GEOGRAFIA SACRĂ A ROMÂNIEI - Rolul munţilor în istoria sacră a popoarelor - Ialomiţa- Râu sacru al României DACIA PREISTORICĂ ŞI ISTORICĂ

CONSTELAŢIA MAGICULUI - Împărţiera magiei în “albă” şi “neagră” - Scurt istoric al apariţiei şi evoluţiei astrologiei la români SIMBOLISTICA SI CODURI

- Nepotul lui Ştefan cel Mare pe tronul Ţărilor Moscovei şi al întregii Rusii? - “Blitzkrieg” pe meleaguri româneşti - O contribuţie românească la aflarea originii poporului etrusc - Pe urmele originii poporului etrusc MISTERELE CERULUI SI PAMANTULUI

- Crucea sau nodul lui Solomon - Sihastrul (din Tarot şi nu numai…) - O cruce cu INBI PARAPSIHOLOGIE - PSIHOTRONICA

- Apariţie fantomatică sau trucaj ingenios? Qui prodest? - Enigma clopotelor care încep să bată singure, din - Mersul pe jeratec, o misterioasă practică arhaică senin - Xenoglosia - Amprente în stânci ale picioarelor de om şi de animale RELIGIE ŞI IDEAL - Călătoriile lui Guliver şi Lunile lui Marte - Uriaşii- Referinţe biblice* - Isihasmul pe teritoriul românesc şi influenţa lui asupra vieţii social- politice MEGALIŢII - BISERICILE PREISTORIEI - Rugăciunea şi… Ura* - Sfinxul de la “Pietrele lui Solomon”* - Altarele ciclopice şi “Cetatea” de la Vf. cu DorSinaia - Megalitul Dumuzi sau Cum să ajungi în Iad din România - Imaginaţia, Testul Rorchach şi… megaliţii CRIZA CREDINŢEI ŞI A CREZURILOR - Profanatorii însemnaţi cu AUM - Protocoalele Sionului ca ”Modus Operandi”* - Suprarealismul comunist - Despre dorinţa de a “exila” Zeii*

TERAPII DE VINDECARE A CORPULUI, MINŢII ŞI SUFLETULUI - Folosirea plantelor medicinale - Metode de preparare - Testarea acupunctelor BIOTERAPEUŢI ŞI VIZIONARI

AFORISME/CUVINTE DE LUAT AMINTE - Scurte explicaţii asupra alegerii - Aforisme (V) - Aforisme (VI) ANUNŢURI ŞI ADRESE UTILE

- Scurte precizări - Bună ziua! - Bioenergoterapeut Svetlana Secrieru APROAPE DE NOI - Bioenergoterapeut Psiholog Constantin Cornea - Metode terapeutice practicate cu succes în medi- - Publicaţi un articol cina nealopată (complementară) III - Note legale... - Corespondenţi oficiali

- Anunţuri - Adrese utile

“Se spune că "omul sfinţeşte locul", dar şi că "locul îl chiamă pe om". Despre locuri care au polarizat atenţia oamenilor de-a lungul timpului. Despre repere, locuri şi trasee iniţiatice. Despre cum crezul omului se îmbină cu munca lui, născând construcţii ale căror semnificaţii scapă la prima vedere , dar care dau de gândit observatorului atent. Despre "poli ai lumii", "axis mundi" , reţele şi noduri ale energiei telurice, "locuri bune" şi "locuri de care să te fereşti". Despre locuri de minuni şi taine, munţi, păduri şi ape sacre, ley-grid, aliniamente arhitectonice, radiestezia geopatogenă, monastiri, locuri de pelerinaj, locuri ale miracolelor, izvoare tămăduitoare, arbori seculari, geomanţie, feng-shui şi ARTA PĂMÂNTULUI.”

Rolul munţilor în istoria sacră a popoarelor
Dan Corneliu Brăneanu

Formele de relief mai înalte, dintre care masivele muntoase în special, au jucat un rol specific sacru ceea ce le-a diferenţiat faţă de formele de şes. Din cadrul acestora vârfurile lor au avut în nu-meroase cazuri un caracter sacru şi mai deosebit, aşa cum ni s-a transmis din cele mai vechi timpuri, căci acolo pe vârfuri s-au cantonat zei şi au aterizat ex-tratereştrii (pe platformele naturale de creastă). Câteva dintre aceste vârfuri sacre ar fi: - Cota cea mai înaltă a masivului muntos al peninsulei Athos adăpostea la început un templu al zeului Jupiter, la 1935 m înălţime. După apariţia creştinismului templul a fost înlocuit cu o capelă ortodoxă care con-trolează de sus Grădina Maicii Domnului cum este de atunci denumită întreaga peninsulă cu 20 de mănăstiri şi nenumărate alte aşezăminte religioase. La poalele vârfului „trăiesc“ cei 7 (număr fix) călugări înţelepţi, din-tre cei mai evoluaţi la momentul respectiv, din toată obştea athonită.

Aceştia sunt invizibili în sensul că se pot dematerializa după dorinţă, fenomen pe care şi omenirea actuală a început să-l înţeleagă şi chiar să-l practice de când la 12 august 1943 a lansat experimentul Philadelphia condus de Albert Einstein şi românul la origine Nikola Tesla (Nicolae Teslea). - La Samarieni, care locuiau la NV de Marea Moartă în muntele Efraim, se află Vf. Garzim de 881 m, care era locul lor sacru, căci era denumit astfel: Muntele Binecuvântat, Colina Eternă, Muntele Moştenirii, Casa lui Dumnezeu, Tabernacolul Îngerilor. - La evrei vârful sacru, făcând parte dintr-o grupă de coline numită Inima Lumii, era SIONUL care apare elogiat în Psalmi 2,9. - La greci muntele sacru era evident Olimpul, unde locuiau marii zei în frunte cu Zeus chiar dacă mai erau şi alte vârfuri preţuite ca de ex. Ida. - Muntele sacru al fenicienilor era Saphon. - La arabi era Muntele Polar sau Qâf (Jabal el Awliyî). - La perşi sediul nemuririi era Albory. - La hinduşi Muntele Sfânt era Meru. - Mongolii venerează vulcanul stins Paektu de 2744 m în care se află locurile sacre Chonji şi Cionmasan. - Muntele sfânt al uralo-atlaicilor era Sumeru. - Laoţienii venerau muntele Zinnale, iar cei din peninsula Malacca, Bato-Ribu. - Chinezii au muntele Tai ca sediu al nemuritorilor. - Celţii venerau muntele Montsalvat unde ar putea fi ascuns Graalul şi unde Richard Wagner spunea că timpul devine spaţiu, premoniţie a vremurilor pe care le trăim în prezent când trecem din lumea în trei dimensiuni în cea cu patru şi cinci dimensiuni. În timpurile şi mai vechi muntele sacru se numea Himingbjorg. - Scandinavii venerau muntele şi vârful Asgard. Binenţeles că mai există munţi şi vârfuri sacre şi pe celelalte contiinente dar o încărcătură mai mare de informaţie n-ar mai fi necesară. Totuşi nu putem să nu menţionăm celebrul Mount Shasta din California sub care s-ar afla un oraş subteran cu 25000 locuitori salvaţi de la prăbuşirea continentului Lemuria şi care acolo vieţuiesc în lumea cu cinci dimensiuni. Muntele are şi un râu sacru care se numeşte Stuart Spring. De emanaţia energetică benefică a acestui munte a luat cunoştinţă şi deci put-ere deosebită Elena Ignat – alias Raza Ra din Deva, care a publicat o carte de referinţă. Bucureştenii au avut şansa ca în zilele 10, 11, 12 şi 15 octombrie 2008 să aibă din nou, după alte vizite în anii anteriori, de a participa la conferinţele de spirituali-

-tate. şi vindecare al personalităţii complexe numite Erik Berglund care locuieşte pe muntele Shasta. Americanul, de origine norvegiană, revine cu plăcere deosebită în ţara noastră ca şi alte valori deosebite din punct de vedere spiritual ca Sri Vasudeva, Jashuheen şi alţii toţi aduşi în ţară de neobosita Monica Vişan. Pentru a termina prezentarea unora dintre munţii sacri ai lumii, nu putem încheia acest demers decât arătând că, aflat de curând la noi în ţară, ACHARYA TAMPAI călugăr tibetan a afirmat că muntele cel mai sfânt din lume este KAILASA, desigur din Tibet. Pelasgii, strămoşii dacilor, erau cei mai vechi oameni de pe pământ. Cel puţin aşa afirmau vechii greci şi nu orişicine ci Homer, Ephor şi Eschil. Mai mult Dionisiu din Halicarnas îi considera sfinţi sau chiar divini. După Homer se considera că ei trăiseră înainte de apariţia Lunii pe cer. Ce ne mai interesează este că poetul Asiu şi Pausanias considerau că Pelasg, primul om născut pe Terra a apărut din pământul cel negru, adică la noi la nord de Dunăre – dar şi mai important – pe culmile înalte ale munţilor. Despre dacii propriuzişi tot clasicii greci au arătat conexiunea strânsă între ei şi Munte. Florus (Lucius, sec 2 d. H) istoric latin a lansat o concluzie a studiilor lui care a rămas celebră şi este definitorie: „Dacii inhaerent montibus“ (dacii stau agăţaţi de munţi). În zilele noastre s-a observat că în limba unor populaţii din apropierea Mării Caspice cuvântul dah înseamnă munte (Victor Oprişu) ceea ce conduce la ideea că dacii (dahii) erau munteni, adică oameni de la munte idee ce apăruse şi în scrierile clasicilor greci şi latini aşa cum s-a arătaat mai sus. Mai mult, cunoscutul istoric englez contemporan A.I. Toynbee consideră că dacii erau înrudiţi cu dahii care locuiau în Transcapia ca vecini ai tisageţilor şi mesageţilor. În spaţiul carpatic pe care locuiau antecesorii noştri şi acuma noi urmaşii lor, existau mai multe masive muntoase sacre cu vârfurile lor. Dacă şi alte popoare aveau un vârf „suveran“ aşa cum deja s-a arătat, la noi evident că acesta a fost Kogaionul, care prezintă specificitatea că încă nu a fost sigur localizat. În plus el ridică şi alte aspecte specifice munţilor în general şi anume cel al peşterilor cunoscând obiceiul lui Zalmoxe de a vieţui retras, timp de 3 ani de zile, întruna din ele. Formele muntoase au încărcătura lor energetică par-ticulară în afară de polaritatea pozitivă sau negativă. Vasile Lovinescu arată de exemplu că localitatea Pipirig este dominată de două vârfuri simetrice:

Chiţigaia Bună şi Chiţigaia Rea, ceea ce însemna încătură pozitivă şi respectiv negativă. Acest energetism specific fiecărui vârf are o variaţie în timp, perioadele de revenire la o fază având o întindere nedeterminată. O altă specificitate a acestui tronson românesc al Carpaţilor este unică în raport cu alte ţări ale lumii şi ea se referă la frecvenţa apariţiei denumirii: OM cu variantele sale. Astfel, avem: - Vf. Omul din Bucegi de cotă 2504,9 m. - Vf. La Om din Piatra Craiului de 2239 m. - Vârful Omului din munţii Rodnei de 2134 m. - Vf. Omul din munţii Suhard de 1932 m. - Vf. Omul din munţii Cozia de 1558 m. Interesul faţă de această particularitate creşte când folosirea numelui OM se extinde şi la alte forme orografice. Astfel Vasile Lovinescu în „Monarhul ascuns“ semnalează existenţa Dealului Omului unde îşi avea rostul legendarul Ciubăr Vodă. Mai interesantă este locaţia Poiana Omului din munţii Şurean care era un nod capital în fluxurile convergente de transhumanţă şi de circulaţie economică în tot cursul anului. Poiana Omului suprafaţă aproape netedă şi cu o vastă perspectivă permite dirijarea circulaţiei pastorale spre Sebeş şi Jiu dar şi spre munţii Retezat şi mai departe spre Banat. Importanţa locului sporeşte ţinând seama de marea nedeie care avea condiţii de a se desfăşura aici. Poiana Omului se află în apropierea cetăţii Piatra Roşie şi a peşterii Ciclovina uscată a doua din lume din care s-a exploatat granifosfat. Am insistat aparent disproporţionat asupra unei toponimii care nu se referă la un vârf fizic de munte deoarece în schimb reprezintă punctul orografic cel mai reprezentativ al munţilor Şureanu care la rândul lor se constituie ca cei mai recenţi munţi sacri din punct de vedere istoric, munţii sacrii ai dacilor.

Ei posedă vestigii a cel puţin 8 cetăţi dace în frunte cu Sarmisegetuza Regia, include 7 peşteri importante. Muntele sacru Şureanu al dacilor a fost apreciat şi de populaţiile feudale care l-au dotat cu trei cetăţi: Sibişel, Săsciori şi Turnul Crivadia. -De asemenea se mai pot menţiona în ţară trei cursuri montane de apă care folosesc ca denumire tot OM. Desigur că lista ar mai putea fi completată dar deocamdată este suficientă pentru a pune problema şi a-i căuta semnificaţiile. Referindu-ne numai la vârfurile de munţi se poate observa că toate au cel puţin 1550 m înălţime şi că reprezintă punctele cele mai înalte ale masivelor respective. Este bine cunoscută incantaţia în limba sanscrită: Om Mani Padme Hum, o mantră foarte des folosită în India dar şi răspândită în lume prin şcolile de Yoga. Mantra se traduce: „Fie ca nestemata lotusului să-ţi coboare în inimă“ adică după cum interpretează William Gammill (vezi editura For You) o invitaţie pentru deschiderea inimii pline de compasiune. Altă expresie larg folosită este OM TOT SAT care este întreitul nume al lui Brahma. În sanscrită Omul se traduce prin Manu nume care în mitologia vedică era purtat de cei 14 strămoşi ai omenirii dintre care primul era fiul lui Brahma născut direct din acesta. Se poate observa o întâlnire senzaţională pe creasta Bucegilor a numelor OM, MANU vezi CARAIMANU şi MANEA personaj din folclorul montan local cules de Regina Elisabeta, ca fondator al rasei din zonă. Existenţa şi folosirea mantrei OM în spaţiul asiatic este atât de pregnantă încât ea ar necesita o tratare separată. În ceea ce priveşte spaţiul Carpatic trebuie menţionat că Vasile Lovinescu consideră că OM reprezintă pur şi simplu pe zeul SATURN pe bază de argumente plauzibile. Ţinând seama de marile deplasări de populaţie din Europa în Asia până în Îndepărtata Indie, dar şi în Japonia (vezi populaţia AINU) se poate considera că şi Saturn ca mare Zeu a făcut şi el mişcarea. Numele lui a fost preluat de vechile populaţii indice şi nu sanscritul OM ar fi ajuns în spaţiul carpatic căci aceste populaţii indice nu au făcut deplasarea EST-Vest niciodată în timpurile străvechi. În ceea ce priveşte munţii sacri propriuzişi s-a constatat că Şureanul este dintre ei cel mai atestat prin probe arheologice, deci cel mai apropiat în timp de zilele noastre corespunzând primei trepte de

antecesori, respectiv dacilor. Este normal ca populaţii anterioare dacilor să aibă munţii lor sacri reprezentativi. Aceşti munţi enumeraţi de la nord la sud ar putea fi: Călimanii, Siriu, Bucegii, Retezatul, Godeanu şi Apusenii într-o ordine de înflorire a lor care nu poate fi precizată. Ceilalţi munţi cu evident caracter sacru ca: Ceahlăul, Rarăul, Buzăului, Piatra Craiului, Leaota, Făgăraşii, Cozia, Parângul, etc şi-au îndeplinit şi ei misiunea în splendoarea ei într-una din perioadele din illo tem-pore. Esenţialul este faptul că toţi aceşti munţi din arcul carpatic au avut un rol primordial în istoricul dezvoltării spirituale al populaţiilor în spaţiul privilegiat climateric şi ca poziţie geografică centrală a continentului. Acest spaţiu este cel pe care îl locuim astăzi.

Ialomiţa – râu sacru al României
Dan Corneliu Brăneanu

Dintre marile râuri ale ţării, doar patru prezintă specificitatea că izvorăsc şi se varsă pe teritoriul ţării noastre: Jiul, Oltul, Argeşul şi Ialomiţa. Toate se varsă în Dunăre, dar numai Ialomiţa într-un punct (la cota absolută 3.0 m faţă de Marea Neagră), în care ambele maluri sunt româneşti. Dacă vărsarea prezintă această unicitate, nici Izvorul Ialomiţei nu este mai puţin special, căci se află la o cotă record de 1780 m, ceea ce, la lungimea cursului de apă de 425.6 km, asigură o pantă medie a albiei, de asemenea, de valoare record, de 4.17‰. Dar nu aceste particularităţi conduc la sacral-itatea enunţată, aceasta căutând a demonstra că provine din: -Calitatea deosebită informaţiomal-energetică a apei în punctul de izvor al Ialomiţei, calitate care a fost afectată de modul cum s-a dezvoltat viaţa pe suprafaţa bazinului său hidrografic de 8944 km2, dar care se mai poate regăsi totuşi în zona colinară şi de şes, dar în procente reduse. Situaţia nu este ire-versibilă, şi chiar în aceste zone, prin măsuri adecvate, s-ar putea reveni la puritatea fizică şi spirituală a apei de pe vremea când cursul de apă se numea Naparis. (De menţionat că în scrierile din sec. VI denumirea aceasta a devenit Helibachia, după cum arată arheolog Dr. Viorica Enăchiuc). - Densitatea deosebit de mare a obiectivelor cu caracter istoric din preistorie şi până în istoria modernă, concomitent cu cea a obiectivelor sacre. Strict specific Ialomiţei este faptul că aceste obiective, în aparenţă distincte, sunt în foarte multe cazuri

îngemănate sau foarte apropiate între ele, şi că, fiecare în parte nu este la o distanţă mai mare de 3.0 km de malurile albiei cursului de apă. -Prezenţa unor situaţii în care apar elemente de geografie sacră. -Faptul că apele Ialomiţei scaldă ultimele două capitale ale ţării noastre, Târgoviştea în mod direct şi Bucureştiul în mod indirect prin intermediul unor lucrări hidrotehnice, după cum vom vedea. -Poziţionarea cu totul extraordinară a benzilor de totalitate a ultimelor două eclipse totale de soare din 1961 şi 1999, faţă de traseul iniţial şi actual al râului Ialomiţa. Sacralitatea propriu-zisă a apei Ialomiţei Apa, în general, şi cea izvorâtă din pământ în mod special, este sacră, deoarece este un produs divin complex care, pe lângă informaţie şi memorie, posedă duhul (spiritul) său propriu. În cazul Ialomiţei, ţinând seama de unde izvorăşte, informaţia şi consecutiv ei, memoria, are motive să se găsească din belşug, motive care sunt suficiente ca să-i justifice duhul. Informaţia deţinută de apă nu este o vorbă goală dacă ne gândim numai la aceea conţinută în gheţari, în care se poate citi, ca într-o carte, condiţii climatice şi nu numai, ale unor timpuri ancestrale, incluzând aici eventuale mesaje cosmice incluse ale unor civilizaţii extraterestre. Informaţia conţinută în molecula de apă, dar şi posibilitatea memorizării ei, a fost demonstrată în diferite laboratoare ale lumii, cum ar fi cele ale Institutului Antarctic de la Oslo, sau ale modernului Institut de Cercetare a Apei HADO din Tokyo. Apa înregistrează orice fel de informaţii şi preia astfel vibraţia tuturor materialelor cu care vine în contact. Ea, având memorie, păstrează aceste informaţii şi le transmite în anumite condiţii unor captatori aflaţi pe o anumită lungime de undă şi frecvenţă. Implicit, ea transmite şi energiile vindecătoare pe care le conţine

unor alte sisteme de viaţă, în speţă organismelor vii, energii pe care le înmagazinează sub forma unor module de frecvenţă din clasa undelor sonore. Acest tablou prezentat de înregistrare, memorizare şi redare constituie tocmai structura biofizică a apei în general. În privinţa duhului apei, aceasta nu poate fi demonstrat ca existând prin mijloacele de care dispune ştiinţa la nivelul ei actual. Cine se poate baza pe ce simt clarvăzătorii şi pe anumite întâmplări greu de explicat poate să fie sigur că nu se înşeală, cel puţin în ceea ce priveşte Ialomiţa, ştiind că zona Omul – Vârful Ocolit şi Vârful Găvanele formează un areal sacru, areal de comunicare cu Cosmosul. Ialomiţa izvorăşte dintr-o căldare glaciară situată sub Vărful Găvanele – 2479 m – al unui bloc de calcare albe, vârf aflat la 600 m distanţă de Vârful Omul şi încă şi la mai puţin de Vârful Ocolit (numit şi Bucura Dumbravă). Se poate observa că, fiind atât de apropiate, aceste trei vârfuri patronează şi asistă la naşterea Ialomiţei care, pe primul său tronson se numeşte Valea Bisericii. Şi din punctul de vedere al vârfurilor şi din numele văii emană sacrul, încă de la naşterea Ialomiţei. Dacă vârfurile Omul şi Bucura Dumbravă îşi pot dovedi această sacralitate, consider că şi Vârful Găvanele, care nu a fost încă cercetat, poate fi de aceeaşi valoare şi poate oferi surprize foarte mari. Ştiind că denumirile orografice, în general, nu sunt întâmplătoare, s-ar putea descoperi că sub acest vârf să se găsească mai multe găvane, adică goluri subterane prin care apa Ialomiţei să ajungă la suprafaţa pământului. În ceea ce priveşte sacralitatea enunţată a Vârfului Omul (2505 m) această situaţie cu totul deosebită a fost semnalată prima dată de istoricul Nicolae Densuşianu în tratatul “Dacia Preistorică”, apărută în anul 1913. Pe bază de argumente provenind din literatura istorică antică şi din tradiţiile locului, el a considerat Vârful Omul ca fiind, cel puţin în concepţia lumii antice, “cardines mundi”, adică ax al lumii. În zilele noastre, arheologul peruan Daniel Ruzo, Mircea Eliade, marele hermeneut Vasile Lovinescu şi alţii i-au acordat o importanţă deosebită. Scriitorul Vintilă Horia scrie despre Vf. Omu: „Acea fiinţă de piatră aşezată de Dumnezeu între Ţara Muntenească şi celălalt ţinut românesc de peste munţi.” Mai mult, Ruzo, ca şi Lovinescu, au considerat că în jurul său trebuie să fie, în subteran, un adevărat “imperiu” realizat din încăperi şi galerii de zeci de kilometri lungime. În ceea ce priveşte Vârful Ocolit sau Bucura Dumbravă (2503 m), un studiu complex şi bazat pe

discipline moderne (simbolistică, radiestezie, fotografie astrală, meditaţie) a fost efectuat de-a lungul mai multor ani şi încheiat cu puţin înainte de anul 1989 de o echipă feminină condusă de Inginer Cristina Pănculescu. Întreaga activitate a acestei echipe este prezentată în cartea „Taina Kogaionului, Muntele Sacru al Dacilor“ Editura Ştefan, 285 pagini, 2008. S-a ajuns la concluzia, verificată ulterior de alţi radiestezişti şi suprasensibili, că acest vârf este de fapt ce Densuşianu numea Cardines Mundi, acum considerat un centru de mare concentrare energetică. În ceea ce priveşte Vârful Găvanele (2479 m) am arătat deja că nu a fost încă studiat ca celelalte două, dar că ar putea oferi surprize nebănuite. Aceste trei vârfuri sunt aşa de apropiate ca poziţie în spaţiu şi ca înălţime, încât n-ar trebui studiate decât împreună, mai ales că ele conturează latura curbă a căldării glaciare din care izvorăşte Ialomiţa. De altfel, întreaga această zonă chiar este studiată în prezent cu aparatură modernă în cadrul unei cercetări încă neîncheiate. S-a constatat deja că ea prezintă o încărcătură energetică deosebită. O zonă puţin extinsă până la Babele, cuprinzând şi Sfinxul, prezintă şi o încărcătură istorică deosebită, chit că imposibil de documentat istoric. În afară de numeroasele sculpturi megalitice izolate sau apărând în relief pe pereţi stâncoşi (de ex. Pe stânca Baba Mare) s-ar putea susţine pe bază de inscripţii interpretate că la Babele în anul 3113 î. H. a fost omorât Orpheus (prof. A. Bucurescu). Ialomiţa izvorăşte de sub o stâncă curbată numită acum (impropriu) Mecetul Turcesc, stâncă pe care montaniardul Ioan Turcu din Zărneşti o numise la 25 august 1886 “La Biserică”. Acum ea mai este numită şi Piatra Trăznită sau Biserica Trăznită (arhitect Silvia Păun). În orice caz, cursul de apă pe prima sa porţiune de izvor se numeşte Valea Bisericii care, mai în aval, după ce sare Cascada Obârşiei, devine Valea Obârşiei. La rândul ei, aceasta, după circa patru kilometri după ce înglobează Valea Şugărilor (din stânga) şi Valea Doamnei (din dreapta), devine, de abea atunci, Ialomiţa propriuzisă. În continuare, traseul albiei Ialomiţa este bine cunoscut şi nu necesită decât precizarea că într-o vechime neprecizată Ialomiţa se vărsa în Dunăre prin albia actuală a Mostiştei, deslipirea din actualul traseu făcându-se la Fierbinţi. Atât pe traseul vechi cât şi pe cel actual Ialomiţa curge printr-o zonă de şes, de spaţiu deschis noţiune care în celta veche se numeşte Ialo. Iată deci că pe lângă romani prin Naparis, greci prin Helibachia apar şi celţii ca popoare pe care le-au interesat acest curs de apă şi l-au botezat după limba lor, în timpuri istorice diferite.

Încă din Pleistocenul inferior, Câmpia Dunării între Olt şi Siret a suferit o mişcare de scufundare din ce în ce mai intensă spre nord – est, adică în regiunea Galaţi. Din această cauză cursurile de apă apropiate au avut tendinţa de a se abate de la traseul lor iniţial şi a devia spre est, ceea ce s-a întâmplat cu Argeşul, dar mai ales cu Ialomiţa care şi-a părăsit cursul de pe Mostiştea şi şi-a croit o albie nouă pe direcţia zonei de scufundare. Nici punctul iniţial de vărsare în Dunăre nu a scăpat de această atracţie, înregistrându-se mai recent – şi aici efectul menţionat, adică punctul de debuşeu în fluviu deplasându-se spre nord. Este de menţionat că şi celelalte cursuri de apă dinspre Siret, adică Buzăul şi Râmnicul, au suferit devieri de traseu şi mai însemnate. Calitatea deosebită, atât din punct de vedere fizico-chimic, cât şi energetic-spiritual a apei Ialomoţei se păstrează încă, doar puţin afectată, pe traseul montan al albiei, adică de la izvoare şi până la secţiunea Moroieni. Pe această zonă, însă, apa unor izvoare, laterale, necaptate decât parţial, îşi menţine calităţile deosebite nealterate, pe care le avea în cele mai vechi timpuri. Ialomiţa curge paralel cu ramura vestică a munţilor care delimitează platoul Bucegilor: Guţanu, Bătrâna, Grohotişu, Colţi, Coteanu, Tătaru, Deleanu, Lucăcilă şi Lespezi. De sub aceştia, izvoare numeroase continuă să ofere apă de calitate nealterată, cele mai bogate fiind la sudul catenei muntoase în dreptul cheilor Tătarului, Zănoagei şi Orzei. De curând a fost captat în zona Bolboci-Scropoasa mai multe asemenea izvoare într-o peşteră la cota 1290 cu un debit total de 400 l/s, apa având pH 7,72 la 20o. Printr-o conductă de oţel inoxidabil de 10,4 km această apă este adusă la Moroieni unde este

îmbuteliată şi expediată în comerţ ca apă plată cu marca „7 izvoare” de S.C. RAM PROD S.A.. De reţinut este faptul că această sursă atrăsese atenţia încă din anul 1927, dar apoi şi în 1935 şi în 1981. Despre această apă se spune că ar fi fost folosită de Zamolxe şi se ştie că i-a atras atenţia şi lui N. Ceauşescu. În aval de Moroeni, apa Ialomiţei este afectată de diverşi şi numeroşi poluanţi, dar încă mai păstrează unele semnale de beneficitate. Astfel, în zona Urziceni, acolo unde poluarea este mărită de Prahova, se mai resimte încă o stare bună sufletească atunci când se spală rufe în Ialomiţa şi se spune că operaţiunea s-ar realiza cu o uşurinţă neaşteptată. Obiective şi locuri cu caracter istoric şi sacru Desfăşurarea prezentării acestora se poate face coerent numai spaţial ca poziţie din amonte în aval şi nu şi temporal, adică funcţie de vechimea lor. Chiar de la izvor apare un asemenea obiectiv cu o vechime imposibil de determinat, fiind vorba de stânca numită Biserica Trăznită (Mecetul Turcesc) şi care n-a fost încă studiată. Urmează în curând mai în aval Cascada Obâşiei care este străjuită de un grup de sculpturi megalitice reprezentând femei în picioare, grup fotografiat episodic, dar de asemenea nestudiat. N. Densuşianu în „Dacia Preistorică” a arătat că la unele izvoare de cursuri de apă sau în apropierea lor se găsesc statui megalitice care reprezintă întotdeuna femei, ca simbol logic. Este cazul, în afară de Ialomiţa, de râurile Doamnei, Argeş, Gilort, Urlătoarea (Buzău), etc. Primul Obiectiv concomitent istoric şi sacru este peştera Ialomiţei (şi nu a Ialomicioarei cum, în mod fanteziat, i se mai spune, provocând confuzii). Tradiţia populară culeasă într-un minunat poem elaborat de domnul Ion Duicu din Braşov, cercetări radiestezice contemporane şi consideraţiile Cristinei Pănculescu conduc la ideea că aceasta era peştera în care se retrăgea periodic Zamolxe sau, adăugăm noi, locul prin care acesta intra în imperiul subteran menţionat atât de Vasile Lovinescu, cât şi, cu totul separat, de Daniel Ruzo. Retragerea lui Zamolxe într-o peşteră îl face pe acesta deschizător în acest procedeu al unui şir foarte lung de imitatori dintre care cei mai celebri au fost Zoroastru şi Sf. Ioan în insula Patmos (unde a scris Apocalipsa), ca să nu mai vorbim de numeroşii călugări peşterani, dintre care unii au fost foarte importanţi. În afară de urme de locuire a urşilor de peşteră, locul este legat şi de domnitorul Mihnea cel Rău (1508-

-1509) care ar fi venit aici pentru a consulta o clarvăzătoare. Din punct de vedere sacru, Peştera Ialomiţei este legată de prezenţa a două aşezăminte bisericeşti, din care unul chiar în interiorul ei, sub forma unei biserici din lemn, astăzi de zid. Încă de pe vremea lui Mihnea Vodă cel Rău (1508-1509) a existat o biserică de lemn care, în anul 1785 era menţionată de botanistul Lerchenfeld. Incendii repetate, curios de persistente, au marcat locul. Prima dată biserica a ars complet în anul 1818. Chiliile au ars în iarna anului 1907, dar schitul s-a refăcut şi târnosit la 4 septembrie 1911. A urmat incendiul din anul 1940 şi refacerea din 1942. La 20 aprilie 1961 a fost ultimul prăpăd, dar – de data aceasta – refacerea s-a realizat după treizeci şi cinci de ani, când, la 29 iulie 1993, s-a pus piatra de temelie la Biserică de zid şi corpul de chilii, care închide in-trarea în peşteră, şi care a fost sfiinţită şi inaugurată la 29.06.1996. Puţin mai în aval, dar pe malul stâng al Ialomiţei, pe un teren mai înalt, se află schitul Peştera Cocora renovat în anul 1961, de când a funcţionat ca unicul aşezământ de la Peştera Ialomiţei până în anul 1996. În prezent, în vechea biserică nu se mai slujeşte în mod curent, şi nici într-una nou construită alăurat, împreună cu o impunătoare stăreţie rezervată clerului. Continuând coborârea pe Ialomiţa, la Pietroşiţa, la circa un kilometru de şosea şi de râu, s-a înjghebat aşezământul monahal: mănăstirea Iacob Hozevitul. La Fieni în biserica veche din cimitir ctitorită în anul 1804 s-a deschis un muzeu prin grija preotului Ioan Rogojină. Biserica având trei hramuri, prezintă suficiente valori istorice şi artistice de mare valoare. La Doiceşti, o realizare monahală originală şi valoroasă s-a sfiinţit la 26 octombrie 2002, ea fiind constituită ca un complex, cuprinzând biserica existentă, cetatea lui Constantin Brâncoveanu din perioada 1702-1706 şi parcul Mateiaş. Simbioza Religie – Istorie voievodală şi Natură se realizează astfel magistral chiar în zilele noastre, după cum, mai de mult, se realizase la Târgovişte în complexul Curţii Domneşti, lângă care s-a ataşat şi un parc natural. La Glodeni, partea sudică a oraşului Pucioasa, a părut în zilele noastre aşa –zisul “Noul Ierusalim”, o comunitate creştină de rit vechi şi funcţionând după reguli proprii neacceptate de B.O.R.. O altă experienţă religioasă s-a realizat la Vulcana unde s-a încercat un ecumenism ad-hoc, amplasând, într-o aceeaşi poiană, o biserică ortodoxă, o sinagogă şi o moschee. De Ialomiţa superioară este legată o dată de importanţă capitală în desfăşurarea istoriei poporului

nostru. Într-un loc care, până în prezent nu a putut fi precizat, Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei (între 1441 şi 1446) a înfrânt o armată turcească co-mandată de Sehabeddin, beilerbegul Rumeliei, armată de circa optzeci de mii de ostaşi. Sehabeddin a fost omorât şi captura de război a fost copioasă. Victoria s-a realizat în ziua de 2 septembrie 1442 şi importanţa ei extraordinară constă în faptul că a marcat începutul campaniilor ofensive ale lui Iancu de Hunedoara împotriva imperiului otoman şi în special a faptului că a spulberat întenţia sultanului Murad II de a transforma Ţara Românească în paşalâc. Data trebuie să fie con-siderată memorabilă, dar şi locul, încă neprecizat, în care spiritul Ialomiţei s-a manifestat în ajutorul poporului nostru. În istoria ţării, o importanţă deosebită a avut bătălia de la Finta (Finta Veche) care s-a desfăşurat la 17 mai 1653, între Vasile Lupu, ajutat de cazaci, şi Matei Basarab. Localitatea se află chiar pe malul stâng al Ialomiţei în amonte de Bilciureşti. Lupta fratricidă provocată de ambiţiile lui Vasile Lupu s-a terminat prin înfrângerea acestuia. Bătălia de la Finta marchează începutul sfârşitului ambelor domnii în detrimentul poporului nostru şi în favoarea Porţii otomane şi a acelor greci care au realizat în mare măsură destabilizarea Ţărilor Româneşti. După două luni, Vasile Lupu şi-a pierdut domnia, ceea ce i s-a întâm-plat după un an (1654) şi a lui Matei Basarab, cur-mându-se o perioadă de glorie şi renaştere naţională a celor două Ţări Româneşti. Şi aşa, pe Ialomiţa se marchează – din nou – o dată de cotitură, de data aceasta nebenefică, în istoria noastră. Mai în aval de Finta este localitatea Siliştea Snagovului unde în cimitir, există o biserică cu un trecut fabulos. Chiar în noaptea de Paşti acolo a fost ucis postelnicul Cantacuzino ctitorul bisricii, din ordinul domnitorului Grigoraşcu Ghica Vodă (sec. XVII). Tot acolo era şi mănăstirea de maici Turbatele, unde se practica vindecarea de turbare prin procedee populare printre care şi tăiatul sub limbă. Biserica este sin-gura din ţară al cărei interior în formă de cruce are la exterior formă de navă. În plus este probabil singura care are inclusă în planul ei o cameră secretă, probabil folosită de Vlad Ţepeş. În biserica se află o icoană mi-nunată care a venit plutind pe apa Snagovului, minune semnalată şi în alte locuri în lume, dar în premieră în ţara noastră. Şi mai în aval pe Ialomiţa se găseşte localitatea Lipia, unde, o biserică a satului are o fântână cu apă sacră, tămăduitoare. Partea istorică a acestui obiectiv o con-stituie faptul că biserica cu hramul Sfântul Niculae

este ridicată în cinstea regelui Mihai. În localitatea Balta Doamnei atestată din anul 1526 aflată în apropierea vărsării văii Snagov în Ialomiţa se găseşte la drumul principal în apropierea primăriei o bisericuţă din bârne de stejar, lungă de 12 m, care este monument istoric, căci a fost ridicată între anii 1678-1688 îniţial în satul Sărăcineanca şi apoi remontată aici, după ce o perioadă de timp fusese amplasată în cimitirul localităţii. Comuna Balta Doamnei are în componenţa sa satul Lacul Turcului unde se dezvoltă o mare fabrică de produse lactate. În alt sat component numit Curcubeu se practică cu mare succes grădinăritul în sistem semiintensiv, succes care se vede în frumuseţea locuinţelor nou construite. Un loc important în structura hidrografică a bazinului Ialomiţa este la Dridu, acolo unde se varsă afluentul cel mare: Prahova, râu care izvorăşte la altitudinea de 1020 m. şi are o lungime de 183.5 km. Prahova delimitează spre est masivul Bucegi printr-un mare abrupt, în timp ce Ialomiţa limitează spre est platoul destul de plat al aceluiaşi masiv. În secolul XV localitatea apare sub numele de Dridrich în unul din cele 24 hrisoave, semnat chiar acolo, de domnitorul Radu cel Frumos între anii 1463 şi 1474. Între anii 1956 şi 1962 s-a descoperit la Dridu o aşezare a populaţiei din secolele 8-11, organizată în obşti teritoriale de tipul comunei rurale bizantine. Asemenea descoperiri s-au mai făcut în multe locuri din ţară, dar cele de la Dridu au dat numele unei întregi culturi, întrucât s-a considerat că aspectele culturale surprinse acolo, legate în special de ceramică, sunt specifice populaţiei româneşti din Câmpia Dunării şi chiar din întregul spaţiu carpato-dunărean, sau chiar balcano-dunărean. Oricum, cultura Dridu se extindea în Transilvania cel puţin până la Mediaş. Ea s-a dezvoltat în patru etape, ultima cuprinzând şi ansamblul religios de la Basarabi şi întinzându-se până la Nistru şi Cernăuţi. Cultura Dridu a fost cultura

materială provincial bizantină a regiunilor de la Dunărea de Jos dezvoltată pe elemente de origine romană. Atribuirea numelui unei aşezări de pe malul Ialomiţei unei culturi atât de extinse ca spaţiu şi importantă în istoria culturii româneşti a fost pe deplin justificată prin descoperirile arheologice, ulterioare celor terminate în 1962, făcute de Viorica Mihai Enăchiuc. Astfel, pe malul stâng înalt al Ialomiţei s-au găsit vestigii neolitice şi urme dacice de olărie. În sfârşit, la locul numit Metereze, s-au găsit fortificaţii de apărare cu şanţuri adânci. Dridu oferă o panoramă istorică exemplară din neolitic până în secolul XIV, cum puţine alte puncte din ţară pot să prezinte, asupra continuităţii vieţii populaţiei autohtone pe un acelaşi areal, chiar dacă acesta a fost în calea marilor migraţii barbare. Săpăturile efectuate de Viorica Enăchiuc în punctul „La metereze” de la Dridu au demonstrat prezenţa neoliticului aceramic, ceea ce atestă existenţa unor îndeletniciri în zonă, adică în spaţiul carpato-danubian în mileniul VIII î.H. Această descoperire inedită, comunicată la Congresul Internaţional de Istorie de la Viena din aprilie 2003 constituie o primă dovadă asupra perioadei îndepărtate de dezvoltare a agriculturii în Europa practicată de localnici, nu importată din Asia Mică, aşa cum se credea până atunci. Iată cum Ialomiţa intră şi în istoria Europei. Acest sit arheologic deosebit trebuia punctat şi de un suport spiritual, respectiv de Mănăstirea Dridu care a fost ctiorită în anul 1994. Mai mult ca sigur la Dridu a existat o sihăstrie anterioară, oricum zona Fierbinţi – Poienarii Vechi fiind considerată ca fiind populată în veacurile îndepărtate de numeroşi schimnici. Această microzonă sacră a generat marile mănăstiri de astăzi: Căldăruşani, Sitaru, Ţigăneşti, Snagov. La 6 octombrie 2002 a avut loc sfiinţirea bisericii de zid a mănăstirii care mai posedă şi biserica iniţială din lemn. Amenajările mai continuă, din diferite donaţii, sub conducerea stareţei Gabriela Haraga. Următorul punct deosebit este la Piscu Crăsani pe malul drept al Ialomiţei, în aval de Urziceni. Local circulă informaţia ancestrală, după care aici a fost celebra ceteate Helis a geţilor reşedinţa regelui Dromichete, ceea ce a confirmat şi Vasile Pârvan. Lisimah macedoneanul, în campania de acum 2400 ani împotriva geţilor, fiind înfrânt a fost reţinut de Drohimete chiar aici la Helis. Profesorul Adrian Bucurescu consideră că Helis era şi reşedinţa lui Diegio care moştenise din regatul tatălui

său Burebista ţinuturile Munteniei şi Vrancei. Urme de vieţuire sunt însă mult mai vechi pentru că de exemplu într-o vitrină a şcolii din Crăsanii de Jos se găseşte un os de mamut de acum circa două milioane de ani. Se mai spune că la poalele piscului, care ar fi artificial creat, s-ar găsi îngropată comoara acestui rege, mai precis într-un tunel de 3-4 m înălţime, aflat la 300 m sud de pisc. La situl arheologic au făcut săpături I. Andreişescu în anul 1923, S. Morintz şi alţii în anii 1973 şi 1974 şi I. Conovici în anul 1975. Rezultatele cercetărilor au fost publicate în 1924 şi au fost comentate în Getica lui Vasile Pârvan şi mai târziu în anul 1966 de Radu Vulpe. Aşezarea fortificată cu val din sec. 3 î. H. ar fi fost distrusă de un general roman Sextus Adinus Cato. Descoperirile, atât de puţine câte s-au făcut au permis însă să se poată afirma că aici pe Ialomiţa a putut fi definită pentru prima dată cultura materială a geto-dacilor prin analiza ceramicii găsite, autohtonă, modelată pe roată şi apoi lustruită şi grecească, a diferitelor piese de bronz, incluzând un splendid candelabru. Această extraordinară concluzie trebuie să fie dezvoltată prin noi cercetări de teren folosindu-se ca instrument de lucru şi radiestezia în situaţia în care, întreaga zonă, va fi apărată de vandalizarea, care sar putea amplifica la fel ca şi munţii Orăştiei de exemplu, prin lipsa de ordine şi aşa zisa liberalizare. Pe pisc sau în apropierea lui se găsesc câteva biserici deosebite. Una dintre ele, cea mai recentă, este o b iserică de lemn construită chiar acolo sus de duhovnicul Adrian fost la Mănăstirea Antim din Bucureşti. La un kilometru de Piscul Crăsani se află biserica din satul Copuzu. Acolo se practică un obicei arhaic neacceptat de B.O.R. numit “Botezul de la Copuzu”. La miezul nopţii, de Înviere, oameni bolnavi, unii veniţi de la mari distanţe, încearcă să se vindece printr-un ritual de schimbare a numelui, ritual care se

săvârşeşte în afara bisericii, dar în spatele altarului. În Săptămâna Mare cei interesaţi aduc în biserică o oală nouă din argilă plină cu apă neîncepută care este păstrată sub masa altarului, cu care în momentul Învierii bolnavul, dezbrăcat de haine, este udat de un naş ad-hoc găsit dinainte printre copuzeni. Atunci i se găseşte un alt nume neapărat de sfânt. Se consideră că obiceiul este o reminiscenţă de pe vremea când Sf. Andrei boteza pe teritoriul nostru. Dar tot atât de adevărat poate fi că este precreştin. Semnificativ este faptul că din toată ţara el se practică numai pe râul Ialomiţa. Unicitatea sa necesită o atenţie specială din partea etnologilor, care până în prezent nu i-au apreciat ciudăţenia şi importanţa lui. Pe acelaşi amplasament a fost un schit de călugări greci. Sacralitatea locului este dată şi de numărul mare de cruci din piatră care se găsesc în actualul cimitir, cruci pe care sunt săpate simboluri creştine foarte vechi dar, şi precreştine. Mănăstirea Balaciu (fostă Piteşteanu) aflată pe malul stâng al Ialomiţei avea 7 călugări în anul 2003. Ctitorită în anul 1750, mănăstirea a fost desfiinţată în anul 1961 şi resfiinţită la 15 august 2000 după o restaurare începută în anul 1990. Calitatea elevată a acestor locuri a favorizat naşterea unor mari person-alităţi bisericeşti cum ar fi Arhimandritul Arsenie Pa-pacioc care a văzut lumina zilei în satul Misleanu în anul 1914. Arhimandritul Nifon Marinache s-a născut la 6 I 1916 în localitatea Malu, a păstorit ca duhovnic timp de 30 ani mănăstirile de maici Brădăţel (Suceava) şi Brădiţel (Neamţ) după ce a trecut ca deţinut şi pe la Canal. În sfârşit, tezaurul spiritual este completat de bisericile din Sărăţeni şi din satul Sfântul Gheorghe care au şi ele importanţa lor, după cum se va arăta mai jos. Sacralitatea locului este sporită de informaţii tradiţionale ale localnicilor. După aceştia, prin aceste locuri ar fi propovăduit Sfântul Andrei. După alţii, urmele de cetate ale Piscului Crăsanilor corespund vieţuirii pe acolo a Zeului Soarelui Apollo şi a Zeiţei Artemis. Slobozia este din anul 1994 sediul unei episcopii ce funcţionează din anul 2004, în cea mai mare catedrală ridicată în ţara noastră după Revoluţie, Catedrală cu hram Înălţarea Domnului, sfiinţită într-un cadru grandios la 25.III.2004, are o suprafaţă totală de 850 m2, o lungime de 45 m şi o înălţime de 37 m. Cat-edrala deţine relicve sfinte respectiv părţi din moaştele Sf. Epictet şi Sf. Astion de la Halmyris. Episcopia păstoreşte 9 mănăstiri şi 3 schituri (Tăriceni, Amara, şi Tudor Vladimirescu - Lahovari). Până în anul 2004 sediul episcopiei a fost în Mănăstirea Sfinţii Voievozi, monument istoric ctitorit de

-stirea Sfinţii Voievozi, monument istoric ctitorit de Matei Basarab şi postelnicul Ianache Caragea pe amplasamentul unei biserici mai vechi, dărâmată de cutremurul din anul 1627 şi care fusese închinată Mr. Dochiaru de la muntele Athos. Noua biserică a fost şi ea afectată de cutremurul din 1830, dar refăcută peste patru ani. Pe vremea domnitorului Al. Cuza, mănăstirea deţinută de călugări greci a fost desfiinţată, ea devenind biserică de mir. După lucrări de completare şi refacere a picturii, desfăşurate în anii 1996-1997 Mănăstirea Sfinţii Voievozi a fost reînfiinţată cu viaţă de obşte. Biserica, slujită de măicuţe, deţine printre alte obiecte de artă sacră, un chivot cu părticele din moaştele a 8 sfinţi şi un mic fragment din lemnul Sfintei Cruci. În mănăstire se găseşte un muzeu de icoane şi carte veche şi un atelier de tricotaje. De menţionat că în anul 1836 mănăstirea poseda una din cele mai importante biblioteci, dintre cele specifice, din ţara noastră. La Slobozia funcţionează singurul muzeu al agriculturii din România şi unul din puţinele de acest gen din lume, care se întinde pe o suprafaţă de 3870 m2, pe care sunt expuse 9000 de piese din specific. În muzeu sunt evocate şi unele personalităţi care au ac-tivat cu răsunet în agricultură, ca fostul ministru Aurelian P. Pană decedat în închisoarea politică Gherla la 4 mai 1951, cel care a promovat introducerea plantei Soia printre culturile noastre. În cadrul muzeului se află o b iserică de lemn atestată din anul 1737 la Poiana, de unde a fost adusă şi târnosită la 17.12.2000 având hramurile “Sf. Ierarh Nicolae” şi “Buna Vestire”. Biserica se deosebeşte prin împărţirea veche a interiorului separat pentru femei şi bărbaţi şi prin icoana Sfinţilor Mihail şi Gavril. Combinaţia complementară Muzeu-Biserică este minunată şi înobilează oraşul Slobozia, care se poate compara cu Bucureştiul din acest punct de vedere, gândindu-ne la Muzeul Satului de acolo cu bis-erica lui Maramureşană.

Slobozia străluceşte şi prin alte realizări cu caracter de unicat. Este vorba de Cimitirul Internaţional Militar al Eroilor, militari căzuţi în cele două războaie mondiale. Acolo sunt înhumaţi 1918 luptători din cel puţin 7 naţii diferite printre care 214 algerieni şi 142 indieni. La Slobozia evident că au avut loc şi evenimente istorice. Astfel, acolo, la 24 august 1807 s-a încheiat un armistiţiu ruso-turc care prevedea în principal ca trupele ruse să se retragă din cele două principate româneşti. Din păcate, clauza n-a fost respectată şi războiul a reînceput în martie 1809. Setea de credinţă a locuitorilor din Slobozia şi vrednica iniţiativă a unor prelaţi, este de semnalat şi în cazul preotului Niculae Tudose, care a amenajat o biserică într-o casă oarecare din cartierul ANL şi care încă mai urmăreşte să aducă acolo o biserică de lemn din Vâlcea. Mai este de menţionat că episcopul Alexandriei şi Teleormanului Galaction Stângă în funcţie din anul 1996 este născut la 10 km sud de Slobozia unde a şi făcut liceul teoretic. Mai în aval de Slobozia, la Hagieni, este în curs de amenajare o mănăstire de călugări purtând numele localităţii şi având hramul Sfântul Nicolae, aşezământ monahal atestat de pe vremea lui Mircea cel Bătrân, dar abandonat până de curând. În sfârşit, la vărsarea Ialomiţei în Dunăre, se afla Cetatea de Floci (unde s-a născut Mihai Viteazul), o localitate prosperă în Evul Mediu, în care convergeau mai multe drumuri din Bărăgan, şi în consecinţă, traficul de mărfuri, în special lâna, era foarte intens. Locul, dacă ar fi cercetat arheologic, ar putea oferi multe sur-prize. Prosperitatea materială a oraşului era pecetluită şi de o componentă spirituală concretizată prin existenţa a circa douăzeci de biserici, dintre care una for-tificată. Cetatea de Floci amplasată într-o zonă mirifică de tip deltaic, punct de control pe la anul 1500 al navigaţiei comerciale pe Ialomiţa cu bogate corăbii, i se dusese vestea în Europa în aşa măsură încât fusese pictată pe Loggia lui Rafael de la Vatican. De marea cetate de la Târgul de Floci se leagă şi o întâmplare istorică cu Iancu de Hunedoara care, în retragerea forţată pe care a trebuit s-o facă după pierderea b ătăliei de la Nicopole din 9 noiembrie 1444, a încercat să se adăpostească în ea. Gărzile cetăţii, din exces de zel şi nerecunoscându-l, pur şi simplu l-au arestat. Incidentul a dat naştere şi unui zvon fals, după care, Vlad Dracul l-ar fi ţinut prizonier pe Iancu de Hunedoara, ceeea ce ar fi fost, de altfel, contra firii. Din păcate în februarie 1470 oraşul-port a fost distrus în mare parte de trupele lui Ştefan cel Mare ca un episod al luptei dintre el şi Radu cel Frumos. Zona de vărsare a Ialomiţei în Dunăre a prezentat interes însă încă de pe vremea romanilor.

interes însă încă de pe vremea romanilor. Împăratul Traian, pentru a avea sub control întreaga vale a Ialomiţei inferioare, a aşezat la Carsium un escadron de cavalerie (ala II Hispanosum et Arvacorum). În plus în punctul de vărsare realizează un cap de pod armat unde instalează un numerus Surorum sagittariorum. Din cele arătate se poate constata existenţa de-a lungul râului Ialomiţa şi imediata apropiere a lui, a unor obiective arheologice de primă importanţă, dublate de obiective cu caracter spiritual creştin şi precreştin ceea ce dovedeşte permanenţa şi continuitatea unei populaţii riverane din neolitic şi până în prezent. Interesant de remarcat că şi pe vechiul traseu al Ialomiţei, adică pe Valea Mostiştea, se mai fac şi în prezent noi descoperiri arheologice. Astfel, la Sultana, unde campania arheologică a început în anul 1924, sa găsit de curând o locuinţă neolitică de şase mii de ani vechime, din cultura Gumelniţa, descoperire care a stârnit interesul şi al arheologilor englezi de la Universitatea din Cardiff. Din punct de vedere religios s-ar putea specula că Ialomiţa începe cu numele de Valea Bisericii şi se termină la fosta Cetate de Floci care deţinea recordul pe ţară de b iserici dintr-o singură localitate dacă ţinem seama că numărul redus al populaţiei localităţii care era doar de câteva mii. Elemente de geografie sacră şi fenomene exotice În antichitate, Geografia Sacră era o disciplină de elită le cărei prescripţii erau respectate şi aplicate. Ea se referea în special la faptul că anumite obiective importante nu erau amplasate la întâmplare, ci ţineau seama de structura intimă a planetei Geea cu legile ei de vieţuire. Se ţinea seama în acest sens de spectrul energiei telurice, dar şi de canalele eterice de legătură cu Cosmosul, exprimarea făcându-se prin folosirea aliniamentelor pe distanţe relativ mari şi prin figuri

aliniamentelor pe distanţe relativ mari şi prin figuri geometrice simple, exemplul tipic fiind triunghiul, sau crucea, figuri care se pot imagina pe suprafaţa Terrei. În legătură cu bazinul Ialomiţa, un aliniament sacru se poate considera verticala, dacă folosim reprezentări (hărţi) care, plecând din Vârful Omul (sau din Vârful Bucura Dumbravă), ajunge la SIWA, în nordul Africii, mare centru spiritual al protoistoriei, astăzi practic dispărut în totalitate. Aliniamentul trece printre altele, şi nu întâmplător, prin insula Delos şi în insula Creta prin Cnossos, cele mai puternice focare de civilizaţie şi spiritualitate ale lumii elenice şi preelenice. Pentru verificări, precizăm că Vârful Omul se află la 25° °27’ longitudine estică şi, de exemplu, insula Delos, la 25° 16’, diferenţele de câteva minute putând fi şi mai mici dacă s-ar ţine seama de curbura meridianelor. În ceea ce priveşte bazinul Ialomiţa, aliniamentul atinge limita de vest a oraşului Târgovişte şi oraşul Pietroşiţa. În ceea ce priveşte zona din care izvorăşte Ialomiţa, acolo, pe suprafeţe relativ mici, se pot descoperi mai multe posibilităţi de triunghiuri sacre, unele deja sugerate de diverşi autori. Ar fi nevoie de un plan de situaţie, la o scară convenabilă, a Zonei: Omul - Bucura - Găvanele, dar şi a platoului adiacent al Bucegilor, pentru a găsi sau confirma astfel de indicaţii cu caracter de geografie sacră. Despre axul sacru Vârful Omul - Siwa, trebuie menţionat că ideea este originală, şi pentru prima dată comunicată în scris. De zona mijlocie a Ialomiţei s-a publicat deja, autorul nefiind menţionat, existenţa unui triunghi echilateral care se formează între trei mănăstiri care posedă o vibraţie specială a locului. Triunghiul echilateral se formează între Mănăstirea Dridu, Mănăstirea Bucium din Făgăraş şi fosta Mănăstire Butoiul din zona adiacentă a satului Ioneşti de lângă Costeşti. În sfârşit, s-a constatat deja existenţa în plan a unei cruci pe traseul Ialomiţei inferioare. Crucea este formată din unirea locurilor de amplasare a cinci biserici din zona Crăsani. Extremităţile b raţelor crucii corespund cu bisericile din Copuzu, Sărăţeni, Sfântul Gheorghe şi din Piscu Crăsani, la intersecţia braţelor aflându-se Mănăstirea Balaciu. Neavând o ridicare, aerofotogrametrică care să indice şi poziţia bisericilor, nu am putut verifica această cruce, dar acest lucru a fost făcut probabil de autorul descoperirii. Dintr-o informaţie neverificată din presă a rezultat că un cercetător englez Richard Doodley sar fi exprimat că ţara noastră este fascinantă din punct de vedere energetic şi că el a venit la noi ca să verifice falia energetică din zona Ialomiţei. Că manifestările energetice din munţii noştri şi încă în exteriorul lor sunt deosebite calitativ şi cantitativ era

şi este un fapt bine cunoscut de mai multă vreme. Dacă falia la care se referea Doodley s-ar referi numai la zona alpină ar fi încă suficient pentru a explica şi fenomenele exotice care au fost semnalate în aval cunoscând capacitatea de transport şi iradiere a informaţiei de care este capabilă apa, proprietate deja dovedită ştiinţific pe plan mondial. Aşa că putem da câteva exemple din orice punct de pe traseul Ialomiţei observând că aceste manifestări exotice („paranor-male”) sunt mai abundente pe lângă situri arheolog-ice. O zonă interesantă nu este de mirare deci că este cea adiacentă şi apropiată Piscului Crăsani. - Pădurea Călugăreasca de salcâmi, fagi şi stejari numită anterior Odaia Călugărului şi aflată pe malul drept al Ialomiţei dincolo de satul Sălcioara. Printre copacii ei şi în vreme foarte secetoasă pluteşte în anumite momente un abur care se strecoară alene şi pentru care nu s-a găsit o explicaţie. Tot printre copaci s-au văzut lumuniţe albăstrui alergând ceea ce i-a şi împins pe unii localnici să facă săpături după even-tuale bogăţii îngropate. Deşi pădurea este mică mulţi oameni s-au rătăcit şi au dispărut efectiv. Alţii aud gemete şi foşnete neexplicabile. Localnicii corelează aceste fenomene cu existenţa acum peste 500 ani a unui schimnic care trăia într-un bordei. Cu vremea acolo a apărut o mănăstire înstărită la începutul secolului 18. Mai târziu aşezământul a fost distrus de turci, călugării omorâţi şi goniţi, atunci lansându-se b lesteme grozave. Ca mărturie a rămas în pădure o mare cruce de piatră nu uşor de localizat care ar avea puteri minunate. Crucile de piatră ale mormintelor călugărilor s-au deplasat printr-o scurgere plastică a terenului şi au ajuns înghesuite în curtea bisericii din Copuzu. -O subzonă mai activă în fenomene exotice poate fi considerată cea din preajma lacului Sărăţuica şi în pădurea Groaşa unde s-au înregistrat pur şi simplu dispariţii de oameni. Fenomene paranormale s-au înregistrat însă şi în pădurea Broasca de lângă Dridu unde unele per-soane au avut viziunea unor animale monstruoase sau a unor scene de b ătălii din trecutul istoric. La Mr.Balaciu în anul 1956 la moartea stareţului pro-tosinghelul Valerian, clopotele bisericii şi ale altora din satele apropiate au început a bate jalnic ca de mort, dar fără a fi trase de nimeni. Situaţia fiind incomodă din punct de vedere politic-ideologic organele locale au dispus tăierea frânghiilor de la Mr. Balaciu, dar clopotele au continuat să bată singure până la coborârea în groapă a venerabilului Valerian care fusese o personalitate foarte luminoasă. Ancheta făcută de Securitate nu a putut lămuri

incidentul care pro-dusese mare vâlvă. Ialomiţa şi capitalele Ţării Româneşti şi ale României Oraşul Târgovişte, ca şi capitală a Ţării Româneşti, a avut o evoluţie istorică bine cunoscută. Oricum, a fost un centru de atracţie în care sau întâmplat evenimente istorice de excepţie, ca de ex-emplu, moartea dramatică a lui Tudor Vladimirescu, şi mai recent, a lui Nicolae Ceauşescu care avusese la un moment dat chiar ideea de a readuce acolo capitala ţării. Oraşul care se află pe meridianul trecând prin Vârful Omul, mai prezintă particularitatea că are valoarea cea mai mică a atracţiei gravimetrice din toată ţara, aşa, ca de altfel, şi numai Tismana. Sacralitatea oraşului, în afară de numeroasele vestite biserici din intravilan, este dată şi de două mănăstiri renumite: Dealul şi Viforâta. Timp de aproape 50 ani Târgovişte, oraş intim legat de Ialomiţa, a fost între anii 1418 şi 1465 a doua capitală a Ţării Româneşti, după Curtea de Argeş, în acelaşi timp vad economic la răscruce de drumuri dar şi evident centrul administrativ şi ostăşesc al ţării. După tradiţie, întemeietorul localităţii a fost Negru Vodă personaj intrat în legendă. Domnitorii care au condus ţara de la Târgovişte au fost Mihail I, Dan II, Radu II Prasnaglava, Alexandru I Aldea, Vlad Dracul, Basarab II, Vladislav II, Vlad Ţepeş şi Radu cel Frumos, dintre care unii de cinci ori (Dan II), de patru ori (Radu II), de două ori (Vlad Dracul şi fiul său Vlad Ţepeş). Microclimatul creat de Ialomiţa, curs de apă cu debit relativ important cantitativ, dar mai ales calitativ (incluzând şi câmpul energetic care îl însoţea) a permis aici în Târgovişte o viaţă sănătoasă şi prosperă. Acest aspect a fost sesizat şi semnalat şi de străini, cum s-a întâmplat cu secretarul domnitorului Petru Cercel, care era un italian, Franco Givori. În plus, oraşul fiind apărat cu ziduri puternice din cărămida subţire lustruită, au existat condiţiile pentru apariţia unei economii înfloritoare prin puternice bresle meşteşugăreşti şi negustoreşti. Transilvănenii (prin oraşul Braşov) ca să ajungă la Giurgiu, treceau prin Târgovişte, cu toate avantajele implicite care decurgeau pentru acest oraş. Din punct de vedere cultural şi spiritual situ-aţia se prezenta tot aşa de bine. Trimiterea în acest sens se face la tiparniţa lui Macarie de la Mr. Dealu, care, în anul 1508, prin editarea Liturghierului în slavonă a marcat o primă piatră de hotar în istoria culturii româneşti, a doua fiind în anul 1558 când s-a tipărit de către Coresi un Penticostar de data aceasta în limba Română. Este de reţinut deci că activitatea de capitală importantă a diaconului

Coresi de la Braşov a început la Târgovişte. Spiritual, Târgovişte a rămas consemnată prin clădirea Mitropoliei, ridicată pe vremea lui Matei Basarab şi refăcută în anul 1709 de Constantin Brâncoveanu, bis-erica Sf. Nicolae (din anul 1577), biserica Stelea (re-clădită în 1582), biserica Domnească din 1585 în care se putea intra direct din palatul domnesc alăturat, bis-erica cu hram Mare Mucenic Gheorghe ctitorită de Neagoe Basarab, atestată prima dată în anul 1517 şi semnalată de Paul din Alep. Biserica mai puţin cunoscută, aflată pe strada Suseni, prezintă astăzi un interes deosebit deoarece, cu ocazia unor lucrări de renovare în luna iunie 2005 a fost găsit sub naos o ascunzătoare elaborată care ar fi putut conţine tezaurul ţării pe vremea lui Neagoe Basarab. Există indicii şi că naosul ar putea constitui un nod al unei reţele de tunele subterane. Turnul Chindiei înalt de 27 metri construit în veacul XV-lea, Biserica Domnească din cadrul complexului Voievodal ridicată în doi ani până în 1585 de Petru Cercel sunt alte obiective importante. În centrul oraşului în anul 1505 s-a terminat ridicarea unui complex bisericesc, care era dotat şi cu ateliere tipografice, complex ce a fost extins de Neagoe Basarab şi sfinţit cu mare fast la 17 mai 1520. Biserica cea mare a fost demolată în anul 1890 şi reconstituită astfel după planurile lui Lecompte de Nouy, dar terminată de abea în anul 1933. Ansamblul de monumente religioase valoroase este completat de biserica Stelea, de rezonanţă istorică întrucât în forma actuală aşezământul se datorează domnitorului moldav Vasile Lupu, care-şi avea tatăl îngropat aici. Biserica a fost reparată, după un puternic incendiu, de Constantin Brâncoveanu şi în prezent este în plină dezvoltare, după ce a trecut prin alte vicisitudini. Prin aceste locaşuri şi construcţii Târgoviştea s-a situat multă vreme deasupra Bucureştiului chiar când nu mai era capitală de ţară. Din punct de vedere militar oraşul Târgovişte a rămas consemnat în istorie ca centrul rezistenţei antiotomane chiar şi când nu era capitala ţării. Târgoviştea rămânea consemnată şi în istoria noastră de geniul civil. Turnu Chindiei era unic în Balcani prin înălţimea sa şi dispunea de un tunel de evacuare care debuşa – unde altundeva – decât în malul protectoarei locului, apa Ialomiţei. Apa potabilă a oraşului era adusă de la o distanţă de 5 mile prin uluci din lemn de pin, apă care deservea şi palatul domnesc unde erau şi trei fântâni ţâşnitoare. Din punctele de vedere arătate deja mai sus rezultă importanţa magistrală în istoria ţării noastre a oraşului Târgovişte chiar şi când nu mai era capitala

ţării. Dacă adăugăm şi activitatea de apărare susţinută de Mihai Viteazul, care avea ca bază de conducere oraşul Târgovişte, aserţiunea enunţată se justifică evident. Dar, în vâltoarea istoriei, Târgoviştea a avut parte de la prima sa menţionare din anul 1396 făcută de cruciatul Jerman Johann Schiltberger şi de evenimente nefericite. Vlad Ţepeş într-o zi de Paşte a tras în ţeapă la marginea oraşului, printr-o acţiune barbară, un număr însemnat de locuitori trecuţi de prima tinereţe, iar pe alţii i-a obligat, în condiţii inumane, să lucreze la Cetatea Poienari de pe râul Argeş, şi aceasta pentru că fratele său fusese îngropat de viu. În anul 1461 un detaşament turc condus de Hampa Paşa a fost tras în ţeapă probabil cam în acelaşi loc împreună cu dubiosul Catavolinos. În toamna anului 1476 are loc campania militară a lui Ştefan cel Mare în ţara Românească care ocupă oraşul Târgovişte şi in-stalează ca domn pe Vlad Ţepeş după ce Laiotă Vodă fugise peste Dunăre. În anul 1521 la Târgovişte domnitorul Teodosie este înfrânt de un pretendent buzoian care însă la puţin timp este decapitat de Mehmed - beg. În anul 1593 s-a reconstituit Curtea Domnească. În anul 1595 oraşul a fost incendiat de Ali Paşa, care se retrăgea din faţa lui Mihai Viteazul, revenit cu aliatul său Sigismund Bathory din Ardeal. Evenimentul a fost marcat de un fenomen ceresc mai puţin obişnuit. După un scurt asediu făcut de Mihai Vitezul cetăţii ocupate şi întărite de turci, acesta fost recucerită în seara zilei de 16 octombrie (s.n.) 1595. Nicolae Bălcescu în lucrarea sa „Românii supt Mihai – Voievod Viteazul” menţionează că în dimineaţa acelei zile a fost văzută pe cerul oraşului, după răsăritul soarelui, o cometă strălucitoare, o stea cu coadă, eventual un OZN, apariţie considerată premonitorie şi benefică. În anul 1610 Târgoviştea a fost pârjolită de Gabriel Bathory. În anul 1654 oraşul a fost devastat de seimenii lui Matei Basarab. În zilele de 21-22 februarie 1658 oraşul a fost jefuit de cete de turci şi tătari şi incendiat în cea mai mare parte. În 1600 din ordinul turcilor, Ghica Vodă a distrus în mare măsură zidurile de apărare şi casele mai importante. Noi distrugeri în oraş s-au petrecut în timpul războiului turco-austriac din 1736-1739.

În aprilie 1821 Alexandru Ipsilanti comandantul eteriştilor îşi stabileşte reşedinţa la Târgovişte pe care o considera capitală dacică. Ultimul eveniment nefast din secolul XIX s-a înregistrat în noaptea de 26-27 mai 1821 (stil Vechi) când Tudor Vladimirescu a fost ucis bestial şi fără măcar un simulacru de judecată de eterişti în curtea mitropoliei şi corpul lui aruncat într-o fântână neidentificată sau într-o groapă de asemenea care nu a fost găsită. Matei Basarab (1632-1654) readuce oraşul în prim plan, deşi nu mai era capitala ţării, astfel încât Paul de Alep să poată spune că el era aşezat într-o regiune prosperă şi fericită şi să precizeze că Târgoviştea era centrul comercial al ţării. Vocaţia de bună înţelegere şi împăcare a oraşului man-ifestată prima dată de călugărul Maxim (deja menţionat) a revenit în timpul conflictului îndelungat neproductiv dintre Vasile Lupu şi Matei Basarab, când, după b ătăliile de la Ojogeni şi Nenişori din anul 1639, a contribuit la împăcarea lor ce a avut loc la Târgovişte. Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a continuat să, acorde un interes deosebit fostei capitale a ţării. Astfel, pe lângă numeroase renovări de clădiri, a clădit un foişor înalt bolţit în grădina domnească, de altfel foarte vastă, tocmai pe malul Ialomiţei. Deşi la ape mari asemenea maluri se pot prăbuşi prin erodare sau pot fi inundate, domnitorul a ales probabil dintr-un îndemn ocult tocmai un asemenea amplasament. Se ştie că asemenea foişoare Domneşti au jucat roluri importante în istoria ţării, acolo luându-se hotărâri politice deosebite. Câmpul energetic al unui curs de apă sau al unui copac bătrân (stejar) constituie un mediu prielnic pentru bune inspiraţii. În sec. XIX oraşul Târgovişte a devenit locul de refugiu al guvernului provizoriu creat prin revoluţia de la 1848. În anul 1920 capul lui Mihai Viteazul se află la Mr. Dealu de unde fusese evacuat în timpul războiului. Oraşul Târgovişte a mai oferit alte valenţe şi realizări poporului nostru. În Balistica modernă ţara noastră prezintă o prioritate importantă. Este vorba de torpila dirijată Eremia elaborată în anul 1941 de căpitanul cu acelaşi nume, al diviziei 1 de blindate din Târgovişte. Invenţia se referă la dirijarea electrică de la distanţă a unui proiectil. Oraşul Târgovişte mai poate oferi şi în ziua de azi mistere istorice a căror nedescifrare dealungul anilor a fost un aspect de indolenţă şi tembelism sau de protecţie astrală pentru o dată din viitor. În acest sens se menţionează informaţia după care ar exista un

tunel de 30 km lungime, care ar lega o casă din Târgovişte a marelui postelnic Constantin Cantacuzino cu un castel ridicat de acesta prin anul 1633 pe o colină a comunei Filipeşti de Târg. De fapt ar fi vorba de mai multe tunele şi doar cel mai lung a necesitat 12 ani de lucru. La fel de interesant ar fi cel care ar lega Mr. Dealu de oraş, de altfel foarte plauzibil ca şi cel de la Turnul Chindiei deja amintit. Prin procedee radiestezice ar fi foarte uşor şi economic de evidenţiat traseul acestor tunele care pot ascunde comori informaţionale şi chiar cavităţi subterane deosebite. În sfârşit, pentru a încheia diversele şi variatele aspecte pe care le-a oferit oraşul Târgovişte de-a lungul anilor vom menţiona (sărind peste episodul Nicolae Ceauşescu, lansat politic la Teiş şi împuşcat de Crăciun 1989) că oraşul a beneficiat din anul 1583 de una din primele grădini zoologice din Balcani înfiinţată de domnitorul Petru Cercel. Târgoviştea pe malul Ialomiţei şi în câmpul ei energetic protejată de Sfânta Maria şi ziua de 8 septembrie, a jucat un rol important în istoria Ţării Româneşti, a României şi a poporului român în întregimea sa. În acest sens este menţionat că Ştefan cel Mare a fost zămislit la Târgovişte de tatăl său Bogdan cu Oltea care era sora lui Vlaicu din acest oraş. Târgovişte a fost locul care a generat un teribil blestem asupra Ţării Româneşti. Este vorba de blestemul patriarhului Nifon care venise cu mare fast în anul 1503 adus la Târgovişte de la Adrianopole ca mitropolit al Ţării Româneşti de domnitorul Radu cel Mare (1495-1508). Nifon era o mare personalitate căci fusese Patriarh al Constantinopolului, dar fusese izgonit din funcţie de turci, aşa că a acceptat să devină mitropolit al Ţării Româneşti. Nifon n-a apucat însă decât puţin timp să păstorească, căci a fost îndepărtat de acelaşi Radu, care cedase unor intrigi de palat, ce fuseseră provocate de vornicul Bogdan, pripăşit pe acolo, alungat fiind din curtea domnească a lui Ştefan cel Mare. Blestemul s-a împlinit imediat în ce-l priveşte pe Radu cel Mare, care a fost răpus de o boală necunoscută dar şi destul de repede pentru ţară, care a fost bântuită de tot felul de nenorociri şi de lupte interne fratricide. Evenimente stranii, sacre şi miraculoase în acelaşi timp s-au desfăşurat la început la mormântul lui Radu Vodă de la Mr. Dealu a cărui lespede tombală era zguduită frecvent de forţe invizibile şi invadată zilnic de viermi, cu toată întreţinerea, în mod special întărită.

Această situaţie ca şi cea generală la Curte şi în ţară agita deja spiritele în anul 1512, când la tron a ajuns Neagoe Basarab, care îl cunoscuse şi îl admirase pe Nifon. Pentru stingerea blestemului Neagoe aduce o parte din rămăşiţele lui Nifon, care decedase la Mr. Dionisiu de la Muntele Athos, şi le aşează pe lespedea lui Radu Vodă pentru o noapte de priveghere şi rugăciuni speciale, rezultatul acestei acţiuni fiind îndoielnic. La fastuasa târnosire a bisericii de la Curtea de Argeş din ziua de 15 ugust 1517, egumenii invitaţi de la muntele Athos oferă ca ofrandă capul şi mâna Sfântului Nifon. În această situaţie a doua zi, chiar are loc canonizarea Sfântului Ierarh Nifon, prima din ţara noastră, data sorocită lui fiind 11 august. Interesant este faptul că mâna şi capul sfântului nu au suportat oraşul Târgovişte, şi astăzi se află la Catedrala Mitropolitană Sf. Dumitru din Craiova. La Mr. Dealu, capul lui Mihai Viteazul a fost adus de pe Câmpia Turzii de paharnicul Turturea şi îngropat de Radu Buzescu, căci acest loc fusese ales de domnitor, adică alături de tatăl său Pătraşcu Vodă şi de ctitorul Radu cel Mare. Dar şi această preţioasă relicvă nu şi-a găsit stabilitatea în preajma Târgoviştei. În Primul Război Mondial a fost dus la Iaşi şi apoi la Odesa. Din anul 1920 a revenit la Mr. Dealu, primind din partea regelui Ferdinand cea mai însemnată decoraţie, botezată chiar cu numele său „Mihai Viteazul”. La 8 septembrie 2004 de ziua oraşului a fost sfinţită Casa Arhiepiscopală (casa Nifon) din incinta Mr. Stelea. Casa a fost, ultima oară, refăcută în perioada 1987-1992, şi este dotată cu beciuri înalte şi 7 încăperi la etaj. Casa Nifon a devenit Muzeu de Artă şi Arhitectură Religioasă. După execuţia domnitorului Constantin Brâncoveanu la Istambul, gloria oraşului Târgovişte decade treptat în favoarea celeilalte capitale: Bucureşti. Care

este menţionat ca cetate pentru prima dată la 20 septembrie 1459 într-un hrisov al lui Vlad Ţepeş. Bucureştiul este venit în contact cu Ialomiţa prin intermediul canalului Bilciureşti, dar în plus este îndatorat acesteia pe mai multe planuri. Bucureştiul nu s-ar fi putut numi Micul Paris dacă nu beneficia, începând din noiembrie 1930, de energia electrică de 110 Kw furnizată de hidrocentrala Dobreşti care are o putere instalată de 16.1 Mw. Amenajarea de la Dobreşti este prima ca mărime şi ca grad de tehnică avansată care s-a realizat în ţara noastră. Ea fusese gândită şi studiată preliminar de Inginer Elie Radu încă din anul 1904. Centrala electrică folosea o cădere brută de 304 m pentru un debit de apă de 7.0 mc/s. Energia electrică produsă de patru turbine Pelton este transportată pe o distanţă de 125 de kilometri. Amenajarea cuprinde: -Lacul de acumulare Scropoasa de 550.000m3 capacitate realizată prin Barajul Oarza de 26.0 m înălţime, loc care se vede, în vale, de pe drumul forestier de creastă ce merge până la hotelul Peştera. -O captare secundară pe afluentul Brătei şi un castel de echilibru de 30,6 m înălţime. Când necesităţile de energie ale Capitalei, în primul rând, au crescut, tot la Ialomiţa s-a apelat prin realizarea treptei a doua de amenajare, respectiv darea în funcţiune în anul 1953 a Centralei Hidroelectrice Moroeni. Amenajarea este formată dintr-un baraj stăvilar, o galerie de aducţiune sub presiune de 4,7 kilometri lungime, o conductă forţată cu diametrul de 1,8 m, lungă de 442 m şi centrala electrică echipată cu două hidroagregate Pelton cu ax orizontal de 7.5 Mw fiecare. Puterea instalată a amenajării este de 15,3 Mw, iar producţia de energie într-un an mediu fiind de 59 de milioane Kwh. Debitul instalat este de 8,5 mc/s iar căderea brută de 233 m. Timp de cincizeci de ani exploatarea amenajării s-a realizat atât de îngrijit, încât, în prezent, 91% din echipamentele din dotare sunt cele originale. Ialomiţei i s-a stors energia apă şi a treia oară, respectiv în anul 1988, când s-a dat în folosinţă barajul Bolboci de 55 m înălţime, având coronamentul la o

o cotă record pe ţară, de 1440 m, pentru asemenea tip de baraje din materiale locale. Prin această amenajare s-au mai obţinut 12 Mw, dar şi un lac de acumulare de o frumuseţe neasemuită, de 20,4 milioane m3 capacitate, pe care-l ocoleşte drumul spre Peştera. Toată ţara a beneficiat de aceste amenajări hidrotehnice, întrucât energia produsă intră în sistemul naţional de interconectare. Mai mult, amenajarea Ialomiţei superioare în anul 1930 a fost printre primele proiecte moderne puse în practică în această parte a Europei. Încă şi mai mult, Ialomiţa a oferit oportunitatea ca să se formeze primii specialişti, atât în proiectare, cât şi în execuţie, care apoi, în anii de după 1954, au realizat grandioase realizări hidrotehnice, atât în ţară, cât şi în străinătate, apoteozând geniul tehnic românesc. Pe Ialomiţa mijlocie şi inferioară s-au mai realizat şi alte amenajări hidrotehnice, menţionând dintre acestea doar pe cea de la Pucioasa din anul 1975, unde barajul de douăzeci de metri înălţime creează un lac de opt milioane de mc care, la cota de reţinere de 417 m, se înscrie minunat în peisajul văii. Amenajarea asigură apa pentru fosta platformă industrială Târgovişte şi produce o putere instalată de 2 Mw. În acelaşi an barajul a fost surprins de o puternică viitură care a apărut şi pe râul Ialomiţa ca şi în alte bazine hidrografice din ţară. Urmare a unei manevre greşite de exploatare s-a creat în aval o undă de viitură, care, printre altele, a creat o inundaţie a oraşului Urziceni. Viitura de pe Ialomiţa a fost mărită de una creată pe Valea Sărata de ruperea unui baraj local de pământ. Tot pe Ialomişa s-a realizat în august 1952 prima centrală pe cărbune: CTE Doiceşti, care nu putea funcţiona decât preluând apă de răcire din râu. La acea dată, când totalul puterii instalate pe ţară era derizoriu (de 500 MW), a intrat în funcţie primul grup de 20 MW, puterea crescând ulterior treptat, până la 120 MW, centrala devenind la un moment dat CTE Doiceşti, adică debitând şi agent de termoficare. Se ştie că după CTE Doiceşti au urmat şi celelalte măreţe realizări în domeniul centralelor pe cărbuni, petrol şi gaze care au echipat ţara noastră, dar nu trebuie uitat – ca şi în cazul realizărilor hidrotehnice – că totul a pornit de la Ialomiţa, pe malurile ei şi cu apă din ea. Revenind la Bucureşti, trebuie menţionat că aceasta nu putea deveni un oraş salubru atâta timp cât se menţinea zona mlăştinoasă din nord-est, generată de apa râului Colentina. Asanarea acestei zone a fost făcută de inginerul Caramfil, în anul 1935, printr-un aport de apă curată care a fost adus, de unde din altă parte, decât tot din Ialomiţa. Pentru aceasta, în anul 1934, s-a realizat de-

-rivatia de la Bilciureşti, adică un canal de 9.5 kilometri lungime care poate transporta un debit maxim de 15 mc/s, canal care debuşează în coada lacului Buftea. Astfel, aşa se alimentează şi se primesc lacurile de agrement ale Capitalei, adică lacurile: Buftea, Mogoşoaia, Herăstrău, Băneasa, Tei, Fundeni, Pantelimon I şi II, lacuri totalizând 1330 de hectare luciu de apă. În sfârşit,Bucureştiul este debitor Ialomiţei şi prin procentul important de zarzavaturi produse în grădinile irigate de-a lungil Iazului Morilor de la Târgovişte, un canal care pleacă şi se întoarce în Ialomiţa. Mai adăugăm că iniţial Gara de Nord se numea Gara Târgoviştei, inaugurată la 13/25 septembrie 1872. În plus faţă de cele arătate,apar şi alte facilităţi oferite de Ialomiţa prin aport de apă. O zonă cu un interes deosebit pentru Capitală şi istoria ţării în general, este cea a lacurilor Scroviştea (Scrobiştea pe vremuri) şi Snagov. Lacul Scroviştea era la început o baltă mai mult sau mai puţin insalubră, pe malul căreia se află palatul domnitorului Vlad Dracul (1436-1442 prima oară, şi 1443-1447 a doua oară), şi unde, în apropierea acestuia, la Bălteni, a fost ucis de Iancu de Hunedoara, respectiv i s-a tăiat capul. Locul era plin de obscurităţi, ceea ce se poate deduce şi din numele iniţial de Scrobiştea, adică ascunzătoare, depozit de valori materiale şi eventual informaţionale. Regele Carol II a dărâmat vechiul palat şi şi-a construit pe acelaşi amplasament unul corespunzător vremurilor lui. Şi lacul trebuia modernizat, aşa că inginerul Dorin Pavel (de numele căruia sunt legate şi amenajările hidrotehnice de pe Ialomiţa superioară) a realizat în anul 1940 o priză de apă fără barare pe Ialomiţa care, printr-o conductă de 1200 mm, împrospăta şi alimenta lacul Scroviştea cu 1-2 mc/s. Întrucât priza nu a funcţionat la parametrii gândiţi, ea a fost refăcută în anul 1956 prin construirea unui prag de fund de 1.5 m înălţime, prag transversal pe toată lăţimea albiei minore a Ialomiţei. Schimbându-se vremurile politice, palatul regelui Carol II a fost şi el dărâmat şi pe locul lui s-a constituit “Vila Albastră” care adăposteşte şi astăzi înalte personalităţi, printre cele mai vechi menţionând pe N. Hrusciov în vizita începută la 18 iunie 1962. Alt eveniment istoric important realizat la Scroviştea a fost întâlnirea secretă între Nicolae Ceauşescu şi Iosif Broz Tito. Printre obscurităţile acestui colţ minunat de natură se consemnează, în vremurile noastre, accidentul de vânătoare în care nepotul colonelului Moammer El Geddafi s-a împuşcat mortal, din greşeală, în timp ce îi încărca arma unchi-

său, care trăgea alături de N. Ceauşescu. Scroviştea a fost şi un doc de depozitare a unor obiecte de valoare (tablouri, mobile etc.) confiscate abuziv de administraţia comunistă de la burghezia mai înstărită din Bucureşti. În palat printre alte personalităţi au dormit Brejnev şi Fidel Castro. Acolo s-a convenit terminarea amiabilă a războiului dintre Irak şi Iran acţiune regizată de N. Ceauşescu. În fundaţiile palatului iniţial al lui Vlad Dracul care nu au fost distruse în întregime şi oricum necercetate, s-ar putea găsi depozitate semnificative, eventual în legătură cu ordinul Dragonului în care Vlad Dracul fusese acceptat la Nürnberg în ziua de 8 februarie 1431. Un important eveniment legat de Scroviştea este faptul că în primul Război Mondial acest loc a fost ales pentru cantonarea Marelui Stat Major al Armatei române, după ruperea frontului pe linia Carpaţilor, înainte de retragerea din Moldova. Despre Snagov, zonă organic legată de Ialomiţa, ca mănăstire şi mai ales ca centru politic începând din vremea revoluţiei de la 1821, sunt legate atâtea evenimente importante pentru ţara noastră cu influenţa asupra întregii lumi încât nici o altă localitate aflată pe malul unui ape din ţara noastră şi nu numai nu i se poate compara. O trecere în revistă a evenimentelor politice care s-au născut la Snagov în epoca contemporană ar fi un travaliu atât de amplu încât el n-ar putea fi decât prezentat separat. Mănăstirea însăşi avea roluri complexe. Menţionăm doar un episod neaşteptat. În campania arheologică de la Mr. Snagov, arheologul Dinu Rosetti a găsit urmele unui atelier de confecţionat bani de argint de pe vremea domnitorului Mihnea II (16581659) care fusese ultimul, conform permisiunii Înaltei porţi, de a bate monedă. Interesant este faptul că monetăria emitea şi bani falşi probabil şilingi suedezi care au circulat în sec XVII aşa cum s-a descoperit că s-a procedat şi în cetatea Sucevei. După 1659 atelierul mai

funcţiona clandestin circa 10 ani scăpând vigilenţei turceşti şi alimentând piaţa cu monezi false. Despre mănăstire arăt doar un aspect de relaţii externe cu ţările din Balcani. În anul 1628 ea avea ca stareţ un grec, fost episcop al Prespontului. O misiune venită atunci de la Muntele Athos cerea ca Mr. Snagov să fie închinată ca metoc Mr. Pantocrator de la Sf. Munte. Matei Basarab, consultându-se cu Sfatul ţării a respins indignat această pretenţie, dovedind simţ patriotic şi clarviziune. Mănăstirea Căldăruşani este cea mai veche ctitorie a lui Matei Basarab zidită în 2 ani şi terminată în anul 1638. Este situată pe o peninsulă lată de numai 300 m în lacul cu acelaşi nume de 4,5 km lungime realizat la confluenţa văilor Vlăsia şi Cociovaliştea la 3,5 km de Ialomiţa în care aceste văi debuşează. Mănăstirea Căldăruşani, legată deci şi ea organic de Ialomiţa a jucat in rol important religios, cultural şi chiar politic în istoria ţării noastre ca şcoală de formare a cadrelor Bisericii ortodoxe autohtone. Activitatea a fost atât de intensă în acest sens încât a condus la alegerea ei ca subiect de teză de doctorat. În anul 1915 părintele Dumitru Furtună tocmai din Dorohoi (1882-1958) şi-a susţinut teza: „Ucenicii stareţului Paisie la Mr. Cernica şi Mr. Căldăruşani”. Pe de altă parte mănăstirea ca focar cultural l-a determinat pe D. Fecioru să publice în anul 1959 „Catalogul manuscriselor din biblioteca Patriarhiei Române” în care descrie 164 manuscrise de traduceri din Sfinţii Părinţi care proveneau de la Căldăruşani. La începutul celei de-a doua jumătăţi a sec. 18 biserica Mr. Prislop, ctitorită de Sf. Nicodim, a fost distrusă de austrieci ca fiind ortodoxă. Urmare acestui eveniment un călugăr numit Efren a început să scrie „Plângerea Sfintei Mănăstiri a Silvaşului de la Prislop”. Acest manuscris a supravieţuit în mod miraculos şi a fost găsit în sec. 19 de Cezar Bolliac tocmai la Mr. Căldăruşani. Mr Căldăruşani este şi un important centru ştiinţific. Aci, în anul 1961, într-o clădire din partea de NE a incintei s-a instalat primul Observator Geodinamic din ţara noastră, punct de observaţie a mişcărilor solului, Observator care a devenit cunoscut în toată lumea. Mr. Căldăruşani este un exemplu unic în lume unde credinţa (spiritul) şi ştiinţa (materie) se dezvoltă armonios împreună. Organic de Ialomiţa este legată şi Mănăstirea Sitaru cu hram Sf. Nicolae, căci în anul 1656 Patriarhul Macarie al Antiohiei vizitând zona a găsit aşezământul înconjurat de apele Ialomiţei revărsate. Se zice că, pe la anul 1548 domniţa Muşa din neamul Sahaţilor din

Greci, în drum spre Bucureşti s-a înecat în Ialomiţa fiind prinsă de viitură. Locul respectiv a fost numit Valea Muşa, de unde a ieşit Valmuşanii, de unde mai departe Balamucii, ultima transformare bazându-se şi pe faprul că din anul 1864 aici, în chiliile călugărilor, erau deţinuţi minori delicvenţi. Atestată documentar în anul 1631 pe vremea domnitorului Leon Tomşa, fiind ctitorită în anul 1627 de un logofăt al lui Mihai Viteazul. Pictura de interior a bisericii executată în anul 1752 este de mare valoare artistică. În anul 1944 aici şi-au găsit refugiul 24 de călugări de la Mr. Chişcani din Basarabia. Mr. Sitaru este singura mănăstire din Arhiepiscopia Bucureştilor, care se ţine de programul muntelui Athos ca ordine a slujbelor şi a interdicţiei permanente la carne. În fine, mai este de menţionat că în zona Capitalei se găseşte în subteran o rezervă importantă de apă geotermală dar care, în acelaşi timp, este sulfuroasă, oligominerală, clorosodică şi hipotonă, adică având proprietăţi terapeutice însemnate. Bucureşti este singura capitală care se găseşte într-o asemenea situaţie favorabilă. Ce este interesant în ceea ce priveşte Ialomiţa este că acest rezervor se întinde înspre nord până în apropierea ei. În plus, în timp ce temperatura apei la Bucureşti este de 41o, înspre Ialomiţa, ea creşte, ajungând la 83o la Snagov. În plus trebuiesc menţionate lacurile de pe cursul inferior al Ialomiţei, lacuri cu apă vindecătoare cunoscute şi folosite din vechime. Prezentarea lor ca istoric şi acţiune tămăduitoare implică prin importanţa istorică şi medicală o prezentare

aparte. Menţionăm totuşi ca exemplificare lacul Sărat care are importante rezerve de nămol sapropelic şi apă minerală hipertonică ce conţine compuşi a cinci elemente vitale. Lacul Amara care conţine apă sărată are şi nămol sapropelic. Valoarea curativă a apei sale a condus la dezvoltarea unei localităţi adiacente, în special după anul 1900. Eclipsele de soare şi Ialomiţa Eclipsele totale de soare sunt evenimente astronomice a căror influenţă asupra zonelor din care ele sunt vizibile nu este bine stabilită din punct de vedere strict ştiinţific, dar care este foarte importantă şi de durată lungă, din punct de vedere astrologic şi chiar practic. Ţara noastră a beneficiat în secolul trecut de două asemenea eclipse a căror benzi de totalitate au acoperit o mare parte din teritoriu. Este vorba de eclipsele din 15 februarie 1961 şi 11 august 1999. Pentru a marca raritatea unor asemenea evenimente se menţionează că un altul asemănător în ţara noastră se va produce în anul 2236. Analizând suprafeţele acoperite de benzile de totalitate a celor două eclipse, se constată că, deşi evident sunt direcţionate diferit, ele acoperă fiecare separat, cea mai mare parte a bazinului hidrografic al râului Ialomiţa. Banda de totalitate a eclipsei din anul 1961 a fost centrată pe cursul mijlociu de la Târgovişte în aval, cursul inferior, inclusiv punctul de vărsare înscriinduse practic pe axa acestei benzi, adică “beneficiind” de o coincidenţă rarisimă. Banda de totalitate lată de o sută doisprezece kilometri a eclipsei din anul 1999 a fost centrată pe cursul superior şi cel mijlociu al Ialomiţei, limita ei nordică trecând prin Slobozia, adică neacoperind şi punctul de vărsare în Dunăre. Dacă ţinem seama că traseul vechi al Ialomiţei părăsea actuala albie la Fierbinţi-Târg şi se înscria pe actuala vale a Colceagului, vărsându-se în Dunăre prin Valea Mostiştei, rezultă că şi acest vechi punct de vărsare se afla pe axa benzii de totalitate a eclipsei din anul 1999. Din cele arătate rezultă că ambele eclipse totale vizibile din ţara noastră s-au legat prin benzile lor de totalitate în mod curios, într-o proporţie covârşitoare, numai şi numai de râul Ialomiţa pe actualul traseu dar, ca o reminiscenţă, şi pe vechiul traseu. Nici un alt curs de apă importantă al României nu se poate lăuda cu o asemenea “alegere” pe care Soarele şi Luna au făcut-o de două ori la un interval de treizeci şi opt de ani. Timpul va arăta care sunt efectele

create de benzile de totalitate, în speţă a celor două benzi arătate, a căror suprafaţă de intersecţie este un romb aproape perfect, în al cărui centru se află oraşul Bucureşti, singura capitală din lume situată chiar pe axul benzii de totalitate din august 1999, capitală care a beneficiat atât de mult, după cum s-a văzut, de la râul Ialomiţa. Faţă de toate cele expuse mai sus s-ar putea concluziona că râul Ialomiţa are destule motive, comparativ cu acele ale altor cursuri de apă în afară de Dunăre, de a se considera sacru şi benefic pentru zonele străbătute cu referinţă, în special, în ultima sută de ani, la capitala ţării. De aceea propunem ca la Slobozia, să i se ridice un monument comemorativ din piatră care să reproducă sculptura megalitică reprezentând femeia existentă de la Cascada Ialomiţei. În felul acesta izvorul şi vărsarea acestui curs de apă ar fi marcat de un simbol sub forma a două statui create de acelaşi neam de riverani de distanţă de timp impresionantă. Pentru a încheia anecdotic se mai poate arăta că râul Ialomiţa este singurul din ţară care a generat titlu de marchiz, titlu pe care Nicolae Basarab, pretendent la tronul Ţării Româneşti i l-a acordat în anul 1569 unui oarecare Hans Heher pentru serviciile pe care i le adusese în Spania.

Titlul acestui cadru a fost ales pentru a marca memoria unui om care şi-a dedicat viaţa studierii istoriei românilor şi care a încercat mai mult decât oricare altul să aducă la lumină rădăcinile şi tradiţiile cele mai vechi ale acestei ţări. Se vor afla aici scrieri care privesc aspecte inedite şi uneori controversate din istoria, tradiţia şi obiceiurile acestor pământuri care peste timp se vor numi România. Se vor întâlni aici şi referiri la cei care au scris despre istoria românilor, despre cum au scris-o şi în unele cazuri despre ce i-a îndemnat s-o scrie aşa. Tot aici veţi afla că noi suntem acum, aici, pe aceste pământuri , datorită celor care au îngrăşat ţărâna cu sângele şi oasele lor, pentru a ni-l lăsa nouă. Şi conştientizând asta, poate vom gândi şi acţiona altfel. Nepotul lui Ştefan cel Mare pe tronul ţarilor Moscovei şi al întregii Rusii?
Paul-Emil Raşcu

Între frământările politice ale timpului, la cumpăna secolelor XV-XVI, în special datorită ameninţării crescânde a expansiunii otomane în Europa, are loc în Moldova în timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, un eveniment mai puţin cunoscut, dar care ar fi putut schimba graniţele multor ţări din SE Europei din acele vremuri. Istoria confirmă că atâta vreme cât cetăţile din sudul Moldovei, Chilia şi Cetatea Albă, dar şi cetăţile Brăila şi Giurgiu din Ţara Românească au fost stăpânite de români, puhoiul turc nu a putut pătrunde în centrul Europei. Turcii cunoşteau bine tactica de luptă a românilor, de a distruge toate posibilităţile de aprovizionare din calea atacatorilor, încât pentru incursiuni mai lungi, armatele turceşti trebuiau să se bazeze pe propriile surse de hrană. Dacă osmanlâii

pedeştri sau călări puteau străbate zilnic distanţe mari, hrana lor, în majoritate orez şi ovine, nu putea fi transportată decât cu corăbiile pe Dunăre. Abia când Ştefan cel Mare ajuns spre sfârşitul vieţii sale, lipsit de ajutorul trimis de Papa de la Roma pentru oastea ţării, care a rămas undeva prin Austria, rămas singur în faţa puhoiului turcilor, pierde cetăţile din sudul Moldovei (iulie-august 1484), putând însă salva independenţa ţării, drumul turcilor spre centrul Europei devine astfel deschis. (ocuparea Budei a avut loc la 29 august 1541, iar asediul Vienei a avut loc între 17 iulie-17 septembrie 1683). În epoca marilor victorii ale lui Ştefan cel Mare, s-a petrecut şi un eveniment de uluitoare importanţă, Ţarul Ivan al III-lea Vasilievici al Moscovei, încheia în anul 1490 un tratat de alianţă cu Moldova anticipat în ziua de 12 ianuarie 1483 de căsătoria fiului său Ivan cel Tânăr avut cu o primă soţie, cu Elena (Oleana) fiica lui Ştefan cel Mare. Astfel de căsătorii se obişnuiau să se facă în Evul Mediu european, fie pentru încheierea unei alianţe împotriva unui duşman comun, fie pentru rotunjirea hotarelor prin zestrea acordată mireselor, dar desigur fără nicio consultare a supuşilor. Aşa se ajunsese ca englezii să posede pe continent teritorii mult mai întinse decât stăpânea însuşi regele Franţei. Ne-am înşela dacă am crede că această alianţă slujea in-tereselor Moldovei, adevărul fiind cu totul altul! Cine a fost ţarul Ivan III al Moscovei (1462-1505)? Prima mare realizare a acestuia a constat în a se elibera de stăpânirea tătarilor care durase neîntrerupt 257 de ani. Ţarul a cucerit apoi cnezatele Novgorod (1478), Tver (1485), Vereisk şi parţial Riazanul. Rămas văduv, Ivan III Vasilievici se însoară în anul 1472 cu Sofia Paleologa, nepoata împăratului bizantin cu care are un fiu, pe Vasile. Cucerirea Constantinopolului în 1453 şi dispariţia imperiului bizantin, îl face pe Ivan al III-lea să declare oraşul Moscova a treia Romă, el însuşi înlocuind titlul de cneaz cu acela de ţar (cezar) şi adoptând ca simbol pajura bizantină cu două capete, păstrată şi în prezent pe stema Rusiei. Situaţia politică înăsprindu-se, cnezatul Moscovei fiind expus dinspre Vest atacurilor polonezilor şi litvanilor, iar dinspre Sud profitându-se ameninţarea turcilor, Ivan al III-lea consideră în interesul său o alianţă cu Ştefan cel Mare deoarece nici voievodul moldovean nu avea relaţii bune cu polonii. Într-adevăr, în speranţa de a reocupa cetăţile din Sudul Moldovei cu ajutor polon, Ştefan cel Mare acceptă să depună în cetatea Colomea în 15 septembrie 1485 omagiul regelui Cazimir al IV-lea Jagello. Ceremonia convenită a se desfăşura în cortul regelui polon, s-a desfăşurat însă în ochii mulţimilor, căci pentru a fi satisfă-cut orgoliul polonez, în

momentul depunerii juramantului de fidelitate, pânza cortului a fost făcută să cadă. Ştefan cel Mare nu a uitat însă acest gest de trufie şi pe 26 octombrie 1497 a zdrobit armata noului rege polon, Ioan Albert în Codrii Cozminului. Revenind în firul evenimentelor, Ivan cel Tânăr şi Oleana au avut un fiu, pe Dimitrie, dar Sofia Paleologa, îngrijorată de afecţiunea căpătată de micuţul Dimitrie şi deprinsă cu sforile şi intrigile curţii bizantine, pune la cale cu suita sa de greci, înlocuirea bătrânului Ivan III cu Vasile, fiul ei. Conflictul fiind desvăluit de boierii ruşi care nu agreau pe grecii de la curte, Sofia este închisă întro mănăstire şi după moartea lui Ivan cel Tânăr, conform obiceiului vremii, este desemnat oficial ca urmaş la tronul Moscovei, tânărul Dimitrie. Iată deci că împrejurările deschideau calea nepotului lui Ştefan cel Mare să ajungă “prinţ al Moscovei şi al întregii Rusii”. Cu aşa o alianţă ar fi fost posibilă anihilarea sau cel puţin zădărnicirea pentru mult timp a expansiunii osmanlâilor în Europa. Din nefericire lucrurile nu s-au întâmplat aşa! Ivan al III-lea îmbătrânind, s-a milostivit de ex-ilata Sofia Paleologa şi a readus-o la curte. De această dată intriganta femeie reuşeşte să însceneze un nou complot împotriva lui Ivan al III-lea, dar pus meşteşugit în intenţia Olanei care este de această dată închisă într-o mănăstire, deşi complotul nu avea nici un temei, Dimitrie fiind deja desemnat oficial ca urmaş la tron. Curând Ştefan cel Mare moare şi nefericita Oleana şi fiul ei Dimitrie ies din istorie. Din această perioadă zbuciumată s-a păstrat în muzeul Kremlinului un linţoliu ţesut cu fire de aur de Oleana şi suita sa, închinat Sf. Fecioare Maria. Re-alizat într-o tehnică cu motive tradiţional

moldoveneşti şi cu un colorit viu, el reproduce simplificat modelul religios, dar are în schimb o mare valoare documentară având figurate pe trei registre suprapuse, pe una din laturi, curtea moldovenească cu îmbrăcăminţile pitoreşti ale timpului în care se distinge bătrânul ţar Ivan al III-lea aureolat ca un sfânt, Dimitrie aureolat şi el ca moştenitor al tronului şi mama sa Oleana, iar în plan secund intriganta Sofia Paleologa şi fiul ei Vasile. În partea opusă este reprezentată curtea boierilor şi femeilor ruse.Deşi se ştia de existenţa la Kremlin a acestui linţoliu, el a fost pentru prima oară reprodus în culori într-un album editat la Chişinău (Bălan P., Druk V.-Moldavskoe Iskusstvo XIV-XIX vecov –Moldavian Art 14th- 19th centuries; Chişinău, Editura Tiraspol, 1985). În aceste împrejurări, urcă pe tron Vasile al IIIlea (1505-1533), care cucereşte cnezatul Pskov şi unifică Rusia, fiind numit “ultimul adunător al pământurilor ruseşti”. Pe tronul Rusiei ajunge apoi fiul lui Vasile care va fi cunoscut sub numele de Ivan al IV-lea cel Groaznic (1533- 1584). Având numai trei ani, Rusia va fi guvernată până în anul 1538 de Sofia Paleologa, iar în următorii zece ani, Rusia va fi condusă de Duma boierilor, dar cu multe lupte pentru putere. Ivan al IV-lea avea o fire nervoasă, era impulsiv şi de o cruzime sălbatică. A exterminat numeroşi boieri creând o nouă clasă a opricinicilor care confisca la cele mai mici tulburări, şi erau destule, pământurile boierilor în folosul lui Ivan al IV-lea. Ruşii cuceresc Kazanul (1552) capitala hanatului tătar, învinşii fiind obligaţi să ridice pe cheltuiala lor la Moscova, pitoreasca biserică vasilii Blajenii. În anul 1556 este cucerit şi Astrahanul deşi nu era locuit de ruşi, dar luptele cu Livonia vor continua timp de 24 de ani (1558-1582). În anul 1852 ruşii se extind în Siberia până la fluviul Obi. În cursul unei certe violente, Ivan cel Groaznic îl ucide pe Ivan, fiul său cel mai mare. Scena de groază este reprezentată în tabloul lui Ivan Repin care poate fi văzut în Galeriile Tretiakov la Moscova. Pe tronul Rusiei urmează al doilea fiu al lui, Ivan al IV-lea Fiodor, dar fiind slab la minte, Rusia este condusă de Boris Godunov provenit dintr-o familie de tătari creştinaţi, om cult, inteligent şi viclean. În anul 1598 Fiodor moare urcând la tron fiul acestuia Dimitri, de a cărui asasinare este bănuit chiar Boris Godunov. Acesta respinge pe polonezii care voiau să aducă pe tronul Rusiei pe un călugăr impostor care se dădea drept Dimitri ce fusese asasinat. În aceste împrejurări se stinge dinastia Ruricilor la tronul Rusiei şi istoria îşi continuă cursul cunoscut.

“Blitz Krieg” pe meleaguri româneşti Întâia Unire a Ţărilor Româneşti sub Mihai Vodă Viteazul
Paul-Emil Raşcu Fulgerătoarea campanie militară de alipire pentru prima oară în istoria neamului românesc a celor trei mari provincii locuite de români, subliniază prin caracterul tumultos, calităţile excepţionale de om politic, de bun organizator şi genial strateg ale lui Mihai Vodă Viteazul. După unirea Transilvaniei cu Ţara Românească, în urma victoriei depline de la Călugăreni, Mihai, ca un desăvârşit politician, ispiteşte pe împăratul Rudolf al II-lea al Austriei, solicitându-i “o regească” îngăduinţă pentru ocuparea Moldovei. Măgulit de această cerere,împăratul, deşi favorabil aducerii sub suzeranitatea sa a unui nou teritoriu, consideră că trebuie să ţină seama de îngrijorarea regelui Poloniei Sigismund al III-lea şi desigur şi a turcilor, de a nu îngădui la gurile Dunării formarea unui mare şi puternic stat feudal şi ca urmare, amână răspunsul său (10.05.1598). În 21.12.1599 Mihai hotărăşte să nu mai aştepte acordul Împăratului şi adunând un număr de cca. 30.000 oşteni angajaţi cu plată (mercenari, ceea ce impune voievodului o plată lunară de 102.000 de talanţi) formaţi din braşoveni, sibieni, unguri, sârbi şi haiducii lui Baba Novac din Lipova, îi rânduieşte în lungul hotarelor cu Moldova, gata de luptă. În 20.04.1600 se dă din Alba Iulia, semnalul de luptă. Ca un strateg de geniu, Mihai preconizează un “război fulger”, spre deosebire de marii conducători ai timpului care, doar printr-o mobilitate a trupelor proprii, căutau să obţină într-un anume loc şi timp, o superioritate numerică asupra duşmanilor pentru a-I învinge. Mihai împarte oastea sa în trei pâlcuri care au atacat simultan Moldova din trei direcţii diferite. Într-o epocă lipsită de mijloace de comunicare rapidă, cele trei atacuri simultane au creeat în Moldova o stare de nelinişte şi de panică, care a demoralizat pe domnul Moldovei Ieremia Movilă şi pe proprii oşteni. Un prim grup de 10.000 de oşteni conduşi de Pătraşco, fiul lui Mihai, a atacat Moldova dinspre Sud, dinspre Focşani, al doilea grup format din 20.000 de luptători pedeştri şi 8000 de călăreţi însoţiţi de 7 tunuri conduşi de Mihai, a trecut munţii pe la Breţcu, prin pasul Oituz, urmând să se întâlnească cu grupul lui Pătraşco la Bacău şi al treilea, grup compus din 7000 de oşteni din care 2000 de bistriţeni, buni cunoscători ai potecilor din munţi, a trecut pe la 1200

metri altitudine, prin pasul Suhard (Cârlibaba) şi prin Câmpulung, s-a îndreptat spre Suceava. În aceste împrejurări, Ieremia Movilă lasă câţiva oşteni nepregătiţi pentru apărarea ţării şi fuge din Suceava, mai întâi la Botoşani şi apoi se refugiază în spatele zidurilor inexpugnabile ale cetăţii Hotinului pe Nistru. Deşi moldovenii pricinuiesc iniţial pierderi mari atacatorilor, după înfrângerea lor de la Bacău, apărarea Moldovei se prăbuşeşte, moldovenii trecând de partea lui Mihai şi chiar cetatea Sucevei este cumpărată cu bani. Numeroase grupuri ale armatei lui Mihai pornesc prin Moldova aducând noua stăpânire şi după obiceiul timpului, jefuind localnicii. În Nord ei asediază cetatea Hotinului fără însă a o putea cuceri. Mihai Vodă intră pe 19.05.1600 în Iaşi, oştenii lui ocupând Orheiul, Tighina, Cetatea Albă, Chilia şi Ismailul, aducând întreaga Moldovă sub stăpânirea lui Mihai Voievod, dovedind prin aceasta că Moldova, în mintea contemporanilor, cuprindea şi regiunea românească dintre Prut şi Nistru cu mult înaintea apariţiei ruşilor la această graniţă. Mihai Voievod se întoarce în Transilvania unde îl chemau alte urgenţe şi unde la scurtă vreme urma să fie ucis mişeleşte. Sub aspect militar, campania lui Mihai în Moldova a fost o acţiune fulgerătoare, dar bine pregătită, având grijă de a nu lăsa spatele trupelor proprii expuse inamicului, de a ocupa cu precădere toate cetăţile şi încrucişările de drumuri, creând şi panică prin atacarea simultan din trei direcţii. Pe plan internaţional însă unirea celor trei ţări româneşti sub cârma unui excepţional militar nu putea fi admisă de poloni şi turci. Ocuparea Moldovei de Mihai Viteazul a durat astfel exact o lună de zile între 21 aprilie şi 21 mai 1600, dar evenimentul a rămas viu în inimile românilor.

O contribuţie românească la aflarea originii poporului etrusc
Misterul originii poporului etrusc, o enigmă "istorică", continuă să fascineze. Cercetătorii italieni au avansat în studiul limbii etrusce sperând ca aceasta să reprezinte cheia pentru aflarea originii acestui popor. Bazată mai ales pe argumente filologice, această metodă a ajuns într-un final la un punct mort, limpezind prea puţin problema. Mai nou, dl. Paul-Emil Raşcu, ale cărui articole le puteţi citi şi în paginile acestei reviste, a abordat problema originii etruscilor. Studiile sale le-a comprimat într-o carte "Pe urmele originii poporului etrusc", aparută la editura Orizonturi, şi aflată în prezent pe standurile de prezentare. Ediţia este bilingvă: română şi engleză, concepută special pentru ca teoria domnului Raşcu să poată depăsi mai uşor granitele Romaniei, pentru o mai mare vizibilitate. În continuare vă propunem o scurtă prezentare a cărţii, în care se insistă mai ales pe metoda inedită ("inginerească" cum a prezentat-o distinsul profesor Ovidiu Drimba) care a stat la baza cercetării...

Pe urmele originii poporului etrusc
Ediţie bilingvă română şi engleză

Autor: Paul-Emil Raşcu
1.-Cercetări actuale Una din cele mai mari enigme ale istoriei Italiei, neelucidată până în prezent, este conoaşterea originii poporului etrusc. Discuţiile contradictorii ale unor istorici pe această temă datează de pe vremea romanilor (cca. un mileniu), fără însă a se ajunge la un consens al acestora.Rezolvarea acestei probleme întâmpină următoarele dificultăţi majore: -limba etruscă neindoeuropeană constituie o excepţie prin utilizarea ei într-o zonă geografică ocupată majoritar de populaţii indoeuropene. -scrierile etrusce folosesc literele alfabetului grec arhaic putând fi citite, dar fără a putea fi înţelese cuvintele utilizate. -numărul inscripţiilor etrusce cunoscute este relativ redus şi limitat la texte religioase, la incantaţii şi la notaţii funerare fără utilitate pentru scopul urmărit. -nu s-a identificat până în prezent nicio inscripţie bilingvă (în etruscă şi o altă limbă cunoscută) având texte echivalente. -mai tot ce se cunoaşte despre etrusci, se

bazează pe inventarul şi picturile mormintelor etrusce. Principala metodă de cercetare utilizată de către specialişti pentru descifrarea limbii etrusce a fost de natură filologică, comparând limba etruscă cu alte limbi cunoscute, dar fără a se obţine rezultate favorabile. Nereuşita descifrării limbii etrusce neindoeuropene se datorează faptului că aceasta nu aparţine aceluiaşi izvoz al limbilor neindoeuropene, ea făcând parte dintr-un nucleu lingvistic izolat care precede noile curente de emigrare din Orient. S-a dovedit astfel că unitatea etnică a poporului etrusc a fost foarte puternică, deoarece cu toate contactele politice şi etnice şi cu suprapunerile culturilor altor popoare, etruscii şiau păstrat limba, civilizaţia şi specificul propriu. 2.Cercetarea propusă Cunoscând dificultăţile cunoaşterii originii poporului etrusc, autorul a folosit o metodă de investigaţie originală, care bazată pe mărturii incontestabile, a con-dus la rezultate concrete. Elementele utilizate în noua metodă adoptată sunt următoarele: În cursul istoriei numeroaselor năvăliri ale popoarelor invadatoare prin Europa, s-a constatat că acestea se opreau adesea pe parcursul lor, pe durate mai lungi sau mai scurte, jefuind regiunile ocupate, după care îşi continuau parcursul lor spre alte regiuni ale Europei unde practicau aceleaşi obiceiuri. Aceşti năvălitori, fiind însă nomazi şi nepracticând agricultura, nu exterminau populaţia locală căreia îi cereau tributuri în alimente şi bunuri de folosinţă curentă oferind în schimb apărarea regiunii respective împotriva următorilor invadatori. Acest “modus vivendi” stabilit între invadatori şi autohtoni a condus în timp la schimburi intense bidirecţionale de produse, arme, ţesături, leacuri, obiceiuri, obiecte de artă, noi tehnologii etc. Specifice fiecărei populaţii. Acest „troc” de schimburi s-a dovedit a fi însă şi un bun marcator al trecerii invadatorilor pe un anumit parcurs. Acceptând ideea utilizării marcatorilor, în speţă

pe traseul urmat de etrusci în drumul lor spre Italia, s-au evidenţiat un număr de 15 astfel de elemente care caracterizează pregnant acest popor şi care au fost preluate de la popoarele întâlnite în lunga lor călătorie. Marcatorii poporului etrusc care au fost luaţi în considerare au fost următorii: organizarea politică a statului, religia, templele, mormintele, limba, arhitectura şi urbanismul, navigaţia, înfăptuirile tehnice, metalurgia bronzului şi a fierului, portul, îmbrăcămintea şi încălţămintea, muzica şi dansul, arta, băuturile tradiţionale, calul şi poziţia femeii în societatea antică. În scopul identificării regiunii din care au plecat îniţial etruscii pentru a ajunge în Italia, unii cercetători au luat în considerare diverse variante ale unor amplasamente posibile, dar în lipsa mărturiilor concrete pe traseul urmat în continuare de etrusci, au fost abandoneze aceste supoziţii hazardate. Spre deosebire de aceste încercări, autorul a urmărit, dar în sens invers succesiunea etapelor traseului urmat de etrusci, plecând de la amplasamentul cunoscut al etruscilor în Toscana şi punându-şi de fiecare dată întrebarea, de unde puteau veni etruscii în fiecare din etapele intermediare ale periplului lor? Ţinând seama de identificarea factorilor de influenţă mai sus menţionaţi, s-a putut stabili pentru fiecare etapă şi cu întemeiată certitudine, toate locaţiile şi etapele intermediare ale călătoriei etruscilor. Astfel: Sardinia a căpătat denumirea de la tribul sardanilor menţionat în textele egiptene. În Africa de Nord locuitorii tuaregi care au făcut parte dintre atacatorii Egiptului, învinşi fiind de faraonul Ramses III, au fost împinşi în Libia unde s-au islamizat şi fac în prezent negoţ cu sare, tuscii (etruscii) figuraţi în basoreliefurile de la Medinet Habu, în Lidia (Asia Mică), etruscii menţionaţi de Herodot, afirmaţie confirmată recent prin analizele ADN mitocondrial, în Urartu (Caucaz), cercetătorii germani şi armeni au semnalat mărturiile trecerii etruscilor prin aceste locuri, iar în regiunile de Sud ale Mesopotamiei, locuiau Sumerienii şi Elamaţii, popoare înrudite şi ambele neindoeuropene. Popoarele sumerian şi elamit, primii treptat islamizaţi, dar nu şi ultimii, au fost popoare a căror prezenţă în Mesopotamia este dovedită încă din mileniul IV îHR., cu mult înainte de influenţă popoarelor din bazinul flu-viului Indus, care este menţionată în documente,abia în timpul imperiului part (persan). Pe baza elementelor menţionate, s-a întocmit graficul călătoriei poporului elamit/etrusc pe întreg parcursul său dintre Mesopotamia şi Italia, precizându-se traseul urmat, etapele şi cronologia periplului, duratele acestora şi timpii de deplasare şi staţionare respectivi. Se poate afirma astfel că originea

poporului etrusc se găseşte în regiunea Elamului şi Mesopotamia de Sud, iar parte din populaţia autohtonă, preluând în timpul îndelungatei sale migraţii o serie de influenţe benefice, a devenit poporul etrusc stabilit în cele din urmă în peninsula Italică.

Omul între Cer şi Pământ, întregind Marea Triadă guenoniană a naturii, este admirabil ilustrat în car-acterul grafic chinezesc tradiţional al regelui. Deşi separată de mari distanţe geografice, cultura magică chineză îşi găseşte corespondenţe în vasta literatură hermenautică inspirată de Hermes Cel De Trei Ori Mare, care afirma în Tabula că "Ceea este Sus este şi Jos". Între misterele Tăriilor de sus şi de jos, se află marele mister al existenţei şi al omului însuşi.

Enigma clopotelor care încep să bată singure, din senin
Dan Corneliu Braneanu În exercitarea credinţei sale în Divinitate, omul a avut nevoie de unele produse ale mâinilor sale care să-i stimuleze crezul prin simţurile native. Dacă icoana satisface simţurile văzului şi cel tactil, simţului auzului îi revin clopotul şi alte dispozitive colaterale, cum ar fi toaca la ortodocşi. Despre icoană se ştia că ea încorporează şi o parte din sufletul şi spiritul celui care a zugrăvit-o. Dar, mai puţin se ştie că şi clopotele se încadrează în aceeaşi regulă. Adică dintre icoane, numai

unele sunt făcătoare de minuni, dar acelaşi lucru - altfel manifestat - este valabil şi pentru clopote. Separat de valoarea de spirit a creatorului uman şi de cea ulterioară provenită de la miliarde de credincioşi, clopotele - ca şi icoanele minunate - sunt acţionate, în anumite situaţii, de forţe necreate, invizibile, inexplicabile, oricum mai puternice efectiv decât forţa omului. Căteodată clopotele încep să bată singure Clopotele au o răspândire mai mare decât icoanele pe toate continentele, dar despre ele s-a scris foarte puţin. Clopotele care încep să bată singure s-au înregistrat în toate religiile. Astfel, în China, pe muntele Fengshan unde sălăşuia duhul Genfu, erau nouă clopote care în fiecare an, de îndată ce dădea promoroaca, începeau să bată lin. Materialiştii pot să se calmeze căci este imposibil să se poată stabili o corelaţie „ştiinţifică” între promoroacă şi marele travaliu mecanic de acţionare simultană a atâtor clopote. În lumea catolică situaţiile sunt mai bine cunoscute fiind mai apropiate de noi, şi meticulos consemnate, nu ca la ortodocşi. La 30 mai 1232 când la Lisabona s-a făcut canonizarea Sf. Anton, clopotele tuturor bisericilor din oraş au început să bată singure. La fel s-a întâmplat la 22 mai 1432, la Mănăstirea Cascia, când a murit Sf. Rita. Apropiindu-ne de zilele noastre putem semnala cazul din Saint Finan când, în timpul rebeliunii Iacobiţilor, doi soldaţi, cunoscând valoarea clopotului, au încercat să-l fure. Clopotul a început însă să bată singur şi, cu toate strădaniile răufăcătorilor, nu a putut să fie oprit, ba mai mult, a căzut pur şi simplu peste ei. Entitatea astrală proprie fiecărui clopot acţionează şi în ocazii de autoapărare, nu numai prin empatie, la decese şi la alte evenimente importante din viaţa unr oameni spiritualizaţi.

O situaţie diferită s-a consemnat în anul 1856 când, în cetatea Coimbra din Portugalia, la ora 0 a zilei de 31 martie, un cavaler francez, Gustave de Nerville, nebotezat şi din părinţi satanişti, a fost ucis de mâna Destinului. De atunci, din noaptea morţii, sufletul lui chinuit face ca în fiecare an clopotul să bată singur. Dacă aeste exemple, fiind prea îndepărtate în timp şi spaţiu, sunt mai greu de verificat, voi prezenta, pentru liniştea neîncrezătorilor, exemple din spaţiul ortodox. - În Vinerea Mare, clopotul cel mare din aur de la mormântul Domnului Iisus Hristos se trage singur, rar, ca la mort. - La noi în ţară cazul cel mai cunoscut este al celebrului clopot Buga de la Mănăstirea Putna. La trei ani de la răpirea Bucovinei, deci în anul 1777, într-o noapte, clopotul a început să bată singur, la început încet şi apoi din ce în ce mai tare. Când călugării au dat să intre în biserică, Buga s-a oprit. - Sfântul Ghelasie, stareţ al Mănăstirii Râmeţ în secolul XIV, a murit pe neaşteptate în afara mănăstirii în fâneaţa Hopagi, unde călugării erau la cosit. Trupul lui a fost adus pe un asin. Când acesta a ajuns în faţa bisericii, clopotele mănăstirii şi, prin rezonanţă astrală, cele de la alte şase biserici din regiune au început să cânte singure. - Situaţia următoare s-a întâmplat în zilele noastre, aşa că poate fi verificată de orice sceptic sau înrăit raţionalist. În anul 1956 a murit, la Mănăstirea Piteşteanu din Ialomiţa, ctitorită în anul 1400, stareţul protosinghel Valerian. În acea zi, clopotele mănăstirii şi cele din multe sate apropiate au început singure a cânta rar, ca la mort. Organele de partid alarmânduse, au purces la tăierea frânghiilor, dar clopotele au continuat să jeluiască până când sicriul a fost coborât în mormânt. Ancheta severă efectuată ulterior nu a putut găsi pe nimeni care să fi acţionat asupra clopotelor. Dând şi acest exemplu verificabil putem să vedem cu mai puţină inhibiţie şi alte situaţii din trecut şi mai complexe. - Sfântul Ierarh Iosif cel Mare de la Partoş, născut în Raguza la 1568, după ce a slujit prin mai multe mănăstiri de la muntele Athos (Pantocrator, Cutlumuş, Vatopedu) şi la Adrianopol, în anul 1650, la 82 de ani, este hirotonit arhiereu şi mitropolit al Timişoaarei. La vârsta de 88 de ani a murit la Mănăstirea Partoş, unde se retrăsese pentru ultimii trei ani de viaţă. În momentul încetării din viaţă, clopotele mănăstirii au început să se jeluiască singure. Sf. Iosif cel Nou a fost şi el canonozat ca şi Sf. Ghelasie, respectiv la 7 octombrie 1956, pomenirea lui făcându-se la 15 septembrie.

Amândoi sfinţii, prin asceza şi harul lor nativ, au avut puteri supranaturale, în primul rând de mari vindecători prin punerea mâinilor. Prin puterea gândului, Sf. Iosif a stins focul care cuprinsese partea de apus a Timişoarei. Izbind cu toiagul său pământul de trei ori în fâneaţa Hopagi, Sf. Ghelasie a făcut să ţâşnească un izvor artezian care există şi astăzi. Ar rezulta deocamdată că şi clopotele minunate nu se manifestă decât la oameni foarte evoluaţi pe plan spiritual, ceea ce implică, automat, că au făcut şi mult bine în viaţa lor. Aproape de zilele noastre se menţionează cazul alopotelor de la Patriarhie, din Bucureşti, care au început, în decembrie 1998, să bată singure ca să vestească moartea părintelui Cleopa (vezi ”În Lumea Credinţei” din martie 2005). - Un caz foarte interesant s-a consemnat la Mănăstirea Bistriţa din judeţul Neamţ. În anul 1491, Ştefan cel Mare a dăruit mănăstirii un clopot de bronz care de atunci este folosit încontinuu, dar care, la 11 iulie 1900, ora 2 a început să bată singur. Deşi s-au făcut încercări disperate de a-l opri, clopotul s-a zbătut cu violenţă câteva zile şi nopţi, fără întrerupere. Atunci când oprirea lui s-a produs singură, o zonă cuprinzând patru localităţi din vecinătate a început să fie afectată pe neaşteptate de o epidemie care s-a soldat cu 75 de morţi. Apare deci un alt aspect şi anume: clopotele bat singure în semn că se vor întâmpla nenorociri. O caracteristică neaşteptată a subiectului prezentat o constituie aspectele astronomice, respectiv faza de lună plină. Atunci când se produce, oamenii spun că de la mari depărtări se aude clopotul, acum evident inexistent, al fostei mănăstiri - de acum 150 ani - Chiajna, aflată în ruină şi abandonată lângă Bucureşti, deşi este monument istoric. Clopotele pot fi şi justiţiare. Duminică 4 noiembrie 2001 în oraşul Satu Mare a avut loc liturghia arhierească de sfiinţire a unui clopot al bisericii Sf. Gheorghe în construcţie de pe str. Bariţiu. Clopotul era suţinut de o construcţie provizorie. Liturghia s-a efectuat în prezenţa PS Justinian Chira Maramureşeanul. La terminarea slujbei clopotul a fost tras, moment în care s-a dezmembrat. Bucăţi din el au lovit pe episcop căruia i s-au fracturat 4 coaste. Evenimentul a survenit în prima duminică după terminarea demolării complete a bisericii, istorice ca vechime, greco-catolice din Vadul Izei. Demolarea acesteia, pentru a lăsa loc unei Catedrale ortodoxe, a fost ordonată tocmai de PS Justinian Chira. Iată însă că problema clopotelor minunate, cele care bat singure, l-a atras şi pe Mihail Sadoveanu a cărui operă literară este, în plus, şi un tezaur de informaţie subtilă inexistentă la alţi autori. În „Zodia Cancerului”

foloseşte un personaj bătrân şi orb, Tudor Şoimaru, care se autoexilează la Mănăstirea Golia unde, după ce se împărtăşeşte, la un moment dat se întinde pe o lespede şi moare. Clopotul cel mare se porneşte singur să jelească. În măsura în care episodul a fost efectiv real, problematica declanşării spontane se complică pentru că Tudor Şoimaru nu fusese nici sfânt, nu avea nici puteri supranaturale, fiind doar un suflet curat şi credincios practicant. Alteori, ele refuză să bată. O situaţie cu totul specială este aceea în care clopotul, fiind atras în modul cel mai corect, refuză să scoată sunete. Cazul se pare că s-a înregistrat la Oraviţa, când, la 28.03.1957 Nicolae Marincoiu era considerat în mod greşit mort în spital, în urma unui accident. În sfârşit, cel mai surprinzător caz legat de clopote este acela din clopotniţa bisericii palatului domnesc de la Tei din Bucureşti, palat construit în anul 1822. Clopotul era deosebit, având în compoziţia sa, în afară de bronz, şi aur, şi argint. Era un adevărat clopot domnesc, ceea ce i-a determinat pe nemţi să-l fure în momentul când s-au retras din Bucureşti, în primul război mondial. Însă clopotul era cu adevărat minunat, căci avea capacitatea de a declanşa nişte limbi de foc care se vedeau noaptea de la distanţă, paralizându-i pe cei care se apropiau de clopotniţă pentru a săpa şi fura comoara pe care a îngropat-o acolo domnitorul Ghica. Nefericiţii agresori erau fie carbonizaţi pe loc, fie rămâneau holbaţi toată viaţa, până când erau împinşi la sinucidere. Dar nu numai atât. Clopotul avea şi o funcţie vindecătoare, căci bătrânul clopotar de la începutul secolului reuşea să vindece în clopotniţă oameni care erau paralizaţi, aşezându-i, evident, lângă clopot. Acest vraci bioterapeut folosea, în afară de rugăciuni speciale şi radiaţia naturală a aurului şi argintului din compoziţia clopotului, probabil ţinând seama şi de aspectele Lunii, şi ale Soarelui. Realizarea unor clopote deosebite necesită cunoştinţe speciale deţinute de clopotari, care reprezintă secrete de familie transmise din tată în fiu. În afară de materialul de bază, care în România se găseşte doar pe dealul Feleacului lângă Cluj, contează enorm, raportul adaosurilor, în special cele de aur şi argint. Clopotarii constructori ţineau seama în mod sigur de fazele Lunii, în toate etapele procesului de fabricaţie. Menţionăm că atelierul foarte vestit pentru fabricarea clopotelor a fost, până în anul 1994, la Mănăstirea Plumbuita.

Amprente în stâncă ale picioarelor de om şi de animale
Dan Corneliu Brăneanu Încă din antichitate s-a semnalat în diferite locuri din lume urme în stâncă care reproduc fidel am-prenta ipotetică a labei piciorului de om sau a co-pitelor de animale. Tradiţia ne-a transmis până în zilele noastre, în unele cazuri, numele persoanei care s-a imortalizat astfel sau bănuită ca atare. Mai în vremurile noastre, când Ştiinţa a avansat aşa de mult, problematicei i s-a dat toată importanţa prin cercetări specifice de laborator şi de teren de către diverşi specialişti. Deja din primele rezultate ipotezele de fals in-tenţionat sau de întâmplare s-au dovedit neviabile. Mai mult încă s-a ajuns, datorită acestor amprente, la revoluţionarea reperilor stabiliţi de vechime a omului aşa cum se prezintă el astăzi sau cum a fost în cele mai vechi timpuri, adică generând problema uriaşilor. Voi consemna, pe zone geografice, câteva amprente în stâncă, mai importante. - În insula Ceylon pe muntele Adam se găseşte amprenta piciorului lui Buda (560-480 î.H.). - Urma aceluiaşi se găseşte în trei locuri în Birmania. În Orientul Mijlociu şi cel Apropiat, menţionăm: - În Palestina pe o stâncă apare perfect conturat piciorul cămilei lui Mahomed. - La Medina este o grotă în care pe un perete apare, de data asta, amprenta capului lui Mahomed. - În Sudan în nordul oraşului Kano pe o stâncă apare urma gigantică a copitei cămilei pe care Mahomed s-a urcat la cer. Amprenta celor două picioare ale lui Mahomed este expusă într-o moschee din apropiere de Cairo. - Pe o stâncă din apropiere de Agrigente-Italia se văd urmele vacilor conduse de Hercule. - În apropierea lacului Regille unde Dioscurii iau învins pe Latini, pe o piatră foarte dură, se găseşte urma copitei unui cal. - În apropierea mormântului lui Ionas de la Nazaret urma piciorului acestuia se găseşte distinct în patru locuri. - Amprenta piciorului profetului Ilie se găseşte pe o stâncă în muntele Carmel. - La Cedron există un torent în mijlocul căruia este o stâncă pe care apar urmele picioarelor şi a coatelor lui Iisus Hristos. - Pe locul de unde s-a ridicat la cer Iisus Hristos este o urmă a piciorului său

- Pe malul estic al Nilului se află Muntele Mâinii pentru că poartă amprenta mâinii lui Iisus Hristos. - În apropiere de Nazaret apare pe o stâncă amprenta genuchiului Fecioarei Maria. În Europa de Apus semnalăm: - La Poitiers în biserica Sfânta Radegonde se află urma piciorului lui Iisus Hristos. - În apropiere de Vienne din departamentul Charante se află pe o piatră amprenta piciorului drept al Sf. Madelaine. - La Villemaur (departamentul Aube) apare pe un dolmen urma celor zece degete ale Sf. Flavy. - La Mavaux în apropierea unui dolmen apare imprimarea copitei iepei Sfântului Jouin. - Lespedea pe care a fost aşezat trupul inert al Sfintei Caterina are imprimate şalele ei. - În apropiere de Saverne la baza unui perete vertical se văd în gresia roşie a munţilor Vosgi urmele a celor patru picioare ale calului cu care un nobil al locului, urmărit de duşmani a făcut un salt disperat de la mare înălţime, fără a se accidenta. Ţara noastră nu putea lipsi din acest evantai de probe în piatră. - La Tyras pe Nistru în albia râului se află cea mai veche consemnare a urmei de talpă de om. Informaţia ne este dată de însuşi Herodot şi anume în cartea IV cap. 82 din opera sa „Istorii“. - În Poiana Beletina se află „Urma lui Gruia“ o urmă uriaşă de talpă pe care tradiţia o atribuie căpitanului lui Mihai Viteazul. Pe de altă parte tot tradiţia spune că Gruia făcea paşi uriaşi deci el însuşi era un uriaş. Ştiinţific se consideră că urma este un lapiez

care, prin definiţie, este cea mai simplă formă exocarstică. - În peştera din gheţarul Vârtop din munţii Apuseni în „Sala Paşilor“ descoperită în anul 1974 de Iosif Viehmann, celabru speolog s-au găsit urme de tălpi. Cea mai interesantă urmă a fost salvată şi se află la Cluj, restul fiind vandalizate. Talpa are 22 cm lungime, 10,6 cm lăţime şi 5 degete dintre care cel mare este depărtat de celelalte, tocmai pentru a putea apuca. Nici vorbă de lapiez. Este vorba de un neandertalian de circa 1,50 m înălţime care vieţuia prin anul 60000 î.H.. Cercetarea urmei, care s-a făcut cu un tomograf la Cluj, este probabil unica în amploare, făcută în Europa. - În Peştera Ciurului – Izbuc la 11 noiembrie 1965 au fost găsite urmele a circa 280 paşi umani. - Accesibile turiştilor sunt urmele numite „Paşii Domniţei“ de la Schitul Cetăţuia pe Dâmboviţa din localitatea Cetăţeni. Pe continentul american problematica amprentelor în stâncă este foarte interesantă căci acolo ea este analizată ştiinţific pe un material primar foarte consistent. - La începutul secolului 19 în apropiere de oraşul Saint Louis pe malul fluviului Mississippi au fost descoperite mai multe urme de picior am-prentatea în calcar. De ele s-a ocupat un om de ştiinţă Henry Schoolcraft în special de o urmă de picior stâng de 28 cm lungime şi 10 cm lăţime în dreptul degetelor care erau răsfirate, adică posesorul lor nu purtase niciodată încălţăminte. Imprimarea în calcar era impresionant de clară întrucât permitea observarea şi a liniilor tălpii. Constatările efectuate de Schoolcraft au fost fă-cute publice într-o publicaţie ştiinţifică de prestigiu în anul 1822. - 60 ani mai târziu se descopereau alte urme de tălpi de data aceasta în gresie şi în statul Nevada, la Carson. Urmele, sub toate aspectele, au fost studiate de O.C. Marsh care şi-a comunicat demersul în cadrul Academiei de Ştiinţă din New York. - În secolul 20 statul Kentucky a beneficiat în jurul anului 1930 de cercetările geologului Wilbur Greely Burrougs asupra a trei perechi de urme. Au fost folosite mai multe laboratoare pentru stabilirea vechimii lor. Răspunsurile au fost convergente arătând cifra de 250 milioane ani, adică în paleozoic. Această uimitoare vârstă a şi determinat ca umanoidul respectiv să fie numit „Phenanthropus mirabilis“. Prin micro-scopie s-a stabilit că urmele proveneau numai prin apăsare, negăsindu-se linii de tăiere. - Peste încă 38 ani, acum în statul Utah, William J. Meister a descoperit urme de tălpi încălţate în sandale, de 26 cm lungime şi 9 cm lăţime. Amprentele au apărut în interiorul unei bucăţi de rocă pe care W. J. Meister o spărsese cu ciocanul de geolog. Din acest motiv amprentele putuseră fi încrust-

acum 500 milioane de ani. Dar în aceeiaşi zonă s-au găsit de către Dean Bitter şi alte urme de sandale de data asta obţinute prin presare şi deci fără trilobiţi. În luna iulie 1968 cercetările au fost reluate şi dr. geolog Clifford Burdick a descoperit de data asta urme de copil tot cu degete resfirate obţinute prin apăsare. Gama de mărimi de amprente descoperite în USA se completează cu urme de uriaşi, adică având o lungime de 48 cm, urme descoperite încă din anul 1896 în statul Virginia. Şi mai lungi, de 56 cm au apărut urme în statul New Mexico în anul 1932. Această aproximativă lungime a apărut şi în anul 1969 pe lângă oraşul Tulsa. E uşor de stabilit că la asemenea amprente mari de picior corespundeau unei înălţimi de om de 3-4 m, adică aşa zişii uriaşi a căror amintire dăinuie şi în tradiţia românească, care dispune şi de numeroase probe materiale (oase) în acest sens. Statul Texas completează gama tipologică la Glen Rose, acolo găsindu-se în anul 1908 intersectate între ele urme de om cu urme de dinozauri. Aprigi discuţii între specialişti s-au accentuat după anul 1982 când apare şi varianta unor dinozauri bipezi care ei ar putea fi autorii urmelor. Se constată deci că deşi urme de picioare de umanoizi au fost găsite în toată lumea ele au stârnit un interes ştiinţific numai în USA. Cercetările au dat indicaţii nebănuite asupra vechimii omului: 250 milioane de ani (urme din statul Kentucky) sau 500 milioane de ani (statul Utah). De asemenea s-au găsit urme de uriaşi şi urme bipede normale intersectate însă cu altele de dinozauri, ceea ce ar putea însemna o convieţuire între om şi animal. În USA constatările de teren şi de laborator se dezbat în înalte foruri ştiinţifice iar con-cluziile se publică în reviste de prestigiu. La noi urmele pe care le-am găsit nu suntem în stare nici de a le păstra, cum s-a întâmplat la Vârtop. Mulaje ale acestor urme ar putea fi expuse în muzee aşa cum de multă vreme s-a făcut în moscheia de lângă Cairo, putând deveni puncte de atracţie turistică. Acest minim de atenţie acordat însă şi asupra altor aspecte relativ simple (tunele necercetate, peşteri necartate în totalitate, trovanţi, sculpturi mega-litice, caverne subterane, etc) care apar în ţara noastră merită a fi făcut în închegarea prezumţiei că pe acest teritoriu românesc s-a dezvoltat primul nucleu de viaţă din Europa şi poate din lume (chiar dacă con-comitent cu alte două – trei din alte continente). În sprijinul acestei prezumţii există probe materiale ştiinţific verificate. Probabil că în Planul Cosmic nu a sosit încă momentul pentru toate dezvăluirile. Acest gând poate că ar scuza indolenţa, neîncrederea, lipsa mijloacelor materiale şi

-tate şi de câţiva trilobiţi care se ştie că apăruseră

a ideilor de colaborare cu forţe exterioare graniţelor, în ansamblu neputinţa noastră. Aceste enigme ale lumii moderne legate de ţara noatră în special, ar putea atrage măcar interesul unor publicişti mai mult sau mai puţin profesionişti (în arheologie, geologie, geofizică, etc). În problemă prezentată a urmelor de paşi nu am putut găsi de exemplu decât un articol scris de Sorin Ştefănescu în revista Astra.

Călătoriile lui Guliver şi Lunile lui Marte
În anul 1726 apar "Călătoriile lui Gulliver", de Jonathan Swift. Cartea place şi cunoaşte o răspândire internaţională. Deşi se adresează în special tinerilor (prin subiect şi gen), adulţii au la rândul lor ce învăţa din ea. După 150 ani de la apariţia Călătoriilor, în 1877, astronomul american Asaph Hall descoperă cele două Luni ale lui Marte. Le numeşte Phobos şi Deimos, Frica şi respectiv Teroarea. Denumirea vine din mitologia greacă, amintind de copii zeului războinic Ares (Marte la romani), care-l însoţeau pe acesta în luptă. Descoperirea face senzaţie şi la scurt timp cineva îşi aminteşte un amănunt: în Călătoriile lui Gulliver, Swift scria despre Lunile lui Marte, şi chiar adăuga detalii. Cu 150 de ani înainte de a fi descoperite. Prezentăm mai jos fragmentul incriminat. El se află în Capitolul III a părţii a treia a Călătoriilor: "Călătoria în Laputa, Balnibarbi, Glubbdubdrib, Luggnagg şi Japonia": "Ei (laputanii, locuitorii din Laputa -n. n) au descoperit de asemenea două stele mai mici sau sateliţi care se învârtesc în jurul lui Marte. Cel mai apropiat se află la o distanţă egală cu trei diametre ale lui Marte de centrul planetei principale, iar cel mai depărtat, la o distanţă de cinci diametre. Primul satelit are o mişcare de rotaţie de zece ore, iar al doilea de douăzeci şi una de ore şi jumatate. Astfel, pătratele epocelor lor periodice cresc aproximativ în aceeaşi proporţie cu cuburile distanţelor de la centrul lui Marte, ceea ce dovedeşte, indiscutabil, că ele sunt guvernate de aceeaşi lege a gravităţii care influentează celelalte corpuri cereşti." Deşi problema este reală, explicaţia este dificilă. Jonathan Swift era deja mort de mult, din 1745, şi nu mai putea da explicaţii. Deşi amănuntele pe care Jonathan Swift le furnizează despre Lunile lui Marte nu sunt tocmai exacte (existând diferenţe semnificative), simpla menţionare a prezenţei şi numărului lor sunt de ajuns pentru a ridica suspiciuni. Întrebarea

rămâne deschisă, deşi există câteva ipoteze, unele divergente: 1.Jonathan Swift ar fi avut aceste informaţii dintr-o terţă sursă, informaţii introduse în carte cu sau fără un scop precis; 2.Jonathan Swift ar fi aflat despre Lunile lui Marte printr-o experienţă psihică inedită, induse sau nu sub anumite auspicii. Din nou, nu putem spune dacă a fost introdusă în text cu sau fără un scop precis; 3.Jonathan Swift a introdus intenţionat, sub forma de imagine fantezistă, informaţiile despre Lunile lui Marte. La această versiune concură şi textura satiric-ironică a textului. Faptul că informaţia s-a confirmat ulterior, ar fi doar o festă pe care timpul i-a jucat-o lui Jonathan Swift şi cititorilor săi. Considerăm că structura parodiantă a textului a fost prea puţin invocată în contextul "iniţiatului" Swift, cum se grabesc unii autori să-l gratuleze. Oricare răspuns ar fi valabil, el nu va fi validat prea curând. Doar dacă nu se descoperă manuscrise inedite ale lui Jonathan Swift (ceea ce este improbabil) sau nu se găsesc referiri şi mai vechi la Lunile lui Marte, din care Swift s-ar fi inspirat (ceea ce este aproape imposibil). Totuşi, faptele rămân. În mod fantezist sau nu, Jonathan Swift a scris despre Lunile lui Marte, descoperite de-abia peste un secol jumătate de când el le menţionase.

Uriaşii- Referinţe biblice*
În continuare prezentăm din Biblia Ortodoxă pasajele unde apar referinţe la uriaşi: Facerea 6:4 -În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime. Numerii 13:33,34 -Şi au împrăştiat printre fiii lui Israel zvonuri rele despre pământul pe care-l cercetaseră, zicând: "Pământul pe care l-am străbătut noi, ca să-l vedem, este un pământ care mănânca pe cei ce locuiesc în el şi tot poporul, pe care l-am văzut acolo, sunt oameni foarte mari. Acolo am văzut noi şi uriaşi, pe fiii lui Enac, din neamul uriaşilor; şi nouă ni se parea că suntem faţă de ei ca nişte lăcuste şi tot aşa le păream şi noi lor. Deuteronomul 2:10,11 -Înainte au locuit acolo Emimii, popor mare, mult la număr şi înalt la statură, ca fiii lui Enac; de care tu ai auzit spunându-se: “Cine se va împotrivi Şi aceştia se socoteau printre Refaimi, ca fiii lui fiilor lui Enac?" Enac; iar Moabiţii îi numesc Emimi. Deuteronomul 2:20,21 -Acesta se socotea a fi pământul Refaimilor, căci Refaimii locuiseră înainte într-însul. Amoniţii însă îi numeau Zomzomimi. Poporul acesta fusese mare, mult la număr şi înalt la statură, ca fiii lui Enac; dar Domnul îi pierduse de la faţa Amoniţilor şi-i alungaseră aceştia şi se aşezaseră în locul lor. Deuteronomul 3:11,12,13 -Căci numai Og, regele Vasanului, mai rămăsese din Refaimi. Iată patul lui, pat de fier, şi astăzi este în Rabat-Amon: lung de nouă coţi şi lat de patru coţi, coţi bărbăteşti. Pământul acesta l-am luat atunci începând de la Aroer, care este lângă râul Arnon; jumătate din muntele Galaadului cu cetăţile lui l-am dat seminţiilor lui Ruben si Gad; Iar rămăşiţa cealaltă din Galaad şi tot Vasanul, ţara lui Og, le-am dat la jumatate din seminţia lui Manase; tot ţinutul Argob, cu tot Vasanul se numeşte ţara Refaimilor. Deuteronomul 9:2 -Precum şi pe poporul cei mare, mult la număr şi înalt la statură, pe fiii lui Enac,
___________________________ *Notă: Dacă găsiţi şi alte referinţe biblice, scăpări de-ale nostre sau iluminări de-ale dumneavoastră, vă rugăm să ni le semnalaţi, pentru a corecta eventualele deficienţe de conţinut. Vă mulţumim!

Iosua Navi 12:4 -Vecinul Og, regele Vasanului, cel din urmă din Refaim, care locuia în Aştarot şi Edrea Iosua Navi 13:12- Tot regatul lui Og al Vasanului, care a domnit în Aştarot şi în Edrea. Acesta mai rămăsese din Refaimi, pe care Moise i-a bătut şi i-a alungat". Cartea a doua a regilor 21:20 -Şi a mai fost încă o bătălie în Gat. Şi era acolo un om înalt, care avea câte şase degete la mână şi la picioare, în total deci douazeci şi patru, tot din urmaşii lui Rafa. Cartea Întâia Paralipomena (Întâia a Cronicilor) 20:6 -Şi a mai fost o luptă la Gat. Acolo era un om înalt care avea câte şase degete la mâini şi la picioare, adică de toate douăzeci şi patru. Şi acesta era tot din urmaşii Refaimilor. Cartea lui Baruh 3:26 -Acolo au fost uriaşii cei vestiţi, înalţi la statură şi iscusiţi în razboi. Cartea Iuditei 16:6 -Căci Olofern al lor n-a fost doborât de tineri voinici, şi nici feciorii uriaşilor nu lau lovit pe el, şi nici nu i-au stat împotrivă oameni înalţi ca munţii, ci Iudita, fiica lui Merari, l-a dezarmat

cu frumuseţea feţei ei.

Sfinxul de la “Pietrele lui Solomon” *

Cartea a treia a Macabeilor 2:4 -Tu pe cei care mai înainte au făcut strâmbatate, între care şi uriasi (Re)descoperirea Sfinxului este atribuită profeerau, care întru vitejie şi întru îndrazneală nădăjduiau, sorului Călin Turcu, din Vălenii de Munte, în prezent dei-ai pierdut, aducând peste ei apa nemăsurată. cedat. Datorită acestuia şi a altor cercetători, prieteni cu domnia-sa, fotografia Sfinxului s-a popularizat trepCartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah tat, devenind una dintre cele mai cunoscute sculpturi (Ecclesiasticul) 16:8 -Nu s-a milostivit spre uriaşii megalitice de tip "sfinx" din România. cei de demult, care s-au depărtat de El prin trufia lor. În apropierea zonei vechi a Braşovului -Scheii-, pe drumul vechi care duce la Poiana Braşov, se află o Cartea înţelepciunii lui Solomon 14:6 -Iar de poiană unde se desfăşoară festivalul "Junii Braşovului", demult, când au pierit trufaşii uriaşi, nădejdea întregii reâmprospătând anual o tradiţie extrem de veche, lumi a scăpat într-o barcă şi barca, îndrumată de mâna poate de pe vremea dacilor, poate chiar mai dinainte de Ta, a lăsat omenirii sămânţa urmaşilor. aceştia...Locul are o denumire legendară: "Pietrele lui Solomon", un Solomon diferit de cel biblic, un Solomon care în goana calului sare peste o prăpastie. Se poate ajunge pe jos sau cu maşina. Poiana se află pe partea dreaptă a drumului. Din drum se distinge o stâncă având forma unui cap de om cu nasul mare. Este situată tot pe partea dreaptă a drumului, în peretele de stâncă, la înălţime. Chipul se vede distinct şi datorită poziţiei, putea fi folosit şi ca reper. Denumirea reală s-a pierdut, "Năsosul", cum am denumit-o noi, fiind doar o formulare convenţională.

Când primul om a văzut în stâncă “chip” şi i-a grăit ”rugă” s-a născut megalitul. Înainte de marele Potop a existat o civilizaţie care-şi avea zeii-n piatră. Daniel Ruzo, printr-o muncă de pionierat, descoperă ramificaţiile acestei culturi la nivel global şi o denu- ____________________ meşte Cultura Masma. Vizitând România în 1966, im- Notă: În partea de materiale a paginii web a Asociatiei pentru dezvoltare presionat de ceea ce vede şi recunoscând amprenta durabilă "Zorile" vom publica în curând datele de teren obţinute în timpul deplasării la "Pietrele lui Solomon". S-au ridicat crocheuri ale terenului şi civilizaţiei primordiale, Daniel Ruzo realizează un film s-au făcut determinări ale direcţiilor după busolă. Fotografiile au fost redocumentar care face cunoscute lumii întregi stâncile alizate în alb-negru (deoarece credem a acest procedeu este mai indicat a fi folosit în cazul megaliţilor), dar datorită condiţiilor neprielnice de lusacre ale României. mină au ieşit destul de neclare.

" “Sfinxul" este plasat la înălţime, pe muchia de deasupra "Năsosului". La el se ajunge pe o potecă foarte abruptă, care pleacă din poiana mai sus amintită. Accesul este relativ dificil, datorită lăstărişului compact care maschează poteca şi îngreunează deplasarea. În zonă există, în imediata apropiere, pe partea stângă a drumului, două mici grote. Datorită vandalizării şi transformării în coşuri de gunoi ad-hoc, nu se mai pot distinge prezenţa unor vechi manifestări antropice. Datorită dimensiunilor mici, ”Sfinxul” este în permanent pericol de distrugere. Dacă ajungeţi în aceste locuri, purtaţi-vă ca nişte oameni, nu ca nişte vandali. Vă mulţumim!

Altarele ciclopice şi „Cetatea” de la Vârful cu Dor - Sinaia
În cartea lui Michai Gold "În munţii Sinaiei, Rucărului şi Branului", publicată în 1910, apare menţionarea unei formaţiuni megalitice în zona Vârful cu Dor, din Masivul Bucegi: "La Vârful cu Dor se semnalase acum câţiva ani prezenţa unui dolmen şi îşi închipuie oricine importanţa ce ar fi avut-o existenţa unui astfel de monument preistoric la această altitudine. În realitate nu era aşa. Pe vârf, sus, se vede o ciupercă uriaşă de piatră, şi suindu-ne acolo, vom vedea că placa pretinsului dolmen făcea parte dintr-o placă mult mai mare, spartă actualmente, şi care se sprijină pe un singur picior, aşa încât are perfect forma unei ciuperci [...] primul care a pretins că respectiva stâncă ar fi un dolmen a fost Eugene Pittard în cartea Dans la Dobrodja (Roumanie), Notes de voyage, publicată la Geneva în 1903. El mai adaugă şi că: "Pe şeaua care desparte Vârful cu Dor de creasta Furnicei se află un mic lac, care seacă pe secetă şi o cruce veche de piatră cu inscripţii chirilice..." Abia peste 3 ani (în 1913) urma să fie editată lucrarea monumentală a lui Nicolae Densuşianu... "Altarele ciclopice” de la Vârful cu Dor apar pe larg descrise în "Dacia Preistorică" a lui N.Densuşianu, cu o prezentare contextualizată. Apoi controversa se stinge treptat, nu din cauză că se gasise răspunsul, ci din cauza dezinteresului general. Primul război mondial bătea la uşă... Pe teren, obiectivul se prezintă distinct, făcând parte dintr-o formaţiune mai mare. Nu se poate spune cu precizie dacă este un dolmen sau nu, fiind necesare

analize ale rocii. Aceste analize nu s-au făcut de către nimeni până în prezent. Aşa-zisul dolmen se prezintă ca o “babă” de mari dimensiuni, putându-se observa o probabilă zonă de îmbinare (cu un liant?) între picior şi „pălărie”. Dedesupt apare o mică cavitate cu trei deschizături. S-a realizat o ridicare a unghiurilor de deschidere după busolă. În teren* s-au realizat atât crochee cât şi determinarea poziţiei deschiderilor obiectivului după busolă. Fotografiile sunt anterioare, în alb-negru (nu am considerat necesar o refacere a discursului fotografic, de vreme ce colecţia d-lui Dan Corneliu Brăneanu este cuprinzătoare pentu acest obiectiv. De asemenea, poate în mod subiectiv, considerăm că fotografiile alb-negru sunt mult mai relevante pentru sculpturile megalitice decât cele color). La mică distanţă se află un punct de belvedere. Nu s-a reuşit identificarea pe teren a crucii de piatră cu scriitură chirilică menţionată în cartea citată. Este probabil ca ea nici să nu mai existe in-situ. Atât din studiul documentelor fotografice cât şi din documentarea de teren a reieşit ideea că ansamblul de la Vârful cu Dor este intim legat de un alt ansamblu, aflat în aceeaşi zonă şi care se află între Cota 1500 şi Cota 2000, la dreapta liniei de telecabină din Sinaia. Punctul apare menţionat şi pe hărtile mai detaliate ale Masivului Bucegi ca o aglomerare stâncoasă având denumirea sugestivă de „La Cetate”. Punctul "La Cetate" desemnează o zonă clar delimitată cu stânci având un aspect ruiniform. Datorită împrăştierii în teren este necesară o ridicare topografică a locului pentru a se trage concluzii asupra intervenţiei antropice. Unii cercetători consideră obiec_________
*Notă: O parte dintre informaţiile din acest articol au fost obţinute întro documentare de teren realizată în cadrul Asociaţiei pentru dezvoltare durabilă ”Zorile”. În curând,pe site-ul Asociaţiei vom posta o secţiune de materiale unde vom expune ceea ce din economie de spaţiu n-am putut introduce în corpul revistei. Este vorba de crochiuri de teren, ridicări după busolă, fotografii, citate din documentaţia iniţială. Va mulţumim pentru înţelegere şi vă invităm să accesaţi această secţiune pe site-ul nostru.

-tivul o cetate străveche pe care o plaseaza în contextul "Bucegii sacri" ca un punct fortificat de apărare şi tranzit. Alţii consideră că totul este o variabilă de ploaie, vânt, înghet-dezghet: ”[...] datorită şiroirii apelor de suprafaţă, avalanşelor şi vânturilor care se fac din ce în ce mai simţite, relieful capătă aspect ruiniform- predomină turnurile. Iată de ce s-a dat şi denumirea de "La Cetate" stâncilor care însoţesc poteca. Ultimul urcuş, în faţa cabanei [...]...". Până când o echipă multi-disciplinară nu va analiza zona şi va face o cercetare topografică şi geologică complexă, nu se va putea şti dacă este vorba de altare ciclopice, cetăţi sau trasee iniţiatice. Până atunci vom rămâne pe tărâmul supoziţiilor. Vă invităm să vă faceţi şi dumneavoastră o părere, la faţa locului.

Megalitul Dumuzi sau: Cum să ajungi în Iad din România
Eseul domnului Alexandru Ciobanu "Megalitul Dumuzi" se poate găsi pe Internet atât pe site-ul www.miracol.ro cât şi la www.agonia.ro. O parte din informaţiile care urmează, fragmentele puse între ghilimele aparţin acestui eseu. Menţionăm de la început că editura Miracol s-a arătat dispusă să ne ofere unele informaţii suplimentare referitor la Megalitul Dumuzi, ceea ce am interpretat ca un gest de bunăvoinţă. Deşi nu suntem de acord cu tot ce se afirmă în acest eseu, credem sincer că eroarea nu este dată de reaua-credinţă a autorului său. În România s-ar afla intrarea în Iad (da, aţi citit bine, chiar în Iad): "Versantul kilometric ai lespezii ce pecetluieşte văgăuna-mormânt (3200 m), a fost tras ca un chepeng peste cei pedepsiţi şi închisi în adâncuri, zeul şi supuşii săi. Pe capac, ca pe lespedea oricărui mormânt, a fost apoi săpat cu lasere portretul vinovatului. Pentru a sta mărturie pedepsei primite pentru încălcarea poruncilor Domnului. Locul poate fi zărit şi supravegheat doar din satelit, pentru că nu a fost făcut pentru oameni." Intrare fizică în Iad a fost, după cum veţi citi în continuare, recent descoperită: "...un tânar informatician din Râmnicu Vâlcea, Ştefan-Emil Ionescu, a studiat în nopţi nedormite hărţile ţării noastre cartografiate din sateliţi şi ajunse în bazele de date ale lui Google. Aşa a descoperit o formaţiune ce pare dăltuită de o mână sigură şi fermă. Un portret, un cap de om, de fapt un zeu, cu expresie tristă, posomorâtă, pentru că un om nu putea să se încarce de un păcat aşa de mare, ca să merite o pedeapsă

atât de aspră. Captivitate pe 70 de generaţii. Pedeapsa lui, a informaticianului, e mai mică, pe măsura păcatului cunoaşterii. Pentru că a găsit şi arătat lumii mormântul zeului, îl înfrăţeşte în suferinţă. De atunci, de când l-a văzut, nu mai doarme nopţile, iar somnul de peste zi îi ascunde farmecul luminii.” Chiar şi geologii au auzit de ea şi au studiat prob-lema: "Geologii sesizaseră translaţia ciudată a masivului capac, o placă tectonică uriaşă, care în mâna divinităţii s-a lăsat uşoară ca o plapumă: "Există două segmente de scoarţă care compun megalitul, unul continental şi unul oceanic, aflate în raport de subducţie încă din mezozoic. Ele sunt prinse în Trascău în mod clar între scoarţa oceanică (ofiolite/ bazalte) aflate înspre est şi sud, şi cea continentală (şisturi cristaline) din partea opusă, marcând raporturile de subducţie - în Trascău -sau obducţie în Metaliferi, dintre cele două segmente de scoarţă ce corespund la două microplăci distincte." Un scurt rezumat, desigur superficial, la o prob-lemă atât de arzătoare: se ia episodul biblic despre re-volta dracilor şi alungarea din Paradis, se identifică o locaţie din România pe Google Earth care se pretează şi se mixează amestecul incendiar. Mai ar trebui adăugat că "din toate popoarele de mai târziu ale Pământului, doar românii îşi nominalizează divinitatea Dumuzi, spunându-i Dumnezeu", frază misterioasă şi criptică de vreme ce nici un Dicţionar de mitologie nu face această apropiere şocantă. Lăsand gluma la o parte, ceva-ceva există. Nu este un megalit propriu-zis, ci mai degrabă o geoglifă (şi nu redefinim astfel din spirit de contradicţie...) ce poate fi observată doar din spaţiul aerian. O geoglifă este un desen pe sol, reprezentând un design distinct de mediul înconjurător. De obicei se

afirmă că geoglifele sunt fie realizate prin acumulare (în cazul geoglifelor pozitive), fie prin înlăturare (cazul geoglifelor negative) a diferitelor materiale, urmând o schemă precisă, ulterior vizibilă de la departare. O opinie distinctă face scriitorul francez Richard Bastide în cartea sa ”Cronica lumilor paralele” când afirmă că reţele imense de drumuri vechi pot constitui diferite patterne, vizibile doar aerian. Autorul leagă aceste geoglife de un rol iniţiatic, de repere, făcând legătura cu locaţii templiere, cu care acestea par a se relaţiona. Robert Charroux, tot francez, merge chiar şi mai departe, afirmând că unele geoglife sunt produsul unui Pământ dotat cu voinţă şi inteligenţă proprie, în conformitate cu deja celebra ”Teoria Geea”. Ne vom limita exemplificările la aceşti autori, ale căror lucrări au fost traduse în română, deci referinţele pot fi uşor verificate. În România geoglifele nu prea au stârnit interes, de vreme ce nici un cercetător nu a studiat problema geoglifelor care s-ar putea afla şi în ţara noastră. Aria ce capată, observată de sus (de foarte sus!) forma unui chip de om, se află la aproximativ 1,5 km Est de localitatea Rimetea (judeţul Alba). Formaţiunea face parte din culmea „Piatra Secuiului” şi este încadrată între următoarele coordonate: -limita nordică: 46grade27minute53.83secunde N şi 23grade34minute 53.66secunde E -limita sudică: 46grade25minute29.83secunde N şi 23grade34minute59.43 secunde E -limita vestică: 46grade26minute37.58secunde N şi 23grade34minute 17.91secunde E -limita estică: 46grade26minute41.08secunde N şi 23grade35minute14.90 secunde E. Este vizibilă doar din spaţiul aerian, conturându-se la un minim de 5.5 km altitudine şi pierzandu-şi definitiv forma distinctă la maxim 120.5 km altitudine. De la sol este imposibil de distins o formă specială. Singura cercetare utilă la sol ar putea fi căutarea de formaţiuni de rocă vitrifiată, în cazul improbabil când cineva a sculptat „cu lasere” stânca. O confirmare a acestei teorii, ar putea fi urmată de folosirea intensivă (şi extensivă) a utilajelor mecanice de săpat. Sau a dinamitei. Aşa, ”ca să daţi de dracu’!”

Imaginaţia, Testul Rorschach şi.... megaliţii
Hermann Rorschach a fost un psihiatru elveţian de înclinaţie freudiană. În anul 1921 şi-a publicat lucrarea „Psychodiagnostik”, în care se află prezentată şi forma incipientă a celebrului test psihologic care urma să-i poarte numele. Este vorba de testul acela celebru cu petele de cerneală. Petele de culoare (sau cerneală) au fost folosite însă mult mai de timpuriu. În timpul Renaşterii, Leonardo da Vinci şi Botticelli le foloseau ca exerciţii de stimulare a imaginaţiei. Se pare că această utilizare s-a păstrat, de vreme ce la începutul secolului XIX copiii jucau "Blotto" (denumirea jocului nu trebuie confundată cu ameţeala generată de consumul de alcool, care apare în limbajul popular anglo-saxon sub aceeaşi denumire), joc de societate în care pete de cerneală trebuiau asociate cu diverse patterne. În fapt, Testul Rorschach a fost doar o adaptare a unei practici mai vechi la o altă utilizare. Funcţia ludică şi de stimulent al imaginaţiei a fost înlocuită cu testarea psihologică a personalităţii şi a funcţiilor emoţionale. Rorschach a dat coerenţă unor cercetări şi experimente ce se făceau de ceva timp, atât în America cât şi în Europa, asupra folosirii petelor de cerneală pentru teste de imaginaţie, inteligenţă şi personalitate. La ora actuală, variante ale Testului Rorschach se folosesc în med-icina legală şi pentru expertizare judiciară, deşi acurateţea, relevanţa şi interpretarea acestor teste este considerată controversată de unii psihologi şi psihiatri. Planşele se confecţionează din coli de hârtie îndoite la jumătate. Una dintre feţele interioare se mânjeşte cu cerneală (sau culori de pictură). Prin reândoire şi presare uşoară rezultă o figură având o axă de simetrie centrată pe mijlocul colii. Clue-ul constă în identificarea patternurilor, adică a face asocieri între diferite părţi ale figurii şi obiecte din realitate. Este evident că termenul "obiecte" a fost folosit în acest context în sens generic. Lăsând la o parte testarea psihologică (de altfel deosebit de controversată în cazul Testului Rorchach) considerăm că anumite selecţii de fotografii cu megaliţi ar putea fi utilizate cu succes în dezvoltarea imaginaţiei şi funcţiei asociative, mai ales la copii. În cazul petelor de cerneală/ culoare, asocierea este de multe ori spec-ulativă şi/ sau forţată. Nu la fel se întâmplă cu sculpturile megalitice, multe dintre ele prezentând patternuri modificate cu intenţie precisă. Utilizarea unor fotografii cu sculpturi megalitice nu poate decât să dezvolte relaţia dintre copii şi

natura înconjurătoare. Vor creşte mult mai responsabili faţă de mediu, iar cazurile de vandalizare a unor monumente ale naturii (şi nu numai) s-ar putea reduce cu timpul. Copiii, fiind mult mai receptivi, s-ar putea să depăşească scopul iniţial propus al acestor exerciţii, şi să conştientizeze mult mai de timpuriu legăturile mult mai subtile ce există între om, natură şi Divinitate.

În timpurile noastre, arta şi ştiinţa magiei şi-a pierdut mult din aura de autoritate şi prestigiu pe care a avut-o în vechime, pierzandu-şi în mare parte conotaţiile iniţiale, devenind un tărâm al imposturii sau un atribut publicitar al unor produse cu care nu are nici cea mai mică legătură. Despre impostură şi şarlatanie, citiţi în Amurgul Ohcultiştilor. Lăsând detergentul magic marilor corupţi şi PNA-ului, vom încerca să conturăm în acest cadru ceea ce a reprezentat magia de fapt!

gând rău. Dar naşterile, momentul cel mai frumos şi plin de semnificaţii din viaţa unei femei sunt însoţite în majoritatea cazurilor de mari dureri fizice. MIJLOACELE nu sunt nici ele de mare folos, decât atunci când conţin (reprezintă) un rău în sine. În mâna unui asasin un cuţit este arma crimei, în mâna unui bucătar priceput este mijlocul prin care se prepară o mâncare gustoasă. Nu aceleaşi lucuri se întâmplă când se utilizează jertfa rituală sau chinuirea sufletelor morţilor (necromanţia). În astfel de cazuri clasificarea este evidentă, mai puţin pentru minţile rătăcite care apelează la astfel de practici demoniace. EFECTELE sunt poate cele mai în măsură să arate cu ce fel de magie avem de-a face. Printre ele se remarcă efectul "de bumerang", adesea o răsplată binemeritată a practicanţilor magiei negre. Cele trei categorii menţionate mai sus sunt foarte rar eficiente dacă sunt folosite separat, dar aproape imbatabile dacă sunt utilizate împreună. Este adevărat că unii autori (mai ales cei contemporani) ţin să afirme că magia este una, că nu există separaţii între diferitele practici ale magiei, etc. Noi credem că se pot face astfel de delimitări şi arătăm aici şi criteriile după care magia poate fi împărţită în magie albă şi magie neagră. Nu încheiem înainte de a menţiona acel principiu de intermediaritate de care scria cu atâta patos Charles Fort în cărţile sale. Rezumat el afirmă că trebuie depăşită gândirea structurată în mulţimi şi entităţi boleene pentru a face loc entităţilor şi mulţimilor de tip "fuzzy". Datorită importanţei general valabilă a acestui principiu, îl vom analiza pe larg într-un articol viitor al rubricii "Parapsihologie/ Psihotronică". Dorim de asemenea să înlăturăm confuzia dintre egalitatea dintre magie şi vrăjitorie. Magia nu doreşte să decadă în vrăjitorie, la fel cum nici vrăjitoria nu are cum să acceadă la statutul magiei. Când o “vrajitoare” vorbeşte de practicarea magiei albe, ori face o confuzie de termeni ,ori nu ştie ce vorbeşte...

Împărţirea magiei în “albă” şi „neagră”
Anumite materiale împart magia între magie albă şi magie neagră, unele oferind explicaţii suplimentare, altele nu. Criteriile de departajare prezentate sunt cel mai adesea sumare şi incomplete. Pentru a se putea face o clasificare serioasă, trebuie ţinut seama de intenţie, mijloace şi efecte. Iar acesta nu este un lucru simplu, deoarece la fiecare apar nuanţe particulare... INTENŢIA se referă la ceea ce se vrea obţinut prin practicile magice. Aparent ea poate singură să facă distincţia între magia albă şi cea neagră. Numai că nu este aşa. A-i pricinui cuiva durere poate însemna un

Scurt istoric al apariţiei şi evoluţiei astrologiei la români
Dan Corneliu Braneanu Existenţa şi evoluţia Astrologiei în spaţiul carpato-danubiano-pontic s-a manifestat în general discret, practic ea a fost necercetată ca atare, nepopularizată dintr-o modestie de tip ortodox, dar şi din lipsa unor personalităţi pricepute şi în acelaşi timp curajoase. În schimb Astrologia noastră posedă o atestare a vechimii ei care în alte părţi, cel puţin ale Europei, nu poate fi găsită. Iordanes, istoricul de origine gotică, dar romanizat, din sec. VI d. H., născut pe meleagurile noastre, în opera sa celebră „Getica”, spune despre marele preot al geţilor Deceneu, următoarele: „El observând înclinarea lor (a concetăţenilor lui) de a-l asculta în toate ramurile filosofiei ... demonstrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor...”. Un certificat de existenţă/naştere a unei preocupări cum nu se poate mai clar. În privinţa datării acestuia se ştie că Deceneu a fost contemporan cu Burebista şi că a trăit deci în secolul I î. H. Dar Deceneu de unde ştia el Astrologie? Nu ar fi putut avea antecesori chiar pe acelaşi teritoriu? Aici intervine Fabre d’Olivet cu lucrarea sa „Histoire Philosophique du Genre Humain” în care consideră că Rama, fondatorul religiei Brahmanice în India şi un patriarh al iniţiaţilor este şi creatorul semnelor Zodiacului. Primul dintre acestea este berbecul care este reprezentat fugind cu capul întors îndărăt pentru că Rama părăsind patria sa de baştină, rămâne cu ochii fixaţi asupra ei. Aceastră patrie este tocmai spaţiul carpato-danubiano-pontic unde trăiau arimiii, locuitori din masa pelasgilor. La o localizare mai precisă a acestui spaţiu se poate ţine seama şi de faptul că pe malul stâng al Dunării, acolo unde fluviul intră în ţara noastră, dar în amonte de Baziaş, în Antichitate se găsea localitatea – port Rama. Ulterior ea s-a denumit Ad Novas şi a jucat un rol important în istoria poporului nostru căci pe acolo împăratul Traian, pe un pod de vase, a trecut Dunărea în prima expediţie împotriva dacilor. Eduard Schuré în „Marii iniţiaţi” confirmă certitudinile asupra originii lui Rama, la care ajunseseră şi unii cercetători români, afirmând că Rama a ieşit din pădurile vechii Sciţii, aşa cum se mai numea spaţiul carpato dunărean după cum concluzionaseră numeroşi istorici, geografi şi literaţi ai Antichităţii. Mai mult, Schuré apreciază că la 4000-5000 î. H. vechea Schiţie se întindea de la oceanul Atlantic la mările polare, deci inclusiv spaţiul carpato danubian,

care constituia nucleul acestui întins teritoriu, localizare aşa cum a stabilit-o arheoloaga Marija Gimbutas din S.U.A., Universitatea din Cambridge şi alţi oameni de ştiinţă din ultimii 80 de ani. Schuré apreciază în plus că vechii sciţi erau fii hiperboreenilor, care la rândul lor făceau parte dintre pelasgi. Revenind la începutul Astrologiei, Schuré spune că în vis, lui Rama, i s-a prezentat un spirit al înţelepciunii, Inteligenţa Divină, Deva Nahousha. Acesta l-a învăţat să citească în semnele strălcitoare ale zodiacului. S-ar putea încerca şi o precizare în timp a acestui aport cosmic, plecând de la zodia Berbecului care am văzut ce este pusă în relaţie cu Rama. După Nostradamus perioada în care omenirea a fost pusă sub influenţa Berbecului (venind din Taur) a început în anul 2167 î. H., după care peste circa 2000 de ani s-a intrat în Peşti (perioada creştină). În acest interval, din motive care aici nu ne interasează, plecând Rama în fruntea maselor de oameni de rasă albă înspre Est a trecut prin Caucaz, în Iran, implicit în Chaldeea, Assiria şi Babilonia, a ajuns până la poalele Tibetului , după ce au luat în stăpânire chiar şi îndepărtata insulă a Ceylonului, ulterior întinzându-şi influenţa chiar şi în Egipt. După această prezentare a marii deplasări aeriene de la Vest spre Est din Europa până în India cu teritoriile străbătute influenţate direct sau indirect, mişcarea condusă de Rama, care deja ştia Astrologie, originea acestei ştiinţe nu se mai poate suştine că a venit din Orientul Mijlociu, din Chaldeea, aşa diupă cum se face în prezent, după cum şi scrisul nu mai poate fi susţinut că s-a născut în Sumer, odată cu descoperirea tăbliţelor de la Tărtăria. Măturând în Marşul lui spre India, suprafeţele atât de mari deja arătate, Rama a adus cu el scrisul şi Astrologia şi alte multe meşteşuguri şi bune deprinderi.

Şi alte surse istorice converg la deplasarea mult înapoi în timp a existenţei Astrologiei şi tot pe spaţiu capato-danubiano-pontic. Istoricul grec sicilian Diodor Siculus (80-21 î. H.) în cartea IV a operei sale „Biblioteca Istorică” şi mai ales Pliniu ce Bătrân (23-79 d. H.) în cartea a II-a din „Istoria Naturală” afirmă că regele pelasg Atlas avusese cunoştinţe foarte exacte de Astrologie. Că sediul vechiului Olimp unde vieţuia şi Atlas în prima salocaţie era în Carpaţii Meridionali, este bine dovedit de istoricii latini şi greci ca şi de literaţi celebri de ace-leaşi naţionalităţi. Care a fost înainte, între Atlas şi Rama nu mai are importanţă. Oricum vechimea lor este atât de mare încât au dispărut orice urme materiale acceptate ca probe de contemporani, semnalarea lor apărând doar în operele scrise ale istoricilor şi literaţilor antici. Fondul primordial de cunoştinte astrologice desigur nu era la îndemâna poporului ci numai a castei preoţilor. El s-a îmbogăţit odată cu ocuparea Daciei de oştile năvălitoare ale aşa-zişilor romani, care erau de fapt ostaşi din Sudul Dunării, din Orientul Apropiat şi din alte părţi ale imperiului. În felul acesta a pătruns şi Astrologia chaldeeană, care se consideră azi că ar fi cea prioritară. S-a arătat însă mai sus că, de fapt, originea acesteia era din spaţiul nostru. Este însă de înţeles că de la naşterea ei până la expansiunea romană în Dacia sâmburele nativ de cunoştinţe din Chaldeea adus de Rama a avut timp să se îmbogăţească cu elemente noi preluate de la indieni şi alte popoare aborigene din Orient, aşa că dacii şi geţii au mai avut totuşi ce prelua, ca adaos la cunoştinţele lor de bază. În secolele următoare retragerii aureliene istoria populaţiilor autohtone, în mică măsură metisate cu diverşi invadatori, a intrat intr-un con de umbră sub toate aspectele. Informaţiile din această perioadă sunt deosebit de sărace asupra modului de viaţă a acestor populaţii, cu atât mai mult în ceea ce priveşte preocuparea lor asupra Astrologiei. Trebuie totuşi menţionat că Dionisie Exiguul care s-a născut în actu-ala Dobroge în jurul anului 470 avea cunoştinte şi preocupări de Astronomie, care la vremea acea însemna implicit şi Astrologie. Capacitatea intelectuală a aces-tui om al Bisericii era atât de mare incât istoricul Amelli îl considera expert în aproape toate ştiinţele vremii, din care Astrologia nu putea lipsi. Un minim de cunoştinţe astrologice, acelea legate de poziţia Lunii s-a păstrat cunoscut şi în popor; ansamblul de cunoştinţe irumpând însă odată cu înfiinţarea cnezatelor, voievodatelor şi în special a Tărilor Româneşti. De atunci la curţile domnitorilor au apărut astrologi importaţi sau autohtoni.

Petru Schiopu, care a domnit de trei ori în Moldova în intervalul 1547-1591, se interesa de zodii şi de alte lucruri „subţiri” asemănătoare. În Ţara Românească domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714) avea calendare astrologice care au fost salvate, împreună cu alte documente de Alexandru Odobescu. În Transilvania pare logic ca Astrologia să fi fost şi mai bine implantată la curţile b oiereşti, având în vedere legăturile mai strânse cu Europa de Vest, unde preocuparea avusese condiţii de linişte ca să se dezvolte, revigorată şi de expediţiile în Orient, de cruciade şi de influenţă maură intrată prin Spania. Ca o consecinţă a acestei situaţii Mateiaş Corvinul, de exemplu, avea un consilier intim în persoana marelui astrolog german Regiomontanus născut în anul 1436, autorul unor Efemeride celebre. Situaţia deficitară în privinţa documentelor scrise din Ţările Române se explică prin penuria de cronicari, dar şi din jena cauzată de contradicţia (oficială) între As-trologie şi Biserica Ortodoxă. Dacă în scris, adică în cronici şi alte documente, Astrologia apare mai puţin, în schimb, paradoxal cu cele arătate mai sus, în pictura bisericească apare relativ frecvent. Cele mai frumoase şi consistente reprezentări pictate de zodiace se pot admira la mănăstirea Tismana şi mănăstirea Voroneţ, dar şi în alte locuri încă neinventariate de cineva, ca de exemplu la biserica Mănăstirii Aninoasa din Argeş. Mai mult, marele pictor de biserici Radu Dascălu Zugravul a creat pentru folosinţa urmaşilor săi modele pentru zodiac, modele care se găsesc la Biblioteca Academiei Române, manuscrisele 4602 şi 5307. Prin această situaţie se dovedeşte că Astrologia era implementată substanţial nu numai în conştientul elitelor, dar şi în cel al poporului. În plus, pentru populaţia care efectua munci agricole, se tipăreau calendare care dădeau poziţia Lunii dar probabil şi alte indicaţii astrologice. Asemenea Calendare se mai tipăresc în prezent în Republica Moldova, unde sunt privite cu toată seriozitatea. Cel mai vechi zodiac românesc se numeşte „Rujdeniţă”. El se găseşte în cea mai veche copie a „Alexandriei” făcută în anul 1620 şi intitulată „Codex Neagoe-neamus” de Popa Ioan Românul. Evident că din anul 1620 încoace au mai existat şi alte calendare cu zodiac şi sfaturi pentru folosirea lui practică, un inventar al lor fiind realizat de G. N. Răduică. Apropiindu-ne cu demersul nostru istoric de epoca modernă trebuie menţionate în special numele lui M. Eminescu, B. P. Haşdeu şi N. Bălcescu care acceptau influenţa planetelor asupra omului. Despre marele

geniu naţional trebuie spus că a publicat în revista „Familia” în anul 1866 traducerea nuvelei „Lanţul de Aur” de Onkel Adam, care conţine referiri clare asupra acestor influenţe. După primul Război Mondial au apărut în special în Bucureşti o serie de personalităţi care s-au ocupat de Metafizică, disciplină ce includea în mod firesc şi Astrologia, acceptată ca instrument primordial de lucru. Ca astrologi efectiv, ca atare, deşi aveau o pregătire multidisciplinară în ezoterism şi în alte domenii mai fine, s-au remarcat dr. C. Eratostene, juristul Armand Constantinescu şi Florian Oniţă care au activat în Bu-cureşti, şi alţii în provincie. Amănunte despre viaţa dr. C. Eratostene, cu totul apelul făcut masei apatice de cititori, cu o altă ocazie, acum câţiva ani, nu s-a putut căpăta nici o informaţie. El a rămas în istoria culturii spirituale româneşti prin cartea „Astre şi glande” (an neprecizat de apariţie, lipsă de etică profesională care se mai practică şi astăzi). Există însă posibilitatea ca acest manual practic să fie primul, cel puţin din Europa, care să fi evidenţiat corelaţia între Astrologie şi glandele de secreţie internă, a căror importanţă încă nu era, pe vremea aceea (perioada interbelică) aşa de mare ca în prezent. Despre Armand Constantinescu (1894-1966), distins jurist, se cunosc în schimb multe amănunte ale vieţii sale care necesită o tratare separată. În afară de „Cer şi destin” care a avut o mare vogă la vremea respectivă şi se mai retipăreşte şi în zilele noastre, Armand Constantinescu a mai scris un roman cu cheie

„Magul de la Snagov”, alegerea locului (sub influenţa râului Ialomiţa), având o vibraţie specială, care a influenţat istoria politică a ţării. Alegerea acestui loc deosebit demonstrează că autorul avea intuiţii ca urmare a pregătirii sale deosebite în ezoterism. Florian Oniţă s-a născut la 29.III.1909 ora 8:55 la Nădlac, lângă Arad, a trăit la Timişoara şi apoi în Bu-cureşti până în noembrie 1976 când a plecat peste graniţă şi s-a stabilit în S.U.A., unde a şi decedat în octombrie 1994, adică la 85 de ani. Despre el se cunosc şi mai multe detalii, prezentarea lui neputându-se face decât de asemenea separat. În afara acestora, în perioada interbelică şi încă după 1945 au mai existat şi alţi astrologi care nu s-au făcut prea cunoscuţi prin faptul că nu au publicat sau din alte motive. Din Bucureşti (deşi născuţi şi în diverse locuri ale ţării ca de altfel Armand Constantinescu şi Florian Oniţă) s-ar putea cita neexhaustiv nume ca Georges Mavrocordat, Mihail Gheuca, Ana Samarian Câmpeanu, Mircea Ipate Mareş, doamna Ilona, Marcel Avramescu, Monica şi George Dan, scriitorul Ion Caraion, criticul de literatură celebru G. Călinescu, mai recent, dr. Virgil Aldulescu (decedat prematur în ianuarie 1977), muzicianul Corneliu Cezar, ing. Rădulescu D. şi alţii. Unii dintre aceştia au avut o moarte care a dat de gândit. Ana Samarian a decedat la 65 de ani la 1.VI.1989 după un cancer galopant de 30 de zile. Mircea Ipate Mareş, preparator la Institutul de Teatru din Bucureşti a avut o viaţă foarte nefericită şi a murit la nici 50 de ani de ciroză. El era nepotul lui Armand Constantinescu şi cunoştea şi alte secrete ale ezoterismului. Ilona era o maestră de Yoga care întreţinea un cerc de ocultism. Monica Dan (alias Judith Walter), scriitoare, a murit de cancer, George Dan a murit prematur prin stop cardiac. Ion Caraion a făcut puşcărie politică şi în final a murit de cancer. Corneliu Cezar a murit de cancer la cap. Problematica acestor morţi aparent atipice este însă greu de rezolvat deoarece majoritatea dintre ei practicau şi alte tehnici ezoterice mult mai periculoase ca de exemplu spiritismul sau ajunseseră şi trecuseră de un grad de cunoaştere foarte ridicat pe care nu are dreptul a-l depăşi oricine în orice condiţii (vezi cazul Culianu). Sfârşitul de viaţă atipic arătat mai sus, nu este specific numai ezoteriştilor români (printre care se includ şi as-trologii). Vom cita numai un exemplu. Karl Ernest Kraft, tânăr astrolog elveţian, care s-a ocupat şi de Nostradamus, a murit stupid în anul 1945 în timp ce era trimis pe nedrept în lagărul de la Buchenwald, ca urmare a unei maşinaţii a serviciilor secrete britanice, el culmea, fiind filonazist.

În afara unor evenimente grave sau chiar fatale deja arătate se pare că s-au constatat şi efecte mai puţin dure dar sugestive. Se ştie, de exemplu, că Armand Constantinescu de când a început să practice Astrologia a observat şi declarat că îşi dă seama că lucrurile în viaţă nu-i mai merg bine. Florian Oniţă n-a progre-sat conform meritelor lui, nici după ce a schimbat regimul politic, respectiv ţara. Aceste situaţii se pot corobora cu avertismentele date de unii specialişti. Astfel, într-o conferinţă de presă ţinută în Bucureşti după anul 1990 astrologul rus Globa, supradotat nativ şi cu alte însuşiri extrasenzoriale, atrăgea atenţia că întocmirea şi interpretarea unei astrograme a unei persoane în viaţă necesită un risc din partea astrologului care pătrunde fără a cere voie în karma aceleia, pentru care fapt trebuie sa plătească conform legilor Cosmice. Pentru a se prezerva astrologul trebuie să execute un ritual cu un anumit număr de lumânări aprinse, aşezate convenabil. Mai târziu în martie 1993 Şura Moşneaga, care are cunoştinţe temeinice în Parapsihologie, în cadrul unui curs ţinut la Bucureşti a avertizat asupra aceluiaşi aspect menţionat că pedeapsa vine în special prin cancer, care este o boală karmică. Cotrobăirea prin karma unei persoane, fără a lua măsuri de protecţie (care sunt numai de natură divină) se realizează nu numai în Astrologie dar şi în vindecări forţate efectuate de bioterapeuţi direct sau de la distanţă. În aceste situaţii se poate ajunge la alte pedepse specifice, una dintre acestea fiind accidentul de automobil. În concluzie rezultă că Astrologia corectă fără riscuri nu poate fi privită ca o tehnică materialistă care poate lucra mecanic fără consum din corpul spiritual al practicianului. Prin folosirea mijloacelor electronice auxiliare şi prin etalarea indicaţiilor date de acestea în văzul lumii, credibilitatea rezultatelor este îndoielnică. De acea este de recomandat multă precauţie în folosirea ei, mai ales ţinând seama de faptul că prognozele date pentru durate lungi în viitor sporesc cu un procent prea mic probabilitatea dată de un calcul statistic matematic. Dacă Nostradamus şi Edgar Cayce au dat atâtea rateuri în prognozele lor ce ne mai putem aştepta de la un oarecare astrolog. Astrologia, prin aparatul matematic folosit, este o ştiinţă în înţelesul materialist al cuvântului, dar este încă imper-fectă, din mai multe motive din care cel mai evident este că nu s-au descoperit încă toate planetele sistemului nostru solar. Se ştie că în Antichitate şi până nu demult Astrologia se făcea numai cu 6 planete. Ea se perfecţionează încă în permanenţă, pe măsură ce se descoperă alte planete. Pentru suplinirea acestor

imperfecţiuni organice, elanul cutărui astrolog mai adaugă şi diverse puncte fictive, stele fixe etc. de care dacă s-ar ţine seama de toate s-ar ajunge la o adevărată babilonie. Văzând rezultatele slabe la care se ajunge în previziuni de lungă durată mulţi astrologi se lasă de meserie. Cei mai spiritualizaţi îşi dau repede seama că voia lui Dumnezeu şi apropierea omului faţă de El este mai puternică decât orice altceva şi abandonează această secţiune de prognoză sau preocuparea în întregime a ei. Este cazul arhitectei D. M., elevă a lui Florian Oniţă, care în prezent este stabilită în Italia, a profesorului Aurel Simionescu, ing. Dan Demetrescu, toţi din Bu-cureşti şi pe care i-am cunoscut personal. Astrologia medicală şi cea care dă indicaţii generale asupra domeniilor optime pentru alegerea profesiei sau alte indicaţii de acelaşi gen ca fel de a fi, ca de ex-emplu afinităţi, temperament, sexualitate, predispoziţii la năravuri, talent pentru ezoterism, grad de religiozitate, călătorii, bani avere în general, etc. etc., se poate accepta însă cu mare folos mai ales pentru persoane cât de cât spiritualizate şi echilibrate mintal care ac-ceptă pe de altă parte supremaţia nediscutabilă a lui Dumnezeu în viaţa lor. Născută pe teritoriul strămosilor noştri Astrologia, care ca orişice lucru, tot de la Dumnezeu vine, ar putea re-zolva probleme decisive imediate în viitorul unei ţări ca de exemplu alegerea cadrelor de conducere sau a momentului declanşării unor acţiuni decisive, cu condiţia să i se respecte condiţia, practicanţii ei să fie spiritualizaţi şi să beneficieze de un cadru oficializat..Se recunoaşte că unul din cei mai mari preşedinţi pe care i-a avut S.U.A. a fost Ronald Regan. Lipsa lui de pregătire politică face greu de înţeles cum a putut să se

ridice la acest rang şi să câştige războiul rece cu U.R.S.S.. Se ştie însă că R.R. asculta de astrologi. Astfel el şi-a amânat cu nouă minute momentul depunerii jurământului ca guvernator de California în urma unei imdicaţii primite, procedeu pe care l-a folosit şi restul carierei sale politice. Chiar programul zilnic (deci predicţii proximale) ale preşedintelui era făcut după indicaţiile astroloagei Joan Quigley. Că s-a exagerat în acest stil de conducere este adevărat, dar la fel de adevărat este că rezultatele au fost bune. Dar alţi preşedinţi nu au procedat la fel? Este cazul „Tigrului” Georges Clemenceau preşedintele Franţei, ca şi mai târziu al lui Fr. Mitterand. Boris Elţîn era dirijat astrologic de Gheorghi Rogozin ş.a.m.d.. Adusă din Univers şi comunicată lui Rama pe spaţiul carpato-danubiano-pontic, Astrologia s-a extins pe toată planeta şi dă rezultate dacă este folosită corespunzător şi în spiritul Legilor Cosmice create şi dirijate de Dumnezeu.

Crucea sau nodul lui Solomon Simbolul pe care îl vom prezenta este un simbol transcultural, fiind prezent pe un vast areal geografic. Vechimea sa este deosebit de mare, începuturile apariţiei sale fiind identificate în epoca de piatră. Per-sistenţa sa temporală (din epoca de piatră până în prezent), marea gamă de suporturi (de la incizii rupestre, monumente şi mozaicuri, până la podoabe, textile şi tatuaje), cât şi utilizarea duală atât religioasă cât şi laică, argumentează pentru importanţa acestui simbol. Atribuirea paternităţii sale regelui iudaic Solomon este târzie în raport cu vechimea simbolului şi se pare că este o confirmare a importanţei cunceptelor pe care le încifrează, de vreme ce în Antichitatea târzie şi Evul Mediu, Solomon devine un simbol aproape universal al înţelepciunii inspirate. Simbolul este format din doua zale (bucle) continue şi întrepătrunse, duble sau nu. Denumit de obicei "Nodul lui Solomon", denumirea alternativă de "Crucea lui Solomon" este dată de asemănarea izbitoare a simbolului atât cu crucea grecească (cu braţe egale) cât şi cu swastica. Pe baza acestei asemănări, a fost introdus în familia simbolurilor solare, înca de la primele încercări de decriptare a înţelesurilor sale. Compus din doua elemente interconectate, a căror acţiune este sinergică, simbolul a fost interpretat şi ca uniune a contrariilor,dar şi ca uniune a două categorii distincte, care se influenţează reciproc. Astfel, sa afirmat că reprezintă spaţiul şi timpul, ceea ce credem că este prea mult, sau că această cheie de interpretare este mai recentă decât semnificaţiile iniţiale ale simbolului. "Împreună rezistăm, divizaţi vom pieri", sintagmă extrasă din Fabulele lui Esop (Cei patru bivoli şi leul) pare a fi o interpretare mai sustenabilă a simbolului. Folosit ca element de tatuaj, este denumit "Nodul îndrăgostiţilor", ceea ce întăreşte explicaţia an-terioară şi-i dă noi sensuri: element ce simbolizează şi pecetlueşte o alianţă, fie interpersonală, fie între grupuri. Simbolul a fost folosit ca "marcă" a magistri comacini, meşterilor zidari romani, care l-au folosit pen-tru a-şi însemna lucrările. Legendele spun că aceştia au făcut trecerea de la ghildele de constructori romani la grupurile masonice, prin asocierea lor ca maeştrii în arcanele, "misterele" meseriei lor. Cu timpul, aceste grupuri au asociat acestor cunoştinţe o cunoaştere es-oterică şi o mistică iniţiatică, pentru a creea precursoarele masoneriei moderne. În acest mod, este posibil ca "Nodului lui Solomon" să-i fie asociate înţelesuri noi, pe care nu le cunoaştem.

De-a lungul timpului, oamenii au disimulat elemente de cunoaştere sub formă de coduri şi simboluri, încriptând şi sintetizând înţelesuri care la prima vedere scapă înţelegerii comune. Este cazul numelor cabalistice misterioase preluate şi în tradiţia occidentală (Tetragrammaton, INRI, VITRIOL, ş.a..) care ascund în spatele literelor un întreg univers al geometriei calitative şi a pantaclelor care conturează puterea formei ca mod de a sintetiza şi proiecta ideile, şi a multor creaţii artistice ai căror autori au utilizat un limbaj cu "cheie"

Este cunoscut că datorită faptului că un simbol poate incuba mai multe înţelesuri, unele interpretări pot fi hazardate, fiind diferite sau total diferite de ceea ce vroia iniţiatorul lor să transmită. De aceea considerăm că "Nodul lui Solomon" ar reprezenta mai degrabă pecetluirea şi reamintirea unei alianţe încheiată sub anumite auspicii decât simbol al mişcării veşnice, cum încearcă unii cercetători să acrediteze. Chiar şi răspândirea sa, atât de însemnată, în spaţiu şi timp pledează pentru un astfel de înţeles... Datorita semnificaţiei (şi semnificaţiilor) pe care le înmănunchează, credem că "Nodul lui Solomon" poate fi inspirat folosit în decorarea verghetelor folosite în căsătoria dintre un bărbat şi o femeie.

Sihastrul (din Tarot şi nu numai...)
Sihăstria este o practică religioasă transformată în simbol. Sihăstria este o căutare, iar pe parcursul ei, cel ce se nevoieşte devine receptaclu al cuvântului şi vrerii Dumnezeului căruia i se roagă (nu numai în creştinism există asceţi, sihăstria fiind o practică religioasă universală). Din această căutare dezinteresată izvorăşte cunoaşterea şi înţelepciunea, dar şi modes-tia desăvârşită. Sihăstria nu este o fugă de oameni, ci în folosul lor. Nu de puţine ori sunt auzite formulări ca "rugăciunile care ţin lumea ale sihaştrilor" sau "sihaştrii răscumpără, prin rugăciunile lor, multele păcate ale oamenilor". Izolarea ajută căutarea mistică, dar această căutare nu este nici pe departe egoistă. Sihaştrii au oferit sfat de taină atât oamenilor obişnuiţi cât şi conducătorilor. Este o altă faţetă a cunoaşterii relevate: mai întâi o dobândeşte, pentru ca apoi să ajute oamenii prin intermediul ei. Nu de

puţine ori, domnitorii Ţărilor Române au găsit rezolvări şi speranţă, în momente de restrişte, în sfaturile sihaştrilor ce se nevoiau departe de lume, în munţi şi păduri. Legătura spirituală dintre Daniil Sihastrul şi Ştefan cel Mare şi Sfânt al Moldovei este un exemplu clasic în acest sens. Prin acest rol de mijlocitor inspirat, sihastrul devine poartă între lumi şi între nivele diferite de conştiinţă şi cunoaştere. Importanţa sihaştrilor este reliefată şi în Jocul de Tarot, eremitul devenind a IX-a arcană majoră. Designul acestei arcane nu a variat major în timp, reprezentând un bătrân îmbrăcat în rasă care ţine întro mână un toiag iar în cealaltă un felinar. Toiagul ca şi felinarul înseamnă căutarea, ambele fiind colorate în auriu. Este interesanta aceasta identitate de culori între felinar şi toiag. Deoarece fiecare culoare are un simbol şi o semnificaţie a ei, ilustratorul vrea parcă să întărească importanţa căutării, nu ca mijloc ci ca scop în sine. Aceasta idee se întâlneşte şi la Jorge Luis Borges, a cărui "Roza lui Paracelsus" am publicat-o într-un număr trecut al revistei, însoţită de scurte comentarii. În lumina felinarului este desenată o "Pecete a lui Solomon", drept simbol al cunoaşterii. În "Aşa grăit-a Zarathustra" a lui Friederich Nietzsche, vestitorul supraomului petrece o perioadă de sihăstrie, înainte de a se întoarce în rândul oamenilor şi a-şi începe misionariatul. Alături de celelalte semnificaţii, în această operă sihastria are rolul de "prag", atât ca delimitare între etape consecutive ale vieţii cât şi ca despărţire dintre apusul unei lumi vechi şi zorile unei lumi noi. În ciclul medieval de romane cavalereşti ale Graalului, sihastrul joacă rolul important de ghid spiritual al eroului, fiind cel care-i desluşeşte calea de urmat şi înţelesurile ascunse ale peripeţiilor sale. Autorul lasă să se înţeleagă ca eroul n-ar fi reuşit niciodată fără sfatul acestuia.

Sihastrul apare în ipostaze diferite la autori români. Coşbuc ("Moartea lui Fulger" îl plasează în apropierea reginei, ca sfetnic spiritual şi tezaur de experienţă şi înţelepciune. La Eminescu ("Strigoii") sihastrul capată calitatea de mag atemporal, de stâlp al lumii şi depozitar al vechilor ştiinţe. Calitatea îi este întărită şi de cei doi corbi, unul alb şi altul negru, care zboară deasupra tronului său de piatră. Considerăm că Sadoveanu a preluat de la Eminescu aproape mot-amot descrierea sihastrului din "Creanga de aur", aşa că nu insistăm asupra acestui autor. Asupra practicii sihăstriei în ţara noastră puteţi găsi în această revistă un amplu articol scris de Dan Corneliu Brăneanu la rubrica "Religie şi Ideal".

O cruce cu INBI
La un moment dat, am văzut într-un taxi, o cruce de plastic cu icoana Maicii cu Pruncul la mijloc. Până aici, nimic anormal, taxiurile din Bucuresti au atâtea cruciuliţe şi iconiţe, ca spui că sunt biserici pe roţi. Uitandu-mă mai atent la ea, în partea de sus scria "INBI". Am surâs, gandindu-mă că trebuie să fie chinezească. Mi-am zis chiar că au reuşit chinezii să falsifice şi crucea lui Iisus, după deja tradiţionalele Mike, Parasonic sau Adibas. Mi-a rămas în cap crucea albă de plastic, cu braţe egale, cu bordură aurie şi icoana la mijloc. Apoi, rămânându-mi gândul la crucea taximetristului, am verificat pe Internet. De fapt greşisem, INBI era INRI în greacă (Iesous o Nazoraios o Basileus ton Ioudaion). Asta explica şi de ce crucea avea braţe egale. Era o cruce grecească. Scurta povestire, are o baza reală. Mai are două învăţăminte. Prima: nu vă grăbiţi să trageţi concluzii în necunoştinţă de cauză (verificaţi mai întâi!). A doua: kitch-ul e molipsitor, dar nu tot ce e kitch e greşit redat. Cât despre obiceiurile taximetriştilor e a-şi atârna n (en cruciuliţe), îl vom explica în alt articol. Pen-tru că merită... toată atenţia!

Psihotronica este cunoscută mai degrabă sub denumirea mai popularizată de Parapsihologie. Această disciplină, recunoscută ca ştiinţă şi studiată ca atare în numeroase centre universitare atât în Orient cât şi în Occident, se impune pe zi ce trece ca o ştiinţă a viitorului, sinteza mult căutată care va lega Materia de Divinitate. Deşi privită încă cu destulă reticenţă de marele public, care din lipsa unor fundamente teoretice coerente ignoră fenomenul sau îl traduce în senzaţional sau desuet, Psihotronica este adoptată de către armată şi servicii secrete, care intuindu-i virtualul potenţial, încearcă să-l utilizeze în scopuri mai puţin paşnice şi în cel mai mare secret.

Apariţie fantomatică sau trucaj ingenios? Qui prodest?
În decada anilor 90', în incinta Muzeului Militar din Capitală a avut loc o întâmplare mai puţin obişnuită. În timpul filmării unui documentar despre personalitatea şi faptele voievodului Mihai Viteazul (născut în 1558, la Drăgoeşti), a putut fi înregistrată pe peliculă o apariţie fantomatică în racla care-i adăpostise o vreme rămăşiţele. Capul voievodului apărea limpede în interiorul raclei... Ştirea a circulat ca zvon, înainte de a fi preluată în două publicaţii obscure. Au fost singurele apariţii în presă ale evenimentului. Deoarece Muzeul Militar ca şi echipa de filmare implicată aparţin Armatei, era greu să se obţină mărturii directe în lipsa unui ordin expres de la minister. Iar acest ordin era greu de obţinut... La montajul documentarului, secvenţele incriminate au fost înlăturate cu grijă. Pe parcursul documentarii, autorul a primit confirmarea existenţei acestor imagini şi a locului unde sunt depozitate în prezent şi a obţinut promisiuni (neconcretizate) de a le putea viziona. Mihai Viteazul şi-a găsit sfârşitul ucis mişeleşte pe Câmpia Turzii la 9 august 1601. Capul voievodului

este recuperat de fraţii Buzeşti şi depus la Mănăstirea Dealu. Mai târziu, Bibescu-vodă (care a domnit la jumatatea sec. XIX, între anii 1842-1848) expune capul într-o raclă de sticlă. În 1904, la iniţiativa lui Grigore Tocilescu, Societatea "Tinerimea Universitară" va realiza o raclă din bronz, care în prezent se află la Muzeul Militar şi este parte a întâmplării povestite. În timpul primului război mondial, capul este trimis la Catedrala mitropolitană din Moldova. Se povesteşte că s-a tras la sorţi cine va însoţi rămăşiţele voievodului în Moldova. Sorţii au ales un profesor clujean şi un preot. Capul a fost împachetat într-un acoperământ de altar bisericesc. În gara din Târgovişte, s-a aflat despre transport, iar călătorii au eliberat un vagon întreg pentru oseminte şi însoţitorii lor. Pe tot parcursul drumului, călătorii s-au perindat într-un pios pelerinaj la osemintele întregitorului de ţară. În prezent, capul voievodului se află într-o raclă (evident alta decât cea expusă la Muzeul Militar) la Mănăstirea Dealu. O ipoteză ar fi că este vorba de un eveniment parapsihologic real. În acest caz, imaginile filmate capătă o valoare deosebită, iar evenimentul argumentează pentru canonizarea voievodului. În prezent, este aprins discutată dorinţa de a canoniza pe Mihai Viteazul. Sunt citate ca argumente atât faptele sale de drept-credincios, împotrivirea asupra proliferării otomane, cât şi unele fapte şi evenimente deosebite care i-au marcat viaţa. Una dintre aceste fapte este cea a apei rămase nestricate 40 de zile de la Bălgrad, ocazie cu care s-a zidit şi prima bis-erică ortodoxă din oraş. Se poate ca apariţia fantomatică de la Muzeul Militar să se înscrie pe această linie directoare... S-a avansat şi o altă ipoteză. S-a spus că "apariţia" ar fi doar un trucaj tehnic ingenios. Imagini ale capului voievodului ar fi fost proiectate în interiorul raclei (bronzul este lucios şi ar constitui un mediu de proiecţie excelent) sub un anumit unghi, iar rezultatele ar fi fost filmate pe peliculă. Scopul ar fi obscur, iar acţiunea nu ar fi avut girul oficial al superiorilor ierarhici. Oricare ar fi adevărul, până când Armata nu va da dezlegare, evenimentele petrecute în Muzeul Militar vor rămâne un mister. Dacă în prezent, misterul este creeat de lipsa informaţiilor concrete, de primă mână, sar putea ca o data cu apariţia acestora, mis-terul să se adâncească. Aşteptăm cu interes reacţii oficiale.

Mersul pe jeratec, o misterioasă practică arhaică
Dan Corneliu Braneanu Rădăcinile în timp ale obiceiului ritual de a merge pe jeratec sau pe pietre aduse la incandescenţă sunt atât de îndepărtate încât nici nu pot fi precizate cât de cât. Strabon marele geograf şi istoric grec în cartea a 12-a a celebrei sale opere „Geografia“, arată că oficiantele cultului italic al Dianei (provenit din cel mai vechi al Artemizei, sora lui Apollo cult, venerat şi în templul de pe actuala Insula Şerpilor), numite Parasia, mergeau la Cappadocia (situată la est de Ankara în Asia Mică) pe cărbuni aprinşi. Pliniu în Historia Naturalae cartea VII, cap. 2, arată că existau aşa numiţii Hirpi (lupi), congregaţie în care meşteşugul se transmitea din tată în fiu, care locuiau pe teritoriul Faliscilor. Ei erau scutiţi de serviciul militar şi de alte îndatoriri faţă de stat în schimbul obligaţiei ca o dată pe an în templul lui Apollo de pe muntele Soracte să îndeplinească acest rit. Acest munte era lângă Roma şi pe el era adorat Soranus patron al focului şi al luminii. Mersul pe jeratec se regăseşte la numeroase alte popoare ale lumii, îndeplinind un rol de purificare şi jucând, în unele cazuri, proba decisivă pentru tinerii care dădeau examen pentru a deveni şamani sau pur şi simplu pentru a-şi dovedi forţa psihică. În insulele Fiji din SV oceanului Pacific, cea mai mare insulă numită Viti Levu care concentrează circa 80% din populaţia totală, se găseşte în regiunea Mbenga, tribul Savau care păstrează şi astăzi ritul mersului pe jeratec, ceremonia numindu-se vilavilaireico. Pe fundul unei gropi circulare cu diametrul de 5 m şi adâncime de 1 metru se aşează lemne uscate şi peste ele lespezi de andezit care devin incandescente la 600° după 10 ore de ardere a lemnelor. Temperatura lespezilor este atât de mare încât dacă se aruncă pe ele o creangă verde de palmier, aceasta arde într-o

clipită. Practicanţii „săriturii în cuptor“ întră trecând peste aceste dale încinse până în mijlocul gropii, după care o ocolesc pe perimetrul ei, totul într-un timp de circa un minut şi realizarea a cel puţin douăzeci de paşi. Într-un sat din jungla Americii latine performanţele sunt şi mai mari. Acolo practicanţii dansează direct pe jeratec, unii dintre ei fiind în stare să scoată din flăcări o toporişcă deja înroşită pe care o plimbă de-a lungul pântecului, ea fiind încă incandescentă, apoi o presează cu picioarele până când încetează încingerea ei. Dar şi aceste performanţe au putut fi depăşite de tribul Vakimbu din Republica Africa Centrală unde practicanţii îşi freacă întreg corpul, inclusiv faţa, cu cărbuni aprinşi, muşcă dintr-un lemn aprins şi în plus îşi mai bagă şi capul timp de 21 de minute într-un fel de sobă realizată din pietre aduse la incandescenţă. La Singapore pe data de 16 oct. are loc festivalul Thimithi, în cadrul căruia se realizează un test pentru credinţă şi curaj constând din dansul pe jeratecul care umple o groapă de diametru de 4,0 m. Practica mersului pe jeratec este consemnată şi în China şi în Siberia. La Pondichery în India a fost semnalată situaţia în care o femeie având copilul în braţe mergea apăsat şi fără să se grăbească pe un covor de jeratec de circa 6 metri lungime. Fachirul indian Kuda Bux în anul 1935, sub controlul ştiinţific, a străbătut 3,5 m de covor de cărbuni aprinşi care aveau temperatura de 430° măsurată cu pirometrul. Tot în India Musulman Ahmed Husein în anul 1937 a străbătut 4,0 m. de cărbuni având 575° la suprafaţă. Altă dată acelaşi fachir a străbătut 7,0 m. la temperatura de 740°, iar în anul 1938 chiar la 800°. Recordul mondial de temperatură suportată de tălpile goade a fost stabilit în anul 1976 la 812° de americanul Vernon Craig (alias Komar) în cadrul unui festival de yoga desfăşurat la Maidenhead în Anglia. Revenind în Europa în Spania în satul San Pedro Manrique anual în faţa bisericii se prepară jarul necesar dintr-un rug uriaş de lemne căruia i se dă foc. În picioarele absolut goale, ca şi în toate celelalte cazuri enunţate, 19 cetăţeni aleşi în prealabil şi antrenaţi după o tehnică adusă de mauri, trec peste jarul incandescent. În Grecia secta asternazilor din zona oraşului Salonic desfăşoară un scenariu numit Anasternarias în fiecare an, în trei timpi: la 2 mai, 20 mai şi 21 mai. La 2 mai seara, ceata se adună împreună cu şeful lor purtând pe cap icoanele Sf. Constantin şi Elena, pentru

a merge la o fântână sacră ca să se purifice după care se retrag spre case la lumina terţelor. La 20 mai se adună în centrul localităţii şi aprind un mare rug după care plimbă prin oraş un tăuraş împodobit cu flori care în final este legat de un pom în faţa bisericii. La 21 mai toţi membrii cetei asistă la slujbă, după care vătaful, având în mână o icoană cu clopoţei se îndreaptă spre taur, care este adus lângă zidul bisericii. După ce este închinat cu icoana el este înjunghiat cu un cuţit foarte mare şi o halcă de carne rezultată este arătată numeroşilor spectatori. Anasternazii, care nu sunt recunoscuţi religios, se re-trag la sediul lor unde seara are loc o ceremonie spec-taculoasă. La fumul tămâiei arse în faţa icoanelor, pe o muzică monotonă, dansează frenetic până la epuizare, până când ajung la extaz. Noaptea se aprinde un rug iar ei dansează acum cu icoana în mână pe cărbunii înroşiţi, de la sine înţeles în pi-cioarele goale. În final se mândresc arătând la oricine doreşte, tălpile lor neafectate de jeratec. Admiterea de noi practicanţi anesternazi se face după o iniţiere dificilă, uneori prin moştenire din tată în fiu. În Bulgaria tot în seara zilei de 21 mai aşa zişii „neştinari“ care fac parte tot dintr-o sectă religioasă din stul Beulgari, situat înspre frontiera cu Turcia, re-alizează un spectacol foarte asemănător cu acela care se desfăşoară în India, sub conducerea unei femei în vârstă numită babă. Trupa de iniţiaţi care presează jarul sub picioarele lor în mai multe rânduri au o mină gravă dar foarte încântată, extaziată. Originea asiatică a obiceiului este aici păstrată nealterat spre deosebire de vecinii lor greci unde în scenariu apare şi un taur care indică şi o influenţă mediteraneană, din Vest. În sudul Bulgariei foarte multe persoane practică acest rit ancestral de la vârste fragede de sub 10 ani, concentrarea necesară obţinând-o cu ajutorul credinţei religioase. Astfel un număr de persoane îşi

petrec noaptea premergătoare spectacolului, căci aşa a devenit această veche tradiţie, în biserică unde se roagă neîntrerupt. Dimineaţa aceştia ajung într-o stare de transă care le permite să meargă timp de câteva minute bune pe patul de jeratec. S-a arătat că în Grecia pentru a ajunge la aceiaşi stare se apelează la cântatul frenetic deşi şi aici ca şi la greci se folosesc icoane şi alte însemne ale credinţei religioase. Este adevărat că şi în Bulgaria se apelează la o muzică instrumentală produsă de cimpoaie şi chimbale, dar aceasta este tărăgănată, probabil doar pentru întreţinerea stării de transă obţinută în biserică, chiar dacă ritmul ei se mai înteţeşte în momentele de apogeu. Mersul pe jeratec a devenit spectacol pentru că atrage mulţi turişti străini. Există dansatori pe jertaec care se produc în fiecare noapte timp de şapte luni în sezonul cald, unii specializaţi în a merge în mâini deasupra cărbunilor aprinşi. Starea de alterare a conştiinţei şi de concentrare se poate obţine nu numai prin dans frenetic sau rugăciuni profunde dar şi prin exerciţii de tip yoga respectiv meditaţii, tehnici ventrale de respiraţie, controlul minţii, etc. Rezultă că printr-o practică parafizică îndelungată sau chiar mai sumară, în cazul unor persoane dotate nativ mersul pe jeratec este totuşi posibil cu sfidarea tuturor legilor pur fizice. Această concluzie probabil că l-a determinat pe antrenorul de fotbal Achille Baronio al clubului de amatori Visanese să-şi pregătească jucătorii pentru a merge pe jeratec. În intenţia de a le mări puterea de concentrare. El s-a inspirat probabil din faptul că fostul jucător internaţional Beppe Signori a folosit aceiaşi metodă în vremea lui de glorie. Nu se ştie care a fost semnificaţia iniţială a ritului mersului pe jeratec, dar astăzi experienţa fotbaliştilor italieni demonstrează posibilitatea practică şi relativ uşoară a controlului corpului fizic de către cel spiritual şi avantajele acestei situaţii având în vedere nivelul internaţional la care a ajuns jucătorul Signori şi faptul că echipa Visanese a obţinut primele trei victorii consecutive după ce, numai o parte din componenţii ei, au aplicat metoda. Dobândirea încrederii în forţele proprii reprezintă o necesitate stringentă pentru cei care posedă în mod nativ asemenea forţe – calităţi, dar care sunt împiedicate a se manifesta din diferite motive. Este cazul unei părţi semnificative a poporului nostru. Specialişti în mersul pe jeratec există şi în

Elveţia. Ei se numesc Regina Schobert şi Nick Loetscher. La noi practica mersului pe jeratec efectuată organizat nu a existat niciodată, dar s-a înregistrat un caz izolat al sfântului Nicodim de la Tismana. Marele rege al Ungariei Sigismund (13871437) a avut, la un moment dat, mari neplăceri familiare în sensul că fata lui devenise posedată de diavol şi nu putea nimeni s-o vindece. Auzind de puterile de vindecător ale călugărului Nicodim de la Mr. Tismana, pe drumuri grele, Sigismund s-a deplasat până la acesta peste munţi, în Valahia. Profitând de puterea sa l-a somat pe Nicodim să treacă în prealabil prin trei probe pentru a-şi dovedi puterile sale deosebite. Primele două probe au fost trecute cu succes: urma ultima probă prin care viitorul sfânt (cu hram la 26 decembrie) urma să treacă prin foc fără a se vătăma. În ziua stabilită, la răsăritul soarelui s-a dus să se roage în biserică solicitând un semn dumnezeiesc care să-i aprobe acţiunea, semn care i s-a arătat. Ajutat de diaconul său pe care-l formase de mic, Nicodim aprinde chiar în faţa bisericii un foc puternic din lemne. Când s-a format jarul respectiv şi flăcările mai pâlpâiau, cu Evanghelia şi Crucea de pe Sfânta Masă în mână, Nicodim blagostoveşte de trei ori, după ce diaconul cădelniţează înconjurând focul de trei ori. Însoţit de emulul său călugărul Nicodim intră în foc unde a stat în trei reprize consecutive circa 15 minute. În final s-a verificat integritatea absolută a corpului dar şi a îmbrăcămintei celor doi, ceea ce se zice, că la determinat pe Sigismund să treacă la ortodoxism. Până în zilele noastre de atunci din sec. XV nu se mai cunosc alte asemenea cazuri la noi. În perioada interbelică Ioan Timuş, ambasadorul ţării noastre în Japonia menţionează în memoriile sale că, după o pregătire oarecare a putut face câţiva paşi pe jeratec fără să se rănească.

Voi cita din „Japonia de ieri şi de azi“ editată în anul 1943 de Ioan Timuş. „Lângă Tokyo, la Şi-maci, la vreo jumătate de oră cu tramvaiul electric, departe de staţia periferică Şibuia, se află templul sintoist Ontake, un templu drăguţ cu o curte mare şi încadrat poetic între arbori. Când am auzit că acolo are loc, de două ori pe an, în timpul celor două echinoxuri, un spectacol nemaipom-nit, mam grăbit să-l vizitez. M-a întâmpinat un preot sintoist tare bătrân, pleşuv şi cu barba mare albă; m-a primit cât se poate de binevoitor, mi-a spus că ceremonia va fi la 9 aprilie, pe la 5 dupămasă şi m-a poftit să vin. -Şi mersul pe jăratec unde o să aibă loc? am întrebat -În curtea templului. -Dar dacă plouă? Bătrânul mi-a răspuns cu hotărâre în glas: -În acea zi şi la acea oră nu va ploua. Şi am venit la ora şi în ziua arătată. Curtea era plină de oameni, bărbaţi, femei şi copii: iar în curte era întradevăr întins jăratec gros, pe o fâşie de pământ lungă de 7-8 metri şi lată e un metru şi ceva. Erau cărbuni înroşiţi, pe alocurea arzând cu flacără, dar încă negri. Lumea sta îngrămădită împrejur în picioare, nepăsătoare, vorbind şi râzând, şi aşteptând ceva, parcă. Pen-tru acest spectacol nu se lua nici o taxă. Am dat o raită prin curte, apoi m-am descălţat şi am intrat în templu. Vreo 6-7 preoţi îmbrăcaţi în alb, şedeau jos pe tatami în faţa altarului, spuneau rugăciuni în cor, pe un ton care amintea pe al preoţilor noştri, şi se prosternau adânc din timp în timp. Apoi au eşit toţi în curte. Cel bătrân a ţinut mulţimii o lungă cu-vântare, lăudând puterea zeului templului. În urmă au ocolit cu toţii focul de mai multe ori, făcând unul altuia şi spre foc, semne cabalistice, şi descântând: -Zeul apei care locuieşte în lună, să vie să gonească pe zeul focului. La unul din capetele făşiei de jăratec au vărsat sare; apoi, după nesfârşite pregătiri, ridicându-şi poalele mantilelor lungi, cu picioarele goale, au început să treacă unul câte unul peste fâşia de jăratec în toată lungimea ei, călcând mai întâi peste sare, strigând odată cu fiecare pas: -Hei! hei! hei! hei! Deşi mă aşteptam, mărturisesc că am rămas uimit: fiindcă focul dogorea aşa de tare, încât la depărtare de doi metri trebuia să ţii pălăria în dreptul obrajilor. În umă preotul bătrân a poftit mulţimea să treacă şi ea peste jăratec: -Focul este purificator; oricine poate trece şi nu

Eu eram din ce în ce mai nedumerit; mi se părea că sunt victima unui complot, că toţi s-au înţeles să-şi bată joc de mine. Atunci m-am hotărât îndată să calc şi eu peste foc. M-am descălţat repede, mi-am suflecat cât am putut pantalonii, şi parcă cu un rest de îndoială, am întrebat pe preotul bătrân: Şi eu pot să trec? Da, dacă conştiinţa n-are să vă impute... Bine, zic, dar eu nu cred în zeii acestui templu. Asta n-are importanţă. Atunci am călcat şi eu peste sare, şi luându-mi iniman dinţi am făcut primul pas, apoi repede al doilea, al treilea, până ce m-am pomenit în partea cealaltă a făşiei de jăratec. Japonezii cari mă priviseră cu interes, m-au aplaudat ca la teatru. Iar eu am trecut deo parte, să-mi cercetez tălpile: nimic; simţisem căldură şi numai atât. Am stat niţel să mă dumiresc, şi am trecut iar, de data asta ceva mai încet; aceeaşi impresie. Mi-a fost atunci teamă să nu fiu cumva victima unei iluzii, unei sugestii, şi am străbătut curtea mare, am ieşit în stradă, am aprins o ţigară şi am început să mă cercetez. Am stat mult, până ce m-am convins că am perfectul control al simţurilor mele. Apoi m-am întors, m-am descălţat şi am trecut iar, încă de două ori. Impresia a rămas aceeaşi. Un singur lucru mi-a atras atenţia: păşind pe cărbuni, n-am avut acea senzaţie de corp tare, care te glodeşte când îl calci cu piciorul gol, şi din discuţiile avute cu Japonezii, am înţeles că trebuie să fie vorba

de un fel de iască. Totuşi jăratecul dogorea tare; îl sufereai la început fiindcă dogoreala, ca şi în faţa unei sobe, nu devine de nesuferit decât mai târziu; ori făşia acea de jăratec se traversa în cel mult în 7-8 secunde. Se întunecase. Preoţii aprinseseră făclii de lemn răşinos. Priveam tabloul din ce în ce mai impresionant, în decorul întunericului; făşia dogorâtoare şi roşiatică a jăratecului, oameni călcând pe el în pas de defilare, preoţi în alb, cu anteriurile suflecate cu făclii aprinse, cu barba albă şi înfăţişare de strigoi. Priveam şi mă gândeam la reîntoarcerea în ţară, când voi povesti cele trăite şi văzute; mă găndeam ce greu vor fi înţelese, şi eu însu-mi ce ciudat voi retrăi amintirea unui spectacol de minune exotică. În Japonia mersul pe jeratec se numeşte INATARIMATSURI şi reprezintă o cale de purificare, celelalte două căi fiind purificarea prin cascadă TSKISHUGYO şi purificarea într-un bazin cu apă îngheţată care se numeşte MISOGI. -Celebrul inginer Valeriu Popa, aflându-se în toamna anului 1993 în U.S.A., a făcut în oraşul Elmer din statul New Jersey o pregătire spirituală specială în cadrul organizaţiei „The Center for transformational growth presents“ sub conducerea lui Charles Balter. Programul foarte complex de dezvoltare a puterilor ascunse ale unui om cuprinde şi proba Fire Walking care este tocmai mersul pe jeratec. După ce a semnat o declaraţie că încearcă experienţe pe proprie răspundere Valeriu Popa, în ziua de 7 noiembrie 1993 ora locală 17.30, a călcat timp de mai multe minute dale aduse la incandescenţă. Performanţa lui realizată la vârsta de 70 ani, a fost filmată pe o casetă care se află în ţară şi a fost răsplătită cu o diplomă specială. Este de menţionat că la momentul respectiv Valeriu Popa a beneficiat de trecerea planetei Venus peste unul din vârfurile triunghiului splendid format de Saturn, Marte şi mijlocul Cerului din cerul său de naştere. În U.S.A. mersul pe jeratec a constituit mai demult un interes deosebit pentru cercetarea ştiinţifică de graniţă. S-a dat şi o teză de doctorat pe acest subiect şi s-a ajuns la unele rezultate practice. Astfel în anul 1985 Juliane Blake a pregătit un lot de 111 voluntari care au fost aduşi într-o stare alterată a conştiinţei prin autosugestie sau hipnoză. În această condiţie un număr mare dintre cursanţi au reuşit proba jeratecului, unii dintre ei chiar timp de zeci de minute. Valeriu Popa, având în vedere calităţile sale native deosebite, n-a avut nevoie decât de o scurtă pregătire anterioară. -Mai recent în anul 1998 presa a relatat cazul yoghinului Ştefan Cristian Niculescu născut în anul 1978 şi crescut la Buşteni, probabil nu întâmplă-tor în preajma Caraimanului, care ascunde cele mai

mari secrete din munţii noştrii. În cadrul pregătirilor pe care le face pentru a intra în contact cu extratereştrii şi în prezenţa unui ziarist S.C.Niculescu a călcat pe jeratec timp de 5 minute în pădurea ocultă a Bucureştiului care se numeşte Boldu Creţuleasa aşa cum de ex. Clujul are pădurea Hoia-Baciu şi Iaşul pădurea Bucium.. Încercări de a găsi o explicaţie de invulnerabilitate la temperaturi atât de mari au fost imaginate încă din antichitate. După Virgiliu, celebru poet latin, se considera că practicanţii cultului îşi ungeau tălpile cu un extract vegetal special. Mai târziu, în Japonia, se lansează ideea că tălpile sunt apărate de sare. Oamenii de ştiinţă din sec 20 au lansat şi ei nişte ipoteze. În anul 1954 s-a elaborat o teorie a controlului agitaţiei ter-mice care ar permite călcare fără pericol a suprafeţelor supraîncălzite care pot ajunge, după cum s-a văzut la peste 800°. În anul 1976 se considera efectul Leidenfrost care producea o răcire ca urmare a evaporării, ce crea o pernă de abur între talpă şi jeratec. În anul 1989 se considera că transpiraţia tălpii ar produce o răcire prin evaporare. Toate aceste ipoteze referindu-se strict numai la corpul fizic, de la început nu puteau avea nici o valoare, celelalte corpuri subtile ale omului nefiind luate în considerare din necunoaştere sau din dispreţ. Evident că s-au găsit oameni de ştiinţă care să sesizeze complexitatea problemei şi să studieze ipoteze transfizice, folosindu-se şi de cuceririle fizice sub-atomice. Astfel, Artur E. Powel în anul 1965 lansează teoria învelişului atomic protector, format din atomi fizici

comprimaţi care sunt saturaţi cu o formă specială de forţă vitală. În anul 1973 Alfred Stelter merge tot pe ideea unor ecrane protectoare, realizate însă din citoplasmă. Mai pe înţelesul parapsihologilor, Adrian Pătruţ apreciază că protecţia termică se realizează prin sistemul bioplasmatic al subiectului, exprimare care include şi stările de alterare ale conştientului, adică trecerea de la regimul de veghe la un altul în care valoarea de vi-braţie a celulei este coborâtă, în regim α sau chiar mai mult. Această trecere poate fi făcută fie prin credinţă (cazul Sf. Nicodim) prin extaz frenetic (cazul Anasternazilor), prin autocontrol (cazul Valeriu Popa) sau printr-un control indus prin hipnoză sau antrenament. Acest stadiu de cunoaştere nu rezolvă problema integral întrucât apar aspecte care nu pot fi nici acum înţelese. Este vorba de puterea deosebită pe care o au unii iniţiaţi de a transmite rezistenţa la căldura tălpilor unor persoane totalmente novice care nu se încadrează în nici una din categoriile enumerate mai sus. Aşa a fost cazul ambasadorului Ioan Timuş care n-a apucat să facă decât o pregătire prealabilă cu totul derizorie, dar fusese „ales“ de conducătorul procedurei. Fortificarea sistemului b ioplasmatic al unui individ poate afecta şi hainele celui care intră în zona de mare căldură, astfel încât acestea să nu fie afectate chiar de loc. Aşa s-a întâmplat cu Sf. Nicodim a cărui anteriu a rămas absolut nevătămat, aşa se întâmplă şi în India unde în mod deliberat şi ostentativ se intră în dogorea insuportabilă de la câţiva metri de un om obişnuit cu îmbrăcăminte subţire cu pulpane care sunt vânturate peste jeratec şi eventual peste flăcările care pot pâlpâi peste acesta. De asemenea s-a constatat că nici ciorapii de bumbac nu sunt afectaţi dacă se intră în jeratec cu ei pe picior. În faţa acestor constatări se poate reţine că mersul pe jeratec rămâne o practică pe cât de arhaică pe atât de plină încă de mistere.

Xenoglosia
Xenoglosia este un fenomen parapsihologic asupra căruia cercetătorii se contrazic. Unii afirmă cu putere că el există, alţii, din contră, îi neagă total existenţa. Termenul de "xenoglosie" a fost introdus în circuit la începutul secolului XX de psihologul francez Charles Richet (laureat al Premiului Nobel în 1913). Este un cuvânt compus, format din "xeno"străin şi "glossa"- limbaj. Xenoglosia se referă la abilitatea de a vorbi o limbă străină, fără ca utilizatorul să fi avut vreun

contact cu ea. Cazurile raportate, deşi controversate, amintesc de vorbirea curentă a unei limbi, uneori prezentând subtilităţile unui nativ. Unele cazuri se consumă în stare de hipnoză sau în urma unui şoc puternic. De dragul clasificării, xenoglosia a fost împărţită în două forme: xenoglosia recitativă şi xenoglosia responsivă. În primul caz, persoana poate recita cuvinte sau fraze dintr-un limbaj străin fără al înţelege. În cel de-al doilea, persoana poate chiar conversa într-un astfel de limbaj. Pare evident ca majoritatea cazurilor raportate se referă la prima formă a xenoglosiei. Majoritatea cazurilor de xenoglosie au fost documentate ca falsuri. Puţinele cazuri rămase nu întrunesc norme ştiinţifice de raportare, ceea ce le face ignorabile (şi ignorate) de mediul academic. De altfel, opinia comună a oamenilor de ştiinţă este că probabilitatea de a exista a unui asemenea fenomen este egală cu zero (adică nu se va întâmpla niciodată). Plecând de la aceast postulat, este greu de crezut că va exista disponibilitatea de a analiza serios un viitor caz de acest fel. Atunci când este acceptată, xenografia este folosită de obicei ca argument al reîncarnării. Psihiatrul canadian Ian Stevenson (1918-2007) a fost unul dintre susţinătorii fervenţi ai acestei asocieri. În urma sa a rămas un bogat material bibliografic, tot el doc-umentând unele dintre ele mai interesante şi controversate cazuri de xenoglosie. Fenomene înrudite xenoglosiei sunt glosolalia şi "vorbitul în limbi" (relaţionat cu Noul Testament şi cultul penticostal) asupra cărora vom reveni

Acea antiteză, aşa-zisa luptă dintre religie şi ştiinţă, inventată şi susţinută artificial, este o înşelăciune mare precum munţii şi largă ca oceanul. Orice om care s-a preocupat cât de cât de istoria religiilor şi are cunoştinţe despre apariţia şi dezvoltarea civilizaţiilor, poate justifica fără drept de tăgadă că marile religii au reprezentat mari vectori de promovare, păstrare şi răspândire a conştiinţei, cunoaşterii şi a valorilor umane. Religiile s-au constituit ca adevărate linii de forţă capabile să transmită peste timp ceea ce a simţit, gândit şi descoperit omul a fi mai bun pentru sine şi societate.

Isihasmul pe teritoriul românesc şi influenţa lui asupra vieţii social- politice
Dan Corneliu Brăneanu O particularitate care caracterizează teritoriul nostru este aceea că liderul spiritual al populaţiilor care îl locuiau simţea nevoia ca periodic să se retragă din mijlocul mulţimii şi să stea retras un timp determinat. Iată ce spune marele geograf Strabon (64 î.d.H – 26 d.H): „(Zamolxis) după ce s-a întors în patrie, el şi-a câştigat o mare trecere înaintea mai marilor şi a neamului său, desluşindu-le acestora semnele cereşti. La început, el a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp, a fost socotit el însuşi zeu. Sa retras atunci într-un fel de peşteră inaccesibilă altora şi acolo şi-a petrecut o bună bucată de vreme, întâlninduse rar cu cei de afară, doar cu regele şi cu slujitorii săi. Regele, când a văzut că oamenii sunt mult mai supuşi faţă de el decât mai înainte, ca faţă de unul care

le dă porunci după îndemnul zeilor, i-a dat tot sprijinul. Acest obicei a dăinuit până în vremea nostră; după datină, mereu se găsea un astfel de om care ajungea sfetnicul regelui, iar la geţi acest om era numit chiar zeu. Până şi muntele (cu peştera) a fost socotit sfânt şi aşa îl numesc. Numele lui era Cogaionon, la fel ca al râului care curgea pe sub el. Apoi când peste geţi a ajuns să domnească Burebista, împotriva căruia divinul Caesar s-a pregătit să pornească o expediţie, această cinste o deţinea Decaineos (Deceneu).” Din analiza acestui text se pot înţelege mai multe fapte astfel: -Zamolxe, când desluşea semnele cereşti, făcea Astrologie. -Până în vremea lui Strabon se mai găsea în Elada un om de talia lui Zamolxis care ajungea sfetnicul regelui local. La noi, adică în patria lui Zamolxis, acest obicei s-a păstrat mai multă vreme chiar dacă aceşti sfetnici nu mai trăiau pe vârfuri de munţi astfel: -Alexandru cel Bun avea ca „sfetnici de taină“ pe Domeţian Arhimandritul, Vasile Sfântul şi Siluan Ieroschimonahul. -Mircea cel Bătrân se consulta cu Gavriil Ieroschimonahul primul egumen al Mr. Cozia. -Ştefan cel Mare nu lua decizii importante fără a se consulta cu: Mitropolitul Teoctist I al Moldovei şi Sucevei (1452-1477) cel dintâi sfetnic şi rugător al său, primul cu care se sfătuia, nu cu marii dregători. Dar concomitent el se folosea şi de „luminile“ cuviosului Efrem Ieroschimonahul, egumen al mănăstirii Voroneţ şi încă de ale lui Ioasaf Arhimandritul, primul egumen al mănăstirii Putna, de ale lui Stahie Arhimandritul egumen al mănăstirii Probota şi încă de ale arhimandritul Grigorie de la mănăstirea Bistriţa, ale arhimandritului Paisie, al doilea egumen al Mr. Putna şi în sfârşit de sfaturile înţelepte ale Mitropolitului Gheorghe I al -Alexandru Lăpuşneanu îl Moldovei şi Sucevei (1477-1508). avea ca sfetnic de taină pe Iacob cel Vrednic care a fost primul egumen al Mr. Slatina. Şi lista ar mai putea continua, ea dovedind că marii noştri domnitori nu se bazau pe mintea laicilor mari demnitari ci pe intuiţia clericilor mari oameni ai Bisericii, asta cel puţin în problemele cele mai importante ale conducerii ţării. În plus, în situaţii foarte grele, Ştefan cel Mare se ducea personal la chilia lui Daniil Sihastru prima dată în anul 1451 când acesta vieţuia lângă viitoarea Mr. Putna şi ultima oară în anul 1476, după pierderea luptei de la Războieni, de data aceasta când Daniil sihăstrea într-un fel de peşteră (vezi mai sus la

la Zamolxis) de pe lângă Mr. Voroneţ. În acest interval Ştefan cel Mare a fost de nenumărate ori la Daniil Sihastru dar nu l-a chemat niciodată la Curtea Domnească, căci ştia că numai în peşteră acesta era în plenitudinea forţelor sale. În sens mai larg intuiţia a prelevat în faţa raţiunii omeneşti şi în opţiunea altor domnitori pentru persoane din afara clerului dar având calităţi deosebite. Astfel Mihnea pe la anul 1508 s-a dus să consulte o aşa zisă vrăjitoare în peştera Ialomiţei (şi nu a Ialomicioarei cum se mai cramponează unii s-o numească). - Mihai Viteazul în timpul campaniei sale de la sud de Dunăre a căutat şi a consultat o ghicitoare renumită. - Matei Basarab a apelat şi el la o clarvăzătoare pentru anplasarea unei mănăstiri pe Valea Doftanei şi evident este că exemplele ar mai putea continua. În sfârşit, în zilele noastre şefii de state au continuat să simtă nevoia de a avea un consultant neconvenţional şi neoficial. Această nevoie a „evoluat“ pe spirala timpului ajungându-se din nou la Astrologia lui Zamolxis. Atât preşedinţii Mitterand cât şi Reagen nu luau hotărârile mai importante decât după auzirea sfatului şi a astrologului respectiv. Revenind la necesitatea organică pe care Zamolxis o avea de a se retrage singur în locuri izolate, ca o condiţie obligatorie pentru regenerarea forţelor sale, înţelegem că exemplul său era de urmat logic de numeroşi emuli de ai săi astfel încât Carpaţii româneşti au găzduit un număr foarte mare dintre aceştia. Acest fenomen de masă avea toate condiţiile de dezvoltare având în vedere gradul mare de împădurire a teritoriului şi întinsele suprafeţe montane neumblate de oameni. De sigur că repartiţia în spaţiu a acestor locuri de izolare prezentă aglomerări în jurul munţilor sacri de la acea vreme cum ar fi Vf. Omul şi platoul Bucegilor. De aceea se poate considera că, de exemplu, aşezământul religios de la Nămăeşti (nu Nămăieşti) ar putea fi mult mai vechi decât se crede, realizat pe fundaţiile unuia şi mai vechi. Tendinţa de izolare n-a apărut doar ca o imitaţie a exemplului lui Zamolxis ci mai ales ca o necesitate a unor numeroşi strămoşi ai noştrii. Tot Strabon, citându-l pe Poseidonios, spune că: „misienii (tracii din sudul Dunării, convieţuitori cu geţii) se feresc de produsele de carne, dintr-o anumită credinţă religioasă, ...Ei se hrănesc cu miere, lapte şi brânză, trăind în pace, drept care sunt numiţi oameni evlavioşi faţă de zei şi CAPNOBATES. Mai sunt tracii care trăiesc fără femei; aceştia se numesc ‹întemeietori›. Ei sunt socotiţi sfinţi, datorită cinstei lor şi trăi-

-esc fără teamă.“ Ducând o astfel de viaţă celor mai elevaţi dintre ei le mai lipsea o singură condiţie pentru a atinge purificarea supremă: singurătatea şi aceasta o găseau în exemplul Zamolxian. Linişte, repaus înseamnă în greceşte hesychia termen care a fost folosit şi de Strabo dar care capătă o nouă înfăţişare odată cu apariţia creştinismului, respectiv a unei doctrine-disciplină numită hesychasm, de unde la noi a devenit isihasm. Dar impunerea isihasmului nu s-a realizat cu fluiditate şi uşurinţă aşa cum părea normal având în vedere situaţia de la traci generată de Zamolxis şi capnobaţi. A fost nevoie de ţinerea a trei sinoade special constituite la Constantinopole în anii 1345, 1347 şi 1351 şi de lupte ideologice fratricide foarte violente. Pe teritoriul nostru lupta aceasta nu s-a resimţit şi fenomenul de purificare prin izolare n-a avut hiatusuri, din care cauză s-a şi putut spune că poporul nostru s-a născut creştin. Se admite în mod curent că dealungul timpului pe teritoriul nostru şi nu neapărat în munţii cei mai înalţi dar şi pe dealuri şi chiar în păduri de câmpie au trăit zeci de mii de pustnici. Despre aceştia o carte de referinţă este „Mistici din Carpaţi“ de Vasile Andru editată la Chişinău în anul 2000. Asupra esenţei mişcării, acelaşi autor a tipărit, tot la Chişinău, în anul 2002 cartea „Isihasmul sau meşteşugul liniştirii“. Evident că literatura specifică este mai bogată. Ea este totuşi departe de a cuprinde în întregime un episod de viaţă eminamente discret neconsemnat exact nicăieri la vremea respectivă şi ea întinsă ca un arc peste 2000 ani şi mai mult. Mai puţin se ştie că şi femeile au practicat isi-

-hia. - În munţii Neamţului, unde a excelat Sfânta Teodora de la Sihla complet izolată, erau cele mai multe isihaste. Cuviosul Paisie, mare stareţ al Mr. Neamţ (1722-1794) le-a strâns pe toate femeile din zonă şi le-a dus pe muntele Ceahlău respectiv la Mr. Durău unde a pus-o ca stareţă pe maica Nazaria. - O comunitate de cinci maici pustnicea la începutul secolului XIX pe Valea Moşilor, comuna Sălciua din munţii Bedeleu, într-o biserică de lemn cu hram Sf. Parascheva (nu Paraschiva), biserică de lemn din anul 1797 amplasată pe locul alteia distrusă în anul 1762 de celebul în maleficitate general Bukow. - Pe pârâul Sfânta, afluent al Vodiţei, în faţa fostei mănăstiri, a vieţuit de mult o isihastă. - În Buzău în comuna Puieşti a trăit pustnica Macrina. - În Suceava în comuna Praxia-Vadul Moldovei fusese Epraxia. S-au dat câteva exemple din toate părţile ţării pentru a se vedea că fenomenul era generalizat. Cine este interesat de acest aspect al isihasmului în ţara noastră poate urmări indicele alfabetic al tratatului exemplar „Vetre de sihăstrie românească“ scris de arhimandrit Ioanichie Bălan apărut – nota bene – în anul 1982. În aceiaşi situaţie cu totul deosebită ca valoare se află şi tratatul „Pateric românesc“ de acelaşi autor. Referitor la situaţia de astăzi a isihasmului în ţara noastră surpriza este că încă mai avem isihaşti retraşi în munţi, care nu vor să fie deranjaţi şi deci de care nu pomenim nici o informaţie aflată întâmplător. Pe de altă parte se constată dispariţia obiceiului ca feţe bisericeşti evoluate, pe plan spiritual să fie consultate (cel puţin neoficial) de căpeteniile ţării în probleme delicate de maxim interes politic, economic şi social.

Rugăciunea şi...Ura * Rugăciunea din amurg Nichifor Crainic
Mă rog şi pentru viii şi pentru morţii mei. Tot una-mi sunt acuma părtaşii şi duşmanii, Cu ei deopotrivă mi-am sfărâmat anii, Şi dragostea şi vrajba le-am împărţit cu ei. Pe morţi în rugaciunea de seara mi-i culeg. Aceştia sunt, Doamne, iar eu printre morminte. Au fost în ei avânturi şi-au fost în ei pogorăminte. Puţin în fiecare, în toţi am fost întreg. De viforele vieţii ei sunt acum deşerţi, Dar dragostea, dar vrajba, din toate ce rămâne? Zdrobita rugăciune la mila ta ,Stăpâne, Sunt şi eu printre morţii rugându-mă să-I ierţi. Şi adunându-mi viii, la mila ta recurg, Când crugul alb al zilei pământul încunună: Tu dă-le Doamne, dă-le cu toată mâna bună Târzia-nţelepciune din tristul meu amurg.

Ură Alexandru Macedonski
Dacă-aş fi trăznet v-aş trăsni, V-aş îneca dacă-aş fi apă, Şi v-aş săpa mormântu-adânc Daca-aş fi sapă. Dacă-aş fi ştreang v-aş spânzura, Dacă-aş fi spadă v-aş străpunge, V-aş urmari dacă-aş fi glonţ, Şi v-aş ajunge. Dar eu, deşi rămân ce sunt, O voce-adâncă îmi murmură Că sunt mai mult decât orice, Căci eu, sunt ură.

_________________________ *Notă: Am putea fi consideraţi că încurcăm merele cu perele, făcând o comparaţie între creaţia lui Alexandru Macedonski şi cea a lui Nichifor Crainic. Nimic mai fals. Vom adăuga, spre întărirea a ceea ce vrem să arătăm că Macedonski mai are un titlu interesant: "Imn la Satan" publicat în 1901 în revista "Forţa morală" (sic!). După lectura celor două poezii, lăsăm la latitudinea dumneavoastra interpretarea trăirilor şi personalităţilor celor doi. Ca şi a forţelor care-i animă...

De-a lungul timpului au existat acei mulţi, deloc de neglijat ca număr sau ca metode de manifestare, care erijându-se în lideri trecători, au interpretat în scop şi mod propriu religia, deturnând-o şi folosind-o ca platformă justificativă şi revendicativă pentru interese mărunte, proprii sau de grup. În prezent, în paralel cu diluarea progresivă a valenţei sale spirituale, religia devine produs de marketing al NRM (noi mişcări religioase-alias secte),armă propagandistică în războiul mondial pentru şi împotriva terorismului şi subiect de scandaluri având reprezentanţi înalţi prelaţi. Tentaţiile şi iluziile oferite de NRM îl pun pe om în postura orbului care, neştiind că e orb, aşteaptă răsăritul, nevăzând că, de fapt, soarele e demult sus pe cer. Pentru "orb", ziua cea mai luminoasă este la fel precum bezna nopţii.. El nu face distincţie. De aceea,"orbul" ar putea să facă din zi noapte şi din noapte zi. Şi orbi sunt mulţi… Profanatorii însemnaţi cu AUM Pe Internet se pot găsi vrute şi nevrute. Nimeni nu poate nega că poţi afla pe Internet unele lucruri interesante dintr-o întâmplare fericită. Am găsit pe Internet întrebarea unei domnişoare cam necoapte de prin străinătăţi care dorea să-şi tatueze pe corp un simbol AUM. Dorea să ştie dacă din punct de vedere religios este jignitoare o astfel de întreprindere şi dacă există canoane în acest sens. Cineva s-a gândit să-i răspundă că nu este recomandat să

foloseşti simboluri sacre "just for fun", ca accesoriu trendy ş.a. Mai adăuga că pielea este expusă murdăririi şi că poate nu ar fi tocmai în regulă să supună silaba sacră unui astfel de tratament. Poate că la fel de hilar ca şi întrebarea este şi răspunsul primit. Poate...Cel puţin domnişoara cu pricina recunoştea că nu prea are aplecări spirituale. Unele chemări spirituale pe care le clamează membrii unei organizaţii integriste. Care-şi pun ca numar de maşină AUM... Un astfel de simbol AUM am întâlnit zgrafiat în stâncă la Şinca Veche (jud. Braşov)*. Avea o grafie prea elaborată pentru a fi o simpla coincidenţă. Şi era plasat cum nu se poate mai bine. Trebuie menţionat că acum edificiul rupestru de la Şinca Veche este pe cale de a deveni Mănăstire, prin investiţia şi grija atentă a doamnei Maria Bâgiu şi a fundaţiei pe care aceasta o conduce. Nu aceeaşi situaţie era în trecut, când oricine putea veni şi profana locul. Atât doamna Bâgiu, cât şi sătenii pot relata întâmplări pline "de miez" despre unele grupuri care veneau aici pentru a se încărca energetic sau a se "îmbârliga" energic. Şi locul era vechi altar de mănăstire. Dacă astfel de practici erau cunoscute de multă vreme, obiceiul vandalizării printre spiritualişti este un aspect inedit. Sau poate au vrut să înobileze locul, cine ştie... Ca orice simbol complex, silaba şi grafia AUM este un univers în sine. Ea capătă conotaţii complexe în religiile hindusă, jainistă, budistă, cât şi în vechi scrieri de pe tot cuprinsul orientului asiatic. Complexitatea silabei Aum este evidenţiată şi de mulţimea de grafii, specifică limbilor asiatice. Dintre aceste grafii, una a devenit clasică, şi de atunci este folosită fără reţinere de la nume şi sigle de edituri, la numere de maşină, cum menţionam mai devreme. Deoarece simbolul, din cauza complexităţii sale, lasă loc la interpretări, el a fost rapid "înfiat" de grupari şi mişcări pseudoreligioase, care i-au dat interpretări proprii, în funcţie de doctrina şi ţelurile fiecăreia. Este greu de contestat această afirmaţie de vreme ce simbolul AUM este prezent şi în simbolistica sectei teroriste cu acelaşi nume (Aum Shinrikyo), răspunzătoare de atentatul cu gaz sarin din data de 20 martie1995, în galeriile Metroului din Tokyo, Japonia. La fel ca şi în celelalte cazuri de mai sus, adevarata semnificaţie şi valoare a sunetului şi silabei AUM fusese înlocuită în acea zi de cu totul altceva. În cazul Metroului din Tokyo de furia criminală, rezultantă a fanatismului şi îndoctrinării. În alte cazuri, doar de o eficientă spălare spiritualistă a creierelor, în scopuri pur mercantile şi egoiste, fără nici o legatură cu spiritualitatea sau tradiţia adevărată, faţă

faţă de care este doar o "făcătură", o impostură, fie ea chiar elaborată. _______________
*NOTA: Am văzut cu ochii noştri simbolul AUM pe stâncile de la Şinca Veche. După cum e plasat şi realizat nu a fost făcut întâmplător, de "zgâriici" la grămadă. Nu am expus locaţia exactă pe peretele de stâncă pentru a nu fi expus unei distrugeri ulterioare. Vrem să rămâna acolo, pentru a putea să-l arătăm, la timpul cuvenit, unor anumiţi "măscărici", pentru a le face, poate odată în plus, dovada imposturii lor...

Protocoalele Sionului ca "Modus Operandi" *
Despre "Protocoalele Sionului" s-au spus vrute şi nevrute, orice şi de către oricine. Tema principală o reprezintă conspiraţia! Autorii şi actorii ei: evreii (asta era previzibil)! Textul a avut parte, de-a lungul timpului atât de prezentări fulminante cât şi de demascări elaborate ale escrocheriei (falsului). Problema este însă alta. Textele (reale sau contrafăcute) există. Deci ele au un autor! Din prisma textului rupt de context, nu interesează prea mult cine este acesta (aceştia), dacă este o singură textură sau o compilaţie; aceasta este treaba unor istorici şi/ sau lingvişti, mai mult sau mai puţin revizionişti, mai mult sau mai puţin ortodoxi, să afle! Adevarata problemă stă în măsura în care aceste teze au influentat oameni şi evenimente. Şi câte dintre ele sunt aplicabile sau se aplică. La ce nivel au influenţat sau generat decizii, mentalităţi sau personalităţi? Astăzi, cel puţin în lumea academică, pare aproape unanim acceptată ideea că Protocoalele sunt parte a unei înscenări regizate în Rusia de Poliţia Secretă a Ţarului, pentru a deturna presiunea internă şi a o canaliza contra elementului evreiesc. Bineânţeles, revizioniştii afirmă cu totul altceva, că doar de aceea sunt revizionişti. Interesant la ei este că dovezilor concrete le substituie o înaltă încărcătură emoţională. În viziunea noastră, Protocoalele descriu nişte metode, care conturează un “modus operandi”. Autorul conteaza mai puţin...De multe ori se omite faptul că cineva vine cu o idee şi alţii şi-o însuşesc (i-o fură) şi o pun în aplicare. _________________
*Dacă plecaţi cu idei preconcepute la citirea Protocoalelor, acestea se vor întări pe parcursul lecturii. În fond, dacă este vorba de un fals, de asta a şi fost realizat. Deşi este recomandat a fi citite "la rece", suntem conştienţi că nu toţi pot face acest lucru. Totuşi, Protocoalele trebuiesc citite, deoarece, într-un fel sau altul, reprezintă texte care au influenţat Lumea. Iar influenţa lor este departe de aşi fi găsit sfârşitul.

Deşi este hazardat a se afirma că sistemul descris în Protocoale s-a transpus integral în fapte, părţi dispersate din el se pot identifica cu uşurinţă în înşiruirea istorică a timpurilor.

Suprarealismul comunist
Comunismul a considerat totdeauna capitalismul o ideologie viciată şi decadentă. Dezvoltând ideea, era inevitabil să se ajungă la o critică a artelor occidentale. Văzute ca produse ale unei ideologii, ele oglindeau toate tarele, reale sau inchipuite ale capitalismului. Cu unele ocazii chiar le multiplicau, pentru o expresivitate sporită. Între ţelurile bolşevice ale Revoluţiei din Octombrie şi o anumită mişcare artistică occidentală par să funcţioneze atât sincronicităţi jungiene cât şi dedesupturi mai dubioase, a căror analiză o va face, mai devreme sau mai târziu, istoria. Debuturile curentului suprarealist se situează la doar câţiva ani departare de revoluţia rusă. Se dezvoltă în deceniile trei şi patru, apoi pierde din amploare, în ciuda ramificaţiilor sale ulterioare. Îşi are originile într-o Franţă care a tolerat mult timp o intelectualitate de extremă-stânga, care propăvăduia bolşevismul deşi se bucura de traiul burghez şi de libertatea de expresie tipică democraţiilor occidentale. Curentul îşi fixează reperele principale în "Manifestul Suprarealismului": antitradiţionalism, protest antiacademic, explorarea subconştientului, deplina libertate de expresie, înlăturarea activităţii de premeditare a spiritului în actul creaţiei artistice. Suprarealismul ar reprezenta "un automatism psihic prin care îşi propune să exprime, fie verbal, fie în scris, fie în orice alt chip, funcţionarea reală a gândirii, în absenţa oricărui control exercitat de raţiune, în afara oricărei preocupări estetice sau morale". Cu o astfel de platformă nu este de mirare ală-

-turarea colorată de nihilişti, anarhişti, bolşevici, troţkişti, stalinişti etc. care au constituit miezul curentului. De altfel, practicant al curentului putea fi oricine, de vreme ce nu exista nici un criteriu de respectat. În funcţie doar de imaginaţia fiecăruia, orice putea fi orice. Cu o astfel de permisivitate extremă, chiar dacă erai total lipsit de talent te puteai considera, şi cu puţin noroc, puteai fi considerat mare artist. Ceea ce la mulţi suprarealişti, chiar nu e cazul. Faptul că mulţi promotori ai suprarealismului au aderat la partide comuniste în ţările lor nu trebuie să mire. Aceste grupuscule "politice" marginale, au atras de-a lungul existenţei lor tot soiul de declasaţi. Unii, pentru care suprarealismul a reprezentat doar o perioadă a creaţiei lor sau chiar o modă, s-au retras repede din aceste structuri. Alţii însă, suprarealişti pur-sânge, au perpetuat frecventarea comuniştilor. În mare, se poate afirma că cei mai mulţi suprarealişti au avut acest “viciu”. Este greu de spus dacă suprarealismul a fost o mişcare spontană, sau un curent moşit cu grijă şi apoi alimentat din plin de scopurile subversive ale unor servicii de spionaj. El a marcat oricum o disoluţie a produsului artistic al unor societăţi, iar fragmentarea ideatică a creaţiilor sale aduce aminte de schizofrenie. Această stare creează permeabilite, ceea ce în epoca de glorie a suprarealismului ar fi folosit multor puteri ostile. Prin acest curent, tendinţa decadentă a artelor occidentale a depăşit stadiul de propagandă, devenind un adevăr palpabil. Dacă în mare a reprezentat un triumf al absurdului şi decadenţei, curentul suprarealist a avut şi excepţiile sale. În pictură de exemplu, aceste excepţii s-au manifestat în două feluri: combinaţia cromatică reuşită care transcede forma şi compunerea din forme comune a unor noi înţelesuri, surprinzatoare

şi pline de miez. Un astfel de artist este întruchipat de belgianul Rene Magritte (21 noiembrie 1898-15 august 1967). El a excelat în aranjarea obiectelor comune în contexte neobişnuite, dând înţelesuri noi lucrurilor familiare. Vă recomandăm să căutaţi reproduceri după operele sale de artă,deoarece sunt deopotrivă amuzante şi intrigante, prin reacţiile şi interogaţiile care le stârnesc. La fel ca orice altă modă, suprarealismul a avut momentele sale de glorie, apoi treptat s-a estompat .Au rămas vizibili doar acei artişti si acele creaţii ale lor care deşi aparţineau genului, erau suprarealiste şi încă ceva. Un "încă ceva" semnificativ totuşi,dacă a reuşit să facă diferenţa. Legatura dintre unii suprarealişti influenţi şi serviciile de spionaj sovietice rămâne în prezent la stadiul de ipoteză, dar de ipoteza atît posibilă cît şi probabilă. La câte beneficii a adus propagandei sovietice curentul suprarealist ,ar fi chiar de mirare să fie altfel...

Despre dorinţa de a "exila" Zeii*
Putea omul, în marea lui mărinimie, să-şi lase Dumnezeul pe drumuri? Ar fi putut chiar umbla aiurea ,şi cine ştiă pe unde putea ajunge...

În ceea ce priveşte Dumnezeiasca Făptură, omul întâi i-a găsit o casă, "Casa Domnului", "Templul Domnului", un loc nu de rugaciune, ci de "ocna". Putea omul, în marea lui măridimie, să-şi lase Dumnezeul pe drumuri? Ar fi putut chiar umbla aiurea ,şi cine ştiă pe unde putea ajunge...Mai bine să fie la loc sigur. Cam de aici şi "ocna". Omul şi-a exilat Zeii, şi-a închis Dumnezeul în "lăcaşuri". I-a creeat zile speciale, pentru a putea uita în restul timpului de El. Atunci când nu era "acasă", Dumnezeu era în îndepărtarea Universului, într-un spaţiu şi timp nedefinit, niciodata însă în preajma credincioşilor. Sufletul a fost dezlipit de trup precum frunza de creangă. Adevarata cunoaştere (Tradiţia), a fost împinsă în timpuri imemorabile, pentru a nu mai deranja pe cei care o invoca şi o plimbă prin târguri ca pe o curiozitate de bâlci. Dumnezeu, Cel care era pretutindeni şi nicăieri, s-a văzut încarcerat în lemn, piatră, pământ, sticlă, orice.
__________________ *Notă: Aceste rânduri sunt o încercare de prezentare mai destinsă a unor direcţii care marchează credinţele religioase ale omului occidental. Pentru a aprofunda originile şi desfăşurătorul aceastei tendinţe de a-l plasa pe Dumnezeu în afara lumii, este foarte util studiul lui Carl Jung (cel care analizează pe larg această tendinţă în lucrările sale. Daca tot aţi ajuns la Jung, poate n-ar strica să luaţi contact cu teoria arhetipurilor şi cu inconştientul colectiv.).

In conceptia holistica omul este privit ca un tot, un intreg indivizibil iar fiinta umana este un sistem integrat, un ansamblu de elemente care interactioneaza permanent unele cu altele, in timp ce intreg sistemul interactioneaza cu mediul inconjurator. Metodele holistice de tratament se adreseaza bolnavului si nu bolii, ele ocupandu-se concomitent de corpul, mintea si sufletul acestuia, in conformitate cu legile naturii. Cuvantul holistic vine de la grecescul HOLOS care inseamna INTREG. Medicina Holistica este acea medicina in care cauti si tratezi OMUL INTREG, nu doar boala sa ca o entitate distincta. Intr-o asemenea terapie, fiinta este vazuta ca un intreg,iar vindecatorul, in loc sa se preocupe numai de organul bolnav, cauta sa identifice si sa trateze cauza reala a bolii. Astfel este tratata intreaga fiinta: corpul, mintea si sufletul.

Folosirea plantelor medicinale Metode de preparare
În continuare vom prezenta mijloacele prin care o plantă poate deveni medicament. Sau...otravă.

INFUZIA se realizează prin contactul plantei mărunţite (concissa) cu apă clocotită timp de 15 minute într-un vas smălţuit sau ceramic. Cantitatea

de apă variază în funcţie de tipul plantei sau de concentraţia dorită. După răcire (cam 15 minute cu vasul acoperit), se strecoară, se îndulceste cu zahăr sau înlocuitori (în cazul diabeticilor) şi se consumă. DECOCŢIA (FIERTURA) se realizează prin amestecarea plantei cu apă rece şi fierberea amestecului un timp precizat. Frunzele, florile şi planta întreagă se fierb în jur de 10-15 minute, iar cojile şi rădăcinile circa 30-40 minute. Decoctul se strecoară fierbinte şi apoi se adaugă apa pentru volumul cerut. Infuziile şi decocturile se numesc şi ceaiuri şi pot fi folosite atât intern (băute) cât şi extern (comprese, spălări, gargară, băi, irigaţii). MACERAŢIA (PLĂMĂDEALA LA RECE) este un procedeu prin care principiile active conţinute în plante sunt extrase prin plasarea plantei într-un dizolvant (cel mai frecvent apa), la temperatura camerei, timp de 6-8 ore. Compostul se agită din când în când, iar în final este strecurat. Nu se recomanda depăşirea perioadei de 6-8 ore datorită posibilităţii dezvoltarii microorganismelor. De asemenea, se recomandă spălrea plantelor înainte de a fi puse la macerat şi consumarea produsului rezultat în aceeaşi zi. DIGESTIA (PLĂMĂDEALA LA CALD) se foloseşte pentru prepararea uleiurilor medicinale din plante. Planta mărunţită şi uleiul se aşază într-un Bain-Marie, cu apa la o temperatură de 40-60 grade Celsius timp de 2-3 ore. Se strecoară şi se păstrează în recipiente ermetice, la rece. CATAPLASMA (OBLOJALA) este o pastă obţinută din amestecarea plantei mărunţite cu apă. Pusă între două bucăţi de pânză, se aplică pe partea bolnavă. TINCTURILE se obţin prin combinarea plantei mărunţite cu alcool de diferite concentraţii. Se dozează la picătură şi se folosesc simple, sau în combinaţie cu puţină apă sau zahar. SIROPURILE sunt soluţii extractive apoase, la care se adaugă zahăr. Zahărul este dizolvat, la rece sau la cald, în soluţii care conţin planta şi apă. Se fierbe asmestecul în vase zmălţuite iar apa evaporată se completează cu apă fierbinte. Siropurile se strecoară fierbinţi şi se pun în vase mici, astupate ermetic. VINURILE MEDICINALE se prepară prin macerarea plantelor mărunţite în vin vechi şi de bună calitate, la temperatura camerei, timp de 7-8 zile. Apoi se strecoară ,se stoarce, se filtrează şi se completează cu vin până la cantitatea iniţială. Se îndulceşte după gust.

OŢETURILE MEDICINALE se prepară prin macerarea plantelor în oţet de vin, timp de 7-8 zile, la temperatura camerei. Se strecoară, se stoarce , se filtrează şi se adaugă oţet de vin până la cantitatea in-iţială. În literatura de specialitate se mai mentionează INHALAŢIILE (inhalarea de vapori de apă saturaţi în uleiuri volatile, obţinuţi prin introducerea unor plante aromatice în apă clocotită) şi BĂILE DE PLANTE (imersia generală sau parţială în recipiente cu apă caldă, în care s-a turnat o fiertură sau infuzie de plante). În acest text, termenul de plantă a fost folosit pentru simplificare, putând însemna atât planta întreagă, cât şi părţi ale ei. Se înţelege că singularul “plantă” a fost folosit tot în acest scop. Deobicei, orice procedeu am folosi necesită mai multe plante, fie de acelaşi tip, fie diferite. În paranteze sunt menţionate şi denumirile populare, acolo unde este cazul. Trebuie specificat că procedeele prezentate pot folosi şi la alte aplicaţii în afara preparării de substanţe terapeutice. Dacă sunt folosite pentru a prepara medicamente, la fel de bine pot fi folosite pentru a prepara otrăvuri, droguri sau mijloace specifice vrăjitoriei (poţiuni, elixire, filtre, etc.).

-unea de acupunct nu are corespondenţe în cultura noastră. Pentru a uşura depăşirea acestei diferenţe culturale, voi prezenta în continuare procedeele prin care se poate obiectiva conceptul de punct de acupunctură.
TESTUL MECANIC

Testarea Acupunctelor
Nicolae-Marius Bârlea, dr.fiz.,

Catedra de Fizică, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca

Acupunctura este o componentă a Medicinii Tradiţonale Chineze, a cărui nume în chineză conţine ideogramele zhen şi jiu, înţepare şi foc. Adică este vorba de o metodă de stimulare prin înţepare sau prin încălzire a anumitor zone de pe corp, numite puncte de acupunctură sau mai scurt acupuncte, în scopul obţinerii de efecte terapeutice asupra organismului. Metoda este veche de câteva mii de ani şi e utilizată cu succes şi astăzi [Dumitrescu 1977]. Pentru cei ce ar dori să probeze procedeul în scopul îmbunătăţirii stării generale sau pentru a-şi rezolva o problemă de sănătate, apare un blocaj cultural, un scepticism legat de necunoaşterea acestui mod de a îngriji corpul, mintea şi sufletul. Utilizarea medicaţiei din Medicina Tadiţională Chineză, sub formă de ceaiuri, prafuri sau capsule, este mai uşor acceptată de omul occidental, pentru simplul fapt că are un corespondent în mintea sa, medicamentul din medicina alopată, cea pe care el deja o cunoaşte. Acupunctura este mai dificil de acceptat fiindcă noţi-

Acupunctele sunt foarte precis localizate pe corpul nostru, poziţia lor fiind descrisă în tratatele de specialitate după repere anatomice. Dimensiunea unui acupunct este de 1-2 milimetri. Acolo trebuie să plaseze acul un acupunctor, ca să obţină efecte terapeutice! Cum se poate găsi cu aşa precizie acupunctul? Adevărul este că nu e atât de greu cum pare. Este suficient să te uiţi la figura care îţi arată locul unde este acupunctul şi să ştii că el este plasat în majoritatea cazurilor într-o depresiune anatomică, o adâncitură aflată între tendoane sau muşchi sau lângă un os şi niciodată pe un vas de sânge sau pe un os lung. Presând puternic asupra unui acupunct vei avea o senzaţie de durere profundă, difuză, dar nu durere ascuţită, ca la o tăietură. Sensibilitatea la apăsare a acupunctului este mai mare decât a zonelor din jurul său. Acupunctele dereglate pot avea o atât de mare sensibilitate încât şi o uşoară atingere generează disconfort. Aceste observaţii, cunoscute de foarte multă vreme, sunt confirmate la un alt nivel de cercetările moderne. Remarcabilă în acest sens este activitatea doamnei Helene Langevin, cercetător şi profesor la Universitatea din Vermont, SUA, care a pus în evidenţă existenţa unei reţele a fibroblastelor, celulele care produc colagenul, substanţa fibroasă care dă consistenţă corpului nostru [Langevin 2004]. Ţesutul

Manipularea acelor de acupunctură afectează ţesutul conjunctiv şi fibroblastele (celulele producătoare de fibre) [după Langevin 2006]

conjunctiv este identificat de multă vreme de anatomişti, dar faptul că fibroblastele sunt conectate mecanic la acest ţesut este de dată recentă. Helene Langevin a reuşit să arate cum manipularea acelor de acupunctură modifică configuraţia ţesutului conectiv şi deformează scheletul fibroblastelor (citoscheletul) [Langevin 2006]. Prin studii de imagistică cu ultrasunete, Langevin arată că acupunctele sunt plasate în zone specifice ale ţesutului conjunctiv, acolo unde apar plane de clivaj-separaţie între diverşi muşchi [Langevin 2002]. Acest plasament "strategic" al acupunctelor le face atât de sensibile la ceea ce se întâmplă în zonele adiacente şi inclusiv la stresul mecanic aplicat din exterior.
TESTUL AKABANE

-hipersensibilitate termică (prag scăzut de sensibilitate termică) => exces energetic al meridianului (punctului); => rezistenţă electrică mică, potenţial electric mare; => hipertonie simpatică.
TESTUL RYODORAKU

O altă metodă de detectare şi testare a acupunctelor foloseşte căldura şi se datorează medicului japonez Kobei Akabane. În 1952 el descoperă întâmplător că unele din punctele Jing-distale (de la extremitatea degetelor) ale pacienţilor săi suferinzi sunt foarte sensibile, dureroase în decursul afecţiunii, iar acestă hipersensibilitate dispare odată cu vindecarea bolii. El a pus la punct un sistem de testare a acupunctelor folosind un mic coş din sârmă în care ardeau ierburi, ce era balansat deasupra acupunctelor. Se nota numărul de balansări ce erau necesare până la apariţia senzaţiei de arsură. Testul a fost îmbunătăţit, devenind testul Akabane – Kajdos: vârful unei ţigări aprinse se plasa la 1 cm de punct şi se nota timpul până la apariţia senzaţiei de durere (arsură) [Kajdos 1982]. Eu am experimentat o metodă şi mai convenabilă, folosind pentru încălzire radiaţia termică de la un bec cu incandescenţă (o simplă veioză). Metoda permite detectarea punctelor. Suprafaţa iluminată este mare, dar senzaţia de arsură-înţepătură apare doar pe zona restrânsă a acupunctului. Acupunctele care sunt sensibile sunt simţite foarte repede, uneori sub o secundă, iar cele care sunt deficitare necesită iluminări care durează până la un minut. Semnificaţia testului este următoarea, unde am precizat şi starea electrică a acupunctului şi situaţia echilibrului dintre sistemul nervos simpatic şi cel parasimpatic: -hiposensibilitate termică (prag ridicat de sensibilitate termică) => insuficienţă energetică a meridianului (punctului); => rezistenţă electrică mare, potenţial electric mic; => hipertonie parasimpatică.

Încă din anul 1913 japonezul Hirata arată că anumite afecţiuni influenţează zone cutanate specifice, influenţă ce se manifestă prin apariţia hiperesteziei locale (sensibilitate cutanată exagerată) şi a dermatozelor alergice, dar şi prin modificări de conductivitate electrică a pielii din zonă (o abordare revoluţionară pentru momentul respectiv). Doctorul Yoshio Nakatani lucra din 1945 la Departamentul de Fiziologie al Universităţii din Kyoto sub conducerea profesorului Sasagawa. În 1950 el găseşte puncte electropermeabile ce coincid cu cele ale meridianului rinichiului din acupunctură la un pacient cu edem sever datorat unei nefroze cronice. Apoi verifică faptul că fenomenul apare şi la ceilalţi pacienţi cu probleme similare. Aceste puncte sunt numite "Ryodoten" (ryo=bun, do=conductor), iar liniei care conectează aceste puncte i s-a spus Ryodoraku (ryo=bun, do=conductor raku= linie de conexiune, meridian). Nakatani descoperă că folosind o tensiune de 21 V poate detecta majoritatea acupunctelor tradiţionale, iar cu o tensiune de 12 V detectează şi alte puncte electroconductoare, neasociate cu acupunctele tradiţionale, pe cate le numeşte puncte reactive electropermeabile (Reactive Electropermeable points, REPP). Aceste puncte coincid de multe ori cu punctele trigger din medicina alopată şi cu punctele Ah Shi (punctele dureroase) din medicina tradiţională chineză. Yoshio Nakatani consideră că punctele electropermeabile apar pe traseul sistemului nervos autonom şi sunt reprezentative pentru disfuncţii sau afecţiuni ale organelor interne. Ideea este susţinută de faptul că blocarea cu medicamente a nervilor sistemului simpatic, ca blocarea ganglionului stelat pentru mâini sau lombar pentru picioare, creşte considerabil rezistenţa electrică a pielii şi a punctelor electropermeabile din aria vizată, iar fenomenul Ryodoraku dispare. Administrarea de stimulante ale sistemului nervos simpatic scade rezistenţa, creşte electroconductivitatea. Nakatani, după detectarea punctelor electrop-

-ermeabile, implantează ace şi injectând 200 A timp de 7-10 secunde reuşeşte să amelioreze sau să vindece suferinţa, uneori în câteva minute, alteori după mai multe zile de tratament. Acest tip de stimulare funcţionează pe funcţiile organelor interne, circulaţia sanguină, metabolism, reacţia imunitară, prin reflex autonom. Altfel spus terapia Ryodoraku este o metodă de a influenţa sistemul nervos autonom prin fizioterapie aplicată pe puncte de acupunctură. Terapia Ryodoraku este o metodă obiectivă ce testează acupunctele măsurând conductivitatea lor electrică (electro-permeabilitatea punctelor). Punctele sunt detectate cu un instrument numit Neurometer, care are un electrod indiferent pozitiv ţinut în mână de pacient şi un electrod de explorare cu vată umezită cu apă cu sare ce este deplasat de medic pe suprafaţa pielii pacientului. Sursa electrică de alimentare furnizează tensiuni de 12-21 V. Cu o rezistenţă variabilă se reglează curentul la 0,2 mA când se scurtcircuitează cei doi electrozi. Un microampermetru afişează curentul. Când se detectează un punct reactiv, apare o creştere de curent electric de 40-50 microAmperi. Măsurătoarea nu trebuie să dureze mai mult de 2-3 secunde, fiindcă valoarea citită va creşte cu timpul de aplicare. Valoarea curentului în punctele speciale de măsurare este trecută pe un grafic special care dă posibilitatea de a vedea puntele care au valori ale conductivităţii electrice mai mari (exces) sau mai mici (deficit) decât valorile medii. Aceste puncte sunt tratate conform stării lor, cele aflate în exces sunt dispersate (calmate) şi cele care sunt în deficit sunt tonifiate (activate), alături de alte puncte speciale indicate de teoria acupuncturii pentru dispersarea sau respectiv tonifierea meridianului aflat în suferinţă.
EAV − Electroacupuncture According to Voll

1,2V ca să nu producă descompunerea electrolitică a apei şi un curent de circa 10 microAmperi. Instrumentul de măsură al aparatului indică maxim 100 de diviziuni când se scurtcircuitează electrozii şi 50 de diviziuni când se măsoară o rezistenţă de 100 kiloohm (considerată rezistenţa standard a pielii). Electrodul pozitiv, cu un vârf din argint sau alamă, este folosit pentru explorarea pielii, iar electrodul negativ, un cilindru din alamă, este ţinut în mână de pacient. Indicaţiile instrumentului de măsură (între 0 şi 100), atunci când se măsoară un acupunct asociat unei funcţii fiziologice sau unui organ, au următoarele semnificaţii: –sub 45 => degenerare, hipoactivitate a funcţiei sau organului –45-60 => normal, organ sau funcţie cu activitate corectă –peste 60-80 => inflamaţie, hiperactivitate a funcţiei sau organului Măsurarea acupunctului implică două componente, iniţial acul instrumentului urcă până la o anumită valoare în circa 2-4 secunde după care acul coboară lent la o valoare mai mică în circa 10-20 secunde. Când apare fenomenul de scădere a indicaţiei, numit de specialişti "indicator drop" (ID) sau "needle drop", acesta relevă existenţa unui dezechilibru organic ce trebuie rezolvat.

Din 1953, medicul german Reinhold Voll, cunoscător al acupuncturii, dezvoltă şi îmbunătăţeşte sistemul de diagnostic electric pe acupuncte al japonezului Nakatani. Obiectivul iniţial al lui Voll a fost terapia prin electroacupunctură, dar observând că semnalul de joasă tensiune aplicat de aparatul său determină din partea acupunctului un răspuns ce reflectă starea sistemului organic asociat, a folosit observaţia pentru a crea propriul său sistem de diagnostic şi tratament, cunoscut sub numele de "Electroacupunctura după Voll", cu prescurtarea EAV (Electroacupuncture According to Voll). Sistemul de testare electrodermală al lui Voll foloseşte pentru măsurare o sursă de tensiune de

Legat de "indicator drop" doctorul Voll a observat un fenomen extraordinar. Un coleg medic pe care-l diagnosticatse cu aparatul său ca având prostata inflamată, s-a întors la cabinet să-i arate remediul homeopatic primit de la farmacist. Testând din nou, Voll observă că scăderea indicaţiei, "needle drop", nu apare când pacientul ţine în mână flaconul cu medicament, dar este prezent când nu are flaconul în mână. Această observaţie a constituit punctul de plecare a unei noi aplicaţii "medicine testing"− testarea medicamentului. În circuitul electric al electrodului de măsurare a pus un suport metalic.

Dacă pe acest suport se aşează diverse substanţe, putem vedea reacţia punctului măsurat la substanţa respectivă. De exemplu un diabetic are acupuncte dezechilibrate pe meridianul Splină-Pancreas. Plasând zahăr pe placa de test, dezechilibrul va creşte. Plasând o fiolă cu insulină, dezechilibrul este redus sau suprimat. Reinhold Voll, folosind aparatele sale, Diathermo-punctor şi apoi o variantă perfecţionată, Dermatron, a descoperit noi meridiane şi peste 200 de noi puncte. Măsurătorile făcute după această metodă de studenţii mei [Barlea 2003] au confirmat relevanţa acestui procedeu. În exemplul grafic alăturat se observă variaţia curentului electric prin punctul de test al Plămânului pentru o persoană care a suferit o operaţie la plămân. Curentul prin punct creşte, în funcţie de timpul trecut de la operaţie, către valoarea nor-mală (50).

-tatea detecţiei acupunctelor [Bârlea 2000]. Montajul experimental cuprindea un generator de semnal electric dreptunghiular (2 Volţi amplitudine) şi un microampermetru digital pentru măsurarea curentului. Semnalul era aplicat prin intermediul unui electrod din grafit de 2mm pe zona cercetată, iar electrodul de referinţă din cupru era ţinut pe limbă.

Montaj simplu pentru detecţia acupunctelor cu semnal dreptunghiular.

Am determinat sensibilitatea metodei de detecţie ca un raport între impedanţa zonelor de piele indiferente şi impedanţa acupunctului. În funcţie de frecvenţa semnalului electric, această sensibilitate varia puternic de la valoarea 40 la frecvenţe joase (sub 100 Hz), către 5 şi mai puţin la frecvenţe peste 1000 Hz.

Curentul în microamperi prin punctul distal P11 (Plămân) la un tânăr care a suferit o intervenţie medicală pe plămâni, în funcţie de zilele care au trecut de la operaţie [Bârlea 2003].

TESTAREA ACUPUNCTELOR ÎN CURENT ALTERNATIV

Sunt fizician, educaţia şi propriile mele înclinaţii mă determină să fiu un om care crede doar ceea ce vede. Când există efect, dacă pot să-l măsor sau săl evaluez, dacă pot să-l reproduc, atunci înseamnă că fenomenul există şi poate fi utilizat. Evaluarea acupuncturii a fost, este şi va fi subiect pentru multe lucrări ştiinţifice care să precizeze mecanismele de acţiune, să fundamenteze anticele cunoştinţe orientale utilizând aparatura şi cunoştinţele actuale. Până aici am prezentat metode electrice ce folosesc curentul continu pentru a detecta sau testa acupunctele. Curentul alternativ este mult mai indicat pentru a măsura punctele de acupunctură fiindcă dă posibilitatea de a determina atât proprietăţile disipative ale pielii, rezistenţa ei electrică, cât şi proprietăţile ei reactive, capacitatea ei electrică. Folosind un semnal electric dreptunghiular, am investigat posibil-

Sensibilitatea=Impedanţă piele normală/Impedanţă acupunct, în funcţie de frecvenţă.

Altfel spus "rezistenţa" electrică în curent alternativ (impedanţa) acupunctului este de 40 de ori mai mică decât cea a pielii înconjurătoare, la frecvenţe sub 100 Hz. Chiar la frecvenţe relativ mari, la 1000 Hz, impedanţa acupunctului este de 5 ori mai mică faţă de pielea din jur. Măsurătorile electrice pe piele nu sunt atât de simple cum par la prima vedere. Din punct de vedere electric pielea se comportă ca un circuit electric care are o rezistenţă electrică serie Rs de ordinul sutelor de Ohmi în serie cu o capacitate de ordinul zecilor de nF (nanofarazi) ce are în paralel o rezistenţă de câţiva

zeci de kiloOhmi [Bârlea 2008]. Iar acesta este doar un circuit simplificat. Adaugă la asta faptul că rezistenţa electrică a pielii este neliniară, adică valoarea ei depinde de valoarea curentului cu care faci măsurătoarea! Dar este posibil ca tocmai în aceste manifestări să se afle informaţii vitale pentru starea noastră de sănătate [Ahn 2007]. De aceea domeniul este atât de incitant.

Scurte precizări
Prezentările care le publicăm în această rubrică folosesc date la prima mână furnizate de persoanele implicate. Acolo unde a fost posibil, am solicitat celor prezentaţi să scrie ei însuşi prezentarea, urmând o anumită schemă-tip*. De aceea, deşi modul de prezentare diferă de la o persoană la alta, toate prezentările urmează o anumită formă prestabilită. Redactorii noştri au intervenit foarte puţin sau deloc în aceste materiale, preferând să nu altereze sensul sau contextul lor. Întreprinderea de a lăsa chiar persoanele în cauză să se prezinte singure credem că este inedită pentru spaţiul editorial românesc, fiind binevenită. Revista noastră NU este responsabilă de realitatea şi acurateţea acestor date, fiind în imposibilitatea practică de a le verifica. Mizăm totuşi pe buna credinţă a acestor terapeuţi.

Circuitul echivalent simplificat al pielii.

Concluzia finală este că punctele de acupunctură se pot detecta prin palpare, prin încălzire sau electric. Este o certitudine susţinută de o vastă literatură de specialitate. Rămâne doar să verifici pe propria piele cât de utile sunt aceste puncte în a-ţi reda starea de bine de care ai atâta nevoie.

Bună Ziua!
Mă numesc Victor şi locuiesc în Arad. Am 45 de ani, practic şi studiez terapiile alternative de 15 ani. Sunt specializat în tratamentele pe aura, folosind ca adjuvant plante medicinale mai puţin cunoscute, culese din flora spontană. Pe lângă cunoştinţele despre plantele medicinale, pe care le-am dobândit de la mai multe persoane care, deşi fără diplomă, le foloseau în mod curent, am avut norocul să fiu ajutat de peroane cu renume în aceste domenii. Am citit aproape tot ce a apărut pe piaţă, pentru a avea o imagine de ansamblu asupra fenomenelor abordate. Am studiat: Reyki, Bioenergoterapeutica, Radiestezia, Infoenergetica, Aura şi Tratamentele pe Aură, unele tehnici de Presopunctură, şi de fapt toate celelalte domenii aşa-zise ”Para”. Mă simt avantajat şi de cunoaşterea şi folosirea plantelor medicinale, deoarece astfel rezultatele obţinute sunt stabile şi durabile. Un detaliu nu lipsit de importanţă este faptul că nu vând ceaiuri sau plante medicinale. Pentru cei care au citit Biblia, ex___________________ *NOTĂ: ”Schema recomandată este urmatoarea: 1. nume şi prenume, alte date personale 2. calităţi (ex: bioenergie, văd aura ....) 3. atestări (ex: cursuri urmate, diplome, recunoaşteri, etc...) 4. metode (ce metode de tratament folosiţi....) 5. boli tratate; deşi nu este obligatoriu, recomand să citaţi numai afecţiunile la care aţi avut rezultate....) 6. adresa cabinet, date contact Această schemă-tip, structurează prezentarea, ordinea nu este obligatorie, nici abordarea fiecarui punct. Dumneavoastră vă prezentaţi, este la latitudinea dvs. ce scrieţi.”

Exista oameni care prin puterea si stiinta lor pot ajuta la vindecarea omului cazut in suferinta. Exista oameni inzestrati cu puterea clarviziunii, a vederii lucrurilor ascunse trecute, prezente si viitoare. In masura in care acesti oameni vor sa-si faca publice inzestrarile, ne propunem sa vi-i prezentam. Poate va vor face viata mai usoara.

exista un alt aspect semnificativ: nu propăvăduiesc, sub masca tratamentului, nicio nouă religie: sunt doar un simplu ortodox român! Cele mai spectaculoase rezultate au apărut în timp ce făceam cursul doamnei Lidia Fecioru, am început să primesc informaţii din câmpul (aura) persoanelor din jur. Nu am ştiut cum să reacţionez, dar am fost îndrumat spre pagina din curs unde scria să nu credem că am înebunit şi să verificăm repede informaţiile pentru a ne linişti, ceea ce am făcut şi fac şi acum. Ce calităţi cred eu că trebuie să deţină un bioenergoterapeut? Prima este Modestia şi pe acel terapeut pe care o să-l auziţi că este cel mai bun, sau că sunt puţini ca el... Răspunsul e doar unul singur; toţi suntem egali din acest punct de vedere. Diferenţele apar doar la nivelul cunoştinţelor dobândite prin învăţătură, experienţe personale şi lipsa spiritului mercantil. Toată lumea mănâncă, dar în informaţiile pe care am avut privilegiul de a le accesa, a lua de la gura celui care nu are, te descalifică! Aceasta este filozofia care am învăţat-o şi cred în ea. Ce ştiu să fac,sau ce văd? Bioenergia poate să trateze multe şi în diverse stadii. Dacă sunt atent şi percep corect informaţiile din aura interlocutorului, primesc informaţia direct sub forma remediului ce trebuie folosit, în cazul meu plantele medicinale. Prin atingerea cu palmele remediez energetic zona respectivă, ceea ce implică şi curăţirea. Am menţionat că folosesc şi unele tehnici de Presopunctură şi recunosc că sunt fascinat de acest domeniu, mai ales datorită rezultatelor pe care le-am obţinut folosind această tehnică. Cheia în toate terapiile este obţinerea unui diagnostic corect. Aura umană are toate aceste informaţii şi dacă ştim să le cerem, restul este simplu. Am avut ca interlocutori, o familie care nu putea să facă copii şi toţi medicii la care au fost îi tratau separat şi bineânţeles, le luau banii. După 4 şedinţe şi trei ceaiuri băute de ambii, am deblocat acea cale şi a problema a dispărut. Doamna respectivă e cadru medical şi a accesat toate variantele medicale existente Acum nu mai este cazul! Am mai ajutat 8 familii în acest domeniu şi cred că am să mă axez pe viitor în această direcţie. Alte „reuşite”: de la gastrite, boli de piele, celulită, afecţiuni ale cuplului, infertilitate, ochi, urechi, păr, coloană, până la depresii severe; nu cred că există domeniu unde bioenergia combinată cu plantele medicinale, să nu fie de folos. Colaborez cu mai multe persoane din ţară şi

din străinătate, toţi învăţăm unii de la alţii. Am o prietenă în România, care este specializată în tratamente la distanţă şi prietenia ei mă ajută să pot şi eu să fac uneori asta. Aura unei persoane se vede chiar şi în pozele trimise prin mail. Şi astfel pot să indic unei persoane unde să meargă sau ce să facă... Eu locuiesc în Arad şi pentru unii este departe. Vocea transmite şi ea multe informaţii şi am văzut că pot percepe şi prin telefon anumite disfuncţii. Repet, nu mă consider un paranormal, cred cu toată convingerea mea că toată lumea poate... Dacă vrea cu adevărat! Nu cer o plată anumeşi nu solicit ceva în avans. Uneori şi o viitoare prietenie este mai bună decăt o sumă de bani sau unele favoruri materiale. Un amănunt mai hazliu: NU accept să tratez infertilitatea dacă este doar femeia singură, trebuie să fie însoţită neapărat de soţul- partenerul ei! Pot fi contactat la telefon sau prin mail de cine simte că gândim la fel sau de cei care speră să-i pot ajuta. Eu promit să încerc şi sper ca Dumnezeu să mă ajute să fac asta! Mă numesc doar Victor din Arad. TEL 0741202268 E+mail: vikiterra88@yahoo.com P.s. Dacă doriţi altceva, vă rog să cereţi... Eu aşa ştiu să mă prezint. Cu stimă, Victor

Svetlana Secrieru* bioenergoterapeut
Svetlana Secrieru s-a născut în zodia Vărsătorului în data de 18.02. 1956 în Republica Moldova. A urmat cursurile lui Djuna Davitasvili la Chişinău. Practică masajul bioenergetic fără contact direct cu pielea pacientului. Nu diagnostichează pro-priu-zis boala, ci ce bazează pe indicaţiile medicilor pe care ia frecventat pacientul inainte de a ajunge la ea. Sedintele durează 20 de minute şi sunt structurate pe serii. A tratat cu succes maladii cardio-vasculare, maladii ale căilor respiratorii, boli de piele, maladii
_________ *NOTĂ: Contactată pentru această rubrică, d-na. Secrieru a preferat să ne transmită telefonic aceste informaţii, din motive personale. De aceea, materialul de mai sus este mai puţin structurat decât celelalte. Totuşi, bazându-se pe cele comunicate telefonic de d-na Secrieru cât şi pe datele continute în web site-ul ei personal, credem că reflectează exact calităţile, metodele şi reuşitele domniei sale.

ale aparatului genital, disfuncţii ale văzului, insuficienţele glandei tiroide, ciroza, reumatismul, migrene şi altele. Date de contact: deţine un cabinet în Bucureşti. Tel. mobil: 0722793850 Site web: www.secrieru.ro e-mail: marian@secrieru.ro

Constantin Cornea Psiholog şi bioenergoterapeut
Nume : Psiholog Constantin Cornea Calităţi : tratez cu bioenergie Atestări : În privinţa calităţilor bioenergetice niciuna, considerând că această calitate se descopera de unul singur şi se şlefuieşte prin autocunoaştere. Am avut această calitate de mic, să ştiu unde îl doare pe cel cu care vorbesc, şi să simt să pun mana în acel loc pentru a-i amelioara suferinţa. Doar mult mai târziu mi-am dat seama că este o calitate mai deosebită. De asemenea am ştiu din totdeauna că o afecţiune se naşte având ca suport propriile noastre gânduri sau temeri şi rezistă atâta timp cât pacientul nu manifestă dorinţa de a se schimba. În acest context am dorit mai mult să descopăr ce stă la baza afecţiunii, care sunt temerile oamenilor, în ce fel sentimentele pot face bine sau rău şi am găsit ca şi soluţie să fac Psihologia. De aceea doresc ca la acest capitol al atestărilor să spun că sunt de profesie psiholog, urmează să îmi iau şi dreptul de liberă practică ca şi psihoterapeut, şi am parcurs mai multe tipuri de dezvoltare personala: 250 ore de analiză personală de tip psihanalitic; 150 ore de analiză personală de tip Jungian; 150 ore de dezvoltare personală de tip cognitiv-com-

-portamentală; Metode : Metoda folosită de mine constă în ami aşeza mâinile pe trupul bolnavului în zonele pe care le simt a fi deficitare şi a oferi un suport energetic ce poate duce la vindecare. În acelaşi timp încerc să comunic cu pacinetul pentru a-l ajuta să conştientizeze de unde a pornit afecţiunea şi ce o face încă să existe. Uneori nu este de ajuns să vreau doar eu vindecarea, trebuind să-şi dorească acest lucru şi pacinetul. Tratamentul constă în 20 de sedinţe ce se fac câte una pe săptămâna. Nu cred în sintagma care spune că: pacinetul trebuie să creadă ca să îl pot ajuta! Eu nu am întâlnit pâna acum pacient cu care să nu fiu com-patibil, bineânţeles poate a durat mai mult, ori poate afecţiunea sa, se încadra la ipohondrie, dar rezultate am avut mereu, cel puţin mulţumitoare. Am auzit foarte multe lucruri cu care eu nu sunt de acord, spunându-se în acest domeniu, şi pentru o perioadă am considerat necesar să nu mai apar în presă. Dar în acest an am înţeles că există şi publicaţii corecte ce doresc prezentarea acestei metode de terapie complementară corect, fără a manipula adevărul . De aceea am citit revista dvs. Şi am ajuns la concluzia că apariţia mea în paginile revistei nu mă dezavantajează, ba din contră, mă onorează. Practic aceasta metoda de 12 ani şi am avut mii de pacienti cărora am început să le ţin evidenţa de 3 ani ( având în acest moment peste 500 de fişe ale pacientului completate). De ce doar de trei ani? Pen-tru că nu am nevoie de recunoaştere socială expresă, fiindu-mi de ajuns că am pacienţi şi că aceştia pleacă vindecaţi şi mulţumiţi de sedinţele mele. Am avut pa-cienţi mereu şi am şi în continuare, în aşa fel încât la mine programările se fac cu aproximativ trei luni înainte. Boli tratate : În primul rând doresc să specific că nu primesc pe nimeni fără o programare în preal-

-bil. Programarile se fac la numerele de telefon menţionate mai jos. Pentru mine nu boala este cea care mă poate face să am rezultate, sau nu, ci pacinetul în sine. De aceea este mai important pe cine tratez şi nu ce tratez. Nu mă interesează dacă crede în metoda mea de tratament, dacă se consideră compatibil, sau alte amanunte. Vreau doar să ştiu că îşi doreste sincer vindecarea, nu doar la nivel verbal afirmativ. Iar mai apoi să îmi ofere, şi să îşi ofere timp, pentru ca acest lucru să devină realizabil. Date de contact: - Adresa cabinet: Şos. Iancului nr.39, Bucureşti Tel. mobil : 0745.658.148 sau 0734.546.484 Site web: www.healing-energy.org

Metode terapeutice practicate cu succes în medicina nealopată (complementară) III
Menţionăm că prezentarea din această listă are scop informativ şi nu este eshaustivă. Răspunderea pentru alegerea metodei potrivite de tratament îi aparţine terapeutului. În continuare prezentăm 10 intrări în ordine alfabetică la literele H, I, F, K, M şi P (după ce vom termina "recensământul", vom face o reverificare, apoi vom descrie fiecare metodă separat): HOMEOPATIA IRIDIOLOGIA ÎNGERI (TERAPIA CU) KINETOTERAPIA MAGNETOTERAPIA MASAJ TUINA MASOTERAPIA MELOTERAPIA MINERALOTERAPIA PSIHOTERAPIA

Toti oamenii vorbesc. Putini spun ceva. Si mai putin se pastreaza si se transmite ca valoare! Aflati aici ce gandeau,spuneau,sau scriau oameni din toate timpurile, despre probleme si dileme vechi de cand lumea dar mai actuale ca niciodata. Navigand pe ocean vezi doar apasi din cand in cand cate o insula sau un arhipelag. Nu realizezi ca de fapt acele insule sunt doar varfurile unor munti submarini, la fel cum vederii ii scapa acea parte mai mare a icebergului aflata sub apa. Omul, prins in cotidian, se aseamana aceluia care nu vede padurea din cauza copacilor, la fel cum exista multi care fascinati de scotocirea dupa scoici in nisipurile plajei, ignora cu desavarsire oceanul care li se deschide inainte ochilor.

Scurte explicaţii asupra alegerii
Iosif Vissarionovici Stalin (1878-1953) a fost o personalitate care cu adevărat ţine de realitatea fantastică. În ţara sa, în timpul vieţii, nu l-a contestat nimeni care să rămână în viaţă. În sensul rău al cuvântului, a făcut atâtea lucruri ieşite din comun, încât a reuşit să fie dezavuat după moarte chiar de oamenii săi.

O parte din personalitatea sa răzbate din cuvintele de mai sus, conturând în parte gândirea şi caracterul acestui monstru. Ignorarea faptelor şi răstălmăcirea “istorică” a adevărului a făcut să fi avut adepţi în Franţa în perioada războiului şi în era postbelică. Cu timpul, realizând cu cine au de-a face, aceşti militanţi de extremă stânga au rămas foarte puţini. Ignoranţa face ca şi la ora actuală, Stalin să aibă unii adepţi. În parte, aceştia sunt victime ale unui cult al personalităţii care a făcut victime şi peste generaţii. Extrasele de mai sus sunt remarcabile şi pentru a înţelege influenţa acţiunilor acestui om şi sistemului care l-a promovat asupra României. În principal, aceste rânduri se vor un reazăm al memoriei şi un antidot la uitare.

Aforisme (V)
Intenţionăm a vă prezenta colecţii de cuvinte alese. De fiecare dată câte 10 intrări. Sugestiile sau chiar contribuţiile directe sunt binevenite. Deşi rar utilizate în procesul de învătământ, credem că actualitatea şi "miezul" unora dintre ele le-ar face instrumente auxiliare de învăţămant ideale. Aviz celor din domeniu. *Nu putem face o revoluţie cu mănuşi de mătase. *Cine nu e cu noi,e împotriva noastră. *Destin?Aceasta noţiune este mistică,este nonsens. *Moartea rezolvă toate problemele-nu e omul,nu e problema. *Moartea unui om e o tragedie,moartea a milioane de oameni reprezintă doar o statististică. *Scrisul este cea mai puternică şi importantă armă a partidului. *Educaţia este o armă ale cărei efecte depind de cine o ţine în mâini şi spre cine este ţintită. *Ideile sunt mai puternice decât puştile.Dacă nu îi lăsăm pe inamicii noştrii să aibă puşti,de ce să-i lăsăm să aibă idei? *Scriitorul este inginerul sufletului omenesc. *Singura putere adevărată provine de la puşcă. zise de Stalin

Aforisme (VI)
*E de ajuns că oamenii ştiu că au fost alegeri. Nu contează cine votează, contează cine numără voturile. *Dacă opoziţia se dezarmează singură,toate bune şi frumoase.Dacă nu,trebuie s-o dezarmăm noi. *Veselia este cea mai remarcabilă calitate a Uniunii Sovietice. *Recunoştinţa este o boală de care suferă câinii. *Nu am încredere în nimeni,nici măcar în mine. *Papa?Câte divizii are? *Fiecare îşi impune propriul său sistem atâta timp cât armata sa îl poate susţine. *În armata sovietică ai mai nevoie de mai mult curaj ca să te retragi decât ca să ataci. *Dacă un ministru de externe susţine până în pânzele albe o conferinţă de pace, poţi fi sigur că guvernul lui deja a pregătit avioane şi nave de război. *Când îi spânzurăm pe capitalişti ei ne vând frânghia pe care o folosim. Zise tot de Stalin, în stilul său inconfundabil

*Vă intereseaza echipamentele de electrostimulare a punctelor de acupunctură/presopunctură? Doriţi să aflaţi de metode de electrostimulare musculară mai eficiente? Puteţi afla informaţii şi chiar cumpăra de pe site-ul web: www.placerepepiele.ro *Date suplimentare puteţi afla despre bioenergoterapeuta Svetlana Secrieru pe site-ul web : www.secrieru.ro şi despre psihologul bioenergoterapeut Constantin Cornea pe site-ul: www.healingenergy.org . Cei doi terapeuţi au fost prezentaţi în cadrul acestei reviste la rubrica: “Terapeuţi şi vizionari”.

Adrese utile
Aici găsiţi adrese care vă vor stârni atenţia şi curiozitatea! Le-am numit utile! Aici gasiti anunturi care se incadreaza in specificul revistei! Si adrese care va vor starni atentia si curiozitatea! Le-am numit utile!

* Muzeul memorial ”George Coşbuc” –muzeu şi casă
memorială Adresa: Comuna Coşbuc (fostă Hordou), nr.140, jud. Bistriţa- Năsăud Telefon: 0263/368038 (cf. CIMEC) În aceasta casă tradiţională, cu atmosferă patriarhală s-a născut în pe 20 septembrie 1866 poetul George Coşbuc. Transformată în prezent în muzeu, adăposteşte printre altele manuscrise, obiecte personale originale ale poetului cât şi numeroase volume de epocă din biblioteca acestuia, care conţinea iniţial peste 30.000 de volume. Se remarcă un manuscris deal lui Coşbuc despre misteriile lui Dante Alighieri, care conţine şi o hartă a universurilor descrise în operele italianului. La nivelul anului 2007 (când am vizitat ultima oară acest loc), am remarcat nivelul scăzut de securitate a obiectivului, total disproporţionată cu importanţa sa. Facem această menţiune nu pentru a da idei infractorilor, ci în speranţa că o societate privată de securitate şi monitorizare ar putea face o sponsorizare şi să pună la adăpost aceste bunuri de patrimoniu naţional. *Muzeul ”Bogdan Petriceicu Hasdeu”- muzeu şi casă memorială de importanţă deosebită Adresa: Loc. Câmpina, jud. Prahova Tel: 0244/335599 ,355598 (Cf. CIMEC) Clădirea muzeului este ea însăşi interesantă pentru cercetătorii fenomenului spiritist, atât prin arhitectura sa, cât şi prin faptul că Hasdeu a organizat şi participat la multe şedinţe spiritiste în această lo-

Anunţuri
Aici găsiţi anunţuri care se încadrează în specificul re-vistei! Căutaţi ce vă trebuie sau trimiteţi şi voi unul! * Deţineţi materiale, cărţi, periodice,sau chiar unele obiecte care au tangenţă cu domeniul de activitate "Zori de ziua"? * Aţi înfiinţat în localitatea dumneavoastră un club, o asociaţie sau un O.N.G. cu activităţi comune? Doriţi să publicaţi un anunţ? Noi vi-l publicăm gratuit în limita spaţiului disponibil. Trebuie doar să-l trimeteţi pe adresa de e- mail: office@zorideziua.ro cu specificaţia "Pentru Anunţuri"... *Deţineţi pensiuni, alte spaţii de cazare şi/ sau posibilităţi de agrement în zone apropiate de obiective de interes pentru pasionaţii de mistere şi insolit? Vă ajutăm să vă faceţi cunoscută oferta. Atât prin anunţuri în cadrul revistei, cât şi prin alte mijloace directe sau indirecte. Important este ca mesajul dumeavoastră să ajungă la cititorii noştrii şi la toţi cei interesaţi. Aşteptăm să ne contactaţi folosind adresa de e-mail: office@zorideziua.ro , cu specificaţia "Pentru cazare, agrement"...

-caţie.Sunt de asemenea prezente documente, manuscrise, fotografii de familie, mobilier aparţinând familiei Hasdeu, atât lui Bogdan Petriceicu,cât şi fiicei sale, Iulia. O mare parte din Arhiva spiritistă (protocoalele şedinţelor de spiritism) se află aici. Deşi o mare parte din această Arhivă a fost publicată în ediţii recente, valoarea originalelor rămâne de netăgăduit. Personalul muzeului cunoaşte istoria construcţiei şi a materialelor care compun colecţiile muzeului. Directoarea muzeului, Jenica Tabacu, a participat după evenimentele din 1989, împreună cu alţi păstrători ai tradiţiei hasdeene, la tipărirea in-extenso a lucrărilor lui B.P.Hasdeu şi Iuliei.

*IMPORTANT! Atunci când doriţi să faceţi cercetări în zona unor localităţi mai mici, puteţi cere informaţii de la primăriile locale. Tot aici puteţi afla despre posibilităţi locale de cazare şi despre călăuze, oameni de-ai locului, buni cunoscători ai împrejurimilor. Adresele, numerele de telefon şi e-mailurile acestor primarii le puteţi afla şi de pe Internet. Unele dintre ele au şi site propriu, ceea ce, de ce să nu recunoaştem, constituie un avantaj

Noi - căsuţa redacţiei
În această rubrică este vorba despre noi, cei care am structurat şi realizat aceste materiale, despre colaboratorii noştrii şi despre cei care ne-au sprijinit. - "Zori de Ziua" este un periodic de analize şi sinteze asupra realităţii fantastice. Revista apare in format electronic pe DVD şi o avantpremieră a ei poate fi accesată pe Internet. Adresa WEB a revistei este domeniul www.zorideziua.ro - Revista "Zori de Ziua" (prescurtat Z.d.Z.) este un proiect realizat în cadrul Asociaţiei pentru Dezvoltare Durabilă "Zorile", fiind inregistrata legal sub ISSN 1844-0622

Colegiul Redacţional: Coordonator Proiect şi Gestalt: Musceleanu Vlad-Ionuţ Redactor-şef: Dan Corneliu Brăneanu Redactori: Vlad-Ionuţ Musceleanu, Gabriel Constantinescu, Paul Raşcu Sorin Galer, Marius Bârlea + colaboratorii

Departament IT şi machetare: Gabriel Constantinescu Tehnoredactare PC: Serafim Veronica

Contact Ne puteţi contacta prin intermediul site-ului www.zorideziua.ro sau la adresele de mail: office@zorideziua.ro , ionut@zorideziua.ro , gabriel@zorideziua.ro

Publicaţi un articol Vă interesează tematica Zori de Ziua şi vreţi să faceţi un pas în plus? Aveţi articole sau studii personale care vreţi să le faceţi cunoscute? Aici este locul dumneavoastră! Aici puteţi publica dacă aveţi ce... Pentru a publica un articol scrieţi la început rubrica unde vreţi să apară, titlul articolului, iar la sfarşit numele sau pseudonimul autorului. Dacă v-aţi hotărat deja, utilizaţi adresele de la “CONTACT”… Nota redacţiei: Ne rezervăm dreptul de a fi selectivi în publicarea articolelor primite. În general se ţine cont de încadrarea în tematica revistei, de gradul de interes al subiectului abordat şi de finisarea stilistică. Unele articole pot suferi unele modificari stilistice, fără a se schimba sensul sau contextul conţinutului.

Note legale... Periodicul Zori de Ziua apare în format electronic pe DVD şi parţial pe Internet, unde este găzduit pe domeniul "www.zorideziua.ro". Domeniul www.zorideziua.ro şi conţinutul său sunt proprietate exclusivă a Asociaţiei pentru Dezvoltare Durabilă "Zorile". Linia editorială a "Zori de Ziua" este dată de coordonatorul proiectului. După publicare, articolele vor fi stocate în arhiva electronică a revistei. Reproducerea integrală sau parţială a conţinutului, fără acordul explicit scris al coordonatorului programului "Zori de Ziua" este ilegală, şi se pedepseşte conform legilor în vigoare. Articolele primite spre publicare, publicate sau nu, se constituie în fondul de articole/ documentare al revistei. Responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolelor aparţine exclusiv autorilor acestora. În cazul unor agenţii de presă sau personalităţi citate, responsabilitatea le aparţine. Imaginile folosite în revistă sunt preluate de pe Internet, ele fiind sub licenţa "creative commons" (cc) sau aparţin în parte autorilor. Editorul nu îşi asumă responsabilitatea pentru conţinutul materialelor publicitare, marcate distinct cu litera "P".

Corespondenţi oficiali Căutăm colaboratori din toate zonele tării.Trebuie doar sa vă pasioneze domeniile pe care am încercat să le prezentăm. Trebuie să mai fiţi şi serioşi. Oricum, timpul va cerne...

Celor interesaţi de a deveni reporteri sau redactori, după o perioadă de probă, li se vor oferi o facilitate care le va uşura munca: accesul la legitimaţii de presă. Aceste legitimaţii implică atât drepturi cât şi obligaţii. Pentru a le dobândi trebuie sa fiţi un membru activ al "zorideziua" şi să demonstraţi că le meritaţi... *Succinte definiţii de presă: -Reporter: Persoana însărcinată să culeagă şi să transmită de pe teren ştiri şi informaţii -A Redacta: A compune, a formula în scris, a asigura finisarea unor materiale primite de la autor

Fiţi cititori activi... Aţi găsit în articolele "Zori de ziua" vreo eroare de conţinut sau vreo greşéală gramaticală? Ne pare rău, dar vă asigurăm că sunt involuntare. Poate ne-am grăbit sau nu am fost suficient de atenţi. Dacă identficaţi greşeli, de formă sau de conţinut, vă rugăm să le semnalaţi, pentru a le remedia. Pentru a glumi puţin, avem încredere în vigilenţa dumneavoastră. Vă mulţumim! REDACŢIA

Sponsori Chiar dacă, în primă instantă, realizarea acestui proiect a fost rezultatul voluntariatului unor persoane pasionate şi/sau implicate în domeniu, credem că o calitate superioară a conţinutului şi prezentării va necesita cheltuieli care depăşesc posibilităţile noastre financiare. De aceea, sunt bineveniţi cei care, prin sponsorizari sau donaţii vor ajuta la menţinerea şi îmbunătăţirea acestui periodic.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful