nr.

27

Interviu cu

Dan C. Mihăilescu

lomografii

Ciprian Măceșaru
Lomografii (Editura Humanitas,
2015) adună aproape în totalitate
opera poetică a Ioanei Nicolaie.
Puse laolaltă, cele patru cărți – Poză
retușată, Nordul, Credința și Autoimun –, revelează un coerent tablou
liric, altfel mai greu sesizabil. Din
Poză retușată a fost făcută o selecție,
dar au și fost incluse câteva poeme
inedite. Nordul și Credința reproduc
volumul de acum câțiva ani de la
Editura Paralela 45, Cenotaf, iar Autoimun a fost păstrat în întregime.
Poezia Ioanei Nicolaie se remarcă
imediat prin tonul calm, un ton care
asigură textelor echilibru, maturitate, cu atât mai surprinzător în cazul
primului volum. Această blândețe
a discursului nu este însă o dovadă
că poetei i-ar lipsi forța, oricât ar
suna de paradoxal. Vigoarea poeziei sale rezidă într-o emoție înaltă.
Sub hainele civilizate se află mereu
lucruri tulburătoare, fine accente
emoționale, meticulos presărate.
N-o să găsiți nimic strident, fabricat
întru șocarea cititorului, întru flagelarea, ca scop în sine, a acestuia. Pe
scurt, Ioana Nicolaie este o poetă
decentă, dar nu una lipsită de curaj.
Poezia din Lomografii, după cum
vrea să sugereze și titlul mai puțin
obișnuit, are legătură cu un mod speISSN 2393 – 2732, ISSN-L 2393 – 2724

cial de a capta imaginea, cu o formă
de viziune care înflorește în carnea
poemului. Dar ce este lomografia?
Pe site-ul theindustry.ro, Iulian Comănescu dă o definiție în perfectă
consonanță cu modul în care Ioana
Nicolaie își îmbogățește vizual discursul poetic: “lomografia nu e clară
şi nici bine încadrată, dar are culori
vii şi calde. Poza e mai neclară şi mai
întunecată către colţuri, de unde
aşa-numitul efect de tunel.” Ioana
Nicolaie exact asta face, surprinde
un halou de culori vii și calde, în jur
totul rămânând ușor întunecat, nesigur, neștiut sau intenționat disipat.
În Poză retușată avem, așa cum spuneam, poezii de dragoste. Pe lângă
imaginile foarte frumoase (“aleile
cu cicatrici/ își desfac îngheţate fermoarul”; “Fumul se sfărâmă cu zgomot” etc.), ceea ce impresionează
este felul în care autoarea captează
tensiunea relației: “cu nervii deschiși
te tot caut,/ căci sunt singură,/ Şiapoi, când e vremea,/ te conduc
întruna la lift” - Sfârșit de seară cu
tine; “M-am obișnuit să trăiesc/ pe o
jumătate de pernă/ pe o jumătate de
pat” - La mijlocul verii.
Nordul și Credința, volume de
referință ale douămiismului, aduc
un discurs ceva mai sofisticat și mai
variat. O bogăție aproape barocă de
versuri surprinzătoare, de sclipiri,
nervuri, sentimente, temperaturi, tablouri de familie. "Într-o zi mirosind
a vulpi/ cu pieile tăbăcite"; "bolovanii urletului creșteau/ în revărsări de
ape gelatinoase" etc. În Nordul avem
și unul dintre cele mai frumoase poeme dedicate mamei din literatura
noastră: Firimituri.

carte

În fine, Autoimun vine să afirme o
autoare întru totul conștientă de
drumul său în poezie. O viață brusc
schimbată de o boală autoimună se
desfășoară înaintea noastră într-un
spectacol în care nu mai există truc,
în care lucrurile ce păreau atât de departe devin dintr-odată realitatea ta.

Interviu cu Dan C. MIHĂILESCU

Propunerea de lectură din crucea amiezii face parte din
acea nevoie de ritualizare a existenţei

Ciprian Măceșaru: Dragă Dan,
să ne jucăm un pic. La ora cinci ne
propui nu doar ceai, ci și o carte.
Răzvan Voncu a scris un volum despre vin și literatura română. Cum
stăm însă cu ceaiul? Avem ceaiuri
de coada-șoricelului, mușețel, sunătoare, gălbenele... Cu asemenea
denumiri aș zice că nu putem produce literatură serioasă. Ceaiul de
tei merge fără să clipim către Eminescu, dar ce facem cu cel de sunătoare? I-l lăsăm lui Caragiale? Sau
cu ceaiul de coada-șoricelului? Cel
de măceșe e al meu, inutil să mai
precizez.
DAN C. MIHĂILESCU: Află că
m-au ajuns la bătrâneţe păcatele tinereţilor. Toată viaţa ceaiul
a însemnat pentru mine exclusiv
guturai, febră, aspirină, frisoane,
în vreme ce cafeaua mi-a fost mai
dihai ca umbra: plăcere aromată,
zeitate a taclalei, reverie... Boierie,

4

ce mai. Pentru ca acum, odată ce
bietul sexagenar care sunt decide
să se reinventeze, să dau de cana
cu ceai ca simbol al dorului meu
zilnic de taclale livreşti. Ce să fac,
îmi asum impostura. Chiar: oare
de ce nu există formula five o clock
cofee? Numai din cauză că englezii
au colonizat India şi nu Brazilia? La
urma urmei, dacă avem regiuni literare legate ombilical de vin, vodcă,
whisky, bere sau tequila, dacă putem compartimenta estetic lumea
conform geografiei (munte, ocean,
deşert, junglă, deltă, deal, câmpie)
sau religiei (creştinism, islamism,
budism etc.), de ce am evita faliile
dintre cafea şi ceai? Una peste alta,
ca doi oameni care au scris o carte
pledoarie pentru răbdare, zic să
acceptăm că propunerea de lectură
din crucea amiezii face parte din
acea nevoie de ritualizare a existenţei, de ceremonialitate domestică, seninătate, acuitate senzorială
şi liniştire care îi caracterizează pe
mulţi dintre noi. În fine, faţă de

După 16 ani în care Dan C.
Mihăilescu a prezentat cărți la
ProTV, iată-l acum „mutânduse” în mediul online, pe site-ul carteadelaora5, unde, de luni pănă
vineri, de la ora 17, continuă să
prezinte cărți. Cum informațiile
de bază despre această inițiativă
au fost deja spuse în mai multe
rânduri, m-am gândit să realizez
cu Dan C. Mihăilescu un interviu neconvențional. Rezultatul,
în cele ce urmează.
propunerea ta, eu aş înclina să divaghez despre adecvarea literaturii
de azi la aromele cafelei braziliene,
egiptene, etiopiene, columbiene,
eu făcând parte dintre reacţionarii
fideli ibricului matinal, în chip atroce ostili oricărei idei de instant.
CM: Ești primul critic român căruia i se face un astfel de site. După ce
ai stârnit invidia multora cu emisiunea de la ProTV, acum, cu ajutorul
celor de la eMAG, repeți figura. Ce
fel de ceai recomanzi pentru calmare?

poezie

DAN C. MIHĂILESCU: Nu recomand niciun ceai calmant, ba dimpotrivă, aştept o maximă excitare
cafeinică. De mult visez o competiţie întemeiată pe bună credinţă şi
devoţiune literară între insurgenţa
anarhizantă a blogosferei şi cuminţenia bine resemnată a mainstreamului.

Viorica RĂDUȚĂ

cum îngheață rochia miresei
când ieși din ziua închisă în rochia mamei
care nu și-a mai cumpărat alta pentru că noi crescusem și
plecam din fotografiile cu bunicii plecam
dintre gâștele care urcaseră noaptea pe carpeta din perete
aerul înghețase acolo

CM: La ora 5, 5 minute, 5 zile pe
săptămână (de luni până vineri). Ai
avut cinci tați și locuiești pe strada
x la numărul... 5. Curat murdar. E
ceva ocult aici? Mai sunt și alte întâlniri importante cu cifra 5 în viața
ta?

până dimineața se desfac singure

DAN C. MIHĂILESCU: Ba am
trecut, când cu brio, când cu chiu,
cu vai prin câteva cincinale comuniste, iar eu personal am avut
aproape toate câştigurile, mari
sau mici din viaţă în zile de vineri.
Apropo de vineri (fără nicio nostalgie pânditoare de Black Friday), să
ştii că mascota computerului meu,
la care mă uit nesmintit în fiecare
dimineaţă, este un melcuţ haios,
păşind vioi, cu antenele bălăngănind belaliu, dar fără a înainta un
milimetru, sub care scrie promiţător şi energizant: ”Keep going, it’s
almost the weekend”. Cred că mă
reprezintă cumsecade.

era tocmai ziua în care
omul cu laptele abia muls sapă o punte subțire spre Râmnic
lanterna leagănă pustiul la capăt
se înfășoară de plopi de rădăcinile lor
cu gheața lui cu gheața soției
depinde cine venea cu bicicleta

și cade ea înserarea și cade
vântul nu se așază decât în ploaie în aerul
care stă ca și gândul departe
așa treci în ziua următoare
de la cât viscol s-a uitat la aerul strâns în camere

venea cu punte cu tot
cu apa și fețele nou-născuților care cer lapte
din două în două zile
vine și moartea pune sticla cu lapte la scară
se uită la floarea miresei de sub gheața din curte
cu singurătate cu tot
ce să facă acum cu laptele muls dacă a doua zi nu mai e
îngheață și vântul și rochia miresei

proză

Mai zi, Feri baci, mai zi!

Să murim de râs, nu alta. Pe două
ţigări şi-o bere, boşorogul ne povestea istorioarele lui amoroase,
iar noi, golăneii, behăiam şi chiţăiam în jurul lui în serile de vară. Şi
tare ne era ciudă că moşul avusese
atâtea femei, iar noi nu. Chiar dacă
la-nceput nu l-am crezut, parcă
prea i se-ntâmplaseră lui toate, şi
l-am făcut mincinos şi lăudăros şi
porc bătrân şi nu mai ştiu cum, că
e tare mult de-atunci, chiar dacă
n-aveam de gând să ajungem ca
el, janghinoşi şi fără o leţcaie în
buzunar, poveştile cu femei ne
luau mințile. Tot la Feri baci ne
întorceam, că altul mai de seamă la
ştiinţa asta nu era. Taţii noştri, vai
de curul lor. Ori trăgeau ca sclavii

6

prin Spanii și Italii, ori se îmbătau
şi ne cafteau, ori nu le dădeam de
urmă. Taţii noştri nu existau.
Să murim de râs, nu alta. În serile târzii de vară, când fierbinţeala
se potolea, Feri baci se aşeza pe o
băncuţă, în parcul din cartier, iar
noi îl împresuram imediat, de nici
sufletul n-apuca să şi-l tragă. Nu
scotea un cuvânt ramolitul, nici
bineţe nu ne dădea până nu-i aduceam doza de bere şi două ţigări.
Din vreme-n vreme se chircea şi se
văita, ioioioi, ioioioi, iştenem, pesemne trăgea vreo boală de el, era
piele şi os, habar n-aveam ce are
și nici nu ne păsa. Moşul avea de
spus o poveste, noi îl plăteam. Feri
baci îşi vindea tinereţea pe bere şi

ţigări. Noi, golanii, i-o cumpăram.
Să murim de râs, nu alta. Zi, Feri
baci, nu mai trage de timp! Nu ne
băga în seamă moşul, avea ritualul
lui. Își punea cutia de bere între picioare, îşi înfigea unghiile murdare
sub inelul ei şi se căznea s-o desfacă, mâna-i tremura, nu prea mai
avea putere. Într-un final, reuşea.
Apoi îşi aprindea tacticos ţigara,
îşi freca mustaţa cu dosul palmei,
gâtul şi-l rezema de spătarul băncii, şi parcă din cer îi veneau poveştile, că-i auzeam pe dată vocea
hârâită, tărăgănată.
Mucoşilor, io când aveam 14-15
ani, ca voi, am cunoscut pe femeie. Ascultaţi aici! Profesoara mea
de matematică m-o chemat pe
mine la ea acasă să ajut pe ea să
care nişte cutii. Eram puternic şi
tânăr, nu ca acuma, urât şi bătrân.
Ungur adevărat! Şi profesoara era
tânără şi frumoasă, şi era şi văduvă,
că o murit bărbatu’, l-o tăiat trenu
în doi. Da’ ce să-i fac io dacă o fo’
prost? Proştii cu proştii şi deştepţii
cu deştepţii. Așa. Şi cum am intrat
io acolo, la ea în casă, avea numai
capota pe ea, şi când să pun mâna
pe o cutie, o dat capota jos şi-o rămas gol-goluţ, uite-aşa, la doi metri în faţa mea. M-am uitat puţin,
plăcut la mine ţâţele ei, mari erau,
ca lubeniţa, şi când m-am uitat
mai jos, am băgat capu’ în pământ,
ioi, ioi, iştenem, ce fac acuma, am
gândit. Doamna, se vede, am zis,
şi-am arătat la ea cu degetul către
pina, că-mi era ruşine să zic ce se

vede. Aproape că am atins, ioioioi,
tare ca niciodată s-o trezit la mine
poftă. Că eram puternic şi tânăr,
nu ca acuma, urât şi bătrân. Ungur adevărat! No, şi nu eram sigur,
oare vrea ceva, oare nu vrea ceva,
și-am ţepenit acolo, ca prostu’, cu
capu’ în pământ stăteam şi ea nu
zicea nimic, numai auzeam cum
râde la mine, şi-am întrebat pe
doamna, aşa, ca să nu tac, dacă mai
car cutii sau ce să fac. Şi doamna a
zis să dezbrac şi-am dat jos ţoalele
de pe mine până am rămas în curul
gol. Şi iar am întrebat pe doamna
dacă mai car cutii sau ce să fac. Şi
doamna a râs și s-a dus pe canapeu
şi s-a-ntins şi-atunci…
Moşul s-a oprit din povestit şi s-a
chircit dintr-odată. Ioioioi, iştenem, a zis. Apoi s-a prăvălit pe
alee. Trupul slab a trosnit ca un
lemn uscat. Noi ne hlizeam și ne
bucuram că ne dăduse o pauză,
comentam care mai de care mai cu
avânt, ba că şi-a dat aia jos capota,
capota, aşa a zis, ha ha, ba că s-a
dezbrăcat şi a întrebat dacă să mai
care cutii, ha ha, ce prostălău. Imitam româna pocită a lui Feri baci
şi ne băteam cu mâinile pe burtă,
şi uite, bă, că s-a îmbătat boşorogu’
de la o bere, de n-a putut să se ţină
pe bancă.
Să murim de râs, nu alta. Ne-am
oprit doar când cel mai șmecher
dintre noi ne-a ordonat cu sânge
rece: gura, bă, să ne cărăm, a murit
Feri baci. Ne-am împrăştiat care
încotro. Eu am dat o raită printre blocuri, mă tot întrebam cum
arată Feri baci mort de-a binelea,
dacă o fi părând și el mai liniștit, ca
toți morții pe care-i văzusem până

atunci. Mi-am pipăit briceagul și
mi-am pus în minte să-l crestez
pe moș, drept pedeapsă că nu-şi
terminase povestea și nu numai
de aia. M-am întors în parc. Nici
urmă de el acolo, pe alee, unde-l
abandonasem. L-am căutat printre copaci şi l-am strigat de mai
multe ori, gyere ide, vino-ncoa’,
n-a murit, n-a murit, îmi ziceam,
găsește-l și vorbește cu el până
nu-i prea târziu, întreabă-l ce-i place, ce-l supără, de ce nu se duce la
doctor, cum de-a ajuns să bântuie
pe străzi, întreabă-l orice!
Nu ştiu cât a trecut, nu foarte mult,
în orice caz, până m-am reîntors
la bancă. Eram agitat, unde naiba
dispăruse moșul? M-am aşezat,
am început să fluier un cântec și
chestia asta m-a mai liniștit. Apoi
am continuat în gând povestea cu
profesoara după bunul meu plac,
de unde-o lăsase el când murise.
Dacă murise. Az a szép, az a szép,
cântam, îmi închipuiam vrute şi
nevrute şi-am pus-o pe femeia aia
în cele mai ciudate situații, că merita, stricata. N-am apucat să-i fac
prea multe văduvei, că am simţit
cum o mână osoasă îmi răsuceşte
urechea. Húzzál haza anyádhoz,
marș acasă la mă-ta, hârâia taicămeu din întuneric şi mă urechea
în continuare. Şi vocea, şi mâna
îi erau fără pic de vlagă, aproape
că nici nu le simţeam. Să mor, nu
alta! De spaimă, de râs, de rușine.
Și de curiozitate.

(din volumul Ai uitat să râzi, în
curs de apariție la Editura Nemira).

Bogdan
munteanu

poezie
Poetului român de limbă cehă,
Mircea Dan Duță, i-a apărut la
Praga, la editura Petr Štengl, un al
doilea volum. Tradus, titlul acestuia
ar suna cam așa: Citate la conservă,
complexe de inferioritate și drepturile
omului sau Căsătorit fără obligații
vând amantă moartă din născare
(mențiune: consumată). Volumul
anterior, apărut anul trecut (la
aceeași editură), se numește Peisaje,
zboruri și dictări.

Un poet
român
la Praga
"Poezia pe care o practică Duță
își găsește locul într-o arie stranie, dar pasionantă, aflată la limita
fluidă dintre pamflet, sarcasm și
ironie, dar în special dintre epicul
văzut ca stihie existențială și liricul
cel mai interiorizat pe care ți l-ai
putea imagina."
(Host, iunie 2014)

"Titlurile cărților lui Duță sunt
ciudate, la fel ca și poezia lui.
Acum se preface că este liric, peste
o clipă emană un sarcasm demn
de un vampir din Carpați, dintr-o
dată ne uluiește cu umorul său
negru, învățat de la conaționalul
Eugen Ionescu sau cu o estetică
a urâtului și o poetică a descompunerii puțin comune. Poezia lui
Duță poate fi amuzantă și/sau
inițiatică. Amuzantă prin felul în
care tratează lucrurile serioase ca
pe niște bagatele. Și inițiatică exact
din același motiv."
(Týdeník Rozhlas, ianuarie 2016)

Mircea Dan Duță
Profesorul
Râdeau.
El s-a răstit,
dar ei au râs mai tare.
El i-a lovit,
dar ei au râs mai mult.
Erau nebuni.
Și-atunci
a râs și el cu ei.

poezie

de la Ostrava va întârzia,
probabil, douăzeci de minute.
Și de-abia atunci am remarcat
că pe peron apăruse
un pian.

Citat inventat din Radek Fridrich
Lui Radek Fridrich1

Poetul nu a remarcat un mormânt
care purta inscripția
Pepi al meu
mi-a ucis mama,
De la fereastra spitalului
mi-a ucis tatăl,
se văd
Peisaj matinal
mi-a ucis frații,
un automobil Škoda Fabia,
mi-a ucis surorile,
câteva bănci ruginite
O văd în fiecare zi,
mi-a ucis pisica,
și un copac înflorit.
la același colț,
mi-a ucis câinele.
Mașina e a unui doctor,
în drum spre serviciu.
băncile cică sunt acolo de când lu- Binecuvântat fie el,
Îmi spun mereu
căci până la urmă
mea,
ce bucațică,
s-a îndurat
dar copacul și conștientizez de fiecare dată
și m-a ucis și pe mine.
nu l-am remarcat până acum.
că, pentru un asemenea exemplar, L-or fi internat ieri
Și fost-am eu,
sunt mult prea scund, gras, chel, și probabil că-i vor da drumul
Maria lui Iosif,
buhăit, ochelarist, însurat de ani nouăsprezece.
când va rămâne din nou fără flori.
completați lista cu termenii
Poetule,
potriviți.
fie-ți milă de noi.
Iar ea nu mă observă niciodată
Peisaj muzical
sau își joacă perfect acest rol.
Iar eu nu apuc niciodată
Când am fost să-mi iau niște cor- 1Poet ceh de expresie ceho-germană,
autor al unui excepțional volum de poesă-mi clătesc ca lumea măcar ochii nuri
zie numit Răposatele.
cu frumusețea ei.
de la magazinul Billa
Uite, de exemplu,
din Gara Centrală,
azi a dat colțul atât de rapid,
m-a surprins dintr-o dată
încât nici n-am observat
cât de muzical suna
Traduceri:
că purta ciorapi portocalii.
vocea doamnei
Kateřina Kozlovská
care anunța că rapidul
Peisaj de anul trecut

9

carte

Constantin Piștea
De ce femeile şi nu bărbaţii într-o
istorie secretă despre tatuaje? E o
întrebare falsă. Sunt statistici care
arată că, măcar în Statele Unite,
sunt mai multe femei tatuate faţă
de bărbaţi. Cum ar veni, n-are rost
să comparăm, ci doar să admirăm.
Aşa că, bărbaţi, luaţi poziţia cazonă
„de voie” şi răsfoiţi albumul acesta
cu multe poze de la Hecate.
Cartea, într-o ediţie nouă, îmbunătăţită cu vreo 50 de pagini faţă de
cea iniţială, care apăruse prin 1997,
a deschis drumul unei noi edituri
(şi librării din Bucureşti): Hecate. Nici că se putea un volum mai
îndrăzneţ pentru un astfel de moment. Hecate se vrea altfel, aşa cum
sunt şi doamnele şi domnişoarele
care umplu această istorie, plină de
culoare şi de pasiune, de flori, peşti,
icoane, centimetri peste centimetri
de piele vopsită, acoperită şi înfrumuseţată.
O vedem pe Nora Hildebrandt –
mama tuturor femeilor de la circ
tatuate – pe la 1880, cu braţele şi
picioarele doldora de motive florale, pe Irene Woodward, care la 19
ani se proclamase „singura doamnă
tatuată”, purtând câte un soare pe
fiecare umăr, cu zeiţele Speranţa şi

10

Pe pielea ta

tomie au început să fie acoperite
cu tatuaje, pentru a transforma o
poveste despre supravieţuire într-o
imagine suportabilă în oglindă.
Însă farmecul acestei cărţi nu vine
atât din calitatea fotografiilor ori a
documentării autoarei, Margot Mifflin, cât din emoţionanta derulare
a unor momente de viaţă care i-au
condus pe oamenii obişnuiţi către
artişti. Impresionant cazul unor tineri căsătoriţi care au mers la Madame Chinchilla, o artistă din California, cu o casetă japoneză în care
se afla cenuşa copilului lor decedat
la două zile de la naştere. Astfel, pe
glezna mamei, a apărut o inimă violet, în amintirea copilului... Nu mai
sunt multe de spus după aşa ceva.
Poate doar să accepţi că durerea e
de neînţeles până o trăieşti pe pielea ta. Pentru că numai atunci eşti
capabil de un astfel de act.
Te uiţi şi te cruceşti pentru că nu
pricepi. Cum să suporţi, precum
draga de Krystyne Kolorful, atâtea
impulsuri, atâtea înţepături, ca săţi faci nişte gheare de ceva, vultur,
ce, născută în Anglia, dar cu familia şoim sau dragon, întinse peste sân
stabilită în Texas, care şi-a pierdut pentru a-ţi prinde sfârcul? Nu ştiu...
mama, sora şi copilul din cauza ura- Doare şi când priveşti.
ganului Galveston din 1900.
Istoria survolează decenii întregi,
vorbind atât despre emanciparea Margot Mifflin
femeilor cât şi despre spectacolul Trupuri subversive.
unei lumi tot mai diverse şi mai li- O istorie secretă a femeilor
bere. Se ajunge şi la anii 1980, când şi tatuajelor
artistele tatuatoare au câştigat şi rol Editura Hecate, 2015
de psihoterapeute, precum şi la anii Traducere: Ana-Maria Datcu
1990, când operaţiile de masecLibertatea pe braţe, după cum dăm
şi de Olive Oatman, cu un chip desprins parcă din filmele de groază,
tatuată pe bărbie de indienii care
o luaseră prizonieră pe când avea
numai 14 ani.
Tot de la 1880, este reprodusă şi
fotografia unui neamţ, Carl Müller,
al cărui atelier se afla pe celebrul
Unter den Linden din Berlin. În ea,
doamna Emma de Burgh, cu a sa reproducere după Cina cea de taină a
lui Da Vinci pe spate, aceeaşi imagine fiind aleasă şi de Prinţesa Beatri-

NEWS
FROM POLSKA
26 februarie - 6 martie 2016
26 februarie, 20:00

JOANNA DUDA
concert de muzică electronică

27 februarie, 19:30

ID-ance
performance

28 februarie, 19:30

ȘI VA VENI CRĂCIUNUL
spectacol

4 martie, 19:30

DIVA
spectacol

6 martie, 19:30

DELFINUL CARE M-A IUBIT
performance

Programul complet și detalii pe www.culturapoloneza.ro și www.cndb.ro
Bilete: www.kompostor.ro

Spectacole de teatru, dans și
performance reprezentative
pentru creația feminină din
Polonia. Un proiect organizat de
Centrul Național al Dansului și
Institutul Polonez din București.
Curator: Iulia Popovici

© Joanna Zastróna

26 februarie, ora 20:00
concert de muzică electronică

JOANNA DUDA
Joanna Duda: pianistă, compozitoare, lideră a trupei AuAuA, co-lideră a
grupului Wojtek Mazolewski Quintet și a Ö. Participă în mod constant la
numeroase proiecte de performance, este autoarea muzicii pentru multe
spectacole de teatru și performance-uri de dans, pe care o interpretează
și live. Una dintre cele mai interesante personalități ale tinerei generații
pe scena muzicală europeană. Absolventă a Academiei de Muzică din
Gdańsk, la clasa de pian a prof. A. Artykiewicz; a învățat jazz-ul și improvizația de la, printre alții, Michał Tokaj, Wojciech Niedziela, Matt Mitchell
și Andy Milne.
Abordează diferite stiluri muzicale – de la muzica clasică de la sfârșitul
secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea la cea contemporană,
jazz și pop și încheind cu scena DJ electronică, ambientală, de dub-step
și experimentală. În anul 2010, Joanna Duda a fost invitată să participe
la seria de concerte „Chopin pentru 5 piane” împreună cu cei mai buni
pianiști polonezi: Sławek Jaskułke, Piotr Wyleżoł, Paweł Kaczmarczyk
și Katarzyna Borek. Proiectul a fost prezentat pe scena Europe Square
Outdoor în timpul „Expo 2010” din Shanghai.

ID-ance
ID-ance este o autobiografie dansată. Primele minute ale performance-ului sunt amintirea
întâilor pași făcuți în sala de sport ca gimnastă. Ascultam atunci muzica lui Vangelis și visam
că voi deveni prim-balerină. Apoi au venit ani la rândul de muncă și sacrificii pentru dans.
Dragoste și ură. Căutări de sine, momente de ezitare și reconvertire. Nebunii artistice și
extaz spiritual. Kitch și patos. Comedie. Eu.
Ideea, coregrafia, realizare: Barbara Bujakowska
Muzica: Vangelis, Gus Gus, Edith Piaf, Caccini, John Cage & Meredith Monk, coloana sonoră
din filmul „Pocahontas”.
Spectacol realizat în cadrul unui program de reședință la Festivalul Maat din Lublin, Polonia.
Barbara Bujakowska - dansatoare, pedagog și coregrafă – își desfășoară activitatea la Cracovia. A studiat dansul la Anton Bruckner Privatuniversität din Linz, Austria, și la SEAD, în Salzburg. A practicat, de asemenea, gimnastică artistică. A fost bursieră a Ministerului Culturii
și Patrimoniului Național din Polonia (2009). A fost membră a grupului Hoplaa din Cracovia,
alături de care a creat mai multe producții video de dans, independente. Spectacolul ei solo,
ironicul „Swan… like”, a cărui inspirație este Tanztheater-ul german, a primit premiul concursului „Valea Creativă” (2008), organizat de televiziunea poloneză. Realizează experimente la
granița dintre mișcare și muzică (spectacolele „Movement Modular Synthesis”, „3-Dance”). A
dansat și în compania lui Nigel Charnock – spectacolele „Happy!” și „Nic”. Bujakowska și-a
creat un stil original, bazat pe legătura rară care se formează între distanță, simțul umorului
și raportarea analitică la formă.

© K. Machniewicz

27 februarie, ora 19:30
performance

ȘI VA VENI CRĂCIUNUL
28 februarie, ora 19:30
spectacol în limba polonă, cu subtitrare în limba română
Prezintă: Agnieszka Przepiórska, regia: Piotr Ratajczak, text: Piotr Rowicki
Pilotul unui avion guvernamental moare într-o catastrofă. Soția acestuia își stăpânește durerea, îi apără
memoria în fața manipulării presei și a politicii murdare, apoi cedează isteriei, pentru ca la final să intre în
camera lui, să se uite la zecile de fotografii de pe biroul lui, descoperind că ea nu se află în niciuna dintre
ele… Drama puternică a cuiva care se regăsește în suferință. Acest spectacol este ceva mult mai profund
decât un simplu comentariu cu privire la catastrofa de la Smoleńsk. Este, de asemenea, o povestire
despre cum în spatele tragediilor naționale se ascund tragedii individuale, iar ieșirea din doliu după
cineva apropiat este mult mai grea și mai dureroasă decât depășirea unei traume colective.
„Przepiórska este în acest rol provocatoare, obraznică, suferindă, furioasă și pierdută. În același timp.”
Jacek Wakar
Agnieszka Przepiórska – actriță. Născută la Varșovia. Absolventă a Secției de Actorie a Școlii Superioare
de Stat de Artă Teatrală și Film din Sankt Petersburg. După întoarcerea în Polonia, în anii 2005-2008,
a fost actriță a Teatrului Dramatic „Jerzy Szaniawski” din Wałbrzych. A jucat în numeroase teatre din
întreaga Polonie. Din anul 2008 locuiește la Varșovia. În sezonul 2011/2012 a realizat roluri la Teatrul Imka
și Teatrul Consecvent. În prezent lucrează la proiectul independent de teatru satiric „Incendiu la Bordel”.

DIVA
4 martie, ora 19:30
spectacol în limba engleză, cu subtitrare în limba română
Prezintă: Wioleta Komar, scenariul: Magdalena Gauer, regia: Stanisław Miedziewski, costume: Magdalena Franczak
Nora Seidler, „primadonna assoluta” a scenelor de operă la nivel mondial. În
toamna anului 1941 este deportată în ghetoul Litzmannstadt (Łódź, Polonia). Este
transportată împreună cu un grup mare de artiști evrei din Europa de Est. Se
salvează de la moarte. „Cu ce preț? – întrebați voi, cei care trăiți astăzi”.
Răspunsul la această întrebare îl găsim în povestirea ei: „Cânt pentru trupele
Gestapo. M-au ales tocmai pe mine. M-au ales de mai multe ori pe mine, iar și
iar… Eu, favorita lui Toscanini, cânt cele mai frumoase arii... goală pe un scaun…
Am avut noroc în ghetou!”
Wioleta Komar – actriță, regizor, pedagog. Absolventă a Academiei Teatrale din
Varșovia și a New York Film Academy/Los Angeles. În Polonia activează de mulți
ani la Teatrul Rondo din Słupsk; peste ocean colaborează, printre altele, cu New
York Theatre Workshop, Rattlestick Theater sau La Mama.
Pentru realizarea monodramei „DIVA”, scrisă special pentru ea, a fost premiată
cu titlul pentru cea mai bună actriță la cel mai mare festival din lume al teatrelor
individuale – „United Solo” din New York. Spectacolul a obținut diferite distincții
și în Germania, Estonia, Republica Moldova, Israel, Armenia, Slovacia, în repetate
rânduri în Ucraina și Lituania, iar în Polonia – la Tychy, Elbląg, Gdańsk, Toruń.

© Olga Cieÿlar

DELFINUL CARE M-A IUBIT
6 martie, ora 19:30
performance în limba engleză
Regia: Magda Szpecht, distribuția: Jaśmina
Polak, Jan Sobolewski, Angelika Kurowska,
dramaturgia: Szymon Adamczak, muzica/video:
Karolina Mełnicka, producător: Kolektyw 1a /
Poznań
„Dolphin_who_loved_me“ este un performance
interdisciplinar care combină teatrul documentar, noile medii și exercițiile de mișcare.
Proiectul este bazat pe experimentul lui John
C. Lilly din anii ’60, finanțat de NASA, al cărui
scop era acela de a învăța câțiva delfini limba
engleză, și pe emoționanta istorie a relației lui
Margaret Howe Lovatt cu delfinul Peter. Pariul
realizat în performance este acela de a evita
limbajul pentru a căuta mișcarea pură. Coloana
sonoră a acestui proiect este reprezentată de
înregistrări originale ale sunetelor produse de
delfini sub apă, precum și de fragmente din
lecțiile oferite de Margaret.
Magdalena Szpecht – absolventă a Secției de
Regie de Teatru la Școala Superioară de Teatru
„Ludwik Solski” din Cracovia și a Facultății de
Jurnalism și Comunicare Publică, cu specializarea Creative Writing, la Universitatea din
Wrocław, Polonia. Jurnalistă, dramaturg și publicist în domeniul culturii, a colaborat, printre
altele, cu următoarele publicații din Polonia:
„Tygodnik Powszechny”, „Notatnik Teatralny”,
săptămânalul „Newsweek”, revistele lunare
„Znak” și „Lampa”.

© karolina meênicka