei nopţi de vară
sub nucul înverzit
Sunt beată

sunt beată
de dor, de tristețe
paharul îl umplu
cu vorbele tale uitate la plecare.
cu sete îl beau
până la ultima silabă.
vreau să uit de toate
de orele ce trec cu greu
și bat la poarta sufletului
în ceas de noapte
la ora dintre vis și realitate.

Ochii tăi adânci

din ochii tăi adânci
coboară noaptea
iar gândurile-ţi
croşetează bolta cerească
stea–gând gând-stea
vreau
să mă îmbrac în pielea ta
să te simt
să ştiu ce vrei
iar înainte de culcare
o lacrima să-ţi fiu
să-ţi mângâi obrazul
de noapte bună
să cad uşor
pe pernă
până aproape
de buzele-ţi moi

Poem
apari ca un vis
şi vii ca un înger
în gânduri
pe scara genelor
pătrunzi în suflet
şi te pierzi prin vene
tu virus
al iubirii de primăvară

Parfum de toamnă
strugurii bronzaţi
miros a toamnă
a frig
a ploi
a păsări călătoare
îi strâng la piept
furând
vara
numai pentru noi

-30-

Sfera Eonică
a-nceput noaptea să are
întunericul în care,
bobul de lumină pare
o sămânţă viitoare;

Eugenia Rada Ioniţă
Toamne târzii
Răvășirile toamnelor
Parcă lăsau un gol imens
Peste jocul plantelor.
Frunți oțelite se plecau neîntrerupt
Pentru fiecare zi albă
Și niciodată,indiferent de alegeri,
Nu vorbeau despre schimbarea care va veni…

a-nceput noaptea s-adune
lacrimi din soare- apune
şi să împletească stele,
cu şiraguri de mistere,
să umple bolta cu ele.
Şi-ale mele închinări
numai vântul să le ştie,
numai vântul veşniciei
să le-nalţe în tăceri,
OSANA! din răsputeri
noaptea asta o să ningă,
cu fulgi tainici de-ncercări....

Cârlig
Limbile sunt de multe feluri
Suspendate în marile tăceri
Alteori aruncând mirificii maci
Pe pletele câmpiilor cu o solemnitate de nedescris.
Dacă cauți o comoară,
Peste tot vei da de limba prietenă,
Unsă cu mierea stupului
Unde soarele si-a uitat o parte din trup.
Iar la mijloc , un opus la partea fotografiei de grup
Stă neclintită pe tron, limba cu cârlig,
Înfruntând aerul molatic al nopților pline de poezie
Înghețând orice sărut de primăvară.

AŞTEPTARE
Sentimente păpădii
bat în poarta
inimii:
le dau voie
să se-adune
să le cânt
în patru strune,
la dau voie
să-ncolţească
vântul să le risipească
pe la casele pustii
fără apă şi copii,
pe la casele în care
lumea stă în aşteptare

Lipire
Direcția vânturilor
O schimbă îngerii umblători
Prin ploaia liliacului
La fel mișcările sferelor
Brodează prezentul cu aureole
Eugenia Rada Ioniță

STEA ALBASTRĂ
ELENA – MARIA CERNĂIANU

Ţi-am trimis
în dar
tot cerul
în imensitatea sa,
să îl răsfoieşti la noapte,
să-ţi alegi din el
o stea.
Îndrăzneşte-a cuteza!
luminoasă şi albastră,
se arată-n calea ta,
să o porţi mereu cu tine,
înţelegeri poartă-n ea.
ROATA TIMPULUI

NOAPTEA
A-nceput noaptea să zboare
peste lunci, peste ponoare;
a-nceput noaptea să cânte
prin păduri şi pe morminte;
-31-

Câte-n stele
câte-n lună
munţii ning
valea răsună,
câte-n soare
câte-n nori
zilele se-ntrec
în sori,

Sfera Eonică
nopţile-şi aşteaptă darul
mult slăvit est altarul,
iau paharul plin şi-aleg
cu Har Sfânt să îl dezleg.
Câte-n lună
câte-n stele
dragi îmi sunt
tainele mele,
să le-ascult
numai pe ele.
Roata timpului zâmbeşte
mă ridic,
ea mă zoreşte,
eu cobor,
ea mă ridică
şi mă vindecă de frică,
fără să-mi atingă zborul
anilor trecuţi canonul.
Peste ochii plini
de dor
nu se-abate niciun nor
doar pe drumuri,
spre izvoare,
cerbii se arată-n cale...
FLOAREA
Mă îndeamnă pasul
să aştept popasul,
ora-n cingătoare
stă ascunsă-n floare,
albă şi sihastră
crudă de albastră.
Unde eşti,
minune
între ziduri pare
un parfum din rouă
şi mărgăritare.
Într-o lume aspră
nedreptatea sare
peste munţi şi ape
şi peste hotare,
îmbrăcaţi în lacrimi
ochii mei întreabă:
cine a-ndrăznit,
pe cale,
să mă tragă
de petale...?
KYLE
Te iubesc cu două inimi
şi cu ochi înrouraţi
nu găsesc în gând cuvinte,
doar trei Psalmi
îngenuncheaţi...

TE REGĂSESC MEREU
Te regăsesc mereu
pe străzi, prin parcuri, pe alei,
în gesturi tandre
de soare izbucnit în tei,
în marea zilelor îndrăgostite
de chipul tău de înger
neliniştit şi-ntrebător,
în freamătul albastru plin de dor.
Te regăsesc în iarba fragedă
rostogolindu-te cu-atâta
nerăbdare,
de-a te cuprinde în întreaga rouă,
asemeni mieilor ce-adorm
în poala nopţilor,
cu lună nouă.
Te regăsesc pe malul mării
prin nisipuri, căutând
şi-n primii fulgi de nea
pe care îi gustai, strigând
că sunt atât de albi şi reci...
te minunai!
Te port în drumurile mele,
în inimă respir
albe tăceri
de stele
şi gândul meu răsare-n
curcubeu
prin punţi multicolore de lumină,
să scânteieze viu, în drumul tău,
eterna înţelegere Divină.
Eşti floarea mea de lotus, pură,
nimic n-aş vrea să te atingă,
decât un dor deplin de
Dumnezeu,
viaţa să învingă!
.......................................
incandescenţă milenară,
pe ziduri galbene – portocalii
de vară.
VOCEA TA
Sufletul tău,
răsad al zilei,
nimic
nu poate ucide
atâtea inimi,
care bat în mine, când
vocea ta
ascult în nerăbdare,
cristale pure se ating,
se risipesc în zare,
scântei din curcubee
se despletesc spre împăcare,
şi clinchetul prelung
se-adăposteşte-n
Soare.
-32-

Să desluşesc nu ştiu,

nu pot,

n-am cum,
acea zi...
învăluită-n bine,
pe care-o port
colier cu ametiste-ascunse
pentru mine,
în depărtările senine.
ÎN FIOR
Fără de început şi
fără de sfârşit
în existenţă
totul este împlinit
prin gând nemărginit.
Am adunat atâta
rodnicie,
să-ţi fie ţie temelie,
în templul ce se-nalţă
în iubire,
prin căi neînţelese,
ştiute doar în vise,
de Edenul chemat din viitor,
să-nceapă praznicul
cu oaspeţi exilaţi
pe malul fiinţei,
în nelinişti,
care aşteaptă începutul
în fior.
GALOP
Nu mai vreau tihnă
nici alinare,
caii aleargă mereu
către soare,
câmpul se zbate,
în drumul lor
poate,
o întrebare
venită pe cale
de unde apare (? )
câmpul se-apleacă
sub tropote-n zare...
caii aleargă
mereu spre soare...
ÎNCEPUT PERPETUU
Legământul stelelor
la ora misterelor:
sabie mută creşte-n mine,
liniştea să mi-o dezbine,
o alung şi ea tot vine.
Aprigă-i cărarea mea,
nici un pas alăturea,
crinii i-am uitat în câmp,
flori de piatră străbătând

Sfera Eonică
să-mi văd casa tot mai sus,
în apusuri răsărind,
noi pământuri dezgropând;
să-mi prind
clipa
tresărind,
prin deşerturi alergând
fără cer,
fără pământ,
fără graniţe
fiind.

eu ma situez ,ca disponibilitate în faţa divinităţii, ce m-a lasat, ca
limită, în delimitatea ei.
10.Aş vrea să prind în palma mea fluturi, pe aripile cărora să scriu
cugete şi în ochii cărora să pictez , o lumea de întrebări cu răspunsuri , despre noi oamenii, ce visăm.

Diego Vadillo López
Spania

Doar cocorii poartă-n ei
aşteptările-ncepute
de mestecenii
din văi.

CLAUDIA TĂNASE

La poesía amablemente nostálgica de Domnita
Neaga
Los poemas de Domnita Neaga tienen una honda vocación arcádico-espiritual. Entreteje nuestra poeta un entorno que desearía idílico pero en el que cabe incluso ese desapacible desasosiego aparejado a toda biografía rentabilizada. Y es que cuando menos se espera
1.Arta este cea dintâi condiţie a frumuseţii sufleteşti.Filosofia este sobreviene el temporal. Mas la poesía de nuestra versificadora se
cea dintâi condiţie a frumuseţii raţiunii. Întrea artă şi filosofie , e- sustenta en una sobreposición al acecho de los embates de la vida.
xistă un întreg cezarism de culori şi idei, care porneşte în cucerirea Con los mimbres de la tristeza, la nostalgia o el desencanto, teje
unas piezas de gran poder de sugestión.
privirilor şi gândurilor noastre.

Los más bellos paisajes, no en vano, son muchas veces los
agrestes,
aquellos en los que lo indómito de la vegetación dificulta
2.Înţelepciunea este pentru suflet cel mai frumos dar oferit de către
el
tránsito
o, incluso, los hace insondables por muchos de sus flandivinitate, din raţiuni ce au facut cerul cu Paradisul lui cu tot, să
cos.
coboare frumuseţea acestuia asupra Paradisului existent în dimen
Porciones de un paisaje interior es lo que nos ofrece Neasiunea noastra imanentă.
ga en sus poemas. Un paisaje a veces sencillo de transitar, otras
3.Dragostea este o succesiune de fidelităţi angelice, ce au coborât solo en apariencia y algunas otras harto difícil por lo intrincado del
asupra noastra, făcând din trăirile noastre cugete pentru suflet, terreno discursivo y lo exuberante de la tropológica espesura.

En “Tiempo de amor” es obrado un entorno natural y
cugete pentru raţiuni.
sinestésico por el que transita el sentimiento, quedando el cuer4. Spune-mi, Doamne, nu-i aşa că singurătatea Ta , coboară de fie- po sometido a los fenómenos atmosféricos del espíritu. Y se alude
también en este poema a la casa por donde transita el recuerdo del
care dată asupra singurătăţilor noastre?
amor, una metáfora la de la casa que se reedita en “Cosas vertica5.Melancolia se naşte din amărăciunea timpului, care nu mai face les”, donde se alude a ciertos pedacitos de los ideales del ayer los
cuales caen de la pared, ese infranqueable muro, cuya robustez es
faţă, umbrelor noastre de înfrângeri.
aliviada por la ventana que conecta la vida con el ser. La ventana y
6.Arta este sediul sufletelor născute din înţelepciunea de a picta las cortinas a veces son abiertas para lanzar afuera del hogar intetimpul, cum îşi cerne prin mii de culori , voinţa de a creea şi idea rior ciertos restos de recuerdo que resultan imposibles de desechar
pues han sedimentado irremisiblemente en el fondo del bagaje vide a o păstra cu noi.
tal, cosa que ocurre incluso en el del más indolente ser, ya que los
7. Singurătatea s-a născut din singurătăţile cerului şi ale pămân- recuerdos nos constituyen.

Todo contribuye a la imagen recurrente en esta autora de
tului.
la “flor de loto”, a la que nos referiremos más adelante.

Otro detalle estilístico que se da en muchas piezas de esta
8. Înţelepciunea este pentru suflet cea mai mare promisiunea făcută
poeta
y
con el que consigue fascinadores efectos líricos es el
de Marele Înţelept omenirii. Fiţi, înţelepţi şi o să vedeţi, cum
de
la
cosificación.
Por ejemplo, en “Casas verticales”, cuando
înţelepciunii îi va fi încredinţată misiunea de a o purta peste tot.
desprende pedacitos de sus ideales de la pared de su residencia
interior, o en “El día de mañana” cuando escribe: “El día de hoy
9.Cugetul meu asupra vieţii, s-a născut din îndoielile mele asupra
pasó abrumado y angustiado,/ capa desgarrada/ sobre el cuer
timpului, care a adus întrebări despre cer şi despre pământ, unde
-33AFORISME

Sfera Eonică
po de neblina del tiempo”, pasaje este en el que emplea sucesivamente una magnífica personificación y una audaz cosificación a su vez
insertas en una metáfora, ya que identifica al día con una capa desgarrada, haciéndolo gráfico y asible al entendimiento además de permitir el paso de una encandiladora corriente de belleza.

Ensoñador resulta “Sueño de amor”, en el que reaparecen con insinuante pujanza los elementos naturales en los que se intercalan
sinestesias de la enjundia de la que aquí apuntamos: “cuando el otoño se ponía/ su nuevo abrigo de miel”. Dichos versos condensan un
gran número de sensaciones: visuales, gustativas, olfativas, táctiles… además de constituir un monumento retórico erigido desde la más
afinada sencillez, desde el más sutil instinto lírico. La equiparación cromática del ocre de los abrigos de piel, con el de las hojas secas y
del tono broncíneo de ambos con el de la miel resulta muy digno de ser reseñado no sin fervor.

“Vivencia” es otro poema con unas imágenes sobrecogedoras que vienen a constatar una huida purificadora en la que nuestra poeta
flota “por encima de lo desconocido”. En “Por el universo” mantiene el flirteo con lo cósmico, un flirteo adobado con un nuevo cóctel de
sensaciones atraído por un solvente manejo de la estilística. Integra Neaga lo musical, lo atmosférico y las oscilantes temperaturas en un
conjunto altamente embriagador.

En “Una herida divina”, Domnita Neaga reincide en la remembranza, en esta ocasión de sus años universitarios refiriéndonos una
“herida de luna” sufrida por una compañera en nocturnal contexto, imagen que me recordó a otra del poeta español de la Generación del
27 Manuel Altolaguirre (“La luna con un puñal/ desgarró la piel al aire”), con quien Neaga comparte algunos rasgos, como la evocación
del pasado, de la infancia incluso, la reflexión metafísica, la búsqueda de una armonía cósmica así como de ciertas esencias, el refugio
en el espacio soñado, el prurito introspectivo, la emoción como motor para acudir a la recuperación del pasado como consuelo ante un
presente áspero…

Nos referíamos antes a la imagen de la flor de loto, tan empleada por Domnita Neaga, pues bien, para ella esta planta representa
muy trascendentales evidencias, no en vano, apuntaba la propia Neaga, tiene sus raíces en el fondo del río, en el lodo, desde donde emerge
su tallo, enfrentándose y sobreponiéndose a la dificultad que supone emerger por entre el agua en aras de mostrar la belleza de sus hojas.
Establece nuestra poeta un paralelismo entre el itinerario biológico de la flor con el de su propia poesía: “Mi poesía nace de las dificultades de la vida, de sus frustraciones. Nunca escribo cuando estoy feliz, sino cuando me encuentro triste, defraudada… En definitiva, esos
sentimientos que afligen el alma son los que, curiosamente, convierten en belleza a lo que de esta brota”. Así las cosas, la flor de loto
simbolizaría para Neaga “el camino de la creación desde lo más oscuro del alma hacia la luz del conocimiento”. Además, continuaba la
versificadora, “la flor de loto lleva consigo al mismo tiempo el capullo, la flor y la semilla, esto es, el pasado, el presente y el futuro… la
encarnación de la perfección”.

Todos los razonamientos aducidos dejan clara la elección de tan elegante planta como elemento simbólico recurrente en su poesía,
una poesía vigorosa pese a lo delicado de su textura; una poesía que acoge en su seno originales vías hacia la expresión de lo más recóndito del sentimiento, que nos es ofrecido no por las vías más trilladas sino a través de magistrales combinaciones de imágenes producto
de una original manera de cocinar los universales productos poéticos. Esto se logra, entre otras formas, mediante el uso de un lenguaje
selecto, sensorial e intenso.

ROMÂNISMUL LIMBII, CONCEPTELOR ŞI VIZIUNII DOSOFTEIENE, FAŢĂ DE
LUMEA/UNIVERSUL MISTIC ŞI
ISTORICO-INIŢIATIC, AL SECOLULUI AL XVII-lea
A.1. - LUMEA/UNIVERSUL MISTIC ŞI ISTORICO-INIŢIATIC, AL SECOLULUI AL
XVII-lea. DOSOFTEI ŞI SADOVEANU, PESTE VEAC…!
Cum arăta lumea valahă a veacului al XVII-lea? Ceea ce putem zice cu precizie: din punct de
vedere al “vădirii întru cercare” şi cercetare divină a puterilor iniţiatice ale valahilor - nu putea
să fie şi nici nu era un rai. Şi, atunci, Sfântul Poet şi Mitropolit Dosoftei are misiunea să arate
(prin Harul său Vizionar şi Vaticinar!), că Raiul EXISTĂ (dincolo de arătările materiale!), ca
Logos şi Nomos Dumnezeiesc!
GENIUL ŞI LOGOS-ul POEZIEI SALE PSALTICE vădeşte numai şi numai şansele de biruinţă, întru Înălţimea/Înălţarea şi Luminarea de Duh.
Dovada că universul vizibil al Moldovei acestui veac pitic era unul labirintic şi profund “reglat”
întru iniţiere de Duh ne-o oferă, mai mult şi mai spornic decât oricine, un alt Geniu al Logos-ului
Valah (CEL MAI MARE POET ÎN PROZĂ, AL VALAHILOR!), de peste veacuri: Magul MIHAIL SADOVEANU, Demiurgul,
prin Logos, al lumii secolului al XVII-lea (şi, încă, prin “lucoarea de lumină” a două romane istorico-iniţiatice: Zodia Cancerului sau
Vremea Ducăi-Vodă şi Nunta Domniţei Ruxanda). Călăuză de Duh mai potrivită decât Magul Sadoveanu este greu de închipuit.
Iată imagini şi pilde, întru vădirea LABIRINTULUI INIŢIATIC (desenat de stihiile dumnezeieşti!) al SPAŢIULUI INIŢIATIC moldo-valah – caracterizat prin “nestatornicie” şi “împresurare cu PUSTIE” – ambele dovedind valenţe soteriologice şi exorcizatoare de
“demonii violenţei”, ca şi de “demonii străinului/înstrăinării”:
-“Aici, la noi, Domnul Dumnezeu ne-a poruncit să n-avem căi statornice, ca să nu ne găsească duşmanul. DACĂ N-AVEM OŞTILE
CRAILOR LUMII, NE ÎMPRESURĂM DE PUSTIE” (cf. Mihail Sadoveanu, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, Editura
Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011, p. 72) – sau:
-ca răspuns la vehemenţa logos-ului abatelui “franţuz”, Paul de Marenne, faţă de lipsa de nomos ca “reglement” uman, a valahilor
(“Dreptatea şi ordinea sunt primele elemente ale unui stat”) – beizadeaua autohtonă, Alecu Ruset, îi răspunde, cu calm: “Se
-34-

Sfera Eonică
poate, domnule abate, iată însă daruri cu care Dumnezeu ne va face surpriză într-un veac viitor” (da, în cel al bonjuriştilor masoni!)
– cf. idem, p. 60 – dar şi imaginea iconică a acestui spaţiu / DRUM INIŢIATIC (“DRUM VECHI DE CÂND LUMEA”), dominat şi
apărat de stihiile dumnezeieşti, în continuă şi vigilentă lucrare, împotriva “MLAŞTINII CLEIOASE”:
-“Drumul cel mare spre scaunul ţării trecea (…) prin valea Bahlueţului şi-a Bahluiului. I se zicea drum mare, pentru că ERA DRUM
VECHI DE CÂND LUMEA. Nici unui rând de oameni însă nu-i trecuse prin minte, în curgerea anilor mulţi, să facă din această
cale veche un drum adevărat (n.n.: adevărat, întru istoria cu fiinţă căzută!). Era o urmă cotită de cară, copite şi paşi, bătută bine şi
lucie ca o curea, în vreme de secetă, MLAŞTINĂ CLEIOASĂ, în vremea ploilor. APA CERULUI o pătrundea în scurt, VÂNTUL şi
SOARELE o zbiceau cu grăbire” – cf. idem, p. 98.
Nici capitala istorică-Iaşi (“cu tot sporul lui şi mai ales cu toate strălucitele-i lăcaşuri dumnezeieşti, RĂMĂSESE O AŞEZARE A ORIENTULUI” – adică, a transfigurărilor MISTICE ŞI MINUNATE, dintru Pustiul Formelor Goale, întru RĂSĂRITUL/ORIENTUL ÎNVIERII VEŞNICE: “ŞI NICI VOIA SĂ AMĂGEASCĂ PE STRĂINII IUBITORI DE FORME GOALE”!) a acestui spaţiu
iniţiatic şi nici curţile domneşti nu fac excepţie de la imaginea unei aparente realităţi anti-nomotice, vehement entropice (şi, tot aparent: “fără de speranţă”! – de fapt, supusă doar “VÂNTULUI CEL VESEL” al Sfântului Duh Transfigurator, întru “PODOABĂ DE
FLORI” mistice, situate chiar la/înspre Hristos-UŞA-spre-Mântuire: “De multe ori, căsuţa avea o PODOABĂ DE FLORI înaintea
uşii”!) - şi a unei “căderi fără de întoarcere în borboros” – LABIRINTUL CVASI-URBAN (dominat de “cotiri”, “strâmbări”,
“dărâmări”, “risipiri”, “rătăciri”, bolborosiri/borboros-uri şi mlaştini “urât mirositoare” şi de “urlete” şi de “întoarceri de dosuri”, întru “pustiul” iniţiatic - de fapt, “ÎNTOARCERI ÎNTRU LUMEA PE DOS”/Cealaltă Lume! - şi de “capricii” şi de “fantazii”/ILUZII
OPTICE aspaţial-atemporale!), dar şi LABIRINTUL UMANO-ISTORIC (la fel de pulberos şi plin de demonii încercărilor iniţiatice,
ca şi cel dintâi!), situate sub semnul “hoiturilor”-MĂŞTI ALE TRANSCENDERII, “gunoaielor” [de recuperat, “cu îndârjire nespusă”, întru VEŞNICA GRĂDINĂ] şi al “porcilor” (e drept, “porcii” [de esenţă saturniană, în general!] aduc aminte, la Sadoveanu,
vag, dar nu şi aberant! - de Confreria Preoţilor-Mistreţilor Dacici – şi apar, mult şi înalt sugestiv, şi “câinii”, situaţi “SUB MĂŞTI
EXTRAORDINARE”, precum Cenuşotcă! – “CÂINII”, ca vestiri soteriologice viitoare, prin Lupul Fenrir – supus şi el, deocamdată,
unei aparente deriziuni şi degradări!) :
-“Iaşii era şi-n vremea aceea un oraş vechi şi cu faimă. De o sută şi mai bine de ani aflîndu-se capitală statornică a Moldovei, mahalalele i se i umflaseră, uliţile din mijloc i se îmbulziseră de case nouă ale negustorilor şi boierilor, iar Curtea Domnească îşi înoise
turnul, rândurile de sus şi odăile oştimii. Totuşi, cu tot sporul lui şi mai ales cu toate strălucitele-i lăcaşuri dumnezeieşti, RĂMĂSESE
O AŞEZARE A ORIENTULUI. Nu se cunoştea, în rânduiala sau mai degrabă în neorânduiala uliţilor lui, nici un plan. Fiecare
pământean, aşezător în el, fie boier, fie prost, punea să i se clădească, rareori cu mistria, şi mai ales cu toporul, acareturile şi casa
după FANTAZIA MOMENTULUI, având chiar o deosebită plăcere SĂ ÎNTOARCĂ DOSUL ori coasta cătră alţii, ghiontindu-i, aşa
că, fiind casele ca de un VÂNT VESEL semănate, în chipul cel mai CAPRICIOS, în grădinile şi ogrăzile lor, TRECĂTORUL SE
RĂTĂCEA, ca să găsească ce-i trebuia, în uliţi, ulicioare şi fundături COTITE, printre garduri de nuiele, zaplazuri DĂRÎMATE,
ziduri RISIPITE, bălţi URÂT MIROSITOARE şi MLAŞTINI de cişmele, urmărit de URLETE şi zăpăituri întărâtate. Lângă o curte
de cărămidă şi piatră de Orhei boiereşte răsfăţată, se tupila o căsuţă STRÂMBĂ de bârne acoperită cu paie ori cu stuh. De multe ori,
căsuţa avea o PODOABĂ DE FLORI înaintea uşii. pe când curtea de alături, PUSTIE, lăsa să-i cadă tencuielile şi olanele şi să-i
atârne ca aripi moarte ferestrele. Asemenea mărit şi slăvit târg părea că nu ţine să fie curat şi spălat, nici să-şi arate faţa: dimpotrivă.
Şi nici voia să amăgească pe străinii iubitori de forme goale. GUNOAIELE şi HOITURILE stăteau aruncate pe toate drumurile
şi-n toate medeanurile şi CÂNII dădeau lupta în jurul lor cu PORCII. Aceşti CÂNI, de la zăvozi până la cotei, înfăţişau varietăţi şi
MĂŞTI EXTRAORDINARE. Luptătorii ceilalţi păreau nişte MISTREŢI DEGENERAŢI; grozav de slabi, însă de-o ÎNDÂRJIRE
NESPUSĂ. (…) Acest AMESTEC de chinovii, de curţi, de căsuţe, de DUGHENI, GLODURI, TOLOACE ŞI MEDEANURI ţinea
din uliţa de sus de la Sfântul Neculai cel Sărac până-n Căcaina şi Bahlui şi până la Cetăţuia Curţii Domneşti. (…) Aici stăpînea
Duca-Vodă cu topuzul său şi cu cele două tuiuri în a treia a sa domnie. Lîngă biserica cea veche de la Ştefan -Voievod Bătrînul, a
Sfântului-Nicolaie cel Bogat, în capătul uliţii mari, se înălţa poarta cu turn şi paraclis, păzită de slujitori armaţi. De la turn, zidul
mergea în patru laturi, avînd la colţuri turnuleţe cu meterezuri. în cuprinsul acestor ziduri, casa cea mare a Domnului, a spătăriei
şi a divanului era deosebită de casele cele mici ale Doamnei. Spre Sfeti-Neculai mai era o poartă joasă, cu odăi, a drăganilor, şi spre
Bahlui alta, cu alte odăi, a siimenilor. MESTECATE ÎN NEORÎNDUIALĂ, se înşirau cătră ziduri chilii de slugi, grajduri de bîrne,
acareturi, cămări, lagumuri şi beciuri. ERA O FORFOTĂ NEÎNTRERUPTĂ ÎN TOATE, căci de la întâiul ceas din zi Vodă era
sculat, după obiceiul său, şi coborâse în divanul cel mic, ca să cunoască treburile zilei, să ieie socotelile vistieriei şi să împărţească
dreptate norodului. Porţile cele mari erau deschise; deasemeni uşa divanului; şi o samă de prostime aştepta în genunchi, cu căciula
alături, cu fruntea plecată, cu pletele în ochi. Se aflau alţi pricinaşi care aşteptau în picioare, însă CU PREA MULTĂ CUVIINŢĂ,
strigarea aprozilor. Erau RĂZĂŞI SOSIŢI CĂLĂRI ori cu căruţele încă de cu noapte, pentru înfăţişarea sorocită de luminatul Divan. Aducînd, în tăşti de piele, îndreptări şi mărturii, urice şi ispisoace, veneau pentru vechi procese, CU MULTĂ ÎNDOIALĂ FAŢĂ
DE JUDECĂŢILE VREMELNICE ŞI CU O NEDESLUŞITĂ CREDINŢĂ ÎN JUDECATA FĂRĂ GREŞ, CEA DIN VECI ŞI DE
OBŞTE. Întăi mîncaseră de nădejde în chilnele căruţelor ori la coburul calului, de cum răsărise soarele; ş -acuma puteau aştepta şi
pînă în sară pe lîngă ziduri şi pe sub streşini.
Mai erau şi alţii care nu stăteau cu fruntea în PULBERE. Aceia veniseră cu jalobă cumplită împotriva starostelui lor. Erau o samă
din MIŞEII TÎRGULUI, unii CALICI de-o mînă ori de-un picior, alţii chiori şi orbi, alţii în plină şi înfloritoare sănătate — şi mai
cu samă aceştia aveau glasuri frumoase de cîntăreţi. Pentru nedreptăţi de împărţire a vadurilor de cerşit se înfăţişaseră buluc, cu
straşnică scîrbă şi îndîrjire” – cf. idem, pp. 105-107.
De observat că, afară de Cavalerii Neamului, RĂZEŞII – care “aşteptau în picioare, însă CU PREA MULTĂ CUVIINŢĂ” (ei au
încredere, “nedesluşită”, dar şi NEABĂTUTĂ - NUMAI în DUMNEZEU! – ”cu multă îndoială faţă de judecăţile vremelnice şi cu
o nedesluşită credinţă în judecata fără greş, cea din veci şi de obşte”) – RESTUL omenirii şi al zidirilor omenirii (fie calici/”mişeii
-35-

Sfera Eonică
târgului”, fie slugi domneşti, ori străjeri – fie aşezări şi chili şi odăi de slugi şi străjeri!) - este numai ILUZIE OPTICĂ PULBEROASĂ
- adică, numai freamăt şi forfotă şi amestec, entropic şi demoniac, fără nicio rânduială şi aşezare întru Duh: “MESTECATE ÎN
NEORÎNDUIALĂ, se înşirau cătră ziduri chilii de slugi, grajduri de bîrne, acareturi, cămări, lagumuri şi beciuri. Era O FORFOTĂ
NEÎNTRERUPTĂ ÎN TOATE”.
Nici Sufletele şi Duhurile nu fac excepţie, de la aşteptarea transfigurării mistice – dintru “vărtej”, “calamităţi [care] stau ca mierea
în flori”, “foamete”, ”ciumă”, “sabie” a Crimei Anti-Nomos şi ” “molimă”, “nestatornicie”, “nerecunoştinţă”, ”mări furtunoase” şi
“prietenii primejdioase şi amestecate”, precum şi “împăraţi/domni” excesiv schimbători şi demoniaci - întru Neprihănirea Întoarcerii
(căci, dintru început, AICI A FOST PARADISUL: “pe acest colţ de pămînt, care a fost, cîndva, paradis”!) la CREANGA DE AUR
A ORIGINARITĂŢII PRADISIACE, în faţa Tronului Veşnicului Împărat al Dreptăţii Luminii - care este MISTICUL PEŞTE
DE AUR/HRISTOS-SOARELE/LUMINA LUMII (“PEŞTELE DE AUR care să iasă din întunericul fundului […], CA SĂ SE
ÎMPLINEASCĂ SUB SOARE O SINGURĂ DATĂ MINUNEA RECUNOŞTINŢEI””):
“Ai putut să te încredinţezi că trăim, domnule de Marenne, într-un loc unde nasc şi trec VÎRTEJURILE lui Dumnezeu ş-ale oamenilor; unde CALAMITĂŢILE STAU ÎN LUCRURI CA MIEREA ÎN FLORI. Aici ne veselim şi în altă parte pier oamenii de CIUMĂ
şi de sabie. Dumnezeu a îngăduit ÎMPĂRAŢILOR, FOAMETEI şi MOLIMELOR să-şi aducă aici cortegiul. Aici, pe ACEST COLŢ
DE PĂMÎNT, CARE A FOST CÎNDVA PARADIS, nu mai este nimic statornic. Şi DOMNIILE ÎNDEOSEBI SÎNT MAI SCHIMBĂTOARE DECÎT TOATE” – cf. idem, p. 82 – respectiv: “Binefacerile domnilor cădeau în ADÎNCUL UNEI MĂRI FURTUNOASE
şi nu se aflase încă PEŞTELE DE AUR care să iasă din întunericul fundului să înghită vreuna, CA SĂ SE ÎMPLINEASCĂ SUB
SOARE O SINGURĂ DATĂ MINUNEA RECUNOŞTINŢEI” – cf. idem, p. 137.
Drept în mijlocul acestui infern, stă (“fără mândrie”) Întristat ( CONCENTRAT MEDITATIV, întru “PLINIREA” Operei Sale
Începute!) Chipul Magului Sfânt, MITROPOLITUL DOSOFTEI - Perpetuu Veghetorul Mag şi Poetul-Orfeu, el însuşi fiind
chezaşul Logos-ului-HRISTOS, ca “BINECUVÂNTARE ÎNALTĂ”! - şi, deci, acela care, deja, caută căi spre Nevăzut (înfrângând,
întru Veşnică Statornicie, pulberile satanice ale “văzutului”, efemer, spurcat întru aparenţă maxim degradată şi exasperant-nestatornic!) - pregătind Opera Alchimică a Transfigurării (prin Logos Demiurgic) / MAGNUM OPUS / OPUS ALCHEMICUM / ARS
MAGNA 1:“Urcînd scările, de Marenne găsi sus BINECUVÎNTAREA înalt prea sfinţiei sale părintelui Dosoftei. I-o dădu înălţînd
braţul drept, FĂRĂ MÎNDRIE. Se simţi deodată cîştigat de figura aceea cu ochii mari, cu obrazul smead şi pălit de vegheri, umbrit
de camilafca neagră CA DE O ÎNTRISTARE” – cf. idem, p. 152.
***
A.2.- ROMÂNISMUL LIMBII, CONCEPTELOR ŞI VIZIUNII DOSOFTEIENE, FAŢĂ CU LUMEA LUI DUMNEZEU
Faţă de o astfel de lume, atât de mistic potrivită de Dumnezeu, între faldurii “pustiei” şi ai unei istorii apocaliptic-exasperante, Sfântul
Poet Dosoftei are un merit cu atât mai mare, dezvăluindu-i ARHEII şi descântându-i (prin LOGOS “DULCE”/”CU MIREAZMĂ DE
DULCEAŢĂ”!) negurile SPAŢIULUI DE INIŢIERE ÎNTRU MÂNTUIRE – şi, mai cu seamă, TREZINDU-I PUTERILE, SPRE
VĂDIREA/TRANSFIGURAREA/ REVELAREA, DIN ADÂNCURI, a Peştelui-de-AUR/Dumnezeului ei Specific şi Îndurător,
Demiurg al Iubirii şi Milei (pe care istoria pulberoasă a veacului al XVII-lea nu prea le îngăduia…!).
Sfântul Dosoftei a voit să realizeze, pentru Neamul său atât de urgisit de istorie:
I-nu doar o Psaltire Creştin ORTODOXĂ a Valahilor, prin introducerea elementelor neotestamentare, în Psaltirea Davidiană – ci a
voit (şi a reuşit!) chiar mai mult:
II-o autohtonizare a Psaltirii, ca descântec de liniştire a “valurilor pustiei” iniţiatice (care nu mai avea, de mult, nevoie de vreun
Dumnezeu al perpetuei “certări” şi al necurmatei “mânii” şi răzbunări celeste)! - prin modificarea atât a obiectelor evocate în Psaltirea
Davidiană (care introduce realităţi şi obiecte specific zonei Palestinei şi unei divinităţi de-a pururi arogante şi violente, fără prea multă
discernere!), cât, mai cu seamă, o modificare a mentalităţii şi a moral-spiritualităţii, a întregii atmosfere psaltice – întru descântul de
alinare a vremurilor şi “îndulcire”, specific valahă, a valurilor cosmice ale divinităţii.
…ORFICITATEA (îmblânzitoare de năluciri apocaliptice şi de “fiare istorice”!) a Geniului Dosofteian, cel atât de luminat întru Logos
Valah - se vădeşte până şi în cele mai mărunte lucrări ale Duhului său.
_______________

1
-Termenul alchimie provine din arabul al-kimiya sau al-khimiya, care e compus din articolul al şi cuvântul grec khymeia (χυμεια) care înseamnă a topi , a lipi, a împreuna.
Alţi autori consideră şi expresia Al Kemi, care înseamnă artă egipteană, mai ales că egiptenii îşi numeau pământul Kemi, considerându-l înzestrat cu puteri magice. În
sfârşit, este posibil ca etimologia să se rezume la termenul chinez kim-iya, care înseamnă licoare pentru a face aur.
Aşa-numitul Opus alchemicum pentru obţinerea pietrei filozofale cuprindea şapte proceduri împărţite în patru operaţiuni: 1-putrefacţie; 2-calcinare; 3-distilare; 4-sublimare,
în trei faze: 1-soluţie; 2-coagulare; 3-uniune.
Cele trei stadii fundamentale:1-nigredo- acţiune asupra negrului, materia se dizolvă intrând în putrefacţie;2-albedo- acţiune asupra albului, materia se purifică, se sublimează; 3-rubedo- acţiune asupra roşului, stadiul final – cf. Titus Burckhart, Alchimia - semnificaţia ei şi imaginea ei despre lume, Humanitas, Buc., 1998.

-36-

Sfera Eonică
De-o pildă: să nu uităm a semnala, aici, un fenomen curios, al psalmilor dosofteieni, din zona mediană a Psaltirii dosofteiene: apar, în
debutul unor psalmi, structuri repetitive sau cvasi-repetitive, parţiale sau totale. Psalmii 95 cu 97, 92 cu 96 şi cu 98, psalmii 102 cu 103,
psalmii 112 cu 113, psalmii 104 cu 105 şi cu 106:
1-(la debutul psalmilor 95 cu 97 – pp. 186 şi 190): ”Cântaţ Domnului cu cinste/Cântec nou, ca de mainte” ;
2-(la debutul psalmilor 92 – p. 181, cu 96 – p.188 şi cu 98 – p. 192): “Domnul STĂTU CRAI în lume,/Că i s-au vestit svânt nume”;
”Domnul STĂTU CRAI în ţară/Ţărâle să bucurară”; ”Domnul STĂTU CRAI în ţară/Gloatele să mâniară”;
3-(la debutul psalmilor 102 cu 103 – pp. 199 şi 202): ”Sufletul meu, zî de bine/Domnului cu tot din tine” şi: ”Sufletul mieu, ură bine/
Lui Dumnezău, cum să vine”;
4-(la debutul psalmilor 112 cu 113 – pp. 226 şi 231): ”Lăudaţ, cuconi, pre Domnul”/”Lădaţî-l toţ pre Domnul”;
5-(la debutul psalmilor 104 cu 105 şi cu 106 – pp. 206, 211 şi 215): ”Rugaţ Domnul şi-l strigaţ pe nume/Oamenii tot ce sunteţ pre
lume”; ”Rugaţî-vă Domnului, că-i dulce,/ Că i-i mila din veci, de pre-atunce”; ”Rugaţî-vă cu dulce la Domnul,/Că i-i mila din veci
pre tot omul”.
Probabil că Dosoftei prindea, din inspiraţie şi har, câte o formulă-incipit, care i se părea nu doar potrivită/optimă prozodic, ci optimă şi
ca atmosferă spirituală şi verbală, orfică (de LOGOS SPECIFIC!), întru Logos-ul orfic valah - şi o exersa, şi o repeta, pentru ca să se
prindă mai bine şi de inimă, dar şi de timpanul celor din biserică. SUNA OPTIM-VALAHICEŞTE!!!
Afirmăm aceasta, pentru că, spre exemplu, psalmul 96 şi psalmul 98 nu au vreo asemănare, din punctul de vedere al specificului acţiunii
descrise-exprimate şi nici din cel al semanticii generale (în psalmul 96, ” Ţărâle SĂ BUCURARĂ”, pentru ca, în psalmul 98, DIMPOTRIVĂ: ”Gloatele SĂ MÂNIARĂ”!). E vădit faptul că lui Dosoftei i-a SUNAT ceva bine, şi în suflet, şi la timpan!
Şi, din moment ce repetiţia dominantă a versurilor se face nu la nivel de acţiune/actant, ci la nivelul Imaginii Lui Dumnezeu, să ne
oprim, şi noi, la acest aspect – cel imagologic, dar şi creator de atmosferă spirituală, în cadrul specific al Logos-ului Valah.
”Domnul stătu CRAI în ţară /Ţărâle să bucurară” (psalmul 96, p. 188) - şi: “Domnul stătu crai în lume,/Că I s-au vestit svânt
nume” (psalmul 92, p. 181) - dar şi : ”Domnul stătu CRAI în ţară/Gloatele să mâniară” (psalmul 98, p. 192). Aşa spune Sfântul
Dosoftei, în Psaltirea sa VALAHĂ! Spre deosebire de Psaltirea davidiană, care, la psalmul 96, spune aşa: ”Domnul împărăţeşte, să
se bucure pământul şi mulţimea ostroavelor să se veselească” – respectiv, la psalmul 98, unde se rostesc următoarele vorbe: ”Domnul
împărăţeşte: să tremure popoarele!”
Credem că se observă, de la o poştă, echilibrul interior (şi semantic, şi atitudinal!), al versurilor dosofteiene: faţă de Dumnezeul VALAH,
sentimentele umane sunt mult mai senine, în deplină armonie cu ceea ce ştim noi despre Dumnezeu şi Rai! Când se bucură, valahii nu
cutremură nici ostroavele, că nu le au - şi nici pământul, că le trebuieşte la arat şi semănat! Iar când e să li se arate Dumnezeu, acesta nu o
face la modul terorist şi terorizant (că îndestul şi chiar “cu asupra de măsură” i-a prigonit şi terorizat istoria!): popoarele nu ”tremură”,
deci - ci, fiecare ar vrea să vadă şi să aprecieze, din punctul lui de vedere, arătarea Lui Dumnezeu, în slava cerului, când este ”din heruvimi să domnească”. Calm, fără panică şi fără teroare!
Ocrotitor, iar nu devastator! Destulă “Zodie a Cancerului”: trebuie să se vestească, de acum, şi Harul Zidirii Luminii Celei din Veci!
Destul i-a chinuit şi căznit (şi cumplit persecutat!) o istorie fără de milă şi fără de cumpăt, pe valahii cei atot şi atoate-îndurători – după
cum va da mărturie şi un om al locului (“un fiu al pământului”, “o fiinţă de zdrenţe” care “privea spăriată, printre pletele pe care i le
zbătea vântul dinaintea ochilor, încâlcindu-i-le cu barba zbârlită” – dar păstrând, în jurul său, “FIARA TRANSFIGURĂRII / ÎNVIERII MISTICE”, Câinele/”un fel de lup al foametei”, ca ocultare de tip “mârţoagă crengiană”, a Lupului FENRIR, ca ARC-PUNTE
dinspre ISTORIE DERIZORIE spre MÂNTUIREA ÎNTRU GLORIE DUMNEZEIASCĂ: “o droaie de câini slabi – ARCUIŢI şi
cu cozile subpuse, UN FEL DE LUPI AI FOAMETEI”) - , din veacul al XVII-lea, invocat magic de către Magul Sadoveanu: “Parcă
ştiu cine ne-au prădat? Zic să fi fost cazaci ori leşi. Alţii socot c-au fost oamenii stăpânirii care împlinesc birul. Acu-i săptămâna, neau luat vitele. Şi sculându-se satul, s-a bătut cu ei. Aşa că ne-au zdrobit şi ne-au tăiat, prădându-ne. Un sat sărac şi mişel ca al nostru
(n.n.: ca şi săracă Ţara Valahă a Modovei, în genere!) nu se poate apăra. (…) Unii au căzut şi nu s-au mai sculat. Alţii s-au îndârjit cu
ce-au putut, ţinându-se după dânşii, cum se ţin câinii. Puţini s-au întors, fără izbândă. Şi-acu, cei care am rămas ne-am mutat în
pădure (…) în loc afund (n.n.: LOC AL TRANSFIGURĂRII MISTICE, al MISTERIILOR DACO-VALAHE!), unde avem poieni
şi locuri ferite. Acolo strângem ce ne-a mai rămas. De spus nu vă spun unde, căci nu ştiu cine sunteţi. Mie nu aveţi ce-mi lua. Doar
viaţa” – cf. Mihail Sadoveanu, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2011, p. 59 … – măcar Bunul Dumnezeu să fie, cu adevărat, BUN, ÎNŢELEGĂTOR, MILOS!!!
…Da, aşa a înţeles, precum Magul Sadoveanu - şi Sfântul Valahilor celor îndelung umiliţi şi greu încercaţi istoric, ÎNTRU INIŢIERE
CREŞTINĂ – Sfântul Dosoftei. Aceasta fiind realitatea dată, Sfântul Dosoftei a acţionat în consecinţă – şi…iată ce a rezultat, ÎNTRU ALEASĂ MINUNE / MINUNARE POETICĂ - totul şi cele toate fiind şi făptuindu-se, întru Bună-Voirea Lui HRISTOS-DUMNEZEU, Orfeul Valahilor / CERESCUL POET-TAUMATURG, ALINĂTOR MILOS ŞI PRICEPUT, AL RĂNILOR
ISTORICE ALE VALAHILOR:
-37-

Sfera Eonică
-…Şi de ce-ar mai fi terorizaţi oamenii valaho-istoricizaţi, când Dumnezeul lor (prin descântecul psaltic al GENIULUI ORFIC DOSOFTEIAN!) este un ”CRAI”2 - evident, nu un ”crai”, în sensul sexual-depreciativ3 , ci în acela magic-fermecător, al basmelor valahilor: un bătrân înţelept, luminat la faţă, şi frumos, şi verde la înfăţişare şi vlagă - poate şi duhliu, câteodată! Ce este mai frumos,
decât să-l vezi pe Dumnezeul tău, ca şi pe bunicul tău, cel bun şi blajin: un crai din poveştile valahe spuse iarna, la focul vetrei – un
crai de cei cu barba lungă şi albă-albă, stând cu coroană pe cap, în mijlocul unor palate (aşa, case mai mari…) - pline de o lumină
blândă şi duios-ademenitoare…
(…Fireşte că, prin această înfăţişare luminată, senină şi înţeleaptă, de ”CRAI”, a Lui Dumnezeu din Ceruri - Mitropolitul Dosoftei îi
sugera, în mod subtil, şi ”UMBREI” Lui Dumnezeu pe Pământ, adică DOMNITORULUI de pe la Iaşi!!! – un model de urmat, de imitat
şi de realizat, aici, printre oamenii cei valahi/vlahi/SFINŢI…!).
Hotărât lucru, Sfântul Dosoftei chiar vrea s-o rupă cu atmosfera înnegurată, înnourată şi sinistră, strivitor-mistică, pe care o creează
Dumnezeul ebraic.
În cel mai des citat dintre psalmi (psalmul 136, p. 264 – poate singurul psalm dosofteian mai apropiat, cumva, de mentalul ebraic şi
de atmosfera Vechiului Tetament: ”Când coconii tăi de ziduri/VOR ZDROBI-I CA NEŞTE HÂRBURI”…ooo!!! – .dar împlinind, în
exprimare, ”dulceţi de sonuri”, specifice tot tărâmului vrăjit al valahilor!) - în care Sfântul Dosoftei chiar reuşeşte nişte performanţe
lingvistice deosebite (mai ales acel melancolic mai mult ca perfect arhaic, dulce-arhaic, ”şezum”) – se produce o foarte interesantă substituire lexicală şi semantică:
-”La apa Vavilonului/Jelind de ţara Domnului,/Acolo şezum şi plânsem/La voroavă ce ne strânsăm,/Şi cu inemă amară,/Prin Sion şi
pentru ţară, / Aducându-ne aminte,/Plângem cu lacrămi herbinte./Şi BUCINE ferecate/Lăsăm prin sălci aninate…”.Ei! Ia să stăm un
strop de vreme, şi să înţelegem ce zice Sfântul nostru Dosoftei.
Cum zicea Psaltirea davidiană? ”1-La râurile Babilonului am şezut şi am plans, când ne-am adus aminte de Sion! 2-În sălcii pe
malurile lor, am spânzurat harpele noastre…”
Nu credem a mai fi nevoie să insistăm asupra verbului substantivizat: ”[a se strânge] LA VOROAVĂ” (a se strânge pentru a vorbi,
oamenii meditative, ei înde ei - dar, în primul rând, UNUL CU ALTUL!). Valahul, cum bine spune Părintele Dumitru Stăniloae,
”nu se tăvăleşte pe jos, ca rusul, nu sare diform, ca tirolezul. Armonia este totuna cu esteticul. Românul nu uită de estetic nici în
momentele de exuberanţă sau de mare durere” - şi, am adăuga noi, nici nu-şi rupe hainele la piept, precum evreii, ca să demonstreze el,
cuiva sau tuturor, cât de mare durere ştie el să trăiască…! ”Statul la voroavă” este o îndeletnicire nu doar paşnică, nu doar cuviincioasă,
spiritual-armonică şi non-exagerată/echilibrată - ci şi profund cathartică: ”vorbind, se mai deşartă amarul /fierea din tine” (adică, te
mai purifici de negurile şi beznele desznădăjduirii, prin durere – îţi reaşezi, întru Deplina Armonie a Sinelui, cu Sinea Cosmică, straturile
răvăşite ale Duhului - şi nu mai ajungi să ”te atârni/agăţi”, cum acelaşi valah zice, înţelegător, cumva, dar cu oarece dispreţ, faţă de slăbiciunea unui sinucigaş! – ci, dimpotrivă, reiei, legic, şi logic, şi înţelepţeşte, înseninat, crugul vieţii tale, până ”ţi se termină aţa”! – adică,
ţi se decide FINALUL ROŢII VIEŢII, întru nădejdea Învierii4! - de la nivelul Parcelor/Moirelor şi al Lui Dumnezeu, total înfrăţite
aceste două feluri de divinităţi dacico-creştine! - împrumutate, de la noi, şi de greci, şi de romani…!) – spune valahul nostru, pe unde-l
întâlneşti, dacă vrei să-l întâlneşti, în satele de la munte, mai cu seamă.
… Dar în ce-şi agaţă harpele? Păi, uite că nu au harpe, ci ”BUCINE”: ”Şi bucine ferecate/Lăsăm prin sălci animate…” – adică, buciume, cavaluri, fluiere şi fluieraşe! Unul ”de fag” (Înălţarea, după Înviere!), altul ”de os” (Cunoaşterea Lumii ESENŢELOR!)
şi ultimul – ”de soc” (Copac/Arbust al MAGIEI ETERNE din Raiul Dumnezeiesco-Zalmoxian!): ”Iar la cap sã-mi pui /Fluieraş
de fag, /Mult zice cu drag; /Fluieraş de os, /Mult zice duios; /Fluieraş de soc, /Mult zice cu foc! /Vântul, când a bate, Prin ele-a rãzbate…”
Adică, Sfântul Duh va continua să ”circule”, prin ele (”fluiere” sau ”bucine”- EGAL!) şi prin cosmos - şi va desăvârşi lucrarea dumnezeiască a Învierii Veşnice!
_______________

-Grupul GR (de la GRaal-ul HRISTIC!) - ca şi grupul KR (a se vedea cuvântul CRAI!) sugerează, ba chiar trimite la – REGALITATEA SPIRITULUI (cf. Vasile
Lovinescu, Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti, Gnosis, Buc., 1993 – şi Mitul sfâşiat, Institutul European, Iaşi, 1993).
3
-Şi nici în cel etimologic slav, de “margine”!
4
-Spune şi Hristos-Dumnezeu, dar cred şi dacii – prin Mioriţa. Atât prin varianta ei nord-dunăreană, cât şi prin cea sud-dunăreană (prin varianta aromână a Mioriţei).
Iată varianta Mioriţei, pe care ne-o oferă dl prof. Hristu CÂNDROVEANU (titanescul lider spiritual al aromânilor din România!), în cartea sa Aromânii, ieri şi azi (Scrisul
Românesc, Craiova, 1995, cap. Folclorul, p. 9):
„Ñil`ioară vrută,/Ñi`lioară arudă,/Pri cale mutreşti/Şi iarbă nu paşti./ - Avdză tini, picurare,/Mi bag ş-mi scol,/Mi şuţ di-ună parte,/Somnul lai nu mi-acaţă,/Că ñi-avui
ună videare,/Că va s-mori tu prândzul mare/Ş-că, la ascăpitare,/Va s-hii tră vătămare.// -Cara s-mor, cara s-nu mor,/Ascultaţ-ñi un singur dor:/ Mine nu voi îngropare/
La murminţăl`i di tu hoară./ S-mi scuteţ tu Valea Mare,/ S-iasă cupia di ñil`ioare,/ Dimineaţa la păşteare./ Ş-tine, ñil`ioară,/ Ţi te-am tu vreare,/ Plândzi-mi, plândzimi,/Di-adun cu soarle ş-cu luna”. Încercăm o transpunere, cât mai fidelă, din dialectul aromânesc, în dialectul daco-românesc (deci, nu vom ţine cont de prozodie, de
măsură ori de rimă - ci, în primul rând, de semantica textului aromânesc):
„-Iubită mioară,/Draga mea mioară,/Pe cale priveşti/Şi iarba nu paşti?/ - Ascultă, păstorule,/ Mă aşez şi mă scol,/ Mă întorc pe-o parte, / Mă întorc pe cealaltă parte,/
Întunecosul somn nu mă prinde,/ Căci am avut o arătare:/ (Se făcea) C-ai să mori la prânzul mare/Şi că, la apus de soare,/ Ai să fii ucis.../ - De-oi muri, de n-oi muri,/
Luaţi aminte la singura-mi dorinţă:/ Să nu mă-ngropaţi/ În mormintele cimitirului din sat,/ Ci să mă scoateţi în Valea Mare,/ Să iasă turma de mioare,/ Dimineaţa, ca
să pască!/ Iar tu, mioară,/ Dac-ai să vrei,/ Plânge-mă, plânge-mă, mioara mea,/ De să vină-n sfat şi adunare/Chiar Soarele şi cu Luna!”
A se observa că, chiar dacă nu este atât de bogată imagistic, precum varianta Alecsandri, din Nordul Istrului – acestă variantă pare a fi, sau chiar este, varianta de bază, cea
primitivă, în sensul bun, originar al cuvântului (fără niciun fel de „floricele” paşoptiste...): NU LIPSEŞTE NIMIC DIN CEEA CE CONSTITUIE RITUALUL SACRIFICIULUI ZALMOXIAN! NU LIPSEŞTE NIMIC DIN CEEA CE CONSTITUIE RITUALUL SACRIFICIULUI ZALMOXIAN!
2

-38-

Sfera Eonică
Iar “bucinele” vor funcţiona, optim (aşa cum am arătat şi detaliat mai sus 5!), prin intermediul Copacului/ARBORE AXIAL-COSMIC
(de ramurile căruia sunt “aninate”!), ca PUNŢI DE DUH şi DE PACE/ÎMPĂCARE, dinspre sufletele omenirii, spre Cerul Dumnezeirii
şi al Mântuirii!
…Iată de ce ”bucine”, iară nu ”harpe”/harfe. Nu că tracii nu ştiau, de la Orfeu, de LIRĂ/HARFĂ – dar tot mai la-ndemână şi mai
cunoscut şi mai drag le este valahilor de FLUIERUL lor (spuneţi-i cum i-ţi spune, că valahul tot îşi recunoaşte ”flùiera” lui - şi de aude
buciumul, ori cavalul!), în care-şi revarsă SUFLAREA-SUFLET, şi de la care le vine, înapoi, SUPREMA RĂSUFLARE COSMICĂ,
aceea a ÎNVIERII!!!
…Valahul s-ar fi uitat ponciş şi ar fi dat din umeri (”Deh! Zi-le cărturari, şi lasă-i în plata Sfântului!”), nerecunoscându-se în Duhul
Vorbei/Logos-ului din Sfântul Altar, dacă Mitropolitul lui, Dosoftei, ar fi rostit, în stihuri, aşa, numai vorbe dintr-astea:”1-Lăudaţ numele
Domnului, lăudaţi-l, slugile Domnului! Care staţi în casa Domnului, în curţile casei Domnului nostru!” (psalmul 134, Aliluia, din
Psaltirea davidiană, p. 627). Vocabula ”slugă” nu era destul de expresivă, pentru veacul al XVII-lea, în care şerbia era, de-acum,
starea cvasi-generalizată, a ţăranilor, era ”la putere”! – iar starea de ”slugă” nu era echivalentă, în limbajul valahilor de rând/necărturari
(din veacul al XVII-lea - pentru că trecuseră demult veacurile eroice, ale voievozilor ştefaniazi, când era o cinste şi mărire să-ţi slujeşti
Domnul!!!) - cu aceea din realitatea antic-ebraică (sluga era, în antichitatea ebraică, echivalentul robului: cel cu credinţă şi cu supunere oarbă, faţă de Stăpân!)
La casa boierului, veneau, pentru a ”dvori” (a sluji, a îndeplini servicii de umilinţă), şerbii (şi numai ei ştiau ce vibra înăbuşit aerul din
jurul gurii lor, când se întrecea măsura şi se isca, din serviciu fizic - izvor de umilinţă şi obidă…!). Şi, atunci, Mitropolitul rosteşte
vorbele astfel, încât să le înţeleagă şi valahul cel cu căciulă miţoasă: ”Lăudaţ a Domnului svânt nume,/ ŞERBII lui Dumnezău toţ din
lume, /Carii dvoriţ în casă la Domnul,/ În curţâle lui svinte, tot omul” (Catisma 19. Aliluia, Psalmul 134. Lăudaţ numele Domnului,
lăudaţ, slugi, pe Domnul, p. 259)”. La fel şi în psalmul dosofteian 133 (Iată acum binecuvântaţi – p. 258): ”Şi să-l cuvântaţ bine-n
tot omul,/ŞERBII toţ ce slujiţ pregiur la Domnul,/Carii dvoriţ la Domnul în casă,/În curţâle de matasă” (n.n.: şerbii boiereşti, când
auzeau de ”curţâle DE MATASĂ”, în mod sigur îşi dădeau coate, cu bucurie - pentru că, în curţile ”de matasă” ale Stăpânului Celui
Mare, dacă-s ”de matasă”, apoi nu pot fi, pe-acolo, butuci, de pus picioarele în ei! - şi, atunci, e bine să to-o-ot stai, ”pregiur la Domnul
în casă” – în casa unui astfel de bun şi… ”mătăsos” Stăpân!)
Iată că Dosoftei nu doar aduce verbe şi substantive, din rostirea curentă, a valahului de rând, care, smerit, stă în naosul bisericii – dar îi
ştie valahului şi mentalitatea:
a-dacă el, valahul, MAI ESTE răzeş, adică, un fel de cavaler şi stăpân (din ce în ce mai rar şi mai prigonit, de către marii boieri!), va
scutura, semeţ, din cap, când va auzi cuvântul ”şerb”: ”Ei! Vezi, săracii, au ajuns, toţi, pe acolo, şerbi! – dar nu-i bai, că, ACOLO-DINCOLO, se va purta bine, El cu ei!” – iar
b-dacă erau, mai lângă uşa bisericii, cu căciula în mână, şerbii boierului, aceştia se strângeau într-înşii, şi îşi ziceau, cu nădejde, unul altuia, că bun stăpân vor avea, pe lumea cealaltă, la care Stăpân-Boier Mare vor ”dvori” cu drag, nu ca acuma! – pentru că, ”ian ascultă tu,
cum este El, Stăpânul, mai mare decât toţi stăpânii! - şi auzi cum se va purta cu noi, şi auzi numai cum ne va răsplăti supunerea…”:
”CU DREPTATE ŞI CU MÂNGĂIERE… DE MATASĂ” – ”ce zici, hei?!” – ”şi nu va îngădui, Acela, să fim noi tot ponosluiţi şi tot
ocărâţi” (…cu tărie credem că şi noi, cei din ”democraţiile libere” de azi, i-am da oarece dreptate, bietului şerb, de ieri…!): ”Domnul
nostru-n toţ domnii mai tare./ (…) Că pre dereptate ţ-giudeci ţara,/De-i rădici ponoslul6 şi ocara./Şi şerbilor tăi cu mângâiere/Le-asculţ ruga la greu şi durere”.
…Şi pentru că tot suntem la capitolul socialo-lingvistico-religios (toate trei palierele, deopotrivă de importante!), să tragem cu ochiul şi
la psalmul 4 (Psalmul lui David, 4. În sfârşit în cântări. Când te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeule – p. 17): ”Te-ndură şi miluieşte
/Pre MIŞEL ce te doreşte/ Şi mi-ascultă MIŞEA rugă, /Ce ţî-s adevară slugă”. Sfântul Dosoftei cunoaşte şi înţelege, de minune, (dar,
mai cu seamă, aplică uimitor de subtil), atitudinea Lui Hristos-Mântuitorul Lumii, faţă de cel bogat , despre care zice că ”mai curând
va trece cămila, prin urechile acului, decât să intre bogatul în împărăţia cerului”! - şi cea faţă de ”mişei/săraci, despre care afirmă că
”a lor va fi împărăţia cerului”. Da, fără carte, dar cu sufletul luminat de curăţenie, şi de cinste, şi de credincioşie, şi de bună-credinţă!
Să admirăm atitudinea mitropolitului, care află două categorii de ”mişelie/sărăcie”, întru aceeaşi scară de rugăciune (PUNÂNDU-LE
SĂ SE SUSŢINĂ UNA PE CEALALTĂ!):
1-”MIŞELIA/sărăcia” fizică, a celui cu punga uscată de mizerie, dar şi
2-”mişelia/sărăcia” întru Duh, a celui care simte că nu poate să scoată, dintre băierele sufletului, decât ”MIŞEA rugă”!
Isteţimea lui Dosoftei (ca să nu zicem, şi acum, ”genialitatea”!) este cu totul deosebită. Prin acest mod de a formula o situaţie cu semnificaţie dublă (una socială, cealaltă pur spirituală - dar, ambele, învelite de acelaşi cuvânt!) va obţine o reacţie cu totul minunată, de la
”mişeii” şi cerşetorii aflaţi la rugăciune, în biserică:
1-pe de o parte, Dumnezeu va şti ce-i lipseşte şi-i va împlini: din moment ce se îndură de lipsurile celui ”mişel” fizic, dar smerit, se
va îndura şi de cel cu lipsuri spirituale (slăbit cumplit, ”mişelit” întru puterea sa de a construi SFÂNTA SCARĂ, spre Dumnezeu, a
RUGĂCIUNII DESĂVÂRŞITE!), dar conştient de ele şi frânt în genunchi - şi, mai mult decât orice, aflat ÎN RUGĂCIUNE, PENTRU
_______________
6

-Ponoslu – defăimare, dezonorare, mustrare.

-39-

Sfera Eonică
SEMENUL SĂU - cel neluminat şi tare nevoiaş, întru toate!
2-Pe de altă parte, cerşetorul/”mişelul”, cel aflat pe ultima treaptă a exasperării întru mizerie, acum simţind, însă, că, lângă umărul său,
slăbit de mizeriile trupului, vine să stea, ca “sprijoană”, umărul câtumai mitropolitului, CA SEAMĂN ÎNTRU MIŞELIE/SĂRĂCIE! - şi auzindu-i ruga acestuia, nu pentru sine, ci pentru fratele său, întru ”mişelie” (ambiguitatea semantică a izvoarelor deosebite ale
”mişeliei” ESTE PERFECTĂ!), iar ruga mitropolitului este una plină de nădăjduire! – …apoi, capătă, şi el, un curaj grozav de tare al
sufletului - pe care, fără această situaţie de comuniune realizată de mitropolit, nu l-ar fi aflat, nicicând şi cu niciun chip! Se gândeşte şi
chiar simte că tot se va afla o cale spre lumină şi scăpare, şi pentru el, săltând peste deznădăjduire: dacă-l are şi pe mitropolit, lângă el - tot
va ieşi el, cumva, la lumină, precum Iona al lui Sorescu!
3-La fel stau lucrurile şi-n psalmul 118, unde ”mişelele cuvinte” (”Strigat-am spre tine, Doamne svinte,/Şi să mi-auz mişele cuvinte”)
exprimă aceeaşi luciditate a Sfântului Dosoftei, privind nivelul spiritual prea sărac, la care s-au înălţat/se înalţă nu doar cuvintele sale,
ci înseşi cuvintele /Logos-ului Valah - şi-l roagă pe Dumnezeu să-i ridice, prin puterea sa minunat-demiurgică, acest scăzut nivel spiritual de Logos întru Neam, până la ceruri (precum stă ”legea-n tărie”/Înaltul Cerului, aşa să stea şi Logos-ul Orfic şi Logos-ul Nomotic
Valah)! Acum, totul devine clar: Sfântul Dosoftei se roagă, de fapt, pentru ca Logos-ul Poetiic al Psaltirii Valahilor să fie înălţat, întru
Duh, pentru ca Neamul Valah să se poată ruga, pentru putertea de transfigurare a RUGĂCIUNII SALE!
Folosind substantivul / [ca locuţiune adverbială modernă], întors din starea de adjectivizare (cf. “adevară slugă” - “adevăratul”
provine din Unic-Adevărul!), ”adevară”/”[întru] ADEVARĂ” - SFÂNTUL DOSOFTEI, ALTRUISTUL ŞI PATRIOTUL SFÂNT
DOSOFTEI sugerează că aceste rugăciuni de înălţare a Duhului de Cuvânt nu sunt doar pentru sine, ci, PRIN SINE (cel care face
EFORTUL ORFIC AL PSALTIRII ÎN VERSURI!), şi pentru ”ŢARĂ”/NEAMUL VALAH – către LUMINA/REVELAŢIA/”VARA” Lui Dumnezeu: ”Că-ţ voi cerca, Doamne,-ntr-ADEVARĂ/Obiceiele de S-OR ŞTI-N ŢARĂ” – cf. psalmul dosofteian 118, p.
244.
Să se vadă, o dată pentru totdeauna, că multvorbita solidaritate creştină este nu e doar un cuvânt, ci o putere de DUH, care face
posibilă revelaţia şi, deci, orice minune dumnezeiască! – dar şi că ACEASTĂ PUTERE DE DUH ORFIC ÎNCEPE, DINTÂI, ÎN
NEAMUL VALAH !
…De subliniat, cu pregnanţă, şi noua mare inovaţie morfologică dosofteiană (de fapt, DESCOPERIRE DE POTENŢIAL al Logos-ului Valah!), uimitor de sugestivă, după aceea din psalmul 103 (aceea, când cu atât de profund şi dulce-melancolicul mai mult ca
perfect ”şezum”!):”ţî-s ADEVARĂ slugă”, ”(n.n.: obiceiurile) îţ voi cerca, Doamne,-ntr-adevară” etc. Se sugerează, prin această formă/
formulă lingvistică inspirată, ”STAREA DE VARĂ” a ADEVĂRULUI-HRISTOS: atunci când îl slujeşti pe Hristos-Dumnezeul Lumii, pe HRISTOS-Calea, ADEVĂRUL şi Viaţa - simţi că a venit/vine, spre tine, TOATĂ Lumina Lumii, TOATĂ căldura
binefăcătoare, cu tot cu Izvorul lor Minunat de ÎNVIERE!!!
…Despre aceeaşi “slăbiciune” ambiguă şi, drept consecinţă, extrem de fertilă şi bogată, spiritual-semantic, este vorba şi în sintagma
”MIŞELIA MÂINILOR / MÂNULOR” (psalmul 142, p. 273: Psalomul lui David, cându-l goniia hiiu-său Avesalom, 142. Doamne,
auzi rugăciunea mea): ”Ţ-am cugetat a ta bunătate/Rădicându-m MÂNULE MIŞELE/Cătră tine, să-m ierţ de greşele” (mâinile
tremurătoare de slăbiciune fizică, sau/şi de conştiinţa slăbiciunii moral-spirituale, interioare, slăbiciune care nu doar sărăceşte agoniselile
trupului, dar care va micşora puterea de ajungere, A ÎNĂLŢĂRII RUGII, către Dumnezeu! - şi soluţia ”dez-mişelirii”/îmbogăţirii/
ridicării/înălţării mâinilor demiurgice/autodemiurgice, cu forţă întru Duh! - nu poate veni decât de sus în jos, de la Dumnezeu-Izvor
Nesecat de Duh, către omul care a epuizat toate resursele sale terestre, de a-şi agonisi şi spori şansele mântuirii, întru Duhul său Strălucit,
către Sinea sa Cosmică!).
Dar acest psalm este, cumva, prea cărturăresc…şi, totuşi, auzind oamenii din biserică, dinspre cel din altar, că se declară, prin mâinile
sale, ”mişel” - se simt, aproape pe nesimţite şi pe negândite, fraţi cu el şi fraţi între ei!
Aceasta este puterea Ortodoxiei şi a Cuvântului rostit la vreme, între şi pentru oameni şi cu toată avuţia ori ”mişelia” Duhului, la vedere, întru frăţietate şi mărturisire/comuniune de Duh/ecclesia7 - dar şi adevărata oikumene (he oikumene ghe înseamnă ”întregul
pământ locuit de umanitate” sau ”întreaga umanitate”!), iar nu pan-erezia zilelor noastre!
…Iată, acum, cum sună psalmul 103, în Psaltirea pe versete davidiene:
_______________

-ECCLESÍA s. f. (ant.): adunarea poporului la Atena, care lua deciziile supreme (< fr. ecclésia, gr. ekklesia). Când ne referim la cuvintele Lui Hristos: „pe această
piatră voi zidi ECCLESIA MEA”, în vreme ce pronumele posesiv „MEA”, distinge ecclesia lui Hristos de ecclesia statului grec şi de ecclesia Vechiului Testament,
termenul în sine păstrează, în mod firesc, sensul său obişnuit. Chiar şi atunci când este aplicat prin adaptare la o întrunire dezorganizată (Fapte 19:32, 41), ideea de bază
rămâne aceea de adunare. Singura Biserică a ”adunării adevarate”/ecclesia este Biserica Ortodoxă,, întemeiată de Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos,
în momentul morţii Sale pe Cruce (anul 33). Sângele Său a sădit Rădăcina şi Temelia Bisericii Ortodoxe, întărită, ulterior, de către Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi de-a
lungul veacurilor, la cele şapte sinoade ecumenice.
7

-40-

Sfera Eonică
” PSALMUL 103
Al lui David.
1.Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte.
2.Tu te îmbraci cu lumina ca şi cu o hainătu întinzi cerul ca un cort;
3.Tu din ape faci vânturile lăcaşurile cele de sus; norii sunt căruţa ta şi te porţi pe aripile vânturilor;
4.Tu faci vânturile trimişii tăi şi flăcările focului sunt slugile tale;
5.Tu ai aşezat pământul pe temeliile lui şi nu se va povârni în veacul veacului.
6.Cu adâncul ca şi cu un vestmânt l-ai îmbrăcat şi apele acopereau înălţimile lui.
7. La porunca Ta ele au fugit, de glasul tunetului Tău repede au curs.
8. Se suie munţi şi se coboară văi, în locul în care le-ai întemeiat pe ele.
9. Hotar ai pus apelor, peste care nu vor trece şi nici nu se vor întoarce să acopere pământul.
10. Tu ai trimis izvoare în văi, prin mijlocul munţilor vor trece ape;
11. Adăpa-se-vor toate fiarele câmpului, asinii sălbatici setea îşi vor potoli.
12. Peste acestea locuiesc păsările cerului; dinramuri răsună glasurile lor.
13. Tu adăpi munţii din înălţimile Tale, din rodul lucrurilor Tale se satură pământul.
14. Tu faci să răsară iarbă pentru dobitoace şi verdeaţă pentru trebuinţa omului: tu scoţi hrana din pământ;
15. Pâinea, care întăreşte inima omului; untdelemnul, care-i luminează faţa şi vinul care veseleşte inima omului;
16.Sătura-se-vorcopacii dumbrăvii şi cedrii Libanului cei sădiţi de mâna ta ;
17.Într-înşii păsărelele îşi fac cuiburi, chiparoşii sunt locuinţa cocostârcului;
18. Munţii cei înalţi sunt adăpost căprioarelor şi stâncile scorburoase adăpostesc scăpare fiinţele fricoase;
19. Făcut-ai luna ca să arate timpul - şi soarele care-şi cunoaşte apusul său.
20. Tu presari întunericul şi s-a făcut noapte, în care mişună toate fiarele pădurii;
21. Leii mugesc după pradă şi-şi cer mâncare de la Dumnezeu.
22. Răsărit-a soarele şi s-au adunat şi în culcuşurile lor se ascund.
23. Atunci iese omul la lucrul său şi la munca sa până seara.
24. Cât de minunate-s lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta.
25. Iată, marea aceasta esteîntinsă şi largă; acolo se găsesc târâtoare nenumărate, vietăţi mici şi mari.
26. Pe dânsa plutesc corăbiile; acolo-i balaurul, ce l-ai făcut să se joace într-însa.
27. Toate de la Tine aşteaptă, să le dai lor hrană la bună vreme.
28. Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi;
29. Iar de-ţi întorci Tu faţa, se ofilesc; de le iei duhul , mor şi-n ţărână se prefac.
30.De priveşti pământul, el se cutremură; de te-atingi de munţi, ei fumegă
31. Când trimiţi tu însă Duhul tău, toate iarăşi se zidesc şi înnoieştifaţa pământului.
32. Fie Domnul în veci slăvit ! Veselească-se Domnul de lucrurile Sale!
33. Toată viaţa mea Domnului voi cânta în, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi trăi.
34. Plăcută să-i fie Lui căutarea mea, şi eu mă voi veseli de Domnul.
35. Piară păcătoşii de pe pământ şi cei fără de lege să nu mai fie. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul. Aliluia”.
… Şi iată cum sună, acelaşi ”psalm al lui David, 103 . Despre facerea lumii. Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul. Doamne,
Dumnezeul meu” (p. 202) - la Sfântul Dosoftei (acest psalm 103 îl considerăm a fi cel mai cosmicizat, în manieră eminesciană, ”avantla-lettre”! - dintre psalmii dosofteieni):”Psalomul lui David, 103: Sufletul mieu, ură bine/Lui Dumnezău, cum să vine,/Şi-i zî,
Doamne, să trăiască/Mărirea ta şi să crească./Să te-mbraci cu mărturie,/Cu frâmseţe şi tărie,/Că tu te-nveşti cu lumină,/Ca soarele-n
zî senină./Şi ţ-ai tins ceriul ca cortul,/De l-ai înfrâmşat cu totul,/Şi i-ai pus deasupra ape,/Din tinsori să nu să scape./Núorii ţ-ai
pusu-ţ scară,/Când vei să pogori în ţară./Caii îţ sunt iuţ ca vântul,/De mărg unde ţi-i cuvântul,/Şi ca gândul mărg de tare/Îngerii tăi
cei călare,/Şi pedestrimea ca focul/Merge strălucind cu totul./Tu-ntemeiez cu cuvântul/De stă nemutat pământul./Tu i-ai datu-i de
mainte/Prăpastea de-mbrăcăminte,/Şi stă gata să te-asculte,/Să dea apa preste munte,/Şi de svânta ta poruncă/Va fugi din deal la
luncă,/Că va merge detunată,/De glasul tău înspăimată./Şi munţâi, şi dealuri nalte/S-or ivi, şi şesuri late,/Pre locul ce sunt urzâte,/
Când i-ai făcut de mainte/Şi le-ai pusu-le hotară,/Să nu dea din loc afară,/Ce să-ţ ţâie-ntreg cuvântul,/Să nu-mprésure pământul./
Tu trimiţ ape prin tăuri,/De cură printre munţ răuri,/De să toate heri adapă/Şi le prisoseşte apă./Şi colunii când li-i sete/Tu-i adăpi
fără scumpete./Tu strângi pasările-n hoarbă/La părău ce vin să soarbă,/De prin pietri, de prin gauri/Slobod cântece şi glasuri./Tu
sloboz roauă pre munte/Dintr-a tale cămări multe,/Şi pre pământ sloboz ploaie,/De să satură-n pohoaie,/Şi cu lucrul tău sporeşte/Tot
pământul de rodeşte./Tu dai fânului să crească,/Dobitoacelor să pască./Şi creşti pajiştea cea moale,/De scoate grâul din foale,/De-ş
culeg oamenii hrană/Să le hie şi pre iarnă./Că scot pita cu sudoare/Să mănânce la răcoare,/Din pământ agonisită/Pre porunca ta
cea svântă./Şi le-ai dat vinul să-ş facă/Veselie, să le placă./Cu oloi să-ş netezască/Faţa şi să să-ncrăvască/Cu pâinea cea de mâncare,/
Să să facă omul tare./Copacilor de pre câmpuri/Tu le dai saţâu pre timpuri,/Şi chedrilor din Livanul,/Ce-i răsădeşti pre tot anul./
Acoló vrabii ş-or face/Cuiburi, di-or şedea cu pace,/Că le este rodionul/Povaţă, pus de la Domnul./Cerbilor le-ai dat să salte/Pre
munţâi cu dealuri nalte,/Şi iepurilor scăpare/Le-ai dat s-aibă supt stânci tare./Luna ai făcut cu rază,/Să crească-n vremi şi să scază,/
Şi soarele ş-nemereşte/Apusul ce odihneşte./Din tunerec feceş noapte,/De ies gadinile toate./Lupii urlă şi scâncează,/Când spre vânat
să gătează,/Să-ş ceie şi să-ş răpască/De la Domnul să-i hrănească,/Pănă când răsare soare,/De mărg cineş la-nchisoare./Şi omul,
fără de greaţă,/Iese-n treabă demineaţă,/De lucrează pănă-n sară,/Zî de iarnă şi de vară./Pentr-aceea, Doamne svinte,/Să fii mărit
de mainte,/De lucruri ce-ai făcut mare,/Cu sfat bun, cu aşezare!/Pământul îi plin de fapte/Ce-ai făcut cu bunătate./Şi marea, câtu-i
de lată,
Şi largă, şi desfătată,/Într-însă să ţin heri multe,/Jigănii mari şi mănunte./Preste luciu de genune/Trec corabii cu minune./Acoló le
vine toană/De fac chiţii gioc şi goană./Şi toate la tine caută/Să le dai hrană bogată,/Să strângă şi să-ş culeagă/Ce le-ai dat, [cu] voaie
largă./Cându-ţ deşchiz svânta mână,/Atunci toată lumea i-plină/De bişug şi de dulceaţă,/Şi-ş petrec toţ bine-n viaţă./Şi când ţ-as
-41-

Sfera Eonică
cunz faţa svântă,/Toată lumea să-nspământă./Când le iei duhul, s-or stânge/Şi la ţărna lor s-or strânge./Duhul tău când li-i trimite,/
Să vor zidi ca mainte,/Şi cum ţ-ai datu-ţ cuvântul,/Vei înnoi tot pământul./Şi să-ţ fie, Doamne svinte,/Slava-n veci, ca şi mainte!/
Dumnezău gând bun va pune/De lucruri ce-au făcut bune./Că de svânta ta căutare/Pământul tremură tare,/Şi din munte merge
pară,/Când pogori să vez în ţară./Şi ţ-voi cânta, Doamne,-n viaţă,/În custul mieu, cu dulceaţă,/Cânta-ţ-voi,/Dumnezău svinte,/Domnului mieu de mainte./Pănă ce voi fi cu viaţă,/Îţ voi cânta fără greaţă./Şi să-ţ placă, Doamne svinte,/Bietele mele cuvinte,/Să mă
bucur în tot bine/De Dumnezău, cum să vine,/Ca să pieie cu ocară/Toţ pizmaşii tăi din ţară./Şi ceia ce-s fără lege/De pre pământ să
vor şterge,/Să nu scape nice urmă,/Ce să-i ştergi dintr-a ta turmă”.
…În primul rând, psalmul dosofteian este mult mai lung şi îndelung expresiv, decât cel davidian: ”Expresivitatea, înainte de toate!”
– este deviza Sfântului Dosoftei.
Credem a nu fi prea greu de reperat elementele care fac, din acest text dosofteian, un exemplu optim, în legătură cu modul cum Sfântul
Dosoftei autohtonizează, întru valahism, conţinutul Psaltirii sale - şi creează o metafizică valahă, totdeodată! Să vedem şi să medităm:
a-Pentru că, în Valahime, nu se cunosc furtunile deşertului, deci vânturile nu-şi arată faţa lor cataclismică, decât arar – Sfântul Paznic
al Logos-ului Valah înlocuieşte imaginea ”vânturilor din lăcaşurile cele de sus” , precum şi mistica ” flăcării focului”, cu ceea ce valahii
aveau şi vedeau, admirând, ca pe minuni de frumuseţe şi eleganţă a Creaţei: ”CAII” ! ”Caii îţ sunt iuţ ca vântul,/De mărg unde ţi-i
cuvântul”(VÂNT şi CUVÂNT-LOGOS, uniţi întru HIEROGAMIE/SFÂNTĂ NUNTIRE!) – adică, precum Pegas-ul Orfic, zboară
spre locăşul Inspiraţiei Divine a Logos-ului Valah – CERUL-CU-DUMNEZEU-CUVÂNTUL-DEMIURGIC!
Cerul SUBLIMULUI/SUPREMULUI POET – DUMNEZEU-DEMIURGUL.
CALUL este animalul psihopomp şi simbol (dar şi ARHEU!) al Transfigurării/Transcenderii omului-de-trup, în Duh Inspirat şi
Înălţat.
b-Atunci când ajunge la Ziua Creaţiei Apei – Sfântul Dosoftei, al Valahilor care au, drept Ţară/Patrie şi Grădină, un adevărat DANS/
HORĂ A/L APELOR – insistă, cu o plăcere nedisimulată, asupra manifestărilor diverse, intense şi demiurgice, şi punitive, ale APEI
(care, deşi este soră cu Cerul, pentru că rezultă din acelaşi CILINDRU ÎNALT, secţionat, pe verticală, la mijloc, în Ziua a Doua a Creaţiei:
“Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!” – cf. Facerea, Întâia carte a lui Moise, cap.I, vs. 6) – se supune Surorii
Gemene de SUS!): ”Să dea apa preste munte,/Şi de svânta ta poruncă/Va fugi din deal la luncă,/Că va merge detunată,/De glasul tău
înspăimată./Şi munţâi, şi dealuri nalte/S-or ivi, şi şesuri late,/Pre locul ce sunt urzâte,/Când i-ai făcut de mainte/Şi le-ai pusu-le hotară,/Să nu dea din loc afară,/Ce să-ţ ţâie-ntreg cuvântul,/Să nu-mprésure pământul./Tu trimiţ ape prin tăuri,/De cură printre munţ
răuri,/De să toate heri adapă/Şi le prisoseşte apă./Şi colunii când li-i sete/Tu-i adăpi fără scumpete./Tu strângi pasările-n hoarbă/La
părău ce vin să soarbă,/De prin pietri, de prin gauri/Slobod cântece şi glasuri./Tu sloboz roauă pre munte/Dintr-a tale cămări multe,/
Şi pre pământ sloboz ploaie,/De să satură-n pohoaie,/Şi cu lucrul tău sporeşte/Tot pământul de rodeşte.”
De observat că acest sacru element al rodirii / fertilităţii nu poate fi înspăimântător, pentru cel care îl cunoaşte şi-l stăpâneşte şi-l foloseşte,
nici măcar în ipostazele sale aggressive şi amplificat sonore: ” Şi de svânta ta poruncă/Va fugi din deal la luncă,/Că va merge detunată,/
De glasul tău înspăimată”. Vocea ”detunată” a torentelor se înspăimântă (şi, totuşi, continuă să-l imite, cu asiduitate conştiincioasă,
pe El, Izvorul “DETUNĂRII” şi FULGERĂRII DIVINE!), straşnic se înspăimântă APA, de Glasul Suprem al Logos-ului, de Vocea,
infinit mai puternică, a Creatorului ei/APEI – Dumnezeu-Cuvântul-Poruncă Nomotică! ”A merge detunată” este SEMNUL FORŢEI
SACRE - adică, APA, fiind jumătatea de jos a CERULUi - este SORĂ cu Dumnezeu! Soră-soră, dar îl ascultă, şi-şi modelează, proteic, comportamentul şi înfăţişarea, după poruncile Domnului şi după imaginaţia debordantă a Sfântului Dosoftei, care creează, aici, o
adevărată rapsodie a apelor, sub formele/întruchipările ei cele mai diverse: de la
I-Apa potopitoare (şi, în acelaşi timp, ablutivă!) , care face concurenţă, întru înălţare, ”munţilor/dealurilor” (”Şi munţâi, şi dealuri
nalte”) – iar în întindere ”luncilor/şesurilor” (”Va fugi din deal la luncă(…)S-or ivi, şi şesuri late”) - dar, mereu, ”între hotarele”
ECHILIBRULUI şi ARMONIEI COSMICE DUMNEZEIEŞTI! – apa cea proteică, precum Păsări-Lăţi-Lungilă, este şi rămâne,
veşnic, precum întrega Creaţie, sub Porunca-Logos/Rânduială a Demiurgului; apoi
II-apa însăşi devine expresia HOTARULUI-STYX – a dedublării fiinţiale, dar şi a dedublării cunoaşterii (cunoaştere a lumii spiritual-CUVÂNT DEMIURGIC, lume invizibilă/atotcuprinzătoare, dar atotputernică şi optim-dinamică! - şi cunoaştere a lumii terestre,
material-vizibile, a ”locului” – care, şi el, este predestinate/poruncit, vizibil prin efecte, invizibil prin lucrarea ascunsă/tainică, întru
Demiurgia ŢESĂTURII Cosmice Dumnezeieşti-Valahe – ”URZIREA”: ” Pre locul ce sunt urzâte” - şi menirea lor este să păstreze
şi, totodată, să modifice, la infinit, formele, întru Cercul Creaţiei Divine:” Să nu dea din loc afară,/Ce să-ţ ţâie-ntreg cuvântul,/Să
nu-mprésure pământul”; şi
III-APA adâncă a reflectării Cunoaşterii Nemărginirii Profunzimilor Dumnezeieşti: ” tăuri” – dar şi
IV – APA CURGERII TIMPULUI, printre stavilelele şi provocările munţilor: ”cură printre munţ răuri” – dar este şi
V-APA ”ADĂPĂRII”/AGAPEI (Eros-ul AGAPÉ-ul împărtăşirii Lui Dumnezeu-HRISTOS şi întru Dumnezeu-HRISTOS/ÎNVIEREA,
a întregii omeniri terestre, prin îngerii-”adăparea colunilor” (simboluri ale Sfântului Duh); APA, ca transpunere a Eros-ului Hristic
(EROS AGAPÉ), este APA ECCLESIEI / ADUNĂRII întru DUMNEZEU ”(G)HOARBA”/SFATUL ÎNGERILOR / PĂSĂRI, CU
OAMENII CEI CĂZUŢI [DEVENIŢI-FIARE] (cu efecte, cum am mai afirmat, mai sus, taumaturgico-cathartice!):
-42-

Sfera Eonică
” ”De să toate heri adapă/(…) Şi colunii când li-i sete/Tu-i adăpi fără scumpete./Tu strângi pasările-n hoarbă/La părău ce vin să soarbă”.
Şi, în fine, conform preceptelor spirituale ale daco-valahilor:
VI-APA ORFICĂ, şi, deci, FERTIL-ÎNVIETOARE/REARMONIZATOARE: ” La părău ce vin să soarbă (n.n.: păsările-îngeri!),/
De prin pietri, de prin gauri/Slobod cântece şi glasuri./Tu sloboz roauă pre munte/Dintr-a tale cămări multe,/Şi pre pământ sloboz
ploaie,/De să satură-n pohoaie,/Şi cu lucrul tău sporeşte/Tot pământul de rodeşte”.
Îngerii-Păsări vin la Izvorul FIINŢĂRII LUMII, vin/se revelează din mistica lor celestă, din toiul nevederii lor profunde (”gauri”), vin
din jurul Lui HRISTOS-PIATRA-CHEIA DE BOLTĂ (”De prin pietri, de prin gauri”) – pentru a elibera-slobozi ORFISMUL-LOGOS DIVIN în formă celestă/CÂNTEC, dar şi în forma perceptibilă a ”glasului” Îndemnului-Chemării Lui Dumnezeu: ” Slobod
cântece şi glasuri”. Consecinţa percepţiei, de către Neamul Valah, a legilor lui Orfeu-HRISTOS – este HIEROFANIA ROUREI,
urmată de ”puhoiul /potopul cel bun”, care inundă cu Lumină Duhul Valah - ÎNVIEREA ÎNTRU FERTILITATE: ”Tu sloboz roauă
pre munte/Dintr-a tale cămări multe,/Şi pre pământ sloboz ploaie,/De să satură-n pohoaie,/Şi cu lucrul tău sporeşte/Tot pământul de
rodeşte”.
VII – Mai există, în psalmul dosofteian, şi o a şaptea întruchipare funcţional-demiurgică şi estetic-mitologică a APEI: ” Şi marea, câtu-i
de lată,/Şi largă, şi desfătată,/Într-însă să ţin heri multe,/Jigănii mari şi mănunte./Preste luciu de genune/Trec corabii cu minune./
Acoló le vine toană/De fac chiţii gioc şi goană./Şi toate la tine caută/Să le dai hrană bogată,/Să strângă şi să-ş culeagă/Ce le-ai dat,
[cu] voaie largă./Cându-ţ deşchiz svânta mână,/Atunci toată lumea i-plină/De bişug şi de dulceaţă,/Şi-ş petrec toţ bine-n viaţă./Şi
când ţ-ascunz faţa svântă,/Toată lumea să-nspământă.” APA-GENUNE a Cunoaşterii celor înduhovniciţi întru Hristos-Învierea.
APA-LUCIU al OGLINZII, deci, hotar-Styx , între lumi. APA-TEMELIA Lumii, precum este orice DEMIURG! De aceea, Hristos
este sub semnul zodiacal al Misterului ACVATIC/al Tainei Eterne a Creaţiei: PEŞTELE!!!”Chitul” este Rădăcina Lumii (”rădăcină”
agonică/de joc/gioc, în ambele sensuri: sensul de joc şi rostul profund, thanatic şi, totdeodată, pentru valahi, Învietor/întru ”gioc şi
goană” 8/transfigurare intens dinamică şi fertilă, întru MISTERELE SACRE (joc erotic+împreunare, întru înmulţirea minunată a
Tainelor Rădăcinii Lumii!): de aceea, imaginea ”CHITULUI” este asimilată, în stihul dosofteian, cu imaginea ”MÂINII DEMIURGICE/SVÂNTA MÂNĂ” şi cu idea de POROS-PLINĂTATE/DEPLINĂTATE a Creaţiei COSMICO-ARMONICE - ”cu bişug
[belşug] şi cu dulceaţă”!
…PĂMÂNTUL este asimilat (spre deosebire de viziunea imperialist- acaparatoare ebraică, a pământului-ca-proprietate a ”poporului
ales”!) - ”FOALELOR” / pântecelui. Este expresia cea mai clară a materiei, înjosite întru Labirint!
Când vine vorba de ”pâinea vieţii” şi de ”vinul veseliei” (dublat de uleiul : ” oloi să-ş netezască/Faţa şi să să-ncrăvască 9” – ULEIUL
este simbol hermetic, al legăturilor şi al păstrării punţilor-liant între/dintre lumi, totodată, al crisalidei-lunecare în puterile regeneratoare ale Visului Sacru, în care te retragi, pentru a-ţi pregăti FORŢELE TRANSFIGURĂRII, şi din care îţi extragi ”masca” de conservare/”îmbălsămare”, sub care-ţi ocroteşti tainele de Duh Învietor!)- sacra PÂINE, pe care Hristos a frânt-o, întru împărtăşirea noastră,
din trupul său, şi sacrul VIN, care ne produce ”veselie”, pentru că este împărtăşirea cu însuşi Sângele/Duhul HRISTIC!) – Sfântul
Dosoftei insistă nu doar estetico-expresiv, ci şi întru mistica valahă: ” Că scot pita cu sudoare/Să mănânce la răcoare,/Din pământ
agonisită/Pre porunca ta cea svântă”. Adică, omul, dacă se luminează întru Hristos, produce Pâinea-ca-Izvor-al-Focului/HRISTOS!
Sudoarea este expresia transfigurării, prin efort spiritual, a Trupului în DUH! ”A mânca la răcoare” (după ”sudoarea” muncii de
transfigurare!) semnifică îmbinarea ”demiurgiei divine-FOC”, cu raţiunea lucidă a făuririi formelor perceptibile şi, cum este şi firesc,
într-o re-demiurgie de lume care abia se pregăteşte de Zborul Înapoi! – a Lumii (încă) PROTEICE. Valahul Creştin-Ortodox ştie, deci,
să agonisească, prin credinţă, smerenie şi rugă, din pământul înjosirii, ROADELE-PÂINEA ÎNVIERII/ÎNĂLŢĂRII!
…Care este concluzia ”CUSTULUI” / VIEŢII/VIEŢUIRII omeneşti, în genere, şi valahe, în special? ”Şi ţ-voi CÂNTA, Doamne,-n
viaţă,/În CUSTUL mieu, cu dulceaţă,/CÂNTA-ţ-VOI,/Dumnezău svinte,/Domnului mieu de mainte./Pănă ce voi fi cu viaţă,/Îţ VOI
CÂNTA fără greaţă”.
ARMONIA-”Dulceaţă” şi, înainte de toate, ”CÂNTEC”/Orficitate Majoră!!! În numai şase versuri, cuvântul ”CÂNTEC” apare de nu
mai puţin de TREI ORI! Şi se sugerează că acesta, CÂNTECUL, este şi exerciţiul vieţii, şi finalitatea vieţii creştine (creştinismul şi
buddhismul fiind religiile care caută, cel mai intens, ARMONIA, ca sens al Fiinţei şi Cosmosului!): ”ţ-voi cânta”, ”cânta-ţ-voi” şi ”îţ
voi cânta”. Toate sunt forme de viitor! - deci avem de-a face cu ESENŢA NOULUI LEGĂMÂNT, care, fireşte, la valahi, nu poate
fi decât Echilibrul Armonic, întru Veşnica ÎNVIERE!!!
Şi care vor fi consecinţele, pentru valahul creştin ? ”Şi să-ţ placă, Doamne svinte,/Bietele mele cuvinte,/Să mă bucur în tot bine/De
Dumnezău, cum să vine,/Ca să pieie cu ocară/Toţ pizmaşii tăi din ţară./Şi ceia ce-s fără lege/De pre pământ să vor şterge,/Să nu scape
nice urmă,/Ce să-i ştergi dintr-a ta turmă”.
Adică, OPERA DE EXORCIZARE, cu efecte apotropaice/taumaturgice: atât ”pizmaşii” (ucigaşii de IUBIRE!), cât şi ”cei fără de
lege / nelegiuiţii” (cei situaţi, deci, pe poziţii ANTI-LOGOS DIVIN!) sunt la fel de vinovaţi, în faţa Creatorului Armoniei Cosmice!
Pentru că Legea Cosmosului nu poate fi decât ARMONIA! Iar cine nu înţelege aceasta, să facă bine să iasă din PLANUL DIVIN: ”să
nu lase urmă” şi ”să fie şters din turmă”.
O teologie atât de intens şi dinamic-expresivă, încât, chiar dacă norodul din biserică nu înţelegea semnificaţiile metafizice - nu putea,
în schimb, să uite imaginile vii, ale Lumii Psaltice Dosofteiene, create prin CUVÂNTUL-DEMIURG!) - care Lume Psaltică/Logos
_______________
8

9

-A goni – a efectua ”manevrele” pentru rutul /animalelor, în perioada împerecherii lor.
-A încrăvi – a hrăni.

-43-

Sfera Eonică
Poetic, minune! – se identifica şi cu mentalul lor, şi cu graiul/vocabularul lor!
…Curat minune, cu acest Mitropolit ONOMATURG, Mitropolit al Logos-ului Poetico-Armonic – căci el, Dosoftei, cel dintâi, a
extras, conştient şi euharistic, ARMONIA-POEZIA, din limba conservată ”popularo-folcloric” (!!!) a norodului/Neamului Valah - LOGOS-UL ŞI NOIMA ŞI ROSTUL TRĂIRII VALAHE - pe care l-a închinat, apoi, cu infinită smerenie, spre transfigurare metafiziccreştină, AMINULUI-EMINESCU!!!
***
urmarea în numărul viitor

107 Rue Gabrielle / Gabriellestraat 107 1180 BruxellesUccle / 1180 Brussel
tel: +32 (0)2 344 41 45
- fax: +32 (0)2 344 24 79
E-mail:bruxelles@icr.ro
www.icr.ro/bruxelles_/

Spre difuzare imediată

Bruxelles, 20 ianuarie 2016

Compoziție în primă audiție a Sabinei Ulubeanu la Bruxelles
Institutul Cultural Român de la Bruxelles, în colaborare cu Ambasada României în Regatul Belgiei, sprijină participarea compozitoarei
Sabina Ulubeanu la Incubatorul de Muzică Nouă, la invitația adresată de Alianța Compozitorilor și Muzicologilor Europeni (ECSA).
ECSA curatoriază anul acesta NMI printr-un concert care va avea loc în 15 februarie 2016, în spațiul neconvențional Q-o2 din Molenbeek,
cartier din Bruxelles devenit celebru în urma atentatelor de la Paris din noiembrie 2015. ECSA dorește să marcheze simbolic puterea artei
de a regenera spațiul urban, iar compoziția Sabinei Ulubeanu, interpretată în primă audiție, se înscrie în acest demers.
„Prin New Music Incubator ar trebui să treacă orice compozitor format în spirit academic, pentru sentimentul de libertate creativă,
infuzia colorată și concentrată de idei și colaborarea cu artiști din toate zonele exprimării sonore. Este o veritabilă sinteză a peisajului
muzical contemporan, o experiență care mi-a adus multă inspirație“, declară compozitoarea Sabina Ulubeanu despre NMI pentru ICR
Bruxelles.
Sabina Ulubeanu

(n. 3 august, 1979, București) este una dintre personalitățile artistice
complexe ale generației sale, cu o activitate ce cuprinde compoziție,
fotografie, muzicologie sau performance experimental. Lucrările sale
au fost interpretate în România, Europa și SUA, iar fotografiile i-au
fost expuse la importante festivaluri europene. Din 2012, este membru
fondator și co-director artistic al InnerSound New Arts Festival, primul
festival din România care promovează muzica contemporană în sinergie
cu artele vizuale.

Loc: Q-o2 Koolmijnenkaai 30-34, B-1080 Bruxelles, Belgia

Acces: liber, în funcție de numărul de locuri disponibile
Dată: luni, 15 februarie 2016, ora 19:00
-sfârşit-

Notă pentru ziarişti: informaţii suplimentare şi cereri de interviuri la ICR Bruxelles: bruxelles@icr.ro
Site internet: www.icr.ro/bruxelles_/
Facebook: ICR Bruxelles
Twitter: @ICRBruxelles

-44-

Sfera Eonică
Stelian Gomboş
In memoriam – Împlinirea unui centenar de la naşterea sa vremelnică şi pământească
precum şi a cinci ani de la naşterea în viaţa cea cerească şi veşnică a Preacuviosului Părinte
Petroniu Tănase – Stareţul Schitului Românesc Prodromu, din Sfântul Munte Athos, Grecia –
Duhovnicul misionar, propovăduitorul apologet şi mărturisitorul autentic...

Unul dintre părinţii noştri duhovniceşti de mare anvergură a fost Părintele Protosinghel
Petroniu Tănase, care s-a născut în anul 1916 în comuna Fărcaşa – Judeţul Neamţ, şi a trecut la
cele veşnice la 22.02.2011.

A fost tuns în monahism şi format în duhul călugăriei la Mănăstirea Neamţ – ctitoria
Domnitorului Ştefan Cel Mare şi Sfânt din anul 1497, unde a avut marea şansă de a fi coleg cu Sfântul Ioan Iacob Românul...

Trăsătura de caracter esenţială a Părintelui Petroniu Tănase a fost calitatea de a fi un iubitor şi un împlinitor al ordinii, tăcerii
şi smereniei. Părintele Petroniu Tănase este licenţiat în teologie dar a urmat şi studii de matematică şi filozofie. A fost membru al grupării
„Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti – care a fost ultimul bastion de rezistenţă al intelectualităţii creştine româneşti
interbelice şi care a fost distrus de către regimul comunist în anul 1958...

Dorul de desăvârşire l-a determinat şi i-a îndrumat paşii spre Sfântul Munte Athos unde s-a nevoit din anul 1976, făcând parte din
a doua generaţie de monahi trimisă de către Patriarhia Română cu scopul de a revigora viaţa monahală din Schitul Românesc Prodromu...
Apreciat şi iubit, deopotrivă, atât în Grecia cât şi în România Părintele Petroniu Tănase a condus până la sfârşitul vieţii sale pământeşti,
schitul nostru românesc şi athonit, cu o luciditate, dragoste şi abnegaţie, deosebite!...

Şi dacă ai ajuns cumva, până la începutul anului 2011, prin acele locuri, aşa cum au făcut şi o fac în fiecare an foarte mulţi români,
te-a întâmpinat un bătrân înalt, puţin adus acum, slăbit de asceză dar foarte binevoitor, să ştii că acela a fost Părintele nostru Petroniu
Tănase – care, după cum am mai spus, s-a mutat la veşnicele lăcaşuri în după amiaza zilei de 22.02.2011, în chilia sa athonită, din
incinta Schitului Românesc Prodromu, fiind prohodit, cu două zile mai târziu, de mulţi părinţi athoniţi, greci şi români, precum şi mulţi
credincioşi români, plecaţi din ţară, special pentru acest eveniment...

Cu alte cuvinte, Părintele Petroniu Tănase a fost un trăitor profund al adevărurilor de credinţă şi a (mai) avut şi calitatea de a fi un
om de o sinceritate, discreţie şi modestie ieşite din comun, care mi-au inspirat foarte multă încredere, confort sufletesc şi dragoste faţă de
valorile perene ale spiritualităţii şi culturii noastre autentice!...

Şi, totodată sfinţia sa realiza faptul că păstorul duhovnicesc trebuie să arate în toate bună-rânduială. Fiindcă în bună-cuviinţă stau
toate chipurile unei purtări frumoase. Păstorul duhovnicesc îşi păzeşte buna cuviinţă în relaţiile sale când: - nu îşi neglijează îndatoririle
sfinte şi apostolia sa; - când îşi aminteşte că trebuie să fie, oriunde şi oricând, un model creştin, când vorbeşte şi când tace; - când se
conformează el însuşi responsabilităţilor care decurg din grija pentru conştiinţa turmei sale.

Păstorul duhovnicesc care nu (se) neglijează şi îşi aminteşte cele ce se cuvin lui, aflându-se într-o adunare, nicidecum nu se va
lepăda caracterul cuviincios, fiindcă acesta este cu neputinţă de îndepărtat de la el, deoarece nu îi îngăduie aceasta însăşi vrednicia
preoţească, care este nedespărţită de cuvioşie. Chipul preoţesc de neschimbat îl constrânge pe preot să se armonizeze cu multă luare
aminte şi atenţie cu relaţiile din obştea lui şi să îşi facă aceste relaţii cu multă prevedere. Mai întâi şi mai presus de toate, se armonizează
caracterului sfânt ce i se impune. Trebuie să nu se arate în adunări fără vreo pricină impusă de slujirea lui, ori să le caute pe acestea cu tot
dinadinsul, sau să se facă plăcut acestora. Trebuie să îşi facă relaţiile cu mulă chibzuinţă şi după o îndelungă şi atentă cercetare a petrecerii
şi caracterului şi a cugetului persoanelor cu care urmează să aibă relaţii. Dacă acestea sunt în aşa fel încât prietenia şi relaţia cu ele să îi
aducă lui cinste şi bun renume, atunci poate să se împrietenească şi să intre în relaţie cu ele. Dar dacă, dimpotrivă, reputaţia acestora nu
este bună ori sunt socotite de o moralitate îndoielnică, sau de un cuget stricat, sau de o petrecere şi vieţuire rău famate, atunci prietenia
faţă de acestea şi relaţia cu ele cu cât este mai apropiată, cu atât este mai vătămătoare şi mai insultătoare.

Aceasta ne învaţă pe noi Sfântul Apostol Pavel când zice: „Nu vă înşelaţi, căci vorbirile rele strică obiceiurile bune” 1. Asemenea
relaţii îl vatămă foarte mult mai ales pe preot, fiindcă, în împreună-petrecerea cu persoanele prost văzute din punct de vedere moral, pe
nesimţite, se depărtează cuvioşia lui şi este prădată puţin câte puţin bogăţia bunei-cuviinţe preoţeşti, şi la urmă se va afla şi el gol de toată
cinstea şi respectul din parte celor păstoriţi de el. Despre acest preot se poate spune, în chip foarte potrivit, cuvântul profetului Osea: „Şi
alţii au mâncat puterea lui, iar el nu a ştiut” 2. Prin urmare prietenia şi filiaţia duhovnicească se constituie a fi un criteriu indispensabil
în vederea realizării şi desăvârşirii unei relaţii duhovniceşti, bazată pe încredere, deschidere şi dragoste reciprocă, ziditoare şi mult
folositoare...

Într-o altă ordine de idei, Părintele Petroniu Tănase a primit cu multă dragoste pe foarte mulţi oameni, credincioşi de toate vârstele
şi tineri, la sfat, încurajându-i şi ajutându-i pe mulţi dintre studenţii teologi, de pildă, să se pregătească pentru apărarea şi promovarea
credinţei ortodoxe în anii grei ai dictaturii comuniste. A fost în acelaşi timp un bun păstrător al Tradiţiei şi un păstor receptiv la noile
probleme apărute în societate. Era elegant şi ordonat, ospitalier şi erudit. Un preot distins al cultului ortodox şi un om al culturii înţelepte,
un slujitor al Bisericii noastre strămoşeşti şi al poporului român…

Preacuviosul Părinte Petroniu Tănase a fost un om al bucuriei, al seriozităţii şi discreţiei, un om care şi-a propus să înmulţească
seriozitatea şi conştiinciozitatea şi credem că a reuşit cu prisosinţă. Darul deosebit al Părintelui Petroniu de a vorbi şi mai ales de a
aprofunda cuvintele Scripturii şi în special ale Noului Testament, precum şi a dogmelor, ale Sfinţilor Părinţi şi a sfintelor canoane,
preocuparea pentru cărţile fundamentale ale spiritualităţii ortodoxe, cum ar fi Psaltirea, Ceaslovul, Patericul, Pidalionul şi Filocalia, dar
şi pentru textele liturgice cuprinse în cărţile de slujbă, l-au făcut să fie iubit şi în acelaşi timp să fie un părinte duhovnicesc cu autoritate
şi discernământ…
_______________
1

Cor. 15, 33
2
Os. 7, 9

-45-

Sfera Eonică


Referindu-ne acum, în mod succint şi selectiv, la câteva dintre cuvintele de învăţătură ale Părintelui Petroniu Tănase, pe lângă cele
deja enumerate şi menţionate mai sus, vom remarca şi reţine că înfrânarea şi puterea rugăciunii le sunt date tuturor oamenilor.

Dacă vrem să ne înfrânăm trupul de la cele necurate şi dacă vrem să ne rugăm, nu există “nu pot”. Oamenii îl caută pe Dumnezeu
numai la necaz, greutăţi şi suferinţe. Dumnezeu ne-a spus: “Nu vă puneţi nădejdea în oameni” şi noi ne aducem aminte de aceasta la
nevoie. Îi sfătuiesc pe toţi creştinii să nu uite de rugăciune nici când le stă bine. Şi să nu pună pe alţii să se roage pentru ei. Să se roage
pentru ei înşişi. Cel mai greu vot este de îndeplinit ascultarea în mănăstire, iar în lume, tot ascultarea de Dumnezeu este cel mai greu de
făcut. Ascultarea şi împlinirea cuvântului Lui. Să urmăm pilda Maicii Domnului, care a spus: “Fie mie după cuvântul tău!”Dumnezeu îţi
dă mai mult decât meriţi ca să te întoarcă apoi către El. Dumnezeu are două braţe, iubirea şi mila, şi cu amândouă ne poate salva. Întâi
avem nevoie de milă, căci noi, păcătoşii, nu putem pretinde iubire.”

În altă ordine de idei, Sfinţii Părinţi, Biserica în totalitatea ei consideră mare păcat judecarea altuia. Uite, în Postul Mare, la slujbe
se zice rugăciunea Sfântului Efrem Sirul şi se rosteşte în tot timpul Postului Mare, în afară de sâmbăta şi duminica. Se rosteşte de câte
8-9 ori şi se spune în Tipic ca preotul să o rostească cu mâinile ridicate şi cu metanii şi închinăciuni. Această rugăciune se încheie cu
cuvintele: „Dăruieşte-mi, Doamne, să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu”. Este făcută cu stăruinţă pe toată durata
Postului Mare. Te-ai aştepta ca, atunci când te rogi cu aşa mare stăruinţă să te păzească Dumnezeu de păcate, să fie pomenite păcatele
cele mai grave: crimă, desfrânare, pe care noi le socotim a fi mai mari şi mai rele, dar Sfântul Efrem nu le pune acolo pe acestea, ci zice:
„Dăruieşte-mi să văd păcatele mele şi să nu osândesc pe aproapele”.

Osândirea aproapelui este mare păcat. Sfinţii Părinţi spun că se face o mare greşeală atunci când osândim păcatele, căci atunci
tu te faci singur judecător al fratelui tău, iar aceasta după mintea ta. Nu avem calitatea aceasta şi nu avem nici un drept să facem aşa.
Acest drept nu îl are decât cel care l-a făcut pe om, Dumnezeu. Doar El are dreptul să îl judece pe om, iar noi, judecând pe aproapele,
împietăm asupra dreptului lui Dumnezeu, Care este Judecătorul cel drept. Fiecare om este făcut după chipul lui Dumnezeu, fiecare om
este o entitate unică în viaţa omenirii de la începutul până la sfârşitul lumii. Niciodată nu o să fie doi oameni aceeaşi. Oamenii nu pot face
lucruri identice. De exemplu, eu recunosc un tablou de Grigorescu, de Tonitza după anumite trăsături, după stilul personal.

Suntem datori cu cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii

Omul este mărginit, posibilităţile lui fiind limitate. Dumnezeu este Fiinţă nemărginită, iar puterea Sa creatoare este infinită.
Dumnezeu creează în mod unic, nu repetă; fiecare fiinţă este o creatură nouă, oglindind în fiinţa ei ceva din strălucirea şi infinitatea
dumnezeiască. De aceea Sfinţii Părinţi spuneau: „Ai văzut omul, ai văzut pe Dumnezeu!”. Tocmai de aceea în cinstirea sfintelor icoane
nu cinstim lemnul şi culoarea, ci pe cel reprezentat.

Tot aşa, întâlnind omul, care este chipul lui Dumnezeu, cinstea dată omului se ridică la Creatorul lui. De aceea suntem datori cu
cinstea şi cu respectul unii faţă de alţii şi nu avem nici un drept să judecăm pe aproapele. Dar atunci când eşti într-o poziţie de conducere şi
ai subalterni care greşesc uneori, ce atitudine trebuie să ai? Judecata înseamnă să îl condamni pe om, să îl osândeşti. Dacă atragi atenţia cu
respect şi cuviinţă, părinteşte şi cu îndemn, asta nu înseamnă judecată, ci trebuinţă, necesitate şi firesc: să îl iubeşti pe om şi să-l lămureşti
că a greşit.

Trebuie să ne străduim - este interesul nostru! - să moştenim fericirea dăruită de Dumnezeu. Dacă în viaţa aceasta ne străduim să
avem o familie liniştită, o locuinţă, condiţii de trai şi sănătate, ajungem să spunem că suntem fericiţi în această viaţă. Dar mă întreb: este
oare fericirea deplină? Nu-i deloc! În viaţa noastră vin boala, necazurile, inevitabil vine şi moartea. Şi aşa, toată fericirea pământească
ia sfârşit. Dacă pentru starea aceasta de câţiva ani, scurta viaţă pe pământ, noi dăm toată grija noastră şi ne străduim aşa de mult, pentru
fericirea veşnică noi nu facem nimic? Căci ştim că Dumnezeu a rânduit ca, după încheierea vieţii pe pământ, să înceapă veşnicia. Iar
veşnicia poate să fie fericită sau nefericită, după cum am făcut-o noi înşine.

Fiecare va merge cu bagajul lui sufletesc

Sfântul Nicodim Aghioritul spunea: „Dumnezeu mi-a rânduit împărăţia veşnică, iar eu trebuie să mă pregătesc pentru ea, în toată
vremea vieţii”. Ce fac eu ca să intru acolo, căci acolo vreau să fiu, unde Dumnezeu mi-a pregătit loc? Sfinţii erau foarte grijulii: permanent
se gândeau la dobândirea împărăţiei veşnice, iar grija aceasta era uneori istovitoare, căci îi mistuia.

Sfântul Pimen, fiind pe patul de moarte, era îngrijorat, iar ucenicii l-au întrebat: „Te mai îngrijorezi, părinte, după tot ceea ce ai
făcut?”. „Am făcut ceea ce am putut, dar ştiu eu că voi ajunge la Dumnezeu?, se întreba avva Pimen. Diavolii îl ispiteau pe Sfântul Sisoe
cel Mare, zicându-i: „Ai scăpat de noi!”. Dar el le spunea: „Încă nu am scăpat, ci abia când voi ajunge în rai”. Să-i ascultăm şi pe Sfinţii
Părinţi, care ne încredinţează: „Puţină osteneală şi veşnică odihnă!”. Asta aş spune tineri-lor: să vă gândiţi cu tot dinadinsul la fericirea
veşnică! Există două situaţii - tertium non datur (o a treia nu mai există): ori viaţa veşnică pentru cei care au împlinit poruncile lui
Dumnezeu, ori osânda veşnică pentru cei care nu au trăit după voia lui Dumnezeu şi au făcut voia vrăjmaşului. Pe aceştia o să-i aştepte
diavolul, după cuvântul: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25,
41). Fiecare va merge, după această viaţă, cu tot ceea ce a agonisit în această viaţă, cu bagajul lui sufletesc, de cugetare, de simţire şi de
fapte.

Prin urmare, cuvintele noastre sunt puţine şi neputincioase pentru a putea spune cât bine a făcut Preacuviosul nostru Părinte Petroniu
Tănase, datorită ţinutei sale morale şi preoţeşti, a echilibrului, seriozităţii, sincerităţii, profunzimii şi înţelepciunii sale, a preocupărilor
sale teologice şi cărturăreşti, a dragostei sale faţă de Dumnezeu şi (de) oameni, a ataşamentului său faţă de ţara aceasta românească şi de
Biserica ei cea strămoşească!...

Parcurgând viaţa şi biografia acestui părinte duhovnicesc constat, cu uimire şi admiraţie, tăria lui de caracter şi verticalitatea cu
care a fost înzestrat acest contemporan al nostru în faţa căruia noi nu suntem altceva decât nişte oameni supuşi vremurilor acestui veac!...
Se cuvine aşadar, să-i aducem prinos de cinstire şi de recunoştinţă rugându-ne lui Dumnezeu să-l răsplătească cu harul şi cu dragostea sa
cea nemărginită acolo, în locaşurile cele cereşti, în lumina cea neînserată a Slavei Sale!...

În încheiere, deci, voi susţine cu toată tăria că eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul
prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cunoaşte pe Părintele Protosinghel Petroniu Tănase – mare personalitate a culturii şi
spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că
vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim
mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!... Însă, rămânem convinşi de
faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!...
-46-

Sfera Eonică
Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile
cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are
trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui
Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23).
Această personalitate duhovnicească şi binecuvântată, cu alte
cuvinte, este una de referinţă în cadrul Bisericii şi spiritualităţii
noastre autentice, care ar trebui să fie cunoscută, recunoscută şi
apreciată pentru totdeauna, de către toţi cei ce cred că „Biserica
este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!...
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!
Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!

DEBUT
Constantin Gherasim

Şi-un zvon de fluturi, calm, tomnatic
Mă potopi cu har divin.
Şi-o ruginie zbatere de noapte
Mă inundă de nicăieri.
Şi mii de aripi, galbeni şoapte
Veneau spre noi de azi, de ieri.
De-atuncea, viaţa-i mai senină
Şi ştiu acum că m-a schimbat,
Un zbor de fluturi, alb şi moale
Ce într-o zi Domnul mi-a dat.
INIMA DE HÂRTIE
Am cunoscut chiar ieri, în fapt de seară
Pe cineva plăcut, ce se apropia,
Cu pas uşor, abia simţit
„El” apăru în faţa mea.
Cu glasul „mic”, ca de copil
El, „bună seara-mi spune
Şi-o mână albă şi micuţă
Pe creştet „el” îmi pune.
„Să nu te sperii”-spune El
„Dar vreau ca să te rog ceva”
Da, am răspuns, cu oarecare teamă.
„Eu ... sunt venit de-altundeva!

JOCUL CU VIAŢA
Aş vrea să alerg din nou pe coline
Să nu ştiu de casă, de griji, de nevoi,
Aş vrea să alerg mereu doar cu tine
Să nu-mi pese de timpul ce pleacă-napoi!
Fugit-am prea iute, de nu te mai văd
Sau am greşit în avântu-mi cărarea?
Te caut mereu, dar nu întrevăd
Şi nu pot să pun la timp întrebarea.
Mai am puţin şi cad înafară
Drumul chiar fuge de sub paşii mei
Timid, eu am vrut ca totul să pară ...
Un joc trist cu viaţa, de vrei sau nu vrei ...
REVELAŢIE
Şi am văzut atuncea casa
Micuţă, simplă şi stingheră
Iradiind un calm hoinar
Venind aici din altă eră
Ceva mă atrăgea spre uşă
Ceva de-acolo, de demult ...
Un zvon de glasuri din cenuşă
Soseau acum spre noi, tumult.
Şi am pătruns în întuneric
Lăsând să cadă uşa lin

De pe planeta de hârtie sunt –
E o planetă de departe ...”
Eu nu citisem despre asta
În nici o altă carte.
„De-aceea eu te rog,
Pe inima mea de hârtie
Tu, mâna ta s-o pui ...
Căci poţi ca s-o faci vie!
Să-i dai culoare şi să bată,
Să simt şi eu ce simţi si tu Te rog, fă lucrulăsta,
Te rog, nu spune nu!”
Mă speriasem, vă spun drept
Şi mă gândeam intens
Să fac ce m-a rugat
Oare are vreun sens?
Dar m-am trezit după un timp
În ora cea târzie
Şi am văzut pe jos, în faţa mea ...
Un ghemotoc mic ... de hârtie ...
NEMURITORUL
Era singur și de data asta, dar acum era o singurătate plină,
pentru că pe lângă el, împrejur, dar chiar și în interiorul lui mai
erau și alții. Și acei alții, îl susțineau în efortul lui. Pentru că mai
avea puțin și reușea. Ar fi fost primul! Vorbe duioase, îndemnuri,
încurajări, toate le simțea și ii era bine. Dar peste tot plutea o
tumultoasă speranță venită de la cei careîincercaseră înaintea lui
-47-

Sfera Eonică
dar eșuaseră.
Încurajat, îmbărbătat, încrezător în sine, se ridică din pămantul care începuse să-l cuprindă deja. Se scutură cu multele rădăcini
care îi apăruseră și porni încet dar cu speranța în miile de ochi de pe ramuri. Era sigur de acum, că după un timp, rădăcinile aveau să-i
cadă, aveau să-i cada și nerăbdarea, revolta, ț, așteptarea grea, neîncrederea, deznădejdea, ura și atunci avea să apară așa cum era neamul
lui, din care el era ultimul vlăstar - înalt, zvelt, curat, puternic, strălucitor. Atunci, întregul Univers va fi zguduit de vestea că OMUL nu
dispăruse. Și atunci, Universul avea să se bucure, să râdă în hohote! Stelele aveau să se prindî intr-un dans nebun cu planetele, pulsarii
aveau să invite la vals pe neasemuitele comete, iar găurile negre aveau să pălească și ele de bucurie! Și tot Universul avea să strige întrun glas:
“SĂ TRĂIEȘTI OMULE !”

Camelia Pantazi Tudor

„The Sunset Limited”

– un spectacol de neratat oferit de UNTEATRU

Impresionată de jocul actorilor din piesa de teatru „La ţigănci”, adaptare după nuvela
scrisă de Mircea Eliade, regizată de Andrei şi Andreea Grosu, la una dintre reprezentaţiile
căreia am avut plăcerea de a fi spectator, mi-am dorit să revin la UNTEATRU, cu prima ocazie
oferită de timpul cam zgârcit cu orele de relaxare.

Iată că într-o seară am accesat pagina de internet a teatrului UNTEATRU şi mi-a atras
atenţia atât distribuţia cât şi comentariul făcut la piesa „The Sunset Limited”, a cărei premieră
a avut loc în luna noiembrie a anului 2015. De talentul actoricesc al lui Richard Bovnoczki
mă convinsesem în „La ţigănci”, pe Şerban Pavlu însă nu avusesem niciodată plăcerea de a-l
vedea pe scenă, ceea ce mi-a amplificat curiozitatea provocată de cele câteva rânduri postate
drept prezentare a spectacolului şi, mai ales, de cuvintele finale: „Aceasta nu este o prezentare
a spectacolului. E puţin mai mult. E o confesiune. Curajoasă.” Nu numai această confesiune
este curajoasă. Însăşi înfiinţarea teatrului UNTEATRU, în anul 2010, de către regizorii Andrei
şi Andreea Grosu reprezintă un act de curaj, ambiţios şi cu atât mai mult de apreciat. După cum scrie pe site, la secţiunea „Despre
noi”,„UNTEATRU nu serveşte scopurilor comerciale, nu se supune conceptului de teatru comercial. El funcţionează ca vitrină în care
produsul cultural devine exponat iar spectatorul vizitator. Suntem un teatru gazdă care îşi doreşte vizibilitatea şi promovarea tânărului
artist pentru care pătrunderea într-un sistem este foarte dificilă”.

Ultima sâmbătă a lunii ianuarie. Seara. Destul de frig. Ceaţa învăluise construcţiile de pe strada Sfinţii Apostoli, creând o imagine
oarecum suprarealistă. Nu mai fusesem la UNTEATRU de când se mutase în sediul din apropierea Pieţei Unirii. Numărul 44. La indicaţia
a doi tineri aflaţi în curtea unei clădiri vechi, am urcat la etajul II. Destul de şocant. Altădată nici nu mi-aş fi putut imagina că ar exista un
teatru într-o clădire veche, nedestinată în totalitate acestui scop. Cam sumbră. Sau, poate, ceaţa dădea acea impresie. În timp ce urcam
scările mi-au revenit în minte câteva rânduri citite pe pagina de internet a teatrului UNTEATRU. ”Arealul teatral bucureştean prezintă
un deficit de săli de teatru în care publicul să se poată întâlni cu artişti tineri care nu beneficiază de rampa de lansare cuvenită”; „pentru
că teatrul înseamnă întâlnire, susţinem ideea că aceasta se poate întâmpla oriunde atâta timp cât părţile care o fac posibilă sunt prezente:
actorul şi spectatorul”.

La etajul II, am intrat mai întâi în spaţiul generos al unui bar, cu multe mese, apoi, făcând stânga, am ajuns în sala de spectacol,
unde cei doi actori se aflau deja, aşteptând publicul care a ocupat toate locurile. Asemenea reprezentaţiei piesei de teatru „La ţigănci”, cu
mijloace puţine, un decor simplu, în cazul de faţă improvizaţia unei staţii de metrou, câteva scaune, şi doi actori care au jucat magistral,
s-a demonstrat că nu contează „accesoriile”, contează doar întâlnirea dintre actor şi spectator, o întâlnire în care liantul este emoţia.
Decorul poate, uneori, să distragă atenţia publicului de la jocul actorilor, îl poate influenţa fără să vrea.

Spectatorii de la reprezentaţia din acea seară au fost puşi faţă în faţă, într-o sală modestă, cu întâlnirea dintre doi oameni - un
profesor dornic să se sinucidă, aruncându-se în calea metroului, şi un fost puşcăriaş care l-a salvat. Pe parcursul a aproape două ore, cei doi
au electrizat oamenii din sală, schimbând replici cunoscute cu siguranţă fiecăruia dintre cei prezenţi, întrebările şi răspunsurile fiind atât
de fireşti şi totodată atât de profunde încât inimile n-au putut fi decât mişcate. Fostul puşcăriaş îl „găsise” pe Dumnezeu într-un moment
tragic al vieţii sale şi se străduia să-l convingă pe profesorul, ateu, să creadă. Salvare prin credinţă. Zadarnic. Dar, în ce credea profesorul?
Odinioară crezuse în cultură. Crezuse! În acel moment nu mai credea decât în „Sunset Limited”. Când trece următorul Sunset Limited?
Întrebarea a apărut de câte ori, inducând ideea că se referea la următorul metrou, care ducea spre moarte.O moarte dorită în lipsa unui ţel,
atunci când viaţa nu mai reprezintă nimic, atunci când zădărnicia ei o priveşti ca o corvoadă de care vrei să scapi cât mai repede. Mulţi
dintre noi ne-am putea recunoaşte în acele două personaje, pentru că mulţi ne-am pus întrebări despre viaţă şi moarte, despre menirea pe
Pământ, despre Dumnezeu, despre fericire, despre prietenie, despre iubire. Mulţi, probabil, am trecut prin clipe de disperare din diverse
cauze sau am fost cuprinşi de senzaţia sufocantă a inutilităţii. „The Sunset Limited” este o poveste care poate aparţine oricăruia dintre
noi.

Profesorul nu a dorit să fie salvat nici prin credinţă, nici prin prietenia oferită de un necunoscut, un necunoscut în care unii dintre
spectatori s-au regăsit cu certitutine, poate unii chiar fuseseră puşi într-o situaţie similară, de a salva viaţa cuiva sau de a ajuta vreun
semen să-şi înfrunte proprii demoni.

După terminarea spectacolului, coborând îngândurată scările, replicile de pe scenă făcându-mă să mă scufund într-o meditaţie
despre viaţă şi moarte, mi-a apărut în minte o întrebare - ce părere ar fi avut, dacă ar fi fost în sală, autorul acestei piese de teatru scriitorul american Cormac McCarthy, câştigător al mai multor premii pentru creaţiile literare, printre care şi Premiul Pulitzer, despre
scenariul semnat Vladimir Turturică, regia Andrei şi Andreea Grosu şi reprezentaţia oferită de cei doi actori? O întrebare fără răspuns.
Însă, curiozitatea odată stârnită, mi-am propus să vizionez ecranizarea piesei „The Sunset Limited”, din anul 2011, în regia lui Tommy
Lee Jones, având drept protagonişti pe Tommy Lee Jones şi Samuel L. Jackson.

Ceaţa se mai risipise, însă frigul continua să se întindă peste oraş, făcându-mă să grăbesc paşii spre staţia de metrou. Aşteptând
-48-

Sfera Eonică
trenul, pe unul dintre scaunele dispuse de-a lungul peronului, m-am simţit şi mai aproape de cele două personaje ale piesei de teatru cu
toate că nu mă mai aflam în sală. Impactul fusese atât de puternic încât nu-mi puteam lua gândul de la acel spectacol de-a dreptul minunat.
Şi mi-am dorit ca nimeni, niciodată, să nu-şi pună întrebarea: Când trece următorul Sunset Limited?

Vavila Popovici
Carolina de Nord

Despre conștiință
„Multe sunt sfaturile aproapelui spre ceea ce este de folos,
dar nimănui nu i se potriveste așa de mult
ca judecata conștiinței sale”.
– Sfântul Marcu Ascetul

Termenul „conștiință”, derivat din termenul latin
„conscientia”, înseamnă „cunoaștere”. Conform
dicționarului „este sentimentul înțelegerii personale
și a integrării în univers; este forma cea mai
evoluată, proprie omului, de reflectare psihică a
realității obiective prin intermediul senzațiilor,
percepțiilor și gândirii, sub formă de reprezentări,
noțiuni, judecăți, raționamente, inclusiv procese
afective și voliționale”. Poate fi considerată și ca
un sentiment pe care omul îl are asupra moralității
propriilor acțiuni, asupra binelui sau răului făcut. În
opoziție cu materia, este gândire, este spirit.
Conștiinței i-a fost acordată o atenție mai mare începând cu secolul al XIX-lea. Psihiatrul
elvețian Carl Gustav Jung (1875-1961) înțelegea prin conștiință punerea în relație a
conținuturilor psihice cu eul (subiectul conștiinței). În cazul în care nu era percepută de eu,
se afla în sfera inconștientului. Conștiința nu se identifică cu psihicul, acesta reprezentând
totalitatea conținuturilor psihice: „Există o atitudine de complexe psihice care nu toate sunt
legate în mod necesar de eu”, afirma Jung.
Psihologul și gânditorul britanic Herbert Spencer (1820-1903) spunea că „a fi conștient înseamnă a gândi”, cunoașterea însoțind
activitatea spiritului, iar faptele conștiinței sunt mijloace de echilibru față de forțele mediului. După teoria sa „rațiunea de a fi a oricărei
funcțiuni a vieții este de a echilibra printr-o creștere de forță care tinde să o distrugă”, ca atare conștiința „trebuie să aibă un rol activ în
compensările vieții”, iar sentimentul moral judecă felul în care ar trebui să se petreacă lucrurile în lume, astfel încât plăcerea de a trăi să fie
mai puternică decât durerea, și aspirația către plăcere să fie pusă în scopul conservării vieții. Optimist exaltat la începutul vieții, Spencer
a mers pe linia evoluționismului. Descoperirea celei de a doua legi a termodinamicii i-a schimbat viziunea, reflecțiile lui asupra stării
finale a evoluției devenind mai sumbre, neexcluzând posibilitatea disoluției și anticipând atmosfera pesimistă de „fin-de-siecle”. Spencer
care jurase că nu va intra în Biserică, desigur nu cunoscuse că Biblia nu contrazice știința, deci nici cea de a doua lege a termodinamicii
care spune că toate lucrurile tind spre haos, dezordine și moarte. Ea însă ne vorbește despre Dumnezeul Atotputernic și Creator care
controlează legile universului, actul creației fiind un act de anulare a legii entropiei. Biblia ne mai spune că va veni un timp în care legea
entropiei nu va mai avea putere asupra noii creațiuni a lui Dumnezeu, că „natura va fi eliberată din sclavia degradării”(Romani 8:21).
În cariera filozofică a francezului Alfred Fouillée (1838-1912) s-au putut distinge două perioade: prima, cea a studiilor sale platonice, din
care se reține ideea spiritualistă, dezvoltată însă în cadrul noțiunilor pozitiviste, evoluționiste ale timpului, și a doua – caracterizată prin
doctrina „ideilor-forțe”, situată între epoca dominată de pozitivismul filozofului francez Auguste Comte (1798-1857) și evoluționismului
mecanicist al lui Spencer, între epoca în care psihologia și sociologia își formau caracterul de științe independente. Doctrina lui Fouillée
deși este o reacție contra pozitivismului – cunoaștere bazată pe experiment –, a rămas totuși încătușată în formele pozitiviste ale
timpului. Filozofia lui nu caută un principiu spiritual transcendent dar, în acest plan al științei, al experienței și al ideilor forțe, el a câștigat
pentru doctrina sa avantajele și caracterele spiritualismului, de exemplu ideia de finalitate și ideia de libertate a spiritului. Elementului
mintal – constitutiv al evoluției – îi alătură posibilitatea de acțiune finală, făcută cu un scop conștient, liberă. Ideea libertății fiind prin ea
însăși o forță activă, pe ea se putea clădi o doctrină morală. În lucrarea sa „Evoluționismul ideilor – forțe” se ocupă de „Factorii mentali
ca factori de evoluție”, arătând că stările mentale, sentimentele sau ideile trebuie să aibă un rol activ în compensările vieții. Conștiința
lucrează mai întâi ca un „excitant general al activității, al energiei mentale și, corelativ, al energiei cerebrale”. Dacă avem o conștiință a
raportului dintre parte și tot, dintre cauză și efect, dintre principiu și consecință sau chiar numai a unei simple întâlniri accidentale în timp
sau spațiu, această conștiință „adaugă motivelor obiective de asociere, o rațiune subiectivă care are o valoare considerabilă”. Ca durată,
conștiința este un mijloc de fixare, este o capitalizare. Dacă conștiința este absentă, lucrul trebuie reînceput, „este lucrul Penelopei”.
Face alte câteva precizări importante: Conștiința este o acțiune concentrată, devenită luminoasă pentru ea însăși, mai puternică față de ea
însăși, dar și față de alte forțe în legătură cu ea; conștiința este un modificator al intensității sentimentelor, dar și modificator al intensității
impulsiunilor; orice linie net trasată în conștiință devine o direcție posibilă pentru acțiune; ea nu este numai o forță de reînoire și de
amintire care reproduce faptele anterioare, ci ea le situează în timp și spațiu, progresul devine posibil, fiindcă prezentul servește ca punct
de plecare pentru o lucrare viitoare; conștiința este un mijloc prin care se stabilesc legături de cauzalitate între fenomene; ideea acționând
asupra emoțiilor noastre profunde, le dă o determinare și un caracter definit, o forță directoare. Ajunge să conchidă despre conștiință că
este, prin ea însăși, „un mijloc de prescurtare, de abreviere” care poate „reduce enorm durata evoluției și numărul de lovituri de zar pe
tabloul hazardului universal”, ca atare este o simplificare; conștiința se servește de o alegere inteligentă și care continuă și împlinește
„selecțiunea naturală”, este, pentru om, un mijloc de realizare pentru ideile sale; este experiență ca sentiment și ca acțiune și
-49-

Sfera Eonică
în același timp și ca gândire, care își face loc în realitate.
Filozoful german Immanuel Kant (1725-1804) găsise unicul fundament ferm al judecăților morale – conștiința morală comună oamenilor
care operează cu judecăți de apreciere morală. De aici au pornit cercetările sale morale: Nimic nu ar putea fi considerat bun decât o voință
bună, deoarece talentele, cu proprietăți ale temperamentului pot deveni rele și dăunătoare dacă nu intervine voința a cărei calitate el o
numea caracter; voința bună este o voință pură, deci morală; datoria este cea care determină acțiunile prin forma legii morale, iar legea
morală nu este altceva decât expresia rațiunii pure practice, adică a libertății, din care derivă și starea de conștiință morală – remușcarea.
El enunță porunca moralității: „Acționează astefel încât maxima voinței tale să poată oricând valora în același timp ca principiu al unei
legislații universale”. Datoria, pentru el, constituia singura lege morală, celelalte le considera principii deoarece permit excepții, de care
însă o societate umană nu se poate lipsi. Și totuși, a considerat sfântă legea morală, iar omul – subiect al acestei legi. Admitea credința
într-o ființă atotputernică și absolută, afirma însă că „morala duce inevitabil la religie”. Fac o paranteză precizând că în zilele noastre,
Înalții prelați ai Bisericii ne amintesc că Religia produce morala și cum este religia așa este și morala. În fine, lui Kant, concepției sale
morale, i s-au adus multe critici. Printre ele, faptul că vorbea despre un „rău radical” care nu s-ar datora sensibilității, ci unei tendințe
de a nu se supune legii morale, datorită voinței libere. Filozoful român Nicolae Bagdazar (1896-1971), autorul Studiului introductiv la
volumul „Critica rațiunii practice” întreabă: „Cum să ne explicăm o astfel de înclinare sau de tendință a voinței spre rău, atunci când ea
nu se mai află sub influența sensibilității? Ce ar putea s-o mai determine la rău? Căci, ca voință liberă, deci ca manifestare a caracterului
inteligibil, ea nu acționează decât sub imperiul legii morale”. Sigur că filozofia lui Kant a avut și merite. Se pot cita sentimentele de
admirație și venerație cu privire la legile morale: „Două lucruri au mișcat deopotrivă sufletul meu: cerul înstelat deasupra mea și legea
morală din mine”. Cât despre existența Bibliei se exprima: „este cel mai mare beneficiu pe care l-a exprimat vreodată rasa umană”;
„Orice încercare de depreciere este o crimă împotriva umanității”.
Eseistul filozoful Petre Țuțea (1902-1991) nu l-a iertat, mărturisind că a citit „Critica rațiunii pure” ca student și că „înlemnise de
emoție”, ca ulterior, înaintând în vârstă, să aibă aceeași emoție ca la citirea unui articol de ziar. „Spunea Kant că el e propriul său legiuitor
și stăpân. Cum să fii legiuitor și stăpân într-un univers în care ești înlănțuit? (...) Deci, trebuie să înlocuiești infinitul și autonomia
gândirii și să introduci credința în Dumnezeul creștin care s-a arătat triumfalnic, teandric și trinitar. (…) Kant nu are nici un adevăr!”.
Când a fost întrebat: De unde atunci gloria lui Kant?, Țuțea a răspuns: „Din subtilitatea gândirii”. Frumos, elegant răspuns, subtilitate
fiind o judecată greu de înțeles, care face distincții fine și adesea excesive, chiar inutile! Și… neadevărate, după afirmația tot a lui Petre
Țuțea. Aduc aminte alte cugetări ale lui: „Absenta afectivității este sterilizantă”, afectivitatea fiind componenta fundamentală a psihicului
uman, alături de cogniție – facultatea de cunoaștere. „Nu întâmplător, se spune, analiza psihologică s-a învârtit întotdeauna în jurul
relației rațiune-emoție”, supraestimând când pe una, când pe cealaltă.
Importantă este fiecare din aceste două părți și necesară este găsirea unui echilibru între rațiune și sentiment pentru liniștirea ființei, în
drumul spre dobândirea fericirii!
Ajung cu gândul la zilele noastre… Constatăm că ne aflăm într-un punct al existenței în care se ivesc tot mai multe probleme cu semnele
lor de întrebare și mai puține soluții și răspunsuri care să ne satisfacă, să ne liniștească. „Sentimentul înțelegerii personale și a integrării
în univers” este fragil; realitatea din jur percepută prin senzații și gândire este distorsionată, de asemenea și sentimentul pe care omul îl
are asupra moralității propriilor acțiuni. Reprimarea spirituală din timpul dominației materialismului a dus la nemulțumirea sufletelor, la
dezechilibrul sufletesc și la deprecierea valorilor morale. Agitația a cuprins ca un lanț omenirea. Neliniștiți nu sunt numai tinerii astăzi,
ci și oamenii de toate vârstele. Vicioasele supapele găsite au fost corupția, degradarea, incompetența… Spațiul și timpul în care trăim a
început să fie perceput fals, datorită exagerării libertății; conștiința noastră, capacitatea de a percepe lumea – ilogică.
S-a ignorat formularea biblică „precum în cer, așa și pe pământ” neluând în seamă legile existente ale universului a căror respectare
ne pot folosi, nici legea lui Niels Bohr (1885-1962), fizicianul danez care a elaborat teoria echivalenței dintre macro-cosmos și microcosmos, observând că în interiorul unui atom este exact ca în sistemul nostru solar, nucleul fiind soarele, protonii și neutronii fiind
planetele. Am uitat că Legea marelui infinit este unică și eternă micului nostru infinit și că acesta este un principiu divin multiplicat în
diferite forme. Căutăm în imensul Cosmos și de fiecare dată îl găsim perfect organizat, constăm că fiecărui sfârșit i se pregătește un nou
început… Sau cum am citat într-un vers de-al meu: „Prin naștere acoperim o infimă parte din absența lumii; prin dispariție lăsăm loc
liber unei alte prezențe.”
În Sfânta Scriptură avem multe pilde despre lucrarea conștiinței cu voia sa liberă – putere sufletească pe care o are omul, de asemenea
de la creare – datorită căreia poate alege între bine și rău. Fiecare om cu mintea sa, adică cu judecata sa, își poate da seama de această
liberă alegere. Unul dintre cele mai importante figuri creștine, Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) spunea: „Când Dumnezeu l-a făcut pe
om, a sădit în fiecare judecată nemincinoasă a binelui și a răului, adică regula conștiinței”.
Preotul, dr. Liviu Petcu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“, din Iași, într-un dialog avut, redă definirea
conștiinței potrivit învăţăturii creştine: „conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în om”, spunând totodată că deși se cunoaște că omul este
mai întâi conştient de sine însuşi, Sfinţii Părinţi nu vorbesc decât arareori în scrierile lor de conştiinţa în sine. Ei o prezintă ca făcând
parte din chipul lui Dumnezeu în om, neidentificându-se cu conştiinţa morală. Glasul lui Dumnezeu în sufletul credinciosului îl îndeamnă
la împlinirea legii morale, ea fiind înscrisă ontologic în om de către Dumnezeu încă de la naştere. Conştiinţa morală, ne amintește în
continuare, poate fi puternică ori slabă, trează sau adormită; când este conformă cu legea morală se numeşte adevărată şi dreaptă, iar cea
care prezintă ca bun ceea ce este rău şi ca rău ceea ce este bun se numeşte falsă, rătăcită sau greşită. Conştiinţa nedispărând din sufletul
omului, împlineşte, în viziunea religioasă un rol sau o funcţiune întreită: înainte de săvârşirea faptei este sfătuitor, în timpul săvârşirii este
martor, iar după săvârşire este judecător. În cele din urmă, conştiinţa mai are şi rolul de a aduce necontenit în amintire faptele rele şi de
a nu îngădui să dăm uitării ce am săvârşit, descoperindu-ni-le continuu, pentru ca să nu mai cultivăm răul. „Lupta perpetuă a creştinului
constă de fapt în a-şi păstra o conştiinţă trează şi curată”, mai spunea preotul.
Contemporanul nostru, medicul neurolog și psihiatru, prof. dr. Dumitru Constantin - Dulcan definește conștiința ca „un ram dintr-o
altă conștiință – cea cosmică, deci o rațiune, o cunoaștere, și o descoperim acum, spune dumnealui, ca emoție”, sintetizând totodată:
„conștiința cosmică, conștiința umană și energia matricială din care toate sunt făcute (ordinea lucrurilor)”. „… Și atunci să ne punem
întrebarea: creierul este o masă anatomică – discuția o purtăm neurologic – , şi nu poate să aibă inteligență, să facă distincția între
bine și rău, să aleagă. Cea care discerne este o cunoaștere, este conștiință! De unde vine conștiința? Din marea conștiință cosmică:
Dumnezeu! Ceea ce numim noi Dumnezeu se foloseste pur şi simplu de creierul uman pentru a arăta omului care este calea dreaptă,
-50-

Sfera Eonică
care este calea greșită, eronată, care poate să ducă la suferință, la boală și la moarte… Cu această cunoaştere, de aici, te duci în planul
de dincolo, unde se continuă cunoaşterea. Omul este o continuă cunoaştere, ca şi Universul, o continuă prefacere şi evoluţie”.
Despre cum lucrează conștiința, Sfinții Părinți ne spun: „Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit și un paznic necontenit
– conștiința”. De asemenea ne sfătuiesc să gândim la dragostea arătată de Dumnezeu la dăruirea acestui „judecător nemituit” ca să ne
facă mai înțelepți, să ne descotorosim de păcate încă din această lume în care suntem.
Și dacă conștiința nu ne părăsește niciodată, dacă ea este judecătorul nostru – spun – înseamnă că nici remușcarea – mustrarea de cuget,
părerea de rău, regretul, nici el nu pleacă din sufletele noastre; nu trebuie nici să apese prea tare, dar trebuie să existe. Cred că numai
oamenilor orgolioși le poate lipsi părerea de rău.
Preotul Boris Răduleanu (1905-1990), trecut prin temnițele comuniste, vorbea despre pocăința – „metanoia” care nu este numai
regret, ci este și „schimbarea felului de a fi și a vedea. (…) Oricât de grele sau mari ar fi păcatele, ele nu pot distruge cu totul chipul lui
Dumnezeu din om, nu pot împiedica dorul după Dumnezeu, adeseori inconștient”.

Diego Vadillo López
Sapnia

Inauguración de la muestra “Punto y seguido” en la Sala
de Exposiciones de la Facultad de Bellas Artes de la Universidad
Complutense de Madrid
Son muchos los años que lleva colaborando la Facultad de Bellas Artes de la Universidad
Complutense de Madrid con el Ayuntamiento de la localidad segoviana de Ayllón enviando a
través de una beca a alumnos de los últimos años de carrera a que desarrollen su creatividad
poniendo en práctica sus artísticas destrezas en entornos más apacibles y cercanos a la
naturaleza.
Tal cosa ha venido suscitando muy interesantes muestras, como la que está teniendo lugar
entre el 17 de febrero y el 4 de marzo de 2016 en la Sala de Exposiciones de la Facultad de
Bellas Artes de la UCM.

En los últimos tiempos se ha unido también a esta iniciativa académico-cultural la localidad leonesa de Fabero, lo que contribuye a
ofrecer un mayor campo de oportunidades para la creación plástica a los alumnos complutenses de las Bellas Artes.
Los resultados de la última edición han sido prodigiosos tanto en cantidad (un centenar largo de obras en 15 días) como en calidad, a tenor
de lo apreciable en tan encandiladora muestra.
En Ayllón parece primar lo paisajístico; en Fabero lo industrial, y es que la minería (sector que atraviesa por un momento delicado) parece
que casó a la perfección con los más artísticos cauces, si nos atenemos a la contemplación de algunas de las obras. Parece ser que con
la llegada de los estudiantes de Bellas Artes se empezó a suscitar un grato y mutuo entendimiento entre dichos alumnos y los mineros,
llegando a retroalimentarse unos a otros bidireccionalmente al intercambiar sus respectivas experiencias. Parece ser que departieron sobre
materiales, sobre herramientas, sobre procedimientos, como si toda una tradición artística, vinculada a los oficios artesanales, hubiese
hallado en aquellos pagos una feliz oportunidad para emerger, haciendo aflorar, por entre lo agreste de la atmósfera, obras emparentadas
en ocasiones con lo sublime. Obras entrañables. No se me antoja inadecuado aquí el concepto “entrañable”, pues el carbón se extrae de
las entrañas de la tierra y, por otra parte, la entrañabilidad a flor de piel es patente en muchas de las piezas aportadas por los artistas. Según
la segunda acepción del Diccionario de la RAE las entrañas son la “parte más íntima o esencial de una cosa o asunto”; según la tercera
“cosa más oculta y escondida”; según la quinta “afecto del ánimo”; según la sexta “índole y genio de una persona”. Todas ellas parecen
emparentar (esa sensación me llevé) con lo que muestran a grandes rasgos las obras concebidas en Fabero; se percibe la empatía de los
jóvenes artistas con los curtidos operarios de la mina. Asimismo, se ha indagado en ciertas esencias de la vida en una población minera,
haciendo aflorar lo oculto tras el frondoso follaje de una cotidianidad desatendida por demás.
Las obras de Ayllón parecen enlazar más con lo ecológico-costumbrista. Si bien es cierto, que en una colectiva tan numerosa es complicado
extraer pautas muy generales, máxime cuando se hallan tan acusados, sugerentes e individuales temperamentos creativos.
En cualquier caso, la atmósfera era acogedora y fresca al tiempo. Por allí se encontraban los vicedecanos de Bellas Artes Tomás Bañuelos
Ramón y Eugenio Bargueño Gómez, la decana Elena Blanch González, el vicerrector de Estudiantes de la UCM, Julio Contreras
Rodríguez, la alcaldesa de Fabero, Mª Paz Martínez Ramón… esta última se mostraba encantada de que se diese voz a la mina en tan
difíciles momentos de una manera tan talentosamente constructiva.
Me llamó la atención el hecho de que se hubieran empleado en la elaboración de algunas de las obras emanadas de la estancia en
Fabero materiales como el hormigón, el cemento o el hierro, como si existiera el prurito de armonizar en dichas obras de arte las
ideas engendradoras de las mismas con la rudeza de tan agreste e industrial entorno a través del concurso de un componente matérico
constructivo-industrial.
Al fin, diré que la exposición “Punto y seguido” aúna un nuevo compendio de magníficas obras creadas con una gran variedad de
materiales y a través de los más variopintos formatos que conforman un conjunto original, diverso y armonioso pese a lo genialmente
-51-

Sfera Eonică
disímil.
Me permito siquiera aludir a los colores imaginarios que los artistas plasman sobre lienzos y tablas, el pictórico aplastamiento de los
volúmenes, la capacidad de penetración sicológica en el paisaje, el dejo de melancolía imperante… tampoco me resisto a señalar cómo
los artistas se hacen eco de los sentimientos propiciados en su interior (con seguridad) por el entorno.
El conjunto expositivo ofrece un expresionista y armonioso compendio de magníficas piezas artísticas.
***
Los estudiantes becados que forman parte de esta exposición son, por Ayllón: Lin Calle, Rigoberto Camacho Pérez, Karent Justiniano,
Luis de Palau, Jorge Rodríguez Fernández, Cecilia Ruiz Valencia, Miguel Sainz de Ojeda y Sandra Val; por CIAN-Fabero: Jesús Crespo
Panadero, Iván Gómez Aparicio, Avelina Gómez Rodríguez, Jorge Martín de Francisco, Gerardo Muñoz González, María Rodríguez
Castro, Adrián Sánchez Encabo, Francisco Somoza Rodríguez y la coordinadora de la beca, Soraya Triana Hernández.

-52-