Ovidiu Vuia

PROFESORUL ION I. NISTOR ŞI EPOCA SA, PÂNĂ DUPĂ MAREA UNIRE DIN 1918

Editura Nistru

Bruxelles 1978 Paginaţie şi corectură de Ana Lupan --------------------------------------------------------------------Ieşit de sub tipar 28 Noembrie 1987, Tiraj 500 exemplare

(reproducere: www.editura Rita Vuia 2008)

Lui Vianor BENDESCU În semn de oamgiu şi admirraţie faţă de valoroasa lui activitate pusă în slujba pământului strămoşesc, astăzi barbar sfârtecat, al Ţării Fagilor, B U C O V I N A. * * * Ovidiu Vuia * * *

CUVÂNT ÎNAINTE
De Ziua Înălţării Sf. Cruci a anului 1922, Profesorul Universitar şi Membru al Academiei Române Ion Nistor îşi începea prefaţa la ediţia a treia a monumentalei sale Istorii a Basarabiei cu următorul aliniat: "La izbucnirea războiului mondial sosiră asupra noastră cumplite vremuri, de nu steteau de scrisoare, ce de griji şi suspinuri, cum zice cronica. În învălmăşeala acelor vremuri de zvârcoliri şi prefaceri, fără precedent în istoria lumii, o soartă norocoasă mă opri în calea pribegiei mele pentru a mă arunca în Basarabia, unde o vitrigă şi nelegiuită stăpânire se prăbuşise sub povara păcatelor şi fără-de-legilor sale, pentru ca, de sub ruinele ei, să renască o nouă viaţă de dreptate şi libertate naţională, în conformitate cu străvechile tradiţiuni politice şi culturale ale acestei frumoase şi binecuvântate părţi a Moldovei lui Ştefan-cel-Mare". O carte de istorie, deci, pe care acest protagonist de frunte al Marei noastre Întregiri dela 1918 o consacra "amintirii tuturor celor ce s'au jertfit pentru desrobirea Basarabiei şi celor ce au contribuit la

realipirea ei la Patria-Mamă". Am avut dintotdeauna un mare respect şi multă admiraţie pentru acest "român-regăţean", care şi-a consacrat întrega viaţă locurilor mele de baştină nedreptăţite de soartă şi de marele lor vecin din răsărit. De când sunt în Occident, m'am gândit adesea să-i închin vreo scriere binemeriată în cadrul "Pro Basarabiei şi Bucovinei", dar de fiecare dată m'a împiedicat ceva. Deşi am apreciat şi apreciez la justa lor valoare meritele sale privind integritatea spirituală şi teritorială a neamului românesc. Singurul lucru pe care am reuşit să-l fac a fost acela că am inclus în antologia "Pământuri Româneşti" un fragment din impunătoarea lui lucrare. Ca, în sfârşit, OVIDIU VUIA, medic de meserie şi poet prin vocaţie, să vină cu această mult prea frumoasă poveste întru "reabilitarea" lui Ion Nistor. Ovidiu Vuia a cărui carte de versuri "Cuminţenia Cerului" publicată la Editura Coresi, versuri profund poetice, filozofice şi oarecum nostalgice, timp de o săptămână şi mai bine, mi-au fost lectura de căpătâi. E lăudabil faptul, că în exilul nostru avem şi maestri ai cuvântului scris care găsesc, puteri, bani grei, ca să

dea la lumină şi lucrări politice, de care este nu mai puţină nevoie, ba poate chiar mai multă, decât de aşa zisa artă pentru artă, sub pretextul că un "om de creaţie" nu trebuie să facă politică, nu trebuie să participe la viaţa politică a exilului din care face parte, etc. Meritul autorului acestei înaripate monografii devine şi mai evident când ne gândim că, dela '44 încoace, Istoria Românilor nu se mai scrie, ca pe vremuri, ci se falsifică. N. Lupan

În Buletinul Bibliotecii Române din Freiburg 1967/1968 putem citi prezentarea profesorului Ion I. Nistor, monument plăsmuit de Vianor Bendescu în lutul trainic al dragostei fostului elev, reîntărit prin focul mereu înnoitor al admiraţiei. Coborându-se asupra lui, cum se întâmplă în atare momente de inspiraţie solemnă, harul divinelor muze, autorul nostru reuşeşte un tablou de înaltă expresie, dusă, ca de un Velasquez al cuvântului, până la cea mai intimă cizelare şi poleire. Prin toate calităţile imaculatei marmore de Carrara a inimii în care gândurile îi sunt săpate, ca şi cu dalta cioplitorului în stelele cerului

interior, V. Bendescu realizează de bună seamă un portret făcut pentru veşnicie. Dacă ar fi să-i găsesc o înrudire în cultura română l-aş aşeza, pe soclul, de egală înălţime, al celui scris de George Călinescu în amintirea profesorului său Vasile Pârvan. Iată introducerea cum ne duce în sus, pe treptele unei Propilee gigante, într'o aulă construită din piatra Arcadiei ideale: "Îl văd şi azi, cum mi s'a imprimat întâia oară în memorie, în primele mele săptămâni ca student la Cernăuţi: intrând cu mers precipitat în aula festivă a Universităţii Bucovinei, îmbrăcat cu talerul şi boneta sa de rector magnific, de statură aproape înaltă, legat la corp, drept ca un falnic brad al codrilor măreţei Arboroasa, un om de o distinctă frumuseţe bărbătească." Şi descrierea, unde fiecare contur este desfăcut cu grijă apoi refăcut din umbra auritelor lumini, creşte hieratic aşa cum iau fiinţă sfinţii cu stihare de pe iconostas: "Din profilul capului său de savant şi lptător, din forma frunţii sale înalte şi a ochilor săi mari cu iradieri albastre ce aruncau o privire care pătrundea în om ca săgeata şi din expresia feţei sale prieteneşti încadrată de nişte mustăţi proporţional ajustate cu barbişonul său elegant şi aristrocratic, simţiai imediat palpitaţiile unei inimi mereu aprinse de focul sacru al iubirii de adevăr, ţară, neam şi

liberalism, cultură, şi că Nistor era din capul locului omul menit să facă impresie asupra oricui, începând de la rege şi marii demnitari de curte până la poporul din satele Bucovinei sau de aiurea." Apoi efigia bătută pe medalii după meşteşugul lui Pisanello, copie a unui desen mângăiat de mâinile lui Piero della Francesca, eroul văzut pe când trece în nemurire, stil cu ritmuri delavranciene: "El, profilul tăiat cu daltă grea în bloc compact de piatră tare, care în alt mediu şi pe altă latitudine s'ar fi numit Erasm, Ranke, Clemenceau, nu e totuşi un om care a fost, el e un om care este. Pe măsura în care îi vom recunoaşte moştenirea, a cărei imensitate ne depăşeşte, el va continua să fructifice spiritul cu substanţă românească." În lucrarea de faţă doresc să insist asupra anumitor etape din viaţa profesorului Ion Nistor, cu oamenii ei, până după realizrea Unirii Bucovinei cu Patriamumă. Materialul mi l-a pus, ca de-obiceiu, la dispozitie, dl. V. Bendescu căruia am ţinut de altfel să-i dedic rândurile prezente ca o dovadă a iubirii spirituale ce i-o port: Lui şi Bucovinei reîntregite până la graniţele dintre Ceremuş, Colacin şi Nistru. Ion I. Nistor se naşte la 4/16 August 1876, în comuna Vicovul de Sus, Judeţul Rădăuţi, dintr'o familie

ţărănească cu zece fete şi doi băieţi. Mamă-sa Maria, demnă slujitoare pe vatra sfântă a casei, îi va fi împărtăşit odată cu grija părintească, poveştile şi legendele despre codru, codreni şi voievozii lor, femeia cu bătrânii neamului înviau pentru copii, cuminţia trecutului cum o numea Eminescu, Mama, Icoana Românului. Tatăl Ilie, capul familiei, reprezenta lumea de peste gard şi poartă, satul, pădurea, târgul, pe el îl vedea seara la cină sau la sărbători, frângând cu mâinile bătătorite de Apostol al ogorului, pâinea cea de toate zilele: ducea în modul său de-a fi, tăcerea originară, Cuminţenia pământului. De la el va fi moştenit echilibrul şi măsura în lucruri aşa de proprie ţăranului oficiind viaţa ca pe un ritual sacru cât de la mamă dulceaţa de miere ademenitoare a poeziei. Şi de la amândoi simplitatea, superbă prin Primitivitatea sa, comună cu a urieşilor din mituri, pură în curăţenia ei cum grăieşte, pe limba cosminului, portul lor albnegru, înflorit pe margini cu otava fragedă a cetinilor. Urmând şcoala primară la Vicov şi liceul la Rădăuţi (1889-1897) copilul şi adolescentul se va fi trezit deodată lângă mărturiile strălucite ale istoriei noastre, mănăstirea Putna, aşezămintele de la Suceviţa, Rădăuţi şi cetatea Sucevei, scaunul de domnie al lui Ştefan voevod, cel Mare.

Legătura cu acestea era însă mult mai strânsă, ea s'a împlinit prin sângele părinţilor săi, aşa că tânărul a crescut şi s'a format ca un element organic, plantă a pământului natal, "falnic brad de Arboreasa". Ochii albaştri din descrierea lui V. Bendescu, poartă în reflexele lor culoarea de pe frescele Voroneţului şi din apele cerului de care se apropie cucernic, ca de un prag şi catapeteasmă de biserică, plaiurile suinde cu pădurile fagilor şi brazilor, lăcaşul zimbrilor şi al căpriorilor din vis. Iar blândeţea uşor melancolică a chipului ne duce la lumina peisajului moldav, uşor încărcată de negurile scuturate din pocalele soarelui, printre siluetele şi zidurile altarelor, aşezând, prelungi vitralii argintii. Din sorgintea luminii arhiereşti împrăştiată mărinimos ca de pe aripi de arhangheli albi, în jurul Putnei şi Suceviţei, pronaos şi pridvor cu îngeri, s'au ivit minunea cântecului de nai, nostalgia tainică a doiniei şi a viersului eminescian. Din acest spaţiu mioritic, plin de vrajă străbună, a descălecat printre noi, Ion I. Nistor, de aici s'a stabilit întruparea sa, într'una din cele mai ideale figuri ale omului bucovinean. Aş parafraza miracolul eresului popular citat de Lucian Blaga: În Dumbrava roşie "una din păsările

paradisului a cătat şi s'a făcut Om". Urmează facultatea de filozofie şi litere la Universitatea din Cernăuţi unde la limba şi literatura română îl are profesor pe Ion al lui Gheorge Sbiera. Născut în 1836 în Horodnicul de Jos / Suceava, dintr'o familie de zece copii, I. Sbiera face studii la Rădăuţi, apoi la Viena, în 1881 la stăruinţele fraţilor Hurmuzachi primeşte să suplinească la gimnaziu pe Arune Pumnul, când îl are elev pe Eminescu căruia îi dă bilete de teatru, puse gratuit la dispoziţia şcolarilor. Pe nedrept este cunoscut şi amintit numai pentru legăturile cu marele poet, despre care a şi scris pe larg în corespondenţa dusă cu Titu Maiorescu, căci activitatea sa este mult mai prodigioasă, distingânduse prin colaborări la revistele vremii şi mai ales ca folclorist de seamă. Criticat pentru ortografia adaptată de la Aron Pumnul, I. Sbiera este şi autorul unui volum interesant de memorii. În 1886 este primit membru al Societăţii literare române, viitoarea Academie Română, ca în 1875 să fie numit profesor de limbă şi literatură la Universitatea din Cernăuţi, unde funcţionează până în 1906, calitate în care-l întâlneşte ca student pe Ion Nistor.

Intelectualii bucovineni vor face, mai târziu, mereu referinţă la el şi la schimbul de generaţie dintre profesorii Sbiera şi Ion Nistor, cauză ce m'a determinat să mă opresc ceva mai mult auspra acestui uitat profesor bucovinean. Ca student, finanţat singur prin meditaţii şi supliniri de liceu, Nistor a fost membru activ apoi preşedinte, în anul 1898/1899, al Societăţii studenţeşti, Junimea. După ce şi-a făcut stagiul militar ca ofiţer în Pola/Istria, în 1903 obţinându-şi licenţa şi examenul de capaciate, este numit profesor secundar, de istorie, geografie şi limba română întâi la Suceava (19041907), apoi la Cernăuţi (1907-1908). Ca profesor secundar, Nistor a depus o merituoasă activitate pedagogică şi culturală. A figurat ca membru al societăţii Şcoala română din Suceava şi al Societăţii pentru cultură din Cernăuţi, în aceeaşi perioadă, 1904, fondează ca director revista Junimea literară despre care vom vorbi ceva mai încolo. Acum în aceşti ani, îşi începe Ion Nistor bătălia, de-a dreptul eroică, în vederea spezializării sale în Istoria Românilor până la gradul de profesor la Universitatea din Cernăuţi, lucru de loc uşor într'o instituţie austriacă, şcoala superioară din capitala Bucovinei.

Bucurându-se de aportul directorului liceului Constantin Mandicevschi (1859-1933), viitorul director al Biliotecii universitare cernăuţene, Ion Nistor poate să se înmatriculeze în anul 1908 ca doctorand la universitatea rudolfină din Viena în cadrul Institutului pentru istoria sud-est europeană, condus de cunoscutul istoric Constantin Iosef Jiricek, unde se putea obţine un doctorat în Istoria Românilor. Sub îndrumarea profesorului Jiricek, ale cărui studii erau bazate pe o riguroasă metodă ştiinţifică impunând cercetarea arhivală şi investigaţia exactă a izvoarelor şi urmărind bine înţeles şi alte cursuri de istorie, Ion Nistor îşi redactează teza de doctorat întitulată: Die moldauischen Ansprueche auf Pokutien (Pretenţiile moldoveneşti asupra Pocuţiei). La 22 Martie 1909 este promovat, în aula universităţii vieneze primeşte titlul de doctor în filozofie şi litere. Activitatea tânărului învăţat bucovinean, este urmărită cu atenţie de savanţii români, astfel Vasile Pârvan, Ion Bogdan şi Nicolae Iorga îi elogiază lucrarea, ultimul îl remarcă printre istoricii români contemporani, de seamă. După susţinerea, atât de apreciatei teze de doctorat,

lui Ion Nistor i se deschide perspectiva unei strălucite cariere universitare, de-aceea se hotărăşte să urmeze studiile de docentură. Orientarea sa era cu atât mai justificată cu cât între timp bucovinenii care militau de mai multă vreme pentru înfiinţarea unei catedre de istorie naţională la Cernăuţi, au primit în 1909 asigurări din partea guvernului austriac că li se vor satisface curând revendicările, expuse şi printr'o înflăcărată înterpelare în camera vieneză de către deputatul român Teofil Simionovici (1864-1935). Ion Nistor îşi concentrează atenţia şi energia pentru a obţine diploma de docent privat, astfel să poată îndeplini condiţiile de primire la catedra cernăuţeană când ea va fi înfiinţată. Îşi alege tot la profesorul Constantin Iosef Jiricek tema de abilitare privind un subiect din domeniul economiei medievale a Moldovei şi pentru o mai bună documentare în domeniul bizantologiei şi economiei politice, trece de la Viena la Muenchen unde îl audiază pe celebrul Karl Krumbacher, întemeietorul studiilor bizantine iar în cealaltă specialitate, pe politologii de renume, profesorii Lujo Brentano şi Walter Lotz. Prin aceştia, V. Bendescu este sigur că Ion Nistor a făcut cunoştinţă cu sistemul naţional de economie

politică al lui Friedrich List, bazat pe de o parte pe liberalismul politic dar pe de alta pe nevoia de apărare şi desvoltare a organismului economic al naţiunii, prin măsuri de stat protecţioniste cu încurajarea întreprinzătorilor particulari. Naţionalismus economic al lui List, crede acelaş autor, ar fi influenţat activitatea lui Nistor de mai târziu, în special pe cea de ministru al Bucovinei şiapoi ministru al muncii şi asigurărilor sociale. După un semestru de stagiu studios la Muenchen însoţit de elogioase certificate seminariale, Nistor mai petrece câteva săptămâni la Leipzig unde vroia să cunoască de aproape organizarea şi metodele de cercetare din Institutul de istorie culturală şi universală condus de vestitul Karl Lampbrecht. Dar pentru a ajunge profesor de istoria Românilor se impunea neapărat să urmeze cursuri la o universitate românească şi să consulte arhive româneşti, astfel că în Octombrie 1909 se înscrie pentru un stagiu de docentură la Universitatea din Bucureşti. Deoarece socotim că respectivul contact cu atmosfera Bucureştiului constituie o altă etapă, extrem de importantă în formarea personalităţii profesorului Ion Nistor, ca istoric, om de cultură şi luptător naţionalist, vom insista ceva mai mult asupra perioadei

antebelice dominată de curentul sămănătorist considerat a fi adaptat şi de învăţatul nostru în activitatea lui ulterioară. Iată cauzele care mă obligă să adâncesc cercetarea privind natura acestei mari mişcări culturale, contestată de moderniştii cosmopoliţi ai lui E. Lovinescu şi atacată de-a dreptul barbar de proletcultiştii marxişti din ţară, în frunte cu un oarecare D. Micu. În 1902, în prag de nou secol G. Coşbuc şi Al. Vlahuţă scot revista Sămănătorul. Însoţirea este cât se poate de lăudabilă: pe de o parte Vergilul ţărănimii, pe de alta poetul-vates, Profetul, în concepţia căruia arta pe lângă funcţia de a exprima frumosul are şi misiunea de a cultiva în om virtutea, deci îi incubă un adnc rol moral. Desigur în era esteţilor şi amoralilor atei, crescuţi la şcoala lui André Gide şi a lui Karl Marx, aşa o viziune apare falsă de tot, de unde desavuarea de ultimă oră a eticismului vlahuţian deşi permanenţa perceptelor sale sunt garantate de principiile vechilor greci prin idealul kalokagatiei, frumosul şi binele se unesc în cadrul aceluiaşi eon numit artă; Aristotel în Poetica sa arată că tragedia urmăreşte să provoace în sufletul ascultătorului catarzisul adică dorita curăţenie interioară, morala din învăţătura marelui Vlahuţă, punte între Eminescu şi Gândirea lui N. Crainic.

Manifestul cuprins în poezia Sămănătorul, de unde şi denumirea curentului, compară pe artist cu cel ce aruncă sămânţa pe ogor, aşa să încolţească şi cuvintele în conştiinţa cititorului, să le recepţioneze în inimă, ca roua cerului potirele florilor. Nu poate fi uitat mentorul mişcării, Spiru Haret, cu acţiunea de a culturaliza mediul rural prin învăţătorii săi, consideraţi luminătorii satului. Într'un foarte intresant esseu, Pamfil Şeicaru arată cum politicianul Ion Mihalache cu ţărănismul lui transformat ulterior într'un partid de clasă, s'a format şi s'a desvoltat în vâltoarea campaniei haretiene, prea puţin cunoscută de altfel. Criticii literari, mai ales cei marxişti, au imputat sămănătorismului modul idealizant, dulceag, de a-l prezenta pe ţăran şi i-au opus cu violenţă poporanismul lui Stere şi în deosebi al lui G. Ibrăileanu pentru că şi-ar fi avut sorgintea în lupta de clasă a narodnicismului rusesc. De fapt dacă analizăm obiectiv lucrurile o să observăm că mişcarea din jurul Vieţii româneşti nu contrazice Sămănătorismul ci chiar îl continuă, accentuând-i anumite aspecte. Dar dacă orice curent literar în ultimă instanţă îşi trage puterile anteice de la scriitorii promovaţi din

sânul său, atunci sămănătorismul nu are de ce să ascundă după firma nici unuia, contemporan lui. Lăsând la o parte pe cei doi mari ctitori, Coşbuc şi Vlahuţă, în rândurile sămănătorismului se înscriu printre cei mulţi, poeţi ca Octavian Goga, Şt. O. Iosif, prozatori ca Emil Gârleanu, Mihail Sadoveanu, Sandu-Aldea, dintre aceştia nu poate fi omis Ilarie Chendi şi cu precădere Nicolae Iorga, deci o pleiadă rar întâlnită în cultura noastră, sămănătorismul nu poate fi apropiat decât de Junimea secolului precedent sau de viitoarea Gândire interbelică. Dar ar fi prea puţin dacă ne-am limita doar la acest cadru literar, când sămănătorul ca orice mişcare de renaştere culturală cuprinde o pătură mult mai largă de intelectuali, problema ţărănistă face parte, de fapt se subordonează, ideii de afirmare a unităţii naţionale. Lupta declanşată în foarte multe domenii, are în fruntea ei pe Nicolae Iorga, un timp chiar director al revistei Sămănătorul. Se cunoaşte manifestaţia revoluţionară din anul 1906 - când după Pamfil Şeicaru N. Iorga ar fi putut deveni preşedintele ţării făcută cu scopul de a impune graiul românesc pe scena teatrului Naţional. Departe de a fi romantică şi dulceagă, mişcarea

sămănătoristă îşi va căuta bazele cele mai ştiinţifice, astfel că, îşi va asocia munca profesorilor şi academicienilor adunaţi în jurul Convorbirilor literare, deci mai toţi elevii lui Titu Maiorescu. Nu se insistă deloc asupra acestui aspect, ba din contră istoricii literari se grăbesc să semnaleze depreciativ activitatea marei reviste a Junimii, ajunsă pe mâinile unor oameni incitaţi mai mult de interese ştiinţifice decât de cele estetice. Şi astfel se aruncă vălul uitării peste una din cele mai valoroase producţii ale spiritului academic românesc pus în slujba idealului de afirmare naţională, pe temeiuri cât se poate de stabile. Din cercul Convorbirilor literare s'a ridicat Rădulescu-Motru, psiholog, elev de-al lui Wundt dar în acelaşi timp autorul Românismului ca personalism energetic autohton, considerat drept un autentic catehism naţional. Deşi în aparenţă depărtat de revista Sămănătorului, profesorul Rădulescu-Motru exprimă cele mai autentice idei sămănătoriste, exact cum se va întâmpla şi în epoca Gândirii cu mulţi intelectuali, fără să fie colaboratori ai revistei, unii chiar adversari personali ai directorului şi oamenilor săi. În aceeaşi atmosferă a Convorbirilor literare s'a afirmat Vasile Pârvan cu Getica lui sau George

Murnu, excelentul homerid traducătorul Iliadei publicată în numerele Convorbirilor literare condusă de Ioan Bogdan. Aşa dar, îi putem aşeza pe cei doi mari savanţi, Pârvan şi Murnu, printre cele mai strălucite figuri ale curentului sămănătorist. Desigur că în lumina acestor realităţi nu ne mai este greu să înţelegem, de ce, dintre toate ştiinţele, Istoria Românilor, era considerată a avea rolul cel mai important în promovarea idealurilor naţionale. Şi, încă odată o subliniez, nu este vorba de o istorie deformată conform cine ştie căror interese de moment ci una obiectivă bazată pe documente şi sacrul adevăr. Iată deci una din cele mai valoroase realizări ale curentului sămănătorist, în cadrul său arta şi ştiinţa s'au întâlnit pe acelaşi drum, au conlucrat la făurirea ideilor sub a căror influenţă s'a născut, România Mare. În 1909 la Bucureşti, Ion Nistor are ocazia să audieze cursurile de Istoria Românilor ale celor mai străluciţi reprezentanţi ai curentului naţionalist militant, personificat de triumviratul academic format din Dimitrie Onciul (1856-1923), Ioan Bogdan (18641919) şi Nicolae Iorga (1871-1940).

Dimitrie Onciul, bucovinean de origine din comuna Straja, a pus bazele ştiinţifice ale istoriei noastre medievale, memoria lui va fi evocată într'un frumos discurs ţinut în 1933 la zece ani de la moartea profesorului său, de către Ion Nistor. De la el a învăţat istoricul nostru modul de-a citi şi interpreta vechile documente, nu întâmplător vo descrie în acest domeniu, primul voivodat moldovenesc de la întemeiere, în ţara de nord a Şipeniţului. Nicolae Iorga în acea epocă la nici 40 de ani se găsea la apogeul carierii, geniul său se manifesta în plină desfăşurare, clocotitor ca un vulcan în continuă erupţie. Nistor va scrie şi despre opera acestui mare istoric şi în multe îl va lua ca model cum vom mai avea ocazia să constatăm. L-am lăsat la urmă pe Ioan Bogdan fiindcă acesta pare să fie astăzi cel mai nedreptăţit dintre toţi. Profesor de slavistică şi paleografie, socotim că de la el Nistor a avut cel mai mult de învăţat, lucru ce-l mărturiseşte, pentru el, în O viaţă de om chiar Nicolae Iorga. Spirit riguros ştiinţtific, Ioan Bogdan a ştiut să se entuziasmeze pentru marile probleme ale neamului său şi să le conducă chiar dacă locul său în istorie a fost condamnat la anomimitate. Prin multe îi putem

compara soarta ingrată cu cea a lui Costache Negri, de unde am deduce că marile opere cer jertfa unor mari anonimi. Să nu uităm că a fost ani de zile directorul Convorbirilor literare, că în această funcţie îl publică pe George Murnu, acesta îi şi dedică prin câteva rânduri de mare frumuseţe, traducerea Iliadei. De la aceşti mari savanţi nu am zice totuşi că Nistor şi-a însuşit o nouă concepţie istoriografică ci doar că titanii l-au ajutat să şi-o consolideze pe-a sa proprie, cum o purta în fiinţa lui din copilărie de când a văzut pentru prima oară Putna şi i-a auzit pe bătrâni rostindu-i tainele cuminţiei trecutului. Iată unele din principiile sale de istoric al Românilor: - Istoriografia naţională e o cercetare şi expunere ştiinţifică privind fapte analizate critic şi sintetic. Cunoştinţele istorice trebuie să se sprijine pe adevăr şi să corespundă legilor gândirii logice. - Naţiunea e substratul ontic primar, statele sunt plăsmuiri vulnerabile. - Istoria poporului român, ca istorie naţională ne va furniza armele de apărare ale drepturilor noastre asupra pământului pe care-l muncim, şi-l stăpânim de veacuri împotriva tuturor vecinilor care ne pizmuiesc şi râvnesc la moştenirea noastră strămoşească.

Ion Nistor revine aşa dar la părerile lui Haşdeu că istoria se impune scrisă cu mintea şi inima, ea înseamnă în primul rând retrăirea trecutului în ce-a avut el mai eroic şi măreţ. Ideile istoricului I. Nistor rămân şi astăzi valabile, nu pot să nu mai citez încă un pasaj din splendidul material cules de neobositul V. Bendescu: - Epoca modernă a istoriei Românilor aşa cum s'a pregnat de la 1848 încoace, e o serie morfologică bazată pe ideile de libertate naţională şi personală a revoluţiei franceze. Faţă de epoca anterioară, e una de mari succese şi victorii. În cursul ei îi reuşeşte neamului românesc să obţie, nu prin combinaţiile cabinetelor europene ci prin propriile sale puteri o situaţie impunătoare în sudestul Europei. - Pe lângă calitatea sa de furnizor de arme intelectuale, istoricul trebuie să fie un răscolitor de suflete, pentru ca să ţină veşnic treaz simţământul de solidaritate naţională şi spiritul de jertfă pentru apărarea bunurilor ideale şi materiale veşnic ameninţate. Consecvent lui însuşi, Ion Nistor va ajunge cel mai mare istoric al Bucovinei şi printre primii ai ţării,

fiindcă el s'a trudit în lucrările sale să arate românitatea Bucovinei, pământ strămoşesc, delimitat de Polonia şi pe nedrept revendicat de rutenii ucrainieni aduşi de stăpânirea austriacă din Galiţia pe teritoriul Moldovei lui Ştefan cel Mare. Anticipăm, subliniind că dacă Bucovina s'a alipit în 1918 la patria-mumă în graniţele ei întregite până la Ceremuş, Colacin, Nistru, apoi asta se datoreşte în mare măsură profesorului Ion Nistor şi istoriei sale naţionale, armă de nezdruncinat, a politicianului şi luptătorului naţionalist. Ca om de cultură Ion Nistor editează din 1904 la Cernăuţi revista Junimea literară în jurul căreia s'au adunat poeţii bucovineni în frunte cu G. Rotică, dar unde profesorul îşi publica importante lucrări istorice, demonstrând incă odată că mergea pe drumul naţionalismului creator al Sămănătorului, în sânul acestuia şi la el ca în Convorbirile literare ale lui Ioan Bogdan arta şi cu ştiinţa s'au întâlnit unindu-se prin acelaş ideal naţional. Am insistat atât de mult asupra epocii antebelice de formare fiindcă fără ea nu s'ar putea înţelege cu adevărat activitatea şi personalitatea istoricului nostru.

Astăzi în era antinaţionalistă, cultivată atât de dictatura proletariului cât şi de liberalismul societăţii de consum, ideologii şi istoricii lor marxişti se întrec în a fi cosmopoliţi, iconoclaşti, amorali, futurişti, într'un cuvânt modernişti. Din multete lor aberaţii le-aş răspunde acum la una singură: Pilda profesorului Ion Nistor şi a generaţiei sale ne arată cu toată obiectivitatea că graniţele României Mari nu au fost stabilite prin congresele puterilor mari, cărora le sunt astăzi sluji josnice, dar că ele au fost recunoscute acolo, după ce au fost cucerite şi stabilite prin lupta plină de abnegaţie a poporului român. Ion Nistor se întoarce la Viena în primăvara anului 1911, unde în cadrul Seminarului de istorie sudeuropeană îl asistă pe profesorul Jiricek şi-şi prezintă teza de abilitare: "Die auswaertigen Handelsbeziehungen der Moldau im XIV., XV. und XVI. Jahrhundert". Lucrarea a fost bine primită, premiată de Academia Română iar Ioan Bogdan elogiind-o subliniază că este prima operă de acest fel în literatura istorică română. După cum vedem savanţii din România îl considerau ca pe unul de-al lor.

În Iunie 1911 îşi ia examenul de abilitare iar in August 1911 este numit ca docent privat la catedra de istorie sud-europeană in Viena. În Octombrie 1911 îşi inaugurează cursul în faţa parlamentarilor români din Camera imperială, membrii corpului didactic al Universităţii, studenţi români şi alţi conaţionali din colonia din Viena cu o temă privind "Locul Românilor în istoria sudest-europeană". Prelegerile anului academic 1911-1912 se ocupă de Istoria principatelor române în secolele XIV şi XV. Ion Nistor ţine astfel primul curs de istoria Românilor în monarhia habsburgică. Vasile Marcu, jurist bucovinean, îşi aminteşte, ca martor ocular, că audienţa a fost întotdeauna numeroas, excelau în deosebi studenţii români, astfel că sala era mereu arhiplină. Victoria lui Ion Nistor este una istorică dar ea e departe să fie singura, am spune că ea formează prima treaptă a urcuşului său; până la totala şi cea mai hotărâtoare izbândă, mai este încă destul. Tot în 1912 primeşte şi numirea de membru corespondent al Academiei, în secţia istorică. În acelaşi an luând fiinţă la Cernăuţi o catedră de istorie sud-est europeană cu deosebită consideraţie

pentru Istoria Românilor, Ion Nistor este numit profesor agregat după trecerea unui concurs, cu data de 14 August (1912). Numirea nu s'a făcut fără anumite animozităţi, odată ce istoricul neamţ R. Kaindl, susţinut de colegiul Facultăţii şi de ruteanul galiţian, pseudoistoricul Milkowitz, îl anunţase drept contracandidat pe un oarecare Ilie Gherghel. Dar Ion Nistor pe lângă lucrările sale, mai venea însoţit şi de recomandările profesorilor Ioan Bogdan, V. Pârvan, G. Weigand, Al. Xenopol şi nu în cele din urmă, C. Jiricek, maestrul său din viena. Profesorul Ion I. Nistor îşi inaugurează catedra de agregat la 19 Oct. 1912 într'o atmosferă de mare sărbătoare. Erau de faţă mitropolitul Vladimir Repta iar între profesori, în fruntea studenţimii, Sextil Puşcariu. Ce clipe de măreţie istorică !!! Prelegerea sa "Importanţa istorică a Românilor şi începuturile organizării lor de stat" a avut un mare succes fiind întreruptă de aplauze frenetice. Publicistul Gh. Tofan scriind despre acest eveniment zice că el a fost luminat de un avântat delir patriotic. Iată un fragment grăitor din textul cursului: "catedra este de istorie sud-est europeană, dar eu ca nou profesor voi înţelege să mă ocup în deosebi de istoria

Românilor, deoarece ei sunt cel mai vechi popor din această regiune, singurul care în ciuda furtunilor vremurilor şi-a menţinut organizaţia politică proprie, care a oferit adăpost luptătorilor sud-est europeni pentru libertate naţioală şi care a fost veacuri de-a rândul "sentinelă a civilizaţiei europene" în acest colţ al Europei." Sextil Puşcariu are următoarea caracterizare: "cursurile noului profesor care arată pe lângă temeinicie şi pregătire sufletească şi tragere de inimă pentru obiectul său, vor restabili în multe privinţe adevărul sfidat de atâtea ori de cercetători streini şi vor zdrobi multe din formulele greşite, care fiind atât de des repetate, au început să fie crezute pretutindeni." Pe lângă laborioasa activitate universitară, Ion Nistor se remarcă şi ca director al Junimii literare unde publică printre altele: Basarabia (1912), Cuza Vodă (1912), Din trecutul şcoalelor noastre (1912), Legăturile noastre cu Ardealul (1914), Raportul numeric între Români şi Ruteni pe vremea ocupării (1914). Din alte publicaţii mai notăm: Din trecutul şcoalelor noastre (în Şcoala, 1912), Privire istorică asupra mişcării politice la Românii din Bucovina (în Gazeta

mazililor şi răzeşilor, 1913) şi Istoricul şcoalei noastre din timpurile vechi moldoveneşti până în ziua de astăzi (în Gazeta română din Gura Humorului, 1914). Se mai remarcă în nenumărate conferinţe ca un vorbitor excelent, stăpân pe frumuseţea limbii şi meşter al împrovizaţiei. Se confruntă cu iredenţa ucraineană aţâţată de austrieci iar în vara anului 1913, la universitatea de vară de la Dorna Cândrenilor ţine în faţa a peste 90 de cursanţi, o conferinţă despre "Însemnătatea şi scopurile istoriei naţionale." În Iunie 1914, la primul congres al învăţătorilor români din Bucovina prezintă lucrarea "Istoricul şcoalei noastre din timpurile vechi moldoveneşti până în ziua de astăzi". Au fost de faţă printre alţii: Gh. Bogdan-Duică, Onisifor Ghibu, Petre Dulfu. Războiul declarat la 1 August 1914, îl surprinde redactând cartea Românii şi Rutenii din Bucovina, lucrare monumentală în care se arată vechimea Românilor în Bucovina şi demască acţiunile dezinformatoare ale istoricilor ruteni. Cernăuţii fiind ocupaţi de Ruşi, Ion Nistor se îndreptă spre Bucureşti. De acuma începe lupta pentru unirea

Bucovinei cu Patria Mumă şi cum a decurs ea o avem descrisă într'o lucrare ulterioară a lui Ion Nistor "Unirea Bucovinei, 28 Noembrie 1918 - Studiu şi documente - ". După ea ne-am condus în lucrarea de faţă căreia i-am adăugat câteva informaţii culese din Memoriile lui Sextil Puşcariu, capitolul România Mare 1918-1938. Bucovina, partea de nord a Moldovei, a fost ocupată în anul 1774 de oştile imperiale ale Habsburgilor şi cedată de Poarta otomană prin convenţiunea din anul 1775, ca să i se asigure Austrei un coridor de legătură între Galiţia recent anexată şi Transilvania declarată parte a imperiului încă din anul 1691 prin diploma leopoldină. Austria îşi întindea astfel stăpânirea peste un pământ asupra căruia nu avea nici un drept, ca să-l obţie a recurs la condamnabilele mijoloace ale corupţiei, frauda dusă până la crimă, succesul le-a fost asigurat de arginţii cu care au mituit pe turci, urmele strâmbei lor domnii ne urmăresc, cum vom vedea, ca un blestem, până în zilele noastre. Moldovenii au protestat faţă de un act mai mult decât samavolnic şi prima lor victimă a fost domnul Grigore-Vodă Ghica, decapitat în cele din urmă de partenerii de afaceri ai austriecilor, turcii, o astfel de

alianţă a creştinilor cu păgânii contra neamului nostru nu a fost nici prima nici, din păcate, ultima. Nemulţumirile erau mari odată ce Bucovina românească şi ortodoxă a ajuns pur şi simplu degradată la o simplă circumscripţie administrativă a Galiţiei. Abia în 1848, lupta intelectualilor români, în frunte cu familia Hurmuzachi, având în antecedente şi ajutorul scriitorului transilvănean Ioan BudaiDeleanu stabilit la Lemberg, a fost în sfârşit satisfăcută, Bucovina îşi câştigă autonomia provincială. Dar ţara nu devine de loc românească odată ce stăpânii ei haini caută cu orice preţ să-i schimbe caracterul etnic, sprijinind pe ucraineni (ruteni) să se infiltreze din Galiţia, peste tot şi în toate instituţiile se introduce limba germană. În 1875 românii refuză să participe la prăznuirea centenarului anexării ţării lor, ei îşi reamintesc cu acest prilej de moartea voevodului martir Grigore Ghica şi îi preaslăvesc memoria. În urma acestor mişcări "antistatale" Constandin Morariu preot român şi şase studenţi sunt arestaţi şi condamnaţi pentru înaltă trădare iar împăratul Franz Iosif îşi contramandează vizita programată în Bucovina.

În 1877 sufletul bucovinenilor se afla angajat lângă românii de la Plevna şi trăiau triumful dobândirii independenţei statului România, evenimente ce nu iau fost pe placul hulpavului stăpân, astfel că el lucrează tot mai intens în favorul ucrainenilor, li se fac concesii după concesii şi sunt astfel ridicaţi împotriva elementului autohton, românesc. În astfel de condiţii vitrege, cu timpul a început să scadă şi rezistenţa a o parte din Români, gata să se împace cu guvernul austriac şi să încheie compromisuri grave cu veneticii ucraino-ruteni. Naţionaliştii s'au adunat mai ales în jurul publicaţiilor "Bucovina" Hurmuzăcheştilor, "Gazeta Bucovinei" a lui Bogdan-Duică şi "Patria" editată de Branişte. Din 1904, Junimea literară condusă de Ion Nistor a devenit principalul organ al naţionalismului creator în Bucovina. În 28 Iunie 1914 are loc atentatul de la Sarajevo, sunt ucişi arhiducele Francisc Ferdinand şi soţia sa Sofia de Hohenberg, astfel că la 28 Iulie 1914 AustroUngaria declară război Serbiei. În Bucovina, sub ordinul maiorului Fischer se deschid ostilităţile dintre austrieci şi ruşi, în cursul războiului ţara este de şase ori ocupată de o tabără, de

şase de cealaltă, episod trăit de copilul Vasile Posteucă, Tâlică al drumului interior, când îl cunoaşte în satul Stăneştii de Jos pe Volodea, soldatul rus, de origine român, de peste Nistru. Cum se întâmplă în astfel de ocazii, situaţia în Bucovina devine foarte tulbure, maiorul Fischer descoperă peste tot spioni şi trădători, în consecinţă execuţiile fără judecată se ţineau lanţ. Mai târziu maiorul criminal are curajul să-şi scrie memoriile sub titlu: "De ce au trebuit să moară mii de oameni", dar justificările lui sunt neîntemeiate, actele sale se desvăluie ca ultimele represiuni sângeroase săvârşite contra unui popor pe care austriecii l-au ţinut în robie aproape o sută cincizeci de ani. Câţiva deputaţi ucraineni şi români în frunte cu Nicolae Vasilco şi Aurel Onciul trec de partea lui Fischer şi fac o serie de declaraţii în favoarea austriecilor, trimit în numele ţăranilor bucovneni o telegramă regelui României din care cităm: "Măria Ta! ştim din părinţi că cea mai mare primejdie pentru întreg neamul românesc este Muscalul. În potriva lui ne poate apăra sigur numai Austria puternică." În acest adevăr au crezut până la capăt Stere şi Slavici, dar în conjunctura dată Statele unite ale Austriei preconizate de A.C. Popovici nu se puteau

realiza fiindcă Austria era un duşman la fel de mare ca şi muscalul, de fapt acesta nu a făcut decât să-i continue politica imperialistă până în zilele noastre, Austria, temniţa popoarelor de ieri îşi certifică existenţă astăzi, prin Rusia bolşevică. Iată de ce o mulţime de intelectuali, printre ei şi Ion Nistor au luat drumul exilului, ultimul, şi aşa au făcut-o majoritatea, trece în Vechiul Regat. Mai precis Ion Nistor părăseşte Cernăuţii la 13 Iulie 1914, pentru a se stabili în capitala ţării, Bucureşti. După intrarea României în război, Proclamarea autonomiei Poloniei întregită cu Galiţia ridica problema Bucovinei rămasă în afara graniţelor austriece, dar habsburgii se lasă ademeniţi de planurile ucrainenilor de-a crea o Ucraină mare de la Carpaţi la Caucaz sub protectoratul coroanei de la Viena. Astfel după pacea de la Brest-Litovsk se încheie un contract secret austro-ucrainean prevăzând despărţirea Galiţiei de Est, cu o populaţie în majoritate ucraineană, de Galiţia de Vest şi împreună cu Bucovina să constituie provincia autonomă a republicii populare ucraineană pusă, bineînţeles, sub ocrotirea coroanei habsburge. În şedinţa parlamentului vienez din 22 Iulie 1918 în numele clubului parlamentar român, C. Isopescu-

Grecu protestează împotriva mizerabilei înţelegeri şi relevă dreptul istoric al Românilor asupra pământului Bucovinei. Şi mai atrage atenţia celor ce sunt gata să se salveze prin mari vânzări, aşa se va întâmpla şi în timpul războiului al doilea mondial la Yalta, că ţinând seama doar de interesele proprii, calcă pe trupul naţiunilor mici: " ... ar însemna totodată capitularea spiritului de cultură al apusului înaintea răsăritului, a acelui spirit civilizator care şi-a aflat apogeul în întemeierea universităţii germane din Cernăuţi! Mă adresez domniilor-voastre, dominlor Germani! Jertifiţi în Bucovina populaţia română şi germană şi aţi adus pe Slavi înaintea porţilor Vienei!" Recunoaşterea pretenţiilor ucrainenilor asupra a patru districte peste Prut, este respinsă de majoritatea Românilor bucovineni, nu se acceptă ca ţara lor să fie sfârtecată fiindcă ea se întinde nu numai de la Suceava la Prut dar şi de la Vatra Dornei până la Nistru: "în acest pământ s'a organizat de la cea de a doua descălicare, viaţa de stat românesc. Bucovina ni-a rămas moştenire, aşa cum este în întregime de la înaintaşii noştri şi datori suntem să o păstrăm neştirbită vremurilor viitoare." Desfăşurarea războiului arată clar că soarta Austriei este pecetluită, Wilson respinge oferta de pace austrică, astfel că împăratul Carol lansează faimosul

manifest către popoarele sale, recunoscându-le dreptul de-a se organiza într'un stat independent, fiecare naţiune să-şi constituie consiliile proprii şi în felul acesta, pe noile baze federative să contribuie la reclădirea unei noi Austrii. În tot acest timp un capitol special îl ocupă acţiunea refugiaţilor bucovineni în fruntea cărora se afla Ion Nistor. Editând "Revista Bucovinei" ei au dat publicităţii o serie de lucrări istorice şi politice contribuind la cunoaşterea problemei Bucovinei de câtre opinia publică, în primul rând românească. Astfel la încheierea tratatului de alianţă între România şi Ruşi, aceştia au revendicat Bucovina până la Siret dar mai apoi s'au oprit la Prut înglobând în graniţele lor şi oraşul Cernăuţi. Prin activitatea bucovinelor, mai ales a istoricului Ion Nistor, I.C. Brătianu impune ruşilor punctul de vedere românesc şi îi determină să renunţe la Cernăuţi. Odată cu retragerea de la Iaşi, în 1916-1917, comitelul refugiaţilor transilvăneni şi bucovineni organizează unităţi de voluntari români, primelor unităţi li se face o primire triumfală în Piaţa Unirii, pe dinaintea monumentului lui Cuza Vodă. Atunci Ion Nistor alături de Octavian Goga ţine un discurs

epocal privind eliberarea Bucovinei româneşti, încheiat astfel: "Vouă soarta v'a rezervat cea mai mare cinste de care se pot învrednici fiii Bucovinei" cinstea de a împlânta din nou steagul naţional la Suceava şi la Cernăuţi, de unde fusese smuls acum 143 ani de către răpitoarea pajură habsburgică. Aceasta va fi cea mai aleasă răsplată a jertfei şi vitejiei voastre. Falnici plăieşi ai Bucovinei, cu Dumnezeu înainte!" Comitelul bucovinenilor format din Ion Nistor preşedinte, T.V. Stefanelli, G. Tofan, Em. Iliuţ şi N. Cotos, s'a mutat la Chişinău de unde în 6 Octombrie trimite regelui o telegramă cerându-i eliberarea teritoriilor româneşti şi înglobarea lor în Regatul român. Despre activitatea lui Ion Nistor între anii 1916-1918, V. Bendescu ne dă câteva date mai mult decât importante. Astfel rămâne la Bucureşti până la 23 Noembrie 1916 când se refugiază cu familia la Huşi, apoi în ajunul Crăciunului la Iaşi unde va împărtăşi ca toţi românii mizeriile şi lipsurile iernei 1916-1917. În vara anului 1917 se ocupă cu evacuarea în Basarabia şi Ucraina a câteva mii de ardeleni şi bucovineni, deoarece situaţia lor devenise critică, mulţi, ca de pildă Octavian Goga, erau condamnaţi la

moarte, de autorităţile puterilor centrale. Între timp, după izbucnirea revoluţiei ruse din Februarie 1917, Basarabia îşi proclamă autonomia politică (21 Oct. 1917) şi se constituie Sfatul Ţării avându-l preşedinte pe Ion Inculeţ (21 Nov.-2 Dec. 1917). La imboldul corpului ofiţeresc român-basarabean, al studenţimii basarabene şi transnistriene, la Universitate din Odesa se înfiinţează două catedre române, una de Istoria Românilor dată lui Ion Nistor, cealaltă de limbă şi literatură română ocupată de Neculae Bănescu. Prelegerile patetice tratând problemele istoriconaţionale ale lui I. Nistor din iarna anului 1917-1918, au provocat un entuziasm de nedescris, V. Bendescu le compară cu celebrele Cuvântări către naţiunea germană ale lui Johann Gotlieb Fichte. În Martie 1918, odată cu pacea încheiată la BrestLitovsk, I. Nistor se mută la Chişinău, astfel că la 27 Martie 1918 participă ca martor la actul unirii. Sub impresia convârşitoare a evenimentului istoric, Ion Nistor scrie un splendid articol în ziarul "România nouă" din Chişinău condus de profesorul Onisifor Ghibu, ardelean din comuna Săliştea-Sibiului.

Iată un citat: "În ziua de 27 Martie 1918 s'a proclamat unirea Basarabiei cu Ţara-Mamă. Proclamarea aceasta constituie unul din cele mai remarcabile şi mai fericite evenimente din întreg trecutul neamului nostru. Ferice de fraţii basarabeni, cari din prisosul însufleţirii şi dragostei lor de neam şi ţară, au izbutit să împletească din nou legăturile fireşti între Basarabia şi România, care cu 100 de ani în urmă, fuseră dărâmate de ghiarele prădalnice ale vulturului din Urali ...". Şi o încheie astfel: "Prutul descătuşat îşi mână vesel undele sale prin Moldova reîntregită, murmurând tainic povestea dezrobirii, ca să o înţeleagă Siretul cruşit de sânge, Argeşul spumos, Oltul răzbunător, Mureşul duios şi Tisa îndepărtată." În capitala Basarabiei Ion Nistor deţine catedra de Istoria Românilor la Universitatea liberă a oraşului apoi mai târziu ca profesor la Seminarul pedagogic unde mai funcţionau: Onisifor Ghibu, Gh. Tofan, P. Haneş, R. Cioflec, poetul A. Mateevici, Pan Halippa şi alţii. Din aceste preocupări didactice a rezultat volumul publicat în 1923, la Cernăuţi: Istoria Basarabiei.

Cartea are două părţi; partea întâia expune istoria Basarabiei până la răpire (1812). Introduce pe cititor în trecutul ţării tăinuit de autorităţile ruse şi arată pe ce temeiuri de nezdruncinat se întemeiază drepturile Românilor asupra regiunilor Moldovei dintre Prut şi Nistor, curmând pretenţiile nelegiuite ale Ruşilor, cotropitpri ai acestei moşteniri strămoşeşti. Partea a II-a cuprinde istoria Basarabiei sub ocupaţie rusească, în capitolul ultim descrie Unirea Basarabiei cu Patria-Mumă, bazată pe trăirile proprii. Lupta lui Nistor şi a celorlalţi nu era lipsită de pericol. Astfel bandele comuniste revărsate de dincolo de Nistru îl asasinează pe poetul Al. Mateevici şi pe fruntaşul basarabean Al. Murafa la o vie din preajma Chişinăului. În toamna anului 1918 încep să se mişte şi intelectualii din Bucuvina. Comitetul naţional ucrainean ridică pretenţii la toată Bucovina dar după reintrarea României în război renunţă la părţile sudice ale ei rezervându-şi revendicările asupra Cernăuţului şi a teritoriului de la Siret până la Nistru, exact cum este el ocupat astăzi de URSS. Ion Nistor în studiul său Rutenii şi Româniii din Bucovina a demonstrat românitatea pământului

bucovinean, rutenii au venit din Galiţia în timpul ocupaţiei austriece, deci ca imigranţi proaspeţi nu au niciun drept asupra ţării Moldovei de Sus. Deoarece Rusia sovietică după 1944 şi-a întins laba nesăţioasă asupra unei jumătăţi din Bucovina românească, săvârşind astfel unul din jafurile cele mai sinistre ale istoriei, sprijinit doar de forţa pumnului, lucrările lui Ion Nistor în acest domeniu îşi păstrează actualitatea mai mult ca oricând şi ar trebui să fie traduse în limba celor ce nu s'au sinchisit să ducă hoardele roşii până la porţile Europei, renunţând, ca să fie dânşii liberi, la jumătatea ei de Răsărit. În fruntea bucovinenilor români în acele clipe s'au găsit doi oameni providenţiali: Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor. La îndemnul primului, profesor la Universitatea din Cernăuţi, urmaş cum se vrea a lui Arune Pumnul, mai mulţi intelectuali se întâlnesc în casa doctorului Isidor Bodea în ziua de 11 Oct. 1918 pentru a cădea la înţelegere asupra măsurilor ce trebuiau luate în urma descompunerii Austriei. Cei prezenţi cad de acord să scoată un nou organ, "Glasul Bucovinei", şi să convoace, la 27 Octombrie, Constituanta, în programul căreia s'a exprimat dorinţa Românilor de a uni Bucovina într'un singur stat

naţional şi independent cu Transilvania şi partea românească a Ungariei. Constituanta întrunită la 27 Octombrie în Palatul naţional din Cernăuţi alege, sub patronajul părintelui Dionisie Bejan, consilul naţional alcătuit din 50 de membri avându-l drept preşedinte pe Iancu Flondor. Momentele sunt de mare emoţie naţională, Bucovina trăieşte clipe înălţătoare cum nu le-a mai cunoscut de pe vremea învingătorului de la Codrul Cosminului, Ştefan cel Mare. Adversarii nu dorm nici ei. Încurajaţi de guvernatorul austriac rămas de formă, Etzdorf, Ucrainenii cer din nou Bucovina de la nord de Prut, în timp ce oraşul Cernăuţi până la delimitarea definitivă să figureze ca un condominiu româno-ucrainean. Dintre Români, Aurel Onciul, "administrator al Moldovei de Sus", încearcă să ducă tratative cu guvernul de la Iaşi pentru recunoaştere împărţirii moştenirii lui Ştefan cel Mare, dar este grav dezavuat nu numai de autorităţile ieşene dar şi de bucovinenii prezenţi în Moldova. Cu aceasta Aurel Onciul dispare de pa arena vieţii publice din Bucovina. La 4 Noembrie guvernatorul Etzdorf se întâlneşte cu

Iancu Flondor în casa lui Alex. Hurmuzachi. Reprezentantul român îi aduce la cunoştinţă că nu aprobă actul încheiat de Aurel Onciul şi conducătorul ucrainenilor, Omelian Popovici, şi că Românii stau neclintiţi la hotărârile constituantei din 27 Octombrie. De altfel pentru a pune la adăpost ţara şi populaţia de "haidamacii" ucraineni bolşevizaţi, constituanta a luat hotărârea să ceară ajutorul armat al guvernului român de la Iaşi. Dându-se curs cererii lor, Diviza a 8-a de sub comanda generalului Zadik trece frontiera pe la Burdujeni, apoi salutând cetatea Sucevei intră în Cernăuţi pe ziua de 11 Noembrie 1918. Cuvintele adresate de Iancu Flondor sunt cutremurătoare: "Domnule general, ca preşedinte al consiliului naţional român am dorinţa să binecuvântez falnica oaste română din capitala Bucovinei, acestei ţări care păstrează în sânul ei sfintele moaşte ale marelui nostru domn Ştefan. Acum când suntem pe cale să întregim moştenirea lui, România-Mare, simţim că sufletul lui nemuritor e în mijlocul nostru. Un sfânt fior trece prin inimile noastre, însă nu e dat fiinţei omeneşti să exprime şi să fixese aceste sentimente în cuvinte. Numai o rugăciune care se înalţă în ceruri fără cuvinte îi poate corespunde în câteva."

Armata română ocupă întreaga regiune a Bucovinei până la Ceremuş, Colacin şi Nistru şi pentru a înăbuşi mişcările anarho-teroriste, bolşevice, la cererea aristocraţilor polonezi intră adânc în Pocuţi, vechiul pământ de ceartă dintre Moldova şi Polonia, subiectul de teză de doctorat al lui I. Nistor. La fel ca în Ungaria şi în nordul ţării, armatei române, i-a revenit nobila misiune de a opri întinderea comunismului până aproape de vatra strămoşilor săi. Consilul naţional votează legea fundamentală provizorie asupra conducerii ţării Bucovina şi din sânul său se alege noul guvern în frunte cu Iancu Flondor a cărui funcţie în consiliul naţional o preia Dionisie Bejan. Prin urmare Bucovina românească era liberă, constituită într'un stat dar situaţia ei faţă de vechiul regat prea puţin lămurită: se prevăzuse doar solidaritatea cu Românii din Transilvania şi Ungaria. Desigur lipsa de orientare potrivită a conducătorilor bucovineni în aceste momente se poate explica şi prin condiţiile de izolare, aproape totală, în care au fost nevoiţi să acţioneze. De-aceea singurii în măsură să rezolve problema Bucovinei erau refugiaţii bucovineni, fapt ce îi devenise cu totul clar lui Sextil Puşcariu, astfel că el trimite oameni de contact la

comitetul refugiaţilor din Chişinău conduşi de I. Nistor. În mod tragic primul trimis tânărul Vasile Şulea moare chiar la Chişinău, răpus de gripă. În mesajul său S. Puşcariu se declară convins de necesitatea colaborării consiliului naţional cu cei Plecaţi. Când Sextil Puşcariu soseşte la Iaşi cu o misiune diplomatică pentru a aduce regelui Ferdinand mulţumirea Românilor bucovineni, într'o cameră a hotelului Binder din Iaşi se întâlneşte şi cu Ion Nistor. Amândoi se înţeleg asupra cererii urgente a unirii imediate şi necondiţionate a Ardealului şi a Bucovinei cu Regatul liber al României. Sâmbătă 23 Noembrie 1918 se întorc la Cernăuţi peste 100 de refugiaţi, printre ei şi Ion Nistor care trimite o telegramă de salut regelui. La 25 Noembrie, Consiliul naţional se completează cu membrii comitetului refugiaţilor, conform înţelegerii dintre Iancu Flondor cu Ion Nistru şi Sextil Puşcariu, Gh. Tofan întocmeşte proclamaţia unirii necondiţionate şi definitive a Bucovinei cu regatul român. Se convoacă pentru ziua de Joi 28 Noembrie un Congres general al populaţiei. La el răspund germanii şi polonii dar nu i alătură evreii şi ucrainenii.

Ion Nistor îşi va reaminti de acea zi senină de toamnă târzie "când congresiştii, pâlcuri, pâlcuri treceau zoriţi spre palatul mitropolitan din cernăuţi, căci în sala de marmoră a acestui palat avea se ţină congresul. Erau orele 11 dimineaţa când preşedintele consiliului naţional, părintele Dionisie Bejan, deschide şedinţa". Iancu Flondor va citi moţiunea congresului general al Bucovinei întrunit Joi 15/28 Noembrie 1918, încheiat astfel: "Drept aceea noi, Congresul general a Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind învestiţi singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranităţii naţionale hotărâm: Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României." Un discurs istoric ţine şi Ion Nistor, apoi se constituie o delegaţie condusă de Iancu Flondor ca să prezinte actul unirii regelui Ferdinand: Sfântă Zi 28 Noembrie 1918 ! ... Decretul lege pentru recunoaşterea Unirii a apărut la 30 Decembrie 1918: "Bucovina în cuprinsul graniţelor sale istorice este şi rămâne de-a pururea unită cu Regtul României."

Pe baza respectivului decret pentru administrarea Bucovinei intră în guvern ca miniştri fără portofoliu Iancu Flondor şi Ion Nistor, primul ca ministru delegat cu sediul la Cernăuţi iar al doilea la Bucureşti. După ce unirea Bucovinei a devenit un fapt istoric împuternicit de legea ţării, mai urma să primească recunoaşterea internaţională a congresului de pace de la Paris. Prin tratatul de la St. Germain, Austria a recunoscut drepturile României asupra Bucovinei. Delegaţii marilor puteri, la 2 Iulie 1919, să o reţinem cu litere de foc în inimile noastre de Români, au fixat graniţele contra României după formulele ucrainene astfel că au rupt partea dintre Ceremuş şi Siret pentru a o alipi Galiţiei orientale. Evident în faţă acestei nedreptăţi, populaţia nemulţumită a protestat şi îi revine, marele merit, lui Ion Nistor, în calitatea sa de ministru al Bucovinei, de a fi cerut prin memorii îndreptarea erorii săvârşite, cu respectarea integrităţii provinciei. Printr'o luptă alături de care se găsea întreaga

Bucovină, în sfârşit la Sevres, marile puteri îşi recunosc greşeala şi mută hotarul la Ceremuş, de-a lungul Colacinului până la Nistru, urmând ca cinci comune să treacă sub stăpânire poloneză. Dar şi acestea ne-au fost retrocedate prin convenţiile de frontieră, din Iunie 1928, stabilită între Polonia şi România. Abia atunci profesorul Ion Nistor poate să se declare mulţumit că şi-a făcut pe deplin datoria. Tot în acest context amintim o misiune a ministrului Bucovinei Ion Nistor, mai puţin cunoscută. Astfel în Martie 1924 conduce delegaţia română la negocierile cu statul austriac de la Viena asupra unor chestiuni ce derivau din tratatul de pace. A încheiat şapte convenţii, obţine readucerea depozitelor Fondului bisericesc evacuat la Salzburg împreună cu un bogat material referitor la Bucvina şi obţine anularea diverselor datorii impuse pe nedrept. Ar mai fi de reţinut pentru a respecta adevărul şi a risipi orice umbră de suspiciune asupra activităţii sale, anumite mărturii din Memoriile lui Sextil Puşcariu. Este vorba de poziţia lui Iancu Flondor din Storojineţ, ajuns să demisioneze în 1919 şi să se retragă din politică după ce a încercat în zadar să-i lămurească pe cei din jur că Ion Nistor e "un om rău

şi un ambiţios egoist." Sextil Puşcariu încearcă să-i dea un portret veridic pentru a fi folosit de istoricii viitorului. În momentul revoluţiei Iancu Flondor a fost omul providenţial, fără el, scrie Puşcariu, revoluţia din Bucovina "sunt convins că n'ar fi reuşit." Ţinuta sa românească faţă de neam şi cetăţeni, a fost din cele mai frumoase. Dar odată ce a trecut epizodul revoluţionar, Flondor şi-a arătat defectele, ele l-au făcut incapabil de a mai fi conducător: "Închid această, care serveşte numai spre caracterizarea lui Flondor, despre care continui să cred că e condus de cele mai curate sentimente româneşti şi are o inteligenţă superioară, dar care are un temperament prea impulsiv." În concluzie, "o colaborare cu el, nu e cu putinţă." Nu avem de ce să nu-l credem pe cel ce va scrie atât de convins: "Cu toate astea politica nu mă mulţumeşte şi mi-e dor de munca mea ştiinţifică." Este cazul să pomenim că Sextil Puşcariu a înţeles să se contopească total idealului său, l-a slujit până în ultimele clipe ale vieţii când noi studenţii facultăţii de litere din Cluj, îl ştiam pe venerabilul învăţat paralizat de o parte dar neobosit la masa de lucru,

bătea la maşină cu mână rămasă sănătoasă. Este sigur că şi-a împlinit destinul, în proporţii majore: "Şi-apoi aş vrea să plec din Bucovina cu un nume bun, ca un vrednic urmaş al lui Pumnul." Iată descrisă pe scurt cea mai importantă faptă a vieţii lui Ion Nistor, Unirea Bucovinei cu Patria-Mumă. Trecându-i în revistă cele mai principale etape ale vieţii, până după Marea Unire, constatăm că ele se confundă cu ţara sa ca şi când numele l-ar scrie obcinele, munţii, pădurile de fagi şi râurile toate ale Bucovinei. una din cele mai alese podoabe ale Moldovei de Sus, pe lângă Mănăstirea Putna, bisericile Suceviţei, Rădăuţilor, cetatea Sucevei, rămâne de-acum şi opera lui Ion Nistor. Savantul Ion Nistor prin caracterul lui puternic, nu numai că a scris dar a şi făcut istorie. Exemplul său îşi găseşte asemănare cu unele figuri mari ale vechii Helade, dintre ele ne vine mărinimos întru întâmpinare, autorul Anabasisului, Xenofon, istoric, comandant de oşti şi mare sacerdot la un loc. Prin foarte multe însuşiri ale sale, Ion Nistor de dă impresia că posedă înţelepciunea filozofilor lui Platon prescrişi să aducă fericirea poporului condus

de ei. Căci nu este oare Ion Nistor un adevărat rege spiritual al Bucovinei? Îmi sângeră inima la gândul că acest om, ca răsplată pentru tot ce-a slujit ţării, a fost întemniţat de comunişti la venerabila vârstă de 74 de anii! ... Era în fond răzbunarea celor ce ţin şi astăzi robită, de la Siret în sus, mândra ţară, sfânta moştenire a lui Ştefan cel Mare, Bucovina. Dar nemurirea personalităţii sale nu a putut fi atinsă cum nu poate fi distrus românismul Bucovinei cu capitala sa Cernăuţi, în vechile ei hotare până la Ceremus, Colacin şi Nistru. Pentru a-i găsi un loc cu adevărat potrivit realizărilor sale intelectuale, tezaur al patriei române, ne-am opri în faţa altui triumvirat al culturii noastre, succesori celui al lui D. Onciul, I. Bogdan şi Nicolae Iorga, şi anume i-am numi Vasile Pârvan, George Murnu şi Ion Nistor. Materialul ceresc al statuii profesorului Ion Nistor va trăi atâta timp cât şi neamul său va exista pe acest pământ.

28 Noembrie 1986 Ovidiu Vuia

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful