Cuprins

2

Argument

În limbajul curent când spunem Biserică, înţelegem mai curând conducerea bisericească sau
reprezentanţii Bisericii (clerul bisericesc, ierarhii, preoţii şi diaconii). În mintea celor mai mulţi
dintre conaţionalii noştri, Biserică este asimilată cu o instituţie anume, desigur foarte importantă,
alături de alte instituţii. O a altă confuzie care funcţionează este aceea care disociază capitolul
“credinţei”, al “vieţii religioase” de celelalte capitole ale vieţii ca atare: cel “politic, social, cultural,
privat”. Această confuzie a fost programatic cultivată, după cum, la fel, a fost cu grijă cultivat şi
“neamestecul” credinţei şi vieţii religioase - exilare insistent pe planul vieţii private de regimul
comunist ateu, care dorea cu tot dinadinsul să excludă orice prezenţă şi influenţă a Bisericii şi a
credinţei în viaţa societăţii. Or a crede în Dumnezeu nu înseamnă numai a alătura celorlalte capitole
din viaţa ta - profesiune, familie, preocupări sociale, politice - un alt capitol, cel al rugăciunii, al
participării la viaţa Bisericii şi al respectării unor norme, rânduieli specifice, ci înseamnă că
existenţa ta în toate manifestările ei trebuie să se desfăşoare sub semnul credinţei în Dumnezeu şi al
relaţiei cu El. A fi credincios înseamnă a te manifesta că atare în profesiunea ta, în familie, în
participarea ta la viaţa politică, socială, culturală, etc., adică a aborda întreaga realitate prin prisma
prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu şi a relaţiei tale cu El, a lua în calcul prezenţa şi lucrarea Lui,
realitatea Bisericii şi a vieţii creştine în orice demers al tău ca persoană umană aparţinând unei
comunităţi umane, fie că acest demers este unul politic, fie că e profesional sau social1.
Referitor la calitatea de creatoare de naţiune a Bisericii Ortodoxe Romȃne şi totodată la
necesitatea elaborării unei istorii a Bisericii, istorie concepută ca “privelişte a unei vieţi organizate”,
Nicolae Iorga2 relevă: “Nimic nu poate fi mai folositor pentru ca preoţii noştri să înlăture anumite
ispite, pentru ca ei să cultive anumite îndeletniciri potrivite cu demnitatea şi chemarea lor, nimic nu
poate fi mai priincios pentru a-i face să înţeleagă marea misiune culturală, socială şi naţională care li
se impune, legătură strânsă ce trebuie să păstreze cu poporul, cultul de artă şi carte cu care sunt
datori, mândria la care au dreptul îndată ce vor urma bunele tradiţii, decât priveliştea unei vieţi
organizate, aproape milenare în cursul căreia Mitropoliţii Episcopii, Egumenii şi aşa de adesea ori şi
smeriţii călugări ori umilii preoţi de mir au dat poporului, ei singuri apoape toată învăţătura, au
1

Constantin Rus, Tineretul creştin şi lumea seculară: Omilia Sfântului Vasile cel Mare despre literatura păgână, în
“Teologia”, anul VII, nr. 2, 2003, p. 124.
2
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Romȃnesti şi a vieţii religioase a rom ȃnilor , ediţia a II-a, revăzută şi adăugată, vol. I,
Bucureşti, 1928, p. 5-6.

3

înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi cu
nevoile lui, au sprijinit Statul fără să se lase a fi înghiţiţi de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile
pământului fără a-şi desface ochii de la cer şi au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei româneşti
- dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de Stat, ostaşi,
mucenici şi sfinţi”. În această frază este consemnată o sinteză laconică a rostului naţionalist al
Bisericii strămoşeşti, a dimensiunii ei sui generis de creatoare de Naţiune şi Stat.
În încheierea operei sale, Nicolae Iorga3 avea să observe: “Legăturile organice, alcătuirea
culturală, atmosfera religioasă, refacerea continuităţii cu un trecut aproape complet uitat, acestea se
cer în toate provinciile ortodoxiei româneşti, care, cu cinci Mitropolii pe ţeri create de împrejurări
istorice acum dispărute şi de stăpânirea străină, nu poate avea, cu toată unitatea unui Sinod care nu
şi-a aflat încă drumul sigur, acea acţiune concordantă de care, faţă de concurenţa sectelor năvălitoare
şi de înaintarea spiritului de negaţie, ar avea atâta nevoie”. Marele poet romȃn Mihai Eminescu 4
numeşte Biserica noastră Ortodoxă “mama spirituală a poporului român” şi pe bună dreptate o
defineşte astfel, pentru că în sânul Bisericii şi-a găsit mângâierea şi alinarea sufletească tot românul
obidit, oropsit şi asuprit de soartă.
Rugăciunea Bisericii i-a fost hrană şi respiraţia sufletului, iar cuvântul ziditor al Cărţii Sfinte
a constituit întotdeauna normă, călăuză şi îndreptarul vieţii lui pământeşti. Autoritatea religiosmorală şi spirituală pe care Biserica Ortodoxă a exercitat-o asupra fiilor acestui neam românesc este
incontestabilă. Ea s-a identificat cu fiinţa lui, cu modul lui patriarhal de viaţă, slujind năzuinţelor şi
aspiraţiilor poporului ancorate într-o viziune mistică şi contemplativă, cu ochii mereu aţintiţi spre
cer, de unde se coboară “toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit” (Iac. 1, 17). “Structura
noastră sufletească este făcută din Ortodoxie tot atât cât este făcută din sângele originii noastre dacoromane”5. Biserica noastră Ortodoxă Strămoşească a hrănit sufletele acestui popor cu apa cea vie a
dreptei credinţe şi a harului mântuitor. Pentru că s-a integrat organic în viaţa şi în istoria bimilenară,
această Biserică a fost numită pe drept cuvânt “populară şi naţionalistă”. “Biserica poporului
ortodox, este a sufletului lui, nu a unui şef suprem din afară, nicio confesiune nouă din import, ci
crescută odată cu poporul, trăind cu el şi din viaţa lui, suferind şi bucurându-se cu el, Biserica

3

Nicolae Iorga, op. cit., vol. II, 1930, p. 302.
Mihai Eminescu, Timpul, 14 august 1882, în “Opere', Editura Academiei Române, București, 1989, vol. 13, p. 168169.
5
Nicolae Iorga, op. cit., vol. I, p. 81.
4

4

“legii”

6

şi a inimii lui, în afară de care şi împotriva căreia el nu poate concepe şi realiza

creştinismul”.
Biserica a fost întotdeauna leagănul şi promotoarea culturii. În Biserică a văzut neamul
românesc lumina slovei şi aici au strălucit primele torţe ale culturii şi literaturii noastre. În locaşul
Bisericii au luat fiinţă primele şcoli şi primele tiparniţe, iar bisericile şi mănăstirile noastre au fost
primele focare de la care a radiat lumina învăţăturii şi a scrisului, Biblia şi cărţile de slujbă
(Ceaslogul şi Psaltirea) au servit ca manuale de căpătai, iar “preoţii şi dascălii Bisericii au fost
Pestalozzi învăţătoreşti ai neamului românesc de la introducerea creştinismului în Dacia, până la
înfiriparea ţării”7. Nicolae Iorga numeşte mănăstirile noastre ortodoxe “universităţile neamului”
pentru că aici s-au format pionerii literaturii noastre. Marile personalităţi religioase, cum ar fi, de
pildă, mitropoliţii Dosoftei, Varlaam, Antim Ivireanu, Simeon Ştefan şi diaconul Coresi, au scris şi
tipărit în tinda bisericii şi în liniştea mănăstirilor primele cărţi de învăţătură în limba poporului,
pentru apărarea credinţei şi spiritualităţii neamului8. Românii unesc, în spiritualitatea lor, luciditatea
latină sau încrederea în înţelegerea raţională a realului, proprie Occidentului, cu sentimentul tainei
nepătrunse a existenţei, propriu popoarelor din Răsăritul Europei. Românii, ca latini, aduc în taina
lucrurilor şi a persoanelor totodată o lumină, mai accentuată decât popoarele slave, dar o lumină care
nu mărgineşte, ci defineşte şi care este proprie popoarelor occidentale. În privinţa aceasta românii
sunt mai aproape de spiritualitatea creştină primară, rămasă prezentă şi în spiritualitatea poporului
grec, deşi cu o mai redusă trăire sentimentală a acestei lumini, decât în spiritualitatea românească 9.
Biserica lui Hristos se îngrijeşte de sănătatea sufletului şi a trupului credincioşilor săi prin sfintele
slujbe savârşite încă din primele secole creştine şi care formează cultul divin public. La acesta
participă toţi creştinii ortodocşi, buni şi păcătoşi.
Asupra lumii acţionează însă şi societatea umană, căci trebuie să facem această distincţie
între lume ca loc teologic, loc, spaţiu în care fiecare lucru, fiecare realitate fizică are locul ei bine
stabilit, locul ei în care şi din care îşi realizează menirea, locul pe care se află centrată, şi societate ca
summum de indivizi, comunitate umană, care îşi manifestă acţiunea asupra lumii transformând-o, cu
pretenţia de a o eficientiza şi, nu de puţine ori, deplasând-o din locul pe care se află centrată prin
acţiunile pe care le exercită asupra elementelor ei. Dacă întru începuturi Biserica se putea identifica
într-o mare măsură cu societatea prin aceea că membrii Bisericii erau în acelaşi timp şi, într-o foarte
6

Prof. dr. Teodor M. Popescu, Biserica mărturisitoare, ediţie îngrijită de Pr. Ilie Georgescu, Editura Credinţa Noastră,
Bucureşti, 1995, p. 23.
7
V.A. Urechia, Şcolile săteşti în România, Bucureşti, 1918, p. 23.
8
Nicolae Iorga, op. cit., vol. I, p. 128.
9
Dumitru Stăniloae, Cȃteva trăsături caracteristice ale Ortodoxiei, ȋn “Mitropolia Olteniei”, nr. 5-6, 1970, p. 732.

5

mare măsură, elemente ale societăţii, în vremea noastră Biserica nu mai poate fi identificată cu
societatea fiindcă prin procesul de secularizare, centrul de greutate în viata cetăţii s-a deplasat din
zona autorităţii Bisericii în zona autorităţii societăţii umane luată ca realitate autonomă.

6

Introducere

În orice societate umană pentru a vieţui se stabileşte o anumită ordine sau bună rânduială
prin crearea unei stări de echilibru în raporturile determinate între cei care o alcătuiesc, adică între
membrii ei. În Biserică aceste raporturi îşi găsesc expresia cea mai concretă şi mai curentă în
raporturile ierarhice dintre treptele clerului şi dintre aceştea şi credincioşi10.
Una din afirmaţiile majore ale ecleziologiei ortodoxe este aceea despre legătură organiză
dintre liturghie (expresia cultică şi publică a Tainei Euharistiei) şi parohie, adică comunitatea văzută
a creştinilor dintr-un loc şi timp. Liturghia este o structură de comuniune de o asemenea natură şi
putere, încât integritatea parohiei stă şi cade cu integrarea liturgică a credincioşilor. Comunitatea
parohială nu mai e asociată azi cu un anumit cadru sociologic şî cultural tradiţional, nici apartenenţa
la Biserică nu mai este considerată un act de conformism social. Comunitatea bisericească revine la
ceea ce este prin însăşi natura ei: adunarea celor ce, în prezenţa şi cu puterea Duhului Sfânt, fac
“pomenirea” întrupării, morţii şi învierii Domnului prin împărtăşirea cu Sfintele Taine. Este
superfluu a spune că, dintre toate formele de slujire preoţească, cea mai eficace şi imediată este
pastoraţia liturgică, după cum dintre toate formele de spiritualitate, pietatea liturgică este cea mai
fecundă şi autentică11. Fără a intra în amănuntele pastoraţiei şi pietăţii liturgice, vom menţiona
câteva elemente pe care se sprijină unitatea dintre liturghie şi parohie.
Biserica este o comunitate văzută care se adună pentru un cult public – de mulţumire, de
invocare şi de laudă – în prezenţa lui Hristos. Cu toate că parohia nu e o simplă asociaţie voluntară,
nici o fraternitate oarecare, întrunirea fizică comunitară într-un anumit timp şi loc este decisivă,
deoarece numai în acest chip ea se prezintă ca semn al adunării viitoare a tuturor naţiunilor (Is. 11,
12). Parohia rezultă din această adunare de cult a celor răspândiţi şi separaţi într-un singur trup,
văzut, fizic, “ca să fie un templu sfânt în Domnul” (Efes. 2, 21). De altfel, Liturghia ortodoxă reia cu
insistenţă textele biblice care se referă la reconstituirea ce va avea loc la o a doua venire a
Domnului. Adunarea liturgică este o anticipare a adunării eshatologice, când “va trimite pe îngerii
Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile
cerurilor până la celelalte margini” (Mt. 24, 31). Rugăciunea după Axion 12: “Încă ne rugăm Ţie
10

Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Ordinea sau buna rânduială în Biserică şi ascultarea canonică, în “Revista teologică”,
serie nouă, anul X (82), nr. 3-4, 2000 , p. 87-88.
11
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Pastoraţie şi pietate liturgică, în “Telegraful Român”, nr. 19-20, Sibiu 15 mai 1982, p. 1.
12
***Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1980, p. 156.

7

pomeneşte Doamne...” este ecoul unei litanii de mulţumire ce se rostea în Biserica veche după
cuminecătură: “Adu-ţi aminte, Doamne, de Biserica Ta, ca s-o izbăveşti de tot răul şi s-o
desăvârşeşti în dragostea Ta, şi “adună din cele patru vânturi” această Biserică sfinţită în împărăţia
Ta, pe care ai pregătit-o13. Pâinea adusă ca ofrandă euharistică poartă în sine chipul şi energia
Bisericii “pentru care a fost creată lumea” 14. După cum această pâine era împrăştiată pe munţi şi
fiind adunată a ajuns una tot aşa să se adune Biserica Ta de la marginile pămâtului în împărăţia
Ta”15. Desigur, adunarea liturgică se face în numele şi în prezenţa lui Iisus Hristos, El fiind “Cel ce
aduce, Ce; ce Se adulce, Cel ce primeşte şi Cel ce Se împarte”.
Încă de la începutul Bisericii creştinii s-au adunat într-un loc, în zi de Duminică să
comemoreze învierea Domnului şi să celebreze a doua Sa venire, săvârşin Taina Cuminecăturii,
instituită de El însuşi. “De aceea, sărbătorim cu bucurie ziua a opta, după Sâmbătă, în care şi Hristos
a înviat şi după ce S-a arătat, S-a înălţat la ceruri” 16. Când vă adunaţi în Duminica Domnului,
frângeţi pâinea şi mulţumiţi după ce mai întâi v-aţi mărturisit păcatele voastre, ca jertfa voastră să fie
curată”17. Prin întreg cultul ei, mai ales prin citirile din Vechiul şi Boul Testament, la Vecernie,
Utrenie şi Liturghie, Biserica face un fel de restiruire permanentă a istoriei mântuirii, care s-a
consumat odată pentru totdeauna. La fiecare liturghie, se aminteşte oral un fapt istoric decisiv:
lumea a fost mântuită în trupul şi patima lui Iisus Hristos, “în vremea lui Ponţiu Pilat”. Comunitatea
liturgică are ochii aţinţi spre “mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (In. 1, 29; Apoc. 5, 1213). Ea poartă în memoria sa istoria mântuirii neamului omenesc: “Aducându-se aminte de această
poruncă mântuitoare şi de toate ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de moarte”18.
Comunitatea liturgică este purtătoarea Evangheliei Noului Testament, având un rol crucial în
vehicularea, interpretarea şi apărarea credinţei. În întreaga istorie a Ortodoxiei, predania credinţei sa făcut pe care orală de la comunitate la credincios şi mult mai rar de la credincios la credincios,
chiar dacă practica monastică, de la părinte la ucenic, a avut un loc excepţional. Tradiţia adică
păstrarea şi comunicarea tradiţiei de la o generaţie la alta, se asigură numai în lăuntrul comunităţii
liturgice. Fără Liturghie, fără comunitate parohială, Biserica nu poate să asigure continuitatea vie şi

13

***Învăţătură a celor Doisprezece Apostoli traducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, în “Scrierile Părinţilor
Apostolici”, colecţia “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1979, p. 30.
14
Herma, Păstorul, în “Scrierile Părinţilor Apostolici”, p. 232.
15
***Învăţătura celor doisprezece apostoli, p. 27.
16
***Epistola lui Barnaba, în “Scrierile Părinţilor Apostolici”, vol. I, p. 133.
17
***Învăţătura celor doisprezece Apostoli, p. 31.
18
***Liturghier, p. 160

8

creatoare a credinţei. Credinciosul mărturiseşte credinţa sa numai ca mădular al unei comunităţi fără
de care nimic nu se săvârşeşte în rdinea cultului.’
Nici adunarea credincioşilor la un loc, nici pomenirea faptelor mâtuitoare săvârşite de Iisus
Hristos nu epuizează liturghia. Actul liturgic este în cele din urmă un act de cuminecătură, fiindcă
“împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor vine să Se junghie şi să Se dea mâncare
credincioşilor”19. Biserica se naşte din cuvântul lui Dumnezeu Care este viu ş rămâne în veac (I
Petru1, 23), ia formă în baia botezului (Rom. 6, 3-5), dar ea se hrăneşte cu trupul lui Hristos, în
pâine şi vinul euharistic, la cina de pregustare a împărăţiei viitoare (Lc. 14, 15). Comunitatea îşi
trage existenţa sa din Cuminecătură de a aceea Biserica nu se poate niciodată dispensa de
împărtăşirea credincioşilor. Acesta e actul şi mometul în care parohia se uneşte ca un singur trup:
“Iar noi, pe toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir să ne uneşti unul cu altul prin
împărtăşirea aceluiaşi Sfânt Duh”20.
Cuvântul «canon» vine din limba greacă şi înseamnă “regulă, ghid, normă, model, tip,
principiu”21. Sfântul Apostol Pavel foloseşte acest cuvânt în epistola a doua scrisă creştinilor din
Corint, în care le aminteşte de „canonul” ce i-a fost dat de a răspândi cuvântul Evangheliei până în
cele mai îndepărtate regiuni (II Cor. 10, 13-16). Cuvântul grec „κανών” derivă din limbile semitice,
mai precis din ebraicul „qaneh” şi indica un instrument, sau mai bine zis un băţ, folosit ca unitate de
măsură pentru a măsura distanţe sau obiecte. Cu o astfel de semnificaţie, termenul apare în cartea
profetului Iezechiel (cap. 40,3 ş.u.), unde profetul descrie viziunea pe care a avut-o: “un om a cărui
înfăţişare era ca înfăţişarea aramei strălucitoare; el avea în mână o sfoară de in şi o prăjină de
măsurat şi stătea la poartă. Omul acela a măsurat zidul, apoi a mers la poarta cea cu faţa spre răsărit
şi a măsurat pridvorul porţii”. Deşi în acest paragraf avem redat în mod evident semnificaţia
cuvântului „qaneh”, traducătorii Septuagintei preferă să-l traducă nu cu „κανών”, cum ne-am fi
aşteptat, ci cu un alt termen, „κάλαμος μέτρου”. Acest lucru i-a determinat pe canonişti să afirme că
în vremea traducerii Septuagintei, semnificaţia exactă a termenului originar „qaneh – κανών”, care
era aceea de băţ sau trestie metrică, instrument indispensabil în arhitectură, era pierdută22.
În limba română şi, în general, în toate limbile moderne, cuvântul „canon”, în variile sale
forme, apare foarte rar uzat, fiind întâlnit numai în terminologia bisericească şi puţin în domeniul
artei şi al arhitecturii. Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în alte limbi, unde corespondentul cel mai uzat al
cuvântului grecesc „κανών” este termenul latin „regula” sau „norma”. Cu acest înţeles a pătruns şi în
19

***Liturghier, p. 186.
***Liturghier, p. 204.
21
***Dictionnaire de Droit Canonique, troisieme edition, A-D, Paris, 1901, p. 280-281.
22
Ibidem, p. 282.
20

9

terminologia creştină încă din primele veacuri, şi anume ca normă care guvernează diferite aspecte
din viaţa Bisericii, iar prin sfintele canoane înţelegându-se un întreg de reguli, de maximă autoritate,
ce cuprind canoanele apostolice, hotărârile sinoadelor ecumenice, ale sinoadelor locale şi ale
Sfinţilor Părinţi, în măsura în care acestea au fost sancţionate de un sinod ecumenic.
În opinia canonistului grec P. Boumis, “adevăratele canoane, în sensul efectiv al cuvântului,
care ne arată dreptatea, drumul drept, sunt numai canoanele sinoadelor ecumenice” 23. Acest lucru nu
semnifică că, hotărârile sinoadelor locale nu au valoare normativă în Biserică, ci tocmai prin faptul
că sunt aprobate de un sinod ecumenic (can. 1 Calcedon; can. 2 Trulan; can. 1 VII-Niceea), aceste
canoane au valoare ecumenică, dar nu au vocea magisteriului infailibil, aceasta aparţinând numai
sinoadelor ecumenice.
Dionisie cel Mic deşi enumără în colecţia sa de la începutul secolului al VI-lea hotărârile
celor patru sinoade ecumenice ţinute până în timpul său, totuşi numai hotărârile canonice ale
sinodului I ecumenic de la Niceea (325) şi canoanele sinodului local de la Sardica (343) poartă titlul
generic de canoane, canoanele celorlalte sinoade numindu-le simplu regulae 24. Termenul „κανών” nu
se aplica normativelor canonice până la începutul secolului al IV-lea. Abia la sinodul al II-lea
ecumenic de la Constantinopol (381), cuvântul „κανών” este întrebuinţat pentru a desemna
dispoziţiile disciplinare emanate în mod sinodal25. Analizând canoanele primului sinod ecumenic de
la Niceea (325), vom observa că acest sinod, ca şi alte sinoade, când se referă la propriile hotărâri
disciplinare nu foloseşte cuvântul „κανών”, ci un alt cuvânt, destul de uzat în actele sinodale, şi
anume „ὂρος”26. Prin urmare, când sinodul vorbea de „canon bisericesc” nu înţelegea o regulă deja
stabilită deja de autoritatea bisericească, termenul acesta având cu siguranţă un alt sens până la
sinoadele ecumenice.
Biserica este un organism viu, iar partea lumească a Bisericii este chemată a se adapta
condiţiilor istorice în care îi este rânduit să trăiască. Însă, chiar şi această relativizare a părţii lumeşti
a Bisericii noastre este guvernată de percepte neschimbabile, dăruite de oameni şi mai ales de Sfinţi
care au fost inspiraţi în lucrarea lor de Duhul Sfânt. Canoanele sunt legile naturale ale Bisericii, legi
care unesc şi reglementează viaţa istorică a ei, fapt pentru care trebuie respectate aşa cum se respectă
legile naturii, în mod spontan în lumea subumană, în mod constant în cea umană. În cuprinsul
canoanelor, fruct al Părinţilor în unire cu Duhul Sfânt, se desăvârşeşte unitatea între cer şi pământ,
23

P. Boumis, Die authentische Uberlieferung derKirche, apud B. Petra, op.cit., p. 67, nota 1, apud Pr. Prof. Dr. Ion
Bria, Pastoraţie şi pietate liturgică, p. 2.
24
N. V. Dură, Un daco –român, Dionisie Smeritul, în “Studii Teologice”, 5-6 (1991), p. 88.
25
Liviu Stan, Obârşia şi dezvoltarea istorică a dreptului bisericesc, în “Mitropolia Olteniei”, nr. 1-2, 1968, p. 5-6.
26
Dr. D. G. Boroianu, Dreptul Bisericesc, Tipografia-Editoare Dacia, Iaşi, 1899, p. 57.

10

între timp şi eternitate, între prezent şi viitorul ultim. Din acest motiv, Dreptul Canonic intră în sfera
sacrului, fiind astfel considerat deoarece este dreptul harului, ghidul sigur care conduce şi orientează
pe credincios spre har. În concepţia ortodoxă, Dreptul Canonic se prezintă ca o regulă de credinţă
profesată, celebrată si trăită. Privite din această perspectivă, sfintele canoane nu se prezintă doar ca
un complex de legi ce reglementează viaţa Bisericii, ci sunt „reguli sacre” care-l conduc pe creştin la
a profesa, a trăi şi a celebra credinţa mântuitoare27.
Cele vremelnice ca întruchipare a celor vesnice, cele stricăcioase ca întruchipare a celor
nestricăcioase: în acest chip se leagă vremelnicul cu vesnicul în legislatia canonică; acelasi lucru are
loc si în Biserică, unde vremelnicul se îmbină cu vesnicul, încât dacă cineva absolutizează
vremelnicul si stricăciosul, însusi vesnicul si nestricăciosul se relativizează. Această îmbinare
izvorăste din chiar esenta Bisericii ca organism viu divino-uman. Viaţa e în Biserica însăsi, si ea
însăsi sălăsluieste în viată, în "lume", neputând să iasă din lume, în măsura în care natura empirică e
prezentă în ea. Astfel că Biserica nu înfruntă pustia, ci lumea, unde are îndatoriri creatoare si
ziditoare. Biserica, în mod creator, caută în împrejurările istorice ale existentei sale acele forme de
viată unde poate să-si întruchipeze cât mai deplin esenta, dobândind astfel capacitatea de-a înrâuri
realitatea contemporană28. Înrâurirea creatoare asupra vietii nu înseamnă însusirea acestei vietuiri,
care adeseori se leapădă ea însăsi de Biserică. Însă fie că e lepădată ori primită, Biserica îşi aduce
lumina şi judecata în lume, schimbându-si necontenit formele istorice de existentă. Aflându-se în
lume, ea încredintează lumea “de păcat si de dreptate si de judecată” (In. 16, 18).

27

Ibidem.
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Hristos, Biserică, Societate, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 123.
28

11

II. Implicarea credincioşilor în viaţa bisericească
Credincioşii simpli, laicii sau mirenii, constituie alături de cler unul din elementele
constitutive esenţiale ale Bisericii. Constituind o categorie de membri care are caracterul necesităţii
în Biserică, în aceeaşi măsură ca şi clericii, credincioşii simpli sunt deopotrivă părtaşi cu clericii la
răspunderea pentru buna desfăşurare a lucrării mântuitoare a Bisericii. În virtutea răspunderii lor
solidare cu clerul în opera de mântuire, credincioşilor laici le revin atât îndatoriri cât şi drepturi, în
sensul real în care acestea revin şi clericilor, iar nu ca simple concesiuni din partea acestora.
Drepturile şi îndatoririle ce le revin se referă la întreaga lucrare a Bisericii sub cele trei aspecte ale ei
de: lucrare învăţătorească, sacramentală (de sfinţire) şi conducătoare (cârmuire, jurisdicţională)29.
În efectuarea lucrării învăţătoreşti credincioşii laici sunt îndatoraţi să se antreneze efectiv şi
real în sensul de a sprijini pe clerici, cărora le revine în principal misiunea de a învăţa, la lucrarea de
propovăduire şi apărare a drepteri credinţe, la promovarea vieţii religios-morale creştine şi
duhovniceşti ca şi a vieţii civice, cetăţeneşti-patriotice, strâns uniţi în jurul altarelor străbune. În
cadrul lucrării de sfinţire a vieţii, credincioşii au îndatorirea de a participa regulat şi efectiv, activ şi
real, la toate slujbele şî în special la Sfânta Liturghie din Duminici şi sărbători, bine ştiind că fără
prezenţa lor nici nu pot fi efectuate anumite slujbe. Participarea se face prin citiri, rugăciuni şi
cântări, ca răspunsuri individuale sau în ocmun ce revin de drept credincioşîlor, după rânduială. Real
şi efectiv participă credincioşii şî la săvârşirea lucrării de conducere a Bisericii având dreptul şî
îndatorirea de a face parte din toate organele colegiale de conducere, a unităţilor administrative la
toate nivelurile, ca şi din organele colegiale judecătoreşti (consisteoriul), ca membri cu drepturi
depline în proporţii stabilite prin legile bisericeşti. De subliniat că din unele organe pot face parte şi
femeile, şi anume din comitetul parohial30.
Pe temeiul învăţăturii de credintă şi pe temeiul rânduielilor canonice ale Bisericii ortodoxe
Române, Biserica Ortodoxă Română a asigurat întotdeauna şi asigură şi azi prin legislaţîa sa în
vigoare o largă participare a credincioşîlor laici la întreaga sa lucrare. E suficient să amintim opera
mitropolitului Andrei Şaguna31, promotor al drepturilor credincioşilor la conducerea treburilor
29

Arhid. I. Floca, Participarea credincioşilor la viaţa bisericească, în “Telegraful Român”, nr. 19-20, Sibiu 15 mai
1982, p. 3.
30
Pr. Prof. Dumitru Abrudan, Laicatul, spaţiu pentru un dialog constructiv în spiritul valorilor libertăţii, egalităţii şi
fraternităţii, în “Telegraful Român”, anul 153, 1 şi 15 martie, nr. 9-12, 2005, p. 5
31
Mitropolit Andrei Şaguna, Compendiu de Drept Canonic, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1868; Enhiridion, adecă
carte manual de canoane ale unei, sântei, soborniceşti şi apostoleşti Biserici cu comentarii, Sibiu, 1871.

12

bisericeşti care a stabilit prin Statutul organic până şi proporţia numerică a structurii organelor de
conducere colegiale din care laicii au cea mai mare pondere.
Cu ocazia noilor alegeri şî forurilor de conducere bisericeşti considerăm necesar a arăta
procedura legală a alegerilor aşa cum este ea stabilită în Statutul de organizare şi funcţionare a
Bisericii noastre şî în Regulementul special privind organele deliberative şî executive. Primul lucru
ce trebuie să reţinem este îndatorirea de a alege în forurile de conducere pe cei mai buni dintre cei
mai buni credincioşi. În atingerea acestui deziderat se impun o serie de acţiuni pregătitoare cum sunt
consultarea preotului paroh şi respectiv a ierarhului eparhiot cu persoane cu responsabilităţi pe scara
administraţîei, cu organele în drept bisericeşti şi de stat şi în general cu diferiţi membri din masa
largă a credincioşilor, acordarea de respect cuvenit credincioşilor, o conduită corespunzătoare
părintească din partea preotului, prezentarea de dări de seamă în faţa obştii şi arătarea sarcinilor ce
revin forurilor conducătoare şi a condiţiilor ce trebuie să le îndeplinească cei ce vor face parte din
aceste forum-uri, cooptarea celor mai destoinici şi buni credincioşi în acţiunea de desemnare de
candidaţi32, etc. Membru în forurile conducătoare bisericeşti poate fi numai acela dintre credincioşi
care îşi îndeplineşte cu prisosinţă îndatoririle ce revin unui membru al Bisericii, prevăute în
legiuirile bisericeşti şi anume: “A susţine, întări şi răspândi credinţa Bisericii Ortodoxe; a lucra astfel
ca toţi credincioşii să vieţuiască potrivit învăţăturii acestei credinţe; a cercetaa sfânta biserică, a
participa la sfintele slujbe; a se împărtăşi cu Sfintele Taine; a întreţine şî ajuta biserica şi pe slujitorii
ei”33, şi care îndeplineşte condiţiile speciale impuse de aceleaşi legi şi anume: să fie bărbat, major,
cap de familie, nepătat moral (să nu aibă cazier judiciar), care îşi îndeplineşte îndatoririle morale şi
materiale faţă de Biserică şi aşezămintele ei şi care au domiciliul în cuprinsul parohiei. Din acelaşi
for să nu facă parte rude până la al patrulea grad; şi anume: tatăl, fiul, fraţii, socrul şi ginerele.
Numărul membrilor forurilor conducătoare sunt stabilite de lege.
La nivel de parohie membrii Adunării parohiale, organul deliberativ se stabilesc anul
trecându-se în lista membrilor după proceduă prevăzută. Alegerea organului executiv, consiliul
parohial şi a organului ajutător, comitetul parohial, cade în competenţa Adunării parohiale.
Procedura stabilită de regulament în liniile ei este următoare: Adunarea parohială convocată în
vederea constituirii ei în adunarea parohială electorală, la data stabilită, în biserică, după Sfânta
Liturghie şi rostirea rugăciuni de invocare a Sfântului Duh de către preotul paroh, va proceda la
alegerea prezidiului alcătuit din preotul paroh, de drept şi din doi bărbaţi de încredere şi un secretar,
aleşi. După citirea prezenţei, dacă sunt mai mult de o zecime, preşedintele declară constituită
32
33

Arhid. I. Floca, Participarea credincioşilor la viaţa bisericească, p. 4.
Statutul Bisericii Ortodoxe Române, art. 42.

13

adunarea parohială electorală. În continuare se alege prin vot o comisie de propuneri de candidaţi
din cinci membri, care va prezenta adunării lista cu numele celor propuşi de a fi aleşi consilieri în
consiliu şi comitet. Numărul consilierilor este în funcţie de numărul sufletelor 34. Dacă adunarea
admite lista prin aclamaţiune atunci această listă se consideră aleasă. Dacă cel puţin 10 glasuri sunt
împotrivă se trece la votarea pe liste, lista propusă de comisie constituind lista numărul unu. Se
declară aleasă lista care a întrunit majoritatea absolută a voturilor. Dacă nici una din liste nu
întruneşte majoritatea se procedează la o nouă votare după care se declară aleasă lista care a întrunit
cele mai multe voturi. În cazde paritate se trage la sorţi, declarându-se aleasă lista ieşită din urnă.
Rezultatul alegerii se înscrie în procesul verbal de şedinţă întocmit conform formularului tip.
Pentru a califica oameni pentru o preoţîe a predicării dinamice este nevoie mai mult decât
câţiva ani de şcoală teologică. Predicarea unsă de Duh vine cu o aureolă (harismă), care este
acordată predicatorului în mod supranatural. Aceasta e o înzestrare spirituală, care vine de-a dreptul
din ceruri. Diaconii, preoţii şî episcopii nu pot face aceasta singuri. Slujba Bisericii nu a fost
destinată de către divinul ei Întemeietor ca să fie realizarea omului. Ca păstori, ei vor trebui să
recruteze laici, în care ei recunosc acest dar spiritual. Aici e pur şi simplu o problemă de mobilizare
a cpitalului spiritual din trupul lui Hristos. Clerul, în mod sigur nu are un drept exclusiv al folosirii
darurilor de slujire a Duhului Sfânt. O astfel de harismă pentru învăţare şi predicare este deja
manifestată în câteva din Bisericile noastre. Rămâne la aprecierea preoţilorşî episcopilor să o
recunoască când o văd manifestată, de a prevedea înlesniri şi încurajări pentru astfel de oameni
înzestraţi cu darul de a servi cuvântul lui Dumnezeu 35. Ei vor face orice, dar fireşte, vor fi sub
supravegherea preotului. Cei din cler trebuie să aibă umilinţă şî cunoşinţă că este posibil pentru
câţiva din aceşti mireni ca ei să depăşească în eficacitatea predicării şi chiar a cunoaşterii Sfintei
Scripturi. Clerul nu trebuie să se simtă ameninţaţ de oameni în Biserică, de unii care nu au urmat o
şcoală teologică, că ar putea să îi depăşească în zel evanghelic, în credinţă şi interpretarea Bibliei.
Învăţământul teologic şi hirotonia nu sunt o garanţie pentru succesul unei slujiri a predicării. Nu
contează prea mult transpiraţia, când trebuie să servim cuvântul lui Dumnezeu, cât contează
inspiraţia. Duhul Sfânt este învăţătorul nostru principal şi izvorul de împuternicire în har.
Sfântul Simeon Noul Teolog36 ne învaţă că fiecare credincios poate “cunoaşte misterele lui
Hristos şi misterele harului Său şi fiecare cuvânt de înţelepciune şi fiecare cuvânt al cunoştinţei
34

Statutul Bisericii Ortodoxe Române, art. 60.
Arhim. Eusebiu A. Stefanou, Pocăinţa, cheia renaşterii ortodoxe, traducere de pr. Romulus Radu, Altarul Banatului,
serie nouă anul IV (XLIII), nr. 10-12, 1993 p. 15-16.
36
Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice, studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr., vol. 1,
Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 271.
35

14

ascunse. Aceste lucruri sunt învăţate numai cu ajutorul Duhului. Spune-mi mie, ce poate fi mai
negativ decât aceea de a încerca să înveţi lucruri ale Duhului fără Duh?”. Scopul ultim al creştinului
ortodox e mântuirea sufletului. Această lucrare de dobândire a mântuirii, desfăşurată într-un timp şî
spaţiu bine definit, presupune o conştiinţă creştină care îşi află în preceptele evanghelice sursa
ontologică, iar în pravila canonică temeiul călăuzitor al vieţii creştine37.
Pentru creştinul ortodox, hotărârile formulate de părinţii bisericii, sub formă de canoane,
constituie nu numai mărturii peremptorii ale realităţii vieţii creştine de odinioară, ci şî rânduieli şi
norme de observat şî urmat în viaţa creştină până la sfârşitul veacurilor. De altfel aceste canoane au
fost cerute de viaţă şi edictate pentru viaţa creştină. În ele pulsează spiritul vremii respective. Ele au
fost redactate pentrua sancţiona anumite abateri de la legea creştină şi pentru a constitui faruri
călăuzitoare ale vieţii creştine. Alături de hotărârile dogmatice şi cultice, hotărârile canonice,
cunoscute sub termenul generic de canoane, sunt pârghia de rezistenţă a întregului edificiu
bisericesc. De aici decurge deci şî obligativitatea fiecărui creştin ortodox de a cunoaşte şi respecta
sfintele canoane, tezaur preţios al Sfintei Tradiţii a Bisericii Ortodoxe38.
Produs al actului sinergetic, al asistenţei Duhului Sfânt în procesul de legiferare bisericească
de către Sfinţîi Părinţi, Sfintele canoane sunt în slujba vieţii întru libertatea Duhului. Instrument
ineluctabil şi indispensabil pentru a asigura ordinea atât în viaţa individuală şî socială a creştinilor,
cât şi în lucrarea mântuitoare a Bisericii şî în tradiţîa şi practica Bisericii primare. De aceea, textele
canoanelor, rânduieli şi norme canonice formulate şi edictate de părinţii Bisericii la Soboarele
ecumenice sau locale, sunt reguli de conduită stabilite, pentru viaţa creştină încă din epoca
apostolică39. Aceste reguli de viaţă s-au dat însă ca să nu “Se pună nici o greutate afară de cele
necesare” (F. Ap. 15, 28).
Pentru reglementarea faptelor şi acţiunilor cu caracter extern, Biserica Ortodoxă a pus deci la
îndemâna credincioşilor săi un îndreptar o călăuză preţioasă. Acest îndreptar indispensabil pentru
viaţa creştină prevede şi îndatoririle creştinilor privind viaţa creştină; şi în cazul aplicării acestui
îndreptar, inclusiv al tâlcuirii canoanelor, creştinul trebuie să apeleze la ierarhia învăţătorească a
Bisericii (episcop, preot), care le va interpreta şi explica sensul conţinutului respectiv în lumina legii
morale şi a doctrinei dogmatice ortodoxe. Aplicarea canoanelor se va face în spiritul doctrinei
canonice ortodoxe, adaptat la cerinţele şi necesităţile zilelor noastre.

37

Pr. Prof. Dr. Nicolae V. Dura, Îndatorirea credincioşilor privind viaţa creştină în lumina sfintelor canoane, Altarul
Banatului, serie nouă anul IV (XLIII), nr. 10-12, 1993, p. 18
38
Liviu Stan, Vechile noastre Pravile, în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 9-10, 1958, p. 746.
39
Pr. Prof. Dr. Nicolae V. Dura, op. cit., p. 19.

15

Prima îndatorire a credinciosului ortodox este aceea de a cunoaşte şi respecta rânduielile şî
normele prevăzute de Sfintele Canoane. Cunoaşterea şî observarea acestra au darul de a-l păstra în
graniţele legalităţii cannonice ferindu-l deci de sancţîunile prevăzute pentru încăcarea depoziţîilor
canonice, ca de exeplu afurisirea (excomunicarea), anatema, etc. Într-o relaţie intrisencă cu viaţa
creştină stă şi îndatorirea credinciosului ortodox de a participa la serviciile divine 40. În conformitate
cu dispoziţia de principiu a canonului 11 al Sinodului de la Sardica, “dacă vreun mireanpetrecâd în
cetate în trei zile de duminică, în trei săptămâni, nu ar merge la serviciul divin, să se înlăture de la
împărtăşire”. Canonul 80 Trulan reafirmă că laicul care “neavând nici o nevoie prea grea, sau lucru
greu spre a lipsi pentru timp mai îndelungat de la biserica sa, ci, petrecând în cetate, nu ar merge la
biserică în trei zile de duminici din trei săptămâni, să se excludă din comuniune”. Prin urmare, în
lumina prevederilor canonice, creştinul are îndatorirea de a participa cât mai des la serviciile divine.
Această participare probează apartenenţa sa la comunitatea creştină ortodoxă respectivă şi
învederează observarea şi urmarea rânduielilor canonice de către creştinul respectiv.
Potrivit canoanelor creştinul ortodox e dator să cunoască şi să mărturisească învăţătura
creştină (46 Laodiceia, 79 VI ec.). Participarea sa la serviciile divine îi oferă deci şi prilejul fericit de
a cunoaşte şi mărturisi şi învăţătura creştina ortodoxă. Canoanele Bisericii Ortodoxe interzic însă
mireanului şi credinciosului ortodox, să îşi înşuşească de pe anvon (33 VI ec.), să îşi ia singur Sfânta
Cuminecătură (58 VI ec.), să intre în altar (69 VI ec.), să cânte fără cântăreţ în biserică (15
Laodiceia), să defaime stăpânirea de stat sau pe funcţionarii publici (84 ap.), etc. Cei care săvârşesc
asemenea fapte abominabile sunt pedepsiţi cu excomunicarea (din Biserică). Prin urmare, creştinul
ortodox (bărbat sau femeie) trebuie să ştie că în conformitate cu prevederile canonice, nu are voie să
intre în altar (44 Laodiceia; 69 VI ec.), iar femeia trebuie să tacă în Biserică (70 VI ec.). De
asemenea, creştinul ortodox trebuie să citească numai rugăciunile aprobate canoniceşte de către
autoritatea Bisericii, fiindcă nimeni nu are dreptul de a alcătuit sau improviza alte rugăciuni (18, 59
Laodiceia; 103 Cartagina). Aceleiaşi canoane interzic creştinului ortodox de a se ruga împreună cu
eterodocşii (eretici, schismatici, sectanţi etc) (33 Laodiceia). Sfintele canoane sancţionează aspru şi
pe cei ce produc dezbinări în Biserică, prin nesupunere faţă de autorităţile bisericeşti. Canoanele 5
Antiohia şi 9 I-II prevăd ca unii ca aceştia să fie predaţi autorităţilor lumeşti, pentru a fi pedepsiţi 41.
În Biserică, creştinul are îndatorirea de a cânta numai sub conducerea cântăreţilor de strană. În acest
sens, canonul 15 Laodiceia prevede că “afară de cântăreţii canoniceşti, care se urcă pe amvon şi
40

P. Coman, Problema obiceiului de drept în sfintele canoane, în “Studii Teologice”, nr. 5-6, 1969, p. 400-401.
Arhid. prof. dr. Ioan Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1991; Pr. Constantin Dron, Canoanele. Text şi
interpretare, vol. 1 Canoanele apostolice, Bucureşti, 1933 şi vol. II Canoanele sinoadelor ecumenice, Bucureşti, 1935.
41

16

cântă din carte, altora nu li se permite să cânte în bisericii”. Reafirmând preceptul evanghelic (Mt. 5,
28), părinţii sinodului de la Niceea (784) au precizat, în canonul 22, că Mântuitorul Hristos
“pedepseşte nu numai adulterul, ci a osândit şi pornirea cugetului spre comiterea adulterului”. Din
acest canon părinţii au înţeles “să ne curăţim gândurile”. În temeiul 48 apostolic “dacă vreun mirean,
lepădând pe soţia sa, va lua pe alta, sau pe cea lepădată de altul, să se afurisească”. Aşadar, canonul
interzice ca soţul să îşi alunge soţîa şi îl pedepseşte cu afurisirea şi în cazul în care se va însoţi cu
femeia despărţîtă, de facto, dar nu de jure, de bărbatul său. Căsătoria poate fi deci desfăcută numai
prin moartea fizică sau morală (religioasă)42. Potrivit dispoziţiei canonului 18 apostolic, numai acel
mirean poate fi primit în cler a cărui soţie are, în toate privinţele, o conduită ireproşabilă. În cazul în
care “se va vădi în public că soţîa cuiva care este laic, a comis adulter, unul ca acela nu poate veni în
slujba preoţească. Iar dacă dânsa va comite adulter după hirotonie, el este dator să o demită; iar de
va vieţui cu dânsa, nu poate ţine slujba ce i s-a încredinţat” (8 Neocezarea).
Creştinii au şi îndatorirea de a respecta pe clericii Bisericii şî îndeosebi pe ierarhii lor. În
conformitate cu dispoziţia canonului 3 al Sinodului din Constantinopol (879), “dacă vreunul dintre
mireni, călcând şî defăimând poruncile dumnezeieşti şi împărăteşti, batjocorind încă şi înfricoşatele
aşezăminte şi legi ale Bisericii, ar îndrăzni să bată pe vreun episcop, ori să îl întemniţeze, sau fără
motiv, sau şi plăsmuind el motivul, unul ca acesta să fie anatema”. Creştinii care se “sustrag cu
trufie, de sub stăpânirea episcopului lor la propriu”, în chestiuni ce privesc credinţa, morala şi
disciplina bisericească, sunt pedepsiţi cu excomunicarea (8 IV ecumenic). Legiuirile Bisericii
noastre precizează că este considerat ca delict disciplinar şi pedepsit ca atare “calomnierea şi
acuzarea neîntemeiată de fapte necinstite faţă de orice cleric, faţă de căpeteniile şi superiorii
Bisericii, precum şi faţă de corporaţiunile, instituţîile şi organele bisericeşti” 43. Potrivit canoanelor
persoanele care nu sunt “vrednice de credinţă” nu pot aduce acuzaţîi în chestiuni bisericeşti
împotriva clericilor. Canoanele 75 apostolic, 129 şî 131 Cartagina, 6 II ecumenic şi 9 Teofil al
Alexandriei au principializat dispoziţia canonică potrivit căreia, în instanţele de judecată
bisericească, “martor” poate fi numai un creştin ortodox, cu viaţă morală ireproşabilă. În acest caz
creştinul respectiv este obligat să mărturisească adevărul (71 Sfântul Vasile; 38 Ioan Postitorul). Alte
canoane prevăd ca ereticii, schismaticii, anatematizaţii, excomunicaţii, caterisiţii cei ce dispreţuiesc
canoanele, cei cu viaţă imorală şi cei care au fost daţi în judecată şi nu s-au dezvinovăţit, nu pot
ridica acuzaţii împotriva clericilor (75 apostolic, 5 II ecumenic, 21 IV ecumenic, 8 şi 128 Cartagina).
Canonul 129 Cartagina precizează că nici cei lipsiţi de drepturi civile sau persoanele care “s-au
42
43

Ioan I. Ică Jr., Germano Maroni, Gândirea socială a Bisericii, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 98.
***Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, art. 3, al. 1.

17

spurcat cu fapte ruşinoase” nu pot face reclamaţii împotriva clericilorîn chestiuni de natură
bisericească. Prin urmare, cel care face reclamaţie împotriva clericilor, şi se constată că aceştia sunt
nevinovaţi, iar reclamantul este un calomniator, se pedepseşte cu excomunicarea (19 Cartagina) sau
cu pedeapsa cu care ar fi fost pedepsit inculpatul dacă ar fi fost dovedit vinovat (6 II ecumenic).
Una distre îndatoririle de seamă ale credincioşilor privind faţa creştină în lumina Sfintelor
Canoane este şi hrănirea trupului “fără îndoială, fiecare om are nevoie să mănânce pentru ca să
trăiască”44. Dar, masa nu trebuie să se transforme în ospeţe pantagruelice, însoţite de porniri
pătimaşe sau de orgii, fiindcă asemenea ospeţe întărâtă patimile şi pregăteşte calea pentru desfrâu.
Sfinţii părinţi considerau că “pentru cei ce trăiesc în căsătorie şi cu copii şi au situaţie laică este
lucru dintre cele neprihănite a mâca bărbaţii laolaltă cu femeile, numai să aducă mulţmire celui ce dă
hrană; dar nu prin cântece satanice şi mlădieri desfrânate. Şi dacă ar fi între creştiniunii ca aceştia să
se îndrepteze, iar de nu, să aibă tărie în privinţa lor cele aşezate canoniceşte de cei mai înainte de noi
(22 VII ecumenic). Prin urmare, canoanele Bisericii Ortodoxe îngăduie mirenilor să participe la
ospţe, dar se prevede obligativitatea ca, întotdeauna, la aceste prilejuri să se aducă mulţumiri lui
Dumnezeu, care ne dă atât hrana spirituală cât şi pe cea materială, adică pâinea noastră cea de toate
zilele. Laicul care “Se abţine de nuntă şi de cărnuri şi de vin, nu pentru înfrânare, ci din scârbă,
uitând că toate sunt foarte bune şi că bărbat şi femeie a făcut Dumnezeu pe om, ci hulind ar bârfi
făptura, ori să se îndrepteze, ori să se lapede din Biserică” (51 ap.). Canonul 63 ap. prevede
pedeapsa afurisirii pentru creştinul care “va mânca carne întru sângele sufleteului său sau de cea
omorâtă de fiară, sau de mortăciune”. Aşadar nu e îngăduit a se folosit ca aliment sânge animalic sau
animale sugrumate. Sfintele canoane prevăd pedeapsa anatemei pentru cel ce defaină căsătoria sau
consumarea cărnii ca aliment nutritiv (51, 53 ap.; 14 Ancira; 1, 2, 10, 14 Gangra), pentru creştinul
care afirmă că nu se cuvine a primi sfânta Cuminecătură de la un preot căsătorit (4 Gangra), pentru
cel care lucrează împotriva socotinţei episcopului (6, 7, 8 Gandra; 11 Cartagina), pe mireanul
ortodox care, sub pretextul ascezei, îşi neglijează creşterea copiilor (15 Gangra), pentru cel care,
invocând evlavia, îşi părăseşte părinţii şi le dă cinstea cuvenită (16 Gangra), pentru cel care, sub
pretextul aceleiaşi asceze, ajunează Duminica (18 Gangra).
Pentur încheierea unei căsătorii şi ipso factor, primirea Tainei Cununiei, credinciosul ortodox
trebuie să cunoască şi acele împrejurări care se opun căsătoriei, adică impedimentele căsătoriei, care
fac ca respectiva căsătorie contractată să fie ilegală şi necanonică. Potrivit dispoziţiilor şi normele
canonice ale Bisericii Ortodoxe, elienaţia mintală (2, 3, 4 Timotei al Alexandriei), lipsa
consimţământului părinţilor (38, 40, 42 Sfântul Vasile cel Mare), hirotonia, (26 apostolic; 6, 13 VI
44

***Îndatoririle cetăţeneşti ale preoţimii şi credincioşilor, în “Glasul Bisericii”, anul XIV, nr. 1-2, 1955, p. 52-53.

18

ec., 1 Neocezarea) votul castitătii (16 IV ec., 44 VI ec.; 19 Ancira; 6, 18 Sfântul Vasile; Postul
Paştilor (52 Laodiceia), săptămâna primă după Paşti (66 VI ecumenic), răpirea (27 IV ecumenic, 92
VI ecumenic, 22, 30 Sfântul Vasile), logodna (căsătoria cu logodnicul sau logodnica altuia) (96 VI
ecumenic, 22 Ioan Postitorul), rudenia de sânge până la gradul IV inclusiv (verii primari (54 VI
ecumenic) şi căsătoria între nepot şi mătuşa (11 Timotei al Alexandriei), încuscrirea până la gradul
IV, rudenia spirituală până în gradul II (naşi şi mama văduvă a finului, 53 VI ecumenic) şi
deosebirea de religie (14 IV ecumenic, 72 VI ecumenic, 23 Ioan Postitorul) constituie impedimente
la căsătorie. Căsătoria încheiată între cei înrudiţi (rudenia de sânge şi cuscrie) în gradele interzise se
desface, iar respectivii trebuie “să cadă sub canon de 7 ani” (54 VI ecumenic). Femeia care se va
mărita cu doi “cel ce a luat pe soţia din comuniune până la moarte” (2 Neocezarea), iar “cel ce a luat
pe soţîa fratelui său, nu se va primi înainte de a se despărţi de ea” (23 Sfântul Vasile). Cel care se
căsătoreşte cu sora primei sale soţii esre supus pedepsei adulterului (78, 87 Sfântul Vasile; 11
Timotei al Alexandriei). Potrivit dispoziţiei canonului 87 al Sfântului Vasile, este interzis ca fiul să ia
de soţie pe concubina tatălui, sau tatăl pe concubina fiului. De asemenea, un soţ nu se poate căsători
cu soacra sa, saucu fiica soţiei sale dintr-o altă căsătorie. În temeiul dispoziţîei canonului 68 al
aceluiaşi Sfânt Părinte, cel care încheie o căsătorie cu o persoanăcu care ştie că este înrudit, în
gradele în care canoanele opresc căsătoria “va primi epitimia adulterilor”. Cei care încheie însă
căsătorie de canonicitatea căreia sunt greşit convinşi trebuie să fie trataţi mai blând (26 VI ecumenic,
27 Sfântul Vasile; 13 Teofil al Alexandriei). În baza dispoziţiei canonului 53 Trulan este interzis
naşului a se căsători cu mama văduvă a finului. În cazul în care a încheiat o astfel de căsătorie,
respectivul naş trebuie să divorţeze, apoi va fi supus, împreună cu respectiva soţie, epitimiilor pentru
desfrânaţi. De altfel, canonul 45 Cartagina evidenţiază răspunderea duhovnicească a naşilor pentru
finii lor. Într-adevăr, naşii de la botez sau cununie, în calitatea lor de învătători ai credinţei şi moralei
ortodoxe, au obligativitatea de a educa pe fii lor duhovniceşti. Naşii trebuie deci să fie adevăraţi
părinţi spirituali, a căror obligaţie principală vizează educaţia religioasă (creştin-ortodoxă) a finilor
lor45.
Mireanul este dator de a şti şi faptul că, în cazul în care s-a căsătorit de două ori, după botez,
nu mai poate deveni cleric (17 apostolic). Caracterul monogamic şi indisolubil al căsătoriei este
reafirmat cu tărie şi de Sfintele Canoane, pe baza dispoziţiilor de principiu înscrise în Sfânta
Scriptură. În conformitate cu prevederea canonului 37 al Sfântului Vasile, cel care trăieşte în
concubinaj cu fmeia căsătorită sau logodită cu altul, este vinovat de adulter. Deci, cei care trăiesc în
45

Arhid. prof. dr. Ioan Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1991; Pr. Constantin Dron, Canoanele. Text şi
interpretare, vol. 1 Canoanele apostolice, Bucureşti, 1933 şi vol. II Canoanele sinoadelor ecumenice, Bucureşti, 1935

19

stare de concubinaj, trebuie să se despartă (26 Sfântul Vasile). Condamând adulterul, adică raportul
intim al soţului cu o femeie străină, sau al soţiei cu un alt bărbat, Sfintele Canoane precizează că
acesta constituie motiv de divorţ (9, 15 Sfântul Vasile; 15 Ioan Postitorul). Cel care se căsătoreşte cu
logodnica altuia e pus tot sub aceasta de adulter (98 VI ecumenic; 22 Ioan Pustnicul). În temeiul
dispoziţiei de principiu înscrisă în textul canonului 54 al Sinodului VI Ecumenic, cuscria constituie
impediment la căsătorie până în gradul patru inlusiv. De aceea, este interzis să se căsătorească: tatăl
şi fiul cu mama sau fiica (grad II); tatăl şi fiul, cu două surori (grad III); doi fraţi şi două surori (grad
IV). Cei care nesocotesc această rânduială canonică, cad “sub canon de 7 ani, fireşte după ce s-au
despărţit de însoţirea nelegiuită”. Aceleaşi norme canonice interzic căsătoria dintre ortodocşi şi
eterodocşi. O astfel de căsătorie este permisă numai în cazul în care partea eterodoxă promite că va
trece la Ortodoxie (10, 31 LAodiceia; 14 ec; 72 VI ecumenic, 23 Sfântul Ioan Pustnicul).
Canoanele interzic creştinului ortodox să observe posturile şi sărbătorile eterodocşilor sau să
consume alimente folosite în cultul acestora (70 apostolic). Canonul 69 apostolic prevede
excomunicarea creştinului care “nu posteşte Sfântul post al Paştilor, sau Miercurea, sau Vinerea; fără
numai, dispunea canonul respectiv, dacă va fi împiedicat de slăbiciune trupească”. Creştinul care
posteşte (post sec) în zilele de Duminică sau de Sâmbătă, exceptând Sâmbăta Mare, este pedepsit cu
o afurisire (66 apostolic, 55 ec.) sau cu anatema (18 Gangra). După cum ne este îndeobşte cunoscut,
Biserica Ortodoxă, iconoama harului divin, s-a arătat întotdeauna îngăduitoare faţă de problemele pe
care le ridică durata sau asprimea postului. În baza dispoziţiei canonului 69 apostolic şi 10 Timotei
al Alexandriei, cei bolnavi sunt dispensaţi de a posti. Prin episcopii şi preoţii ei, Biserica Ortodoxă
are îndreptăţirea de a gratia pe penitenţi săi. În lipsa episcopului, când penitentul se află pe patul de
moarte, graţierea o poate face şi preotul (6, 7, 43 Cartagina). În conformitate cu prevederile
canonului 24 apostolic, laicul care se mutilează “să se afurisească trei ani, fiindcă este vrăjmaş al
vieţii sale proprii”. După învăţătura Bisericii Ortodoxe, reţinerea de la împreunarea sexuală, în
scopul dobândirii Împărăţiei cerurilor, trebuie să pornească din dorinţa sinceră şi puternică şi din
înfrângerea liberă a concupiscenţei corpului. Prin automutilare, care omoară doar instrumentul
voluptăţii trupeşti, dar nu însuşi voluptatea din rădăcina ei46, respectivul creştin săvârşeşte păcatul
sinuciderii parţiale. Pentru creştinul care batjocoreşte pe cei cu defecte corporale (şchiopi, surzi,
orbi, etc) canoanele prevăd pedeapsa afurisirii (5 apostolic). Pentru a nu fi sminteală creştinilor sau
necreştinilor, creştinul ortodox trebuie să evite şi “să se scalde în baie cu femei”, fiindcă “aceasta
este cea dintâi osândire din partea păgânilor” (30 Laodiceia, 77 VI ec.).
46

Prof. Teodor M. Popescu, Colaboratorii preotului, în “Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXIII, nr. 7, 1955, p. 627.

20

Orice act de profanare a Sfântului Lăcaş e pedepsit cu excomunicarea din Biserică. Creştinul
ortodox este dator să ştie că este interzis a mânca, a face agape sau a aşterne culcuşuri în Biserică
(74 VI ec.; 28 Laodiceia; 42 Cartagina), a face negoţ în curtea bisericii (76 VI ec.), a introduce
animale în curtea bisericii (88 VI ecumenic), a-şi însuşi, spre a întrebuinţa acasă, vase sfinţite (73
apostolic; 10 I-II) etc. Creştinul ortodox trebuie să se preocupe ca acele practici exacerbate ale
evlaviei creştine, care sunt potrivnice canoanelor, să se desfiinţeze (15 I ec.; 62 VI ec.). De altfel,
creştinul care practică obiceiuri supersiţioase este pedepsit cu excounicarea din Biserică (65, 79 VI
ecumenic). De asemenea, creştinii trebuie să se ferească de orice obicei păgân (24 Ancira, 83 Sfântul
Vasile), pentru a nu excomunicaţi (70, 71 ap., 24, 51, 61, 62, 65, 71, 94 VI ec.). În conformitate cu
dispoziţia canoanelor 61 Trulan şi 83 al Sfântului Vasile , cei care se duc la vrăjitori sau la
fermecători şi cei ce spun norocul şi ursita şi genealogia şi multe lucruri de acest fel, şi cei ce se zic
gonitori de nori, şî cei ce confecţionează amulete şi prezicătorii să cadă sub canonul penitenţei de 6
ani, iar dacă stăruie în aceste obiceiuri superstiţioase să se indepărteze din Biserică. Pentru
prezicători şi fermecători, precum şi pe cei ce cred în ei, canonul 24 Ancira îi pedepseşte cu 5 ani de
pocăinţă. Cei ce se duc la vrăjitori, se supun deci pedepsei celor care au încălcat credinţa. Dacă însă
au fost atraşi în păcat prin constrângere, “li se va aplica blândeţea” (3 Grigore de Nyssa). Pentru
Sfântul Vasile cel Mare, cel ce se ocupă cu vrăjitoria sau fermecătoria este snucigaş şi trebuie să
primească acelaşi timp de penitenţă (7, 65, 72). În canonul 83, Sfântul Vasile prescrie pentru
vrăjitori, o penitenţă de 6 ani. Sfântul Ioan Postitorul consideră că cel ce se îndeletniceşte cu
vrăjitoria, cu farmecele sau ghicirea norocului, trebuie să facă penitenţă de 3-6 ani, cu post şi
mătănii (Canonul 2, 27). Canoanele 43 apostolic şi 50 Trulan prevăd pedeapsa afurisirii şi pentru
creştinul care se dedă beţiei sau jocului de cărţi. Aplicând această pedeapsă, Biserica Ortodoxă a
urmărir să ferească pe credincioşii săi de la patimile unei vieţi necreştine, şi totodată, să le prescrie
îndatoririle lor privind viaţa creştină.
După cum s-a putut constata, în conformitate cu prevederile canonice, se pedepseşte cu
afurisirea (excomunicarea) credinciosului care: se roagă împreună cu cei excomunicaţi (10 ap., 2
Antiohia), dispreţuieşte pe episcopi sau devine schismatic (31 ap.), posteşte (post negru), Duminica
sau Sâmbăta (afară de sâmbăta mare) (66 ap.; 55 VI ecumenic), defeimă conducerea de stat sau pe
dregătorii ei (84 apostolic), îşi însuşeşte obiecte bisericeşti (73 ap., II Teofil al Alexandriei; 10 I-II),
introduce animale în curtea bisericii sau în biserică (88 VI ec.) se abţine de la nuntă,carne şi vin
fiindcă le consideră pe “acestea lucruri păcătoase” (52 ap.), femeia care se mărită cu fratele
bărbatului şi nu se desparte de el (2 Neocezareea).
21

A vorbi despre îndatorirea credincioşilor privind viaţa creştină în lumina Sfintelor Canoane
trebuie să amintim şi despre obligaţia lor de a cunoaşte şi mărturisiri credinţa Bisericii Ortodoxe
strămoşeşti. Mărturisirea acestei credinţe este îndeosebi învederată prin participarea credincioşilor la
slujbele divine şi împărtăşirea lor cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului. Dar, o viaţă creştină
liturgică, fără o viaţă caracterizată prin săvârşirea faptelor bune, nu învederează roadele credinţei 47.
Atitudinea civică, demnă, şi patriotică a credinciosului ortodox rămâne o altă îndatorire
fundamentală a vieţii creştine. Cunoaşterea legilor ţării, respectarea şi aplicarea lor, integrarea
credinciosului în rândul truditorilor cu braţul sau cu mintea, pentru realizarea binelui obştesc, sunt
îndatoriri fundamentale care se desprind din textul canoanelor şi din doctrina canonica a Bisericii
Ortodoxe. Un rol important în procesul de conştientizare al credincioşilor asupra îndatoririlor lor
privind viaţa creştină revine îndeosebi clericilor, care au obligativitatea de a cunoaşte şi familiariza
pe credincioşi cu rânduielile şi normele canonice ale Bisericii Ortodoxe. Lipsa acestor familiarizări
şi conştientizări a credincioşilor noştri cu rânduielile şi normele canonice are repercusiuni nefericite
şi asupra vieţii lor creştine. Multe dintre aspectele negative ale vieţii creştine sunt tocmai consecinţa
lipsei acestei familiarizări şi conştientizări a credincioşilor cu rânduielile şi normele canonice, care
trebuie înţelese şi aplicate în lumina legii morale şi a doctrinei dogmatice ortodoxe48.
Scaunul duhovniciei poate oferi preotului un mijloc eficace de conştientizarea a
credincioşilor asupra îndatoririlor privind viaţa creştină. De modul cum ştie să aplice epitimiile,
depinde şi îndreptarea în bine a vieţii credinciosului respectiv. De aceea, duhovnicul trebuie să ţină
seama “de calitatea păcatului şi de aplicarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit, şi astfel să dea
boalei tratament potrivit, ca nu cumva, aplicând tratamentul în chip disproporţional, pentru fiecare
dintre cele două, să greşească în privinţa mântuirii celui bolnav” (102 VI ec). Prin urmare, viaţa
creştină a credincioşilor noştri are nevoia “de pricepere medicală în privinţa sufletului” şi de
cunoaştere temeinică a canoanelor Bisericii, de către duhovnicul respectiv, şi pentru aplicarea
milostivirii după vrednicia credinciosului. Aplicarea acestei milostiviri sau iconomii, în scaunul
mărturisirii, nu treuie să ducă “spre renunţarea la viaţă şi spre dispreţuirea ei, ci să stea într-un chip
împotriva patimei” (102 Trulan). În scaunul mărturisirii, duhovnicul rămâne Părinte care poate da
îndrumări pentru toate aspectele vieţii creştine, inclusiv pentru orientarea sănătoasă a credinciosului
în viaţa societăţii în care trăim. Prin urmare preotul are şi răspunderea morală privind atitudinea
cetăţenească a credincioşilor săi. Prin predica sau prin alte mijloace inerente activităţii sale
47

***Îndatoririle cetăţeneşti ale preoţimii şi credincioşilor, în “Glasul Bisericii”, anul XIV, nr. 1-2, 1955, p. 59.
Nicolae Răzvan Stan (editor), Biserica Ortodoxă şi drepturile omului: paradigme, fundamente, implicaţii, traducerea
textelor din limba engleză de Nicolae Răzvan Stan, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 98.
48

22

pastorale, preotul trebuie să îşi conştientizeze credincioşii şi asupra îndatoririlor privind viaţa
creştină în lumina Sfintelor canoane49. Credincioşii trebuie să fie însă conştienţi şi de faptul că cei
care vor umbla după “dreptarul” vieţii stabilit de Sfintele canoane se pot învrednici de “pace şi mila
lui Dumnezeu asupra lor” (Gal 6, 16), iar cei care nu îndeplinesc, din ştiinţă sau neştiinţă,
îndatoririle prevăzute de sfintele canoane se fac pasibili de pedepsele prevăzute de acestea
(excomunicarea, anatematizare etc). Viaţa creştină trăită în lumina Sfintelor Canoane implică deci
însăşi observarea şi respectarea îndatoririlor canonice şi civice.

49

Pr Prof Dr. Constantin Galeriu, Preoţia ca slujire a cuvântului, în “Ortodoxia”, anul XXXI, nr. 2, 1979 p. 294

23

III. Importanţa mirenilor şi implicarea lor în Biserică
Convins că Biserica nu îşi poate manifesta din plin viaţa prin “mădulare” legate şi
imobilizate, ci prin “mădulare” slobode şi active, şi că orice acţiune de înviorare şi de transformare
în biserică nu se poate întreprinde şi nu se poate duce la înfăptuire decât prin slobozenia
“mădularelor” legate, prin recunoaşterea drepturilor şi a situaţiei lor reale în biserică, şi prin
angajarea lor la acţiune împreună cu toate celelalte, socotesc că trebuie să li se dea tuturor
credincioşilor toată slobozenia, şi în slobozenie, toate drepturile ce li se cuvin, potrivit situaţîei lor
reale de mădulare vii ale bisericii. Altfel, biserica nu va fi vie niciodată, ci va vegeta mereu50.
În biserica noastră nimeni nu a tras la îndoială importanţa elementului mirean, deşi nu toţi
sunt de acord să îi sublinieze această importanţă, care rezultă din natura lucrurilor, fiind mirenii un
element constitutiv al bisericii. În ce priveşte însă, rostul lor în biserică, participarea lor la viaţa
bisericească mai precis, îndreptăţirile pe care le au de a participa la exercitarea puterii bisericeşti,
precum şi în ce priveşte limitele acestei participări, opiniile împărţite. Deivergenţele de păreri sunt
variate până la contraziceri directe. Dacă aruncăm o privire asupra discuţiilor purtate şi a luptelor
date în biserica noastră, asupra acestei probleme vitale pentru biserică, suntem siliţi să constatăm că
armele care s-au utilizat de către beligeranţi au fost căutate mai des în arsenalul pasiunilor, decât în
acel al ştiinţei. Evident că deslănţuirile de pasiuni, deşi fatal legate de orice luptă, prejudiciază în
mod serios clarviziunea şî prin aceasta lămurirea adevărului. Acest lucru este pe deasupra oricărei
îndoieli şi la noi a fost îndeajuns de verificat, prin atitudinile revoltătoare ale multor pasionaţi, care
în orbirea lor au mers până la refuzarea unor probe şi argumente irefutabile.
În lupta angajată pe tema mirenilor, printre cei care utilizau arme ştiinţifice, adesea s-au
văzut oameni ţinând morţiş la greşelile lor din trecut, constituindu-se apoi în judecători infailibili şi
monopolizatori ai ştiinţei, azvârlind lozinci şî rostind sentinţe cu care voiau să sperie lumea,
urmărind mai degrabă să îşi ascundă greşelile decât să contribuie la lămurirea adevărului. Aspectul
luptei acesteia aşa cum s-a reluat după război este foarte variat şi interesant. Un mozaic de pasiuni,
de păreri şi de elucubraţiuni şi ştiinţifice. Cu excepţia câtorva contribuţii şi păreri mai serioase dar
insuficiente, tocmai opiniile greşite s-au bucurat de o circulaţie mai mare, atingând uneori tensiunea
unor curenţi de înaltă frecvenţă şi devenind chiar “populare” 51. În urma celor petrecute, s-ar părea că
50

Pr. Dr. Liviu Stan, Mireni în Biserică. Importanţa elementului mirean în Biserică şi participarea lui la exercitarea
puterii bisericeşti. Studiu canonic-istoric, Seria Teologică, nr. 13, Sibiu, 1939, p. VII.
51
Ibidem, p. 1-2.

24

în veacul nostru nu prea circulă, sau în orice caz circulă cu mare anevoie banii cei buni şi că
privilegiul circulaţiei şi răspândirii rapide, îl deţin banii cei răi, biletele false.
În biserica noastră, lupta în jurul problemei mirenilor s-a mai potolit, apele s-au mai limpezit,
opiniile false au început a fi scoase din circulaţie, fie prin cedarea pasiunilor, fie prin uitare, fie prin
“mea culpa”. Totuşi au mai rămas destui care agita problema după bunul lor plac” 52: ultramontanii
(ultraierarhişti), afirmă sentenţîos şi fără a da drept de apel, că laicii au un singur drept în biserică: să
asculte şi numai să asculte şi atât. Deşi această afirmare ar părea mai mult un jos nepotrivit de
cuvinte, o joglerie şi deşi face impresia unei ironii ierarhiste, unei persiflări ieşite din sutană, este
totuşi o opinie rostită cu aer de greutate ştiinţifică şi cu pretenţii de a rezolva printr-o astfel de
rostire, o problemă. În realitate această afirmaţie este negarea totală a vreunui drept al mirenilor în
biserică, căci cine nu are alt rost în biserică decât să asculte, şi se precizează: numai să asculte, acela
e redus la sclavie, lipsit de orice drepturi. Aceasta e consecinţa logică a afirmaţiei de mai sus, care
vrea să stabilească un principiu pentru reglementarea raporturilor mirenilor faţă de biserică şi vrea să
fie formularea precisă a acestui principiu. Apoi, afirmaţia că ascultarea, supunerea, ar fi un drept,
dacă nu este o persiflare e desigur o inconştienţă. Nici chiar ultramontanismul exagerat şi orb nu
constituie raţiunea acestei afirmaţii, deşi în realitate afirmaţia aceasta e expresiunea celui mai
extremist ultramontanism53.
Alături de această atitudine bizară pe care orice om serios ar trebui să o ia drept o glumă
clericală şi pe care am menţionat-o totuşi ca pe cea mai exagerat negativă, ca pe o ciudăţenie
susţinută poate fără o prealabilă încercare de a-i desluşi consecinţele, alţii au adoptat o ţinută
negativă similară, însă pentru alte raţiuni decât aceea ultramontană extremistă. Li se pare acestor
adversari de altă categorie, a îndreptăţirilor juste ale laicilor, că prin recunoaşterea acestor
îndreptăţiri şi prin încercarea de a le traduce în realitate, prin exercitarea lor din partea laicilor, prin
participarea efectivă la exercitarea puterii bisericeşti, s-ar produce o prea mare laicizare a bisericii.
Această laicizare de care se tem unii, are două sensuri. Laicizarea poate fi concepută ca o
participare a mirenilor binecredincioşi la viaţa bisericească, determinând acţiuni creştineşti şi
impunând puncte de vedere juste, iar pe deasupra contribuind la propăşirea bisericii luptând pentru
ea, dar şi controlând indirect prin prezenţa lor, bunul mers al treburilor bisericeşti şi viaţa păstorilor
şî veghind direct, ca să nu aibă loc abuzuri. Astfel înţeleasă laicizarea, nu numai că nu trebuie să ne
păzim de ea, ci mai vârtos se cade să o dorim din toată inima noastră, să o căutăm cu râvnă, să o
52

Pr. Ştefan Slevoacă, Preoţia de hirotonie şi “preoţia” credincioşilor. Ierarhia lui Hristos, în “Ortodoxia, anul XXXI,
nr. 2, 1979, p. 257-258.
53
Hendrik Kraemer, Théologie du laicat, traduction francaise de Anneke Musacchio avec un préface de W.A. Visser’r
Hooft, Editions labors et fides Geneve, p. 65-66.

25

promovăm şi să o răspândim cât mai mult, să o introducem pretutindeni. Această laicizare zideşte
biserica şi să nu ne pedepsească Dumnezeu cu lipsa unei astfel de laicizări. Aceasta nu justifică frica
nimănui de laicizare şi nu trebuie să neliniştească pe nimeni. În loc să determine perspectiva unei
astfel de laicizări, reacţiune şi atitudine ostilă,, ar trebui mai bine să determine, şi ar fi perfect
justificată o altă atitudine, una de luptă, de acţiune pozitivă pentru laicizare.
O laicizare cu totul de altă natură, ar fi periculoasă laicizarea în sens curent, laicizarea aceea
împotriva bisericii care se caracterizează printr-o mentalitate laică religioasă şi necreştină. Aceasta
ar constitui un pericol dacă s-ar introduce în biserică, pentru că de acest fel de laicizare sunt pasibili
şi se pot face vinovaţi, nu numai mirenii, ci chiar şi clerul de la cel mai de jos membru al său până la
vlădică. Acest fel de laicizare este se şi se produce independent de participarea sau neparticiparea
mirenilor la viaţa bisericească şi tocmai această participare, ar putea fi un mijloc eficare de
combatere a laicizării acesteia. Pentru cuvânt de laicizare, nu ar fi prilej de atitudine ostilă decât
atunci, când alături de laicizarea de acest gen periculos, pe care l-am amintit, laicii ar fi consideraţi
în afară de biserică, când nu ar face parte constitutivă din biserică, când ar fi un element periculor
pentru biserică, sau când printr-o participare neprecis reglementată şî limitată, s-ar atinge caracterul
episcopal al bisericii54. A te declara împotriva laicizării de orice fel, fără deosebire este greşit şi nu
puţini au căzut în această greşeală pe acre au propagat-o prin toate mijloacele înfierând laicizarea ca
pe un element nou şi primejdios pentru biserica şi chemând lumea la luptă împotriva ei.
În legătură cu frica de laicizare pentru care unii au combătut participarea mirenilor la
exercitarea puterii bisericeşti, alţii au invocat în acelaşi scop, frica de politicizare a bisericii. Prin
participarea mai intensă a mirenilor la viaţa bisericească, s-ar politiciza biserica şi ar fi târâtă în
noroiul luptelor politice. Ori, decâţ să se întâple una ca aceasta, mai bine ne lipsim de colaborarea
mirenilor, mai bine le tăiem drepturile sau le facem uitate55.
Frica aceasta de politicizare este în legătură cu cea de laicizare şi ar fi o consecintă a
laicizării în sens rău, căci mirenii cu mentalitate laică în sens curent, desigur nu s-ar da îapoi de la
târârea bisericii în lupte politice fiindcă nu ar vedea în biserică decât un instrument politic ca oricare
altul. Această frică de politicizare ar fi justificată într-un stat complectamente laic, dar într-un stat ca
al nostru, nicidecum. Deşi se manifestă tendinţa unor politicieni de a-şi impune mentalitatea lor laică
în stat, totuşi nu s-a ajuns încă până la o laicizare, a statutului, încât pentru a preveni o astfel de
eventualitate crudă pentru biserică, aceasta trebuie să angajeze mirenii în acţiune bisericească,
recunoscându-le îndreptările juste fără teamă de laicizare şi de politicizare, ba din contră declanşând
54
55

Hendrik Kraemer, op. cit., p. 98.
Pr. Dr. Liviu Stan, Mireni în Biserică, p. 5-6.

26

printr-o acţîune astfel organizată o “luptă bună” de contracarare, o acţiune agresivă în sens bun,
împotriva acestor două pericole,care pândesc biserica şi de care nu va scăpa decât înfruntându-le în
arena unei largi vieţi bisericeşti, iar nu retraşându-se după metereze ierarhice şi închizându-se în
carapacea unui claricalism îngust. Renunţarea la o acţiune cu angajarea tuturor forţelor vii ale
bisericii de teama laicizării şi a politicizării, este o laşă capitulare care va aservi biserica cu cea mai
mare uşurinţă politicii, pe când acţiunea preconizată de cei care reclamă recunoaşterea îndreptăţirii
mirenilor de a participa activ şi cât mai larg la viaţa bisericească, în conformitate cu doctrina, cu
necesităţile şî cu rostul bisericii, va evita aservirea bisericii politicii, ba mai mult poate face în felul
acesta ca în loc să fie ea constrânsă de a face servicii politicii aceasta fără de nici o constrângere, ci
din ataşament creştin faţă de biserică să îi ofere serviciile sale56.
Unii socotesc că participarea mirenilor la exercitarea puterii bisericeşti ar fi o inovaţie de
dată recentă care s-ar datora necesităţii pe care ar fi simţit-o biserica de a se ţine la pas cu lumea,
conformându-se spiritului nou al timpului şi adaptându-şi instituţiile. Timpul ar fi impus statului o
ideologie politică nouă, instituţii noi, metode noi etc. pe care biserica le-ar fi împrumutat pentru a nu
fi retrogadă şi pentru a-şi aservi unele interese. Astfel privite lucrurile, ar trebui să mărturisim că
biserica şi statul ar fi un “Janus Geminus” sau doi fraţi siamezi care nu ar putea exista independent
ci numai împreună, şi că ar fi în funcţie unul de celălalt 57. Am face din biserică un apendice al
statului a cărui existenţă şi ale cărui forme existenţiale, organizare, instituţii etc. ar fi condiţionate de
stat, care e condiţionat la rândul său de timp şi eternitatea bisericii, am supune-o indirect, categoriei
temporalităţii. Biserica şi doctrina ei fiind eterne îşi are instituţiile ei care nu pot contrazice acest
caracter şi nu pot fi supuse unei alte dependenţe temporale căci ele ar contraveni caracterului etern al
bisericii şi al doctrinei ei şî nu i-ar mai putea servi, ca elemente eterogene supuse unor variaţii
străine şi luând forme care ar atinge doctrina bisericii 58. Ori biserica nu poate face aceasta, nu poate
împrumuta instituţîi străine fiinţei ei, căci nu se poate supune în mod esenţial schimbării, nu îşi
poate supune schimbării elementele ei esenţiale constitutive, în conformitate cu caracterul său etern.
Are destule forme variabile, însă tocmai forma ei de guvernămât care decurge din doctrina despre
sine, despre biserică adică, şi care este în strictă dependentă de această doctrină tot atât de esenţială
şi de neschimbabilă ca însăşi această doctrină este evident că nu poate fi supusă variaţiilor şi
fluctuaţiilor timpului şi schimbărilor pe care acesta le aduce în ideologia politic-socială a statelor.

56

Ilie Fonta, Libertatea religioasă în lumea contemporană, Ed. Stephanus, Bucureşti, 1999, p. 14.
Cairns Earle E., Creştinismul de-a lungul secolelor, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1977, p. 124.
58
Gustave Thibon, De la divin la politic, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, p. 64.
57

27

Toate formele de guvernământ ale statelor, pe care timpul el aduce şi le alungă apoi şi le face
să se piardă pe firul său depănat fără durată, toate acestea vin şi se duc fără să schimbe biserica. De
aceea, ideologia revoluţiei franceze şi a anului 1848, au inovat instituţiile statelor, au transformat
ideologiile politice, dar nu au inovat nimic în biserică şi nu i-au transformat ideologia – recte –
doctrina. Ceea ce a făcut timpul, contribuţia lui în această materie, este alta, strict formală,
neesenţială şi anume, proni condiţiile de libertate create, prin climatul democraticşi liberalist, a
facilitat afirmarea liberă, a formelor proprii principiilor de guvernământ neschimbabile ale bisericii,
forme care erau stânjenite în manifestare şi realizare, de spiritul în gust al vremii şi de ideologiile
politice retrograde, în care trăiseră statele până aici59.
Formele acestea, au existat cu mult înainte. Au existat de la început în biserică şî nu au
dispărut niciodată. Timpul şi ideologia lui, liberalo-democrată le-au dat numai prilej de manifestare
deplină. Formele asemănătoare de manifestare a vieţii bisericeşti şi a celei de stat, sunt simple
coincidenţe formale şi din felul în care acestea funcţionează, se vădeşte că nu se poate stabili între
ele o înrudire de esenţă, nu se poate stabili între ele o înrudire de esenţă, nu se poate stabili între ele
un raport de paternitate şi de filiaţie şi e deci falsă convingerea sau părerea celor ce susţin acest
raport de înrudire şi e şubredă poziţîa celor ce justifică şi reclamă în virtutea acestei înrudiri o cedare
mai mare de drepturi pe seama mirenilor60.
Înrudită prin greşeală cu această opinie este şi opinia acelora care afirmă că biserica ar fi o
instituţie democratică, că forma ei de guvernământ e cea democrată şi e vădit lucru deci, că în baza
acestei forme democratice de guvernământ, laicilor le revin o sumă de drepturi la constituirea şi
exercitarea puterii bisericeşti.
La părtaşii acesti opinii se mai adaugă şi acei care cred tocmai contrariul, susţinând că
biserica are o formă de guvernământ monarhică absolutistă sau aristrocrată în virtutea căreia laicilor
nu li se cuvine nici un drept. Toate opoiniile care vor să ataşeze biserica unei alte forme forme de
guvernământ sunt greşite şi inacceptabile, pentru că biserica sub acest raport nu este supusă nici unei
forme trecătoare, nu îi dependentă variabilă, ci îi dependentă invariabilă a doctrinei sale. Biserica în
forma ei de guvernământ are fără îndoială elemente comune cu toate formele omeneşti de
guvernământ pe când însă acestea reprezintă numai realizări parţiale a unei forme ideale de
guvernământ, biserica deţine în chipul cel mai înalt forma ideală de guvernământ care se prezintă ca
o sinteză armonică a tuturor celorlalte, însă nu ca o sinteză posterioară apariţiei celorlalte sisteme,

59
60

Gustave Thibon, op. cit., p. 64.
Ilie Fonta, op. cit., p. 19.

28

provenită prin eclectism din acestea, ci ca una anterioară, ca o Civitas Dei, faţă de care toate
celelalte sunt numai decăderi
Un alt punct de pornire ce a dus la adoptarea unei atitudini greşite faţă de problema
drepturilor mirenilor în biserică a fost considerrarea acestor drepturi ca fiind de provenienţă
prostestantă. Protestantismul secolului al XVI-lea ne-ar fi sucit minţîle cu această inovaţie, pe care
partizanii acestei opinii o declară element străin de biserică şi o piedică în calea mântuirii. Refuză
orice probă contrară oricât de evidentă ar fi şi trag clopotul de alarmă, că prin acordarea de drepturi
mirenilor se introduce calul troian în biserică. Această părere este tot atât de lipsită de temei şi
superficială. Fără o cercetare temeinică a problemei, pornind de la simple concordanţe formale, cu
deosebire cei cuprinşi de fobia protestantismului fac o gălăgie imensă şi se instituie apărători ai
bisericii împotriva unui pericol imaginar, azvârlind cugetate şi necugetate expresii ofenssatoare celor
de altă părere şi stigmatizând pe toate lumea care crede sau care ştie altfel.
Biserica a avut acelaşi sistem de guvernământ că atitudinea faţă de laici pe care o are acum
nu e nouă nu este nici protestantă, nici protestantizantă căci durează dintr-o vreme în care nu poate fi
acuzată de subversivă şi culpabilă înrudire cu protestantismul. Fiindcă veacul al XIX-lea a fost
considerat un veac al naţîonalităţilor, iar secolul al XX-lea al naţionalismelor, mulţi au încercat să
explice apariţia unor corporaţii bisericeşti mixte, în sânul câtorva biserici, ca o expresie a
naţionalismului, ca ceva impus de interese naţionale, de conservare, apărare şi consolidare a
naţiunilor. Aceştia chiar au cerut în numele intereselor naţîonale participarea intensă a mirenilor la
viaţa bisericească acolo unde aceasta nu era încă introdusă. Tot la aceştia se numără şi cei care vor să
îşi explice participarea intensă a mirenilor la afacerile bisericeşti în unele biserici, ca o consecinţă a
concentrării puterii civile î persoana ierarhilor deţinători ai puterii bisericeşti61.
O organizare bisericească cu larga participare efectivă a mirenilor la administraţia
bisericească aduce mari servicii, dar oricât de mari ar fi aceste servicii, ele nu constituie o raţiune
suficientă pentru acordarea de drepturi mirenilor în biserici şi acest motiv poate servi numai pe lângă
altele şi valabil şi admisibil numai din considerente politice naţionale nu însă din considerente
bisericeşti. Afirmaţia lui unilaterală este negarea tuturor celorlalte. Mult mai neîntemeiată este
credinţa acelora care leagă apariţîa participării mirenilor la administraţia bisericii de concentrarea
puterii civile şî a celei bisericeşti într-o singură persoană 62. Aceasta admisă, ar însemna că
participarea mirenilor la viaţa bisericeacsă, ar fi tot o necesitate a timpului care nu ar avea vreo
justificare doctrinară şi practică bisericească şi că ar putea dispărea după timp şi schimbări politice.
61
62

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Hristos, Biserică, Societate, p. 98.
Prof. Teodor M. Popescu, Colaboratorii preotului, în “Biserica Ortodoxă Română, anul LXXIII, nr. 7, 1955, p. 634.

29

După aceste vederi pare că participarea mirenilor la administraţia bisericii nu ar avea temeiuri sau
dacă le are sunt foarte şubrede şî străine de biserică. Nu ar exista după aceştia nici temeiuri
doctrinare şi nici justificări din practica vieţii bisericeşti. Opiniile de mai sus sunt greşite şi s-au
bucurat de o circulaţie mai mare şi a căror faimă încă nu a dispărut, căci au reuşit să se acrediteze ca
opinii juste, creîndu-şi atmosferă şi aderenţi. Aceştia mai au pe lângă eroare, o notă comună:
acuzaţia. Toţi se întâlnesc pe terenul acuzării şi se întrec în eforturile comune de a critica şî acuza
acele biserici care au dat mirenilor drepturi largi de colaborare cu clerul pentru consolidarea şi
progresul bisericii.
Mai există o categorie de oponenţi care şi-au dat contribuţia la lămurirea problemei de ştiinţă
teologică. Această categorie militează pentru o conciliere între părerile extremiste, care cer fie
înlăturarea oricărei participări a mirenilor la viaţa bisericească, negându-le acestora orice drept, fie
stabilind greşit sorgintea drepturilor ce se cuvin mirenilor, le acordă acestora drepturi mari care ar
altera caracterul apiscopal al bisericii şi prin aceasta însăşi doctrina despre biserică. Neîmpărtăşind
nici una dintre aceste atitudini la fel de eronate, le dezaprobă pe amândouă căutând să găsească între
aceste extreme, punctele de reper ale echilibrului, puncte cardinale sprijinite pe temeiurile furnizate
de ştiinţă. S-au făcut numeroase încercări în acest sens toate s-au mărginit însă la cercetări parţiale,
explorând numai câte o faţă a problemei. Studiile publicate, dacă nu sunt ştiinţifice, sunt prea
pasionate, iar dacă sunt strict ştiinţifice, nu sunt suficiente.
Orice cercetare în această problemă, trebuind să se întemeieze pe doctrina şi pe practica
bisericii, trebuie să aibă ca premise necesare: a. doctrina corectă despre biserică şi b. doctrina
corectă despre forma de guvernământ a bisericii ca o consecinţă a celei dintâi.
Din noţiunea corectă, din doctrina corectă despre biserică, se deduce şi noţiunea corectă
despre forma de guvernământ a bisericii care nici în principiu, nici în aplicarea ei practică, în
feluritele forme impuse de viaţa bisericească, nu poate să contravie învăţăturii despre biserică, nu
poate fi în dezacord pentru că astfel ar atinge noţiunea corectă despre biserică, ar altera prin urmare
doctrina, ori în biserică, nu se poate tolera nimic în contrazicere cu doctrina, din care şi în
conformitate cu care trebuie să decurgă şi să se înfăptuiască totul. Înainte de a aborda însăşi
problema participării mirenilor la exercitarea puterii bisericeşti este necesară o scurtă lămurire
teoretică a importanţei mirenilor în biserică, a importanţei lor ca factor constitutiv al bisericii.
Aceasta se poate face iarăşi numai trăgând învăţătura corectă despre biserică, deoarece definind
corect noţiunea de biserică cu cele două stări ale ei, cler şi laici, î această definire însăşi, se lămuresc
poziţiile şi importanţa acestor două elemente constitutive, deci şî importanţa laicilor. Ţinând seama
30

de poziţia şi de importanţa mirenilor în organismul bisericesc, din care lucruri decurg drepturile
mirenilor, însăşi felul şi măsura acestor drepturi se vor preciza în conformitate cu forma de
guvernământ a bisericii.
Problema participării mirenilor la exercitarea puterii bisericeşti, la administraţia bisericii cu
alte cuvinte este o problemă subordonată, dependentă de aceia a formei de guvernământ a bisericii,
lămurirea ei nu se poate face decât în dependentă de aceasta şi în limitele îngăduite de aceasta,
întocmai aşa precum stabilirea formei de guvernământ nu se poate face la rândul ei, decât în
dependenţă de doctrina despre biserică şi în limitele acestei doctrine. Dacă î rezolvarea problemei
participării mirenilor la exercitarea puterii bisericeşti, nu am ţine seamă de forma de guvernământ a
bisericii şi de limitele pe care ni le îngăduie această formă şi am trece peste ele, am altera doctrina
despre forma de guvernământ a bisericii şi alterând-o pe aceasta, alterăm prin ea şi doctrina despre
biserică. Rezolvarea problemei mirenilor sub acest aspect are aşadar un spaţiu doctrinar în limitele
căruia se poate face. Ce trece dincolo, trece din biserică în afară.
Problema are o importanţă a. dogmatică, întrucât prin lămurirea şi rezolvarea ei în spirit
ortodox se întăreşte noţiunea corectă ortodoxă de biserică, dar prin înţelegerea şi rezolvarea ei
greşită, se alterează noţiunea corectă despre biserică. Numai de la greşita înţelegere a noţiunii
dogmatice de biserică se poate conchide la o nu mai puţin greşită rezolvare a problemei participării
mirenilor la exercitarea puterii bisericeşti. b. pentru viaţa şî organizaţia bisericii are apoi această
problemă o formidabilă importanţă, întrucât de ea atârnă în mod practic, consolidarea chipului văzut
sau anemierea până la sufocare a pulsului ei vital.
Cea dintâi, cea care vivifică biserica se realizează prin participarea activă, în limitele
dogmatice şi canonice, a mirenilor la viaţa bisericească, prin participarea lor la exercitarea puterii
bisericeşti, iar a doua, prin participarea nereglementată dogmatic şi canonic a mirenilor la
exercitarea puterii bisericeşti sau prin excluderea totală a acestei participări. Participarea exagerată şi
nereglementată a mirenilor la exercitarea puterii bisericeşti, duce consecvent la laicizarea bisericii
până la reducerea ei la asemănarea cu orice societate civilă, adică la ştergerea caracterului harismatic
şi Hristocratic al bisericii, prin înlocuirea sistemului ei de guvernământ ierarhic-sinodal, printr-unul
laic, democratic, în care puterea emană de la popor, aşa cum e în statele civile de azi63.
Excluderea totală a mirenilor de la orice participare la exercitarea puterii bisericeşti, aruncă
biserica în altă anomalie, pe panta substituirii puterii ierarhic sinodale din biserică, printr-una
absolutistă, ceea ce pentru biserică este egal de dăunător şi mai ales egal de străin spiritului şi
caracterului bisericii lui Hristos.
63

Pr. Dr. Liviu Stan, Mireni în Biserică, p. 5-6.

31

Biserica Ortodoxă nu s-a abătut de la învăţătura sa şi a păstrat prin tradiţia ei, duhul adevărat
al bisericii creştine în toată puritatea lui. Ea a păstrat învăţătura întreagă corectă, aşa cum a primit-o
de la apostoli. Nu a schimbat şi nu a adăugat nimic, şi fiindcă forma de guvernământ este în legătură
organică cu învăţătura bisericii, este evident că şi aceasta s-a păstrat numai în biserica ortodoxă în
puritatea ei originală. Numai biserica ortodoxă prin urmare, este în măsură să pună în adevărata ei
lumină importanţa mirenilor atât în mod teoretic cât şi mai ales în practica vieţii bisericeşti, dându-le
mirenilor locul cuvenit în biserică şi acordându-le drepturi de participare la exercitarea puterii
bisericeşti. Aceasta nu se exercită în mod absolut ci prin oarecare colaborare a laicilor care diluiază
principiul prea sever al autorităţii; face ca autoritatea să devină în conducere, părintească iar nu
tiranică. Pe de altă parte, biserica limitează această participare a laicilor la exercitarea puterii
bisericeşti în aşa fel, ca să se evite extrema protestantă.
În Biserica Ortodoxă s-a menţinut în totdeauna un echilibru între aceste atitudini extremiste,
la fel de greşite şi de rele. Abaterile pe care le înregistrează istoria, sunt apariţii concomitente cu
epocile sau cu momentele de criză prin care a trecut biserica. Sublinierea importanţei mirenilor în
biserică şi examinarea situaţiei pe care au avut-o şi o au astăzi laicii în biserica ortodoxă sub raportul
participării lor la exercitarea puterii bisericeşti, iată ceea ce ne vom strădui să cercetăm în cele ce
urmează pe baza sfintelor canoane, încercând pe aceste temeiuri şi în limitele spaţiului doctrinar al
bisericii64.
Elementele constitutive ale bisericii sunt: clericii şi laicii. Totalitatea acestora formează însăşi
biserica. Biserica nu o constituie nici clerul singur, precum nu o poate constitui nici poporul
credincios singur, ci aceste două stări sunt componentele organismului bisericesc. Biserica nu este
conceptibilă fără vreunul din aceste două elemente, şi dacă e adevărat că unde este episcopul, acolo
este şi biserica, tot pe atât de adevărat este şi aceea, că episcopul fără credincioşi nu este biserica.
Episcopul şi în genere episcopatul şi clerul întreg nu are nici un sens fără credincioşi; independent
de aceştia, el nu îşi justifică existenţa, care numai pentru a exista, nu este necesară65.
Apostolii înşişi, după ce au fost chemaţi la credinţă şi la slujba apostoliei, au fost la început
primii credincioşi ai capului şi întemeietorul bisericii. Ei au primit duhul şi apostolia abia mai târziu,
după ce se apropie plecarea Mântuitorului din mijlocul lor şi după ce înşişi fuseseră trimişi în
misiune de probă şi câştigaseră ucenici. Dacă acestora li s-a dat darul apostoliei, apoi nu li s-a dat
pentru ei, ca să formeze ei înşişi biserica, ci ca pe aceasta să o zidească pe temelia pusă de
Mântuitorul, cucerind lumea, dobândind credincioşi. Ei şi urmaşii lor episcopii şiclerul întreg, nu au
64
65

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Hristos, Biserică, Societate, p. 83.
***Îndatoririle cetăţeneşti ale preoţimii şi credincioşilor, p. 56.

32

un scop în sine, ci acest scop li-l dă mântuirea pe care o servesc, ei sunt instrumente necesare în
economia mântuirii care nu s-a realizat obiectiv prin Hristos numai pentru ei, ci pentru întreaga
omenire. Biserica o formează pe lângă ierarhie, toţi aceia, ce botezaţi într-o credinţă, luptă prin ei
înşişi, prin colaborare cu harul şi cu mijlocitorii mântuirii, care sunt membrii clerului, pentru
dobândirea mântuirii. Precum fără de credincioşi nu au rost să existe clericii şi să se constituie în
biserică, tot aşa şi fără de clerici nu pot exista credincioşii constituiţi în Biserică. Biserica nu o
formează independent vreunul din aceste două elemente, ci ambele împreună. Existenţa lor este
condiţionată reciproc, fiind ambele elemente esenţiale constitutive ale bisericii. Din această stare,
din această calitate de element constitutiv esenţial al bisericii, rezultă importanţa mare a elementului
mirean în biserică, care se defineşte tocmai prin această expresie: element constitutiv.
Fiind mirenii un element constitutiv al bisericii, este evident ca rolul lor nu poate fi atât de
lipsit de importanţă, încât să fie reduşi la un simplu subiect pasiv al administraţiei bisericeşti, din
contră, într-o biserică normal organizată, mirenii ca şi ierarhia sunt un factor viu, un element activ
care participă intens la viaţa bisericească, având pe lângă îndatoriri încă şi drepturile lui în biserică66.
Cea mai generală consideraţie care presupune în chip necesar oarecare drepturi ale mirenilor
în biserică, în raport cu exercitarea puterii bisericeşti, este aceea că şi mirenii, ca element constitutiv
al bisericii, au o responsabilitate generală pentru biserică, pentru soarta ei (I Cor. 3, 9, 16, 17).
Această responsabilitate implică un anumit număr de drepturi şi reclamă o consideraţie deosebită a
stării mireneşti, iar nicidecum tratarea lor ca turmă. Ei nu sunt în sens propriu ceea ce se obişnuieşte
a li se spune: o turmă şi a înţelege literar asemănarea scripturistică, care se serveşte de termenii:
turmă şi păstor şi a o traduce şî aplica exact la raporturile dintre cler şi popor, este fără îndoială o
mare greşeală. Nici chiar în raportul unic şi dumnezeiesc dintre capul bisericii Hristos şi dintre
biserica Sa, care suntem noi, nu găseşte aplicare literară această comparaţie. Ceea ce se spune în
Sfânta Scriptură în mod figurat printr-o asemănare, uzându-se de ao atât de expresivă figură de stil,
nu trebuie înţeles în sens literar pentru a nu trebui trase consecinţele inevitabile ale unei astfel de
înţelegeri, căci şi în Sfânta Scriptură ca şi în general în felul omenesc de a vorbi inteligent, figurile
de stil se întrebuinţează pentru a defini în chip cu totul real şi propriu, o situaţie, un raport, sau un
lucru, ci pentru a-l face prin exagerări, sublinieri, sau comparaţii sugestive mai uşor accesibil
înţelegerii omeneşti.
Numai o falsă înţelegere ne-ar putea face să acceptăm literal şi să aplicăm întocmai
comparaţia aceasta cu turmă şi păstor, la raportul dintre credincioşi şi ierarhia. Nu altfel trebuie luată
66

Pr. Dr. Liviu Stan, Mireni în Biserică, p. 25-26.

33

şi nu mai multă putere trebuie să i se dea şi apostrofei: “Ce te faci păstor oaie fiind?”, sau acelei
comparaţii care zice că într-adevăr pe cât de mare osebire este între oile cele necuvântătoare şi
păstorul lor, tot pe atât de mare osebire este şi între credincioşi şi clerul care îi păstoreşte. O
deosebire atât de exagerată dacă s-ar admite, ar fi să se ştirbească demnitatea omului de creatură a
lui Dumnezeu, de fiu a lui Dumnezeu şi demnitatea de creştin a omului, demnitatea de fiu ales, de
vas ales al Duhului. “Voi nu sunteţi în trup ci în Duh, că Duhul lui Dumnezeu locuieşte întru voi”,
“Hristos este întru voi”, “Duhul celui ce a sculat pe Iisus din morţi locuieşte întru voi. Pentru că nu
aţi luat iarăşi duhul robiei spre temere ci aţi luat Duhul punerii de fiu” (Rom. 8, 9-15). “Însuşi Duhul
acesta mărturiseşte dimpreună cu Duhul nostru , că suntem fii ai lui Dumnezeu” (Rom. 8, 16).
Demnitatea de om şi starea privilegiată de creştin, creează credincioşilor o situaţie pe
deasupra oricărei asemănări reale cu o turmă. Ei sunt: “v-am scris vouă aceasta, ca nu cumva la
venirea mea să am întristare de la aceia care trebuie să mă bucure, fiind încredinţat despre voi toţi că
bucuria mea este şi a voastră a tuturor” (II Cor. 2, 3). În raport cu necredincioşii ei sunt “harismatici”
fiind născuţi a doua oară prin cuvântul cel viu al lui Dumnezeu, care rămâne în veac într-înşii (I Ptr.
1, 23), ei se consideră cu adevărat “viţă aleasă, neam sfânt”, “preoţie împărătească”, “preoţie sfântă”
(I Prt. 2, 3, 9; Apoc. 1, 6; 5, 10). Preoţia creştinilor mireni se întemeiază pe botez prin care taină ei
devin membrii ai trupului mistic al lui Hristos şi ca atare li se împărtăşeşte un dar, o sfinţire 67, care îl
face pe om capabil de a fi părtaş mântuirii şi tuturor darurilor Duhului Sfânt prin care viază şi se
întăreşte biserica. Botezul îi dă creştinului noi puteri; iar mirungerea, i le întăreşte făcându-l capabil
pe creştin de o înaltă dezvoltare a darurilor primite prin botez; prin ea are loc o împărtăşire de Duh
Sfânt care îl ajută pe creştin la perfecţionarea vieţii spirituale în care a intrat prin botez. Fără de
aceasta nu ar putea progresa în viaţa spirituală cel botezat.
Preoţia mirenilor întemeiată pe aceste două taine nu este un simplu cuvânt ci o realitate care
îi face apţi pentru acte ale vieţii spirituale, pentru orice colaborare la mântuirea lor, pentru
colaborare la orice acţiune a preoţiei speciale, căci fiind şi laicii preoţi, ca atare au şi ei o misiune
preoţească în biserică. Având ei o misiune pe care şi-o îndeplinesc în biserică, aceasta presupune
oarecare drepturi care decurg din însăşi misiunea lor preoţească şi din responsabilitatea pe care o
implică această misiune68. Credincioşii creştini, nu mai sunt străini şi nemernici, ci concetăţeni cu
sfinţii. Nu mai sunt turmă rătăcitoare departe de Dumnezeu, ci sunt dintre cei “apropiaţi ai Lui”,

67

Pr. Ioan Mircea, Preoţia harică şi preoţia obştească, în “Ortodoxia”, anul XXXI, nr. 2, 1979, p. 232-233.
Pr. Ştefan Slevoacă, Preoţia de hirotonie şi “preoţia” credincioşilor. Ierarhia lui Hristos, în “Ortodoxia, anul XXXI,
nr. 2, 1979, p. 257.
68

34

aşezaţi în Biserica Sfântă a Sa întemeiată pe piatra cea din capul unghiului care este Iisus Hristos
(Efes. 2, 19-22).
Creştinii sunt într-un contact viu cu Hristos, întocmai aşa precum sunt mlădiţele viţei cu
însăşi viţa, “Eu sunt viţa şî voi mlădiţele”, şi precum mlădiţele nu pot aduce rod, dacă nu vor fi în
viţă, aşa nici creştinii dacă nu vor fi în Domnul. “Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este
lucrătorul. Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă,
El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă. Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am
spus. Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu
rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce
rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (I In.
15, 1-5). Ca mlădiţe ale viţei (Rom. 11, 16-18) creştinii sunt membre ale trupului lui Hristos care
este biserica (Efes. 1, 22-23; 4, 3-6; 13, 15-16; Col. I 1, 18-20; Rom. 12, 4-5) şi sunt ca atare, în
contact permanent şi viu cu Domnul împărtăşindu-se din seva vieţii harice, care vivifică acest trup
mistic a lui Hristos. Ei sunt părtaşi acestei vieţi care circulă şi lucrează, şi care nefiind un element
static, pune în mişcare şi acţiune pe toţi membrii acestui trup, care nici unul nu poate fi pasiv căci
atunci ca o mlădiţă se usucă, pierde comunicarea vitală cu viţa, cade şi nu mai face parte din viţă69.
După asemănarea cu membrele trupului omenesc, toţi membrii bisericii îşi au un rost
determinat de scopul întregului organism social al bisericii şi după cum pentru realizarea scopului
trupului omenesc, toate membrele sunt angajate în acţiune, la fel şi pentru realizarea scopului
bisericii, toate forţele ei vii aşezate în elementele ei componente, trebuie săfie angajate în acţiune (I
Cor. 12, 13-14). Ca părtaşe ale trupului lui Hristos, nici un membru al bisericii nu trebuie să fie
pasiv, ci fiecare trebuie să lucreze la creşterea şi întărirea acestui trup. Trupul lui Hristos care e
biserica, “poate creşte intensiv şi extensiv. Creşterea intensivă va fi desigur în măsura cea mai mare
promovată de însuşi Capul bisericii; însă membrii înşişi pot săcrească spre o mai mare sfinţenie a
trupului lui Hristos. Dar precum membrele trupului omenesc trebuie să se îngrijească de creşterea
extensivă a corpului, tot aşa trebuie şi membrii bisericii, superiorii, clericii şi laicii să intervie pentru
răspândirea bisericii”70 pentru creşterea ei şi nu numai pentru aceasta ci şi pentru întărirea ei precum
şi pentru realizarea scopului său. Cum ar putea fi deci considerat vreun membru, vreun element al
bisericii ca pasiv? Doar în ipostaza de a fi socotit drept o mlădiţă uscată şi atunci, e fatal ca nici să
nu se mai numere între componentele vii ale viţei, şi nici printre cele ziditoare de biserică prin
69

Ibidem.
Iosef Will, Handbuch der katholischen Aktion, Freiburg im Br. 1934, p. 72, apud Pr. Dr. Liviu Stan, Mireni în
Biserică, p. 28
70

35

urmare, căci precum o mlădiţă uscată e pentru viţă, pentru roada ei, de nici un folos, tot aşa şi pentru
scopul bisericii este de nici un folos şi chiar dăunătoare.
În biserică toate elementele ei constitutive sunt chemate la acţiune la acţiune deopotrivă,
neputând face parte vie şi ziditoare din ea şi neputându-o servi scopul nici un element pasiv “pentru
că a lui Dumnezeu împreună lucrători suntem” (I Cor. 3, 9) şicine nu este lucrător, nevrednic este de
casa lui Dumnezeu, nu este arătură a lui Dumnezeu şi în loc să zidească această casă şi să rodească
arătura, le strică, iar cine “va strica casa lui Dumnezeu îl va strica şi Dumnezeu pe acela, căci casa
lui Dumnezeu sfântă este” şi această casă suntem noi toţi cei credincioşi, adică biserica (I Cor. 9, 1617). Din cele zise se vădeşte cu prisosinţă importanţa elementului mirean în biserică precum şi aceea
că nu poate fi considerat ca un element pasiv al administraţiei bisericeşti, ci ca element constitutiv al
bisericii nu numai că ar trebui să fie factor activ în viaţa bisericii, ci chiar i se impune aceasta expres
pentru responsabilitatea misiunii pe care o are şi el.
Nimeni nu este în biserică nemernic ci e membru îndreptăţit şi activ căci deşi sunt deosebiri
darurilor şi slujbelor este acelaşi Duh, acelaşi Domn, acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate întru toţi
(I Cor. 12, 6). Importanţei mirenilor în biserică stabilită aici în chip teoretic, cercetarea practicei
bisericii sub raportul participării active a lor la viaţa bisericii, îi va da confirmarea şi strălucirea
reală, completând şi reliefând mai concret această importanţă71.
În cadrele doctrinei eclesiologice stabilind importanţa mirenilor în biserică, am subliniat
această importanţă prin evidenţierea situaţiei elementului mirean ca factor constitutiv al bisericii din
care situaţie rezultă că el nu e un factor pasiv ci unul activ investit cu o misiune şi îndreptăţit a lua
parte activă la desfăşurarea vieţii bisericeşti şi răspunzător de această viaţă. Continuând firul acesta
natural, al deducţiilor întemeiate pe doctrină şi urmând să analizăm şi să limităm cu alte cuvinte să
definim îndreptăţirile de care trebuie să se bucure mirenii în biserică, care îndreptăţiri se întemeiază
pe calitatea lor de element constitutiv responsabil şi activ al bisericii, este evident că trebuie să
stabilim terenul de acţiune şi acţiunile însăşi ale mirenilor, în conformitate cu doctrina despre forma
de guvernământ a bisericii şi în limitele îngăduite de această doctrină72.
Fiind acum vorba de stabilirea raportului mai precis ierarhie şi mireni adică a poziţiei active,
pe care o deţin ambele aceste elemente în biserică, aceasta o facem conchizând de la forma de
guvernământ a bisericii, în care se cuprind principial trasate compotenţele şi atribuţiile fiecăruia din
aceste două elemente constitutive ale ei. Forma de guvernământ a bisericii, în conformitate cu
doctrina despre biserică este definită prin cuvântul “Hristocraţie” în raport cu întemeietorul şi capul
71
72

Prof. Teodor M. Popescu, Colaboratorii preotului, p. 648.
Nicolae Răzvan Stan (editor), Biserica Ortodoxă şi drepturile omului: paradigme, fundamente, implicaţii, p. 101.

36

ei care este Hristos. Întrucât însă deţinătorul nevăzut al întregii puteri bisericeşti conduce această
biserică prin organe văzute, chemate în chip special la această slujbă şi cu raportare la aceste organe
care deţin şi exercită puterea în biserică, forma ei de guvernământ se defineşte prin expresia
“ierarhic-sinodală” sau “episcopal-sinodală”. A măsurat acestei forme de guvernământ, în biserică
aşa cum se prezintă ca organism social, plenitudinea puterii o deţine episcopatul, care o exercită în
chip sinodal şî individual. În chip sinodal pentru întreaga biserică sau pentru o porţiune mai mare
din ea, iar în chip individual, fiecare episcop în eparhia sa.
Acest sistem de guvernământ al bisericii nu se identifică cu nici unul din sistemele civile de
guvernământ pentru că biserica fiind o instituţie cu un scop deosebit de acela al societăţilor civile,
nu poate avea prin definiţie, un sistem de guvernământ comun cu vreuna din acestea, ci unul
conform scopului său. Biserica fiind o instituţie netrecătoare nu îşi poate însuşi un sistem şi nu se
poate ataşa vreunuia din variatele regimuri trecătoare, a căror pluralitate se explică tocmai prin
imperfecţiunea lor. Dacă totuşi vrem să găsim o asemănare a sistemului de guvernământ al bisericii
cu vreunul din cele civile, atunci trebuie să concluzionăm că cele mai multe asemănări formale, le
are cu acel sistem care a fost considerat nu ca cel mai perfect, ci ca cel mai suportabil dintre toate
celelalte, cu sistemul democratic pe de o parte şi cu cel ce se proconizează prin noţiunea de
elitocraţie pe de altă parte, fără a se identifica sau confunda cu vreunul din acestea. Fără îndoială că
întreaga putere în biserică se cuvine episcopilor cu succesiune apostolică, episcopatul în genere fiind
miezul organizaţiei bisericeşti, dar şi clerul inferior şi laicii trebuie să aibă nu numai dreptul de
participare la exercitarea puterii bisericeşti dar şi datoria de a colabora prin aceasta la realizarea
scopului bisericii73.
Dacă precum am spus, plenitudinea puterii în biserică o deţine şi o exercită episcopatul, se
naşte întrebarea: Pe care temei se poate vorbi în acţiunea mirenilor în biserică, despre o participare a
lor la executarea puterii bisericeşti? Are loc aceasta în virtutea unui drept propriu sau a vreunei
concesiuni a ierarhiei sau pe ce se întemeiază? Pentru evitarea oricărei confuzii se impune precizarea
că în organismul social al bisericii nu există două izvoare ale puterii şi nu există două autorităţi
deţinătoare ale puterii, una mirenească şi alta clericală 74. Există un singur principiu al puterii şi o
singură autoritate deţinătoare a puterii. În biserică nu organismul social deţine puterea în vreun chip
oarecare, nu e o împrumută conducătorilor transformându-o în autoritate şi învestindu-i cu ea. În
biserică autoritatea coboară de sus din ordinea supranaturală îşi are principiul în Hristos şi învestirea
ei cu putere, vine tot de la El. Nu puterea creează autoritatea conducătoare, ci autporităţii întemeiate
73
74

Mark Noll, Momente Cruciale în Istoria Bisericii, Editura Logos, Cluj-Napoca, 2008, p. 98.
Ibidem.

37

pe har, instituite prin împărtăşirea harului, i se dă şi puterea de la deţinătorul ei suprem prin organele
instituite de acela. Temeiul autorităţii şi al puterii se creează în biserică prin taina hirotoniei. Aceasta
îl face pe cel ales, propriu, capabil pentru a exercita puterea bisericească. Prin hirotonire i se dă
capacitatea, iar îndreptăţirea de a exercita această putere se dă printr-un act juridic formal al
autorităţii competente. În urma acestor consideraţii, e clar că izvorul drepturilor mirenilor este sau
autoritatea constituită sau însuşi izvorul acestei autorităţi.
Drepturile de care s-ar bucura mirenii în biserică, dacă le privim ca izvorând din autoritatea
ierarhiei, sunt drepturi de un fel cu totul deosebit de acelea ale ierarhiei şi trebuiesc privite ca simple
temporale şi variable concesiuni din partea autorităţii ierarhice. Acele drepturi însă, care nu sunt
simple concesiuni ale ierarhiei, neprovenind de la aceasta ci de la însuşi izvorul autorităţii ierarhice,
acelea sunt drepturi propriu zise şi sunt intangibile.
Izvorul autorităţii ierarhice a vrut elementul laic ca un element constitutiv, responsabil şi
activ în biserică şi a vrut deci şi îndreptăţirile legate de aceste calităţi şi de misiunea lui. Dar acelaşi
izvor a vrut însă ca totalitatea puterii bisericeşti să o deţină ierarhia şi a vrut desigur atunci ca
drepturile mirenilor de participare la exercitarea puterii bisericeşti să nu fie o însuşire a drepturilor
ierarhice, să nu aibă această putere două subiecte, ci ca aceste drepturi ale mirenilor să fie
condiţionate de cele ale ierarhiei. E clar deci că dacă le-a vrut însuşi izvorul autorităţii ierarhice, nu
sunt nişte concesiuni ierarhice deşi prin ierarhie se recunosc şi se reglementează, ca prin una ce
deţine întreaga putere în biserică.
Faptul acesta însuşi al recunoaşterii şi reglementării drepturilor mireneşti de participare la
exercitarea puterii bisericeşti prin autoritatea ierarhică, dă acestei autorităţi, caracterul de izvor
indirect al drepturilor mirenilor şi le face pe acestea să pară simple concesiuni ale ierarhiei, când în
realitate autoritatea ierarhică e obligată la aceste concesiuni prin voinţa Mântuitorului. Încât, deşi în
raport cu dreptul ierarhiei, drepturile mirenilor par nişte simple concesiuni, totuşi aceste concesiuni
având caracterul obligativităţii, ele încetează de a mai fi simple concesiuni şi sunt drepturi propriu
zise75. Fără drepturile ierarhilor, biserica nu poate exista, nu poate dăinui; acestea au caracter necesar
pe când fără drepturile mirenilor, biserica poate exista însă ca un organism bolnav, slăbit, neapt
îndeajuns pentru scopul său. Faţă de caracterul necesar al drepturilor ierarhice, drepturile mirenilor,
care sunt condiţionate de acestea au un caracter secundar limitându-se sau definindu-se mai precis
ca drepturi de colaborare cu ierarhia.

75

Nicolae Răzvan Stan (editor), Biserica Ortodoxă şi drepturile omului: paradigme, fundamente, implicaţii, traducerea
textelor din limba engleză de Nicolae Răzvan Stan, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 98.

38

Mântuitorul a vrut ca element prim şi necesar, drepturile ierarhiei şi apoi ca element secundar
şi în limitele îngăduite de drepturile ierarhiei, a vrut şi drepturile mirenilor. Ierarhia recunoaşte şi
reglementează aceste drepturi în limitele lor naturale impuse de necesităţile bisericii. Principial, ea
trebuie să dea mirenilor drepturi de largă colaborare, în realitate, ea le specifică, le restrânge sau le
extinde după necesităţile bisericii şi în acest fel, autoritatea ierarhică poate fi privită ca un adevărat
izvor de drepturi pentru mireni. Mântuitorul a vrut drepturi pentru mireni însă nu le-a reglementat în
amănunt, a lăsat această sarcină ierarhiei a cărei drepturi le-a reglementat, le-a definit însă astfel,
încât în limita drepturilor acestora, să mai rămână un spaţiu de control aşa zicând, pentru drepturile
mirenilor pe care nu le putea ignora ierarhia ci trebuia să le reglementeze, trebuia să ţină cont de ele
în mod obligator. Drepturile mirenilor de a participa la exercitarea puterii bisericeşti au fost privite
de mulţi ca simple concesiuni ierarhice aparţinând exclusiv primei categorii de drepturi76
Noi însă, precum am văzut, socotim că acestea aparţin principial categoriei celei de a doua şi
numai indirect celei dintâi, ele avându-şi izvorul în însuşi izvorul autorităţii ierarhice care a vrut
elementul mirean ca pe un element constitutiv responsabil şi activ al bisericii. Această socotinţă ne-o
mai întemeiem şi pe însuşi caracterul special al autorităţii ierarhice, care este cu totul deosebit de
acela al autorităţii civile.
Autoritatea bisericii se prezintă nu numai ca origine ci şi ca sens, deosebit de ceea ce se
înţelege prin autoritate în sens comun. Spre deosebire de alte autorităţi, ea are un sens şi un caracter
creştin. Aceasta este pătrundere şi transformarea autorităţii prin duhul dragostei creştine şi ca un
corolar, prin acela al libertăţii creştine. Autoritatea creştină a bisericii nu se poate exercita decât în
chip creştin, străbătută de dragoste şi observând libertatea creştină. Ea nu este o autoritate tiranică ci
una părintească, o autoritate în centrul căreia stă dragostea ca un element de conciliere între
autoritate şi libertate. Cel ce a impus şi a vrut dragostea ca un criteriu al exercitării puterii
bisericeşti, a vrut şi a impus şi îndreptăţirile mirenilor, întemeiate pe calitatea de element constitutiv,
responsabil şi activ al trupului lui Hristos şi îngăduite de dragostea creştină, la exercitarea puterii
bisericeşti. Hristos Domnul a vrut elementul mirean ca pe un element constitutiv, responsabil şi activ
al bisericii, a vrut ca autoritatea bisericii să se exercite în dragoste şi a vrut ca îndreptăţirile la
exercitarea puterii bisericeşti, presupuse de calitatea de element constitutiv, responsabil şi activ al
bisericii, să fie acelea îngăduite de exercitarea puterii bisericeşti de către autoritatea ierarhică în
duhul dragostei; a vrut îndreptăţirea mirenilor de a colabora la exercitarea puterii bisericeşti şi în
virtutea dragostei creştine, în spiritul căreia vrea să se exercite puterea bisericească şi a vrut ca în
76

Ibidem, p. 99-100.

39

limitele îngăduite de această dragoste, să colaboreze, să aibă un drept indiscutabil de a colabora cu
ierarhia la exercitarea puterii bisericeşti. Prin urmare, acest drept de colaborare sau de participare, nu
este unul rezultat dintr-o concesiune a ierarhiei, ci este impus însăşi ierarhiei spre observare cu
puterea şi străşnicia cu care îi este impusă legea dragostei. Ierarhia însăşi este obligată să respecte
acest drept asupra căruia nu poate ingera avându-şi el originea, izvorul, nu în ierarhie, ci în voinţa
lui Iisus Hristos pe care nu o poate corecta sau neglija, peste care nu poate trece nimeni în biserică.
Provenind din voinţa lui Hristos şi impunându-se ca atare respectului din partea autorităţii ierarhice,
vorbind principial, dreptul mirenilor de a colabora cu ierarhia, este un drept “jure divino”77.
Participarea mirenilor la exercitarea puterii bisericeşti este impusă ca un corectiv împotriva
absolutismului ierarhic ca o garanţie şi ca un regulator al funcţionării normale, adică creştine, a
organismului bisericesc. Autoritatea ierarhică sinodală nu îşi va exercita puterea în chip absolutist.
Mântuitorul a arătat printr-un gest poruncitor în pilduirea sa maniera pe care trebuie să o observe
autoritatea bisericească în exercitarea puterii ei. Este arhicunoscută scena în care Mântuitorul a
spălat picioarel apostolilor Săi şi le-a şters întrebându-i: “Cunoaşteţi ce am făcut vouă?” şi adăugând
spre luarea lor aminte şi spre luarea aminte a noastră a tuturor. “După ce le-a spălat picioarele şi Şi-a
luat hainele, S-a aşezat iar la masă şi le-a zis: Înţelegeţi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi pe Mine:
Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat
vouă picioarele, şi voi sunteţi datori să ca să spălaţi picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă, ca,
precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (Ioan 13, 5, 12-15). “Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I
se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Mc. 10, 45).
Acestea grăindu-le Iisus le-a arătat lor şi nouă, o lege nouă pe care trebuie să o respecte autoritatea
creştină. După această normă nouă, autoritatea este obligată nu să stăpânească ci să slujească. Ea
pentru sine, pentru slujirea altora. Cel chemat la mai mare domnie, e chemat şi la mai grea slujbă iar
nu la stăpânire. Altfel era până aici, altfel concepeau păgânii autoritatea, această autoritate păgână o
detestă Hristos şi pomenind de ea, le zice apostolilor: “Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc
peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie
slujitorul vostru” (Mt. 20, 25-26; Mc. 10, 41-45). Şi iarăşi cu alt prilej, repetând le zice: “Regii
neamurilor domnesc peste ele şi se numesc binefăcători. Dar între voi să nu fie astfel, ci cel mai
mare dintre voi să fie ca cel mai tânăr, şi căpetenia ca acela care slujeşte. Căci cine este mai mare:
cel care stă la masă, sau cel care slujeşte? Oare, nu cel ce stă la masă? Iar Eu, în mijlocul vostru,

77

Ilie Fonta, op. cit., p. 45-46.

40

sunt ca unul ce slujeşte” (Lc. 22, 25-27). Aşa le-a spus Mântuitorul, aşa le-a poruncit apostolilor
celor ce se priceau pentru întrebarea: “care dintre ei s-ar părea a fi mai mare” (Lc. 22, 24).
Cel ce vrea să conducă în biserică, trebuie să aibă conştiinţa acasta că dreptul ce îl râvneşte
de a conduce, e mai mult o sarcină, pe care şi-o ia spre servirea celorlalţi fraţi. De altfel, cu mici
excepţii, în biserică toate drepturile au mai pronunţat caracterul de obligaţii. Această atitudine
trebuie să o aibă conducătorul din considerentul că toţi în biserică sunt fraţi şi pe lângă legătura
credinţei care îi uneşte este şi dragostea care în veci nu piere, precum însuşi Sfântul Apostol Pavel le
spune Corintenilor, scriindu-le că şi altă cale, încă mai înaltă decât celelalte le va arăta lor, socotindo pe aceasta a fi dragostea. Pe aceasta o pune deasupra tuturor darurilor harismatice, deasupra
ştiinţei şi deasupra credinţei (I Cor. 13).
Elementul acesta nou al iubirii, nu este deci un sfat simplu, a cărui observare să fie lăsat la
aprecierea creştinilor, ci este o poruncă, căci dacă credinţa e o poruncă, atunci dragostea care e
considerată superioară şi un element hotărâtor de-o importanţă care le covârşeşte pe celelalte, a căror
observaţie este declarată nimic faţă de observarea acesteia, este evident că şi dragostea este o
poruncă pentru noi, căci dacă nu ar fi poruncă nu ar putea fi considerate celelalte porunci ca
dependente de aceasta78. Evanghelistul Ioan ne confirmă lucrul acesta în prima sa epistolă (I Ioan 4,
7-21) şi în evanghelie ne arată că porunca dragostei e poruncă nouă (Ioan 13, 34-35; 15, 9-10, 12).
Nimeni care nu are dragoste nu poate fi util membru al trupului lui Hristos, nu poate sluji
scopul bisericii căci fără dragoste nu se găseşte în deplină comunitate cu Dumnezeu. Un corolar al
dragostei, o consecinţă a stăpânirii ei, este libertatea creştină şi garantarea acestei libertăţi în mod
real. Libertatea în viaţa socială, chiar când pare întemeiată pe drepturi şi garantată prin legi, nu are
un izvor şi o garanţie mai sigură decât dragostea. Unde nu este dragoste nu este libertate adevărată,
oricât ar fi ea de măiestrit legiferată. iar unde este dragoste acolo libertatea nu are nevoie să fie
legiferată, ea se respectă de la sine79.
Libertatea creştină e întemeiată pe calitatea de fii ai lui Dumnezeu renăscuţi la o viaţă nouă,
ca mădulare ale trupului mistic al lui Hristos, în care nu pot fi sila şi frica instrumente de cârmuire a
lui, principii de observat în reglementarea vieţii lui, ci dragostea şi libertatea. Libertatea creştină e o
mărturie a prezenţei Duhului Sfânt (II Cor. 3, 17-36; Evr. 2, 15). Precum în exercitatea puterii
bisericeşti trebuie să se ţină seama de dragostea creştină, tot aşa trebuie să se aibă permanent în
vedere acest principiu al libertăţii creştine, iar principiul regulator este dragostea. Din viaţa creştină

78
79

P. Coman, Problema obiceiului de drept în sfintele canoane, p. 402-403.
Hendrik Kraemer, op. cit., p. 45-46.

41

a dispărut frica, şi a intrat dragostea, a dispărut slclavia şi locrul ei l-a luat dragostea (II Tim. 1,7; I
In. 4, 18; II Cor. 3, 12; II Cor. 3, 17; Gal. 2, 4; 4, 26; I Cor. 4, 19; Rom. 8, 21).
Colaborarea mirenilor la exercitarea puterii bisericeşti constituind un drept indiscutabil al lor
şi ierarhia având obligaţia de a observa acest drept, ţinând seama de dragostea şi libertatea creştină,
rămâne să vedem dacă dreptul acesta de colaborare al mirenilor se raportează la exercitarea întregii
puteri bisericeşti sau numai la o parte a acesteia, la care anume şi până la care limite se poate extinde
aceasta. Drepturile mirenilor, rezultate din dreptul lor de colaborare cu autoritatea care deţine şi
exercită în mod ordinar puterea bisericească, nu vor putea în nici un caz să se raporteze la acele
funcţii ale puterii bisericeşti a căror exercitare presupune numai decât darul preoţîei şi e strict
dependentă de acesta şi iarăşi nu se vor putea extinde atât de departe încât să ştirbească principiul
autorităţii ierarhice80. Apostolul Pavel vorbind corintenilor despre Biserică, arată printr-o foarte
sugestivă şi potrivită comparaţie că dacă nici un element al bisericii nu este inutil şi pasiv, funcţia lor
trebuie totuşi să fie determinată şi precizată astfel, ca toate într-o coordonare perfectă să colaboreze,
după asemănarea cu organele corpului omenesc” (I Cor. 12).
Biserica după asemănarea unui trup fiind cu ale sale mădulare şi funcţionarea acestora după
aceiaşi asemănare va avea loc, ţinându-se seamă că precum picioarele nu pot suplini capul şi precum
capul nu poate suplini ale mădulare, îcercându-se vreo schimbare sau substituire de funcţii, tot astfel
şi organismul bisericii, fiecare parte trebuie să fie la locul ei, observându-şi rostul şî atribuţiile şî
neîncercând vreo arogare de atribuţii străine, căci aceasta ar produce tulburare şi dezechilibru care
nu zideşte biserica, ci o poate nărui. Laicii prin urmare îşi vor observa locul şi oficiul lor de
colaboratori iar clericii locul şi oficiul de conducători. Ei deţinâdn puterea bisericească, o exercită în
mod obişnuit admiţând o colaborare a mirenilor, aoclo unde aceasta nu ar fi o substituire de oficii
ducând la un conflict de competenţe81.
Precum se ştie puterea bisericească pe care o deţine ierarhia are trei ramuri, după unii numai
două. Se împarte în putere sacramentală, învăţătorească şi jurisdicţională sau şî numai în puterea
sacramentală şi jurisdicţională. Dreptul propriu zis de colaborare al mirenilor nu se poate raporta la
exercitarea puterii sacramentale, lipsindu-le calitatea harică a preoţiei pentru aceasta. Se poate
raporta în sens strict, deci numai la puterea învăţătorească şi jurisdicţională a căror acte nu sunt strict
legate de preoţie şi care au un caracter deosebit. Caracterul puterii sacramentale este mistic şi
invariabil şi se primeşte prin actul hirotoniei, pe când puterea jurisdicţională şi învăţătorească nu au
acest caracter ci unul extern variabil ce se dă prin missio canonica în baza celei dintâi.
80
81

Pr. Dr. Liviu Stan, Mireni în Biserică, p. 45-46.
Nicolae Răzvan Stan (editor), Biserica Ortodoxă şi drepturile omului, p. 145.

42

Deşi se contestă de unii, totuşi este de remarcat că şi la exercitarea puterii învăţătoreşti,
mirenii au o îndreptăţire de a colabora. Pentru a lămuri aceasta facem următoare dintincţie.
Exerciţiul puterii învăţăroreşti se prezintă sub aspect întreit: a. ca păstrare, precizare şi dogmatizare
a învăţăturii; b. ca difuzare a acestei învăţături şi c. ca apărare a ei. Cea dintâi o exercită exclusiv
ierarhia, celelalte nu atâţ de exclusiv încât să excludă colaborarea laicilor, care sunt admişi şi chiar
obligaţi la aceasta. Dar întrucât contribuţia laicilor, se admite chiar şi la opera de precizare şi
definire a adevărului dogmatic, rămâne absolut exclusă participarea lor numai la exercitarea puterii
sacramentale. Raurile puterii bisericeşti în care putem vorbi deci în sens strict, de o participare a
mirenilor prin colaborare la exercitarea lor sunt: puterea învăţătorească şi jurisdicţională şi
nicidecum puterea sacramentală. Această delimitare a câmpului de acţiune accesibil colaborării
mirenilor întru exercitarea puterii bisericeşti, reclamă spre completarea şi delimitarea extinsiunii
acestei colaborări, fixarea altor limite, ţinând seamă de drepturile ierarhiei şi de extensiunea
acestora, ceea ce se va face în capitolele sce urmează, cercetându-se în mod canonic şi istoric
participarea mirenilor la exercitarea puterii magisteriului şi jurisdicţiunii, căutându-se totodată şi
limitele acestei participări, impuse de însăşi drepturile ierarhiei.
III.1. Laicii şi puterea sacramentală
Deşi laicii din motive de incapacitate harica nu îşi pot însuşi şi nu pot exercita puterea
sacramentală în felul în care îşi pot însuşi şi exercita parţial, celelalte două ramuri ale puterii
bisericeşti în dependenţă de ierarhie şi în înţelegere cu ea, şî nu pot avea deci vreun drept la
exercitarea puterii acesteia, totuşi întrucât exercitarea puterii sacramentale ba însăşi existenţa ei, ca
însăşi existenţa stării clericale, sunt condiţionate de starea laică, existând un raport de
condiţionalitate reciprocă între aceste două stări şi funcţii şi întrucât în realitate are loc o anumită
colaborare a mirenilor cu clerul la exercitarea acestei puteri şi întrucât această colaborare dă un loc
unei însuşiri şi exercitări parţiale a puterii sacramentale incompatibile cu starea harică de laic, vom
face o scurtă expunere şi a raportului mirenilor faţă de puterea tainelor82.
Starea laică în raport cu cea preoţească, este într-adevăr o stare de inferioritate harică.
Lipsindu-le laicilor darul preoţiei împărtăşit prin hirotonie, ei nu pot săvârşi nici una din acele
funcţii, care reclamă numai decât acest dar al preoţiei. Dacă le lipseşte laicilor calitatea preoţiei
propriu zise, prin care ei şi-ar putea însuşi şi ar putea exercita o parte din funcţiunile legate strict de
această calitate şi imposibil de îndeplinit fără ea, totuşi nu sunt nici ei cu adevărdesăvârşire lipsiţi de
darul preoţiei. Precum am mai văzut, se bucură şi laicii de o preoţie generală; ca membrii ai trupului
82

Ibidem.

43

mistic al lui Hristos, sunt şi ei starea preoţească. ACeastă preoţiei generală a laicilor, nu trebuie
confundată cu preoţia specială a miniştrilor ordinari ai puterii sacramentale. Privită în raport cu
preoţia sacramentală, adecă cu cele trei trepte ale preoţiei sacramentale de drept divin, preoţîa
generală a laicilor trebuie considerată ca treapta primă sau a patra ca număr, a acestei preoţii. Ea, ca
preoţie generală constituie în realitate prima treaptă a preoţiei creştine şi prin această primă treaptă,
trebuie să treacă toţi cei ce vor să obţină celelalte trei trepte consecvente ale preoţiei sacramentale83.
Sfânta Scriptură şi Tradiţia mărturisesc preoţia laicilor ca o preoţie reală şi nicidecum numai
ca ceva fictiv. Preoţia mirenilor nu este numai un cuvânt frumos sunător în deşert, ci este o preoţie
adevărată. Laicii au şi ei o misiune preoţească sunt trimişi şi ei la o slujbă în biserică şi ca atare
poartă responsabilitate, pentru biserică, solidar cu preoţia specială. Slujba lor cuprinde atâtea datorii
şi drepturi a căror subiect nu poate fi orice om, ci numai creştinul laic care a primit preoţia generală
prin botez şi mirungere. Această preoţie reală a mirenilor o subliniază sfântul Apostol Petru când îi
numeşte pe credincioşii laici “preoţie sfântă” (I Ptr. 2, 5) apoi “rod ales, preoţie împărătească, neam
sfânt” (I Ptr. 2, 9). Acestea sunt întărite şi de Evanghelistul Ioan: “ne-a făcut împăraţi şi preoţi lui
Dumnezeu” (Apoc. 1, 6; 5, 10). Credincioşii laici sunt chemaţi la o slujbă şi misiune mai înaltă decât
toţi preoţii şi profeştii Vechiului Testament (Lc. 7, 28) şi aceasta nu o pot îndeplini decât printr-o
preoţie mai îaltă decât aceea pe care au avut-o ei.
Sfinţii Părinţi care vorbesc despre preoţia mirenilor, fie altele în legătură, întemeiază şi
explică această preoţie ca una reală şi accentuează cu deosebire jertfa sau jertfirea, putinţa şi datoria
de a jertfi, ca notă caracteristică a preoţiei laice. Dumnezeu nu primeşte jertfele decât prin preoţi ori
mirenii înşişi Îi se aduc jertfe şi El le primeşte, deci sunt şi mirenii preoţi. Mirenii sunt apoi preoţi
adevăraţi ca părtaşi preoţiei lui Hristos84.
Ca preoţie adevărată şi ca prima treaptă a preoţiei creştine, în sensul cel mai general vorbind,
preoţia aceasta generală a mirenilor îi apropie foarte mult de funcţiile sacramentale ale preoţiei
propriu zise şi îi face apţi de-o anumită colaborare cu aceasta în exercitarea puterii ei sacramentale.
Preoţie mirenilor ca şi preoţia diaconilor nu le dă drept acestora să exercite integral sau parţial,
puterea sacramentală, ci tocmai ca şi diaconilor, adică în felul care le dă şî diaconilor dreptul de a-i
ajuta pe preoţi şî arhierei în îndeplinirea funcţiunilor sacramentale, le-o dă aceasta şi mirenilor, însă
într-o măsură mai mică85. Există prin urmare o analogie între aceste două trepte ale preoţiei cu

83

Pr. Ioan Mircea, Preoţia harică şi preoţia obştească, p. 248.
Pr. Ştefan Slevoacă, Preoţia de hirotonie şi “preoţia” credincioşilor, p. 259-260.
85
Pr. Conf. Ilie Moldovan, Semnificaţia şi responsabilitatea slujirii preoţeşti după Sfântul Apostol Pavel, în
“Ortodoxia”, anul XXXI, nr. 2, 1979, p. 283.
84

44

privire la raportul lor general faţă de puterea sacramentală. Nici una nu o opate exercita pe aceasta şi
ambele pot fi numai ajutoare celor ce le revine acest drept.
Puterea sacramentală este aceea prin exercitarea sau mijlocirea căreia se sfinţeşte viaţa
credincioşilro şî li se deschid porţile de azur ale mântuirii. Ea se cuprinde în săvârşirea celor 7 Taine
şi a slujbelor sfinte, pe care nimeni în afară de cei cu harul preoţiei, nu are capacitatea şi nu poate
avea nici îndreptăţirea de a le săvârşi. Prin aceasta se împărtăşeşte harul şi viaţa creştinilor devine
prin ele o viaţă harică.
Cea mai însemnată practică a vieţii harice creştine este celebrarea Sfintei Liturghii cu
aducerea sacrificiului celui fără de sânge. Acest ritual constituind actul cel mai important din viaţa
bisericii, ca izvor al vieţii harice este centrul în jurul căruia gravitează înteraga viaţă creştină şi acela
din care radiază toată puterea sfinţitoare a bisericii apoi într-un grad înalt şi puterea de coeziune
socială a membrilor ei. Acestea sunt uşor de înţeles dacă ne gândim că Euharistia care este nervul
bisericii, actul central al vieţii ei se repetă necontenit acolo la celebrarea Sfintei Liturghii.
Analizând în viaţa cultică rolul elementului laic, îi putem întrezări situaţia lui în întreaga
viaţă bisericească precum putem întrezări şi rolul şi situaţia clerului. Aici se manifestă în chipul cel
mai precis deosebirea esenţială dintre aceste două stări: cea clericală şi cea laică.
Funcţia centrală a preoţiei este jertfirea sau aducerea jertfei. Aducerea jertfei euharistice este
acţiunea cea mai de seamă şi mai caracteristică a slujbei preoţeşti în biserică. Mântuitorul însuşi a
adus jertfa supremă ca preot mijlocitor al izbăvirii noastre. După marea Lui jertfă cei chemaţi la
continuarea mijlocirii mântuirii prin jertfă sunt preoţii instituiţi de Mântuitorul. Preoţii mijlocesc
mântuirea prin jertfă, dar nu printr-o jertfă a lor personală ci prin jertfa adusă prin ei de întreaga
biserică. În acest sens jertfa fiind a bisericii întregi este a tuturo membrilor ei căci de către aceştia se
aduce încât fiecare membru al bisericii şi toţi împreună, iau parte ca aducători de jertfă la euharistia
liturgică. Preotul este numai instrumentul lui Hristos, el ajută în chip văzut pe credincioşi să se
unească cu cel care jertfeşte (Hristos)86. Nimeni nu o poate face decât preotul; prin el însă îşi aduc
jertfa toţi credincioşii şî formularele liturgice sunt martorii cei mai autentici ai acestor adevăruri.
Jertfa liturgică ne dă o nemijlocită legătură cu Hristos şi cu viaţa sa după cuvintele Scripturii:
“Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu sângele lui Hristos?
Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Că o pâine, un trup,
suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (I Cor. 10, 16-17). Conştiinţa aceasta că noi
împărtăşindu-ne din jertfă suntem părtaşi altarului (I Cor. 10, 18) trebuie să o avem având şi
86

Pr. Ioan Mircea, Preoţia harică şi preoţia obştească, p. 248.

45

conştiinţa că suntem “un popor preoţesc”, care poate şi trebuie să jertfească. Preoţia laicilor chiar se
arată în chip deosebit prin raportul şi prin participarea lor la misterul euharistiei. Jertfa adusă la
Sfânta Liturghie nu este o jertfă individuală, ci una comună ea nu trebuie să se săvârşească singular
şi fără de credincioşi, pentru că preotul nu poate să jertfească la altar numai pentru sine, ci aceasta
trebuie să o facă pentru toţi credincioşii. După cum Hristos nu s-a jertfit pentru Sine aşa nici preotul
nu poate jertfi pentru sine exclusiv. Este în biserică în acest sens un uz consacrat prin respectarea lui
multiseculară şi anume acela, de a nu se permite săvârşirea sfintei jertfe euharistice la altarul liturgic
decât în prezenţa credincioşilor87.
Toate ceremoniile cultului sunt pentru toţi membrii bisericii, cu atât mai mult însăşi
celebrarea sfintei euharistii este pentru toţi şi trebuie să se celebreze în prezenţa credincioşilor nu
numai pentru zidirea lor, ci şi pentru că jertfa euharistică e o jertfă comună, a tuturor şi pentru toţi nu
numai a preotului pentru sine. Necesitatea oficierii cu glas tare o mai accentuiază Pavel când zice:
“cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire” (Rom. 10, 10).
În urma celor arătate mai sus, e clar că laicii creştini colaborează cu preotul în viaţa cultului
creştin la chemarea Duhului Sfânt. Prin rugăciunile lor ei se unesc într-un tot închinător, formează o
unitate rugătoare, care într-un glas, într-un elan de cucernicie şî umilinţă, invocă trimiterea Sfântului
Duh. În chipul acesta şi sacrificiul nesângeros pe care îl consacră preoţii propriu zisi este adus de
întreaga adunare a credincioşilor, de mireasa lui Hristos cea nemaculată88.
Fără îndoială că preoţii sunt cei care administrează toate sfintele taine, iar dacă spre a defini
rostul mirenilor în această operaţie sfântă nu putem întrebuinţa cuvântul “coadministrare” este totuşi
cert că acestea nu se pot săvârşi valabil fără prealabile condiţii satisfăcute de mireni, prin crearea
cărora, aceştia tocmai contribuie din partea lor la săvârşirea valabilă şi eficace a tainelor, participă la
săvârşirea sfintelor taine. În acest sens, există o colaborare cu clerul (ierarhia) şi mirenii sunt obligaţi
la aceasta, cu periclitarea mântuirii lor în caz de necolaborare sau de colaborare neconştiincioasă.
Sfintele taine sunt pentru toţi creştinii izvoare de har şi ele nu pot fi administrate decât numai
credincioşilor care îndeplinesc anumite condiţii89.
Tradiţia bisericii arată că mirenilor li s-a permis excepţional, chiar să săvârşească una dintre
sfintele taine anume Botezul şi a fost considerat, botezul săvârşit de ei, valabil şi eficace deşi
săvârşirea sfintelor taine în principiu e de competenţa exclusivă a preoţiei şi se anunţă dogmatic că
nimeni cine nu are harul preoţiei, nu are capacitatea de a săvârşi vreo taină. Botezul prin laici se
87

Pr Prof Dr. Constantin Galeriu, Preoţia ca slujire a cuvântului, Ortodoxia, anul XXXI, nr. 2, 1979 p. 294.
Pr. Ioan Mircea, Preoţia harică şi preoţia obştească, p. 248.
89
Ibidem, p. 251.
88

46

admite şi azi, atât în biserica ortodoxă cât şi cea apuseană, ba chiar şi prin femei nu numai prin
bărbaţi90. Temeiurile acestei practici nu sunt destul de lămurire şi cuprinde în sine, practica acelui
botez, o contradicţie, căci nu se poate enunţa că toate tainele în ce priveşte săvârşirea lor, sunt numai
de competenţa preoţiei propriu zise, numai de a celor care au primit darul preoţiei prin hirotonire şi
în acelaşi timp, să se admită această excepţie a săvârşirii botezului prin laici. Faptul că la un botez
săvârşit de un mirean se cere (can. 50 a lui Nichifor Mărturisitorul 91) ca preotul să îndeplinească mai
târziu ceremonialul ce urmează după cufundare adică după botezarea propriu zisă acesta nu adaugă
nimic la valabilitatea şi eficacitatea botezului căci nu poate fi privit ca un al doilea botez. Dacă ar
avea sensul unui al doilea botez sau a unuia retroactiv atunci botezul prim săvârşit de laic nu ar avea
nici un sens, tocmai ca şi al doilea care este interzis, având botezul un caracterul indelebil.
În taina nunţii lipsa consensului liber din partea celor ce se căsătoresc face ca sfânta taină să
nu se poată produce căci consensul constituie materia acestei taine şi temelia naturală a tainei, iar
lipsa materiei face ca taina să nu se producă.
În taina pocăinţei la fel apare creştinul ca un colaborator al preotului pentru a obţine harul
taine în scopul iertării păcatelor. Cel ce mărturiseşte trebuie să fie sincer, i se cere o dispoziţie
sufletească de pocăinţă, de părere de rău, de sinceră căinţă pentru faptele rele şi sinceră şi fermă
hotărâre de a nu mai păcătui, iar cine nu îndeplineşte aceste condiţii, nu este dezlegat de păcate şi
împărtăşindu-se în această stare, provoacă efectele contrarii celor ale săvârşirii corecte a sfintei aine
a pocăinţei, căci cine cu nevrednicie mănâncă şi bea, osândă sieşi mănâncă şi bea pentru că
nesocoteşte trupul Domnului (I Cor. 11, 27, 29).
Cântarea cultică în vechime era executată de credincioşi în comun şi unison, cam la fel cum
se face şi azi. Obiceiului acestuia i s-a adăugat mai târziu cântarea corală vrând să fie substituită
cântarea unisonă prin aceasta. Nu se poate susţine că în biserica veche laicii ar fi fost opriţi să cânte
în biserică la cult. Nu a existat o astfel de restricţiune. Poporul cânta executarea psalmilor începutul
versurilor92. La sinodul I ecumenic li s-a interzis laicilor să mai cânte de pe amvon din cărţile
bisericeşti desigur pentru faptul că ţinea acest lucru sau de atribuţia lectorilor, care de obicei citeau
de pe amvon din cărţile sfinte pe un ton recitativ, sau dacă era vorba chiar de cântarea de pe amvon
pentru că aceasta ţinea de slujba psalţilor. Prin canonul 15 al sinodului de la Laodicea se opreşte să
cânte în biserică alţii decât psalţii canonici, cei înscrişi în rândurile clericilor; dar prin numitul canon
se opreşte numai cântarea neregulată şi străină de slujba bisericii aceasta este oprită şî creştinii sunt
90

Pr. Dr. Mircea Basarab, Dimensiunea social-culturală şi importanţa ei pentru înţelegerea problematicii feminine în
Biserica Ortodoxă, în “Revista teologică”, serie nouă, anul X (82), nr. 3-4, 2000, p. 116.
91
Mihălcescu, Dogma soteriologică, Note după cursul de Dogmatică specială, Bucureşti, p. 48.
92
Gabriel Bulancea, Istoria muzicii, note de curs, Editura University Press, Galaţi, 2009, p. 39.

47

opriţi de a cânta astfel pentru a se observa ordinea în biserică. Canonul îi opreşte apoi de a cânta
ceea ce cânta psalţii, îi opreşte deci de a cânta de pe amvon prin care fapt şi-ar însuşi sluba unor
persoane destinate în mod special pentru acest lucru. A cânta împreună cu psalţii în biserică nu sunt
opriţi laicii să nu cânte nimic afară de cele ce sunt scrise în cărţile bisericeşti93.
Practica bisericii nu ne oferă nici un argument în spirijinul celor care combat cântarea
unisonă în comun la cult şî dacă aceasta este reglementată normal încât să nu dea loc la dezordine nu
este nici un motiv pentru a o opri din contră, ea constituind ca şi rugăciunea un mijloc de participare
activă la cult deoarece cântând ne împreunăm cu Dumnezeu. Tăcerea şi indiferenţa prea mare a
credincioşilor faţă de ceremonialul cultului e un semn de slăbire a sentimentului religios 94.
Retragerea de la acest fel de participare la cult este chiar un semn de dureroasă absenţă a conştiinţei
religioase.
III.2. Participarea mirenilor la exercitarea puterii învăţătoreşti.
În creştinism învăţătura, propovăduirea cuvântului adevărului într-o formă sau alta pe lângă
un oficiu sau slujbă specială pe care este chemată ierarhia să o exercite, mai este şi o obligaţie
generală a fiecării creştin.
Ca oficiu special, puterea de a învăţa aparţine numai ierarhiei care o şi exercită ca organ
chemat pentru aceasta şi însuşirea şi exercitarea acestei puteri de către laici este interzisă şî
condamnată de biserică. Totuşi o participare a mirenilor la exercitarea acestei puteri, o participare
condiţionată de drepturile ierarhiei şi admisă de aceasta în limita drepturilor sale, este permisă şi
foarte necesară. Ierarhie este chiar obligată să accepte colaborarea mirenilor la exercitarea acestei
ramuri a puterii bisericeşti, căci mirenii au un drept de colaborare ce nu li se poate nici nega, nici
refuza.Ierarhia mai este însă obligată să reglementeze această colaborare în aşa fel, ca ea să se
încadreze perfect şi armonic în funcţiunea generală a organismului bisericesc95.
Creştinii prin Botez primesc nu numai obligaţia de a-şi păstra credinţa întru care s-au botezat,
dar şi să o mărturisească şi să o apere de duşmani şi să lumineze pe fraţii lor rătăciţi. Aceasta
obligaţie constituie mai mult decât un drept al fiecărui creştin; cu voia sau fără voia ierarhiei trebuie
să îşi îndeplinească obligaţia, exercitându-şi dreptul de a vesti cuvântul, de a învăţa, iar dacă cineva

93

Gheorghe Ciobanu, Muzica bisericească la români, în „Studii de etnomuzicologie şi bizantinologie”, vol. I, Editura
Muzicală, Bucureşti, 1874, p. 419-422
94
Vasile Vasile, Istoria muzicii bizantine şi evoluţia ei în spiritualitatea românească, vol. II, Editura Interprint, 1997, p.
7
95
***Îndatoririle cetăţeneşti ale preoţimii şi credincioşilor, p. 99.

48

i-ar opri să îşi exercite acest drept, iar dacă cineva i-ar opri să îşi exercite acest drept este cazul de a
asculta mai mult pe Dumnezeu decât pe oameni.
La propovăduirea cuvântului au fost trimişi în special apostolii şi prin ei ierarhia, dar nu au
fost lipsiţi de trimitere la această slujbă nici mirenii. Trimiterea mirenilor e generală, slujba lor
învăţătorească nu e specificatăşi nu e investită cu autoritate; ei pot mărturisi credinţa lor înaintea
oamenilor, ei pot învăţa pe alţii şi pot apărea credinţa fără ca cineva să îi poată împiedica de la
aceasta. Slujba lor nu constituie însă un oficiu special şî nu implică o însuşire a puterii bisericeşti
ierarhice în scopul exercitării acestui drept, ci este completarea naturală a oficiului ierarhiei, fără a-i
aduce acestuia vreo atingere sau ştirbire.
Creştinismul şi-a avut în cuvânt un instrument de propagandă necesar nu numai prin firea
lucrurilor, creştinismul avându-şi bazele credinţei în dogme certe, ci şi prin porunca Mântuitorului
(Mt. 28, 18-20). El însuşi a fost cel mai strălucit cuvântător şi vestitor al credinţei celei noi, iar
exemplul său dumnezeiesc l-au urmat apostolii şi ucenicii. Predicarea a avut un rol însemnat în
biruinţa creştinismului. Dar predicarea aceasta care a fost unică numai în Hristos a luat diferite
forme după înălţarea lui la ceruri. Apostolii predicau cu tărie şi convingere aceia ce auziseră de la
Hristos. Ei istoriseau viaţa lui şi propovăduiau învăţătura lui. Cuvântul dintru început se afirma pe
două fronturi: ca misionarism periodic faţă şi printre creştini şî ca învăţătură permanentă faţă de
creştini96.
În secolul al II-lea a fost introdusă catehizarea cu rolul ei special de pregătire a celor
nebotezaţi ce voiau să intre în biserica lui Hristos. E de observat în general că propovăduirea sub
acest întreit aspect nu a constituit dintru început un monopol al clerului ci ea şi-a avut purtători şi
între membrii laici ai bisericii. Apoi s-a împărtăşit prin organe speciale ale învăţăturii prin slujitorii
harismatici ai cuvântului din epoca apostolică97. Aceşti slujitori, după Sfântul Apostol Pavel erau de
trei catogorii: “Pe unii i-a pus Dumnezeu în biserică întâi apostoli, al doilea profeţi, al trecilea
dascăli” (I Cor. 12, 28).
Misionarismul a apărut ca formă primară în chip natural, căci la întemeierea ei, biserica a
trebuit să fie misionară neavând evident un corp de credincioşi cărora să li se adreseze, ci numai
neamuri păgâne. Hristos şi-a chemat în mod special, pe apostoli, aceştia însă au fost trimişi prin
porunca Mântuitorului să propovăduiască la toată făptura: “Mergeţi în toată lumea şî propovăuiţi
evanghelia la toată zidirea” (Mc. 16, 15). Pe vremea Mântuitorului nu au lipsit nici laicii care

96
97

Pr. Dr. Liviu Stan, Mireni în Biserică, p. 65.
Ibidem, p. 66.

49

mărturiseau şi răspâdeau cuvântul adevărului şi pe aceştia nu i-a oprit Domnul, ba pe unii i-a trimis
chiar să-L vestească (Mc. 5, 18-19; 9, 38-40).
În aceasta slujbă misionară apostolii au purces cu tărie după Cincizecime, dar nu au fost
singuri ci secondaţi de alţi învăţăcei, diaconi şi laici. Slujba Apostolilor a fost de a predica la toate
neamurile ca “martori oculari ai Cuvântului” (Fapte 1, 8). Colaboratori de seamă le-au fost cei
70(72) de ucenici, a căror nume nu ne-au rămas indicare în mod sigur; o mulţime de alţi discipoli (F.
Ap. 6, 7-9; 7, 1-59; 8, 5, 40). În slujba misionară apostolii au avut colaboratori de seamă şi dintre
simplu laici şi aceştia au făcut şi ei misionarism “căci tot credinciosul este chemat de Domnul însuşi
a mărturisii şi prin aceasta chiar a predica înaintea oamenilor”98. “tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine,
îaintea oamenilor, voi mărturisi şî Eu pe dânsul înaintea Tatălui Meu, care este în ceruri” (Mt. 10,
32).
Canonul 62 apostolic, ţinând seamă de această dispoziţie a Mântuitorului, chiar prevede
sancţiuni împotriva celor ce nemărturisind pe Hristos s-ar lepăda de credinţă pentru frica de oameni,
iar Balsamon comentând acest canon observă că legea bisericească impune ca toţi ortodocşii să fie
mărturisitori ai credinţei99. Nu este deajuns deci credinţă internă, ea trebuie mărturisită.
Obligaţia de a mărturisi pe Hristos înaintea oamenilor, aici nu se mai raportează numai la
Apostoli ci la toţi creştinii şi astfel, a devenit prin urmare obligaţia aceasta prilej de temei general de
predicare a “Cuvântului” îş istoria ne arată că nu puţini au fost creştinii care s-au conformat acestei
porunci şi că fiecare credincios era câte un agent vium un propagandist al învăţăturii celei noi. Opera
misionară se săvârşrea neîncetat prin contact personal, prin legături de rudenie sau prietenie. În
opera misionară de răspândire a evangheliei şi de convertire a păgânilor la creştinism, îi vedem
aşadar pe laici, bărbaţi şi femei, din primele momente activând alături de apostoli şi de evanghelişti
misionari, făcând ei însşi laicii evanghelizare şi misionarism. Nu trebuie însă confundaţi
evangheliştii misionari propriu-zişi sau apostolii în sens larg care erau harismatici, cu evangheliştii
şi misionarii laici, deşi lucrul lor se asemănă. Evangheliştii misionari propriu-zişi dispar la sfârşitul
secolului al II-lea ca slujbaşi speciali şi harismatici chemaţi la misiune şi această slujbă, rămasă
acum fără slujitorii ei speciali, a îndeplinit-o clerul, de asemenea şi laicii au fost liberi să şi-o ia
asupra lor, ceea ce au şi făcut adeseori100.
Concomitent cu misiunea externă a început şi misiunea internă, însă acaesta s-a intensificat
apoi cu deosebire în secolul al II-lea. Învăţătura misionarilor şi evangheliştilor nu era o învătătură
98

S. Bulgakov, Ortodoxoia, trad. de Nicolae Grosu, Editura Paideia, Bucureşti, 1997, p. 72.
Pr. Dr. Liviu Stan, Mireni în Biserică, p. 75.
100
Ibidem, p. 76.
99

50

teologică propru-zisă era mai mult o predicare simplă, o expunere a învăţăturii creştine şi o istorisire
a mântuirii. O explicare mai amănunţită a doctrinei, adâncirea sensului ei se făcea la început de aşa
zişii dascăli. ACeştia exercitau în mod regulat puterea de a predica în comunitate, de a instrui “în
cele ale credinţei şi moralei creştine şi erau harismatici. Aceştia predicau în sensul de astăzi al
predicii desfăşurau activitate de întemeietori ştiinţifici ai credinţei, de lămuritori ai adevărurilor
creştine. Caracterul acestei instituţii era însă temporal, menită să sprijinească dintru început
activitatea misionarilor să contribuie la întărirea bisericii, a credinţei semănate de misionari.
Clerul nu avea nici prerogativa exclusivă a predicii nici cel puţin un privilegiu al ei
deosebitor de laici, întrucât funcţia sa principală nu era ce a învăţătorească, ci cea liturgică pastorală
şi administrativă. Dacă şi clericii învăţau, o făcea în calitate de comducători ai comunităţii,
învăţătura lor era cuprinsă în misiunea pastorală dar ei nu erau nici singurii predicatori nici cei
dintâi. De obicei la cult se citeau părţi din Sfânta Scriptură, iar la explicarea acestora dascălul avea
rolul important. Predica apare ca o parte organică a Sfintei Liturghii, ea se uneşte atât de natural cu
funcţia sacramentală, încât învăţătura apare ca un corolar al acestei funcţii preoţeşti harice.
Dascălii au fost o clasă privilegiată, pe lângă aceştia însă au mai existat şi alţi laici care au
săvârşit slujba predicii cuvântului printre credincioşi. Sfânta Scriptură ne dă o mulţime de indicaţii
că fiecare credincios slujea cuvântului (Iacov 3, 1; 5, 19-20; Gal. 6, 1; Evr. 3, 12-13; I Ptr. 4, 11; I
Tim. 1, 7; II Tim. 2, 2). În familie fiecare creştin era învăţător. Copii se instruiau de părinţi şi de rude
mai târziu de naşi. Femeile în nedumeririle lor asupra credinţei “de voiesc să înveţe ceva, acasă să
îşi întrebe pe bărbaţii lor” (I Cor. 14, 35).
Dar creştinii laici puteau să înveţe şi în adunări, puteau predica în adunările credincioşilor
care erau se pare de două feluri: unele speciale pentru învăţătură, iar altele pentru cultul euharistic.
Nu se ştie precis cât au durat adunările pentru învăţătură, dar cu evoluţia cultului se pare că au fost
scose din uz, mai ales că şi la cult era o parte constitutivă învăţătura, predicarea, astfel că prin
participarea regulată la cult, după consolidarea comunităţilor religioase, adunările speciale de
învăţătură erau de prisos, necesităţile didactice putând fi satisfăcute la cult.
Laicii pregătiţi mai erau utilizaţi în discuţiile publice cu ereticii, chemaţi fiind la acestea
chiar de episcopi. Biserica africană voind să reglementeze în întreg cuprinsul ei situaţia mirenilor în
ce priveşte dreptul de a predica în biserică sau în adunări decide în anul 398 la sinodul IV din
Cartagina prin canonul 98, că “laicul poate să înveţe în prezenţa clericilor, numai dacă a fost
(invitat) provocat de către aceştia. Prin aceasta se confirmă obiceiul participării laicilor la oficiul
învăţătoresc, dar desigur acest canon s-a adus pentru reglementarea unor abuzuri eventuale, căci de
51

obicei canoanele au fost provocate de necesităţi care au apărut mereu în viaţa bisericii. S-a
introduscu timpul o restricţie în ce priveşte libertatea laicilor de a predica101.
Sinodul al VI-lea ecumenic se ocupă de chestiunea predicii laice, care dezbătută în sinodul
ecumenic se dovedeşte că era o practică a bisericii întregi apare ca o chestiune care priveşte toată
biserica şi ca atare ea a şi fost reglementată, căci dacă ar fi fost referitoare numai la practica unei
biserici particularei s-ar aminti numele aceleia după cum era obiceiul. Canonul 64 al acestui sinod
hotărî “că nu se cuvine ca laicul să (pornească cuvânt în public) cuvinteze sau să înveţe în public
(însuşindu-şi) arogându-şi de aici, funcţîune (slujbă) învăţătorească”. Îi îndeamnă pe toţi să îşi ţie
locurile ce li se cuvin în biserică, să se supună celor ce au primit harul învăţătoresc, căci în biserică
Dumnezeu a făcut feluriţi membri (I Cor. 12, 27). În Biserică există o ordine ce trebuie respectată şi
sinodul s-a simţit obligat de a scrie canonul pentru a curma eventualele abuzuri. A fost probabil o
măsura provizorie care s-a impus pentru a pune capăt tulburărilor ce se produceau prin disputa
monotelită. Dispoziţiile acestui canon nu sunt eliminatorii pentru participarea laicilor la predicare,
căci mai târziu s-a observat uzul de a li se îngădui să predice în biserică, cu voia episcopilor. Însuşi
Balsamon ne spune acest lcuru în comentariu la canonul 19 al sin. Trulan, pomenind predicatorii sau
învăţătorii laici care au existat în marea biserică din Constantinopol pe timpul împăratului Alexie
Comnenul 1081-1118.
Dispoziţîile can. 64 VI ec. vizează “propovăduirea publică de conţinut dogmatic” 102 numai
învăţătura în adunări (afară de biserică) publice şi oprind acest fel de învăţătură, probează că până
aici era permisă, cel puţin tolerată în adunări publice, că ea se practicase cel puţin cu aprobarea
tacită a ierarhiei, dar fiindcă s-a ajuns la abuzuri “arogându-şi” laicii, se vede, dreptul învăţătoresc,
prin desconsiderarea organelor competente, această învăţătură se opreşte. “După cum se pare
oarecare laici discutau în public asupra unor chestiuni bisericeşti şî îşi arogau funcţia învăţătorească,
iar acest lucru îl opresc arogau funcţia învăţătorească, iar acest lucru îl opresc sfinţîi părinţii ca să nu
se tulbure liniştea şi buna rânduială în biserică”, observă Balsamon în comentar la can. 64, IV.
Canonul acesta nu aminteşte direct predica laică în biserică şi deci dispoziţiile lui nu privesc această
predică; ea ramâne prin urmare în uz aşa cum s-a practicat în biserica din Africa, adică se permite
controlul ierarhilor ş le este acelora permis să înveţe celor ce le permit aceştia. În Pidalion se
observă că dacă laicii sunt capabili să cuvinteze “nu se opresc de a răspândi şi de a învăţa în

101
102

Pr. Dr. Liviu Stan, Mireni în Biserică, p. 82-83.
Nicodim Milaş, Dreptul bisericesc oriental, Bucureşti, Tipografia „Gutenberg”, 1915, p. 438

52

particular pe ce ce îi întreabă”103. Balsamon adaugă că nu sunt opriţi laicii a răspunde în particulat,
după părerea lor, la probleme dogmatice sau de altă natură104.
Dispoziţia aceasta a rămas definitivă privitor la discuţîile în public, ea se găseşte astfel
formulată şi în Basilical cartea I, titl. I, cap. 4 “nici un cleric, sau monah, sau soldat sau oricine altul
(laici) adunând mulţime în public despre credinţă să discute”. Nu numai laicii sunt opriţi de la
dispute publice, ca la sinodul VI ec. ci şi clericii şi monahii precum şi militarii. Din faptul însuşi că
atât Balsamon cât şi Vlastar pun în legătură strânsă dispoziţia din Basilicale cu cea a can. 64 Trulan,
rezultă că ei în acest sens au înţeles acest canon, ca vizând numai discuţiile în public şi învăţarea în
public fără autorizaţie, căci în Basilicale se opreşte de la aceasta şi clerul, ceea ce nu ar fi avut loc în
ce priveşte învăţătura în Biserică. Este adevărat că episcopul are dreptul de a opri pe un cleric
inferior (preot) de la învăţare, de la exercitarea slujbelor.
De la predica în biserică în timpul serviciului divin aşadar nu au fost excluşi laicii când
aceasta avea loc cu permisiunea episcopului căci în acest fel de predicare laică, nici nu se puteau ivi
abuzuri deaorece se făcea sub privegherea clerului, de aceea ea s-a menţinut până în zilele noastre.
Nu atinge dec acest canon obiceiul de totdeauna al bisericii de a permite laicilor cuvioşi să cuvinteze
în sau afară de biserică, la anumite ocazii, ca înmormâtări105 etc. De la celălalt fel de predică, în
adunări speciale de învăţătură, apoi de la discuţiile publice neautorizate, au fost opriţi categoric
laicii, pentru că dădeau loc la scandaluri şi la tulburări în Biserică.
Principial, laicii neavând puterea şi dreptul de a săvârşi slujbele divine în timpul cărora se
predică, ei nu au dpretul nici de a predica în timpul acestor serviciului divin, ea nu poate fi rostită,
nu are dreptul de a rosti, decât acela care săvârşeşte şi însuşi serviciul 106. Aceasta însă nu îi
împiedică şi nu îi exclude pe laici de la dreptul de a predica în biserică în afară de slujbe şi “cu atât
mai mult pot ei predica afară de biserică”107.
Această predică laică în afară de biserică, exceptând cazurile de erezie sau de alt pericol
pentru biserică, nimeni pentru nici un alt motiv nu o poate opri, ci are datoria fiecare să o promoveze
întrucât la întărirea credinţei este fiecare obligat. Nu numai că nu poate fi oprit ci este chiar dator a
învăţa cel ce are cunoştinţe şi puteri. Prin învăţătură el îşi face o sfântă datorie, căci luminând pe
alţii, contribuie la zidirea mântuirii lor, el săvârşeşte o faptă bună şi de la aceasta nimeni nu îl poate
103

Acelaşi lucru este menţionat şi în cap. 32. al cărţii a8a a Const. Apostolice.
D. Boroianu zice la acest canon că oprirea priveşte numai abuzurile, excesele că dacă s-ar găsi laici cu pregătire şi
morali “unii ca aceştia po să înveţe, luând exemplu de la alţii care au sevit biserica fără a fi clerici hirotoniţi” – Drept
Bisericesc, vol. I, Tipografia-Editoare Dacia, Iaşi, 1899, p. 303.
105
Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Arad, Tipografia Diecezană, 1931, vol. II, p. 439.
106
S. Bulgakov, op. cit., p. 73.
107
Ibidem.
104

53

opri. “Episcopul este singurul învăţător de drept divin, el singur are puterea aceasta în chip deplin şi
el singur poate permite sau interzice tuturor, fără deosebire clericilor şî laicilor să poată ţine
cuvântări la serviciile divine, fie în biserică fie afară de biserică” 108. Dar clericul de orice grad ar fi
nu se bucură de infailibilitate personală. El deţine dreptul de a învăţa în bisericăşi în afară de
biserică, dar înafară de biserică poate tot atât de bine, uneori mai bine chiar să înveţe şi laicul 109
nefiindu-i întru nimnic inferior, căci preoţia nu conferă vreo putere specială de a predica. Episcopul
deţinând î eparhia sa plenitudinea puterii de a învăţa, el acrdă oricui vrea şi fără încuvinţarea lui,
nimeni, nici un cleric, nici mirean nu poate învăţa în biserică110.
Femeile au avut un oarecare rol în slujba misionară, în biserică însă nu au voie să vorbească
(I Cor. 14, 34-35). În nici un chip nu le este permis să înveţe. Sinodul Trulan în can 70 repetă
porunca aceasta zicând: “Nu este permis femeilor să vorbească în timpul dumnezeieştii liturghii, ci
după glasul apostolului Pavel: să tacă 111. Nu le este femeilor perms a învăţa nici în adunările
creştinilor aşadar (I Tim, 2, 11-14).
La început în biserică erau admişi laicii şi a citi din scripturi, cu atât mai vârtos că le era
permis să şi predice în biserică, cu timpul însă au fost opriţi de la aceasta prin dispoziţii sinodale. La
sin. I ec. li se interzice laicilor să citească în biserică din cărţile sfinte, dacă nu erau rânduiţi la
aceasta ca anagnoşti. Introducându-se acest oficiu biserica a interzis oricui să mai citească de pe
amvon în biserică, chiar şi celor număraţi în rândul candidaţilor, dacă nu aveau binecuvântarea şi
hirotesia episcopului.
Rolul dascălilor nu trebuie confundat cu acela al cateheţilor. Dascălii au îndeplinit şi rol de
cateheţi, ei însău au avut un mai vast cerc de activitate şi numai de necesitate au fost şi cateheţi. Din
activitatea dascălilor s-au mai dezvoltat mai târziu şcolile teologice. ACeste şcoli nu sunt rezultate
din activitatea catehetică susţinută de biserică, nu sunt şcoli catehetice, ci rodul activităţii dascălilor
laici, continuator ai celor harismatici. Crearea lor se datorează mai multor bărbaţi de ştiinţă, filosofi
păgâni, care îmbrăţişând creştinismul au continuat activitatea didascalică formând la început primele
şcoli pentru învăţământul ştiinţific.
În general, clerul şi poporul, sunt obligaţi să se supună autorităţii bisericeşti a episcopului, să
îl asculte, să creadă şi să mărturisească aşa cum crede şi mărturiseşte episcopul, dar de această
obligaţie sunt dezlegaţi atât clericii cât şi laicii, în cazul în care episcopul rătăceşte de la dreapta
108

Nicodim Milaş, op. cit., p. 439-440.
Fericitul Augustin înainte de a intra în cler se retrase la ţară şi dedicat studiilor teologice se ocupa şi cu instrucţia
religioasă a acestora” (Eus. Popovici, vol. II, p. 198).
110
Milaş, op. cit., p. 360.
111
Pidalion, (Cârma Bisericii Ortodoxe), Editura „Credinţa strămoşească”, 2004, p. 161.
109

54

credinţă. Nu numai că sunt dezlegaţi de orice ascultare faţă de unul ca acela, ci sunt obligaţi să lupte
împotriva lui ca împotriva oricărui eretic, apărându-şi credinţa. Este oprit prin canoane (can 31 ap.),
ca laicii să se sustragă ascultării de autoritatea bisericească, afară de cazuri de erezie a episcopilor.
Can. 15. I-II a sin. Constantinopol spune clar că dacă cineva din pricina ereziei unui arhiereu se
desparte de el, acela nu mai e supus pedepsei canonice pentru aceasta, ba se consideră chiar vrednic
de cinstea cuvenită ortodocşilor, căci unii ca aceia nu au condamnat pe episcopi ci pe
pseudoepiscopi şi pe pseudoînvăţători şi nu au produs schismă, ci au vrut să mântuiască biserica de
schismă, separându-se pe sine de comunicarea cu ereticii.
Biserica poate folosi laicii pregătiţi în luptă împotriva tuturor curentelor ei, atât împotriva
tuturor sectelor obişnuite cât şi împotriva curentelor de gândire filozofică sau politică atee. Pe laicul
care îşi sprijină biserica sa în activitatea ei învăţătorească, Biserica nu poate decât să îl primească cu
bucurie şi dragoste; în ea toţi trebuie să activeze conştient în uniunea dragostei, iar nu mecanic.
Supunerea nu este oarbă ci conştientă112.
III.3. Participarea mirenilor la exercitarea puterii juridicţionale
Puterea jurisdicţională o deţine în întregimea ei şi o exercită în acelaşi fel ca şi puterea
învăţătorească, episcopatul. Conducerea bisericii e dată episcopatului ca unui oficiu special şi
exercitarea puterii de conducere a bisericii constituie un drept şi o datorie a ierarhiei. Nimeni nu îşi
poate aroga în această privinţă nici un drept independent de voinţa ierarhiei şî tot ce ce deţine sau
exercită o funcţie având un drept ce ţine ce ţine de puterea jurisdicţională o face din încredinţarea
autorităţii ierarhice.
Ierarhia nicniodată nu a exercitat în chip absolutist această putere şi dacă a făcut altfel, atunci
a făcut abuz de putere. În spiritul bisericii creştine autoritatea nu se poate exercita în mod absolutist
şi ierarhia ţinând seamă de caracterul creştin al autorităţii a cărei purtătoare este, de importanţa şi de
rostul mirenilor în biserică, precum şi de scopul bisericii a recunoscut mirenilor un dret de largă
colaborare la exercitarea puterii jurisdicţionale113.
Conducerea bisericii deşi este un oficiu special al ierarhiei totuşi şi laicii au îndatorirea de a
colabora şi sprijini ierarhia. Laicii sunt şi ei răspunzători de biserică; în biserică s-a adoptat cu
privire la conducerea ei, principiul constituţional, ca principiu de bază autoguvernării pe careo
exprimă şi o reclmă acest principiu în opoziţie cu absolutismul şî totodată, ca un garant al acestei
autoguvernări, care diferă înă de ceea ce se înţelege prin guvernare constituţională în societăţile
112
113

Liviu Stan, Mirenii în Biserica, p. 103-104.
Pr. Ioan Mircea, Preoţia harică şi preoţia obştească, p. 252

55

civile. Cele mai de seamă acţiuni ale puterii jurisdicţionale la care au participat mirenii şi la care
participă şi azi sunt: lucrările sinoadelor, alegerea clerului şi administrarea averii bisericeşti. Prin
aceasta se realizează şi se exprimă constituţional bisericesc. Principiul reprezentativ, prin cel electic
se realizează în participarea mirenilor la sinoade şi la administrarea averii bisericeşti, iar cel electiv
la instituirea clerului.
Autoritatea în biserică are un sens unic, creştin şi se exercită îtr-un spirit unic. Atât sensul
autorităţii creştine cât şi exercitarea ei, trebuie să fie expresia conştiinţei unitare a bisericii şi cea mai
naturală şî mai vie expresie a sensului creştin al autorităţii şi-a exercitării acesteia în spiritul
dragostei şial libertăţii creştine, este sinodalitatea114.
În viaţa bisericii găsim sinodalitatea manifestată în chip divers, dar pretutindeni şî totdeauna.
Ea ni se prezintă sub două aspecte principale: ca sinodalitate pură caracterizată prin adunări curat
arhiereşti şi sinodalitate mixtă caracterizată prin adunări mixte de arhierei, clerici, laici.
Sinodalitatea mixtă s-a dezvoltat paralel cu cea pură. Înşişi apostolii au ţinut seama de ea: s-au
sfătuit cu întreaga comunitate la alegerea lui Matia (F. Ap. 1, 15-26); la alegerea diaconilor (F. Ap. 6,
1-6). La sinodul din Ierusalim s-au adunat “apostolii şi bătrânii” (F. Ap. 15, 6). S-a discutat despre
tăierea împrejur şi s-a decis ca ea să nu fie obligatorie pentru creştinii care au fost păgâni. Aceasta li
s-a părut a fi cu dreptate apostolilor şi bătrânilor, împreună cu toată adunarea (F. Ap. 15, 22) şi toată
mulţimea (F. Ap. 15, 25) şi împreună au decis. În acest sinod apostolic avem prototipul pentru
sinoadele bisericeşti cu participarea clerului şi mirenilor.
Biserica Ortodoxă Română este organizată ca Patriarhie cu titulatura PAtriarhia Română. Cea
mai înaltă autoritate a Bisericii Ortodoxe Române pentru toate problemele dogmatice şi canonice,
precum şî pentru cele bisericeşti de orice natură date în competenţa sa, este Sfântul Sinod. Aceste se
compune din Patriarh şî arhiereii în funcţiune (mitropoliţi, arhiepiscopi, episcopi, episcopi vicari şi
arhierei vicari). Între sesiunile Sfântului Sinod, problemele ivite sunt soluţionate de Sinodul
Permanent, alcătuir din PAtriarh şî mitropoliţii în funcţiune115.
Ca organ reprezentativ central al Bisericii ORtodoxe Române pentru toate problemele
administrative şi economice şi pentru cele care nu sunt de competenţa Sfântului Sinod, funcţionează
Adunarea Naţională Bisericească, comupsă din câte trei reprezentanţi ai fiecărei eparhii (un cleric şi
doi mireni), desemnaţi de adunările eparhiale respective pe termen de patru ani. Organul suprem
administratic atât al Sfântului Sinod, cât şi al Adunării Naţionale Bisericeşti este Consiliul Naţional
114

Liviu Stan, Mirenii în Biserică, p. 115.
***Secretariatul de Stat pentru culte, Viaţa religioasă din România, studiu documentar, Editura Paideia, Bucureşti,
1999, p. 20-21.
115

56

Bisericesc. Acesta este alcătuit din trei clerici şi şase mireni aleşi de Adunarea Naţională
Bisericească pe termen de patru ani şi din consilierii administrativi patriarhali ca membri
permanenţi.
În cadrul fiecărei eparhii (episcopie şi arhiepiscopie) funcţionează Adunarea eparhială, ca
organ deliberativ pentru toate problemele ei bisericeşti, administrative, culturale şi economice.
Adunarea eparhială se compune din reprezentanţii clerului şi credincioşilor, în proporţie de o treime,
respectiv două treimi. Organul executiv al Adunării eparhiale este Consiliul eparhial din care fac
parte chiriarhul locului, vicarul eparhial şi consilierii administrativi ca membri permanenţi şi nouă
membri (trei clerici şi şase mireni), aleşi pe patru ani de către Adunarea eparhială116.
Parohia este unitatea de bază a bisericii; ea are ca organ deliberativ Adunarea parohială,
alcătuită din toţi bărbaţii majori din parohie. Organul executiv este Consiliul parohial ales de
Adunarea parohială pe o durată de patru ani. Tot Adunarea parohială ales Comitetul parohial compus
mai ales din femei, care are atribuţii filantropice şi culturale.
Parohiile din eparhie sunt organizate în protopopiate (protoierii) care sunt unitaţi
administrative ce cuprind câteva zeci de parohii. Aceste sunt conduse de un protopop ce urmăreşte
pe teren buna desfăşurare a activităţii pastorale şi administrative a preoţilor şi a parohiilor117.
Mănăstirea este un aşezământ în care trăieşte o comunitate religioasă de călugări sau de
călugăriţe care şi-au consacrat viaţa rugăciunii, sărăciei, înfrânării şi ascultării. Conducătorul
mănăstirii este chiriarhul locului, reprezentat de stareţ, care e ajutat de soborul mănăstiresc, consiliul
duhovnicesc şi consiliul economic.

116

***Secretariatul de Stat pentru culte, Viaţa religioasă din România, (coord. Dr. Adrian Lemeni, vol. realizat de Dr.
Florin Frunză şi Ştefan Ioniţă), ediţia aII-a, Editura Bizantina, Bucureşti, 2005, p. 38
117
Ibidem, p. 39.

57

IV. CONCLUZII
Ştiind ca strategia misionar-pastorală a unei Biserici se hotărăşte colegial, şi la nivel parohial
se poate face acelaşi lucru luându-se deciziile si stabilindu-se metodele în cadrul organelor colegiale
de conducere a parohiei.
Acest lucru este posibil numai dacă din aceste organe fac parte persoane care pot şi vor să
facă ceva în parohie şi nu persoane a căror activitate să se limiteze doar la semnarea hârtiilor
administrative elaborate de paroh. Trebuie depăşită ideea că într-o comunitate bisericească
problemele acesteia revin doar preotului, celorlalte rezervându-li-se doar dreptul de a se supune şi a
se achita de obligaţii, idee totalitară care încalcă sobornicitatea Bisericii. Credincioşii nu mai sunt
aceeaşi, şi-au diversificat preocupările, sunt confruntaţi cu probleme noi de ordin cultural, ideologic,
social, economic, etc.
Nevoia implicării elementului laic în misiunea parohiei se impune fără nici o rezervă. Din
păcate, sunt tot mai puţini care se implică pentru că nu au o motivaţie materială. De aceea e nevoie
de răbdare, de dragoste şi de preoţi stăpâniţi de duh misionar şi care, în rugăciune, în faptă şi în
cultură să depăşească limitele comunităţii care i-a fost încredinţată, să depăşească comoditatea dată
de satisfacţia şi suficienţa funcţiei pe care o deţine în comunitatea bisericească. Aceasta înseamnă că
preotul este primul căruia îi revine responsabilitatea misiunii parohiale. El trebuie să aibă conştiinţa
că este părinte al parohiei, omul providenţial care naşte şi renaşte continuu oamenii la Hristos; are
obligaţii care depăşesc pe cele administrative. El este responsabil de ordinea vieţii în comunitatea
eclesială, de sănătatea sufleteasca a celor păstoriţi, de păstrarea şi transmiterea tezaurului de
credinţă, este responsabil de săvârşirea după rânduiala a slujbelor religioase.
Preotul nu trebuie să se lase influenţat de atitudinea negativă, pesimistă a celor ce fac doar
act de prezenţă la slujbe şi activităţi fără a se implica cu dragoste. Comunităţile nu mai arată aceeaşi
viaţă intensă ca în vremea incipientă a creştinismului. Sunt cazuri în care preotul îşi doreşte o
implicare accentuată din partea enoriaşilor dar aceştia sunt indiferenţi sau invers. Motivaţiile sunt
multiple, însă lipsite de duhul comuniunii. De exemplu, mediul rural se confruntă cu iminenţa
îmbătrânirii poporului creştin ceea ce poate aduce un plus duhovnicesc dar un regres în celelalte
aspecte. De multe ori, singurul misionar al parohiei rămâne doar preotul. El fiind, de altfel, nu numai
iconomul Tainelor lui Dumnezeu, ci şi al bugetului parohial. Probabil aceasta este explicaţia pentru
care se transferă responsabilitatea în totalitate în mâinile preotului – art. 64118.
118

STATUTUL din 16 ianuarie 2008 pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române.

58

Fiind astfel de date ale problemelor, ne întrebăm dacă nu vor apărea oare suspiciuni vis-a-vis
de acest transfer totalitar de responsabilităţi. Minimalizăm rolul mirenilor în alegerea clerului dar le
cerem să ne ajute în dezvoltarea pastoral-misionară, socială. Nădejdea şi credinţa noastră rămâne
aceea ca şi creştinii mireni să participe la activităţile parohiale din convingere, în baza dragostei
pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Preotul va trebui să dea în schimb transparenţă în toate
aspectele vieţii desfăşurate în parohie sau înafara ei119.
E neapărat necesar să ţinem cont şi de faptul că astăzi parohia este asaltată de diverse curente
ideologice, religioase şi nu numai, de influenţe de tot felul care nu pot fi evitate, dimpotrivă, trebuie
preîntâmpinate prin programe şi proiecte bine punctate. Răspunsul pe care îl va da parohia
problemelor cu care se confruntă trebuie să fie reactualizarea în forme noi şi adecvate a duhului
misionar al Bisericii dintotdeauna. În acest sens, slujbele trebuie săvârşite respectându-se decenţa şi
evlavia tradiţională şi incluzând neapărat predica. Nu trebuie să predicăm ca şi cum n-am avea
sectari în parohie sau să lăsam în parohie predica pe seama sectarilor, noi punându-ne la adăpostul
bogăţiei cultului. Invectivele nu trebuie să existe în predică. Nu trebuie uitat, desigur, că prima
predică misionară a preotului este modul său şi al familiei sale de comportare în parohie. Slujbele cu
caracter ocazional pot fi tot atâtea mijloace prin care se va putea face misiune, dat fiind că în aceste
ocazii (botez, cununii, sfeştanii, înmormântări, etc.) participă credincioşi mai puţin practicanţi,
necredincioşi şi chiar adepţi ai altor credinţe. Pot fi utilizate conferinţe cu caracter religios. În
centrul lor trebuie să fie doctrina noastră, Sf. Scriptura. Putem folosi pentru diverse acţiuni,
serviciile mass-media (presa scrisă, radioul şi televiziunea). Conducerea parohiei trebuie sa participe
la acţiuni organizate de diverse instituţii sau persoane care vizează şi interesele parohiei, cum ar fi
cele privind şcoala, educaţia, morala, exigentele sociale, etc. - art. 67120.
Atât participarea la cult sub forma aceasta a cântării şî sub cea a rugăciunii şî în genere,
colaborarea în oricare din chipurile amintite cu clerul la exercitarea puterii sacramentale este o probă
că în biserică toate actele se săvârşesc pentru toţi şi prin sprijinul sau colaborarea tuturor
mădularelor care compun Trupul lui Hristos şi că fiecare dintre acestea este util şi nici unul de
lepădat, atunci când îşi îndeplinesc toate, funţia lor organică. Organismul bisericii se menţine şi se
întăreşte prin Duhul Sfânt, dar în măsura colaborării armonice a tuturor componentelor lui, aşa încât
se poate zice că biserica creşte intensiv prin Duhul sFânt, dar extensiv prin acţiunea comună a
membrilor ei.

119
120

Vlassios I. Phidas, Drept canonic – o perspectivă ortodoxă, Editura Trinitas, Iasi, 2008, p. 35.
Ibidem.

59

V. Bibliografie
1.

ABRUDAN, Pr. Prof. Dumitru, Laicatul, spaţiu pentru un dialog constructiv

în spiritul valorilor libertăţii, egalităţii şi fraternităţii, în “Telegraful Român”, anul 153, 1 şi
15 martie, nr. 9-12, 2005.
2.

BASARAB, Pr. Dr. Mircea Basarab, Dimensiunea social-culturală şi

importanţa ei pentru înţelegerea problematicii feminine în Biserica Ortodoxă, în “Revista
teologică”, serie nouă, anul X (82), nr. 3-4, 2000.
3.

BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion, Pastoraţie şi pietate liturgică, în “Telegraful

Român”, nr. 19-20, Sibiu 15 mai 1982.
4.

BOROIANU, Dr. D. G., Dreptul Bisericesc, Tipografia-Editoare Dacia, Iaşi,

5.

BULANCEA, Gabriel, Istoria muzicii, note de curs, Editura University Press,

1899.
Galaţi, 2009.
6.

BULGAKOV, S., Ortodoxoia, trad. de Nicolae Grosu, Editura Paideia,

Bucureşti, 1997.
7.

CAIRS, Earle E., Creştinismul de-a lungul secolelor, Editura Cartea Creştină,

Oradea, 1977.
8.

CIOBANU, Gheorghe Ciobanu, Muzica bisericească la români, în „Studii de

etnomuzicologie şi bizantinologie”, vol. I, Editura Muzicală, Bucureşti, 1874, p. 419-422
9.

COMAN, P. , Problema obiceiului de drept în sfintele canoane, în “Studii

Teologice”, nr. 5-6, 1969.
10.

***Dictionnaire de Droit Canonique, troisieme edition, A-D, Paris, 1901.

11.

DRON, Pr. Constantin, Canoanele. Text şi interpretare, vol. 1 Canoanele

apostolice, Bucureşti, 1933 şi vol. II Canoanele sinoadelor ecumenice, Bucureşti, 1935.
12.

DURA, Pr. Prof. Dr. Nicolae V., Îndatorirea credincioşilor privind viaţa

creştină în lumina sfintelor canoane, Altarul Banatului, serie nouă anul IV (XLIII), nr. 10-12,
1993.
13.

IDEM, Un daco –român, Dionisie Smeritul, în “Studii Teologice”, 5-6 (1991).

14.

EMINESCU, Mihai, Timpul, 14 august 1882, în “Opere', Editura Academiei

Române, București, 1989, vol. 13.

60

15.

***Epistola lui Barnaba, în “Scrierile Părinţilor Apostolici”, colecţia “Părinţi

şi Scriitori Bisericeşti, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1979.
16.

FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Ordinea sau buna rânduială în Biserică şi

ascultarea canonică, în “Revista teologică”, serie nouă, anul X (82), nr. 3-4, 2000.
17.

IDEM, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1991;

18.

IDEM, Participarea credincioşilor la viaţa bisericească, în “Telegraful

Român”, nr. 19-20, Sibiu 15 mai 1982.
19.

FONTA, Ilie, Libertatea religioasă în lumea contemporană, Ed. Stephanus,

Bucureşti, 1999.
20.

GALERIU, Pr Prof Dr. Constantin Galeriu, Preoţia ca slujire a cuvântului, în

“Ortodoxia”, anul XXXI, nr. 2, 1979.
21.

HERMA, Păstorul, în “Scrierile Părinţilor Apostolici”, colecţia “Părinţi şi

Scriitori Bisericeşti, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1979.
22.

ICĂ, Ioan I. Jr., MARONI, Germano, Gândirea socială a Bisericii, Editura

Deisis, Sibiu, 2002.
23.

IORGA, Nicolae, Istoria Bisericii Romȃnesti şi a vieţii religioase a

romȃnilor, ediţia a II-a, revăzută şi adăugată, vol. I, Bucureşti, 1928.
24.

***Îndatoririle cetăţeneşti ale preoţimii şi credincioşilor, în “Glasul

Bisericii”, anul XIV, nr. 1-2, 1955.
25.

***Învăţătură a celor Doisprezece Apostoli traducere, note şi indici de Pr. D.

Fecioru, în “Scrierile Părinţilor Apostolici”, colecţia “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. I,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979.
26.

KRAEMER, Hendrik, Théologie du laicat, traduction francaise de Anneke

Musacchio avec un préface de W.A. Visser’r Hooft, Editions labors et fides Geneve
27.

***Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, 1996.
28.

MIHĂLCESCU, Dogma soteriologică, Note după cursul de Dogmatică

specială, Bucureşti.
29.

MILAŞ,

Nicodim,

Canoanele

Bisericii

Ortodoxe, Arad,

Tipografia

Diecezană, 1931, vol. II.
61

30.

IDEM, Dreptul bisericesc oriental, Bucureşti, Tipografia „Gutenberg”, 1915.

31.

MIRCEA, Pr. Ioan, Preoţia harică şi preoţia obştească, în “Ortodoxia”, anul

XXXI, nr. 2, 1979, p. 232-233.
32.

MOLDOVANU, Pr. Conf. Ilie, Semnificaţia şi responsabilitatea slujirii

preoţeşti după Sfântul Apostol Pavel, în “Ortodoxia”, anul XXXI, nr. 2, 1979.
33.

NOLL, Mark, Momente Cruciale în Istoria Bisericii, Editura Logos, Cluj-

Napoca, 2008, p. 98.
34.

RUS, Constantin, Tineretul creştin şi lumea seculară: Omilia Sfântului Vasile

cel Mare despre literatura păgână, în “Teologia”, anul VII, nr. 2, 2003.
35.

PIDALION, (Cârma Bisericii Ortodoxe), Editura „Credinţa strămoşească”,

36.

PHIDAS, Vlassios I., Drept canonic – o perspectivă ortodoxă, Editura

2004.
Trinitas, Iasi, 2008.
37.

POPESCU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Hristos, Biserică, Societate, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998.
38.

POPESCU, Prof. dr. Teodor M., Biserica mărturisitoare, ediţie îngrijită de Pr.

Ilie Georgescu, Editura Credinţa Noastră, Bucureşti, 1995.
39.

IDEM, Colaboratorii preotului, în “Biserica Ortodoxă Română”, anul

LXXIII, nr. 7, 1955.
40.

***Secretariatul de Stat pentru culte, Viaţa religioasă din România, studiu

documentar, Editura Paideia, Bucureşti, 1999.
41.

IDEM, (coord. Dr. Adrian Lemeni, vol. realizat de Dr. Florin Frunză şi Ştefan

Ioniţă), ediţia aII-a, Editura Bizantina, Bucureşti, 2005
42.

Sfântul SIMEON Noul Teolog, Discursuri teologice, studiu introductiv şi

traducere de diac. Ioan I. Ică jr., vol. 1, Editura Deisis, Sibiu, 2001.
43.

SLEVOACĂ, Pr. Ştefan, Preoţia de hirotonie şi “preoţia” credincioşilor.

Ierarhia lui Hristos, în “Ortodoxia, anul XXXI, nr. 2, 1979.
44.

STAN, Liviu, Obârşia şi dezvoltarea istorică a dreptului bisericesc, în

“Mitropolia Olteniei”, nr. 1-2, 1968.
45.

STAN, Liviu, Vechile noastre Pravile, în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”,

nr. 9-10, 1958.

62

46.

IDEM, Mireni în Biserică. Importanţa elementului mirean în Biserică şi

participarea lui la exercitarea puterii bisericeşti. Studiu canonic-istoric, Seria Teologică, nr.
13, Sibiu, 1939, p. VII.
47.

STAN, Nicolae Răzvan Stan (editor), Biserica Ortodoxă şi drepturile omului:

paradigme, fundamente, implicaţii, traducerea textelor din limba engleză de Nicolae Răzvan
Stan, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010.
48.

STĂNILOAE, Dumitru, Cȃteva trăsături caracteristice ale Ortodoxiei , ȋn

“Mitropolia Olteniei”, nr. 5-6, 1970.
49.

STEFANOU, Arhim. Eusebiu A., Pocăinţa, cheia renaşterii ortodoxe,

traducere de pr. Romulus Radu, Altarul Banatului, serie nouă anul IV (XLIII), nr. 10-12,
1993.
50.

ŞAGUNA, Mitropolit Andrei Şaguna, Compendiu de Drept Canonic,

Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1868;
51.

IDEM, Enhiridion, adecă carte manual de canoane ale unei, sântei,

soborniceşti şi apostoleşti Biserici cu comentarii, Sibiu, 1871.
52.

THIBON, Gustave, De la divin la politic, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997.

53.

URECHIA, V.A., Şcolile săteşti în România, Bucureşti, 1918. VASILE,

Vasile, Istoria muzicii bizantine şi evoluţia ei în spiritualitatea românească, vol. II, Editura
Interprint, 1997.

63