Milioane de români luau în fiecare dimineaţă, în perioada comunismului, calea spre

marile uzine, întreprinderi, combinate şi fabrici din toată ţara. Erau vremurile în care
economia României duduia. Erau vremurile în care ne lăudam cu exporturi masive.
Cine este vinovat de prăbuşirea economiei României din Era Ceauşescu? Vă
răspundem într-o analiză făcută de adevarul.ro, pentru fiecare oraş în parte.
22 martie 2013,
FOTO Judeţul Teleorman: o forţă economică înainte de 1989, în prezent ...
Faimoasa fabrică Republica din Bucureşti care, după o privatizare care a dat greş şi
după mai multe lupte sindicale, nu a mai rămas decât numele. După 1990
compania încă funcţia, având contracte comerciale cu 25 de ţări. Uşor-uşor
comenzile au scăzut, în lipsa investiţiilor tehnologia s-a învechit, iar fabrica a intrat
în decădere.

Platforma Timpuri Noi, bună pentru teren: O altă fabrică-mândrie comunistă este
Timpuri Noi, renumită în domeniu construcţiilor de maşini şi de utilaje. În 2000,
fabrica îşi închidea porţile. Producţia a fost mutată uşor, în afara Capitalei, spre zona
Jilava. A rămas însă terenul, nu mai puţin de 5,4 hectare, evaluat în perioada de
dinainte de criză la aproape 90 de milioane de euro.

Cum s-a prăbuşit toată industria Sibiului - fabrica de cântare Balanţa

Balanţa, singura fabrică din ţară care producea cântare, a dispărut. O altă fabrică
din Sibiu care s-aprăbuşit a fost 13 Decembrie, de marochinărie, exporta de 14
milioane de dolari pe an, Flaro, care făceau stilouri, pixuri, componente pentru
industrie, Mondexul era şi atunci printre cele mai renumite fabrici de ciorapi,
Drapelul Roşu – tricotajele, Retezatul care făceau tot felul de piese, tot componente
pentru industrie, Libertatea, cu cea mai bună stofă, Steaua Roşie care împreună cu
Libertatea produceau stofă de cea mai bună calitate în Europa aproape, renumite,
Steaua Roşie lucra pentru Germania. Totul despre distrugerea industriei Sibiului,
unul dintre cele mai industrializate oraşe ale României, în perioada comunismului.

De Mopaf Vrancea s-a ales rumeguşul

Deşi este unul dintre judeţele mici ale ţării, Vrancea a fost un judeţ destul de bine
industrializat până la începutul anilor ’90. Acest proces a început în anii 1960, cu

implicaţii directe în procesul de creştere economică, migrarea populaţiei către
mediul urban. Fabrica de Confecţii , Combinatul de Prelucrare a Lemnului ,
Întreprinderea de Scule şi Elemente Hidraulice, Întreprinderea de Aparataj Electric ,
Întreprinderi de producere, prelucrare şi valorificare a vinului, Întreprinderea de
prelucrare mase plastice, Întreprinderea de vase emailate, Întreprinderea
metalurgică, unităţi aparţinând industriei uşoare, precum şi întreprinderi din
industria alimentară. Aproape toată industria Vrancei s-a prăbuşit treptat, după
revoluţia din 1989.

"Armătura" din Zalău, de la 7.200 de angajaţi la 360

În 1990, aproximativ 7.200 de zălăuani şi chiar şi sălăjeni veniţi din toate colţurile
judeţului se îndreptau zilnic spre Intreprinderea de Armături Industriale din Fontă şi
Oţel. Se întâmpla în vremurile bune ale colosului industrial, cunoscut ca fabrica
"Armătura", care astăzi a mai rămas doar cu 360 de angajaţi. Citeşte toată povestea
decăderii industriei din Zalău. Ce s-a întâmplat cu toată industria din Zalău: "Fabrica
de anvelope", actuala Silvania Michelin, “Întreprinderea de prelucrare a lemnului” Stejarul , “Întreprinderea de produse ceramice” - Cemacon, “Întreprinderea de
Conductori Electrici Emailaţi“ - actuala Cuprom, "Întreprinderea de Ţevi" - actuala
TenarisSilcotub, “Filatura de Bumbac”.

Hidromecanica şi Tractorul Braşov au fost rase de pe faţa pământului

Uzina Tractorul a fost cea mai mare din Braşov, după Steagu Roşu, actual Roman
SA. Uzina a luat fiinţă în 1925 şi a fost iniţial fabrică de avioane numită IAR Braşov.
În 1946 ruşii au confiscat utilajele ca despăgubiri de război, iar uzina a fost orientată
spre fabricarea de Tractoare. În anul 1990, uzina Tractorul avea 23.000 de angajaţi,
iar după 1990, a intrat într-un lent proces de privatizare.

Uzina Tractorul a fost închisă în 2007, după ce a intrat în lichidare judiciară. Mai
avea doar 1.900 de angajaţi. Flavus Investiţii a câştigat licitaţia pentru preluarea
platformei industriale, care se întinde pe 120 de hectare şi valorează 77 de milioane
de euro. Cum s-au prăbuşit coloşii industriali Tractorul şi Hidromecanica Braşov

Mecanica Vaslui, Movas şi Hiltrom - prăbuşite după Revoluţie

La Hitrom Vaslui, societatea care a fost fruntaşă în ceea ce priveşte producţia,
înainte lucrau aproximativ 5.000 de oameni, iar acum nu mai este nimic în afară de
un morman de fier vechi. La fel s-a întâmplat şi cu Mecanica Vaslui după privatizare,
una din fabricile care producea echipamente pentru industria minieră şi cea agricolă
şi în care lucrau peste 6.000 de vasluieni. Acum, fostele hale s-au transformat în
adevărate ruine şi adăposturi pentru câinii maidanezi.

Tot în această categorie intră şi Movas Vaslui, fabrica ce producea mobilă de calitate
superioară atât pentru import, dar mai ales pentru export. Pe vremuri, aici lucrau
aproape 2.000 de oameni, iar acum a mai rămas o secţie mică a unui vasluian care
a avut curaj să se bage într-o astfel de afacere cu o mână de angajaţi.

Combinatul siderurgic de pe malul Borcei, o ruină

Inaugurat în 1979 după ce a fost accesat un credit internaţional de peste 100 de
milioane de dolari, combinatul siderurgic, a ajuns, azi, o ruină. Fiare contorsionate
într-un peisaj dezolant. Înălţat pe o suprafaţă de 650 de hectare, acesta a fost
cotat, în anii 80, ca unul dintre cele mai importante din sud-estul Europei în care se
producea şină de cale ferată. Imediat, după Revoluţie a fost privatizat, apoi
demontat bucată cu bucată şi vândut la fier vechi. În prezent aici funcţionează o
oţelărie electrică şi un laminor. Combinatul din Polonia, construit în acelaşi timp cu
cel de la Călăraşi, produce oţel şi astăzi. Platforma siderurgică de pe malul Borcei
producea, înainte de anii 90, 200.000 de tone de oţel pe an şi avea 6.000 de
angajaţi.

Prăbuşirea fabricii Confecţia Râmnicu Vâlcea

Una dintre cele mai dureroase răni din economia judeţului Buzău, apărută după
Revoluţie, este resimţită şi acum de locuitorii municipiului Râmnicu Sărat. Aproape
2000 de angajaţi ai fabricii Confecţia Râmnicu Sărat, majoritatea femei, au rămas
fără locuri de muncă după anii ‘90, iar la scurt timp după preluarea de către omul
de afaceri vrâncean Sorina Plăcintă, societatea a fost rasă complet de pe faţa
pământului. Societatea de confecţii din Râmnicu Sărat avea în 1989 un număr de
2.300 de angajaţi, care lucrau neîncetat pentru onorarea valurilor de comenzi. Se

lucra mai ales pentru Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul de Interne, dar şi
pentru export.

Declinul coloşilor industriali ai Iaşiului. Studiu de caz: Combinatul de Utilaj Greu Fortus

Despre Combinatul de Utilaj Greu (CUG), în prezent Fortus SA, se spune că a fost
cea mai glorioasă investiţie făcută la Iaşi în perioada comunistă. În prezent,
combinatul se zbate pe marginea falimentului. În perioada comunistă, CUG Iaşi era
unul dintre cele mai mari combinate ale ţări. Comuniştii au investit 16 miliarde de
lei pentru ridicarea colosului, între anii '75-'76, la cursul valabil în acea perioadă.

Principala „marfă", cea mai preţioasă pentru regimul comunist, erau „structurile
sudate şi funcţionale", tancurile, al căror principiu de fabricare era un secret păstrat
cu sfinţenie. „Doar roţile le mai lipseau ca să fie funcţionale, că în rest erau
echipate, erau întregi", a povestit Gheorghe Stoian, un fost anagajat al fabricii. Ţări
precum China, Egipt sau Olanda comandau la Iaşi containere, mori, vagoane
siderurgice, diverse alte zeci de componente pentru maşini-unelte. Citeşte totul
despre prăbuşirea CUG Iaşi.

Ce s-a ales din "Grânarul Europei"

Zeci de fabrici din Teleorman s-au închis sau şi-au restrâns treptat activitatea după
Revoluţia din decembrie 1989. Dacă în anii 80 judeţul Teleorman era considerat
”Grânarul României” şi o adevărată forţă economică, în prezent, odată cu închiderea
”motoarelor economice” ale judeţului şi implicit cu pierderea a zeci sau sute de mii
de locuri de muncă, Teleormanul ocupă primele locuri în ceea ce priveşte sărăcia şi
şomajul. Citeşte lista tuturor fabricilor şi uzinelor din Teleorman închise sau vândute
după Revoluţie.

Platforma industrială a Slatinei, mai săracă cu 3.000 de muncitori

Municipiul Slatina ocupa un loc de frunte pe harta industrială a ţării înainte de 1990.
Cu o platformă industrială diversificată şi extrem de bogată, capitala judeţului Olt a

fost unul dintre oraşele unde să îşi găseşti un loc de muncă nu a reprezentat
niciodată o problemă. De la decisiva lună decembrie 1989 au trecut însă mai mulţi
ani, iar uzine importante au dispărut din peisajul autohton. Şi, odată cu ele, au
dispărut şi locurile de muncă.
Pe parcursul celor 24 de ani de la Evenimentele din Decembrie 1989, două dintre
întreprinderile importante ale municipiului Slatina au pus lacătul la porţi, iar
muncitorii au fost trimişi în şomaj în valuri. Cele două uzine despre care acum nu se
mai vorbeşte decât la timpul trecut în Slatina sunt Fabrica de Rulmenţi şi, respectiv,
Întreprinderea de Utilaj Alimentar (UTALIM, în prezent, n.a.).

Mărirea şi decăderea CELROM – combinatul de celuloză şi hârtie din Turnu
Severin

Una din fabricile etalon ale judeţului Mehedinţi a fost Combinatul de Celuloză şi
Hârtie (CCH) din Drobeta Turnu Severin. Înglobată în datorii uriaşe, unitatea şi-a
închis porţile în toamna anului anului 2008, iar 800 de angajaţi au fost trimişi acasă.

UTA Arad şi Tricolorul Roşu - distruse după era Ceauşescu

Municipiul cât şi judeţul Arad a rămas în ultimii ani fără fabricile în care existau zeci
de mii de locuri de muncă. Acum, în unele locuri se află doar o imagine şocantă.
Este cazul fabricii UTA, a cărei dezmembrare masivă a început în 2004. A urmat apoi
IMAR-ul, compania care a furnizat mobilă Curţii Imperiale Austro-Ungare şi a Curţii
Regale Române, iar în perioada 1985-1990 a fost principalul furnizor pentru Casa
Republicii.

A urmat apoi fabrica de tricotaje Sabina &Co, fosta Tricoul Roşu, situată într-o
locaţie de cinci stele din punct de vedere imobiliar. Toate acestea sunt doar amintiri
ale oraşului noastru. Dacă în locul unora s-au înălţat mall-uri sau alte clădiri sunt
zone în care imaginea unde odată a fost o fabrică este dezolantă. Exemplu avem
IMAR-ul şi Tricoului Roşu. În aceste fabricii mii de oameni au muncit, poate şi o viaţă
întreagă. Mulţi îşi amintesc despre despre fabrica F.I.T.A. (Fabrica de Împletituri şi
Tricotaje Arad ). Inaugurată în 1918, naţionalizată, devenită din 1950 Fabrica de
Tricotaje „Tricoul Roşu”, a dispărut de pe strada Peneş Curcanul.

Ultimele rămăşiţe ale industriei din Bărăgan au fost transformate în
paradis al hoţilor de fier vechi
Se întâmplă la Ţăndărei, acolo unde funcţiona în trecut cea mai mare fabrică de
cărămidă din judeţul Ialomiţa. Pe masa de lucru a Poliţiei se află în lucru zeci de
reclamaţii de furt de material feros. Valul privatizărilor post revoluţionare au cuprins
şi Fabrica de Cărămidă de la Ţăndărei. Până în anul 1989, unitatea era una dintre
cele mai mari exportatoare de materiale de construcţii din întreg Bărăganul.
Societatea a fost preluată de către firma bucureşteană SC Soceram SRL, aceeaşi
care a preluat şi fabrica cu producţie similară din Urziceni.
Uzina Electroputere Craiova: 11.000 de oameni au rămas fără serviciu
Uzina Electroputere din Craiova era cunoscută peste hotare în perioada comunistă
pentru locomotivele şi echipamentele electrice realizate de muncitorii olteni.
Nicolae Ceauşescu ajungea periodic în Bănie şi vizita fabrica. Electroputere a fost
una dintre cele mai mari fabrici din Oltenia în perioada comunistă şi avea peste
12.000 de angajaţi care executau locomotivele şi echipamentele electrice pe care le
vindeau aproape în toată lumea. Imediat după revoluţie, uzina a intrat într-o criză
continuă, iar peste 11.000 de oameni şi-au pierdut locul de muncă.
Fabrica de mobilă Samobil, din Satu Mare - la fier vechi
Înainte de 1989, Samobil SA era o fabrică de mobilă de rang înalt, atât pentru ţară,
dar şi pentru străinătate. Era cea mai mare fabrică de mobilă din judeţ, şi era cotată
ca a doua pe ţară. După revoluţie fabrica a avut tot mai puţine vânzări intrând în
faliment, iar în 2006 fabrica a intrat în lichidare. Toate utilajele au fost vândute în
urma diverselor licitaţii, singurele bunuri care au mai rămas fiind tubulaturile din
fier.
IPO era cel mai mare angajator din judeţul Tulcea în perioada comunistă
Înainte de Revoluţie, avea zeci de nave de pescuit oceanic, 12 nave de transport
„Polar“, două tancuri petroliere şi mai bine de 10.000 de angajaţi. Foarte mulţi
tulceni au lucrat ani de zile la IPO şi au privit cum, sub ochii lor, Întreprinderea de
Pescuit Oceanic dispare din peisajul economic tulcean. La câţiva ani de la Revoluţie,
majoritatea vapoarelor au fost casate şi duse la fier vechi.
Prahova: 54 de uzine şi întreprinderi închise
Unul dintre cele mai industrializate judeţe din ţară, Prahova avea, înainte de
Revoluţie, uzine şi fabrici în care se produceau de la detergenţi, stofe, geamuri,
îngrăşăminte chimice şi mobilă până la cele mai performante instalaţii de foraj
petrolier din lume. Privatizate, închise sau prădate, au „produs“, în ultimii 20 de ani,
câteva sute de mii de şomeri. Pe lista fabricilor şi uzinelor din România abandonate
sau vândute după Revoluţie, din Prahova figurează 54 de întreprinderi, uzine,

combinate şi centrale care fie nu mai au deloc activitate, fie merg la capacitate
de subzistenţă.
Mureş: Fabrica de Zahăr şi Combinatul Chimic de la Târnăveni au dispărut

Judeţul Mureş era, pe timpul comunismului, unul dintre cele mai dezvoltate din ţară,
la capitolul fabrici şi uzine. Privatizarea post-revoluţionară a dus la schimbarea
situaţiei, mai multe întreprinderi fiind rase de pe faţa pământului de noii lor
proprietari. Vom vorbi astăzi despre două simboluri ale industriei judeţene, care nu
mai există: Fabrica de Zahăr din Târgu-Mureş şi Combinatul Chimic de la Târnăveni.
Neamţ: ce s-a întâmplat cu Întreprinderea Mecanică Roman
La câţiva ani după revoluţie fabricile din judeţul Neamţ au fost numite neprofitabile
de către statul roman. Din acest considerent a urmat privatizarea, apoi divizarea şi
lichidarea lor. Întreprinderea Mecanică Roman (fostul Arsenal) a fost una dintre cele
mai profitabile întreprinderi din Neamţ, construită în anul 1916 în oraşul Roman.
Fiind un obiectiv strategic al oraşului, întreprinderea a fost afectată grav de
bombardamentele din iunie 1944 şi tot personalul a fost evacuat. După terminarea
războiului întreprinderea a revenit în oraş. Din totalul de 3536 de romaşcani angajaţi
în industrie, 2800 aparţineau Întreprinderii Mecanice Roman şi Fabricii de Zahăr “Ilie
Pintilie” (actuala Danubiana). Revenită la Roman cu profilul schimbat (până în 1944
funcţionase ca întreprindere militarizată, bazată pe producţia şi repararea
armamentului), fabrica s-a reintegrat rapid în viaţa economică.
Industria din Timiş - luptă imobiliară
Majoritatea marilor companii care au făcut cinste oraşului în ultimul secol nu mai
există, iar fostele locaţii sunt în ruine. Terenurile de mare valoare imobiliară au
provocat conflicte sau au creat probleme birocratice, motiv pentru care majoritatea
zac nefolosite. Societatea Solventul Timişoara a fost una dintre primele unităţi de
profil petrochimic din România. În 1868, la Timişoara s-a construit prima fabrică de
spirt şi rafinărie care, în 1930, începe şi producţia de solvenţi. Denumirea
arhicunoscută, Întreprinderea Chimică Solventul Timişoara, a fost adoptată odată cu
încheierea celui de-al doilea război mondial, în 1945.
Hunedoara: Frânturi din istoria zbuciumată a celui mai mare combinat
siderurgic din Transilvania
În septembrie 1972, în vremea în care Nicolae Ceauşescu vizita combinatul
siderurgic din Hunedoara şi dădea sarcini ca producţia de oţel să ajungă la 5,5
milioane de tone pe an, unul din cinci locuitori ai Hunedoarei şi din împrejurimile
acesteia lucra în combinat.

Constanţa: ICIL-ul, soarta tristă a celui mai mare procesator de lapte
Pe mormântul ICIL-ului autohton, fosta întreprindere de colectare şi industrializare a
laptelui din judeţul Constanţa, românii se îmbulzesc acum să cumpere produse
semipreparate şi congelate din import. Cele mai importante unităţi industriale ale
judeţului Constanţa sunt acum amintire. Puţine au rămas să continue tradiţia unei
epoci „de aur“, când românii trăiau din ce produceau la ei în ţară, ba aveau de
dădeau şi la alţii.
Oradea: veche de 300 de ani, Fabrica de Bere Seleus s-a transformat în
mall
În anul 1717, în apropierea cetăţii din Oradea se producea, sub patronajul
comunităţii oraşului şi a Capitlului romano-catolic celebrul lichid blond-brun, mai
exact bere. La aproape 300 de ani distanţă, pe locul fabricii de bere din Oradea se
află primul mall din Oradea, este vorba despre Lotus Center. Pe la 1727, pe malul
stâng al pârâului Peţa, în Seleuş, exista o a doua fierbătorie de bere orădeană
denumită Braxa Dominalis care producea bere blondă şi neagră. Pe acest loc sau în
vecinatatea lui va apărea mai târziu o fabrică de bere. În anul 1896 are loc
reorganizarea fabricii aceasta căpătând denumirea de Fabrica de Bere, cu aburi,
Oradea-Seleus “Lowy Ignaz” şi scoţând pe piaţă, timp de patru ani, bere Szent
Laszlo (Sfantul Ladislau) şi Marcziusi (Bere de Martie).
Bistriţa: Fabrica de betoane UCTA şi Fabrica de Bere Malt, puse la pământ
Dintre fabricile comuniste de renume ale judeţului Bistriţa-Năsăud, doar câteva au
reuşit să se menţină şi pe piaţa capitalistă. Cele mai multe dintre ele au fost puse la
pământ pentru a face loc noilor construcţii, altele însă au rezistat şi pe piaţa
capitalistă. Una dintre fabricile cu care odinioară bistriţenii se mândreau şi care a
fost pusă la pământ a fost UCTA, în locul fabricii de betoane şi materiale de
construcţii urmând să apară un mall, investiţie promisă însă nefinalizată din cauza
crizei economice. În apropiere de UCTA a funcţionat şi fabrica de lapte SCIL, care a
fost şi ea pusă la pământ, în urmă cu câţiva ani. Bistriţenii nostalgici îşi amintesc cu
siguranţă şi de berea Falken, produsă în fabrica SC Bere Malt SA, pusă şi ea la
pământ în 2002, după ce a intrat în faliment, produsele sale nereuşind să concureze
cu cele care au invadat piaţa românească după `90.
La acest material au colaborat: Ionuţ Ungureanu, Ramona Găină, Ştefan Borcea,
Olimpia Man, Simona Suciu, Ionuţ Benea, Ionuţ Balaban, Ionela Stănilă, Iulian
Bunilă, Claudiu Dumitrache, Mugurel Manea, Corina Macavei, Claudia Untaru,
Mădălin Sofronie, Andreea Mitrache, Cristina Cicău, Claudia Petraru, Dana Mihai,
Alexandru Ramadan, Anca Sevastre, Vali Silaghi, Florina Barbu, Bianca Sara, Daniel
Guţă, Sînziana Ionescu

Cum s-a prăbuşit economia României: lista vinovaţilor pentru dispariţia
fabricilor, uzinelor şi a milioane de locuri de muncă

29 aprilie 2014, 13:54
de Corespondenţi „Adevărul
În perioada comunismului, în ţara noastră erau o mulţime de fabrici şi uzine în care
se lucra la foc continuu. Românii nu se plângeau de lipsa locurilor de muncă, iar
economia era înfloritoare. „Adevărul“ vă prezintă cum au dispărut rând pe rând
brandurile comuniste ale României.
FOTO Cel mai important combinat din sud-estul Europei: cum s-a ales pr...
Ce s-a ales de brandurile comuniste ale Iaşiului. Lactis, Unirea, Avicola, Zimbru sau
Ţigarete sunt istorie. Doar doi coloşi industriali au supravieţuit

Procesul dur de selecţie capitalist a pus la pământ coloşi industriali cu zeci de mii de
angajaţi şi cifre de afaceri ameţitoare. Există, totuşi, şi miracole economice la Iaşi.

Multe branduri economice au consacrat Iaşiul în perioada comunismului, în condiţiile
în care şefii regimului au stabilit strategic să maseze în Capitala Moldovei o mare
parte a industriei grele.

Coloşi precum Fortus, Tepro, Nicolina sau Terom au fost devalizaţi, însă, după 1990
prin privatizări defectuoase sau rău-intenţionate. Până în acest moment, în ciuda
multiplelor anchete declanşate de procurori, niciuna dintre uriaşele ţepe economice
trase la Iaşi nu s-a terminat cu condamnări penale, însă.

Ce s-a ales de brandurile comuniste ale Iaşiului. Lactis, Unirea, Avicola, Zimbru sau
Ţigarete sunt istorie. Doar doi coloşi industriali au supravieţuitFabrica de Ţigarete
este exemplul cel mai trist al decăderii industriei comuniste la Iaşi FOTO vice.com

Fabrica clujeană Ursus, unde se producea berea îndrăgită în toată ţara, se
transformă în complex imobiliar

Fabrica de bere „Ursus“, unul dintre simbolurile oraşului, şi-a închis porţile în 2010,
la câţiva ani după ce a fost cumpărată de un gigant mondial SAB Miller. Compania a
demolat clădirile şi a vândut terenul ginerelui lui Ioan Rus, care va construi aici
locuinţe şi birouri.

Bazele fabricii Ursus au fost puse din 1878 şi în deceniile ce au urmat la Cluj s-a
aflat unul dintre cei mai importanţi producători de bere din ţară până în 2010, când
proprietarul, compania SABMiller, a decis oprirea producţiei şi transferarea acesteia
la Buzău şi Braşov sau Timişoara. La trei ani de la închiderea producţiei, fabrica a
fost demolată şi cazanele uriaşe de bere au fost mutate.

Anul acesta, terenul de circa un hectar a fost vândut unui om de afaceri local, Vasile
Puşcaş, ginerele lui Ioan Rus. Pe teren a fost obţinut un certificat de urbanism în act
se arată că în zonă se poate construi unui ansamblu mixt, rezidenţial, de comerţ şi
servicii. Ansamblul este împărţit în 4 imobile dintre care cel mai înalt are 10 etaje.
De asemenea, se pot ridica două clădiri de 8 şi 6 etaje, plus un imobil cu subsol,
demisol şi parter.
Industria Timişoarei, de la înflorirea din imperiul Austro-Ungar, intreprinderile
comuniste, la şmecheriile din democraţia originală

În ciuda tranformărilor care au cuprins România după 1989, Timişoara a rămas unul
din oraşele care s-au adaptat foarte bine noilor cerinţe.
Industrializarea Timişoarei a început în perioada autro-ungară. Prima fabrică a fost
înfiinţată imediat după eliberarea Banatului de sub dominaţia otomană, în 1718.
Este vorba de cea mai veche fabrică de bere de pe teritoriul de azi al României. În
1728 se înfiinţează fabrica de tutun, iar apoi se deschid fabrici din toate ramurile.
Toate se ridicau pe malurile canalului Bega, pentru că transportul produselor se
făcea pe apă.

Fără strategii de marketing şi cu multe slujbe sociale, aşa îşi duceau zilele fabricile
bistriţene în perioada comunistă

Unele dintre fabricile bistriţene fondate în perioada comunistă încă mai sunt în
picioare, reuşind chiar să se impună pe piaţă. Potrivit economiştilor însă situaţia de
atunci nu semăna deloc cu ce se întâmplă astăzi. Înainte de Revoluţie nu existau
strategii de marketing, producţia era „exagerată”, iar slujbele sociale reprezentau o
parte importantă din industrie.

Produse proaste, slabe calitativ, vândute în multe cazuri mult sub costurile de
producţie şi o lipsă totală de interes faţă de tot ce este legat de piaţă, aşa descrie
analistul Cristian Munthiu industria bistriţeană din perioada comunistă.
Mândreţea judeţului, „ideală pentru showroom“. Integrata şi Fabrica de Pepsi de la
Ovidiu, de vânzare
Fabrici vestite pentru producţia lor, mii de oameni angajaţi care îşi întreţineau
familiile şi produse care făceau faima României la export, aşa arăta industria
Constanţei în anii comunismului. Acum, multe dintre ele nu mai sunt decât o afacere
imobiliară.

Unele au fost salvate la privatizare de foştii directori, cum este cazul fabricii de
pâine Dobrogea sau al celei de ulei Argus. Altele au fost vândute unor magnaţi care
continuă activitatea obiectivului, cum este Şantierul Naval Constanţa, cumpărat de
Gheorghe Bosînceanu.
Cum s-a prăbuşit platforma chimică Săvineşti, colosul industrial unde lucrau peste
10.000 de nemţeni
În anii comunismului, activitatea industrial de la Săvineşti asigura traiul pentru circa
o treime din populaţia municipiului Piatra Neamţ. Combinatul de fire şi fibre
sintetice (CFS), Azochim şi Institutul de Cercetare erau mândria judeţului.
Platforma chimică de la Săvineşti a fost în anii de dinainte de revoluţie, şi chiar o
perioadă bună după 1990 drept unitate etalon a economiei nemţene. Aici se
produceau fire şi fibre sintetice (la Fibrex), îngrăşăminte chimice (Azochim), exista

un institute de cercetare de elită în domeniu (ICEFS) şi un parc industrial bine
dezvoltat cu utilităţi pentru toate activităţile de pe platformă.
Mai bine de 10.000 de nemţeni, mare parte locuitori din Piatra Neamţ, făceau
naveta zi de zi, produsele fabricilor asigurând resurse în economia naţională şi
pentru export.
Mărirea şi declinul industriei în Hunedoara. Ce soartă au avut după 1990 cele mai
mari întreprinderi din judeţ
În urmă cu jumătate de secol, judeţul Hunedoara era unul dintre cele mai
industrializate ale ţării, iar principalele oraşe hunedorene îşi bazau economia pe
întreprinderile mari, din industria siderurgică şi minieră.
Municipiul Hunedoara s-a apropiat înainte de 1989 de cifra de 100.000 de locuitori.
"Aproape 50.000 de oameni lucrau în combinatul siderurgic al Hunedoarei şi în ICSH
(Întreprinderea de Construcţii Siderurgice Hunedoara)”, spunea cu mândrie Viorel
Răceanu, fost primar al Hunedoarei în anii 1960 – 1970.
Colosul din Tulcea - Întreprinderea de Pescuit Oceanic: 82 de nave pe care lucrau
6.000 de navigatori.
La Tulcea, căderea comunismului a însemnat şi prăbuşirea industriei din acest colţ
de ţară. Mândria zonei a fost Întreprinderea de Pescuit Oceanic din care acum nu a
mai rămas nimic. Colonelul în rezervă Nicolae Zărnescu, care timp de patru ani a
fost locţiitorul şefului Securităţii la Tulcea, ne-a vorbit despre vremurile bune ale
acestui oraş. Era anul 1986 şi Zărnescu lucra în contraspionajul românesc. La un
moment dat, a fost chemat la Bucureşti şi i s-a spus: „Te mutăm la Tulcea!“.
Confecţia Râmnicu Sărat şi Foresta Nehoiu, două mari fabrici ale judeţului Buzău
care au dispărut în ”democraţie”
Economia Buzăului a suferit o transformare radicală, după Revoluţie. Dacă zona
industrială a municipiului Buzău a rămas funcţională, la Râmnicu Sărat, o mare
fabrică de textile a fost ştearsă de pa faţa pământului, după privatizare. O soartă
asemănătoare a avut-o şi cea mai importantă fabrică de prelucrare a lemnului,
Foresta Nehoiu.
Aproximativ 2.000 de angajaţi ai fabricii Confecţia Râmnicu Sărat, majoritatea
femei, au rămas fără locuri de muncă după anii ‘90, iar la scurt timp după preluarea
de către omul de afaceri vrâncean Sorina Plăcintă, societatea a dispărut de tot.

Foresta Nehoiu
Fără strategii de marketing şi cu multe slujbe sociale, aşa îşi duceau zilele fabricile
bistriţene în perioada comunistă
Unele dintre fabricile bistriţene fondate în perioada comunistă încă mai sunt în
picioare, reuşind chiar să se impună pe piaţă. Înainte de Revoluţie nu existau
strategii de marketing, producţia era „exagerată”, iar slujbele sociale reprezentau o
parte importantă din industrie.
Produse proaste, slabe calitativ, vândute în multe cazuri mult sub costurile de
producţie şi o lipsă totală de interes faţă de tot ce este legat de piaţă, aşa descrie
analistul Cristian Munthiu industria bistriţeană din perioada comunistă.
Simbolurile piteştene ale economiei comuniste, transformate după reţete imobiliare
capitaliste
Două dintre simbolurile piteştene ale socialismului, Rolast şi Fabrica de bere au fost
puse la pământ, pentru ca în locul lor să fie ridicate un centru comercial şi un cartier
rezidenţial. Reţeata imobiliară a fost aplicată şi fabricii de stofe Argeşeana, şi ea
renumită cândva în întrecerea socialistă. Şi nu sunt sigurele fabrici cu acest parcurs.
Îstoria Rolast, unul dintre coloşii industriali socialişti ai Piteştiului, a început în anul
1967, odată cu înfiinţatea “Combinatului de articole tehnice din cauciuc” (CATC) a
cărui activitate a demarat în 1970 cu producţia de benzi de transport (cu o
capacitate de 5300 de tone pe an). De amintit că dimensiunile fabricii au fost
impresionante, CATC totalizând 22 de hectare, din care 14 hectare de clădiri.

Ce s-a ales de coloşii industriali ai Vasluiului: mii de şomeri şi ruine
În urmă cu 20 de ani, municipiul Vaslui avea o zonă industrială bine pusă la punct
care absorbea aproape întreaga forţă de muncă a municipiului. Erau de notorietate
societăţile Mecanica (piese pentru maşini şi utilaje), Moldosin (fire şi fibre sintetice),
Hitrom (azbest şi materiale de izolaţie), AMC (aparate de măsură şi control), Movas
(mobilă), la fel ca şi cele din domeniul industriei uşoare, Confecţii, Textila, Varotex,
Vascovin s.a.
Giganţii industriali care asigurau locurile de muncă ale celor mai mulţi dintre
vasluieni au căzut unul dupâ altul după anul ‘90, din industria Vasluiului nu a mai
rămas decât niăte clădiri în ruine şi mii de mare de şomeri care a situat an de an
judeţul pe primele locuri în ţară.

FOTO Ce s-a ales de coloşii industriali ai Vasluiului: mii de şomeri şi ruine

Hitromul era unul dintre cei mai mari fabricanţi de materiale izolatoare din România
FOTO Simona VOICU

Marile întreprinderi din Satu Mare, distruse de capitalism. Din fabrica de mobilă
Samobil, cotată ca a doua pe ţară, au rămas tubulaturile de fier
Starea marilor fabrici din Satu Mare de după guvernele post-decembriste reprezintă
pomelnicul industriei româneşti abandonate, vândute la 1 dolar bucata sau distruse
prin favorizarea importurilor şi a legendarelor investiţii străine. Două dintre cele mai
elocvente cazuri sunt fabrica de mobilă Samobil sau UNIO.
Cel mai concret exemplu este fabrica de mobilă Samobil. Înainte de 1989, SC.
Samobil. SA era o fabrică de mobilă de rang înalt, atât pentru ţară, dar şi pentru
străinătate. Era cea mai mare fabrică de mobilă din judeţ şi era cotată ca a doua pe
ţară. După revoluţie fabrica a avut tot mai puţine vânzări intrând în faliment, iar în
2006 fabrica a intrat în lichidare. Toate utilajele au fost vândute în urma diverselor
licitaţii, singurele bunuri care au mai rămas fiind tubulaturile din fier.
Înainte de 1989, SC. Samobil SA era cea mai mare fabrică de mobilă din judeţ şi era
cotată ca a doua pe ţară. După revoluţie fabrica a intrat în insolvenţă FOTO
Cristina Cîcău
Marile Uzine ale Braşovului au fost demolate. În locul lor vor răsări malluri
Hidromecanica şi Tractorul au fost rase de pe faţa pământului. În locul lor vor răsări,
mall-uri, blocuri şi locuri de distracţie. Un alt mall se va construi şi pe terenul fostei
uzine Fartec.
Uzina Hidromecanica a fost ştearsă de pe harta Braşovului. Pe terenul ei, de 40.000
de metri pătraţi, care este chiar în Centrul Civic se vor construi clădiri de birouri şi
un hipermarket Cora. Uzina mai are acum doat o hală la periferia Braşovului. Aici
mai lucrează 180 de angajaţi faţă de 6.000 câţi erau în anii de glorie.
Uzina a fost înfiinţată în 1880. Angajaţii lucrau în ateliere de turnătorie fontă şi
prelucrări mecanice. În clădirea „Hidromecanica s-au fabricat primul autobuz şi
primul strung românesc, în anii 50.

Falimentul industriei comuniste din Alba. Cele mai mari uzine din epoca de aur sunt
vândute la fier vechi
Marile falimente ale judeţului Alba au produs o gaură de sute de milioane de euro,
bani care, foarte probabil, nu vor mai putea fi recuperaţi integral niciodată. Suma
reprezintă totalul creanţelor creditorilor la marile firme care au ajuns în insolvenţă
sau în faliment. Lista este mare şi cuprinde cele mai mari fabrici din judeţ: UPSOM
Ocna Mureş, Montana Cîmpeni, Resial Alba Iulia, Capris Sebeş, Stratusmob Blaj.
Cele mai importante procese de insolvenţa şi faliment aflate în derulare la Tribunalul
Alba se referă al societăţile GHCL Upsom SA Ocna Mureş, Resial SA Alba Iulia,
Metalurgica SA Aiud, Montana SA Câmpeni, Stratusmob SA Blaj şi Ardeleana SA Alba
Iulia. Sunt firme mari la care au lucrat mii de oameni şi care în trecut reprezentau
baza economiei judeţului.
Falimentul industriei comuniste din Alba. Cele mai mari uzine din epoca de aur sunt
vândute la fier vechi

Combinatul UPSOM din Ocna Mureş a fost închis, iar activele vândute pentru fier
vechi
Comuniştii şi sovieticii au distrus economia Banatului Montan
În perioada interbelică Uzinele şi Domeniile Reşiţa era cea mai mare intreprindere a
ţării. Comuniştii au cedat sovieticilor mare parte din uriaşul profit acumulat în
perioada interbelică.
În perioada în care Cristofor Columb descoperea America la Reşiţa se aprindea focul
în furnalele de topit fierul. StEG, una dintre cele mai mari companii austriece şi
mondiale, înfiinţa la Reşiţa primele furnale în anul 1771, punând bazele celui mai
mare centru siderurgic din Sud-Estul Europei, statut pe care Reşiţa şi l-a păstrat
până în perioada comunistă. Perioada interbelică, însă, a fost perioada de maximă
prosperitate a Uzinelor şi Domeniile Reşiţa.
Povestea celui mai important combinat din sud-estul Europei. Cum s-a ales praful de
siderurgia din Călăraşi
Combinatul siderurgic de pe malul Borcei, printre cele mai importante din sud-estul
Europei, este astăzi o ruină. În acelaşi timp a fost înfiinţat un altul în Polonia. Şi
astăzi acesta produce oţel. La Călăraşi, mastodontul a fost inaugurat în 1979, după
ce a fost accesat un credit internaţional de peste 100 de milioane de dolari.
Înălţat pe o suprafaţă de 650 de hectare, acesta a fost cotat, în anii 80, ca unul
dintre cele mai importante din sud-estul Europei în care se producea şină de cale
ferată. Imediat, după Revoluţie a fost privatizat, apoi demontat bucată cu bucată şi

vândut la fier vechi. În prezent la fostul combinat siderurgic Călăraşi - Siderca
funcţionează o oţelărie şi un laminor, deţinute de firma Tenaris. Are o capacitate de
producţie anuală de 470.000 de tone, care include o oţelărie electrică şi linii de
turnare continue, folosind ca materie primă fierul vechi.
Ce industrie a avut Brăila şi cum s-a ales praful de tot
A fost o vreme când Brăila excela la capitolul capacităţilor de producţie. Aici s-au
produs celebrele excavatoare de la „Promex”, de aici au plecat la export mii de tone
de fibre, celuloză şi hârtie şi tot de aici erau livrate piese de mobilier renumite în
lume. Merită amintite chiar şi chibriturile care se fabricau pe malul Dunării, cu toate
că nu aveau o faimă prea bună, pentru că se aprindeau foarte greu.
Din punct de vedere economic, Brăila se numără printre oraşele care au avut cel
mai mult de pierdut în tranziţia care a urmat de la comunism la capitalism.
Întreprinderile care înainte de 1989 ofereau locuri de muncă pentru zeci de mii de
oameni au dispărut, rând pe rând, de la jumătatea anilor '90 până în prezent.

Un brand în derivă. Cum a dispărut FEPA’74 de pe firmamentul economiei
româneşti
Una din cele mai mari fabrici din judeţul Vaslui din perioada pre-decembristă, ce
asigura mii de locuri de muncă şi lucra la foc continuu, a decăzut constant după
1994. Fabrica mai are doar 200 de angajaţi şi se menţine cu greu pe linia de plutire.
La mijlocul anilor ’70 a luat fiinţă la Bârlad fabrica ce urma să devină un brand de
oraş şi de ţară. Fabrica de Elemente Pneumatice şi Control (FEPA) ’74 a apărut în
contextul industrializării accelerate a economiei româneşti. Foştii angajaţi îşi
amintesc cu regret emulaţia acelor vremuri, când depuneau eforturi colective
pentru pentru creşterea producţiei.
Un brand în derivă. Cum a dispărut FEPA’74 de pe firmamentul economiei româneşti
S-a ales praful de Alumina, unul dintre puţinele combinate din lume care avea
contracte cu Agenţia Spaţială americană
Privatizarea combinatului Alumia, printre puţinele combinate din lume care avea
contracte cu Agenţia Spaţială americană, a dus la vânzarea acestuia bucată cu
bucată. Dintr-o industrie industrie prosperă, ce oferea mii de locuri de muncă, s-a
ales praful. Au rămas doar ruinele de ceea ce odată reprezenta mândria oraşului.
În anul 1965 se deschideau porţile fabricii Alumina, prima platformă industrială din
Oradea. În doar 15 ani a ajuns să producă peste 220.000 de tone de alumină, dar,
odată cu căderea regimului comunist a căzut şi întreprinderea.

S-a ales praful de Alumina, unul dintre puţinele combinate din lume care avea
contracte cu Agenţia Spaţială americană
Cum a „murit” după 1990 industria Botoşaniului şi cum a îngropat-o definitiv în
doar 10 ani capitalismul
Fosta zonă industrială a Botoşaniului se întindea pe sute de hectare. În fabricile
”Epocii de Aur”, lucrau zeci de mii de muncitori. După căderea regimului comunist şi
privatizarea uzinelor, uriaşele fabrici au fost vândute bucată cu bucată, de cei care
vroiau să se îmbogăţească pe ruinele socialismului. O parte a foştilor muncitori au
fost transformaţi de eşecul capitalismului în boschetari sau alcoolici.
Uzinele Textile Moldova din Botoşani erau un colos industrial al perioadei comuniste.
Erau regina industriei uşoare româneşti. Producţia era în mare parte destinată
exportului. În fiecare dimineaţă pe poarta fabricii intrau peste 10.000 de angajaţi.
A fost odată o industrie în Vrancea de care s-a ales praful
Deşi este unul dintre judeţele mici ale ţării, Vrancea a fost un judeţ destul de bine
industrializat până la începutul anilor ’90. Acest proces a început în anii 1960, cu
implicaţii directe în procesul de creştere economică, migrarea populaţiei către
mediul urban.
În perioada 1965-1989, în industria judeţului Vrancea s-au produs mutaţii
importante, fiind reprezentată de 25 de întreprinderi, din care 17
republicane şi 8 ale cooperaţiei meşteşugăreşti.
Unicul rafinator de aur din Europa sau filatura Maratex, piloni ai economiei naţionale
în vremea comunismului
Cu oferte de muncă ce depăşeau cererea, perioada post comunistă a adus cu sine o
nouă faţă Băii Mari. Mineritul, metalurgia, filatura şi chiar Institutul de Cercetări şi
Proiectări Miniere din Baia Mare au mai rămas doar în amintirea celor ce au trăit
acele vremuri şi, poate, în imaginaţia celor ce au ascultat poveştile părinţilor sau ale
bunicilor despre Baia Mare, un oraş industrial, un oraş în plină dezvoltare.
Mult plâns de unii şi dorit a fi uitat de alţii, fără doar şi poate, comunismul şi-a pus
amprenta asupra întregii ţări. Trecerea de la era ceauşistă la democraţie a adus cu
sine, pe lângă libertăţile de care ar trebui să beneficieze fiecare persoană şi o
democraţie poate nu cel mai bine gestionată. Fabricile şi uzinele care odată ne-au
făcut o putere economică greu de trecut cu vederea s-au închis, locul lor fiind acum
ocupat doar de ruinele unor foste măreţe clădiri.
Combinatul Phoenix era unicul rafinator de aur din Europa Foto: Ciprian
Cozoplean

Uzinele etalon din perioada comunistă, în pragul dezastrului. În epoca de glorie la
Electroputere Craiova şi Fabrica de Avioane lucrau peste 16000 de oameni
Întreprinderile de dinainte de 1989 sunt în pragul dezastrului. Electroputere Craiova
şi Fabrica de Avioane s-au transformat după Revoluţie din uzinele etalon în fabrici
aproape inexistente cu datorii uriaşe către stat.
Electroputere Craiova a fost una dintre cele mai mari fabrici din Oltenia şi a devenit
cunoscută peste hotare pentru locomotivele şi echipamentele electrice realizate de
angajaţi. În Epoca de Aur la uzina din Bănie munceau peste 12.000 de oameni, însă
imediat după 1989 peste 10.000 de olteni şi-au pierdut locul de muncă.
Cum a dispărut economia Aradului. S-au pierdut zeci de mii de locuri de muncă
Ofereau zeci de mii de locuri de muncă şi făceau economia ţării mai înfloritoare.
Este vorba despre fabricile judeţul Arad care şi-au închis porţile la câţiva ani de la
Revoluţie. Acum, în unele locuri se află doar o imagine şocantă.Este cazul fabricii
UTA, a cărei dezmembrare masivă a început în 2004. A urmat apoi IMAR-ul,
compania care a furnizat mobilă Curţii Imperiale Austro-Ungare şi a Curţii Regale
Române, iar în perioada 1985-1990 a fost principalul furnizor pentru Casa Republicii.
Declinul industriei din Teleorman
În urmă cu 20 de ani, în Teleorman existau fabrici care produceau de la zahăr, ulei şi
conserve, până la panglici, rulmenţi sau vagoane. Zeci de mii de teleormăneni din
Zimnicea, Roşiorii de Vede sau Turnu Măgurele lucrau, în schimburi, în fabricile din
judeţ. Treptat, majoritatea unităţilor de stat şi-au închis porţile, iar locaţiile au ajuns
în paragină. În judeţ, nu a mai rămas mai nimic din industria de altă dată.
În urmă cu două decenii, Teleormanul putea fi considerat un judeţ în care industria
funcţiona. Zeci de fabrici erau deschise în oraşele din judeţ şi zeci de mii de
teleormăneni aveau un loc de muncă în liniile de producţie.
Mărirea, decăderea şi renaşterea economiei la Slatina
Pentru că fostul preşedinte al ţării de dinainte de 1989 era originar din Scorniceşti,
aflat la doar câţiva kilometri de capitala Slatina, urbea de pe Olt a devenit rapid
unul din punctele strategice ale economiei naţionale în acea perioadă. Industria
slătineană “duduia” şi avea fabrici-etalon, fabrici din care, în prezent, mai rezistă
doar câteva. Restul uzinelor au dispărut, economic vorbind, căci fizic încă mai există
rămăşiţe ale acestora.
Cea mai mare fabrică înainte de 1989 a fost Uzina de Aluminiu, botezată, după
1991, în SC Alro SA. Indiferent de nume însă, fabrica a rămas aceeaşi: unul dintre
cei mai importanţi producători de aluminiu din lume, în prezent aceasta aflându-se
în curtea unui imperiu rusesc şi fiind o subsidiară a grupului olandez Vimetco N.V.

(fostă Marco Group), companie globală de aluminiu primar şi procesat controlată de
acţionari ruşi.
Mărirea, decăderea şi renaşterea economiei la Slatina
Uzina de Rulmenţi din Slatina a rezistat până la începutul anilor 2000 FOTO: Mugurel
Manea
Rămăşiţele giganţilor economici din Mehedinţi
Marile unităţi economice ale judeţului Mehedinţi şi-au închis porţile rând pe rând
după 1990 încoace, iar micii agenţi economici au absorbit doar o mică parte din
forţa de muncă disponibilă. O parte din mehedinţeni au luat drumul Occidentului în
căutarea unui job, alţii s-au retras la ţară, acolo unde în gospodăriile proprii produc
cele necesare traiului de zi cu zi.
Odinioară, judeţul Mehedinţi, dar în mod deosebit Drobeta Turnu Severin
era un puternic centru economic. Dezvoltarea judeţului şi prosperitatea locuitorilor
oraşului Turnu Severin s-a datorat înfiinţării portului (1851) şi atelierului de reparat
vapoare (1858), primul din ţara noastră, nucleul viitorului Şantier Naval, care va
ajunge în 1914 cel mai însemnat din România şi unul dintre cele mai importante
şantiere de pe Dunăre.
În comunism profitabile, în capitalism au ajuns falimentare . Zeci de mii de gorjeni
au rămas pe drumuri după ce
Numeroase unităţi economice din municipiul Târgu Jiu au fost puse pe butuci, după
ce, evident, anumite persoane s-au ales cu conturile pline. Altele s-au închis din
cauza managemenetului defectuos. Cert este zeci de mii de angajaţi au rămas pe
drumuri.
Combinatul de Prelucrare a Lemnului (CPL) ROSTRAMO producea mai mult pentru
export. Fabrica se confrunta cu unele probleme financiare, după Revoluţie, dar
reuşea să se menţină la limita de plutire. Reuşea să aducă în ţară sume
considerabile de valută, în urma contractelor cu parteneri externi. Înainte de
decembrie 1989, în jurul de 3.000 de lucrau la fabrica de mobilă, iar unitatea avea
un patrimoniu de peste 10 milioane de euro.
La acest material au participat Cezar Pădurariu, Remus Florescu, Ştefan Both, Florin
Jbanca, Iulian Bunilă, Bianca Sara, Simona Voicu, Cristina Cîcău, Simona Suciu, Dorin
Ţimonea, Cristian Franţ, Ionela Stănilă, Florentin Coman, Sabina Ghiorghe, Caludia
Bonchiş, Cosmin Zamfirache, Borcea Ştefan, Carp Cosmin, Andreea Mitrache,
Elisabeth Bouleanu, Mugurel Manea, Alin Ion, Sînziana Ionescu, Mariana Iancu,
Cristina Stancu, Daniel Guţă.

Digi24: CUVANTUL-ORTODOX.RO

ROMÂNIA FURATĂ, bilanț provizoriu: Pierderi
de 12,5 miliarde de dolari din privatizări
eșuate sau contracte păguboase

În jurul lor se construiseră oraşe întregi. Lucrau acolo soţ, soţie, copii, părinţi, unchi
şi mătuşi. Când combinatul, fabrica sau uzina au început să aibă probleme,
comunităţi întregi au văzut cum îşi pierd rostul. În 25 de ani, vieţile a mii de oameni
s-au schimbat dramatic. Iar statul a pierdut miliarde de dolari din privatizări eșuate.

Ce a provocat aceste schimbări dramatice? Raspunsuri sunt mai multe: lipsa de
viziune, cumpărători nepotriviți, decizii greşite. Proiectul jurnalistic România Furată
a ajuns în această seară la un bilanț de etapă. Într-o ediție specială de la fostele
uzine Uztel Ploiești, Cosmin Prelipceanu a prezentat o retrospectivă a primei părți a
campaniei și o avanpremieră a anchetelor care vor fi prezentate în cea de-a doua
parte a campaniei.

Locul în care s-a desfășurat emisiunea nu a fost ales întâmplător. Și Uztel Ploiești a
fost un simbol al economiei românești, care a trecut însă printr-o privatizare
inspirată parcă din celebrul serialul Dallas.

Fabrica Uztel Ploieşti a fost înființată în 1904 de celebrul industriaș John Rockefeller
și producea cu succes, până În 1990, sonde de petrol. Odată cu economia liberă,
muncitorii au vrut să devină oameni de afaceri. S-au împrumutat la bănci şi şi-au
cumpărat fabrica. Doar că în loc să prospere s-au trezit datori şi implicaţi în
exporturi dubioase. Au numit directorii în care aveau încredere şi care i-au înşelat.

Care a fost soarta Uztel Ploiești după 1989 aflați dintr-un episod al campaniei
România Furată, care va fi difuzat în săptămânile următoare. Până atunci, Digi24 vă
prezintă bilanțul primei părți a proiectului jurnalistic: pierderile însumate ale

căpușării sau distrugerii fabricilor și instituțiilor prezentate în anchetele marca
România Furată:

Siderca – 2 miliarde dolari

Bancorex – 1 miliard dolari

Vulcan – 20 milioane dolari

Aro – 50 milioane dolari

Loteria Română – 1 miliard dolari

Tractorul Brasov – 300 milioane dolari

Uzina Republica – 200 milioane dolari

Moldomin – 2 miliarde dolari

Electroputere – 2 miliarde dolari

IPRS Băneasa – 67 milioane dolari

Serele Codlea – 10 milioane dolari

Hotelurile de pe litoral – 145 milioane dolari

SIDEX Galaţi – 3 miliarde dolari

UCM Reşiţa – 270 milioane dolari

Societatea Naţională Tutunul Românesc – 402 milioane dolari

ICA – 77 milioane dolari

TOTAL 12,51 miliarde dolari

+

FOTO&VIDEO. Ce a mai rămas azi din Uzinele Republica


[…] Zece milioane de oameni lucrau în România în 1989. Jumătate dintre aceștia
munceau în industrie. Astăzi în România sunt mai puțin de cinci milioane de oameni
ai muncii.

Hala de unde Cosmin Prelipceanu a transmis ediția specială a „Jurnalului de Seară”
este cea în care se făceau țevile – țevi din oțel, nesudate, folosite în special de
industria petrolieră. Al cincilea mare producător mondial de țevi nesudate erau
Uzinele Republica de la București. Se făceau aici de la ace de seringă până la
celebrele țevi din inox folosite în industria alimentară.

Țevile pentru industria petrolieră plecau în 33 de țări din întreaga lume, în special
țările din nordul Africii și țările din Orientul Mijlociu. Principalii producători de petrol
din lume foloseau țevi fabricate la „Republica”.

În această hală-cimitir de astăzi lucrau, în epoca de glorie, 10.000 de oameni – cât
un cartier al Bucureștiului. Dacă e să vorbim despre întreaga platformă industrială,
aici munceau 75.000 de oameni. Uzina are propria stație de metrou, propria gară.
Oamenii povestesc că atunci când se termina schimbul 3 la uzină, la stația de
metrou Republica nu puteai să arunci un ac, nici măcar nu reușeau toți muncitorii să
intre în stația de metrou.

Exista piață de desfacere pentru produsele de la „Republica” și atunci se pune
întrebarea – de ce a trebuit să dispară „Republica”? De ce au dispărut și alte uzine
ale României?

Dacă e să vorbim de Republica, uzina a fost privatizată în 2003 și așa s-a făcut că
„lupul devine stăpân la oi”: noul proprietar al Republica a devenit o companie din
Rusia, care a continuat producția numai trei săptămâni, apoi a oprit-o și a dat afară
oamenii. Rușii au mari interese în industria petrolieră și probabil nu le convenea să
aibă la București un concurent.

După această privatizare „de succes”, au venit aici indienii de la Bombay și au
cumpărat la mâna a doua utilajele pe care această uzină le avea, iar astăzi trei
laminoare de la Republica din București produc țevi nesudate la Bombay.

+

ROMÂNIA FURATĂ. Uzina Republica, un jaf prin ingineria „Suveica”


În anii 70, uzina Republica era singurul producător de instalații de foraj din Europa
de Est. După ce a fost ruinată de propriii parteneri de afaceri, a fost vândută pe
bucăți și apoi furată de recuperatorii de fier vechi. Astăzi, la zece ani de la faliment,
lichidatorul Republica încă se chinuie să vândă ultimele 11 hectare de ruine.

„Vinovații pentru distrugerea Republica n-a fost o persoană sau un grup de
persoane. Vinovate au fost guvernele, în primul rând, și cel mai tare primul guvern”,
susține Răzvan Temeșan, fost președinte Bancorex.

Uzina Republica, cândva primul mare exportator de țevi petroliere al României
comuniste, mai înseamnă astăzi doar un deșert de ruine și de hale părăsite, întins
pe 46 de hectare.

În anii 70, Republica ajunsese al cincilea mare producător de țevi din oțel fără
sudura din lume.

Declinul uzinei Republica a început în 1991, atunci când fabrica pierde contracte,
face datorii de zeci de milioane de dolari și este furată cu sprijinul unor directori.
Conducerea declasează țeava bună, apoi o vinde unor firme atent alese, cu preț de
fier vechi. Propriii furnizori găsesc şi ei o cale să-şi îmbunătăţească situația
financiară.

„Furnizorii au vândut produse, materii prime, materiale către Republica la un preț cu
mult mai mare decât prețul de piață, împărțindu-și pe urmă prada cu executivul din
Republica. Sunt bani furați de la statul român”, declară Ionel Blănculescu, fost
președinte AVAB.

Falimentul uzinei s-a tras de la propriii furnizori, adică de la firme rusești la care
Republica ajunge să aibă o datorie de 4 milioane de dolari.

În baza creanţei, uzina oferă rușilor jumătate din patrimoniu, prin ingineria
financiară numită „Suveica”. În anul 2003, aceiași ruși cumpără Republica, dar după
trei săptămâni opresc producția și vor să concedieze angajații.

„O privatizare destul de dubioasă”, spune Constantin Dobre, fost lider de sindicat
Uzina Republica.

„Tocmai de asta au cumpărat-o. S-o mulgă”, adaugă Ionel Blănculescu.

APAPS reziliază contractul cu rușii, Republica intră în faliment și începe să fie jefuită
de firmele de recuperare a fierului vechi. Taie utilaje și desfac secții întregi.

„Toți veneau să fure din fabrică”, adaugă Constantin Dobre.

Astăzi, cei implicați spun că în spatele jafului de la Republica au stat interese
străine.

„Ocupam prea multe piețe. Ca să ieșim de pe anumite piețe trebuia diminuată
producția de țevi a României”, consideră Petre Popescu, fost director Uzina
Republica. […]/ integral pe digi24

+

ROMÂNIA FURATĂ. Uzinele Republica – vinovații fără vină ai unui faliment răsunător


În anii ’70, Uzina Republica a fost al cincilea mare producător de țevi nesudate din
lume. Se spunea că fără țevile acestei uzine, România n-ar fi avut niciodata
industrie petrolieră. În vremurile ei de aur, Republica număra 10.000 de angajați.
Astăzi mai are un singur angajat. Cândva mândria industriei noastre, Republica
înseamnă astăzi un deșert de ruine întins pe 46 de hectare.

Din Uzina Republica, primul mare exportator de țevi petroliere al României
comuniste, a rămas doar o mână de foști angajați, azi membri ai unui cenaclu
literar. Nicolae Stelea a fost inginer la Republica, azi este scriitor și conduce cenaclul
„Biserica de lemn”. Constantin Dobre a condus sindicatul și este ultimul angajat din
cei 10.000 care munceau odinioară pe platforma din sud-estul Bucureștilor.

„În compartimentele unde luminițele palpită, după acel cod al creației, se fabrică
țevi. Dacă aș avea posibilitatea să urmăresc filmul celor 50 de ani de existență al
uzinelor Republica…” Nicolae Stelea citește la cenaclu din cartea sa despre
Republica.

„E foarte greu să descifrezi cine și ce interese au fost. (…) Au fost acele greve pe
care le conducea domnul Dobre și se bătea cu morile de vânt”, spune Stelea.

„Au dispărut până și morile și a rămas numai vântul”, remarcă un participant.

Constantin Dobre face ce știe mai bine – adună foștii angajați să vorbească despre
interesele financiare care au ruinat uzina. El ne arată ce altceva a mai rămas din
Republica: un deșert de ruine și de hale părăsite, întins pe 46 de hectare, rai al
hoților de fier vechi.

„Reprezentam un pion atât de mare în economia țării, de ce a trebuit să închidă
Republica? Când produceam țevi de mari dimensiuni, de mare precizie”, spune
Constantin Dobre.

„Eram concurenți la prea mulți”, este de părere fostul director Spiru Lia.

Sindicalistul Constantin Dobre, poetul Nicolae Stelea, fostul director Spiru Lia și
pictorul de biserici Valeriu Stoica, toți foști lucrători la Republica, își amintesc de
vremea când lucrau toți patru în fosta hală „Trăgătorie”.

Secția Trăgătorie, fruntea uzinei altădată, a ajuns astăzi, după faliment, o piatră de
moară pentru lichidatorul Republica. Nimeni nu vrea să o cumpere.

Secţia în care trăgeau ţevi, un loc de 40.000 de metri pătrați și un alt teren, de 7
hectare, toate valorând 15 milioane de euro, sunt tot ce au mai rămas de vândut
din Republica. Restul activelor au fost lichidate pe bucăți. Pentru vânzarea uzinei, sau organizat licitații săptămână de săptămână, în fiecare miercuri, la ora 10.00,
timp de 10 ani.

Puțină istorie

Marele industriaș Nicolae Malaxa nu-şi imagina nimic din dezastrul de astăzi atunci
când ridica uzinele de pe platforma care i-a purtat numele.

În 1921, Malaxa construieşte, mai întâi, fabrica de locomotive și tancuri, denumite
ulterior Uzinele 23 august și apoi Faur.

17 ani mai târziu, aflat într-o călătorie cu trenul în care se sparge o țeavă, Malaxa
are revelația unei noi fabrici. Așa apare Uzina de Tuburi și Oțelării, numită ulterior
Republica.

În al Doilea Război Mondial, Republica fabrica tuburi pentru obuze. Mai târziu,
ajunge să producă 200.000 de tone de țeavă petrolieră pe an. 80% din producție
ajunge în toată lumea.

„Și acuma îmi vin scrisori din Arabia Saudită și din altă parte ca să le livrez țeavă de
la Republica. Păi da, Republica avea contracte pe tot globul”, spune Teodor Nicolae,
director RVA, firma lichidatoare.

În anii 70, Republica devine al cincilea mare producător de țevi din oțel fără sudură
din lume și singurul producător de prăjină pentru foraj din Europa de Est.

Constantin Dobre, fost lider de sindicat Republica: „Era o mare mândrie pentru că
erau foarte scumpe, deci trei prăjini care însemnau o tonă, însemnau o Dacie pe
timpul lui Ceaușescu”.

Se spunea că fără țevile de la Republica n-am fi avut niciodată industrie petrolieră.
Până la Revoluție, Republica număra aproape 10.000 de angajați, cât un cartier al
Bucureștilor.

„Gândește-te că ăștia au reușit în 10 ani de zile, 1981- 1989, să plătească datoria
publică a României de 10 miliarde de dolari”, spune Ionel Blănculescu, în prezent
consilier la Guvern.

După Revoluție, declinul. Furată din interior

Revoluția a prins uzina cu datorii la bănci de 40 de milioane de dolari. Declinul
începe în 1991, atunci când Republica devine societate comercială și brusc este
aruncată în noua economie de piață.

Petre Popescu, fost director Republica: „Şi statul a zis: eşti societate comercială cu
personalitate juridică, nu mă mai interesează de tine”.

Fără experiență și fără ajutor de la Guvernul Petre Roman, uzina începe să piardă
comenzi și piețele externe.

Spiru Lia, fost director: „Lumea bună, muşterii noştri, s-au dus să cumpere din
străinătate. De ce? Nu ştiu dacă nu cumva comisionul era. (…) comisioanele pentru
metal sunt extraordinar de mari. Şi Republica, în loc de 35.000 de tone, cât putea să
facă, sau în loc de 45.000 de tone, făcea numai 20.000 de tone”.

Uzina începe sa fie furată chiar din interior. Rețeta este simplă: conducerea
declasează țeava bună pe motiv că ar avea imperfecțiuni, apoi o vinde unor firme
alese, cu preț de fier vechi. Totul, in schimbul unui comision.

Constantin Dobre explică mecanismul: „Se introducea un bon și se spunea ca are un
defect interior, exterior, acea țeavă prin însușirea documentelor pleca și se
transforma din țeavă bună în țeavă declasată. Pierderea era numai cea a uzinei, a
salariaților, și câștigau cei care aveau interesul, care o cumpărau țeavă bună la preț
de țeavă declasată”.

Datoriile si pierderile uzinei cresc, în trei ani, de 15 ori, din cauza devalorizarii leului,
a creanței de pe vremea comuniștilor și a materiei prime neplătite. Guvernul Nicolae
Văcăroiu nu mişcă un deget pentru a o ajuta să-și plătească restantele.

Din 1995, Republica începe să lucreze numai în pierdere. Nu mai are bani nici măcar
pentru țaglă, materia primă din care se făceau țevile, așa că acceptă contracte
păguboase cu firme străine, din care acumulează noi pierderi. Pentru ţaglă,
Republica plăteşte în țevi, calculate cu un preț foarte mic.

„Pentru o tonă de materie primă primită de Republica se rambursau valoric de 10
ori mai mult. Furnizorii au vândut produse, materii prime, materiale către Republica
la un preț cu mult mai mare decât prețul de piață, împărțindu-și pe urmă prada cu
executivul din Republica. Este o pradă pentru ca sunt bani furați de la statul român,
acuză Ionel Blănculescu.

„Băi, cel mai bine este s-o bagi în faliment”

Una dintre firmele care în anii 2000 ar fi profitat în acest fel ar fi fost James
Cadogan, cu sediul în Insulele Virgine, condusă de Joe Sussman, om de afaceri
elvețian care ulterior a și încercat să cumpere Republica. Consultant bancar în
relația cu Republica era Răzvan Temeșan, fost președinte Bancorex.

Petre Popescu dezvăluie: „Îmi spusese Răzvan Temeșan: fii foarte atent cu Sussman
că la el, dacă trec trei ani, ai terminat-o, că în Insulele Virgine ei nu păstrează
documentele decât trei ani.

„James Cadogan era o firmă de intermedieri, el avea comezi de la utilizatorii finali ai
țevilor și pe baza acelor comenzi eu ma ocupam să obțin finanțare”, a explicat
Răzvan Temeșan.

Firma lui Sussman lucra cu uzinele Republica prin intermediul unei alte companii,
numită Intertub. Elvețianul deținea jumătate din acțiunile Intertub, iar Republica,
restul. Spiru Lia era director tehnic pe vremea aceea și spune că singurul cîştigător
al formulei a fost Joe Sussman. „Intertubul se ocupa de contracte, de vânzarea
producției lui Republica și de încasarea banilor. Și Republica oferea materialul pe
care-l vindea. Mai ieftin că-și lua… cum i-am spus? Intertubul își lua comision”,
declară Spiru Lia.

Petre Popescu: „Republica n-a văzut nimic din el, nici un ban”.

După colaborarea cu firma James Cadogan și cu alti furnizori de materie primă,
datoria Republica explodează: aproape 50 de milioane de dolari. Intră pe fir Viorel
Hrebenciuc, șeful Secretariatului General al Guvernului, care vine cu propria soluție
„salvatoare”.

Petre Popescu:„Hrebenciuc a zis, băi, cea mai bună chestie este s-o bagi în faliment.
I-o făcea cadou lui Sussman”.

Într-un final, falimentul uzinei s-a tras de la ruși. În anul 2000 apare în peisaj firma
Moody, înființată în Virginia și condusă de Ylia Lecuci, afacerist american de origine

letonă. Compania lui furniza către Republica materia primă, Republica o transforma
în țeavă, iar țeava era vândută mai departe de Moody pe piața externă. Ylia Lecuci
decide să cumpere uzina și să producă el țevi, așa că intră în afacere cu parteneri
ruși, pe care-i aduce la Republica.

Petre Popescu: „El și-a atras partenerii ăștia cu care lucra în Rusia și a zis: băi, în
România totul se privatizează. Haideți să cumpărăm Republica! Banii erau ai rușilor,
deci ăia cumpărau țeava, ei erau forța financiară”.

Suveica. Fabrica rămâne cu jumătate din patrimoniu

De aici încolo, la Republica începe să se desfășoare ingineria numită „suveica”, în
urma căreia fabrica rămâne fără jumătate din patrimoniu și cu datorii noi.

„Suveica” începe în anul 2002, atunci când uzina ajunge să aibă datorie de 4
milioane de dolari la Moody. Banii proveneau din contracte cu țaglă. Mai departe,
Moody cesionează datoria firmei partenere, Temerso Rusia, patronată de afaceristul
Iuri Trifonov. Termerso, la rândul ei, o transmite companiei Tehnologika Rusia.

În baza datoriei primite, Tehnologika Rusia primește, ulterior, o parte din activele și
din patrimoniul Republica. În vreme ce „suveica” se învârte în beneficiul rușilor,
datoriile uzinei continuă să crească, salariile nu se mai plătesc, angajații ies în
stradă, se taie curentul și gazul, iar situația se inflamează.

Constantin Dobre:„Primul ministru Năstase ne-a zis să mai rezistăm până la
privatizare, domnul ministru Mușetescu a zis rezistați că o să vă privatizați și o să vă
fie bine”.

În martie 2003 are loc privatizarea. Oferte depun Joe Sussman, cel care pierduse
contractul cu Republica in 2000, dar și rușii, care erau deja creditorii uzinei. Grupați
într-un consorțiu de patru firme, controlate de același afacerist Iuri Trifonov, patronul
Temerso, rușii câștigă privatizarea uzinei pentru 2 milioane de dolari.

Achită o primă tranșă de 660 de mii de dolari, care se va dovedi că va fi și ultima.

Teodor Nicolae: „Deasupra lui, cei care aveau Republica, erau ruși KGB. Oamenii
făceau afaceri în România. Ticăloase”.

O privatizare destul de dubioasă. În care nu avem un investitor cu bonitate în
domeniul metalurgiei.

După ce cumpăraseră uzina mai pe nimic, la trei săptămâni de la privatizare, rușii
opresc producția de țevi și plata salariilor și pregătesc concedierile, deși contractul
le interzicea acest lucru. Ionel Blănculescu, ministrul Controlului la acea vreme, a
descoperit că, la numai câteva luni de la privatizare, noii patroni au vândut
propriilor firme jumătate din întregul patrimoniu al Republica, în baza unor datorii
mai vechi pe care uzina o făcuse tot la firmele lor. Ionel Blănculescu: „La Republica a
fost o devalizare în toată regula”.

Teodor Nicolae, director RVA: „Jaful este dincolo. Că ei în acea perioadă de șase luni
de zile au înstrăinat în contul unor creanțe mai mult sau mai puțin fictive”.

Ionel Blănculescu: „Tocmai de asta au cumpărat-o. S-o mulgă. Deci orice companie
de stat din România a fost mulsă”.

„Mulgerea” uzinei Republica s-a făcut cu acte în regulă

Cele mai multe active au plecat, cu o valoare mult mai mică decât cea reală, spre
Tehnologika Tub, o firmă nou apărută în curtea Republica. La vremea aceea, Ionel
Blănculescu i-a considerat vinovaţi de vânzarea activelor pe Iuri Trifonov și pe
directorul Petre Popescu, cel care ar fi semnat contractele de dare în plată către
Tehnologika Tub. Ulterior, Petre Popescu a și fost cercetat penal pentru un contract
cu țaglă, dar decizia instanţei i-a fost favorabilă.

Petre Popescu:„Deci n-a găsit nimic. Blănculescu tot ce-a spus în 2004 au fost
prostii. Dacă avea probe, nu mai stăteați de vorbă cu mine acum. Eram în pușcărie”.

Sub consorţiul rusesc al lui Iuri Trifonov, noii patroni ai Republica, deşi nu se mai
fabrică ţeavă, datoriile sar până la 84 de milioane de dolari, adică de cinci ori
capitalul societății. Disperați, țevarii îl sechestrează în birou pe Iuri Trifonov,
cerându-i salariile restante.

Ca sa scape de furia angajaților, rusul sare pe geam, dar salariile restante tot nu le
plăteşte. În vreme ce muncitorii se dau de ceasul morții, Adrian Năstase și Ovidiu
Mușetescu decid soarta Republica la foc automat, într-o ședință de partid.

STENOGRAMELE ȘEDINȚEI PSD DIN 20 OCTOMBRIE 2003

Ovidiu Mușetescu: Domnule președinte, Republica este o societate privată. Noi am
reușit într-o situație absolut disperată.

Adrian Năstase: Ovidiu, stai, că nu ne interesează subiectul. Te-am chemat numai
să-ți atrag atenția că asta este problema ta (…). Dacă nu ești de acord cu ce fac ei,
mergi la televizor, mai faci o emisiune cu Ionuț Popescu și explici care este treaba,
dar nu ne-o lăsa nouă și tu stai liniștit la APAPS.

Adrian Năstase: De ani de zile acoperi toate poveștile cu privatizarea din perioada
1997 – 2000, dar nu putem să continuăm așa la infinit, că începem să răspundem
pentru asta. (…) Ia, te rog, reziliază contractul dacă nu este bun.

(SURSA: GRUPUL DE INVESTIGAȚII POLITICE)

APAPS reziliază contractul cu rușii, Republica intră în faliment și jaful reîncepe. De
data aceasta, o fură firmele de recuperare a fierului vechi. Taie utilaje, desfac secții
întregi și pleacă acasă cu bobine de miliarde de lei.

Constantin Dobre: „Toți veneau să fure din fabrică. Încercau să spargă fabrica și
atunci noi am decis ca 84 din angajați să rămână în fabrică, ne-am dus la lichidator,
lichidatorul ne-a angajat și a zis domne, rămâneți și păziți fabrica”.

Petre Popescu: „Au cumpărat Republica s-o transforme într-o afacere imobiliară cu
plata cu vânzarea de fier vechi”.

În 2004, firma RVA Insolvency ajunge lichidatorul uzinei. După nesfârșite lupte în
instanță, sindicatul Nicolae Malaxa reușește să recupereze salariile restante, iar
lichidatorul, să reîntregească patrimoniul Republicii și să vândă mare parte din el. Și
încă mai are active de vânzare. Firma rusească Tehnologika Tub, cea care primise pe
mână mai toată averea uzinei, continuă să existe în curtea Republica. Reprezentaţii
Tehnologika Tub neagă orice legătură cu Iuri Trifonov.

Administratorul firmei Tehnologika Tub susține că Republica nu a fost falimentată de
ruși, ci de anumite grupuri de interese care au dorit să facă din ea afacere
imobiliară. Nu vrea sa comenteze și se consideră o victimă.

Valeriu Simionov: „Nici nu am chef să apar la televiziune fiind un falit, cum s-ar
spune”.

Astăzi, la zece ani de la distrugerea celei mai puternice uzine de țevi a României, cei
implicați spun că în spatele acestui faliment au stat interese străine.

Petre Popescu:„Ocupam prea multe piețe. Ca să ieșim de pe anumite piețe, trebuia
diminuată producția de țevi a României”

Răzvan Temeșan, fost președinte Bancorex: „În momentul în care Republica a
dispărut, competiția pe piață s-a redus foarte mult”.

Constantin Dobre: „Proiecția că noi să fim omorâți s-a facut din altă parte”.

Răzvan Temeșan: „Vinovații pentru distrugerea Republica n-a fost o persoană sau un
grup de persoane. Vinovate au fost guvernele”.

Constantin Dobre: „Nenorocirea este că acei oameni politici de la APAPS, acei
conducători de la minister, și-au dat acordul”.

În loc de concluzie

Din nou, nici în cazul distrugerii Republica nu avem vinovați și nimeni nu vrea să-și
asume răspunderea. Principalul responsabil, Ovidiu Mușetescu, cel care a semnat
privatizarea, a murit. Adjunctul lui, Stan Popa, a fost prezent la negocierile de la
Republica, în cea mai tulbure perioadă a ei, și a asistat, alături de Mușetescu, la
nenumărate privatizări la kilogram din România. Astăzi, ca vicepreședinte al
Autorității pentru Administrarea Activelor Statului, Stan Popa declară că nu a fost
fost implicat niciodată în cazul Republica. Stan Popa refuză un interviu filmat. Adrian
Năstase, aflat în executarea unei pedepse de patru ani inchisoare, refuză orice
interviu pe perioada detenției. Nicolae Vacaroiu nu vrea sa mai comenteze. Iar
Viorel Hrebenciuc spune ca n-a avut niciodată vreun rol în soarta Uzinei Republica.

(Reporter: Adina Bădălan)

+

ROMÂNIA FURATĂ. Sidex, combinatul vândut pe nimic

Au trecut 13 ani de la privatizarea Sidex Galaţi, iar astăzi combinatul se pregăteşte
să tragă obloanele. A fost jefuit, căpuşat şi transformat în cea mai mare gaură la
bugetul statului, pentru ca apoi să fie privatizat pe gratis şi dăruit indianului Mittal,
unul dintre cei mai bogaţi oameni ai planetei. Astăzi, fostul combinat siderurgic
Sidex lucrează în pierdere de cinci ani şi nimic nu pare să-l ajute să-şi revină.

77 de milioane de dolari ar fi trebuit să ia, în 2001, statul român pentru cel mai
mare combinat siderurgic construit vreodată în România – suma ar fi însemnat
numai 10 la sută din fierul vechi pe care îl ascundea Sidex Galaţi în măruntaiele
sale.

În fapt, oficialii de la Bucureşti nu au primit nimic. Mai mult, au şters datorii de peste
un miliard de dolari şi au cheltuit pentru retehnologizarea colosului devenit
proprietatea unuia dintre cei mai bogaţi oameni ai planetei, Lakshmi Mittal. Totul,
pentru ca gigantul de pe Dunăre să supravieţuiască şi să mai dea de lucru miilor de
localnici. S-a dovedit o încercare nereuşită.

Furnalul 5 este singurul care a mai rămas în picioare din cele 6 care au fost
construite în Combinatul din Galaţi. Restul au fost tăiate la fier vechi sau în acest
moment sunt nefuncţionale.

„Din 2009 fabrica noastră pierde bani”, spune Bruno Ribo, director general Arcelor
Mittal Galaţi.

Din 2009, de când a căzut piaţa mondială a oţelului, combinatul produce mai puţin
decât în 2000, atunci când era deja considerat cel mai mare consumator al
Bugetului de Stat.

„În momentul actual, Sidexul se îndreaptă spre o singură direcţie: decesul”, aprecia
fostul deputat Mihail Boldea.

Istoria Sidex – zilele de aur sunt apuse şi nu se vor întoarce

Zilele de aur ale fostului colos siderurgic încep în anul 1960. Partidul Muncitoresc
Român l-a construit ca o declaraţie: România nu va fi responsabilă cu agricultura din
blocul socialist, aşa cum îşi doreau tovăraşul Nikita Hrusciov şi Sovietele.

Gheorghe Gheorghiu Dej visa la un oraş siderurgic. Şi-l imagina construit la Galaţi,
locul de unde se trăgeau strămoşii lui. La Plenara Partidului Muncitoresc Român, în
1958, se discută pentru prima dată despre colosul care avea nevoie de acces la
Dunăre. Atunci, mai-marii partidului decid ca, după refuzul URSS de a finanţa
combinatul, România să caute bani în Occident.

„Combinatul avea nevoie de foarte multă apă pentru răcirea utilajelor, Dunărea era
foarte aproape, materia primă pe vremea aceea se aducea de la vecinul din Răsărit,
Uniunea Sovietică. Se aducea minereu, cărbune”, a declarat Ştefan Prica.

Ştefan Prica a ridicat Sidex-ul. În tinereţe, el conducea chiar întreprinderea care a
construit combinatul. Un alt veteran al combinatului, Ovidiu Constantinescu a fost
responsabil, timp de trei decenii, cu activităţile extra-muncă. Se asigura că
muncitorii participă la activităţi culturale şi sportive şi ştia nemulţumirile tuturor:
„Veneau ţăranii săracii şi se rugau să nu le mai luăm din terenuri… şi noi nu aveam
ce face pentru că trebuia să ne extindem rapid şi bine”.

Gheorghe Gheorghiu Dej nu a mai apucat să-şi vadă visul cu ochii. Moare cu un an
înainte de terminarea construcţiei. Proaspăt ales Secretar general al Partidului,
Nicolae Ceauşescu este cel care taie panglica combinatului.

În trei ani, primul laminor este gata. În încă trei, este gata tot combinatul. Adică,
1.600 de hectare cât vedeai cu ochii şi cam cât măsura la vremea aceea suprafaţa
unui mic oraş.

În anii 70, Galaţiul fabrica 70% din producţia naţională de oţel şi exporta pe tot
globul

Vârful îl atinge cu un an înainte de Revoluţie, când reuşeşte să dea ţării opt milioane
de tone de oţel. Adică dublu faţă de cât a mai fost în stare să producă ulterior, după
privatizare.

În 1989, unul din şase gălăţeni lucra la combinatul cu 50.000 de angajaţi. În ciuda
dorinţelor liderului sovietic Nikita Hrusciov, Galaţiul devenise al doilea mare furnizor
de tablă în blocul statelor comuniste.

Declinul începe sub Guvernul Petre Roman, care transformă combinatul în
societatea comercială Sidex SA şi îl lasă să se descurce singur

Este momentul în care începe jaful pe care l-ar fi supravegheat chiar directorii
combinatului. Sub pretextul că n-ar fi în stare să-şi vândă singur produsele, directorii
aduc la Sidex, cu acte în regulă, firme căpuşă – intermediari care vând oţelul în
străinătate, în schimbul unui comision. Ca să faci afaceri la Sidex, trebuia să ai
relaţii sus-puse.

Mihai Boldea, fost deputat: „Un simplu telefon era necesar pentru conducerea
Sidexului. Din partea cui trebuie”.

1400 de firme căpuşă se îmbogăţeau de pe urma combinatului în perioada 20002001

Dumitru Nicolae a fost director la combinat în perioada 1991 – 1999, când în curtea
Sidex au crescut astfel de afaceri păguboase. A fost acuzat că a permis cu bună
ştiinţă devalizarea întreprinderii. Printre ele, s-ar fi aflat şi propria firmă.

Majoritatea firmelor intermediare din primii ani după Revoluţie au aparţinut unor
politicieni şi afacerişti care deţin şi astăzi averi imense sau au funcţii cheie în stat.

Una dintre ele a fost Eurocom SA, a gălăţeanului Paul Păcuraru, fost senator PNL şi
fost ministru al Muncii. Prin firma sa, Paul Păcuraru ar fi livrat combinatului
copiatoare, primind în schimb tablă.

„Firma mea era prea mică, nu a căpuşat Sidex, eu mi-am dat demisia de la firmă
când am devenit senator, în 1996. Marile case de comerţ au căpuşat. N-are niciun
fel de relevanţă firma – e mult prea mică pentru un subiect atât de mare. Firmele
adevărate care au câştigat enorm de pe urma Sidexului au fost firmele de import –
export care erau fostele case de comerâ care aprovizionau Sidex cu materii prime
care aduceau vapoare de minereu, vapoare de cox”, a explicat Paul Păcuraru.

Andrei Lişinschi, milionar in Top 300 si vechi partener de afaceri cu Sidex Galaţi,
dezvăluie reţeta căpuşării care i-a îmbogăţit peste noapte pe mai-marii Galaţiului:
„O mare societate producătoare are nevoie de nişte piese pentru a funcţiona, pentru
mentenanţă. Toate aceste produse erau cumpărate de diverse societăţi politice, se
punea un adaos de 300%, 500%, 800% şi erau vândute în combinat pe bani. Asta
era afacerea”.

O afacere care n-ar fi mers niciodată fără sforile trase de oamenii politici.

Despre Andrei Lişinschi s-a spus că a fost favorizat de către directorii Sidex Galaţi şi
că firma sa de produse metalurgice, Profiland, aflată şi astăzi pe platforma
combinatului, este tot o căpuşă.

„Nu înţeleg cum eram favorizat… tot ce am cumpărat de la combinat nu am luat
decât materie primă şi nu am introdus nici măcar un cui”, a susţinut Andrei Lişinschi
.

Afaceristul a avut de câştigat foarte mult din comerţul cu tablă de la Sidex Galati,
după cum o recunoaşte şi singur.

Nu doar intermediarii au păgubit Sidex-ul, ci şi proprii directori care ar fi furat tablă,
pe bandă rulantă

„Erau grupuri organizate de directori, oameni de afaceri din oras, paza. Se făceau
două sau trei transporturi în aceeaşi zi cu aceeaşi factură. Au fost metode de furt
inteligente”, a spus Gheorghe Tiber, lider de sindicat Arcelor Mittal Galaţi.

Tabla era vândută de conducerea combinatului la preţuri mai mici decât costul de
producţie. Firmele căpuşă nu făceau decât să cumpere această tablă si să o revândă
la preţuri mult mai mari. Profitul intra în buzunarele lor, iar tranzacţia se făcea chiar
din depozitele combinatului.

Avocatul gălăţean Mihai Boldea, fost deputat, cercetat pentru infracţiuni economice,
explică mecanismul de căpuşare: „Vorbim de cantităţi foarte mari de tablă care
plecau din Sidex. Gândiţi-vă ce înseamnă să iei tabla de 2 milioane de euro şi să o
plăteşti peste 120 de zile. Sidexul reprezenta cea mai mare bancă a României. Fără
nicio creanţă, doar pe o simplă relaţie că eu sunt finul cunoscutului domnului
deputat, domnului senator, domnului director etc, putea persoana respectivă să
obţină marfa, respectiv tabla, orice calitate. Cu plata la 60 de zile, 120 de zile, 6
luni. Până la urmă nu se mai plătea absolut deloc”.

Dincolo de businessul cu tablă, cele mai păguboase afaceri au fost derulate de
combinat în perioada 1997 – 2000, cu firma Sidex International. Societatea era o
casă de comerţ creată la Londra, cu scopul declarat de a ajuta combinatul. Firma îi
furniza materii prime şi îi vindea produsele în străinătate, în schimbul unui comision.

Directorii Sidex International au fost cel care aveau să devină cuscrul preşedintelui
Traian Băsescu, Gheorghe Ionescu, zis Bebe, şi amicul său Dan Drăgoi, mâna
dreaptă a generalului Victor Stănculescu. Fiul lui Dan Drăgoi a fost, pentru o scurtă
perioadă, ministru al Finanţelor şi este în prezent consilier prezidenţial pentru
mediul de afaceri.

Dumitru Nicolae: „Sidex International a fost o ieşire a noastră către piaţa externă ca
să avem unde vinde produsele. Nu puteam lucra, nu puteam lucra altfel… nu aveam
finanţare.

Astfel, în loc să ajute combinatul, Sidex International provoacă noi găuri

Firma, în care 60 la sută din acţiuni erau deţinute de grupul Balli, fondat la Londra
de un milionar iranian, aducea materii materii prime din Brazilia şi din Rusia, cu
mult peste preţul pieţei. Pentru serviciul făcut, combinatul îi achita un comision de

3%, dublu faţă de cât plăteşte celorlalţi intermediari. În vreme ce firma Sidex
International creşte, combinatul adună pierderi şi ajunge să vândă oţelul cu un preţ
de nimic.

Radu Sârbu a condus Fondul Proprietăţii de Stat, ca preşedinte al Consiliului de
Administraţie, între 1998 şi 2000. Astăzi, dupa 14 ani, recunoaşte pentru prima dată
rolul unor funcţionari FPS în soarta Sidex Galaţi: „Nu s-ar fi putut ca Sidexul să fie
căpuşat în halul în care a fost…. Fără o toleranţă complice a unor funcţionari din
FPS”.

Bebe Ionescu, director al Sidex International în 2000, a fost director de strategii al
FPS intre 1998- şi 1999, chiar sub preşedinţia lui Radu Sârbu. Parteneri de vacanţe
pe Coasta de Azur, Ionescu este cel care l-ar fi ajutat pe Adrian Videanu în afaceri.
Adrian Videanu, ca fost minstru al Economiei, l-a numit pe Bebe Ionescu membru în
consiliile Petrom ţi Eximbank. Bebe Ionescu este acum acţionar în 9 companii.

Dan Drăgoi, celălalt director din Sidex International, a fost ofiţer de carieră şi a
lucrat cu generalul Victor Stănculescu. Doi ani a fost secretar de stat în guvernele
Roman şi Stolojan, apoi a intrat în grupul apropiaţilor lui Adrian Videanu.

Nici reprezentanţii firmei-mamă, Balli Group, cea care a înfiinţat Sidex International,
nu vor să comenteze afacerile cu combinatul.

Liliana Mincă, fostă şefă a Loteriei Romane, a fost în trecut asistenta generalului
Victor Stanculescu, cel care a controlat Balli pe perioada colaborării cu Sidex Galaţi:
„N-am condus Balli Trading, n-am condus Balli Group… nu ştiu despre ce este vorba.
În calitate de asistentă a generalului Stănculescu nu aveam eu acces la contracte şi
habar n-aveam ce clauze şi despre ce este vorba. Mai ales că era Sidex
International, contractele erau la Londra şi în niciun caz aici”.

În 1999, după afacerea cu Sidex International, combinatul devine cea mai mare
gaură neagră la bugetul statului, cu 3 miliarde de dolari datorii istorice şi pierderi

Statul român îl impovărează şi mai tare: Banca Naţională împrumută Sidex la o
dobândă gigant.

În anul 2000 Sidex Galaţi aproape că moare cu zile.

În ciuda pierderilor, în 2001 Sidex Galaţi avea 27.000 de angajati, exporta jumătate
din producţie, realiza 5% din PIB României şi influenţa încă un sfert din acesta.

Guvernul Adrian Năstase decide să vândă combinatul pentru că prăbusirea lui ar fi
însemnat prăbuşirea întregii economii româneşti. Aşa-zisa salvare vine de la
indianul Lakshmi Mittal, deţinătorul Mittal Steel, unul dintre cei mai bogaţi oameni
din lume. La privatizare mai participă o firmă românească şi una din Franţa.
Competitorii se retrag, iar Mittal câştigă. Sidexul devine Arcelor Mittal.

Mihai Boldea: „Modul în care a fost încheiat acest contract este dezastruos pentru
statul român”.

Dumitru Nicolae, fost director al combinatului: „Ştiu ce jaf s-a făcut…nu mă miră
nimic”.

Radu Sârbu: „Termenii privatizării au fost atât de nenorociţi, încât e de mirare că
nimeni n-a fost întrebat cum era posibil”.

Calculele arată că, de fapt, guvernul Adrian Năstase, sub semnătura lui Ovidiu
Muşetescu, şef AVAS, nu a vândut combinatul, ci l-a făcut cadou.

O parte a contractului de privatizare este secretă. Ce se ştie oficial este că indienii
ar fi trebuit să plătească 77 de milioane de euro.

Mihai Boldea: „Aici apare paradoxul românesc. Dacă ar fi fost vândut Sidexul ca fier
vechi, cred că ar fi scos undeva la 200- 250 de milioane de euro. Dar Sidexul a fost
vândut într-un mod subevaluat, în bătaie de joc. Pe pâine, pe găini l-au vândut, pe
nimic”.

Condiţia pusa de Mittal Steel statului român a fost să plătească pentru început o
tranşă de 25 de milioane de dolari.

Restul ar fi fost plătiţi doar în situaţia în care combinatul ar fi câştigat un proces mai
vechi cu Sidex International, fostul său partener de afaceri. Acesta pretindea
combinatului 52 de milioane de dolari, în contul unei datorii. Combinatul pierde
procesul cu Sidex International, aşa că indianul Mittal nu mai plăteşte statului
român diferenţa de 52 de milioane de dolari. Banii merg de la Mittal direct la firma
londoneză.

Radu Sârbu: „Nu se putea pune problema ca în urma privatizării statul să rămână cu
banii. Dar putea să nu renunţe la atât de mulţi bani, cât a făcut Guvernul Năstase”.

Pe lângă privatizarea pe gratis, guvernul mai rupe aproape 3 miliarde de dolari din
bugetul României şi îi dăruieşte tot lui Mittal Steel Galaţi, sub formă de ajutoare,
ştergeri de datorii, anulări de penalităţi şi credite fiscale.

Seria cadourilor începută de Cabinetul Năstase continuă cu guvernul Tăriceanu

În 2007 statul îi oferă suma de 24 de milioane de dolari, ca decont pentru banii
pierduţi de investitor în vechiul proces cu Sidex International. La vremea aceea,
secretar de stat în Ministerul de Finanţe era Bogdan Drăgoi, fiul directorului Sidex
International, Dan Drăgoi.

Bogdan Drăgoi spune că nu ştie nimic de bani şi că nu a fost implicat în nici un fel:
„Nu ştiu să fi avut vreo implicare Ministrul de Finanţe în acea perioadă şi în această
speţă. Eu, personal, în calitate de secretar de stat pe care o deţineam la acel
moment, coordonam Trezoreria statului, deci nimic de-a face cu aşa ceva”.

În primul an după privatizare, 2002, combinatul face profit de peste 60 de milioane
de dolari. A ajuns la această realizare fără retehnologizare. Dar a renunţat la
intermediari.

Din anul 2008, însă, în ciuda investiţiilor, combinatul intră în picaj din cauza crizei şi
a preţului mare al energiei. Pierde pieţe, scade producţia de otel, îngheaţă salariile,
închide Uzina Cocso-Chimica şi trimite acasă 4.500 de oameni. Arcelor Mittal începe
să câştige bani din certificate de emisii poluante, în dezavantajul combinatului.
Închide secţii, o cocserie şi două furnale, şi primeşte la schimb, gratuit, certificate
de dioxid de carbon, pe care le vinde apoi în străinătate.

Astăzi, cu toate investiţiile, combinatul supravieţuieşte datorită fluxului secundar,
adică al laminoarelor. La Galaţi mai lucrează 7.000 de oameni, iar creşterea preţului
energiei e pe cale să trimită combinatul la fier vechi. Odată cu căderea combinatului
se prăbuşeşte şi unul dintre cele mai mari oraşe ale ţării. Galaţiul avea o întreagă
industrie care depindea de combinat, transformată acum în ruine sau înlocuită de
spaţii comerciale.

De la portul mineralier, la licee dedicate combinatului până la echipa de forbal sau
pensiuni şi hoteluri, Sidexul a fost sărăcit prin mii de supape.

Privatizarea SIDEX s-a dovedit o afacere păguboasă pentru statul român.
Bunăvoinţa guvernelor din anii 2001 ţi 2005 nu a folosit, în final, nimănui. Nu doar
că investitorul nu a reusit sa păstreze cele 28.000 de locuri de muncă, din
momentul cumpărării, dar nu a mai adus nici bani la bugetul de stat, aşa cum
preconizau mai-marii ţării acum 13 ani. Criza oţelului îl face pe investitorul indian să
îş restrângă afacerea în fiecare zi.

Ce alternativă avea statul român? Răspunsul o dau ucrainenii, care au vândut un
combinat siderurgic de aceeaşi mărime cu 4,7 miliarde de dolari.

Pentru alte cazuri de privatizari, vezi Arhiva emisiunii Romania Furata.
◾Adevarul: FOTO Cum s-a prăbuşit economia României: lista vinovaţilor pentru
dispariţia fabricilor, uzinelor şi a milioane de locuri de muncă


Ce s-a ales de brandurile comuniste ale Iaşiului. Lactis, Unirea, Avicola, Zimbru sau
Ţigarete sunt istorie. Doar doi coloşi industriali au supravieţuit

Procesul dur de selecţie capitalist a pus la pământ coloşi industriali cu zeci de mii de
angajaţi şi cifre de afaceri ameţitoare. Există, totuşi, şi miracole economice la Iaşi.

Multe branduri economice au consacrat Iaşiul în perioada comunismului, în condiţiile
în care şefii regimului au stabilit strategic să maseze în Capitala Moldovei o mare
parte a industriei grele.

Coloşi precum Fortus, Tepro, Nicolina sau Terom au fost devalizaţi, însă, după 1990
prin privatizări defectuoase sau rău-intenţionate. Până în acest moment, în ciuda
multiplelor anchete declanşate de procurori, niciuna dintre uriaşele ţepe economice
trase la Iaşi nu s-a terminat cu condamnări penale, însă.

Ce s-a ales de brandurile comuniste ale Iaşiului. Lactis, Unirea, Avicola, Zimbru sau
Ţigarete sunt istorie. Doar doi coloşi industriali au supravieţuitFabrica de Ţigarete
este exemplul cel mai trist al decăderii industriei comuniste la Iaşi FOTO vice.com

Industria Timişoarei, de la înflorirea din imperiul Austro-Ungar, intreprinderile
comuniste, la şmecheriile din democraţia originală

În ciuda tranformărilor care au cuprins România după 1989, Timişoara a rămas unul
din oraşele care s-au adaptat foarte bine noilor cerinţe.

Industrializarea Timişoarei a început în perioada autro-ungară. Prima fabrică a fost
înfiinţată imediat după eliberarea Banatului de sub dominaţia otomană, în 1718.
Este vorba de cea mai veche fabrică de bere de pe teritoriul de azi al României. În
1728 se înfiinţează fabrica de tutun, iar apoi se deschid fabrici din toate ramurile.
Toate se ridicau pe malurile canalului Bega, pentru că transportul produselor se
făcea pe apă.

Mândreţea judeţului, „ideală pentru showroom“. Integrata şi Fabrica de Pepsi de la
Ovidiu, de vânzare

Fabrici vestite pentru producţia lor, mii de oameni angajaţi care îşi întreţineau
familiile şi produse care făceau faima României la export, aşa arăta industria
Constanţei în anii comunismului. Acum, multe dintre ele nu mai sunt decât o afacere
imobiliară. Unele au fost salvate la privatizare de foştii directori, cum este cazul
fabricii de pâine Dobrogea sau al celei de ulei Argus. Altele au fost vândute unor
magnaţi care continuă activitatea obiectivului, cum este Şantierul Naval Constanţa,
cumpărat de Gheorghe Bosînceanu.

Cum s-a prăbuşit platforma chimică Săvineşti, colosul industrial unde lucrau peste
10.000 de nemţeni

În anii comunismului, activitatea industrial de la Săvineşti asigura traiul pentru circa
o treime din populaţia municipiului Piatra Neamţ. Combinatul de fire şi fibre
sintetice (CFS), Azochim şi Institutul de Cercetare erau mândria judeţului. Platforma
chimică de la Săvineşti a fost în anii de dinainte de revoluţie, şi chiar o perioadă
bună după 1990 drept unitate etalon a economiei nemţene. Aici se produceau fire şi
fibre sintetice (la Fibrex), îngrăşăminte chimice (Azochim), exista un institute de
cercetare de elită în domeniu (ICEFS) şi un parc industrial bine dezvoltat cu utilităţi
pentru toate activităţile de pe platformă.
Mai bine de 10.000 de nemţeni, mare parte locuitori din Piatra Neamţ, făceau
naveta zi de zi, produsele fabricilor asigurând resurse în economia naţională şi
pentru export.

Colosul din Tulcea – Întreprinderea de Pescuit Oceanic: 82 de nave pe care lucrau
6.000 de navigatori

Căderea comunistului din Tulcea a însemnat şi prăbuşirea industriei din acest colţ de
ţară. Mândria zonei a fost Întreprinderea de Pescuit Oceanic din care acum nu a mai
rămas nimic.
Colonelul în rezervă Nicolae Zărnescu, care timp de patru ani a fost locţiitorul
şefului Securităţii la Tulcea, ne-a vorbit despre vremurile bune ale acestui oraş. Era

anul 1986 şi Zărnescu lucra în contraspionajul românesc. La un moment dat, a fost
chemat la Bucureşti şi i s-a spus: „Te mutăm la Tulcea!“.

Confecţia Râmnicu Sărat şi Foresta Nehoiu, două mari fabrici ale judeţului Buzău
care au dispărut în ”democraţie”

Economia Buzăului a suferit o transformare radicală, după Revoluţie. Dacă zona
industrială a municipiului Buzău a rămas funcţională, la Râmnicu Sărat, o mare
fabrică de textile a fost ştearsă de pa faţa pământului, după privatizare. O soartă
asemănătoare a avut-o şi cea mai importantă fabrică de prelucrare a lemnului,
Foresta Nehoiu.
Aproximativ 2.000 de angajaţi ai fabricii Confecţia Râmnicu Sărat, majoritatea
femei, au rămas fără locuri de muncă după anii ‘90, iar la scurt timp după preluarea
de către omul de afaceri vrâncean Sorina Plăcintă, societatea a dispărut de tot.

Fără strategii de marketing şi cu multe slujbe sociale, aşa îşi duceau zilele fabricile
bistriţene în perioada comunistă

Unele dintre fabricile bistriţene fondate în perioada comunistă încă mai sunt în
picioare, reuşind chiar să se impună pe piaţă. Înainte de Revoluţie nu existau
strategii de marketing, producţia era „exagerată”, iar slujbele sociale reprezentau o
parte importantă din industrie. Produse proaste, slabe calitativ, vândute în multe
cazuri mult sub costurile de producţie şi o lipsă totală de interes faţă de tot ce este
legat de piaţă, aşa descrie analistul Cristian Munthiu industria bistriţeană din
perioada comunistă.

Ce s-a ales de coloşii industriali ai Vasluiului: mii de şomeri şi ruine

În urmă cu 20 de ani, municipiul Vaslui avea o zonă industrială bine pusă la punct
care absorbea aproape întreaga forţă de muncă a municipiului. Erau de notorietate
societăţile Mecanica (piese pentru maşini şi utilaje), Moldosin (fire şi fibre sintetice),
Hitrom (azbest şi materiale de izolaţie), AMC (aparate de măsură şi control), Movas
(mobilă), la fel ca şi cele din domeniul industriei uşoare, Confecţii, Textila, Varotex,
Vascovin s.a.

Giganţii industriali care asigurau locurile de muncă ale celor mai mulţi dintre
vasluieni au căzut unul dupâ altul după anul ‘90, din industria Vasluiului nu a mai
rămas decât niăte clădiri în ruine şi mii de mare de şomeri care a situat an de an
judeţul pe primele locuri în ţară.
FOTO Ce s-a ales de coloşii industriali ai Vasluiului: mii de şomeri şi ruine
Hitromul era unul dintre cei mai mari fabricanţi de materiale izolatoare din România
FOTO Simona VOICU

Marile întreprinderi din Satu Mare, distruse de capitalism. Din fabrica de mobilă
Samobil, cotată ca a doua pe ţară, au rămas tubulaturile de fier

Starea marilor fabrici din Satu Mare de după guvernele post-decembriste reprezintă
pomelnicul industriei româneşti abandonate, vândute la 1 dolar bucata sau distruse
prin favorizarea importurilor şi a legendarelor investiţii străine. Două dintre cele mai
elocvente cazuri sunt fabrica de mobilă Samobil sau UNIO.

Cel mai concret exemplu este fabrica de mobilă Samobil. Înainte de 1989, SC.
Samobil. SA era o fabrică de mobilă de rang înalt, atât pentru ţară, dar şi pentru
străinătate. Era cea mai mare fabrică de mobilă din judeţ şi era cotată ca a doua pe
ţară. După revoluţie fabrica a avut tot mai puţine vânzări intrând în faliment, iar în
2006 fabrica a intrat în lichidare. Toate utilajele au fost vândute în urma diverselor
licitaţii, singurele bunuri care au mai rămas fiind tubulaturile din fier.

Marile Uzine ale Braşovului au fost demolate. În locul lor vor răsări malluri

Hidromecanica şi Tractorul au fost rase de pe faţa pământului. În locul lor vor răsări,
mall-uri, blocuri şi locuri de distracţie. Un alt mall se va construi şi pe terenul fostei
uzine Fartec.
Uzina Hidromecanica a fost ştearsă de pe harta Braşovului. Pe terenul ei, de 40.000
de metri pătraţi, care este chiar în Centrul Civic se vor construi clădiri de birouri şi
un hipermarket Cora. Uzina mai are acum doat o hală la periferia Braşovului. Aici
mai lucrează 180 de angajaţi faţă de 6.000 câţi erau în anii de glorie.

Uzina a fost înfiinţată în 1880. Angajaţii lucrau în ateliere de turnătorie fontă şi
prelucrări mecanice. În clădirea „Hidromecanica s-au fabricat primul autobuz şi
primul strung românesc, în anii 50.

Falimentul industriei comuniste din Alba. Cele mai mari uzine din epoca de aur sunt
vândute la fier vechi

Marile falimente ale judeţului Alba au produs o gaură de sute de milioane de euro,
bani care, foarte probabil, nu vor mai putea fi recuperaţi integral niciodată. Suma
reprezintă totalul creanţelor creditorilor la marile firme care au ajuns în insolvenţă
sau în faliment. Lista este mare şi cuprinde cele mai mari fabrici din judeţ: UPSOM
Ocna Mureş, Montana Cîmpeni, Resial Alba Iulia, Capris Sebeş, Stratusmob Blaj.
Cele mai importante procese de insolvenţa şi faliment aflate în derulare la
Tribunalul Alba se referă al societăţile GHCL Upsom SA Ocna Mureş, Resial SA Alba
Iulia, Metalurgica SA Aiud, Montana SA Câmpeni, Stratusmob SA Blaj şi Ardeleana
SA Alba Iulia. Sunt firme mari la care au lucrat mii de oameni şi care în trecut
reprezentau baza economiei judeţului.
Falimentul industriei comuniste din Alba. Cele mai mari uzine din epoca de aur sunt
vândute la fier vechi
Combinatul UPSOM din Ocna Mureş a fost închis, iar activele vândute pentru fier
vechi

Comuniştii şi sovieticii au distrus economia Banatului Montan

În perioada interbelică Uzinele şi Domeniile Reşiţa era cea mai mare intreprindere a
ţării. Comuniştii au cedat sovieticilor mare parte din uriaşul profit acumulat în
perioada interbelică.
În perioada în care Cristofor Columb descoperea America la Reşiţa se aprindea focul
în furnalele de topit fierul. StEG, una dintre cele mai mari companii austriece şi
mondiale, înfiinţa la Reşiţa primele furnale în anul 1771, punând bazele celui mai
mare centru siderurgic din Sud-Estul Europei, statut pe care Reşiţa şi l-a păstrat
până în perioada comunistă. Perioada interbelică, însă, a fost perioada de maximă
prosperitate a Uzinelor şi Domeniile Reşiţa.

Povestea celui mai important combinat din sud-estul Europei. Cum s-a ales praful de
siderurgia din Călăraşi

Combinatul siderurgic de pe malul Borcei, printre cele mai importante din sud-estul
Europei, este astăzi o ruină. În acelaşi timp a fost înfiinţat un altul în Polonia. Şi
astăzi acesta produce oţel. La Călăraşi, mastodontul a fost inaugurat în 1979, după
ce a fost accesat un credit internaţional de peste 100 de milioane de dolari.

Înălţat pe o suprafaţă de 650 de hectare, acesta a fost cotat, în anii 80, ca unul
dintre cele mai importante din sud-estul Europei în care se producea şină de cale
ferată. Imediat, după Revoluţie a fost privatizat, apoi demontat bucată cu bucată şi
vândut la fier vechi. În prezent la fostul combinat siderurgic Călăraşi – Siderca
funcţionează o oţelărie şi un laminor, deţinute de firma Tenaris. Are o capacitate de
producţie anuală de 470.000 de tone, care include o oţelărie electrică şi linii de
turnare continue, folosind ca materie primă fierul vechi.

Ce industrie a avut Brăila şi cum s-a ales praful de tot

A fost o vreme când Brăila excela la capitolul capacităţilor de producţie. Aici s-au
produs celebrele excavatoare de la „Promex”, de aici au plecat la export mii de tone
de fibre, celuloză şi hârtie şi tot de aici erau livrate piese de mobilier renumite în
lume. Merită amintite chiar şi chibriturile care se fabricau pe malul Dunării, cu toate
că nu aveau o faimă prea bună, pentru că se aprindeau foarte greu.
Din punct de vedere economic, Brăila se numără printre oraşele care au avut cel
mai mult de pierdut în tranziţia care a urmat de la comunism la capitalism.
Întreprinderile care înainte de 1989 ofereau locuri de muncă pentru zeci de mii de
oameni au dispărut, rând pe rând, de la jumătatea anilor ’90 până în prezent.

Un brand în derivă. Cum a dispărut FEPA’74 de pe firmamentul economiei româneşti

Una din cele mai mari fabrici din judeţul Vaslui din perioada pre-decembristă, ce
asigura mii de locuri de muncă şi lucra la foc continuu, a decăzut constant după
1994. Fabrica mai are doar 200 de angajaţi şi se menţine cu greu pe linia de plutire.

La mijlocul anilor ’70 a luat fiinţă la Bârlad fabrica ce urma să devină un brand de
oraş şi de ţară. Fabrica de Elemente Pneumatice şi Control (FEPA) ’74 a apărut în
contextul industrializării accelerate a economiei româneşti. Foştii angajaţi îşi
amintesc cu regret emulaţia acelor vremuri, când depuneau eforturi colective
pentru pentru creşterea producţiei.

S-a ales praful de Alumina, unul dintre puţinele combinate din lume care avea
contracte cu Agenţia Spaţială americană

Privatizarea combinatului Alumia, printre puţinele combinate din lume care avea
contracte cu Agenţia Spaţială americană, a dus la vânzarea acestuia bucată cu
bucată. Dintr-o industrie industrie prosperă, ce oferea mii de locuri de muncă, s-a
ales praful. Au rămas doar ruinele de ceea ce odată reprezenta mândria oraşului.
În anul 1965 se deschideau porţile fabricii Alumina, prima platformă industrială din
Oradea. În doar 15 ani a ajuns să producă peste 220.000 de tone de alumină, dar,
odată cu căderea regimului comunist a căzut şi întreprinderea.

S-a ales praful de Alumina, unul dintre puţinele combinate din lume care avea
contracte cu Agenţia Spaţială americană

Cum a „murit” după 1990 industria Botoşaniului şi cum a îngropat-o definitiv în doar
10 ani capitalismul

Fosta zonă industrială a Botoşaniului se întindea pe sute de hectare. În fabricile
”Epocii de Aur”, lucrau zeci de mii de muncitori. După căderea regimului comunist şi
privatizarea uzinelor, uriaşele fabrici au fost vândute bucată cu bucată, de cei care
vroiau să se îmbogăţească pe ruinele socialismului. O parte a foştilor muncitori au
fost transformaţi de eşecul capitalismului în boschetari sau alcoolici.
Uzinele Textile Moldova din Botoşani erau un colos industrial al perioadei
comuniste. Erau regina industriei uşoare româneşti. Producţia era în mare parte
destinată exportului. În fiecare dimineaţă pe poarta fabricii intrau peste 10.000 de
angajaţi.

A fost odată o industrie în Vrancea de care s-a ales praful

Deşi este unul dintre judeţele mici ale ţării, Vrancea a fost un judeţ destul de bine
industrializat până la începutul anilor ’90. Acest proces a început în anii 1960, cu
implicaţii directe în procesul de creştere economică, migrarea populaţiei către
mediul urban.
În perioada 1965-1989, în industria judeţului Vrancea s-au produs mutaţii
importante, fiind reprezentată de 25 de întreprinderi, din care 17 republicane şi 8
ale cooperaţiei meşteşugăreşti.

Unicul rafinator de aur din Europa sau filatura Maratex, piloni ai economiei naţionale
în vremea comunismului

Cu oferte de muncă ce depăşeau cererea, perioada post comunistă a adus cu sine o
nouă faţă Băii Mari. Mineritul, metalurgia, filatura şi chiar Institutul de Cercetări şi
Proiectări Miniere din Baia Mare au mai rămas doar în amintirea celor ce au trăit
acele vremuri şi, poate, în imaginaţia celor ce au ascultat poveştile părinţilor sau ale
bunicilor despre Baia Mare, un oraş industrial, un oraş în plină dezvoltare.
Mult plâns de unii şi dorit a fi uitat de alţii, fără doar şi poate, comunismul şi-a pus
amprenta asupra întregii ţări. Trecerea de la era ceauşistă la democraţie a adus cu
sine, pe lângă libertăţile de care ar trebui să beneficieze fiecare persoană şi o
democraţie poate nu cel mai bine gestionată. Fabricile şi uzinele care odată ne-au
făcut o putere economică greu de trecut cu vederea s-au închis, locul lor fiind acum
ocupat doar de ruinele unor foste măreţe clădiri.
Combinatul Phoenix era unicul rafinator de aur din Europa Foto: Ciprian Cozoplean

Uzinele etalon din perioada comunistă, în pragul dezastrului. În epoca de glorie la
Electroputere Craiova şi Fabrica de Avioane lucrau peste 16000 de oameni

Întreprinderile de dinainte de 1989 sunt în pragul dezastrului. Electroputere Craiova
şi Fabrica de Avioane s-au transformat după Revoluţie din uzinele etalon în fabrici
aproape inexistente cu datorii uriaşe către stat.

Electroputere Craiova a fost una dintre cele mai mari fabrici din Oltenia şi a devenit
cunoscută peste hotare pentru locomotivele şi echipamentele electrice realizate de

angajaţi. În Epoca de Aur la uzina din Bănie munceau peste 12.000 de oameni, însă
imediat după 1989 peste 10.000 de olteni şi-au pierdut locul de muncă.

Cum a dispărut economia Aradului. S-au pierdut zeci de mii de locuri de muncă

Ofereau zeci de mii de locuri de muncă şi făceau economia ţării mai înfloritoare.
Este vorba despre fabricile judeţul Arad care şi-au închis porţile la câţiva ani de la
Revoluţie. Acum, în unele locuri se află doar o imagine şocantă.

Este cazul fabricii UTA, a cărei dezmembrare masivă a început în 2004. A urmat apoi
IMAR-ul, compania care a furnizat mobilă Curţii Imperiale Austro-Ungare şi a Curţii
Regale Române, iar în perioada 1985-1990 a fost principalul furnizor pentru Casa
Republicii.

Declinul industriei din Teleorman

În urmă cu 20 de ani, în Teleorman existau fabrici care produceau de la zahăr, ulei şi
conserve, până la panglici, rulmenţi sau vagoane. Zeci de mii de teleormăneni din
Zimnicea, Roşiorii de Vede sau Turnu Măgurele lucrau, în schimburi, în fabricile din
judeţ. Treptat, majoritatea unităţilor de stat şi-au închis porţile, iar locaţiile au ajuns
în paragină. În judeţ, nu a mai rămas mai nimic din industria de altă dată.

În urmă cu două decenii, Teleormanul putea fi considerat un judeţ în care industria
funcţiona. Zeci de fabrici erau deschise în oraşele din judeţ şi zeci de mii de
teleormăneni aveau un loc de muncă în liniile de producţie.

Mărirea, decăderea şi renaşterea economiei la Slatina

Pentru că fostul preşedinte al ţării de dinainte de 1989 era originar din Scorniceşti,
aflat la doar câţiva kilometri de capitala Slatina, urbea de pe Olt a devenit rapid
unul din punctele strategice ale economiei naţionale în acea perioadă. Industria
slătineană “duduia” şi avea fabrici-etalon, fabrici din care, în prezent, mai rezistă

doar câteva. Restul uzinelor au dispărut, economic vorbind, căci fizic încă mai există
rămăşiţe ale acestora.
Cea mai mare fabrică înainte de 1989 a fost Uzina de Aluminiu, botezată, după
1991, în SC Alro SA. Indiferent de nume însă, fabrica a rămas aceeaşi: unul dintre
cei mai importanţi producători de aluminiu din lume, în prezent aceasta aflându-se
în curtea unui imperiu rusesc şi fiind o subsidiară a grupului olandez Vimetco N.V.
(fostă Marco Group), companie globală de aluminiu primar şi procesat controlată de
acţionari ruşi.
Mărirea, decăderea şi renaşterea economiei la Slatina
Uzina de Rulmenţi din Slatina a rezistat până la începutul anilor 2000 FOTO: Mugurel
Manea

Rămăşiţele giganţilor economici din Mehedinţi

Marile unităţi economice ale judeţului Mehedinţi şi-au închis porţile rând pe rând
după 1990 încoace, iar micii agenţi economici au absorbit doar o mică parte din
forţa de muncă disponibilă. O parte din mehedinţeni au luat drumul Occidentului în
căutarea unui job, alţii s-au retras la ţară, acolo unde în gospodăriile proprii produc
cele necesare traiului de zi cu zi.

Odinioară, judeţul Mehedinţi, dar în mod deosebit Drobeta Turnu Severin era un
puternic centru economic. Dezvoltarea judeţului şi prosperitatea locuitorilor oraşului
Turnu Severin s-a datorat înfiinţării portului (1851) şi atelierului de reparat vapoare
(1858), primul din ţara noastră, nucleul viitorului Şantier Naval, care va ajunge în
1914 cel mai însemnat din România şi unul dintre cele mai importante şantiere de
pe Dunăre.

În comunism profitabile, în capitalism au ajuns falimentare . Zeci de mii de gorjeni
au rămas pe drumuri

Numeroase unităţi economice din municipiul Târgu Jiu au fost puse pe butuci, după
ce, evident, anumite persoane s-au ales cu conturile pline. Altele s-au închis din

cauza managemenetului defectuos. Cert este zeci de mii de angajaţi au rămas pe
drumuri.

Combinatul de Prelucrare a Lemnului (CPL) ROSTRAMO producea mai mult pentru
export. Fabrica se confrunta cu unele probleme financiare, după Revoluţie, dar
reuşea să se menţină la limita de plutire. Reuşea să aducă în ţară sume
considerabile de valută, în urma contractelor cu parteneri externi. Înainte de
decembrie 1989, în jurul de 3.000 de lucrau la fabrica de mobilă, iar unitatea avea
un patrimoniu de peste 10 milioane de euro.

La acest material au participat Cezar Pădurariu, Ştefan Both, Florin Jbanca, Iulian
Bunilă, Bianca Sara, Simona Voicu, Cristina Cîcău, Simona Suciu, Dorin Ţimonea,
Cristian Franţ, Ionela Stănilă, Florentin Coman, Sabina Ghiorghe, Caludia Bonchiş,
Cosmin Zamfirache, Borcea Ştefan, Carp Cosmin, Andreea Mitrache, Elisabeth
Bouleanu, Mugurel Manea, Alin Ion, Sînziana Ionescu, Mariana Iancu.

Nota noastra:

Dezastrul a fost atat de amplu incat istoria dezindustrializarii Romaniei prin
privatizare nu va fi niciodata scrisa complet. Mai sus aflam doar cateva cazuri, unele
rasunatoare, insa cu istorii partiale, incomplete. Totusi, raspunsul la o intrebare de
genul ce a provocat acest real dezastru national nu poate fi doar “lipsa de viziune,
cumparatori nepotriviti si decizii gresite”. Daca nu ai viziune, iti faci, daca nu gasesti
cumparatori potriviti, nu mai vinzi, daca gresesti, te corectezi. Nimic din toate
acestea nu s-au intamplat. Oare de ce?

In parte, pentru ca majoritatea celor din structuri si din politica s-au raportat la
economia Romaniei de dupa 1989 ca la un cadavru. Si au vrut sa se infrupte din el
cat mai mult, cat mai larg, cat mai consistent. Ca niste hoitari. Aceste retele ale
jafului, formate din grupari securistice, politicieni, afaceristi locali sau straini, au
functionat si functioneaza in continuare, de altfel. In opinia noastra, acesta este cel
mai mare rau al Romaniei si, in lipsa unei corectari consistente, nici nu avem sanse
sa ne revenim. Daca “ai nostri” se raporteaza la Romania ca la o sursa pentru

puterea si bogatia lor, fara sa existe nici macar licarirea unei constiinte a binelui
comun, colectiv, atunci alea jacta est.

In parte, pentru ca statutul Romaniei s-a schimbat, devenind semi-periferie a
sistemului capitalist occidental. Ilie Serbanescu a explicat deseori ce inseamna
acest lucru.

In parte, pentru ca s-au impus, la noi, dogma “privatizarii” si a “economiei de
piata”. Iar cine nu o impartaseste, este un “eretic” nationalist sau/si comunist. Sau
ambele…

Si pot fi enumerate si altele. Lucrurile sunt interdependente: de pilda, structurile
mafiote securisto-politice stiau foarte bine ca dupa 1989 va urma “marea
schimbare”. Tocmai de aceea, au ocupat locurile potrivite in sistem pentru a jefui cu
spor. De aceea, nici nu le-a deranjat statutul inferior al Romaniei in sistem. Si, de
aceea, au si favorizat dogma “privatizarii”.

Acest interes a coincis cu interesul extern. Bineinteles ca era in interesul
occidentalilor ca o noua venita in “concertul natiunilor europene” sa nu aiba nimic
al sau, sa aiba un statut cat mai jos si sa nu aiba industrie, caci asta inseamna,
pentru ei, concurenta. Intr-un singur punct nu au coincis interesele: in beneficiarii
jafului. Cat timp occidentului i-a convenit, din varii motive, aranjamentul devalizarii
si al impartirii prazii cu mafia locala, au aplicat cu spor reteta. Au fost partenerii
“capitalistilor postcomunisti” romani. Cand lucrul nu mai renta sau prioritatile s-au
schimbat, s-a inventat anticoruptia. De-acum, jaful trebuie sa fie facut aseptic,
“europeneste”, cu unic beneficiar in mafia corporatista, iar “capitalistii” locali
eliminati, la randul lor, asa cum odinioara ei insisi au contribuit la eliminarea
industriei de stat. Industrie si productie locala nu mai exista, insa exista, inca,
resurse si companii strategice si servicii publice (sanatate, scoala, pensii), piata
mediatica etc.

Vedem ca presa scoate mereu la iveala astfel de materiale despre privatizarile
Romaniei. Cumva, insa, presa romaneasca nu spune adevarul pana la capat. Lucrul
e explicabil – e dependenta de cei care au resursele financiare, adica exact de
increngatura de mafioti/structuri locali si/sau corporate care detin puterea reala in
Romania.

◾O ECONOMIE INSTRAINATA: 5600 firme romanesti vs. peste 31.000 multinationale!
GERMANIA – cel mai important “ANGAJATOR”/ 1 MAI CAPITALIST: Presa face CULTUL
MUNCII LA “PRIVAT” si deplange “DEPENDENTA DE STAT” in privinta locurilor de
munca…

◾Bilantul unei distrugeri premeditate: LISTA
INTREPRINDERILOR (peste 1200!) CU PESTE 1000
ANGAJATI DESFIINTATE IN ULTIMELE DOUA
DECENII---WWW.CUVANTUL-ORTODOX.RO---stiri
◾O TARA VANDUTA LA FIER VECHI: Moartea oraselor industriale romanesti
(VIDEO,“In premiera”)
◾Prof. Dr. Petre Prisecaru: SUBMINAREA ECONOMIEI NATIONALE. “ORDINEA SOCIALA
A TARII NOASTRE INCEPE SA SEMENE CU SCLAVAGISMUL”
◾O chintesenta a Romaniei “reformelor structurale”: VALEA JIULUI – VALEA
PLANGERII. SCLAVIE, FOAME SI DEZNADEJDE IN FOSTELE ZONE MINIERE [Reportaj
Romania, te iubesc – VIDEO]
◾ROMANIA: de 40 de ani COBAI IN LABORATORUL SOCIAL FMI
◾INCEPUTUL VANZARII ROMANIEI. Desecretizarea scrisorii din 1990 a guvernatorului
BNR Mugur Isarescu catre FEDERAL RESERVE (SUA)
◾“DICTATURA ESTE FORMA DE PRIVATIZARE A STATULUI”. Raportul ICCV – necrutator
la adresa obsesiei “REFORMEI STATULUI” (video)
◾O membra a familiei si concernului ROTHSCHILD va fi sustinuta de guvern pentru
CA al ELECTRICA. Ocazie cu care aflam ca familia ROTHSCHILD – ramura franceza –
a fost implicata in MARILE PRIVATIZARI ale Romaniei
◾ELECTRICA PA? Reteaua nationala de distributie a energiei electrice – SCOASA LA
MEZAT
◾CAZUL ENEL. Coruptia marilor corporartii straine si o idee “interzisa”:
NATIONALIZAREA companiilor strategice
◾FMI: ASASINII ECONOMICI AI ROMANIEI. CE MAI AVEM DE (CE)DAT? De ce ni s-a
impus privatizarea CFR MARFA si ce nou JAF se pregateste la CUPRUMIN? [video]

◾CUM AM SCHIMBAT STAPANUL SOVIETIC CU CEL AMERICAN – “De ce ne iubesc
americanii?” [VIDEO, Realitatea TV]. Ce vrea WESLEY CLARK de la noi?
◾Lobbyistul MARK GITENSTEIN si sensul lui PAX AMERICANA: “Ne-am vandut
suveranitatea ca sa avem bani de… spagi pentru Occident” (VIDEO)