You are on page 1of 85

UNIVERSITATEA “SPIRU HARET”

FACULTATEA DE DREPT BUCUREŞTI
DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE

DREPTURILE OMULUI SI POLITICA EXTERNA DIN
PERSPECTIVA COMPARATA

UGLEAN

Lect. univ. dr. Gelu Octavian

-2014-

Introducere
„Dintotdeauna drepturile omului şi libertăţile publice au reprezentat o temă
deosebit de sensibilă, greu de ocolit, imposibil de evitat în dezbaterea publică.
Explicaţia constă în faptul că nu există om pe această lume căruia să-i fie indiferent
modul în care îi sunt ocrotite drepturile şi libertăţile sale fireşti” - spunea prof. univ.
dr. Dumitru Mazilu în lucrarea sa „Drepturile omului – concept, exigenţe şi realităţi
contemporane”1: În ultimi 50 de ani multe guverne au adoptat, cel puţin teoretic,
noţiunea de drepturile omului ca un principiu călăuzitor pentru tratamentul cetăţenilor
lor. În plus, guvernele au încercat şi să influenţeze situaţia drepturilor omului în alte
ţări. Din aceeaşi lucrare citată mai sus reţinem că: „Drepturile şi libertăţile constituie,
totodată, o temă politică, ea nefiind lipsită din discursul celor care au ajuns la Putere,
sau a acelora care vor să acceadă la Putere” 2. Cele 12 state membre din acea
vreme ale Uniunii Europene, de exemplu, au condamnat masacrul care a avut loc in
iunie 1989, în Piaţa Tianammen din Beijing. Într-o declaraţie ele au impus
autorităţilor chineze să înceteze folosirea forţei împotriva civilior. Câteva săptămâni
mai târziu , cele 12 ţări au adoptat măsuri ca, întreruperea cooperării militare cu
China, embargo asupra armelor şi amânarea mai multor proiecte de dezvoltare şi
cooperare. Deşi relaţiile au revenit la normal după un timp, statele membre ale
Uniunii Europene au continuat să-şi manifeste preocuparea în legătură cu situaţia
drepturilor omului în China, în demersuri speciale şi în întâlniri ale Comisiei Naţiunilor
Unite asupra Drepturilor Omului. Alt instrument important folosit de statele membre
ale Uniunii Europene pentru a ameliora situaţia drepturilor omului în China a fost
dialogul dintre Uniunea Europeană şi China. În acest dialog, problemele drepturilor
1 Dumitru Mazilu, „Drepturile omului – concept, exigenţe şi realităţi contemporane”, Ed. Lumina
Lex, 2003, p. 4.
2 Dumitru Mazilu, Op. cit., p. 5.
1

omului erau discutate între reprezentanţii ministerului chinez de afaceri extene şi ai
elitelor din mediul academic chinez şi omologii lor europeni.
Standardele internaţionale ale drepturilor omului care au fost dezvoltate în ultimele
decenii servesc drept principii directoare pentru guverne în ceea ce priveşte tratarea
cetăţenilor lor. În orice caz, este acceptat unanim că modul în care oamenii sunt
trataţi constituie o preocupare legitimă a tuturor statelor. Prin urmare, drepturile
omului au devenit o parte a politicii externe din multe state. În epoca actuală a
globalizării, intensitatea activităţilor care depăşesc graniţele naţionale a crescut
foarte mult. Diplomaţii trimit scrisori, participă la întruniri, la dialoguri şi introduc
rezoluţii cu scopul de a implementa politica afacerilor extene a ţării lor sau a grupului
lor de ţări. Dar ce reprezintă politica externă? Specialistul în relaţii internaţionale,
K.J.Holsti a definit politica externă ca „idei sau acţiuni desemnate de politicieni
pentru a rezolva o problemă sau pentru a promova vreo schimbare în ceea ce
priveşte politica, atitudinile sau acţiunile altui stat sau grup de state, în ceea ce
priveşte actorii non-statali (de exemplu grupările teroriste), economia internaţională
sau mediul înconjurător global” (K. J. Holsti – „International Politics, a framework for
affairs”)3. Referindu-se la drepturile omului, cineva ar putea descrie politica externă
ca activităţile politicienilor de a influenţa alt stat sau grupare de state astfel încât ele
să-şi sporească respectul pentru drepturile omului (D. Forsythe – „Human Rights in
international relations”)4.

CAP. I. Drepturile omului ca parte a politicii externe
3 K. J. Holsti, „International Politics, a framework for analysis”, Englewood Cliffs NJ, 1995, p. 83.
4 D. Forsythe, „Human Rights in international relations”, Cambridge University Press, 2000, p. 21.
2

Drepturile omului ocupă un loc important în politica externă. Mai multe
obiective ale politicii externe, ca apărarea securităţii naţionale sau comerţul exterior,
se bazează pe interesele materiale ale statului cu pricina. Drepturile omului se
disting de aceste obiective ale politicii externe prin faptul că nu se referă la
asemenea interese materiale. Guvernele care vor să promoveze drepturile omului
peste hotare nu au o sarcină uşoară. Trebuie să se confrunte cu alegeri dificile între
sfera politicii şi a cea a priorităţilor. Creşterea problemelor drepturilor omului poate
genera discuţii aprinse şi chiar la tensiuni cu celelalte ţări. Autorităţile chineze, de
exemplu, au acuzat statele Uniunii Europene de intervenţionism în afacerile interne
şi au amânat relaţiile economice cu câteva state membre UE în a doua parte a anilor
’90.
Se pune întrebarea de ce guvernele decid să includă promovarea drepturilor
omului printre obiectivele politicii externe. Ce transformă drepturile omului într-o
problemă a politicii globale? Unii autori argumentează că este în interesul naţional al
democraţiilor liberale să-şi exporte normele şi valorile, inclusiv normele drepturilor
omului. Ordinea şi pacea în lume ar fi stimulate de diseminarea noţiunilor de libertate
şi democraţie la nivel global. Atenţia acordată drepturilor omului în politica globală sar adăuga la diseminarea acestor noţiuni. Samuel Huntington a acordat atenţie
faptului că politica şi acţiunile Statelor Unite, ale marilor puteri vest-europene şi
instituţiilor internaţionale au contribuit la aducerea democraţiei în Spania şi
Portugalia, în multe din statele Americii Latine, în Filipine, în Coreea de Sud şi
Europa de Est (S. Huntington – „The Clash of civizations and the remaking of world
power” )5. Alţi autori sunt de părere că toate persoanele au tendinţa fundamentală de
a fi respectate. Procesul istoric ar fi condus persoanele în direcţia recunoaşteriii
5 S. Huntington, „The Clash of civizations and the remaking of world power”, Touchstone Books,
1998, p. 192.
3

încât implementarea drepturilor omului în politica globală nu poate fi suprimată. de multe ori superficial. 2/1989/41. De acum înainte. 9. În acelaşi timp. ale cărei conotaţii şi implicaţii sunt subliniate tot mai accentuat în ultimii ani (Dumitru Mazilu – „Promotion. Drepturile omului au devenit subiectul procedurilor de reclamaţie. regional and international levels”)6. E/CN.drepturilor omului. Guvernele îşi pot legitima cel mai bine puterea respectând drepturile omului. Doc. protection and restoration of human rights at national. Vom acorda atenţie relaţiei dintre drepturile omului şi politica externă. 4 . al celor de raport şi al dezbaterilor guvernamentale bilaterale si multilaterale astfel încât a devenit aproape imposibil să ignorăm noţiunea de drepturile omului în politica internaţională. atenţia şi importanţa care i se acordă diferă de la epocă la epocă şi de la un guvern la altul. regional and international levels”. În acelaşi timp. Înainte de a 6 Dumitru Mazilu – „Promotion. drepturile omului au devenit din ce în ce mai mult o problemă de politică. sunt codificate în multe documente internaţionale şi explicate de avocaţii internaţionali. O a treia explicaţie pentru interesul acordat drepturilor omului în politica globală are legătură cu faptul că există până în prezent atât de multe tratate şi organizaţii legate de drepturile omului. 1989. drepturile omului sunt violate la tot pasul. În plus vor fi abordate variabilele naţionale care pot influenţa poziţia drepturilor omului în politica externe. Drepturile omului sunt o chestiune de drept. din moment ce idealul drepturilor omului contribuie la demnitatea umană. Astăzi noţiunea de drepturile omului e tratată . de tratatele organizaţiilor Naţiunilor Unite şi de organizaţiile regionale de supraveghere. p. Deşi domeniul drepturilor omului a câştigat propriul loc în politica internaţională. protection and restoration of human rights at national. se va acorda atenţie transformărilor în ordinea internaţională care sunt relevante pentru noţiunea de drepturile omului ca parte a politicii externe. În orice caz. drepturile omului şi libertăţile publice sunt o temă socială. 4/Sub.

Această situaţie e diferită de cea din trecut. Ele aparţin unui om pur şi simplu pentru că e om.aprofunda problema relaţiei dintre drepturile omului şi politica internaţională vom aborda pe scurt diverse aspecte ale conceptului de „drepturile omului”. albi şi negri.Drepturile omului Drepturile omului reprezintă valori. Taplinger Pub. p. fapt relevat în exemplele următoare.” 7..1. Hedley Bull. principii erau suverani absoluţi care-şi puteau trata supuşii după bunul plac. 1973. drepturile omului nu se cumpără. În consecinţă nu pot fi explicate în modul în care explicăm astăzi drepturile care sunt câştigate sau dobândite printr-o ordonanţă cu caracter extraordianar. I.). bărbaţi şi femei. când statele sau. Aceste reguli pe care statele le-au impus deasupra propriei autorităţi servesc la limitarea libertăţii de a acţiona asupra întregii lor populaţii: cetăţeni şi noncetăţeni. care reglementează comportamentul statelor faţă de cetăţeni şi faţă de non-cetăţeni. În prezent oamenii au drepturi : drepturile omului. adulţi şi copii. heterosexuali şi homosexuali.. potrivit Preambulului Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (DUDO). 5 . persoane căsătorite şi necăsătorite. Drepturile omului sunt. 7 Maurice Cranston. „un standard comun de realizare pentru toate popoarele şi naţiunile”. standarde sau reguli acceptate în plan internaţional. „What are human rights?”. Filozoful politic Maurice Cranston în lucrarea sa „What are human rights?” se referă la drepturile omului ca la „ceva ce aparţine omului din cele mai vechi timpuri. mai degrabă. 70.. nici nu iau naştere dintr-o anumită înţelegere contractuală(. Multe dintre ele au o natură destul de abstractă. Scopul e de a face o cuprindere exhaustivă a tuturor definiţiilor existente. credincioşi şi atei.

6 . care a fost publicat în 1979 de ministrul olandez de afaceri externe. că de ele se bucură numai fiinţele umane şi că o fac în mod egal. I. Se consideră a fi de o importanţă deosebită comparativ cu celelalte drepturi. Într-un comentariu cu privire la definiţia citată. sunt inalienabile şi aplicabile în mod egal tuturor.specialist în ştiinţe politice. Se consideră că de aceste drepturi se bucură toate fiinţele umane. 1979. la dreptul minorităţilor etnice şi culturale de a-şi păstra limba şi cultura şi la dreptul popoarelor la autodeterminare. motivul pentru recunoaşterea autodeterminării ca drept al omului e faptul că realizarea ei e privită ca o condiţie 8 Hedley Bull. oamenilor – drepturi care au statut intrinsec. Croom Helm. guvernul olandez a constatat că există anumite drepturi exercitate de grupuri de oameni. numea drepturile omului „drepturi ce caracterizează mai degrabă fiinţele umane ca atare decât anumite clase de oameni. Din acest motiv sunt anumite drepturi umane sau (formal) drepturile omului. Drepturile individului „Drepturile omului. Ca exemplu s-a făcut referire la dreptul de asociere şi de întrunire. În viziunea ministerului olandez de afaceri externe.2. a optat pentru emfatizarea drepturilor indivizilor. p. 79. „Human rights and world politics”. drepturile umane sau drepturile fundamentale sunt denumiri date drepturilor elementare care se consideră a fi indispensabile dezvoltării individului”. Pentru scopurile noastre e suficient să notăm că subiectul se referă la drepturile ce aparţin.”(Hedley Bull – „Human rights and world politics” )8. Prin textul citat ministerul a făcut eforturi vrednice de laudă pentru a-şi clarifica perspectivele în legătură cu acest subiect. Astfel începe memorandum-ul „Drepturile omului şi politica afacerilor externe”.

dreptul la un proces corect poate fi realizat doar dacă există suficienţi avocaţi pregătiţi să conducă asemenea procese şi dacă autorităţile judiciare au la dispoziţie mijloacele tehnice necesare. Astfel. Poate să nu distrugă case sau să împiedice oamenii să aibă acces la hrană. Poate să nu intervină în dreptul oamenilor de a se asocia sau întruni liber. legislativ şi executiv) în ceea ce priveşte drepturile individului. Câteodată libertatea de întrunire poate fi exercitată doar sub protecţia poliţiei împotriva oponenţilor politici. I. faptul că cel mai important document african de drepturile omului se numeşte „Charta Drepturilor Omului şi ale Popoarelor” nu e un simplu accident. Acestă scoatere în evidenţă a individului reprezintă o abordare tipică vesteurpoeană a conceptului de drepturile omului. Dreptul de a face parte din guvernul unei ţări „direct sau prin reprezentanţi liber aleşi” (DUDO. Statuluii nu i se îngăduie tortura şi nu ar trebui tolerată cetăţenilor săi. Putem spune că dezvoltarea individului asigură fondul noţiunii de drepturile omului. articolul 21) necesită organizarea 7 . Uneori statul trebuie să facă ceva ca să garanteze că drepturile şi libertăţile sunt într-adevăr exercitate. De exemplu.prestabilită esenţială pentru dezvoltarea individului în maniera corespunzătoare demnităţii umane. În acestă etapă trebuie accentuat şi evidenţiat faptul că există o altă concepţie care susţine că valoarea drepturilor colective derivă din colectivitatea ca atare şi prin urmare nu trebuie în mod necesar ca aceste drepturi să contribuie la dezvoltarea individului. Poate să nu intervină în libertatea presei şi în libertatea de expresie. Dar aceasta nu e totul. dar nu în mod obligatoriu singurul fond. Drepturile omului şi statul Drepturile şi libertăţile fundamentale accentuează necesitatea implicării statului (juridic.3.

În cazul drepturilor sociale şi economice este mult mai necesară intervenţia statului. Contrariul s-ar putea dovedi adevărat. economice. Exercitarea unor drepturi ca dreptul la muncă.  Interzicerea torturii (articolul 5). suficientă pentru a garanta respectarea acestor drepturi şi libertăţi. 499. dreptul la educaţie. dreptul la asistenţă medicală şi dreptul la siguranţă socială este în prezent de neconceput fără vreo măsură de intervenţie a guvernului. I. p. Neimplicarea totală a guvernului nu este. Există diferenţe politice de abordare în ceea ce priveşte extinderea intervenţiei guvernului.4. Categorii de drepturi Cărţile de specialitate din domeniul drepturilor omului fac o clasificare a drepturilor. Bucureşti. detenţiei sau exilului arbitar (articolul 9).alegerilor libere şi secrete de către guvern. dar conceptul din secolul al XIXlea de „stat-santinelă” ce supraveghea şi controla toate domeniile a fost abandonat. „Abuzurile de autoritate şi garanţiile cetăţeneşti”. Majoritatea drepturilor civile şi politice au în vedere limitarea puterii statului faţă de individ. cele politice (drepturi clasice). documentările şi alte pregătiri vor fi suportate de guvern.  Interzicerea arestului. libertate şi securitate a persoanei (articolul 3). 9 Grigore Iunian. 1923. Facilităţile de instruire.  Interzicerea sclaviei (articolul 4). Şi analiştii din ţara noastră au subliniat faptul că că intervenţia statului este în măsură „să fixeze limitele libertăţii” reglând raporturile statului cu cele ale individului (Grigore Iunian – „Abuzurile de autoritate şi garanţiile cetăţeneşti”) 9. De obicei se face distincţie între drepturile civile. DUDO conţine următoarele drepturi civile şi politice :  Dreptul la viaţă. 8 . sociale şi culturale. cu alte cuvinte.

 Dreptul la libertatea de întrunire şi de asociere (articolul 20). Drepturile culturale cuprind dreptul de a participa la viaţa culturală a unei comunităţi.  Dreptul la libertate în gândire. Dreptul la un proces corect (articolul 10 ).  Dreptul la libertatea de exprimare şi de opinie (articolul 19). dreptul la cetăţenie şi dreptul la proprietate.  Dreptul la educaţie (articolul 26). cum ar fi faptul că persoanele private de 9 . şi altele. de asemenea.  Dreptul de a face parte din guvernul unei ţări (articolul 21). locuinţă şi asistenţă medicală (articolul 25). drepturile sociale şi economice importante :  Dreptul la muncă (articolul 23). incluzând hrană. Sociale şi Culturale (CIDESC). care au fost adoptate de Adunarea Generală în 1966: Convenţia Internaţională asupra Drepturilor Civile şi Politice (CIDCP) şi Conveţia Internaţională asupra Drepturilor Economice. literare şi artistice (articolul 27). de a se bucura de progresul ştiinţific şi dreptul la apărarea intereselor morale şi materiale rezultate din operele ştiinţifice . DUDO menţionează. Aceste drepturi cuprinse în DUDO au fost elaborate în două tratate internaţionale ce implică obligaţii din punct de vedere legal. la libertatea conştiinţei şi a religiei (articolul 18). Drepturile economice şi sociale sunt de obicei drepturi care creează condiţiile necesare dezvoltării umane.  Dreptul la un standard de viaţă adecvat. îmbrăcăminte. Acestea se disting de Declaraţia Universală prin faptul că nu includ dreptul de a solicita azil politic.  Dreptul la liberă circulaţie (articolul 13). CIDCP adaugă la DUDO unele drepturi.  Dreptul la proprietate (articolul 17).

 Dreptul la resursele naturale ale unei ţări. Ambele Convenţii au fost ratificate de peste 140 de state. printre care se numără :  Dreptul la dezvoltate. mulţi oameni vor fi de acord cu noţiunea abstsractă de pace. Aceste ultime două drepturi sunt de obicei considerate ca făcând parte din moştenirea comună a omenirii. grupurile sau statele – şi cum ar putea fi impusă. Unele din aceste drepturi colective. Acesta aparţine categoriei de drepturi colective. Ambele convenţii menţionează explicit în articolul 1 dreptul popoarelor la autodeterminare.  Dreptul la pace. În ultimii ani s-a acordat o atenţie din ce în ce mai mare acestor drepturi colective. Ambele au intrat în vigoare în 1976. Pe de altă parte. sunt destul de controversate în ochii Occidentului. conceptul de pace ca drept 10 .  Dreptul la un mediu natural curat.libertate trebuie tratate cu omenie şi respect pentru demnitatea inerentă a persoanei şi nu trebuie supuse probelor şi pedepsite din nou pentru un delict pentru care deja au ispăşit perioada de detenţie sau au fost achitate. Ele au fost criticate pentru ambiguitatea şi lipsa lor de claritate. de exemplu dreptul la pace. Katarina Tomaservski are dreptate când argumentează în lucrarea „The Right to peace” că. Convenţiile sunt mai detaliate decât Declaraţia Universală şi conţin restricţii specifice.  Dreptul la moştenirea culturală a unui stat. dar această noţiune capătă un sens real doar răspunzând la întrebări ca : pace în ce circumstanţe şi cu ce preţ? Este neclar cine ar putea exercita acest drept la pace – indivizii. care au fost accentuate în mod special de către statele ex-comuniste şi cele din Lumea a Treia. Să luăm.

168. de fenomene. trebuie respectate chiar în cazul stării de urgenţă generală. la mărirea susţinerii publice a politicii de dezarmare” 10. Prima generaţie de drepturi cuprinde drepturi politice şi civile.al omului poate duce la „creşterea conştiinţei publice că fiecare contribuie la păstrarea păcii. de asemenea. Totuşi există o anumită diferenţă între ele. În opinia unor specialişti nu există unele drepturi mai importante decât celălalte. Acest fapt e menţionat în CIDCP şi CIDESC. interzicerea torturii. interzicerea slaviei şi libertatea gândirii. Motivul pentru care este menţionat este că statele asiatice şi cele africane. Astfel. în timp ce a treia generaţie se referă la drepturile colective. a doua generaţie cuprinde drepturi economice . 11 . Dimpotrivă. Un fenomen curios se petrece în ceea ce priveşte dreptul la autodeterminare şi anume că acesta aparţine atât primei. ideea e mai degrabă că cele trei „generaţii” există şi trebuie respectate simultan. socile şi culturale. Oricum acesta nu e cazul celor trei „generaţii” de drepturi ale omului. a doua şi a treia generaţie de drepturi. University of Pennsylvania Press. I. Este. Asemenea drepturi cuprind apărarea dreptului la viaţă. care erau majoritare în 1966. Sugerează o succesiune de fapte. în care o nouă generaţie îi ia locul celei precedente. cât şi celei de-a doua categorii. p. Altă clasificare folosită constă în împărţirea în prima. Termenul „generaţii” e într-un fel necorespunzător.5 Ierarhia drepturilor omului Nu constituie o practică comună aranjarea drepturilor omului într-o ordine ierarhică. când cele două tratate au fost adoptate de Adunarea Generală. au vrut pe această cale să accentueze importanţa acestui drept. „The right to peace”. un exemplu de drept al unui grup sau colectiv. 1989. sunt drepturi care. potrivit articolului 4 al CIDCP. dar nici un drept 10 Katarina Tomasevsky. a conştiinţei şi a religiei.

locuinţă şi asistenţă medicală) şi dreptul la sănătate. 11 P. American Journal of International Law. Un guvern poate avea o reacţie abruptă dacă se confruntă cu o violare a drepturilor principale în afara graniţelor. nr. 78. Această distincţie între drepturile principale şi cele secundare poate conta mult pentru politicieni. Unii autori includ în categoria drepturilor principale şi dreptul la un trai decent (hrană adecvată. aceste propuneri nu au fost integrate într-un tratat internaţional unic. Alston – „Conjuring up new human rights: a proposal for qualiy control” )11. 12 . îmbrăcăminte. în Italia. Drepturile primordiale/principale sunt cele necesare unei existenţe umane demne şi. Dacă prea multe drepturi sunt considerate drepturi principale. constrângerii şi torturii. 1984. în detrimentul sclaviei. Punctul de plecare era că asemenea condiţii şi circumstanţe ar trebui să fie clar definite şi riguros limitate. prin urmare. Oricum şi alte convenţii asupra drepturilor omului numesc alte drepturi ca fiind obligatoriu de respectat în orice condiţii. Alston – „Conjuring up new human rights: a proposal for qualiy control”. care trebuie să primească protecţia absolută. arestului arbitrar. Până atunci. Libertatea cultului şi libertatea de exprimare sunt şi ele considerate drepturi principale. conceptul e în pericol să-şi piardă însemnătatea. Se face şi o altă clasificare în drepturi primordiale şi drepturi secundare. Aceasta pretinde o definiţie mai exact formulată pentru asemenea drepturi. 607. în 1984 au încercat să stabilească într-o mai mare măsură condiţiile şi circumstanţele limitărilor permise şi diminuărilor drepturilor omului.social sau economic. Printre aceste drepturi principale se află dreptul la viaţă şi la integritate personală care presupune libertatea. discriminării şi a altor acţiuni care încalcă demnitatea umană. p. În acest context trebuie menţionat faptul că experţii internaţionali care s-au întâlnit la Siracuza. Procedeul se numeşte deformare a termenilor (P.

A fost necesar totuşi să se ajungă 13 . considerate începutul sistemului de stat european modern.I. În asemenea situaţii.1. Deşi suveranul deţinea puterea absolută asupra teritoriului său. de pildă. În general sunt date ca exemple dreptul la viaţă şi dreptul la libertatea persoanei. sarcina protejării individului împotriva violării drepturilor sale de către ceilalţi îi revine statului. în cazul aşaziselor „detaşamente ale morţii” care elimină adversarii politici la ordinul direct al guvernului (efect vertical) sau cu consimţământul tacit al acestuia (efect orizontal). iar supuşii şi celelalte state nu aveau dreptul să intervină în afacerile interne ale statului respectiv. de asemenea. de regulă. Acesta este momentul înfiinţării statelor naţionale centralizate. şi un sens „orizontal” care se referă la relaţiile dintre cetăţeni. Aceasta se întâmplă.7. I. În politica externă acest efect orizontal e mai puţin important decât cel vertical.6 Efectul vertical şi orizontal Până acum am avut de-a face cu drepturile omului în sensul „vertical”. care implică obligaţia statului de a-şi proteja cetăţenii în faţa abuzurilor comise de către semenii lor. I.7. suveranitatea nu era absolută. În termeni mai abstarcţi înseamnă că libertatea fiecărui individ e limitată în momentul în care exercitarea ei ar contribui la o încălcare a libertăţii celorlalţi. cu excepţia cazului în care guvernul a eşuat în mod conştient în asigurarea protecţiei cetăţenilor săi sau când contribuie direct sau indirect la violarea drepturilor omului în propria ţară sau peste hotare. Drepturile omului şi contextul internaţional Perioada dinainte de 1945 Tratatele de la Westphalia (1648) sunt. care constă în apărarea indivizilor sau grupurilor de indivizi în faţa intervenţiei nedrepte a statului. Există.

iar a doua în 1907. Kisinger – „Diplomacy”)12. Pe atunci era ceva neobişnuit să se intervină în politica internă a unui alt stat cu scopul de a susţine aceste drepturi. Au fost adoptate dispoziţii cu 12 H. În acea perioadă se considera că omul era înzestrat prin natură cu anumite drepturi inalienabile care puteau fi invocate împotriva propriului guvern. (H. a observat că această „stare de lucruri unică” nu era doar rezulatatul unei balanţe a puterii bine construită. După o perioadă de războaie aproape neîntrerupte. Ambele documente conţin o listă cu drepturile omului în sensul libertăţilor individului. ci şi al unui „simţ comun al justiţiei”. Două din documentele fundamentale sunt Declaraţia Drepturilor din Virginia din 1776 care a fost integrată în 1792 în Constituţia Statelor Unite şi Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din Franţa din 1789. În această perioadă de relativă stabilitate şi pace au fost organizate Conferinţele de la Haga la care s-au adoptat două Convenţii de Pace: prima în 1899. Fostul secretar de stat al Statelor Unite. La aceste conferinţe s-a făcut primul pas în elaborarea unei legi umanitare (adoptarea regulilor referitoare la folosirea armelor în războaie). guvernele europene s-au reunit la Viena în 1814. După primul război mondial s-au manifestat noi iniţiative de organizare a relaţiilor internaţionale pe baze mai paşnice.în secolul al XVIII-lea pentru ca drepturile omului să fie codificate. Henry Kissinger. Kisinger. precum înfiinţarea Ligii Naţiunilor. 14 . Multe din aceste drepturi se bazează pe scrierile unor filozofi politici ca John Locke. În cazul Ligii Naţiunilor s-au semnat acorduri pentru protecţia minorităţilor care au rezultat în urma trasării noilor frontiere în Europa. 79. Montesquieu şi Jean-Jacques Rousseau. De atunci şi până în prezent aceste reuniuni s-au succedat pentru a întreţine relaţiile amiabile dintre state. Simon and Schuster. 1994. la sfârşitul războiului. „Diplomacy”. p. Acest „Concert European” a reprezentat încercarea de instituţionalizare a sistemului internaţional şi de a interzice războiul ca instrument al politicii internaţionale.

sex. homosexuali şi adversari politici a însemnat încălcarea drepturilor fundamentale ale omului la cel mai înalt grad în epoca modernă. s-au facut paşi importanţi spre asigurarea supravegherii internaţionale a drepturilor acestor minorităţi. Ca reacţie la crimele îngrozitoare împotriva umanităţii comise de naţionaliştiisocialişti din Germania în perioada 1933-1945. a dreptului de a-şi păstra limba maternă. Torturarea şi uciderea a mai mult de şase milioane de evrei.privire la apărarea libertăţii cultului. cu privire la protejarea instituţiilor religioase şi de învăţământ proprii minorităţilor. a libertăţii de exprimare. Pe baza articolelor 55 şi 56 a Chartei ONU. limbă sau religie”. Preambulul Cartei Naţiunilor Unite menţionează explicit noţiunea de drepturi fundamentale ale omului. Este pentru prima dată în istoria drepturilor omului când au fost adoptate dispoziţii ce creează obligaţii de ordin internaţional. rromi. fără diferenţiere în funcţie de rasă. Modul în care un guvern îşi tratează cetăţenii nu mai era privit ca o problemă de suveranitate naţională. între altele. respectul universal pentru drepturile omului şi toţi membrii promit să acţioneze individual sau colectiv pentru a duce la îndeplinire acest scop. Charta Naţiunilor Unite a proclamat protecţia drepturilor omului chestiune de interes internaţional. în care se specifică faptul că Naţiunile Unite vor promova. Astfel a fost făcut primul pas în îndelungatul proces de dezvoltare a conţinutului legii asupra drepturilor omului. social. Statele s-au obligat şi în alte domenii prin adoptarea regulamentelor internaţionale de respectare a drepturilor cetăţenilor. Articolul 1. În plus. Mai mult. cultural sau umanitar şi în promovarea şi încurajarea respectări drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale tuturor. cei care au elaborat Charta Naţiunilor Unite s-au decis să acorde atenţie drepturilor omului. paragraful 3 susţine că unul din scopurile Naţiunilor Unite este: „să realizeze cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic. 15 . Organizaţia Internaţională a Muncii a elaborat o serie de convenţii de drepturi ale muncitorilor precum Convenţia Referitoare La Munca Silită (1930).

precum Regulile Standardului Minim de Tratare a Prizonierilor (1955). Charta Africană a Drepturilor Omului şi ale Popoarelor. În 1948 Adunarea Generală a adoptat DUDO. În această perioadă.2. Atenţia statelor pentru bunăstarea cetăţenilor altor state. În 1969 a fost adoptată Convenţia Americană asupra Drepturilor Omului. Drepturile omului au fost codificate şi în cadrul forum-urilor regionale. catalogul Naţiunilor Unite ce cuprindea drepturile omului s-a dezvoltat în continuare prin numeroase convenţii cum ar fi: Convenţia Internaţională de Eliminare a Oricăror Forme de Discriminare Rasială (1965) şi prin Convenţia de Eliminare a Oricăror Forme de Discriminare împotriva Femeilor (1979).7. Drepturile cuprinse în DUDO au fost statuate în CIDCP şi CDESC (1966). completată în 1961 prin Charta Socială Europeană. era un fenomen de politică 16 . altele se dezvoltă în contextul Comisiei Naţiunilor Unite asupra Drepturilor Omului (aşa-numitele proceduri pe baza Chartei). au fost adoptate declaraţii şi principii independente. I. în această perioadă s-a desfăşurat supravegherea procedurilor. Războiul Rece De la înfiinţarea Ligii Naţiunilor au fost îndeplinite o serie de măsuri de stabilire a standardelor. iar în 1981. în 1950 a fost adoptată Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.este unanim acceptat faptul că principiul tradiţional de suveranitate naţională a fost limitat. Pe lângă codificarea drepturilor omului. În Europa. Dezvoltarea normelor şi supravegherea procedurilor nu se limita la Naţiunile Unite. rezultată din obligaţiile cuprinse în documentele amintite mai sus. Unele proceduri sunt legate de anumite tratate (aşa-numitele proceduri pe bază de tratat). În plus. Drept exemplu menţionăm „procedura 1235” care îi conferă Comisiei dreptul de a se ocupa de violarea drepturilor omului în anumite ţări.

aşa cum a fost conceput iniţial. la polul opus. statele vest-europene tocmai triumfaseră în a include pe agendele de lucru discuţii asupra promovării drepturilor omului. economice. pe de altă parte. delegatul sovietic Andrei Vişinski şi-a manifestat clar rezervele cu privire la dreptul individului în raport cu statul. Guvernul marxist-leninist al Uniunii Sovietice. 17 . iar statele socialiste au evidenţiat şi susţinut fervent drepturile sociale şi economice. În perspectiva occidentală. La începutul anilor ’70. Drepturile individului derivă din societate. Discuţia s-a concentrat mai ales asupra poziţiei individului. şi Uniunea Sovietică şi aliaţii săi. cu precădere dreptul la muncă.internaţională. Drepturile omului nu au constituit singurul subiect ce a dat naştere controverselor ideologice şi politice în interiorul Naţiunilor Unite. accentua faptul că drepturile individului se referă la ancorarea lui în societate mai degrabă decât la protejarea acestuia în faţa societăţii. În acest dialog statele occidentale au subliniat importanţa drepturilor politice şi civile. sociale şi culturale a reprezentat unul din motivele pentru care tratatul unic. Într-o astfel de societate nu putea fi nici un antagonism între stat şi individ. Această diferenţă de abordare legată de importanţa drepturilor civile. Asemenea concepţii nu erau relevante pentru URSS unde nu existau clase rivale. politice. conflictul politic şi ideologic dintre Statele Unite şi celelalte state liberale din Occident. Războiul Rece. Când Adunarea Generală a Naţiunilor Unite au elaborat DUDO. din moment ce statul e de fapt un colectiv de indivizi. a fost împărţit în două convenţii distincte. individul deţine anumite drepturi fundamentale care trebuie respectate de către stat. când statele est-europene le-au invitat la conferinţe asupra securităţii şi frontierelor postbelice din Europa (CSCE). au exercitat o influenţă pregnantă asupra discuţiilor referitoare la drepturile omului. pe de o parte. iscat după al doilea război mondial. CDCP şi CDESC. dar şi importanţa domeniului sănătăţii şi a asistenţei medicale pentru persoanele vârstnice. Această politică internaţională şi în special Războiul Rece au influenţat discuţiile asupra drepturilor omului după al doilea război mondial.

În această perioadă de relaţii tensionate dintre Est şi Vest. la Helsinki. Acuzaţiile de violare a drepturilor omului erau mai curănd manevre tactice într-un conflict politic şi ideologic mult extins” 13. Statele Unite au tolerat dictatura militară represivă în Chile. Analistul politic american. Pe lângă acestea. urmărind implementarea obiectivelor politice în cadrul securităţii naţionale.Conferinţele s-au încheiat o dată cu adoptarea Actului Final de către toate statele participante la 1 august 1975. fiind sau 13 J. 18 . situaţia drepturilor omului a pătruns în agenda statelor est-europene ca parte a dezbaterilor politice. 8. Donnelly. Jack Donnelly. Guatemala şi Haiti în lupta lor împotriva comunismului. În urma discuţiilor de la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE) şi a adoptării Actului Final. a afirmat pe bună dreptate că „superputerile rareori au amplificat aceste probleme fără o preocupare obiectivă pentru drepturile omului. Actul Final nu cuprindea doar principii ce vizau asigurarea securităţii europene (inviolabilitatea frontierelor – principiul III. Totuşi. faptul că drepturile omului au fost introduse în agenda statelor. Ambele tabere se acuzau una pe cealată de încălcări grave ale drepturilor omului. sovieticii au pus capăt reformelor liberale în Ungaria prin folosirea forţei. dilemmas in world politics”. integritatea teritorială a statelor – principiul IV). ambele tabere se acuzau una pe cealaltă de încălcarea drepturilor omului. “International human rights. URSS reclama discriminarea rasială şi şomajul din Statele Unite şi celelalte ţări occidentale. superputerile se făceau vinovate de violări flagrante chiar în politica lor externă. ci şi pricipii cu privire la respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (principiul VII). domeniul drepturilor omului a fost un instrument de controversă politică şi ideologică între Est şi Vest. de exemplu. În 1956. cât şi ca implementare concretă. 1993. p. Westview Press. La nivelul stabilirii standardelor. Statele Unite s-au concentrat asupra încălcării drepturilor civile şi politice de către URSS şi sateliţii săi.

În al doilea rând. Freeman. precum Amnesty International. Prin urmare a fost inclus în ambele convenţii internaţionale. aşa-numitele ţări ale Lumii a-IIIa care au devenit membre ONU aveau propria lor agendă cu privire la drepturile omului. Astfel. antirasismul a devenit o chestiune importantă în cadrul ONU. 1999. Noile state membre ONU doreau să fie recunoscut dreptul la autodeterminare ca drept al omului. ca drept colectiv al popoarelor. Alt progres important care a avut loc în acestă perioadă a fost mişcarea de decolonizare. unii autori argumentează că violările masive care s-au produs în timpul Războiul Rece au creat condiţiile pentru naşterea şi dezvoltarea organizaţiilor non-guvernamentale (ONG) ca o forţă politică importantă. Numărul tot mai mare de foste colonii. Amsterdam. aceste state s-au dovedit a fi avocaţii unor noi drepturi precum dreptul la autodeterminare. a fost elaborat în Declaraţia asupra Dreptului la Dezvolatre (1986). Freeman – „Fifty years of developement of the concept and contents of human rights” )14.99. iar acestea au devenit un domeniu al 14 M. „Fifty years of developement of the concept and contents of human rights ”. dreptul la dezvoltare. după al doilea război mondial au luat naştere normele internaţionale ale drepturilor omului. Freeman scrie că desfăşurarea globală a campaniei anti-apartheid „ a contribuit probabil la legitimarea rolului drepturilor omului în politica internaţională” (M.nefiind rezultatul unei preocupări sincere trebuie privit ca un progres considerabil. Aceste ONG-uri au contribuit la legitimarea preocupării internaţionale pentru drepturile omului. Chiar dacă drepturile omului la momentul respectiv erau strâns legate de securitatea statală şi de conflictul politic. M. p. La insistenţele noilor state membre ONU un alt drept colectiv. în parte ca rezultat al presiunii Lumii a Treia. Charta ONU recunoaşte în articolul 55 pricipiul autodeterminării. Convenţia pentru Eliminarea Discriminării Rasiale era o consecinţă clară a influenţei noului grup de state. concluzionăm că. În primul rând. 19 .

noile state independente din cadrul ONU au contribuit la codificarea unor noi drepturi şi la sporirea atenţiei pentru cele existente.7. 1981). faptul că în documentul final al celei de-a treia întâlniri de supraveghere de la Viena a fost inclus un nou mecanism vast pentru a urmări îndeaproape situaţia a fost considerat o breşă importantă. I. 1989). cât şi în cadrul organizaţiilor regionale.3. În perioada Războiului Rece. 1984. precum Organizaţia pentru Unitatea Africană (Charta Africană asupra Drepturilor Omului şi Popoarelor. Pe lângă aceste noi standarde mecanismele de supraveghere au fost îmbunătăţite şi extinse.politicii mondiale. În 1948 statele membre ONU au ajuns la o înţelegere în ceea ce priveşte DUDO probabil formularea cea mai autoritară a normelor internaţionale asupra drepturilor omului. Războiul Rece a reprezentat o perioadă de violări grave ale drepturilor omului de către ambele superputeri şi celelalte state. Inumane sau Degradante. Convenţia Asupra Dreptului Copilului. Îmbunătăţirea relaţiilor Est-Vest a stimulat munca în cadrul CSCE. pentru statele participante s-a creat posibilitatea de a aduce în centrul atenţiei altor state CSCE situaţia drepturilor omului 20 . dar şi o perioadă în care bunăstarea oamenilor din alte ţări au devenit o problemă de politică internaţională. Comisia ONU asupra Drepturilor Omului a adoptat mai multe rezoluţii solicitând trimiterea unor Raportori Speciali care să examineze situaţia dintr-o anumită ţară sau dintr-un anumit domeniu. anii ’90 În anii ’80 au fost adoptate noi convenţii atât în cadrul ONU (exemplu: Convenţia Împotriva Torturii şi a altor Tratamente sau Pedepse Crude. drepturile omului au devenit un subiect de controversă ideologică între Vest şi Est. Ulterior. Anii ’80. Drepturile omului constituiau o parte din această controversă ca şi acţiunile ONG-urilor. Astfel.

Noi probleme ca universalitatea drepturilor omului şi relativismul cultural au început să joace un rol important în cadrul ONU. Discuţiile asupra drepturilor omului nu mai erau purtate între reprezentanţii Estului şi cei ai Vestului. Şi în America Latină s-au produs schimbări. Acest progres a fost văzut ca o confirmare formală că problema dimensiunii umane nu mai era considerată a fi exclusiv internă . O dată cu a doua Conferintă Mondială asupra Drepturilor Omului ce a avut loc la Viena. În această Declaraţie se sublinia importanţa Declaraţiei Universale şi se susţinea promovarea drepturilor omului. Domeniul drepturilor omului nu mai reprezenta subiectul rivalităţilor din timpul Războiului Rece. după răsturnarea guvernelor autoritare. au apărut noi violări grave ale drepturilor omului ca rezultat al conflictelor etnice şi al disoluţiei statelor. au fost adoptate Declaraţia şi Programul de Acţiune. 21 . În timpul Războiului Rece transformările şi tensiunile politice erau ţinute în frâu. tolerate de SUA. şi o creştere de facto a respectului pentru drepturile omului: de la căderea zidului Berlinului (1989) oamenii pot călători liber din est către vest şi viceversa. au ajuns la putere guverne interesate de drepturile omului.dintr-un anumit stat. ci între guvernele statelor sudice şi bogatetele state nordice. Vulnerabilitatea multor state a încurajat unele grupări să răstoarne guvernul şi să obţină puterea. O dată cu dispariţia rivalităţii Est-Vest. dăstrămarea Uniunii Sovietice şi împărţirea sferelor de influenţă între superputeri în Africa. au izbucnit rivalităţi interne şi tensiuni etnice în multe ţări. de asemenea. în ţări precum Chile şi Argentina. Totuşi aceste schimbări pozitive au avut şi un revers. Datorită noii libertăţi. În această perioadă vedem. considerată „o preocupare legitimă a comunităţii internaţionale”. În plus. în prezenţa a 171 de state. în 1993. La acestea se adaugă extremismul religios care constituia o ameninţare a drepturilor omului în multe ţări din Africa şi Asia. în multe state foste socialiste a început democratizarea şi s-a trecut la respectarea din ce în ce mai intensă a drepturilor civile şi politice.

ce a generat un val de refugiaţi şi „care ameninţa pacea şi securitatea în zonă”. în repetate rânduri. fie de către Naţiunile Unite. tribunalele internaţionale au decis să-i pună sub urmărire pe cei care au comis violări grave ale drepturilor omului şi a legii umanitare internaţionale în Rwanda şi în fosta Iugoslavie. pentru a apăra drepturile omului. în situaţii de criză umanitară: în Somalia. exprimând preocuparea pentru represiunea kurzilor. în Rwanda. 1999. s-a intensificat reprimarea kurzilor în nordul Irakului. confruntate cu violări flagrante ale drepturilor omului în locuri diferite. 1992. fie de către altă grupare de state. La puţin timp după adoptarea acestei rezoluţii. 1997. În al doilea rând. ci trebuie să ia măsuri. fondată în 2002. statele mebre ONU. mulţi kurzi puteau reveni în ţară.Încălcările îngrozitoare ale drepturilor omului în anumite state din Africa şi din Balcani au generat reacţia promptă a comunităţii internaţionale. Din acel moment organizaţiile internaţionale au acţionat. Consiliul de Securitate a adoptat rezoluţia 688. Deşi această acţiune nu a fost autorizată în mod explicit de nici o rezoluţie a Naţiunilor Unite. Aceste tribunale ad-hoc au fost completate prin Curtea Penală Internaţională. Prin urmare. Încălcarea drepturilor omului a deschis calea intervenţiilor comunităţii internaţionale fie sub scutul Naţiunilor Unite. în Timorul de Est. La sfârşitul secolului XX. 1992-93. În primul rând. O dată cu sfârşitul ocupaţiei irakiene în Kuwait. în Olanda. în Haiti. au ajuns la concluzia că această situaţie nu se rezolvă de la sine. mai multe state occidentale sub conducerea SUA au întreprins „Operaţiunea Confortul” pentru a stabili „refugii sigure” pentru poporul kurd. 1994. fosta Iugoslavie. la Haga. în Sierra Leone. Responsabilitatea părea să nu fie 22 . din ce în ce mai multe state se simţeau responsabile pentru viaţa şi bunăstarea oamenilor din alte ţări şi decideau să adopte promovarea drepturilor omului ca parte a politicii lor externe. 1999 şi în Kosovo. în februarie 1991. ea poate fi considerată primul pas spre o nouă practică de folosire colectivă a forţei. 1994. fie sub al unui grup de ţări dinafara ONU cu scopul de a pune capăt acestor violări.

ci de perspectiva potrivit căreia încălcările serioase ale drepturilor omului şi situaţiile de criză umanitară pot pune în pericol stabilitatea şi pacea internaţională. Se referă la conflictul între „promovarea drepturilor cetăţenilor şi menţinerea stabilităţii sistemului statului naţional” (M. în regiunea Marelui Lac din Africa şi în statele de la frontiera islamică sudică a fostei Uniuni Sovietice. Ignatieff – „Human rights as politics and idolatry” . În lumea de după Războiul Rece. 23. Princeton University Press. la 11 septembrie 2001. fragmentarea ar mai fi rezultat din reclamarea autonomiei teritoriale şi a independenţei (dreptul la autodeterminare) de către grupările separatiste. Atacurile teroriste ce au avut mai multe ţinte în SUA. susţinea că stimularea respectului pentru drepturile omului nu e uşor de realizat. În acest conflict dintre stabilitate şi justiţie. Fragmentarea acestor zone a stăvilit parţial violările grave ale drepturilor omului.întreţinută doar de un sentiment de moralitate colectivă. Sursele non-militare de instabilitate în domeniul economic. comise de fostele regimuri care au încercat să creeze state naţionale stabile. 23 . Aşa cum a fost formulat la întâlnirea şefilor de guvern în cadrul unui summit special al Consiliului de Securitate la 31 ianuarie 1992: „Absenţa războaielor şi a conflictelor militare între state nu garanteză pacea şi securitatea internaţională. Acţiunile teroriste reprezintă 15 M. social. 2001. guvernele occidentale se justifică prin concluzia că refacerea stabilităţii este mai importantă decât insufalrea democraţiei şi a drepturilor omului. Un alt fenomen care ameninţă respectarea drepturilor omului e terorismul internaţional. pericolul consta în fragmentarea statelor. au creat un punct vulnerabil în aceea perioadă. statul constituia principala ameninţare la adresa libertăţii individului. umanitar şi ecologic au devenit ameninţări la adresa păcii şi securităţii” Michael Ignatieff. În opinia lui Ignatieff. un specialist american al relaţiilor internaţionale. Ignatieff – „Human rights as politics and idolatry”)15. aşa cum s-a întâmplat în Balcani. p. În perioadele de tiranie totalitară.

24 . Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat principii directoare în care se menţionează că „măsurile luate de state împotriva terorismului trebuie să respecte drepturile omului şi principiul regulii de drept.” I. Guvernul SUA. S-a observat că „democraţia care pretinde libertatea absolută a individului şi vrea să realizeze egalitatea de fapt a cetăţenilor în cadrele legăturii de stat nu este democraţie adevărată” (Romul Boilă – „Principiile Constituţiei noi”)16. Înaltul Comisar asupra Drepturilor Omului din cadrul ONU. Reacţiile şi măsurile luate de guverne pot intră în conflict cu noţiunea de libertate şi cu dreptul la un proces corect. Mary Robinson. extinderea supravegherii electronice pentru a câştiga mai multă autoritate. în „Constituţia din 1923”.. de exemplu. ca făcând parte din „războiul împotriva terorismului”.ele însele o formă de violare a drepturilor victimelor. În procesul consacrării drepturilor şi libertăţilor omului în legislaţia naţională se vădeşte caracterul democratic sau nedemocratic al statului. deoarece o asemenea democraţie „nu ar fi naturală”. creşterea posibilităţiilor de detenţie şi deportare a non-cetăţenilor şi folosirea comisiilor militare pentru a aduce în instanţă teroriştii internaţionali. a decis.. ci şi de contextul naţional. fără garanţia că se vor respecta principiile unui proces corect. acuza „riscurile la care sunt supuse promovarea şi protecţia drepturilor omului de către numărul tot mai mare de măsuri antiteroriste din întreaga lume”. Drepturile omului şi contextul naţional Locul pe care drepturile omului îl ocupă în politica externă a unei ţări nu este influenţat doar de variabile externe. p. În funcţie de politica internă a unei ţări se conturează şi perspectivele diferite ale rolului şi locului drepturilor omului în politica externă. În încercarea de a apăra drepturile omului în lupta împotriva terorismului.8. ea ar fi o „democraţie direct în contra ordinii în natură” 16 Romul Boilă – „Principiile Constituţiei noi”. precum situaţia internaţională. 537.

(Dumitru Mazilu – „Drepturile omului –concept. „Validitatea principiului democratic în raport cu indivizii trebuie să fie confirmată de binefacerile sale. este un drept sfânt care stă la baza celorlalte drepturi”. Ordinea în societate. Realiştii susţin că societatea internaţională este una anarhică în care se poate ajunge la ordine numai prin menţinerea balanţei puterii. Din punctul de vedere realist. p. Aşadar. prin punerea în valoare a energiilor lor intelectuale. Lumina Lex. Statul este actorul principal în politica internaţională şi pentru a se menţine ordinea şi pacea. democraţia adevărată se reflectă în structurile pe care le promovează pentru ocrotirea tuturor intereselor îndreptăţite. problema eticii în relaţiile internaţionale pare a fi mai puţin sau total lipsită de importanţă. Din această perspectivă. în stat. morale şi materiale. definit în termenii puterii şi ai securităţii. 2003. Pentru a consolida puterea naţională. interesul naţional. în viaţa cotidiană a acestora. exigenţe şi realităţi contemporane”)17. I. nici unul dintre statele 17 Dumitru Mazilu – „Drepturile omului –concept. Ed. Perspective asupra rolului moralităţii şi al drepturilor omului în politica internaţională În teoria relaţiilor internaţionale există opinii diferite cu privire la locul moralităţii în relaţiile internaţionale. argumentele morale sunt irelevante. bazat pe tradiţia lui Machiavelli şi a lui Tucidide. exigenţe şi realităţi contemporane”. în mod egal. 73.9. ea urmează să garanteze posibilitatea participării în mod egal a cetăţenilor la formarea şi executarea acestei voinţe. ar trebui să fie conceptul-cheie în politica externă a unei ţări.şi ar trebui să piară în mod total”. Democraţia adevărată trebuie să asigure validitatea voinţei nefalsificate a naţiunii întregi. 25 .

dar recunosc faptul că în spatele discursului drepturilor omului există moralitate şi etică19. Prin urmare. Neoliberalii sunt cei care pornesc de la aceeaşi premisă ca şi liberalii. Syracuse University Press. Cei care evidenţiează importanţa valorilor morale.suverane nu ar trebui să intervină în politica internă a celorlalte state. Cei care pun accent pe importanţa moralităţii în relaţiile internaţionale încearcă să obţină pacea şi stabilitatea prin stimularea cooperării interstatale. Internaţionaliştii pun accent pe importanţa evoluţiei conceptului de „drepturile omului”. Jack Donnelly distinge trei modele. realiştii nu prea acordă atenţie promovării drepturilor omului în politica internaţională. Op. precum drepturile omului. politica drepturilor omului este indispensabilă. fiecare cu propria concepţie despre comunitatea internaţională. Stanley Hoffmann a formulat în mod clar argumentul realist: politica drepturilor omului este în esenţă una conflictuală şi va duce la o deteriorare a relaţiilor internaţionale (S. ci rămân în principal o problemă a jurisdicţiei suveranităţii naţionale. 118. 26 . Drepturile omului nu mai sunt văzute ca aparţinând în exclusivitate statului. În această ordine internaţională. dar în acelaşi timp ei îşi concentrează atenţia şi asupra societăţii internaţionale a statelor. Hoffmann – Duties beyond borders: On the limits and possibilities of ethical international politics”)18. Cit. bunăstarea individului e mult mai importantă decât suveranitatea statului. Liberalii sunt cei care acordă importanţă drepturilor fundamentale. David Forsythe se referă în acest context la liberali şi neoliberali. sunt numiţi în diverse feluri. 116. internaţionaliştii susţin că statele sunt actorii centrali în relaţiile internaţionale. . 18 S. Hoffmann – Duties beyond borders: On the limits and possibilities of ethical international politics”. În conceptul etatist al politicii globale. 19 D. În consecinţă. În opinia lui Donnelly. statul este încă principalul actor în exercitarea puterii suverane. în politica internaţională. Forsythe. Folosirea legii internaţionale e unul dintre cele mai importante instrumente în această privinţă. p. 1981. p.

în prezent cel mai puternic stat. ne vom referi la toate aceste perspective în raport cu numitorul comun al idealismului. şi Olanda. În politica externă americană. de vreme ce acestea vor consolida ordinea şi pacea internaţională. Politica externă americană a fost întodeauna un amestec de realism şi idealism. se află guvernele care acordă atenţie sporită drepturilor omului. În această carte. politica drepturilor omului a fost deseori folosită ca un instrument pentru a atinge obiective mai generale precum securitatea. Fiind o ţară mică. În acelaşi timp. 27 . De o parte a baricadei se află guvernele care. Sub administraţia lui Reagan şi prima administraţia alui Bush. Din acest punct de vedere este de dorit să se acţioneze pentru promovarea drepturilor omului. în concordanţă cu tradiţia realistă. De cealaltă parte. opus realismului. Concepţiile realiste şi cele idealiste se reflectă în politica externă cotidiană. Idealiştii sunt cei care susţin că valorile morale joacă un rol important în societatea internaţională. Olanda urmează o politică externă care este adesea descrisă ca moralistă. ceea ce demonstrează într-o anumită măsură moralitatea şi principiile etice bazate pe ideea că SUA vor schimba lumea în bine. Guvernele de diferite orientări politice văd drepturile omului ca pe un element substanţial al politicii externe.Modelul cosmopolit porneşte de la celălalt capăt al şirului: individul este elementul central în singura comunitate politico-globală şi nu doar cetăţean al unui stat. Olanda pune un mare accent pe pricipiile legilor internaţionale şi pe valorile morale. Vom folosi exemple din experienţa SUA. se vizează şi interesul naţional. ambele linii de gândire funcţionează alternativ şi au propriile consecinţe asupra politicii drepturilor omului a SUA. În timpul mandatului preşedintelui Jimmy Carter s-a acordat multă atenţie drepturilor omului. Politicile diferite ale SUA şi Olandei în ceea ce priveşte drepturile omului pot fi explicate prin aceste tradiţii. acordă puţină atenţie drepturilor omului sau utilităţii pe care acestea ar avea-o doar ca mod de întărire a securităţii intereselor statului.

Aceste surse pot fi folosite pentru a influenţa sau pentru a forţa alte state să acţioneze într-un anumit mod. SUA au încheiat acorduri bilaterale cu mai multe ţări. Totuşi nu trebuie să se tragă concluzia că ţările mici sunt în stare să influenţeze alte ţări în ceea ce priveşte drepturile omului. Statele mici exercită de obicei o influenţă limitată în politica internaţională. acorduri în care aceste ţări s-au angajat să nu extrădeze soldaţii americani Curţii Internaţionale. S-a spus deseori că Olanda are „mijloace considerabile de influenţă” datorită calităţii ideilor. Statele mici şi superputerile Politica externă a unui guvern este influenţată şi de poziţia statului în arena internaţională. ca rezultat al diverselor lor activităţi. de obicei. dar altele au refuzat să încheie un astfel de acord (Croaţia). al prestigului sau al capacităţii diplomaţilor lor. unele state mici pot fi mult mai influente decât este de aşteptat. Ţările mici au mijloace mai puţine. În plus.I. Statele mici cu resurse limitate de puteri: un teritoriu mic. În teoria relaţiilor internaţionale se face o distincţie în ceea ce priveşte poziţia puterii unui stat. democraţie şi nediscriminare) şi datorită reţetei 28 . Multe guverne au cedat unei asemenea presiuni (ex: Israel. Guvernul american a ameninţat unele ţări că va sista ajutorul militar dacă acestea nu vor încheia o asemenea înţelegere.10. De exemplu în implementarea politicii sale de a nu permite ca soldaţii americani să fie predaţi Curţii Internaţionale. România şi Timorul deEst). o sursă extinsă de influenţă. culturii politice pe care aceste idei se bazează (respectul pentru drepturile omului. În orice caz. în timp ce marile puteri pot avea o influenţă dominantă. resurse economice neînsemnate de cele mai multe ori au puţine surse militare de influenţă. trebuie precizat faptul că ţările mici pot exercita o influenţă pregnantă în anumite teritorii. Superputerile au. relativ puţini locuitori. Şi în sfera politicii drepturilor omului marile puteri au mai mare succes decât ţările mici în a constrânge alte ţări să nu încalce şi să respecte drepturile omului.

De ce să stabililm o listă lungă de drepturi. ar trebui să luăm în consideraţie mai mulţi factori. Ar trebui abolite legile penale care le interzic? Nu. DUDO şi cele două convenţii ale drepturilor omului din 1966 sunt luate ca puncte de referinţă în „nota” internaţională a drepturilor omului. Cu toate acestea. în principiu este indicat să-şi unească forţele cu alte ţări”. care sunt în mod constant încălcate la nivel global? Răspunsul este simplu şi poate fi găsit raportându-ne la situaţia internaţională. trebuie să adăugăm că în baza rapoartelor Naţiunilor Unite. a organizaţiei Amnesty International şi a altor organizaţii ale drepturilor omului standardele internaţionale au fost adesea încălcate. ci ar trebui îmbunătăţit sistemul de respectare a legilor. pentru ţările mai puţin puternice. ele se comit tot timpul. Cu toate acestea. Cooperarea cu alte state din Naţiunile Unite în orice alte împrejurări este. În acelaşi timp. nu trebuie să fie abolite. Guvernul olandez susţinea că „fără îndoială Olanda poate exercita doar o influenţă limitată prin canalele bilaterale. dimpotrivă.diplomatice a acestei ţări. Legile penale internaţionale sunt la fel de des încălcate ca şi standardele drepturilor omului. furtul şi violul sunt interzise în majoritatea societăţilor naţionale. Infracţiuni precum crima. ci trebuie să se acorde atenţie şi poziţiei ţării pe scena politică internaţională şi posibilităţilor de influenţă pe care ţara le are. Nu trebuie avută în vedere doar tradiţia politică. Pe scurt. ca şi declaraţii oficiale. Concluzie Standardele intenaţionale denumite „drepturile omului” se bazează pe tratate oficiale încheiate legal. se poate afirma că dacă vrem să avem o viziune clară asupra politicii drepturilor omului dintr-o ţară şi posibilităţile ei de a exercita influenţă în această privinţă. Acelaşi raţionament se aplică şi societăţii 29 . În respectarea drepturilor omului e importantă de multe ori unificarea acţiunilor diplomatice ale statelor europene. o modalitate importantă de a exercita influenţă.

Într-o lume ce e departe de a fi perfectă. Într-o lume ideală legile şi tratatele din sfera drepturilor omului ar fi inutile. Ca o consecinţă a regimului de schimbări ce a avut loc în ultimul deceniu al secolului XX. problema aceasta a fost 30 . în Europa de Est ca şi în Africa de Sud şi America Latină. ci în tratate şi declaraţii. aceste drepturi. Oricum. Astăzi. se acceptă faptul că felul în care un guvern îşi tratează cetăţenii este o problemă de interes internaţional CAP. dezbaterea drepturilor omului a căpătat o nouă structură. sunt prezente din ce în ce mai mult ca fiind drepturi clasice civile şi politice. Războiul Rece a structurat politica drepturilor omului. de fapt. Interesul pentru bunăstarea cetăţenilor nu este un subiect aflat doar în atenţia cercetătorilor. Ţările Lumii a Treia au solicitat acordarea unei atenţii sporite pentru viziunile lor asupra universalităţii drepturilor omului şi diversităţii culturale. Standardele internaţionale nu se regăsesc în legi. Au solicitat atenţia pentru drepturile grupurilor. În secolele trecute. Drepturile omului au devenit. cel puţin în afara SUA. principiul suveranităţii a fost unul din principiile centrale ale relaţiilor internaţionale. sociale şi culturale. În această lucrare acordăm atenţie promovării respectării drepturilor omului ca parte a politicii internaţionale. supravegherea internaţională a legilor este neadecvată. O dată cu sfârşitul Războiului Rece. o noţiune care a fost înaintată în problema drepturilor individului. În plus. Asemănătoare situaţiei naţionale şi chiar mai rău. Probleme contemporane În ultimii 50 de ani au fost dezvoltate multe standarde ale drepturilor omului. începând cu al doilea război mondial.internaţionale. unul din principalele probleme în politica internaţională. este legat şi de dezbaterea politică cotidiană. Timp de mai mulţi ani. aşa-numitelor „drepturi colective”. e mare nevoie de asemenea mijloace. II. au accentuat importanţa drepturilor economice.

Acest lucru este ilustrat de interesul exprimat prin organizarea de tribunale penale internaţionale în fosta Iugoslavie şi Rwanda. Vom acorda atenţie următoarelor probleme contemporane din domeniul drepturilor omului din perspectiva politicii externe: 1) Caracterul universal al drepturilor omului. Augusto Pinochet. dar şi prin extrădarea fostului dictator chilian. Chestiunii implementării mecanismelor de judecare a celor care se fac vinovaţi de încălcări grave ale drepturilor omului (genocid. Caracterul universal al drepturilor omului Declaraţia şi Progarmul de Acţiune de la Viena.1. adoptată la a doua Conferinţă Mondială asupra Drepturilor Omului. cât şi în domeniul relaţiilor internaţionale şi diplomaţiei. Acesta este un fapt important din moment ce multe din 31 . în 1993. indivizibile şi interdependente”. 2) Poziţia drepturilor colective. prin recenta înfiinţare a Curţii Penale Internaţionale. Aceste teme evidenţiează controverse atât în mediul academic. Cele aproximativ 170 de state care au participat la Conferinţa de la Viena au mai declarat că: „Toate drepturile omului sunt universale.) i se acordă atenţie sporită. Pe lângă acestea. din Marea Britanie.adusă în discuţie sub forma judecării celor vinovaţi de încălcări flagrante ale drepturilor omului în regimul precedent. în 2000. s-a declarat că natura universală a drepturilor omului e de necontestat. etc. II. tortură. a reafirmat angajamentul statelor de aşi duce la îndeplinire obligaţiile referitoare la respectarea universală şi apărarea drepturilor omului. Declaraţia de la Viena a scos în evidenţă şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ca standard comun de realizare pentru toate popoarele şi naţiunile. 3) Mecanisme de combatere a încălcărilor grave ale drepturilor omului.

Această completare anticipatoare a fost. Malaezia şi Singapore au accentuat nu numai universalitatea drepturilor omului. care a avut loc între 29 martie şi 2 aprilie 1993. când a fost adoptată Declaraţia Universală. în prezent ratificate de peste 140 de ţări din toată lumea. Totuşi. a rămas ambiguu. din Thailanda. Şeful delegaţiei chineze. La Conferinţa Asiatică de la Bangkok. Doctrina relativismului cultural raportată la drepturile omului susţine că societăţi diferite au dezvoltat atitudini unice referitoare la 32 . culturale şi religioase”. era clar că un grup de state nu era pregătit să adopte universalitatea drepturilor omului ca atare. inclusă în Documentul Final de la Viena. China. Datorită diferenţelor în dezvolatarea istorică. guvernele unor state ca Indonezia. Acestea considerau că standardele drepturilor omului nu pot fi aceleaşi pentru toate statele. Politicienii şi oamenii de ştiinţă din statele africane. De fapt. de asemenea. Liu Huaqiu. ci şi importanţa „particularităţilor regionale şi naţionale şi a diverselor condiţii istorice. Aceste principii au fost incluse în două convenţii internaţionale. care era evident rezultatul unui compromis politic. argumentând că sunt relative din punct de vedere cultural. Când au început pregătirile pentru întocmirea Declaraţiei de la Viena. universalitatea drepturilor omului nu este pusă în discuţie doar de statele asiatice. Sensul exact al acestei completări. aceste particularităţi naţionale şi regionale sunt legate la origine de diferenţele posibile de abordare dintre mişcările sociale ce afectează implementarea drepturilor omului de ordin naţional şi a celor de ordin internaţional. culturală.statele care au adoptat Declaraţia de la Viena nu erau membre ONU în 1948. în vederea pregătirii Conferinţei Mondiale. dar şi din alte state au pus la îndoială universalitatea drepturilor omului. drepturile diferă de la un stat la altul. a explicat că nu trebuie să credem că modelul drepturilor omului din anumite ţări e „ singurul potrivit”. Totuşi faptul că majoritatea statelor au aprobat. religioasă şi economică. aceste norme de drepturi ale omului nu înseamnă obligatoriu că universalitatea acestor drepturi e într-adevăr „de necontestat”. cel puţin teoretic.

neîndurarea faţă de minorităţi şi subordonarea acestora se explică prin referire la tradiţii culturale specifice. Donnelly argumentează că dacă toate drepturile ar rămâne doar reguli sociale determinate cultural. Codurile morale şi instituţiile sociale diferă de la o cultură la alta. 109-110. 33 . Revendicarea relativismului cultural cunoaşte diferenţe de manifestare. 1989. din moment ce oricine le deţine prin simplul fapt că e fiinţă umană. cu scopul de a-şi apăra puterea în faţa subordonaţilor (J. iar aceste variaţii trebuie scutite de criticismul exterior. Din acest punct de vedere.conceptul de drepturile omului şi demnitate umană. Prin urmare e o problemă de mare îngrijorare faptul că guvernele 20 J. relativismul cultural puternic (cultura este principala sursă a validităţii unui drept moral) şi relativismul cultural moderat/slab (cultura poate fi o sursă importantă a validităţii unui drept moral sau a unei reguli). Dreptul de „a căuta şi a se bucura de azil în caz de persecuţie” care e menţionat în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (articolul 14) nu face parte din tratatele ce obligă din punct de vedere juridic. face distincţie între relativismul cultural radical (cultura este singura sursă a validităţii unui drept moral sau al unei reguli). Analistul politic american. Donnelly. Există o legătură clară între cele aproape 20 milioane refugiaţi politici şi deportaţi din lume şi drepturile omului. conceptul de drepturile omului dezvoltat în vest nu este neapărat aplicabil în societăţile Lumii a Treia. nu ar mai exista drepturile omului. ar trebui să avem în vedere că politicienii şi cei care sunt la putere abuzează de argumentul practicilor culturale şi regionale. Totuşi e o realitate faptul că refugiaţii politici sunt consecinţa violărilor drepturilor omului în anumite state. Obiceiuri precum mutilarea genitală a femeii. Donnelly – „Universal Rights in theory and practice”)20. „Universal human rights in theory and practice”. p. Cornell University Press. Jack Donnelly. Chiar dacă acordăm mai multă sau mai puţină importanţă influenţei culturii.

oficiali ai Uniunii Europene nu au fost dispuşi să accepte anumite valori culturale şi istorice în comportamentul chinezilor faţă de drepturile omului. Conceptul de universalitate este. Întrebarea “când începe viaţa” îi separă în mod violent pe cei care sunt pentru de cei care sunt împotriva legalizării avortului. În orice caz nu vom trata aici acest subiect.de asemenea. El merită să fie abordat într-un volum separat. În statele vestice există. în interiorul societăţilor naţionale. Acestea se regăsesc. implementat în politicile externe a majorităţii statelor europene. unde. religioase şi filosofice. compatibile cu principalele tradiţii etice. de exemplu. şi în interiorul culturilor. Într-o altă ţară (Israel) se aplică pedeapsa cu moartea pentru crimele săvârşite în timp de război. Într-o vizită în China. Într-un document recent Guvernul German a declarat ca drepturile sunt prin definiţie universale şi că normele drepturilor omului sunt. în principiu. Acest lucru se aplică. Viziunile diferite asupra naturii drepturilor omului nu se limitează la relaţiile interculturale.manifestă o bunăvoinţă din ce în ce mai redusă faţă de primirea refugiaţilor. de asemenea. puncte de vedere diferite privind pedeapsa cu moartea văzută ca o încălcare a dreptului la viaţă. ministrul de externe italian a subliniat faptul că drepturile omului nu trebuie folosite ca instrument politic şi că dialogul dintre autorităţile chineze şi cele italiene ar trebui să se bazeze pe principiul universalităţii drepturilor. Dreptul la viaţă ar trebui să protejeze 34 . Prin reacţia la încălcarea drepturilor omului în China.de asemenea. Viziuni diferite asupra a ceea ce înseamnă dreptul la viaţă există. Celelalte ţări vestice se numără printre cele 74 ţări în care pedeapsa cu moartea a fost abolită pe deplin (şi în România pedeapsa cu moartea este abolită) . Statele Uniunii Europene au fost întotdeauna un puternic susţinător al conceptului de universalitate a drepturilor omului. în majoritatea statelor. desigur în cazul SUA. pedeapsa cu moartea este menţinută şi aplicată.

Consiliul Consultativ conchide că diferenţele în aplicarea anumitor drepturi ale omului ar trebui tolerate.copilul nenăscut? Majoritatea tratatelor internaţionale păstrează tăcerea asupra acestui subiect şi se pare că în majoritatea societăţilor este dificilă ajungerea la un consens în legătură cu legislaţia privind această problemă. Consiliul Consultativ se referă în acest context la doctrina “aprecierii marginale” (margin of appreciation). printre altele. libertatea 35 . de dreptul care a fost încălcat şi de specificul încălcării. Curtea Europeană a evidenţiat faptul că statele pot avea interpretări diferite asupra anumitor termeni utilizaţi în Convenţia Europeană. Doar Curtea Europeană are dreptul de a decide dacă un stat şia depăşit limitele libertăţii sau nu. Spre exemplu. altele au fost soluţionate. iar în aceste contexte statele ar trebui să deţină un anumit grad de libertate în crearea politicii lor. Consiliul Consultativ olandez pe probleme internaţionale a argumentat că în general universalitatea drepturilor omului nu implică faptul ca acestea să fie aplicate la fel peste tot în lume. o metodă de analiză judiciară realizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cadrul Consiliului Europei. Acelaşi lucru se aplică şi în definirea circumstanţelor în care eutanasierea ar trebui permisă. Libertatea statelor depinde. Acelaşi lucru este valabil şi pentru sensurile altor drepturi ale omului. dreptul la viaţă. de circumstanţe. Nu este surprinzător faptul că asemenea variaţii se înmulţesc de la o cultură la alta. Pe de altă parte. economice şi culturale diferite. pot varia. Exemplele citate arată cum în aceeaşi cultură (cea vestică) părerile asupra dreptului uman fundamental. Pornografia ar trebui privită ca o manifestare a libertăţii de expresie? Relaţiile homosexuale între adulţi ar trebui considerate o problemă de stil de viaţă? Poligamia ar trebui acceptată? Multe dintre aceste probleme constituie încă un subiect de dezbateri în majoritatea societăţilor vestice. Normele internaţionale ale drepturilor omului trebuie aplicate în contexte sociale. lucru ce încă mai este dezbătut în majoritatea statelor democratice.

politică a statelor ar trebui să fie una controlată. Întotdeauna trebuie să existe
posibilitatea ca statele să fie trase la răspundere, în primă fază la nivel naţional, dar
şi în forumuri internaţionale, semi-internaţionale precum şi în cele politice.
În ciuda faptului că natura universală a drepturilor omului a fost sprijinită doar
formal, problema definirii sensului exact al acestei universalităţi rămâne în discuţie.
Limitele a ceea ce înseamnă ca femeile şi bărbaţii din toată lumea să
beneficieze de drepturile fundamentale ale omului, merită să fie cercetate în
permanenţă. Asemenea cercetări iau forma unor dezbateri aprinse la nivel academic
dar şi politic. Punctele de vedere legate de această problemă tind să se modifice în
timp. Exemplele de tortură şi sclavie demonstrează faptul că ceea ce era acceptat
cândva, astăzi nu mai este. Interzicerea discriminării rasiale pare a se îndrepta în
aceeaşi direcţie. Continuarea unei dezbateri în legătură cu natura universalităţii
drepturilor ar trebui încurajată. Această lucrare se bazează pe ideea dezvoltării
graduale a unui acord internaţional recunoscând în acelaşi timp un anumit grad de
diversitate culturală.
II.2.

Drepturile colective

Drepturile omului, aşa cum apar în majoritatea instrumentelor internaţionale
ale drepturilor omului, sunt formulate în principal în termenii drepturilor individului.
Singurele excepţii le reprezintă art.1 din cele două acorduri ONU privind drepturile
omului din 1996, care se referă la dreptul la auto-determinare a popoarelor, şi o serie
de articole din Carta Africană a Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului.
Ar trebui recunoscute şi alte drepturi colective alături de dreptul la
autodeterminare? Care drepturi ar fi în cauză şi cine ar avea legitimitatea de a le
revendica? O altă întrebare este aceea dacă asemenea drepturi ar trebui privite ca
drepturi colective sau ar trebui să li se atribuie statutul de drepturi colective ale
36

omului. Punerea pe tapet a acestor întrebări ne conduce către tărâmul
controverselor. În literatura academică se acordă o mare atenţie acestor probleme.
Se pune întrebarea dacă drepturile colective se califică, în principiu, pentru a
fi recunoscute şi dacă da, care dintre drepturile intitulate actual „colective” ar putea fi
privite ca adevărate drepturi colective. Trebuie luată în considerare şi potenţiala
valoare pe care ar aduce-o aceste drepturi, respectându-le pe cele civile, politice,
economice, sociale şi culturale care au fost deja recunoscute, şi condiţiile care ar fi
ataşate exercitării drepturilor colective. Unii specialişti delimitează sfera problemei,
dezbat cine sunt cei care beneficiază de aceste drepturi colective şi se ocupă de o
serie de cerinţe colective concrete. Mai mult, pot fi reţinute şase criterii care sunt
considerate importante pentru recunoaşterea drepturilor colective:(1)acestea trebuie
să aibă un subiect care să precizeze esenţa dreptului,(2)trebuie să aibă un subiect
care să poată invoca dreptul,(3)trebuie să se adreseze unui subiect împotriva căruia
pot fi invocate aceste drepturi,(4)revendicarea trebuie să fie esenţială pentru o
existenţă demnă,(5)revendicarea nu trebuie să poată fi individualizată şi
(6)revendicarea trebuie să întărească exercitarea drepturilor individuale ale omului şi
nu trebuie să submineze existenţa drepturilor omului în nici o împrejurare.
Ce sunt drepturile colective? S-a susţinut că ar trebui să se vorbească doar
despre aspecte colective ale drepturilor omului. Acest punct de vedere ar avea
consecinţe majore pentru întreaga abordare a problemei. Acest lucru ar însemna
respingerea ideii de drepturi colective ale omului. Din acest punct de vedere nu ar
exista decât drepturi individuale ale omului. Părerile legate de această problemă
sunt împărţite. Unii sunt susţinători ai ideii că drepturile colective trebuie incuse în
drepturile omului dacă sunt implicate drepturi

de care pot beneficia doar

colectivităţile şi nu pot fi reduse la drepturi individuale. Valorile fundamentale
protejate de drepturile colective sunt bunuri colective de care nu pot beneficia
indivizii, ci doar colectivităţile. Dacă drepturile colective ar putea fi reduse la drepturi
37

individuale atunci noţiunea de drepturi colective nu ar avea nici o valoare
suplimentară. Drepturi precum libertatea de asociere care nu poate fi exercitată
decât în mod colectiv ca şi dreptul la educaţie sau dreptul la libertatea religiei, nu ar
trebui considerate drepturi colective din moment ce pot fi reduse la o revendicare a
individului. Drepturi care se califică pentru statutul de drepturi colective sunt: dreptul
la autodeterminare, dreptul de a nu fi o victimă a genocidului şi dreptul popoarelor la
dezvoltare şi de a avea acces la resursele naturale. Alte drepturi colective pot fi
considerate menţinerea sau protejarea culturii, drepturile popoarelor băştinaşe şi
drepturile minorităţilor. Acestea au comunitatea ca subiect al dreptului lor şi interesul
colectiv drept obiect. Willem van Genugten a demonstrat faptul că doar drepturile
individuale ale omului nu sunt adecvate pentru a asigura o existenţă umană
demnă21.
Dacă acceptăm noţiunea de drepturi colective, atunci se pune problema relaţiei
dintre drepturile colective şi cele individuale. Care dintre acestea prevalează în cazul
unui conflict? Ar trebui permis ca drepturile colective să aducă prejudicii drepturilor
individuale sau dimpotrivă, ca ultimele să prevaleze întotdeauna? Pentru a răspunde
unor asemenea întrebări se impune efectuarea unei alegeri.
În opinia noastră în cazul unui conflict intre drepturi, drepturile individuale ar
trebui să prevaleze. Se poate chiar adăuga faptul că drepturile colective ar trebui
întotdeauna să servească la întărirea exercitării drepturilor individuale. Yvonne
Donders susţine faptul că din moment ce comunitatea îşi are originea în membrii din
care este compusă, posibilele drepturi colective nu pot prevala faţă de drepturile
individuale ale membrilor din care este compusă comunitatea. Drepturile colective
sunt atunci subordonate drepturilor individuale ale omului. Această preferinţă se
bazează pe ideea că ceea ce a fost realizat în domeniul drepturilor omului trebuie
21 Willem van Genugten, “Menschenrechten in Ontwikkeling”, Nijmegen: Katholieke Universiteit,
1992, p. 27.
38

apărat. Dacă o cerinţă colectivă ar trebui acceptată sau nu ca drept, depinde de
întrebarea dacă aceasta aduce ceva în plus faţă de garanţiile oferite deja de
drepturile omului la o existenţă demnă şi la calitatea societăţii ca întreg.
Cine sunt posesorii drepturilor colective? Răspunsul evident ar fi: grupuri,
colectivităţi. Trebuie şi statul considerat un deţinător de drepturi colective? Este o
întrebare interesantă, din moment ce, în viziunea tradiţională, drepturile omului sunt
văzute ca instrumente de protejare a drepturilor indivizilor în faţa puterii statului. Prin
urmare, statul ar trebui văzut mai degrabă ca un adresant al individului ca şi
drepturile colective, dar nu ca posesor al acestora. Oamenii sunt de regulă
consideraţi deţinătorii drepturilor colective pentru că sunt menţionaţi în tratatele
internaţionale ca atare. Dar ce sunt popoarele? Ar trebui folosită o definiţie etnică,
una teritorială sau o combinaţie a celor două? Evreii şi palestinienii sunt popoare
distincte sau doar cetăţenii statului Israel trebuie văzuţi ca un popor?Răspunsul la
această întrebare e important deoarece grupurile de oameni apelează la asemenea
drepturi pentru pretinderea autonomiei, a guvernării proprii sau a independenţei
politice. Din nefericire, până în momentul de faţă nu există o definiţie unanim
acceptată la nivel politic internaţional. Minorităţile pot fi şi ele văzute ca posesori de
drepturi colective, deşi nu se pronunţă de regulă în favoarea acestei abordări. Nu în
mod aleatoriu drepturile minorităţilor au fost formulate drepturi ale grupurilor de
indivizi în tratatele existente. Anumite state, precum Franţa sau Turcia, neagă explicit
existenţa minorităţilor(etnice) în interiorul graniţelor lor.
Trebuie îndeplinite anumite condiţii pentru a se stabili cine poate îndeplini
funcţia de conducător într-o colectivitate dată? Pare a fi necesar pentru a se evita
situaţia în care cineva ar pretinde că reprezintă o anumită colectivitate. Dacă
aceasta presupune organizarea de alegeri oficiale, ceea ce implică diferenţe de la
caz la caz. Organizarea alegerilor impune întrebarea cine are dreptul să participe la
ele. Toţi cei care se consideră ca aparţinând unei anumite entităţi(statale)? Sau doar
39

Nu pare “corectă” exercitarea acestor drepturi colective. Drepturile colective formează încă subiectul dezbaterilor febrile care până acum au rămac nedecise. Tradiţia africană subliniază importanţa grupului sau a comunităţii. Discuţiile despre ce drepturi pot fi considerate colective nu ar trebui. Mulţi conducători ai statelor non-occidentale. ci şi la statele vest-europene ca Marea Britanie. desfăşurate în forumurile pentru drepturile omului. tradiţionale. Se iveşte întrebarea: de ce? De ce un anumit grup de indivizi are dreptul să beneficieze de resursele naturale.cei desemnaţi de conducerea grupului? Sau doar cei care locuiesc pe teritoriul vizat de decizia în cauză? Sau participarea ar trebui să se bazeze pe obiceiuri vechi. Implementarea aspectelor colective ale drepturilor individului poate fi bogată în consecinţe. Dreptul la resursele naturale e adesea menţionat ca drept colectiv(articolul 21 din Charta Drepturilor Omului şi Popoarelor). Majoritatea oamenilor sunt loiali unei unităţi oarecum organice asemenea unui trib. pe de altă parte. interesul comunităţii este totdeauna suprem. În opinia noastră. care dispun dispun de mari rezerve de petrol şi gaze naturale pe teritoriul lor. în şi pe teritoriul ţării? Cum s-ar explica faptul că persoanele care locuiesc în zone mai puţin înzestrate de natură nu se bucură de aceleaşi beneficii? Exemplul nu se referă numai la statele bogate în petrol din Orientul Mijlociu. ci în cadrul Programului de Dezvoltare a Naţiunilor Unite(PDNU) şi a Băncii Mondiale. 28 şi 29) faţă de stat sau 40 . care au fost transmise de-a lungul secolelor? Va fi necesar să găsim răspunsuri la aceste întrebări dacă nu vrem să tratăm problema într-un mod arbitrar. clan sau grup etnic. Din această perspectivă. iar indivizii au obligaţii(incluse în Charta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor. prin urmare. Norvegia şi Olanda. articolele 27. argumentează că abordarea individualistă a drepturilor omului contravine tradiţiei africane şi a altor state non-occidentale. perceperea unei taxe internaţionale pe venit ar soluţiona această inegalitate dintre state.

II. Chile. tratamente şi pedepse crude. dispariţii. precum genocidul. Suntem de acord cu Abdullahi An-Na’im care subliniază importanţa drepturilor colective în calitate de categorie conceptuală: “Mişcarea drepturilor omului e mult mai atenuată prin excluderea lor totală decât prin includerea unora dintre ele. Kluwer Law International. fosta Iugoslavie. persoanele sunt judecate în curţile de judecată interne. crime absurde. În acest context se pune întrebarea dacă şi cum vor fi pedepsite persoanele care se fac vinovate de incălcări grave ale drepturilor omului şi legii umanitare internaţionale.practici frecvente în epoca în care trăim.3. inumane şi degradante. p. Mecanisme de combatere a încălcărilor grave ale drepturilor omului În ultimul deceniu al secolului XX. fie prin intervenţia organismelor interneţionale: Argentina. decese in timpul detenţiei. abdicări. Cehoslovacia după căderea regimului comunist. Africa de Sud după sfârşitul apartheidului sunt doar cateva exemple în acest sens. Germania după reîntregire. În anumite cazuri. tortura.comunitate. 21. comise în timpul vechiului regim. Guatemala. 41 . Accentuarea importanţei drepturilor colective de către statele nonoccidentale contrastează cu concepţia occidentală. au avut oc multe schimbări de regim fie datorită transformărilorpolitice interne. în concordanţă cu criteriul şi procesele de <control adecvat al calităţii>”(A. Pe scurt. “Human rights and the challenge of relevance”. 1998. problema responsabilităţii constă în a decide dacă şi cum trebuie pedepsiţi cei care se fac responsabili de aceste încălcări. sclavia şi tratarea necorespunzătoare a civililor. An-Naim – “HumanRights and the challenge of relevance”)22. în alte cazuri se instituie 22 An-Na im. violuri. “epurări etnice”.

un organism a cărui dispoziţie constă în supravegherea menţinerii păcii şi a securităţii internaţionale. în acest context e necesar să se facă referire la aşa numitele “comisii pentru adevăr şi reconciliere” care au fost introduse în peste 30 de ţări până în prezent. Somalia. în fosta Iugoslavie(1993). iar ulterior în Rwanda. În mod surprinzător. prin întoarcerea la rezidenţă şi restituirea proprietăţii). a fost necesară trecerea a 47 de ani ca să se ajungă la decizia creării unor alte tribunale de acest gen.tribunale penale internaţionale precum în fosta Iugoslavie şi Rwanda. de exemplu. Cambodgia. După înfiinţarea tribunalelor de la Nuremberg şi Tokyo. Există şi situaţii în care s-a introdus un sistem de inspecţie pentru a determina dacă persoanele sunt calificate să adopte poziţii oficiale în noua administraţie. Nu există nici un motiv legal pentru tratarea drepturilor omului în aceste state. Nu întâplător au fost alese fosta Iugoslavie şi Rwanda pentru instituirea acestor tribunale. Liberia. De acum înainte ne vom ocupa de explicarea a două metode de combatere a impunităţii: înfiinţarea tribunalelor internaţionale şi înfiinţarea comisiilor pentru adevăr şi reconciliere. reabilitarea. când se produc evenimente similare în Burundi. ci mai ales din raţiuni politice. Zair/Congo(acestea fiind doar câteva dintre cele notorii). se pot oferi compensaţii victimelor. 42 . în 1946. ceea ce ni implică în mod necesar să se ocupe de cei acuzaţi de violarea drepturilor omului şi a legii umanitare. compensaţia(pentru orice pagubă economică estimată derivată din violarea drepturilor internaţionale ale omului). aceste tribunale au luat naştere la decizia Consiliului de Securitate al ONU. satisfacerea şi garantarea irepetabilităţii(include o serie de măsuri politice severe de verificare a faptelor şi divulgare totală şi publică a adevărului. Există mai multe metode: restabilirea(victima revine la situaţia originală. Pe lângă pedepsirea persoanelor care au comis aceste abuzuri. recunoaşterea faptelor şi compensaţii acordate victimelor).

însă materializarea acesteia a început în 1998. Decizia Consiliului de Securitate a determinat caracterul politic al celor două trbunale. Aceasta ne aduce la problema păcii versus justiţie. era ca aceasta să fie bine primită de către state. Tribunalul Internaţional a studiat posibilitatea instituirii unei curţi penale internaţionale permanente. precum şi a abuzurilorasupra civililor. care a fost discutată în literatura de specialitate. când s-a ajuns la un acord asupra unui proiect de tratat pe această temă.Din 1948. Există o teamă permanentă că acuzaţiile penale ar putea interveni în acordurile politice care sunt necesare soluţionării conflictelor şi atacurilor diverşilor combatanţi. Deşi au fost susţinute de jurişti eminenţi cu o moralitate impecabilă. În orice caz. Acordul referitor la noua curte. care necesită să fie definite. Liderii din Iugoslavia şi Croaţia. a crimelor împotriva umanităţii(b). anumite decizii au rămas în afara mandatului Consiliului din motive politice. deşi erau cu siguranţă responsabili pentru unele din cele mai grave violări ale drepturilor omului în regiune. Dacă se dovedeşte capabil să prindă “peştişorul”. China şi Israel au refuzat. în Olanda. dacă 43 . erau consideraţi vitali pentru asigurarea păcii în zonă. Slobodan Milosovic şi răposatul Franjo Tudjman. Ultimele două reprezintă încălcări evidente ale drepturilor omului. a crimelor de război(c) şi a crimelor foarte agresive(d). Până acum 123 de state au aderat la Statutul Curţii. prin urmare au rămas mult timp departe de orice acuzaţii. Sarcinile acestei noi curţi vizau pedepsirea genocidului(a). ce implicaţii va avea asupra cauzei justiţiei în zonă? Puterea tribunalelor penale internaţionale constă în individualizarea vinei. Aceasta diminua în mod evident autoritatea Tribunalului. cu ocazia Conferinţei Internaţionale de la Roma. SUA s-au angajat într-o campanie febrilă împotriva Curţii. deşi statele mari precum SUA. se impune întrebarea în ce măsură aceasta constituie un avantaj. semnat la Haga. cerând altor state să intre într-un acord bilateral pentru a recunoaşte imunitatea cetăţenilor americani în faţa Curţii.

4. care menţionează: “obligaţia tuturor partidelor de a coopera la investigările şi condamnarea crimelor de război şi a altor încălcări ale legii umanitare internaţionale”. când cei care au provocat violări 23 D. 24 D. Curtea exercită presiuni pe care diplomaţii nu le pot ignora”(D. Abacus. implicaţi în exterminarea evreilor. Atunci ar trebui pedepsiţi toţi germanii? Sau numai unii dintre ei? Şi de cine?23 În primul rând putem fi de acord cu cel mai mic numitor comun. o dată înfiinţată. 44 . Înfiinţarea ambelor tribunale internaţionale este oricum o formă instituţionalizată― chiar dacă departe de a fi perfectă― de confruntare cu trecutul. aceasta nu presupune soluţionarea tuturor problemelor. aşa cum a fost formulat de David Forsythe: “Probabil cel mai bun lucru care poate fi spus despre Curte în lumina acordului de pace de la Dayton e că. 1997. Forsythe – “International Criminal Court”)24. într-o măsură mai mare sau mai mică. 13. 1997. Ele au intrat în scenă în urma unei schimbări de regim. „Inernational Criminal Court”. Cel mai bun lucru care se poate afirma despre Tribunalul din Rwanda este că progresul lui este lent şi trebuie să aşteptăm să vedem dacă şi în ce măsură va avea rezultate concrete. „Hitlers Willing Executioners: Ordinary Germans and the Holocaust”. II. Forsythe. p. Goldhagen. Totuşi. Acordul de la Dayton a fost de mare ajutor pentru desfăşurarea operaţiunilor Tribunalului din Iugoslavia.am ţine cont de teza lui Daniel Goldhagen. Tribunalul din Iugoslavia a primit o mare susţinere în cadrul acordului de pace de la Dayton. Comisiile pentru adevăr şi reconciliere Comisiile pentru adevăr şi reconciliere sunt un fenomen relativ nou. care afirmă că cea mai mare parte a poporului german a fost.

defineşte Comisiile pentru adevăr şi reconciliere după cum urmează: “. de obicei democratic. care a făcut un studiu amplu asupra subiectului în lucrarea “Fifteen Truth Commissions 1974-1994: A comparative study”. 25 „Wounded Nations Broken Lives: Truth Commissions and War Tribunals”. 45 .. pp. exprimă public funcţia principală a comisiei în felul următor: “Deci cât de importantă e prezentarea publică a acestor încălcări de către Comisie?” Bishop Tutu: “Absolut crucială. p. este doar o mică parte din procesul în care trebuie angajată întreaga naţiune” 25. Priscilla Hayner. 39. organisme create pentru a investiga trecutul drepturilor omului într-o anumită ţară― trecut ce include violări comise de forţele militare ale altui guvern sau de către forţele înarmate ale opoziţiei” 26. Şi trebuie să le repeţi în permanenţă acestor oameni că pretinzând că nu s-a întâmplat nimic. la fel ca al nostru. experienţa mondială arată că. Acolo sunt oameni care au încercat să fie maleabili şi să lase trecutul să fie trecut: ei vor să avem o amnezie naţională. Hayner „Fifteen Truth Commissions – 1974-94: A Comparative Study”.grave ale drepturilor omului au renunţat la putere şi au fost înlocuiţi de adepţii unui alt regim. Ele nu au în mod explicit obiectivul adjudecării. se va întoarce mai mult ca sigur şi te va bântui îngrozitor. 1995. 26 P. dacă nu înfrunţi un trecut întunecat. nerecunoscând că li s-a întâmplat ceva îngrozitor înseamnă a victimiza victimele încă o dată. efectiv să priveşti bestia în ochi. Index of Censorship 5/96. Dar mai important. Preşedintele comisiei pentru adevăr şi reconciliere din Africa de Sud. Ceea ce vrem să spunem e că trebuie să ne înfruntăm trecutul cât mai repede cu putinţă―să recunoaştem că avem un trecut ruşinos― apoi să-i închidem uşa şi să ne concentrăm asupra prezentului şi viitorului. B. Bishop Desmond Tutu.. Acesta e scopul Comisiei. ea nu se va culca liniştită. Principalul obiectiv al acestor comisii e de a descoperi actele de violare a drepturilor omului sub vechiul regim. 597 şi urm.

El Salvador. Uganda. să le recunoască. Hayner. p. Op. Prima şi cea mai importantă sarcină a comisiei este să prezinte faptele adevărate sau. nu de către guvern: “E important ca guvernul să asigure fondurile necesare înainte să-şi înceapă comisia lucrările. Au primit o atenţie sporită în special comisiilor pentru adevăr care au fost înfiinţate în Chile după căderea regimului Pinochet şi. 1997. Ciad. unde comisia s-a numit comisie de clarificare. Prin urmare. Poate chiar să amnistieze făptaşii care au încălcat drepturile omului din raţiuni politice. p. Cea din Africa de Sud are autoritatea de a obliga martorii să se prezinte în instanţă şi să fie interogaţi sub jurământ. Comisii asemănătoare au acţionat în Uganda. dar cer o recunoaştere oficială a acestora. Cit. mai degrabă. Membrii săi trebuie să aibă încrederea publicului şi să li se garanteze independenţa de guvern. Adeseori oamenii cunosc faptele reale. Comisia trebuie să decidă dacă violarea în cauză constituie un asemenea act politic. Recunoaşterea acestor fapte ar trebui să contribuie la nerepetarea lor 27 “Truth Commissions: An interdisciplinary disscution held at Harvard Law School in may 1996”. celor din Africa de Sud. 46 . Ea îl citează pe directorul de atunci al Americas Watch. Hayner numea procedeul “găsirea de fapte confirmate”. Juan Mendez: “Faptul care este confirmat oficial şi astfel transformat într-o parte <a scenei de cunoaştere publică> dobândeşte o calitate miraculoasă care îi lipseşte când e <adevărat>”28. Unele comisii au puteri considerabile. Argentina. José Zalaquett. mai recent. care a fost un membru remarcabil al Comisiei chiliene a pledat pentru finanţarea comisiei de către stat. Componenţa comisiei pentru adevăr necesită multă atenţie pentru a evita crearea impresiei că a fost stabilită cu anumite obiective politice sau pentru a şterge petele trecutului. 151. 28 P. 607. B.ci al reconcilierii după ce faptele au fost divulgate. Nu ar trebui să-şi rezerve dreptul de a suspenda finanţarea”27.

Rămâne totdeauna pericolul ca o comisie pentru adevăr şi reconciliere să contribuie la îngroparea unor crime ale vechiului sistem. cu excepţia cazului în care e însoţită de o amnistie. ca în Africa de Sud. ai armatei şi ai poliţiei. în Africa de Sud exista un solid acord politic. Vinovaţii nu sunt foarte încântaţi de această perspectivă.în viitor. să se decidă dacă activităţile sale ar trebui publicate. La polul opus e concepţia potrivit căreia adevărata iertare nu e posibilă decât după recunoaşterea faptelor. Altă problemă e dacă trebuie. dacă numele vinovaţilor ar trebui făcute publice. Pe de o parte sunt cei care preferă politica “iertării şi a uitării” şi care sunt de opinie că acest proces ar putea fi lezat de comisia pentru adevăr şi reconciliere. pentru instituirea unei asemenea comisii. pe lângă membrii guvernului aflat la putere. Dacă se doreşte înfiinţarea unei asemenea comisii e necesar să se răspundă la un set de întrebări cu privire la scopul mandatului său. Înfiinţarea unei comisii pentru adevăr şi reconciliere e deseori controversată. Ar mai fi necesar să se răspundă la întrebarea dacă această comisie ar trebui să-şi înceapă activitatea imediat după schimbarea de regim sau ar fi mai înţelept să lase o perioadă de timp să se scurgă. În apropiere. În favoarea demarării rapide 47 . La polul opus. perioada derulării acestuia. lipsea acest tip de acord. creat de preşedintele de atunci. evident. să se ceară socoteală în faţa comisiei pentru adevăr şi reconciliere şi membrilor opoziţiei. acţiunile Congresului Naţional African (CNA) erau explicit incluse în investigaţie. Ca şi fostul lider al Organizaţiei Popoarelor Din Africa de SudVest(OPASV). guvernul preşedintelui Sam Nujoma s-a opus cu înverşunare ideii unei comisii pentru adevăr şi reconciliere. Consiliul Naţional pentru Persoane Dispărute din Argentina i-au dat denumirea “Nunca Mas!”(Niciodată din nou!). din motive evidente. Nelson Mandela. acesta nu a dorit ca practicile de acest gen să fie recunoscute oficial. De aceea. în Namibia. În cazul Africii de Sud. în Namibia. care era vinovat de tortură şi de numeroase dispariţii de persoane în timpul luptei pentru independenţă.

dar în alte situaţii se efectuează doar colectarea informaţiilor referitoare la ce s-a întâmplat în trecut. Cum ar putea fi compensată material o mamă care şia pierdut fiul sau o soţie care şi-a pierdut soţul? Concluzie În acest capitol au fost tratate probleme ce au pătruns în agenda statelor. în ultimul timp s-a înregistrat un oarecare progres în problema combaterii impunităţii celor care se fac vinovaţi de violarea drepturilor omului. recent înfiinţata Curte Penală Internaţională. deşi nu este posibilă compensarea totală pentru ceea ce s-a întâmplat. sau presupun ce s-a întâmplat. ca rezultat al transformărilor politice internaţionale din ultimul deceniu.se ridică argumentul că atenţia publică s-ar putea diminua dacă trece prea mult timp de la schimbarea de regim. a curţilor sau a altor oficiali. chiar din partea comisiilor pentru adevăr şi reabilitare. Ca o concluzie se poate afirma că. Dar doreau ele şi ceilalţi care cereau adevărul era confirmarea oficială a ceea ce s-a întâmplat: din partea guvernului. mai nutreau puţine speranţe să-i revadă pe cei dragi. pedepsirea în prezent a vinovaţilor este o chestiune controversată. Dacă luăm în ordine inversă problemele care au fost prezentate în acest capitol. Pe de altă parte. mai mult sau mai puţin. precum e cel al aşa-ziselor “dispariţii de persoane” în state ca Argentina sau Chile. care participau la demonstraţii tacite săptămânale. Asemenea confirmare oficială poate lua forma compensărilor materiale. rudele şi prietenii victimelor ştiu. ca şi numeroasele comisii pentru adevăr şi reconciliere― toate ţintesc în aceeaşi direcţie: 48 . În multe cazuri. iar comisia să-şi desfăşoare lucrările într-o atmosferă propice anlizei obiective. în cazurile mai sus menţionate. există argumentul că trebuie să treacă o scurtă perioadă pentru ca emoţiile să-şi piardă din intensitate. Activităţile tribunalelor penale din fosta Iugoslavie şi Rwanda. Celebrele “Mame din Plaza de Mayo” din Argentina.

aşa cum sunt menţionate în Declaraţia Finală de la Conferinţa Mondială asupra Drepturilor Omului de la Viena. lingvistice şi religioase) trebuie protejate în toate statele. comparaţi cu cei “de bună credinţă” care “solicită azil politic”. Există multe situaţii nedrepte în lume care nu pot fi rezolvate decât prin acceptarea drepturilor colective. Până acum ar trebui să fie clar că doar promovarea drepturilor omului nu este suficientă. de care sunt strâns legate. Cazul fostului dictator chilian. inclusiv drepturile “imigranţilor economici”. Drepturile colective ocupă un loc important în viitoarea agendă asupra drepturilor omului. sociale şi culturale a fost diminuată. dreptul la autodeterminare. care preferă să le vadă ca pe nişte “aspiraţii” sau “obiective politice” mai degrabă decât ca drepturi ale omului. Subiectul ar trebui să rămână în topul agendei drepturilor omului. Augusto Pinochet demonstrează că şi curţile naţionale au devenit mai active decât în trecut în pedepsirea a astfel de criminali. 49 . sociale şi culturale sunt în mod clar la fel de importante ca cele politice şi civile. chiar negată de liderii americani. Pe lângă motivele de natură substanţială.violatorii acestor drepturi actuali sau potenţiali trebuie avertizaţi că există o zi în care vor da socoteala pentru faptele lor. sociale şi culturale. dreptul la un mediu înconjurător natural curat. Drepturile minorităţilor(etnice. importanţa drepturilor economice. Drepturile economice. Le-ar oferi un argument solid în dialogul cu statele non-occidentale care pretind că statele occidentale se implică mai ales în promovarea propriilor interese(economice). se mai păstrează o consideraţie tactică pentru care guvernele occidentale ar trebui să insiste în promovarea drepturilor economice. Până acum. iar această zi se apropie. Ele ar trebui în primul rând şi cel mai mult protejate. Statele occidentale ar trebui să manifeste interes în promovarea tuturor drepturilor omului. din 1993. Drepturile omului se referă clar la drepturile indivizilor. Aceasta nu însemnă că pot fi ignorate drepturile colective. Societăţile asiatice şi africane cer cu insistenţă recunoaşterea drepturilor colective. Ne putem gândi la dreptul la dezvoltare.

ce diferenţe se observă de la un stat la altul. cât şi unul puternic emoţional şi unul normativ. Statele occidentale ar trebui să renunţe la rezistenţa lor în zonă. pentru a vedea în ce măsură sunt acceptate la nivel global sau. Este vorba aici şi de un aspect tactic care trebuie luat în considerare. Aceasta nu înseamnă că acete norme trebuie implementate peste tot la fel. Aceasta creează necesitatea îmbunătăţirii continue a instrumentelor de supraveghere globală şi regională. juriştii. În acelaşi timp.dreptul de a nu fi victima genocidului. ci că trebuie exercitată o presiune permanentă asupra statelor pentru a implementa aceste standarde internaţional acceptate. Acordarea unor astfel de drepturi nu ar trebui să aibă întâietate în faţa drepturilor omului. Ar trebui sau nu ar trebui să vorbim de standarde valide în mod egal pentru toţi oamenii din toate colţurile lumii? Care sunt restricţiile clare ale relativismului cultural? Această dezbatere are atât un caracter empiric. În cele din urmă şi probabil cea mai importantă e problema universalităţii drepturilor omului. cele două Americi şi Africa. 50 . subregiuni din Asia şi pentru zona Pacificului. Doar atunci ar fi posibil să determinăm dacă există într-adevăr un “consens tot mai bine conturat”. Astfel. Aceasta presupune cercetare interdisciplinară realizată de sociologii. Cu privire la supravegherea regională. est şi vest. examinarea standardelor internaţionale. analiştii politici. e necesar să se răspundă şi la o întrebare normativă: drepturile omului trebuie acceptate peste tot? Noi considerăm că da. aşa cum sunt menţionate în Declaraţia Universală sau în alte documente de acest fel. în dialogul cu statele non-occidentale ar câştiga prin persuasiune. pe lângă mecanismele deja existente pentru Europa. ar fi de notat că. urmează să se dezvolte pentru Asia. antropologii culturali. cum au sugerat unii autori. Asemenea mecanisme de supraveghere regională trebuie văzute ca un prim pas în direcţia adevăratei supravegheri globale. în caz contrar. Aspectul empiric presupune cercetare. economiştii şi istoricii din ambele tabere.

Statele vest-europene nu mai practică aşa-zisa politică “generoasă” de acceptare. De aici derivă o sarcină importantă pentru cei preocupaţi de principii precum demnitatea umană şi tratamentul egal. dacă Înalta Comisie pentru Refugiaţi a Naţiunilor Unite ar beneficia de mijloacele necesare asigurării unui tratament mai demn al refugiaţilor şi persoanelor deportate. III. Înalta Comisie pentru Refugiaţi a ONU e unul din cele mai eficiente organe ale Naţiunilor Unite. Totuşi. iar Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948) constituie prima declaraţie interguvernamentală în istoria umanităţii care aprobă un set de principii de bază asupra drepturilor omului. din anii ’40. care contrastează puternic cu principiile cuprinse în DUDO. parlamentele şi în final guvernele. În Europa frontierele interne au fost deschise. înclină să-şi închidă frontierele. CAP. aproape toate statele ─nu doar cele occidentale─ au reafirmat în mod regulat existenţa drepturilor universale 51 . Drepturile omului şi politica afacerilor externe din perspectiva comparativă În capitolele anterioare am văzut că în articolele 55 şi 56 ale Chartei Naţiunilor Unite li se impune statelor să coopereze în domeniul drepturilor omului. Politica oficială duce la situaţii degradante.În acest capitol nu a fost tratată problema refugiaţilor şi a deportaţilor. dar în ceea ce priveşte frontierele externe se întâmplă contrariul. că acceptarea drepturilor omului ar trebui să aibă consecinţe la o scară politică mult mai mare. Dimpotrivă. Comunitatea internaţională nu a realizat foarte multe în acest domeniu. Cu precădere ultima categorie e în creştere. Aşa cum am menţionat. S-ar face un pas important în direcţia corectă. dar totuşi incapabil să răspundă tuturor problemelor refugiaţilor şi deportaţilor. şi anume de a convinge oamenii din ţările care oferă azil. soarta lor e indisolubil legată de violarea drepturilor omului în ţările lor de origine.

Tratate de apărare a drepturilor femeilor şi copiilor se alătură industriei globale ce tinde spre egalitatea sexelor. Precum am constatat. am văzut că dezvoltările regionale au completat acestă tendinţă globală. în 1993. la Conferinţa de la Viena din 1993. De asemenea. Dreptul internaţional sau transnaţional asupra drepturilor omului este în prezent un corpus de legi bine dezvoltat. sex. cele două 52 . cea mai importantă problemă nu o reprezintă faptul că. mult mai concentrat şi mai precis decât. această reafirmare s-a manifestat cel mai pregnant în cadrul Conferinţei ONU asupra Drepturilor Omului ce a avut loc la Viena. fără discriminare în funcţie de naţionalitate. etnie. confecţionarii de cămăşi din Guatemala sau muncitorii minori din India şi Pakistan. orientarea spre sclavie şi practicile de tipul sclaviei se combină cu pedepsirea perpetuă a celor vinovaţi de reţinere de persoane în sclavia de facto─fie tăietorii de trestie de zahăr din Republica Dominicană. spre exemplu. Precum am demonstrat. din Belarus până în Burma.ale omului. Mai important e că după Războiul Rece ne confruntăm cu genocidul cutremurător şi cu crime împotiva umanităţii la scară mare. nu s-a acţionat mult în ceea ce priveşte realitatea neliberală a condiţiei umane care este atât de evidentă din Algeria până în Afghanistan. cel mai considerabil în Europa şi Occident. În 1977. rasă sau religie. În parte ca rezultat al acestor politici realiste. unele state asiatice au încercat să ridice relativismul cultural şi specificul naţional deasupra drepturilor omului universale (sau regionale). dreptul internaţional asupra mediului înconjurător. ci a reprezentat totodată secolul cel mai sângeros din istoria umanităţii. La începutul secolului XX. din China până în Croaţia. Tratate ce declară ilegale sclavia. Am afirmat în primul capitol că secolul XX nu a constituit doar o perioadă în care au luat naştere din ce în ce mai multe profesii legate de etica internaţională şi drepturile omului. o provocare fundamentală consta în a reduce abisul enorm dintre cadrul legal liberal asupra drepturilor omului la care au subscris majoritatea statelor şi principiile realiste pe care deseori le aplicau în politica externă.

de la ONU prin OAS până la noua Organizaţie pentru Securitate şi Cooperare în Europa au programe vaste în domeniul drepturilor omului. Dezvoltarea principiilor liberale a fost favorizată de diminuarea conflictelor armate şi a urii criminale. precum şi societăţile nonstatale. Vom demonstra că SUA manifestă o înclinaţie particulară în politica externă în ceea ce priveşte drepturile omului şi că Washington este mai dispus “să predice” altora decât să ia în serios standardele drepturilor internaţionale “acasă”. organizaţiile non-guvernamentale ca Amnesty International. sunt ţintele acestor eforturi de reformare. sunt receptive şi active în problemele drepturilor omului şi exercită o anumită influenţă. Dar tot statele sunt cele care sancţionează tratatele şi mecanismele lor de monotorizare. Precum am observat deja. fie prin organizaţii internaţionale precum NATO. care controlează asistenţa internaţională a drepturilor. cel mai important actor în relaţiile internaţionale la sfârşit de secol XX. fie individual. ONG-urile mai ales exercită presiuni asupra statelor să facă ceea ce trebuie. o cheie la dezvoltările ulterioare o constituie statele şi politica lor externă. capitolul oferă o analiză comparativă a drepturilor omului în politica externă a altor state care fie sunt democraţii liberale. fie aspiră să devină. Mai mult decât atât. Astfel. Funcţionarii internaţionali independenţi exercită o oarecare influenţă asupra acestor organizaţii.protocoale la Convenţiile de la Geneva din 1949 referitoare la victimele de război nu au însemnat nimic pentru cei care au omorât personalul Crucii Roşii în Cecenia sau ajutoarele Naţiunilor Unite în Rwanda. Acest capitol se referă la drepturile omului şi politica afacerilor externe a statului din perspectiva comparativă. Începe cu orientarea atenţiei asupra Statelor Unite. printre altele. Helsinky Comitee. Vom arăta că majoritatea abordărilor diferă 53 . În timp ce organizaţiile inter-guvernamentale şi grupările private transnaţionale se ocupă de proliferarea drepturilor omului. Dar statele-membre ale organizaţiilor inter-guvernamentale (OIG) iau cele mai importante decizii şi chiar aceste state. care pot aresta sau nu criminalii de război. organizaţiile inter-guvernamentale.

principiile realiste nu vor dispărea niciodată complet din politica externă. Atâta timp cât statele trebuie să-şi asigure securitatea în lipsa unui guvern mondial responsabil. care presupune imaginea de sine colectivă a unei naţiuni şi ideologia sa informală. ataşată Constituţiei SUA.de cea americană într-un fel sau altul. Se pune accent pe aspectele pozitive. poziţie geo-politică şi interese naţionale urmărite. Din moment ce majoritatea naţiunilor au o părere bună despre ele. pentru a înţelege interpretarea drepturilor omului în politica externă e crucial să înţelegi că atât elita. distincţie datorată combinaţiei variate de factori istorici. politici şi culturali.1. acest capitol oferă nişte concluzii în ceea ce priveşte drepturile omului şi politica externă. II. Declaraţia Universală şi cele două Convenţii Internaţionale asupra Drepturilor Politico-Civile şi Socio-Economico-Culturale. 54 . Drepturile omului sunt pe aceeaşi treaptă cu libertatea persoanei potrivit Declaraţiei Drepturilor. În cazul Statelor Unite. nu sub forma generală şi mai complexă care se regăseşte în Declaraţia Internaţională a Drepturilor (presupunând Charta Naţiunilor Unite. în ciuda unor motive bine întemeiate de rezerve referitoare la viitorul apropiat. Apoi vom face un scurt comentariu referitor la politica drepturilor omului a unor state nedemocratice precum Iranul. În final. Politica SUA şi drepturile omului Extinderea politicii externe a unui stat e strâns legată de interpretarea naţionalismului. Dar există un motiv solid pentru a crede că unele tendinţe pe termen lung sunt favorabile unei mai mari influenţe a principiilor liberale în anumite condiţii. majoritatea politicilor externe asupra drepturilor omului reflectă convingerea că fiecare stat are o lecţie de virtute de predat celorlalte. cât şi masele văd în SUA un semnal a libertăţii în lume. încheiate în 1966).

Drepturile internaţionale ale omului nu generează responsabilitatea SUA de a-şi aplica sieşi standardele globale sau regionale. După cum afirma Henry Kissinger. ar vedea SUA implicate activ în afacerile mondiale― pe supoziţia că impactul SUA ar schimba cursul evenimentelor în bine. antisemitismul religios şi alte forme de fanatism. Această orientare a fost net dominantă în Congres în anii ’30. credinţa în libertatea excepţională şi în virtuţile poporului american constituie esnţa culturii şi politicii americane dominante. Forţa perpetuă a excepţionalismului american nu ar trebui echivalată cu o cruciadă pentru drepturile omului în politica externă a Statelor Unite.Drepturile omului în politica externă reprezintă. care să sublinieze cel 29 T. Excepţionalismul american. asociată cu Hamilton şi majoritatea preşedinţilor începând cu Woodrow Wilson. prin urmare. 55 . 66/1987. Două sisteme de gândire s-au aflat în competiţie mult timp pentru controlul politicii externe a Statelor Unite. discriminarea sexuală şi sărăcia mistuitoare au eşuat în alterarea acestei imagini de sine dominante. considerând că o politică externă activă. p. deşi tindea mai degrabă spre polul unilateral decât spre cel multilateral. asociat cu Washington. Primul. De la coloniştii timpurii ai Noii Anglii până la retorica lui Ronald Reagan în anii ’80. „City upon a hill”. Bine cunoscutele defecte din societatea americană ca istoria sclaviei. Foreign Policy. Statele Unite nu s-au considerat o naţiune obişnuită. ci un experiment extraordinar legat de libertatea persoanei ce are implicaţii la nivel global 29. poate duce la implicare sau izolaţionism. Lynn-Jones. segregarea. Încrederea în valoarea inestimabilă a Statelor Unite. Ronald Reagan a fost americanul liberal clasic. Jefferson şi Patrick Buchanan dorea o societate americană perfectă în interiorul graniţelor pentru ca astfel să deţină conducerea internaţională numai prin exemplu indirect. A doua orientare. Davis and S. 20. în primul rând o problemă a Washingtonului. legile rasiste imigraţioniste. care trebuie să exercite presiuni asupra celorlalte state în vederea îmbunătăţirii libertăţii persoanei. legată de libertatea persoanei.

Washington a orientat NATO spre folosirea forţei 30 H. susţinută de succesul în Războiul din Golful Persic pentru eliberarea Kuwait-ului de dictatorul diabolic Saddam Hussein. “Sindromul” Vietnam. a generat presiuni de instabilitate asupra statelor vecine şi a întarit convingerea iugoslavă din spatele guvernului Milosovic. mai ales în 1993. publicul american şi Congresul aveau atitudini diferite. opinia publică americană şi Congresul au fost multumiţi de evitarea intervenţiei militare în Rwanda în 1994. Operaţiunile militare în locuri precum Haiti. aşa cum Washingtonul preferă să afirme despre libertate şi democraţie şi să schimbe ceva în bine când şi dacă intervine. ar transforma lumea într-un loc mai bun30. Dar credinţa fundamentală în valoarea extraordinară a SUA ca simbol al libertăţii este vie şi bine dezvoltată. Evenimentele din Kosovo şi Iugoslavia pot fi percepute dincolo de acest înveliş superficial. dar se temeau de pierderile suferite de Administraţia Clinton şi NATO în adoptarea startegiei militare de lovituri aeriene fără trupe de sol. 98. Dar după ce a întâmpinat greutăţi acolo. Excepţionalismul american nu oferă o mare garanţie iniţiativelor particulare în politica externă. dacă nu opuse când preşedintele Bush a mobilizat forţa militară pentru a garanta distribuirea sigură a asistenţei umanitare în Somalia. Bosnia şi Kosovo puteau fi susţinute doar dacă se evitau pierderile de război. Această abordare a eşuat în a proteja albanezii din Kosovo pe termen scurt. Cit. Kisinger. în prezent completat de cel “Somalia”. dacă nu chiar controversată operaţiune militară.puţin un angajament retoric pentru democraţie. Înr-o remarcabilă. 56 .. Dar pe termen lung. Statele Unite şi NATO au slăbit abilitatea lui Milosovic de a-i persecuta pe albanezii din Kosovo şi i-au slăbit puterea la Belgrad. Op. Statele Unite au resimţit obligaţia morală de a se opune represiunii şi expulzării albanezilor. p. În 1992. ocazional sau inconsistent a împiedicat intervenţia militară a SUA în situaţii complicate.

de asemenea. dar fără a suferi mai multe pierderi(şi vătămarea civililor peste hotare) decât ar permite opinia publică americană. Washingtonul e plin de grupări private care duc o politică de lobby pentru o versiune a drepturilor omului peste hotare. A fost un act de uşor echilibru. “apărarea slujbelor clasei muncitoare americane” şi “prevenirea răspândirii armelor nucleare”. Dar în 1995 aceste obiective se aflau pe locurile 13 şi respectiv 14. Dar dacă se aduc doar argumente morale şi altruiste. Dar organizaţiile non57 . ca şi nivelului superior de dezvoltare. Dar în primăvara anului 1999. s-ar putea constitui o coaliţie politică de acţiune. Mass media naţionale informează. 80% sau mai mult au obţinut “stoparea valului de droguri ilegale în SUA”. dar nu şi a internaţionalismului moral. Analiştii au ajuns la concluzia că exista o susţinere populară americană a internaţionalismului pragmatic. fiind considerate mai importante. e dificil să se susţină o politică externă principială centrată asupra drepturilor. regulat despre problemele legate de drepturile omului. Opinia publică americană a fost îngăduitoare în ceea ce priveşte Kosovo atâta timp cât se evita un număr semnificativ de pierderi americane. Datorită excepţionalismului american. Sondajele au arătat că publicul general ca şi liderii opiniei au trecut în registru “promovarea şi apărarea drepturilor omului în alte ţări” şi “susţinerea aducerii unei forme democratice de guvernare altor naţiuni ” ca reprezentând obiective “foarte importante” în politica externă americană. sondajele au arătat că aproape două treimi din opinia publică se pronunţau în favoarea începerii negocierilor pentru încheierea operaţiunilor aeriene ale NATO. Dacă s-ar putea stabili o relaţie între drepturile omului şi propriul interes sau dacă drepturile omului nu ar interveni în propriul interes. Opinia publică actuală asupra drepturilor în politica externă a SUA este o combinaţie de liberalism şi realism― între responsabilitatea universală şi interesul propriu restrâns.militare pentru a apăra drepturile omului. obţinând 34% şi 25% din aprecierile asupra imporatanţei aparţinând opiniei publice.

„The new double standard”. Opinia publică se reflectă într-un Congres care este suspectat făţiş de acţiuni şi standarde multilaterale. Aceste proiecte solicitau sancţiuni automate împotriva statelor care tolerează sau se angajează în persecuţii religioase. în ciuda greşelilor şi a pagubelor colaterale. Dar un număr de conservatori de factură pragmatică. 31 Sondajele citate mai sus arată de ce. p. conservatorii de factură socialistă s-au străduit să crească importanţa libertăţii cultului în politica externă a SUA. Neier. Referitor la Kosovo.guvernamentale şi-au deplâns în anii ’90 incapacitatea de a stimula acţiunea în multe din aceste drepturi şi o acţiune mai consistentă în politica externă a SUA. imaginile media înfaţişând tabere de albanezi forţaţi să-şi părăsească locuinţele şi reportajele privind chinurile refugiaţilor probabil au avut o oarecare implicaţie în sprijinul occidental acordat atacurilor aeriene asupra Iugoslaviei. Rwanda în 1994 şi Zairul de atunci (în prezent Congo democratic) în 1997 au demonstrat că Washingtonul nu a fost mereu constrâns să acţioneze de către reportajele media despre violările drepturilor omului şi a privaţiunilor umanitare. Foreign Policy. fondată parţial pe asigurarea libertăţii în faţa fanatismului religios în Europa. În anii 90. Dar aceste imagini nu au cauzat solicitarea publică de trupe telurice şi intervenţia umanitară cu preţul vieţilor soldaţilor. precum Arabia Saudită. Problema persecuţiei religioase peste hotare e instructivă. 31 A. alături de nişte liberali internaţionali au obiectat la proiectele de legi introduse în Congres. 58 . Israel. 1996-1997. Grecia. Prin urmare. În timp ce “factorului CNN” i s-a acordat un anumit credit în pedepsirea SUA pentru acţiunea din nordul Irakului (atacul aerian asupra kurzilor). Somalia (foamete şi dezordine). Tema libertăţii cultului a dobândit o susţinere puternică în societatea americană. 91. chiar dacă sprijină sau nu tentativele particulare pline de riscuri precum extinderea NATO sau atacurile aeriene asupra Iugoslaviei sau Irakului. Nu există o mişcare bine întemeiată care să sprijine o cruciadă de amploare pentru drepturile omului. aceste proiecte de legi ar fi generat sancţiuni împotriva unor aliaţi ai SUA.

deşi rostit în mod spasmodic. Acordul de la Dayton din 1995 nu s-a referit numai la pace. A justificat prezenţa trupelor americane în Bosnia spunând că Washingtonul trebuie să conducă şi să treacă prin foc alături de aliaţii europeni. Puternicul Clinton îşi declara sprijinul pentru drepturile omului: pentru drepturile universale la Viena. Discursul retoric al preşedintelui Clinton despre politica externă. Irakului şi Iranului. Extinderea comunităţii democratice globale s-a presupus a fi unul din stâlpii de bază ai politicii sale externe.Pakistan. ci şi la democraţia liberală şi drepturile omului. Aceste proiecte au fost aprobate doar după ce au fost modificate astfel încât preşedintele să poată hotârî în ceea ce priveşte persecuţiile religioase în afara graniţelor SUA. Dar s-a manifestat şi o preocupare febrilă ca această schimbare să nu intervină în interesele tradiţionale economice şi strategice ale SUA. SUA îl sprijină cu certitudine― cel puţin pentru drepturile politice şi civile aflate în concordanţă cu imaginea de sine a Americii. Aceste drepturi au fost evidenţiate şi accentuate cu ocazia vizitei lui Clinton în China. trebuie să producă o schimbare pentru instaurarea păcii liberal-democratice şi a drepturilor omului în Balcani. Aici Administraţia Clinton şi guvernele altor state membre NATO s-au implicat în atacuri aeriene costisitoare timp de mai multe luni şi au pus în joc renumele Statelor 59 . pentru acuzarea vinovaţilor la Haga. pentru promovarea drepturilor omului. etc. Astfel s-a acordat mai multă atenţie libertăţii cultului în cadrul politicii externe a SUA şi a fost creat un nou oficiu în Departamentul de Stat. pentru înfrânarea statelor represive asemenea Sudanului. în cadrul Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie. s-a încadrat perfect în tradiţia activistă a excepţionalismului american. Dar dificultatea de a ajunge la generalizări ferme s-a manifestat în Kosovo. Atâta timp cât un stat suportă un cost naţional. pentru sancţiuni împotriva Burmei/Myanmarului. S-a pus accent pe sensul libertăţii persoanei şi pe democraţie. în 1998. prin existenţa victimelor sau a pagubelor materiale.

culturale şi sociale ca reprezentând drepturi reale. Prima se referă la faptul că Statele Unite. Senatul a manifestat multe rezerve. nu acceptă drepturile economice. Dar chiar şi pe această temă sprijinul standardelor internaţionale acordat de SUA cunoaşte multe fluctuaţii. Iniţial aspectele controlate vizau doar democraţia liberală în Europa şi acţiunea internaţională împotriva opresiunii minorităţilor. SUA e unul din puţinele state care nu aderă la Convenţia Naţiunilor Unite asupra Drepturilor Copilului. aşa cum nu există nici pentru mâncarea adecvată. având ca motiv pricipal drepturile omului. Legile federale şi majoritatea legilor interne ale statelor nu asigură exercitarea drepturilor socio-economice fundamentale. Sociale şi Culturale. Nu au ratificat niciodată Convenţia Internaţională asupra Drepturilor Economice. în 1992 (dar şi de refuzul Protocolului Adiţional care ar permite reclamaţiile individuale ale violărilor acestor drepturi). Cercetările ulterioare descoperă două pete ambigue în cadrul perspectivei contemporane a SUA asupra drepturilor omului. dar această poziţie nu a avut consecinţe concrete. inclusiv dreptul la proprietate privată. Nu există un drept recunoscut privitor la asistenţă medicală. fiind considerate beneficii suplimentare. Este evident că Statele Unite continuă să accentueze o lege naţională mai restrânsă decâ o lege 60 . a făcut multe declaraţii şi a încheiat înţelegeri legate de aprobarea Convenţiei Internaţionale asupra Drepturilor Politice şi Civile.Unite şi al NATO. bine protejată prin Constituţia SUA. Convenţia apare ca o încălcare a intimităţii familiei. asistenţă medicală şi securitate socială). îmbrăcăminte. Administraţia Clinton a acceptat în mod retoric dreptul la dezvoltare la Conferinţa de la Viena. adăpost. Numeroase interese geo-politice implicau stabilitatea statelor aliate şi coeziunea NATO. spre deosebire de aliaţii lor nord-atlantici. îmbrăcăminte şi locuinţă. Când SUA vorbeşte despre susţinerea Declaraţiei Universale a drepturilor Omului. omite pur şi simplu să se refere la drepturile fundamentale la standardele adecvate de trai (mâncare. SUA continuă să afirme exclusiv drepturile civile şi politice.

Chiar şi unii parteneri inernaţionali. Croaţia. S-a alăturat celorlalte state occidentale în cadrul Băncii Mondiale pentru a manipula ocazional creditele legate de drepturile omului şi guvernarea democratică. i-au criticat orientarea. E bine cunoscut faptul că o parte din populaţia canadiană consideră versiunea Statelor Unite de piaţă a democraţiei ca fiind severă nemotivat. China. ca şi din Occident. Doi factori iau în general în considerare registrul ambivalent şi inconsistent al Statelor Unite asupra dezvoltării nedemocratice. Mai degrabă potrivit vechii noţiuni 61 . A fost aplicată condiţionalitatea politică cu înveliş liberal. Guatemala.internaţională mai generală asupra drepturilor omului. Washingtonul sprijina dezvoltarea prin democraţia liberală. prin canale bilaterale şi multilaterale unor state precum Cambodgia. A fost mereu cazul statelor deţinătoare de petrol asemenea Arabiei Saudite şi Kuwaitului. Aparent. precum Olanda. în care Statul cel mai Favorizat din punct de vedere comercial era exclus din registru drepturilor omului din China. A doua pată ambiguă în politica externă a SUA asupra drepturilor omului constă în poziţia indecisă faţă de dezvoltarea de tip autoritar şi cea de tip libeldemocratic. Burma. În mod oficial oferă asistenţă economică dezvoltării democratice în Rusia şi alte state ex-comuniste din Europa. care erau scutite de presiunea SUA pentru respectarea drepturilor omului. precum am afirmat. Dar acolo unde erau în joc importante interese economice sau politice. Washington nu a căutat să lege aplicarea drepturilor omului de tranzacţii bilaterale sau multilaterale. Malwi şi altele. au fost trimise pe piaţă multe fonduri pentru restructurarea şi raportarea economiei şi a securităţii la susţinerea drepturilor civile şi politice. Cecenia.) Prin programul de “asistenţă democratică”. Acesta era evident cazul relaţiilor sino-americane actuale. individualizată peste măsură şi fără un sens comunitar. (Membrii Congresului şi-au exprimat îngrijorarea pentru represiunea din Kuwait după ce acesta a fost eliberat în 1991.

dacă s-ar crea o altă Algeria în Maroc. sancţiuni economice şi diplomaţie profund intervenţionistă― toate s-au petrecut în ultimii ani datorită drepturilor omului. nici securitatea şi prosperitatea Naţiunilor Unite. cât şi Administraţia Clinton au urmărit răspândirea scopului din capitolul VII al Chartei ONU. Se aplică din nou vechiul argument al lui Kissinger în legătură cu Şahul din Iran. implicând domenii în care Consiliul să poată lua o decizie constrângătoare. întreprinderii individuale. Somalia. Dacă ar fi înlocuită familia conducătoare din Riyadh cu altă Khomeini. Se consideră că monarhiile din Arabia Saudită şi Maroc sunt extrem de importante în atât de multe privinţe pentru a permite presiuni asupra respectării drepturilor omului. dreptului la proprietate.leniniste de a face un pas înapoi pentru a face înainte doi. guvernele totalitariste valorifică această teamă. circulaţiei libere a informaţiei. Consiliul a decis efectiv că securitatea persoanelor în interiorul statelor poate constitui o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale. Desfăşurări de forţe militare.. etc. Desigur. Rwanda. SUA concep operaţiunile economice cu statele totalitariste precum China din perspectiva potrivit căreia capitalismul modern. Haiti. anuntând Washingtonul că poate alege între ele şi ceva mei rău.ducând la tentative de protecţie autoritară a comunităţii internaţionale. Prima evidenţia faptul că atât Administraţia Bush. iar acum Kabila îi reiterează comportamentul în Congo Democratic. Angola. intervenţii armate limitate. de tip high tech va determina o aprofundare şi extindere a regulii de drept. Ca rezultat al politicii americane în cadrul Consiliului de Securitate al ONU referitoare la nordul Irakului. Există trei direcţii majore în politica externă americană privind drepturile omului peste hotare. reducerii economiei planificate şi a altor modificări necesare introducerii mai multor drepturi civile şi politice. Bosnia. Al doilea factor relevant pentru absenţa opuneri în faţa dezvoltării totalitariste consta în raţionamentul că presiunile de astăzi anihilează deciziile de viitor apropriate. nu ar fi promovate nici drepturile omului. Mobutu a procedat astfel în Zair. Dreptul internaţional totuşi nu asigură încă nici 62 .

SUA au determinat restrângerea domeniului de jurisdicţie exclusiv internă şi a mărit sfera de decizii autoritare luate de către Consiliu. Washingtonul a fost liderul acestor schimbări. dimensiunile drepturilor omului. mai ales acolo unde conducatorii locali au dat dovadă de eforturi de bună credinţă pentru a implementa acordurile internaţionale. ci în linii mari pentru a încerca să instaureze şi să consolideze pacea liberal-democratică. cel puţin teoretic. dar conceptul de pace şi securitate internaţională s-au extins până la acoperirea acestui gol. Totuşi. cât şi angajamentul pentru o justiţie dreaptă în cazul violărilor grave ale drepturilor omului. Cambodgia.o doctrină de intervenţie umanitară. A doua coordonată a politicii externe americane vizează accentuarea rolului SUA în răspândirea noţiunii de “menţinere a păcii” astfel încât să asigure o pace complexă sau care să dezvolte. printre altele. rezultatele ulterioare au fost eterogene. Aceasta reprezintă o tendinţă promiţătoare. 63 . S-a înregistrat un mai mare succes în Namibia şi El Salvador decât în Cambodgia şi Bosnia. În state precum Namibia. Cele două curţi erau atât produsul unei fugi de responsabilitate. pentru apărarea internaţională a drepturilor omului. latentă din anii ’40. dar şi în cazul încălcărilor serioase ale legilor de război. precum crime împotriva umanităţii şi genocid. Precum s-a preconizat. aşa cum am văzut în capitolul anterior. Într-adevăr. când au fost înfiinţate cele de la Nurenberg şi Tokyo. El Salvador. Astfel. Guatemala şi Bosnia. atunci când SUA a determinat Consiliul de Securitate să înfiinţeze în 1993 o curte specială pentru fosta Iugoslavie şi în 1995 o curte specială pentru Rwanda. în subsidiar. SUA au încurajat misiunile de luptă ale Naţiunilor Unite şi alte operaţiuni prezentate în capitolul VI al Chartei. se aflau în căutarea unei acţiuni care să nu necesite o intervenţie militară costisitoare. nu numai pentru a se ajunge la încetarea focului sau la alt acord militar. A treia direcţie vizează faptul că SUA a generat resuscitarea ideii de curţi penale intenaţionale.

dar se opun proceselor în cadrul curţii penale. folosirea frecventă a pedepsei capitale pentru crime sau delicte obişnuite. etc. Secretarul de Stat a exercitat presiuni asupra Preşedintelui şi asupra Ministrului Apărării pentru a proceda la arestarea celor acuzaţi de evenimente sângeroase pe teritoriul fostei Iugoslavii după 1991. aprobată în 1998 la conferinţa diplomatică de la Roma în capitolele anterioare. Potrivit rapoartelor. întoarcerea forţată a refugiaţilor din Haiti fără un proces corespunzător. Această opunere a continuat în 1999 la reuniunile comisiei pregătitoare care-şi desfăşura activitatea în vederea înfiinţării curţii. din China până în Turcia. condiţiile vitrege din închisori. Departamentul de Stat condus de Madeline Albright a creat un oficiu special în domeniul “crimelor de război”. Statele Unite a dorit crearea unor noi tribunale penale internaţionale care să se ocupe de violările grave ale drepturilor omului din anumite state. Washingtonul sprijină dezvoltarea pe baze liberal-democratice. politica externă americană reflectă cu desăvârşire un număr de paradoxuri. lipsa drepturilor socio-economice. Am explicat opunerea şi reticenţa Statelor Unite faţă de noua curte penală internaţională.). După Războiul Rece. absenţa relativă a unor măsuri de protejare a minorilor şi a retardaţilor mental în cadrul sistemului de urmărire penală. dar îşi rezervă sieşi practica unui individualism naţional (ridicarea legii naţionale deasupra celei internaţionale. Sprijinul american pentru o poziţie independentă şi autoritară în faţa curţii penale a ONU.SUA a contribuit. dar întreţine vaste relaţii economice cu numeroase state totalitariste şi/sau represive. aflat sub conducerea unui ambasador ale cărui împuterniciri nu se limitează la teritoriul SUA. din Arabia Saudită până în Indonezia. Statele Unite susţin aparent drepturile universale ale omului cu mare entuziasm. care a mers atât de departe încât şi-a angajat trupe pentru a aresta în mod vătămător suspecţii acuzaţi. 64 . era oricum privită cu scepticism şi îngrijorare. mai mult decât oricare alt stat. cu bani şi personal în special la funcţionarea curţii iugoslave.

2 Alte democraţii liberale 65 . Atunci s-a angajat într-o intervenţie umanitară prelungită în Iugoslavia în favoarea albanezilor din Kosovo. III. Dacă alte state au alcătuit un registru mai bun sau mai consistent în politica externă asupra drepturilor este o întrebare importantă.Washington a determinat lărgirea noţiunii de constrângere potrivit capitolului VII al Chartei şi noţiunea de menţinere a păcii potrivit capitolului VI al Chartei. dar a blocat orice desfăşurare de forţe semnificativă din partea Naţiunilor Unite pentru a proteja populaţia din Rwanda şi estul Zairului/Repubicii Democratice Congo.

Altele. se aseamănă cu Statele Unite în politica drepturilor omului peste hotare. precum Japonia.De fapt toate celelalte democraţii liberale şi organizări politice care tind să devină democraţii liberale duc o politică din ce în ce mai activă legată de drepturile internaţionale ale omului. La fel ca SUA. Unele dintre ele. sunt total diferite. majoritatea îşi atribuie virtuţi în orientarea lor spre recunoaşterea internaţională a drepturilor omului. precum Marea Britanie.. ele manifestă iniţiative diferite cu privire la drepturile omului în plan internaţional. orientarea lor generală în domeniul drepturilor internaţionale ale omului reflectă orientarea politică naţională. La fel ca SUA. 66 . La fel ca SUA.

preferă să se autocaracterizeze ca fiind foarte internaţionalistă şi cosmopolită.Olanda. probabil mai ales Danemarca şi Norvegia. 67 . Astfel. Clasele politice olandeze consideră că aduc o contribuţie deosebită prin plitica lor de asistenţă a dezvoltării. Un contingent olandez slab înarmat din UNPROFOR. s-a retras― după ce a avut loc un masacru asupra a mii de bărbaţi musulmani. În timpul Războiului Rece. implicarea olandeză în masacrul de la Srebrenica în fosta Iugoslavie în iulie 1995 s-a dovedit a fi o traumă naţională― probabil similar ca natură reacţiilor canadine la adresa acuzaţiior de încălcarea drepturilor omului în cazul unora din forţele militare din Somalia. această competiţie având ca scop recunoaşterea celei mai progresiste politici externe. de exemplu. Datorită imaginii de sine a Olandei şi a activismului olandez considerabil în cadrul ONU în problemele de menţinere a păcii şi drepturile omului. A fost casa lui Grotius. a fost şi este o ţară interesată de pacea mondială deoarece comerţul optim presupune pace. de o anumită culpabilitate resimţită datorită politicii colonialiste şi manierei de a trata revendicarea independenţei de către Indonezia în anii ’40. guvernele olandeze s-au angajat într-o competiţie amiabilă cu statele care le împărtăşeau concepţiile. a fost o ţară cu un comerţ înfloritor. şi în prezent se mândreşte ca fiind o ţară extrem de activă în domeniul drepturilor omului. organizat de partizanii sârbi. părintele dreptului internaţional. Statele Unite deţin unul din cele mai mici raporturi între produsul intern brut şi asistenţa de dezvoltare oficială (mai puţin de un sfert din 1% la ultima verificare). Ambele elemente istorice au împins Olanda spre activism în domeniul drepturilor omului. probabil pentru că ştiu că dintre democraţiile occidentale. cât şi. dacă SUA trebuiau să “cedeze” o oarecare atenţie drepturilor omului pentru a conduce în problemele de securitate. Această ultimă orientare e afectată atât de tradiţia sa protestantă misionară. statele reunite la Haga doreau să acopere această lacună. care se presupunea că garantează Srebrenica ca “o zonă sigură”. în unele cercuri.

Istoria Marii Britanii. Dar nu a fost acordat ajutor anumitor state datorită problemelor drepturilor omului. La fel ca SUA. dar li s-a suspendat pentru o perioadă. Anumite declaraţii olandeze au determinat Indonezia să afirme în 1992 că nu va mai primi asistenţă din partea Olandei. Altor ţari li s-a oferit ajutor.De asemenea problematic. dintr-un anumit motiv. Indonezia a reprezentat un caz special pentru guvernul olandez. Clasele politice s-au identificat puternic cu drepturile civile şi politice şi sunt mândre să posede documente atât de vechi precum Magna Carta. Au întâmpinat dificultăţi similare relaţiile cu Suriname după o lovitură în fosta colonie sud-americană. de asemenea. Olandei i s-a părut dificil să-şi construiască o politică principială şi consistentă referitoare la drepturile omului în plan internaţional. nu numai pentru că făcea parte din organizaţii internaţionale. influenţează orientarea modernă a Londrei spre drepturile internaţionale ale omului. Marea Britanie se laudă cu o direcţie bine consolidată spre sublinierea 68 . fără să mai luăm în considerare state precum India şi Zimbabwe. pentru care Olanda s-a decis în final să suspende asistenţa. relaţia de ajutorare s-a încheiat. Asemenea SUA. Olanda înclina să asiste ţări mai sărace şi de obicei se afla printre statele conducătoare în raportul dintre produsul intern brut şi asistenţa oficială a dezvoltării. având în vedere trecutul implicat şi înregistrarea a puţine drepturi ale omului la Jakarta. ci şi pentru că dorea să urmărească “binele obştesc” ce comporta aspecte conflictuale― de exemplu creşterea economică în statele mai sărace. etc. Astfel. dar nu atât de traumatizant. a fost efortul olandez de a combina asistenţa dezvoltării cu protejarea drepturilor omului― în special cele politice şi civile. Declaraţia Engleză a Drepturilor din 1689. dar cu respectarea drepturilor politice şi civile. lăsând Comisia de la Haga fără un sistem de pârghii în schimbările legate de drepturile omului în Timorul de Est şi alte state controlate de Indonezia. Liderii britanici tind să considere că au exercitat o mare influenţă asupra schimbărilor ulterioare privind drepturile omului în ţări precum Franţa şi SUA. legile privind libertatea presei din 1695.

Marea Britanie îşi vede dominaţia în teritoriile-colonii ca fiind benefică şi iluminatoare mai degrabă decât represivă şi opresivă. După încheierea perioadei coloniale. suspendarea asistenţei externe pentru state precum Chile şi Uganda din cauza încălcării drepturilor omului. Londra şi-a manifestat criticismul în surdină cu privire la câteva state importante. Pe de altă parte. dată fiind tradiţia suveranităţii parlamentare dar nu neapărat suveranitatea populară şi interpretări radicale ale drepturilor individului.consituţionalismului şi a guvernării limitate. politica drepturilor omului atât în interiorul graniţelor cât şi peste hotare a fost tot mai mult influenţată de apartenenţa la Consiliul Europei şi Uniunea Europeană. Marea Britanie a fost de departe mai influenţată de standardele de 69 . susţinerea embargo-urilor asupra armelor în Africa de Sud şi Chile. ci au adoptat metode concrete pentru situaţii speciale― angajarea într-o diplomaţie subtilă pentru a elibera nişte prizonieri indonezi. La fel ca SUA. Spre deosebire de SUA. alături de instrumentele europene legale. Marea Britanie nu are încă o constituţie scrisă sau o metodă de revizuire judiciară a actelor parlamentare. Pe de altă parte. A luptat în insulele Falklands/Malvine în războiul împotriva Argentinei acordând o atenţie considerabilă dreptului internaţional umanitar. Unii analişti consideră că guvernele britanice nu sunt atât de influenţate în problema drepturilor omului de grupările interne sau acţiunile media precum SUA. precum Arabia Saudită care îi furnizează Marii Britanii arme importante. diversele guverne britanice nu au acceptat în totalitate Declaraţia Internaţională a Drepturilor. Marea Britanie s-a alăturat SUA în încercarea de a fi adoptată o rezoluţie critică la adresa Chinei în 1997 de către Comisia Naţiunilor Unite asupra Drepturilor Omului. a sprijinit mai mult instrumentele pentru drepturile internaţionale ale omului― fără a adopta o poziţie defensivă faţă de revendicarea dreptului la autodeterminare ca drept colectiv sau faţă de problema reclamărilor individuale a anumitor încălcări în teritoriile de peste hotare. Spre deosebire de celelalte puteri coloniale. şi aşa mai departe.

şi mai ales în relaţiile comerciale cu Peru care a avut un preşedinte de origine japoneză. ci a fost asimilat din Occident în secolul al XIX-lea. Chiar şi aşa şi în ciuda existenţei unei grupări “liberale” din partea locului. la mult timp după ce Congresul Statelor Unite a reintrodus drepturile omului în agenda politicii externe a Washingtonului. Dar. de departe mai pregnant decât Washingtonul. admite cu uşurinţă că conceptul de drepturile omului nu e indigen. Japonia a jucat rolul de lider. drepturile omului nu au reprezentat un factor major al politicii externe japoneze. noţiunea de drepturile omului nu a beneficiat de o susţinere fermă până la impunerea constituţiei moderne de-a lungul unei perioade de înfrângere militară şi ocupaţie străină. alte rase şi diverse grupuri etnice şi naţionale. la mijlocul anilor ’70. nu ne surprinde faptul că în timpul Războiului Rece Japonia a fost o democraţie liberală aliniată cu celelalte democraţii liberale occidentale. În 1992. Aceşti factori interni şi externi interacţionează pentru a da naştere politicii externe asupra drepturilor omului în mod similar ca în celelalte state europene― din ce în ce mai activă şi complicată. în general. Japonia a arătat o foaie albă spunând că drepturile omului şi democraţia pot constitui factorii care au afectat asistenţa externă şi investiţiile. dar a fost mai mult pasivă decât activă în ceea ce priveşte drepturile omului. Japonia tot s-a confruntat cu probleme de egalitate şi nediscriminare faţă de femei. Tokyo a devenit mai activ în problemele de drepturile omului în exterior. Japonia.drepturi regionale decât SUA. dimpotrivă. Evident. Având în vedere istoria sa. într-o ţară cu un trecut de guvernare imperială şi militară şi cu o sumedenie de atrocităţi comise în timpul celui de-al doilea război mondial. Din moment ce Japonia căuta să demonstreze lumii că merită un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU. în tentativa de a instaura pacea liberaldemocratică în corespondenţă cu drepturile omului în Cambodgia. că e mai mult decât un “însoţitor” al Statelor Unite şi că a lăsat în urmă trecutul întunecat. dar inconsistentă datorită varietăţii sale de interese în relaţiile internaţionale. Dar rămâne mult 70 .

71 . Având în vedere istoria relaţiilor japoneze cu continentul asiatic în anii ’30-’40. Japonia nu a devenit membră a Băncii Mondiale care urmăreşte să pună în legătură fondurile cu respectarea drepturilor omului. precum respectarea proprietăţii private şi o oarecare afinitate pentru regula de drept. inclusiv cu guvernarea democratică. Tokyo şi-a manifestat mai profund decât Washingtonul reticenţa faţă de insistenţa asupra problemelor drepturilor omului în Burma. Prin urmare. Statele europene ex-comuniste. Totuşi existau anumite tendinţe liberale. din 1989. Tokyo nu a pus accentul pe drepturile omului în relaţiile economice cu alte state asiatice.mai puţin activ în general în ceea ce priveşte drepturile omului faţă de majoritatea democraţiilor liberale de tip occidental. precum Ungaria şi Rusia. fie impus de comunismul sovietic. Această istorie încurajează funcţionarii publici care ar dori să se concentreze mai ales asupra intereselor economice ale Japoniei. Ungaria se străduieşte să fie ca orice alt stat european în acest domeniu. Federaţia Rusă e mult mai ambivalentă faţă de locul drepturilor omului în politica externă. fie în cadrul imperiului. în organisme precum Adunarea Generală şi Comisia asupra Drepturilor Omului. i-ar fi destul de greu Japoniei să joace rolul de lider în promovarea drepturilor omului. deşi e împinsă spre o extindere considerabilă datorită preocupării pentru protejarea compatrioţilor de peste hotare. Oricum Japonia a votat în linii mari în favoarea grupului occidental în domeniul drepturilor omului. alese ca exemple la întâmplare. în cadrul ONU. dar relaţia sa cu maghiarii de peste hotare creează diferenţe clare. Ungaria prezintă o situaţie interesantă în ceea ce priveşte politica externă şi drepturile omului. sunt în prezent active în problemele de drepturile omlui internaţionale. Trecutul ei e dominat mai ales de dreptul totalitarist. deşi a suspendat operaţiunile economice cu China pentru un timp după masacrul din Piaţa Tiananmen. Ambele state accentuează drepturile minorităţilor în olitica externă mult mai mult decât Washingtonul.

Budapesta a continuat să păstreze legătura cu ungurii de peste hotare considerând-o obiectivul primordial al politicii sale externe. Tendinţele liberale au fost încurajate în timpul guvernării lui Gorbaciov şi a lui Ieltin. care a dus la înăbuşirea unei mişcări separatiste în Cehia a fost clar violentă. Rusia constituie un caz fascinant în ceea ce priveşte drepturile omului şi politica externă. 72 . Astfel. Aspectul dominant este acela totalitarist. în care legea şi individualismul erau insignifiante. Tradiţia drepturilor legale. Faţă de celelalte probleme legate de drepturile omului. Dar cel puţin din timpul lui Petru cel Mare s-a evidenţiat un vag aspect mai liberal în orientarea Rusiei. Politica rusă. e foarte slabă― în special pentru a întreţine o comunitate rurală. având în vedere numărul mare de unguri care trăiesc în România. Ungaria s-a comportat în general ca orice alt stat european. Ungaria a criticat comportamentul statului nostru pentru cum tratează minoritatea maghiară. Slovacia şi Ucraina. De când a adoptat democraţia liberală. Aceasta a dus la divergenţe periodice mai ales cu România. Budapesta a întreţinut nişte relaţii mai armonioase în acest domeniu cu Ucraina şi Slovacia. Şi ca Rusia. slav şi sceptic faţă de Occident.Mulţi unguri activi din punct de vedere politic se considerau ca fiind liberali şi reprezentând o parte din Occident Ungaria a acordat o atenţie deosebită drepturilor minorităţilor în politica sa externă după Războiul Rece. organică. nedemocratic. şi ca Uniunea Sovietică. această zonă a manifestat o ideologie politică conflictuală. cu precădere a drepturilor individului. votând alături de grupul occidental şi Naţiunile Unite şi acceptând obligaţiile cu privire la drepturile regionale în cadrul Consiliului Europei. dar totuşi ideologia dominantă nu se schimba doar prin emiterea unor documente legale şi prin proclamaţii. Ungaria a sfidat regula nescrisă potrivit căreia regimurile comuniste europene nu se critică unul pe celălalt din cauza drepturilor omului. de exmplu. Chiar şi în perioada când era încă legal comunistă.

Moscova tinde să reflecte tendinţa slavă de identificare ca protectoare a sârbilor. 73 . şi Rusia a acordat o atenţie deosebită drepturilor minorităţilor în politica externă.Există o clasă politică rusă care tânjeşte după perioada stalinistă de ordine şi statut de superputere. La Conferinţa diplomatică de la Roma. în special Statelor Unite. printre altele) opunându-se unei curţi penale internaţionale a ONU foarte puternice. Există o altă clasă politică ce agreează mai mult drepturile omului. A sfârşit prin a media criza din Kosovo între statele membre NATO şi Iugoslavia modernă. A votat pentru crearea Curţii Penale Iugoslave în cadrul Consiliului de Securitate al ONU. Dat fiind numărul mare de ruşi. desigur. dar s-a temut din nou să opună Vestului. De asemenea. să se alinieze într-o poziţie europeană diferită sau să dea lovitura prin forţe proprii. politica externă a Rusiei a fost activă în mod special în disputele etnoteritorial-lingvistice în multe din fostele state aflate sub controlul sovietic. cât şi de vorbitori ai limbii ruse din “vecinătate” şi confruntându-se cu mişcări separatiste. Asemenea Ungariei. Din perspectiva acestui cerc. interacţionează cu alţi factori precum relaţia instabilă cu puternicul Occident pentru a duce o politică şi mai incertă legată de drepturile omului peste hotare. şi consideră că drepturile omului sunt echivalente cu pornografia. s-a aliniat în tabăra SUA (şi a Chinei. considerând că Baghdadul a fost pedepsit îndeajuns (şi dorind primirea sumelor de bani stipulate în contractele comerciale existente). reflectând o ideologie politică de tip conflictual. Naţionalismul său încă ambiguu. un curs clar de acţiune. În problemele drepturilor omului legate de fosta Iugoslavie. dar e de părere că instanţa procurorului îi defavorizează pe sârbi. dacă într-adevăr urmează această tendinţă. din 1998. caută o relaxare a presiunii internaţionale asupra Irakului dictatorial. Rusia face eforturi să se decidă dacă ar trebui să urmeze conducerea americană în anumite probleme de drepturi ale omului. dar se teme de o respingere ulterioară de către Occident. dar consideră că Occidentul nu a tratat noua Rusie cu sensibilitatea corespunzătoare şi cu respect. criminalitatea şi sectele religioase străine.

asmănându-se în unele privinţe cu SUA. statul de origine al Declaraţiei Drepturilor Omului şi care pretinde ca SUA să-l considere modelul universal pentru drepturile omului. democaţia cea mai populată. având în vedere propriile probleme din Cecenia şi din alte state. aceasta 74 . Nu doreşte neapărat să încurajeze separatismul. consideră că este clădită dintr-un popor extraordinar de bun şi pacifist care. trebuie să joace un rol special şi progresist pe scena occidentală. însă fără a suferi problemele implicate. Politica externă a Rusiei cu privire la drepturile omului nu e bine împământenită naţional şi e destul de ambiguă în aplicaţiile sale în exterior. din India până în Africa de Sud. a devenit mult mai defensivă şi implicându-se foarte puţin în situaţia drepturilor omului din exterior. Majoritatea acestor cercetări intrigă. India. din Canada până în Costa Rica. Costa Rica. În acelaşi timp. Dar simte ca nu poate abandona ruşii de peste hotare.În parte. ca nu cumva să se reducă asistenţa externă şi investiţia de capital străin de teama imperialismului Rusiei sau a unei intervenţii ilegale în politica internă a vreunui stat. Franţa. Putem lua în considerare un număr oarecare de democraţii liberale― sau potenţiale democraţii liberale― şi politica lor externă în ceea ce priveşte drepturile omului. Moscova a avut în vedere nişte sancţiuni în Letonia pentru apărarea intereselor ruşilor de acolo. Poate să încurajeze sau nu uniunea― ca în cazul Belarusului.Drepturile minorităţile nu constituie o latură morală pentru Moscova mai mult decât pentru Budapesta. în consecinţă. Drepturile minorităţilor în politica externă reprezintă o parte din efortul principal al Rusiei de a exercita influenţă în zone adiacente în baza naţionalismului. dar a fost avertizată de statele occidentale să nu exagereze. trebuie să fie conştientă de cum va privi Occidentul aceste evenimente. ca să nu mai vorbim despre biroul oficial de tortură dintr-o instituţie militară a sa în timpul războiului algerian din 1954-1962. posedă o lungă istorie de sprijinire a conducătorilor corupţi şi totalitarişti din Africa.

III. considerând că Consiliul de Securitate al ONU a intervenit prea mult în politica internă a statelor din emisfera sudică. De asemenea. În general. principalul partener strategic. India se pronunţă în prezent în favoarea principiului de suveranitate statală în eventualitatea unor acţiuni pentru respectarea drepturilor omului. Este bine cunoscut faptul că Ottawa s-a lăudat mult cu politica sa de “menţinere a păcii” în dimensiunile drepturilor omului. colapsul Uniunii Sovietice. De asemenea. Statele nedemocratice Cu privire la zonele cenuşii şi cazurile subliniate. Politica externă canadiană a fost progresistă în linii mari în ceea ce priveşte drepturile omului în plan internaţional. de exemplu. Canada a sprijinit înfiinţarea Curţii Penale Internaţionale.3. Intervine în conflictele etnice din Sri Lanka sub conducerea lui Rajiv Gandhi.diminuează pericolul anumitor probleme interne. Canada. Guvernele din Africa de Sud formate în urma tuturor campaniilor electorale sau identificat puternic cu drepturile internaţionale ale omului― şi împreună cu El Salvador― au deschis calea unor “comisii de adevăr” oficiale pentru a descoperi faptele de represiune din trecut. trebuie precizat că democraţiile liberale se caracterizează prin alegeri naţionale libere şi corecte. contribuind la conturarea unui profil negativ al Indiei. dovedindu-se un dezastru. s-a alăturat SUA în eforturile practice de a instaura democraţia liberală în Haiti. atât din punct de vedere personal. i-a redus participarea la relaţiile intrnaţionale. Guvernul Mandela s-a implicat totuşi în dezastruoasa contrabandă de arme din Regiunea Marilor Lacuri din Africa şi a sfidat sancţiunile ONU asupra Libiei dictatoriale pentru a-i întoarce acesteia sprijinul primit în mişcarea anti-apartheid. prin intermediul unei forţe indiene de “menţinere a păcii” care a provocat atrocităţi. bazate 75 . dar fără pedepsirea penală a crimelor politice. cât şi politic. sarcină deloc uşoară dacă ţinem cont de istoria şi sărăcia acestei ţări.

după cum se regăsea în dreptul public internaţional. protecţia unei mari varietăţi de drepturi civile prin instanţele independente şi alte mecanisme care asigură obiectivitatea şi toleranţa. Statele totalitariste nu ating pragul alegerilor naţionale libere şi corecte în urma cărora câştigătorii chiar guvernează. bazate pe sufragiu universal care contracarează tirania majorităţii prin măsuri de protejare efectivă a minorităţilor etnice şi religioase sau a numeroaselor tipuri de protestatari. Dacă o democraţie liberală este sau nu o democraţie socială depinde de angajamentul său în respectarea drepturilor socio-economice. Guvernare limitată sau constituţionalism reprezintă trăsătura-cheie a politicii liberale. Clericii care exercită maximă autoritate în Iranul modern consideră că Sharia. State precum Croaţia şi Iranul sunt democraţii neliberale. Ei nu acceptă superioritatea instrumentelor internaţionale referitoare la drepturile omului. Comparaţia cu SUA. nu putea fi mai frapantă. Potrivit Shariei. Iranul reprezintă un caz aparte privind analiza drepturilor omului şi politica externă într-un stat neliberal. sau dreptul fundamental islamic. cu vechea ei tradiţie de separare formală a statului de biserică. nu drepturile individului care îngrădesc statul. Ei nu se obosesc cu formalităţi de retragere a aderenţei Iranului la aceste instrumente internaţionale. acceptate formal de guvernul precedent (şi de cele mai multe ori ignorate în practică de către Şah). De la revoluţia din 1979. Indivizii nu posedă drepturile 76 .pe sufragiu universal. se aplică tuturor musulmanilor. în interpretarea contemporană a liderilor iranieni. Democraţiile neliberale pot avea alegeri libere şi corecte. Iranul a instituit teocraţia islamică ce respingea noţiunea de bază de drepturile omului seculare şi universale. se subliniază în primul rând datoriile faţă de statul teocratic. în care drepturile de participare politică se exercită prin negarea anumitor drepturi civile vizând protejarea minorităţilor şi a protestatarilor. Fiecare se autoevaluează ca fiind lider într-un anumit mod de viaţă şi într-o anumită cultură.

ei posedă acele drepturi pe care Allah le-a dăruit prin intermediul statului apropriat. Deoarece Iranul practică un tip de relativism cultural faţă de drepturile omului. ca rezultat al urii faţă de SUA. Aparent aşa s-a întâmplat în cazul condamnării severe aTeheranului la Ba’hai-ul iranian. fie prin confruntarea faptelor sau prin pretinderea unui anumit comportament pe care îl permite dreptul islamic. Sharia pretinde toleranţă faţă de minorităţile religioase atâta timp cât aparţin unei religii recunoscute în carte― islam. public sau privat. dar păstrând tăcerea în cazul violărilor grave din Arabia Saudită şi alţi aliaţi ai săi. Încearcă să respingă criticismul străin. Clericii iranieni pot exagera influenţa SUA în dezvoltarea domeniului internaţional al drepturilor omului. anumite politici iraniene prabuşindu-se în ochii Islamului la fel de repede precum dreptul internaţional. contribuie la perspectivele iraniene. cel puţin până când a început un uşor dezgheţ în relaţiile cu acesta. Conducerea iraniană tinde să respingă criticismul extern legat de drepturile omului. ca aprţinând neoimperialismului american cu o origine demonică prin excelenţă. fie multilateral sau bilateral. Dacă am privi populaţia Ba’hai ca fiind eretică împotriva Islamului putem justifica persecuţiile severe potrivit dreptului islamic.omului în virtutea faptului că sunt fiinţe umane. conducătorii iranieni actuali privesc dreptul internaţional umanitar şi stabilesc relaţii diplomatice în cadrul organizaţiilor internaţionale. Printr-o extindere considerabilă. fie de alţi actori. în 1998. manifestat fie de Statele Unite. dar aceasta nu înseamnă că convingerile lor critice nu sunt bine întemeiate. 77 . politica sa extenă în acest domeniu este aproape exclusiv defensivă. Faptul că Statele Unite folosesc standarde duble în tratarea drepturilor omului în plan internaţional. criticând cu glas strident fiecare defect al Iranului. Uneori această poziţie defensivă e dificil de construit într-o manieră convingătoare. Iranul încearcă să-şi justifice discriminarea împotriva femeilor. chiar şi de ONG-urile occidentale. iudaism şi creştinism.

La sfârşitul lui 1997. nu urmând ad litteram modelul Tunisiei. iar statele nu includeau drepturile omuli în politica lor externă. în stabilirea tipului de guvernare din colonii (prin Comisia Ligii). Nu este de neconceput ca politica iraniană legată de drepturile omului să evolueze lent spre o poziţie mai puţin defensivă. 78 . şi în alte teme sociale. Dar a făcut aceasta în contextul discuţiilor asupra dreptului islamic. Concluzie Acest capitol nu ar fi putut fi conceput în perioada Ligii Naţiunilor. Dar din 1944. În 1997 şi 1998. iar statele duceau uneori o politică umanitară în tratarea refugiaţilor. Chiar a susţinut pluralismul politic. Convenţia Ligii nu menţiona drepturile universale ale omului. în Iran s-a accentuat conflictul dintre interpretările moderate ale dreptului islamic şi cele fundamentaliste. cenzură şi alte încălcări ale drepturilor omului recunoscute internaţional. de când dreturile omului au rămas în principal o problemă internă mai degrabă decât una internaţională (cu excepţia Tratatelor Minorităţii pentru unele state cenral-europene în perioada interbelică şi legea internaţională cu privire la exercitarea guvernării asupra străinilor). Exista un anumit drept internaţional umanitar pentru conflicte armate. dar oricum în această direcţie. Mohammed Khatami. Alte societăţi musulmane au adus interpretări diferite ale Shariei. Fenomenul a început să se manifeste şi în Iran. Curtea de Justiţie egipteană s-a pronunţat împotriva mutilării genitale a femeii. Toate revoluţiile îşi pierd intensitatea cu timpul. E foarte posibil ca noile interpretări ale legilor religioase ar fi în viitor mai compatibile cu dreptul internaţional umanitar. Schimbările interne se împletesc cu cele internaţionale― precum dorinţa de a avea mai mulţi oficiali moderaţi iranieni pentru a reduce statutul de paria internaţional şi pentru a face paşi în direcţia redresării relaţiilor cu hegemonicele SUA. a anunţat anumite neajunsuri interne legate de persecuţie.Fostul preşedinte iranian.

Deci referitor la 79 . Şi aşa mai departe. mai mult sau mai puţin defensive. indiferent de caracterul lor politic. SUA nu se concentrează asupra drepturilor socio-economice. Chiar şi Iranul. caracterul. Aşa s-a întâmplatde exemplu în cazul Rusiei şi al Japoniei. statele îşi aduc istoria naţională.Din ce în ce mai multe state. chiar dacă o face sub pretextul unei discuţii despre dreptul de factură religioasă mai degrabă decât despre dreptul umanitar secular. Aceste trăsături naţionale determină statele să fie mai mult sau mai puţin active în problemele de drepturile omului. ci mai degrabă asupra libertăţii pesoanei. Frica şi nesiguranţa au condus în general la politici externe realiste ce puneau accent pe îngustele interese naţionale şi pe mişcări militare. dacă doreşte să fie acceptat ca membru deplin şi normal al comunităţii internaţionale. tot politica externă a statelor joacă rolul protagonist în promovarea şi protejarea drepturilor omului. Relaţiile internaţionale şi politica globală nu mai sunt ce erau cândva. O mare parte din dreptul internaţional codifică principiile liberale ale drepturilor omului. mai mult sau mai puţin încrezătoare şi aprobatoare. Dar în însuşirea drepturilor omului. E semnificativ faptul că şi statele fără o tradiţie puternică sau ideologie în domeniul drepturilor omului au fost impulsionate să acorde mai multă atenţie acestora în politica externă. a descoperit că trebuie să răspundă presiunilor internaţionale referitoare la imperfecţiunile societăţii iraniene. a grupurilor private non-profit şi chiar s corporaţiilor multinaţionale. Chiar şi referindu-se la drepturile omului. Această istorie. la care se adaugă situaţia şi interesele contemporane. Olanda încearcă să accentueze drepturile minorităţilor pentru compatrioţii săi etnici şi/sau lingvistici de peste hotare. Fără a subestima importanţa organizaţiilor internaţionale. determină statele să adopte poziţii diferite de accentuare a rolului drepturilor omului în politica externă. au trebuit să se ocupe de drepturile omului recunoscute internaţional. imaginea de sine şi naţionalismul.

adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 10. (cu cât se schimbă mai multe lucruri. DOCUMENTE 1. adoptată de Organizaţia Unităţii Africane la 27 iunie 1981. la plus c’est la même chose. 1969. Sociale şi Culturale. 3. 6. Pactul Internaţional cu privire la drepturile Civile şi Politice. dec. adoptat de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16. 5. Convenţia Americane a Drepturilor Omului. nov.drepturile universale ale omului şi politica externă. adoptată de Consiliul Europei la 4. 2. 1966. 1948. Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale. dec. pentru că am adus modificări notabile la politica privind drepturile omului. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. 80 . Pactul Internaţional cu privire la drepturile Economice. este în acelaşi timp adevărată şi falsă afirmaţia: la plus ça change. 1966. Convenţia Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor. deşi s-au produs multe schimbări în în favoarea normelor drepturilor omului în relaţiile internaţionale. Fals. adoptat de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16. dec. INDICE BIBLIOGRAFIC I. adoptată de Organizaţia statelor Americane la 22. Adevărat pentru că. într-atât totul rămâne neschimbat). 1950. comparativ cu politica externă din 1920 sau 1909. se acordă mult mai multă atenţie drepturilor internaţionale ale omului în 1999. încă ne mai confruntăm cu naţionalismul şi interesele naţionale. 4. nov.

2000. Jack. HOLSTI. J. 2004. International Politics. 6. 3. FORSYTHE.. BAEHR. 1992. 8. DUCULESCU. adoptat la 1 aug. Westview Press. 2. P. Dilemmas in World Politics. Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Stanley. 1993. II. David. Duties beyond Borders: On the Limits and Possibilities of Ethical International Politics. LUCRĂRI ŞI STUDII DE SPECIALITATE 1. 5. Palgrave Macmillan. a Framework for Analysis. Monique. DONNELLY. R. P. Lumina Lex. 9.. Ed. The Syracusa principles on the limitations and derogation provisions in the international covenant on civil and political rights”. Victor. International Human Rights. CASTERMANS.. Syracuse University Press. Cambridge University Press. adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959. 2000. Mijloace interne şi internaţionale. Human Rights in International Relations.. FORSYTHE. 1993. Declaraţia Finală şi Programul de Acţiune de la Viena. 1998. Cambridge University Press. 1984. K. Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală. adoptat la cea de-a II-a Conferinţă Mondială asupra Drepturilor Omului. 81 . Englewood Cliffs NJ. 1981. Human Rights in International Affairs. Peter. 4. The Role of Human Rights in Foreign Policy. HOFFMANN. 7. 1975. 10.. David. Protecţia juridică a drepturilor omului.7.

16. 1999. 12. ZLĂTESCU. Drept internaţional public. Cristian. Moroianu Irina. 1994. Henry. Actami. Teoria generală a dreptului. NĂSTASE. 1998. Adrian. Drepturile omului – religie a sfârşitului de secol. All-Beck. Princeton University Press. 18. 1992. 1996. Drept internaţional public.8. 15. KISINGER. 82 . POPA. „Promovarea şi protecţia drepturilor omului în sistemul Naţiunilor Unite”. HUNTINGTON. Geneva. AURESCU. 17. 1989. Protecţia juridică a drepturilor omului. Nicolae. 14. 10. Touchstone Books. JURA. 11. Bogdan. MAZILU. Ed. 2000. UN. MAZILU Dumitru. IRDO. ZLĂTESCU. Ed. Dumitru. Ed. exigenţe şi realităţi contemporane. Report on Human Rights and Youth. Samuel. Adrian. 9. Simon & Schuster. IGNATIEFF. Lumina Lex. Michael. Sub-Commission on Prevention of Discrimination and Protection of Minorities. 2001. 2003. NĂSTASE. The Clash of Civilizations and Remaking of World Power. 13. 2002. Human Rights as Politics and Idolatry. IRDO.. MAZILU Dumitru. Lumina Lex. Diplomacy. Ed. Drepturile omului – concep. Moroianu Irina. 2002. DEMETRESCU. Radu C. IRDO.

...............15 I...........................................7......12 I........... anii ’90 ……………………………………………...........................13 I................................1.........23 83 ....................... Anii ’80...................................5.........................4..........19 I.... Drepturile individului ................8.....3.......................3...............2............………………………….............................................. Drepturile omului şi contextual naţional . Drepturile omului şi contextul internaţional .....4 I.......13 I.........................11 I......CUPRINS Introducere .................................................2 I...... Categorii de drepturi ......................... Perioada dinainte de 1945 .....................................8 I...................... Războiul rece ............7........................ Ierarhia drepturilor omului ...6 I.......... Drepturile omului ..........1 Capitolul I Drepturile omului ca parte a politicii externe ..5 I. Drepturile omului şi statul ....................................................7..........2.........7.........6......... Efectul vertical şi orizontal ..................1................

....................24 I.................................................................. Statele nedemocratice ...........................................................................................35 II.........73 Concluzie ......29 II........3....................................50 III.....63 III.......................... Comisiile pentru adevăr şi reconciliere...................................................40 II.........................................................................................................................1...............................................................I.................................... Perspective asupra rolului moralităţii şi al drepturilor omului în politica internaţională ..........1................ Statele mici şi superputerile ............... Caracterul universal al drepturilor omului ..............................53 III....79 84 ....................28 Capitolul II Probleme contemporane ..................9..........................................30 II.....3...................................................2...... Drepturile colective ...... Alte democraţii liberale .................................................... Mecanisme de combatere a încălcărilor grave ale drepturilor omului ....2...............................................................................................................27 Concluzie .................4.........................47 Capitolul III Drepturile omului şi politica externă din perspectivă comparată .......... Politica SUA şi drepturile omului .........75 Indice bibliografic ...............................10.................................43 Concluzie .................