You are on page 1of 7

,, Familia este un factor important i de r spundere al educa iei.

P rin ii o conduc i r spund


de ea n fa a societ ii, a fericirii lor i a vie ii copiilor,, A. S. MAKARENKO.
In familia traditionala se manifesta in mare masura aceasta reactie pozitiva, deoarece conflictele
intre generatii erau mult mai putine si netolerate de comunitate. In acest context, relatiile
parentale nu implicau conotatii deosebite si nici abateri semnificative de la norma. Dupa cum am
evidentiat, ierarhia era foarte clara, fiecare stia ce are de facut, stia de cine trebuie sa asculte,
Copiii "suportau" autoritatea tatalui si, in lipsa acestuia, pe cea a mamei, care simtea si ea nevoia
sa aiba autoritate asupra cuiva. Insa, forma de manifestare a autoritatii materne era "indulcita" de
afectivitatea, sensibilitatea si iubirea cu care mama isi inconjura proprii copii.
Rolul mamei in familia traditionala era foarte important, pentru ca personalitatea ei
constituia punctul de plecare pentru construirea si structurarea elementelor statornice din
comportamemtul copilului. Tatal avea obligatia de a-l face pe copil sa iasa din starea de
nediferentiere cu mama si, prin prezenta sa, sa-l orienteze spre lumea sociala. El era acela care
deschidea portile copilariei spre lumea exterioara, stimuland copilul sa devina el insusi, sa caute
sa inteleaga ceea ce, pana atunci, fusese doar invatat. Totusi, aceasta deschidere avea anumite
limite, copilului neoferindu-i-se libertate totala, el neputand urma drumul sau propriu. Era legat
prea puternic de familie, de comunitate, de reguli, ca sa poata visa ca-si va raspunde cu adevarat
anumitor intrebari pe care si le va pune singur, si nu doar celor inoculate de ceilalti.
Sintetizand cele spuse pana acum, rolul mamei in familia traditionala consta, mai ales in
dimensiunea emotional/expresiva a educatiei iar rolul tatalui, in dimensiunea instrumentala.
Tatal, sever si constant, pe de-o parte, mama, blanda si duioasa, pe de alta, realizau un echilibru
relational in educarea copiilor lor (N. Boerescu, 1908).
Probleme semificative apareau atunci cand se punea problema numarului copiilor din
fiecare familie. Nu se modifica modelul general al socializarii, insa, un rol important il avea locul
ocupat de un anumit cxopil in configuratia familiala ce includea mai multi descendenti. Faptul de
a fi nascut intaiul sau ultimul, avea importante repercursiuni asupra dezvoltarii persoanei. Nu ne
referim aici la drepturile si obligatiile lor (cine si ce mostenea, cine si cand parasea casa
parinteasca etc.), ci si la impactul psihologic pe care il avea aparitia unui (nou) copil.
Copilul unic este, de obicei rasfatat, iar constiinta de sine pe care el ajunge sa o dezvolte
este eminamente egoista, egocentrica. Cand e certat de tata, e rasfatat de mama, si invers. Pana la
urma, parintii ajung niste instrumente de care el se serveste pentru satisfacerea trebuntelor sale.
Familia cu doi copii
Atentia parintilor trece, dintr-o data, asupra copilului mai mic, ceea ce face ca primul
copil sa sufere. Datorita faptului ca cel mare cedeaza mereu in favoarea celui mic, datorita

acestor continue renuntari, precum si datorita lipsei de afectiune, copilul mare poate dezvolta po
personalitate de invins. Dimpotriva, cel mic dezvolta o personalitate agresiva si combativa
caracteristica invingatorului. Daca copilul mai mare e baiat si cel mic fata, aceasta va dezvolta
mai multe insusiri masculine (agresivitate, initiativa etc.), in vreme ce baiatul va avea mai mult
trasaturi feminine (supusenie, lipsa de initiativa etc.), tendinte de neacceptat in familia
traditionala.
Familia cu trei copii
Copilul cel mare isi pastreaza aceleasi caractere, desi putin mai atenuate. Aceasta
deoarece gaseste o anumita consolare in faptul ca rivalul sau, copilul al doilea, ajunge sa sufere si
el din cauza copilului mai mic. Copilul mijlociu ajunge sa aiba dezvoltarea cea mai echilibrata,
avand o justa balanta intre agresivitate si supusenie, retragere in sine si spirit de initiativa.
Copilul ultim, deoarece dragostea parintilor si afectiunea lor a devenit mai potolita, isi atenueaza
trasaturile de agresivitate. Se pare ca situatia cu trei copii e, din punct de vedere psihologic, cea
mai fericita, capabila sa dea rezultatele cele mai normale si sanatoase.
Familia cu mai mult de trei copii
De la aparitia celui de-al patrulea copil, lucrurile pot lua o intorsatura cu totul diferita.
Acest copil este posibil sa fie privit cu o oarecare nemultumire, tratat cu mai multa raceala, desi
familia traditionala valoriza cresterea dimensiunilor ei si orice nou- nascut provoca un sentiment
de bucurie. In acelasi timp, sexul ultimului nascut este, pana la un anumit punct, mai important
decat al catelea copil este. De exemplu, un baiat aparut dupa trei fete are putine sanse sa fie
neglijat;. o fata care are trei surori se formeaza altfel decat o fata care are trei frati.
Educatia pentru viata de famile, pentru formarea si adoptarea celui mai adecvat rol de sot
si parinte incepe, asadar, de foarte timpuriu, pe masura constructiei personalitatii copilului si a
devenirii sale ca "persoana sociala" completa si complexa.. Complexele de inferioritate, generate
la copil de disconfortul creat de necceptarea rolului sau de sex, ca urmare a unor atitudini
rejective sau ostil-punitive ale parintilor, constituie primele simptome ale erorilor educative cu
raspuns dezadaptativ si uneori patologic la distanta. Fetita respinsa inconstient de tatal care si-a
dorit baiat este astfel impiedicata in dezvoltarea feminitatii si conduitelor materne specifice, ea
incercand intr-un efort distorsionat sa adopte o atitudine "baieteasca", menita, pe de o parte, sa
atraga afectiunea tatalui, dar pe de alta parte genereatoare de complexe si insatisfactii in
contactele sale sociale cu lumea in special cu sexul opus. Aceste tendinte la "masculinizare"
psihocomportamentale se accentueaza la adolescent, conducand la adevarte de dezvoltare
sociorelationala, la evitarea relatiilor cu sexul opus, la izolare, timiditate sau ostilitate verbala,
anxietate, nevrotism. Nici evolutia baiatului "efeminat" in comportamentul sau de rol nu conduce
la o situatie mai favorabila. Dimpotriva, baiatul crescut si format in "dorul unei fetite",
identificandu-se de timpuriu inpropriu cu imagoul matern, respins eventual de tata si extrem de

atasat de mama, nu-si va asuma pe deplin rol;ul masculn si responsabilitatile ce decurg din
acestea, dovedindu-se ca viitor adult si un parinte ratat, cu mari si grave erori in conduita sa
parentala.
Este de la sine inteles cat de important este pentru copil modul in care sotul si sotia
dialogheaza, se ajuta, decid, actioneaza, se respecta si se pun in valoare reciproc, manifesta
afectiune si rezonanta afectiva. Copiii sunt cei care fructifica si preiau aceasta experienta
relationala aparintilor lor, ca reper fundamental viitoarelor lor relatii de paternitate.
Echilibrul conjugal este conditia primordiala pentru echilirul parental si ambele
conditioneaza echilibrul familiei de mai tarziu. Copiii sunt oglinda parintilor, iar nepotii oglinda
oglinzii bunicilor..
Parintii uita adesea, preocupati exclusiv de viitorul profesional al copiilor lor, ca acestia
vor fi fericiti, numai in conditiile in care se vor realiza si ca soti si parinti si ca cele doua statute
(profesional si familial) sunt in raporturi de interconditionare si ca se pot stimula reciproc. De
aceea pretul iubirii si eficientei noastre parintesti nu se exprima numai in performantele scolare si
intelectual-aptitudinale ale copiilor nostri, ci si in performantele lor afective, relationale, umane,
in patitudinea lor de a deveni ei insisi soti si parinti de aleasa calitate. Cea mai sigura dovada a
reusitei bunicilor este reusita nepotilor, mediata de felul in care primii si-au crescut si educat
proprii lor copii.
Iubirea dintre parinte si copil
Copilul, in momentul nasterii sale, ar fi infricosat de moarte, daca soarta milostiva nu l-ar
fi scapat de orice constiinta a anxietatii pe care separarea de mama si de viata intrauterina Mama
este caldura, mama este hrana, mama este euforia satisfactiei si securitatii.. Tot ce ai de facut este
sa fii copilul ei. Iubirea mamei este numai fericire, pace, nu trebuie cucerita, nu trebuie meritata.
Dar exista si o latura negativa a faptului ca iubirea mamei este neconditionata. Nu numai ca nu
trebuie meritata, dar nici nu poate fi cucerita, produsa, controlata. Daca exista, este ca o
binecuvantare, daca nu exista, este ca si cum toata bucuria vietii ar fi pierit si nu mai poti face
nimic pentru a o recapata.
Relatia cu tatal este complet diferita. El are legaturi slabe cu copilul in primii ani ai
vietii. Tatal este cel care il invata pe copil, cel care ii arata calea in lume.
O mama inteligenta influenteaza inevitabil si indiscutabil viata amoraosa a fiicei sale.
Daca isi exprima in mod direct dispretul fata de un anume gen de baiat - criticandu-i lipsa de
maniere, conditia sociala, cercelul din nas - in mod la fel de inevitabil, acesta va fi tipul de barbat
pe care fiica-sa i-l va aduce acasa.

Dar daca reuseste sa o convinga ca reaspecivul are ceva ilar - e prea scund, ii falfaie
urechile de klingonian, are pantofi de vinilin - fata il abandoneaza imediat pe bietul flacaias.
Un tata este mai detasat fata de viata intima a fiicei sale, pentru simplul motiv ca nu poate
suporta sa se gandeasca la asta. Are mare dificultati in al accepta pe pretendentul odraslei lui
pentru ca stie ce vrea ticalosul: s-o vaneze, s-o prade s-o puna jos. Asta pentru ca si el a fost in
(vremurile lui bune) un mic "ticalos".
In opinia psihologilor, cand esti copil, a avea secrete fata de parinti face parte din
procesul normal de maturizare, din procesul de separare si afirmare a propriei personalitati. In
copilarie micile secrete sunt normale si indeplinesc o functie importatnta. Totusi, ce este mai
putin normal, ne previn psihologii, e atunci cand secretele se mentin la maturitate si se
transforma in minciuni.
Atat timp cat ne ascundem, parintii nostri nu vor avea o imagine clara despre ceea ce
suntem noi cu adevarat. Si atunci cum le-am putea pretinde sa se poarte asa cum dorim noi?
Daca sinceritatea totala nu este totdeauna indicata, este important sa-ti amintesti ca esti o
persoana matura si-ti datorezi tie insati sa fii tratat(a) ca atare inclusiv de parintii tai.

Profile de comportament parental


Parintii trebuie sa realizeze un echilibru deplin in ceea ce priveste transmiterea
influentelor lor educative, conturarea sistemului de cerinte adresate copiilor, organizarea si
controlul activitatii acestora, inlaturandu-se in special extremele, exagerarile in ce priveste
strategia educativa utilizata.
Iata care pot fi consecintele imediate si de perspectiva ale unor strategii educationale
necorespunzatoare:
1. Severitatea excesiva, cu multe rigiditati, cu interdictii nu lipsite uneori de
brutalitate, cu comenzi ferme pline de amenintari, cu privatiuni de tot felul isi lasa
puternic amprenta asupra procesului de formare a personalitatii copilului. Parintii
hiperseveri impun un regim de munca pentru copii lor, care depaseste limitele de
toleranta psihologica si psihofiziologica ale acestora.
2. O alta strategie educativa cu consecinte nefaste asupra procesului de formare si
dezvoltare armonioasa a personalitatii copilului este cea superprotectoare. Parintii
depun mari eforturi de a proteja copilul, de a-l menaja intr-o maniera exagerata,
grija si afectivitatea parinteasca constituind o sfera protectoare cu pereti multipli

prin care el nu mai poate singur sa iasa catre lume, pentru a-si incerca "fortele"
proprii. Principala consecinta a acestui mod de tratare a copilului o constituie
legarea acestuia, cum se spune in limbaj popular de "fusta mamei".
3.

Ca un revers al acestei modalitati de influentare educativa a copiilor este cea


practicata de unii parinti in scopul formarii "libere" a propriilor copii, influenta si
controlul educativ limitandu-se maximal, uneori pana la neglijarea totala a
acestora. Fiind implicati in multitudinea problemelor specifice vietii adultului, unii
parinti reusesc foarte putin sa se ocupe de educarea copiilor. Pentru ei copii au o
libertate deplina atat in ceea ce priveste organizarea programului de lucru cat si a
alegerii activitatilor recreative, potrivit formulei: "copii trebuie lasati singuri sa se
loveasca si de bine si de rau pentru ca pe mine nu m-a initiat si nu m-a controlat
nimeni".

Putem diferentia doua situatii: pe de-o parte, ambii parinti manifesta in mod unitar
si consecvent o aceeasi atitudine in ce priveste educarea copiilor si, pe de alta parte, parintii
adopta "formule" comportamentale diferite, uneori chiar total contradictorii. Privitor la primul
aspect, unii autori au conturat urmatoarele tipuri de conduita parentala unitara, evidentiind si
efectele lor asupra personalitatii copiilor:
1. Parintii rigizi- impun copiilor ideile, opiniile, modul de a trai ;
2. Parintii boemi, care lasa copii mai mult in seama altor persoane sau in voia lor;
3. Parintii anxiosi, care fac ca asupra copilului lor sa apese o presiune considerabila;
4. Parintii infantili, care refuza sa se autodefineasca in calitate de parinti si se
retrag din fata oricarei responsabilitati fiind, de regula, prea absorbiti de propriile lor probleme
de afirmare personala;
5. Parintii incoerenti, ce se caracterizeaza printr-o mare instabilitate privind
modul de relationare cu copii;
6. Parinti prea indulgenti, nu manifesta nici un fel de rezerva si nici un fel de
limita in a acorda copilului tot ce acesta isi doreste;
7. Parintii prea tandri creeaza, de regula, un climat mult prea incarcat cu
stimulente afective;
8. Parintii zeflemitori, ce considera si il trateaza pe copil ca fiind un mic obiect cu
care se amuza.
Trebuie spus ca relatia mama-copil, mult mai intima decat relatia tata-copil, nu este
niciodata superficiala. Si daca, oficial, cordonul ombilical e taiat o data pentru totdeauna, in
realitate, de-a lungul intregii tale vieti, il tot retezi, il tot innozi, il tai marunt si sfarsesti prin a
incerca sa-l reconstitui mai mult sau mai putin artistic.

Psihologii sustin ca evenimentele copilariei au o importanta decisiva in formarea


personalitatii oricarui individ. Relatiile adultilor se formeaza pe modelul celor din copilarie.
Cresterea si educarea unui copil indica cel mai bine felul in care se va comporta mai departe intro relatie intima. Totul se bazeaza pe experienta noastra din copilarie (cum ne-am raportat la
parintii nostri, ce relatie au avut acestia). Tendinta oricaruia dintre noi este sa imitam ceea ce am
vazut in copilarie pentru ca este tot ce cunoastem.
Copiii sunt copiile fidele ale parintilor si de aceea avem toti tendinta de a ne imita
parintii, chiar daca relatia lor de cuplu nu a fost una reusita.
Relatia parinte-copil se caractrizeaza printr-o permanente modificare, printr-o evolutie
progresiva, prin schimbari profunde sau superficiale. Intr-o relatie parentala, poate mai mult
decat in altele, nimic nu este vreodata incheiat, ca si cum singurul model acceptabil ar fi
improvizarea unei noi relatii. Cresterea copilului e un factor major de schimbare. Copii ne clatina
certitudinile, ne obliga sa ne precizam calea, ne clatina imaginea de barbat sau de femeie, dincolo
de rolul de parinte. Pe langa intrebari, ei aduc indoieli, rearanjari, stimuleaza inconstientul si
alimenteaza zonele secrete de refulare. Multi parinti isi atribuie esecurile, reusitele, trasaturile
pozitive sau negative ale copilului lor. Le considera un fel de prelungiri ale lor insile si copiii li
se inapoiaza mai tarziu, acuzandu-I ca sunt cauza tuturor problemelor (rareori a binelui).
Si copii sunt destul de puternici pentru a-si asuma false responsabilitati, pentru a lua
asupra lor sarcina dureroasa perceputa la parinti, pentru a incerca sa le vindece ranile ascunse sau
sa-i scape de deceptii si angoase. Se simt cauza certurilor, a divortului parintilor, a supararilor
sau a bucuriilor lor.

mbinarea armonioas a iubirii p rinte ti


a cum egalitatea de anse i schimb rile politice globale au f cut ca rolul femeii n
func ii de conducere s fie tot mai c utat i recompensat. Astfel se urm re te o tendin de
implicare tot mai mare a b rba ilor n lumea socio-emo ional i o echilibrarea a raportului
rba i-femei n lumea politic i bancar . Aceste mi ri par s fie observabile i chiar posibile
i la nivelul sistemului familial. O veste care pentru unii p rin i este mbucur toarea, iar pentru
al ii o surs de disconfort i anxietate.
Cu siguran acele mame care au obiective profesionale m re e i so i cu predispozi ii
spre senzitivitatea copilului (aten ie sporit fa de lumea interioar a copilului) se bucur pentru
aceast perioad de tranzi ie socio-psiho-biologic . n timp ce mamele care i reg sesc starea de
bine n provoc rile vie ii de familie, i care prefer mp irea clasic a responsabilit ilor n
func ie de roluri se ntreab cu ngrijorarea unde va ajunge aceast lume?

CONCLUZII:
A fi parinte nu mai este o calitate data de varsta si intelepciunea acesteia, ci devine tot
mai mult o responsabilitate care cere cunostiinta si competenta. Prin urmare, familia ofera
copilului o diversitate de relatii interpersonale si modele comportamentale necesare pregatirii
acestuia pe viata.

BIBLIOGRAFIE:
Mitrofan, I.. (1996) - Mitrofan N., Elemente de psihologie a cuplului, Casa de editura si presa
"Sansa" S.R.L., Bucuresti;
Mitrofan. I.. (1991) - Mitrofan N., Familia de la A la Z, Ed. Stiintifica, Bucuresti;
Druta, F. (1998) - Psihosociologia familiei, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti;
Voinea, M. (1993) - Sociologia familiei, Ed. Tub, Bucuresti.