Daniel Vighi Ecourile îndepărtate ale poeziei

Va mai fi răsărind, de bună seamă, pe ici, pe colo – prin memoria prietenilor, ori, dacă nu, baremi în aceea a străzilor oraşului – profilul unui bărbat adus puţin de spate, voinic în aparenţă şi şubred peste poate, rezistent şi sfâşiat, nervos şi tandru, cu o barbă de mercenar francez, cu o gentuţă militară petrecută peste umăr, cu un obraz brăzdat de halucinaţia fumului de ţigară, cu un glas tulburat de excese, recitând învăluitor şi exact, spunând alte lucruri pe la te miri care mese şi cotloane, ascultat de prieteni cu atenţie sau cu plictiseală prost mascată, oferind altora argumente pentru a-l dezavua, instruindu-l aceştia, pe el şi pe toţi asemenea lui, despre înţelesul ascuns al eşecului. Dincolo însă de sfaturi şi dezamăgiri, bărbatul despre care vorbim credea, şi nu pe degeaba, că ştie ceva fundamental despre lumea în care trăim laolaltă şi din care ceilalţi abia dacă întrezăreau ceva, o esenţă, boarea ei adulmecată de gândurile lui „mai stinse decât o lumânare stinsă”, mai abstracte şi mai concrete, mai la îndemână şi mai îndepărtate decât orice idee orgolioasă, convinsă că poate ajunge acolo, în locul acela în care singur poetul poate stăpâni. Şi ceea ce posedă el cu siguranţă calmă, se află cuprins în poezia lui riguroasă şi neliniştită. Una dintre cele mai bune pe care le are literatura de azi. De aceea nedumereşte tăcerea – greu de justificat – care s-a lăsat după plecarea lui Virgil Mazilescu dintre prietenii, pedagogii, admiratorii, indiferenţii, guralivii, austerii şi pătimaşii în derivă care l-au înconjurat. Care l-au iubit. Care nu l-au mai iubit. Care „s-au săturat”. Cu care Virgil Mazilescu s-a împăcat şi s-a despărţit de tot atâtea ori. Aşezată în afara tuturor acestor nonconformisme biografice stăruie însă, severă şi suverană, poezia poetului. Valoarea ei indiscutabilă. Recitită acum, după aproape două decenii, poezia de debut a lui Virgil Mazilescu dovedeşte o rezistenţă şi o maturitate inalterabile. Poemele sunt surprinzător de proaspete şi de neuzate de timp. Dacă în vremea debutului (Versuri, Editura pentru literatură, 1968) critica subliniase insistent obârşia suprarealistă a poeziei acesteia, astăzi, din perspectiva unei opere încheiate, altfel ne apar intenţiile dintâi. Putem susţine în clipa de faţă că universul poetic, chiar dacă s-a modificat lent în expresie, nu şi-a părăsit intenţiile de profunzime. Începutul poeziei lui Virgil Mazilescu se întâlneşte cu finalul ei sub semnul imperativ al unei nevoi de mărturisire totală. Efectele şi recuzita suprarealistă există, dar sunt secundare şi aparente, odată ce prin ele nu se intenţionează destrucţia limbajului (scop în sine) sau (numai) surprinderea meandrelor subconştientului. Poemele tind să traducă, impalpabil şi alunecos, faptul întâlnirii poetului cu lumea şi cu dimensiunile ei fundamentale. Peste tot în poeme nevoia de confesiune profundă forţează expresia şi o aşează în cele mai neaşteptate raporturi cu literatura. Cu ideea noastră despre literatură. Există în poezia lui Virgil Mazilescu, chiar dacă nenumită, credinţa că lucrurile care sunt cu adevărat importante se refuză numirii directe şi nu pot fi decât sugerate. De aceea efortul poetului s-a îndreptat spre „lecţia simplităţii”, conform ideii după care ceea ce are durabilitate este atât de simplu în sine încât nu poate fi cuprins şi nici epuizat. Esenţele sunt complicate şi de neatins pentru că sunt lipsite de relief şi de asperităţi. Pentru că sunt simple. În anul 1968 Virgil ştia să privească simplu lumea şi să-i extragă impalpabilul din nimic, din banalităţi urbane: „mai eşti oraşul în care descifrez străzile / cu siguranţa unui scamator al plimbărilor / şi animal fericit am strigat pe stadioane / în

care visător mă desfrunzesc la vremea galbenă a lunii”. Poemul citat sfârşeşte admirabil printr-o invocaţie uşor febrilă, printr-o panoramă vagă, infuzată de tristeţe autumnală: „alb oraş ajută-mă să termin cu bine povestea / ... şi sînt puţin obosit de o mare fericire ce-mi va veni / şi iată mă adulmecă din platani din asfalt / din arama revărsată pe marile edificii „ (Mai eşti oraşul în care descifrez străzile). Imaginilor acestora exprimate clar li se contrapun altele în care nevoia de esenţializare, de plonjare în autentic, tulbură poemul încărcându-l cu neregularităţile unor străfunduri care nu pot răzbi în cuvânt. Din această neputinţă Virgil Mazilescu stârneşte o tensiune lirică în stare să împrăştie poezia spre cele mai neprevăzute efecte. Poetul construieşte din gesturi caligrafiate atent situaţii absurde, pulsaţii metafizice, necontingenţe rarefiate, depoziţii sentimentale curajoase sau cinic-romantice, decoruri suprarealiste false, inserţii livreşti – eschive, toate acestea, necesare pentru atingerea cât mai grabnică a intenţiei care a născut poemul. Unele versuri reverberează genial încremenirea, eternitatea, metafizica: „ eu de sus de pe deal nu ştiu cum privii pentru totdeauna”, sau descriu exact situaţii ciudate: „mâncau la o masă lungă şi bogată / aşa după cum este / obiceiul prin părţile noastre răsăritene şi / pot să spun că m-au / întâmpinat cu un tulbure salut” (Mâncau la o masă lungă şi bogată). Alte versuri amintesc răceala de gheaţă a gândului eminescian: „ducăse acum ochii mei pe trei sănii înapoi la vavilon”. Alteori, sonorităţi biblice se suprapun unor înverşunări scrâşnite: „ şi suceşte-ne nouă viaţă gâturile noastre / lemn carne ispită du-ne amin”. Regăsim abandonări bacoviene: „mi-am uitat şi numele e obositor / să-ţi ştii mereu numele pe de rost / o grigore dumitru iulian uşa de la intrare se deschidea înăuntru”. Mărturisirea brutală, provocată de cataclisme sufleteşti ireparabile, încarcă unele poeme cu un zbucium rareori întâlnit în poezia contemporană. Una dintre ele, excepţională, o vom cita integral pentru a o readuce în prezentul care o va fi uitat-o probabil: „ iubirea pentru tine mamă e şi o jucărie / cu care nu mă jucasem / şi moartea ta nici astăzi nu o înţeleg / consultând dicţionarele docte / ai murit acum doi ani şi o sută patruzeci şi patru / cu alte cuvinte ai murit acum doi / ani şi o sută patruzeci şi patru de zile / apără-te / cu atotputernicia nefiinţei tale / vezi că sînt dobitocul rarisim care-şi iubeşte morţii familiei / cu atât mai devotat / cu cât ei au trecut mai de mult în lumea umbrelor / s-ar putea să râcâi în neştire lespedea ce-ţi guvernează putrefacţia / şi ceea ce / voi scrie va fi o cântare tristă / de iubire filială începută / cu capul pe masă-ntre flori acum” (Iubirea pentru tine mamă e şi o jucărie). În alte poeme de început există evidente efecte suprarealiste născute din exotismul abstras al numelor şi din câteva situaţii care alătură posibilul cu nefirescul. Recuzita suprarealistă este topită însă în pasta abia voalată a sentimentului – de cele mai multe ori un fel de destinaţie fără destinaţie sigură. Prin asta mai consistentă încă. Mai omenească: „ te rog betrice să ne întâlnim / te rog şi n-ar trebui să te rog: / mâine seară în steaua vega / îmbrăcat cu o haină albă simplă uşoară / fără cravată fără să-mi amintesc / versuri sau alte lucruri frumoase din naştere / simplu pe măsura hainei mele / voi coborî din tramvaiul 709 / cu o flacără la butonieră / cu un pui de şopârlă în palmă / să mă poţi recunoaşte imediat / te rog beatrice te rog beatrice te rog / la ce oră omenească vei vrea / mâine seară în steaua vega” ( te rog beatrice să ne întâlnim). Dacă în vremea începuturilor se puteau încă observa lungimi sau obscurizări accentuate, în poezia anului 1979 (aceea din volumul va fi linişte va fi seară) atrage în mod deosebit atenţia economicitatea severă a discursului. Sublimarea concentrată şi indiferentă la efectele poetice „sclipitoare” şi „înalte” este dovada unui rafinament subtil. Virgil Mazilescu a resimţit limita poeticului, reuşind să o forţeze prin asumarea unei indiferenţe faţă de virtuozitate care l-a redat întreg propriilor căutări. Tehnica sa poetică pare să fie un derivat, o consecinţă a unui preaplin sufletesc care se cere imperativ exprimat. Tensiunea poemelor se naşte dintr-un minim al expresiei care reuşeşte să

realizeze un maxim al mărturisirii de sine. Modalitatea acesta este ilustrată, printre altele, de poezia bacoviană care, şi ea, a riscat căutând poezia în imaginile simple ale unor lucruri şi stări aparent oarecare. În ce-l priveşte, Virgil Mazilescu a intuit, în adâncime, un adevăr esenţial: căutându-şi formula proprie creatorul îşi caută zona autentică a vieţii sale. Găsindu-se în expresie poetică, Virgil Mazilescu şi-a găsit locul în lume. Şi-a înţeles rostul, cu toate că a priceput, tot atunci, inutilitatea oricărui zbucium: „mi se spunea: vei învinge când te vei supune / m-am supus şi am găsit cenuşa / mi se spunea: vei învinge când vei iubi / am iubit şi am găsit cenuşa / mi se spunea: vei învinge când vei lăsa astă viaţă / am lăsat-o şi am găsit cenuşa” (Cuvintele unui prieten). În alte poeme, întâlnim acelaşi gest descurajat, aceeaşi melancolie îndepărtată hrănită de aceleaşi avânturi curmate: „încet şi mai repede amar şi dulce e vremea / şi ori încotro de întorc din obişnuinţă privirile / o fisură ele zăresc o măruntă retorică / bună la toate – pentru că altfel nu poţi să crezi şi cine / stă acolo pe marginea prăpastiei şi spune şi vorbeşte / uitându-se întruna la ceas ca un bătrân cuprins de spaimă / la căderea nopţii? gândurile lui mai stinse decât o lumânare / stinsă. ibi sunt leones ?” (...) Dorind cu nelinişte înfrigurată să delimiteze locul exact care suprapune mărturisirea poetică peste viaţa care a stârnit-o, Virgil Mazilescu a reuşit să aducă în lume adâncimi sufleteşti neaşteptate din repetiţii, din mărturisiri rostite pe jumătate, din reluări obosite şi fragile. Prin câteva imagini şi prin câteva întretăieri, prin câteva linii şi prin două, trei gesturi, poezia lui Virgil Mazilescu poate da naştere unor ecouri îndepărtate şi profunde pe care nu le pricepe decât sufletul singur, dezvelit de atuurile unor înţelegeri atotştiutoare. În fapt, ce anume s-ar putea adăuga versurilor de mai jos, în afara propriei lor foşniri vii, de neadus în pasta greoaie a explicaţiilor: „apă v-a dat sufletul unde v-a fost / unde pâlpâi tu sufletul meu şi în care / parte a lumii vânează acum vânătorii / dacă privesc – haina mea este chiar frica / dacă privesc dealuri şi văi şi câmpii” (Dealuri şi văi şi câmpii). Virgil Mazilescu trimite spre posteritate o poezie profundă şi greu de aproximat. O poezie pe care însuşi a definit-o printr-o orgolioasă limitare în felul unor „cuvinte într-o căruţă de cu / vinte / trasă de cuvinte”. Nimic mai mult. Dar nici mai puţin. Mai altcumva. Mai pe de lături. O poezie dramatică în felul vieţii. În felul literaturii celei mari. „România literară”, nr. 33 / 1986